1.

Formarea pieței mondiale și a economiei mondiale

Economia mondiala - aşa cum arata ea astăzi este rezultatul unui amplu proces evolutiv
al schimbului permanent reciproc de la forme inferioare la forme superioare de la simplu
la complex. O perioada îndelungată de timp, practic de la începutul societăţilor umane si
până la aproape de revoluţia industrială schimbul reciproc de activităţi s-a desfăşurat la
nivel de activităţi la nivel microeconomic. Economia avea un caracter închis, principalul
scop fiind autoconsumul. Sfârşitul sec.XVI începutul sec. XVII marchează o nouă era în
planul dezvoltării
Piaţa mondială nu reprezintă o noţiune geografică, ci o noţiune economică ca fiind
ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii economici de pe glob. Principalul caracter îl
reprezintă eterogenitatea. Este formata din mai multe segmente de piaţă unde există o
interacţiune din ce în ce mai puternică şi preţurile se formează atât în funcţie de factorii
economici cât şi de factorii non economici.
Formarea pieţei mondiale a stimulat considerabil creşterea activităţii la nivel
microeconomic.

2. Caracteristici ale economiei mondiale

Caracteristicile economiei naţionale:

A. → eterogenitatea (diversitatea)
B. → apariţia unor contradicţii al căror rol se manifestă pe parcursul diferitelor etape
istorice caracteristice economiei mondiale etape pe care le-a parcurs
C. → apariţia şi adâncirea interdependenţelor ajungând în situaţii în care formează un
sistem ce stă la baza funcţionării economiei mondiale
D. → regionalizarea
E. → accentuarea dinamismului în ceea ce priveşte schimbarea raportului de forţe la
nivel mondial
F. → tendinţa de instituţionalizare
G. → tendinţa de internaţionalizare, se manifestă prin diversificarea fluxurilor
economiei internaţionale, prin creşterea rapidă a schimburilor internaţionale, a
mişcărilor internaţionale de mărfuri, de servicii şi capitaluri mai repede decât PIB sau
producţia naţională a unor state şi prin liberalizarea accentuată a pieţelor

3. Diviziunea internaţională a muncii şi specializarea internaţională în producţie

Diviziunea internaţională a muncii – reprezintă expresia sintetică a tuturor tendinţelor de

specializare internaţională în vederea participării la circuitul economic mondial.
Specializarea internaţională – reprezintă adaptarea potenţialului naţional dintr-un domeniu
sau altul la segmente ale cererii de pe piaţa mondială. Aceasta depinde de o multitudine de
factori atât economici cât şi extra-economici:
 → specializarea în producţii primare depinde de condiţiile naturale favorabile
→ specializarea în producţii manufacturiere (industriale) depinde de un ansamblu de
factori tehnico economici, de gradul de pregătire al forţei de muncă, de disponibilul de
capital
Modelul actual al diviziunii internaţionale a muncii este foarte diferit, la baza
piramidei regăsim ţările slab dezvoltate, caracterizate printr-o specializare unilaterală (1
maxim 2 produse primare), apoi ţările mediu dezvoltate (în dezvoltare) în care
specializarea tinde să se diversifice alături de producţii primare apar şi cele industriale
(manufacturiere) tendinţa fiind cea din urmă, iar la vârful piramidei se află ţările
dezvoltate caracterizate printr-o specializare orientată către domenii de vârf ale
industriei sau de mare randament ale agriculturii
În consecinţă, dinamica proceselor de specializare internaţională nu a fost uniformă,
în timp ce ţările astăzi dezvoltate şi-au schimbat de mai multe ori tipul de specializare,
ţările slab dezvoltate au continuat să păstreze specializări înguste şi nerentabile şi
obiectivele urmărite sunt la fel de diferite:
→ ţările dezvoltate urmăresc creşterea cotelor de piaţă, a marjelor de influenţă
(consolidarea statutului lor de superputeri economice)
→ ţările slab dezvoltate urmăresc folosirea propriilor resurse în interesul propriu şi
obţinerea de resurse financiare absolut necesare funcţionării economiei lor ca entităţi de
sine stătătoare

4. Circuitul economic mondial: fluxurile cu mărfuri corporale, fluxurile cu servicii şi

fluxurile financiare internaţionale

Circuitul economic mondial – reprezintă totalitatea fluxurilor economice privite nu ca o

simplă sumă aritmetică ci în strânsa lor interdependenţă
→ fluxuri internaţionale cu materii prime, produse de mărfuri corporale, produse
prelucrate
→ fluxuri internaţionale cu servicii (în prezent în economiile dezvoltate asistăm la
dominaţia sectorului serviciilor).
Fluxuri financiare internaţionale – reprezintă ansamblul de mişcări de valori
economice care se exprimă şi se realizează prin mijloace de plată şi de credit.
Principala caracteristică a secolului XX o reprezintă formarea unei „economii
financiare” decuplată separat de cea reală care până la acest moment generase aproape în
exclusivitate totalitatea fluxurilor financiare. Această dezvoltare a fluxurilor financiare
internaţionale s-a realizat în trei mari etape:
Prima etapă localizată în timp din momentul apariţiei monedei s-a caracterizat în
principal prin faptul că activităţile financiare însoţeau schimburi de mărfuri, era un fel de
contrapartidă a acestora prin ele practic stingându-se creanţele (datoriile).
A doua etapă plasată în timp la nivelul primei jumătăţi a secolului XX se
caracterizează în primul rând prin dijuncţia (separarea) între fluxurile financiare şi cele
comerciale, primele fie precedându-le fie urmându-le pe cele din a doua categorie. În
această perioadă asistăm la apariţia unor produse şi servicii financiare noi cum ar fi
(creditele, bancare internaţionale, plăţile la termen) apariţia unor tehnici şi instrumente care
înlocuiesc cu desăvârşire moneda şi nu în ultimul rând la apariţia primelor mişcări de
capitaluri cu caracter de investiţie internaţională.
Cea de-a treia etapă localizată din jumătatea secolului XX până azi, se caracterizează
prin apariţia euro-pieţelor, dacă apariţia unor pieţe financiare pure fără nici-o legătură cu
operaţiunile comerciale în care dominante sunt mişcările de capital. În realitate se produce o
trecere de la o economie a fluxurilor financiare la o economie a stocurilor financiare tranziţie
generată în principal de trecerea la cursurile monetare variabile (flotante) şi de proliferarea
operaţiilor bursiere. În acelaşi timp vom asista la o creştere spectaculoasă a deficitelor
internaţionale şi la finanţarea lor într-o măsură din ce în ce mai importantă din resurse
private.
Într-un asemenea context putem defini fluxurile financiare ca fiind transferul de
fonduri de la un agent economic dintr-o ţară la un agent economic dintr-o altă ţară fără a
se declanşa în acelaşi timp o mişcare în sens invers de bunuri sau servicii.
Principalele cauze care au generat creşterea continuă a mobilităţilor internaţionale a
capitalurilor sunt:
- creşterea profitului – remunerarea superioară a acestora prin plasarea pe pieţe
extrem în raport cu ce se poate obţine pe pieţele de origine
- evitarea controlului şi a reglementărilor la care sunt supuse pe pieţele de
provenienţă.
Astăzi fluxurile financiare internaţionale le depăşesc ca importanţă pe cele
comerciale în acelaşi timp analizând raportul dintre dinamica şi volumul comerţului
internaţional şi evoluţia rezervei de valute convertibile şi aur întâietate au primele. În
consecinţă putem spune că asistăm la o diminuare continuă a lichidităţilor internaţionale. De
asemenea asistăm la o creştere accentuată a rolului pieţelor de capital în locul de formare al
fluxurilor financiare internaţionale concomitent cu atribuirea unui nou rol pentru băncile
comerciale internaţionale.
Principala caracteristică o reprezintă creşterea accentuată a mobilităţilor capitalurilor
ca urmare a dereglementeri sectorului financiar, a înlăturări barierelor din calea circulaţiei
capitalurilor, dar şi ca urmare a legiferărilor la nivelul unor state a unor mişcări care
facilitează intrarea acestora şi asigură anonimatul lor.

5. Procesul de adâncire a interdependențelor în economia mondială

Astazi este unanim recunoscut faptul ca nici o tara, nici o economie, indiferent cat de
bogata sau de puternica ar fi, nu mai poate functiona izolat si in consecinta nu se mai
poate sustrage de la mondializarea productiei sau a schimburilor.Intr-un astfel de
context, sistemul de interdependente este determinant pentru dinamica producerii
progresului tehnic, iar procesul de adancire al interdependentelor este vital pentru
functionarea economiei mondiale.
 In acelasi timp insa, adancirea interdependentelor in contextul eterogenitatii – pe
care o regasim la nivelul economiei mondiale – determina o serie de efecte
contradictorii care reprezinta principalele probleme aflate in centrul disputelor
internationale.
O prima problema aflata in dezbatere la nivel international, vizeaza masura in care
adancirea interdependentelor este benefica in egala masura pentru toate statele
lumii. Este evident ca adancirea interdependentelor da posibilitatea unei tari sa aiba
acces la resurse noi, rare sau inexistente pe teritoriul acesteia si in acelasi timp
faciliteaza semnificativ accesul la cele mai noi si cele mai performante si eficiente
realizari ale progresului tehnico-stiintific. In acelasi timp insa este la fel de adevarat
ca aceste consecinte determinate de adancirea interdependentelor nu determina in
mod automat o creo cree spectaculoasa a productiei nationale.
O a doua problema aflata in dezbatere la nivel international, se refera la masura in
care procesul de adancirea interdependentelor este compatibil cu idealul de
dreptate sociala la nivel national. Este foarte adevarat ca in urma adancirii
interdependentelor o colectivitate nationala in medie se afla in castig. In acelasi timp
insa adancirea interdependentelor determina modificari semnificative la nivelul
grupurilor sociale care compun respectiva colectivitate nationala. In lipsa unor actiuni
corective sau in cazul imposibilitatii aplicarii unor astfel de actiuni putem asista la
diferentieri semnificative a veniturilor grupurilor sociale ce compun respectiva
colectivitate nationala.
O a treia problema aflata in dezbatere la nivel international, se refera la masura in
care procesul de adancirea interdependentelor poate sa determine ritmul de
schimbare imposibil de realizat. Este cat se poate de clar ca adancirea
interdependentelor tinde sa impuna diferitelor economii viteze de adaptare puternic
comandate de ritmul de evolutie al celor mai performante economii. In consecinta ne
putem afla in situatia in care la fel ca intr-o cursa foarte grea o serie de copetitori se
pot detasa semnificativ de restul plutonului.
O a patra problema aflata in dezbatere la nivel international, vizeaza masura in care
procesul de adancirea interdependentelor se poate transforma intr-un factor de
crestere al vulnerabilitatii unei economii nationale.
6. Tipologia puterii

