Sunteți pe pagina 1din 21

CAPITOLUL 5.

ARIILE NATURALE PROTEJATE –


CONCEPTE ŞI CLASIFICĂRI

Obiective

După ce veţi studia acest capitol veţi:

™ cunoaşte istoricul elaborării diferitelor sisteme de clasificare a ariilor naturale protejate;


™ afla preocupările cele mai recente din domeniul clasificării ariilor naturale protejate;
™ afla care sunt categoriile de clasificare a ariilor naturale protejate potrivit IUCN;
™ cunoaşte care sunt obiectivele de management, criteriile de clasificare şi responsabilităţile
organizatorice pentru fiecare din categoriile de clasificare;
™ putea spune care sunt principiile care stau la baza elaborării sistemului de clasificare;
™ afla care sunt principalele desemnări internaţionale în legătură cu ariile naturale
protejate;
™ avea posibilitatea să aflaţi care este regimul ariilor naturale protejate în România.
™ identifica principalele ramuri economice care por prezenta o ameninţare pentru ariile
protejate.

Câteva clarificări conceptuale şi terminologice42

a) mediu natural - ansamblul componentelor, structurilor şi proceselor fizico-geografice,


biologice şi biocenotice naturale, terestre şi acvatice, având calitatea intrinsecă de păstrător al
vieţii şi generator de resurse necesare acesteia;
b) patrimoniu natural - ansamblul componentelor şi structurilor fizico-geografice, floristice,
faunistice şi biocenotice ale mediului natural a căror importanţă şi valoare ecologică,
economică, ştiinţifică, biogenă, sanogenă, peisagistică, recreativă şi cultural-istorică au o
semnificaţie relevantă sub aspectul conservării diversităţii biologice floristice şi faunistice, al
integrităţii funcţionale a ecosistemelor, conservării patrimoniului genetic, vegetal şi animal,
precum şi pentru satisfacerea cerinţelor de viaţă, bunăstare, cultură şi civilizaţie ale
generaţiilor prezente şi viitoare;
c) bun al patrimoniului natural - componentă a patrimoniului natural care necesită un regim
special de ocrotire, conservare şi utilizare durabilă în beneficiul generaţiilor prezente şi
viitoare;
d) arie naturală protejată - zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu perimetru legal stabilit şi
având un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi animale
sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice,
speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită;
e) sit de conservare - sinonim cu arie naturală protejată;
f) arie specială de conservare - sit protejat pentru conservarea habitatelor naturale de interes
comunitar şi/sau a populaţiilor speciilor de interes comunitar, altele decât păsările sălbatice, în
conformitate cu reglementările comunitare;
g) arie de protecţie specială avifaunistică - sit protejat pentru conservarea speciilor de păsări
sălbatice, în conformitate cu reglementările comunitare;

42
Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind Regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.
h) conservare în situ - ocrotirea şi conservarea bunurilor patrimoniului natural în mediul lor
natural de geneză, existenţă şi evoluţie;
i) conservare ex situ - ocrotirea şi conservarea bunurilor patrimoniului natural în afara
mediului lor natural de geneză, existenţă şi evoluţie;
j) coridor ecologic - zonă naturală sau amenajată care asigură cerinţele de deplasare,
reproducere şi refugiu pentru speciile sălbatice terestre şi acvatice;
k) zonă de protecţie - zonă înconjurătoare pentru un bun al patrimoniului natural, destinată să
prevină impactul activităţilor antropice asupra acelui bun;
l) reţeaua naţională de arii naturale protejate - ansamblul ariilor naturale protejate;
m) reţeaua ecologică a ariilor protejate - ansamblul de arii naturale protejate, împreună cu
coridoarele ecologice;
n) reţeaua ecologică EMERALD - reţeaua europeană de arii de interes conservativ special,
creată în baza convenţiei privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din
Europa, Berna, 1979;
o) reţeaua ecologică NATURA 2000 - reţeaua ecologică de arii naturale protejate constând în
arii de protecţie specială şi arii speciale de conservare, instituită prin Directiva 92/43/CEE
privind conservarea habitatelor naturale, a faunei şi florei sălbatice;
p) administrarea ariilor naturale protejate - ansamblul de măsuri care se pun în aplicare
pentru asigurarea regimului special de protecţie şi conservare instituit conform dispoziţiilor
legale;
q) habitat natural - zonă terestră, acvatică sau subterană, în stare naturală sau seminaturală, ce
se diferenţiază prin caracteristici geografice, abiotice şi biotice;
r) habitate naturale de interes comunitar - acele habitate care: (i) sunt în pericol de dispariţie
în arealul lor natural; (ii) au un areal natural mic ca urmare a restrângerii acestuia sau prin
faptul că au o suprafaţă restrânsă; sau (iii) reprezintă eşantioane reprezentative cu
caracteristici tipice pentru una sau mai multe dintre următoarele regiuni biogeografice: alpină,
continentală, panonică, stepică şi pontică;
s) habitat natural prioritar - tip de habitat natural ameninţat, pentru a cărui conservare există o
responsabilitate deosebită;
t) stare de conservare favorabilă a unui habitat - se consideră atunci când: (i) arealul său
natural şi suprafeţele pe care le acoperă în cadrul acestui areal sunt stabile sau în creştere; (ii)
are structura şi funcţiile specifice necesare pentru menţinerea sa pe termen lung; şi (iii)
speciile care îi sunt caracteristice se află într-o stare de conservare favorabilă;
u) habitatul unei specii - mediul natural sau seminatural definit prin factori abiotici şi biotici în
care trăieşte o specie în orice stadiu al ciclului biologic;
v) stare de conservare favorabilă a unei specii - starea în care: (i) specia se menţine şi este
susceptibilă să se menţină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatului său natural;
(ii) aria sa de repartiţie naturală nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitor; (iii)
există un habitat destul de întins pentru ca populaţiile speciei să se menţină pe termen lung;
w) specie ameninţată - specie periclitată, vulnerabilă sau rară;
x) specie prioritară - specie periclitată şi/sau endemică pentru a cărei conservare sunt necesare
măsuri urgente;
y) specie de interes comunitar - specie care pe teritoriul Uniunii Europene este periclitată,
vulnerabilă, rară sau endemică.

5.1. Scurt istoric privind protecţia ariilor naturale

De-a lungul timpului, problemele de conservare a naturii au fost rezolvate într-o manieră
generală şi globală în cadrul fiecărei ţări, regiuni, zone sau localităţi în parte. Deşi întreaga natură ar
trebui conservată, există şi unele zone în care trăiesc specii unice sau rare de floră şi faună, cu valoare
deosebită, şi care trebuie să beneficieze de o atenţie suplimentară. Aceste zone sunt denumite zone
protejate43 însă, potrivit reglementărilor Consiliului Europei, nu pot dobândi acest titlu decât în
măsura în care, în interiorul lor, sunt realizate efectiv lucrări de protejare a naturii.
Problemele conservării mediului sunt reglementate prin Convenţia pentru protejarea
patrimoniului natural şi cultural, încheiată în anul 1978 la Paris, iar organismul cu prerogative în acest
sens este reprezentat de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) care s-a preocupat
de-a lungul timpului îndeosebi de elaborarea unui sistem de clasificare a ariilor protejate urmărind44:
• conştientizarea guvernelor asupra importanţei ariilor protejate;
• încurajarea guvernelor să dezvolte sisteme de arii protejate ale căror obiective de management
să fie în conformitate cu condiţiile naţionale şi locale;
• reducerea confuziei generate de adoptarea a numeroşi termeni diferiţi pentru a descrie tipuri
diferite de arii protejate;
• asigurarea unor standarde internaţionale pentru a sprijini contabilizarea şi compararea globală
şi regională între ţări;
• asigurarea unui cadru pentru colectarea, procesarea şi diseminarea datelor privitoare la ariile
protejate;
• îmbunătăţirea comunicării şi înţelegerii între toţi cei implicaţi înacţiunile de conservare.
În 1978, IUCN a publicat raportul CNPPA (Comisia asupra Parcurilor Nationale şi Ariilor
Protejate intitulat "Categorii, Obiective şi Criterii pentru Ariile Protejate", ce propunea următoarele 10
categorii:
I. Rezervaţie Ştiinţifică şi Rezervaţie Naturală Strictă
II. Parc Naţional
III. Monument Natural
IV. Rezervaţie de Conservare a Naturii şi Rezervaţie Naturală Gospodărită
V. Peisaj Protejat
VI. Rezervaţie de Resurse
VII. Arie Naturală Biotică şi Rezervaţie Antropologică
VIII. Arie Gestionată pentru Utilizări Multiple şi Arie cu Resurse Gospodărite
IX. Rezervaţie a Biosferei
X. Sit al Patrimoniului Mondial Natural
Acest sistem de clasificare a fost utilizat pe scară largă şi preluat de multe legislaţii naţionale.
În timp, s-a demonstrat necesitatea ca sistemul să fie revizuit şi actualizat, anumite criterii fiind
inflexibile la condiţiile variate întâlnite pe glob. Ca urmare, în 1984, CNPPA, prin Comitetul său
Coordonator, a publicat un Raport ale cărui concluzii se refereau la menţinerea primelor cinci
categorii ale sistemului vechi pentru a forma baza sistemului actualizat şi la eliminarea celorlate
categorii. Raportul a fost supus unei revizuiri mai ample la cel de al IV-lea Congres Mondial al
Parcurilor Naţionale şi Ariilor Protejate desfăşurat în Caracas, Venezuela, în februarie 1992, ocazie cu
care s-au trasat şi unele linii directoare care:
- aderă la principiile elaborate în 1978 şi reafirmate în raportul Grupului de Lucru din 1990;
- actualizează liniile directoare din 1978 pentru a reflecta experienţa câştigată de-a lungul
anilor în aplicarea sistemului de clasificare;
- reţin primele cinci categorii, simplificând terminologia şi prezentarea;
- adaugă o nouă categorie;
- recunosc că sistemul trebuie să fie suficient de flexibil pentru a se adapta complexităţii lumii
reale;
- ilustrează fiecare dintre cele şase categorii cu un număr de studii de caz pentru a arăta cum
sunt aplicate categoriile;
- pun la dispoziţie un instrument de management şi nu o prescripţie restrictivă .

