UNIVERSITATEA INDEPENDENTĂ

TITU MAIORESCU
- CATEDRA DE DREPT -

DREPTUL MEDIULUI
Note de curs pentru învăţământul la distanţă
- anul universitar 2006/2007 -

Lector universitar
Miklos ANTAL
 TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI MEDIULUI

CAPITOLUL I

CRISTALIZAREA DREPTULUI MEDIULUI

ŞI CONCEPTELE SALE DE BAZĂ

1. Mutaţiile petrecute în mediul ambiant

Încă de la începutul existenţei sale, din nevoia de a-şi asigura supravieţuirea, omul a
încercat să domine natura, să o modeleze astfel încât să poată folosi, în beneficiul său, toate
bogăţiile naturale. Dacă, la început, tehnicile primitive de exploatare ca şi numărul relativ
redus al populaţiei nu au produs mari prejudicii naturii, cu timpul exploatare iraţională a
resurselor a generat o criză ecologică din ce în ce mai profundă.
Abia în cea de-a doua jumătate a secolului XX, oamenii de ştiinţă, în special
ecologiştii, au început să analizeze cauzele profundelor mutaţii care puteau fi observate în
natură şi aveau efecte nefast asupra condiţiilor de viaţă şi asupra calităţii acesteia.
Potrivit primelor estimări, principalele cauze ale crizei ecologice sunt explozia
demografică şi dezvoltarea, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, a civilizaţiei
industriale.
S-a constatat că, în ultimii 50-60 de ani, producţia industrială a crescut vertiginos
iar consumul de energie s-a mărit, în medie, de 30 de ori. Industria, transporturile,
activităţile militare, emisiile radioactive şi chimizarea agriculturii - ca să amintim doar
câteva activităţi - sunt, pe de o parte, o expresie a progresului omenirii, a bunăstării
generale, dar, pe de altă parte, contribuie intens la poluarea atmosferei care, pe lângă
acţiunea ei nefastă asupra vieţuitoarelor, determină şi încălzirea Terrei.
Creşterea emisiilor de bioxid de carbon, ca şi a altora gaze determină formarea aşa-
zisului ”efect de seră”, care, după cum se estimează, va genera o creştere, în următorii 50 -
100 de ani, cu 3 grade Celsius a temperaturii, ceea ce va duce la topirea gheţurilor şi, în
consecinţă, la creşterea nivelului mărilor şi oceanelor, la inundarea litoralului aflat la nivelul
mării ş.a.m.d.
Aceste schimbări climaterice (climatice), cauzate de „efectul de seră”, determină
dispariţia unei însemnate părţi a animalelor şi plantelor existente.
Conform estimărilor unor oameni de ştiinţă, peste un milion de specii vor dispărea
până în anul 2050. Alţi specialişti consideră că aceste evaluări sunt mai degrabă „optimiste”,
încălzirea globală fiind, în realitate, chiar mai periculoasă decât terorismul internaţional.
Cantităţile tot mai mari de gaze poluante emise, în special de fabricile şi uzinele din
ţările puternic industrializate, înrăutăţesc tot mai mult situaţia. Folosirea, în continuare, în
ritmul actual a unor combustibili fosili ca ţiţeiul, cărbunele şi gazele naturale va face ca până
în anul 2050 o treime din toate formele de viaţă actuale să fie condamnate la dispariţie.
Grupul mondial de reasigurări SWISS RC a întocmit un studiu care demonstrează că,
din cauza fenomenului de încălzire a climei la nivel global, companiile de asigurare vor
trebui să facă faţă anual unor cereri de despăgubiri cu o valoare de 30-40 miliarde de dolari,
aproximativ echivalentul unui atac terorist de mărimea celui de la World Trade Center. Iată
de ce, din ce în ce mai mulţi specialişti consideră că problemele de mediu surclasează
terorismul şi devin principala ameninţare a secolului XXI. Oamenii de ştiinţă, care se
aşteaptă la o intensificare a fenomenului de încălzire globală, prognozează pentru anumite

1
regiuni furtuni puternice, valuri de căldură, inundaţii, tornade şi cicloni, în timp ce alte
regiuni vor fi afectate de ger sau secetă. „Nivelul apelor va continua să crească, calotele
glaciare se vor retrage, iar ariile acoperite de zăpadă se vor restrânge”, se arată în studiul
menţionat. În consecinţă, este necesar să se treacă urgent de la actuala formă de economie,
bazată pe combustibili fosili, la o economie bazată pe energii nepoluante.
Protecţia şi regenerarea atmosferei este asigurată, după cum se ştie, de fotosinteză.
Dar, dacă în anul 1960 suprafaţa Terrei era încă în proporţie de 25 % acoperită de păduri, în
anul 1975 suprafaţa împădurită scăzuse la o cincime, iar în anul 2000 s-a ajuns deja la o
şesime. Anual, pe Terra se defrişează 11 milioane de hectare de pădure. Pentru obţinerea
unor profituri uriaşe, în zona tropicală dispar 50 hectare de pădure pe minut. Acest lucru nu
numai că influenţează negativ calitatea atmosferei, dar, în acelaşi timp, scade fertilitatea şi
umiditatea solului, ceea ce duce, în final, la extinderea deşerturilor.
În procesul de ansamblu al producţiei sociale fondul forestier reprezintă o resursă
naturală de mare preţ, datorită materiilor prime pe care le furnizează, posibilităţilor de
regenerare pe cale naturală şi a multiplelor servicii de protecţie, conservare şi ameliorare
aduse mediului natural. Ca izvor al unui sistem complex de factori naturali necesari vieţii
economice şi sociale, pădurea influenţează, în mod favorabil, clima şi solul, reţeaua
hidrografică constituind un mediu prielnic pentru faună şi floră. Pe lângă toate acestea,
pădurea rămâne o veritabilă “fabrică de oxigen” şi spaţiul favorabil unei activităţi turistice
foarte intense. Anual, un hectar de pădure eliberează circa 30 tone de oxigen şi reţine o mare
cantitate de pulberi şi praf. Întreţinută corespunzător pădurea este, fără prea mari investiţii,
cel mai eficace depoluator pentru apă şi aer.
O alta problemă majoră o constituie calitatea şi cantitatea apei. Numai 3% din
cantitatea de apă dulce utilizabilă pe Terra este potabilă, dar 97% din aceasta se află
conservată în calotele de gheaţă sau în pânzele subterane, la care omul nu poate ajunge uşor.
De la apariţia vieţii pe Terra, cantitatea de apă dulce disponibilă nu s-a modificat şi, tocmai
de aceea, poluarea apei dulci şi consumul iraţional al acesteia ridică, în întreaga lume,
probleme extrem de complexe. Potrivit datelor furnizate de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, pe Terra există în prezent 1,7 miliarde de oameni care nu dispun de apă potabilă.
După aprecierea Departamentului de Stat al SUA, pe glob există, în prezent, cel puţin zece
puncte potenţiale de conflict internaţional, număr care se va ridica la 90 până la mijlocul
mileniului următor. Pentru a contura o imagine mai clară, amintim că, în timp ce consumul
zilnic de apă în Europa este de 150 litri/persoană, în India acesta este de numai 25
litri/persoană, iar în Sudan de numai 19 litri/persoană.
Lumea secolului XX şi a începutului de veac XXI a fost şi este confruntată cu trei
sfidări de proporţii planetare: mizeria cumplită, războaiele şi degradarea, de asemeni
catastrofală, a mediului natural. “Conflictele armate, atât de violente şi crude – aprecia
Richard Perruchou – nu constituie poate adevărata ameninţare pentru viitorul umanităţii; ele
nu sunt decât expresia unei tulburări mai profunde. Adevărata ameninţare o constituie
subdezvoltarea, mizeria endemică, sărăcia, prăpastia mereu mai adâncă între cei ce iau şi cei
cărora li se ia” 1 .
Mizeria se accentuează şi datorită faptului că explozia demografică are loc tocmai în
zonele cele mai sărace.
Potrivit estimărilor, în perioada lui Hristos, Terra avea aproximativ 300.000.000 de
locuitori, în anul 1850 un miliard, iar în anul 1950 – două miliarde. Numai în secolul al XX-
lea populaţia globului a crescut de patru ori, ajungând de la un miliard şi jumătate în anul
1
Richard Perruchou, Trei axe de reflexie, Revista Română de Drept Umanitar, nr. 3/27, 1999, p. 18
2
1900, la peste şase miliarde în 2000 şi va ajunge probabil la circa 8,9 miliarde în jurul anilor
2050.
Observând că rata explozivă de creştere a natalităţii a avut loc în ţările cele mai
sărace din Asia, Africa şi America Latină, putem concluziona că cea mai mare parte a
contemporanilor noştri trăiesc în cea mai neagră sărăcie, fără nici o speranţă de a-şi ameliora
destinul. Pentru ei accesul la educaţie, la sănătate, la învăţământ, la un mediu sănătos şi
protejat este practic imposibil. Singurul lor orizont este o speranţă de viaţă redusă, foametea,
bolile şi analfabetismul.
„Gravele atingeri aduse mediului natural vor determina, mai curând sau mai târziu,
catastrofe a căror amploare nu o putem încă măsura. Eforturi dintre cele mai importante
trebuie să fie întreprinse pentru a eradica anumite maladii endemice care bântuie în ţările
cele mai sărace. Catastrofele zise naturale sunt cel mai adesea cauzate de om.” 2
La acestea se adaugă şi războaiele (clasice, nucleare, chimice sau biologice), care
constituie, de asemenea o gravă ameninţare pentru ansamblul mediului înconjurător.
Ravagiile produse în secolul al XX-lea de actele de violenţă majoră – războaie
clasice, conflicte armate internaţionale şi interne, începând cu războiul civil şi terminând cu
conflictul destructurat, iar după 11 septembrie 2001, cu războiul terorist 3 - au generat, pe
întinse suprafeţe ale globului, cumplite suferinţe umane, distrugeri de bunuri materiale şi o
degradare sensibilă a mediului 4 .
Cele două războaie mondiale, la care se adaugă peste 150 de conflicte armate, care au
avut loc în ultima jumătate a veacului trecut, au făcut din secolul al XX-lea perioada cea mai
sângeroasă din întreaga istorie a omenirii 5 : zeci de milioane de morţi, cea mai mare parte a
lor din rândul populaţiei civile, mai ales al grupurilor celor mai vulnerabile – copii, femei,
bătrâni – sute de milioane de răniţi, mari exoduri forţate de populaţii, epurări etnice,
refugiaţi din război, deplasări şi migrări de persoane obligate să-şi părăsească locuinţele şi
ţara din cauza persecuţiilor şi ameninţărilor.
Iredentismul, formulele contemporane de sclavie, traficul şi consumul de droguri,
prostituţia, terorismul mondial sunt doar câteva dintre faţetele sumbre ale tabloului
umanităţii de la acest început de mileniu.
Trebuie subliniat că toate aceste fenomene negative, produse conştient sau
inconştient de om, au impact direct asupra mediului, contribuind substanţial la actuala criză
ecologică.
Degradarea mediului natural prin poluare a atins, în anumite state şi/sau zone
geografice, cote alarmante, putând să provoace adevărate catastrofe umanitare 6 . În acest
context, devine evident că nici un sector de activitate umană nu mai poate ignora efectele
asupra factorilor naturali şi necesitatea menţinerii echilibrului ecologic 7 . Pe viitor orice
dezvoltare sau creştere economică trebuie, înainte de toate, să asigure raporturi armonioase
între activităţile social-economice şi mediul natural sau corelarea intereselor generaţiilor

2
Cornelio Sommaruga, Même la guerre a des limiteux, Revue international de la Croix-Rouge, décembre 1999, vol.81,
nr. 836, p. 713-714
3
Nr. 2/2002 al revistei germane Humanitäres Volkerrect consacrat războiului terorist; Revista Română de Drept
Umanitar nr. 3 (38/2001), p. 1-21
4
Războaiele şi conflictele armate care au avut loc în perioada postbelică au produs mediului natural degradări
echivalente cu un război nuclear de mică intensitate – SIPRI, Warfare in a Fragile World. Military Impact on the
Human Environment, Taylor and Francis Ltd., London, 1989, p. 11
5
Constantin Vlad, La cumpăna dintre milenii, Revista Română de Drept Umanitar, nr. 4/28, 1999, p. 6
6
Nicolae Uscoi, La protection de l’environment dans le droit international public, în vol. The humanitarian issues at the
Turn of Century and of the millennium, 1998, p. 59-60
7
Ion Goriţă, Miklos Antal, Flagelul poluării şi antidotul său, rev. Lumea nr. 17/1972, p. 22-23
3
prezente cu cele viitoare. Se impune, de aceea, realizarea unei revoluţii ecologice, care să
ducă la recuperarea daunelor provocate mediului natural pe seama unor noi concepte şi
conduite ale oamenilor, ale tuturor factorilor de decizie, faţă de resursele naturale. Se
impune deci regândirea organizării şi a modalităţilor de desfăşurare a activităţilor
economice şi realizarea tranziţiei spre un comportament şi mod de viaţă controlat şi acceptat
din punct de vedere ecologic şi uman. Totul depinde de rapiditatea cu care se va reconsidera
întreaga activitate în domeniul protecţiei, apărării, conservării şi ameliorării mediului, deci a
impunerii conceptului de valoare economică totală pentru evaluarea resurselor de mediu,
folosite în prezent şi posibil a fi valorizate în viitor, şi a ieşirii din sfera bunurilor gratuite,
cum sunt considerate importante resurse de mediu, vitale pentru viaţa şi activitatea
oamenilor, adică prin stabilirea “preţului” real al oricărui impact asupra resurselor de mediu.
Lucrul acesta duce, de fapt, la o reanalizare a raportului cost-beneficiu, în care externalităţile
de mediu, privite fie ca un câştig, fie ca o pierdere, trebuie incluse în costurile acelora care
afectează, într-o formă sau alta, mediul natural 8 . Se impune instaurarea unui nou model în
economie, bazat pe o adaptare mai precisă şi mai profundă la cerinţele protejării mediului,
capabil să asigure o dezvoltare durabilă şi o nouă perspectivă asupra condiţiei umane.
Problema internalizării costurilor impune aplicarea principiului economic poluatorul
plăteşte (Polluter Pays Principle) 9 – care, între timp, a devenit şi un principiu de drept.
Complexitatea problemei nu a permis încă definirea exactă a conţinutului acestui principiu
de bază. Deocamdată, calculul economic nu surprinde decât variabile imediate şi
măsurabile: costuri, amortizări, beneficii.
De aceea, intrarea naturii în ecuaţia preocupărilor curente ale producţiei şi ale vieţii
sociale exercită cea mai salutară presiune asupra gândirii, împingându-l pe om spre noi
concepte, măsuri şi instrumente cu care analizează fenomenele.
Natura, mediul, ecologia şi ştiinţa, în genere, duc gândirea înspre globalitate, înspre
examinarea efectelor invizibile şi a consecinţelor pe termen lung. Într-o asemenea apreciere,
apa, aerul, solul, resursele nu sunt infinite şi, prin urmare, nu li se pot aduce modificări
dincolo de anumite limite, fără a le periclita caracteristicile esenţiale, absolut necesare vieţii.
Dar, aşa cum se întâmplă de multe ori, şi în cazul protecţiei mediului pericolele
semnalate de cercetători nu au fost serios luate în considerare până când nu au avut loc
câteva evenimente grave, ale căror efecte nocive au putut fi constatate nemijlocit. Ne
referim aici, atât la catastrofele produse de accidentele petrolierelor Torrey-Canyon (1967),
Amoco Cadiz (1978) şi Prestige (2002), cât şi la cele generate de utilizarea energiei nucleare
(în special accidentul de la Cernobîl - 1986). Aceste accidente, adevărate dezastre ecologice,
au trezit opinia publică din inerţie şi au introdus treptat ecologia, protecţia şi conservarea
mediului prin combaterea poluării mediului, în rândul principalelor preocupări ale
comunităţilor.
Creşterea interesului general faţă de problematica degradării mediului ambiant l-a
determinat pe secretarul general al ONU, de la acea dată, să convoace, la 5-16 iunie 1972,
după 3 ani de pregătire şi de consultare a specialiştilor din 26 de ţări, prima Conferinţă
internaţională asupra mediului înconjurător, la Stockholm.
Lucrările şi documentele adoptate cu această ocazie au însemnat un important impuls
pentru analizarea întregii problematici a mediului ambiant, motiv pentru care ne vom
întoarce la aceasta tema în următoarele prelegeri.

8
Valentin Soroceanu, Creşterea economică şi mediul natural, Ed. Ec, 2000, p. 81-133
9
Valentin Soroceanu, op. cit., p. 97-103
4
 Criza ecologică declanşată a determinat şi readucerea în teoria dreptului a
problematicii progresului juridic, recunoaşterea posibilităţii perimării unor reglementări şi a
necesităţii intervenţiei operative a legiuitorului pentru înlăturarea lacunelor legale sau a
vidului legislativ. S-a conturat astfel necesitatea realizării unei analize interdisciplinare şi a
unei abordări juridice integrate atât la nivel naţional cât şi internaţional.
Înainte de a intra în abordarea juridică a temei cursului nostru, considerăm necesar să
ne referim, în termeni generali, la aspectele privind relaţiile om-mediul înconjurător, mediu
şi politică, mediu şi democraţie, precum şi la modalităţile de configurare a normelor de
drept. Vom schiţa apoi definiţiile unor noţiuni de bază ale materiei, cum ar fi: mediul,
dreptul mediului, daună ecologică etc., dintre care unele vor fi reluate ulterior şi tratate
mai pe larg.

2. Relaţia om-mediul înconjurător

2.1. Concept, semnificaţii, teorii filosofice
Relaţia dintre om şi mediul înconjurător a fost abordată în filosofie, teorie politică,
sociologie, dar nu şi în drept. În drept, relaţia om - mediu înconjurător este cuprinsă în
categoria relaţiilor sociale, interumană, care pot fi reglementate, generând raporturi juridice
care includ drepturi şi obligaţii cu privire la mediul înconjurător şi protecţia acestuia.
În continuare, vom face o scurtă trecere în revistă a principalelor teorii filosofice care
abordează relaţia om-natură

2.1. a. Teorii filosofice fundamentate pe unitatea dintre om şi natură

În ”gândirea primitivă” (dacă i se poate spune aşa, întrucât atitudinea omului primitiv
faţă de natură nu era nici pe departe raţională), nu există nici o contradicţie între om şi
natură, ci, dimpotrivă, o unitate a celor două elemente. În această concepţie, omul, plantele
şi animalele au o viaţă comună, fiind interdependente. Această idee s-a menţinut şi în marile
civilizaţii din Orientul Îndepărtat.
Astfel, în concepţia hindusă se consideră că lumea posedă un suflet, care este
principiul şi motorul Universului, şi are la bază unitatea spirituală dintre om, animale şi
plante. Venerarea naturii determină interzicerea oricărei imixtiuni a omului în procesele
biologice, mergându-se până la pasivitate şi chiar la autodistrugerea omului.
Şi în concepţiile filosofice chineze, omul este considerat ca parte a naturii şi legat
biologic şi spiritual de cer şi pământ.
Filosofia antică japoneză consideră omul ca o operă de artă creată de natură, motiv
pentru care el este obligat să o conserve. În lipsa naturii, frumuseţea umană s-ar risipi ca şi
fantomele morţilor.
În Grecia antică, la început s-a acordat o atenţie mai mare naturii, omul fiind plasat
în mijlocul acesteia, iar mai târziu sufletului uman.
Platon însă concepe natura ca un sistem armonios. Lipsa armoniei generează
suferinţe atât pentru om, cât şi pentru natură. În acest sens, Platon ”deplânge” involuţia
solului de la fertilitate la ceea ce a rămas din el în urma defrişărilor, ”un trup scheletic şi ros
de boală”.
Filosoful plăcerii, Epicur (sfârşitul sec. IV î.e.n.), arată că omul nu trebuie să violeze
natura, ci să o asculte, pentru că natura se păstrează prin ”bine” şi este distrusă prin
”durere”.
Aristotel, în Politica 10 , susţine pentru prima dată hegemonia omului faţă de natură.
10
Editura Politică, Bucureşti, 1984, p. 168
5
 În urma a expansiunii, prin intermediul comerţului şi al colonizării, vechii greci au
intrat în contact cu lumea din jurul lor şi implicit cu o diversitate de culturi. Încercând să
explice deosebirile de cultură pe care le observau în jurul lor, ei au considerat că acestea
sunt datorate mediului înconjurător, adică diferenţierii habitatului geografic, a solului şi a
climei.
Printre operele colective ale şcolii de medicină hipocratică, există un tratat intitulat
chiar “Înrâuririle atmosferei, apei şi aşezării”, care datează din secolul al cincilea î.C. Acesta
prezintă concepţia grecilor conformă căreia Astfel, “fizionomiile omeneşti pot fi clasificate
în: tipul muntean de pădure deasă şi cursuri abundente de apă, tipul de sol sărac şi fără apă;
tipul de mlaştină şi pajişte; tipul de vale desţelenită şi bine udată. Locuitorii ţinuturilor
muntoase, stâncoase, bine udate şi la mari înălţimi, acolo unde există o largă variaţie
climatică după anotimpuri, vor avea îndeobşte trupuri bine cioplite, potrivite pentru a da
curaj şi a-i face să îndure multe.
Locuitorii din văi nesănătoase, pline de mlaştini, care sunt mai expuşi la vânturi calde
decât la vânturi reci şi care beau apă nesănătoasă (stătută) vor avea trupul nu voinic şi zvelt,
ci gros şi cărnos, pârul le va fi negru, iar tenul mai degrabă închis la culoare decât alb. Ei
vor fi mai mult decât flegmatici. Curajul şi rezistenţa nu vor fi înnăscute firii lor cum era
firii celorlalţi, dar ar putea fi în stare să şi le dezvolte prin jocul eficient al instituţiilor…
locuitorii ţinuturilor aşezate la mari altitudini, bine udate şi bătute de vânturi, vor fi bine
croiţi şi neindividualizaţi, cu un iz de laşitate şi slăbiciune în firea lor… În majoritatea
cazurilor veţi găsi că trupul şi caracterul omului se deosebeşte în funcţie de natura
ţinuturilor”. 11

2.1. b. Teorii filosofice care prezintă omul şi natura ca două forţe antagonice
Marile civilizaţii ale Orientului Apropiat prezintă o ruptură cu teoriile fundamentate
pe unitatea dintre om şi natură. Fiind creaţia unei lumi a păstorului nomad, în continuă
căutare a hranei pentru animalele sale (în timp ce Orientul Îndepărtat era o lume agrară),
acestea construiesc o filosofie în care unitatea omului cu natura este înlocuită de prezentarea
omului şi naturii ca două forţe antagoniste ale lumii. Păstorul din Orientul Apropiat este
prieten cu natura doar dacă aceasta îi oferă păşuni naturale bogate pentru turmele sale.
Pentru că acest fapt nu se putea întâmpla mereu, natura devenea, în mintea păstorului,
duşmanul său.
Numai natura ”bună”, creată de zeul binelui era iubită în Persia (sec. XI î.e.n.).
Această dragoste selectivă pentru natură a avut consecinţe nefaste asupra naturii din
Orientul Apropiat, deoarece doar o parte din universul biologic s-a bucurat de protecţie,
restul fiind lăsat să piară sau chiar distrus în mod conştient. De exemplu lupul, nefiind util
economiei pastorale, era considerat creatura răului, şi, cu timpul, a dispărut din zonă. Tot
astfel, pădurile au fost distruse pentru a lăsa loc păşunilor. În prezent, malurile Mării
Mediterane şi ale Mării Egee sunt sterpe şi lipsite de păduri şi, în mare parte, de altă
vegetaţie.
Filosofia islamului prezentă în Coran acordă omului puteri neîngrădite faţă de natură
şi lume.
Aceeaşi agresivitate a omului împotriva naturii o regăsim şi în Biblie (aceeaşi
civilizaţie pastorală), care proclamă dreptul omului de a subjuga şi stăpâni întreaga natură.
În Vechiul Testament (cartea întâi a lui Moise - Geneza, cap. 1, versetul 28), se arată că

11
Arnold J Toynbee, Studiul asupra istoriei – Sinteză a vol. I-II de D.C. Somervell, Ed. Humanitas, Buc., 1997, p. 85-
91
6
”Dumnezeu, după ce a făcut bărbatul şi femeia, i-a binecuvântat şi le-a zis: creşteţi,
înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l, şi stăpâniţi peste peşti, mări, păsările cerului şi
peste toate animalele, peste toate vieţuitoarele ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul”,
iar la cap. 9, versetul 3, se arată: ”Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană; toate
acestea vi le dau, ca şi iarba verde”.
Aceste filosofii bazate pe păstorit şi egoism, care favorizează protejare exagerată a
omului în raport cu natura, au avut ca efect ruperea echilibrului natural şi au dus, alături de
alte cauze, la distrugerea, cu consecinţe foarte grave, a naturii.
De-a lungul evoluţiei civilizaţiei europene, întâlnim abordări diferite ale relaţiei om-
natură.
În timpul Imperiului Roman, poetul Lucreţiu susţinea că ”tot ce există este muritor,
muritoare fiind şi natura. Pământul şi-a trăit veacul, este obosit şi va muri” 12 .
În Evul Mediu, Paulus scria, cu naivitate, că pământul şi-a pierdut bogăţia din cauza
arşiţei soarelui. În această perioada degradarea naturii s-a accentuat prin realizarea de mari
defrişări în spaţiul atlantic (Franţa, Olanda, Anglia, Germania). Există însă şi voci izolate
care exprimă grija faţă de natură. Dintre acestea, îl amintim pe călugărul italian Francesco
D’Assisi, un precursor al ecologiştilor, care vorbea, încă în 1200, despre iubirea faţă de
natură.
La polul opus, Calvin susţinea, trei secole mai târziu, că omul a fost predestinat de
Dumnezeu pentru a stăpâni pământul, iar toată creaţia lumii este o dovadă în acest sens.
Apariţia primelor semne ale capitalismului a dus şi la apariţia raţionalismului, în care
ideea platonică a armoniei dintre om şi natură este înlocuită cu imaginea unui om activ, care
guvernează şi foloseşte natura ca proprietar, după bunul său plac. Francis Bacon
propovăduia cunoaşterea legilor obiective ale naturii deoarece cunoaşterea era egală cu
puterea şi astfel se realiza ”omul stăpân al naturii” 13 .
Scopul principal devine obţinerea profitului, cu orice preţ, chiar în detrimentul vieţii
şi sănătăţii oamenilor, plantelor şi animalelor, ceea ce l-a determinat pe Thomas Hobbes să
constate că goana după profit nu cunoaşte limite şi să readucă în actualitate teza lui Plaut
„Homo homini lupus”.
Deşi nu a manifestat o prea mare preţuire pentru natură, Hegel a susţinut că ”natura
este o materializare a ideii absolute, iar omul, dacă a înţeles necesitatea, poate stăpânii
natura, dar nu într-un mod absolut, inconştient”.
La rândul lor, Marx şi Engels au atras atenţia asupra rolului factorului natural în
transformarea şi în condiţionarea acţiunii de obţinere a diferitelor bunuri/utilităţi. Marx a
accentuat chiar faptul că “în procesul de producţie şi reproducţie omul nu poate să acţioneze
decât aşa cum acţionează natura însăşi, adică să schimbe numai formele substanţelor. În
însăşi această muncă transformatoare el se sprijină, în permanenţă, pe forţele naturii.” 14
Deci lesne se poate constata adevărul, şi anume că natura este indispensabilă vieţii
biologice şi economice a omului, ea este izvorul bogăţiilor de orice fel, dar numai prin
acţiunea oamenilor. Pe parcursul timpului s-a constatat un anumit consens în conceptele
morale şi juridice pentru a apăra cele mai importante valori naturale: viaţa şi sănătatea pe
pământ, onoare şi demnitatea fiinţei umane, libertatea şi egalitatea de tratament ...
convingerea generală că nimeni nu este îndreptăţit juridic şi moral dă adopte măsuri prin
care să pună în pericol sănătatea şi viaţa pe pământ.

12
Lucreţiu, De revum nature, Oxford, SA, 1891, p. 24
13
Francis Bacon, Noua Atlantidă, Bucureşti, 1962, p. 62
14
K. Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 23, Ed. pol. 1966, p. 67
7
 De aceea, în epoca noastră, în faţa crizei ecologice, se manifestă o tendinţă umanistă
în legătură cu natura, care îşi are sorgintea în concepţia hegeliană. Căutările filosofice
impun din ce în ce mai mult cerinţa formulării unei noi etici a relaţiei omului cu natura,
coerentă, activă, pe baza unui interes real şi acut al acestuia pentru conservarea şi
ameliorarea naturii, cu alte cuvinte noi moravuri pentru folosirea raţională a naturii prin
cultivarea sentimentului responsabilităţii faţă de potenţialul şi dezvoltarea mediului.

2.2. Mediul şi democraţia

Fenomenele legate de mediu au un caracter global. La producerea poluării contribuie,
într-o măsură mai mare sau mai mică, toate naţiunile lumii, toţi oamenii şi, în consecinţă,
soluţionarea corespunzătoare a problemelor de mediu nu se poate realiza decât prin
intervenţia energică a tuturor, indiferent de credinţele şi mentalităţile lor culturale. Punând
în centrul său drepturile generaţiilor viitoare la un mediu acceptabil, ecologismul, ideile
sale, exprimă într-un fel dreptul la viaţă al fiecărei fiinţe umane şi reprezintă o victorie a
speciei asupra individului.
Dar, în actuala stare a civilizaţiei umane, se pare că suntem incapabili să suportăm
măsurile de austeritate şi disciplină colectivă.
Astfel că, cel puţin teoretic, instinctul nostru de supravieţuire reclamă necesitatea
luării unor măsuri dictate de sentimentul colectiv al urgenţei. În numele acestei idei s-ar
putea cere, de pildă, impunerea pentru popoare şi indivizi a unei discipline imposibil de a fi
autoimpusă, de exemplu a copilului unic - ”statul planetar”, reducerea cu 50% a traficului
auto, declanşarea ”stării de urgenţă ecologică” etc. În astfel de condiţii s-ar pune problema
alegerii între respectarea drepturilor omului ca ideal democratic absolut şi supravieţuirea
speciei ca o situaţie limită. Nu este exclus ca o astfel de opţiune să poată obţine o puternică
adeziune a majorităţii populaţiei chiar în statele democratice (de ex. cazul opiniei publice
şocate de o catastrofă brutală, cum ar fi schimbările climatice generate de o explozie
nucleară). Oricum, trebuie să păstrăm şansele de supravieţuire ale democraţiei (sunt situaţii
ipotetice). Nu trebuie să exagerăm opoziţia dintre democraţie şi ecologie, ci să promovăm
elementele care le unesc. (având în vedere pericolul globalizării). Tocmai de aceea trebuie
să respingem şi teoriile extremiste.
Atât teoria rasială cât şi teoria mediului înconjurător încearcă să explice diversitatea
observată în comportamentul psihic (intelectual şi spiritual) şi în realizările obţinute de
diferite părţi ale omenirii, pornind de la presupunerea că această diversitate de natură psihică
ar fi corelată în mod stabil şi permanent, după schema cauză-efect, cu anumite elemente din
domeniul non-psihic al naturii, elemente observate în diversitatea lor. Teoria rasială găseşte
cauza diferenţierilor în diversitatea trupului omenesc. Teoria mediului înconjurător o găseşte
în condiţiile deosebite d.p.d.v. climatic şi geografic în care trăiesc diferitele societăţi. Esenţa
ambelor teorii constă în corelaţia dintre două grupe de variabile, respectiv în primul caz
variabilele sunt caracterul şi fizicul, iar în al doilea caz, caracterul şi mediul înconjurător.
Dar ar trebui să se demonstreze că această corelaţie este stabilă şi permanentă, înainte de a
se elabora teorii bazate pe ea. În urma studiilor efectuate, s-a constatat că teoria rasei nu este
valabilă. Teoria mediului înconjurător, deşi mai puţin iraţională, nu rezistă nici ea
confruntării cu realitatea.
Comparând stepa euroasiatică, aceea mare întindere de pământ din care grecilor le
era cunoscut numai colţul sud-vestic, cu stepa afroasiatică, care cuprinde Arabia şi Africa de
Nord constatăm că similitudinea geografică dintre stepele amintite nu îşi găseşte paralela în

8
similitudini corespunzătoare ale comportamentului societăţilor omeneşti care s-au dezvoltat
în aceste două regiuni, deşi amândouă au generat acelaşi tip de societate, cel nomad.
Nomadismul ambelor regiuni înfăţişează tocmai acele asemănări şi deosebiri, în ce
priveşte speciile de animale domestice. Dar, dacă extindem investigaţiile, corelaţia se
întrerupe deoarece găsim şi alte ţinuturi ale lumii care înfăţişează condiţii fizice prielnice
pentru o societate nomadă (ex. preriile din America de Nord, popasurile din Argentina,
pustiurile ierboase ale Australiei) care n-au dat naştere unor societăţi nomade proprii.
Potenţialităţile lor nu pot fi luate în calcul, deoarece au fost puse în valoare numai în epoca
noastră, prin strădania societăţii occidentale. Posibilităţile oferite de stepele americane şi
australiene trebuie să fi fost mari, într-adevăr, de vreme ce s-au dovedit destoinice să
transforme în nomazi – fie şi numai pentru o generaţie – pe pionierii unei societăţi lipsite de
tradiţii nomade, întrucât trăise din agricultură şi din manufacturi, chiar de la apariţia ei.
Aceasta este cu atât mai memorabil cu cât popoarele de care s-au izbit acolo cei dintâi
exploatatori occidentali nu fuseseră niciodată stimulate de mediul lor înconjurător către
nomadism şi nu găsiseră mai bună întrebuinţare pentru aceste adevărate paradisuri ale
nomazilor decât aceea de terenuri de vânătoare. Dacă punem acum la încercare teoria
mediului printr-o cercetare a ţinuturilor care prezintă asemănări cu valea Nilului, vom
ajunge la acelaşi rezultat. Valea Nilului este ca să spunem aşa, o adevărată desfătare în
întregul peisaj al stepei afroasiatice. Egiptul are aceeaşi climă uscată ca şi întreaga regiune
care îl înconjoară, dar are un avantaj excepţional – beneficiază necontenit de apă şi de
aluviuni pe care le capătă de la uriaşul fluviu ce îşi află izvoarele dincolo de marginea
stepei, într-un ţinut care cunoaşte ploi abundente. Întemeietorii civilizaţiei egiptene s-au
folosit de aceste avantaje pentru a construi o societate în contrast izbitor cu nomadismul care
o înconjura pe toate părţile. Nilul a fost elementul ei pozitiv?! Teoria poate fi testată într-o
regiune învecinată cu Egiptul, în care se întâlnesc toate condiţiile geografice asemănătoare.
Este vorba de valea inferioară a Eufratului şi a Tigrului. Vom găsi aici deopotrivă condiţii
fizice similare şi o societate asemănătoare, societatea sumeriană. Dar teoria nu mai stă în
picioare în valea Iordanului care n-a fost niciodată leagănul unei civilizaţii. Aceeaşi
constatare o putem face şi în cazul văilor Rio Grande şi Colorado din Statele Unite. Mâinile
colonistului european, echipat cu uneltele pe care le-a adus cu sine de pe celălalt ţărm al
Atlanticului, au făurit pe aceste maluri americane minunile pe care Nilul şi Eufratul le-au
îngăduit inginerilor egipteni şi sumerieni. Dar această iscusinţă fermecată n-a fost niciodată
şoptită de valurile fluviilor Colorado sau Rio Grande locuitorilor băştinaşi de pe malurile
lor. Locuitori care nu puteau să priceapă ce trebuie să facă, fiindcă nu avuseseră pilda altora
mai învăţaţi.
Civilizaţia andină a venit pe lume într-un podiş înalt şi realizările ei se află într-un
contrast caracteristic cu sălbăticia ascunsă în pădurile Amazonului situat la poalele
podişului. Dar platourile înalte din Africa răsăriteană, situate la aceeaşi altitudine, care
mărginesc pădurile bazinului fluviului Congo, nu s-au dovedit destoinice să dea naştere unei
societăţi “civilizate”.
Civilizaţia sinică este înfăţişată ca un produs al Fluviului Galben. Dar valea Dunării,
care oferă aproape aceleaşi condiţii privind clima, solul, câmpia şi muntele n-a izbutit să dea
naştere unei civilizaţii similare.
Nici rasa, nici mediul înconjurător nu par a fi în stare să ne îngăduie să răspundem la
întrebarea de ce civilizaţiile s-au dezvoltat numai în anumite regiuni specifice şi la anumite
date caracteristice. Trebuie să urmăm, prin urmare, sfatul lui Platon şi să ne închidem,
pentru o clipă, ochii la formulele ştiinţei şi să ne deschidem urechile pentru şoaptele

9
mitologiei. Este limpede că dacă geneza civilizaţiilor nu este urmarea unor factori biologici
sau a mediului înconjurător, acţionând fiecare separat, ea trebuie să fie rezultatul unei
anumite combinări a acţiunilor reciproce ale acestor doi factori. Cu alte cuvinte, factorul pe
care ne străduim să-l identificăm nu este un fenomen simplu, ci multiplu; nu o entitate, ci o
relaţie. Avem de ales între a concepe această relaţie fie ca o interacţiune între două forţe
materiale, fie ca o întâlnire între două personificări supraomeneşti.
“Mediul înconjurător nu constituie cauza unică a făuririi unei culturi. El este fără
îndoială, factorul individual cel mai pregnant ... dar mai există un factor cu neputinţă de
determinat, care poate fi însemnat prin X, valenţa necunoscută, după toate posibilităţile de
natură psihică… dacă nu X este factorul cel mai pregnant în această prezenţă, el rămâne fără
îndoială factorul cel mai legat de soarta culturii”. 15

2.3. Mediul şi politica

− dreptul mediului nu ar fi decât expresia formalizată a unei noi politici, aplicată începând
cu anii ’60;
− dreptul mediului este un important instrument de formulare şi realizare a politicilor de
mediu, iar mişcarea ecologistă joacă un rol deosebit în influenţarea şi determinarea
procesului legislativ în materie;
− în condiţiile actuale interacţiunea dintre politică şi ecologie este atât de strânsă, încât
orice decizie mai importantă are repercusiuni, într-o măsură mai mare sau mai mică,
asupra funcţionării diferitelor ecosisteme. Reciproc, fiecare structură ecologică
influenţează statutul indivizilor şi al grupărilor sociale;
− acţiunea politică în materie s-a exprimat prin strategii, programe şi planuri. De exemplu,
în fosta Lege a mediului, nr. 137/1995, ca şi în Ordonanţa Guvernului nr. 195/2005, se
vorbeşte de ”strategia naţională de mediu pentru dezvoltare durabilă”, ”strategii sectoriale
şi politica de mediu”, ”planificarea de mediu”, adaptarea politicilor de mediu armonizate
cu programele de dezvoltare” (art.4, lit. a) şi ”corelarea planificării de mediu cu aceea de
amenajare a teritoriului şi urbanism” (art.4, lit. c);
− declanşate la începutul anilor ’60, ideile ecologiste au determinat o ideologie, o mişcare
socială şi politică (în primul rând împotriva riscurilor generate de energia nucleară) în
plină criză energetică guvernele au anunţat programe nucleare - conflict nuclear;
− asociaţiile ”societăţii civile”, fără a participa la lupta pentru cucerirea puterii politice,
alături de mişcările pentru drepturile omului şi pentru pace, au primit sprijin de la
specialişti din institute de cercetări şi chiar din aparatul de stat. O parte din aceste mişcări
s-au constituit în partide politice şi au apărut cu un candidat ”verde” (partidul verzilor -
Germania, Anglia, federaţia verzilor - Belgia, Franţa). În Parlamentul de la Strasbourg,
blocul ecologiştilor numără 22 de deputaţi;
− natura pură, rasa pură - propagă prioritatea naturii asupra omului; prioritatea omului
asupra naturii.

15
Means, Ancient Civilizations of the Andes, p. 25-26
10
 CAPITOLUL II

PREOCUPĂRI DE REGLEMENTARE JURIDICĂ A RELAŢIEI OM –

MEDIU ÎNCONJURĂTOR: ISTORIE ŞI ACTUALITATE

1. De la dreptul individului la dreptul mediului

Încă din cele mai vechi timpuri, pentru a supravieţui, omul a încercat să învingă
legile aspre ale naturii şi să o modeleze în beneficiul său. Au apărut astfel primele uzanţe
simple în relaţiile dintre fiinţele umane şi mediul înconjurător. Acestea au generat diferite
fenomene culturale, expresie a eforturilor permanente şi variate ale omului de adaptare la
natură, pe de o parte. Şi de modelare a acesteia pe de altă pare.
Odată cu apariţia statului, ca forme de organizare socială, aceste uzanţe au fost
preluate, constituind primele reglementări care au guvernat raporturile individului cu natura
şi baza viitorului drept al mediului.
Primele însemnări le găsim la Hipocrates, în ”Tratat despre Aer, Apă şi Locuri”, în
care sublinia că bunăstarea este puternic dependentă de mediu. Platon, în ”Legi - VIII”,
menţionează că apa poate fi uşor alterată, otrăvită sau însuşită. ”Oricine să fie cel care
prejudiciază apa altora - fie ea apă de izvor ori apă pluvială colectată - prin aceea că aruncă
în ea diferite obiecte, ori îi schimbă cursul pentru a şi-o însuşi, proprietarul apei poate să se
adreseze autorităţilor şi să-şi formuleze pretenţiile; acela care va fi găsit vinovat de alterarea
apei, dincolo de obligaţia plăţii prejudiciului provocat, va reface izvorul ori bazinul conform
celor stabilite de cei care interpretează legea, precum şi pretenţiilor persoanelor afectate”. La
Atena, poluatorii epocii – tăbăcarii, fabricanţii de brânzeturi – erau consemnaţi, în cazuri
speciale, în afara oraşului, iar măslinul vecin era special ocrotit.
În Roma antică, apa era considerată un bun proprietate publică şi, de aceea, a fost
gospodărită cu multă grijă. În epoca imperială, fiecare locuitor al Romei avea la dispoziţie
circa 1 metru cub de apă. În jurul izvoarelor şi canalelor existau zone interzise, delimitate cu
borne, pentru a se evita abuzul de aprovizionare şi numai ”Aqua caduca” (excedentul de
apă) era afectată curăţirii străzilor şi canalelor. Poluatorii izvoarelor şi râurilor erau urmăriţi
atât de riveranii din aval, cât şi de autorităţile publice. Cu toate acestea, încă de atunci
oamenii se plângeau că Tibrul era serios poluat prin deşeurile oraşului şi protestau contra
mirosurilor care veneau de la unele locuinţe.
Preocuparea dreptului faţă de mediu a luat un oarecare avânt abia după anul 1000.
Reglementările respective vizau, în primul rând, fauna sălbatică şi pădurea, la care s-au
adăugat, în unele zone, praful şi fumul.
Pentru a da câteva exemple, amintim ordonanţele edictate în Anglia, de Eduard I, în
1273, referitoare la fumul de cărbune. Vinovatul era mai întâi sancţionat cu amendă, iar în
caz de recidivă i se distrugea sistemul de foc. Pentru a stăvili necazurile produse de fum, un
recalcitrant a fost chiar spânzurat. Tot în Anglia, în anul 1863, a fost edictată o lege care
interzicea poluarea atmosferei, iar în 1876, o altă lege importantă privind protecţia calităţii
apei, respectiv RIVERS POLLUTION ACT.
În Franţa, la sfârşitul secolului al XIII-lea, a fost organizată o administraţie a apelor
şi pădurilor, iar în secolul al XIV-lea, regele Franţei interzicea, la Paris, ”fumurile rău
mirositoare şi dezgustătoare”. La 21 septembrie 1791, s-a adoptată o lege care introducea, în
întreaga ţară, un sistem unitar de sancţionare a contravenienţilor. Prima lege franceză de
protecţie a apelor datează din 1829.