Analizând exercitarea puterii de către state putem vorbi despre existenţa unei tipologii a
puterii care cuprinde în principal 3 tipuri de putere ca stadiu:
Puterea regională – se înţelege posibilitatea unui stat de a juca un rol hotărâtor pe mai
multe planuri la scară nationala
Puterea mondială – se înţelege posibilitatea unui stat da a juca un rol hotărâtor pe mai
multe planuri la scară mondială
Superputerea – reprezentată de către statul care se caracterizează prin
pluridimensionalitatea puterii având capacitatea de a coordona acţiuni sau politici la
 scară mondială de a contribui la gestionarea şi soluţionarea unor situaţii de criză la nivel
mondial sau a unor conflicte la nivel regional.
7. Multipolaritatea în economia mondială
O primă viziune şi concepţie despre putere a avut-o Herodot care clasifica puterea în
puterea unuia singur; puterea unui grup şi puterea maselor. Orice tip de analiză a puterii
ridică cel puţin 3 probleme: cui aparţine puterea; în ce scop este folosită; care sunt
instrumentele exercitării acesteia.
Conceptul de putere poate fi divizat în 3 elemente şi anume:
- actul prin care sunt influenţaţi alţi factori
- capabilităţile folosite pentru ca exercitarea influenţei să fie reală
- reacţie faţă de act
Printre principalele surse ale puterii se numără:
- controlul asupra securităţi
- controlul asupra producţiei
- controlul asupra creditului
- controlul asupra cunoaşterii
- controlul asupra izvoarelor de
- controlul asupra credinţelor, ideilor

8. Societatea postindustrială

despre societatea postindustrială Hermen ….. consideră că acest nou tip de societate
are la bază expansionismul sectorului serviciilor în consecinţă rolul central va fi deţinut
de acestea. Pe de altă parte unul dintre cei mai dinamici sociologi americani profesorul
universităţii Harvard Daniel vorbeşte despre o societate post industrială în care rolul
central va aparţine unei tehnologii intelectuale. Astfel spus munca şi capitulul vor fi
înlocuite cu informaţia şi cunoaşterea. O astfel de societate în viziunea americanului se
va baza pe un caracter central al cunoaşterii teoretice, pe expansiunea unei clase a
cunoaşterii, pe trecerea de la preponderenţa producţiei de bunuri la cea a prestării de
servicii. Indiferent care ar fi caracteristicile noii societăţi în mod cert ea va continua să fie
măcinată de problema lipsurilor dincolo de lipsa de bunuri care va continua să ne
urmărească, ne vom confrunta şi cu cea a informaţiei şi a timpului.
În concluzie, în mod cert o societate post-industrială, oricare ar fi ea va stabili noi puteri,
noi promisiuni dar şi noi constrângeri şi întrebări într-o dimensiune cu care cu siguranţă
nu ne-am mai confruntat până acum.

9. Exercitarea puterii la nivel mondial în perioada 1945-1969 – Blocada Berlinului

Blocada Berlinului - decizia lui Stalin de a împiedica reconstruirea Germaniei rămâne

una istorică, ruşi au început să se amestece în traficul comercial către Berlinul de vest iar
începând cu 24 iunie 1948 l–au interzis cu desăvârşire. Preşedintele SUA (TRUMAN) nu şi-
a asumat riscul declanşării unui nou război într-un an electoral şi va lua decizia formării
unui pod comercial aerian deasupra Berlinului. Deşi aceasta decizie a fost privită cu
 scepticism s-a dovedit a fi una pe cât se poate de importantă pe atât de eficientă, a
functionat un an între 24 iunie1948 – 24 iunie 1949 în punctul maxim înregistrându-se un
trafic de peste 13 mii tone pe zi, iar din punct de vedere politic avea să se constituie într-
o mutare câştigătoare pentru TRUMAN care va câştiga alegerile în SUA, iar pentru
europeni va deveni simbolul înlăturării pericolului sovietic, în plus vest europenii
încurajaţi de planul MARCHAL vor forma în 1949 organizaţia Atlanticului de Nord
(NATO).
10. Exercitarea puterii la nivel mondial în perioada 1945-1969 – Proclamarea R.P.
Chineze

Proclamarea Republicii Populare Chineze - avea să se producă la 1 februarie 1949

însă Washington nu va recunoaşte China comunistă (situaţia avea să se schimbe abia în
1972) în acest context MAO se va îndrepta către Moscova pentru a primi finanţarea
necesară transformării RP Chineze, va rezulta o înţelegere cu plusuri şi minusuri. China va
obţine o finanţare de 300 mil$ materializate în credite comerciale pe 5 ani însă cu dobânzi
considerabile va desfiinţa privilegiile Rusiei în porturile din MANCIURIA precum şi la calea
ferata din acea zonă şi în plus STALIN va oferii omologului chinez principalul spion politic al
URSS-lui în biroul politic executiv al PC Chinez. China nu va reuşi însă să obţină bomba
atomică, iar MAO nu va fi obligat să fie de acord cu înfiinţarea de firme mixte.

10. Exercitarea puterii la nivel mondial în perioada 1945-1969 – National Security

Council ’68

NSC-68 - preşedintele SUA a însărcinat consiliul naţional pentru securitate să

realizeze o evaluare a politicilor americane în contextul războiului rece ceea ce a rezultat a
fost cu scenariu apocaliptic potrivit acestui document dat publicităţii abia în anii 70. Rusia
vrând sa-şi impună puterea sa absoluta ceea ce determina SUA să contracareze aceasta
sentinţă prin construirea unei politici şi a unui sistem economic viabil pretutindeni în lumea
noncomunistă. Altfel spus trebuiau realizate alianţe puternice sub conducere americană
pretutindeni în lume indiferent care ar fi fost costurile. Atâta timp cât ruşii nu puteau să fie
constrânşi să facă vreo concesie accentul urma să se pună pe creşterea puterii militare.
Această opţiune înseamnă un efort financiar considerabil ceea ce nu era deloc pe placul
americanului de rând care era obligat sa plătească taxe şi impozite mai mari.

11. Exercitarea puterii la nivel mondial în perioada 1945-1969 – Războiul din Coreea

Războiul din Coreea (războiul fără învingători) – principalul rezultat al acestui război
constă că a dat startul unei curse nebune a înarmărilor, cursă care a afectat într-o
măsură mult mai mare a economia Sovietică şi a contribuit într-o măsură semnificativă la
căderea comunismului.
Coreea a fost sub dominaţie Japoneză din 1905-1945 când aceasta a fost înlăturată
de ruşi şi americani, coreeni primind sprijin militar de la ambii. În 1948 s-au format
guverne separate, americanii şi-au retras trupele preşedintele TRUMAN considerând că
apărarea Coreei nu este esenţială. Războiul civil s-a dovedit a fi inevitabil. Declanşarea
 războiului civil venea ca o mănuşa pentru preşedintele SUA, era momentul ca SUA să iasă
la rampa, ceea ce s-a şi întâmplat. Consiliul de securitate al NATO sub presiunea
americanilor şi în contextul în care ruşii vor părăsi lucrările în semn de protest pentru
nerecunoaşterea Chinei Comuniste va vota pentru intervenţia militară din Coreea.
Americanii erau ferm convinşi că Rusia nu va intervenii pentru a nu declanşa un nou
război mondial ceea ce s-a şi întâmplat însă numai până la un punct. MAO şi liderii
Chinezi erau din ce în ce mai convinşi că americanii după ce îi vor învinge pe comuniştii în
Coreea se vor îndrepta spre China. Acesta va fi motivul pentru care MAO va lua decizia
să trimită ,,voluntari’’ la nivelul lui octombrie 1950. Recucerirea Seulului se va produce la
începutul anului 1951. Chiar dacă americanii făceau faţă acestor noi coordonate ale
războiului în SUA el devenea din ce în ce mai nepopular, în plus faptul că ruşii nu
interveneau direct cel puţin teoretic părea să asigure succesul americanilor. Stalin a
furnizat însă echipament militar Chinei la un preţ exorbitant dar nu a asigurat aşa cum
promisese protecţie aeriana. Această politică de risc scăzut a liderului sovietic se datora
faptului că era ferm convins că americanii nu vor putea învinge niciodată în Coreea cu
mijloace convenţionale şi pe de altă parte reţeaua de spionaj sovietică se asigurase că
preşedintele TRUMAN luase decizia de a nu folosi bomba atomică.

Războiul trena iar începerea negocierilor devenea inevitabilă. Aceste negocieri a

fost începute de TRUMAN şi continuate din 1953 de noul preşedinte al SUA şi încheiate prin
reconstituirea celor 2 Corei. A fost un război fără victorie însă a determinat creşterea
considerabila a prăpastiei dintre cele 2 poluri. Avea să se declanşeze o criză nebună a
înarmărilor, iar URSS înconjurată de state pro-americane trebuia să adauge fonduri din ce în
ce mai mari pentru susţine această cursă, în loc sa se concentreze pe dezvoltarea economică.
Schimbările la vârf din cele 2 superputeri vor influenţa major dinamica războiului rece.
TRUMA este schimbat iar moartea lui Stalin (15 martie 1953) îl aduce pe Nichita Hruciov în
fruntea Partidului Comunist, va urma o perioadă în care relaţiile americano-sovietice vor
deveni din ce în ce mai încordate.

