Capitolul 5 - Arii naturale protejate - concepte, clasificări

Câteva clarificări conceptuale şi terminologice1

a) mediu natural - ansamblul componentelor, structurilor şi proceselor fizico-geografice, biologice

şi biocenotice naturale, terestre şi acvatice, având calitatea intrinsecă de păstrător al vieţii şi
generator de resurse necesare acesteia;
b) patrimoniu natural - ansamblul componentelor şi structurilor fizico-geografice, floristice,
faunistice şi biocenotice ale mediului natural a căror importanţă şi valoare ecologică, economică,
ştiinţifică, biogenă, sanogenă, peisagistică, recreativă şi cultural-istorică au o semnificaţie
relevantă sub aspectul conservării diversităţii biologice floristice şi faunistice, al integrităţii
funcţionale a ecosistemelor, conservării patrimoniului genetic, vegetal şi animal, precum şi
pentru satisfacerea cerinţelor de viaţă, bunăstare, cultură şi civilizaţie ale generaţiilor prezente şi
viitoare;
c) bun al patrimoniului natural - componentă a patrimoniului natural care necesită un regim
special de ocrotire, conservare şi utilizare durabilă în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare;
d) arie naturală protejată - zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu perimetru legal stabilit şi
având un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi animale
sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice,
speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită;
e) sit de conservare - sinonim cu arie naturală protejată;
f) arie specială de conservare - sit protejat pentru conservarea habitatelor naturale de interes
comunitar şi/sau a populaţiilor speciilor de interes comunitar, altele decât păsările sălbatice, în
conformitate cu reglementările comunitare;
g) arie de protecţie specială avifaunistică - sit protejat pentru conservarea speciilor de păsări
sălbatice, în conformitate cu reglementările comunitare;
h) conservare în situ - ocrotirea şi conservarea bunurilor patrimoniului natural în mediul lor
natural de geneză, existenţă şi evoluţie;
i) conservare ex situ - ocrotirea şi conservarea bunurilor patrimoniului natural în afara mediului
lor natural de geneză, existenţă şi evoluţie;
j) coridor ecologic - zonă naturală sau amenajată care asigură cerinţele de deplasare, reproducere
şi refugiu pentru speciile sălbatice terestre şi acvatice;
k) zonă de protecţie - zonă înconjurătoare pentru un bun al patrimoniului natural, destinată să
prevină impactul activităţilor antropice asupra acelui bun;
l) reţeaua naţională de arii naturale protejate - ansamblul ariilor naturale protejate;
m) reţeaua ecologică a ariilor protejate - ansamblul de arii naturale protejate, împreună cu
coridoarele ecologice;
n) reţeaua ecologică EMERALD - reţeaua europeană de arii de interes conservativ special, creată
în baza convenţiei privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa,
Berna, 1979;

1
Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind Regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.

105
o) reţeaua ecologică NATURA 2000 - reţeaua ecologică de arii naturale protejate constând în arii
de protecţie specială şi arii speciale de conservare, instituită prin Directiva 92/43/CEE privind
conservarea habitatelor naturale, a faunei şi florei sălbatice;
p) administrarea ariilor naturale protejate - ansamblul de măsuri care se pun în aplicare pentru
asigurarea regimului special de protecţie şi conservare instituit conform dispoziţiilor legale;
q) habitat natural - zonă terestră, acvatică sau subterană, în stare naturală sau seminaturală, ce se
diferenţiază prin caracteristici geografice, abiotice şi biotice;
r) habitate naturale de interes comunitar - acele habitate care: (i) sunt în pericol de dispariţie în
arealul lor natural; (ii) au un areal natural mic ca urmare a restrângerii acestuia sau prin faptul că
au o suprafaţă restrânsă; sau (iii) reprezintă eşantioane reprezentative cu caracteristici tipice
pentru una sau mai multe dintre următoarele regiuni biogeografice: alpină, continentală,
panonică, stepică şi pontică;
s) habitat natural prioritar - tip de habitat natural ameninţat, pentru a cărui conservare există o
responsabilitate deosebită;
t) stare de conservare favorabilă a unui habitat - se consideră atunci când: (i) arealul său natural
şi suprafeţele pe care le acoperă în cadrul acestui areal sunt stabile sau în creştere; (ii) are
structura şi funcţiile specifice necesare pentru menţinerea sa pe termen lung; şi (iii) speciile care
îi sunt caracteristice se află într-o stare de conservare favorabilă;
u) habitatul unei specii - mediul natural sau seminatural definit prin factori abiotici şi biotici în
care trăieşte o specie în orice stadiu al ciclului biologic;
v) stare de conservare favorabilă a unei specii - starea în care: (i) specia se menţine şi este
susceptibilă să se menţină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatului său natural; (ii)
aria sa de repartiţie naturală nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitor; (iii) există un
habitat destul de întins pentru ca populaţiile speciei să se menţină pe termen lung;
w) specie ameninţată - specie periclitată, vulnerabilă sau rară;
x) specie prioritară - specie periclitată şi/sau endemică pentru a cărei conservare sunt necesare
măsuri urgente;
y) specie de interes comunitar - specie care pe teritoriul Uniunii Europene este periclitată,
vulnerabilă, rară sau endemică.

5.1 Scurt istoric privind protecţia ariilor naturale

De-a lungul timpului, problemele de conservare a naturii au fost rezolvate

într-o manieră generală şi globală în cadrul fiecărei ţări, regiuni, zone sau localităţi
în parte. Deşi întreaga natură ar trebui conservată, există şi unele zone în care
trăiesc specii unice sau rare de floră şi faună, cu valoare deosebită, şi care trebuie
să beneficieze de o atenţie suplimentară. Aceste zone sunt denumite zone
protejate2 însă, potrivit reglementărilor Consiliului Europei, nu pot dobândi acest
titlu decât în măsura în care, în interiorul lor, sunt realizate efectiv lucrări de
protejare a naturii.
Problemele conservării mediului sunt reglementate prin Convenţia pentru
protejarea patrimoniului natural şi cultural, încheiată în anul 1978 la Paris, iar
organismul cu prerogative în acest sens este reprezentat de Uniunea
Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) care s-a preocupat de-a lungul

2
Gh. Ionaşcu, Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p 63.

106
timpului îndeosebi de elaborarea unui sistem de clasificare a ariilor protejate
urmărind3:
• conştientizarea guvernelor asupra importanţei ariilor protejate;
• încurajarea guvernelor să dezvolte sisteme de arii protejate ale căror
obiective de management să fie în conformitate cu condiţiile naţionale
şi locale;
• reducerea confuziei generate de adoptarea a numeroşi termeni diferiţi
pentru a descrie tipuri diferite de arii protejate;
• asigurarea unor standarde internaţionale pentru a sprijini contabilizarea
şi compararea globală şi regională între ţări;
• asigurarea unui cadru pentru colectarea, procesarea şi diseminarea
datelor privitoare la ariile protejate;
• îmbunătăţirea comunicării şi înţelegerii între toţi cei implicaţi în
acţiunile de conservare.
În 1978, UICN a publicat raportul CNPPA (Comisia asupra Parcurilor
Naţionale şi Ariilor Protejate) intitulat "Categorii, Obiective şi Criterii pentru
Ariile Protejate", ce propunea următoarele 10 categorii:
I. Rezervaţie Ştiinţifică şi Rezervaţie Naturală Strictă
II. Parc Naţional
III. Monument Natural
IV. Rezervaţie de Conservare a Naturii şi Rezervaţie Naturală
Gospodărită
V. Peisaj Protejat
VI. Rezervaţie de Resurse
VII. Arie Naturală Biotică şi Rezervaţie Antropologică
VIII. Arie Gestionată pentru Utilizări Multiple şi Arie cu Resurse
Gospodărite
IX. Rezervaţie a Biosferei
X. Sit al Patrimoniului Mondial Natural
Acest sistem de clasificare a fost utilizat pe scară largă şi preluat de multe
legislaţii naţionale. În timp, s-a demonstrat necesitatea ca sistemul să fie revizuit şi
actualizat, anumite criterii fiind inflexibile la condiţiile variate întâlnite pe glob. Ca
urmare, în 1984, CNPPA, prin Comitetul său Coordonator, a publicat un Raport ale
cărui concluzii se refereau la menţinerea primelor cinci categorii ale sistemului
vechi pentru a forma baza sistemului actualizat şi la eliminarea celorlalte categorii.
Raportul a fost supus unei revizuiri mai ample la cel de al IV-lea Congres Mondial
al Parcurilor Naţionale şi Ariilor Protejate desfăşurat în Caracas, Venezuela, în
februarie 1992, ocazie cu care s-au trasat şi unele linii directoare care:
 aderă la principiile elaborate în 1978 şi reafirmate în raportul Grupului
de Lucru din 1990;
 actualizează liniile directoare din 1978 pentru a reflecta experienţa
câştigată de-a lungul anilor în aplicarea sistemului de clasificare;

3
www.pronatura.ro

107
  reţin primele cinci categorii, simplificând terminologia şi prezentarea;
 adaugă o nouă categorie;
 recunosc că sistemul trebuie să fie suficient de flexibil pentru a se
adapta complexităţii lumii reale;
 ilustrează fiecare dintre cele şase categorii cu un număr de studii de caz
pentru a arăta cum sunt aplicate categoriile;
 pun la dispoziţie un instrument de management şi nu o prescripţie
restrictivă.