11
 Mai târziu, urbanizarea a creat noi probleme legate de poluare, astfel încât dreptul
urbanismului a trebuit să găsească soluţii noi pentru rezolvarea dificultăţilor create de
poluare la nivelul aşezărilor umane. Deşi curăţenia şi protejarea mediului nu erau în
mentalitatea epocii feudale, în oraşe şi, mai ales, în porturi se impuneau măsuri urgente în
acest sens. Un exemplu, des citat, este Marea Ordonanţă a lui Colbert, care interzicea, sub
pedeapsa amenzii, ”aruncarea de gunoaie în apele porturilor ori depunerea lor pe chei sau
insule” 16 . Pentru a rezolva una din marile probleme ale oraşelor, respectiv colectarea şi
eliminarea resturilor menajere, prefectul Parisului, Eugene - Rene Poubelle, decreta, la 1
martie 1884, obligativitatea utilizării de recipiente pentru colectarea şi depunerea gunoaielor
(pubela).
În 1719, în Rusia, ţarul Petru I a dat o ordonanţă prin care îi ameninţa chiar cu
deportarea în Kamciatka sau Siberia pe aceia care infestau apele Nistrului. Codul penal al
Rusiei sancţiona poluatorii apelor cu închisoare de la 3 zile la 3 luni, sau cu amendă de 900
de ruble.
Odată cu revoluţia industrială din secolul al XIX-lea, poate fi semnalată şi apariţia
unor reglementări mai complexe vizând protecţia mediului, chiar dacă poluarea a fost
considerată, mult timp, un însoţitor inevitabil al progresului. Încet, încet însă s-au
conturat şi afirmat o serie de principii comune vizând prevenirea şi combaterea pericolelor,
pagubelor şi distrugerilor cauzate de uzine, de echipamente poluante etc. Ca urmare, s-a
simţit nevoia introducerii obligativităţii obţinerii unei autorizaţii pentru a produce, gira şi
modifica asemenea echipamente. În primul rând în ţările vest-europene (Germania - 1869,
Luxemburg - 1872) s-au introdus sisteme de licenţă ori autorizaţii. În acelaşi timp,
preocupările de prezervare a unor resurse economice şi factori naturali de mediu în faţa
ameninţărilor de epuizare, au condus la reglementarea exploatării şi utilizării comerciale a
pădurilor, vânatului, peştilor, focilor, într-un cuvânt a tuturor resurselor naturale.
În mod paradoxal, chiar în epoca în care progresul tehnic a generat impresia că omul
este stăpânul planetei, a început să se cristalizeze şi convingerea dependenţei sale
nemijlocite de ansamblul mediului natural şi, odată cu aceasta, convingerea că nu se poate
sustrage dominaţiei legilor ecologice.
Apariţia şi afirmarea pregnantă a problemelor ecologice, care au culminat cu primele
crize ecologice din a doua jumătate a secolului XX, au reclamat implicarea rapidă a
reglementărilor juridice, determinând majoritatea ţărilor industrializate să adopte
reglementări naţionale care să contribuie la protecţia mediului.
Aceste norme vizează gestionarea resurselor naturale şi, în primul rând, protecţia şi
conservarea speciei umane, a diversităţii plantelor şi animalelor, ca şi crearea de arii
protejate (parcuri naturale).
Numărul normele juridice privind protecţia şi conservarea mediului natural a crescut,
astfel, în toate ţările, dar acestea erau disipate în mai multe ramuri şi discipline particulare,
de la dreptul constituţional şi administrativ la dreptul civil şi penal. Ele au apărut ca un drept
al mediului, bazat pe valori individualiste, pe individ şi contextul său social, pe un drept
conservator şi incapabil la adaptarea prin salt la nevoile realităţii. Ori, ocrotirea eficientă a
mediului presupunea recunoaşterea unui statut juridic aparte pentru el, mergând până la
calitatea de subiect de drept pentru o serie de factori naturali, conservarea şi gestionarea, în
numele unei dezvoltări durabile, a unor drepturi la resursele naturale ale generaţiilor
viitoare, regândirea şi reformularea fundamentală a unor instituţii juridice de bază cum ar fi
răspunderea civilă, exercitarea dreptului de proprietate şi altele.
16
Mircea Duţu, Dreptul mediului, vol. 1, p. 22
12
 În cele din urmă, dreptul a fost capabil să facă saltul fundamental de la dreptul
individului la dreptul mediului, al speciei umane, care este menit să găsească şi să asigure
reconcilierea şi armonia dintre om, ca specie, şi celelalte elemente ale mediului în general.
În virtutea acestui salt, elementele de mediu precum apa, aerul, clima, biodiversitatea ş.a.,
sunt consacrate şi recunoscute drept „patrimoniul comun al umanităţii”.

2. Preocupări privind protecţia mediului pe plan internaţional

La nivel global, preocuparea pentru calitatea şi protecţia mediului înconjurător s-a
manifestat în anul 1972, la prima Conferinţă a Naţiunilor Unite referitoare la mediu, care s-a
desfăşurat la Stockholm (5-19 iunie). În finalul acesteia, a fost adoptată ”Declaraţiei
Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător” care conţine 109 recomandări, însoţită de un
”Plan de acţiune” şi o Rezoluţie privind dispoziţiile instituţionale şi financiare (recomandate
organizaţiei mondiale?).
Principiile de bază ale Declaraţiei au avut un impact semnificativ asupra dezvoltării
dreptului mediului. A fost reafirmat dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate şi la
condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în
demnitate şi bunăstare, cu sublinierea faptului că ocrotirea şi îmbunătăţirea mediului, în
folosul generaţiilor prezente şi viitoare, constituie o obligaţie permanentă şi de bază a
omului. În felul acesta, s-a promovat o concepţie în centrul căreia se află, la început,
apropierea, iar apoi unitatea dintre protecţia mediului şi dreptul omului.
Cele 26 de principii ale Declaraţia de la Stockholm privind Mediul, au influenţat
redefinirea preocupărilor privind protecţia şi conservarea mediului înconjurător. De aceea,
considerăm util să enunţăm schematic aceste principii.
1). Principiu: Omul are dreptul fundamental la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă
satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în mod demn şi în
prosperitate. El are datoria sacră de a proteja şi îmbunătăţii mediul înconjurător pentru
generaţiile prezente şi viitoare.
2). Principiu: Resursele naturale ale globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora şi
fauna şi mai ales eşantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale trebuie ocrotite în
interesul generaţiilor prezente şi viitoare, printr-o planificare sau o gospodărire atentă, în
funcţie de necesităţi.
3). Principiu: Capacitatea globului pământesc de a produce resurse esenţiale, care se
pot reînnoi, trebuie ocrotită şi restabilită sau îmbunătăţită pretutindeni unde acest lucru este
posibil.
4). Principiu: Omul are o răspundere deosebită în ocrotirea şi gospodărirea judicioasă
a patrimoniului constituit de flora şi fauna sălbatică şi de habitatul lor, care sunt azi grav
ameninţate de un concurs de factori nefavorabili. Conservarea naturii, şi mai ales a florei şi
faunei sălbatice, trebuie, deci, să ocupe un loc important în planificarea privind dezvoltarea
economiei.
5). Principiu: Resursele globale care nu pot fi reînnoite trebuie exploatate astfel încât
să nu existe riscul epuizării lor iar avantajele obţinute din folosirea lor trebuie să fie
împărtăşite întregii omenirii.
6). Principiu: Trebuie întrerupte evacuările de materii toxice sau de alte materii şi
degajările de căldură în cantităţi sau concentraţii în care mediul înconjurător nu le mai poate
neutraliza efectele, pentru a se evita ca ecosistemele să sufere pagube grave sau ireversibile.
7). Principiu: Statele vor trebui să ia toate măsurile posibile pentru a împiedica
poluarea mărilor cu substanţe care ameninţă să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze

13
resurselor biologice şi vieţii organismelor marine, să prejudicieze zonele de agrement
naturale sau să dăuneze altor utilizări fireşti ale mării.
8). Principiu: Progresul economic şi social este indispensabil dacă vrem să asigurăm
un mediu înconjurător propice existenţei şi muncii omului şi să creăm pe pământ condiţiile
necesare îmbunătăţirii nivelului de trai.
9). Principiu: Deficienţele mediului înconjurător, imputabile condiţiilor de
subdezvoltare şi catastrofelor naturale, ridică probleme grave şi cel mai bun mijloc de a le
remedia constă în accelerarea progresului, prin transferul unui ajutor financiar şi tehnic
substanţial, care să completeze efortul naţional.
10). Principiu: Din punctul de vedere al gospodăririi mediului, pentru ţările în curs de
dezvoltare este deosebit de important ca factorii economici să fie luaţi în considerare în
aceeaşi măsură ca şi procesele ecologice.
11). Poliţia de mediu a fiecărui stat trebuie să întărească, şi nu să stabilească,
potenţialul de progres actual şi viitor al ţărilor în curs de dezvoltare întrucât, altminteri, se
va constitui un obstacol în vederea instaurării celor mai bune condiţii de viaţă pentru toţi.
Ţările, ca şi organizaţiile internaţionale, trebuie să tindă ca cerinţele economice naţionale şi
internaţionale ale reglementărilor de protecţia mediului să fie definite în tratate
internaţionale.
12). Principiu: Dincolo de asistenţa financiară şi tehnică acordată ţărilor în curs de
dezvoltare, acestora trebuie să li se asigure resursele necesare pentru ocrotirea şi
îmbunătăţirea mediului lor.
13). Principiu: Pentru utilizarea raţională a resurselor şi îmbunătăţirea mediului,
statele trebuie să meargă pe calea integrării şi coordonării planificării dezvoltării în aşa fel
încât această dezvoltare să fie compatibilă cu cerinţele protecţiei şi îmbunătăţirii mediului.
14). Principiu: Planificarea raţională este un instrument pentru armonizarea
contradicţiilor dintre cerinţele dezvoltării şi interesele protecţiei mediului.
15). Principiu: La planificarea aşezărilor omeneşti şi a oraşelor trebuie să se aibă grijă
a se evita daunele provocate mediului şi să se obţină pentru toţi maximum de avantaje
sociale, economice şi ecologice.
16). Principiu: Politica demografică a acelor guverne care nu au în vedere drepturile
fundamentale ale omului, din care cauză creşterea populaţiei sau concentrarea excesivă sunt
deosebit de ridicate, exercită o influenţă negativă asupra mediului şi asupra dezvoltării, în
aceeaşi măsură ca şi densitatea mică a populaţiei.
17). Principiu: Statele şi instituţiile lor naţionale trebuie să planifice, să administreze
şi să utilizeze resursele mediului în aşa fel încât să îmbunătăţească calitatea factorilor de
mediu.
18). Principiu: Este necesar ca, în cadrul dezvoltării economice şi sociale, să se
recurgă la ştiinţă şi tehnică pentru a se descoperi, a se evita sau a se limita pericolele care
ameninţă mediul ambiant şi a se rezolva problemele pe care acestea le pun, avându-se în
vedere, în mod general, binele umanităţii.
19). Principiu: În protecţia mediului un rol important îl are educaţia atât a tinerilor cât
şi a adulţilor, în vederea extinderii bazei opiniei publice informate şi responsabile, de la
individ la colectivităţi tot mai mari. Este important şi util ca mijloacele de informare în masă
să difuzeze informaţii cu caracter educativ asupra necesităţii protejării şi îmbunătăţirii
mediului ambiant.
20). Principiu: În toate ţările, şi mai ales în cele în curs de dezvoltare, trebuie
încurajată cercetarea ştiinţifică naţională şi internaţională. Tocmai de aceea trebuie să se

14
încurajeze şi să se uşureze libera circulaţie a celor mai recente informaţii şi transferul datelor
obţinut prin experienţe şi al tehnicilor referitoare la mediu.
21). Principiu: Conform Cartei Naţiunilor Unite şi principiilor de drept internaţional,
statele au dreptul suveran de a exploata propriile lor resurse conform politicii lor de mediu şi
au datoria să se asigure că activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor sau sub controlul
lor nu cauzează daune mediului altor state sau al unor regiuni care nu depind de nici o
jurisdicţie naţională.
22). Principiu: Statele au obligaţia să coopereze în vederea dezvoltării dreptului
internaţional în ceea ce priveşte atât responsabilitatea faţă de victimele poluării şi
despăgubirea acestora cât şi repararea altor prejudicii pe care activităţile exercitate în cadrul
jurisdicţiei acestor state sau sub controlul lor le cauzează mediului unor regiuni situate
dincolo de limitele jurisdicţiei lor.
23). Principiu: Indiferent dacă nivelul standardelor de poluare este stabilit de
comunitatea internaţională, ori de sistemul juridic al unei anumite ţări, de fiecare dată
trebuie avut în vedere că normele de emisie ale statelor dezvoltate nu vor putea fi aplicate
statelor în curs de dezvoltare datorită unor costuri sociale nejustificate.
24). Principiu: Toate statele, mari şi mici, trebuie să coopereze, pe picior de egalitate,
în vederea apărării şi îmbunătăţirii mediului ambiant. Cooperarea internaţională pe calea
acordurilor bi sau multilaterale este indispensabilă pentru a preveni, limita, reduce şi
elimina, în mod eficient, daunele cauzate mediului în toate domeniile, şi aceasta cu
respectarea suveranităţii şi intereselor tuturor statelor.
25). Principiu: Statele trebuie să vegheze ca organizaţiile internaţionale să joace un
rol eficient şi dinamic de coordonare în ocrotirea şi îmbunătăţirea mediului ambiant.
26). Principiu: Omul şi mediul ambiant trebuie cruţaţi de efectele armelor nucleare şi
de toate celelalte mijloace de distrugere în masă. În cadrul organizaţiilor internaţionale,
statele trebuie să depună eforturi pentru a se ajunge, fără întârziere, la un acord cu privire la
desfiinţarea şi distrugerea completă a unor asemenea arme.
Declaraţia de la Stokholm şi Recomandările acesteia, cuprinse în planul de acţiune,
au fost dezbătute şi adoptate de sesiunea XXVII/1972 a Adunării Generale a ONU (Hot. nr.
2994 din 15 dec. 1972).
Importanţa Conferinţei de la Stokholm este multiplă deoarece:
- A atras atenţia opiniei publice mondiale, politicienilor şi şefilor stat că omul este,
deopotrivă, creaţia şi creatorul mediului său; elementul natural şi cel pe care omul însuşi l-a
creat sunt indispensabile bunăstării şi exercitării depline a drepturilor şi libertăţilor sale
fundamentale.
- A abordat protecţia mediului într-o manieră globală.
- A pus bazele şi a creat cadrul unui sistem instituţional mondial pentru protecţia
mediului în cadrul ONU. S-a înfiinţat, astfel, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu
şi s-au elaborat proiecte având ca obiective supravegherea gradului de poluare a oceanului
planetar, de degradare a solului, de defrişare a pădurilor etc., precum şi realizarea de studii
interdisciplinare care au evidenţiat riscurile degradării ireversibile a mediului şi necesitatea
corelării creşterii economice cu protecţia mediului.
- Sub impulsul său, ceea de a XXVII sesiune a Adunării Generale a ONU a adoptat o
serie de hotărâri, dintre care: Hotărârea Adunării Generale a ONU privind obligaţia statelor
de a colabora în domeniul protecţiei mediului (2995/XXVII); Hotărârea Adunării
Generale privind responsabilitatea statelor în domeniul protecţiei mediului (2996/XXVII);
Hotărârea privind cadrul instituţional al activităţilor privind protecţia mediului

15
(2997/XXVII); Hotărârea privind instrumentele juridice ale cooperării în domeniul
protecţiei mediului, adică despre dreptul internaţional al mediului (2998/XXVII).
Am amintit aceste Hotărâri ale ONU, în primul rând deoarece ele au fost aprobate de
toate statele membre, chiar şi de acelea care nu au participat la Conferinţa de la Stockholm
(Grupul fostelor ţări socialiste, cu excepţia României), şi pentru că, prin ele, protecţia
mediului a fost plasată în fruntea listei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, s-a
formulat şi s-a declarat dreptul la dezvoltare şi la creştere economică. Ele au pus în evidenţă
faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de cele ale bunăstării şi de
procesele economice în general.
În final, s-a ajuns la formularea conceptului de „dezvoltare durabilă” şi la
recunoaşterea necesităţii implementării lui, ca principiu director al strategiilor şi politicilor
naţionale în domeniul evoluţiei economice şi protecţiei mediului (Rezoluţia nr. 42/1987 a
Adunării Generale a ONU).
Prin „dezvoltarea durabilă” se înţelege acel tip de dezvoltare economică care asigură
satisfacerea necesităţilor perene fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile cerinţe.
În contextul sporirii eforturilor naţionale şi internaţionale pentru promovarea
dezvoltării unui mediu înconjurător sănătos în toate ţările, ziua de 5 iunie a fost proclamată
„Ziua Mondială a Mediului Înconjurător”.
A doua Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare s-a desfăşurat
în perioada 3-14 iunie 1992, la Rio de Janeiro.
Din cele 178 de state membre ale ONU, la conferinţă au participat, cu delegaţii
oficiale, 172. Cu această ocazie au fost semnate două convenţii: Convenţia cadru privind
schimbările climaterice şi Protecţia Biodiversităţii. În acelaşi timp, au fost adoptate un plan
de acţiune, intitulat Agenda 21, o Recomandare privind protecţia pădurilor şi o Declaraţie,
care conţine 27 de principii privind sarcinile care urmează a fi realizată de omenire.
Conferinţa de la Rio s-a axat pe studiul raportului dintre mediu şi dezvoltare din
perspectiva ”dezvoltării durabile”, căreia i-au fost consacrate şapte articole. Potrivit
raportului prezentat, dezvoltarea durabilă este aceea care ”răspunde nevoilor actuale, fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde nevoilor proprii”.
În continuare vom face o scurtă trecere în revistă a elementelor conţinute de
documentele adoptate în cadrul Conferinţei:
Declaraţia de la Rio privind mediul şi dezvoltarea, numită şi Cartea Pământului
De la bun început trebuie să subliniem că Declaraţia de la Rio nu are forţă juridică
obligatorie. Cu toate acestea, influenţa sa asupra dreptului internaţional al mediului este
semnificativă. Ea reprezintă, de fapt, rezultatul unei soluţii de compromis între ţările
industrializate şi ţările în curs de dezvoltare. În mare, Declaraţia de la Rio, ca şi cea de la
Stockholm, consacră drepturile şi responsabilităţile ce revin statelor în raport cu protecţia
mediului. Fireşte, cea de la Rio reflectă şi preocupările apărute în cei 20 de ani care despart
în timp cele două conferinţe.
”Cea mai importantă inovaţie a documentului constă în conjugarea celor doi
termeni, protecţia mediului şi dezvoltarea, care, de acum înainte, vor fi strâns legaţi” 17 .
Declaraţia are un preambul, care anunţă instituirea unei cooperări echitabile, prin
care să se formeze o nouă comunitate internaţională care să asigure naşterea unor convenţii
internaţionale, să protejeze unitatea globală a mediului şi a dezvoltării, să conştientizeze că

17
M. Duţu, Dreptul mediului - Tratat, vol. II, p. 26
16
Terra este casa noastră comună. Pe baza acestor constatări, se proclamă un număr de 27 de
principii, cu unul mai mult decât cuprindea Declaraţia de la Stockholm.
Pornind de la ideea de bază că fiinţele umane constituie centrul preocupărilor de
dezvoltare susţinută, declaraţia proclamă dreptul fundamental al omului la o viaţă sănătoasă
şi productivă în armonie cu natura (principiul l) şi recunoaşte statelor ”dreptul suveran de a-
şi exploata resursele potrivit propriilor lor politici în domeniul mediului şi dezvoltării" ca şi
responsabilitatea de a se asigura că activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor nu
provoacă daune mediului în alte state sau regiuni care sunt în afara limitelor jurisdicţiei
naţionale (principiul 2 şi principiul 15).
Principiul precauţiei este formulat după cum urmează: ”În scopul protecţiei
mediului şi în raport de posibilităţile lor, statele trebuie să tindă, într-o arie largă, spre
prevenire. În cazul unei situaţii grave ori a unui pericol de pagubă ireparabilă, lipsa unor
cunoştinţe ştiinţifice complete nu-l scuteşte pe poluator de plata costurilor generate de
aplicarea unor măsuri eficiente impuse de necesitatea de a împiedica deteriorării mediului”
(Principiul „poluatorul plăteşte”).
Alte elemente de noutate aduse de Declaraţiei de la Rio constau în aceea că se acordă
o importanţă deosebită participării societăţii civile (femeile, tinerii, cetăţenii în genere) şi, în
acelaşi timp, se instituie responsabilităţi globale pentru ONU şi Organismele din sistemul
său faţă de abordarea şi soluţionarea problemelor mediului.
Deşi nu are forţă juridică, Declaraţia de la Rio are importante semnificaţii juridice,
fiind adoptată în cadrul unei Conferinţe internaţionale la care au participat aproape toate
statele lumii precum şi o serie de organizaţii internaţionale. Prin conţinutul său, Conferinţa
de la Rio a reluat şi a consacrat o serie de reguli formulate deja la Conferinţa de la
Stockholm şi a confirmat altele, rezultate din practica internaţională de după 1970,
îndeplinind astfel cerinţa unei practici internaţionale pentru crearea unor reguli
cutumiare. Din această categorie identificăm următoarele reguli:
- obligaţia statului de a veghea ca activităţile desfăşurate pe teritoriul sau sub
controlul său să nu cauzeze daune mediului în afara limitelor competenţelor sale teritoriale;
- statele trebuie să coopereze pentru protecţia mediului;
- dreptul generaţiilor viitoare de a avea nevoile satisfăcute în mod echitabil şi
responsabilitatea generaţiilor actuale, în acest sens;
- obligaţia statelor de a elabora reguli privind responsabilitatea pentru daunele
cauzate mediului şi pentru indemnizarea victimelor;
- participarea tuturor indivizilor la luarea deciziilor referitoare la mediu, care îi pot
afecta;
- obligaţia statelor de a notifica imediat celorlalte state orice catastrofă şi orice
situaţie de urgenţă;
- obligaţia realizării studiului de impact în cazul activităţilor cu risc ridicat.
Agenda 21 reprezintă un program de acţiune care va fii aplicat de guverne, agenţii de
dezvoltare, organizaţii ale ONU şi grupuri independente, în toate acele sectoare în care
activitatea omului afectează mediul înconjurător.
Convenţia privind schimburile climatice, prin care ţările semnatare s-au angajat
să-şi reducă, până în anul 2000, emisiile de bioxid de carbon în atmosferă la nivelul anului
1990. Pentru sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare, ţările dezvoltate s-au angajat să creeze
un fond special pentru asistenţă şi să contribuie la furnizarea necesarului de energie al
acestora.

17
 Convenţia privind diversitatea biologică
Statele semnatare s-au angajat să stabilească zone protejate, să integreze problemele
biologice în sistemele de dezvoltare pe plan naţional şi să asigure întregii comunităţi
internaţionale avantajele ce decurg din utilizarea resurselor genetice, inclusiv asigurarea
transferului de tehnologii biologice de la ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare.
Totodată, prin această convenţie s-au stabilit şi măsurile ce trebuie luate pentru protecţia
ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă.
Declaraţia asupra conservării şi exploatării pădurilor
Deşi s-ar fi dorit ca aceasta să fie o convenţie, a rămas doar la nivel de declaraţie de
principii, întrucât nu s-a putut realiza un acord între statele participante.
Cea de a treia Conferinţă mondială a ONU asupra mediului a avut loc la
Johanesburg (26 august-4 septembrie 2002) şi a fost dedicată dezvoltării durabile, având pe
ordinea de zi următoarele teme: apa şi sistemul de salubritate publică, energia, sănătatea,
agricultura şi managementul ecosistemelor. Cu această ocazie, au fost adoptate două
documente: Declaraţia de la Johanesburg şi Planul de implementare a sarcinilor socio-
economice şi de mediu. Declaraţia cuprinde angajamentul statelor semnatare de a promova
şi consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea
socială şi protecţia mediului la nivel local, naţional, regional şi global.
În Declaraţie se afirmă că eradicarea sărăciei, protecţia şi managementul resurselor
naturale pentru asigurarea dezvoltării economice şi sociale constituie obiective şi cerinţe
esenţiale ale dezvoltării durabile şi, de aceea, statele semnatare se angajează să lupte
împotriva tuturor factorilor care împiedică această dezvoltare.
Toate aceste iniţiative adoptate în plan internaţional în domeniul protecţiei mediului
înconjurător au avut marele merit de a contura metode globale de abordare şi soluţionare a
problemelor legate de mediu şi a crea organisme internaţionale însărcinate cu această
problemă.

3. Tratatele internaţionale
Pe lângă Declaraţiile internaţionale şi practica decizională a instanţelor judecătoreşti
internaţionale - cutuma internaţională şi precedentul judiciar - un al treilea izvor principal al
dreptului internaţional al mediului îl constituie tratatele internaţionale.

3.1. Criterii de clasificare a tratatelor internaţionale:

a) în funcţie de obiectul reglementării;
b) în funcţie de subiecţii de drept participanţi;
c) în funcţie de caracterul reglementării.

a) În funcţie de obiectul reglementării deosebim tratate referitoare la :

- mări şi oceane
- cursuri de apă internaţionale
- atmosferă şi climă
- protecţia solului
- protecţia naturii
- protecţia resurselor naturale
- poluarea transfrontalieră
- protecţia teritoriilor aflate dincolo de jurisdicţiile naţionale.
- poluarea rezultată în urma unor activităţi militare

18
 - producţia, transportul, gestionarea depozitarea şi neutralizarea deşeurilor
periculoase.
- prevenirea şi combaterea accidentelor ecologice
- răspunderea statelor în cazul unor prejudicii ecologice
- obligaţia statelor privind cooperarea în domeniul protecţiei mediului
- drepturile unor mişcări ecologice şi ale societăţii civile etc.

b) Dacă avem în vedere subiecţii de drept participanţii şi aria de reglementare a

tratatelor internaţionale, putem deosebi:
- tratate internaţionale globale sau multilaterale (global agreements)
- tratate internaţionale regionale (regional agreements) şi
- tratate bilaterale (bilateral agreements)
Tratatele globale sau multilaterale se adresează comunităţii internaţionale, chiar şi
atunci când nu sunt semnate de către toate statele. Aderarea la ele rămâne întotdeauna
posibilă, ele tinzând spre globalitate. Ca exemplu poate fi amintită Convenţia privind
exploatarea bogăţiilor Antarcticii.
Caracterul convenţiilor regionale şi bilaterale se poate deduce din denumirea lor.

c) În în funcţie de caracterul lor, tratatele internaţionale se clasifică în: tratate

deschise şi închise.
După o altă clasificare, putem vorbi de carte, convenţii-cadru, înţelegeri, procese-
verbale etc.
Dreptul internaţional al mediului utilizează aproape toate instituţiile şi tehnicile
dreptului internaţional. În multe cazuri, dreptul internaţional al mediului precizează şi
dezvoltă principiile de bază ale dreptului internaţional. De pildă, limitează principiul
suveranităţii statului prin interdicţia poluării transfrontaliere şi prin interzicerea prejudicierii
mediului. Într-o altă abordare, extinde responsabilităţile statelor şi dincolo de teritoriile
aflate sub suveranitatea sau jurisdicţia lor, cum se întâmplă în cazul mării libere, în cosmos
etc.
Obligaţia statelor privind cooperarea este completată de dreptul internaţional al
mediului cu obligaţia de informare, consultare şi acordare de ajutor.
Strânsa legătură între dreptul internaţional al mediului şi drepturile fundamentale ale
omului rezultă din dreptul omului la informare în legătură cu starea mediului şi schimbarea
calitativă a acestuia, din accesul lui liber la autorităţi şi la instanţe judecătoreşti, din
asigurarea participării lui la luarea deciziilor privind mediul precum şi din interzicerea
oricărei discriminări în problemele mediului.
Dreptul internaţional al mediului este ramura juridică care se află în cea mai rapidă
dezvoltare. Numărul convenţiilor globale care consacră principii de bază depăşeşte, azi, o
sută. Aceste principii teoretice sunt realizate în practică de către convenţii internaţionale
regionale şi bilaterale. Numărul celor din urmă depăşeşte, azi, 3000. Este deosebit de
importantă armonizarea celor trei nivele de reglementare internaţională în aşa fel încât să fie
posibilă ”interacţiunea”, transparenţa lor în sensul posibilităţii completării lor reciproce.
Iată câteva convenţii internaţionale cu caracter global:
- Convenţia privind protecţia moştenirii culturale şi naturale a omenirii (1972)
- Carta mondială a protecţiei naturale (1982)
- Convenţia de la Viena privind apărarea stratului de ozon (1985)
- Protocolul de la Montreal privind gazele care distrug stratul de ozon (1987)

19
 - Convenţia de la Basel, privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor
periculoase şi eliminarea acestora (1989).
Convenţii internaţionale regionale sunt, de exemplu:
- Convenţia Europei de Nord privind protecţia mediului (1974)
- Convenţia privind poluarea transfrontalieră a atmosferei la mare distanţă (1979)
- Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării (1992).
În cele ce urmează vom arunca prezenta pe scurt câteva convenţii internaţionale:

Carta Mondială a Protecţiei Naturii

În preambulul Chartei Mondiale a Protecţiei Naturii, semnată în anul 1982, se
reaminteşte că viaţa umanităţii depinde de desfăşurarea normală a proceselor naturale, de
respectarea biodiversităţii, factori ce sunt ameninţaţi grav tocmai de poluări provocate de
activitatea umană. Prin eforturi naţionale şi prin cooperare internaţională trebuie să se
întărească apărarea naturii faţă de poluările de tot felul. Protecţia naturii, protecţia mediului
ambiant şi politica economică, în interdependenţa lor, trebuie să asigure dezvoltarea
durabilă. Toţi cei trei factori au nevoie de pace, de securitate şi de cooperare între naţiuni.
Omenirea este o parte a naturii, rezultatul desfăşurării netulburate a sistemelor
naturale. Acest lucru este valabil de la satisfacerea necesităţilor de energie şi până la
alimentaţie, pe întreg teritoriul vieţii sociale. Civilizaţia, cultura şi arta omenirii ca şi
activitatea s-a ştiinţifică îşi au rădăcinile în natură, forţa lor creatoare izvorăşte din natură.
Perturbarea gravă a funcţionării naturale a diferitelor ecosisteme poate crea o situaţie în care
civilizaţia se poate prăbuşi cu propriile sale limite economice, politice şi sociale. Un astfel
de pericol ne ameninţă, îndeosebi, în cazul surselor naturale de energie. Tocmai de aceea,
omul trebuie să respecte orânduirea naturală şi nu are dreptul să perturbe procesele şi
legităţile acesteia.
În toate zonele Terrei - pe uscat, pe mare şi în atmosferă - trebuie asigurat echilibrul
natural şi, în mod special, trebuie protejate formele reprezentative ale diferitelor tipuri de
ecosisteme, habitatul speciilor rare.
Omul trebuie să desfăşoare, pe pământ, pe mare şi în aer numai acele activităţi care
nu periclitează mediul de viaţă al altora ori fauna şi flora. Necesităţile omenirii trebuie
asigurate numai în măsura în care nu se aduce atingerea diferitelor ecosisteme. În
proiectarea dezvoltării vieţii sociale şi economice trebuie avută în vedere protecţia mediului
natural. La dezvoltarea economică, la politica demografică, la dezvoltarea calităţii vieţii pe
termen lung trebuie să se ţină cont de capacitatea de regenerare naturală care, paralel cu
dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, poate suferii modificări.
Nu trebuie să pierdem din vedere caracteristicile biologice şi fizice, fertilitatea şi
frumuseţea naturală a Terrei. Trebuie adoptate reglementări care să asigure, pe termen lung,
fertilitatea solului şi prevenirea degradării mediului natural. Sursele neregenerabile de
energie vor trebui gestionate cu mare grijă. De asemenea, trebuie asigurată regenerarea
naturală a celorlalte surse de energie şi trebuie să apărăm natura de dezastrele războaielor.
În aplicarea oricărei tehnologii care are impact asupra naturii trebuie aleasă soluţia
cea mai bună, cea mai modernă cu cel mai mic risc. Printr-un control permanent trebuie
prevenit orice pericol privind mediul iar activităţile de degradare a mediului trebuie
combătute prin aplicarea la timp a unor reglementări adecvate.
Activităţile cu risc major asupra naturii trebuie supuse studiului de impact iar, în
cazul în care instrumentul potrivit şi sigur al protecţiei mediului nu este cunoscut, proiectul
activităţii respective trebuie abandonat. Trebuie să tindem spre minimizarea efectelor

20
negative asupra naturii. La cultivarea pământului, la gestionarea pădurilor trebuie avute în
vedere condiţiile naturale date.

Convenţia de la Viena privind protecţia stratului de ozon (1985)

Convenţia de la Viena privind protecţia stratului de ozon recomandă luarea unor
măsuri în interesul apărării sănătăţii umane şi a mediului natural în faţa unor factori care au
ca efect modificarea stratului de ozon, în special împotriva acelor activităţi umane care
determină sau pot determina astfel de efecte. În acest scop, statele semnatare au creat o reţea
de observare, de cercetare şi de schimb de informaţii prin care să cunoască, să înţeleagă şi să
analizeze mai bine acele activităţi umane care influenţează stratul de ozon precum şi
influenţa modificării stratului de ozon asupra sănătăţii oamenilor şi asupa mediului.
Totodată, statele s-au obligat să coopereze şi în procesul de legiferare, în armonizarea
politicilor de mediu şi în acţiunile de protecţie a mediului. Pe teritoriile aflate sub
suveranitatea sau jurisdicţia lor statele vor preveni, vor limita, vor reduce şi vor opri acele
activităţi umane care au influenţă negativă asupra stratului de ozon.
În cadrul cooperării vor observa sistematic:
- procesele chimice şi fizice care influenţează stratul de ozon.
- modificarea stratului de ozon şi influenţa s-a asupra sănătăţii omului, în special a
celei rezultate de schimbările radiaţiei ultraviolete.
- schimbările de climă rezultate din modificarea stratului de ozon.
- activităţile, materiile, tehnologiile care influenţează stratul de ozon.
- materialele şi tehnologiile care protejază stratul de ozon.
Pentru coordonarea cooperării lor, statele semnatare au creat un Secretariat şi au
adoptat, alături de Convenţie, două anexe. Prima anexă conţine o formulare mai amplă, în
cadrul Programului de acţiune, a obligaţiilor statelor, prezentate de noi mai sus, iar Anexa II
reglementează schimbul de informaţii ştiinţifice, tehnice şi juridice.
Convenţia a instituit o Conferinţă a Părţilor, abilitată să adopte Protocoale
operaţionale.
Prin Protocolul adoptat la Montreal, în 1987, statele participante s-au obligat ca,
începând din 1993, fabricarea şi utilizarea substanţelor prevăzute de Convenţie (în special a
halonilor) să fie îngheţate la 80 la sută din totalul celor din anul 1986 iar începând cu 1 iulie
1998 până în 30 iunie 1999 şi în fiecare din următoarele 12 luni, utilizarea substanţelor
prevăzute în anexa I a Convenţiei să fie îngheţată la jumătatea nivelului utilizat din 1986.
România, prin Legea nr. 84 din 3 decembrie 1993, a aderat la Convenţia privind
protecţia stratului de ozon din 1985, Protocolul din 1987 şi Amendamentul din 1990 iar prin
H.G. nr. 243/1995 a fost înfiinţat Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon.

Convenţia protecţiei mediului Europei de Nord

Această convenţie ar putea constitui un model pentru o cooperare eficientă între state
în domeniul protecţiei internaţionale a mediului. Este un mister de ce acest exemplu, evident
pozitiv, nu a fost urmat. Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia au căzut de
acord, în 1974, că subiecţii de drept - persoane juridice şi fizice - pot valorifica în faţa
autorităţilor de protecţia mediului sau în faţa instanţelor judecătoreşti orice pretenţie privind
mediul înconjurător, care a fost creată de o situaţie aflată sub autoritatea juridică a unui stat
semnatar.
Autoritatea sau organul juridic competent a soluţiona plângerea este cel de la
domiciliul sau reşedinţa celui prejudiciat. Copii ale plângerii, acţiunii judecătoreşti, cererii,

21
actelor anexate, expertizelor vor fi trimise autorităţii de mediu a acelui stat din care se
presupune, potrivit reclamaţiei, că provine prejudiciul ecologic. Copia actelor poate fi
insoţită şi de observaţiile şi notele autorităţii ori instanţei expeditoare. Ele pot conţine chiar
şi iniţierea de probe. Autoritatea/instanţa competentă, în funcţie de domiciliul/reşedinţa
poluatorului, va examina plângerea şi va comunica poziţia sa autorităţii expeditoare. În caz
de nevoie, autorităţile competente din cele două state vor lua legătura una cu cealaltă,
clarificând astfel situaţia. Dacă soluţia lor este identică, se presupune că s-a adoptat o soluţie
fundamentată.
S-ar putea ca, autorităţile sau instanţele de mediu competente ale celor două state să
se situeze pe poziţii diferite. În acest caz, ambele autorităţi pot introduce recurs la autoritatea
de mediu superioară ori la instanţa de recurs. În situaţia în care sistemul juridic al celor două
state nu va fi identic, se va aplica reglementarea juridică mai favorabilă celui prejudiciat.
Plângerea, probele şi decizia vor fi publicate în presa locală realizându-se, în felul acesta,
principiul accesului publicului la controlul realizării protecţiei mediului. Cheltuielile unor
astfel de procedee sunt suportate de către statele semnatare.

4. Legislaţia română privind protecţia mediului înconjurător; istoric,

caracteristici şi actualitate
În ţara noastră, activitatea de protecţie a mediului are o istorie relativ recentă,
dezvoltarea acesteia fiind legată atât de condiţiile interne specifice cât şi de preocupările
existente pe plan internaţional.
De la primele reguli nescrise de drept cutumiar, prin care se ocroteau aspecte minore
ale naturii s-a ajuns la reglementările juridice actuale, care abordează problemele mediului
înconjurător în mod integrat şi tind să se armonizeze cu legislaţia comunitară şi cu cea
internaţională în materie.
Vechiul drept românesc cuprindea o serie de reguli şi instituţii pentru ocrotirea
pădurilor, apelor, solului şi vânatului. Amintim instituţia braniştei din secolul al XIV-lea,
care însemna un teritoriu (de fapt o rezervaţie) unde erau interzise, în scop de conservare,
doborârea arborilor, păscutul vitelor, vânătoarea şi pescuitul, fără autorizarea expresă a
proprietarului.
În 1739, în Banat, s-a instituit serviciul silvic regulat.
În a doua parte a secolului trecut, marea reformă juridică a lui Cuza-Vodă a adus
elemente noi în acest domeniu. Codul Penal din 1864 prescria restricţii (art. 309 şi 368)
privind vânătoarea în parcuri închise, oprea otrăvirea peştilor în bălţi, heleştee, havuzuri şi
sancţiona incendierea pădurilor şi a fâneţelor. ”Legea pentru vânat” (1874) reglementa
dreptul la vânătoare, stabilind perioadele de oprire a vânătorii şi chiar prohibiţia totală a
acesteia pentru unele specii, vânătoarea putând fi efectuată numai cu puşca sau călare.
În 1881 este adoptat primul Cod Silvic al României prin care se instituie
reglementarea de ansamblu a regimului de exploatare a tuturor pădurilor şi, pentru prima
oară, necesitatea igienizării unor păduri, indiferent de proprietar. O serie de măsuri vizând
protecţia unor factori naturali au fost fixate prin Legea Sanitară din 1885. În baza acestor
prevederi s-a elaborat şi s-a adoptat, la 24 septembrie 1894, Regulamentul pentru
industriile insalubre, care era, pentru vremea respectivă, o lege modernă şi complexă
pentru protecţia mediului înconjurător. Aceasta prevedea sancţiuni mergând chiar până la
închiderea stabilimentului industrial necorespunzător exploatat sau întreţinut.
În vederea ocrotirii vegetaţiei apar Condiţiuni generale pentru exploatarea
pădurilor statului (11 iunie 1896) şi Legea pentru crearea unui fond necesar pădurilor,

22
menţinerii coastelor şi fixării terenurilor pe moşiile statului (16 mai 1900), care
prevedea, la insistenţele unor oameni de ştiinţa ca Ion Ionescu de la Brad sau Grigore
Antipa, reglementări privind tăierea raţională şi regenerarea unor păduri rezervate în scopul
apărării solului de eroziuni. Tot în această perioadă s-au instituit şi o serie de reguli
importante privind pescuitul în apele României.
În 1909, autorităţile din Transilvania încep să întocmească liste cu monumente de
interes istoric sau ştiinţifico-economic care urmau a se bucura de o protecţie juridică
specială. Aceste demersuri au fost concretizate în 1919, de Sfatul Naţional de la Sibiu, prin
Legea agrară, care a adoptat prima măsură legislativă pentru protecţia naturii, motiv pentru
care este considerată drept prima măsură legislativă românească pentru protecţia naturii. La
7 iulie 1930 a apărut prima Lege pentru ocrotirea monumentelor naturii (Rezervaţia
Retezat), care a fost completată, în 1932, cu noi articole şi două regulamente.
După cel de-al doilea război mondial, problemele generale ale protecţiei şi
conservării naturii au fost tratate în contextul dezvoltării economico-sociale planificate şi ale
regimului politic totalitar. Un decret (nr. 237 din 1950) privind protecţia naturii declara că
”ocrotirea naturii este considerată o problemă de stat”. Comisia pentru ocrotirea naturii este
reorganizată şi plasată sub autoritatea Academiei Române. La nivel local, această
problematică a fost încredinţată consiliilor populare teritoriale. Dar noua atitudine faţă de
bunurile societăţii a încurajat mai mult risipa decât raţionalizarea consumului şi eficienţa
economică. Actul răspunderii sociale în domeniul protecţiei mediului şi folosirii cât mai
eficiente a resurselor naturale nu a fost corelat cu sistemul de interese colective şi
individuale. Preocuparea permanentă pentru ridicarea nivelului de cunoaşterea ştiinţifică a
mediului natural de către toţi membrii societăţii, s-a izbit de lipsa de realism a deciziilor
politice centralizate care, în fapt, s-a repercutat negativ asupra mediului şi oamenilor în
general.
Datorită conştientizării la nivel planetar a mutaţiilor nefaste grave petrecute în mediul
natural şi sub impulsul Conferinţei mondiale a ONU asupra mediului (iunie 1972,
Stockholm) se conturează, şi în România, o nouă concepţie referitoare la conservarea,
protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant. În anul 1973 s-a adoptat Legea privind
protecţia mediului înconjurător (nr. 9 din 20 iunie 1973), care, la acea dată, a situat
România printre primele ţări din lume care dispuneau de o lege-cadru în acest domeniu.
Pentru coordonarea şi îndrumarea unitară a activităţilor de protecţie a mediului înconjurător,
în anul 1974 s-a înfiinţat Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător. La
nivelul judeţelor şi al Municipiul Bucureşti au fost înfiinţate comisii pentru protecţia
mediului înconjurător, subordonate fostelor consilii populare judeţene şi, respectiv, al
Municipiului Bucureşti. Sub acelaşi impuls, a apărut Legea apelor în 1974, Legea fondului
funciar şi sistematizării teritorului şi a localităţilor urbane şi rurale, Legea privind
conservarea, protejarea şi dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor raţională, economică
şi menţinerea echilibrului ecologic (Legea nr. 2/1987).
În literatura de specialitate s-a remarcat, pe drept cuvânt, că aceste legi erau prea
generale, prin excelenţă declarative, incapabile să impună o politică ecologică coerentă şi
unitară. Predominanţa absolută a factorului economic a condus la neglijarea dimensiunii
ecologice a dezvoltării, deşi din punct de vedere formal, al prescripţiilor şi al conţinutului
lor, reglementările respective corespundeau standardelor internaţionale.
În realitate, respectivele norme juridice nu puteau fi aplicate, rămânând, în mare
parte, doar la stadiul de declaraţii de intenţie, simple paleative într-un sistem închistat şi
ideologizat la extrem. Inexistenţa unor pârghii şi mecanisme specifice unei economii

23
competitive a făcut ca aceste legi să capete un caracter formal, uşor de încălcat. Din acest
motiv, ele nici nu şi-au găsit o reflectare şi o dezvoltare corespunzătoare în celelalte ramuri
ale dreptului.
Cu toate aceste inconveniente, considerăm că respectivele reglementări au fost utile
atât pentru jurişti - teoreticieni sau practicieni - cât şi pentru opinia publică. De fapt, ele au
deschis drumul afirmării, în sistemul nostru de drept, a unei noi ramuri, şi anume dreptul
mediului.
După anul 1989, în România a început un amplu proces de transformări sociale,
politice şi economice, a cărui esenţă constă în trecerea de la o economie planificată la una de
piaţă, de la dominaţia proprietăţii de stat la proprietatea privată. Toate acestea au impus o
nouă abordare şi soluţionare a problematicii protecţiei, conservării şi dezvoltării mediului. O
serie de legi, sau părţi din legi, au devenit inaplicabile în noile condiţii. Altele au fost
abrogate expres. S-a creat, astfel, un fel de vid legislativ. În acest context, reglementările de
tranziţie au jucat un rol important, în special în crearea unei noi structuri instituţionale.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 264 din aprilie 1991 s-a înfiinţat Ministerul Mediului -
autoritate controlată de stat, care organizează cadrul instituţional, dezvoltă, îndrumă şi
perfecţionează activitatea de protecţie a mediului la scară naţională.
Constituţia din 1991 consacră, pentru prima dată în România, principiul
fundamental al dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat, stabilind obligaţia statului de a
asigura ”refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, menţinerea echilibrului ecologic,
precum şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii” şi instituind, astfel,
concepţia generală conform căreia protecţia mediului constituie o responsabilitate publică a
statului. Pentru umplerea vidului legislativ au fost ratificate o serie de convenţii
internaţionale, în special în domeniul protecţiei naturii, care au devenit astfel, potrivit legii
fundamentale, parte a dreptului intern.
Printre acestea putem enumera aderarea României la Convenţia UNESCO din 16
noiembrie 1972 privind patrimoniul cultural şi natural (Decretul nr. 187/1990), şi la
Convenţia de la Romsar, din februarie 1971, privind zonele umede de importanţă
internaţională, cu înscrierea Deltei Dunării ca obiectiv al acestor tratate. De asemenea, a fost
adoptată Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei biosferei Delta Dunării.
Printr-o serie de hotărâri guvernamentale, s-au stabilit reguli speciale privind
importul şi exportul deşeurilor şi regimul contravenţiilor.
Trecerea de la dominaţia absolută a proprietăţii de stat la cea a proprietăţii private a
determinat stabilirea unor noi raporturi între proprietate şi protecţia mediului. De aceea, în
Constituţia din 1991 s-a prevăzut că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului (art. 41, alin. 6).
Aceste prevederi au fost completate de o nouă Lege a protecţiei mediului, nr.
137/1995 (M.O. partea I, nr. 304 din 30 decembrie 1995) care consacră recunoaşterea şi
garantarea dreptului la un mediu sănătos şi răspunderea civilă obiectivă pentru daunele
ecologice, instituie o procedură de autorizare a activităţilor potenţial periculoase pentru
mediu şi stabileşte, de asemenea, şi instrumente economico-fiscale stimulative pentru
ocrotirea naturii. Legea sus-menţionată a avut meritul că a proclamat o serie de principii
care să promoveze o nouă abordare a protecţiei mediului. Legea a fost, ulterior, completată
cu o serie de reglementări sectoriale, cum ar fi; Codul silvic, aprobat prin Legea nr. 26/1996,
Legea apelor nr. 107/1996, Legea privind desfăşurarea activităţilor nucleare nr. 111/1996,
Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996, O.G.U. nr. 243/2000 privind
protecţia atmosferei, Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura ş.a.