13. Exercitarea puterii la nivel mondial în perioada 1945-1969 – Criza Berlinului

Criza Berlinului – reprezintă unul dintre momentele importante care marchează

creşterea tensiunii atât la nivelul celor două superputeri cât şi la nivelul internaţional în
ansamblu. Această criză a fost provocată de Nikita Sergheevici Hruşciov în condiţiile în care
devenise conducătorul suprem în Uniunea Sovietică.
Pe 04 octombrie 1957 primul sputnic zboară pe o orbită circumterestră timp de 96 de
minute. Vor urma alţi opt sateliţi fiecare zbor însemnând câte un record şi demonstrând că
tehnologia spaţială sovietică este cea mai avansată din lume la acel moment. Berlinul
reprezenta cu siguranţă una dintre cele mai sensibile probleme pentru occident “călcâiul lui
Achille”. La momentul respectiv Germania de Vest era deja membră a NATO iar ruşii erau
foarte preocupaţi de posibilitatea că aceasta ar putea intra în posesia unor arme nucleare.
Finalizarea acestui conflict prin împărţirea oraşului în două părţi distincte (13 august
1961) s-a realizat in condiţiile în care pe ansamblu America avea o problemă de imagine (pe
de o parte datorat faptului că ruşii reuşiseră primul zbor al unui om în spaţiul cosmic Yuri
Alekseyevich Gagarin 1961 şi pe de altă parte operaţiunea din Golful Porcilor din Cuba se
soldase cu un dezastru de proporţii.
Ulterior în anul 1969 ruşii aveau să iniţieze un tratat asupra Berlinului (Andrei
Kemenici- preşedintele Uniunii Sovietice) si care se finaliza printr-un acord cvatripartid pe 03
septembrie 1971. Acest moment înseamnă practic recunoaşterea Republicii Democrate
Germania de către accident, Germania de Vest (Republica Federală Germania), iar Berlinul
înceta să mai fie o ameninţare la adresa păcii mondiale.
14. Exercitarea puterii la nivel mondial în perioada 1945-1969 – Criza Cubaneză
Criza rachetelor Cubaneze – reprezintă momentul în care războiul rece a fost foarte
aproape să se transforme într-o confruntare nucleară, într-un război mondial, a început pe
14 octombrie 1962 şi s-a încheiat pe 20 noiembrie 1962. Această criză s-a declanşat după ce
în aprilie 1961 exilaţii cubanezi sprijiniţi de CIA eşuau lamentabil în încercarea de a-l înlătura
pe Fidel Castro.
Pe 14 octombrie 1962 serviciile secrete de spionaj americane informau că sovieticii
construiau baze de lansat proiectile de rază mijlocie în Cuba.
Pe 23 octombrie 1962 a început carantina Cubei, pe 25 octombrie vase ruseşti
navigând spre Cuba au fost deturnate, pe 26 octombrie Nikita Sergheevici Hruşciovi ia
telegrafiat lui John Fitzgerald Kennedy pentru aşi exprima disponibilitatea de a începe
negocierile, pe 27 octombrie a cerut public demontarea bazelor americane de rachete din
Turcia şi pe 28 octombrie a făcut de asemenea publică decizia de a demonta şi de a
îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba, ceea ce se va şi întâmpla până la sfârşitul
anului.
În replică preşedintele John Fitzgerald Kennedy va retrage în noiembrie blocada
navală şi ulterior va retrage proiectilele din Turcia.
Criza cubaneză a reprezentat un moment deosebit de dificil pentru securitatea
globală şi în egală măsură a evidenţiat dorinţa comună a SUA şi a Uniunii Sovietice de a evita
o confruntare majoră directă. Din acest moment confruntările aveau să fie mutate departe
de teritoriul celor două superputeri spre Vietnam, Etiopia, Somalia, Angola, Mongolia,
Afganistan, etc..
15. Exercitarea puterii la nivel mondial în perioada 1945-1969 – Războiul din
Vietnam
Războiul din Vietnam - a început în perioada lui John Fitzgerald Kennedy şi a fost
continuat de Lyndon Johnson şi încheiat de Nixon. Americanii erau convinşi de rolul pe care-
l juca Indochina. Pierderea Vietnamului ar fi putut antrena un efect de domino, materializat
prin căderea sau prăbuşirea altor state precum: Loos, Cambogia, Thailanda şi chiar Japonia şi
Filipine.
În momentul în care preşedintele Kennedy s-a instalat la Casa Albă, în Vietnam nu
erau mai mult de 1.500 de americani dintre care aproximativ jumătate erau consilieri
militari, iar Guvernul de la Hanoi (capitala Vietnamului) proamerican se menţinea în
principal datorită sprijinul economic acordat de americani.
 În anul 1963 SUA trimisese peste 16.000 de consilieri americani şi echipamente de
tehnică militară ultimă generaţie. Preşedintele Lyndon Johnson a moştenit un război pe care
nu şi l-a dorit şi în toţi cei şase ani în care s-a aflat la Casa Albă a făcut tot ce ia stat în putinţă
ca să obţină sprijinul Congresului pentru a-l purta acest război aşa cum a credea el.
Acest război de o duritate extremă se baza pe două concepţii total diferite:
americanii luptau pentru a-i face pe nord-vietnamezi să renunţe la obiectivele lor şi să se
aşeze la masa negocierilor, în timp ce aceştia din urmă doreau cu orice preţ să reunifice
Vietnamul; ceea ce s-a şi întâmplat.
Începând cu anul 1965 în SUA apar mişcările de protest, iar în anul 1968 aceste
mişcări se înteţesc considerabil în condiţiile escaladării violenţei interne, a divizării politice şi
a dezordinii dintr-o serie de oraşe libere.
În anul 1969, la Casa Albă se instalează preşedintele Richard Milhous Nixon
(cunoscut mai ales sub numele de Richard Nixon), iar politica americană se schimbă
fundamental. Programul noului preşedinte al SUA viza retragerea progresivă a trupelor
americane şi acordarea unui sprijin considerabil pentru sud-vietnamezi. Decizia ca soldaţii
americani să lupte în Kambogia face ca anii 1960-1970 să reprezinte apogeul mişcărilor
împotriva războiului. Încetarea definitivă a focului avea să se producă în ianuarie 1973. Din
acest război americanii ieşeau cu un bilanţ dezastros:
- în jur de 60.000 de morţi declaraţi;
- peste 300.000 răniţi;
- mai mult de 150 miliarde $ cheltuite.