5.2 Definiţii, principii, clasificări şi concepte fundamentale

Potrivit UICN,

o arie protejată reprezintă o suprafaţă terestră şi marină dedicată în

special protecţiei şi menţinerii diversităţii biologice şi a resurselor naturale
şi culturale asociate şi gospodărite legal sau prin alte mijloace eficiente.

Începând din 1992, a fost adoptat un nou sistem de clasificare a ariilor

protejate având la bază o serie de obiective de management care dau conţinutul
acestei clasificări şi care se referă la:
• cercetare ştiinţifică,
• protecţia sălbăticiei,
• protecţia diversităţii speciilor şi a diversităţii genetice,
• menţinerea serviciilor,
• protecţia unor trăsături naturale şi culturale specifice,
• turism şi recreere,
• educaţie,
• utilizare durabilă a resurselor ecosistemelor naturale,
• menţinerea caracteristicilor culturale şi tradiţionale.

Relaţia dintre obiectivele de management şi tipologia ariilor protejate este

prezentată în tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 2 - Ariile protejate şi obiectivele de management

Denumirea Obiectivul de management
I. a) rezervaţie naturală strictă protecţie strictă
b) arie sălbatică
II. parc naţional conservarea ecosistemelor şi recreere
III. monument natural conservarea trăsăturilor naturale
IV. arie de gestionare a habitatelor şi conservare prin management activ
speciilor
V. peisaj terestru şi marin protejat conservare şi recreere

108
VI. arie protejată cu resurse gestionate utilizarea durabilă a resurselor
Sursa: www.pronatura.ro

Aşadar, principalele categorii de arii protejate, potrivit clasificării UICN,

sunt:
I.a. Rezervaţie Naturală Strictă (arie protejată gestionată în principal
pentru cercetare ştiinţifică) este acea zonă terestră şi/sau acvatică ce prezintă
ecosisteme, trăsături geologice sau fiziologice şi/sau specii deosebite sau
reprezentative, disponibilă primar pentru cercetare ştiinţifică şi/sau monitorizare.
a) Obiective de management:
 păstrarea habitatelor, ecosistemelor şi speciilor într-o stare cât mai
nealterată posibil;
 menţinerea resurselor genetice în stare dinamică şi evolutivă;
 menţinerea proceselor ecologice;
 ocrotirea trăsăturilor structurale de peisaj sau expunerea rocilor;
 păstrarea exemplarelor de mediu natural pentru studiile ştiinţifice,
monitoringul mediului şi educaţie;
 minimizarea deteriorărilor prin planificarea atentă a cercetării şi a
altor activităţi permise;
 limitarea accesului publicului.
b) Criterii de selectare:
 zona trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura integritatea
ecosistemelor şi pentru a îndeplini obiectivele de management;
 zona trebuie să fie exclusă de la intervenţiile umane directe;
 conservarea biodiversităţii zonei trebuie să fie posibilă prin protecţie
şi să nu necesite un management substanţial activ sau manipularea
habitatului (ca şi la Categoria 4).
c) Responsabilităţi organizatorice:
 proprietatea şi controlul trebuie să fie realizate la nivel naţional sau
la alt nivel guvernamental, printr-o agenţie calificată profesional sau
prin fundaţii private, universităţi sau instituţii care prezintă funcţii
de cercetare sau conservare sau de către proprietari care lucrează în
cooperare cu oricare dintre organizaţiile guvernamentale sau
instituţiile private menţionate anterior;
 activităţile de pază şi control adecvate protecţiei pe termen lung
trebuie să fie asigurate înainte de desemnarea ariei. Acordurile
internaţionale asupra ariei în cauză, care reprezintă subiectul unei
dispute asupra suveranităţii naţionale pot reprezenta excepţii.
I.b. Arie Naturală Sălbatică (arie protejată gestionată în principal
pentru protecţia sălbăticiei) reprezintă o suprafaţă mare terestră şi/sau acvatică
nemodificată sau slab afectată, care reţine caracterul şi influenţa naturală, fără o
habitare permanantă sau semnificativă, şi care este protejată şi gestionată pentru
păstrarea condiţiilor naturale.

109
 a) Obiective de management
 asigurarea că generaţiile viitoare vor avea posibilitatea să înţeleagă
şi să se bucure de zone care nu au fost afectate de către acţiunile
umane de-a lungul unei mari perioade de timp;
 menţinerea pe termen lung a atributelor şi calităţilor naturale
esenţiale;
 asigurarea accesului publicului într-o modalitate care să satisfacă cel
mai bine atât starea fizică şi spirituală a vizitatorilor, cât şi
menţinerea calităţilor de sălbăticie ale ariei pentru generaţiile
prezente şi viitoare;
 permiterea comunităţilor umane indigene să trăiască în densităţi mici
şi în echilibru cu resursele disponibile pentru menţinerea modului lor
de viaţă.
b) Criterii de selectare
 zona trebuie să prezinte calităţi naturale deosebite, să fie supusă
primar legităţilor naturale, fără intervenţii umane şi să fie în stare să
continue să prezinte aceste atribute dacă este gestionată
corespunzător;
 zona trebuie să conţină valori semnificative ecologice, geologice,
fizico-geografice sau alte trăsături de valoare ştiinţifică,
educaţională, estetică sau istorică;
 zona trebuie să ofere posibilităţi deosebite pentru solitudine,
vizitatorii să se bucure odată ajunşi aici prin mijloace simple,
nezgomotoase, nepoluante şi neintrusive (ex. nemotorizate);
 zona trebuie să aibă o mărime suficientă pentru a face practic
posibilă protecţia şi utilizarea.
c) Responsabilităţi organizatorice - sunt aceleaşi ca şi în cazul Rezervaţiei
Naturale Stricte.

II. Parc Naţional (arie protejată gestionată în principal pentru protecţia

ecosistemelor şi recreere) reprezintă o arie naturală terestră şi/sau acvatică,
desemnată pentru (a) protecţia integrităţii ecologice a unuia sau mai multor
ecosisteme pentru generaţiile prezente şi viitoare, (b) excluderea exploatării sau
locuirii care contravine scopului desemnării şi (c) punerea la dispoziţie a unei baze
care să asigure posibilităţi spirituale, ştiinţifice, educaţionale, recreaţionale şi de
vizitare, toate trebuind să fie compatibile cu principiile de protecţie a mediului şi
cu diversitatea culturală.
a) Obiective de management
 protecţia ariilor naturale de semnificaţie naţională şi internaţională
pentru scopuri spirituale, ştiinţifice, educaţionale, recreative şi
turistice;
 perpetuarea, într-o stare cât mai naturală posibilă, a unor eşantioane
reprezentative de regiuni fizico-geografice, comunităţi biotice,
resurse genetice şi specii;

110
  asigurarea stabilităţii şi diversităţii ecologice;
 gestionarea utilizării de către vizitatori pentru scopuri inspirative,
educaţionale, culturale şi recreative la un nivel care va menţine aria
într-o stare naturală ;
 eliminarea şi apoi prevenirea exploatării sau locuirii care contravine
scopurilor desemnării;
 menţinerea respectului pentru atributele ecologice, geomorfologice,
sacre sau estetice care garantează desemnarea;
 luarea în considerare a necesităţilor populaţiei indigene, inclusiv
utilizarea resurselor necesare supravieţuirii, astfel încât să nu
exercite efecte adverse asupra celorlalte obiective de management.
b) Criterii de selectare
 aria trebuie să conţină eşantioane reprezentative de regiuni naturale,
trăsături naturale sau estetice, unde speciile de plante şi animale,
habitatele şi siturile geomorfologice au o semnificaţie specială
spirituală, ştiinţifică, educaţională, recreaţională şi turistică;
 aria trebuie să aibă o suprafaţă suficient de mare pentru a conţine
unul sau mai multe ecosisteme intacte nealterate semnificativ de
către exploatarea sau habitarea umană curentă.
c) Responsabilităţi organizatorice
 proprietatea şi managementul trebuie să aparţină celei mai înalte
autorităţi competente a statului, în jurisdicţia căruia se află;
 parcurile naţionale pot să se afle în proprietatea şi managementul
altor nivele guvernamentale, consilii locale, fundaţii sau alte
organisme stabilite legal care au ca scop conservarea pe termen lung
a ariei.

III. Monument Natural (arie protejată gestionată în principal pentru

conservarea trăsăturilor naturale specifice) reprezintă zona care conţine una sau
mai multe trăsături naturale şi culturale specifice, care este de o valoare deosebită
sau unică datorită rarităţii proprii, calităţii reprezentative sau estetice sau
semnificaţiei culturale.

