Metodologia cercetării aplicate.

Transferul de tehnologie

METODOLOGIA CERCETĂRII APLICATE

- TRANSFERUL DE TEHNOLOGIE -

0
 Metodologia cercetării aplicate. Transferul de tehnologie

CUPRINS

Introducere .................................................................................................................. 2
1. Transferul de cunoştinte şi tehnologie; definiție, forme...................................... 3
2. Licențierea ............................................................................................................... 4
3. Comercializarea know – how-ului .......................................................................... 6
4. Contractul de engineering ...................................................................................... 8
5. Contractul de franciză ......................................................................................... 11
Concluzii .......................................................................................................... ..... 12
Bibliografie ...................................................................................................... ..... 13

1
 Metodologia cercetării aplicate. Transferul de tehnologie

INTRODUCERE

Termenul de tehnologie este deja utilizat nu numai în ştiinţă, ci şi în afaceri,

încluzând şi procesul de transformare a cunoştinţelor primare în aplicaţii utile.
Tehnologiile emergente au la bază cele mai noi inovaţii ştiinţifice, care au
capacitatea de a transforma o industrie existentă, sau de a crea o nouă industrie.
Aceste tehnologii iau naştere prin inovaţii radicale (ex : fotografia digitală, calculatoarele
portabile) sau prin combinarea rezultatelor unor cercetări separate (ex : faxul, operaţii
bancare electronice, internetul etc).
Tehnologiile emergente au câteva caracteristice care le definesc:
- baza de cunoştinţe stiinţifice este în continuă dezvoltare;
- aplicaţiile acestora pe pieţele existente sunt inovatoare;
- crează noi pieţe de desfacere.
La dezvoltarea tehnologiilor emergente contribuie şi firmele existente, prin
procese şi infrastructuri care funcţionează deja, precum şi prin disponibilităţi băneşti.
Primele 15 companii din punct de vedere al cheltuielilor de cercetare-dezvoltare deţin
50% din totalul de 130 miliarde de dolari investiţi în astfel de proiecte, în care inovaţia
este puternic susţinută.
Noile tehnologii produc de multe ori o schimbare majoră a progreselor tehnice,
având baze tehnologice noi sau diferite, apărând astfel necesitatea dezvoltării de noi
competenţe. În primele stadii ele nu vor aduce avantaje decisive şi se vor confrunta cu
o serie de condiţii imprevizibile şi schimbătoare cu care vor interacţiona. De multe ori
aceste greutăţi îi opresc pe manageri de a utiliza aceste tehnologii, dar renunţarea ar fi
o greşeală. Trebuie analizată situaţia şi creată o strategie corectă pentru a acţiona în
certitudine.
Identificarea apariţiei unei noi tehnologii este o sarcină destul de grea a unui
manager, sau a unei echipe manageriale, care trebuie să aleagă din multitudinea de
informaţii oferite de sursele enumerate tehnologiile profitabile.
Un ajutor în identificarea unei tehnologii noi îl constituie strategiile tehnologice şi
investiţiile efectuate de firmele concurente. Acţiunile înteprinse de concurenţă sunt
sugestive fie că se produc înainte sau după ce o firmă realizează o investiţie într-o
anumită tehnologie, acţiunile imitative indicând faptul că tehnologia aleasă are un
potenţial comercial şi o confirmare a fiabilităţii sale.
2
 Metodologia cercetării aplicate. Transferul de tehnologie

O altă serie de informaţii tehnice pot fi culese din sursele convenţionale:

rapoartele industriale şi bazele de date on-line.
De asemenea, descoperirile paralele semnalate şi convergenţa unor tehnologii
constituie un criteriu pentru apariţia unor tehnologii, precum şi furnizorii de tehnologii
care pot transmite o serie de semnale.