24
 În contextul Legii de revizuire a Constituţiei din 1991 (nr. 429/2003), în Titlul II al
acesteia a fost introdus un articol nou (nr. 35) intitulat “Dreptul la un mediu sănătos”, prin
care s-a statuat că:
”(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi
echilibrat ecologic;
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept;
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul
înconjurător ”.
Modul în care este plasat art. 35 în structura Titlului II al Constituţiei, ne permite sa
tragem concluzia că prevederile sale reprezintă sediul principal al reglementării
constituţionale a acestui drept. Ele sunt completate cu prevederile art. 44 (7), referitoare la
dreptul de proprietate, potrivit cărora “Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului …”, precum şi cu cele ale art. 135 (2) lit. e., conform căruia statul
trebuie să asigure, printre altele, şi “refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi
refacerea echilibrului ecologic”. Semnificaţiile acestor texte constituţionale se completează
reciproc.
Perspectivele desăvârşirii tranzacţiei spre economia de piaţă şi integrarea ţării în
structurile euroatlantice, respectiv NATO şi Uniunea Europeană conferă o serie de
particularităţi evoluţiei dreptului mediului. În acest context s-a adoptat Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr. 1196 din 30
decembrie 2005), privind protecţia mediului care abrogă Legea protecţiei mediului nr.
137/1995 precum şi orice alte dispoziţii contrare. Prin această reglementare cadru se
conturează şi se afirmă o schimbare substanţială a dreptului intern, deopotrivă cantitativă şi
calitativă, datorită abordării integratoare şi asumării obiectivelor dezvoltării durabile şi a
transpunerii acquis-ului comunitar de mediu. Dar, nici această nouă reglementare nu
reuşeşte să elimine paralelismele sau aş zice chiar contradicţiile existente în numeroasele
texte (legi, tratate, decrete, ordonanţe, ordine ministeriale etc), care formează un adevărat
infern legislativ. Tocmai de aceea, putem afirma fără a greşi că, în România, procesul de
tranziţie se desfăşoară într-un ritm lent şi dezordonat. În cest context, obligaţiile de mediu
sunt adesea neglijate, ceea ce adânceşte actuala criză ecologică.
În această situaţie, opţiunea cea mai viabilă pentru România ar fi adoptarea unui Cod
al mediului, asemănător celor din Franţa, Suedia, Olanda, Finlanda ş.a., ca act legislativ
atotcuprinzător, sistematizat, cu un caracter integrator şi un mecanism capabil să
recepţioneze noile reglementări interne, comunitare şi internaţionale. Din această
perspectivă, considerăm că Ordonanţa nr. 195/2005 are, prin excelenţă, un caracter
tranzitoriu, necesar perioadei actuale, adică acela de a desăvârşi adaptarea dreptului intern al
mediului la exigenţele dreptului comunitar.
Observăm că actuala reglementare constituţională 18 foloseşte, pentru a desemna acest
nou drept fundamental, expresia “dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic”.
Formularea exprimă statutul dualist (om-natură) al acestui drept, în sensul că în timp ce ca
drept fundamental al omului la un mediu sănătos el îşi păstrează esenţa antropocentrică, ca

18
Acest drept se regăseşte şi în alte constituţii ca ex. Polonia (2 aprilie 1997, art. 68 şi 74) sub forma obligaţiei puterilor
publice de a lua măsuri contra efectelor negative ale degradării mediului natural, de a realiza o politică care să garanteze
securitatea ecologică a generaţiilor prezente şi viitoare, de a proteja şi ameliora calitatea mediului înconjurător; Finlanda
(1 martie 2000), art. 20 care prevede că toţi au responsabilităţi faţă de natura şi de mediul înconjurător, şi că statul
depune eforturi pentru a garanta fiecăruia dreptul la un mediu înconjurător sănătos; Elveţia (1 ian. 2000) art. 73, 74 care
prevăd că se urmăreşte realizarea unui echilibru durabil între natură, capacitatea sa de reînnoire şi utilizarea sa de către
oameni. Se dă dreptul confederaţiei să legifereze în domeniul protecţiei omului şi a mediului natural înconjurător.
25
imperativ pentru un mediu echilibrat ecologic îşi afirmă o alta, tot atât de importantă, de
ordin natural, adică protecţia mediului pentru toate fiinţele vii (inclusiv specia umană) şi
biosfera în general.
De precizat că acest drept la un mediu sănătos face parte din cea de-a treia generaţie
de drepturi, denumite şi drepturi de solidaritate, drepturi care pot fi realizate nu numai prin
eforturile interne ale statului, ci şi prin cooperare internaţională.
Prin includerea în Constituţie a dreptului la un mediu sănătos, atât statul cât şi
particularii îşi pot angaja răspunderea pentru realizarea acestuia.
Prin acest nou text al Constituţiei se consacră o concepţie avansată privind dreptul la
mediu - prezentată şi în Convenţia de la Aarhus - care are în vedere atât dimensiunea
procedurală a acestuia (prin asumarea de către stat a obligaţiei de a asigura cadrul legislativ
pentru exercitarea sa), cât şi pe cea materială (prin obligaţia statului de a garanta refacerea şi
ocrotirea mediului, precum şi menţinerea echilibrului ecologic). În acest context, drepturile
procedurale nu trebuie percepute ca drepturi în sine, ci ca mijloace de atingere a obiectivului
final, acela al unui mediu sănătos şi echilibrat ecologic, care să permită omului să trăiască
într-un mediu adecvat.

4. Protecţia mediului – problemă globală a omenirii

Din succinta trecere în revista a normelor juridice privitoare la mediu, realizată mai
sus, putem constata evoluţia lor de la primele “tentative de legiferare embrionare, marginale
şi cu efecte limitate” la legislaţia mai complexă apărută în ultimii ani. La începutul epocii
moderne, problemele mediului au fost percepute exclusiv ca simple probleme ale poluării
aerului, apei şi solului prin deşeurile industriale şi casnice, în măsura în care acestea
influenţau negativ sănătatea omului ori aduceau atingere proprietăţii private. Acest lucru s-a
reflectat, fireşte, şi în privinţa dreptului în materie, care se limita doar la extindere şi
dezvoltarea reglementarilor tradiţionale de sănătate publică şi tehnică sanitară. Cu alte
cuvinte, acest drept proteja întotdeauna numai individul, victimă directă a vătămării, nu şi
grupul. Ori poluarea, prin amploarea efectelor sale, prejudiciază, în cele mai multe cazuri,
un mare număr de victime.
În general, vechiul drept al mediului se concentra numai în jurul noţiunii de
proprietate, care era considerată ”gardianul mediului” şi nu stabilea o protecţie a mediului
decât dacă prin poluarea respectivă erau ameninţate drepturile unor proprietari sau anumite
specii din natură. De exemplu, în cazul unui industriaş care otrăvea iazul ori polua terenul
pe care le deţinea în proprietate 19 , legea nu prevedea nicio obligaţie sau sancţiune.
O astfel de abordare, nu numai că nu a dus la soluţionarea problemei protecţiei
mediului, ci, combinată cu alţi factori - priorităţi economice şi în special dezvoltarea
imprevizibilă a societăţii, a determinat chiar degradarea accentuată a mediului înconjurător
în ansamblu. Era firesc să se întâmple astfel, atâta vreme cât mediul nu a făcut obiectul unei
ocrotiri separate, fiind protejat doar ca un accesoriu al altor valori şi nu ca o valoare în sine.
Dreptul referitor la mediu era, mai degrabă, un drept asupra mediului, care, prin
reglementările sale, urmărea, în primul rând, realizarea unor obiective şi finalităţi
economice. Din această cauză, dreptul a fost obligat să-şi plaseze acţiunea pe un teren pe
care criteriile juridice erau înlocuite, cel mai adesea, cu criteriile eficacităţii practice.
Teoria dreptului semnalează că, în această epocă, se constată o oarecare întârziere în
evoluţia dreptului, în sensul întârzierii adaptării sensurilor juridice tradiţionale - civil, penal,
administrativ etc. – la noua realitate. Se apreciază, de asemenea, că dreptul este prea puţin
19
Mircea Duţu, Dreptul mediului, vol.1, p. 23
26
receptiv la situaţiile complexe apărute şi se află ”în întârziere faţă de fapte”, nefiind în
măsură să ofere rapid şi operativ soluţii juridice pentru aspectele noi pe care viaţa le ridică 20 .
În aceste condiţii, specialiştii îşi reamintesc, din ce în ce mai des, că natura stă la
originea progresului economic, iar miraculosul său echilibru poate oferi totodată un exemplu
pentru organizarea societăţilor. Juriştii îşi pun problema dacă există sau nu un drept natural,
ideal, anterior fiecărei reguli pozitive şi care este neschimbat în esenţa sa. Astfel că nostalgia
”dreptului natural” este nu numai justificată, dar, în opinia noastră oferă chiar răspunsuri la
complexitatea stării ecologice a planetei.
La nivel mondial, sub impulsul crizei ecologice prelungite, al frământărilor teoretice,
dar şi al unor reuniuni internaţionale ca cea de la Stocholm (1972), si în special al
Conferinţei de la Rio (iunie 1992), a avut loc o schimbare radicală a mentalităţilor, care a
avut influenţe şi asupra dreptului. Măsurilor simple de conservare şi de protecţie apărute
iniţial li s-au adăugat altele, mai complexe, menite să favorizeze o utilizare din ce în ce mai
raţională a resurselor naturale. Datorită ”tehnicilor juridice”, care au cunoscut evoluţii
semnificative, s-a ajuns la concluzia că este mai bine să se prevină, să se anticipeze
prejudiciile ecologice decât să se repare pagubele cauzate, care uneori nu pot fi
remediate. A apărut astfel obligativitatea studiului de impact ecologic al activităţilor
economice şi sociale ca bază a autorizării şi controlului acestora, obligativitatea participării
publicului la luarea deciziilor privind mediul, recunoaşterea expresă sau implicită a
dreptului fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic,
constituirea unui sistem special de răspundere civilă pentru prejudiciul ecologic, folosirea,
pe scară largă, a pârghiilor economice şi fiscale care să stimuleze măsurile cele mai eficiente
de protecţie a mediului. La acestea se adaugă reglementările interstatale, respectiv
cooperarea internaţională care a generat o nouă ramură a dreptului: dreptul internaţional al
mediului.
Toate acestea demonstrează că dreptul mediului a trecut de la faza anterioară, în care
era un drept indiferent faţă de natura înconjurătoare, la un stadiu superior, care înglobează
ca valori fundamentale solidaritatea şi reconcilierea dintre om (societate) şi natura
înconjurătoare. Esenţa actuală a dreptului mediului constă în aceea că el nu mai protejează
mediul ca pe un accesoriu al altor valori, ci ca pe o valoare în sine. El îşi justifică astfel pe
deplin, prin conţinutul său real, denumirea de drept al mediului.
Aşa cum am mai spus, normele dreptului mediului consacră un drept al omului din a
treia generaţie de drepturi, şi anume dreptul la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat
ecologic. Ca şi normele în vigoare privind economia şi dezvoltarea, care, într-o oarecare
măsură, reprezintă şi ele drepturi de a treia generaţie, normele privind mediul au mai
degrabă caracterul unor “directive de comportament” decât al unor “obligaţii strict
rezultate”, conţinând prin aceasta ceea ce unii numesc soft law 21 . Din această perspectivă, se
poate spune că demersul juridic este chemat să contribuie la compatibilizarea şi
reconcilierea dintre protecţia mediului şi dezvoltare.
Protecţia mediului natural a devenit una dintre cele mai dezbătute probleme ale
zilelor noastre. Factorii naturali sunt tot mai mult ameninţaţi de activitatea omului, care
poate provoca grave dezechilibre ecologice. A crescut impactul acţiunii omului asupra
naturii, care este atât izvorul resurselor naturale cât şi principalul receptor al reziduurilor
industriale şi casnice. Capacitatea limitată de absorbţie a acestor reziduuri şi de regenerare a

20
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, p. 48
21
Francisco Rezek, Drept internaţional public, Ed. “Vasile Goldiş” University Press, And. 2003 p. 226-228 şi p. 249-
251
27
factorilor naturali a fost zdruncinată pentru lungi perioade de timp. Această criză ecologică,
respectiv intensificarea, diversificarea şi amplificarea efectelor poluării şi degradarea de o
manieră generală a factorilor de mediu, a impus reacţia umanităţii - la început spontan, iar
apoi din ce în ce mai conştient - în vederea realizării protecţiei, conservării şi gestionării
durabile a mediului, considerat patrimoniu al umanităţii 22 .
A devenit evident că poluarea afectează solul, atmosfera şi apele, că exploatarea
iraţională a bogăţiilor şi resurselor naturale a condus la distrugerea unei uriaşe părţi din
capitalul biologic şi genetic mondial şi că poluarea mediului nu ţine cont de nici un fel de
graniţe între state. Această interdependenţă a constituit motivul elaborării unor norme
convenţionale multilaterale privind mediul, cărora statele li se subordonează în
administrarea propriului lor teritoriu şi în acţiunile pe care le întreprind sau le tolerează în
spaţiile comune. Eradicarea factorilor de poluare şi păstrarea echilibrului ecologic intra în
responsabilitatea şi conştiinţa morală a tuturor statelor, a opiniei publice mondiale.
S-au conturat câteva direcţii care ar trebui urmate pe plan naţional si internaţional
pentru a se împiedica poluarea transfrontalieră. Astfel, se are în vedere modificarea tiparelor
progresului economic şi social, care va trebui să se îndrepte mai mult spre dezvoltare
calitativă, spre acordarea unei atenţii majore sistemelor de reciclare şi procedeelor de
producţie în circuit închis, spre cooperarea în scopul ocrotirii mediului marin şi a apelor
continentale, spre utilizarea ştiinţei şi tehnicii în vederea îmbunătăţirii condiţiei umane şi a
ocrotirii resurselor, populaţiei şi mediului înconjurător, spre schimbul de informaţii între
statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, spre extinderea cooperării internaţionale în
domeniile cercetării, soluţionării şi prevenirii poluării mediului de viaţa al omului şi
creşterea rolului organizaţiilor regionale şi internaţionale cu preocupări în acest domeniu.
Mediul, în totalitatea componentelor sale, este considerat patrimoniul umanităţii 23 ,
“ceea ce face ca protecţia mediului să fie cu adevărat o problema de interes global, cu
multiple implicaţii – pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung - a cărei rezolvare necesită
soluţii globale, cu participarea directă şi pe baze egale a tuturor statelor şi popoarelor” 24 .
Astfel, NATURA, patrimoniul umanităţii, a intrat definitiv în ecuaţia preocupărilor
curente ale producţiei şi ale vieţii sociale şi exercită cea mai salutară presiune asupra
gândirii, împingându-l pe om spre noi concepte, măsuri şi instrumente cu care analizează
fenomenele.
Natura, mediul, ecologia şi ştiinţa în genere, conduc gândirea înspre globalitate,
înspre examinarea efectelor invizibile, a consecinţelor şi soluţiilor pe termen lung,. Într-o
asemenea viziune, apa, aerul, solul, resursele nu sunt infinite şi, prin urmare, nu li se pot
aduce modificări dincolo de anumite limite, fără a le periclita caracteristicile esenţiale,
absolut necesare vieţii.
Din perspectiva timpului, trebuie să remarcăm că globalizarea abordării problematicii
mediului s-a produs în cadrul Conferinţei ONU asupra mediului înconjurător de la
Stockholm, din 1972, care a abordat probleme principale precum gestionarea resurselor
naturale ale mediului, determinarea poluanţilor de importanţă internaţională, aspecte
educative, sociale şi culturale ale mediului înconjurător şi a creat, pentru prima dată, un
organism menit să coreleze eforturile în domeniul protecţiei mediului numit Programul

22
Adrian Năstase, Prefaţă la vol. Dreptul Mediului – documente şi tratate internaţionale, Dumitra Popescu şi Mircea I.
Popescu, Ed. Artprint, 2002, p. 3-5; Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, 2000,
p. 267-268
23
Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, 2000, p. 267-268
24
Dumitra Popescu, Mircea I. Popescu, Dreptul mediului, documente şi tratate internaţionale, Ed. Astprint, 2002,
Bucureşti, vol. I, p. 31
28
Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (PNUE). La Conferinţa de la Stockholm a fost
adoptată o declaraţie de principiu care sintetiza “convingerile comune” ale statelor
participante. Aceste principii sunt dominate de idealul conjugării armonioase a dezvoltării şi
a conservării mediului. Acest binom avea să câştige prestigiul în anii următori, cu precădere
cu ocazia Conferinţei de la Rio de Janeiro (1992), la care au participat 178 de delegaţii
naţionale, dintre care 117 conduse de şefi de stat sau guvern. Cu această ocazie a fost
subliniată greşeala de a se concepe mediul şi dezvoltarea ca două obiective distincte,
adverse, şi a fost promovată o abordare integrată pentru politicile şi proiectele de dezvoltare.
A fost subliniat faptul că dacă acestea sunt raţionale din punct de vedere ecologic, ele
trebuie să determine o dezvoltare durabilă atât în ţările în curs de dezvoltare, cât şi în ţările
dezvoltate. În acest context, un rol prioritar revine măsurilor preventive, dar nu sunt
neglijate nici măsurile coercitive imediate, menite a determine respectarea măsurilor impuse
de nevoile actuale, dar şi de cele viitoare. Cu toate acestea, ritmul de aplicare a măsurilor
practice, propuse prin documentele Conferinţei, a fost mai lent decât s-a prevăzut. Cinci ani
mai târziu, adunarea Generală ONU “constată şi deplânge”, în mod oficial, întârzierile în
aplicarea Agendei 21.
În lumina acestor documente, se recunoaşte definitiv necesitatea abordării globale a
protecţiei şi gestionării mediului ambiant, întrucât drepturile fundamentale ale omului la
o viaţă sănătoasă şi productivă trebuie exercitate în deplină armonie cu natura.
Dacă în urma Conferinţei de la Stockholm se presupunea că mediul nu poate fi
conceput fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio de Janeiro s-a ajuns la concluzia că
dezvoltarea durabilă nu poate fi concepută fără un mediu de calitate 25 .
La 8 septembrie 2000, statele membre ale ONU au adoptat prin consens Declaraţia
Mileniului 26 , în care protecţia mediului înconjurător este considerată unul dintre obiectivele
cheie pentru relaţiile internaţionale ale secolului XXI. Se afirmă fără echivoc voinţa celor
189 de state membre ale ONU de a depune toate eforturile pentru a scuti umanitatea, mai
ales generaţiile viitoare, de pericolul de a trăi pe o planetă deteriorată în mod iremediabil de
activităţile omeneşti şi ale cărei resurse nu vor mai fi suficiente pentru nevoile lor 27 .
Mediul înconjurător fiind un factor de configurare a dreptului, toate fenomenele
enunţate până acum au declanşat un proces normativ naţional şi internaţional fără precedent.
Astăzi avem la îndemână o sumedenie de tratate, convenţii, planuri şi programe de acţiune,
protocoale şi alte documente, universale, regionale ori bilaterale, generale sau sectoriale,
constituind tot mai mult “un corpus juris de sine stătător”, în cadrul dreptului internaţional
public, cu principii şi trăsături fundamentale specifice, inconfundabile 28 .
O altă trăsătură importantă rezultă din esenţa directivelor emise la Rio de Janeiro în
care se arată că dezvoltarea nu trebuie să se producă cu preţul sacrificării mediului, pentru
că, în aceste condiţii, existenţa acestuia este pusă în pericol, însă, pe de altă parte, nu este
corect nici să se transforme conservarea mediului într-un factor de frânare a dezvoltării
naţiunilor sărace sau acelor care încă nu au terminat de parcurs acest drum. Odată conciliate
cele două valori, se ajunge la conceptul de dezvoltare durabilă: adică acea dezvoltare care
nu sacrifică cadrul natural care nu îşi pune în pericol propriile condiţii de viabilitate. Statelor
le revine responsabilitatea promovării acestei dezvoltări care protejează mediul. Deci,
principalii executori ai acestui nou drept sunt tot subiectele primordiale ale dreptului
25
Mircea Duţu, Dreptul Mediului, Ed. Ec., 1998, vol. II, p. 28
26
Dumitra Popescu, A. Dumitriu, Consideraţii juridice privind protecţia mediului înconjurător în lumina Conferinţei de
la Stockholm şi a documentelor adoptate în “Studii şi comentarii juridice”, 1975, p. 39-40
27
Rezoluţia Adunării general ONU nr. 55/2, Declaraţia Mileniului
28
Mircea Duţu, op. cit., p. 9
29
internaţional. Responsabilitatea statelor însă diferă în funcţie de resursele de care dispun, de
gradul lor de dezvoltare, de patrimoniul ecologic şi de potenţialul de poluare. Textele de la
Rio subliniază datoria de a preveni şi anticipa poluarea precum şi de a promova cooperarea
internaţională şi scot în relief drepturile generaţiilor viitoare, care nu trebuie sacrificate unei
dezvoltări cu orice preţ în prezent 29 . Cu alte cuvinte, procesul de globalizare impune
cooperarea interstatală şi acţiunea organizaţiilor internaţionale, atât în vederea adoptării
unor reglementări cu caracter universal, cât şi a implementării lor în practică. În domeniul
protecţiei mediului este în mod imperios necesară armonizarea legislaţiilor naţionale cu
reglementările internaţionale şi regionale ca şi ale Uniunii Europene – îndeplinirea acquis-
ului comunitar fiind obligatorie în vederea aderării – pe calea unor norme şi standarde de
ecologie adecvate şi uniforme, care să asigure aplicarea lor practică 30 . Din toate acestea se
impune ca o necesitate ca protecţia şi conservarea mediului – considerat ca patrimoniul
umanităţii – să beneficieze de o nouă abordare la nivel naţional, interstatal şi al
organizaţiilor internaţionale. Dreptul în general şi dreptul internaţional al mediului au
reacţionat sau au încercat să reacţioneze în vederea găsirii unor soluţii juridice acestor
probleme complexe şi globale. Astfel, s-a trecut relativ uşor de la prima fază de reacţie a
dreptului internaţional, care constă în abordarea “conflictului între suveranităţi”, la faza de
“reconciliere a conflictului între suveranităţi” în favoarea protecţiei mediului 31 , de la
justificarea interzicerii poluării transfrontaliere prin abuz de drept la responsabilitatea
autorului pentru pagubele ecologice şi la fundamentarea reglementărilor, bazată pe noi
tehnici de precauţie şi prevenire în locul tehnicilor de remediere 32 .

5. Natura multidisciplinară şi tehnicitatea reglementărilor privind protecţia şi

controlul poluării mediului
Natura globală şi preponderent multidisciplinară a dreptului mediului este relevată de
conţinutul reglementărilor sale, precum şi de realizările acţiunilor juridice în materie.
Multidisciplinaritatea dreptului mediului este dată de însuşi fenomenul complex al protecţiei
şi combaterii poluării, dar ea nu se manifestă numai în contextul unor discipline juridice, ci
şi în domeniul ecologiei, biologiei, chimiei, fizicii, economiei şi altor ramuri. Cunoaşterea
temeinică a mediului natural presupune abordarea sistematică, multidisciplinară, a legilor
naturii şi înţelegerea lor. Intervenţia omului în natură, în vederea exploatării resurselor ei,
trebuie să aibă loc nu împotriva sau în detrimentul ei, ci în strânsă cooperare cu ea,
prevenind orice efect negativ printr-o viziune prospectivă. Toate acestea au determinat, pe
plan juridic, adoptarea unor noi tehnici şi proceduri de autorizare complexă a activităţilor
cu impact asupra mediului, determinând o serie de obligaţii concrete în sarcina statelor ca:
listarea activităţilor susceptibile să producă impact asupra mediului, informarea prealabilă,
conservarea, participarea publicului la luarea deciziilor din domeniul mediului şi altele.
Putem spune că asistăm chiar la o “invazie” a normelor tehnice în domeniul dreptului
mediului. Asistăm, de asemenea, la o presiune economică asupra dreptului, din care cauză
dreptul a fost obligat uneori, “să-şi plaseze acţiunile pe terenurile pe care criteriile justiţiei
sunt înlocuite tot mai adesea cu criteriile eficienţei practice” 33 . Iată de ce normele dreptului

29
Francisco Rezek, op. cit. p. 251
30
Dumitra Popescu, Importanţa stabilirii unor ecostandarde internaţionale pentru protecţia mediului înconjurător, în
RRSI nr. 2, 1975, p. 39-48; Dumitra Popescu, Mircea I. Popescu, Dreptul mediului, documente şi tratate internaţionale,
Ed. Artprint, 2002, p. 34
31
Dumitra Popescu, Mircea I. Popescu, op. cit., p. 36
32
Ibidem, p. 37
33
vz. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, 2000, p. 65 şi următoarele.
30
mediului sunt, în covârşitoarea lor majoritate, norme tehnice care prescriu conduite şi
atitudini bine conturate, capabile să permită o acţiune de valorificare raţională a resurselor
naturii. Nerespectarea normelor tehnice, în numeroase cazuri (a se vedea Cernobîl) atrage,
sau ar trebui să atragă după sine consecinţe juridice. Societatea, umanitatea nu pot rămâne
descoperite în faţa unor erori de utilizare a proceselor tehnologice, cazuri în care urmările
pot fi grave, extrem de periculoase sau chiar ireversibile. Tocmai de aceea, atât normele
juridice cât şi cele tehnice se înmulţesc, întrucât joacă rolul de forţe organizatoare ale
interacţiunii umane cu mediul înconjurător. Normele juridice nu înlătură, ci se alătură altor
categorii de norme, coexistă cu acestea, îşi împletesc acţiunea de reglementare cu acţiunea
celorlalte norme 34 . Nu trebuie uitat nici faptul că această tehnicitate a dreptului mediului
favorizează şi activitatea de standardizare naţională, regională şi internaţională. Cu alte
cuvinte, favorizează unificarea şi uniformizarea reglementărilor în materie prin armonizarea
legislaţiilor naţionale şi adoptarea unor documente internaţionale globale.
În demersul nostru juridic, pe parcursul prelegerilor am recurs la abordare sectorială a
problemelor juridice de protecţie, conservare şi gestionare a diferitelor medii. Această
decizie a fost determinată parţial şi de caracteristicile procesului de consolidare a normelor
de drept pentru protecţia mediului şi combaterea poluării care, pe lângă caracteristicile
generale enunţate mai sus, a mai fost influenţat şi de caracteristicile locale (dezvoltarea
istorică, economică şi socială) ale fiecărui bazin de apă internaţional, sau de formele de
poluare mai evidente din fiecare zonă. Toate acestea s-au reflectat in regimul lor juridic,
determinându-ne în principal la analiza sectorială, fără a scăpa însă din vedere nici aspectele
generale concretizate în reguli de drept internaţional sau norme cu caracter cutumiar în curs
de formare.

34
vz. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, 2000, p. 149
31
 CAPITOLUL III

NOŢIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND MEDIUL ŞI PROTECŢIA ACESTUIA

1. Conceptul de mediu înconjurător

Termenul de ”mediu înconjurător” este unul din conceptele de bază ale materiei
noastre şi, cum este şi firesc, el nu se lasă uşor definit. Terminologic vorbind, se folosesc şi
alte denumiri ca: ”mediul ambiant” 35 , ”mediul biologic”, ”ambianţă” ş.a., toate având însă
acelaşi conţinut. Complexitatea noţiunii a avut drept consecinţă o mare varietate de definiţii.
În literatura de specialitate s-a remarcat, pe bună dreptate, că stabilirea unei definiţii
ştiinţifice are nu numai o valoare teoretică, ci şi una practică, dat fiind că elementele sale
definitorii stabilesc întinderea protecţiei care se acordă mediului ambiant 36 .
Cel mai simplu, putem spune că mediul este acea parte a naturii şi a societăţii în care
supravieţuiesc în interconexiune fiinţele vii.
Într-o definiţie mai exactă, ”mediul” reprezintă totalitatea factorilor abiotici şi biotici
care înconjoară fiinţele vii şi care se află într-o permanentă interacţiune.
Într-o formulare şi mai ştiinţifică, mediul reprezintă ”ansamblul, existent la un
moment dat, al aspectelor fizice, chimice, biologice şi sociale, susceptibile de a crea un efect
direct sau indirect, imediat sau ulterior, asupra vieţuitoarelor, omului şi activităţilor umane”.
Aşa cum pe drept cuvânt a remarcat un specialist francez, printr-o astfel de definire, în
conceptul de mediu poate fi inclus orice: învăţământul, petrecerea timpului liber, sporturile,
transportul, sistemul de comunicaţii în ansamblul său, artele, medicina, criminologia etc.
Într-o altă abordare, se face distincţia între mediul natural şi mediul înconjurător.
Potrivit acesteia, ”mediul natural” este alcătuit dintr-o multitudine de elemente care pot fi
descrise, măsurate şi studiate cu ajutorul ştiinţelor fizice, chimice şi biologice. Ele se
manifestă divers sub formă de plante, animale, sol, subsol, climă, peisaj etc., formând un
sistem complex în cadrul căruia se desfăşoară viaţa oamenilor, sub toate aspectele ei.
“Mediul înconjurător” acoperă o sfera mai largă, cuprinzând şi mediul transformat
de om. Mediului natural i se adaugă, în acest caz, mediul artificial sau antropizat. Mediul
creat de om cuprinde: fondul de locuinţe, căile de comunicaţii, instalaţiile industriale şi
agricole, mijloacele de transport, îmbrăcămintea, hrana etc. precum şi deşeurile şi
reziduurile rezultate din producţie şi consum. În această concepţie, mediul înconjurător este
o rezultantă a combinării unor întrepătrunderi între complexe de relaţii, şi anume ”relaţiile
între elementele abiotice, relaţiile de natură biotică şi relaţiile om-natură”.
Gheorghe Iancu evidenţiază faptul că “mediului înconjurător i se dă un înţeles larg,
incluzând în această categorie atât mediul natural, cât şi pe cel artificial (economic, social, şi
estetic) în care omul îşi desfăşoară întreaga activitate, tot mai bogată şi complexă”.
In condiţiile dezvoltării economice, mediul natural devine „mediu amenajat” prin
activităţile economice de protecţie, apărare, conservare şi ameliorare a lui. Astfel, mediul
apare în dublă ipostaza, de premisă a dezvoltării şi efect materializat al eforturilor noastre de
atragere şi transformare a sa într-un mediu antropic. Aceste aspecte sunt surprinse de
definiţia dată mediului de renumitul academician N. N. Constantinescu, potrivit căruia
“mediul însuşi este definit prin prisma înţelegerii omului ca parte integrantă a naturii şi sens
al dezvoltării generale; el reprezintă totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi la un
moment dat şi într-un anumit loc care, prin strânsă interacţiune, influenţează echilibrul

35
Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Ediţia a II-a, Editura Şansa, Bucureşti 1993, p. 7
36
Gheorghe Iancu, Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Regia Autonomă ”Monitorul Oficial”, 1998, p. 42
32
ecologic, determină condiţiile de viaţă şi de muncă pentru om şi perspectivele de dezvoltare
ale societăţii”.
În Le Grand Larousse din 1972, mediul este definit ca fiind ”ansamblul elementelor
naturale şi artificiale care condiţionează viaţa umană”.
Pentru comunitatea europeană, mediul reprezintă ”ansamblul elementelor care, în
complexitatea lor relaţională, constituie cadrul şi condiţiile vieţii omului” 37 . Articolul 2,
punctul 10 al proiectului de Convenţie privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate
de activităţi periculoase pentru mediu, foloseşte metoda cumulării componentelor mediului
înconjurător, respectiv ”resursele naturale şi biotice, bunurile ce compun moştenirea
culturală şi aspectele caracteristice peisajului”38 . În documentele ONU, conceptul de
”mediu” nu este precis delimitat, iar sensul în care este utilizat de obicei este ambiguu şi
general. De pildă, în Agenda 21, adoptată la Conferinţa Mondială pentru Mediu şi
dezvoltare de la Rio (1992), mediul înconjurător este definit ca fiind “constituit din toate
resursele care condiţionează cadrul de viaţă: apa, aerul, spaţiul (sol şi peisaj) climatul,
materii prime, mediul construit, patrimoniul natural şi cultural.”
În privinţa documentelor internaţionale trebuie precizat că, în absenţa unui tratat
global, nu există o definiţie clară şi obligatorie a noţiunii de mediu.
Dincolo de varietatea unor asemenea definiţii generale, se pune problema definirii
conceptului juridic al mediului. Normele juridice privesc protecţia juridică a factorilor
naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane, care determină cadrul natural, social şi
economic şi care, prin interacţiunea lor, influenţează echilibrul ecologic şi determină
condiţiile de viaţă pentru om, faună şi floră.
Deoarece cuvântul „mediu” nu acoperă o noţiune juridică, ci are un sens global, fiind
utilizat în toate domeniile de activitate, împărtăşim ideea 39 că, în domeniul juridic, termenul
de mediu trebuie înţeles aşa cum îl definesc diferitele acte normative (legi naţionale, tratate
internaţionale etc.). De fapt, conceptul de mediu înconjurător are un caracter dinamic şi se
îmbogăţeşte pe măsura cunoaşterii şi înţelegerii funcţionării sistemelor protejate în
complexitatea lor.
Din definiţiile citate rezultă că mediul, atât cel natural cât şi cel creat de om, este
deosebit de variat şi de complex. În centrul său se află omul, ca parte integrată a acestuia.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005, în art. 2 alin. 41, defineşte mediul ca „ansamblu
de condiţii şi elemente naturale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale
peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi
fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior,
inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa
bunăstarea şi sănătatea omului”.
Această definiţie include nu numai elementele naturale, ci şi pe cele create de om,
respectiv „mediul artificial” care se compune din:
- aşezări umane (sate, comune, oraşe) în care locuiesc şi îşi desfăşoară activitatea
cotidiană oamenii (locul de muncă, şcoala, locul de odihnă etc.)
- tot ceea ce este creat de om – construcţiile, autostrăzile şi şoselele, căile ferate,
barajele şi viaductele ca şi alte obiective supuse unui regim special de protecţie datorită
importanţei lor economice deosebite.

37
Michel Prieur, Droit de l’environnement, Dalloz, Paris, 1991, p. 2
38
Consiliul Europei, Strasbourg, CDCJ, Doc. 25.92/24, iulie 1992, p. 5
39
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. All Beck, Buc., 2003, p. 35-38
33
 2. Conceptul de protecţie a mediului natural
Preocuparea propriu-zisă pentru protecţia mediului a apărut în deceniul al V-lea al
secolului XX, în ţările industrializate, ca urmare a creşterii impactului negativ al producţiei
şi consumului asupra factorilor de mediu. Apariţia unor dezastre ecologice în Anglia, SUA,
Franţa, Belgia etc. au dus la afirmarea concepţiei privind protecţia mediului natural. Din
perspectiva timpului, se poate afirma ca un rol important în semnalarea impactului
dezvoltării economice asupra mediului natural l-a avut Conferinţa Naţiunilor Unite asupra
Mediului Înconjurător care a avut loc la Stockholm în iunie l972 şi care a creat un organism
menit să coreleze eforturile în acest domeniu al activităţii umane, numit Programul
Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător.
În ultimii ani, tema mediului înconjurător s-a aflat pe agenda multor manifestări
ştiinţifice şi politice consacrate redresării economice şi ecologice. Toate acestea au
evidenţiat faptul că intensitatea activităţii umane sporeşte presiunea asupra mediului fie prin
consumul necontrolat de resurse şi spaţiu, fie prin producerea unor deşeuri pe care natura nu
le mai poate absorbi fără suferinţe, ceea ce a determinat comunitatea internaţională să treacă
la iniţierea şi susţinerea unor acţiuni concrete pentru preîntâmpinarea, contracararea şi
diminuarea repercusiunilor factorilor perturbatori ai echilibrului ecologic. Astfel, s-a
cristalizat obiectul unei discipline tehnico-economice şi juridice a protecţiei mediului
natural.
Din aceasta perspectivă, ”Protecţia mediului natural cuprinde totalitatea acţiunilor
întreprinse de om pentru păstrarea echilibrului ecologic dinamic, menţinerea şi ameliorarea
calităţii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale şi spirituale, asigurarea condiţiilor
de viaţă şi muncă tot mai bune generaţiilor actuale şi viitoare”. Scopul principal al acestor
acţiuni constă, în esenţă, în gestionarea naturii în condiţiile maximizării eficienţei efortului
făcut în opera de gestionare a mediului.

3. Conceptul de dezvoltare durabilă

Neglijarea costului degradării şi al prejudiciilor aduse mediului înconjurător au
generat consecinţe care au fost şi sunt suportate de întreaga societate. Se impune, de aceea,
regândirea modalităţilor de desfăşurare a activităţilor economice şi realizarea tranziţiei spre
un comportament şi mod de viaţă controlat şi acceptat din punct de vedere ecologic şi uman.
Omenirea a ajuns azi, să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt
inseparabile de cele ale bunăstării şi creşterii economice, în general, mai ales că, de aceasta
bunăstare şi creştere economică trebuie să beneficieze nu doar generaţia actuală ci şi cele
viitore. Pentru a răspunde acestor provocări s-a găsit o soluţie economică, şi anume
„dezvoltarea durabilă”. Conceptul se referă la acea dezvoltare care satisface nevoile
prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
nevoi. Acest concept a fost acceptat şi sprijinit pe plan mondial, fiind preluat de Conferinţa
de la Rio din l992. Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al
interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic într-un proces de
funcţionare complex, dinamic şi flexibil. Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării
durabile includ următoarele: redimensionarea creşterii economice, avându-se în vedere o
distribuţie mai echitabilă a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
eliminarea sărăciei, în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru locuri de muncă,
hrană, energie, apă, locuinţe şi sănătate; asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil
pentru reducerea creşterii demografice necontrolate; conservarea şi sporirea resurselor
naturale; întreţinerea diversităţii ecosistemelor; supravegherea impactului dezvoltării

34
economice asupra mediului; reorientarea tehnologiei şi punerea sub control a riscurilor
acesteia; descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea
deciziilor şi unificarea deciziilor privind mediul şi economia. Din această sumară enumerare
rezultă că acceptarea conceptului de dezvoltare durabilă ridică o serie de probleme care
aşteaptă soluţii.
Pentru ţările dezvoltate, aplicarea principiilor dezvoltării durabile însemnă limitarea
accesului larg la resursele naturale, al căror consum se situează încă la cote foarte ridicate, şi
regândirea participării la cheltuielile de conservare şi protecţie a mediului natural care au
fost transferate, sistematic, spre ţările sărace, care sunt exportatoare de asemenea resurse. De
altfel, tendinţa de transferare a industriilor poluante şi energofage dinspre ţările dezvoltate
spre cele mai puţin dezvoltate, nu mai surprinde astăzi pe nimeni; ţările primitoare, sub
impulsul efectului economic imediat, ignoră efectul negativ pe termen lung asupra mediului
natural. Realităţile ne obligă însă la regândirea politicilor de dezvoltare într-o perspectivă de
reconciliere cu mediul înconjurător. Mesajul dezvoltării durabile se înscrie, în fond, în
logica reconcilierii de perspectivă a economiei cu natura.
Încheiem tratarea problemei prin citarea definiţiei date conceptului în OG nr.
195/2005. În art. 2, pct. 23, aceasta precizează că dezvoltarea durabilă este „ dezvoltarea
care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilităţile generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”.