111
 a) Obiective de management
 protecţia sau păstrarea perpetuă a trăsăturilor remarcabile specifice
datorită semnificaţiei lor naturale, calităţii de unicat sau de
reprezentativitate sau semnificaţiei culturale;
 asigurarea, într-o măsură conformă cu obiectivul anterior, a
posibilităţilor de cercetare, educaţie, interpretare şi apreciere publică;
 eliminarea şi apoi prevenirea exploatării sau ocupării împotriva
scopului pentru care a fost desemnată;
 aducerea de beneficii oricărei populaţii rezidente, conforme cu
celelalte obiective de management.
b) Criterii de selectare
 aria trebuie să conţină una sau mai multe trăsături de semnificaţie
deosebită (trăsături naturale corespunzătoare incluzând cascade
spectaculoase, peşteri, cratere, depuneri fosile, dune de nisip şi
trăsături marine, împreună cu fauna şi flora unică sau reprezentativă;
trăsături culturale asociate incluzând aşezăminte speologice,
fortăreţe, situri arheologice sau situri naturale care au o semnificaţie
de patrimoniu pentru populaţia indigenă);
 aria trebuie să aibă o suprafaţă suficient de mare pentru a proteja
integritatea acestor caracteristici şi a zonelor din imediata vecinătate.
c) Responsabilităţi organizatorice
 proprietatea şi managementul trebuie să aparţină guvernului
naţional sau, cu măsuri corespunzătoare de pază şi control, altui
nivel guvernamental, consiliu local, organizaţii non-profit, corporaţii
sau, în mod excepţional, unui organ privat, dacă se dovedeşte că
protecţia pe termen lung a caracterului propriu al zonei este asigurată
înainte de desemnare.

IV. Arie de Gestionare a Habitatelor / Speciilor (arie protejată

gestionată în principal pentru conservare prin intervenţii de management)
reprezintă acea suprafaţă terestră şi/sau acvatică ce face obiectul unei intervenţii
active în scopul managementului, pentru a asigura menţinerea habitatelor şi/sau
îndeplinirea necesităţilor unor anumite specii.
a) Obiective de management:
 păstrarea şi menţinerea condiţiilor de habitat necesare pentru
protecţia unor specii semnificative, grupuri de specii, comunităţi
biotice sau trăsături fizice ale mediului acolo unde acestea necesită o
manipulare specifică din partea omului pentru un management
optim;
 facilitarea cercetării ştiinţifice şi monitorizării ca activităţi primare
asociate cu managementul durabil al resurselor naturale;

112
  dezvoltarea unor arii limitate pentru educaţia publicului şi aprecierea
caracteristicilor habitatului în cauză şi pentru managementul vieţii
sălbatice;
 eliminarea şi apoi prevenirea exploatării şi ocupării împotriva
scopului pentru care a fost desemnată;
 aducerea de beneficii oricărei populaţii rezidente conforme cu
celelalte obiective de management.
b) Criterii de selectare:
 aria trebuie să joace un rol important în protecţia naturii şi
supravieţuirea speciilor, (încorporând arii de reproducere, zone
umede, recife de corali, estuare, pajişti, păduri sau zone de depunere
a icrelor, inclusiv zone marine bentonice);
 aria trebuie să fie aceea în care protecţia habitatului este esenţială
pentru flora importantă la nivel naţional şi local sau pentru fauna
rezidentă sau migratoare;
 conservarea acestor habitate şi specii trebuie să depindă de
intervenţia activă din partea autorităţii de management, dacă este
necesară manipularea habitatului;
 mărimea ariei trebuie să depindă de cerinţele de habitat ale speciei
care trebuie să fie protejată şi poate varia de la relativ mică la arii
foarte vaste.
c) Responsabilităţi organizatorice:
 proprietatea şi managementul trebuie să aparţină guvernului naţional
sau, cu măsuri corespunzătoare de pază şi control, altui nivel
guvernamental, consiliu local, organizaţii non-profit, corporaţii sau
în mod excepţional unui organ privat.

V. Peisaj Terestru / Marin Protejat (arie protejată gestionată în

principal pentru conservarea peisajelor terestre şi marine şi recreere) reprezintă o
arie terestră, cu zonă costieră şi marină, după caz, unde interacţiunea oamenilor cu
natura de-a lungul timpului a generat o suprafaţă cu trăsături distincte, cu valori
semnificative estetice, ecologice şi/sau culturale şi adesea cu o diversitate biologică
mare. Ocrotirea integrităţii unei asemenea interacţiuni tradiţionale este vitală
pentru protecţia, menţinerea şi evoluţia ariei.
a) Obiective de management:
 menţinerea interacţiunii armonioase între natură şi cultură prin
protecţia peisajelor terestre şi/sau marine şi continuarea utilizării
tradiţionale a pământului, prin crearea de practici şi manifestări
culturale şi sociale;
 susţinerea modurilor de viaţă şi a activităţilor economice care se află
în armonie cu natura şi păstrarea calităţilor sociale şi culturale ale
comunităţilor în cauză;

113
  menţinerea diversităţii peisajului şi a habitatului, a speciilor şi
ecosistemelor asociate;
 eliminarea, acolo unde este cazul, şi apoi prevenirea utilizării
pământului şi a activităţilor care sunt necorespunzatoare ca scară
şi/sau caracter;
 asigurarea oportunităţilor pentru publicul vizitator printr-o proiectare
a recreerii şi turismului corespunzătoare ca tip şi scară calităţilor
esenţiale ale ariei;
 încurajarea activităţilor ştiinţifice şi educaţionale care vor contribui
la bunăstarea pe lungă durată a populaţiei rezidente şi la dezvoltarea
sprijinului publicului pentru protecţia unor asemenea arii;
 obţinerea de beneficii şi contribuţia la bunăstarea comunităţii locale
prin asigurarea produselor naturale (cum ar fi colectarea fructelor de
pădure, pescuitul) şi serviciilor (cum ar fi venitul derivat din formele
de turism durabil).
b) Criterii de selectare:
 aria trebuie să prezinte un peisaj terestru şi/sau marin costier şi
insular de o calitate impresionantă cu diverse habitate asociate, floră
şi faună, împreună cu manifestări ale unor calităţi unice sau
tradiţionale de utilizare a pământului şi organizări sociale,
evidenţiate în aşezările umane şi tradiţii locale, moduri de viaţă şi
credinţe;
 aria trebuie să prezinte oportunităţi de petrecere a timpului liber a
publicului prin recreere şi turism în cadrul normal al modalităţilor de
viaţă şi activităţilor economice.
c) Responsabilităţi organizatorice:
 aria poate să se afle în proprietatea unei autorităţi publice, dar este
mai probabil să conţină un mozaic de proprietăţi publice şi private
care să opereze tehnici variate de management;
 aceste tehnici de management trebuie să fie supuse unui anumit grad
de planificare sau control şi susţinute, după caz, prin fonduri publice
şi alte tipuri de stimulente, pentru a asigura menţinerea pe termen
lung a calităţii peisajului terestru şi/sau marin şi a tradiţiilor locale
relevante.

VI. Arie Protejată cu Resurse Gestionate (arie protejată gestionată în

principal pentru utilizarea durabilă a ecosistemelor naturale) reprezintă o
suprafaţă care conţine predominant sisteme naturale nemodificate, gestionate
pentru asigurarea pe termen lung a protecţiei şi menţinerii diversităţii biologice,
asigurând în acelaşi timp în mod durabil bunuri şi servicii pentru satisfacerea
nevoilor comunităţilor.
a) Obiective de management:
 protecţia şi menţinerea pe termen lung a diversităţii biologice şi a
altor valori naturale ale ariei;

114
 promovarea practicilor de management pentru o producţie durabilă;
 protecţia bazei de resurse naturale împotriva înstrăinării acesteia prin
utilizarea pământului în detrimentul diversităţii biologice a ariei;
 contribuţia la dezvoltarea regională şi naţională.

115
 b) Criterii de selectare:
 aria trebuie să fie cel puţin două treimi în stare naturală, deşi poate
de asemenea să conţină suprafeţe limitate cu ecosisteme modificate;
 aria trebuie să aibă o suprafaţă destul de mare pentru a absorbi
utilizările durabile ale resurselor fără ca aceasta să fie în detrimentul
valorilor naturale pe termen lung.
c) Responsabilităţi organizatorice:
 responsabilitatea de management trebuie să aparţină organismelor
publice cu scopuri clare de conservare iar acţiunile să fie realizate în
parteneriat cu populaţia locală; managementul poate să fie asigurat
pe baza tradiţiilor locale, dar cu suportul agenţiilor guvernamentale
sau non-guvernamentale;
 proprietatea poate fi naţională sau să aparţină unui alt nivel
guvernamental, comunităţii, sau unor persoane fizice sau unei
combinaţii a acestora.

În elaborarea categoriilor prezentate mai sus, s-au luat în considerare o

serie de principii, dintre care cele mai importante au la bază următoarele aspecte:
a) baza clasificării este reprezentată de obiectivul primar de management
- acesta reprezintă cel mai important principiu. Într-o primă fază, categoriile
trebuie să fie atribuite pe baza obiectivului primar de management; ca urmare, în
procesul de includere a unei arii protejate într-o anumită categorie, legislaţia
naţională (sau metode eficiente similare, cum ar fi acorduri de principiu sau
obiectivele declarate ale unei organizaţii non-guvernamentale) trebuie să fie
examinată pentru a identifica obiectivul primar pentru care aria trebuie să fie
gospodarită.
b) atribuirea unei anumite categorii nu reprezintă un criteriu de
eficienţă a managementului. În interpretarea sistemului din 1978, a existat
tendinţa de a confunda eficienţa managementului cu obiectivele de management.
De exemplu, unele arii declarate legal cu obiective corespunzătoare Categoriei
“Parc Naţional” au fost mai târziu incluse în Categoria “Peisaje Protejate” deoarece
nu au fost protejate eficient împotriva intervenţiei omului. Aceasta reprezintă o
confuzie între două raţionamente diferite: ceea ce se intenţionează a fi o arie
protejată şi cum aceasta este administrată. În prezent, se lucrează la dezvoltarea
unui sistem separat de monitorizare a eficienţei managementului care va fi
înregistrat la nivel internaţional.
c) sistemul de clasificare este internaţional; acesta a fost elaborat pentru a
pune la dispoziţie o bază de comparaţie internaţională. Mai mult decât atât, se
intenţionează a fi utilizat în toate ţările. Ca urmare, criteriile de selectare sunt în
mod inevitabil generale şi trebuie să fie interpretate cu flexibilitate la nivele
naţionale şi regionale. De asemenea, din natura internaţională a sistemului şi din
necesitatea aplicării consecvente a categoriilor, rezultă că responsabilitatea finală
pentru determinarea categoriilor trebuie să revină la nivel internaţional - UICN,