16. Exercitarea puterii la nivel mondial în perioada 1969-1979 – Salt I și Salt II;
Acordul de la Helsinki
SALT 1 - Society for Applied Learning Technology (Societatea pentru Tehnologie
Aplicată Learning)
SALT 2 - Society for Applied Learning Technology (Societatea pentru Tehnologie
Aplicată Learning)
SALT 1- a fost semnat de Leonid Brejnev şi Richard Nixon în anul 1972 la Moscova. Acest
acord limita dezvoltarea sistemelor defensive antirachetă nefăcând progrese semnificative
nici în privinţa celor ofensive. Au fost încheiate acorduri de cooperare în domeniul sănătăţii,
în domeniul cosmic, iar cele două puteri au convenit asupra principiilor care să stea la baza
reuşindu-se chiar semnarea unei declaraţii de principii în vederea extinderii cooperării
pentru evitarea unei confruntări militare precum şi reguli de conduită comună pentru
rezolvarea eventualelor situaţii de criză.
În iunie 1973 Leonid Brejnev va face prima vizită oficială în SUA, vor fi semnate acorduri
care vizau colaborarea în domeniul agriculturi, al transporturilor, al cercetării mărilor şi
oceanelor, dar şi un acord general privind contractele, schimburile şi colaborarea în
domeniul ştiinţei, tehnicii, al învăţământului şi al culturii.
 Va fit semnat şi un acord referitor la principiile de bază ale tratativelor ulterioare pentru
limitarea armelor strategice ofensive, astfel stabilindu-se cadrul pentru negocierile celui de
al doilea acord SALT 2.
După şapte ani de eforturi SALT 2 avea să fie semnat de James Earl „Jimmy” Carter şi
Leonid Brejnev la Viena în anul 1979.
Un alt moment important al acestei perioade în reprezintă iulie 1973, când la Helsinki a
avut loc o conferinţă la care au participat 33 de state inclusiv state din NATO, pactul de la
Varşovia sau SUA.
A rezultat un acord semnat la 01 august 1975 de Leonid Brejnev şi Gerald Ford din
partea celor două super-puteri, dar şi de alţi şefi de state. Ruşii îşi atinseseră scopul principal,
deşi pentru realizare acest lucru a trebuit să accepte pentru prima dată caracterul universal
al dreptului omului, precum şi faptul că ideile şi oamenii puteau să circule liber în Europa.
Acesta era preţul pe care trebuia să-l plătească pentru a-şi atinge ţelul (referitor la
inviolabilatea frontierelor stabilite în anul 1945).
17. Exercitarea puterii la nivel mondial în perioada 1979-1991. A treia perioadă a
Războiului Rece
Perioada a III-a cuprinsă între anii 1979 – 1991 (unii o numesc un al doilea război rece)
Semne ale sfârşitului perioadei destinderii începuseră să apară din anul 1977. În timpul
negocierilor asupra Tratatului SALT 2, cancelarul Germaniei Helmut Schmidt şi în egală
măsură şi ruşii doreau ca în acest tratat să fie incluse şi armele destinate scenelor europene
(rachete cu rază medie de acţiune).
James Earl „Jimmy” Carter (preşedintele SUA al vremii de atunci) a refuzat categoric
acest lucru. Cancelarul Germaniei de Vest va ceda, iar sovieticii vor riposta prin instalarea de
proiectile SS20 în Europa Centrală şi de Est. Decizie care va fi controversată, discutabilă şi
care va avea să fie contrabalansată de NATO prin instalarea în anul 1979 a rachetelor de tip
Cruise şi Pershing II. Fără îndoială că intervenţia sovietică în Afganistan (25 decembrie1979),
avea să declanşeze acutizarea relaţiilor între cele două super-puteri. Concret, un conflict
militar în care forţele implicate erau partidul popular democrat din Afganistan de orientare
marxistă şi susţinut de forţele sovietice şi de cealaltă parte rebelii Islamişti mujahedini
susţinuţi de SUA, Arabia Saudită şi Pakistan.
Acest război a durat nouă ani într-o desfăşurare aproximativ similară cu cea din Vietnam,
Uniunea Sovietică fiind principalul pedant. În plan politici externe prăpastia dintre cele două
super-puteri continuă să se adâncească. Astfel, în anul 1980 preşedintele James Earl
„Jimmy” Carter a recomandat sportivilor americani să nu participe la Jocurile Olimpice de la
Moscova, iar ca reacţie de răspuns 4 ani mai târziu în anul 1984 Moscova interzicea
sportivilor ruşi participarea lor la Jocurile Olimpice de la Los Angeles.
Războiul din Afganistan a contribuit la alegerea preşedintelui SUA Ronald Reagan,
Carter chiar dacă a sporit bugetul militar, a creat o forţă rapidă de reacţie, a instalat
rachetele MX şi a semnat acorduri militare secrete cu China. Pentru faptul că nu a reuşit să
redreseze economia americană a devenit foarte nepopular.
 Noul preşedinte al SUA va adopta o atitudine relativ simplă faţă de ruşi. În viziunea sa nu
era cazul să negocieze acorduri cu ruşi, atâta vreme cât aceştia oricum ar le-ar fi încălcat.
Singura soluţie câştigătoare în viziunea lui era asigurarea supremaţiei nucleară faţă de
Uniunea Sovietică şi lupta împotriva intervenţiilor sovietice în lumea a treia.
Administraţia Reagan va face public că a descoperit acea breşă de vulnerabilitate
datorită căreia prima lovitură nucleară sovietică ar fi devastat SUA. Folosind această ipoteză
îndoielnică va promova o politică de creştere accelerată a cheltuielilor militare pe tot
parcursul anilor ’80. În martie 1983 Reagan va face publică iniţiativa apărării strategice, ceea
ce a rămas în literatură sub denumirea de “Războiul stelelor”, care concret însemna
formarea unui scut de apărare în spaţiu din spatele căruia SUA ar fi putut lansa prima
lovitură nucleară.
În anul 1985 liderul suprem al Uniunii Sovietice devine Mihail Sergheevici Gorbaciov, iar
ministru de externe Eduard Şevardnadze. Acest tandem avea să aducă un nou sistem de
lucru intitulat “Noua Gândire Politică - PERESTRIKA” care avea să devină tot mai popular în
lumea occidentală. În esenţă principalele componente ale acestuia erau:
 confruntarea dintre cele două super-puteri este neproductivă;
 puterea militară nu garantează securitatea care poate fi atinsă doar prin mijloace
politice şi găsirea unor soluţii comune;
 securitatea unui stat nu poate fi sporită dacă acest lucru se face în detrimentul altui
stat;
 conflictul dintre super-puteri în lumea a treia a adus Moscovei puţine avantaje
tangibile, însă a contribuit la sporirea creşterea tensiuni dintre cele două super-puteri SUA şi
URSS-ul ar trebui să găsească împreună soluţii pentru rezolvarea acestor probleme;
 toate statele sunt independente în consecinţă securitatea fiecărui stat depinde de
relaţia cu celelalte;
 valorile universale comune (drepturile omului, nefolosirea forţei în rezolvarea
problemelor politice, democraţia) ar trebui să reprezinte elemente de bază în luarea
deciziilor de politica externă;
 abordarea prin prisma ideologiei de partid de clasă a strategiei de politică externă ar
trebui abandonată în favoarea intereselor comune ale omenirii;
 Uniunea Sovietică reprezintă un stat normal care nu are ca obiectiv stăpânirea lumii
şi îşi doreşte să se afle în relaţii de strânsă cooperare cu toate celelalte state;
Afganistanul constituia un obstacol major în calea acestei noi gândiri politice
deoarece împărţea lumea în două părţi, lumea occidentală de o parte iar de cealaltă lumea
islamică acestea fiind pe poziţii profund antagonice.
Lumea a treia comunistă în egală măsură devenea o povară din ce în ce mai mare
pentru Moscova în condiţiile în care nici o economie, nici un stat era capabil de o dezvoltare
viabilă. Potrivit unor calcule ale vremi subvenţiile acordate de ruşi (Cuba, Vietnam, Egipt)
depăşeau 40 miliarde de $ mai mult decât toate statele est europene înregistrau datorii din
ce în ce mai mari faţă de Moscova.
 Administraţia Ronald Reagan a continuat să lupte împotriva aliatelor URSS din
întreaga lume fie că este Nicaragua, Afganistan, Angola, Mozambic. Este momentul în care
este format şi instruit Osama Bilanden.
În plan umanitar există o diferenţă fundamentală între politica lui Ronald Reagan şi
Gorbaciov, în timp ce preşedintele american reitera angajamentul faţă de iniţiativa apărării
strategice „Războiul stelelor”, Mihail Sergheevici Gorbaciov surprindea pe toată lumea în
ianuarie 1986 când propunea dezactivarea tuturor armelor nucleare până în anul 2000.
În anul 1988 la Organizaţia Naţiunilor Unite Mihail Sergheevici Gorbaciov, a făcut
public faptul că Uniunea Sovietică îşi va aduce unilateral efectivele militare, iar trupele
sovietice staţionate în Republica Democrată Germană, Cehoslovacia şi Ungaria vor fi retrase.
La acest anunţ în aceeaşi zi şeful statului major va demisiona. Acesta fusese de acord
cu reducerea armamentului convenţional însă numai condiţia reciprocităţi americane.
În consecinţă Mihail Sergheevici Gorbaciov se vedea prins într-un conflict de
interese, cu propria armată. Politica sa devenea tot mai apreciată pe plan extern şi tot mai
contestată în interior. În anul 1989 la Casa Albă se instalează George W. Bush avându-l ca
secretar de stat pe James Baker.
Mihail Sergheevici Gorbaciov va continua să facă o serie de concesii militare fără a
primi în schimb aproape nimic. El prin politica sa dusă dincolo de obiectivele generoase ale
acesteia nu reuşea să găsească aportul naţiuni ruse mai cu seamă că era foarte departe de a
identifica soluţii viabile pentru rezolvarea problemelor economice şi financiare al URSS-ului.
În consecinţă, poziţia liderului sovietic devenea din ce în ce mai şubredă, în august
1991 avea să se producă o tentativă de lovitură de stat iniţiată de proprii săi oameni. Pentru
Mihail Sergheevici Gorbaciov totul va lua sfârşit în decembrie 1991, când liderii Rusiei,
Belorusiei şi Ucrainei s-au întâlnit lângă Minsk pentru a hotărî dizolvarea Uniunii Sovietice şi
înfiinţarea unei confederaţii deschise de state independente şi anume ”Comunitate de State
Independente (CSI)”.
Sfârşitul războiului rece nu se va materializa într-o lume unipolară chiar dacă SUA a
făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a dinamiza politica expansionistă, în consecinţă
tendinţa de multipolaritate pe care o regăseau tot mai vizibilă, din punct de vedere
economic încă din ani 1980 va genera o reconfigurare a raporturilor de forţe la scară
planetară. Aceasta nu înseamnă că SUA a devenit o ţară ca oricare alta. Principalele motive
pentru care putem spune că SUA nu reprezintă unicul centru de putere în lume sunt:
1. majoritatea ţărilor lumii indiferent că vorbim de lumea dezvoltată sau cea în curs de
dezvoltare nu mai consideră societatea americană în ciuda rezultatelor sale
indiscutabile ca pe un model socio-economic ideal
2. SUA nu mai pot singure să asigure singure securitatea militară a planetei
3. abordarea principalelor fenomene economice, sociale sau politice a consecinţelor pe
care acestea le generează tinde să se diferenţieze tot mai mult atât la nivelul ţărilor
dezvoltate cât şi al celor în curs de dezvoltare
4. partea din venitul mondial deţinută de SUA descreşte lent ca urmare a produceri
miracolului japonez, a dinamizării procesului integraţionist în Europa, a dezvoltării
constante a Chinei şi a repoziţionării Rusiei
 5. fenomene de pierdere de viteză apar tot mai frecvent în economia americană şi asta
indiferent că este vorba de spaţiul financiar sau cel industrial
În consecinţă în prezent combinaţiile factorilor de producţie într-o serie de alte ţări
au devenit la fel de eficiente sau chiar mai eficiente decât SUA, ca atare în marele joc
industrial mondial nu ne mai aflăm în situaţia asimetrică de după cel de al doilea război
mondial chiar dacă în privinţa resurselor naturale situaţia americanilor este mult decât a
japonezilor sau a europenilor, în plus o serie de ţări au ajuns în situaţia în care SUA nu le
mai poate influenţa în mod semnificativ. Adâncirea procesului de interdependenţă în
condiţiile unei liberalizări tot mai accentuate stă la baza actualului model de dezvoltare.
Pe de o parte este cert că nici-o ţară din lume nu se mai poate sustrage de la
mondializarea schimburilor, deci nu se mai poate apela o politică, izonaţionalistă, iar pe
de altă parte adâncirea interdependenţelor generează o multitudine de consecinţe care
determină clasarea acestui proces în centrul polemicilor internaţionale.
Concret trăim într-o lume în care progresul se produce mai repede şi mai mult ca
oricând iar accesul la cesta creşte continuu. Pe de altă parte sărăcia la nivel mondial
creşte şi nu scade aşa cum se întâmplă şi cu decalajele fie ele între ţări, companii sau
oameni.
În consecinţă sunt cel puţin câteva tipuri de consecinţe care fac din procesul de
adâncire al interdependenţelor un proces amplu disputat. Ex: o primă întrebare care sar
putea pune este măsura în care acest proces este benefic în egală măsură pentru toate
statele lumii. Accentuarea interdependenţelor creşte accesul la resurse, tehnologii la
progres în general, dar nu este obligatoriu să se transforme automat într-o creştere a
producţiei industriale sau creştere economiei unei ţări.
O altă problemă aflată în dezbatere vizează măsura în care acest proces este
compatibil cu idealul de dreptate socială la nivel naţional.
Adâncirea interdependenţelor în mod cert va genera un câştig pentru o colectivitate
naţională în ansamblul său pe de altă parte în absenţa unor politici coordonate, unor
acţiuni corective, decalajele între grupurile sociale ce compun colectivitatea respectivă
pot să crească semnificativ.
Adâncirea interdependenţelor poate să determine pentru unele ţări ritmuri de
schimbare imposibil de realizat. Acest proces tinde să impună un număr din ce în ce mai
mare de economii, un ritm de schimbare puternic comandat de ritmul de evoluţie al celor
mai competitive economii.
În consecinţă se poate întâmpla să se ajungă la detaşarea unui grup mai mare sau
mai mic de restul plutonului cea ce se traduce printr-o creştere şi nu o diminuare a
decalajelor la nivel mondial.
Adâncirea interdependenţelor creşte gradul de vulnerabilitate ale unei economii
naţionale …….;;;…….; între dependenţă şi interdependenţă este foarte greu de identificat, în
egală măsură este cert că o astfel de lume în care dinamica progresului depinde în mod
esenţial de accentuarea interdependenţelor este o lume din ce în ce mai sensibilă, altfel spus
la fel de repede se vor propaga la nivel mondial şi consecinţele pozitive şi cele negative ale
unor fenomene sau ale altora.
 În concluzie accentuarea interdependenţelor reprezintă o realitate, un fenomen care stă
la baza accentuării dinamizării şi progresului, a procesului de globalizare în ansamblu. A lupta
sau a pleda împotriva acestui fenomen este un non sens aşa după cum este la fel de clar că
el reprezintă principala provocare pentru toate ţările lumii indiferent de nivelul lor de
dezvoltare sau orânduire social politică.