43
Gh. Ionaşcu, Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p 63.
44
www.pronatura.ro
5.2. Definiţii, principii, clasificări şi concepte fundamentale

Potrivit IUCN, o arie protejată reprezintă o suprafaţă terestră şi marină dedicată în special
protecţiei şi menţinerii diversităţii biologice şi a resurselor naturale şi culturale asociate şi
gospodărite legal sau prin alte mijloace eficiente.
Începând din 1992, a fost adoptat un nou sistem de clasificare a ariilor protejate având la bază
o serie de obiective de management care dau conţinutul acestei clasificări şi care se referă la:
cercetare ştiinţifică, protecţia sălbăticiei, protecţia diversităţii speciilor şi a diversităţii genetice,
menţinerea serviciilor, protecţia unor trăsături naturale şi culturale specifice, turism şi recreere,
educaţie, utilizare durabilă a resurselor ecosistemelor naturale, menţinerea caracteristicilor culturale şi
tradiţionale. Relaţia dintre obiectivele de management şi tipologia ariilor protejate este prezentată în
tabelul de mai jos:

Tabelul nr. 2. Ariile protejate şi obiectivele de management


Denumirea Obiectivul de management
I. a) rezervaţie naturală strictă b) arie sălbatică protecţie strictă
II. parc naţional conservarea ecosistemelor şi
recreere
III. monument natural conservarea trăsăturilor naturale
IV. arie de gestionare a habitatelor şi speciilor conservare prin management activ
V. peisaj terestru şi marin protejat conservare şi recreere
VI. arie protejată cu resurse gestionate utilizarea durabilă a resurselor
Sursa: www.pronatura.ro

Aşadar, principalele categorii de arii protejate, potrivit clasificării IUCN, sunt:


I.a. Rezervaţie Naturală Strictă (arie protejată gestionată în principal pentru cercetare ştiinţifică)
este acea zonă terestră şi/sau acvatică ce prezintă ecosisteme, trăsături geologice sau fiziologice
şi/sau specii deosebite sau reprezentative, disponibilă primar pentru cercetare ştiinţifică şi/sau
monitorizare.
a) Obiective de management:
- păstrarea habitatelor, ecosistemelor şi speciilor într-o stare cât mai nealterată posibil;
- menţinerea resurselor genetice în stare dinamică şi evolutivă;
- menţinerea proceselor ecologice;
- ocrotirea trăsăturilor structurale de peisaj sau expunerea rocilor;
- păstrarea exemplarelor de mediu natural pentru studiile ştiinţfice, monitoringul mediului şi
educaţie;
- minimizarea deteriorărilor prin planificarea atentă a cercetării şi a altor activităţi permise;
- limitarea accesului publicului.
b) Criterii de selectare:
- zona trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura integritatea ecosistemelor şi pentru a
îndeplini obiectivele de management;
- zona trebuie să fie exclusă de la intervenţiile umane directe;
- conservarea biodiversităţii zonei trebuie să fie posibilă prin protecţie şi să nu necesite un
management substanţial activ sau manipularea habitatului (ca la Categoria 4).
c) Responsabilităţi organizatorice:
- proprietatea şi controlul trebuie să fie realizate la nivel naţional sau la alt nivel
guvernamental, printr-o agenţie calificată profesional sau prin fundaţii private, universităţi
sau instituţii care prezintă funcţii de cercetare sau conservare sau de către proprietari care
lucrează în cooperare cu oricare dintre organizaţiile guvernamentale sau instituţiile private
menţionate anterior;
- activităţile de pază şi control adecvate protecţiei pe termen lung trebuie să fie asigurate
înainte de desemnarea ariei. Acordurile internaţionale asupra ariei în cauză, care reprezintă
subiectul unei dispute asupra suveranităţii naţionale pot reprezenta excepţii.
I.b. Arie Naturală Sălbatică (arie protejată gestionată în principal pentru protecţia sălbăticiei)
reprezintă o suprafaţă mare terestră şi/sau acvatică nemodificată sau slab afectată, care reţine
caracterul şi influenţa naturală, fără o habitare permanantă sau semnificativă, şi care este protejată şi
gestionată pentru păstrarea condiţiilor naturale.
a) Obiective de management
- asigurarea că generaţiile viitoare vor avea posibilitatea să înţeleagă şi să se bucure de zone
care nu au fost afectate de către acţiunile umane de-a lungul unei mari perioade de timp;
- menţinerea pe termen lung a atributelor şi calităţilor naturale esenţiale;
- asigurarea accesului publicului într-o modalitate care să satisfacă cel mai bine atât starea
fizică şi spirituală a vizitatorilor, cât şi menţinerea calităţilor de sălbăticie ale ariei pentru
generaţiile prezente şi viitoare;
- permiterea comunităţilor umane indigene să trăiască în densităţi mici şi în echilibru cu
resursele disponibile pentru menţinerea modului lor de viaţă.
b) Criterii de selectare
- zona trebuie să prezinte calităţi naturale deosebite, să fie supusă primar legităţilor naturale,
fără intervenţii umane şi să fie în stare să continue să prezinte aceste atribute dacă este
gestionată corespunzător;
- zona trebuie să conţină valori semnificative ecologice, geologice, fizico-geografice sau alte
trăsături de valoare ştiinţifică, educaţională, estetică sau istorică;
- zona trebuie să ofere posibilităţi deosebite pentru solitudine, vizitatorii să se bucure odată
ajunşi aici prin mijloace simple, nezgomotoase, nepoluante şi neintrusive (ex. nemotorizate);
- zona trebuie să aibă o mărime suficientă pentru a face practic posibilă protecţia şi utilizarea.
c) Responsabilităţi organizatorice - sunt aceleaşi ca şi în cazul Rezervaţiei Naturale Stricte.
II. Parc Naţional (arie protejată gestionată în principal pentru protecţia ecosistemelor şi recreere)
reprezintă o arie naturală terestră şi/sau acvatică, desemnată pentru (a) protecţia integrităţii ecologice
a unuia sau mai multor ecosisteme pentru generaţiile prezente şi viitoare, (b) excluderea exploatării
sau locuirii care contravine scopului desemnării şi (c) punerea la dispoziţie a unei baze care să asigure
posibilităţi spirituale, ştiinţifice, educaţionale, recreaţionale şi de vizitare, toate trebuind să fie
compatibile cu principiile de protecţie a mediului şi cu diversitatea culturală.
a) Obiective de management
- protecţia ariilor naturale de semnificaţie naţională şi internaţională pentru scopuri spirituale,
ştiinţifice, educaţionale, recreative şi turistice;
- perpetuarea, într-o stare cât de naturală posibilă, a unor eşantioane reprezentative de regiuni
fizico-geografice, comunităţi biotice, resurse genetice şi specii;
- asigurarea stabilităţii şi diversităţii ecologice;
- gestionarea utilizării de către vizitatori pentru scopuri inspirative, educaţionale, culturale şi
recreative la un nivel care va menţine aria într-o stare naturală ;
- eliminarea şi apoi prevenirea exploatării sau locuirii care contravine scopurilor desemnării;
- menţinerea respectului pentru atributele ecologice, geomorfologice, sacre sau estetice care
garantează desemnarea;
- luarea în considerare a necesităţilor populaţiei indigene, inclusiv utilizarea resurselor necesare
supravieţuirii, astfel încât să nu exercite efecte adverse asupra celorlalte obiective de
management.
b) Criterii de selectare
- aria trebuie să conţină eşantioane reprezentative de regiuni naturale, trăsături naturale sau
estetice, unde speciile de plante şi animale, habitatele şi siturile geomorfologice au o
semnificaţie specială spirituală, ştiinţifică, educaţională, recreaţională şi turistică;
- aria trebuie să aibă o suprafaţă suficient de mare pentru a conţine unul sau mai multe
ecosisteme intacte nealterate semnificativ de către exploatarea sau habitarea umană curentă.
c) Responsabilităţi organizatorice
- proprietatea şi managementul trebuie să aparţină celei mai înalte autorităţi competente a
statului, în jursidicţia căruia se află;
- parcurile naţionale pot să se afle în proprietatea şi managementul altor nivele guvernamentale,
consilii locale, fundaţii sau alte organisme stabilite legal care au ca scop conservarea pe
termen lung a ariei.
III. Monument Natural (arie protejată gestionată în principal pentru conservarea trăsăturilor
naturale specifice) reprezintă zona care conţine una sau mai multe trăsături naturale şi culturale
specifice, care este de o valoare deosebită sau unică datorită rarităţii proprii, calităţii reprezentative
sau estetice sau semnificaţiei culturale.
a) Obiective de management
- protecţia sau păstrarea perpetuă a trăsăturilor remarcabile specifice datorită semnificaţiei lor
naturale, calităţii de unicat sau de reprezentativitate sau semnificaţiei culturale;
- asigurarea, într-o măsură conformă cu obiectivul anterior, a posibilităţilor de cercetare,
educaţie, interpretare şi apreciere publică ;
- eliminarea şi apoi prevenirea exploatării sau ocupării împotriva scopului pentru care a fost
desemnată;
- aducerea de beneficii oricărei populaţii rezidente, conforme cu celelalte obiective de
management.
b) Criterii de selectare
- aria trebuie să conţină una sau mai multe trăsături de semnificaţie deosebită (trăsături
naturale corespunzătoare incluzând cascade spectaculoase, peşteri, cratere, depuneri fosile,
dune de nisip şi trăsături marine, împreună cu fauna şi flora unică sau reprezentativă; trăsături
culturale asociate incluzând aşezăminte speologice, fortăreţe, situri arheologice sau situri
naturale care au o semnificaţie de patrimoniu pentru populaţia indigenă);
- aria trebuie să aibă o suprafaţă suficient de mare pentru a proteja integritatea acestor
caracteristici şi a zonelor din imediata vecinătate.
c) Responsabilităţi organizatorice
- proprietatea şi managementul trebuie să aparţină guvernului naţional sau, cu măsuri
corespunzătoare de pază şi control, altui nivel guvernamental, consiliu local, organizaţii non-
profit, corporaţii sau, în mod excepţional, unui organ privat, dacă se dovedeşte că protecţia pe
termen lung a caracterului propriu al zonei este asigurată înainte de desemnare.
IV. Arie de Gestionare a Habitatelor / Speciilor (arie protejată gestionată în principal pentru
conservare prin intervenţii de management) reprezintă acea suprafaţă terestră şi/sau acvatică ce face
obiectul unei intervenţii active în scopul managementului, pentru a asigura menţinerea habitatelor
şi/sau îndeplinirea necesităţilor unor anumite specii.