116
 având drept consultant Centrul Mondial pentru Monitorizarea Conservării
(WCMC).
d) denumirile naţionale pentru ariile protejate pot varia; în mod normal,
categoriile UICN ar fi prioritare, iar sistemele naţionale ar trebui să urmeze
terminologia standard. Practic însă, sistemele naţionale utilizează o serie întreagă
de denumiri. De exemplu, noţiunea de “parcuri naţionale” este înţeleasă în mod
diferit, multe “parcuri naţionale” declarate la nivel naţional nerespectând strict
criteriile stabilite de Categoria II în sistemul din 1978. În Marea Britanie, de
exemplu, "parcurile naţionale" includ aşezări umane şi o utilizare extensivă a
resurselor şi ar putea fi atribuite corespunzător Categoriei V. În America de Sud,
un studiu UICN elaborat recent a descoperit că 84% din parcurile naţionale
prezintă populaţii umane rezidente semnificative; unele dintre acestea ar putea să
fie incluse mai bine în altă categorie. Întrucât o foarte mare confuzie a fost cauzată
de către aceasta în trecut, criteriile de selectare identifică toate categoriile pe baza
obiectivelor primare de management, dar şi pe baza denumirilor specifice. Desigur
că, la nivel naţional, vor continua să fie utilizate numeroase denumiri. Datorită
acestui fapt, este inevitabil ca aceeaşi denumire să desemneze aspecte total diferite
în ţări diferite, după cum denumiri diferite pot fi utilizate pentru descrierea
aceleiaşi categorii de arie protejată. Acesta reprezintă cel mai important motiv
pentru care se accentuează necesitatea unui sistem internaţional de clasificare
identificat pe baza obiectivelor de management, şi nu a unui sistem care să depindă
de diverse denumiri.
e) este introdusă o nouă categorie de management; Recomandarea
adoptată la Congresul de la Caracas a invitat UICN să ia în considerare mai în
detaliu punctele de vedere ale anumitor experţi potrivit cărora o nouă categorie este
necesară pentru a acoperi predominant arii naturale care sunt "gospodărite pentru
protecţia diversităţii biologice într-o asemenea modalitate încât să asigure un flux
durabil de bunuri şi servicii comunităţii." Considerarea acestei cereri a condus la
includerea în aceste linii directoare a unei categorii în care principalul scop de
management este utilizarea durabilă a ecosistemelor naturale. Punctul cheie este
acela că aria trebuie să fie gospodarită astfel încât să fie asigurată protecţia şi
menţinerea diversităţii biologice pe termen lung. În particular, trebuie să fie
îndeplinite patru cerinţe:
 aria să se încadreze în definiţia unei arii protejate;
 cel puţin două treimi din arie să fie şi să continue să fie în stare naturală;
 plantaţiile mari să nu fie incluse;
 trebuie să fie stabilită o autoritate de management;
f) toate categoriile sunt importante în mod egal; Numărul atribuit unei
categorii nu reflectă importanţa sa: toate categoriile sunt necesare pentru
conservare şi dezvoltare durabilă. Ca urmare, UICN încurajează ţările să-şi
dezvolte un sistem de arii protejate care să îndeplinească obiectivele patrimoniului
lor natural şi cultural şi apoi să aplice una sau toate categoriile corespunzătoare.
Deoarece fiecare categorie acoperă o anumită "nişă" în termeni de management,

117
toate ţările trebuie să considere întreaga varietate de categorii de arii protejate,
conform necesităţilor.
g) toate categoriile implică o gradare a intervenţiei umane. De-a lungul
timpului, cercetările au arătat că modificările umane din trecut asupra
ecosistemelor au fost de fapt mai mari decât s-a crezut iniţial şi că în nici o parte a
globului nu pot fi eliminate efectele poluării la distanţă şi a modificărilor climatice
induse de om. În acest sens, nici o zonă de pe planetă nu poate fi considerată cu
adevărat "naturală". Ca urmare, termenul este utilizat potrivit definiţiei din
Raportul intitulat "Caring for the Earth - A Strategy for Sustainable Living",
publicat de UICN Τ n 1991, reprezentând o actualizare a "Strategiei Mondiale de
Conservare",UICN, 1980. Astfel, "naturale" sunt considerate ecosistemele în care,
de la revoluţia industrială, impactul uman nu a fost mai mare decât al oricărei
specii native şi nu a afectat structura ecosistemelor. În raport cu această definiţie,
categoriile I, II şi III sunt legate în special de protecţia unor arii naturale în care
intervenţia umană directă şi modificarea mediului au fost limitate pentru ca în
categoriile IV, V şi VI, intervenţia să fie semnificativ mai mare. Întrucât Categoria
VI a fost adaugată sistemului mai târziu, nu se încadrează în totalitate în modelul
general, dar, din punct de vedere conceptual, se află între Categoria III şi IV.
Totodată, au fost clarificate o serie de concepte, fără de care întregul sistem
de clasificare UICN precum şi aplicarea categoriilor nu ar avea semnificaţie.
Printre acestea, se numără: a) mărimea ariei protejate; b) zonarea în interiorul
ariei protejate; c) responsabilitatea de management; d) proprietatea asupra
terenului; e) clasificările multiple; f) zonele care înconjoară ariile protejate; g)
desemnările internaţionale.
a) Mărimea ariei protejate trebuie să corespundă teritoriului terestru sau
acvatic necesar pentru realizarea obiectivelor de management. Astfel, pentru o arie
de Categoria I, mărimea trebuie să fie aceea care să asigure menţinerea integrităţii
ariei pentru a realiza obiectivele de management de protecţie strictă, fie ca arie de
bază sau zonă de cercetare, fie pentru protejarea sălbăticiei. În schimb, în ariile de
Categoria II, graniţele trebuie trasate suficient de larg astfel încât să conţină unul
sau mai multe ecosisteme integrale, nesupuse modificărilor ca urmare a exploatării
şi locuirii. Pentru scopuri practice, Lista Naţiunilor Unite include numai arii de cel
puţin 1000 ha sau 100 ha în cazul unor insule protejate integral, dar acestea sunt,
într-o oarecare masură, cifre arbitrare. Autorităţile care declară ariile protejate au
obligaţia de a verifica dacă managementul nu va fi perturbat de presiunile
exercitate din zonele adiacente. Pot fi necesare aranjamente de management
suplimentare şi compatibile pentru acele arii, chiar dacă nu sunt declarate ca parte a
ariei protejate afectate.
b) Zonarea în interiorul ariei protejate. Pentru stabilirea categoriei
corespunzătoare, cel puţin două treimi şi preferabil mai mult din suprafaţa ariei
trebuie să fie gospodarite pentru scopurile primare, iar managementul zonei rămase
nu trebuie să intre în conflict cu scopul primar.
c) Responsabilitatea de management. Guvernele au o responsabilitate
fundamentală faţă de existenţ a şi buna funcţionare a sistemelor naţionale de arii

118
protejate. Ele trebuie să considere asemenea arii drept componente importante ale
strategiilor naţionale de conservare şi dezvoltare durabilă. Pe de altă parte,
responsabilitatea pentru managementul unor arii protejate individuale este atribuită
atât organizaţiilor guvernamentale cât şi celor non-guvernamentale centrale,
regionale sau locale, sectorului privat sau comunităţilor locale. În practică, ariile
protejate din Categoria I-III se află de obicei în responsabilitatea unui organism
guvernamental, iar responsabilitatea pentru categoriile IV şi V este atribuită adesea
administraţiilor locale.
d) Proprietatea terenului. La fel ca în cazul autorităţii de management,
condiţia de bază este ca tipul de proprietate să fie compatibil cu realizarea
obiectivelor de management ale ariei respective. În multe ţări, proprietatea
aparţinând unui organism public (fie el naţional sau local), sau unui ONG cu
obiective de conservare, facilitează managementul şi ca urmare este de preferat în
condiţiile Categoriilor I, II şi III. Adesea, proprietatea particulară reprezinta forma
predominantă de proprietate asupra pământului. Mai mult decât atât, indiferent de
proprietate, experienţa arată că succesul managementului depinde într-o mare
măsură de sprijinul comunităţilor locale. În asemenea cazuri, autoritatea de
management trebuie să aibă sisteme eficiente consultative şi de comunicare precum
şi mecanisme care pot include stimulente pentru asigurarea îndeplinirii obiectivelor
de management.
e) Clasificările multiple. În cadrul sistemului de clasificare, arii protejate
de diferite categorii sunt adesea alăturate şi uneori, o categorie se află în interiorul
alteia. Astfel, multe Categorii V conţin în interior arii de Categoria I şi IV; altele se
adaugă ariilor de Categoria II. Unele arii de Categoria II conţin arii de Categoria
I.a. şi I.b. Acest lucru este în deplină concordanţă cu aplicarea sistemului de
clasificare, dacă se dovedeşte că ariile respective sunt identificate separat pentru
înregistrare şi raportare.
f) Zonele care înconjoară ariile protejate. Din punct de vedere ecologic,
economic, politic şi cultural, ariile protejate se află în strânsă legătură cu
împrejurimile. De aceea, planificarea şi managementul ariilor protejate trebuie să
fie încorporate în planurile regionale de dezvoltare şi în concordanţă cu politicile
adoptate pentru zone mai largi. În scopul aplicării sistemului de clasificare, acolo
unde o arie este utilizată pentru a "tampona" sau a înconjura o alta, ambele
categorii trebuie să fie identificate şi înregistrate separat.
g) Desemnările internaţionale. Sistemul din 1978 a identificat categorii
separate pentru Siturile Patrimoniului Mondial (natural) şi Rezervaţiile Biosferei.
Acestea nu sunt categorii de management, ci desemnări internaţionale. Practic,
aproape toate zonele aparţinând Patrimoniului Mondial sunt desemnate la nivel
naţional şi ca urmare se vor înregistra ca una din cele şase categorii. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru Rezervaţiile Biosferei, siturile Ramsar şi alte arii desemnate
în cadrul acordurilor regionale. Ca urmare, se va aplica următorul principiu: dacă
aria este identificată prin acorduri naţionale pentru o protecţie specială, atunci
trebuie să fie înregistrată corespunzător în una din categoriile standard. Statutul său
special internaţional va fi înregistrat, de exemplu, în Lista Naţiunilor Unite şi în