1. Transferul de cunoştinte şi tehnologie; definiție, forme.

Transferul de cunoştinte şi tehnologie de la cercetare spre industrie se

realizează pe căi diverse. În Europa occidentală şi SUA au apărut şi dezvoltat
organizaţii specifice denumite: incubatoare de afaceri, parcuri ştiinţifice, parcuri de
cercetare, centre de transfer de tehnologie, spin-off etc. Aceste organizaţii au facilitat
încă de la apariţia lor, promovarea întreprinderilor mici şi mijlocii.
Incubatoarele de afaceri (denumire dată de EBN - Europeean Business
Network) sunt organizaţii care ajută întreprinzătorii să-şi valorifice ideile şi chiar să
infiinţeze întreprinderi noi. În Europa occidentală şi SUA există sute de incubatoare de
afaceri, care funcţionează independent, sau sunt susţinute în zonele slab dezvoltate
industrial de Comisia Europeană şi respectiv de NBIA (Asociaţia Naţională a
Incubatoarelor de Afaceri pentru SUA). Comisia Europeană prin programul PHARE şi
Banca Mondială au sprijinit crearea de incubatoare de afaceri şi în ţările fost socialiste.
Programul ONU pentru Dezvolare orientează acest tip de organizare şi spre ţări
subdezvoltate, din Africa, America Latină şi Orientul Îndepărtat.
Transferul de tehnologie, ca forma a tranzacțiilor internationale, reprezintă
consecința creșterii interdependențelor economice dintre statele lumii și a progresului
tehnico-științific, remarcându-se în economia contemporană ca un factor esențial al
creșterii economice. Trebuie subliniat că, odată cu modificările sistemelor politice și
economice ale Europei Centrale și de Est, rolul transferului de tehnologie s-a amplificat,
devansând ca ritm mediu anual de creștere comerțul internațional cu mărfuri și servicii.
Formele consacrate pe care le îmbracă transferul de tehnologie sunt:
licențierea, franchisingul, asistența tehnică nebrevetată (know-how) și activitatea de
consulting-engineering.

3
 Metodologia cercetării aplicate. Transferul de tehnologie

2. Licențierea

Putem defini invenția ca o realizare ce prezintă noutate și un progres față de

stadiul cunoscut al tehnicii și practicii mondiale, putând fi utilizată în revolvarea unor
probleme din viața economico-socială. Spre deosebire de invenție, inovația reprezintă o
noutate pentru agentul economic, sub forma unei perfecționări tehnice sau
organizatorice.
Brevetul de invenție (patentul) este un titlu eliberat de un organism specializat
al statului, un act de garanție asupra proprietății unei invenții. El îndeplinește patru
funcții de bază:
1. garantează dreptul de proprietate asupra invenției;
2. de informare asupra stadiului atins în cercetarea științifica și tehnică
3. de transfer a dreptului de utilizare a invenției către terți
4. de comercializare a bunurilor realizate pe baza invenției.

Dreptul de proprietate intelectuală este guvernat de Convenții internaționale, iar

atingerea acestui drept exclusiv se poate realiza în forme ale concurenței neloiale și în
special prin contrafacere (producerea unui bun brevetat, folosirea obiectului brevetului
pentru afaceri și punerea în vânzare a obiectelor contrafăcute de persoane care nu
dețin legal acest brevet). Modalitățile de comercializare (transfer) a brevetului se
situează, undeva la granița dintre comerțul internațional și cooperarea internațională.

a) Cesiunea brevetului, care este considerată ca aparținând în proporție de

80% cooperării internaționale se realizează între cesionant și cesionar, cu titlu oneros.
Cesiunea poate fi: totală (primește brevetul ca teritoriu de aplicare a lui în totalitate) și
parțială (dobândește dreptul de a folosi brevetul într-un anumit spațiu și ca drepturi
transmise, adică are numai dreptul de a fabrica pe baza acestuia). De asemenea,
cesiunea poate fi definitivă sau temporară.

b) Licențierea brevetului de invenție se materializează în transmiterea

drepturilor de folosință între licențiator (ce rămâne proprietar al invenției) și licențiat /
utilizator care va folosi invenția. Aceasta operațiune are la bază contractul de licență,
care conține clauze privitoare la drepturile și obligațiile partenerilor. Astfel, licențiatorul

4
 Metodologia cercetării aplicate. Transferul de tehnologie

se obligă să transmită dreptul de folosință și perfecționările ulterioare ale invenției,

precum și garanțiile privind existența și validitatea dreptului transmis, iar licențiatul se
obligă să exploateze licența la capacitatea ei, să păstreze secretul, să nu acorde
sublicența (decât dacă se prevede în contract), să comunice perfecționările aduse, să
plătească prețul (sub forma unei redevențe periodice sau a unei sume fixe) și eventual
să se supună anumitor limitări în utilizarea licenței (durată, spațiu sau un volum limitat).
Executarea clauzelor contractuale presupune continuarea colaborării între parteneri,
ambii fiind interesați în afacere, atât prin efectul de profit, cât și prin alte efecte (valorice,
materiale, directe și propagate).