a) Obiective de management:

- păstrarea şi menţinerea condiţiilor de habitat necesare pentru protecţia unor specii


semnificative, grupuri de specii, comunităţi biotice sau trăsături fizice ale mediului acolo unde
acestea necesită o manipulare specifică din partea omului pentru un management optim;

- facilitarea cercetării ştiinţifice şi monitorizării ca activităţi primare asociate cu managementul


durabil al resurselor naturale;

- dezvoltarea unor arii limitate pentru educaţia publicului şi aprecierea caracteristicilor


habitatului în cauză şi pentru managementul vieţii sălbatice;

- eliminarea şi apoi prevenirea exploatării şi ocupării împotriva scopului pentru care a fost
desemnată;

- aducerea de beneficii oricărei populaţii rezidente conforme cu celelalte obiective de


management.

b) Criterii de selectare:

- aria trebuie să joace un rol important în protecţia naturii şi supravieţuirea speciilor,


(încorporând arii de reproducere, zone umede, recife de corali, estuare, pajişti, păduri sau
zone de depunere a icrelor, inclusiv zone marine bentonice);
- aria trebuie să fie aceea în care protecţia habitatului este esenţială pentru flora importantă la
nivel naţional şi local sau pentru fauna rezidentă sau migratoare;

- conservarea acestor habitate şi specii trebuie să depindă de intervenţia activă din partea
autorităţii de management, dacă este necesară manipularea habitatului;

- mărimea ariei trebuie să depindă de cerinţele de habitat ale speciei care trebuie să fie protejată
şi poate varia de la relativ mică la arii foarte vaste.

c) Responsabilităţi organizatorice:

- proprietatea şi managementul trebuie să aparţină guvernului naţional sau, cu măsuri


corespunzătoare de pază şi control, altui nivel guvernamental, consiliu local, organizaţii non-
profit, corporaţii sau în mod excepţional unui organ privat.

V. Peisaj Terestru / Marin Protejat (arie protejată gestionată în principal pentru conservarea
peisajelor terestre şi marine şi recreere) reprezintă o arie terestră, cu zonă costieră şi marină, după caz,
unde interacţiunea oamenilor cu natura de-a lungul timpului a generat o suprafaţă cu trăsături
distincte, cu valori semnificative estetice, ecologice şi/sau culturale şi adesea cu o diversitate
biologică mare. Ocrotirea integrităţii unei asemenea interacţiuni tradiţionale este vitală pentru
protecţia, menţinerea şi evoluţia ariei.

a) Obiective de management:

- menţinerea interacţiunii armonioase între natură şi cultură prin protecţia peisajelor terestre
şi/sau marine şi continuarea utilizării tradiţionale a pământului, prin crearea de practici şi
manifestări culturale şi sociale;

- susţinerea modurilor de viaţă şi a activităţilor economice care se află în armonie cu natura şi


păstrarea calităţilor sociale şi culturale ale comunităţilor în cauză;

- menţinerea diversităţii peisajului şi a habitatului, a speciilor şi ecosistemelor asociate;

- eliminarea, acolo unde este cazul, şi apoi prevenirea utilizării pământului şi a activităţilor care
sunt necorespunzatoare ca scară şi/sau caracter;

- asigurarea oportunităţilor pentru publicul vizitator printr-o proiectare a recreerii şi turismului


corespunzătoare ca tip şi scară calităţilor esenţiale ale ariei;

- încurajarea activităţilor ştiinţifice şi educaţionale care vor contribui la bunăstarea pe lungă


durată a populaţiei rezidente şi la dezvoltarea sprijinului publicului pentru protecţia unor
asemenea arii;

- obţinerea de beneficii şi contribuţia la bunăstarea comunităţii locale prin asigurarea


produselor naturale (cum ar fi colectarea fructelor de pădure, pescuitul) şi serviciilor (cum ar
fi venitul derivat din formele de turism durabil).

a) Criterii de selectare:

- aria trebuie să prezinte un peisaj terestru şi/sau marin costier şi insular de o calitate
impresionantă cu diverse habitate asociate, floră şi faună, împreună cu manifestări ale unor
calităţi unice sau tradiţionale de utilizare a pămâ ntului şi organizări sociale, evidenţiate în
aşezările umane şi tradiţii locale, moduri de viaţă şi credinţe;

- aria trebuie să prezinte oportunităţi de petrecere a timpului liber a publicului prin recreere şi
turism în cadrul normal al modalităţilor de viaţă şi activităţilor economice.
b) Responsabilităţi organizatorice:

- aria poate să se afle în proprietatea unei autorităţi publice, dar este mai probail să conţină un
mozaic de proprietăţi publice şi private care să opereze tehnici variate de management;

- aceste tehnici de management trebuie să fie supuse unui anumit grad de planificare sau control
şi susţinute, după caz, prin fonduri publice şi alte tipuri de stimulente, pentru a asigura
menţinerea pe termen lung a calităţii peisajului terestru şi/sau marin şi a tradiţiilor locale
relevante.

VI. Arie Protejată cu Resurse Gestionate (arie protejată gestionată în principal pentru utilizarea
durabilă a ecosistemelor naturale) reprezintă o suprafaţă care conţine predominant sisteme naturale
nemodificate, gestionate pentru asigurarea pe termen lung a protecţiei şi menţinerii diversităţii
biologice, asigurând în acelaşi timp în mod durabil bunuri şi servicii pentru satisfacerea nevoilor
comunităţilor.

a) Obiective de management:

- protecţia şi menţinerea pe termen lung a diversităţii biologice şi a altor valori naturale ale
ariei;

- promovarea practicilor de management pentru o producţie durabilă;

- protecţia bazei de resurse naturale împotriva înstrăinării acesteia prin utilizarea pământului în
detrimentul diversităţii biologice a ariei;

- contribuţia la dezvoltarea regională şi naţională.


b) Criterii de selectare:
- aria trebuie să fie cel puţin două treimi în stare naturală, deşi poate de asemenea să conţină
suprafeţe limitate cu ecosisteme modificate;
- aria trebuie să aibă o suprafaţă destul de mare pentru a absorbi utilizările durabile ale
resurselor fără ca aceasta să fie în detrimentul valorilor naturale pe termen lung.
c) Responsabilităţi organizatorice:
- responsabilitatea de management trebuie să aparţină organismelor publice cu scopuri clare de
conservare iar acţiunile să fie realizate în parteneriat cu populaţia locală; managementul poate
să fie asigurat pe baza tradiţiilor locale, dar cu suportul agenţiilor guvernamentale sau non-
guvernamentale;
- proprietatea poate fi naţională sau să aparţină unui alt nivel guvernamental, comunităţii, sau
unor persoane fizice sau unei combinaţii a acestora.

În elaborarea categoriilor prezentate mai sus, s-au luat în considerare o serie de principii,
dintre care cele mai importante au la bază urmă toarele aspecte:
a) baza clasificării este reprezentată de obiectivul primar de management - acesta reprezintă cel
mai important principiu. Într-o primă fază, categoriile trebuie să fie atribuite pe baza obiectivului
primar de management; ca urmare, în procesul de includere a unei arii protejate într-o anumită
categorie, legislaţia naţională (sau metode eficiente similare, cum ar fi acorduri de principiu sau
obiectivele declarate ale unei organizaţii non-guvernamentale) trebuie să fie examinată pentru a
identifica obiectivul primar pentru care aria trebuie să fie gospodarită.
b) atribuirea unei anumite categorii nu reprezintă un criteriu de eficienţă a managementului. În
interpretarea sistemului din 1978, unii au avut tendinţa să confunde eficienţa managementului cu
obiectivele de management. De exemplu, unele arii declarate legal cu obiective corespunzătoare
Categoriei “Parc Naţional” au fost mai târziu incluse în Categoria “Peisaje Protejate” deoarece nu au
fost protejate eficient împotriva intervenţiei omului. Aceasta reprezintă o confuzie dintre două
raţionamente diferite: ceea ce se intenţionează a fi o arie protejată şi cum aceasta este administrată. În
prezent, se lucrează la dezvoltarea unui sistem separat de monitorizare şi înregistrare a eficienţei
managementului care va fi înregistrat la nivel internaţional.
c) sistemul de clasificare este internaţional; acesta a fost elaborat pentru a pune la dispoziţie o bază
de comparaţie internaţională. Mai mult decât atât, se intenţionează a fi utilizat în toate ţările. Ca
urmare, criteriile de selectare sunt în mod inevitabil generale şi trebuie să fie interpretate cu
flexibilitate la nivele naţionale şi regionale. De asemenea, din natura internaţională a sistemului şi din
necesitatea aplicării consecvente a categoriilor, rezultă că responsabilitatea finală pentru determinarea
categoriilor trebuie să revină la nivel internaţional - UICN, având drept consultant Centrul Mondial
pentru Monitorizarea Conservării (WCMC).