4. Conceptul de poluare
4.1. Importanţa conceptului
Importanţa conceptului de poluare rezultă în mare măsură, direct sau indirect, din
dezvoltările şi capitolele precedente. Ea este dată mai întâi de perenitatea realităţii pe care o
exprimă, întrucât reprezintă un flagel social generalizat pe toată Terra, un pericol care
degradează mediul natural şi pe cel artificial şi distruge condiţiile de viaţă. Suntem obligaţi,
de aceea, să reamintim unele idei şi considerente conţinute în primele părţi ale prelegerii.
Poluarea mediului rămâne un factor fundamental şi permanent al vieţii, inclusiv al
relaţiilor internaţionale, pentru că fiecare stat nu numai că poluează, dar la rândul său şi
suportă impactul negativ al activităţii celorlalte state, iar buna convieţuire cu celelalte state
este un imperativ politic permanent. Poluarea cunoaşte, în acelaşi timp, o dezvoltare, o
diversificare, o extindere continuă ridicând, în permanenţă, noi probleme de rezolvat, mai
ales prin caracterul global pe care l-a dobândit.
Poluarea poate fi definită şi ca o acţiune (naturală sau, mai ales, umană), care
produce ruperea echilibrului ecologic sau dăunează vieţii, sănătăţii, liniştii sau stării de
confort a oamenilor şi a altor vieţuitoare, ori provoacă pagube economice prin modificarea
factorilor naturali sau a celor creaţi prin activităţi umane.
Deşi poluarea poate fi şi rezultatul unor fenomene naturale sau al existenţei unor
vietăţi, cel mai adesea ea este provocată de activităţile desfăşurate de oameni.
Folosind un alt criteriu de clasificare, poluarea poate fi chimică, fizică (termică,
radioactivă, fonică, prin vibraţii), biologică (contaminare microbiologică), estetică
(degradarea unui peisaj, sistematizare improprie, amplasament industrial nepotrivit ş. a.).
Odată cu înmulţirea şi diversificarea surselor de poluare, se înmulţesc şi se diversifică şi
formele de poluare a mediului.
Spuneam, mai sus, că, prin natura consecinţelor sale, poluarea poate reprezenta o
problemă cu implicaţii atât naţionale cât şi internaţionale.

35
 În prezent, o sursă de poluare aflată într-o anumită zonă poate să afecteze efectiv şi
rapid zone îndepărtate, situate la mii de km distanţă. Această evoluţie se va amplifica şi
accentua, în mod cert, în viitor şi va influenţa formarea şi cristalizarea celor mai multe
reguli şi principii de drept. Toate acestea indică, de asemenea, perenitatea conceptului şi
ponderea sa deosebită atât pe plan intern, cât şi în raporturile dintre state. Dar importanţa
conceptului este conferită – poate înainte de toate – de valorile fundamentale: solidaritatea,
reconcilierea între om şi natura înconjurătoare, pe care statele înţeleg să le protejeze prin
prevenirea, combaterea şi controlul poluării. Esenţa dreptului mediului constă tocmai în
aceea că protejează mediul înconjurător ca o valoare în sine şi consacră, pe plan
internaţional, dreptul la un mediu prielnic printre drepturile fundamentale ale omului. Iată
raţiunea primului articol al Declaraţiei ONU de la Stockholm, 1972, care prevede (întâia
oară) că “omul are un drept fundamental la libertate, egalitate şi la condiţii de viaţă
satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi
bunăstare. El are datoria solemnă de a proteja şi de a ameliora mediul pentru generaţiile
prezente şi viitoare”.
Asemenea calificări făcute de state nu sunt afirmaţii gratuite sau de pură
complezenţă, ci exprimă convingerea profundă a statelor că combaterea poluării are o
importanţă covârşitoare pentru existenţa lor.
Reafirmarea de către state a necesităţii protecţiei mediului şi combaterii poluării lui,
ca şi dezvoltările permanente ale conţinutului acestei noţiuni, în raport de situaţiile concrete
care există sau intervin în relaţiile interstatale, constituie o altă dovadă a preocupării
naţiunilor pentru definirea conceptului de poluare.

4.2. Definirea conceptului de poluare în sens juridic

Din punct de vedere lingvistic, poluarea este un termen de origine latină (polutio = a
murdări, a pângări, a profana), care desemnează o acţiune prin care se degradează, se
murdăreşte propriul mediu de viaţa 40 . Din punct de vedere juridic, definirea termenului este
extrem de complexă.
Într-o primă încercare, poluarea era definită din punct de vedere juridic ca fiind
“orice alterare a mediului natural cauzată, direct sau indirect, prin activitatea sau omisiunea
omului, alterare care ar face acest mediu mai puţin propriu să îndeplinească unul din rolurile
pe care i le-a dat starea sa naturală” 41 .
În cadrul dreptului intern al unui stat, poluarea este oarecum mai uşor de definit,
întrucât chiar şi în cadrul unei definiţii generale, mai inexacte, există un for competent şi
autorizat care, în funcţie de interesul public şi în condiţiile stabilite de legiuitor, constată
poluarea şi dispune suprimarea consecinţelor poluării.
În sensul Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului, prin poluare
se înţelege “introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii
sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare
sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.
În Regulile de la Montreal, din 1982, aplicabile poluării transfrontaliere, potrivit
art.1, prin poluare se înţelege “orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect, a
unor substanţe ori energii cu efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol sănătatea
40
Alţii sunt de părere că acest cuvânt derivă din latinescul pol – pro (înainte) şi luare (a spăla), astfel că el ar însemna a
vărsa, a clăti – vz. Proiectul de Convenţie asupra cooperării între state în materie de protecţia mediului înconjurător,
comentariul de la articolul 6 (definiţia poluării)
41
J.Y. Morin, Le pollution des cours d’leau au regand du droit international, Ed. Asocia¡ia Studiilor Internaţionale,
Paris, 1968, p. 4
36
omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să
diminueze utilizările legitime ale mediului.”
Pentru a înţelege mai exact fenomenul de poluare, trebuie să definim şi conceptul de
„poluant”. În general, acesta este considerat a fi orice substanţă, fie ea solidă, lichidă,
gazoasă sau sub formă de vapori, sau energie, vibraţii, radiaţii, care, introduse în mediu,
modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor
materiale. Definiţie care se regăseşte şi în U.G. nr. 195. Acest poluant aflat în mediu în
cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă intoxică mediul respectiv. Acţiunea de intoxicare
produsă de poluanţi se numeşte poluare şi este cu atât mai gravă cu cât diferenţa dintre
concentraţia poluantului în mediu şi limita de toleranţă este mai mare. De natura şi
clasificarea poluanţilor şi a poluării ne vom ocupa îndeaproape într-o prelegere ulterioară.
Aici dorim să clarificăm doar conceptul legal al poluării.
Legislaţia română, Legea nr. 107/1996 42 în articolul 10, defineşte poluarea apei ca
fiind: “orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei, peste o limită
admisibilă stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau
indirect de activităţi umane care o fac improprie pentru folosire normală în scopuri în care
această folosire era posibilă înainte de a interveni poluarea ”.
Legea austriacă, de exemplu, defineşte poluarea ca o schimbare a proprietăţilor apei
şi o reducere a capacităţilor sale de regenerare.
Legea fundamentală elveţiană, din 1955, prevedea în articolul 2, că vor fi luate toate
măsurile necesare împotriva poluării sau altor modificări ale apelor de suprafaţă şi ale apelor
subterane, pentru a proteja sănătatea oamenilor şi a animalelor, pentru a menţine potabile
apele subterane şi de izvor, pentru a proteja apele de suprafaţă pentru nevoile oamenilor şi
cele industriale, pentru ca apele să fie propice băilor şi dezvoltării peştilor, construcţiile să
nu sufere daune şi natura să nu se degradeze.
Definirea conceptului de poluare din perspectiva dreptului internaţional este mai
dificilă, chiar foarte complexă, căci orice activitate umană şi în special activităţile de natură
industrială, degradează mediul, în grade diferite, dar în mod indiscutabil într-o formă
continuă. Dacă putem mai uşor determina o anumită poluare gravă, care are efecte nocive
evidente şi considerabile în alt teritoriu decât cel naţional, în schimb, o degradare generală a
mediului există toate părţile lumii, în toate statele, care, direct sau indirect, afectează mediul
altor state. Se înţelege de la sine că apa, ca şi aerul, nu se opresc la frontiere. Această
realitate dă naştere întrebării dacă există metode exacte care să permită determinarea cu
precizie a modului în care activitatea unui stat degradează mediul celorlalte state. S-ar putea
spune că astfel de metode nu există. Şi totuşi, când apare un caz grav de poluare, cu
consecinţe internaţionale, adică cu efecte nocive dincolo de frontierele naţionale, se recurge
la rezolvarea diferendelor pe baza dreptului internaţional existent, aplicându-se regula “sic
utere tuo ut alienum non leadas”. Această regulă a fost aplicată pentru prima dată de către
Tribunalul de arbitraj prin decizia pronunţată în cazul afacerii topitoriei din Trail, care a
produs poluarea aerului, având consecinţe internaţionale 43 . În această speţă, părţile în litigiu,
Canada şi SUA, au recunoscut responsabilitatea unui stat faţă de consecinţele nocive grave
ale unei poluări, cauzate statului vecin. Fumul topitoriei din Trail (Canada), situată la
frontiera cu SUA, având o mare concentraţie de bioxid de sulf, dus de curenţii aerului, în
anumite condiţii atmosferice, dincolo de frontieră, a provocat pe teritoriul SUA daune
culturilor şi vegetaţiei, în special în regiunea limitrofă la frontiera comună. Părţile au căzut

42
Monitorul Oficial nr. 224 din 8 oct. 1996
43
Kiss Alexandre, L’affaire des boues rouges, RDIP nr.2/1975, p. 221
37
de acord asupra unui arbitraj comun pentru a constata dacă s-au produs într-adevăr daune şi
care este valoarea lor şi dacă, pe viitor, topitoria din Trail trebuie să se abţină de a mai
provoca daune substanţiale dincolo de frontieră. Tribunalul a dat două sentinţe, în 1938 şi
1941.
Decizia tribunalului a fost motivată prin faptul că, “potrivit dreptului internaţional,
nici un stat nu are dreptul să folosească teritoriul său sau să permită folosirea lui în aşa fel
încât să provoace un prejudiciu pe teritoriul unui alt stat sau proprietăţilor ori persoanelor
care se află acolo, dacă este vorba de consecinţe serioase şi dacă prejudiciul este probat
prin dovezi clare şi convingătoare”.
Aceste argumente au fost avansate de jurisprudenţă şi doctrină şi în alte cazuri (de
exemplu cazul numit “noroiul roşu” între Italia şi Franţa în 1974).

4.3. Definiţii şi implicaţii juridice

Scopul unei reglementari juridice este acela de a defini diferitele interese – adesea
contrarii – ale consumatorilor sau utilizatorilor de resurse, a căror influenţă depăşeşte
teritoriul unui stat dat, în aşa fel încât să permită stabilirea unor relaţii de bună vecinătate
între state şi o gestionare a mediului natural care să asigure atât nevoile generaţiei actuale,
cât şi pe cele ale generaţiilor viitoare.
Normele stabilite prin reglementările naţionale, ori prin cele internaţionale, pun
accentul, în primul rând, pe măsurile de prevenire a poluării, adică pe protecţia mediului
înconjurător. Acolo unde mediul este deja poluat, reglementările internaţionale caută, prin
efortul comun al statelor implicate, eliminarea acelei poluări sau reducerea ei la un nivel
acceptabil.
Consultând textele unor tratate bi sau multilaterale referitoare la protecţia mediului,
se constată că, în genere, statele evită definirea exactă a noţiunii de poluare şi vorbesc numai
în termeni foarte generali şi diferiţi de aceste fenomene. Majoritatea definiţiilor subliniază
însă raportul dintre dreptul mediului şi comportamentul uman.
În opinia unui reputat specialist în domeniu, definiţia juridică a poluării ridică
automat următoarele întrebări: 44
ƒ Dacă din punct de vedere juridic are relevanţă orice poluare a mediului sau numai
acea poluare care este consecinţa unei activităţi umane ?
ƒ Dacă orice poluare are relevanţă din punct de vedere juridic sau numai aceea care
atinge un anumit grad ?
ƒ Dacă orice poluare a mediului trebuie considerată ilicită sau numai aceea care are
consecinţe negative ?
ƒ Ce natură de interese trebuie să apere o eventuală reglementare juridică
internaţională?
De-a lungul timpului, s-au făcut numeroase încercări de a răspunde la aceste
întrebări, ca şi la altele. O primă definiţie, cu caracter regional, a fost cea formulată la
Conferinţa internaţională privind situaţia poluării apelor din Europa (Geneva, 1961), când
poluarea apei a fost definită ca fiind “modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau
stării apelor unei surse oarecare, ca urmare a activităţii omului, în aşa măsură încât ele devin
mai puţin adecvate tuturor sau numai unora din utilizările pe care le poate căpătă în stare
naturală”.
În literatura de specialitate, cea mai des citată definiţie este cea formulată de către
Asociaţia de Drept Internaţional (I.L.A), la cea de a 52-a sesiune, ţinută în 1966. Potrivit
44
Rudolf Bustricky, Poluarea apelor de suprafaţă, în Revue de Droit contemporan, nr. 3/1966, Bruxelles, p. 35-77
38
documentului adoptat cu acel prilej, cunoscut sub denumirea de “Regulamentul de la
Helsinki”, prin poluarea apelor se înţelege “orice modificare dăunătoare a structurii
naturale, a conţinutului ori a calităţii apelor ca urmare a unei activităţi umane” 45 . Meritul
acestei definiţii constă în aceea că precizează, pentru prima dată, faptul că au relevanţă
juridică numai acele activităţi umane din cauza cărora se produce o modificare negativă a
proprietăţilor şi calităţii apei. În sensul definiţiei citate, nu se iau în considerare acele
activităţi umane ca, de exemplu, staţiile de epurare, cascadele artificiale ale centrelor
hidraulice etc., care îmbunătăţesc de fapt calitatea apelor. De asemenea, definiţia nu are în
vedere nici fenomenele naturale care, deşi conduc la poluarea cursurilor de apă, sunt
socotite ca inevitabile şi independente de acţiunea oamenilor şi, fireşte, a statelor.
Pe drept cuvânt, acestei definiţii i s-a reproşat faptul că se referă numai la schimbarea
fizică a calităţii sau compoziţiei apei. Definiţia nu precizează nici împrejurarea când se
poate constata “o schimbare dăunătoare”, nu indică nici cine are competenţa de a constata
dacă schimbarea respectivă este într-adevăr dăunătoare 46 şi nu prevede nici consecinţele
juridice ce ar decurge dintr-o conduită de poluare a unui stat. Astfel de ambiguităţi au fost
oarecum clarificate prin coroborarea articolului 9 cu articolul 10, în care s-a stipulat
principiul folosirii echitabile a apelor bazinului de drenaj internaţional 47 .
Potrivit acestui principiu, statul este obligat să utilizeze apele internaţionale în aşa fel
încât să evite producerea unor pagube substanţiale pentru teritoriile unui alt stat al bazinului
şi să ia toate măsurile rezonabile care se impun pentru a diminua poluarea apelor bazinului.
Nici formulările “schimbare dăunătoare” sau “pagube substanţiale” nu sunt foarte
precise. Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii va contribui, în mod cert, la stabilirea criteriilor
ştiinţifice de determinare a consecinţelor poluării.
În pofida generalităţilor şi inexactităţilor existente, se poate afirma că, din punct de
vedere al dreptului internaţional, poluare se consideră numai acea modificare a proprietăţii
şi calităţii apei, care se datorează unei activităţi umane imputabile statului şi prin care s-a
produs o pagubă substanţială altui stat, recunoscute de statele în cauză ca atare. Numai în
cazul întrunirii cumulative a acestor elemente şi, fireşte, în ipoteza stabilirii raporturilor de
cauzalitate între activitatea imputabilă statului şi paguba substanţială produsă pe teritoriul
unui alt stat, ne vom afla în situaţia unei poluări cu implicaţii internaţionale. 48
Discuţiile şi comentariile teoretice făcute în jurul Regulilor de la Helsinki au fost
extrem de utile şi au condus la un pragmatism menit să reducă speculaţiile în jurul
problemei. Graţie acestor dezbateri, în cazul protecţiei apelor continentale sunt aplicabile
regulile generale care guvernează poluările transfrontaliere, precum şi principiile privind
conduita pe care trebuie să o adopte statele în materie de conservare şi utilizare a resurselor
naturale împărţite între două sau mai multe state şi prevăzute în special de sistemul adoptat
în 1966 şi cunoscut sub denumirea de "Regulile de la Helsinki". În lumina acestui sistem,
din ce în ce mai acceptat, fiecare stat al unui bazin de drenaj internaţional are dreptul la o
parte rezonabilă şi echitabilă de utilizare avantajoasă a apelor bazinului, dar trebuie totodată
să se abţină de a cauza orice nouă formă de poluare sau orice creştere a gradului existent de
poluare a apelor şi trebuie să ia toate măsurile rezonabile în vederea reducerii poluării
actuale de aşa manieră încât nici un alt prejudiciu serios să nu fie cauzat teritoriului altui stat

45
Dumitra Popescu, Protecţia fluviilor internaţionale şi combaterea poluării lor, în vol. Drept internaţional fluvial, Ed.
Academiei 1973, p 214
46
Michel Despax, La pollution des eaux et ses problemes juridiques, Paris, Ed. A.pedoul 1968, p. 162-163
47
I.L.A. Committe Raport to Tokio Conference, 1964, p. 3
48
Ionel Cloşcă, Edwin Glaser, Neagu Cosma, Marţian Niciu, Gh. Elian, Miklos Antal, Dicţionar de drept internaţional,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
39
al bazinului. Principii asemănătoare conţine şi Carta Europeană a Apei, adoptată în 1968 de
către Consiliul Europei. Aceste documente impun statelor obligaţia de a apăra cursurile de
apă internaţionale de orice fel de poluare. În acest scop, ele trebuie să întreprindă, unilateral
sau în colaborare cu alte state, toate măsurile necesare.
Una din definiţiile acceptate în prezent este aceea formulată de Consiliul UCDE în
1974, conform căreia poluarea este “introducerea de către om, direct ori indirect, de
substanţe ori de energii în mediu, care antrenează consecinţe prejudiciabile, de natură a pune
în pericol sănătatea umană, a vătăma resursele biologice şi ecosistemele, a aduce atingeri
agrementelor ori a împiedica alte utilizări legitime ale mediului.”
Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontalieră şi a
lacurilor internaţionale, semnată la Helsinki la 17 martie 1992 49 , abandonează conceptul de
“poluare” în favoarea celui de “impact transfrontalier” prin care, în formularea art. 1 al
Convenţiei, se înţelege orice efect negativ semnificativ asupra mediului, rezultat dintr-o
schimbare în condiţiile apelor transfrontaliere, cauzată de o activitate umană a cărei origine
fizică este situată în întregime sau parţial într-o zonă aflată sub jurisdicţia altei părţi.
Astfel de efecte asupra mediului includ atentate la sănătatea şi securitatea omului,
florei, faunei, solului, aerului, apei, climei, peisajului şi monumentelor istorice sau altor
construcţii, sau interacţiunea între aceşti factori; ele includ, de asemenea, efecte asupra
moştenirii culturale sau asupra condiţiilor socio-economice care rezultă din alterarea acestor
factori.
Lărgirea conţinutului conceptului de “poluare” determinată de dezvoltarea ştiinţei şi
tehnicii a fost impusă de concluziile Conferinţei Naţiunilor Unite privind Mediul şi
Dezvoltarea – Stockholm 1972 – şi mai ales de Declaraţia de la Rio privind Mediul şi
Dezvoltarea şi de Agenda 21, precum şi de programul pentru implementarea Agendei 21
(New York, 1997) şi de Decizia Comisiei pentru Dezvoltare Durabilă privind gospodărirea
durabilă a apelor dulci (New York, 1998). Necesitatea protejării şi conservării unor valori
fundamentale - cum este mediul înconjurător în toate componentele sale – a atras atenţia şi
Comisiei de Drept Internaţional a ONU, care include, în proiectul său de articole asupra
răspunderii statelor, încălcarea unor obligaţii deosebit de importante pentru mediu în
categoria crimelor internaţionale, dispunând, în art. 19, litera a., că “o încălcare gravă a unei
obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru salvgardarea şi prezervarea mediului
uman, cum ar fi acele obligaţii care interzic poluarea masivă a atmosferei sau a mărilor”
constituie o crimă internaţională, întrucât loveşte în interesele fundamentale ale comunităţii
internaţionale 50 .
Cea mai complexă şi universală definiţie a poluării este conţinută în articolul 1,
punctul 4 din Convenţia asupra dreptului mării din 1982, de la Montego Bay.
Potrivit textului respectiv prin “Poluarea mediului marin se înţelege introducerea, de
către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie în mediul marin, inclusiv în estuare,
când acestea au sau pot avea efecte vătămătoare, cum ar fi daune aduse resurselor biologice,
faunei şi florei marine, riscuri pentru sănătatea omului, piedici pentru activităţile marine,
inclusiv pescuitul, şi pentru celelalte utilizări legitime ale mării, alterări ale calităţii apei
mării din punctul de vedere al întrebuinţării acesteia şi degradarea valorilor sale de
agrement”.
49
Dumitra Popescu, Mircea I. Popescu, Dreptul mediului – documente şi tratate internaţionale, Ed. Artprint, 2002,
Buc., vol. II, p. 505
50
Raport of the International Law Commission on the Work of its forty-cight session/1996. 18 (A/51/10), p. 129;
Dumitra Popescu, Mircea I. Popescu, Dreptul mediului, documente şi tratate internaţionale, Artprint, Bucureşti, 2002,
vol. I, p. 35
40
 Şi legiuitorul român utilizează o noţiune mai largă decât aceea de poluare, care este,
practic, înglobată în noua terminologie, respectiv “deteriorare a mediului”. În accepţiunea
O.G. nr. 195/2005, aceasta desemnează “alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi
structurale ale componentelor naturale şi antropice ale mediului, reducerea diversităţii şi
productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea mediului natural
cu efecte asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului,
supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin
amenajarea necorespunzătoare a teritoriului”.
Specificul fenomenului de poluare – complexitatea şi tehnicitatea – reclamă
implicarea unor persoane cu o calificare multidisciplinară. Statele şi organizaţiile
internaţionale depun eforturi pentru crearea unor structuri speciale care să asigure
dezvoltarea dialogului, consultării şi colaborării în vederea constituirii unui cadru juridic
adecvat pentru reglementarea şi rezolvarea problemelor de protecţie şi conservare a
mediului, de gestionare durabilă a patrimoniului natural.
În aceste preocupări se înscrie şi decizia Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga
de a crea o cameră specială pentru judecarea diferendelor dintre state în domeniul
mediului 51 . Hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie aduc o contribuţie substanţială la
dezvoltarea dreptului internaţional public prin clarificarea unor instituţii juridice şi
interpretarea unor aspecte din domenii foarte variate dar incidente în cauze de poluare a
mediului înconjurător. În dreptul mediului materia nefiind îndeajuns codificată, Curtea
Internaţională de Justiţie dă o valoare fără precedent proiectelor şi lucrărilor pregătitoare din
cadrul Comisiei de Drept Internaţional prin prisma raporturilor de reciprocă modelare dintre
doctrina şi jurisprudenţa internaţională sau naţională.

4.4. Câteva dintre conceptele definite de O.G. nr. 195/2005

- Accident ecologic – eveniment produs ca urmare a unor mari şi neprevăzute
deversări/emisii de substanţe sau preparate periculoase /poluante, sub formă de vapori sau
de energie rezultate din desfăşurarea unor activităţi antropice necontrolate/bruşte, prin care
se deteriorează sau se distrug ecosistemele naturale şi antropice.
- Arie naturală protejată – zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu perimetrul
legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de
plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice,
paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală
deosebită.
- Arie specială de conservare – arie de interes comunitar desemnată printr-un act
statutar, administrativ şi/sau contractual în scopul aplicării măsurilor de conservare necesare
pentru menţinerea sau restaurarea unei stări favorabile de conservare a habitatelor naturale
şi/sau a populaţiilor speciilor pentru care a fost desemnată.
- Biodiversitate – variabilitatea organismelor din cadrul ecosistemelor terestre,
marine, acvatice continentale şi complexelor ecologice; aceasta include diversitatea
intraspecifică, interspecifică şi diversitatea ecosistemelor.
- Biotehnologie – aplicaţie tehnologică în care se utilizează sisteme biologice,
organisme vii, componentele sau derivatele acestora, pentru realizarea ori modificarea de
produse sau procedee cu folosinţă specifică.
- Biotehnologie modernă – aplicarea in vitro a tehnicilor de recombinare a acidului
nucleic şi a tehnicilor de fuziune celulară, altele decât cele specifice selecţiei şi ameliorării
51
Dumitra Popescu, Mircea I. Popescu, op. cit., p. 47
41
tradiţionale, care înlătură barierele fiziologice naturale de reproducere sau de recombinare
genetică.
- Deteriorarea mediului – alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale
componentelor naturale şi antropice ale mediului, reducerea diversităţii sau productivităţii
biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra
calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea
resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea
necorespunzătoare a teritoriului.
- Echilibru ecologic – ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele
componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi
dinamica ideală a acestuia.
- Ecosistem – complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme
şi mediul abiotic, care interacţionează într-o unitate funcţională.
- Ecoturism – formă de turism în care principalul obiectiv este observarea şi
conştientizarea valorii naturii şi a tradiţiilor locale şi care trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să contribuie la conservarea şi protecţia naturii;
b) să utilizeze resursele umane locale;
c) să aibă caracter educativ, respect pentru natură - conştientizarea turiştilor şi
a comunităţilor locale;
d) să aibă impact negativ nesemnificativ asupra mediului natural şi socio-
cultural;
- Efluent – orice formă de deversare în mediu, emisie punctuală sau difuză, inclusiv
prin scurgere, jeturi, injecţie, inoculare, depozitare, vidanjare sau vaporizare.
- Emisie – evacuarea directă sau indirectă, din surse punctuale sau difuze, de
substanţe, vibraţii, căldură ori de zgomot în aer, apă sau sol.
- Habitat natural – arie terestră, acvatică sau subterană, în stare naturală sau
seminaturală, ce se diferenţiază prin caracteristici geografice, abiotice şi biotice.
- Habitat natural de interes comunitar – acel tip de habitat care:
a) este în pericol de dispariţie în arealul său natural; sau
b) are un areal natural redus fie ca urmare a restrângerii acestuia fie datorită
faptului că în mod natural suprafaţa sa este redusă; sau
c) prezintă eşantioane reprezentative cu caracteristici tipice pentru una sau mai
multe din cele cinci regiuni biogeografice: alpină, continentală, panonică, stepică şi
pontică;
- Mediu – ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul,
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile
organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi
condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.
- Mediu geologic – ansamblul structurilor geologice de la suprafaţa pământului în
adâncime: sol, ape subterane, formaţiuni geologice.
- Monument al naturii – specii de plante şi animale rare sau periclitate, arbori izolaţi,
formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific sau peisagistic.
- Organism modificat genetic – orice organism, cu excepţia fiinţelor umane, în care
materialul genetic a fost modificat printr-o modalitate ce nu se produce natural prin
împerechere şi/sau recombinare naturală.

42
 - Resurse naturale – totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în
activitatea umană: resurse neregenerabile - minerale şi combustibili fosili, regenerabile -
apă, aer, sol, floră, fauna sălbatică, inclusiv cele inepuizabile - energie solară, eoliană,
geotermală şi a valurilor.
- Sit de interes comunitar – arie/sit care, în regiunea sau în regiunile biogeografice în
care există, contribuie semnificativ la menţinerea sau restaurarea stării de conservare
favorabilă a habitatelor naturale sau a speciilor de interes comunitar şi care pot contribui
astfel semnificativ la coerenţa reţelei NATURA 2000 şi/sau contribuie semnificativ la
menţinerea diversităţii biologice în regiunea sau regiunile respective. Pentru speciile de
animale ce ocupă arii întinse de răspândire, ariile de interes comunitar corespund zonelor
din teritoriile în care aceste specii sunt prezente în mod natural şi în care sunt prezenţi
factorii abiotici şi biologici esenţiali pentru existenţa şi reproducerea acestora.
- Specii de interes comunitar – specii care pe teritoriul Uniunii Europene sunt:
a) periclitate, cu excepţia celor al căror areal natural este situat la limita de
distribuţie în areal şi care nu sunt nici periclitate, nici vulnerabile în regiunea vest-
palearctică; sau
b) vulnerabile, speciile a căror încadrare în categoria celor periclitate este
probabilă într-un viitor apropiat dacă acţiunea factorilor perturbatori persistă; sau
c) rare, speciile ale căror populaţii sunt reduse din punct de vedere al
distribuţiei sau/şi numeric şi care chiar dacă nu sunt în prezent periclitate sau
vulnerabile, riscă să devină. Aceste specii sunt localizate pe arii geografice restrânse
sau sunt rar dispersate pe suprafeţe largi; sau
d) endemice şi care necesită o atenţie specială datorită caracteristicilor
specifice ale habitatului lor şi/sau a impactului potenţial pe care îl are exploatarea
acestora asupra stării de conservare.
- Substanţă – element chimic şi compuşi ai acestuia, în înţelesul reglementărilor
legale în vigoare, cu excepţia substanţelor radioactive şi a organismelor modificate genetic.
- Substanţe prioritare – substanţe care reprezintă un risc semnificativ de poluare
asupra mediului acvatic şi prin intermediul acestuia asupra omului şi folosinţelor de apă,
conform legislaţiei specifice din domeniul apelor.

43
 CAPITOLUL IV
CAUZELE (SURSELE) DE POLUARE: CLASIFICARE ŞI CARACTERISTICI

1. Clasificare şi caracteristici
Protecţia mediului are drept scop protejarea mediului natural şi a celui artificial, creat
de om, de influenţe negative, prin descoperirea cauzelor/surselor poluării şi înlăturarea
acestora în vederea menţinerii şi ameliorării calităţii factorilor naturali de mediu, dezvoltării
valorilor naturale ale mediului şi asigurării unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai bune,
pentru generaţiile actuale şi viitoare.
Odată cu dezvoltarea economică accelerată, în primul rând, cu industrializarea în ritm
înalt, cu creşterea urbanizării ca şi a procesului de înarmare, sursele de poluare s-au înmulţit
şi s-au diversificat. Poluanţi nocivi de o mare varietate ajung în mediu.
Poluarea poate fi concentrată, adică localizată – cum sunt, de exemplu, conductele de
canalizare – şi difuză, când poluanţi de provenienţă greu localizabilă se răspândesc într-o
vastă zonă – este cazul, de exemplu, al poluărilor produse de substanţe radioactive, de
petrol, detergenţi, îngrăşăminte chimice, pesticide etc. Acţiunea în timp a surselor de
poluare poate fi continuă, cum este cazul apelor menajere şi orăşeneşti, discontinuă sau
accidentală (avarii la instalaţii) 52 .
Principalele surse ale poluării se pot clasifica în surse naturale şi surse artificiale, iar
în cazul celor din urmă distingem între sursele de natură civilă şi cele de natură militară.

2. Sursele naturale ale poluării mediului

Sursele naturale nu sunt numeroase dar nu prezintă, nici pe departe, acelaşi grad de
pericol ca cele artificiale, poluarea produsă de ele fiind, în general, considerată un caz
excepţional.
Sursele naturale de poluare sunt reprezentate, în primul rând, de deşeurile activităţii
vitale a fiecărei specii de vieţuitoare, care permite dezvoltarea unor organisme parazite cum
sunt păduchii, viermii, viruşii, microorganismele.
Un alt tip de poluare naturală este cea produsă de cataclismele naturale precum
inundaţiile, erupţiile vulcanice ş.a. Gazele care ies din adâncurile scoarţei terestre, atât în
timpul erupţiei, cât şi în perioada activităţii plutonice post-vulcanice, pot produce o
puternică poluare terestră, atmosferică, şi a cursurilor de apă. Această activitate telurică se
află însă şi la baza izvoarelor minerale, atât de preţuite din punct de vedere medical.
O altă sursă de poluare naturală, provenită tot din adâncurile pământului, o constituie
apele subterane de natură acidă sau salină. Cu toate că majoritatea acestor ape sunt potabile,
iar unele cu un conţinut variat de săruri pot fi folosite ca ape de uz medical, există şi straturi
de apă subterană care, prin contactul îndelungat cu zăcăminte de sare sau de alte minerale,
se încarcă cu substanţe impurificatoare, de multe ori toxice. Atâta vreme cât aceste straturi
de apă rămân blocate în formaţiunile geologice respective, ele nu prezintă pericol pentru om
sau pentru comunităţile ecologice de la suprafaţă. Atunci când omul intervine şi perforează
stratul mineralier sau pe cel înconjurător, pentru a extrage minereuri utile, apa ajunge la
suprafaţă, fie prin evacuarea sa de către om, fie în mod spontan, cum se întâmplă în cazul
exploatărilor petroliere, unde, deseori, ţiţeiul iese din adâncuri însoţit de apă sărată.
Purificarea acestor ape s-ar putea face prin reţinerea lor în bazine speciale de depozitare.

52
N.N. Constantinescu, Economia protecţiei mediului natural, Ed. Pol. 1976, p. 268-275
44
 Această apă afectează şi straturile de pânză freatică din care, în mod obişnuit, se
extrage apa potabilă (în SUA s-a constatat că apele care ţâşnesc din mină poluează peste
20.000 km din cursurile naţionale de apă).
Se poate spune că orice factor de mediu poate deveni un agent poluant atunci când
depăşeşte limitele echilibrului ecologic instaurat în anumite biotipuri. De exemplu, atunci
când apa inundă şi asfixiază culturile sau inundă terenurile fertile şi le acoperă cu nisip,
putem spune că, în acel moment, face parte din categoria poluanţilor naturali.

3. Surse artificiale de poluare

Ca orice fiinţă vie, omul produce deşeurile propriei existenţe: fecale, urina, cadavre.
Din acest punct de vedere, cantitatea de deşeuri pe cap de locuitor nu a crescut, din cele mai
vechi timpuri şi până azi, ci doar s-a diversificat datorită dietei. Cu toate acestea, populaţia
actuală a Terrei produce o poluare a mediului mai accentuată decât ar fi produs o populaţie
de 10 ori mai numeroasă în epoca de piatră, deoarece pe lângă deşeurile fiziologice, omul
introduce în mediu şi deşeuri provenite din îmbrăcăminte, mobilă, aparatură casnică, săpun,
detergenţi, cosmetice, medicamente, chimicale de uz domestic şi mai ales ambalaje etc.
Mare parte din aceste deşeuri nu sunt biodegradabile, unele sunt chiar toxice, iar
creşterea volumului acestora alterează flora bacteriană şi constituie o piedică suplimentară
pentru procesul de autoepurare.
Nişa umană ca sursă de poluare produce efecte în continuă creştere datorită:
• diversificării deşeurilor pe care le produce;
• creşterii cantitative a deşeurilor pe cap de locuitor;
• aglomerării nişelor individuale în mari metropole sau megalopolieri, unde
procesele naturale de autopurificare sunt limitate.
Un element poluant foarte important rezultat din activitatea umană este constituit din
bacteriile patogene care se vehiculează mai ales pe calea apei menajere uzate.
Epurarea apelor prin aplicarea de tratamente pe bază de procese şi fenomene fizice,
chimice şi biologice este esenţială pentru sănătatea oamenilor, deoarece prin aceste ape
uzate, ape calde, murdare, stătătoare, datorită microorganismelor patogene, se pot transmite
boli bacteriene, ca febra tifoidă, dizenteria, holera, boli virotice ca poliomelita şi hepatita
epidemică, boli parazitare şi alte boli infecţioase a căror răspândire este legată şi de prezenţa
altor factori, cum ar fi ţânţarul anofel şi musca ţeţe, provocând malaria şi boala somnului 53 .
Un exemplu edificator în privinţa importanţei pe care o are epurarea apelor găsim în
ceea ce s-a întâmplat, în 1885, la Chicago. După o ploaie torenţială care a durat două zile,
impurităţile oceanului s-au adunat, prin scurgere, în lacul Michigan, care era singura sursă
de alimentare cu apă a oraşului. În acea vreme, apa era distribuită fără a fi tratată, iar
rezultatul a fost declanşarea unor epidemii de febră tifoidă, dizenterie şi holeră care au făcut
peste 100.000 de victime.

3.1. Poluarea prin activităţi civile

Poluare a mediului, în special a mărilor şi oceanelor, este cauzată atât de activităţile
civile, care sunt, dintotdeauna, generatoare de deşeuri cât şi de cele militare.
Cele mai afectate de poluarea civilă sunt apele marine de coastă, unde peste 80%
dintre sursele poluante sunt alcătuite din substanţe chimice, radioactive şi nucleare,
eliminate de întreprinderile industriale instalate în apropiere, îngrăşăminte deversate prin

53
Cap.8, punctul III, intitulat Man and nature, din Warfare in a Fragile World, p. 187-188
45
canalele de scurgere, deşeurile menajere din marile metropole ale lumii54 , precum şi
insecticidele şi îngrăşămintele naturale provenite din agricultură. În ultimii ani, o mare parte
din deşeurile provenite din întreprinderile Europei Occidentale au fost depozitate în unele
ţări în curs de dezvoltare, creând grave pericole şi în unele zone mai puţin afectate de
poluare.
Cercetările întreprinse de unele organizaţii internaţionale din sistemul Naţiunilor
Unite, precum Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO),
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Maritimă Internaţională (IMO) sau de
Instituţii Ştiinţifice, precum Institutul Internaţional pentru Cercetarea Păcii de la Stockholm
(SIPRI) ş.a., au evidenţiat că mediul marin este poluat pe mai multe căi: prin deversarea
deşeurilor din industrie şi agricultură, fie direct, fie datorită unor curenţi; prin cădere sau
spălarea unor componente volatile şi particule de materie din atmosferă; erupţii ale sondelor
petroliere; eliberarea accidentală sau deversarea intenţionată a unor deşeuri dăunătoare de pe
nave sau prin scufundarea acestora.
“Deşeurile, a căror dezafectare pe pământ este prea complicată, datorită fie
volumului lor, fie riscurilor implicate – se arată într-un document al SIPRI – sunt, de regulă,
aruncate în ocean” 55 .
Poluantul cu efectele cele mai mari asupra mediului marin este petrolul56 . Tot mai
desele accidente produse de coliziunea dintre tancurile petroliere 57 şi de erupţiile sondelor
de forare 58 au făcut ca poluarea să fie tot mai periculoasă, ameninţând cu distrugerea
ecosistemului de coastă. O influenţă dăunătoare pentru vieţuitoarele de pe fundul măriilor o
au deşeurile industriale şi menajere care, prin toxicitatea lor, duc la distrugerea
ecosistemului marin. De asemenea, lucrările de amenajări portuare, dragările ş.a.m.d., au
efecte nocive asupra ecologiei marine.
Agenţii de poluare ai mărilor sunt diverşi şi au acţiuni diferite asupra florei sau faunei
acvatice.
De exemplu, există agenţi care devin inofensivi într-un timp relativ scurt; unii îşi
conserva compoziţia chimică timp de câteva decenii, alţii prezintă o ameninţare precisă şi
imediată pentru viata marină, iar alţii pot deveni nocivi după o perioadă lungă.
Proliferarea şi agresivitatea fenomenelor de poluare depind în mare măsură şi de
locul unde acestea se produc, nu doar de periculozitatea substanţelor deversate. Se ştie că
oceanul nu este un mediu omogen, iar curenţii deplasează masele de apă la mari distanţe, iar
cum viaţa marină şi hrana peştilor şi mamiferelor sunt concentrate neuniform, se poate
întâmpla ca un fenomen nociv produs la sute de kilometri distanţă să distrugă parţial sau
total mediul marin din altă zonă.
Poluarea afectează şi echilibrul ecologic al mărilor şi oceanelor prin faptul că unii
poluanţi intoxică animalele prin simplă atingere, iar alţii sunt mari consumatori de oxigen,
diminuându-l considerabil şi ducând la dispariţia unor specii.
Există agenţi poluanţi care, ingeraţi de vieţuitoarele marine, produc diverse mutaţii,
modificându-le funcţiile fiziologice, prezentând un pericol atât pentru supravieţuirea speciei
respective, cât şi pentru considerarea lor în continuare ca hrană pentru om. De asemenea,

54
Doc. ONU, A/40/535, 17 septembrie 1985, p. 27
55
Warfare in a Fragile World, op. cit., p. 151
56
Blumer, M. and Saasy, Oil pollution: permanence and degradation of spiller ful oil, Seience, 1972, p. 1120-1122
57
În 1980 erau în serviciu 5350 de tancuri petroliere mari, reprezentând 23% din flota comercială mondială şi 1070 din
cele medii. Ibidem, p. 165
58
Cele câteva mii de puţuri petrolifere în funcţiune produc 600 milioane m3 de petrol, ceea ce reprezintă circa 20% din
producţia mondială. Ibidem, p. 166
46
poluarea poate provoca înmulţirea rapidă a unor specii de peşti, unice, care distrug sau
intoxică celelalte specii.
Cele mai mari cerinţe de apă le au agricultura şi industria, cu menţiunea că
agricultura, ca şi populaţia, scot din circuitul biologic global apa utilizată, pe când industria
o restituie în proporţie destul de ridicată.
Apele restituite sunt ape menajere care au compoziţie fizico-chimică şi bacteriologică
modificată faţă de apă prelevată.
După provenienţă, apele uzate se pot împărţi în următoarele grupe principale:
I. ape uzate menajere, unde poluanţii sunt resturi alimentare, dejecţii, săpun, detergenţi,
microorganisme 59 ;
II. ape uzate din zootehnie, care conţin resturi de furaje, aşternut, dejecţii, substanţe
utilizate la spălare şi dezinfecţie;
III. ape industriale uzate: a) ape de răcire, poluantul fiind căldura;
b) ape uzate de spălare şi transport;
c) ape provenite din secţiile de producţie utilizate direct în
procesul de fabricaţie ca mediu de dizolvare sau reacţie.
Aceste ape au efect poluant major. Cauzele de poluare ale apelor sunt, după cum se
vede, foarte variate, ele putând produce poluări concentrate în locuri bine delimitate
(conducte de canalizare aferente zonelor urbane) sau determină poluarea unor arii mult mai
întinse, cum ar fi terenurile de minerit aflate în exploatare (apele de mină rezultate din
această activitate).
De asemenea, după caracterul activităţii însoţite de poluare putem distinge între:
• surse cu activitate permanentă (canalizarea oraşelor);
• surse cu activitate discontinuă (fabrici care lucrează sezonier);
• surse cu activitate temporară (o navă în deplasare);
• surse cu activitate accidentală (avarii la instalaţii industriale).

a) Transporturile
Avem în vedere transportul terestru, maritim şi fluvial care constituie o dublă sursă
de poluare: o dată prin arderea combustibilului care asigură deplasarea vehiculelor şi apoi
prin pericolul pentru mediu pe care îl prezintă substanţele transportate.
De exemplu, navele pot produce poluarea apelor cu hidrocarburi, sau navele şi
submarinele cu propulsie nucleară provoacă poluarea radioactivă 60 .
Un alt aspect al acestui caz îl constituie canalizarea fluviilor în vederea asigurării
unei navigaţii optime, ceea ce poate avea efecte nocive asupra posibilităţii de autopurificare
a apei.
Experimentele realizate asupra râului Odra, râu cu o curgere liberă în perioada când
navigaţia este interzisă şi canalizat în cealaltă perioadă, au demonstrat că, deşi există şi
efecte benefice asupra fenomenului de autopurificare a apei, introducerea structurilor
necesare pentru navigaţie în perioada de primăvară şi toamnă, are o influenţă negativă
asupra procesului amintit, micşorând viteza acestuia.
Apele de spălare a calelor şi a recipientelor, în general a vaselor care transportă
materiale poluante, constituie o altă sursă de poluare.