Variantele în care se practică licențierea sunt:

- licentiere exclusivă, care dă dreptul de folosință (deplină) a invenției doar

licențiatului și alături de acesta și licențiatorului (apare o folosire limitată doar
la cei doi parteneri)

Contractul de licență exprimă acordul de voință al părților, referitor la transferul

dreptului de utilizare a brevetului și, respectiv plata prețului, stabilind drepturile și
obligațiile reciproce.
Părțile contractante sunt reprezentate de licențiar care este titularul dreptului de
proprietate industrială și de licențiat, respectiv beneficiarul exploatării dreptului de
proprietate.
În functie de conținutul drepturilor conferite de licență de brevet întâlnim:
Licența exclusivă cand licențiarul acordă licențiatului dreptul exclusiv de folosire
a invenției, renunțând la posibilitatea de a transmite aceleași drepturi terților sau de a
utiliza în interes propriu invenția;
Licența simplă presupune ca licențiarul își rezervă dreptul de a acorda licența în
cauză și altor beneficiari, existând și posibilitatea de a folosi invenția în scopuri proprii.
Licențele limitate (parțiale) se deosebesc de cele nelimitate (totale) prin
întinderea diferită a teritoriului unde sunt valabile, a duratei sau a specificului activității
pentru care se eliberează licența (producție, comercializare etc).
Prin procesul de vânzare a licențelor firmele urmăresc:
 încasarea unor venituri suplimentare rezultate din valorificarea unor
drepturi de proprietate industrială;

5
 Metodologia cercetării aplicate. Transferul de tehnologie

 intrarea facilă pe acele piețe externe care agreează prioritar licențierea;

 internaționalizarea afacerilor agentului economic respectiv, licențierea
putând constitui o etapă intermediară între export (bazat pe producție
internă și comercializare la extern) și delocalizarea producției (proces de
fabricație în străinatate).

c) Valorificarea indirectă a brevetului de invenție, apărută ca urmare a

dezvoltării cooperării internaționale se poate face prin urmatoarele metode:
 exportul bunurilor realizate pe baza brevetului (metodă folosită uneori ca
armă în competiția de pe piața internațională)
 închirierea bunurilor contra unei sume lunare sau anuale (vezi leasingul)
 vânzarea documentației tehnice, când invenția nu a fost brevetată în țara
cumpărătorului.

3. Comercializarea know – how-ului

Continutul know–how decurge din ecartul dintre cunoștințele exportatorilor și

importatorilor de bunuri complexe și care la un anumit moment impune transmiterea
acestora între parteneri de afaceri.
Putem defini know–how-ul (asistența tehnică brevetată sau nebrevetabilă) ca
totalitatea formulelor, definițiilor tehnice, documentelor, desenelor și modelelor, rețetelor
tehnice, procedeelor, experienței, etc. care asigură buna utilizare a brevetului și ajută la
producerea bunurilor.
Rolul în creștere a know-how-ului în cadrul relațiilor economice internaționale
este determinat de numeroși factori cum sunt: implicațiile cercetării științifice asupra
dezvoltării, preferința pentru tranferul de know-how, imposibilitatea integrării sale
absolute în brevet, dorința de păstrare a secretului invențiilor, etc. Trebuie precizat că
know-how-ul nu se contrapune, ci se completează cu brevetul de invenție în cadrul
drepturilor de proprietate intelectuală. Raportul dintre cele două concepte se
concretizează în posibilitatea brevetării know-how –ului, dar abilitatea și experiența nu
pot face obiectul unui brevet de invenție.

6
 Metodologia cercetării aplicate. Transferul de tehnologie

Principalele caracteristici ale comercializării cu know-how sunt:

1. Negocierea afacerii cu know-how are specificul său determinat de riscurile

care pot să apară pentru parteneri (caracterul ireversibil al bunului însușit, în cazul
întreruperii negocierii partenerii trebuie să păstreze secretul printr-un angajament
unilateral), de valoarea mare a tranzacției, de noutatea și materializarea sa foarte
diversificată.
2. Contractul de know-how este o înțelegere între furnizor și beneficiar, prin
care primul transmite contra plată, cunoștințe tehnice secrete nebrevetabile privind
fabricarea unui bun. Acest contract are unele interferențe cu contractul de licențiere atât
sub aspectul obligațiilor și drepturilor partenerilor, cât și a determinării și decontării
prețului.