119
toate publicaţiile UICN corespunzătoare. Vor fi prezentate în continuare câteva
dintre desemnările internaţionale utilizate pe scară largă: a) Rezervaţiile
Biosferei (BR) sunt arii protejate care îmbină conservarea, reprezentând
ecosistemele majore ale globului şi dezvoltarea durabilă, servind ca model de
dezvoltare pentru medii particulare. Ele formează o reţea mondială pentru
cercetarea şi monitorizarea ecologică şi reprezintă zone pentru conştientizare,
educaţie şi instruire în domeniul mediului. În mod obişnuit, sunt arii cu o zonare
particulară şi cu diferite intensităţi ale managementului şi anume: zonă strict
protejată - pentru protecţia strictă a ecosistemelor naturale, care poate fi desemnată
la nivel naţional drept categoria I, II, III sau IV IUCN; - zonă tampon - pentru a
atenua efectele asupra zonei strict protejate, care poate fi desemnată la nivel
naţional drept categoria IV, V sau VI;- zonă de tranziţie - pentru dezvoltarea
activităţilor economice într-un mod durabil.
O Rezervaţie a Biosferei poate include mai multe zone strict protejate şi
aşezări umane.
a.1.) Procedura de desemnare. Ariile protejate declarate la nivel naţional
ca aparţinând uneia din categoriile UICN, care respectă criteriile de eligibilitate
pentru a fi înscrise pe lista Rezervaţiilor Biosferei sunt înaintate Comitetului
Naţional MAB ((Man and Biosphere) al ţării respective, care le va analiza şi
trimite Secretariatului Programului UNESCO - MAB (Paris) pentru aprobarea lor.
În particular, fiecare Rezervaţie a Biosferei trebuie să îndeplinească trei funcţii
complementare: - de conservare a biodiversităţii, accentuând conservarea unui
eşantion reprezentativ al unor ecosisteme majore; - de dezvoltare, cu un accent
asupra populaţiei umane în cadrul biosferei; logistică, realizând combinarea între
cercetarea, educaţia, instruirea şi monitorizarea în domeniul conservării.
Rezervaţiile Biosferei conţin adesea o serie de obiective de management diferite,
fiecare putând corespunde unei categorii de management UICN. Astfel,
Rezervaţiile Biosferei sunt considerate arii care conţin una sau mai multe categorii
UICN de arii protejate şi nu se constituie într-o categorie separată.
a.2.) Organisme responsabile
- la nivel internaţional - Programul UNESCO - MAB (Man and
Biosphere).
- la nivel naţional - Comitetul Naţional MAB.
a.3.) Situaţia la nivel mondial: UNESCO a aprobat, până în prezent, un
număr de 311 Rezervaţii ale Biosferei, dintre care 127 se află Τ n Europa.
a.4.) Situaţia în România: până în prezent, au fost declarate trei Rezervaţii
ale Biosferei, şi anume:
- Delta Dunării - declarată la 1 septembrie 1990 prin Decretul 983;
- Parcul Naţional Retezat - declarat la 10 ianuarie 1980;
- Pietrosul Rodnei - declarat la 10 ianuarie 1980
b) Sit al Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural (WHNS) reprezintă
o arie de o valoare universală deosebită, cu un rol important în conservarea
diversităţii biologice a planetei, a cărei protecţie trebuie să fie în atenţia şi
responsabilitatea comunităţii internaţionale.

120
 b.1.) Procedura de desemnare. Siturile sunt nominalizate de către
guvernele naţionale şi înaintate spre aprobare Comitetului Patrimoniului Mondial.
După acceptare, zonele vor fi înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial ca Situri ale
Patrimoniului Mondial Natural şi Cultural.
b.2.) Organisme responsabile
- la nivel internaţional - Comitetul Patrimoniului Mondial Cultural şi
Natural, iar Convenţia Patrimoniului Mondial a fost adoptată de
UNESCO în 1972 şi a intrat în vigoare în 1976.
- la nivel naţional - Comisia Naţională UNESCO, Secretariatul
Naţional al Convenţiei Patrimoniului Mondial.
b.3.) Situaţia la nivel mondial: Lista Patrimoniului Mondial include un
număr de 411 situri, dintre care, în Europa, au fost declarate numai 15 situri ale
patrimoniului mondial natural şi 120 situri culturale.
b.4.) Situaţia în România: a fost ratificată Convenţia asupra Protecţiei
Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural prin Legea nr. 178ş/1990, 50% din
suprafaţa Deltei Dunării fiind inclusă pe Lista Patrimoniului Mondial Natural din
decembrie 1991.
c) Zona Ramsar (R) reprezintă o zonă umedă de importanţă internaţională
în special ca habitat al păsărilor de apă. O zonă umedă poate fi inclusă pe Lista
Ramsar dacă îndeplineşte unul din criteriile de mai jos:
• criterii de evaluare a zonelor umede reprezentative sau unice. O zonă
umedă poate fi considerată importantă la nivel internaţional dacă
reprezintă un exemplu bun pentru un anumit tip de zonă umedă
caracteristic regiunii respective;
• criterii generale pentru utilizarea plantelor sau animalelor. O zonă
umedă poate fi considerată importanta dacă: suportă populaţii
apreciabile de specii sau subspecii de plante şi animale rare, vulnerabile
sau periclitate sau un număr apreciabil de indivizi ai categoriilor de
specii mai sus menţionate; este de o valoare specială pentru menţinerea
diversităţii genetice şi a sistemelor ecologice a unei regiuni; este de o
valoare specială ca habitat al plantelor şi animalelor aflate într-un stadiu
critic al ciclurilor lor biologice;
• criterii specifice pentru utilizarea păsărilor de apă pentru identificarea
zonelor umede importante. O zonă umedă poate fi considerată
importantă la nivel internaţional dacă: suportă în mod regulat mai mult
de 20000 păsări de apă; suportă în mod regulat un număr substanţial de
indivizi aparţinând unor grupuri particulare de păsări de apă, indicatori
ai productivităţii sau diversităţii; suportă în mod regulat 1% din
indivizii unei populaţii aparţinând unei specii sau subspecii de păsări de
apă.
c.1.) Procedura de desemnare. Zonele sunt nominalizate de Parţile
Contractante (statele care au ratificat Convenţia) şi înaintate spre aprobare către
Secretariatul Ramsar.
c.2.) Organisme responsabile