18. SUA în economia mondială

SUA – principalul centru de putere în economia mondială
SUA reprezintă o mare bogăţie de resurse naturale, unul dintre cele mai mari state al
lumii, unul dintre teritoriile caracterizate de cele mai puternice contraste.
Într-un timp relativ scurt, SUA avea să devină principalul centru de putere la nivel
mondial. Unul dintre factorii determinanţi al acestui parcurs de succes îl constituie poziţia
geografică care a permis SUA să se afle la un relativ adăpost faţă de cele două conflagraţii
mondiale şi pe de altă parte să-şi pună în practică politica expansionistă. La dezvoltarea SUA
au concurat şi o serie de factori de ordin istoric:
- nu a cunoscut feudalismul şi-au trecut direct la capitalism – acest avantaj de prim ordin
permiţându-i societăţii americane să se dezvolte încă de la început ca o societate civilă
deschisă;
- teza de bază a Declaraţiei de Independenţă este acea a drepturilor inalienabile dăruite de
creator tuturor oamenilor. Toate aceste drepturi nu vizau în mod preferenţial anumite
clase sau categorii sociale privilegiate;
- într-o perioadă relativ scurt s-a format o piaţă internă uriaşă care a contribuit din plin
dezvoltarea economică. Practic standardizarea şi producţia de serie au apărut în SUA de
timpuriu fiind create de talia pieţei americane;
- într-o perioadă relativ scurtă sistemul şi modul de viaţă american reuşesc să devină
principalul etalon pentru tinerele generaţii din întreaga lume.
La nivelul secolului al XX-lea asistăm la apogeul expansionismului american. Politica
expansionistă americană va urmări plasarea în poziţia de principal centru de putere în lume
fără ca americanii să-şi pună vreodată problema consecinţelor pe care le-ar putea crea.
După sfârşitul celui de-al doilea război mondial în anul 1948 va iniţia „Planul Marshall”
pentru relansarea economiilor Vest Europene, iar în anul 1949 tot din iniţiativa americanilor
va semna Tratatul Atlanticului de Nord (ia fiinţă NATO). Americanii vor acorda un important
sprijin financiar şi logistic Japoniei, în dorinţa de ai restitui acesteia rolul de zid de apărare
împotriva expansionismului comunismului în zonă.
SUA şi-a putut permite o astfel de politică fiind economia care a ieşit cel mai bine din
cel de-al doilea război mondial, deţinând 2/3 (două treimi) din rezerva planetară de aur.
Sistemul economic american poate fi caracterizat prin trei termeni:
- afaceri;
- capitalismul;
- libera iniţiativă.
Modelul economic american se individualizează prin:
- preponderenţa proprietăţii private - care presupune libertatea deplină a indivizilor în
procurarea şi utilizarea fenomenelor de producţie.
- prin motivaţia pentru profit - putându-se vorbi despre un cult al maximizării profitului;
- piaţa şi concurenţa - ocupă un loc central în strategia naţională de dezvoltare;
- relaţia guvern-mediu de afaceri este clar stabilită printr-o legislaţie care reglementează
modul şi tipul de intervenţie al statului în economie;
- prin deplina libertate a consumatorului.
Aceste caracteristici au contribuit din plin la dinamica inovării, a progresului tehnico-
ştiinţific în genere.
Unul dintre elementele pe care s-a bazat expansionismul american l-a reprezentat
deţinerea şi păstrarea poziţiei de lider în domeniul cercetării ştiinţifice şi în domeniul
produceri progresului ştiinţific. La fel de important pentru păstrarea poziţiei de principal lider
la nivel planetar este şi dinamica în piaţa forţei de muncă, o forţă de muncă ce se
caracterizează printr-o deosebită mobilitate şi pe de altă parte printr-un grad înalt de
calificare asigurat de faptul că după cel de a doilea război mondial America ………………….?
Evenimentele petrecute după sfârşitul războiului rece şi cu deosebire declanşarea
crizei financiare la sfârşitul anului 2007 vor afecta semnificativ economia americană care se
va confrunta cu o încetinire a creşterii economice, cu o permanentă cultură inflaţionistă sau
cu creştere spectaculoasă a şomajului. Scăderea drastică a consumului şi a producţiei
industriale vor genera o comprimare a economiei americane.
19. Japonia în economia mondială. Fatorii determinanți și dimensiunea „miracolului
japonez”
Japonia – centru de putere în economia mondială

Japonia rămâne în istorie cu cel mai spectaculos proces de dezvoltare economică

cunoscut sub numele de „miracolul japonez”. Acesta reprezintă transformarea unei naţiuni
înfrânte şi a unei economii ruinate aşa cum era Japonia după al doilea război mondial într-un
centru de putere la nivel mondial aşa cum avea să ajungă Japonia la sfârşitul anilor ‘70.
Particularităţile societăţii japoneze sunt în mare măsură factorul determinant al
produceri miracolului economic şi în egală măsură motivul pentru care acest model nu a
putut fi niciodată trasat într-un alt spaţiu, economie sau ţară.
- una dintre principalele caracteristici ale puterii Japoniei o reprezintă puterea
tradiţiei, care îşi are rădăcinile în credinţa religioasă, determinând ca de-a lungul timpului
cultul împăratului, al strămoşilor şi al patriei să rămână neclintit;
- învăţătura lui Confucius este cea din care japonezi şi-au însuşit normele privind
raporturile între prieteni perceptele morale care privesc o bună organizare socială, politică şi
economică sau normele privind viaţa de familie;
- învăţătura religioasă a cultivat în rândul japonezilor, ??? (binele de dragul binelui),
virtutea renunţării, plasarea interesului colectiv înaintea celui individual, cinstea, dreptatea
sau adevărul;
Astăzi în arhipelagul Nipon onoarea este la fel de apreciat şi stimat ca pe timpul
samurailor. Societatea japoneză putem spune că reprezintă un miracol reuşind să îmbine
într-un mod unic vechiul cu noul, tradiţionalismul cu avangarda, în consecinţă în Japonia
coexistă elemente specifice feudalismului secolului al XVIII-lea cu elemente specifice
capitalismului secolului XX.
Toate aceste particularităţi ale economiei japoneze se regăsesc din plin în
caracteristicile dezvoltării economiei japoneze. Concret cu o forţă de muncă caracterizată
prin una dintre cele mai scăzute niveluri de salarizare ale timpului, printr-o disciplină împinsă
uneori până la sacrificiu, printr-o cooperare aproape perfectă între patronat şi angajaţi şi
fructificând la maxim sprijinul logistic şi financiar acordat de SUA, pentru Japonia nici un
obiectiv economic nu va fi imposibil de realizat.