d) denumirile naţionale pentru ariile protejate pot varia; în mod normal, categoriile UICN ar fi
prioritare, iar sistemele naţionale ar trebui să urmeze terminologia standard. Practic însă, sistemele
naţionale utilizează o serie întreagă de denumiri. De exemplu, noţiunea de “parcuri naţionale” este
înţeleasă în mod diferit, multe “parcuri naţionale” declarate la nivel naţional nerespectând strict
criteriile stabilite de Categoria II în sistemul din 1978. În Marea Britanie, de exemplu, "parcurile
naţionale" includ aşezări umane şi o utilizare extensivă a resurselor şi ar putea fi atribuite
corespunzător Categoriei V. În America de Sud, un studiu UICN elaborat recent a descoperit că 84%
din parcurile naţionale prezintă populaţii umane rezidente semnificative; unele dintre acestea ar putea
să fie incluse mai bine în altă categorie.
Întrucât o foarte mare confuzie a fost cauzată de către aceasta în trecut, criteriile de selectare identifică
toate categoriile pe baza obiectivelor primare de management, dar şi pe baza denumirilor specifice.
Desigur că, la nivel naţional, vor continua să fie utilizate numeroase denumiri. Datorită acestui fapt,
este inevitabil ca aceeaşi denumire să desemneze aspecte total diferite în ţări diferite, după cum
denumiri diferite pot fi utilizate pentru descrierea aceleiaşi categorii de arie protejată. Acesta
reprezintă cel mai important motiv pentru care se accentuează necesitatea unui sistem internaţional de
clasificare identificat pe baza obiectivelor de management, şi nu a unui sistem care să depindă de
diverse denumiri.

e) este introdusă o nouă categorie de management; Recomandarea adoptată la Congresul de la


Caracas a invitat UICN să ia în considerare mai în detaliu punctele de vedere ale anumitor experţi
potrivit cărora o nouă categorie este necesară pentru a acoperi predominant arii naturale care sunt
"gospodărite pentru protecţia diversităţii biologice într-o asemenea modalitate încât să asigure un flux
durabil de bunuri şi servicii comunităţii." Considerarea acestei cereri a condus la includerea în aceste
linii directoare a unei categorii în care principalul scop de management este utilizarea durabilă a
ecosistemelor naturale. Punctul cheie este acela că aria trebuie să fie gospodarită astfel încât să fie
asigurată protecţia şi menţinerea diversităţii biologice pe termen lung. În particular, trebuie să fie
îndeplinite patru cerinţe:

- aria să se încadreze în definiţia unei arii protejate;

- cel puţin două treimi din arie să fie şi să continue să fie în stare naturală;

- plantaţiile mari să nu fie incluse;

- trebuie să fie stabilită o autoritate de management;

f) toate categoriile sunt importante în mod egal; Numărul atribuit unei categorii nu reflectă
importanţa sa: toate categoriile sunt necesare pentru conservare şi dezvoltare durabilă. Ca urmare,
UICN încurajează ţările să-şi dezvolte un sistem de arii protejate care să îndeplinească obiectivele
patrimoniului lor natural şi cultural şi apoi să aplice una sau toate categoriile corespunzătoare.
Deoarece fiecare categorie acoperă o anumită "nişă " în termeni de management, toate ţările trebuie
să considere întreaga varietate de categorii de arii protejate, conform necesităţilor.
g) toate categoriile implică o gradare a intervenţiei umane. De-a lungul timpului, cercetările au
arătat că modificările umane din trecut asupra ecosistemelor au fost de fapt mai mari decât s-a crezut
iniţial şi că în nici o parte a globului nu pot fi eliminate efectele poluării la distanţă şi a modificărilor
climatice induse de om. În acest sens, nici o zonă de pe planetă nu poate fi considerată cu adevărat
"naturală". Ca urmare, termenul este utilizat potrivit definiţiei din Raportul intitulat "Caring for the
Earth - A Strategy for Sustainable Living", publicat de UICN Τn 1991, reprezentând o actualizare a
"Strategiei Mondiale de Conservare",UICN, 1980. Astfel, "naturale" sunt considerate ecosistemele în
care, de la revoluţia industrială (170), impactul uman nu a fost mai mare decât al oricărei specii native
şi nu a afectat structura ecosistemelor. În raport cu această definiţie, categoriile I, II şi III sunt legate
în special de protecţia unor arii naturale în care intervenţia umană directă şi modificarea mediului au
fost limitate pentru ca în categoriile IV, V şi VI, intervenţia să fie semnificativ mai mare. Întrut
Categoria VI a fost adaugată sistemului mai târziu, nu se încadrează în totalitate în modelul general,
dar, din punct de vedere conceptual, se află între Categoria III şi IV.