121
 - la nivel internaţional - Secretariatul Independent al Convenţiei Ramsar,
administrat de UICN şi IWRB (International Wetlands Research Bureau)
reprezentând structura permanentă pentru suportul administrativ, ştiinţific
şi tehnic.
- la nivel naţional - Secretariatul Naţional Ramsar.
Convenţia asupra Zonelor Umede de Importanţă Internaţională, în special
ca Habitat pentru Păsările de Apă, cunoscută sub numele de Convenţia Ramsar,
adoptată la Ramsar (Iran) în anul 1971 şi intrată în vigoare la sfârşitul anului 1975,
este un tratat interguvernamental care asigură cadrul pentru cooperarea
internaţională în domeniul conservării zonelor umede. Părţile Contractante ale
Convenţiei Ramsar sunt obligate să:
• desemneze cel puţin o zonă umedă pentru a fi inclusă pe Lista Zonelor
Umede de Importanţă Internaţională (Lista Ramsar);
• promoveze “utilizarea durabilă” a tuturor zonelor umede de pe teritoriul
lor;
• promoveze cooperarea internaţională în domeniul zonelor umede;
• informeze Secretariatul Convenţiei asupra oricăror schimbări survenite
în caracterul ecologic al oricărui sit aflat pe listă.
c.3.) Situaţia la nivel mondial: în prezent, există 654 zone Ramsar, din
care, în Europa se află 394.
c.4.) Situaţia în România: România a ratificat Convenţia Ramsar prin
Legea 5/1991, Delta Dunării fiind singura arie protejată din România desemnată ca
zonă Ramsar.
d) Arie de Importanţă Avifaunistică (AIA) reprezintă o suprafaţă de
valoare deosebită pentru protecţia şi conservarea păsărilor, începând de la nivel
mondial până la nivel naţional sau regional al unei ţări. Criteriile pe baza cărora se
constituie aceste zone sunt legate de îndeplinirea anumitor condiţii şi de găzduirea
unor specii rare sau periclitate. Ariile trebuie să fie suficient de întinse pentru a
permite populaţiilor locale de păsări să se autosusţină din punct de vedere biologic,
iar păsărilor migratoare să le fie asigurate condiţiile de existenţă pe durata prezenţei
lor în regiunea respectivă. Este preferabil ca ariile să se suprapună (cel puţin
parţial) peste zone deja protejate şi dacă este posibil să se delimiteze de zonele
înconjurătoare din punct de vedere al condiţiilor de mediu.
d.1.) Procedura de desemnare. Ariile sunt identificate şi descrise de către
SOR (Societatea Ornitologică Română) după o metodologie standard, formularul
fiind trimis Programului IBA al BirdLife International.
d.2.) Organisme responsabile
• la nivel internaţional - BirdLife International. Programul IBA pentru
identificarea şi protecţia habitatelor unor anumite specii de păsări a fost
iniţiat în anul 1984 de către Consiliul Internaţional pentru Protecţia
Păsărilor (ICBP), devenit în anul 1994 BirdLife International şi a vizat
într-o primă etapă identificarea şi descrierea din punct de vedere
avifaunistic a ariilor de importanţă europeană.
• la nivel naţional - Societatea Ornitologică Română (SOR).

122
 d.3.) Situaţia la nivel mondial: în Europa au fost identificate până în
prezent, 2479 de arii de importanţă avifaunistică, conform publicaţiei ICBP, 1989 -
Arii de Importanţă Avifaunistică din Europa.
d.4.) Situaţia în România: au fost identificate 59 Arii de Importanţă
Avifaunistică de către SOR.
e) Arie de Protecţie Specială (SPA) reprezintă zona desemnată pentru a
asigura un statut favorabil de conservare pentru cele 175 specii şi subspecii de
păsări vulnerabile, precum şi pentru speciile migratoare, în special pentru cele
caracteristice zonelor umede.
e.1.) Procedura de desemnare. Statele membre ale UE elaborează listele
naţionale de situri candidate ca arii de protecţie specială care vor face parte din
reţeaua SPA. Listele vor fi înaintate Comisiei Europene şi adoptate de către
aceasta.
e.2.) Organisme responsabile
• la nivel internaţional: Uniunea Europeană, Directiva asupra
Conservării Păsărilor (79/409/EEC) intrată în vigoare în 1981.
Directiva asupra Conservării Păsărilor şi Directiva asupra Conservării
Habitatelor Naturale şi a Faunei şi Florei Sălbatice asigură un cadru
pentru desfăşurarea politicilor în domeniul conservării naturii de către
Statele membre UE şi reprezintă cele mai semnificative angajamente
internaţionale luate de aceste state în direcţia conservării naturii.
Aceste două Directive stabilesc nivelul minim de standarde pentru
conservarea biodiversităţii adoptate de către Statele membre şi care
reprezintă o parte esenţială a celui de-al V-lea Program de Acţiune în
domeniul Mediului.
e.3.) Situaţia în Uniunea Europeană: 1109 de situri din ţările UE au fost
clasificate ca Arii de Protecţie Specială.
e.4.) Situaţia în România: procesul nu a demarat, deşi celelalte ţări estice
şi central europene, care nu sunt încă State Membre ale UE, au început deja de
câţiva ani identificarea acestor arii.
f) Arie Specială de Conservare (SAC)S reprezintă o zonă desemnată în
principal pentru protecţia a peste 200 tipuri de habitate şi a siturilor pentru 193 de
specii de animale şi 300 specii de plante listate în Anexele Directivelor UE.
f.1.) Procedura de desemnare. Statele membre ale UE elaborează listele
naţionale de situri candidate ca arii de protecţie specială care vor face parte din
reţeaua SPA. Listele vor fi înaintate Comisiei Europene şi adoptate de către
aceasta.
f.2.) Organisme responsabile
• la nivel internaţional - Uniunea Europeană, Directiva asupra
Conservării Habitatelor Naturale şi a Faunei şi Florei Sălbatice
(92/43/EEC), cunoscută ca Directiva Habitatelor care a fost adoptată în
anul 1992. Scopul principal al acesteia este de a menţine şi reface
habitatele naturale şi speciile de interes european într-o stare de
conservare favorabilă, prin desemnarea Ariilor Speciale de Conservare.

123
 f.3.) Situaţia la nivel mondial: nu există încă o listă oficială.
f.4.) Situaţia în România: procesul nu a demarat, deşi celelalte ţări estice
şi central europene, care nu sunt încă state membre ale UE, au început deja de
câţiva ani identificarea acestor arii.
AC - Arie Speciala de Conservare SAC –Arie Speciala de Conservare SAC -
Arie Speciala de
5.3 Clasificarea ariilor protejate în România

În România, regimul ariilor protejate este reglementat de Legea nr. 462 din
18/07/2001 care aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind
regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice. În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa mai sus
menţionată, scopul şi regimul de management al categoriilor de arii naturale
protejate ce compun reţeaua naţională de arii protejate sunt următoarele:
a) Rezervaţii ştiinţifice
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea
unor habitate naturale terestre şi sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative
de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic,
paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este
determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrităţii zonei protejate.
Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie
prin care habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În
perimetrul lor se pot desfăşura numai activităţi ştiinţifice, cu acordul forului
ştiinţific competent.
Rezervaţiile ştiinţifice corespund categoriei I UICN (Uniunea
Internaţională pentru Conservarea Naturii) - "Rezervaţie Naturală Strictă: arie
protejată, administrată în principal în scopuri ştiinţifice".
b) Parcuri naţionale
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea
unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, cuprinzând
elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic,
faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă
natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi
turistice.
Managementul parcurilor naţionale asigură menţinerea cadrului fizico-
geografic în stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice
şi a diversităţii biologice în condiţii de stabilitate ecologică, excluderea oricărei
forme de exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor incompatibilă
scopului atribuit.
Regimul de gospodărire se stabileşte prin regulamente şi planuri proprii de
protecţie şi conservare aprobate de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative
abilitate, potrivit dispoziţiilor prezentei ordonanţe. În perimetrele lor vor fi
cuprinse ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre şi acvatice cât mai puţin
influenţate prin activităţi umane. Elementele cu valoare deosebită de pe cuprinsul
parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse sub un regim strict de protecţie ca

124
rezervaţii ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general pe suprafeţe mari de
teren. În perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale
practicate numai de comunităţile din zona parcului naţional, activităţi tradiţionale
ce vor fi reglementate prin planul de management.
Parcurile naţionale corespund categoriei II UICN - "Parc naţional: arie
protejată administrată în special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere".
c) Monumente ale naturii
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea
unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică
deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice sau
ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, fenomene
geologice - peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte
manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere, precum şi alte elemente
naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor. Dacă
monumentele naturii nu sunt cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub regim de
protecţie, pentru asigurarea integrităţii lor se vor stabili zone de protecţie
obligatorie, indiferent de destinaţia şi de deţinătorul terenului.
Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de
protecţie care asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul
lor de vulnerabilitate, accesul populaţiei poate fi limitat sau interzis.
Monumentele naturii corespund categoriei III UICN - "Monument natural:
arie protejată administrată în special pentru conservarea elementelor naturale,
specifice".
d) Rezervaţii naturale
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea
unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier,
hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este
determinată de arealul necesar asigurării integrităţii elementelor protejate.
Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în funcţie de
caracteristicile acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura
menţinerea habitatelor şi/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii
sau comunităţi biotice. Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot fi admise
activităţi turistice, educaţionale, organizate. Sunt admise unele activităţi de
valorificare durabilă a unor resurse naturale. Sunt interzise utilizarea terenurilor şi
exploatarea resurselor care dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru
care au fost desemnate, rezervaţiile naturale pot avea caracter predominant:
botanic, zoologic, forestier, geologic, paleontologic, peisagistic, speologic, de zonă
umedă, marină, de resurse genetice şi altele.
Aceste rezervaţii corespund categoriei IV UICN, şi anume “Arie de
gestionare a habitatelor şi speciilor: arie protejată administrată în special pentru
conservare prin intervenţii de gospodărire”.
e) Parcuri naturale
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea
unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a

125
lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau
culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.
Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii
armonioase a omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului,
promovând păstrarea utilizărilor tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi
consolidarea activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale.
De asemenea, sunt oferite publicului posibilităţi de recreere şi turism şi
sunt încurajate activităţile ştiinţifice şi educaţionale.
Parcurile naturale corespund categoriei V UICN - "Peisaj protejat: arie
protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului şi recreere".
f) Rezervaţii ale biosferei
Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este
protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice
specifice. Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex
de ecosisteme terestre şi sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu
comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale
sau rezultate din amenajarea tradiţională a teritoriului, ecosisteme modificate sub
influenţa omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror
existenţă este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării
durabile şi armonioase. Mărimea rezervaţiilor biosferei este determinată de
cerinţele de protecţie şi conservare eficientă a mediului natural şi a diversităţii
biologice specifice.
Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor
regulamente şi planuri de protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu
recomandările Programului Om-Biosferă de sub egida UNESCO. Dacă în
perimetrul rezervaţiilor biosferei sunt cuprinse şi situri naturale ale patrimoniului
universal, managementul rezervaţiei se realizează cu respectarea prevederilor
Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida
UNESCO.
Pentru asigurarea protecţiei şi conservării unor zone de habitat natural şi a
diversităţii biologice specifice, precum şi pentru valorificarea resurselor naturale
disponibile, potrivit cerinţelor de consum ale populaţiilor locale şi în limitele
potenţialului biologic natural de regenerare a acestor resurse, în cuprinsul
rezervaţiilor biosferei se pot delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie
ecologică, de conservare şi de valorificare a resurselor, după cum urmează:
1. zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare al rezervaţiilor
ştiinţifice;
2. zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise
activităţi limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu
autorizaţiile date de administraţia rezervaţiei;
3. zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează măsuri de refacere a
mediului deteriorat;
4. zone valorificabile economic prin practici tradiţionale sau noi, ecologic
admise, în limitele capacităţii de regenerare a resurselor.