59
Printr-un act normativ adoptat de municipalitatea oraşului New York, deversarea deşeurilor menajere în Oceanul
Atlantic a fost interzisă începând din anul 1991
60
Ionel Cloşca, Războiul naval şi legile lui, cap. III, Ed. Militara, 1991, p. 27-39
47
 b) Poluarea industrială
La ora actuală, se consideră că poluarea este cauzată, în cea mai mare măsură, de
industrie.
Poluarea industrială are efecte pe arii extinse, pornind de la problemele de poluare a
locului de muncă şi până la consecinţele ecologice ce interesează globul terestru în
întregime. Poluarea industrială a mediului se propagă mai ales pe calea aerului şi a apei, cea
din urmă fiind însă mult mai variată. Gravitatea acestui tip de poluare creşte o dată cu
consumul specific de apă, deoarece cu cât acest consum este mai mare, cu atât sunt mai
ridicate şi posibilităţile de răspândire, în mediul ambiant, a substanţelor vătămătoare
caracteristice diferitelor procese industriale. Substanţele toxice conţinute în poluantul
industrial deversat în ape afectează nu doar fauna şi flora acvatică, ci, prin intermediul
lanţului trofic, ajung la oameni şi la fauna terestră.
- Industria alimentară şi industria chimică sunt considerate, în prezent, cele mai
poluante industrii.
Industria alimentară are specific poluarea cu substanţe organice, în cadrul acestei
industrii intrând, alături de fabricile de zahăr, cele de conserve şi alte alimente, precum şi
abatoarele.
În industria alimentară se foloseşte apa de înaltă calitate şi în cantităţi mari, iar
efluenţii proveniţi din acest sector conţin o mare varietate de substanţe organice
biodegradabile de concentraţii mai mari decât ale apelor menajere.
Apele care conţin poluanţii specifici industriei pielăriei şi produselor animale nu se
pot folosi în irigaţii, ca cei din industria alimentară, şi nici nu pot fi amestecate cu apele
provenite din canalizări decât după îndepărtarea unor elemente extrem de nocive ca sulful,
cromul, arsenicul.
Abatoarele consumă peste 500 l de apă pentru fiecare animal sacrificat. Cercetările
făcute la un abator din Paris au identificat peste 300 mil. de bacterii aerobe/cm3 de apă uzată
dintre care numeroase specii erau patogene.
- Industria chimică organică de mic tonaj, aflată în continuă diversificare din punct
de vedere al produselor finite se caracterizează printr-o mare varietate de poluanţi cu
toxicitate avansată.
- Industria petrochimică ca şi industria chimiei organice de sinteză (industria
maselor plastice, a fibrelor sintetice) a produselor fitosanitare, detergenţilor,
medicamentelor, coloranţilor, folosesc cantităţi mari de apă. În aceste ape se găsesc
poluanţi în cantităţi mari, iar unii dintre aceştia sunt, chiar în cantităţi mici, substanţe toxice
pentru diferite organisme (de ex. erbicidele şi insecticidele). În plus, substanţele organice de
sinteză au, în general, o persistenţă mare în mediu.
- Industriile de celuloză, hârtie şi plăci fibrolemnoase se caracterizează prin efluenţi
cu o încărcare mare de substanţe organice (aflate sub formă de suspensii), care sunt
biodegradabile prin consumarea oxigenului dizolvat. Deoarece aceste industrii folosesc
cantităţi mari de apă rezultă, chiar după o epurare în proporţie de 95%, cantităţi mari de
poluanţi, de unde şi necesitatea ca râul receptor să aibă un debit mare pentru ca după
preluarea apelor uzate să poată realiza un grad corespunzător de diluţie.
Descompunerea substanţelor organice şi a produşilor generaţi prin descompunerea
acestora se realizează prin organisme (bacterii) şi prin procese chimice cu consum de
oxigen, având ca rezultat creşterea consumului biochimic de oxigen (CBO) şi a consumului
chimic de oxigen (CCO).

48
 - Produsele industriei anorganice (inclusiv industria materialelor de sticlă) nu sunt
tot atât de diversificate ca cele caracteristice industriei organice, dar sunt în funcţiune unităţi
cu capacităţi mari de producţie care produc o poluare persistentă cu produse toxice greu
epurabile, având efecte distructive asupra florei şi faunei.
Din industria chimică anorganică rezultă acizi şi baze libere (acid sulfuric, azotic,
hidroxid de sodiu, carbonat de sodiu, ce modifică pH-ul apei). Valorile extreme pot fi chiar
letale pentru organismele acvatice, iar apele alcaline şi acide afectează utilajele folosite la
irigaţii, construcţii etc.
- Industria minieră şi metalurgică creează, în special, poluanţi anorganici, toxici,
dizolvaţi sau în stare de suspensie.
- Industria termoenergetică se caracterizează prin faptul că produce poluare râurilor
şi lacurilor prin deversări de ape fierbinţi.
- Un tip special de poluare, numit poluare difuză, este datorat industriei petrolului.
Poluarea difuză cuprinde arii largi, efluenţii provenind din foraj, extracţie, rafinării,
transportul şi depozitarea produselor. Poluanţii sunt petrolul, clorura de sodiu şi diverse
substanţe chimice care se utilizează în procesul de rafinare.
Petrolul constituie unul dintre cei mai des întâlniţi factori poluanţi ai mediului marin,
iar până în prezent au avut loc numeroase accidente care au implicat poluarea difuză, dintre
care putem menţiona:
¾ în 1976, petrolierul Bohlen a naufragiat în nord-vestul insulei Sein, eliberând în
mare ţiţei în cantitate de 9.600 tone;
¾ evenimentul din noaptea dinspre 22-23 aprilie 1977, petrecut la platforma Ekofix-
Bravo, considerată a fi cea mai mare în acea vreme. În timpul înlocuirii unei
supape de siguranţa la puţul nr. 14 al platformei Bravo, dopul de foraj a cedat şi a
izbucnit cea mai mare şi gravă erupţie cunoscută până în acel moment în cadrul
exploatărilor zăcămintelor submarine. Operaţiunea de colmatare a puţului a fost
încheiată abia în data de 28 aprilie, în acest context fiind risipită în apele mării o
cantitate imensă de ţiţei;
¾ vineri, 17 martie 1978, petrolierul Amoco Cadiz, încărcat cu 220 mii tone de
petrol, circula din Orientul Mijlociu spre Rotherdam. Catastrofa s-a produs pe
coasta de nord a Bretaniei, la aproximativ 1,5 mile în larg. Tot petrolul a fost
evacuat în mediul marin, care a fost profund afectat datorită creării unei pelicule
petroliere în lungime de 300 km;
¾ la 3 iunie 1979, un milion de tone de petrol s-a scurs în Golful Mexic după
explozia platformei Ixtox Uno, provocând o imensă maree neagră şi un dezastru
ecologic;
¾ la 29 martie 1989, petrolierul american Exxon Valdez a eşuat în strâmtoarea
Prince William din Alaska, soldat cu deversarea a 45.000t de petrol care au poluat
1700 km de coastă în sudul Peninsulei Alaska;
¾ cea mai uriaşă “maree neagră” din lume s-a petrecut în apele Golfului Persic, în
ianuarie 1991, când un milion de tone de petrol s-au scurs din rezervoarele
petrolierelor aflate în radă. 560 km de coastă au fost poluaţi;
¾ la 3 decembrie 1992 petrolierul grec Aegean Sea s-a rupt în două după ce s-a lovit
de o stâncă la intrarea în portul spaniol La Coruna, antrenând scurgerea a 70.000
de tone de petrol care a poluat 200 km de coastă în Galicia;

49
 ¾ Sea Empress, este numele petrolierului liberian naufragiat în ziua de 16 februarie
1996 pe coasta de sud a Ţării Galilor; 147.000 de tone de petrol invadează plajele
producând distrugerea mediului şi moartea a zeci de mii de păsări;
¾ la 12 decembrie 1999, petrolierul Erika se desface în două înainte de a se
scufunda în Penmark din Nord-Vestul Franţei; 20.000 de tone de petrol au poluat
400 km din litoralul francez;
¾ în noiembrie 2002, petrolierul liberian Prestige s-a despicat în două scufundându-
se la 253 km în largul coastelor Galiciei (Nord-Vestul Spaniei) ameninţând cu cel
mai mare dezastru ecologic din lume.
Aceste exemple şi multe altele au afectat lumea internaţională, rezultatul fiind
apariţia şi dezvoltarea instrumentelor juridice privind împiedicarea poluării mediilor marine
cu petrol.
Măsurile luate de state pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional, în acest sens,
vizează:
ƒ limitarea sau chiar interzicerea evacuării voluntare de reziduuri petroliere;
ƒ eliminarea sau atenuarea poluării accidentale cu petrol;
ƒ impunerea unor reglementări privind responsabilitatea pentru daunele cauzate
prin poluare.
Oceanul planetar suferă prin urmare o gravă poluare difuză datorită transporturilor
marine ale produselor petroliere, dar şi exploatărilor de pe platoul economic.
În ţările dezvoltate, aproximativ 25-30% din întreaga poluare este provocată de
industria alimentară şi circa 30% este provocată de industria chimică care deversează cele
mai diferite substanţe toxice provocând mari perturbări, deosebit de grave, dacă apele nu
sunt epurate la deversare (poluarea chimică se produce prin infestarea cu plumb, mercur,
azot, fosfat, hidrocarburi, detergenţi şi pesticide) 61 .

c) Agricultura şi zootehnia
Poate părea curios faptul că tocmai acele ramuri ale economiei, care se bazează cel
mai mult pe mediu, sunt şi cele care constituie o parte importantă a surselor de poluare.
Pe lângă faptul că industrializarea şi mecanizarea excesivă duc la distrugerea
solurilor şi a terenurilor fertile, folosirea abuzivă, în agricultură, a îngrăşămintelor care nu se
descompun are ca rezultat poluarea apelor subterane, a pânzelor freatice. De asemenea,
tendinţa de a “forţa” recoltele prin îngrăşăminte chimice în cantităţi mari, face ca o parte din
excesul de substanţe chimice care nu au intrat în circuitul biologic al plantelor să fie
vehiculat de ploi spre râuri sau să se infiltreze în sol.
Acest fapt poate provoca daune florei şi faunei în funcţie de acţiunea lor biochimică
specifică.
Este cunoscut faptul că un conţinut mai ridicat de nitraţi în apa freatică sau de
suprafaţă produce efecte vătămătoare asupra celor care o folosesc şi, în special, a copiilor.
Un alt efect al prezenţei acestei substanţe în apă îl constituie fenomenul de euhofizare.
Agricultura modernă foloseşte foarte mult sistemul de irigaţii. Deoarece aceste
cursuri artificiale nu au posibilitatea de autoepurare pe care o au apele curgătoare naturale,
este foarte importantă evitarea poluării canalelor de irigaţii cu agenţi patogeni.
În domeniul zootehnic, crescătoriile de animale sunt o abundentă sursă de poluare,
punând probleme serioase mediului în privinţa deşeurilor animaliere.

61
C.F. Baes, H. E. Goeller, J.S. Olson, şi R.M. Rotty, Carbon dioxide and climate: the uncontrolled experiment, Amer
Scientist, 65, 1977, p. 310-320
50
 Bălegarul strâns de la fermele de producţie de lapte poate fi folosit ca îngrăşământ
natural, dar dacă nu există această oportunitate, el ridică serioase probleme de depozitare.
În crescătoriile de porci, bălegarul nu poate fi utilizat ca îngrăşământ, iar un porc
produce o cantitate de deşeuri organice de două ori şi jumătate mai mare decât produce
omul.
În Franţa există localităţi care nu depăşesc 1000 de locuitori, dar ale căror deşeuri
echivalează cu cele ale unui oraş cu 300.000 de locuitori, datorită fermelor de porcine
existente în împrejurimi.
Un complex de porcine cu 15.000 de capete, în care un porc adult produce 7-8 l
dejecţii pe zi, la care se adaugă şi apa folosită pentru curăţat, deversează în canalizări un
volum total de dejecţii de 100-120 m3/zi, respectiv un volum de ape uzate de 1000-1200
m3/zi, cu o încărcare de 3300-4000 kg CBO.
Din cauza încărcării organice de mare amploare, apele uzate provenite de la
complexele de creştere a animalelor se epurează foarte greu.
Reziduurile animale, dejecţiile, a căror cantitate şi mărime sunt influenţate de
dimensiunile animalului, dieta şi metabolismul său, sunt îndepărtate de pe pardoseala
adăposturilor prin jet de apă sub presiune în reţeaua de canalizare, ca ape uzate. Această apă
utilizată pentru spălare măreşte de la 6 până la 10 ori volumul iniţial al reziduurilor.

d) Poluarea radioactivă
Constituie un gen inedit de poluare a mediului şi a apărut odată cu utilizarea pe scară
largă a substanţelor radioactive. Acestea emit radiaţii ionizate care pot să devină extrem de
periculoase pentru toate vietăţile, dacă nu se iau măsuri de protecţie.
În cazul substanţelor radioactive, concentraţia poluanţilor este foarte uşor de pusa în
evidenţă.
O importantă vină în creşterea fondului terestru de radiaţii o are dezvoltarea tehnicii,
în special experienţele cu bombe nucleare şi centralele nuclearoelectrice. Printre sursele de
contaminare radioactivă a apei se numără depunerile radioactive care ajung în ape odată cu
ploaia, apele folosite în centralele nucleare, deşeurile radioactive etc.
Sursele de radiaţii ionizante se pot împărţi în:
a) surse controlate (instalaţii nucleare, surse utilizate în laboratoare şi uzine);
b) surse necontrolate (deşeuri care scapă în mediu).
În general, agenţii poluanţi radioactivi sunt uraniul şi radiul, care necesită o tratare a
apei cu lapte de var, pentru a înlesni diluţia emisarului şi reducerea efectului acestuia.
Se consideră că deşeurile radioactive se produc, în funcţie de etapele tehnologice ale
energeticii nucleare şi ale cercetării, după cum urmează:
a) la mineritul uraniului, unde rezultă cantităţi foarte mari de ape slab radioactive
care se precipită pe un parcurs scurt al emisarului (excepţie – radiu). Datorită însă
intensificării extragerilor minereului respectiv, apele de mina se vor acumula în
cantităţi mari;
b) la uzinele de preparare a elementelor combustibile, unde pe fiecare tip de
elemente fabricate rezultă până la 400 m3 ape reziduale.
c) la centralele nuclearoelectrice - la reactorii de putere normală, rezultă 104 – 204
m3 apă uzată.
Poluarea apelor rezultată din activităţile menţionate, precum şi din surse accidentale,
produce efecte deosebit de nocive asupra organismelor vii.

51
 Poluarea radioactivă a apei este cauzată, în mare măsură, de deşeurile industriei
nucleare care sunt atât lichide (rezultate din activităţile enumerate mai sus) cât şi solide.
Acestea din urmă trebuie depozitate, deoarece dispersarea lor în reţeaua hidrografică
reprezintă un risc cert.
Yves Cousteau a fost cel care a semnalat printre primii poluarea radioactivă. El a
observat că într-un punct al Atlanticului, pe linia tropicului, la jumătatea drumului între
Africa şi America, există o groapă care se umple lunar cu mii de containere care sosesc
sigilate de la centralele termonucleare ale Euroatomului. Ce se găseşte în ele? Răspunsul
este simplu: deşeuri radioactive şi substanţe nucleare.
Aceste operaţiuni de “ascundere”, care se practică, nu rămân însă fără urmări
deoarece apa mării este foarte corozivă şi, de-a lungul a câţiva zeci de ani, va distruge
învelişul containerelor, ajungându-se la contaminarea oceanului, la poluarea radioactivă.
După aruncarea în Atlantic a 94.000 deşeuri nucleare cu radioactivitatea cuprinsă între 250
currie în 1967 şi 1428 în 1983; radioactivitatea gama 7600 curii în 1967 şi 50.000 în 1982,
această activitate a fost oprită în 1983, iar în 1985 părţile la Convenţia asupra prevenirii
poluării mărilor rezultată din imersia deşeurilor, au adoptat o rezoluţie ce interzicea pentru o
perioadă nedefinită aruncarea deşeurilor radioactive.
Tratatul de la Rotonga, din noiembrie 1986, interzicea imersia deşeurilor radioactive
sau a altor materii radioactive în Pacificul de Sud.
O altă sursă de poluare radioactivă o reprezintă depunerea produselor rezultate în
urma exploziilor nucleare experimentale 62 . Ambele surse se adaugă radioactivităţii naturale.
Deşi, prin măsurile adoptate de către aproape toate statele, poluarea cu petrol,
hidrocarburi şi substanţe radioactive s-a mai diminuat, ea continuă să-şi arate efectele.
În general, se poate spune că nu există industrie care să nu genereze poluare: fie
deşeuri toxice, fie obişnuite, dar în cantităţi mari, zgomot, praf, vibraţii, substanţe urât
mirositoare etc.
De aceea, poluarea constituie motivul pentru care înainte de avizarea conceperii şi
construirii unor obiective industriale este necesar să se stabilească cu precizie riscurile ce
vor fi create pentru mediu prin funcţionarea acelor obiective industriale şi măsurile care
trebuie luate la obiectivele respective pentru a reduce la minim acele riscuri.
În ceea ce priveşte principalii agenţi fizici cu rol în poluarea apelor, aceştia sunt
reprezentaţi de substanţele radioactive şi de apele termale rezultate din procesele de răcire
tehnologică a diferitelor agregate industriale.
Apele fierbinţi ce produc poluarea termică sunt considerate a reprezenta în prezent o
poluare de 20% din debitul apelor curgătoare de pe întreaga Terră.
Factorii de natură biologică şi bacteriologică sunt specifici industriei alimentare,
zootehniei şi apelor menajere deversate în râuri sau mări.
Se constituie din substanţe biodegradabile ale căror efecte nocive dau naştere la
apariţia diverselor boli de natură bacteriană, virotică sau infecţioasă.
În cadrul tipurilor de poluanţi prezenţi în apă sub formă de suspensii sau soluţii
multicomponente se încadrează următoarele categorii:
ƒ substanţe organice, reziduuri biologice;
ƒ substanţe anorganice;
ƒ substanţe radioactive;

62
Datorită experienţelor cu arme nucleare, în număr de 421, au fost introduse în ocean circa 912 kg produse de fuziune,
plus alte 5360 kg produse cu efecte pe termene lungi şi foarte lungi.
52
 ƒ ape fierbinţi, ce constituie efectiv cauzele fenomenelor de poluare a apelor, găsim
un poluant mai deosebit şi anume petrolul (produsele petroliere) care dă naştere la
un tip de poluare aparte, şi anume poluarea difuză.
Poluarea difuză, deşi specifică mărilor şi oceanelor, este prezentă şi în cursurile
râurilor şi fluviilor sau a unor accidente survenite la instalaţii petroliere situate în apropierea
acestora, sau deversări voite sau accidentale a unor produse de tip petrolier făcute de către
navele aflate în trecere.
Nu poate fi trecută cu vederea nici poluarea provocată de diferiţi coloranţi şi
pesticide care, datorită efectelor deosebit de nocive pe care le-a avut-o asupra unor ţări
riverane, a determinat apariţia în număr mare a acţiunilor de combatere a acestui fel de
poluare.

b) Poluarea prin activităţi militare

Activităţile militare desfăşurate în timp de pace, dar mai ales cele din timp de conflict
armat au ca efect, direct sau indirect, poluarea mediului măsură mai mare decât poluarea
prin activităţi civile. Exploziile nucleare în mediul marin, contaminarea cu izotopi
radioactivi, cu agenţi de război chimic, cu petrol, precum şi lucrările de coastă (construirea
de cazarme şi alte instalaţii militare, de canale ş.a.m.d.) constituie principalele surse
poluante ale oceanului planetar.
Contaminarea prin explozii poate avea loc în timpul manevrelor militare, ca urmare a
lansării de mine în mod neintenţionat, a deversării în mare de muniţii explozive inutile,
precum şi a experimentelor nucleare efectuate în atmosferă sau în mediul marin, iar în timp
de conflict armat, prin exploziile cauzate de operaţiunile de luptă.
Efectele toxice, radioactive sau chimice produse de explozii, precum şi unda lor de
şoc sau deversările de muniţii produc daune imense florei şi faunei marine 63 . Exploziile
nucleare sau clasice, ale căror efecte letale sunt în funcţie de o serie de factori – tipul
exploziei, magnitudinea, suprafaţa reacţiei, profunzimea la care este eliberată încărcătura
explozivă, configuraţia solului şi subsolului mării, populaţiile de floră şi faună marină – pot
afecta ecosistemul marin atât prin materialele conţinute în muniţiile explodate, cât şi prin
unda de şoc produsă de explozie.
Dintre toate formele de contaminare a mediului prin activităţi militare, cea cu izotopi
radioactivi este cea mai periculoasă. Genurile de activităţi care au ca efect poluarea
radioactivă sunt: fabricarea de arme nucleare şi cu hidrogen; experienţele cu aceste tipuri de
arme 64 , emisia radioactivă obişnuită a navelor cu propulsie nucleară, introducerea de
material radioactiv în apele marine, distrugerea intenţionată sau accidentală a navelor sau
sateliţilor militari cu propulsie nucleară etc.
Într-un Raport prezentat la Roma, în aprilie 1989, organizaţia ecologică “Green-
peace” menţiona că din 1945 şi până în prezent, forţele navale ale Statelor Unite ale
Americii şi ale Uniunii Sovietice au pierdut în mare 50 de focoase nucleare şi nouă reactori
nucleari. Raportul cuprinde informaţii privind data, identitatea navei şi locul unde s-au
produs cele 1276 de accidente navale, precum şi date statistice referitoare la alte 1010
accidente. “După 1945 – constată Paolo Gughielmi conducătorul campaniei - Marea fără
arme -, marile forţe maritime din lume au suferit în medie câte un accident grav pe
săptămână sub formă de coliziune, incendiu sau scufundare. Două sute dintre aceste

63
Pentru evaluarea detaliată a fiecăreia dintre efectele menţionate a se vedea Warfare in a Fragile World, op. cit., p
152-169
64
624 de astfel de experienţe au avut loc în Oceanul Atlantic, 318 în Oceanul Pacific, 110 în Marea Mediterană
53
accidente au implicat nave cu propulsie nucleară, îndeosebi submarine şi alte nave
transportoare de arme nucleare” 65 .
Nu putem încheia acest sumbru tablou fără a menţiona agenţii de război chimic
deversaţi atât accidental, dar mai ales intenţionat, pentru a lichida stocurile de arme depăşite
din punct de vedere militar. O mare cantitate de arme chimice au fost aruncate în apele
marine la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. De exemplu, armele chimice deţinute
de Germania hitleristă pe bază de mustar AB de tipul biosulfidelor au fost aruncate, în
perioada 1945- 1948, în sudul Mării Baltice, la est de insulele Bornholm (ele au produs
infectarea peştilor, inclusiv îmbolnăviri în rândul oamenilor şi animalelor). De asemenea,
Marea Britanie a aruncat în largul coastelor Scoţiei şi Irlandei, între 1945 şi 1956 o mare
cantitate de arme chimice pe bază de mustar şi fosgen, o parte dintre acestea fiind găsite pe
coasta Ţării Galilor; muniţii chimice americane pe bază de sarin au fost aruncate în ocean în
anii 1967, 1968, 1970 (ele au fost închise în containere de beton cu bolţi de oţel plasate la
bordul unor nave, scufundate în largul Oceanului Pacific la câteva mii de metrii adâncime).
Deversări de substanţe chimice au avut loc şi în cursul celui de-al doilea război
mondial. De pildă, în bătălia din Marea Adriatică, din 1943, când forţele germane au atacat
navele aliate în portul italian Bari a fost lovită o fregată a SUA care avea la bord 100 de tone
de bombe chimice pe bază de mustar. Întreaga cantitate a fost scufundată producând peste
1000 de morţi şi multe îmbolnăviri ulterioare.
Petrolul poate constitui unul din poluanţii majori în cazul acţiunilor militare marine,
mai ales în situaţii de conflict armat, când tancurile petroliere militare şi depozitele de
carburanţi instalate pe coastă devin ţinte principale ale atacurilor inamice. Uriaşele cantităţi
de produse petroliere transportate pe rute maritime pot duce, în cazul unui conflict armat, la
o adevărată catastrofă ecologică. Efecte dintre cele mai nefaste pentru faună şi floră produc
şi marile bătălii navale, soldate cu scufundări de nave încărcate cu materiale toxice,
explozive sau nucleare, manevrele militare, deversarea de substanţe erbicide de uz militar,
aşa cum s-a întâmplat în timpul războiului din Indochina, 66 instalarea de baze şi facilităţi
militare în apropierea coastelor ş.a.m.d.

65
În total s-au scufundat din cauza unor accidente pe timp de pace 28 de submarine, dintre care 6 cu propulsie nucleară;
două treimi dintre acestea au aparţinut marinelor sovietice şi americane. Printre acestea se numără submarinul nuclear
“USA Ray” scufundat în 1977, portavionul “Saratoga” în 1982. Printre cele 77 de accidente sovietice este menţionat şi
cel din clasa “Miki”, scufundat în aprilie 1981, în apropierea coastelor norvegiene. La acestea vom adăuga submarinul
“Kursk”, scufundat în 2001 în Marea Barents.
66
Substanţele ierbicide lansate de SUA între 1965 şi 1974 pe coastele Vietnamului au distrus aproape în întregime
fauna de pe fundul mării. V. Michel Venthey, Guerille, 1989, p. 112
54
 CAPITOLUL V

DEFINIŢIA DREPTULUI MEDIULUI

1. Criterii de definire
Mutaţiile ecologice petrecute în societate şi în natură s-au reflectat şi în planul
ştiinţelor juridice, prin apariţia unui nou obiect al reglementărilor dreptului, prin tehnicile
juridice originale, ori printr-o distorsiune crescândă între dreptul pozitiv şi necesităţile
practice, manifestată prin dificultatea aplicării regulilor existente, datorată unei adaptări
insuficiente la exigenţele noii materii de reglementat, ceea ce a condus, în cele din urmă, la
introducerea de noi raporturi juridice.
Deci, cerinţele imperative de ordin tehnic, social, politic, economic ş.a.m.d., care au
generat adoptarea de noi reglementări juridice în materie de protecţia mediului, precum şi
necesitatea sporirii eficienţei acţiunii socio-umane în soluţionarea problemelor ecologice, au
determinat formarea unei noi ramuri de drept - dreptul mediului. Existenţa acestei ramuri
distincte de drept este impusă, în primul rând, de valorile sociale de maximă importanţă pe
care le ocroteşte - în ultimă instanţă viaţa umană însăşi - de multidimensionalitatea
semnificaţiilor sale şi de caracterul relativ unitar al acţiunii sociale privind ocrotirea, atât a
factorilor naturali ai mediului ambiant cât şi a celor creaţi prin activităţi umane.
Pentru definirea şi delimitarea, din punct de vedere formal, a câmpului de cuprindere
al dreptului mediului, pot fi folosite trei criterii principale:
a) criteriul instituţional, care se referă la structurile politice şi administrative de
decizie în domeniu. După acest prim criteriu, dreptul mediului reprezintă
ansamblul normelor juridice care se referă la problemele care sunt de competenţa
Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile sau a altei structuri administrative;
b) criteriul material, care coincide cu definiţia dată mediului (vezi prelegerea
introductivă). Ansamblul de norme juridice care privesc factorii naturali şi pe cei
creaţi şi care, în caz de nevoie, pot fi aplicate prin forţa de constrângere a statului;
c) criteriul finalităţii, referitor la scopul normelor edictate. În acest sens, aparţin
dreptului mediului acele reguli care privesc menţinerea echilibrului ecologic şi
ocrotirea sănătăţii umane. M. Despax consideră că dreptul mediului ”are ca obiect
suprimarea sau limitarea impactului activităţilor umane asupra elementelor ori
mediilor naturale”.
Pentru o definire cât mai potrivită a dreptului mediului se impune valorificarea
tuturor acestor abordări în stabilirea obiectului şi metodei de reglementare, relevarea
caracterului normelor componente, principiilor şi altor elemente care contribuie la
exprimarea specificului său ca ramură de drept.

2. Obiectul dreptului mediului

Obiectul reglementărilor juridice constituie criteriul de bază care serveşte la gruparea
normelor şi instituţiilor de drept în diferite ramuri, în cadrul sistemului juridic dat. Prin
obiectul reglementării juridice se înţelege o categorie de relaţii sociale distincte, care se
nasc cu un scop concret privind protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului ambiant, cu
trăsături specifice, şi care nu constituie obiect de reglementare pentru celelalte ramuri
tradiţionale ale dreptului. Aşa de pildă, potrivit art. 1 din O.G. nr. 195/2005, obiectul
ordonanţei îl constituie reglementarea protecţiei mediului, obiectiv de interes public major,
pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii.

55
Aceste prevederi, referitoare la obiectul dreptului mediului, sunt apoi detaliate în alte
reglementări sectoriale, privind diferitele componente ale mediului natural sau antropic. Este
de subliniat, din nou, că în drept nu este vorba de o relaţie om - mediu ambiant, ci de o
relaţie socială, interumană, care prin reglementare devine raport juridic şi care are
drept conţinut drepturi şi obligaţii cu privire la mediul ambiant şi protecţia sa. Astfel
de raporturi juridice se nasc în legătură cu protecţia, conservarea şi folosirea durabilă a
factorilor de mediu (aer, apă, sol, subsol, păduri, vegetaţie terestră şi acvatică, fauna terestră
şi acvatică, rezervaţiile şi aşezările omeneşti). De exemplu, poluarea unui curs de apă
necesară aprovizionării unei colectivităţi are drept consecinţă afectarea mediului ambiant şi
implicit încălcarea drepturilor consumatorilor apei, până la atingeri aduse dreptului la viaţă.
Dar, astfel de încălcări pot afecta şi echilibrul ecologic având drept efect producerea unor
pierderi de vieţi omeneşti şi punerea sub semnul întrebării a viitorului întregii umanităţi.
Deci, dreptul mediului, ca ramură nouă şi distinctă, reglementează tocmai acele relaţii
sociale care iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi dezvoltare durabilă a
calităţilor naturale ale mediului. Dreptul mediului se prezintă cu două dimensiuni, cea
naţională şi cea internaţională, aflate într-o unitate concepţională determinată de “unicitatea
şi indivizibilitatea ecologică a mediului Terrei, chiar dacă acesta, din perspectiva
suveranităţii statelor, este protejat fragmentar, la nivel naţional şi internaţional. 67 ”
Pentru a creiona dimensiunile sale, este important să relevăm pe scurt semnificaţiile
celor trei elemente definitorii, cu precizarea că pe parcursul prelegerilor noastre vom reveni
asupra lor.
a) Protecţia mediului - se realizează potrivit legii, prin instituirea unor obligaţii ori
stabilirea unor condiţii speciale şi prin stipularea unor interdicţii privind utilizarea raţională
a resurselor naturale, prevenirea şi combaterea poluării. În sens larg, protecţia cuprinde, în
general, toate problemele prevenirii şi combaterii degradării mediului. În perspectivă, prin
protecţia mediului se urmăreşte, pe de o parte, evitarea activităţilor nocive, iar pe de altă
parte, adoptarea unor măsuri pozitive pentru împiedicarea deteriorării mediului. Scopul
acestor măsuri este, fireşte, păstrarea echilibrului prin evitarea poluării, în vederea
menţinerii şi ameliorării calităţii factorilor naturali, a valorilor naturale ale ţării, asigurarea
unor condiţii de viaţă şi de muncă cât mai bune generaţiilor actuale şi viitoare 68 . În acest
sens, Constituţia României a consacrat, în art.44 alin.7, dreptul de proprietate, care obligă,
printre altele, la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător, iar în art.135
alin.2 lit. e şi f, se prevede că statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic şi crearea condiţiilor necesare
pentru creşterea calităţii vieţii. Aceste prevederi constituţionale au fost concretizate şi prin
O.G. nr. 195/2005, care, în art. 4, prescrie o serie de modalităţi de implementare a
principiilor şi elementelor strategice 69 .
b) Conservarea mediului - această noţiune a fost folosită pentru prima dată în
”Strategia mondială a conservării naturii”, adoptată la Nairobi în 1992. Conform definiţiei
din acest document, prin conservarea mediului se înţelege gestionarea utilizării de către om
a biosferei de o manieră în care generaţiile actuale să beneficieze de un maxim de avantaje
de pe urma resurselor şi să realizeze perenitatea lor pentru a asigura nevoile şi aspiraţiile
generaţiilor viitoare 70 . Mai precis, conservarea are ca obiectiv menţinerea la un nivel

67
Daniele Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Buc., Ed. All Beck, p. 41
68
Mircea Duţu, op. cit., p. 33
69
Gheorghe Iancu, op. cit., p. 48-50
70
Vezi punctul 4 din capitolul Conservarea dezvoltării durabile
56
calitativ şi cantitativ durabil a resurselor naturale, respectarea măsurilor care privesc mediul
ambiant ca un sistem a cărui integritate este asigurată prin funcţionarea echilibrată a
sistemelor sale, atât cele naturale, cât şi cele umane. Se ştie că resursele mediului ambiant
sunt finite, că el are o capacitate limitată de absorbţie şi neutralizare a acţiunilor nocive şi
prezintă echilibre fragile. Unii susţin că, atât protecţia cât şi conservarea, ar însemna de fapt
acelaşi lucru. În opinia altor autori, pe care o împărtăşim, conţinutul noţiunii de conservare
este mai larg decât cel al protecţiei mediului, întrucât ”conservarea presupune protecţie şi
ameliorare” 71 . Iată de ce, în ultimul timp conservarea, în sens larg, este considerată de fapt
elementul central al obiectului dreptului mediului.
c) Dezvoltarea (ameliorarea) calităţii mediului - are ca obiectiv îmbunătăţirea stării
calităţii factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane. De exemplu, măsurile de
conservare a factorilor climatici şi de îmbunătăţire a condiţiilor naturale de muncă şi viaţă a
populaţiei. În contextul de azi, această dezvoltare trebuie concepută ca o dezvoltare
durabilă, în sensul de a corespunde necesităţilor prezentului fără să compromită posibilitatea
generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor. Punctul 3 din primul capitol al ”Strategiei
mondiale a conservării” arată că dezvoltarea durabilă constă în modificarea biosferei şi
folosirea resurselor umane şi financiare pentru satisfacerea nevoilor oamenilor şi
ameliorarea calităţii vieţii. De fapt, conservarea şi dezvoltarea durabilă sunt inseparabile,
dezvoltarea trebuind să fie durabilă, iar conservarea să facă acest fapt posibil. ”Lipsa
conservării face imposibilă dezvoltarea, dar şi utilizarea durabilă” 72 .
d) Sancţionarea faptelor prin care s-au încălcat normele acestui drept

3. Metoda de reglementare
Metoda de reglementare este criteriul de formare şi de delimitare a ramurilor de drept
pe care statul o alege pentru diferitele categorii de relaţii sociale şi care face ca prevederile
juridice să se separe într-o ramură de drept aparte.
Specific dreptului mediului este:
− metoda sistematică de analiză (d.p.d.v. al analizei ştiinţifice);
− caracterul evident de interdisciplinaritate pentru normele de drept al mediului
”legile naturii sunt de o importanţă maximă, iar ştiinţa este utilizată pentru a
prevedea şi regla consecinţele comportamentului uman asupra fenomenelor
naturale”. Dreptul mediului nu poate fi disociat, în nici un caz, de studiul biologiei,
fizicii, chimiei, geografiei, sociologiei etc.;
− caracterul imperativ, în general, al normelor sale - deci ele nu sunt lăsate la liberul
arbitru al subiecţilor, ci sunt impuse acestora, deci au caracter obligatoriu;
− normele dreptului mediului, în majoritatea lor covârşitoare, sunt norme tehnice
sancţionate pe cale juridică, prescriind conduite şi atitudini bine conturate,
capabile să permită o acţiune de valorificare raţională a naturii. De fapt, aceste
reguli tehnice sunt reguli care conduc procesul de producţie şi ele se stabilesc între
oameni în cadrul participării lor la viaţa economică şi social-culturală.
Complexitatea proceselor economice, şi fragilitatea echilibrului ecologic al
mediului, necesită o creştere substanţială a volumului de cunoştinţe a celor care
participă la aceste activităţi. Nerespectarea normelor tehnice (tehnologice) atrage
după sine, în numeroase cazuri, consecinţe juridice. Se constată chiar o invazie în
conţinutul dreptului a numeroase norme tehnice, deoarece societatea nu poate să
71
Daniela Marinescu, op. cit., p. 46
72
Gheorghe Iancu, op.cit., p. 52
57
 rămână descoperită în faţa unor erori de utilizare a proceselor tehnologice, cazuri
în care urmările pot fi grave, uneori extrem de periculoase, sau chiar ireversibile
(cazul Cernobîl). Iată de ce, în viaţa socială, atât normele juridice cât şi cele
tehnice se înmulţesc, întrucât joacă rolul de forţe organizatoare ale interacţiunii
umane. ”Normele juridice nu înlătură, ci se alătură altor categorii de norme,
coexistă cu acestea, îşi împletesc acţiunea reglementatoare cu acţiunea celorlalte
norme” 73 .
Dreptul mediului operează cu extrem de multe norme tehnice, cum ar fi: norme
tehnice de încadrare a produselor, gradul de toxicitate, norme privind ambalajul, transportul,
depozitarea, manipularea, folosirea şi distrugerea sau neutralizarea deşeurilor toxice.
Apoi distinge:
− norme de calitatea mediului;
− norme de emisie;
− norme de procedeu;
− norme de produs.
Această tehnicitate a normelor dreptului mediului favorizează şi activitatea de
standardizare naţională, regională şi internaţională. Conform O.G. nr. 39/1998, art.2 lit. c,
activitatea de standardizare are drept scop ”protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii
persoanelor fizice, mediului înconjurător şi apărarea intereselor consumatorilor”.
Potrivit aceleiaşi ordonanţe, ”standardul reprezintă un document stabilit prin consens şi
aprobat de un organism recunoscut, care stabileşte, pentru utilizări comune şi repetate,
reguli, prescripţii sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, în scopul obţinerii
unui grad optim de ordine într-un context dat” (standarde obligatorii, reglementare tehnică -
standard naţional, internaţional, european). Este de remarcat faptul că toate standardele sunt
puse la dispoziţia publicului. În plus, trebuie să adăugăm că normele tehnice, ca şi
activitatea de standardizare, adică ”tehnicitatea” dreptului mediului, favorizează unificarea
şi uniformitatea reglementărilor în materie prin armonizarea legislaţiilor naţionale şi
adaptarea unor documente internaţionale globale.

4. Raporturile juridice de drept al mediului

Raportul juridic de drept al mediului este un raport social, interuman, care ia naştere
între oameni - luaţi individual sau organizaţi în colective - în legătură cu conservarea,
protecţia şi dezvoltarea durabilă a mediului şi care este reglementat prin norme juridice de
drept al mediului, a căror realizare este asigurată, în caz de nevoie, prin forţa de
constrângere a statului. Deci raporturile de drept al mediului se nasc, de regulă, prin voinţa
statului exprimată în lege.
Asemenea raporturi juridice se nasc în legătură cu protecţia, conservarea şi folosirea
de către om a factorilor de mediu (aerul, apa, solul şi subsolul, pădurile şi orice vegetaţie
terestră şi acvatică, fauna terestră şi acvatică rezervaţiile şi monumentele naturii, aşezările
omeneşti) şi cu libertatea acestuia de a face orice în mediul în care trăieşte (războaie,
experienţe nucleare, defrişări masive etc.).
Premisa raporturilor juridice de drept al mediului o constituie norma juridică. Pentru
ca în condiţiile stabilite de normele dreptului obiectiv să ia naştere un raport juridic de
mediu este nevoie să intervină un fapt social, un fapt juridic care poate fi un eveniment sau o
acţiune umană de care legea mediului leagă astfel de consecinţe.

73
Nicolae Popa, op.cit., p. 149
58
 Obiectul raportului juridic - constă în acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt
îndrituite, cu alte cuvinte obiectul raportului juridic de drept al mediului proiectează o
anumită conduită a subiecţilor participanţi pe care aceştia trebuie să o aibă faţă de
compartimentele naturale şi artificiale ale mediului. Obiectul raportului juridic de drept al
mediului este deosebit de variat şi complex, datorită faptului că atât poluarea în sine, cât şi
activităţile pentru prevenirea şi combaterea ei sunt complexe şi diversificate. Apoi,
subiectele raporturilor juridice de mediu sunt aproape toate persoane fizice şi juridice care
au conduite diferite, drepturi şi obligaţii diferite şi specifice. De reţinut că, de regulă,
obiectul raportului juridic este prestabilit de lege, iar normele privind mediul au mai degrabă
caracterul unor “directive de comportament” decât al unor “obligaţii stricte rezultate”,
constituind prin aceasta ceea ce unii numesc soft low.
Subiectul raportului juridic – Spuneam la începutul prelegerii că, în drept, relaţia
om-mediul înconjurător este, de fapt, o relaţie socială, interumană, care, reglementată,
devine raport juridic şi care are, în conţinut, drepturi şi obligaţii cu privire la mediul
înconjurător şi protecţia sa. Deci, subiectul raportului juridic are calitatea de a fi titular de
drepturi şi obligaţii. Subiectele oricărui raport juridic sunt oamenii, fie luaţi individual, ca
persoane fizice, fie în cadrul unor organisme, ca persoane juridice (publice sau private).
Adesea, în dreptul mediului, statul - sau un organ al său având atribuţii şi răspunderi
speciale - apare ca reprezentant al intereselor generale. Este de reţinut că, în dreptul
mediului, în categoria persoanelor fizice ca subiecte individuale de drept, pot fi întâlniţi atât
cetăţeni români, cât şi persoane cu cetăţenie străină, apatrizi sau persoane cu dublă cetăţenie
(dintre care nici una nu este română). Tot astfel, persoanele juridice pot fi de naţionalitate
română sau străină.
Conţinutul raportului juridic este dat de drepturile şi obligaţiile corelative care
aparţin subiecţilor de drept în legătură cu protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului.
Având în vedere caracterul de interes general al protecţiei mediului, ca o particularitate a
dreptului mediului, se remarcă faptul că el creează drepturi şi obligaţii pentru toţi. În acest
sens, O.U. nr. 195/2005 stipulează că protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice,
declarând expres că statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic.
Trebuie remarcat, de asemenea, şi faptul că unele drepturi şi obligaţii prevăzute de
Constituţia României, precum dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică (art.22), dreptul la
ocrotirea sănătăţii (art.34), dreptul la măsuri de protecţie socială a muncii (art.41), dreptul de
proprietate (art.44), dreptul neîngrădit al persoanelor de a avea acces la orice informaţie de
interes public (art.31), protejează, direct sau implicit, valorile mediului în general şi, fireşte,
creează premisele necesare realizării dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos.
De altfel, constituţia prevede că dispoziţiile sale cu privire la drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu celelalte tratate internaţionale la care România este parte, urmând ca
în cazul unei neconcordanţe între legislaţia internă şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, să aibă prioritate reglementările
internaţionale.
Caracteristicile dreptului mediului - dreptul mediului este un drept de finalitate,
deci îşi propune în mod declarat să contribuie la protecţia, conservarea şi dezvoltarea
durabilă a mediului. El reglementează activităţi de interes general, ceea ce îi permite să
penetreze toate sectoarele dreptului, pentru a le imprima o dimensiune ecologică, şi tocmai

59
în aceasta constă specificitatea sa. Apare ca un drept finalizat, a cărui aplicare ajunge, sau
ar trebui să ajungă la un rezultat concret (vezi în acest sens standardele şi normele de emisie,
concentraţiile maxime admisibile, precizate prin acte normative).
Dreptul mediului este un drept de sinteză, un drept de interacţiune şi de coordonare
care împrumută şi dezvoltă tehnici, metode şi instituţii, atât din dreptul public, cât şi din
dreptul privat, îmbinându-le într-o sinteză cu trăsături şi finalităţi proprii, adaptate
specificului obiectului său de reglementare.
Pe lângă îndeplinirea funcţiilor generale ale dreptului, ca element al sistemului social,
dreptul mediului îndeplineşte şi o serie de funcţii specifice în raport cu scopurile principale
pe care le urmăreşte. Aceste funcţii sunt:
a) funcţia de organizare şi instituţionalizare a activităţilor sociale pentru protecţia
şi conservarea mediului;
b) funcţia de promovare a dezvoltării durabile;
c) funcţia de protecţie, conservare şi dezvoltare a mediului;
d) funcţia de promovare a solidarităţii sociale şi a cooperării internaţionale pentru
protecţia mediului.
Dreptul mediului reprezintă saltul de la dreptul individului (exprimat într-un sistem
de ramuri şi discipline ca drept constituţional, administrativ, civil, penal) la dreptul speciei
umane (constituit din dreptul mediului, menit să promoveze şi să asigure reconcilierea şi
armonia dintre om, ca specie, şi celelalte elemente ale biodiversităţii, ale mediului în
general), spre asigurarea echilibrului ecologic, ca problemă de supravieţuire a speciei. Şi
aceasta, prin plata unui preţ exorbitant, prin regândirea şi reaşezarea unor concepte
fundamentale, sedimentate secole de-a rândul. Ca drept al speciei, dreptul mediului îşi
subordonează lent celelalte ramuri de drept şi apare astfel fenomenul de ”ecologizare” a
domeniilor juridice tradiţionale.
Fără a abandona rolul clasic, acela de a conferi stabilitate şi securitate raporturilor
dintre indivizi, sistemul juridic îşi deplasează treptat centrul de greutate al acţiunii sale spre
asigurarea echilibrului ecologic, ca problemă de supravieţuire a speciei.