După gradul de interferență contractele de know-how pot fi:

 know-how pur, transmiterea sa este relativ independenta de restul operațiilor;

 know-how combinat (mixt), transmiterea sa este combinată cu alte afaceri
(licențe, exporturi complexe, etc);
 know-how complementar, când aceste contracte sunt negociate și încheiate
separat, dar în strânsă legătura cu alte afaceri comerciale.

Contractele de know-how pot fi grupate și dupa gradul lor de complexitate în:

 transfer de know-how în momentul încheierii contractului;
 transfer succesiv de know-how (în mai multe etape)
 transfer de know-how într-un anumit domeniu și pe o perioadă determinată.

În orice condiții, succesul afacerii depinde de conținutul său și de modul de

colaborare în timp a partenerilor.

7
 Metodologia cercetării aplicate. Transferul de tehnologie

4) Contractul de engineering

Prin engineering se înţelege o activitatea complexă cuprinzând operaţiile cele

mai diverse, de la prestaţiile de servicii de ordin intelectual - transmiterea de idei,
concepţii, planuri, schiţe etc., executări de lucrări, cuprinzând realizări de instalaţii şi
punerea lor în funcţiune – până la furnizări de materiale necesare executării acestor
lucrări de construcţii, montaje etc.
Văzută din perspectiva doctrinară franceză originea cuvântului şi definiţia
ingineriei (engineering), se prezintă astfel:
- ingineria ca atare, este neologismul oficial pentru care s-aoptat în 1973,
derivat din inginer, pentru a traduce cuvântul american engineering. Ţările francofone
l-au adoptat în folosinţă, de o natură generală. Pe viitor, el va înlocui expresia
tradiţională, arta construcţiilor civile. Este vorba, după aceeaşi sursă, de o „activitate
specifică de definire, concepţie şi studiu de proiect ale unei lucrări sau de acţiune de
coordonare, asistenţă şi control pentru realizarea şi gestiunea acesteia”.
Vocabularul juridic, propune o definiţie mai bogată cum ar fi: „contract complex
asociind, antrepriza, licenţa de brevet şi comunicarea de savoir-faire, prin care un
antreprenor se angajează faţă de un beneficiar să conceapă, să instaleze şi să pună în
funcţiune o unitate de fabricaţie”.

Engineering – activitate intelectuală

Continuând cercetarea naturii activităţii de engineering, dincolo de o simplă
definiţie lapidară s-ar părea că este vorba, la bază, de oactivitate intelectuală,
fundamentată pe cunoaştere, experienţă, efort intelectual, inteligenţă şi imaginaţie. Este
un demers raţional, motivat de un scop precis şi organizat de manierăsistematică.

Engineering - activitate rentabilă

Engineering este cert o activitate intelectuală, dar ea nu este deloc
depersonificată. Chiar dimpotrivă, ea este o puternică pârghie de optimizare a
investiţiilor.
Aceasta apare ca o evidenţă pentru elaborarea sau alegerea proceselor
tehnice, realizând şi gestionarea lor .

8
 Metodologia cercetării aplicate. Transferul de tehnologie

Engineering – activitate ce contribuie la progresul tehnic

Dezvoltările precedente lasă să se ghicească rolul activităţii de engineering în
progresul tehnic. O întreprindere care se consacră în exclusivitate activităţii sale de
producţie nu este în stare să cunoască progresele tehnice survenite în alte domenii, şi
care ar putea fi transpuse în domeniul său cu preţul unei adaptări.

Activitatea de engineering implică, în principiu mai multe contracte care sunt

unite prin aceeaşi finalitate. Datorită diversităţii obligaţiilor, contractul de engineering
este o operaţie complexă. În literatura de specialitate, contractul de engineering este
calificat ca un contract nenumit. Contractul de engineering se individualizează prin
interferenţa prestaţiilor, având un contract diferit în funcţie de voinţa părţilor sau prin
juxtapunerea unor contracte numite supuse dreptului comun

Activitatea de engineering se realizează prin mai multe tipuri de contracte.