Totodată, au fost clarificate o serie de concepte, fără de care întregul sistem de clasificare
UICN precum şi aplicarea categoriilor nu ar avea semnificaţie. Printre acestea, se numără: a) mărimea
ariei protejate; b) zonarea în interiorul ariei protejate; c) responsabilitatea de management; d)
proprietatea asupra terenului; e) clasificările multiple; f) zonele care înconjoară ariile protejate; g)
desemnările internaţionale.
a) Mărimea ariei protejate trebuie să corespundă teritoriului terestru sau acvatic necesar pentru
realizarea obiectivelor de management. Astfel, pentru o arie de Categoria I, mărimea trebuie să fie
aceea care să asigure menţinerea integrităţii ariei pentru a realiza obiectivele de management de
protecţie strictă, fie ca arie de bază sau zonă de cercetare, fie pentru protejarea sălbăticiei. În schimb,
în ariile de Categoria II, graniţele trebuie trasate suficient de larg astfel încât să conţină unul sau mai
multe ecosisteme integrale, nesupuse modificărilor ca urmare a exploatării şi locuirii. Pentru scopuri
practice, Lista Naţiunilor Unite include numai arii de cel puţin 1000 ha sau 100 ha în cazul unor insule
protejate integral, dar acestea sunt, într-o oarecare masură, cifre arbitrare. Autorităţile care declară
ariile protejate au obligaţia de a verifica dacă managementul nu va fi perturbat de presiunile exercitate
din zonele adiacente. Pot fi necesare aranjamente de management suplimentare şi compatibile pentru
acele arii, chiar dacă nu sunt declarate ca parte a ariei protejate afectate.
b) Zonarea în interiorul ariei protejate. Pentru stabilirea categoriei corespunzătoare, cel puţin două
treimi şi preferabil mai mult din suprafaţa ariei trebuie să fie gospodarite pentru scopurile primare, iar
managementul zonei rămase nu trebuie să intre în conflict cu scopul primar.
c) Responsabilitatea de management. Guvernele au o responsabilitate fundamentală faţă de existenţ
a şi buna funcţionare a sistemelor naţionale de arii protejate. Ele trebuie să considere asemenea arii
drept componente importante ale strategiilor naţionale de conservare şi dezvoltare durabilă. Pe de altă
parte, responsabilitatea pentru managementul unor arii protejate individuale este atribuită atât
organizaţiilor guvernamentale cât şi celor non-guvernamentale centrale, regionale sau locale,
sectorului privat sau comunităţilor locale. În practică, ariile protejate din Categoria I-III se află de
obicei în responsabilitatea unui organism guvernamental, iar responsabilitatea pentru categoriile IV şi
V este atribuită adesea administraţiilor locale.
d) Proprietatea terenului. La fel ca în cazul autorităţii de management, condiţia de bază este ca tipul
de proprietate să fie compatibil cu realizarea obiectivelor de management ale ariei respective. În multe
ţări, proprietatea aparţinând unui organism public (fie el naţional sau local), sau unui ONG cu
obiective de conservare, facilitează managementul şi ca urmare este de preferat în condiţiile
Categoriilor I, II şi III. Adesea, proprietatea particulară reprezinta forma predominantă de proprietate
asupra pământului. Mai mult decât atât, indiferent de proprietate, experienţa arată că succesul
managementului depinde într-o mare măsură de sprijinul comunităţilor locale. În asemenea cazuri,
autoritatea de management trebuie să aibă sisteme eficiente consultative şi de comunicare precum şi
mecanisme care pot include stimulente pentru asigurarea îndeplinirii obiectivelor de management.
e) Clasificările multiple. În cadrul sistemului de clasificare, arii protejate de diferite categorii sunt
adesea alăturate şi uneori, o categorie se află în interiorul alteia. Astfel, multe Categorii V conţin în
interior arii de Categoria I şi IV; altele se adaugă ariilor de Categoria II. Unele arii de Categoria II
conţin arii de Categoria I.a. şi I.b. Acest lucru este în deplină concordanţă cu aplicarea sistemului de
clasificare, dacă se dovedeşte că ariile respective sunt identificate separat pentru înregistrare şi
raportare.
f) Zonele care înconjoară ariile protejate. Din punct de vedere ecologic, economic, politic şi
cultural, ariile protejate se află în strânsă legătură cu împrejurimile. De aceea, planificarea şi
managementul ariilor protejate trebuie să fie încorporate în planurile regionale de dezvoltare şi în
concordanţă cu politicile adoptate pentru zone mai largi. În scopul aplicării sistemului de clasificare,
acolo unde o arie este utilizată pentru a "tampona" sau a înconjura o alta, ambele categorii trebuie să
fie identificate şi înregistrate separat.
g) Desemnările internaţionale. Sistemul din 1978 a identificat categorii separate pentru Siturile
Patrimoniului Mondial (natural) şi Rezervaţiile Biosferei. Acestea nu sunt categorii de management,
ci desemnări internaţionale. Practic, aproape toate zonele aparţinând Patrimoniului Mondial sunt
desemnate la nivel naţional şi ca urmare se vor înregistra ca una din cele şase categorii. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru Rezervaţiile Biosferei, siturile Ramsar şi alte arii desemnate în cadrul acordurilor
regionale. Ca urmare, se va aplica următorul principiu: dacă aria este identificată prin acorduri
naţionale pentru o protecţie specială, atunci trebuie să fie înregistrată corespunzător în una din
categoriile standard. Statutul său special internaţional va fi înregistrat, de exemplu, în Lista Naţiunilor
Unite şi în toate publicaţiile UICN corespunzătoare.
Vor fi prezentate în continuare câteva dintre desemnările internaţionale utilizate pe scară
largă: a) Rezervaţiile Biosferei (BR) sunt arii protejate care îmbină conservarea, reprezentând
ecosistemele majore ale globului şi dezvoltarea durabilă, servind ca model de dezvoltare pentru medii
particulare. Ele formează o reţea mondială pentru cercetarea şi monitorizarea ecologică şi reprezintă
zone pentru conştientizare, educaţie şi instruire în domeniul mediului. În mod obişnuit, sunt arii cu o
zonare particulară şi cu diferite intensităţi ale managementului şi anume:
- - -- zonă strict protejată - pentru protecţia strictă a ecosistemelor naturale, care poate fi desemnată la
nivel naţional drept categoria I, II, III sau IV IUCN;
- zonă tampon - pentru a atenua efectele asupra zonei strict protejate, care poate fi desemnată la nivel
naţional drept categoria IV, V sau VI;
- zonă de tranziţie - pentru dezvoltarea activităţilor economice într-un mod durabil.
O Rezervaţie a Biosferei poate include mai multe zone strict protejate şi aşezări umane.
a.1.) Procedura de desemnare. Ariile protejate declarate la nivel naţional ca aparţinând uneia din
categoriile UICN, care respectă criteriile de eligibilitate pentru a fi înscrise pe lista Rezervaţiilor
Biosferei sunt înaintate Comitetului Naţional MAB ((Man and Biosphere) al ţării respective, care le
va analiza şi trimite Secretariatului Programului UNESCO - MAB (Paris) pentru aprobarea lor. În
particular, fiecare Rezervaţie a Biosferei trebuie să îndeplinească trei funcţii complementare: - de
conservare a biodiversităţii, accentuând conservarea unui eşantion reprezentativ al unor ecosisteme
majore; - de dezvoltare, cu un accent asupra populaţiei umane în cadrul biosferei; -logistică, realizând
combinarea între cercetarea, educaţia, instruirea şi monitorizarea în domeniul conservării. Rezervaţiile
Biosferei conţin adesea o serie de obiective de management diferite, fiecare putând corespunde unei
categorii de management UICN. Astfel, Rezervaţiile Biosferei sunt considerate arii care conţin una
sau mai multe categorii UICN de arii protejate şi nu se constituie într-o categorie separată.
a.2.) Organisme responsabile
- la nivel internaţional - Programul UNESCO - MAB (Man and Biosphere).
- la nivel naţional - Comitetul Naţional MAB.
a.3.) Situaţia la nivel mondial: UNESCO a aprobat, până în prezent, un număr de 311 Rezervaţii ale
Biosferei, dintre care 127 se află Τn Europa.
a.4.) Situaţia în România: până în prezent, au fost declarate trei Rezervaţii ale Biosferei, şi anume:
- Delta Dunării - declarată la 1 septembrie 1990 prin Decretul 983;
- Parcul Naţional Retezat - declarat la 10 ianuarie 1980;
- Pietrosul Rodnei - declarat la 10 ianuarie 1980
b) Sit al Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural (WHNS) reprezintă o arie de o valoare
universală deosebită, cu un rol important în conservarea diversităţii biologice a planetei, a cărei
protecţie trebuie să fie în atenţia şi responsabilitatea comunităţii internaţionale.
b.1.) Procedura de desemnare. Siturile sunt nominalizate de către guvernele naţionale şi înaintate
spre aprobare Comitetului Patrimoniului Mondial. După acceptare, zonele vor fi înscrise pe Lista
Patrimoniului Mondial ca Situri ale Patrimoniului Mondial Natural şi Cultural.
b.2.) Organisme responsabile
- la nivel internaţional - Comitetul Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural, iar Convenţia
Patrimoniului Mondial a fost adoptată de UNESCO în 1972 şi a intrat în vigoare în 1976.
- la nivel naţional - Comisia Naţională UNESCO, Secretariatul Naţional al Convenţiei Patrimoniului
Mondial.
b.3.) Situaţia la nivel mondial: Lista Patrimoniului Mondial include un număr de 411 situri, dintre
care, în Europa, au fost declarate numai 15 situri ale patrimoniului mondial natural şi 120 situri
culturale.
b.4.) Situaţia în România: a fost ratificată Convenţia asupra Protecţiei Patrimoniului Mondial
Cultural şi Natural prin Legea nr. 178ş 1990, 50% din suprafaţa Deltei Dunării fiind inclusă pe Lista
Patrimoniului Mondial Natural din decembrie 1991.
c) Zona Ramsar (R) reprezintă o zonă umedă de importanţ ă internaţională în special ca habitat al
păsărilor de apă. O zonă umedă poate fi inclusă pe Lista Ramsar dacă îndeplineşte unul din criteriile
de mai jos:
• criterii de evaluare a zonelor umede reprezentative sau unice. O zonă umedă poate fi
considerată importantă la nivel internaţional dacă reprezintă un exemplu bun pentru un
anumit tip de zonă umedă caracteristic regiunii respective;
• criterii generale pentru utilizarea plantelor sau animalelor. O zonă umedă poate fi considerată
importanta dacă: -suportă populaţii apreciabile de specii sau subspecii de plante şi animale
rare, vulnerabile sau periclitate sau un număr apreciabil de indivizi ai categoriilor de specii
mai sus menţionate; -este de o valoare specială pentru menţinerea diversităţii genetice şi a
sistemelor ecologice a unei regiuni; -este de o valoare specială ca habitat al plantelor şi
animalelor aflate într-un stadiu critic al ciclurilor lor biologice;
• criterii specifice pentru utilizarea păsărilor de apă pentru identificarea zonelor umede
importante. O zonă umedă poate fi considerată importantă la nivel internaţional dacă: -
suportă în mod regulat mai mult de 20000 păsări de apă; - suportă în mod regulat un număr
substanţial de indivizi aparţinând unor grupuri particulare de păsări de apă, indicatori ai
productivităţii sau diversităţii; - suportă în mod regulat 1% din indivizii unei populaţii
aparţinând unei specii sau subspecii de păsări de apă.
c.1.) Procedura de desemnare. Zonele sunt nominalizate de Parţile Contractante (statele care au
ratificat Convenţia) şi înaintate spre aprobare către Secretariatul Ramsar.
c.2.) Organisme responsabile
- la nivel internaţional - Secretariatul Independent al Convenţiei Ramsar, administrat de UICN şi
IWRB (International Wetlands Research Bureau) reprezentând structura permanentă pentru suportul
administrativ, ştiinţific şi tehnic.
- la nivel naţional - Secretariatul Naţional Ramsar.
Convenţia asupra Zonelor Umede de Importanţă Internaţională, în special ca Habitat pentru
Păsările de Apă, cunoscută sub numele de Convenţia Ramsar, adoptată la Ramsar (Iran) în anul 1971
şi intrată în vigoare la sfârşitul anului 1975, este un tratat interguvernamental care asigură cadrul
pentru cooperarea internaţională în domeniul conservării zonelor umede. Părţile Contractante ale
Convenţiei Ramsar sunt obligate să:
- desemneze cel puţin o zonă umedă pentru a fi inclusă pe Lista Zonelor Umede de Importanţă
Internaţională (Lista Ramsar);
- promoveze “utilizarea durabilă” a tuturor zonelor umede de pe teritoriul lor;
- promoveze cooperarea internaţională în domeniul zonelor umede;
- informeze Secretariatul Convenţiei asupra oricăror schimbări survenite în caracterul ecologic
al oricărui sit aflat pe listă.
c.3.) Situaţia la nivel mondial: în prezent, există 654 zone Ramsar, din care, în Europa se află 394.
c.4.) Situaţia în România: România a ratificat Convenţia Ramsar prin Legea 5/1991, Delta Dunării
fiind singura arie protejată din România desemnată ca zonă Ramsar.

d) Arie de Importanţă Avifaunistică (AIA) reprezintă o suprafaţă de valoare deosebită pentru


protecţia şi conservarea păsărilor, începând de la nivel mondial şi mergând până la nivel naţional sau
regional al unei ţări. Criteriile pe baza cărora se constituie aceste zone sunt legate de îndeplinirea
anumitor condiţii şi de găzduirea unor specii rare sau periclitate. Ariile trebuie să fie suficient de
întinse pentru a permite populaţiilor locale de păsări să se autosusţină din punct de vedere biologic, iar
păsărilor migratoare să le fie asigurate condiţiile de existenţă pe durata prezenţei lor în regiunea
respectivă. Este preferabil ca ariile să se suprapună (cel putin parţial) peste zone deja protejate şi dacă
este posibil să se delimiteze de zonele înconjurătoare din punct de vedere al condiţiilor de mediu.
d.1.) Procedura de desemnare. Ariile sunt identificate şi descrise de catre SOR (Societatea
Ornitologică Română) după o metodologie standard, formularul fiind trimis Programului IBA al
BirdLife International.
d.2.) Organisme responsabile
- la nivel internaţional - BirdLife International. Programul IBA pentru identificarea şi protecţia
habitatelor unor anumite specii de păsări a fost iniţiat în anul 1984 de către Consiliul Internaţional
pentru Protecţia Păsărilor (ICBP), devenit în anul 1994 BirdLife International şi a vizat într-o primă
etapă identificarea şi descrierea din punct de vedere avifaunistic a ariilor de importanţă europeană.
- la nivel naţional - Societatea Ornitologică Română (SOR).
d.3.) Situaţia la nivel mondial: în Europa au fost identificate până în prezent, 2479 de arii de
importanţă avifaunistică, conform publicaţiei ICBP, 1989 - Arii de Importanţă Avifaunistică din
Europa.
d.4.) Situaţia în România: au fost identificate 59 Arii de Importanţă Avifaunistică de către SOR.