126
 Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt astfel gestionate încât să
constituie modele de dezvoltare a comunităţilor umane în armonie cu mediul
natural.
g) Zone umede de importanţă internaţională
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a asigura protecţia şi
conservarea siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică zonelor umede.
Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al utilizării
durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile
Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanţă internaţională în
special ca habitat al păsărilor acvatice.
h) Situri naturale ale patrimoniului natural universal
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este ocrotirea şi conservarea
unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a căror
valoare este recunoscută ca fiind de importanţă universală. Mărimea arealului lor
este determinată de cerinţele pentru asigurarea integrităţii şi conservării
elementelor supuse acestui regim de protecţie. În cuprinsul acestor zone pot exista
comunităţi umane ale căror activităţi sunt orientate pentru o dezvoltare compatibilă
cu cerinţele de ocrotire şi conservare a sitului natural.
Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se
realizează în conformitate cu regulamentele şi planurile proprii de ocrotire şi
conservare, cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului
mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO.
i) Arii speciale de conservare
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conserva, de a
menţine şi, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare de conservare favorabilă
habitatele naturale şi/sau populaţiile speciilor pentru care situl este desemnat. Ariile
naturale de conservare sunt special desemnate pentru conservarea tipurilor de
habitate naturale şi a habitatelor speciilor.
Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de
management adecvate specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de
management şi măsuri legale, administrative sau contractuale în scopul evitării
deteriorării habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi a perturbării
speciilor pentru care zonele au fost desemnate. Orice plan sau proiect indirect legat
sau necesar pentru gestiunea sitului, dar susceptibil de a-l afecta într-un mod
semnificativ, va face obiectul unui studiu pentru evaluarea impactului, ţinându-se
seama de obiectivele de conservare a ariei. Nu vor fi acceptate planuri sau proiecte
în ariile respective care afectează aria, orice activitate în aceste zone făcându-se cu
consultarea publicului. Ariile speciale de conservare sunt desemnate de stat în
conformitate cu prevederile Directivei 92/43/CCE din 21 mai 1992 privind
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi vor face parte din
reţeaua europeană NATURA 2000 după recunoaşterea statutului lor de către
Comisia Europeană.

127
 j) Arii de protecţie specială avifaunistică
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conserva, de a
menţine şi, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare de conservare favorabilă
habitatele specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de păsări migratoare
sălbatice.
Managementul ariilor speciale de protecţie se realizează ca şi pentru ariile
speciale de conservare. Ariile speciale de protecţie sunt desemnate de stat în
conformitate cu prevederile Directivei 79/409/CCE din 2 aprilie 1979 privind
conservarea păsărilor sălbatice şi vor face parte din reţeaua europeană NATURA
2000 după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană.
Aceste reglementări au fost elaborate în temeiul prevederilor art.114 alin.
(4) din Constituţia României şi ale art.89 lit. p din Legea protecţiei mediului
nr. 137/1995, republicată, al cărei obiect îl constituie reglementarea protecţiei
mediului ca obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor
strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii şi care urmăreşte:
• adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare;
• obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza
iniţială a proiectelor, programelor sau activităţilor;
• corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism;
• introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive;
• rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie
de amploarea acestora;
• elaborarea de norme şi standarde şi armonizarea acestora cu reglementările
internaţionale;
• promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei
mediului;
• instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor
neguvernamentale la elaborarea şi aplicarea deciziilor.
O altă reglementare de interes deosebit o constituie Legea privind
aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional, Secţiunea a III-a, Zone
Protejate, nr. 5/2000 care a fost elaborată pe baza unui studiu multidisciplinar,
iniţiat începând din 1993 şi realizat de către institutul URBANPROIECT având
drept scop garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural,
obiectiv de interes public major şi componentă fundamentală a strategiei naţionale
pentru dezvoltare durabilă şi care se referă la:
 asigurarea diversităţii biologice, prin conservarea habitatelor naturale, a
florei şi faunei sălbatice pe teritoriul României;
 menţinerea sau restabilirea într-o stare de conservare favorabilă a
habitatelor naturale şi a speciilor din flora şi fauna sălbatică;
 identificarea bunurilor patrimoniului natural care necesită un regim special
de ocrotire, pentru conservarea şi utilizarea durabilă a acestora;
 constituirea, organizarea şi extinderea reţelei naţionale de arii naturale
protejate, precum şi reglementarea regimului acesteia;

128
  instituirea regimului de administrare a ariilor naturale protejate şi de
protecţie pentru alte arii naturale şi bunuri ale patrimoniului natural;
 adoptarea unor măsuri pentru ocrotirea şi conservarea speciilor de animale
şi plante sălbatice periclitate, vulnerabile, endemice şi/sau rare, precum şi
pentru protecţia formaţiunilor geomorfologice şi peisagistice de interes
ecologic, ştiinţific, estetic, cultural-istoric şi de altă natură, a bunurilor
naturale de interes speologic, paleontologic, geologic, antropologic şi a
altor bunuri naturale cu valoare de patrimoniu natural, existente în
perimetrele ariilor naturale protejate şi/sau în afara acestora;
 stabilirea responsabilităţilor şi atribuţiilor pentru punerea în aplicare a
reglementarilor respective.

5.4 Ameninţări asupra ariilor protejate

Activităţile economice au un impact deosebit asupra mediului, lucru asupra

căruia nu vom insista, acest lucru fiind binecunoscut. Deseori, zonele protejate şi
activitatea economico-socială îşi pot “disputa” aceleaşi teritorii, inclusiv după
declararea unei zone drept areal protejat. Specialiştii apreciază că principalele
domenii care ameninţă în mod serios ariile protejate sunt agricultura, silvicultura,
transporturile, unele ramuri industriale şi turismul.
Agricultura înseamnă atât o folosire a terenului prin ea însăşi, cât şi
exercitarea unei influenţe puternice asupra activităţilor rurale. Agricultura este
prezentă foarte des în areale incluse în categoria a V-a de peisaje protejate şi este o
activitate importantă în multe rezervaţii naturale din categoria a IV-a4. Ca activitate
principală pe terenurile învecinate ariilor protejate, are o influenţă profundă asupra
tuturor categoriilor. Mai mult decât orice alt sector, agricultura demonstrează că
ariile protejate trebuie înfiinţate şi administrate ca parte a politicilor generale de
folosire a terenului şi nu separat.

Unele terenuri agricole pot avea o valoare intrinsecă de conservare, căci

flora, fauna şi peisajul depind adesea de continuarea agriculturii de intensitate mică,
deseori tradiţionale. Abandonarea acestui fel de agricultura poate aduce mari
pagube naturii şi peisajului, dar în acelaşi timp nu toate formele tradiţionale de
agricultură sunt inofensive ecologic. Majoritatea practicilor agricole moderne s-au
dovedit deosebit de nocive pentru natură şi peisaje. Pentru creşterea productivităţii,
au fost distruse numeroase habitate rare, în special prin drenarea zonelor umede şi
irigarea zonelor aride. Pe alocuri, practicile de tip industrial aproape au eradicat
plantele şi animalele sălbatice. Folosirea intensivă a fertilizatoarelor, pesticidelor şi
ierbicidelor a dus la poluarea şi distrugerea ariilor naturale învecinate.

Cu toate că aceste probleme au fost de mulţi ani conştientizate şi în ciuda

unui oarecare progres în sensul protejării mediului prin stoparea măsurilor de
creştere a productivităţii în agricultură, politicile agricole ale ţărilor dezvoltate
4
Vezi în acest sens clarificările conceptuale de la începutul capitolului.