În practica internaţională se folosesc următoarele: contractele „la cheie”,
contractele separate şi contractele combinate
a) Contractul „la cheie”, este cel în virtutea căruia furnizorul livrează clientului
întreaga instalaţie contractată în stare de funcţionare, fără ca, la rândul său, clientul să
fi contribuit cu ceva, deci fără nici o altă obligaţie din partea acestuia decât aceea de a
plăti preţul. Un atare contract, unitar prin obiectul şi scopul său, cuprinde mai multe
contracte, cum ar fi:
- un contract de vânzare-cumpărare (la export sau la import) având ca obiect
întreaga instalaţie complexă;
- un contract de licenţă asupra unor brevete sau pentru transmiterea know-how
- ului, care ar avea ca obiect dreptul de a folosi know-how - ul acestuia;
- un contract de locaţii de servicii, având ca obiect asistenţa tehnică acordată de
vânzător;
- un contract de împrumut pentru creditul acordat de către vânzător.
Deşi practica internaţională cunoaşte asemenea contracte, în fapt ele sunt rare
din mai multe considerente. Obiectivul industrial care se predă de către furnizor se
realizează, de obicei, în ţara clientului. Drept urmare, în contract se poate stipula ca
forţa de muncă şi utilaje să fie locală. Tot clientul poate solicita şi instruirea personalului
local care va exploata obiectivul industrial. Din aceste considerente, în practică,
furnizarea prezintă forme deosebite, contractul fiind „aproape la cheie”

9
 Metodologia cercetării aplicate. Transferul de tehnologie

b) Contractele separate se încheie pentru fiecare operaţiune în parte. Ele sunt

diferite după cum clientul posedă sau nu tehnologia. În situaţia în care beneficiarul
deţine tehnologia, el încheie un contract cu furnizorul de utilaje şi cu antreprenorul ce
execută lucrările civile. Prin încheierea unor contracte separate, clientul plăteşte un preţ
mai mic pentru realizarea obiectivului, iar furnizorul şi antreprenorul au o răspundere
limitată. Dacă beneficiarul nu deţine tehnologia, el încheie un contract cu un furnizor. În
funcţie de garanţiile cerute, furnizorul tehnologiei poate solicita contractul asupra
echipamentului, precum şi asupra instalaţiei. În acest caz, preţul obiectivului industrial
va fi mai mare.
c) Contractele combinate implică un furnizor general care răspunde de
realizarea obiectivului industrial, cu excepţia construcţiilor civile, care se efectuează de
către client. Datorită atribuţiilor furnizorului general, clientul nu mai are controlul preţului

Obiectul contractului de engineering îl formează operaţiunile prestate de la

simple consultaţii până la realizarea unor proiecte sau obiective. De aceea este
necesară stabilirea cu exactitate a serviciilor ce urmează a fi prestate de către
societatea de engineering. Sfera largă a activităţilor impune stabilirea riguroasă a
obiectului contractului. Domeniul său de cuprindere trebuie determinat printr-o descriere
succintă şi exactă.

10
 Metodologia cercetării aplicate. Transferul de tehnologie

5. Contractul de franciză

Franchisingul este contractul prin care persoana denumită francizor se

angajează să-i acorde unei alte persoane, denumite francizat, dreptul de a vinde
breveturi sau de a presta servicii sub marca sa de fabricaţie sau de servicii, precum şi
dreptul de a beneficia de licenţele şi deknow-how-ul necesar pentru realizarea
producţiei sau serviciilor determinate, în schimbul unei plăţi denumite franchisee fee
(taxă de franchisă). În sensul larg al cuvântului, în operaţiunile de franciză intră orice
operaţiune de vânzare indirectă, respectiv contractul de comision, consignaţie, mandat
comercial, concesiune comercială etc. În sens strict al cuvântului, franciza se referă
numai la dreptul unei persoanefranciza, dreptul câştigător contractual de a beneficia de
marca, renumele, know-how – ul şiasistenţa franchiser-ului.
Elementul principal într-un contract de franciză îl constituie dreptul de a folosi
marca de fabrică, comercială sau de serviciu a unei firme de renume mondial.
Se înţelege că firma care cedează acest drept nu se poate separa de
necesitatea supravegherii producţiei şi serviciilor care se furnizează pe diferite
segmente de piaţă sub marca sa. De aceea, punerea la dispoziţia francizatului a licenţei
şi a cunoştinţelor tehnice ale firmei, precum şi exercitarea controlului tehnic şi comercial
apar ca necesităţi obiective.