Printre principali factori ai producerii miracolului japonez se numără:

 import masiv de tehnologie modernă, licenţe, know-how;
 constituire relativ repede a unei pieţe interne cu o putere de absorţie reală datorită
consolidării continue a puterii de cumpărare datorită reducerii impozitelor şi încurajării
creditului de consum;
 intervenţia activă şi eficientă a statului prin politica creditelor ieftine în vederea
stimulării a consolidării monopolurilor private autohtone
 măsuri de reducere a impozitelor şi taxelor pentru companiile corporative japoneze
 politică foarte eficientă în domeniul formării, pregătirii, calificării forţei de muncă.
Dimensiunile miracolul japonez sunt date de poziţiile de lider mondial în care ajung
firmele japoneze începând cu deceniul al şaptelea al mileniului în numeroase domenii. De
exemplu, după cel de-al doilea război mondial în domeniul industriei constructoare de
automobile Japonia nu reprezenta nimic. În anii ’50 se produceau 20 mii unităţi, în anii ’60
se produceau 700 mii unităţi, în anii ’70 Japonia devine lider mondial cu o producţie de 7
milioane de unităţi din care 4 milioane reprezintă exportul.
Producţia de motociclete în anii ’50 nu exista, în anii ’60 Honda era prima marcă în
SUA iar Iamaha şi Kawasaki lansau modele de mici cilindree cu mare priză la tineri, în anii ’70
cele trei mărci (Honda, Iamaha şi Kawasaki) dominau piaţa mondială cu o producţie de peste
8 milioane de unităţi din care mai mult de jumătate mergeau la export.
Producţia de televizoare, video, radio casetofoane, telefoane după cel de-al doilea
război mondial ocupa o poziţie insignifianata ca la sfârşitul anilor ’70 să devină primul
producător din lume.
Producţia de ceasuri, branduri cum ar fi Seiko, Citizen, Casio vor revoluţiona piaţa
prin ceasuri cu cristale lichide şi cuarţ. Începând cu sfârşitul anilor ’70 Japonia devine lider
mondial şi la alte domenii: construcţii de nave, producţia de oţeluri, industria cipurilor sau
cea a roboţilor industriali. Aceiaşi politică agresivă va crea Japonia şi în alte domenii cum ar
fi: industria de aparatură electrocasnică, producţia de semi-conductori, domeniu informatic,
producţia bunurilor de larg consum(alimentare şi cosmetice) sau piaţa serviciilor hoteliere.
Acuzată de lungul timpului de practici ca (protecţionism, spionaj industrial, dumping,
politică fiscală şi monetară controversată) Japonia este ţara care pierdut cel de-al doilea
război mondial dar care la câştigat pe cel economic care urma.
20. Uniunea Europeană în economia mondială; prezent și perspective
UE – centru de putere în economia mondială
 Actuala configuraţie a UE este rezultatul în primul rând a spectaculoaselor şi
neaşteptatelor transformări petrecute în Europa Centrală şi de Est la sfârşitul anilor ’80 şi
începutul anilor ’90. Prăbuşirea URSS şi sfârşitul războiului rece determina o schimbare de
proporţii pentru ţările foste socialiste (comuniste) din Europa Centrală şi de Est, toate aceste
ţări declarând la acel moment că doresc o schimbare radicală pe toate planurile, economic,
social şi politic. Obiectivul principal îl reprezenta trecerea de la o economie de stat
hipercentralizată la o economie capitalistă, de piaţă funcţională. Pentru a produce o astfel de
schimbare era nevoie de un amplu program de reforme care să vizeze un spectru foarte larg.
Dacă din punct de vedere politic aceste transformări sau produs relativ repede, iar succesele
nu au întârziat să apară, din punct de vedere economic şi social transformările sau derulat
mult mai anevoios.
O transformare de asemenea proporţii a acestor economii impunea într-o măsură
semnificativă ajutorul Vestului, pe de altă parte acest ajutor reprezenta o condiţie de
maximă importanţă în reuşita reformelor însă nu şi singurul factor care ar fi putut genera şi
garanta succesul. Altfel spus eventualele fonduri de sprijin ar fi putut să contribuie
semnificativ la restructurarea şi dezvoltarea acestor economii, însă erau insuficiente în
raport cu dimensionarea problemelor existente.
În consecinţă toate aceste ţări vor apela la împrumuturi şi în egală măsură un rol
deosebit de important îl vor avea investiţiile străine directe pe de o parte volumul şi
dinamica atât a împrumuturilor cât şi a investiţiilor străine directe depindeau în mod
fundamental de reuşita programelor de reforme, de crearea unui mediu politic, social şi
economic stabil.
În consecinţă Guvernele occidentale şi principalele instituţii monetare internaţionale
(Banca Mondială, FMI) vor juca un rol deosebit de important, fiind în egală măsură surse
viabile de finanţare dar şi principali formatori de curent de opinie la nivel mondial.
Amploarea problemelor cu care se confruntau ţările Central şi Est Europene era una
deosebită, atât datorită nivelului la care sa plecat, dar mai cu seamă datorită
disfuncţionalităţilor care au apărut pe parcurs.
Într-o primă fază economia tuturor ţărilor foste socialiste sa îngustat semnificativ, în
condiţiile în care această tendinţă ar fi fost dublată de o politică de restructurare eficientă,
de orientarea de către un tip sau altul de specializare în raport cu particularităţile fiecărei
economii, ar fi putut constitui un avantaj, aceste economii ar fi devenit mai flexibile şi ar fi
putut să aibă o viteză de schimbare mult mai radicală. În realitate această îngustare a cestor
economii a devenit factorul principal al unei recesiuni semnificative la nivelul Europei
Centrale şi de Est.
În al doilea rând sectoarele private care ar fi trebuit să devină principalele motoare
ale schimbări şi ale dezvoltării sau format mult prea încet şi adesea în urma unor procese de
privatizare controversate.
În al treilea rând pe tot parcursul acestei perioade de transformări aşa numită de
tranziţie, în prim planul dezbaterilor publice s-a aflat modul de realizare a acestor
transformări. Au existat pe de o parte adepţi ai unei transformări radicale şi imediate
(terapie de şoc) şi pe de altă parte adepţi ai unei transformări graduale, în viziunea acestora
având costuri sociale mai scăzute. Realitatea ne-a demonstrat că cei care au optat pentru
prima variantă au fost şi cei care au obţinut cele mai bune rezultate la nivelul aşa numitelor
perioade de tranziţie.
Dincolo de toate aceste greutăţi şi inconveniente este cert că toate aceste ţări au ales
drumul schimbării din punct de vedere economic, social şi politic. Într-o primă fază această
opţiune sa transformat în desfiinţarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) -
Pactul de la Varşovia.
După aproximativ patru decenii de existenţă acest grup de ţări ajunse-se să producă
o treime din producţia industrială mondială şi din cea de cereale iar în comerţul mondial să
deţină o pondere de circa 11% . renunţarea inexplicabilă la aceste pieţe devenite deja
tradiţionale, desfiinţarea sistemelor de plată în chi.. sau Barton (marfă contra marfă),
orientarea către noi pieţe de desfacere sau continente într-o presiune mult prea mare
pentru nişte economii din ce în ce mai slabe şi vulnerabile.
Stabilizarea economică şi găsirea unor soluţii pentru a genera o dezvoltare durabilă
deveneau principalele obiective ale acelei perioade.
Atragerea investiţiilor străine directe devenea o mare problemă pentru nişte
economii care se confruntau cu inflaţie, şomaj şi în care procesele de privatizare întârziau
sau se desfăşura în condiţii dubioase.
Concret toate aceste economii începeau să se confrunte cu un fenomen nou pentru
ele „şomajul” intrarea în recesiune a determinat creşterea galopantă a acestuia ajungându-
se la procente aflate între 15% şi 19%.
În partea a doua a anilor 90 situaţia va cunoaşte o oarecare îmbunătăţire în urma
creşterii flexibilităţii forţei de muncă, însă nu datorită produceri restructurării ci din potrivă
datorită întârzieri acestui proces şi a procedurilor de declarare a stării de faliment.
Procesul de privatizare, realitatea ne arată că ţările care au reuşit să-şi vândă cel mai
repede activele (Polonia, Cehia, Ungaria) au obţinut şi cele mai bune rezultate.
În măsura implementării reformelor, rezultatele au început să apară dar şi în aceste
condiţii, chiar dacă aceste economii au început să înregistreze creşteri economice, veniturile
populaţiei au început să crească nu sa înregistrat, o creştere a gradului de încredere a
acestor populaţii în reformă sau în schimbare. Într-o primă etapă am regăsit în prim plan
sentimentul victimizării, ulterior speranţa sa datorat posibilităţi reale de a accede în noua
familie Europeană pentru ca ulterior respectarea criteriilor de convergenţă şi efectele
politicilor comune să genereze efecte tot mai diverse.
21. China în economia mondială
China

Reprezintă o ţară condusă de un regim comunist considerat autoritar în interior

motiv pentru care a continuat să fie contestat de occident în principal datorită represiunilor
asupra dizidenţilor politici, datorită încălcării drepturilor omului, în general datorită
nerespectării principiilor democratice, în egală măsură acest regim politic şi-a îndeplinit
toate obiectivele de politică externă în perioada scursă după sfârşitul cel de-al doilea război
mondial. Concret China întreţine relaţii diplomatice cu 163 de state, este unul dintre cei cinci
membri permanenţi al Consiliului de Securitate al ONU, a încheiat tratatul de pace cu
Japonia, a normalizat relaţii diplomatice cu SUA care a recunoscut Taiwanul ca parte
componentă a Chinei şi au reînnoit acesteia clauza naţiunii celei mai favorizate, semnează
declaraţia comună cu Marea Britanie în ’97 moment în care îşi exercită din nou puterea
asupra Honk Kong-ului, normalizează relaţiile cu Rusia, Vietnam şi Coreea de Sud , intră în
Organizaţia mondială a Comerţului, organizează una din cele mai grandioase ediţii ale
Jocurilor Olimpice.
China reprezintă ţara care-şi conduce politica economică după sloganul „o ţară două
sisteme” reuşind să îmbine cea ce părea imposibil comunismul cu capitalismul. S-a angajat
pe calea dezvoltării economiei naţionale acordând o atenţie deosebită procesului de
industrializare, agriculturii, sporiri avuţiei naţionale şi creşteri nivelului de trai al populaţiei. A
avut o politică deosebit de eficientă în domeniul educaţiei, pregătiri şi calificării forţei de
muncă reuşind în mare parte eradicarea analfabetismului, a creat reţea performantă de
universităţi performante, a rezolvat problema învăţământului în sistem obligatoriu pentru
cele peste 60 de minorităţi cu profiluri diferite.
La baza dezvoltării continue şi în sistemul cel mai ridicat la nivel mondial a stat
politica de deschidere economică înfiinţată în1979. Aceasta sa materializat în crearea unor
zone speciale un fel de laboratoare ale capitalismului care în foarte scurt timp au devenit
principalele motoare ale dezvoltării Chinei. Zonele speciale pe de o parte au atras investiţii
străine uriaşe şi pe de altă parte au asigurat ocuparea unei mase importante a forţei de
muncă.
Procesul de transformare al Chinei s-a realizat greu datorită atât nivelului foarte slab
de la care s-a plecat dar şi datorită decalajelor dintre zone. Agricultura reprezintă un alt
domeniu în care China a făcut progrese spectaculoase transformările din agricultură s-au
realizat şi ele la fel de greu datorită noilor probleme cu care se confruntă cum ar fi: stadiul
precar de dotare de la care sa plecat, calamităţile frecvente cu care se confruntă (inundaţii),
migraţia agresivă a forţei de muncă din mediul rural în mediul urban şi faptul că trebuie să
hrănească o populaţie imensă. Chiar în aceste condiţii China reuşeşte să ajungă primul
producător de cereale din lume în condiţiile în care trebuie să hrănească aproximativ 22%
din populaţia globului, în nu mai mult de 7% din totalul terenurilor arabile. Agricultura
rămâne în continuare o prioritate, obiectivul principal fiind corelarea politici demografice cu
creşterea producţiei de alimente.