129
ignoră adeseori pericolul distrugerii unor habitate valoroase, a peisajului şi a naturii
în general. Sunt necesare schimbări fundamentale în aceste politici agricole, care să
aducă mari beneficii conservării şi ariilor protejate, deci societăţii în ansamblul
său5.
Silvicultura este o altă activitate economică ce poate ameninţa ariile
protejate. Aproape toate pădurile din lume au fost modificate prin intervenţia
umană în cursul a sute sau chiar mii de ani, ceea ce a produs perturbări ale
biodiversităţii. De aceea, astăzi se urmăreşte conservarea pădurilor virgine, prin
crearea de arii protejate; în ceea ce priveşte celelalte păduri, afectate de intervenţia
umană, conservarea se referă mai ales la administrarea durabilă, care presupune6:
 stabilirea unei păduri permanente garantate legal;
 pregătirea în ecologie silvică şi în management;
 standarde pentru tăieri anuale permise, cicluri de tăiere, tehnici de
recoltare şi infrastructură, metode de salvare a mediului;
 controlul tuturor aspectelor recoltării şi tratamentului pădurii pentru
protecţia mediului;
 politicile economice şi financiare care nu cer mai mult de la păduri
decât poate fi susţinut;
 politici de folosinţă multiplă, pentru a asigura că societatea primeşte
întregul beneficiu (cherestea, locuri de muncă, servicii ecologice,
recreere etc.) de la toate pădurile;
 politicile ecologice care protejează serviciile ecologice, diversitatea
biologică şi baza de resurse pentru toţi cei care folosesc pădurile;
 standardele pentru compoziţia speciilor care favorizează pomii nativi;
 monitorizarea efectivă a tuturor celor de mai sus.
Aceste abordări ar trebui să conducă la mărirea valorii întregii păduri
pentru mediul înconjurător.
În ariile protejate din categoriile I-III nu ar trebui să existe nici o
operaţiune silvică. Exploatarea cherestelei ar trebui permisă doar în categoria a IV-
a, dacă aceasta slujeşte obiectivelor de conservare. Pădurile din categoria a V-a ar
trebui administrate astfel încât să se menţină sau să se mărească valoarea lor de
conservare.
Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor
protejate: prin poluarea aerului, congestie, zgomot şi intruziune vizuală şi prin
însăşi construirea drumurilor. Înfiinţarea unei reţele de arii protejate de-a lungul
Europei, de exemplu, este împiedicată şi de faptul că Europa este fragmentată de o
reţea foarte densă de drumuri. De asemenea, canalizarea râurilor poate pune în
pericol ţinuturile umede riverane, iar transportul pe mare al unor produse
periculoase (petroliere, de exemplu), prin accidentele survenite destul de des în
ultimii ani, afectează într-o măsură deosebit de gravă zonele de coastă.

5
www.pronatura.ro
6
Idem.

130
 Deseori pagubele produse ariilor protejate sunt ignorate sau subestimate în
planificarea infrastructurii transporturilor. Dificultăţile de reconciliere a marilor
programe de construire a drumurilor cu cerinţele ariilor protejate sunt în mod
special acute acolo unde arii protejate mari se întind în zonele situate între
aglomerările majore de populaţie.
Şi totuşi, există alternative, care să minimizeze sau să excludă impactul
transporturilor asupra ariilor protejate. Unele arii protejate au indicatoare pentru
încurajarea (sau constrângerea) vizitatorilor de a-şi lăsa maşinile la marginea ariei
şi să folosească mijloace alternative de transport cum ar fi bicicletele, vehiculele
acţionate electric sau bărcile – sau să meargă pe jos. În alte zone, autorităţile
încurajează locuitorii oraşelor să facă întreaga călătorie cu mijloacele de transport
în comun, pentru a se reduce traficul rutier şi implicit poluarea.
Dar, mai mult decât atât, sunt necesare măsuri la nivel naţional care să
conducă politica în domeniul transporturilor către durabilitate. Acestea sunt
necesare atât din motive ecologice, cât şi pentru conservarea şi protejarea ariilor
naturale.
În sectorul industrial există patru sectoare care au impact deosebit asupra
ariilor protejate:
• industria energetică;
• industria manufacturieră;
• industria extractivă;
• industria meşteşugărească.
Industria energetică poate afecta ariile protejate în fiecare etapă a
procesului tehnologic de producere a energiei electrice: extragerea combustibililor,
transportul combustibililor, procesul de generare a curentului electric şi
transmiterea curentului electric către consumatori. Mai mult decât atât, poluarea
marină cu petrol ameninţă multe habitate costale şi marine; centralele
hidroenergetice, barajele şi rezervoarele au adus pagube unei părţi importante a
parcurilor naţionale, iar liniile electrice “desfigurează” multe peisaje protejate.
Industria manufacturieră poate afecta şi ea ariile protejate din apropiere, în
principal prin efectele poluării şi generării de trafic greu.
Industria extractivă pune probleme speciale. Multe arii protejate se
suprapun cu locuri potenţiale de aprovizionare cu roci - materiale de construcţie.
Depozitele de nisip şi pietriş sunt deseori descoperite în zonele umede, iar
depozitele alternative scoase din mare cauzează probleme ecologice. Exploatarea
acestor resurse este destul de des în conflict direct cu scopurile unei arii protejate.
Dacă toate aceste sectoare produc dificultăţi ariilor protejate, pot exista şi
beneficii. Fostele zone miniere adânci şi fostele cariere oferă şansa refacerii unei
păduri. Carierele abandonate pot fi folosite pentru crearea de noi habitate. Acestea
pot să nu compenseze ceea ce s-a pierdut, dar pot demonstra că există oportunităţi
de conservare a resurselor naturale, în condiţiile urmăririi unor politici durabile.
Industria meşteşugărescă, desfăşurată la scara mică, are de regulă un
impact pozitiv asupra ariilor protejate. Venitul pe care îl generează – din prepararea
mâncării pe plan local, sau din confecţionarea de produse artizanale bazate pe

131
resursele locale, precum cheresteaua sau lâna - ajută la susţinerea unei populaţii
rurale; pe lângă abilităţile lor tradiţionale de administrare a terenurilor, aceşti
localnici pot ajuta la menţinerea unui peisaj protejat. Mai mult, aceste industrii
artizanale beneficiază deseori de sprijinul autorităţilor locale sau naţionale şi ajută
la susţinerea formelor adecvate de turism.
Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari ariilor
protejate, în special dacă nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce şi mari
beneficii.
Presiunile din partea turismului cresc rapid. Ariile naturale protejate devin
tot mai mult destinaţii turistice pentru vacanţe de lungă durată, pentru excursii sau
pentru practicarea sporturilor. Unele dintre acestea înregistrează un număr foarte
mare de vizitatori, ceea ce afectează resursele naturale, iar altele, din cauza unui
management necorespunzător, permit pătrunderea turiştilor în cele mai îndepărtate
şi izolate zone, astfel încât circulaţia turistică scapă de sub control. În plus,
construirea echipamentelor turistice în unele arii protejate intră în conflict cu
obiectivele de conservare a peisajelor naturale, care sunt astfel afectate. Trebuie
reţinut însă că, în anumite tipuri de arii protejate, turismul nu poate fi admis.
Şi totuşi, turismul poate aduce beneficii importante atât ariilor protejate,
cât şi comunităţilor locale, dacă este corect planificat şi administrat, după
principiile durabilităţii7. Turismul va fi binevenit în sau lângă ariile protejate dacă
respectă caracterul special al ariei şi în măsura în care se promovează forme de
turism care nu afectează mediul (sau forme de “ecoturism”) – cum ar fi: turismul
bazat pe studierea naturii, turismul cultural şi educaţional, turismul organizat în
grupuri mici, liniştite – şi dacă pagubele şi poluarea sunt minime. Turismul poate
ajuta de asemenea la o înviorare a comunităţilor locale din punct de vedere
economic, precum şi a culturilor tradiţionale.
De aceea, într-o arie naturală protejată activităţile turistice trebuie să fie în
concordanţă cu capacitatea de încărcare ecologică şi cu particularităţile
ecosistemelor existente. Amenajarea şi valorificarea adecvată şi prudentă, ca şi
gestionarea eficace trebuie să devină punctul forte al integrităţii ecologice a unor
astfel de resurse.
În acest context, Colorado State University a realizat un studiu pe un
eşantion de 750 arii protejate cu privire la necesitatea unui management al
vizitatorilor ariilor protejate. Astfel, apariţia unor probleme neprevăzute în trecut a
sugerat accentuarea importanţei susţinerii ariilor protejate prin metode manageriale
care pot fi efectiv folosite, astfel încât să existe o armonie între utilizarea
resurselor, mediu, vizitatori şi localnici.
Astăzi, se recunoaşte că, pentru a fi eficient, managementul ariilor
protejate nu trebuie să se bazeze doar pe cunoaşterea ecosistemelor naturale, ci
acestea au nevoie şi de un management capabil să maximizeze satisfacţia
vizitatorilor, în condiţiile minimizării impactului negativ asupra resurselor naturale,
culturale şi asupra localnicilor.

7
A se vedea, în acest sens, principiile turismului durabil, menţionate în capitolul al II-lea.

132
 Întrebări de autoevaluare

1. Care este, potrivit UICN, definiţia ariei naturale protejate?

2. Care sunt obiectivele de management ce dau conţinut sistemului de
clasificare a ariilor naturale protejate, iniţiat în 1992?
3. Care sunt principalele categorii de arii protejate, potrivit clasificării
UICN?
4. Enumeraţi principiile care stau la baza elaborării sistemului de
clasificare a ariilor naturale protejate.
5. Prezentaţi principalele desemnări internaţionale utilizate pe scară largă.
6. Cum este reglementat regimul ariilor naturale protejate în România?
7. Care sunt categoriile ce compun reţeaua naţională de arii protejate?
8. Cum credeţi că este apreciată importanţa ariilor protejate în România?
9. De ce este necesară instituirea unor arii protejate? Vine acest lucru în
conflict cu dezvoltarea economică?
10. Enumeraţi zece arii naturale protejate cunoscute din România.

133