5. Definiţia dreptului mediului

Cu toate că am evidenţiat o sumedenie de consideraţii privind necesitatea, rolul şi
dimensiunile acestei noi ramuri de drept, formularea unei definiţii fidele a dreptului
mediului este deosebit de dificilă. În literatura de specialitate se folosesc noţiuni multiple:
dreptul mediului ambiant, dreptul ambiental, dreptul mediului înconjurător ş.a. Noi ne
raliem acelor opinii care se pronunţă pentru utilizarea denumirii simple „dreptul mediului”,
care exprimă esenţa conţinutului normelor şi raporturilor juridice de prevenire a poluării
mediului, conservarea acestuia, dezvoltarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi
sancţionarea poluatorului. Dat fiind că în literatura de specialitate s-au formulat mai multe
definiţii, ne vom rezuma să cităm doar câteva din cele prezentate în literatura de specialitate
din România.
Astfel, prof. dr. Daniela Marinescu defineşte dreptul mediului înconjurător ca fiind
ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între
oameni privind atitudinea faţă de natură - ca element vital şi suport al vieţii - în procesul
conservării şi dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor
mediului înconjurător, care presupune protecţie şi ameliorare 74 .

74
Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Ed. a III-a, Editura Şansa, 1996, p. 51
60
 Într-o definiţie mai simplă, dreptul mediului este ansamblul regulilor juridice privind
protecţia şi conservarea mediului de viaţă, care este format din ”datul natural şi cel construit,
creat de om”.
Profesorul Mircea Duţu defineşte dreptul mediului ca fiind ”ansamblul regulilor
juridice şi instituţiilor stabilite în vederea protecţiei, conservării şi ameliorării mediului,
conform obiectivelor de dezvoltare durabilă” 75 . Nu comentăm aceste definiţii, întrucât
considerăm că ele conţin, fiecare în parte, elementele definitorii ale unei noi ramuri de drept
cum este cea a dreptului mediului.
Din această sumară trecere în revistă a caracteristicilor dreptului mediului - ca ramură
distinctă - se constată că el nu se poate încadra perfect în diviziunea fundamentală
tradiţională a dreptului în drept privat şi drept public. Pe lângă faptul că dreptul
mediului cuprinde elemente semnificative de drept administrativ, dar şi de drept civil, penal
ş.a., el include şi sectoare care până acum nu făceau obiectul direct al unei ramuri de drept
determinate (natura, poluarea), iar în plus această nouă ramură îşi apropie sectoare deja
constituite cum ar fi: dreptul forestier, dreptul rural, dreptul minier, etc. Cu alte cuvinte, cum
pe bună dreptate s-a remarcat în literatura română de specialitate, dreptul mediului ”tinde să
transforme toate drepturile speciale în ramurile sale”. 76
Datorită dreptului mediului, asistăm la un proces de accentuare a solidarităţii şi
interdependenţei dintre diferite ramuri de drept. O materie atât de tehnică, intim legată de
ştiinţele exacte nu se poate dispensa de reglementări precise, minuţioase. Tocmai de aceea,
ştiinţa faptelor este o parte a ştiinţei dreptului, fără să fie vorba de a ordona prin reguli
natura însăşi, în ceea ce are ea esenţial. Este de fapt un proces de adaptare mai potrivită a
normei de drept pozitiv la cerinţele conservării intrinseci a naturii, potrivit legilor proprii.
Rezultatul acestui proces face din dreptul mediului treapta intermediară spre deplina
conciliere între dreptul pozitiv şi dreptul natural.
Mergând mai departe, putem spune - remarcă Mircea Duţu - fără teama de a greşi, că,
într-o perspectivă mai îndepărtată, dreptul mediului ar putea reprezenta, mai degrabă, o nouă
ipostază a dreptului în general, cea a secolului XX şi a mileniului III, decât o ramură
particulară.

75
Mircea Duţu, op. cit., p. 20, 60, 61
76
Mircea Duţu, op. cit., p. 20, 60, 61

61
 CAPITOLUL VI

DELIMITAREA DREPTULUI MEDIULUI

ÎN SISTEMUL DE DREPT

În prelegerea precedentă am scos în evidenţă caracterul complex şi

interdisciplinaritatea dreptului mediului, faptul că pentru normele sale, ”legile naturii” sunt
de o importanţă maximă, şi de aceea ştiinţa este utilizată pentru a prevedea şi regla
consecinţele comportamentului uman asupra formelor naturale. Ştim că dreptul mediului
reglementează, prin normele sale, aspecte cu o valoare deosebită pentru existenţa umană şi
care, pe măsura trecerii timpului, devin din ce în ce mai importante (acestea sunt: folosirea
raţională şi eficientă a resurselor naturale precum şi a celor create de om, apărarea vieţii şi
sănătăţii oamenilor, conservarea integrităţii bunurilor ce le aparţin, păstrarea şi refacerea
calităţii mediului în sistemul relaţiilor sociale). Astfel de valori constituie ”un obiect de
interes public major”, motiv pentru care statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un
mediu sănătos şi echilibrat ecologic.
Pe parcursul prelegerilor s-a putut constata că dreptul mediului a apărut şi s-a
dezvoltat de sine stătător, având în vedere sarcini imediate şi de perspectivă încredinţate de
societate, în funcţie de nevoile de protecţie a diferitelor elemente ale mediului. Importanţa
deosebită a valorilor sociale, precum şi necesitatea creşterii eficienţei activităţii de protecţie
a mediului, au impus o legislaţie distinctă care s-a constituit treptat într-un sistem juridic
propriu formând o ramură de drept nouă cu o existenţă de sine stătătoare. Această ramură de
drept autonomă va conferi o eficienţă practică eforturilor legislative şi de aplicare
consecventă a normelor dreptului mediului.
Specificitatea, caracteristicile dreptului mediului, impun o delimitare între acest tip de
drept şi celelalte componente ale sistemului juridic. Scopul unei astfel de delimitări constă
în a reliefa o serie de interferenţe şi conexiuni, dar şi de particularităţi, care concură la
delimitarea şi identificarea acestei noi ramuri de drept. În cadrul acestui demers, vom
evidenţia atât formele şi aspectele specifice de manifestare ale elementelor comune, cât şi
aspecte originale, distincte ale fiecărei ramuri, din punct de vedere al abordării unor valori
sociale fundamentale comune. Din acest demers rezultă interdependenţa dintre dreptul
mediului şi celelalte ramuri dar, în acelaşi timp, se evidenţiază şi deosebirile.

1. Delimitarea faţă de dreptul constituţional

Dreptul constituţional este ramura de drept care cuprinde normele fundamentale, din
care decurg conţinutul şi semnificaţiile esenţiale ale celorlalte ramuri de drept, inclusiv ale
dreptului mediului. Legătura dintre aceste două ramuri se manifestă în mai multe feluri,
dintre care menţionăm:
a) Constituţia cuprinde norme care consacră principii ale dreptului mediului, cum ar
fi exploatarea şi folosirea mediului în concordanţă cu interesul naţional;
b) Printre drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului, este
consacrat - ca obligaţie a statului - dreptul la un mediu sănătos, echilibrat şi
protejat din punct de vedere ecologic, al cărui specific constă în aceea că este un
drept nou, înscris de curând în catalogul drepturilor fundamentale ale omului. În
constituţia României, revizuită, s-a introdus un articol nou, nr 35, intitulat “Dreptul
la un mediu sănătos”, care stipulează că “(1) statul recunoaşte dreptul oricărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic; (2) statul asigură

62
 cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept; (3) persoanele fizice şi juridice au
datoria de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător”. Acestui drept fundamental
îi corespund îndatoriri din partea persoanelor fizice, ca în cazul oricărui drept
subiectiv, şi din partea statului care, în conformitate cu articolul 135 din
Constituţie, trebuie să asigure exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu
interesul naţional, refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător precum şi
menţinerea echilibrului ecologic. Tot prin Constituţie s-a stabilit că dreptul de
proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului (art 44).
c) Reglementarea organizării şi funcţionării organelor şi instituţiilor fundamentale ale
statului se face tot prin Constituţie, care prevede, printre competenţele generale, şi
unele în domeniul mediului. Tot Constituţia consacră şi principiile autonomiei
locale şi descentralizării serviciilor publice, fără de care realizarea finalităţilor
normelor de drept al mediului ar fi imposibilă;
d) Garanţiile juridice ale dreptului fundamental, ca şi cele ale dreptului mediului, sunt
consacrate atât în Constituţie cât şi în reglementări speciale.
Fireşte că, dincolo de aceste interferenţe, deosebirile dintre cele două ramuri sunt
evidente. Ele ţin mai ales de natura obiectului supus reglementării şi de finalitatea normelor
competente în domeniu.

2. Delimitarea faţă de dreptul civil

În acest caz, interferenţele dintre cele două ramuri ale dreptului – dreptul civil şi
dreptul mediului - sunt determinate, în principal, de exercitarea dreptului de proprietate şi a
dezmembrămintelor sale asupra factorilor naturali ai mediului, supuşi protecţiei, în
condiţiile legii.
În dreptul civil, se reglementează faptul că dreptul la proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului. Răspunderea pentru daune ecologice are ca fundament
răspunderea civilă delictuală, regulile de drept civil aplicându-se în dreptul mediului, ori de
câte ori nu se găsesc norme specifice. În timp ce dispoziţiile Codului civil în materie rămân
dreptul comun, răspunderea pentru daune ecologice a declanşat un proces de constituire a
unui adevărat „drept civil al mediului”.
Datorită obiectului şi metodelor proprii de reglementare, diferite ale celor două
ramuri de drept, între acestea există o serie de diferenţe evidente. Astfel, în primul rând, în
raportul juridic de drept civil, părţile se află pe poziţii de egalitate juridică, în care drepturile
şi obligaţiile părţilor - adică conţinutul raportului juridic civil - sunt stabilite având în
vedere, în principal, dacă nu exclusiv, voinţa părţilor. În raportul juridic de drept al
mediului, părţile se găsesc într-o formă de subordonare specială, iar conţinutul raportului
juridic este întotdeauna predeterminat, stabilit de prevederile legii.
În privinţa participanţilor la raportul juridic respectiv există, de asemenea, deosebiri
esenţiale. Pe când, în cazul raporturilor de drept civil, titularul dreptului ca subiect activ este
determinat, iar subiectul pasiv este nedeterminat (obligaţia de a nu face nimic de natură să
stânjenească exerciţiul dreptului, revenind tuturor persoanelor), în cazul raportului de drept
al mediului subiectul pasiv este, în primul rând, determinat, este titularul obligaţiei de a face
sau de a nu face ceva privind protecţia, ameliorarea şi dezvoltarea mediului.

3. Delimitarea faţă de dreptul administrativ

Delimitarea faţă de dreptul administrativ este mai greu de făcut întrucât între cele
două ramuri există cele mai strânse legături datorate regulilor de poliţie şi rolului statului în

63
materie. În primul rând, în activitatea de realizare a legislaţiei privind protecţia, conservarea
şi dezvoltarea mediului, un rol deosebit revine actelor juridice emanate de la organele
administraţiei de stat, centrale sau locale.. Formarea şi aplicarea unei politici unitare în
domeniul mediului au dus la instituirea unei administraţii special organizate şi cu atribuţii
specifice. S-au format instituţii de drept administrativ specifice - cum ar fi Serviciul public
al mediului, cu atribuţii speciale -, tehnici juridice - ca de exemplu consultarea publicului,
concentrarea şi contractualizarea activităţilor în domeniul mediului - şi obligaţii
administrative - ca de exemplu montarea şi folosirea instalaţiilor de filtraj şi purificare,
aplicarea de amenzi, oprirea sau suspendarea activităţilor poluante, autorizarea activităţilor
cu impact asupra mediului ş.a.m.d.
În ceea ce priveşte raportul juridic, atât în raportul juridic administrativ, cât şi în cel
al dreptului mediului, părţile se află în poziţii de subordonare, adesea una dintre ele fiind un
organ al administraţiei de stat, centrale sau locale.
Deosebirea esenţială dintre cele două ramuri aflate în discuţie rezidă în faptul că, în
timp ce dreptul administrativ reglementează relaţii sociale născute în cadrul şi pentru
realizarea activităţii executive, având la bază subordonarea în temeiul puterii de stat a unuia
dintre subiecte faţă de celălalt, raporturile de drept al mediului iau fiinţă în vederea
înfăptuirii protecţiei, conservării şi dezvoltării mediului şi reglementează probleme de
interes public major şi de interes general.

4. Delimitarea faţă de dreptul agrar

Dreptul mediului vizează conservarea şi ameliorarea factorilor naturali, printre care
solul şi vegetaţia terestră şi, fireşte, din această cauză, are interferenţe cu dreptul agrar care,
în reglementarea raporturilor de proprietate asupra pământului (element fundamental al
mediului), de folosire completă şi raţională a acestuia, trebuie să ţină seamă şi de normele de
protecţie descrise de dreptul mediului.
Dreptul mediului are însă ca obiect primordial protejarea solului prin utilizarea
raţională a terenurilor şi prin măsuri de prevenire şi combatere a degradării acestuia.

5. Delimitarea faţă de dreptul urbanismului

Am văzut că dreptul mediului poate fi definit ca ansamblul regulilor privind protecţia
şi conservarea mediului de viaţă, care este format din ”datul natural şi cel construit, creat de
om”. Cu cel din urmă se ocupă dreptul urbanismului. Într-o societate aşa de urbanizată ca
cea actuală, mediul este puternic afectat şi de mediul urban (zgomotul, poluarea
atmosferică), ceea ce a determinat apariţia mişcărilor ecologice. Iată de ce, politica în
domeniul urbanismului acordă prioritate măsurilor vizând limitarea poluărilor urbane şi
protecţia elementelor de viaţă. Dreptul urbanismului a suferit un fenomen accentuat de
”ecologizare”. Cu alte cuvinte, multe norme de protecţie a naturii s-au transformat într-un
instrument nou al unui urbanism preocupat de optimizarea mediului de viaţă (zona de
protecţie sanitară sectorială, reguli de amplasare a surselor de poluare), ceea ce a determinat
o tendinţă de supunere a dreptului urbanismului la noile imperative ale mediului. Obiectivul
dreptului mediului, însă, este cu mult mai vast. El este preocupat nu numai de protecţia
spaţiilor, ci şi de lupta împotriva poluării, precum şi de conservarea calităţii factorilor de
mediu, independent de localizarea lor.

64
 6. Delimitarea faţă de dreptul energiei
Din ce în ce mai evident se conturează cerinţa ca exploatarea resurselor de energie să
asigure nu numai o aprovizionare suficientă, dar şi raţională, cu respectarea protecţiei
mediului. Se extinde utilizarea energiilor solară şi eoliană, a bioenergiilor, biogazului sau a
energiilor geotermale etc. Toate acestea sunt mai puţin poluante şi oferă o alternativă la
energia clasică, la conservarea şi distribuirea sa, înglobând şi semnificative aspecte privind
protecţia factorilor de mediu. Diferenţa dintre cele două ramuri constă în aceea că, pe când
dreptul energiei urmăreşte, în principal, exploatarea surselor de energie, dreptul mediului are
ca obiect principal raporturile privind protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului.
Legătura dintre ele constă în faptul că producerea, transportul, producerea, transportul,
economisirea şi folosirea noilor energii trebuie să reprezinte căi de protejare a resurselor
naturale şi de utilizarea raţională a lor.

*
* *

Oprindu-ne aici cu exemplificările, putem concluziona că apariţia şi afirmarea

dreptului mediului, ca ramură distinctă, a determinat un proces de accentuare a solidarităţii
şi interdependenţei dintre diferitele ramuri de drept şi a făcut ca diferenţa tradiţională dintre
dreptul public şi privat să dispară încet, încet. Asistăm la un proces de reconciliere între
dreptul pozitiv şi dreptul natural, în contextul în care dreptul mediului include din ce în ce
mai accentuat sectoare care până nu de mult nu făceau obiectul direct şi nemijlocit al
vreunei ramuri determinate de drept (poluarea, natura, dauna ecologică). În opinia
majorităţii specialiştilor, dreptul mediului ar putea reprezenta, în perspectivă, o nouă ipoteză
a dreptului în general, devenind dreptul mileniului al treilea.

65
 CAPITOLUL VII

OBIECTUL ŞI IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI MEDIULUI

1. Generalităţi
De la cursurile de Teorie generală a dreptului ne reamintim faptul că se face
deosebirea între izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal.
Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi izvoare reale, sunt concepute ca
adevărate ”dat-uri” ale dreptului, realităţi exterioare acestuia, care determină acţiunea
legiuitorului şi dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice (sociale, economice,
culturale, ideologice etc.). Cu alte cuvinte, aşa numitele izvoare materiale sau reale cuprind
ansamblul fenomenelor sociale care contribuie la formarea substanţei materiei dreptului.
Analizând izvoarele dreptului mediului, trebuie totodată să reamintim că premisa naşterii
raportului juridic de drept al mediului o constituie norma juridică. În condiţiile stabilite de
normele dreptului obiectiv, un raport juridic ia naştere numai atunci când intervine un fapt
juridic sau social, care poate fi un eveniment ori o acţiune umană. Deci, izvoarele raportului
juridic de mediu sunt acele fapte juridice, care dau naştere unor raporturi concrete de drept
al mediului. De precizat că nu orice fapt social dă naştere, modifică sau stinge un raport de
drept al mediului cu numai acelea de care norma de drept al mediului leagă astfel de
consecinţe.
Izvoarele formale sunt considerate acele forme de exprimare a normelor juridice care
sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat. Deci, mai succint,
izvoarele formale sunt acele forme de exprimare care conferă unei reguli caracterul de drept
pozitiv.
În cazul nostru, considerăm izvoare ale dreptului mediului acele forme specifice de
exprimare a normelor de drept, care proiectează conduita subiectelor de drept în legătură cu
conservarea, dezvoltarea şi protecţia componentelor naturale şi antropice ale mediului 77 . Ca
o particularitate a izvoarelor dreptului mediului nu trebuie scăpat din vedere faptul că toate
normele de drept al mediului au caracter imperativ, că o mare parte din normele dreptului
mediului au un caracter tehnic, constituind o adevărată “ordine publică tehnologică” şi că pe
plan internaţional ele au mai degrabă caracterul unor “directive de comportament” decât al
unor “obligaţii strict reglate”, constituind prin aceea ce unii numesc soft law.
De caracteristicile acestei categorii de norme de drept care au apărut ca o necesitate
în vederea înlăturării efectelor negative produse asupra mediului natural şi a diminuării
resurselor naturale ne-am ocupat la un curs precedent. Acum ne vom referi la diferite
categorii de izvoare formale de drept, adică care conferă unei reguli caracterul de drept
pozitiv. Astfel, pe plan intern, izvorul principal al dreptului mediului îl reprezintă legea (lato
sensu), urmată în secundar de cutumă şi de jurisprudenţă, doctrină, dreptul comparat, toate
considerate ca mijloace auxiliare.
Izvoarele dreptului internaţional al mediului sunt mai puţin precise şi obligatorii, dar
mai variate decât cele existente în sistemele juridice naţionale ori în cadrul Uniunii
Europene. Ele sunt enumerate şi definite în art. 38 alin. 1 din Statutul Curţii Internaţionale
de Justiţie, respectiv: tratatele şi cutuma (generatoare de norme obligatorii), principiile
generale de drept, recunoscute de naţiunile civilizate şi mijloacele auxiliare (deciziile
judiciare internaţionale şi doctrina). Ca noi izvoare se afirmă şi rezoluţiile organizaţiilor
internaţionale.
77
Daniela Marinescu - op.cit., p.74
66
 În cazul dreptului comunitar al mediului, identificăm ca izvoare de drept cele trei
tratate consecutive ale comunităţii europene, cu modificările ulterioare, regulamentele,
directivele, deciziile şi recomandările, reprezentând dreptul comunitar derivat.

2. Legea
Într-un sens larg, legea cuprinde orice regulă juridică scrisă, indiferent de titlul dat
actului legislativ (Constituţia, Codul silvic, decretele-legi, tratatele internaţional, actele
guvernamentale, actele autorităţilor publice locale, cutuma, jurisprudenţa etc.). Dintre
acestea, cel mai important izvor al dreptului mediului este considerat, fireşte, Constituţia,
adică Legea Fundamentală, întrucât are cea mai mare forţă juridică.
2.1. Constituţia României din 8 decembrie 1991 cu amendamentele adoptate în
2003, prin Referendum, tratează problemele mediului în Titlul IV – Economia şi finanţele
publice, problemele mediului fiind considerate ca având un caracter naţional deosebit de
important.
Legea fundamentală stabileşte în sarcina statului trei categorii de obligaţii de mediu şi
anume:
a) exploatarea resurselor naţionale, în concordanţă cu interesul naţional (art.135, alin.
2, lit. d);
b) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului
ecologic (art.135, alin. 2, lit. e);
c) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii (art.135, alin. 2, lit. f);
O prevedere constituţională deosebit de importantă, referitoare la mediul
înconjurător, este cuprinsă în art. 44, alin. 7, în care se arată că: ”dreptul de proprietate
obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi,
precum şi la respectarea celorlalte sarcini, care, potrivit legii, revin proprietarului”. Prin
această dispoziţie s-a instituit, cum pe bună dreptate s-a remarcat în literatura juridică, o
veritabilă ”servitute legală de mediu” 78 . Dar condiţia sine qua non a realizării acestor
drepturi fundamentale o constituie existenţa unui mediu sănătos şi protejat 79 . Art. 35 al
Constituţiei României prevede că fiecare persoană are dreptul la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic, ca un drept fundamental. În acelaşi timp, trebuie să remarcăm că tot prin
legea fundamentală sunt stabilite principiile şi structura organizării şi funcţionării
autorităţilor publice, centrale şi locale.
2.2. Codul – reprezintă, după cum se ştie, o reglementare de ansamblu a unui anumit
domeniu. Deşi codul ar răspunde cel mai bine nevoii de abordare globală a problematicii
protecţiei mediului, datorită fazei pe care o parcurgem, codificările sunt încă rare. De cele
mai multe ori, întâlnim legi generale, denumite adesea legi-cadru, care reglementează
domeniul protecţiei mediului. De exemplu, Legea nr. 137/1995, actualmente abrogată şi
O.G. nr. 195/2005.
2.3. Legea propriu-zisă, ca act juridic al Parlamentului, organul reprezentativ
suprem al poporului şi unica autoritate legislativă a ţării, constituie izvorul cel mai frecvent
al acestei ramuri (ne referim numai la acelea care reglementează relaţii sociale privind
protecţia, conservarea sau dezvoltarea mediului). Astfel sunt, de exemplu, Legea nr.
82/1993 privind constituirea Rezervaţiei biosferei ”Delta Dunării”, Legea apelor (Legea nr.
107/1996), Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.

78
Mircea Duţu - op.cit., p.110
79
Gheorghe Iancu - op.cit.
67
 2.4. Tratatele internaţionale - potrivit art.11 alin. 2 din Constituţia României, dacă
au fost ratificate de Parlament, fac parte din dreptul intern. În cazul unui conflict între un
tratat şi o lege internă, primează dispoziţiile tratatului, cu condiţia ca acesta să fi fost
ratificat de România. Deci, tratatele internaţionale referitoare la mediu, pe care România le-
a adoptat sau la care a aderat, devin legi interne şi deci automat constituie şi izvoare pentru
dreptul mediului (de exemplu Convenţia asupra zonelor umede de importanţă internaţională,
în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Romsar în 2 februarie 1971 şi
ratificată prin Legea nr. 5 din 1991; Convenţia de la Basel privind controlul transportului
peste frontieră a deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, încheiată la 22 martie 1972
şi ratificată prin Legea nr. 6/1991; Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva
poluării semnată la Bucureşti în 21 aprilie 1992; Convenţia privind cooperarea pentru
protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, ratificată prin Legea nr. 14/1995 etc.
2.5. Actele guvernamentale
Practica internaţională în acest sens este destul de variată. Unele constituţii acordă
puterii executive competenţa de a adopta acte normative cu putere de lege prin decret
(Spania, Italia etc.). Procedeul este adesea utilizat pentru transpunerea în dreptul intern
(naţional) a directivelor europene. Actele guvernamentale sunt utilizate, de asemenea, şi
pentru aplicarea concretă a unor legi-cadru.
În România, Guvernul adoptă două categorii se acte:
a) Hotărâri emise în aplicarea legilor - ex. H.G. nr. 340/1992 privind regimul de
import al deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum şi a altor mărfuri
periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu.
b) Ordonanţe emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în
condiţiile prevăzute de acestea, fireşte, în măsura în care aceste acte normative se
referă la protecţia, ameliorarea şi conservarea mediului şi ordonanţe de urgenţă ale
guvernului. De ex. H.G. nr. 127/1994 privind stabilirea şi sancţionarea unor
contravenţii la normele pentru protecţia mediului înconjurător; H.G. nr. 340/1992
privind regimul de import al deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum şi al
altor mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu etc. În practica
Uniunii Europene, multe state adoptă prin hotărâri de guvern, transpunând astfel în
drept naţional, directivele U.E. De asemenea, pot fi considerate izvoare ale dreptului
mediului chiar şi unele ordine ministeriale (de ex. Ordinul MAPM nr. 462/1993 -
Condiţii tehnice privind protecţia atmosferei; Ordinul nr. 125/1996 al MAPM privind
reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului; Ordinul
MAPM nr. 278/1996 privind aprobarea regulamentului de atestare pentru elaborarea
studiului de impact).
2.6. Actele autorităţilor publice locale, mai precis hotărârile adoptate de Consiliul
local în exercitarea atribuţiilor privind protecţia şi refacerea mediului înconjurător, în scopul
creşterii calităţii vieţii, protecţiei, conservării, restaurării şi punerii în valoare a
monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale (art. 38 din
Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală), precum şi cele ale consiliilor
judeţene referitoare la organizarea şi dezvoltarea urbanistică a teritoriului şi amenajarea
acestuia (art. 104 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală), constituie
izvoare ale dreptului mediului.

68
 3. Cutuma sau dreptul creat de moravuri
Azi rolul său este mai redus, însă mai poate constitui izvor de drept. De exemplu,
prin art. 8 din Legea nr. 82/1993 se recunoaşte şi se garantează ”dreptul populaţiei locale din
teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării de a păstra obiceiurile specifice locale”. În
ţările cu sistem ”common low”, rolul său este deosebit de important, întrucât aici dreptul se
bazează în mod tradiţional pe cutumă. Şi pe plan internaţional cutuma - uzanţele stabilite
într-o anumită regiune - mai joacă încă un rol semnificativ în materie de protecţia mediului.

4. Mijloace auxiliare
4.1. Jurisprudenţa - practica judiciară care, în sistemul nostru de drept, nu este
considerată un izvor de drept propriu-zis, în sistemul de drept continental este considerată
izvor de drept. Ea are un rol auxiliar important, contribuind la fixarea şi dezvoltarea
reglementărilor existente ori la stimularea legiuitorului în adoptarea unor noi acte normative.
Orice tribunal este obligat să respecte deciziile anterioare, continuitatea şi consecvenţa fiind
condiţiile actului de justiţie. O instanţă superioară, care, pe cale de recurs, a reformat sau a
casat o hotărâre a unei instanţe inferioare, impune acesteia din urmă, prin forţa lucrurilor,
jurisprudenţa sa.
Din păcate, în ţara noastră jurisprudenţa este, până în prezent, nesemnificativă, iar
efectele sale asupra dreptului pozitiv nu sunt încă notabile. Avem însă convingerea că, pe
viitor, importanţa acestui izvor auxiliar de drept va creşte.
4.2. Doctrina - opera teoreticienilor dreptului (jurisconsulţi, cercetători, cadre
didactice etc.) are ca funcţie analiza dreptului pozitiv şi contribuie la un ansamblu coerent şi
logic de noţiuni, concepte, instituţii etc., influenţând astfel atât elaborarea şi adoptarea
reglementărilor juridice, cât şi aplicarea corectă, uniformă, a acestora de către instanţele
judecătoreşti.
4.3. Dreptul comparat - experienţele şi soluţiile adoptate în legislaţia altor state pot
influenţa procesul de elaborare sau de aplicare a dreptului mediului. De exemplu, în cadrul
Uniunii Europene are loc un proces de armonizare şi chiar de unificare a reglementărilor
naţionale.

69
 CAPITOLUL VIII

PRINCIPIILE ŞI FUNCŢIILE DREPTULUI MEDIULUI

Secţiunea I - Teoria principiilor fundamentale ale dreptului mediului

Reglementarea modernă a protecţiei mediului nu este străină de fundamentarea
teoretică a principiilor. Principiile fundamentale ale dreptului mediului sunt influenţate de
tradiţie şi inovaţie şi determină conţinutul tuturor normelor de drept al mediului. Mai mult
decât atât, aceste principii specifice conferă normelor sociale obligatorii referitoare la
protecţia, ameliorarea şi dezvoltarea mediului aceea unitate, aceea afinitate logică generală
şi comună tuturor normelor dreptului mediului, care călăuzeşte conţinutul acestor norme şi
le delimitează de celelalte ramuri ale dreptului. Orice principiu general de drept este
rezultatul unei experienţe sociale şi totdată o reflectare a unor cerinţe obiective ale evoluţiei
societăţii, ale convieţuirii sociale, ale asigurării acelui echilibru necesar între drepturile
unora şi obligaţiile altora 80 . Ca rezultat al unui proces de abstractizare şi cristalizare, aceste
principii exprimă esenţa politicii de protecţie a mediului. Importanţa principiilor generale se
evidenţiază şi atunci când avem în vedere numărul mare de acte normative, stadiul haotic
actual al activităţii de reglementare şi necesitate găsirii cu celeritate a unor răspunsuri la
problemele degradării mediului.
Principiile de drept direcţionează activitatea de reglementare juridică, atât în cadrul
legii speciale de protecţie a mediului, cât şi în contextul altor reglementări. Activitatea de
legiferare poate fi consecventă numai atunci când urmăreşte direcţiile prestabilite şi ţine
cont cu stricteţe de unele principii bine definite.
În cele mai multe cazuri, principiile juridice fundamentale nu sunt doar speculaţii
teoretice, realizate la nivelul cercetării ştiinţifice, ci rezultă din analizarea tendinţelor actuale
aplicabile normei de drept. Includerea principiilor fundamentale în normele de drept are loc
atunci când acele norme de drept au importanţă de principiu.
Aceste principii fundamentale înlesnesc şi aplicarea concretă a normei de drept şi
ajută la desluşirea voinţei legiuitorului, întrucât ele alcătuiesc chiar ”spiritul legii”, suportul
social al dreptului, adică legătura lor cu valorile sociale. Tocmai de aceea, în cazuri
determinate, principiile de drept ţin loc de normă de reglementare. Într-o cauză civilă ori
comercială, dacă legea tace, judecătorul soluţionează cauza în temeiul principiilor generale
de drept. Ori o astfel de soluţie, în cazul dreptului mediului, aflat în plină afirmare şi
cristalizare, are o importanţă cu totul deosebită.
În literatura juridică de specialitate au fost identificate şi categorisite o multitudine de
principii ale dreptului mediului. Astfel, reputata juristă Daniela Marinescu 81 face distincţie
între principiile pe plan intern şi cele pe plan extern. În cazul primelor face şi o subdivizare
în:
• principii de bază, precum:
− principiul potrivit căruia protecţia mediului trebuie să constituie un element al
politicii economice şi sociale a statului;
− principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele
naturale, astfel încât să nu aducă prejudicii altor state;
− principiul priorităţii şi bunăstării populaţiei în comparaţie cu alte scopuri de
folosire a resurselor naturale ale mediului;
80
Nicolae Popa – Teoria generală a dreptului, p. 114
81
Daniela Marinescu - op. cit., p. 53 - 73
70
 − principiul apărării factorilor naturali de mediu prin folosirea raţională a resurselor
în funcţie de nevoi şi pentru asigurarea dezvoltării durabile;
− principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor în mediu;
− principiul conservării diversităţii biologice;
• principii decizionale, cum ar fi:
− principiul interzicerii poluării;
− principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
− principiul ”poluatorul plăteşte”.
Şi în cadrul principiilor pe plan extern operează o subdivizare, astfel:
• principii de bază, printre care enumeră:
− obligaţia statelor de a asigura ca activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor
naţionale să nu cauzeze daune mediului altor state;
− principiul informării şi cooperării între state;
− principiul bunei vecinătăţi;
− principiul notificării şi consultării, pornind de la constatarea, de altfel justă, că
regimul juridic privind mediul înconjurător nu este unitar, ci diferă în funcţie de
existenţa suveranităţii de stat, a jurisdicţiei naţionale, sau de inexistenţa acestora;
− principiul protejării drepturilor individuale la un mediu sănătos;
− principiul protejării patrimoniului comun;
− principiul prevenirii;
• principii specifice sau cu caracter restrâns, cum ar fi:
− principiul interzicerii poluării;
− principiul nediscriminării;
− principiul ”poluatorul plăteşte”.
Profesorul Mircea Duţu, citat adesea pe parcursul prelegerilor noastre, constată că, în
toate legislaţiile naţionale, protecţia mediului este tratată ca un obiectiv de interes public sau
chiar internaţional, se preconizează instituirea unui regim special de protecţie, conservare şi
ameliorare a mediului, privit ca un patrimoniu mondial al întregii umanităţi, deopotrivă din
perspectiva generaţiilor prezente şi viitoare.
Astfel, sunt recunoscute ca principii ale dreptului mediului: caracterul de interes
public al protecţiei mediului, conservarea, prevenirea, precauţia în luarea deciziilor şi
”poluatorul plăteşte”. Aceste principii sunt consacrate expres de lege ori pot rezulta din
dispoziţii dispersate 82 , fiind astfel produsul ordinelor de drept naţional.
În cele ce urmează, vom evidenţia numai două aspecte ale complexului proces de
identificare a principiilor de bază: primul se referă la politica şi reglementările Comunităţii
Europene în domeniul dreptului mediului, iar cel de-al doilea se referă la modelul de proiect
de lege a mediului elaborat de Consiliul Europei în anul 1994.
La nivelul politicii comunitare, protecţia mediului s-a instituţionalizat în 1973, prin
anunţarea primului Program de acţiune al Comunităţii Europene, considerat scheletul
politicii comunitare în domeniul protecţiei mediului. În acest program au fost formulate
primele reguli cu valoare de principiu, care au fost, ulterior, consacrate juridic prin
intermediul modificărilor succesive ale tratatelor: Actul Unic European (1986), Tratatul de
la Maastricht (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997).
Programele de acţiune sunt declaraţii politice de intenţie în care se includ toate acele
măsuri care sunt planificate a fi realizate într-o perioada dată, precum şi o definire a
82
Mircea Duţu - op. cit., p. 84 şi următoarele
71
contextului lor. Programele au şi rolul de a stabili măsurile necesare schimbării şi de a
anunţa introducerea lor.
Importanţa primului Program de acţiune, realizat în perioada 1974-1976, se
datorează, în primul rând, celor unsprezece principii fundamentale anunţate, care constituie,
şi astăzi, baza tuturor celorlalte programe de acţiune precum şi a altor reglementări.
Aceste principii sunt:
1. Poluarea trebuie combătură chiar la sursă.
2. De interesele protecţiei mediului trebuie ţinut cont la toate deciziile de proiectare
sau de executare.
3. Trebuie evitată orice exploatare sau utilizare a resurselor naturale, dacă aceasta
este însoţită de prejudiciu.
4. Este necesară ridicarea nivelului cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice, printre altele
prin sprijinirea cercetării ştiinţifice.
5. Cheltuielile prevenirii şi ale combaterii poluării să fie suportate de poluator.
6. Activitatea unui stat să nu prejudicieze mediul ambiant al altui stat.
7. Pe parcursul elaborării politicii comunitare în domeniul protecţiei mediului să se
aibă în vedere şi interesele statelor în curs de dezvoltare.
8. Politica comunitară de protecţie a mediului trebuie elaborată pe termen lung, iar
protecţia trebuie să fie globală şi internaţională, ceea ce se înfăptuieşte, printre altele, prin
cooperarea în cadrul organismelor internaţionale.
9. Cauza protecţiei mediului este responsabilitatea tuturor şi din acest motiv educaţia
este de neînlocuit.
10. În funcţie de sursa de poluare, trebuie stabilit cel mai potrivit nivel de acţiune
avându-se în vedere natura poluării, măsurile necesare, caracteristicile teritoriului apărat.
Acest principiu este definit ca ”principiu subsidiar”.
11. Este necesară armonizarea şi coordonarea politicii naţionale din domeniul
protecţiei mediului în funcţie de directivele pe termen lung acceptate în comun.
Cu aceste principii de bază sau părţi componente ale Programului de acţiune ne
putem întâlni şi în alte documente importante ale Comunităţii Europene sau ale Uniunii
Europene.
Un alt exemplu, tot european, îl constituie elaborarea, în 1994, de către o echipă de
experţi ai Consiliului Europei a unui model de lege privind protecţia mediului pentru
sprijinirea activităţii de legiferare a statelor din centrul şi estul Europei. Modelul nu numai
că conţine şi explică aceste principii, dar şi accentuează faptul că ele reprezintă instrumente
ajutătoare importante pentru dezvoltarea dreptului mediului. Principiile enunţate în acest
model sunt:
1. Principiul precauţiei;
2. Principiul alternativei, potrivit căruia activităţile poluante trebuie înlocuite cu
activităţi mai puţin poluante (element de noutate);
3. Păstrarea biodiversităţii;
4. Interzicerea distrugerii resurselor de energie naturală;
5. Principiul ”poluatorul plăteşte”;
6. Principiul participării societăţii civile şi dreptul la informaţii;
7. Principiul cooperării.
În plan internaţional, primele documente semnificative au fost Declaraţia de la
Stockholm (1972), Carta mondială a naturii (1982) şi Declaraţia de la Rio (1992), care a
consacrat de fapt principiile enunţate în primele documente. Acestea au fost completate,

72
ulterior, de o serie de tratate internaţionale care, preluând principiile enunţate de diferite
conferinţe internaţionale, le-au conferit statut juridic obligatoriu.
În marea lor majoritate, principiile dreptului mediului pot fi deduse pe cale de
interpretare a reglementărilor legale, dar ele pot fi formulate şi direct în normele acestei
ramuri de drept.
Dreptul românesc al mediului a folosit ambele căi. Astfel, art. 3 fin fosta lege a
protecţiei mediului, nr. 137/1995, au fost enumerate principiile şi elementele strategice care
stau la baza asigurării dezvoltării durabile.
Aceeaşi soluţie a fost adoptată şi de noua reglementare-cadru, Ordonanţa de Urgenţă
a Guvernului nr. 195/2005. Principiile şi elementele strategice care stau la baza acesteia sunt
enumerate în art. 3, astfel:
a) principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;
b) principiul precauţiei în luarea deciziei;
c) principiul acţiunii preventive;
d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
e) principiul "poluatorul plăteşte";
f) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie în
probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.
În art. 4 al O.G sunt prevăzute modalităţile de implementare a principiilor şi a
obiectivelor strategice, după cum urmează:
a) prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici
disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului;
b) adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor politicii de mediu;
c) corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi urbanism cu cea de mediu;
d) efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor care pot avea
efect semnificativ asupra mediului;
e) evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact
semnificativ asupra mediului;
f) introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor economice stimulative sau
coercitive;
g) rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea
acestora;
h) promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi internaţionale
în domeniu;
i) stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare;
j) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului;
k) recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei
ecologice;
l) menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;
m) reabilitarea zonelor afectate de poluare;
n) încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de mediu;
o) promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;

73
 p) educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea acestuia în procesul de
elaborare şi aplicare a deciziilor privind mediul;
q) dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru menţinerea stării favorabile de
conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică ca parte integrantă a
reţelei ecologice europene - Natura 2000;
r) aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilităţii şi etichetării organismelor modificate
genetic;
s) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea
oamenilor.

2. Principiile dreptului mediului azi

În continuare, nu vom mai urmării alte izvoare ale principiilor de bază, ci vom
încerca să ne concentrăm asupra acelor principii fundamentale care rezultă din interpretarea
celor două izvoare mai sus enunţate şi din stadiul dezvoltării dreptului românesc al
mediului. Este de reţinut că unele din principiile de care ne vom ocupa sunt consacrate ca
atare, expres, de O.G. nr. 195/2005 (precum principiul precauţiei, principiul prevenirii,
principiul conservării biodiversităţii ori principiul "poluatorul plăteşte"), ori rezultă din
dispoziţiile dispersate în diverse alte acte normative.

2.1. Principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale

În baza acestui principiu, prevăzut în art. 3, lit. a, din O.G. 195/2005, strategiile şi
toate măsurile social-economice şi politice, indiferent de domeniul pe care îl vizează, trebuie
să ia în considerare cerinţele protecţiei mediului. Altfel spus, orice activitate umană trebuie
să ţină seama de impactul pe care îl are asupra mediului, iar protecţia mediului trebuie să fie
integrată în definirea oricărei politici şi luarea oricărei măsuri.