China –Turismul
 China şi-a propus ca în foarte scurt timp să devină prima destinaţie turistică din lume.
Toate acestea în condiţiile în care China se numără astăzi printre puterile nucleare ale
planetei şi ocupă locul trei în lume în domeniul tehnici spaţiale.
În prezent în pofida crizei financiare declanşate la sfârşitul anului 2007 şi a unei
recesiunii de proporţii care ia urmat economia chineză este singura care a continuat să
crească, altfel spus în pofida criticilor sau a presiunilor directe sau indirecte China continuă
să se dezvolte într-un ritm impresionant spre exemplu:
Reuşeşte să devină cea mai importantă piaţă auto din lume după 2009 vânzările de
autoturisme pe piaţa chineză au crescut cu 46% punând capăt supremaţiei americane care a
durat aproximativ 100 de ani.
Pe piaţa de capital poziţia Chinei este una cu totul specială, este cel mai mare
importator de capital dar în egală măsură este şi un exportator de calibru prin imensele
rezerve ale Băncii Centrale pe care nu ezită să le folosească pentru a obţine u avantaj
strategic. Concret China are rezerve oficiale de peste un trilion de $ din care o parte
semnificativă sunt ţinuţi în active americane sigure deţinând aproximativ 15% din totalul
datoriei americane. Cu o asemenea rezervă şi cu posibilitatea de a controla administrativ
rata de schimb China s-a dovedit a fi cea mai puţin vulnerabilă la căderea pieţei financiare,
de asemenea structura economisiri este deosebit de îngrijorătoare pentru actualele centre
de putere. China este ţara unde economiile corporaţiilor au devenit mai mari decât
economiile personale, dar chiar şi aşa clasa de mijloc a ajuns să fie cam 2/3 din forţa de
muncă totală americană în condiţiile în care nivelul de trai al acestei începe să semene în tot
mai multe privinţe cu cel american cu sau fără voie celorlalţi.
De asemenea China intră pe piaţa financiară internaţională, are peste 100 milioane
de conturi de tranzacţionare şi zilnic se deschid până la 300 milioane, are una dintre cele mai
valoroase bănci din lume ICBC care în mod cert într-un viitor nu foarte îndepărtat va face
achiziţii globale. Toate acestea ne arată cât se poate de clar că în prezent China acumulează
pentru a lovi decisiv mai devreme sau mai târziu, această acumulare nu vizează numai
capitalurile ci şi materiile prime şi produsele prelucrate.
Oferta deosebit de agresivă a producătorilor ieftine din China este o caracteristică a
ultimelor decenii şi un factor semnificativ în limitarea inflaţiei în ţările industrializate. În
consecinţă întrebarea care se pune este „ce se va întâmpla când aceste exporturi vor fi mult
mai mari mult mai diversificate şi însoţite de aceeaşi agresivitate şi în domeniul operaţiunilor
financiare”.
În concluzie China poate încă juca un rol fundamental în efortul de a ieşi din actuala
recesiune mondială, este lider mondial în domeniul investiţiilor străine, are cea mai mare
rezervă valutară din lume şi a devenit exportator mondial. În concluzie în prezent China îşi
reface gloria imperială prin integrare tehnicilor moderne şi a principiilor economiei de piaţă
într-un sistem condus şi controlat de Partidul Comunist.
22. Rusia în economia mondială
Rusia
 În decembrie 1991 URSS se destrăma iar Rusia devenea principalul stat CSI.
1992 – 1998 s-a caracterizat printr-un mediu de afaceri puţin dezvoltate şi incert,
printr-o deteriorare a condiţiilor de viaţă şi prin lipsa reformelor eficiente.
La începutul anului 1997 finanţele Rusiei erau într-o stare lamentabilă, ţara
confruntându-se cu probleme financiare grave mergând până la imposibilitatea plătiri
salariilor şi pensiilor (pentru bugetari).
Declinul Rusiei sa accentuat în urma crizei economice şi financiare din Asia declanşată
în anul 1997 care a determinat o scădere semnificativă a preţului petrolului pe piaţa
internaţională, Rusia finind un important exportator de petrol a pierdut aproximativ 1/3 din
veniturile obişnuite din tranzacţiile cu petrol la nivelul anului 1998. deşi a exportat cu 8,9%
mai mult decât în anul precedent a încasat cu 24,5% mai puţin.
Pe de altă autorităţile de la Moscova nu erau capabile să colecteze mai mult de 20%
din impozitele datorate statului, salariile nefiind plătite luni de-a rândul. Într-o asemenea
situaţie Guvernul Rusiei a încercat să-şi acopere deficitul bugetar prin împrumuturi din ce în
ce mai mari, crescând sau acumulând dobânzi imense. Creşterea datoriilor statului rus şi
ritmul galopant al deficitului bugetar au diminuat semnificativ încrederea investitorilor şi a
depozitarilor în rubla rusească. Prăbuşirea rublei a ost prevenită temporar de Banca Centrală
prin împrumuturi de la FMI. Moştenind de la fosta URSS o datorie de 90 miliarde de $ ruşi au
continuat să se împrumute, ajungând la o datorie externă de peste 150 miliarde $.
În iulie 1998 Guvernul rus a irosit peste 4 miliarde de $ în două săptămâni încercând
să evite devalorizarea rublei, în august 1998 Guvernul rus avea nevoie de un nou împrumut
acordat de FMI pentru aşi plăti datoriile, a refuzat însă condiţiile impuse de Fond şi a fost
nevoit să accepte devalorizarea rublei. Concret într-o săptămână aceasta şi-a pierdut
jumătate din valoare de schimb, foarte rapid bursa de acţiuni si-a devalorizat valoarea totală
a acţiunilor scăzând sub valoarea iniţială de la deschiderea bursei în 1995.
Rusia se vedea în situaţia de a nu-şi plăti datoriile, în 1998 plătind cam 118 milioane
de $ din 462 milioane de $. Haosul financiar din vara anului 1998 a avut o multitudine de
consecinţe în domeniul: monetar, fiscal sau comercial. Situaţia dificilă din Rusia a fost
influenţată de o serie factori care dus la o criză bugetară de proporţii şi o creştere forte
periculoasă a datoriei externe şi interne. Printre aceşti factori se numără:
1. procesul de privatizare care nu a dat nici pe departe rezultatul scontat;
2. o reglementare ineficientă a vieţii economice;
3. un sistem bancar slab;
4. constituirea unui conglomerat în sectorul industrial, mediu cu o influenţă nefastă
asupra activităţii statului;
5. o componentă socială insuficientă a proiectelor de reformă economică ce a
determinat diminuarea sprijinului popular; un mare dezechilibru în cea ce priveşte
bogăţia;
6. o economie axată mult prea mult pe schimb în natură şi economie subterană.
În prima decadă a mileniului al III-lea Rusia îşi va schimba semnificativ poziţia şi
atitudinea, venirea la Krelimn a lui Vladimir Putin pare să însemne renaşterea Rusiei.
Principalele schimbări aduse de Putin:
- schimbarea de poziţie faţă de noi îmbogăţiţi ai vremii (condamnarea la 7 ani închisoare a
lui Boris Verezovski pentru cel mai mare imperiu mediatic din Rusia şi la 10 ani a lui M.
Hodrkonski patronul celei mai mari companii petroliere din Rusia)
- recâştigarea controlului naţional asupra resurselor energetice, deosebit de elocvent fiind
cazul Shaloin 2 cea mai mare investiţie privată făcută vreodată în lume de peste 22
miliarde $ unde statul rus a cerut despăgubiri pentru daune ecologice de 11 miliarde $, a
blocat lucrările şi le-a mai deblocat abia după ce GAZPROM-ul a devenit acţionar
majoritar;
- recuperarea Asiei Centrale prin cooperare şi cooptarea fostelor republici sovietice:
Kazakstan, Uzbekistan, Turmekistan etc., ale căror rezerve de gaze naturale şi petrol sunt
esenţiale pentru economia Uniuni Europene, ale Chinei, Indiei şi Japoniei, cooptarea
acestora într-un parteneriat strategic
- construirea polului Eur-Asiatic o organizaţie de cooperare de la Shanghai (OSC) care
cuprinde Rusia, ţările Central Asiatice, China şi India.
Discursul fostului preşedinte rus la Conferinţa pentru securitate de la Munchen din
februarie 2007 transmitea întregii lumii un mesaj cât se poate de clar: Rusia era hotărâtă să
iasă la atac. În acel discurs SUA au fost ţinta unui atac de amploare în care Putin afirma cât
se poate de clar că lumea unipolară propusă de americani după sfârşitul războiului rece nu sa
materializat. încercând să definească ce este o lume unipolară Putin avea o abordare pe cât
se poate de dură pe atât de veridică, el spunea că oricât ar fi prezentat acest termen în cele
din urmă el se referă la un anumit tip de situaţie respectiv: la un singur centru al autorităţi,
la un singur centru de forţă, la un singur centru decizional.
În consecinţă o astfel de lume ar fi una în care nu ar exista decât un singur stăpân, un
singur suveran, o astfel de situaţie ar fi fost la fel de dăunătoare pentru cei care fac parte din
sistem dar şi pentru puterea suverană care se va distruge singură pe dinăuntru. În viziunea
lui Putin modelul unipolar nu numai că nu este acceptabil dar nu este nici realizabil în lumea
de astăzi.
23. Sistemul monetar internațional de la Bretton Woods
Actuala criză financiară internaţională
După cel de-al doilea război mondial am asistat la apariţia sistemului monetar
internaţional, instituţionalizat la Bretton Wootz, acest sistem monetar a fost primul care a
generalizat teoriile şi practicile monetare ale timpului.
Acest sistem a reprezentat o încercare în mare parte reuşită de cooperare într-una
dintre principalele probleme la nivel mondial. A adus stabilitatea pe piaţa financiară, a
contribuit decisiv la instaurarea unei discipline la nivelul plaţilor financiare şi a asigurat
finanţare în măsură suficientă procesului de relansare a economiei ţărilor lumii afectate de
cel de-al doilea război mondial.
Pe de altă parte a cuprins şi o serie de neajunsuri care treptat sau agravat şi au
generat o criză de sistem şi în final au dus la desfiinţarea acestuia. Concret vorbim despre un
sistem monetar internaţional care are la bază 4 principii:
1. principiul etalon aur – dolar şi rolul internaţional al $
2. principiul universalităţi
3. principiul stabilităţi cursurilor de schimb şi a parităţilor
 4. principiul unei rezerve echilibrate de lichidităţi