e) Arie de Protecţie Specială (SPA) reprezintă zone desemnate pentru a asigura un statut favorabil
de conservare pentru cele 175 specii şi subspecii de păsări vulnerabile, precum şi pentru speciile
migratoare, în special pentru cele caracteristice zonelor umede.
e.1.) Procedura de desemnare. Statele membre ale UE elaborează listele naţionale de situri candidate
ca arii de protecţie specială care vor face parte din reţeaua SPA. Listele vor fi înaintate Comisiei
Europene şi adoptate de către aceasta.
e.2.) Organisme responsabile
- la nivel internaţional: Uniunea Europeană, Directiva asupra Conservării Păsărilor (79/409/EEC)
intrată în vigoare în 1981. Directiva asupra Conservării Păsărilor şi Directiva asupra Conservării
Habitatelor Naturale şi a Faunei şi Florei Sălbatice asigură un cadru pentru desfăşurarea politicilor în
domeniul conservării naturii de către Statele membre UE şi reprezintă cele mai semnificative
angajamente internaţionale luate de aceste state în direcţia conservării naturii. Aceste două Directive
stabilesc nivelul minim de standarde pentru conservarea biodiversităţii adoptate de către Statele
membre şi care reprezintă o parte esenţială a celui de-al V-lea Program de Acţiune în domeniul
Mediului.
e.3.) Situaţia în Uniunea Europeană: 1109 de situri din ţările UE au fost clasificate ca Arii de
Protecţie Specială.
e.4.) Situaţia în România: procesul nu a demarat, deşi celelalte ţări estice şi central europene, care nu
sunt încă State Membre ale UE, au început deja de câţiva ani identificarea acestor arii.

f) Arie Specială de Conservare (SAC)S reprezintă o zonă desemnată în principal pentru protecţia a
peste 200 tipuri de habitate şi a siturilor pentru 193 de specii de animale şi 300 specii de plante listate
în Anexele Directivelor UE.
f.1.) Procedura de desemnare. Statele membre ale UE elaborează listele naţionale de situri candidate
ca arii de protecţie specială care vor face parte din reţeaua SPA. Listele vor fi înaintate Comisiei
Europene şi adoptate de către aceasta.
f.2.) Organisme responsabile
- la nivel internaţional - Uniunea Europeană, Directiva asupra Conservării Habitatelor Naturale şi a
Faunei şi Florei Sălbatice (92/43/EEC), cunoscută ca Directiva Habitatelor care a fost adoptată în anul
1992. Scopul principal al acesteia este de a menţine şi reface habitatele naturale şi speciile de interes
european într-o stare de conservare favorabilă, prin desemnarea Ariilor Speciale de Conservare.
f.3.) Situaţia la nivel mondial: nu există încă o listă oficială.
f.4.) Situaţia în România: procesul nu a demarat, deşi celelalte ţări estice şi central europene, care nu
sunt încă state membre ale UE, au început deja de câţiva ani identificarea acestor arii.
AC - Arie Speciala de Conservare SAC –Arie Speciala de Conservare SAC - Arie Speciala de
5.3. Clasificarea ariilor protejate în România

În România, regimul ariilor protejate este reglementat de Legea nr. 462 din 18/07/2001 care
aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice. În conformitate cu prevederile art. 5 alin.
(1) şi (2) din Ordonanţa mai sus menţionată, scopul şi regimul de management al categoriilor de arii
naturale protejate ce compun reţeaua naţionalăde arii protejate sunt următoarele:
a) Rezervaţii ştiinţifice
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor habitate
naturale terestre şiş sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative de interes ştiinţific sub aspect
floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea
rezervaţiilor ştiinţifice este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrităţii zonei
protejate.
Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie prin care habitatele
sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În perimetrul lor se pot desfăşura numai activităţi
ştiinţifice, cu acordul forului ştiinţific competent.
Rezervaţiile ştiinţifice corespund categoriei I UICN (Uniunea Internaţională pentru
Conservarea Naturii) - "Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată, administrată în principal în scopuri
ştiinţifice".
b) Parcuri naţionale
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor eşantioane
reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită
sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic,
pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi
turistice.
Managementul parcurilor naţionale asigură menţinerea cadrului fizico-geografic în stare
naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii biologice în condiţii
de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor
terenurilor incompatibilă scopului atribuit.
Regimul de gospodărire se stabileşte prin regulamente şi planuri proprii de protecţie şi
conservare aprobate de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative abilitate, potrivit dispoziţiilor
prezentei ordonanţe. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre
şi acvatice cât mai puţin influenţate prin activităţi umane. Elementele cu valoare deosebită de pe
cuprinsul parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse sub un regim strict de protecţie ca rezervaţii
ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general pe suprafeţe mari de teren. În perimetrul parcurilor
naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale practicate numai de comunităţile din zona parcului
naţional, activităţi tradiţionale ce vor fi reglementate prin planul de management.
Parcurile naţionale corespund categoriei II IUCN - "Parc naţional: arie protejată administrată
în special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere".
c) Monumente ale naturii
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor elemente
naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică deosebite, reprezentate de specii
de plante sau animale sălbatice rare, endemice sau ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii
floristice şi faunistice, fenomene geologice - peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade
şi alte manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere, precum şi alte elemente naturale cu
valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor. Dacă monumentele naturii nu sunt
cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub regim de protecţie, pentru asigurarea integrităţii lor se vor
stabili zone de protecţie obligatorie, indiferent de destinaţia şi de deţinătorul terenului.
Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care asigură
păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populaţiei
poate fi limitat sau interzis.
Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN - "Monument natural: arie protejată
administrată în special pentru conservarea elementelor naturale, specifice".
d) Rezervaţii naturale
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor habitate şi
specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic,
paleontologic, pedologic. Mărimea lor este determinată de arealul necesar asigurării integrităţii
elementelor protejate.
Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în funcţie de caracteristicile acestora,
prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea habitatelor şi/sau în vederea protejării
anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice. Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot
fi admise activităţi turistice, educaţionale, organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare
durabilă a unor resurse naturale. Sunt interzise utilizarea terenurilor sau exploatarea resurselor care
dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru care au fost desemnate, rezervaţiile naturale
pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier, geologic, paleontologic, peisagistic,
speologic, de zonă umedă, marină, de resurse genetice şi altele.
Aceste rezervaţii corespund categoriei IV UICN, şi anume “Arie de gestionare a habitatelor şi
speciilor: arie protejată administrată în special pentru conservare prin intervenţii de gospodărire”.
e) Parcuri naturale
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor ansambluri
peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă
distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau culturală, deseori cu o mare diversitate
biologică.
Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase a omului cu
natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului, promovând păstrarea utilizărilor tradiţionale
ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei
locale.
De asemenea, sunt oferite publicului posibilităţi de recreere şi turism şi sunt încurajate
activităţile ştiinţifice şi educaţionale.
Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN - "Peisaj protejat: arie protejată administrată
în principal pentru conservarea peisajului şi recreere".
f) Rezervaţii ale biosferei
Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice. Rezervaţiile biosferei se
întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme terestre şiş sau acvatice, lacuri şi cursuri
de apă, zone umede cu comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase
naturale sau rezultate din amenajarea tradiţionalăa teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa
omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţăeste bazatăpe
valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase. Mărimea
rezervaţiilor biosferei este determinată de cerinţele de protecţie şi conservare eficientăa mediului
natural şi a diversităţii biologice specifice.
Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente şi planuri de
protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu recomandările Programului Om-Biosferă de sub
egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervaţiilor biosferei sunt cuprinse şi situri naturale ale
patrimoniului universal, managementul rezervaţiei se realizează cu respectarea prevederilor
Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO.
Pentru asigurarea protecţiei şi conservării unor zone de habitat natural şi a diversităţii
biologice specifice, precum şi pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerinţelor
de consum ale populaţiilor locale şi în limitele potenţialului biologic natural de regenerare a acestor
resurse, în cuprinsul rezervaţiilor biosferei se pot delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie
ecologică, de conservare şi de valorificare a resurselor, dupăcum urmează:
1. zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare al rezervaţiilor ştiinţifice;
2. zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise activităţi limitate
de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu autorizaţiile date de administraţia
rezervaţiei;
3. zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează măsuri de refacere a mediului deteriorat;
4. zone valorificabile economic prin practici tradiţionale sau noi, ecologic admise, în limitele
capacităţii de regenerare a resurselor.
Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt astfel gestionate încât să constituie modele de
dezvoltare a comunităţilor umane în armonie cu mediul natural.
g) Zone umede de importanţă nternaţională
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a se asigura protecţia şi conservarea
siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică zonelor umede. Managementul acestor zone se
realizează în scopul conservării lor şi al utilizării durabile a resurselor biologice pe care le generează,
în conformitate cu prevederile Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanţă
internaţională în special ca habitat al păsărilor acvatice.
h) Situri naturale ale patrimoniului natural universal
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este ocrotirea şi conservarea unor zone de
habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de
importanţă universală. Mărimea arealului lor este determinată de cerinţele pentru asigurarea
integrităţii şi conservării elementelor supuse acestui regim de protecţie. În cuprinsul acestor zone pot
exista comunităţi umane ale căror activităţi sunt orientate pentru o dezvoltare compatibilă cu cerinţele
de ocrotire şi conservare a sitului natural.
Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează în
conformitate cu regulamentele şi planurile proprii de ocrotire şi conservare, cu respectarea
prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida
UNESCO.
i) Arii speciale de conservare
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conserva, de a menţine şi, acolo unde
este cazul, de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele naturale şi/sau populaţiile
speciilor pentru care situl este desemnat. Ariile naturale de conservare sunt special desemnate pentru
conservarea tipurilor de habitate naturale şi a habitatelor speciilor.
Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de management adecvate
specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management şi măsuri legale,
administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor naturale şi a habitatelor
speciilor, precum şi a perturbării speciilor pentru care zonele au fost desemnate. Orice plan sau proiect
indirect legat sau necesar pentru gestiunea sitului, dar susceptibil de a-l afecta într-un mod
semnificativ, va face obiectul unui studiu pentru evaluarea impactului, ţinându-se seama de
obiectivele de conservare a ariei. Nu vor fi acceptate planuri sau proiecte în ariile respective care
afectează aria, orice activitate în aceste zone făcându-se cu consultarea publicului. Ariile speciale de
conservare sunt desemnate de stat în conformitate cu prevederile Directivei 92/43/CCE din 21 mai
1992 privind conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi vor face parte din reţeaua
europeană NATURA 2000 după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană.
j) Arii de protecţie specialăavifaunistică
Sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conserva, de a menţine şi, acolo unde
este cazul, de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele specifice, desemnate pentru
protecţia speciilor de păsări migratoare sălbatice.
Managementul ariilor speciale de protecţie se realizează ca şi pentru ariile speciale de
conservare. Ariile speciale de protecţie sunt desemnate de stat în conformitate cu prevederile
Directivei 79/409/CCE din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice şi vor face parte din
reţeaua europeană NATURA 2000 după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană.