2.2. Principiul precauţiei în luarea deciziei

Acest principiu este consacrat ca atare prin art. 3 lit. b, din O.G. nr. 195/2005 privind
protecţia mediului. El ar trebui să-şi găsească aplicarea în acele situaţii în care consecinţele
deciziilor şi acţiunilor nu pot fi cunoscute, total sau parţial, dinainte, iar absenţa certitudinii
ştiinţifice nu poate constitui un pretext pentru neglijarea luării unor măsuri potrivite în
vederea prevenirii atingerilor grave şi inevitabile aduse mediului. Cu alte cuvinte, în
adoptarea deciziilor trebuie să se manifeste precauţie, prudenţă şi o maximă vigilenţă care să
elimine pe cât posibil, orice risc de degradare a mediului. Precauţia reclamă deci ca măsurile
de protecţie a mediului să fie adoptate, chiar dacă nici o pagubă nu se prefigurează la
orizontul apropiat. Acest principiu a apărut ca o recunoaştere a incertitudinilor care
afectează studiile de impact şi de gestiune a resurselor şi care pot afecta viitorul prin luarea
de decizii ireversibile. Altfel spus, trebuie evitată aceea situaţie care ar impune următorul
pas şi anume aplicarea unei măsuri de prevenire. De reţinut că, în practică, acest principiu
inversează sarcina efectuării probei. Ea revine acum celui care susţine că activitatea sa nu
are ori nu va avea nici o repercusiune negativă asupra mediului şi îi va reveni până când
acumularea de date ştiinţifice va proba că între acţiunea sa şi degradarea mediului (nu)există
o relaţie de la cauză la efecte.

2.3. Principiul acţiunii preventive

Acest principiu, consacrat în art. 3. lit. c, din O.G. nr. 195/2005, porneşte din ideea că
activitatea de prevenire a riscurilor ecologice este mult mai puţin costisitoare şi mai uşoară

74
decât repararea daunelor ecologice care, de multe ori, sunt chiar ireversibile. Tocmai pentru
a accentua importanţa prevenţiei, legiuitorul s-a oprit la formula „principiul acţiunii
preventive”.
Prevenirea implică, pe de o parte, evaluarea riscurilor pentru a se evita pericolele
potenţiale, iar, pe de alta, acţiuni bazate pe cunoaşterea exactă a situaţiei prezente. Aplicarea
acestui principiu reclamă reglementarea unor obligaţii cu caracter preventiv (printr-o
tehnologizare ecologică) şi a unor activităţi care să conducă la evitarea producerii unor
modificări negative privind calitatea mediului. În acest sens se prescrie obligaţia de a lua în
calcul cerinţele protecţiei mediului cu ocazia oricărei acţiuni publice sau private care riscă
să aibă un impact asupra calităţilor factorilor de mediu. Astfel se stimulează, din ce în ce
mai mult, luarea unor măsuri administrative precum studiul de impact, bilanţul de mediu şi
programul de conformare.

2.4. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural
Este prevăzut expres în art. 3 lit. f din O.G. nr. 195/2005, privind protecţia mediului,
fiind formulat drept "principiul conservării biodiversităţii şi ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural”. Deci, în sens larg, conservarea presupune menţinerea nivelurilor
cantitative şi calitative durabile ale resurselor mediului, ceea ce presupune un management
adecvat al resurselor renovabile şi o atenţie deosebită acordată utilizării resurselor
nerenovabile. În documentele juridice mai recente, conservarea este completată şi chiar
înlocuită cu referirile la conceptul de ”dezvoltare durabilă”.

2.5. Principiul reţinerii poluanţilor la sursă (art. 3 lit d, din O.G, 195/2005)
Potrivit acestui principiu, evitarea oricărei poluări trebuie să înceapă de la sursă, ceea
ce presupune, în primul rând, identificarea acestor surse şi apoi aplicarea unor procedee de
fabricaţie care să nu genereze emisie de poluanţi sau, cel mult, să o reducă la minimum.
Acţiunea împotriva poluării se realizează pe deplin numai prin asocierea măsurilor de
ordin juridic şi administrativ cu cele de ordin educaţional pentru dezvoltarea conştiinţei
ecologice a oamenilor.
Un rol important în aplicarea acestui principiu îl au sistemele de supraveghere şi
evidenţiere a schimbărilor produse în calitatea principalilor factori de mediu. Pentru aceasta,
în România a fost înfiinţat Sistemul Naţional de Monitoring Integrat, care are la bază
sistemul naţional de supraveghere a calităţii apelor, reţeaua de fond şi cea de emisie,
sistemele pentru supravegherea calităţii aerului, a ploilor acide, a radioactivităţii, precum şi
alte informaţii periodice privind calitatea solului, a vegetaţiei, a faunei, a sănătăţii umane.
Acest organism asigură, totodată, şi cooperarea cu alte ministere, legătura şi informarea la
nivel naţional în legătură cu problemele privind calitatea mediului.
Pe plan local, inspectoratele pentru protecţia mediului, prin laboratoarele de
specialitate şi dispeceratele de supraveghere aferente serviciilor de monitorizare constituie
unităţile teritoriale de bază.

2.6. Principiul răspunderii statului şi asumarea responsabilităţii lui, precum şi

drepturile statului ce decurg din acest principiu.
De la bun început se cuvine să remarcăm că acest principiu nu înseamnă, nici pe
departe, răspunderea exclusivă a statului ci reprezintă obligaţia acestuia de a realiza, mijlocit

75
sau nemijlocit, toate condiţiile optime pentru finalizarea intereselor de mediu. Caracterul de
”obiectiv de interes public major” al protecţiei mediului şi statutul de drept fundamental al
dreptului la un mediu sănătos generează obligaţii şi îndatoriri de protejare a mediului, în
primul rând pentru stat.
Componentele acestui principiu:
- Statul trebuie să declare protecţia mediului ca obiectiv de interes public major şi
acest lucru să rezulte din politica sa oficială;
- Statul este forumul cel mai înalt de îndrumare a activităţilor de protecţie a mediului,
atât din punct de vedere al aplicării mijloacelor de realizare a puterii de stat cât şi în sensul
îndrumării principale;
- Îndrumarea activităţilor de protecţie a mediului necesită un organism propriu,
distinct de îndrumare care să cuprindă întregul organism statal şi al administraţiei de stat;
- Conţinutul activităţii organismului trebuie să îl reprezinte activitatea de
reglementare juridică, de îndrumare şi de coordonare;
- Cercetarea ştiinţifică este tot o sarcină de stat;
- Asigurarea realizării unui sistem de informaţii în domeniul protecţiei mediului este
un fel de serviciu public.
- Sistemul de stimulare a activităţilor de protecţie a mediului (sprijin material,
financiar, informaţional, asistenţă de specialitate) tot cu sprijinul statului poate fi înfăptuit;
- Realizarea unei colaborări internaţionale eficiente este de asemenea o sarcină de
stat.
Potrivit art. 6 din O.G. nr. 195/2005, protecţia mediului înconjurător constituie
obligaţia autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor
persoanelor juridice şi fizice.
Principiul asumării responsabilităţii statului pentru protecţia mediului se aplică
frecvent şi în contextul procesului de privatizare şi de atragere a capitalului străin.
Într-adevăr, statul, ca fost proprietar al majorităţii obiectivelor supuse privatizării şi-a
asumat răspunderea pentru deteriorarea mediului. Autorităţile administraţiei publice centrale
şi locale prevăd în bugetele proprii fonduri pentru îndeplinirea obligaţiilor rezultate din
implementarea legislaţiei comunitare din domeniul mediului şi pentru programe de protecţie
a mediului şi colaborează cu autorităţile publice centrale şi teritoriale pentru protecţia
mediului în vederea realizării acestora.
Coordonarea, reglementarea şi implementarea în domeniul protecţiei mediului revin
autorităţilor publice centrale pentru protecţia mediului, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Mediului, agenţiilor regionale şi judeţene pentru protecţia mediului, Administraţiei
Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”. Controlul respectării măsurilor de protecţie a
mediului se realizează de către garda Naţională de Mediu, precum şi de personalul
specializat al autorităţilor de protecţie a mediului şi de persoanele împuternicite de
autoritatea competentă, conform legislaţiei specifice în vigoare.

2.7. Răspunderea poluatorului sau ”poluatorul plăteşte” (Pulluter Pays

Principle)
Principiul, consacrat de art. 3. lit. e. al Legii cadru a protecţiei mediului (O.G. nr.
195/2005), îşi croieşte drum rapid şi în practica dreptului românesc şi presupune extinderea
răspunderii juridice complexe. El se inspiră din teoria economică potrivit căreia costurile
sociale externe, care însoţesc producţia industrială, trebuie să fie luate în calcul de toţi
agenţii economici în costurile lor de producţie.

76
 Dacă generatorii poluării au costuri proprii diminuate din cauza economisirii
cheltuielilor de prevenire a poluării (dotare cu filtre şi dispozitive, schimbarea tehnologiilor,
etc.), societatea în ansamblul său suportă, imediat sau în timp, costul pentru combaterea
efectelor negative ale deteriorării mediului. Prin recunoaşterea juridică a principiului
"poluatorul plăteşte" se elimină astfel de inechităţi. Deşi principiul "poluatorul plăteşte" este
larg acceptat şi aplicat de guverne, conţinutul său rămâne, într-o oarecare măsură, imprecis.
Într-un sens larg, principiul presupune să se impute poluatorului costul social al poluării pe
care o provoacă, atât a celei produse asupra bunurilor şi persoanelor cât şi a celei produse
asupra mediului ca atare. În sens restrâns însă, poluatorii sunt obligaţi a suporta numai
costurile măsurilor antipoluante şi de remediere. Într-o asemenea situaţie este vorba numai
de o indemnizaţie parţială care permite impunerea, de către autorităţile publice, de taxe ori
redevenţe.
Pentru ca poluatorului să i se impute costurile consecinţelor activităţilor sale,
răspunderea juridică trebuie înţeleasă într-un sens larg şi complex, întrucât o atitudine
negativă prejudiciază interesele multiple care, pe drept, solicită aplicarea neîntârziată a
răspunderii juridice - de la obligarea respectării prevederilor unor norme de drept sau a unei
despăgubiri efective până la aplicarea răspunderii penale.
Pentru ca să putem vorbi într-adevăr de înţelegerea complexă a răspunderii juridice în
cazul principiului "poluatorul plăteşte" trebuie să avem în vedere, cel puţin, următoarele
elemente:
- prejudiciul material efectiv produs;
- cheltuielile justificate în raport cu prejudiciul;
- nerealizarea eventualului profit;
- prejudiciul integrităţii fizice şi a sănătăţii;
- paguba produsă mediului care, în raport de lipsa altor elemente, se apreciază în
funcţie de cheltuielile restabilirii aproximative a stării mediului dinaintea producerii
poluării.
Pentru a imputa poluatorului costurile consecinţelor activităţilor sale, există
următoarele instrumente:
− taxarea poluărilor;
− fixarea de norme tehnice (praguri de tolerabilitate);
− mecanisme de conservare;
− instituirea unui fond special.
Întrucât problemele mediului depăşesc cadrul frontierelor şi jurisdicţiilor naţionale,
adeseori este necesar ca ţările poluatoare şi utilizatoare de resurse să fie sprijinite financiar
pentru ca ele să accepte să coopereze în aplicarea de măsuri eficiente, în raport cu costurile.
Acest sprijin financiar ca şi alte forme de ajutor, transformă, de fapt, principiul poluatorului
- plăteşte în principiul victimă-plătitor, dar, cel puţin în prezent, nu există alte mijloace
pentru a determina unele ţări să coopereze în vederea ameliorării calităţii mediului. Iată de
ce, nu trebuie exagerat în evaluarea rolului principiului în stabilirea de măsuri eficiente în
raport cu costul.
Acest principiu - poluatorul plăteşte - este, mai de grabă, un instrument care permite
să se repartizeze costurile protecţiei mediului între poluatori ori utilizatorii resurselor şi cei
care beneficiază de ameliorările aduse.
Sunt semnificative, în acest sens, pierderile biodiversităţii datorate distrugerii
pădurilor tropicale şi emisiilor de dioxid de sulf care contribuie la fenomenul ”ploilor
acide”, în afara ţării poluatoare.

77
 Acest principiu se aplică şi în relaţiile internaţionale. El a fost stipulat în Actul Unic
European din 1986, în art. 130, lit. r, având două interpretări: „poluatorul plăteşte” măsurile
luate pentru satisfacerea standardelor sau „poluatorul plăteşte” costurile externe. Este deci
un principiu de orientare spre piaţă, iar dacă preţurile ar reflecta „adevărul ecologic”, atunci
piaţa ar putea deveni un instrument esenţial pentru reducerea poluării.

2.8. Principiul utilizării durabile a resurselor naturale (art. 3 lit. g. din O.U.G.
nr. 195/2005)

2.9. Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor, precum şi

accesul la justiţie în problemele de mediu.
Acest principiu, prevăzut expres în art. 3, lit. h, din Ordonanţa privind protecţia
mediului, a fost consacrat pentru prima oară de Declaraţia de la Stockholm din 1972, care a
statuat dreptul la un ”mediu a cărui calitate să-i permită omului să trăiască în demnitate şi
bună stare”. Acest drept, include în conţinutul său şi dreptul de informare asupra planurilor
sau proiectelor de mediu, dreptul de a participa la luarea deciziilor referitoare la mediu şi
chiar dreptul de a te adresa organelor de justiţie pentru recuperarea pagubelor suferite ca
urmare a deteriorării mediului. Necesitatea participării publicului la gestionarea şi protecţia
mediului este prevăzută expres de multe tratate şi convenţii internaţionale, dar, cele mai
edificatoare texte le găsim în Declaraţia de la Rio şi în Agenda 21 adoptate de Conferinţa
Naţiunilor Unite de la Rio din 1992. Astfel, principiul 10 al Declaraţiei citate arată că
”problemele de mediu sunt dirijate cel mai bine prin participarea tuturor cetăţenilor”.
La nivel naţional, fiecare individ trebuie să aibă acces la informaţiile referitoare la
mediu de care dispun autorităţile publice, inclusiv informaţii asupra materialelor cu doză de
risc şi a activităţilor desfăşurate cu acestea în comunitatea lor, precum şi să aibă prilejul de a
participa la luarea deciziilor.
”Statele trebuie să uşureze şi să încurajeze preocuparea publică şi participarea prin
informaţii larg accesibile” şi este normal să fie aşa atâta timp cât informaţia privind mediul
este o informaţie de interes public atât în contextul Legii nr. 544/12.10.2001 83 , privind
liberul acces la informaţiile de interes public, cât şi al art. 5 din O.G. nr. 195/2005, care
stabileşte că “statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic, garantând în acest scop: accesul la informaţiile privind mediul …”. Termenul de
informaţie privind mediul a fost definit şi de Convenţia cu privire la accesul la
informaţie, participarea publicului la luarea deciziilor şi accesul în justiţie în probleme
de mediu semnată la Aarhus (Danemarca) la 25 iunie 1998 84 . Potrivit art. 2 al Convenţiei,
informaţie de mediu înseamnă orice informaţie scrisă, vizuală, audio, electronică sau sub
orice formă materială, privind:
a) starea elementelor de mediu cum ar fi aerul, atmosfera, apa, solul, pământul, peisajul şi
zonele naturale, diversitatea biologică şi componentele sale, inclusiv organismele
modificate genetic, şi interacţiunea dintre aceste elemente
b) factori precum ar fi substanţele, energia, zgomotul şi radiaţia, activităţile ori măsurile,
inclusiv măsurile administrative, acordurile de mediu, politicile, legislaţia, planurile şi la
subpunctul a, analizele cost-beneficiu, sau alte analize şi prognoze economice folosite în
luarea deciziei de mediu

83
M. Of. nr. 663 din 23.10.2001
84
M. Of. nr. 244 din 22.05.2000
78
c) starea sănătăţii şi siguranţei umane, condiţiile de viaţă umană, zonele culturale şi
construcţiile şi modul în care acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de
mediu.
De menţionat că legislaţia românească defineşte în termeni similari informaţia de
mediu 85
Pe drept cuvânt s-a remarcat în literatura noastră de specialitate că cheia participării
publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de protecţie a mediului constă, în primul rând,
în accesul la informaţii. Această participare la protecţia mediului este în beneficiul public,
întrucât ea permite membrilor comunităţilor să contribuie, cunoscând eventualele riscuri, la
luarea deciziilor referitoare la mediu şi oferă, în acelaşi timp, persoanelor fizice şi juridice
dreptul şi sentimentul că pot influenţa pozitiv starea mediului lor.
Dreptul la informaţie are un conţinut complex iar caracteristica sa este că se află într-
o continuă dezvoltare. Regula care se degajă din acest conţinut dinamic este că dreptul la
informaţie garantează accesul la orice informaţie de interes public (art. 31, alin. 1 din
Constituţie). În doctrină s-a reţinut că, în conţinut, dreptul la informaţie cuprinde: “dreptul
persoanei de a fi informată prompt, corect şi clar cu privire la măsurile preconizate şi mai
ales luate de autorităţile publice; accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică,
tehnică, socială, culturală, sportivă etc.; posibilitatea persoanei de a recepţiona direct şi în
mod normal emisiuni de radio şi de televiziune, obligaţiile autorităţilor guvernamentale de a
crea condiţii materiale şi juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice
natură. Dreptul la informaţie se poate realiza bine prin colaborare internaţională 86 .
Pe lângă garanţiile specifice prevăzute prin Constituţie, amintim aici şi
reglementările prevăzute prin Hotărârea Guvernului nr. 1115 din 2002 privind accesul liber
la informaţiile privind mediul 87 , care reglementează condiţiile în care informaţiile de mediu
deţinute de autorităţile publice se pun la dispoziţia publicului cu scopul de a asigura liberul
acces şi nediscriminarea în primirea acestor informaţii.
Răspunderea pentru accesul liber la informaţiile de mediu aparţine guvernului sau
oricărui organ al administraţiei publice ori regii autonome cu responsabilităţi de mediu.
Refuzul accesului publicului la informaţiile privind mediul se poate realiza doar pentru
confidenţialitatea procedurilor autorităţilor publice; apărarea, ordinea publică şi siguranţa
naţională; informaţii care au făcut sau care fac obiectul unei acţiuni judecătoreşti, anchete
penale, disciplinare ori alte investigaţii; activităţi comerciale sau industriale pentru care sunt
prevăzute clauze de confidenţialitate; confidenţialitatea unor date personale; interesele unor
terţi care au oferit informaţia cerută, înlăturarea posibilităţii de risc asupra mediului;
informaţii clasificate ca secrete de serviciu. Hotărârea sus amintită prevede, în art. 4-10,
procedura de urmat pentru accesul liber la informaţii de mediu precum şi reguli obligatorii
pentru organizarea şi asigurarea accesului la informaţiile de interes public.
Accesul la informaţii de interes public se realizează în mod concret prin: afişarea la
sediu, publicarea în monitorul oficial sau în mijloacele de informare în masă, publicaţii
proprii, pagină proprie de internet, consultare la sediu în spaţii special amenajate în acest
scop.
Pentru ca acest principiu să funcţioneze, adică să fie posibil şi eficient, este necesar
nu numai ca informaţia să fie accesibilă (fac excepţie informaţiile cu caracter secret, a căror
difuzare ar periclita interese majore ale statului) ci să şi fie folosită de cetăţeni. Pentru a

85
Vezi H.G. nr. 1115 din 10.10.2002 publicat în M. Of. nr. 781 din 20.10.2002
86
Vezi Ioan Muraru, Protecţia constituţională a libertăţilor de opinie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pg. 135
87
Vezi în M. Of. nr. 781 din 28.10.2002
79
preîntâmpina pasivitatea autorităţilor, cetăţenii trebuie să-şi exercite dreptul de a solicita
aceste informaţii (informaţia să fie cerută) iar guvernul şi celelalte organe ale
administraţiei publice trebuie nu doar să răspundă acestor solicitări, dar şi să distribuie în
permanenţă, chiar dacă nu sunt cerute, informaţii asupra mediului. Astfel, obligaţia fiecăruia
de a ocroti mediul înseamnă, totodată, şi dreptul tuturor de a participa la formularea şi
punerea în aplicare a politicii mediului şi la stabilirea regulilor generale şi a legilor
referitoare la acesta. Avocatul Poporului apără drepturile şi libertăţile cetăţenilor în
raporturile acestora cu autorităţile publice.
În statele membre ale Comunităţii Europene, libertatea accesului la informaţiile
asupra mediului deţinute de către autorităţi este asigurată de aplicarea Directivei Comisiei
Europene pentru Libertatea Accesului la Informaţii asupra Mediului, document care prevede
necesitatea stabilirii termenelor şi condiţiilor în care informaţiile pot fi accesibile.
La noi, cadrul legal general care asigură participarea publică este trasat de
Constituţia României şi de O.G. nr. 195/2005. Articolul 5, consacră expres recunoaşterea
de către stat a dreptului tuturor persoanelor la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic,
garantând în acest scop:
a) accesul la informaţii privind mediul;
b) dreptul de a se asocia în organizaţii pentru protecţia mediului;
c) consultare în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicilor legislaţiei
de mediu, de emitere a actelor de reglementare în domeniu, de elaborare a planurilor şi
programelor;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia
mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit. Aceste garanţii constituie de fapt
componente ale participării publice, ocrotirea, refacerea mediului ambiant şi menţinerea
echilibrului ecologic constituind o obligaţie a statului.
Informaţiile privind mediul pot fi solicitate fără a fi necesară declararea interesului.
Convenţia de la Aarlus, ca şi legislaţia internă în materie, nu specifică expres forma
solicitării, lăsând de înţeles că orice comunicare, indiferent de forma pe care ar îmbrăca-o,
fie scrisă fie verbală, ar trebui să fie considerată drept o solicitare de informaţii. Totuşi
modalităţile în care cetăţeanul redactează o solicitare de informaţii privind mediul trebuie să
permită autorităţii publice care o deţine să înţeleagă exact elementele la care face referire
pentru a putea răspunde corespunzător. De aceea este important ca cererile să fie clare,
concrete şi raţionale. Subliniem că, aşa cum am mai spus, cetăţeanul nu trebuie să-şi declare
interesul faţă de tipul sau natura informaţiilor pe care le solicită. Informaţia poate fi
solicitată de orice persoană fizică sau juridică, fără nici o discriminare bazată pe cetăţenie,
naţionalitate sau domiciliu, iar în cazul persoanelor juridice fără discriminare bazată pe locul
în care sunt înregistrate sau în care se află sediul efectiv al activităţilor lor.
Legea prevede, ca regulă generală, că răspunsul la informaţia solicitată să fie dat în
cel mai scurt timp posibil. Termenul limită, fixat de Convenţia de la Aarlus, este de 30 de
zile pentru răspuns iar în anumite circumstanţe se poate prelungi până la două luni de la data
la care a fost înaintată cererea. Legislaţia română este mai fermă în asigurarea
promptitudinii răspunsului, stipulând că autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să
răspundă în scris la solicitarea de informaţii de interes public în termen de 10 zile sau, după
caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea,
complexitatea, volumul lucrărilor documentare şi de urgenţa solicitării. Refuzul comunicării

80
informaţiilor solicitate se motivează şi se comunică în termen de 5 zile de la primirea
cererilor.

2.10. Principiul cooperării în contextul relaţional dintre stat (prin organele sale
reprezentative), utilizatorul de mediu şi societate.
În domeniul protecţiei mediului nu putem face o distincţie radicală între poluatori, pe
de o parte, şi prejudiciaţi, de cealaltă parte. În acelaşi timp, protecţia mediului este o
obligaţie generală a tuturor subiecţilor de drept care, pentru realizarea activităţii de protecţie
a mediului, dispun atât de drepturi cât şi de obligaţii. Toate aceste drepturi şi obligaţii pot fi
realizate cel mai bine atunci când cei în cauză se respectă reciproc şi dacă ei cooperează în
acest scop. Norma de drept sau decizia administrativă se poate realiza mult mai eficient dacă
se are în vedere, de la început, acest joc stabilit în comun.
Esenţa principiului cooperării constă în aceea că deschide cale teoretică pentru
realizarea înţelegerii. Proporţional cu aceasta, actorii protecţiei mediului trebuie să
urmărească ca, prin înţelegerile lor, să respecte norma de drept. Dacă apreciem principiul la
valoarea sa, atunci principiul consensului poate fi aplicat şi în faza de pregătire a deciziei.
Acest principiu este aplicabil, fireşte, şi în relaţiile de colaborare dintre consiliile locale.
Principiul cooperării are şi semnificaţii internaţionale. Necesitatea cooperării internaţionale
este impusă de faptul că factorii de poluare nu ţin cont de graniţele naţionale şi pot afecta, în
afara statului poluator, şi statele neimplicate.
Pe termen lung, problematica mediului poate fi rezolvată numai printr-o solidaritate
internaţională, ce presupune cooperarea şi armonizarea intereselor, rezolvarea conflictelor
conform intereselor lor reciproce. În felul acesta, în perspectivă internaţională, suveranitatea
statală asupra teritoriului naţional trebuie exercitată potrivit intereselor reciproce, potrivit
principiului noii ordini economice internaţionale. Cooperarea internaţională, bi ori
multilaterală are, într-un caz dat, nenumărate posibilităţi ca, prin convenţia juridică sau prin
decizia organismului internaţional, să rezolve problema protecţiei mediului.

2.11. Principiul dezvoltării colaborării internaţionale pentru protecţia mediului

(art. 3. lit. i. din O.U.G. nr. 195/2005)
Acest principiu are sorgintea în cel al bunei vecinătăţi. Vecinătatea, ca fenomen
obiectiv şi permanent oricărei relaţii sociale dintre indivizi şi colectivităţile naţionale, a
dobândit, pe lângă dimensiunile politice, şi dimensiuni juridice, în condiţiile în care
raporturile complexe dintre state, în zona de frontieră, şi-au găsit reflectarea în tratate şi
convenţii internaţionale.
Dacă vecinătatea geografică este un dat al naturii, vecinătatea politică şi juridică este
opera statelor şi popoarelor. Datorită caracterului global al protecţiei mediului şi al
consecinţelor complexe ale poluării, pot exista raporturi de bună vecinătate şi între state care
nu se găsesc în aceeaşi regiune a globului. Anumite activităţi desfăşurate într-un stat pot
afecta negativ zone din teritoriul vecin. Astfel că, vecinătatea poate constitui atât un factor
pozitiv cât şi un factor negativ, de eroziune pentru relaţiile internaţionale şi pentru drept.
Caracterul global al degradării mediului a impus cooperarea statelor în prevenirea şi
combaterea poluării în care fireşte este inclus obiectivul lor principal de protecţie a
teritoriului naţional împotriva efectelor negative care vin din statele şi regiunile vecine. În
cadrul acestor colaborări, acordurile de bună vecinătate prevăd că ţările se angajează să
prevină şi să reducă anumite consecinţe negative de-a lungul frontierei naţionale.

81
 În acest sens pot fi amintite rezoluţiile extrem de importante date de Consiliul
Europei privind protecţia mediului înconjurător, „Coordonarea eforturilor care privesc
amenajarea teritoriului împotriva poluării” şi „Problemele frontaliere ale poluării”.
Încă prin Planul de acţiune adoptat de Conferinţei de la Stockholm (1972), statele au
fost invitate să procedeze la un schimb de informaţii ori consultări, bilaterale sau regionale,
de fiecare dată când condiţiile mediului unei ţări sau anumite activităţi ale acesteia, pot avea
efecte păgubitoare în una sau mai multe ţări. Cu alte cuvinte, se recomandă colaborarea
internaţională atât pentru prevenirea cât şi pentru limitarea consecinţelor poluării. Un aspect
important al acestei colaborări şi, totodată, o obligaţie juridică o reprezintă informarea
reciprocă permanentă asupra stării mediului. După accidentul de la Cernobîl, statele membre
ale Agenţiei Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) au adoptat „Convenţia cu
privire la notificarea rapidă a unui accident nuclear” 88 , care impune statelor părţi obligaţia
de a notifica imediat, direct sau prin intermediul AIEA, acele state care sunt sau pot fi
afectate în mod fizic, despre natura momentul şi localizarea accidentului.
Această cooperare internaţională este determinată de înmulţirea şi diversificarea
tipurilor de poluare, a surselor poluante şi, mai ales, de gradul deosebit de periculos şi de
rapiditatea extinderii unor poluanţi care afectează, într-o măsură mai mare sau mai mic,
întreaga omenire.
Fără cooperarea între state nu se poate concepe şi realiza, în mod eficace şi practic,
protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului. Datorită acestui fapt, dispoziţiile
convenţionale şi prevederile tratatelor internaţionale consacră ori proclamă, expres,
principiul cooperării internaţionale dintre state în vederea protecţiei, conservării şi
dezvoltării mediului. Această obligaţie de colaborare are un caracter general şi de
permanenţă cu privire la schimbul de informaţii, evaluarea situaţiei şi consultarea prealabilă
asupra măsurilor care trebuie luate în cadrul colaborării pentru protecţia mediului.

88
România a aderat la această convenţie prin Decretul nr. 223/1990, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr.67 din 14
mai 1990.

82
 CAPITOLUL IX

MODALIŢI GENERALE DE REGLEMENTARE JURIDICĂ

A PROTECŢIEI MEDIULUI

În legătură cu reglementarea juridică a protecţiei mediului se pune, încă de la început,

întrebarea ce metodă trebuie aplicată: adoptarea unui singur act normativ, care să
reglementeze o arie cât mai largă a problemei, sau a unei legi, care să reglementeze numai
cadrul general, urmând ca, ulterior, aceasta să fie completată de o serie de legi speciale
privind gestionarea valorilor ce compun mediul ambiant. În primul caz vorbim de aplicarea
tehnicii de codificare iar în cel de-al doilea de adoptarea unei legi cadru şi de legi speciale.
Mai importantă decât alegerea tehnicii de reglementare ni se pare însă alegerea modalităţilor
de reglementare ce pot fi aplicate în domeniul dreptului mediului. În cele ce urmează, vom
încerca să prezentăm câteva din aceste modalităţi, fireşte, cu sublinierea deosebirilor dintre
ele.
1. Reglementarea sectorială
2. Abordarea integrată
3. Reglementarea tradiţională sau cea bazată pe regulile economiei de piaţă.
4. Reglementarea bazată pe reguli măsurabile cantitativ ori bazată pe reguli (cerinţe)
tehnologice

1. Reglementarea sectorială
Aproape întreaga istorie de până acum a dreptului mediului s-a format bazându-se pe
reglementarea sectorială deoarece, în mod obiectiv, problematica complexă a mediului nu
putea fi percepută. Tocmai de aceea, această perioadă a dreptului mediului este considerată
perioada reglementărilor sectoriale, procedeul fiind, în fapt, corespunzător nivelului de
dezvoltare a societăţii. Deşi această metodă limitează, uneori, analiza anumitor aspecte în
toată complexitatea lor, ea continuă să deţină o pondere substanţială datorită nevoii
particularizării acţiunii preventiv-curative vizând poluarea şi formele de manifestare a
acesteia.
Protecţia mediului, la începutul său, s-a dezvoltat ca funcţie specifică a statului şi, de
aceea, protecţia şi gestionarea valorilor de mediu pot fi enumerate printre obligaţiile statului.
Această funcţie a statului, de protecţie a mediului, se realizează în general prin mijloace
administrative, deoarece instituţiile administraţiei de stat sunt cele care stau în contact
permanent cu poluatorul şi cu victima potenţială a poluării. Administraţia de stat reprezintă,
în acelaşi timp, şi puterea de stat, mijloacele clasice ale administraţiei de stat identificându-
se cu intervenţia directă. Schiţa alăturată prezintă funcţionarea mijloacelor clasice şi directe.

STRUCTURA REGLEMENTĂRII CLASICE

instrumente administrative
respectarea benevolă
legiferare a normelor de drept
Impact
de Politica de controlul
mediu mediu
planificare se închide
ciclul sancţionarea,
răspunderea juridică
83
 După cum se vede şi în schema de mai sus, impactul de mediu determină reacţia
politicii de mediu (respectiv formarea unei politicii de mediu şi adoptarea unor decizii în
conformitate cu această politică). Politica de mediu reprezintă suma opiniilor teoretice
materializate prin planificarea de mediu, respectiv prin stabilirea unor priorităţi şi luarea
unor decizii pe termen lung. Ilustrativ, în acest sens, este articolul 80 al Legii 265/2006 care
stabileşte că autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează şi promovează
"strategiile naţionale de mediu pentru dezvoltare durabilă". Pe baza acestei strategii,
asigurarea normelor juridice corespunzătoare, formularea reglementărilor de dreptul
mediului nu reprezintă o dificultate.
Pe parcursul aplicării mijloacelor administrative clasice, reglementarea juridică este
făcută de o autoritate competentă care stabileşte modalităţile de desfăşurare a acelor
activităţi care au un impact potenţial negativ asupra mediului.
Deoarece este recomandabil ca aceste activităţi să fie controlate şi, de la caz la caz,
autorizate, decizia administrativă este, cel mai adesea, o autorizaţie. Decizia administrativă
poate, fireşte, să se refere şi la obligaţii sau interdicţii ori să dispună restricţii. Sunt şi cazuri
când normele de drept al mediului se realizează prin respectarea prevederilor lor în mod
benevol, fără exercitarea vreunei căi de constrângere, caz în care administraţia de stat nu
face altceva decât unele corecţii.
În vederea îndeplinirii scopului politicii de mediu şi indiferent de modul în care se
realizează norma de drept (benevol sau în urma deciziei administrative), trebuie să ne
convingem, pe calea controlului, de faptul că ea se aplică în mod real şi, în caz de nevoie,
trebuiesc aplicate sancţiunile prevăzute de norma de drept. Aplicarea sancţiunii, deşi nu
constituie o necesitate, are rolul de a stimula respectarea regulii de drept.
Din graficul sus-prezentat reiese că, la încheierea controlului (cu sau fără aplicarea
sancţiunii), intrăm în faza reluării ciclului. Acesta este momentul când trebuie să ne
convingem dacă scopul preconizat s-a realizat într-adevăr. Dacă el nu s-a realizat sau s-a
realizat numai parţial, înseamnă că, fie pe parcursul legiferării fie pe parcursul aplicării
administrative a normei de drept, anumiţi factori nu au fost apreciaţi în mod corect, ceea ce
va determina modificări/corecţii în interiorul ciclului.
Fireşte aceste mijloace tradiţionale, ori mijloacele de intervenţie directă, se finisează
pe parcursul aplicării lor, astfel că ele pot fi realizate din ce în ce mai bine în scopul
protecţiei valorilor de mediu. Din această cauză este recomandabilă reîmprospătarea
procedurii de autorizare, în acelaşi timp cu introducerea studiului de mediu şi cu acordul
participării societăţii.
Aceste mijloace clasice pot da rezultate bune în protecţia mediului - în special în
situaţia ţărilor aflate în tranziţie - dar ele nu urmăresc ca potenţialul poluator sau societatea
să se identifice cu scopul final, ceea ce generează o repartizare inegală a costurilor de
producţie.
Din această perspectivă, degradarea mediului apare ca o necesitate a dezvoltării
economice, iar costurile sociale care însoţesc producţia industrială rămân "externale", adică
nu se regăsesc în costurile de producţie ale agenţilor economici. Prin aplicarea mijloacelor
clasice de reglementare, costurile ”externalităţilor nu se internalizează” ceea ce înseamnă că,
societatea în ansamblul său suportă costurile degradării mediului şi ale combaterii efectelor
negative ale poluării asupra sănătăţii umane sau activităţilor economico-sociale în timp ce
generatorii poluării au costuri de producţie diminuate prin economisirea cheltuielilor de
prevenire a poluării. Deoarece aceste cheltuieli nu apar la evaluarea costurilor activităţilor

84
poluante dar, în acelaşi timp, ele apar la alţii, putem vorbi de ineficienţa evaluării în funcţie
de normele economiei de piaţă.
Se încearcă corectarea acestui insucces al aplicării normelor economiei de piaţă prin
întărirea mijloacelor clasice de reglementare, autorizare, sancţionare. Prin astfel de mijloace
însă nu putem obţine transformarea în profunzimea a proceselor economice. Să ne gândim
numai la faptul că normele de sancţionare a poluării sunt norme speculative, care nu reflectă
costul real al efectelor negative asupra mediului. Nu putem aprecia, de exemplu, toate
costurile poluării de către cel din amonte a unui curs de apă, efectele acestei poluări asupra
agriculturii, a aparatelor de epurare a apei ca şi asupra faunei şi florei din aval.
Numai prin mijloace juridice nu poate fi determinată valoarea aerului curat, a
componentelor naturii. Trebuie să facem în aşa fel ca aceste costuri "externale" să apară pe
piaţă, să devină palpabile în întreaga economie, adică ele trebuie internalizate în aşa fel încât
să apară ca mijloace proprii ale economiei de piaţă. Cu toate acestea, fără o reglementare
adecvată, piaţa nu ne poate oferi soluţii deoarece, de exemplu:
- valorile de mediu (resursele naturale, aerul curat ş.a.) nu au piaţă;
- aceeaşi valoare naturală poate avea piaţă numai în parte (ex. gospodărirea apei da, a
apei curate nu);
- nu pot fi apreciate, în totalitatea lor, efectele poluării asupra mediului.
Iată de ce, dincolo de mijloacele clasice, sau mai bine spus în completarea lor, trebuie
să elaborăm astfel de norme juridice care vor fi în măsură să internalizeze costurile externe.
Piaţa, deci, trebuie să fie sprijinită ca să reevalueze legile pieţei. Aşa s-a ajuns, la Conferinţa
de la Rio privind mediul şi dezvoltarea, la conceptul de ”dezvoltare durabilă”, potrivit căruia
dezvoltarea şi dezvoltarea economică nu înseamnă neapărat acelaşi lucru, deoarece poate
exista dezvoltare şi sub aspect calitativ.
În fine, nu avem voie să scăpăm din vedere faptul că aplicarea mijloacelor economice
nu face inutilă aplicarea mijloacelor directe, ele se completează reciproc şi sub influenţa lor
comună se formează dreptul mediului. Studiul de impact ecologic sau autorizaţia nu pot
suplini politica de impozitare, dar împreună funcţionează mai bine. Deci, trebuie să aplicăm
atât reglementarea sectorială cât şi abordarea integrată a mediului.

2. Abordarea integrată
Recomandarea adoptată de Consiliul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică din 31 ianuarie 1991, privind prevenirea şi controlul poluărilor în mod integrat
(Integrated Pollution Prevention and Control), oferă o imagine de ansamblu asupra acestei
probleme.
Anexa Recomandării adoptă următoarea formulare:
”Principiile de bază ale prevenirii şi controlului poluării în mod integrat:
Scopul prevenirii şi controlului poluării în mod integrat este să evite şi, pe cât posibil,
să reducă factorii de pericol asupra mediului. Această abordare recunoaşte însuşirea
integrată a mediului prin aceea că ţine cont atât de elementele sale componente (apa, aerul,
solul), de plante şi de vieţuitoare (inclusiv omul) cât şi de valorile culturale sau artistice
create de om şi care pot fi deteriorate, ca şi elementele naturale, prin efectele unor poluanţi
ori ale unor activităţi poluante.
Abordarea integrată a problemei include:
a) ţinerea sub observaţie a întregului ciclu de viaţă al materialelor şi produselor
(principiul de la naştere până la moarte);

85
 b) evaluarea anticipată, în contextul tuturor factorilor de mediu, a impactului
materialelor şi activităţilor (vechi sau noi);
c) minimizarea cantităţii şi efectelor deşeurilor;
d) utilizarea unor instrumente ca analiza factorilor de risc, în scopul de a evalua şi
compara problemele mediului;
e) utilizarea unor instrumente complementare cum sunt cele privind standardele de
calitate a mediului, adică aplicarea instrumentelor orientate asupra surselor de poluare.”
Aceste principii sunt completate de acea parte a Recomandării care se referă la
procesul de reglementare juridică şi care dovedeşte multi-funcţionalitatea viziunii integrate:
”Până când vom putea identifica cercul larg al instrumentelor juridice, prevenirea şi
controlul poluării în mod integrat trebuie să devină o parte intrinsecă a procedurii de
legiferare. În acest sens, trebuie să avem în vedere nu numai legiferarea protecţiei mediului
în general ci şi, în mod special, reglementarea unor domenii cum ar fi energia, transportul,
agricultura, economia forestieră, resursele minerale, finanţarea dezvoltării sau impozitarea.”

3. Reglementarea bazată pe reguli măsurabile cantitativ ori bazată pe reguli

(cerinţe) tehnologice
Să analizăm acum cum poate fi definită poluarea, adică în funcţie de ce elemente se
stabileşte comportamentul utilizatorului şi de unde până unde poate polua el mediul.
Una din posibilităţi constă în aplicarea unor standarde, iar cealaltă în aplicarea unor
tehnologii noi.
Eficienţa aplicării standardelor constă în formularea lor şi în capacitatea de control a
administraţiei de stat. În ceea de a doua situaţie există o precauţie şi o responsabilitate mai
mare.
Standardele privind calitatea mediului se bazează pe capacitatea de regenerare a
diferitelor elemente componente ale mediului. În funcţie de aceasta sunt stabilite normele,
mai bine zis concentraţia lor. Deci pe această cale se stabileşte cantitatea de emisie în
mediu. Această stabilire se face cu prevederea, extrem de riguroasă a:
- Orelor, zilelor şi perioadelor de emisie;
- Standardelor de emisie;
- Normelor de aplicare sau de producţie;
- Normelor tehnologice - când se prevede obligaţia utilizatorului de a folosi,
introduce o anumită tehnologie antipoluantă, deşi nu se cunosc efectele activităţii sale
asupra mediului.
Dintre aceste variante tehnologice, cea mai cunoscută este aşa-numita ”cea mai bună
soluţie realizabilă" (best availabe technology - BAT), aplicată pe scară largă de UE. De fapt
este cea mai bună soluţie realizabilă şi care nu necesită cheltuieli excesive. Cu alte cuvinte,
soluţia optimă care este realizabilă şi din punct de vedere economic. Aprecierea ”tehnologiei
mai bune” se face în funcţie de influenţa sa asupra mediului.
O altă posibilitate o reprezintă "soluţia optimă pentru mediu care poate fi aplicată în
practică" (best practicable environmental option - BPEO). Această variantă ne dă soluţia cea
mai corespunzătoare în raport de mediu, de responsabilităţi, de cost, atât pe termen lung cât
şi scurt. Această variantă stimulează, în mod elastic, aplicarea tehnologiei noi.
Legislaţia română a protecţiei mediului s-a oprit la soluţia celei mai bune tehnici
disponibile, pe care o defineşte ca „stadiul de dezvoltare cel mai avansat şi eficient
înregistrat în dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare, care demonstrează
posibilitatea practică de a constitui referinţa pentru stabilirea valorilor limită de emisie în

86
scopul prevenirii , iar în cazul în care acest fapt nu este posibilo, pentru a reduce în
ansamblu emisiile şi impactul asupra mediului în întregul său;
a) tehnicile se referă deopotrivă la tehnologia utilizată şi la modul în care instalaţia
este proiectată, construită, întreţinută, exploatată, precum şi la scoaterea din
funcţiune a acesteia şi remedierea amplasamentului, potrivit legislaţiei în vigoare;
b) disponibilitatea se referă la acele cerinţe care au înregistrat un stadiu de
dezvoltare care permite aplicarea lor în sectorul industrial respectiv, în condiţii
economice şi tehnice viabile, luându-se în considerare costurile şi beneficiile,
indiferent dacă aceste tehnici sunt sau nu utilizate ori realizate la nivel naţional,
cu condiţia ca aceste tehnici să fie accesibile operatorului;
c) prin cele mai bune se înţelege cele mai eficiente tehnici pentru atingerea, în
ansamblu, a unui nivel ridicat de protecţie a mediului în întregul său.