24. Rolul FMI în economia mondială

Fondul Monetar Internațional (FMI) este o organizație internațională cu 188 de state

membre. A fost constituită prin Tratatul de la Bretton Woods din iulie 1944, având ca scop
principal promovarea unei economii mondiale sănătoase.
Pe 22 iulie 1944 a avut loc Conferința de la Bretton Woods pentru restructurarea relațiilor
internaționale monetare și financiare. Peste 40 de țări au participat la semnarea Acordului
de la Bretton Woods care prevedea proceduri și reguli care să guverneze economia
mondială. Acest acord a condus la înființarea Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și
Dezvoltare (BIRD, cunoscută și sub numele de Banca Mondială) și Fondului Monetar
Internațional. Aceste instituții sunt cunoscute drept gemenii Bretton Woods. Sistemul
Bretton Woods prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având ca referință standard aurul,
dolarul fiind singura monedă convertibilă în aur.
FMI are ca scop principal promovarea cooperării monetare internaționale, garantarea
stabilității financiare, facilitarea comerțului internațional, contribuirea la un nivel înalt de
ocupare a forței de muncă, la stabilitate economică și combaterea sărăciei.

25. Criza asiatică și criza mexicană

Criza financiară asiatică a fost o criză financiară care a afectat unele țări din Asia de Sud-
Est [1] la sfârșitul secolului al XX-lea , între 1997 și 1998.
Provocată de o serie de speculații financiare care au avut ca rezultat
o devalorizare accentuată a monedei și eliberarea monedelor afectate de valoarea dolarului ,
criza a fost cauzată de îndatorarea grea a sectorului privat ( bănci și companii ), [2 ] ceea ce a
provocat retragerea bruscă a capitalului (tehnic o ieșire ) de la investitorii străini și instituțiile
de credit. [3]
Criza s-a manifestat în diverse aspecte: de la atacul speculativ asupra monedelor țărilor în
cauză, provocând o depreciere semnificativă, până la prăbușirea pieței de acțiuni și
a imobilelor , factori care au fost însoțiți de lanțuri de falimente ale companiilor, băncilor și
sectorului financiar instituții. Provenind din sectorul financiar, a avut consecințe grave
asupra economiei și a nivelului social (creșterea șomajului , costul ridicat al vieții ), dar nu a
provocat un impact mare asupra balanței de plăți ( deficitele au fost în mod substanțial
limitate de frână la importurile induse de recesiune) și la creșterea economică , care, de fapt,
au beneficiat ulterior de reducerea valorii monedelor și de scăderea prețurilor de export ,
datorită și unei situații de costuri scăzute ale petrolului . [4] În anii următori, țările afectate de
criză ar trece de la condiția debitorilor neti la cea a creditorilor, mărturisită de realizarea
soldului pozitiv al părților actuale cu țările străine. [5]
Inversarea fluxului de capital între 1996 și 1997 s-a ridicat la aproximativ 105 miliarde de
dolari, mai mult de 10% din PIB-ul tuturor economiilor asiatice. [6] Fluxurile financiare din
economiile din Asia de Est și regiunea Pacificului au trecut de la 26 de miliarde de dolari în
1990 la 100 de miliarde de dolari în 1997. Multe dintre fondurile din aceste fluxuri au fost
alcătuite din investiții străine directe și împrumuturi bancare . În scopul creșterii economice,
o mare parte din această lichiditate a apărut în exces față de capacitățile și nevoile
sistemului economic, alimentând o dezvoltare esențial speculativă (în special în sectorul
imobiliar , așa cum a arătat cazul thailandez , la care se face trimitere mai jos) .care a
contribuit totuși la sfera generală și implicațiile ulterioare ale așa-numitului „miracol asiatic”
(sau „ tigrii asiatici ”).[6]

Criza Economiei Mexicane 1994 - Criza economiei mexicane a fost cauzată, în mare parte, de
rațiuni de natură politică sau, mai simplu zis, de măsuri adoptate de președintele Mexicului
în vederea “mituirii” populației, pentru a putea câștiga și urmatorul mandat.
Astfel, înainte de 1994, pe fondul unei perioade de înflorire și în condițiile menținerii unui
control strict asupra cursului valutar, economia Mexicului a început să simtă o serie de
dezechilibre, unele fiind provocate, după cum am spus, de rațiuni politice.
Președintele Mexicului de la momentul respectiv, Carlos Salinas de Gortari, a decis ca înainte
de alegeri să investească o sumă importantă de bani în creșterea salariilor și a pensiilor, fapt
ce a dus la creșterea deficitului bugetar până la un nivel imposibil de susținut.
Cu toate acestea, respectivul președinte a pierdut alegerile, iar noul ales a decis să renunțe
la controlul cursului valutar, lăsând moneda națională (peso) să fluctueze liber.
În nici o săptămână, moneda națională s-a devalorizat cu 80% față de dolar, respectiv de la 4
la 7,2 peso pe dolar.
Autoritățile americane s-au sesizat și au intervenit cumpărând peso direct din piață și
garantând Mexicului un împrumut de 50 de miliarde de dolari.
Datorită acestei implicari, situația economiei Mexicului a revenit la normal după numai 3
săptămâni, iar moneda națională s-a stabilizat la 6 peso pe dolar.

26. Criza financiară internațională (fondurile de acoperire, împrumuturile subprime și

mecanismele de securitizare)

Criza economică mondială a început în luna decembrie 2007,[1] moment când pierderea

încrederii investitorilor americani în ipotecarea securitizată a condus la o criză de lichidități
ce a determinat o injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei
Federale americane, a Băncii Angliei și a Băncii Centrale Europene.[2][3] Indicele TED
spread (ce descrie riscul de creditare perceput în economia generală) a sărit în iulie 2007, a
oscilat vreme de un an și apoi a crescut din nou în septembrie 2008, [4] atingând valoarea
record de 4,65% în 10 octombrie 2008. Criza s-a agravat în 2008, întrucât bursele de
valori din lume s-au prăbușit sau au intrat într-o perioadă de instabilitate acută. Un număr
mare de bănci, creditori și companii de asigurare au dat faliment în săptămânile ce au urmat.
Prăbușirea Administrației Federale pentru Locuințe (S.U.A.) este adesea făcută responsabilă
pentru producerea crizei. Însă vulnerabilitatea sistemului financiar a fost provocată
de contractele și operațiile financiare complicate și supuse efectului de pârghie, politica
monetară a S.U.A. stabilind un preț neglijabil pentru credit și astfel favorizând o cotă foarte
ridicată a efectului de pârghie și, conform economistului american John Bellamy Foster, o
„hipertrofie a sectorului financiar”.[5][6]
Țările afectate drastic de criză au avut creșteri semnificative ale salariului minim, impuse prin
legislație [7]:
Administrația SUA a emis Fair Minimum Wage Act of 2007, care a intrat în vigoare în 25 mai
2007 și a prevăzut creșterea salariului minim în trei etape: - începând cu 24.07.2007 la 5,85$
pe oră, - începând cu 24.07.2008 la 6,55$ pe oră, - începând cu 24.07.2009 la 7,25$ pe oră.
Același efect poate fi observat și în țările europene, cele mai afectate țări fiind exact acelea
care au avut creșteri semnificative ale salariului minim în anii premergători crizei.
Cea mai afectată țară de criza economică din U.E. este Letonia. Extrem de interesant este că
această țară a avut, în anii care au precedat criza, cea mai mare creștere a salariilor minime
din Uniunea Europeană: 1) de la 1 ianuarie 2006 , la 128 Euro pe lună; 2) de la 1 septembrie
2006, la 170 Euro pe lună; 3) de la 1 iulie 2007, la 227 Euro pe lună.
Rezultatul acestei creșteri spectaculoase a fost apariția unei crize extrem de puternice cu
șomaj ridicat.

Un alt exemplu concludent este Irlanda: 1) începând cu 1 ianuarie 2007 salariul minim a
crescut de la 7,65 Euro pe oră la 8,30 Euro pe oră; 2) începând cu 1 iulie 2007 salariul minim
a crescut la 8,65 Euro pe oră.
Consecința a fost creșterea galopantă a șomajului ajungând în scurt timp la 12,8%.
Spania, de asemenea una dintre țările cu o rată foarte mare a șomajului, atingînd un nivel de
20,5% în aprilie 2010 , a avut o creștere a salariului minim de la 490 Euro/lună în 2004 la 700
Euro/lună în 2008.
Pe de altă parte, singura țară din U.E. care a intrat în clasamentul țărilor cel mai puțin
afectate de criză este Suedia[5], una dintre cele 6 țări europene care nu au salariu minim.