Aceste reglementări au fost elaborate în temeiul prevederilor art.114 alin.(4) din Constituţia
României şi ale art.89 lit.p din Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, republicată, al cărei obiect îl
constituie reglementarea protecţiei mediului ca obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi
elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii şi care urmăreşte:
- adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare;
- obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza iniţială a
proiectelor, programelor sau activităţilor;
- corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
- introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive;
- rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea
acestora;
- elaborarea de norme şi standarde şi armonizarea acestora cu reglementările internaţionale;
- promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;
- instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor neguvernamentale la
elaborarea şi aplicarea deciziilor.
O altă reglementare de interes deosebit o constituie Legea privind aprobarea Planului de
Amenajare a Teritoriului Naţional, Secţiunea a III-a, Zone Protejate, nr. 5/2000 care a fost elaborată
pe baza unui studiu multidisciplinar, iniţiat începând din 1993 şi realizat de către institutul
URBANPROIECT având drept scop garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului
natural, obiectiv de interes public major şi componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru
dezvoltare durabilă şi care se referă la:
- asigurarea diversităţii biologice, prin conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice pe teritoriul României;
- menţinerea sau restabilirea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale şi a
speciilor din flora şi fauna sălbatică;
- identificarea bunurilor patrimoniului natural care necesită un regim special de ocrotire, pentru
conservarea şi utilizarea durabilă a acestora;
- constituirea, organizarea şi extinderea reţelei naţionale de arii naturale protejate, precum şi
reglementarea regimului acesteia;
- instituirea regimului de administrare a ariilor naturale protejate şi de protecţie pentru alte arii
naturale şi bunuri ale patrimoniului natural;
- adoptarea unor măsuri pentru ocrotirea şi conservarea speciilor de animale şi plante sălbatice
periclitate, vulnerabile, endemice şi/sau rare, precum şi pentru protecţia formaţiunilor
geomorfologice şi peisagistice de interes ecologic, ştiinţific, estetic, cultural-istoric şi de altă
natură, a bunurilor naturale de interes speologic, paleontologic, geologic, antropologic şi a
altor bunuri naturale cu valoare de patrimoniu natural, existente în perimetrele ariilor naturale
protejate şi/sau în afara acestora;
- stabilirea responsabilităţilor şi atribuţiilor pentru punerea în aplicare a reglementarilor
respective.

5.4. Ameninţări asupra ariilor protejate

Activităţile economice un impact deosebit asupra mediului, lucru asupra căruia nu vom
insista, acest lucru fiind binecunoscut. Deseori, zonele protejate şi activitatea economico-socială îşi
pot “disputa” aceleaşi teritorii, inclusiv după declararea unei zone drept areal protejat. Specialiştii
apreciază că principalele domenii care ameninţă în mod serios ariile protejate sunt agricultura,
silvicultura, transporturile, unele ramuri industriale şi turismul.
Agricultura înseamnă atât o folosire a terenului prin ea însăşi, cât şi exercitarea unei
influenţe puternice asupra activităţilor rurale. Agricultura este prezentă foarte des în areale incluse în
categoria a V-a de peisaje protejate şi este o activitate importantă în multe rezervaţii naturale din
categoria a IV-a45. Ca activitate principală pe terenurile învecinate ariilor protejate, are o influenţă
profundă asupra tuturor categoriilor. Mai mult decât orice alt sector, agricultura demonstrează că ariile
protejate trebuie înfiinţate şi administrate ca parte a politicilor generale de folosire a terenului şi nu
separat.
Unele terenuri agricole pot avea o valoare intrinsecă de conservare, căci flora, fauna şi
peisajul depind adesea de continuarea agriculturii de intensitate mică, deseori tradiţionale.
Abandonarea acestui fel de agricultura poate aduce mari pagube naturii şi peisajului, dar în acelaşi
timp nu toate formele tradiţionale de agricultură sunt inofensive ecologic. Majoritatea practicilor
agricole moderne s-au dovedit deosebit de nocive pentru natură şi peisaje. Pentru creşterea
productivităţii, au fost distruse numeroase habitate rare, în special prin drenarea zonelor umede şi
irigarea zonelor aride. Pe alocuri, practicile de tip industrial aproape au eradicat plantele şi animalele
sălbatice. Folosirea intensivă a fertilizatoarelor, pesticidelor şi ierbicidelor a dus la poluarea şi
distrugerea ariilor naturale învecinate.
Cu toate că aceste probleme au fost de mulţi ani conştientizate şi în ciuda unui oarecare
progres în sensul protejării mediului prin stoparea măsurilor de creştere a productivităţii în
agricultură, politicile agricole ale ţărilor dezvoltate ignoră adeseori pericolul distrugerii unor habitate
valoroase, a peisajului şi a naturii în general. Sunt necesare schimbări fumdamentale în aceste politici
agricole, care să aducă mari beneficii conservării şi ariilor protejate, deci societăţii în ansamblul său46.

45
Vezi în acest sens clarificările conceptuale de la începutul capitolului.
46
www.pronatura.ro
Silvicultura este o altă activitate economică ce poate ameninţa ariile protejate. Aproape toate
pădurile din lume au fost modificate prin intervenţia umană în cursul a sute sau chiar mii de ani, ceea
ce a produs perturbări ale biodiversităţii. De aceea, astăzi se urmăreşte conservarea pădurilor virgine,
prin crearea de arii protejate; în ceea ce priveşte celelalte păduri, afectate de intervenţia umană,
conservarea se referă mai ales la administrarea durabilă, care presupune47:
- stabilirea unei păduri permanente garantate legal;
- pregătirea în ecologie silvică şi în management;
- standarde pentru tăieri anuale permise, cicluri de tăiere, tehnici de recoltare şi infrastructură,
metode de salvare a mediului;
- controlul tuturor aspectelor recoltării şi tratamentului pădurii pentru protecţia mediului;
- politicile economice şi financiare care nu cer mai mult de la păduri decât poate fi susţinut;
- politici de folosinţă multiplă, pentru a asigura că societatea primeşte întregul beneficiu
(cherestea, locuri de muncă, servicii ecologice, recreere etc.) de la toate pădurile;
- politicile ecologice care protejează serviciile ecologice, diversitatea biologică şi baza de
resurse pentru toţi cei care folosesc pădurile;
- standardele pentru compoziţia speciilor care favorizează pomii nativi;
- monitorizarea efectivă a tuturor celor de mai sus.
Aceste abordări ar trebui să conducă la mărirea valorii întregii păduri pentru mediul
înconjurător.
În ariile protejate din categoriile I-III nu ar trebui să existe nici o operaţiune silvică.
Exploatarea cherestelei ar trebui permisă doar în categoria a IV-a, dacă aceasta slujeşte obiectivelor de
conservare. Pădurile din categoria a V-a ar trebui administrate astfel încât să se menţină sau să se
măreasca valoarea lor de conservare.

Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor protejate: prin
poluarea aerului, congestie, zgomot şi intruziune vizuală şi prin însăşi construirea drumurilor.
Infiinţarea unei reţele de arii protejate de-a lungul Europei, de exemplu, este împiedicată şi de faptul
că Europa este fragmentată de o retea foarte densă de drumuri. De asemenea, canalizarea râurilor
poate pune în pericol ţinuturile umede riverane, iar transportul pe mare al unor produse periculoase
(petroliere, de exemplu), prin accidentele survenite destul de des în ultimii ani, afectează într-o
măsură deosebit de gravă zonele de coastă.
Deseori pagubele produse ariilor protejate sunt ignorate sau subestimate în planificarea
infrastructurii transporturilor. Dificultăţile de reconciliere a marilor programe de construire a
drumurilor cu cerinţele ariilor protejate sunt în mod special acute acolo unde arii protejate mari se
întind în zonele situate între aglomerările majore de populaţie.
Şi totuşi, există alternative, care să minimizeze sau să excludă impactul transporturilor asupra
ariilor protejate. Unele arii protejate au indicatoare pentru încurajarea (sau constrângerea) vizitatorilor
de a-şi lăsa maşinile la marginea ariei şi să folosească mijloace alternative de transport cum ar fi
bicicletele, vehiculele acţionate electric sau bărcile – sau să meargă pe jos. În alte zone, autorităţile
încurajează locuitorii oraşelor să facă întreaga călătorie cu mijloacele de transport în comun, pentru a
se reduce traficul rutier şi implicit poluarea.
Dar, mai mult decât atât, sunt necesare măsuri la nivel naţional care să conducă politica în
domeniul transporturilor către durabilitate. Acestea sunt necesare atât din motive ecologice, cât şi
pentru conservarea şi protejarea ariilor naturale.