Varietăţile francizei
Regula este franciza de servicii, în care francizatorul pune la dispoziţia
francizaţilor săi un sistem standardizat complet, pentru a oferi un serviciu clientului,
incluzând semne distincte de atragere a clientelei.
Franciza serveşte la fel de bine pentru prestarea serviciilor materiale (ex.
agenţii matrimoniale, imobiliare) sau restaurarea şi presiunea. Alături de ea se găseşte
o formă atenuată, franciza de distribuţie, care cunoaşte ea însăşi două categorii. În
prima, francizorul este producătorul produselor care vor fi distribuite de francizaţii săi.
În cea de-a doua categorie de franciză de distribuţie, francizorul nu este
fabricat, ci simplu selecţionar de produse fabricate de alţii. El alege articole, autorizează
afiliaţilor săi folosinţa semnelor distinctive de atragere a clientelei, asigură diverse
servicii (publicitate naţională, asistenţă tehnică) şi mai ales, pune în operă un know-how
comercial original. Această franciză de distribuţie este foarte răspândită.

11
 Metodologia cercetării aplicate. Transferul de tehnologie

Concluzii

Este recunoscut faptul că nivelul tehnologiei reprezintă factorul principal al

decalajelor care separă diferite ţări din punct de vedere al dezvoltării lor economico-
sociale. Cel care deţine noile tehnologii, mai eficiente (cu consum redus de materii
prime şi energie şi cu impact mai scăzut asupra mediului ambiant) poate obţine profituri
mai mari, care să-i permită finanţarea cercetării şi menţinerea supremaţiei într-un
anumit domeniu.
În plan internaţional, prin transfer de tehnologie se înţelege schimbul de
cunoştinţetransfrontaliere (cunoştinţe ce se referă la existenţa şi funcţionarea unor
echipamente şi instalaţii) şi, în multe cazuri, la schimbul propriu-zis al acestora. Acest
punct de vedere reliefează şi posibilele obstacole sau bariere ale transferului:
- diferenţele între cele două medii;
- natura tehnologiei şi restricţiile privind tranzacţia;
- modul şi posibilităţile de evaluare a gradului de satisfacere a comenzii sociale
şi mai direct de satisfacere a pieţei.
Putem spune că transferul de tehnologie desemnează o relaţie economică
contractuală între două sau mai multe întreprinderi de naţionalităţi diferite care se
întinde pe o perioadă îndelungată şi care are ca efect crearea unei comunităţi de
interese în scopul completării de activităţi incluzând:
- concesionarea de licenţe şi furnizarea de materiale, utilaje, echipamente,
instalaţii, inclusiv edificarea de capacităţi de producţie complete;
- crearea de tehnologii noi;
- schimbul de informaţii privind tehnicile şi tehnologiile utilizate (know-how);-
producerea şi comercializarea produselor rezultate.
Aşadar, transferul de tehnologie reprezintă procesul de promovare a inovaţiei
tehnologice prin transferul ideilor, cunoştinţelor, dispozitivelor, echipamentelor de la
firmele competitive sau organizaţiile de cercetare-dezvoltare pentru o mai largă aplicare
în activitatea industrială.
Inovarea ştiinţifică şi tehnologică poate fi considerată că transformarea unei idei
într-un produs nou sau îmbunătăţit folosit în industrie sau comerţ. Inovaţia necesită
activităţi ştiinţifice, tehnologice, organizatorice, financiare şi comerciale, şi este de obicei
o rezultantă a activităţilor de cercetare aplicată şi dezvoltare experimentală.

12
 Metodologia cercetării aplicate. Transferul de tehnologie

Bibliografie

1. Baloiu, L., Managementul inovației, Editura Eficient, București 1995

2. Dan, Viorel, Nemeș, Ovidiu, Metodologia cercetării experimentale, Suport de curs,
Cluj-Napoca, 2009
3. Ionescu, C.S., Managementul dezvoltării – Editura Electra, București, 2004
4. Ionescu, C.S., Managementul inovării, Editura Politehnică Press, 2007
5. Plumb, I., Visan,S., Botez,L., Managementul cercetării și inovării, Editura A.S.E.,
București 2006
6. www.google.ro

13