În sectorul industrial există patru sectoare care au impact deosebit asupra ariilor protejate:
- industria energetică;
- industria manufacturieră;
- industria extractivă;
- industria meşteşugărească.

47
Idem.
Industria energetică poate afecta ariile protejate în fiecare etapă a procesului tehnologic de
producere a energiei electrice: extragerea combustibililor, transportul combustibililor, procesul de
generare a curentului electric şi transmiterea curentului electric către consumatori. Mai mult decât
atât, poluarea marină cu petrol ameninţă multe habitate costale şi marine; centralele hidroenergetice,
barajele şi rezervoarele au adus pagube unei părţi importante a parcurilor naţionale, iar liniile electrice
“desfigurează” multe peisaje protejate.
Industria manufacturieră poate afecta şi ea ariile protejate din apropiere, în principal prin
efectele poluării şi generării de trafic greu.
Industria extractivă pune probleme speciale. Multe arii protejate se suprapun cu locuri
potenţiale de aprovizionare cu roci - materiale de construcţie. Depozitele de nisip şi pietriş sunt
deseori descoperite în zonele umede, iar depozitele alternative scoase din mare cauzează probleme
ecologice. Exploatarea acestor resurse este destul de des în conflict direct cu scopurile unei arii
protejate.
Dacă toate aceste sectoare produc dificultăţi ariilor protejate, pot exista şi beneficii. Fostele
zone miniere adânci şi fostele cariere oferă şansa refacerii unei păduri. Carierele abandonate pot fi
folosite pentru crearea de noi habitate. Acestea pot să nu compenseze ceea ce s-a pierdut, dar pot
demonsta că există oportunităţi de conservare a resurselor naturale, în condiţiile urmăririi unor politici
durabile.
Industria meşteşugărescă, desfăşurată la scara mică, are de regulă un impact pozitiv asupra
ariilor protejate. Venitul pe care îl generează – din prepararea mâncării pe plan local, sau din
confecţionarea de produse artizanale bazate pe resursele locale, precum cheresteaua sau lâna - ajută la
susţinerea unei populaţii rurale; pe lângă abilităţile lor tradiţionale de administrare a terenurilor, aceşti
localnici pot ajuta la menţinerea unui peisaj protejat. Mai mult, aceste industrii artizanale beneficiază
deseori de sprijinul autorităţilor locale sau naţionale şi ajută la susţinerea formelor adecvate de turism.

Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari ariilor protejate, în special dacă
nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce şi mari beneficii.
Presiunile din partea turismului cresc rapid. Ariile naturale protejate devin tot mai mult
destinaţii turistice pentru vacanţe de lungă durată, pentru excursii sau pentru practicarea sporturilor.
Unele dintre acestea înregistrează un număr foarte mare de vizitatori, ceea ce afectează resursele
naturale, iar altele, din cauza unui management necorespunzător, permit pătrunderea turiştilor în cele
mai îndepărtate şi izolate zone, astfel încât circulaţia turistică scapă de sub control. În plus,
construirea echipamentelor turistice în unele arii protejate intră în conflict cu obiectivele de
conservare a peisajelor naturale, care sunt astfel afectate. Trebuie reţinut însă că, în anumite tipuri de
arii protejate, turismul nu poate fi admis.
Şi totuşi, turismul poate aduce beneficii importante atât ariilor protejate, cât şi comunităţilor
locale, dacă este corect planificat şi administrat, după principiile durabilităţii48. Turismul va fi
binevenit în sau lângă ariile protejate dacă respectă caracterul special al ariei şi în măsura în care se
promovează forme de turism care nu afectează mediul (sau forme de “ecoturism”) – cum ar fi:
turismul bazat pe studierea naturii, turismul cultural şi educaţional, turismul organizat în grupuri mici,
liniştite – şi dacă pagubele şi poluarea sunt minime. Turismul poate ajuta de asemenea la o înviorare a
comunităţilor locale din punct de vedere economic, precum şi a culturilor tradiţionale.
De aceea, într-o arie naturală protejată activităţile turistice trebuie să fie în concordanţă cu
capacitatea de încărcare ecologică şi cu particularităţile ecosistemelor existente. Amenajarea şi
valorificarea adecvată şi prudentă, ca şi gestionarea eficace trebuie să devină punctul forte al
integrităţii ecologice a unor astfel de resurse.
În acest context, Colorado State University a realizat un studiu pe un eşantion de 750 arii
protejate cu privire la necesitatea unui management al vizitatorilor ariilor protejate. Astfel, apariţia
unor probleme neprevăzute în trecut a sugerat accentuarea importanţei susţinerii ariilor protejate prin
metode manageriale care pot fi efectiv folosite, astfel încât să existe o armonie între utilizarea
resurselor, mediu, vizitatori şi localnici.
Astăzi, se recunoaşte că, pentru a fi eficient, managementul ariilor protejate nu trebuie să se
bazeze doar pe cunoaşterea ecosistemelor naturale, ci acestea au nevoie şi de un management capabil

48
A se vedea, în acest sens, principiile turismului durabil, menţionate în capitolul al II-lea.
să maximizeze satisfacţia vizitatorilor, în condiţiile minimizării impactului negativ asupra resurselor
naturale, culturale şi asupra localnicilor.

De reţinut la final

™ De-a lungul timpului, problemele de conservare a naturii au fost rezolvate într-o manieră
generală şi globală în cadrul fiecărei ţări, regiuni, zone sau localităţi în parte. Deşi întreaga
natură ar trebui conservată, există şi unele zone în care există specii unice sau rare de floră sau
faună, cu valoare deosebită, şi care trebuie să beneficieze de o atenţie suplimentară. Aceste zone
sunt denumite zone protejate.
™ Problemele conservării mediului sunt reglementate prin Convenţia pentru protejarea
patrimoniului natural şi cultural, încheiată în anul 1978 la Paris iar organismul cu prerogative în
acest sens este reprezentat de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) care s-
a preocupat de-a lungul timpului îndeosebi de elaborarea unui sistem de clasificare a ariilor
protejate.
™ Începând din 1992, a fost adoptat sistemul actual de clasificare a ariilor protejate având la bază
o serie de obiective de management care dau conţinutul acestei clasificări şi care se referă la:
cercetare ştiinţifică, protecţia sălbăticiei, protecţia diversităţii speciilor şi a diversităţii genetice,
menţinerea serviciilor, protecţia unor trăsături naturale şi culturale specifice, turism şi recreere,
educaţie, utilizare durabilă a resurselor sistemelor naturale, menţinerea caracteristicilor
culturale şi tradiţionale.
™ Principalele categorii de arii protejate, potrivit clasificării UICN, sunt: rezervaţie naturală
strictă, sălbatică, parc naţional, monument natural, arie de gestionare a habitatelor/speciilor,
peisaj terestru/marin protejat, arie protejată cu resurse gestionate.
™ În elaborarea categoriilor prezentate mai sus, s-au luat în considerare o serie de principii, dintre
care, cele mai importante au la bază următoarele aspecte: baza clasificării este reprezentată de
obiectivul primar de management, atribuirea unei anumite categorii nu reprezintă un criteriu de
eficienţă a managementului, sistemul de clasificare este internaţional, denumirile naţionale
pentru ariile protejate pot varia, este introdusă o nouă categorie de management, toate
categoriile sunt importante în mod egal, toate categoriile implică o gradare a intervenţiei umane.
™ Dintre desemnările internaţionale utilizate pe scară largă, putem menţiona: Rezervaţiile Biosferei
(BR), Sit al Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural (WHNS), Zonă Ramsar (R), Arie de
Importanţă Avifaunistică (AIA), Arie de Protecţie Specială (SPA), Arie Specială de Conservare
(SAC).
™ În România, regimul ariilor protejate este reglementat de Legea nr. 462 din 18/07/2001 care
aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, Legea privind aprobarea
Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional, Secţiunea a III-a, Zone Protejate, nr. 5/2000,
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995.
™ În ţara noastră, categoriile ce compun reţeaua naţională de arii protejate sunt următoarele:
rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii naturale, parcuri
naturale, rezervaţii ale biosferei, zone umede de importanţă internaţională, situri naturale ale
patrimoniului natural universal, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială
avifaunistică.
™ Turismul poate aduce beneficii importante atât ariilor protejate, cât şi comunităţilor locale, dacă
este corect planificat şi administrat, după principiile durabilităţii. Turismul va fi binevenit în sau
lângă ariile protejate dacă respectă caracterul special al ariei şi în măsura în care se
promovează forme de turism care nu afectează mediul (sau forme de “ecoturism”) – cum ar fi:
turismul bazat pe studierea naturii, turismul cultural şi educaţional, turismul organizat în grupuri
mici, liniştite – şi dacă pagubele şi poluarea sunt minime. Turismul poate ajuta de asemenea la o
înviorare a comunităţilor locale din punct de vedere economic, precum şi a culturilor
tradiţionale.
Întrebări de autoevaluare

1. Care este, potrivit UICN, definiţia ariei naturale protejate?


2. Care sunt obiectivele de management ce dau conţinut sistemului de clasificare a ariilor naturale
protejate, iniţiat în 1992?
3. Care sunt principalele categorii de arii protejate, potrivit clasificării UICN?
4. Enumeraţi principiile care stau la baza elaborării sistemului de clasificare a ariilor naturale
protejate.
5. Prezentaţi principalele desemnări internaţionale utilizate pe scară largă.
6. Cum este reglementat regimul ariilor naturale protejate în România?
7. Care sunt categoriile ce compun reţeaua naţională de arii protejate?
8. Cum credeţi că este apreciată importanţa ariilor protejate în România?
9. De ce este necesară instituirea unor arii protejate? Vine acest lucru în conflict cu dezvoltarea
economică?
10. Enumeraţi zece arii naturale protejate cunoscute din România.

Evaluare