Cum aplicăm normele de reglementare?

Exemplele analizate mai sus privind varietatea modalităţilor de reglementare ne pun
în situaţia de a alege una dintre aceste posibilităţi. Este firesc să fie aşa întrucât, din
variantele oferite, trebuie aleasă cea care în practică poate fi mai avantajoasă din punct de
vedere economic şi care se integrează, într-o măsură mai mare, regulilor economiei de piaţă.

Realitatea şi proporţionalitatea măsurilor ce urmează a fi luate este determinată de

raportul real şi proporţional dintre directivele grupurilor de interese şi valoarea socială a
componentei mediului.
Informarea: fără o informare corespunzătoare atât alegerea instrumentului juridic
potrivit cât şi aplicarea sau aprecierea rezultatelor sale nu este posibilă.
Aplicabilitatea practică şi administrativă a normei de drept este deosebit de
importantă. Degeaba stabileşte statul o măsură de protecţie ideala, dacă ea este neaplicabilă
sau nerealizabilă.
Costurile realizării normelor de drept nu înseamnă eficacitatea economică a
acestora, ci încercarea de a pune în echilibru avantajele obţinute de stat în raport cu
cheltuielile sale (de ex. o normă de drept este aplicabilă, dar costurile aplicabilităţii sale
depăşesc orizontul posibilităţilor. Tot aşa, poate fi aplicată o tehnologie costisitoare dacă
aşteptăm de la aceasta o eficienţă ecologică; în felul acesta cheltuielile nu reprezintă un
obstacol propriu-zis ci o anumită opţiune).
Acceptabilitatea. Poate fi o soluţie realistă şi proporţională, atât pentru utilizatorul
de mediu cât şi pentru societate sau pentru autoritatea locală. Iată cum îşi face loc principiul
cooperării în luarea deciziei.
Desigur, aspectele de mai sus, care se pun pe parcursul activităţii de reglementare şi
de aplicare a normei juridice, pot fi şi trebuie analizate atât separat cât şi în interacţiunea lor.
Nimic nu ne garantează că o astfel de analiză se realizează de fiecare dată, dar trebuie să
tindem mereu să facem o analiză complexă, fără să aşteptăm crearea unui sistem formal,
legal pentru acest lucru. Analiza cheltuieli-avantaje este extrem de utilă în domeniul
protecţiei mediului.

4. Reglementarea optimă a mediului

Am ajuns la punctul la care trebuie să ne punem întrebarea: oare cum trebuie să arate
azi reglementarea juridică a mediului?

87
 Pentru a avea o imagine mai completă asupra caracteristicilor reglementărilor juridice
ale mediului amintim procesul de codificare care are loc, şi în zilele noastre, în mai multe
ţări şi modelul de lege-cadru elaborat de experţii UE pentru ţările Europei Centrale şi de Est.
Fără să avem pretenţia unei analize exhaustive ne permitem să remarcăm faptul că
pretenţiile unei codificări a protecţiei mediului cresc, deşi încă nu putem vorbi despre un
cod adevărat, care să cuprindă dreptul material şi de procedură juridică. Dreptul material al
dreptului mediului cuprinde ansamblul normelor care reglementează protecţia elementelor
de mediu (natura, apa, aerul, atmosfera). În acest sens nu putem vorbi de cod, dar conceptele
juridice de bază, procedura urmată şi normele de reglementare a problemei răspunderii
trebuie să fie astfel formulate încât ele să reprezinte o garanţie atât pentru cei chemaţi să le
aplice cât şi pentru subiecţii de drept. Interesul faţă de procesul de codificare rezultă din
faptul că protecţia mediului face parte integrantă din valorile fundamentale ale asigurării
calităţii vieţii.
Dincolo de perfecţionarea procedurilor de reglementare, în procesul de reglementare,
în special în cel de codificare, se pune accent şi pe aspecte organizatorice, întărirea
sistemului instituţional, a răspunderii juridice care să combată toleranţa manifestată de
subiecţii de drept.
Intervenţia directă a dreptului, pe calea reglementării activităţii economice şi sociale
cu impact asupra mediului se exprimă sub trei forme principale:
− cerinţa procedurii de autorizare (evaluare de mediu, aviz de mediu, acord de mediu
şi autorizaţie de mediu);
− stabilirea unor regimuri speciale de gestiune şi de desfăşurare a activităţii şi
− regimuri speciale de protecţie şi conservare.

88
 CAPITOLUL X

TEHNICI DE REALIZARE A PROTECŢIEI MEDIULUI

Protecţia mediului este o activitate complexă, desfăşurată însă într-un cadru unitar,
în care se statuează principiile care guvernează întreaga activitate de protecţie a mediului şi
în care se trasează direcţiile de reglementare a activităţilor economice în vederea atingerii
dezvoltării durabile, elemente care vizează interesul public şi care constituie situaţii de
urgenţă extraordinare.
Pentru atingerea efectivă a scopului protecţiei mediului, conservării şi ameliorării
calităţii acestuia, pe parcursul scurtei istorii a dreptului mediului, prin experienţele naţionale
şi internaţionale s-au cristalizat unele tehnici şi modalităţi de realizare a normelor de drept
privind protecţia mediului, chiar dacă ele nu au fost întotdeauna exprimate într-o formă
directă şi sistematică.
În continuare, vom încerca să sintetizăm aceste tehnicii şi modalităţi.

1. Proceduri preventive
1.1. Implantarea activităţilor. Această procedură constă în amplasarea activităţilor
economico-sociale astfel încât să se evite, pe cât posibil, consecinţele potenţial negative
asupra zonelor protejate sau intens locuite. Ea se realizează prin intermediul regulilor de
urbanism, prin instituirea regulilor de sănătate publică ca şi în cadrul luptei împotriva
poluării aerului.
În România, regulile de urbanism, care stabilesc modul de ocupare a terenurilor şi de
amplasare a clădirilor, se regăsesc în Regulamentul general de urbanism (H.G. nr. 525/1996)
şi în planurile urbanistice generale şi locale.
Regulile de sănătate publică stabilesc zonele de protecţie sanitară care trebuie să
existe între întreprinderile industriale şi teritoriile protejate (Ordinul Ministerului Sănătăţii
nr. 536/1997), în jurul surselor de apă şi al instalaţiilor de captare (H.G. nr. 101/1997),
precum şi alte cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească terenurile pe care urmează să fie
amplasate clădiri, unităţi administrativ-gospodăreşti sau chiar localităţi.

1.2. Omologarea produselor şi aparatelor. În vederea autorizării producerii,

vânzării, funcţionării, punerii în circulaţie ş.a.m.d. a diverselor produse ori aparate poluante
sau periculoase pentru om şi mediu, acestea sunt omologate de autorităţile publice
competente sau sub controlul acestora. Fireşte, pentru a fi omologate aceste produse şi
aparate trebuie să fie conforme cu o serie de cerinţe tehnico-juridice bine precizate prin
norme şi standarde tehnice, caiete de sarcini etc.
Produsele omologate în scop preventiv fac, în general, parte din următoarele
categorii:
- produse chimice - în vederea stabilirii produselor chimice care trebuie omologate a
fost înfiinţat, prin H.G. nr. 172/1997, Registrul Naţional al Substanţelor Chimice Potenţial
Toxice;
- produse de uz fitosanitar - numai produsele omologate, cuprinse în Codexul
produselor de uz fitosanitar, pot fi fabricate, comercializate şi utilizate în ţara noastră, în
conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 4/1995 privind combaterea bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor în agricultură;

89
 - produse şi servicii periculoase pentru mediu - în vederea prevenirii efectelor
negative ale acestora asupra vieţii, sănătăţii şi mediului, ele sunt supuse unui control pe
calea certificatului sau declaraţiei de conformitate a mărcii sau marcajului cu rolul de a
atesta îndeplinirea anumitor cerinţe de prevenire a poluării, în conformitate cu prevederile
H.G. nr.168/1997.
Omologarea aparatelor - este o cerinţă obligatorie în cazul aparatelor susceptibile
să polueze (ex. autovehiculele) şi mai ales a celor care sunt surse de poluare fonică.
În România, în conformitate cu Ordonanţa Guvernului nr. 44/1997, competenţele în
acest domeniu revin Ministerului Transporturilor care:
- omologhează vehiculele rutiere destinate circulaţiei pe drumurile publice;
- controlează, atât la producător cât şi la vânzător, conformitatea cu tipul omologat a
caracteristicilor tehnice ale vehiculelor;
- dispune, atunci când este cazul, suspendarea sau anularea certificatului de
omologare.
Vapoarele, aeronavele, maşinile agricole, echipamentele de şantier, ca şi orice alte
aparate care produc zgomot, sunt supuse aceloraşi exigenţe privind normele de poluare şi
siguranţă a circulaţiei.

1.3. Informarea administrativă şi publică.

Reglementările naţionale de mediu, ca şi cele comunitare şi internaţionale, prevăd
obligaţia unei informări prompte, pertinente şi complete referitoare la problemele de mediu.
Numai astfel, prin cunoaşterea exactă a situaţiei mediului, pot fi eficient conştientizate
riscurile poluării şi atât administraţia cât şi publicul pot acţiona pentru prevenire sau, cel
puţin, pentru diminuarea poluării.

Informarea administraţiei (statului).

În dorinţa de a întări, şi prin constituirea unui cadru juridic adecvat, cooperarea
pentru prevenirea şi combaterea poluării, statele au negociat şi semnat mai multe documente
care prevăd, printre altele, schimbul de informaţii şi date care să asigure controlul şi buna
gestiune a resurselor naturale, a produselor chimice şi deşeurilor şi care să preîntâmpine
poluarea transfrontalieră. În acest sens, fiecare stat are obligaţia de a informa de urgenţă
celelalte state în legătură cu o situaţie sau un eveniment care ar putea aduce prejudicii
mediului aflat sub jurisdicţia lor.
Domeniile în care schimbul de informaţii are o importanţă deosebită vizează fluxul
transfrontalier de deşeuri şi mărfuri periculoase, protecţia mărilor împotriva poluării,
asigurarea calităţii apelor dulci, măsurarea poluării atmosferice sau a zgomotului produs de
autovehicule. Un exemplu în acest sens îl constituie şi reglementările conţinute în
Directivele Comunităţii Europene 77/95 şi 70/157.
În România, O.G. 195/2005, prin art. 94 lit. l, prevede obligaţia persoanelor fizice şi
juridice de a informa autorităţile competente şi populaţia în caz de eliminări accidentale de
substanţe poluante în mediu sau în caz de accident major. De asemenea, în vederea realizării
sistemului naţional de monitorizare, autorităţile administrative au obligaţia să comunice, la
cerere, autorităţilor specializate în protecţia mediului, toate informaţiile referitoare la
aplicarea programelor şi a convenţiilor internaţionale în materie de mediu, impactul negativ
asupra mediului şi măsurile de prevenire sau de combatere adoptate, etc.
În cazul deşeurilor şi substanţelor periculoase există obligaţia ca aceste informării sau
raportării de date către autorităţi, să fie periodice.

90
 Informarea cetăţeanului.
Accesul la informaţiile privind calitatea mediului reprezintă o garanţie a dreptului
fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, iar instruirea şi conştientizarea
populaţiei constituie una din modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor
strategice de protecţie a mediului. De aceea, autoritatea centrală de mediu va pune la
dispoziţia tuturor celor interesaţi date centralizate privind starea de mediu, programele şi
politica naţională în materie etc. Aceste prevederi demonstrează nu numai preocuparea
pentru mediu, ci şi dorinţa de armonizare a legislaţiei româneşti în materie cu reglementările
comunitare. Amintim aici Directiva U.E. 90/313 privind libertatea de acces la informaţie în
materie de mediu, potrivit căreia informaţia de mediu trebuie să fie accesibilă oricărei
persoane fizice ori juridice, fără ca aceasta să fie ţinută să-şi justifice interesul.
În legislaţia românească, participarea publicului la elaborarea şi luarea deciziilor în
materie este reglementată de art. 20 din O.G. 195/2005 şi de legislaţia sectorială (ex. în
domeniul gospodăririi apelor - Legea nr. 107/1996).
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte autorităţi ale
administraţiei publice centrale şi locale, după caz, asigură informarea, participarea
publicului la deciziile privind activităţile specifice şi accesul la justiţie, în conformitate cu
prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea
deciziei şi accesul în justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iulie 1998 şi
ratificată de România prin Legea nr. 86/2000.
Consultarea publicului este obligatorie, iar refuzul de a furniza informaţii de mediu
trebuie motivat şi este justificat numai dacă furnizarea informaţiei ar afecta:
- siguranţa naţională;
- desfăşurarea unor acţiuni în curs de judecată sau de urmărire penală;
- confidenţialitatea comercială şi industrială.

1.4. Controlul aposteriori.

Prevenirea şi combaterea poluării fiind o activitate extrem de complexă, măsurile de
prevenire, oricât de perfecte ar fi, nu pot elimina de tot poluarea. Din acest motiv, în limitele
normelor şi reglementărilor în materie, este acceptat un minim de impact asupra mediului,
fără de care aproape nici o activitate nu s-ar desfăşura normal. Controlul aposteriori
reprezintă etapa ulterioară autorizării activităţii, produsului ori obiectului de risc pentru
mediu. El verifică respectarea prescripţiilor stabilite prin actul de autorizare administrativă
iar în cazul când apar elemente noi, dispune revizuirea conţinutului autorizaţiei. Controlul
este totodată o formă de depistare şi de angajare a răspunderii juridice pentru încălcarea
normelor de protecţia mediului. Preventiv, următoarele domenii sunt supuse unor controale
periodice: gospodărirea deşeurilor, aplicarea reglementărilor privind regimul
îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor, protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice,
activităţile generatoare de riscuri potenţiale sau poluare atmosferică.

1.5. Planurile de urgenţă în caz de accident.

O poluare accidentală majoră, necesită adoptarea anumitor măsuri urgente şi eficiente
de limitare şi înlăturare a efectelor şi consecinţelor negative produse asupra mediului. Dar,
acestea nu pot fi adoptate fără un plan dinainte întocmit. De aceea multe din reglementările
naţionale şi internaţionale în materie prevăd elaborarea şi adoptarea unor astfel de planuri.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă şi ”Directiva SEVESO” (U.E. nr. 82/501) care obligă

91
statele membre să se asigure că orice producător, angajat într-una din activităţile cuprinse în
lista anexă la Directivă, să fie ţinut a proba în orice moment autorităţii competente că a
determinat riscurile de accidente majore existente, a luat măsurile de securitate adecvate şi a
informat, format şi echipat persoanele care lucrează în locurile cu risc de accident.
Datorită implicaţiilor lor în planul politicii internaţionale, o atenţie deosebită se
acordă accidentelor majore care s-ar putea produce în zonele de frontieră. Semnificative în
acest sens, sunt şi cele două Convenţii de la Viena (1986) referitoare la notificarea rapidă a
unui accident nuclear ori a unei situaţii de urgenţă radiologică.

2. Pârghiile economice şi fiscale de protecţie a mediului.

Se consideră, din ce în ce mai mult, că piaţa liberă şi proprietatea privată oferă cele
mai bune şi sigure garanţii pentru protecţia factorilor de mediu şi pentru conservarea naturii
deoarece numai cei răspunzători în mod pecuniar şi direct - proprietarii sau managerii - sunt
consideraţi ca suficient de interesaţi pentru a realiza o administrare corespunzătoare a
mediului. Concepţia clasică, potrivit căreia calea cea mai sigură de ocrotire a mediului
ambiant o constituie reglementările obligatorii stabilite de stat (norme de emisie, utilizarea
unor tehnici antipoluante specifice, interdicţia de produse) a căror respectare este asigurată
de organismele guvernamentale abilitate şi de sistemul judiciar, adică tot de stat (principiul a
”ordona şi controla”) îşi pierde din suport. Şi este normal să fie aşa deoarece defectul său
principal constă în aceea că măsurile preconizate nu oferă decât o alegere limitată a
mijloacelor de utilizare pentru aplicarea lor şi antrenează o repartiţie inechitabilă a costurilor
privind protecţia mediului. Pe drept cuvânt a remarcat "The Economist", într-un articol
consacrat aspectelor costului mediului, că potrivit concepţiei a ”ordona şi controla”
poluatorii vor urmării doar să deverseze ”minimul autorizat şi nu să pună la punct tehnici şi
tehnologii noi, capabile să coboare poluarea sub nivelul pragului fixat”. Cu toate
inconvenientele, instituirea de norme imperative rămâne - cel puţin în actualul stadiu de
dezvoltare - instrumentul cel mai larg utilizat de state în strategiile protecţiei mediului. În
privinţa protecţiei aerului şi a biodiversităţii, rolul statului, ca reprezentant al interesului
comun, general, rămâne hotărâtor. În situaţia ţărilor aflate în tranziţie se poate aplica,
deocamdată, doar concepţia clasică.
Economia ţărilor dezvoltate din punct de vedere industrial se caracterizează,
pretutindeni, prin efortul de a reglementa cât mai judicios producţia şi consumul. Pe
parcursul acestui proces trebuie să se ţină seama de aşa numitele bunuri libere, ce au stat de-
a lungul mileniilor la dispoziţia omenirii, ca de exemplu apa curată, aerul, pământul roditor.
Astăzi situaţia s-a schimbat şi sunt necesare eforturi materiale substanţiale pentru asigurarea
lor. S-a pus, astfel, problema cuantificării economice a elementelor mediului, recunoscut
fiind faptul că, în zilele noastre, păstrarea calităţii elementelor mediului constituie un factor
economic.
Cuantificarea economică a elementelor mediului nu poate fi realizată de un singur
stat - izolat de celelalte - pentru că acest fapt ar da peste cap stabilitatea vieţii sale
economice, relaţiile economice interne şi externe. Modul de rezolvare al problemei ar putea
fi conectarea, pe plan internaţional, în relaţia marfă-bani a aşa numitelor bunuri libere care
au fost, încă de la început, excluse din sistemul normelor economice.
Creşterea economică urmată de deteriorarea condiţiilor de viaţă nu înseamnă progres
social ci regres.

92
 În pofida tuturor încercărilor, sistemul actual al impozitelor nu stimulează, în mod
suficient, nici prevenirea nici investiţiile care să preîntâmpine daunele prin realizarea unor
produse care ocrotesc mediul.
Pârghii economice şi fiscale stimulatorii sunt:
a) Taxele - reprezintă un instrument frecvent utilizat pentru penalizarea produselor
ori activităţilor poluante. De asemenea, se folosesc taxele suplimentare atunci când se
urmăreşte numai limitarea utilizării unui produs şi nu şi interzicerea sa definitivă. Prin
instituirea taxelor pot fi limitate anumite categorii de produse cum ar fi produsele poluante
(fie în timpul fabricării, fie în timpul utilizării lor) sau produsele învechite pentru care a fost
introdus un sistem de limitare, şi, de asemenea, pot fi favorizate produsele "curate", mai
puţin poluante (prin taxarea produsului poluant). Şi pentru diverse servicii (de înregistrare a
produselor chimice; de tratare a deşeurilor etc) se pot institui taxe administrative.
Dincolo de diversitatea formelor în care se manifestă, toate aceste taxe au o trăsătură
definitorie comună. Ele au rolul de a stimula un nou comportament, favorabil faţă de
problemele mediului şi de a colecta fonduri noi, într-un scop dat, utilizate pentru protecţia,
ameliorarea şi conservarea mediului.
b) Politica preţurilor.
În cele mai multe ramuri, preţurile produselor nu reflectă costul pentru mediu al
producţiei, el rămânând să fie suportat la nivelul întregii societăţi. De aceea, o politică a
preţurilor bine aplicată poate garanta luarea în calcul a costului pentru mediu al bunurilor
sau serviciilor.
c) Detaxările şi subvenţiile.
În România, printre modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor
strategice, O.G. 195/2005, prin art. 4 lit. f, enumeră ”introducerea şi utilizarea pârghiilor şi
instrumentelor economice stimulative sau coercitive” cum ar fi scutirile de impozite pentru
deţinătorii de suprafeţe terestre şi acvatice supuse unui regim de conservare, ca habitate
naturale.
Experienţa a arătat că suprimarea taxelor pentru unele produse constituie o
modalitate importantă şi eficientă de promovare a unor obiective ecologice.
Subvenţiile sunt ajutoare financiare directe, acordate pentru scopuri bine precizate
(epurarea apei şi aerului, practicile agricole favorabile mediului etc).
Cea mai directă formă de realizare a subvenţiilor o reprezintă fondurile pentru mediu
ca, de exemplu, fondul apelor, fondul de ameliorare a fondului funciar, etc.
d) Sistemele de consignaţie.
Practicat de mult timp pentru ambalajele de sticle prin reutilizarea acestora şi
rambursarea cheltuielilor (Pentru băuturi, detergenţi, vopsele, lacuri etc.).
e) Bursele de poluare - Chicago Board of Trade (cea mai mare bursă americană de
materii prime) a inventat o piaţă a drepturilor de poluare (o uzină poate epura mai mult decât
i se cere şi permite astfel alteia de a epura mai puţin, desigur contra unei anumite plăţi).
Se doreşte extinderea acestui sistem la nivel internaţional, mai ales în domeniul
reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, prin introducerea aşa numitelor "permise de
emisie". Însă pentru moment acest lucru nu este realizabil deoarece lipsesc mijloacele de
control şi de impunere, în caz de nerespectare, a obiectivelor propuse. Acest sistem a fost
extins şi la nivel internaţional, în special în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de
seră şi prin introducerea aşa-numitelor ”permise de emisie”. Aşa s-a născut Protocolul de la
Kyoto, elaborat sub egida ONU şi aprobat în formă finală în 1997. Până în prezent, mai mult
de 100 de state (printre care şi România) au ratificat documentul, obligându-se astfel să ia

93
măsuri ferme în vederea reducerii emisiilor de gaze responsabile de producerea efectului de
seră. Un număr de 37 de state industrializate s-au angajat să reducă aceste emisii, până în
anul 2012 cu 5,2% sub nivelul din 1990. Aplicarea sa însă întâmpină mari dificultăţi,
întrucât în prezent lipsesc mijloacele de control şi de impunere în caz de nerespectare a
obiectivelor propuse. Mai mult decât atât, administraţia americană, deşi a ratificat acest
protocol în 1997, susţine că Protocolul de la Kyoto lezează interesele marii industrii
americane şi deci nu este dispusă să-l aplice. Această atitudine a SUA ameninţă chiar
existenţa Protocolului, întrucât peste 25% din totalul emisiilor de gaze cu ”efect de seră” la
scară globală, este produs de Statele Unite. De altfel, americanii deţin tristul record de a fi
naţiunea cea mai poluantă atât per total, cât şi pe cap de locuitor. Sperăm că, până la urmă,
statele europene şi opinia publică mondială îi vor convinge pe americani că planeta este mai
importantă decât industria.
Protocolul de la Kyoto a fost semnat şi de România şi a intrat în vigoare în 2005.
f) Marca verde (eco-label)
Etichetajul ecologic, care cunoaşte în prezent o mare dezvoltare în ţările occidentale,
reprezintă un instrument de promovare a produselor favorabile mediului, făcând apel la
preocupările publicului şi prudenţa producătorilor. Ea a fost introdusă pentru prima dată în
Germania, dar s-a extins rapid. În prezent, potrivit Regulamentului UE 880/92 din 22 mai
1992 s-a creat un sistem comunitar de eco-label bazat pe participarea voluntară a
fabricanţilor.
Legislaţia română a consacrat terminologia de etichetă ecologică, definind-o ca un
simbol grafic şi/sau un scurt text descriptiv aplicat pe ambalaj, într-o broşură sau alt
document informativ, care însoţeşte produsul şi oferă informaţii despre cel puţin unul şi cel
mult trei tipuri de impact asupra mediului.

94
 CAPITOLUL XI

CADRUL INSTITUŢIONAL. INSTITUŢIILE MEDIULUI

1. Scurt istoric
Apariţia şi dezvoltarea problemelor de protecţia mediului au determinat, cum era şi
firesc, pe lângă intensificarea activităţilor de reglementare juridică a fenomenului şi o vastă
mişcare de adoptare şi instituţionalizare a politicilor ecologice, atât pe plan naţional cât şi pe
plan internaţional.
La început, atât adoptarea unor legi în domeniul protecţiei juridice a mediului, cât şi
aplicarea lor, au fost încredinţate unor ministere şi administraţii ale căror competenţe se
exercitau, în principiu, în alte domenii decât cel al mediului. Sub presiunea agravării crizei
ecologice, guvernele au fost nevoite să întreprindă acţiuni instituţionale mai sistematice.
Acestea s-au manifestat în special asupra administraţiei publice prin:
- instituirea de organisme autonome în domeniul mediului;
- constituirea unui minister al mediului într-un număr tot mai mare de ţări;
- crearea unei instanţe de coordonare şi colaborare interministerială;
- întărirea rolului autorităţilor locale.
În prezent, aproape în toate statele funcţionează astfel de structuri instituţionale
specializate care au generat afirmarea unor noi forme ale structurilor administrative cum ar
fi crearea unor agenţii ale bazinelor hidrografice, a oficiilor hidrografice, inspecţiilor
autorităţile zonale cu atribuţii de gardă forestieră, agenda de mediu,etc.
Cum era şi firesc, noile structuri administrative cu competenţe în domeniul mediului
au întâmpinat o serie de greutăţi, datorate inerţiei şi conservatorismului ce caracterizează, în
general, administraţiile publice. Eficienţa activităţii noilor instituţii este umbrită de faptul că
ele au atribuţii şi puteri insuficient definite, iar autoritatea de care dispun pentru atingerea
obiectivelor nu este proporţională cu amploarea sarcinilor încredinţate în activitatea
complexă de protecţie a mediului. La acestea se adaugă dificultăţile de finanţare şi
rivalitatea, chiar conflictele, cu organismele mai vechi şi mai bine implementate.
De data aceasta nu ne vom ocupa de istoricul şi experienţele altor state privind
apariţia şi consolidarea noilor structuri instituţionale şi ne vom limita la prezentarea
instituţiilor mediului din România.
Noile autorităţi instalate după 1989 au acordat prioritate problematicii ecologice într-
o viziune oarecum ”integratoare”. Încă de la sfârşitul lui decembrie 1989, FSN-ul a înfiinţat
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător, devenit, după mai multe reorganizări,
Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile. În felul acesta, protecţia factorilor naturali de
mediu este gestionată în cadrul aceluiaşi minister. În domeniul mediului, ministerul se ocupa
de asigurarea protecţiei apelor, aerului, solului şi a celorlalţi factori de mediu, menţinerea
echilibrului ecologic, organizarea şi exploatarea unui sistem naţional de monitoring,
exercitarea măsurilor poliţieneşti privind aplicarea şi respectarea dispoziţiilor legale în
materie etc. Ulterior, obiectivul ministerului a devenit aplicarea strategiei dezvoltării şi
politicii guvernului în domeniul gospodăririi apelor, pădurilor şi protecţiei mediului.
Aceeaşi formulă a fost consacrată şi de Legea protecţiei mediului, care urma prevederile
Constituţiei României din 8 decembrie 1991, potrivit căreia ministerul este organul
administraţiei publice centrale de specialitate care exercită, în conformitate cu legea,
administraţia publică în domeniile gospodăririi apelor, pădurilor şi protecţiei mediului.
Dintre atribuţiile ministerului în domeniul protecţiei mediului menţionăm:

95
 - emite acorduri de mediu, avizează licenţele şi permisele prevăzute în acte
normative, omologhează, împreună cu alte autorităţi, tehnologii, echipamente, produse şi
aparatură; asigură activităţi de cercetare ştiinţifică.
- organizează sistemul naţional de monitorizare integrată de fond şi de impact a
mediului;
- coordonează elaborarea normelor tehnice privind supravegherea calităţii mediului;
- iniţiază, coordonează, elaborează şi promovează strategia naţională de mediu;
- elaborează normele tehnice şi procedurile privind controlul respectării dispoziţiilor
legale în materie.
În domeniul gospodăririi apelor:
- stabileşte regimul de utilizare a resurselor de apă şi asigură elaborarea de cercetări,
studii, prognoze şi strategii în domeniu;
- colaborează cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale pentru
amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, descoperirea unor noi surse de apă şi
protecţia lor împotriva epuizării şi degradării;
- organizează întocmirea cadastrului apelor;
- stabileşte strategia la nivel naţional în domeniul meteorologiei, hidrologiei,
sistemului de informare, prognoză şi avertizare asupra fenomenelor meteo
periculoase, calamităţi ori accidente în domeniu ş.a.
În 2004 s-au creat Agenţia Naţionala de Protecţie a Mediului, care este organul de
specialitate pentru implementarea politicilor şi legislaţiei în domeniul protecţiei mediului, în
subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, Agenţia Regională de
Protecţie a Mediului (Bacău, Galaţi, Piteşti, Craiova, Timişoara, Cluj, Sibiu şi Ilfov), agenţii
judeţene pentru protecţia mediului, Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
precum şi Garda Naţională de Mediu, cu structurile subordonate acesteia. Agenţia
guvernamentală va avea menirea elaborării proiectelor de legi şi a măsurilor de aplicare a
strategiilor elaborate de minister, adică va fi un fel de executant tehnic al ministerului; va
sigura legătura cu Agenţia Europeană de Mediu şi este obligată să fundamenteze
documentele necesare negocierii cu Uniunea Europeană. Va monitoriza cheltuielile necesare
implementării legislaţiei de mediu, va edita buletine informative şi va instrui autorităţile
publice în probleme de protecţie a mediului.
Aceste agenţii pentru protecţia mediului au statut de servicii publice descentralizate
cu dublă subordonare: pe verticală, ministerului iar pe orizontală, prefectului, ca
reprezentant al Guvernului şi şef al serviciilor publice în teritoriu.
La nivel teritorial, Autorităţile pentru protecţia mediului, Gărzile de Mediu,
îndeplinesc atribuţiile şi răspunderile autorităţii centrale pentru protecţia mediului căreia i se
subordonează şi întocmesc rapoarte anuale cu privire la activităţile desfăşurate şi la
aplicarea programelor de mediu, pe care le publică în presa locală. Aceste agenţii emit
permisele (avizele, acordurile şi autorizaţiile) de mediu pentru activităţile şi lucrările de
interes local, efectuează inspecţii, monitorizări şi alte servicii administrative.
Pentru protejarea în mod unitar a unor factori de mediu s-au înfiinţat structuri
administrative cu caracter specific, reprezentând adevărate circumscripţii ecologice.
În România, asemenea circumscripţii ecologice, organizate teritorial şi structural
independent de diviziunile administrativ-teritoriale ale ţării, sunt:
- bazinele hidrografice (definite de lege drept unităţi fizico-geografice ce înglobează
reţeaua hidrografică până la cumpăna apelor);
- fondurile forestiere;

96
 - fondurile de vânătoare;
- Administraţia Rezervaţiei Biosferei Deltei Dunării, este autoritate publică teritorială
pentru protecţia mediului, cu personalitate juridică, finanţată de la buget, înfiinţată în baza
Hotărârii Guvernului nr. 264/1991 şi a Legii 82/1993, în acord cu principiile Convenţiei
UNESCO privind patrimoniul mondial cultural şi natural (1972). Atribuţiile Administraţiei
sunt de gestionare, evaluare, stabilire şi aplicare a măsurilor de conservare şi refacere a
ecosistemelor deltaice, de autorizare a activităţilor cu impact asupra mediului, de informare
şi educaţie precum şi de stabilire de norme şi reglementări pertinente.
De reţinut că regiile autonome din domeniul apelor şi pădurilor, deşi se află în
subordinea Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile, nu fac parte din sistemul
administrativ specializat în domeniul protecţiei mediului.
Pentru fundamentarea politicilor de mediu, de o deosebită utilitate s-a dovedit
înfiinţarea unor institute de cercetări cu activitate în domeniu, cum ar fi:
- Institutul de Cercetare şi Inginerie pentru Protecţia Mediului (ICIM);
- Institutul Român de Cercetări Marine (IRCM);
- Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Delta Dunării (ICPDD);
- Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie (INMH);
- Institutul de Cercetări pentru Amenajări Silvice (ICAS);
În vederea aplicării tratatelor la care România a aderat, s-au instituit o serie de
organisme specializate, cu un pronunţat caracter de coordonare, astfel:
- Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon (CNPSO) - a fost
înfiinţat prin H.G. nr. 143/1995 pentru a promova măsurile şi acţiunile necesare aplicării, pe
teritoriul României, a prevederilor Convenţiei de la Viena privind protecţia stratului de
ozon, adoptată în anul 1985, şi funcţionează ca un organism interministerial, fără
personalitate juridică. Comitetul propune Programul naţional de cercetare ştiinţifică şi
tehnologică privind protecţia stratului de ozon şi Programul naţional de înlocuire a
substanţelor care epuizează stratul de ozon. De asemenea, elaborează propuneri privind
reducerea, înlocuirea sau interzicerea producţiei şi consumului substanţelor care dăunează
stratului de ozon.
- Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice (CNSC) - înfiinţată pe baza HG
nr. 1275/1996, pentru aplicarea pe teritoriul României a prevederilor Convenţiei - cadru a
Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, este tot un organism interministerial, fără
personalitate juridică, coordonat de Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului.
Din atribuţiile Comisiei amintim: elaborarea, pe baza analizei textelor Convenţiei-
cadru, a planului de acţiuni pentru programul naţional de dezvoltare, a studiilor naţionale şi
comunicărilor periodice cerute de dispoziţiile acestei Convenţii, precum şi analizarea
periodică a stadiului de realizare a planului de acţiuni.

2. Atribuţii şi răspunderi în materie de protecţia mediului conferite autorităţilor

publice
Legea Protecţiei mediului stabileşte o serie de atribuţii şi răspunderi, în primul rând
în sarcina autorităţilor pentru protecţia mediului, dar şi în sarcina altor autorităţi centrale şi
locale, astfel:
2.1. Atribuţii şi răspunderi ale autorităţilor pentru protecţia mediului.
Potrivit art. 6, alin. 1 din O.G. nr. 195/2005, „protecţia mediului constituie obligaţia
şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale” precum şi a tuturor

97
persoanelor fizice şi juridice. Autoritatea centrală de protecţie a mediului este, potrivit legii,
Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile.
Competenţele autorităţii centrale sunt enumerate la art. 75 din O.G. nr. 195/2005,
după cum urmează:
a) reactualizează strategia protecţiei mediului, cu respectarea principiilor şi
elementelor strategice prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă;
b) elaborează recomandările şi acţionează pentru integrarea politicilor de mediu în
strategiile şi politicile sectoriale;
c) coordonează activitatea de instruire în domeniul protecţiei mediului;
d) corelează planificarea de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi urbanism şi
stabileşte măsuri de reconstrucţie ecologică;
e) creează sistemul de informare propriu şi stabileşte condiţiile şi termenii care
permit accesul liber la informaţiile privind mediul şi participarea publicului la luarea
deciziilor privind mediul;
f) stabileşte infrastructura pentru informaţia spaţială care serveşte scopurilor
politicilor de mediu şi politicilor sau activităţilor care pot avea un impact asupra mediului;
g) iniţiază proiecte de acte normative, norme tehnice, reglementări şi proceduri
specifice;
h) avizează normele şi reglementările referitoare la activităţi cu impact asupra
mediului, elaborate de alte autorităţi şi controlează aplicarea acestora;
i) organizează sistemul naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului,
coordonează activitatea acestuia şi asigură informarea autorităţii centrale pentru sănătate
privind rezultatele monitorizării contaminării radioactive a mediului;
j) creează cadrul instituţional-administrativ pentru identificarea şi promovarea
programelor de cercetare, pentru formarea şi instruirea unui personal calificat pentru
supraveghere, analiză, evaluare şi control al mediului;
k) implementează politicile, strategiile şi reglementările de protecţia mediului prin
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului şi agenţiile regionale şi judeţene pentru
protecţia mediului;
l) numeşte comisii de experţi pentru evaluarea prejudiciului adus mediului prin
anumite activităţi care implică organisme modificate genetic;
m) asigură, contra cost, consultarea organismelor ştiinţifice şi a experţilor interni şi
externi, după caz;
n) elaborează şi implementează programe şi elaborează materiale educative privind
importanţa protecţiei mediului;
o) urmăreşte, în sfera sa de competenţă, respectarea obligaţiilor asumate prin
convenţiile internaţionale la care România este parte;
p) urmăreşte şi analizează aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă, întocmeşte, prin
intermediul Agenţiei Naţionale de Protecţia Mediului, rapoarte anuale privind starea
mediului;
q) colaborează cu organizaţii şi autorităţi similare din alte ţări şi reprezintă Guvernul
în relaţiile internaţionale în domeniul protecţiei mediului;
r) aplică sancţiuni, prin Garda Naţională de Mediu, pentru nerespectarea legislaţiei de
mediu şi pentru neconformarea la condiţiile impuse prin actele de reglementare, titularilor
activităţilor;

98
 s) colaborează cu autorităţile publice şi alte persoane juridice, în scopul diminuării
efectelor negative ale activităţilor economice asupra mediului şi încurajează introducerea
tehnicilor şi tehnologiilor adecvate pentru mediu;
t) pune la dispoziţie publicului date privind starea mediului, programele şi politica de
protecţie a mediului;
ţ) se consultă periodic cu reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale şi cu alţi
reprezentanţi ai societăţii civile pentru stabilirea strategiei protecţiei mediului;
u) identifică, în colaborare cu Ministerul Finanţelor Publice, noi instrumente
financiare care favorizează protecţia şi îmbunătăţirea calităţii elementelor de mediu;
v) realizează activitatea de inspecţie şi control în domeniul protecţiei mediului prin
Garda Naţională de Mediu;
w) colaborează cu autorităţile publice de protecţie civilă pentru elaborarea planurilor
operative şi pentru executarea în comun a intervenţiilor în caz de poluări sau accidente
ecologice;
x) elaborează Programul Operaţional Sectorial Mediu având responsabilitatea
managementului, implementării şi gestionării asistenţei financiare alocate acestui program;
y) declară, cu informarea Guvernului, în situaţii speciale constatate pe baza datelor
obţinute din supravegherea mediului, zone de risc înalt de poluare în anumite regiuni ale
ţării şi elaborează, împreună cu alte autorităţi publice centrale şi locale, programe speciale
pentru înlăturarea riscului survenit în aceste zone. După eliminarea factorilor de risc înalt de
poluare, pe baza noilor date rezultate din supravegherea evoluţiei stării mediului, zona
respectivă este declarată reintrată în normalitate.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, instituţie publică cu personalitate
juridică, finanţată integral de la bugetul de stat, este organul de specialitate pentru
implementarea politicilor şi legislaţiei în domeniul protecţiei mediului, în subordinea
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Autorităţile competente pentru protecţia mediului sunt instituţii publice cu
personalitate juridică, finanţate integral de la bugetul de stat.
Pentru exercitarea atribuţiilor sale, autoritatea competentă pentru protecţia mediului
solicită informaţiile necesare altor autorităţi publice centrale, autorităţilor administraţiei
publice locale, persoanelor fizice şi juridice.
În exercitarea atribuţiilor ce le revin, comisarii regionali, comisarii şefi şi comisarii
Gărzii Naţionale de Mediu, precum şi persoane împuternicite din cadrul acesteia, au acces,
în condiţiile legii, oricând şi în orice incintă unde se desfăşoară o activitate generatoare de
impact asupra mediului.

Comitetul regional pentru protecţia mediului

La nivelul fiecărei agenţii regionale pentru protecţia mediului se organizează un
Comitet regional pentru protecţia mediului, denumit în continuare Comitet regional.
Componenţa Comitetului regional este următoarea:
a) un reprezentant al autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului;
b) un reprezentant al Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului;
c) un reprezentant al agenţiei regionale pentru protecţia mediului;
d) un reprezentant al agenţiilor judeţene pentru protecţia mediului din regiunea
respectivă, desemnat de către Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului;
e) un reprezentant al Comisariatului regional din regiunea respectivă al Gărzii
Naţionale de Mediu;

99
 f) un reprezentant desemnat de autoritatea publică centrală în domeniul finanţelor
publice, din cadrul unui judeţ din regiunea respectivă;
g) un reprezentant al autorităţii publice în domeniul sănătăţii, din regiunea respectivă;
h) un reprezentant al autorităţii publice centrale din domeniul agriculturii, pădurilor şi
dezvoltării rurale, din regiunea respectivă;
i) un prefect din regiunea respectivă, nominalizat de autoritatea publică centrală în
domeniul administraţiei publice;
j) un preşedinte de consiliu judeţean, nominalizat de preşedinţii consiliilor judeţene
din regiunea respectivă;
k) un reprezentant al Direcţiei Apelor din regiunea respectivă;
l) un reprezentant al operatorilor din regiunea respectivă, desemnat de agenţia
regională pentru protecţia mediului;
m) un reprezentant al autorităţii publice centrale în domeniul transporturilor,
construcţiilor şi turismului;
n) un reprezentant ales de organizaţiile neguvernamentale cu sediul în regiunea
respectivă.
Reprezentanţii autorităţilor publice sunt desemnaţi de conducătorii autorităţilor
respective.
Comitetul regional colaborează cu agenţia regională pentru protecţia mediului la
aplicarea, la nivel regional, a strategiei şi politicii naţionale de protecţie a mediului, în care
scop are următoarele atribuţii:
a) avizează planul regional de acţiune pentru protecţia mediului şi planurile regionale
sectoriale specifice şi analizează stadiul realizării acestora;
b) avizează lista de proiecte prioritare care urmează să fie finanţate din fonduri
comunitare şi/sau alte fonduri identificate la nivel regional şi urmăreşte aplicarea lor;
c) evaluează stadiul îndeplinirii angajamentelor asumate în negocierea capitolului de
mediu la nivelul regiunii respective şi recomandă acţiunile prioritare pentru conformare;
d) stabileşte programe de educare şi de conştientizare a publicului privind protecţia
mediului.
Autoritatea centrală, în exercitarea funcţiilor sale, are dreptul să solicite informaţii
necesare de la alte ministere, autorităţi ale administraţiei publice locale şi chiar de la
persoane fizice. Ea numeşte directori şi acreditează inspectorii la nivel teritorial.
La nivel teritorial, atribuţiile şi răspunderile autorităţilor centrale pentru protecţia
mediului sunt îndeplinite de către agenţiile de supraveghere şi protecţia mediului.

2.2. Atribuţii şi răspunderi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale
şi locale
2.2.1. Atribuţii şi răspunderi ale altor autorităţi ale administraţiei publice
centrale
Pe tot parcursul acestui curs am scos în evidenţă faptul că protecţia mediului
constituie o obligaţie a tuturor autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum
şi a persoanelor fizice şi juridice. Tocmai din acest motiv, legislaţia română stabileşte unele
responsabilităţi specifice şi pentru alte autorităţi centrale şi locale. De pildă, potrivit art. 80-
89, 91 şi 92 din Legea protecţiei mediului, autorităţile administraţiei publice centrale au
următoarele obligaţii:
a) să elaboreze politica şi strategiile aplicabile în domeniul propriu de activitate, în
conformitate cu principiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

100
 b) să asigure integrarea politicilor de mediu în politicile specifice;
c) să elaboreze planuri şi programe sectoriale, cu respectarea prevederilor prezentei
ordonanţe de urgenţă;
d) să asigure pregătirea şi transmiterea către autorităţile competente pentru protecţia
mediului a informaţiilor şi documentaţiilor necesare obţinerii avizului de mediu pentru
planurile şi programele pentru care este necesară evaluarea de mediu.
e) să asigure, în structura lor organizatorică, structuri cu atribuţii în domeniul
protecţiei mediului, încadrate cu personal de specialitate;
f) să dezvolte, cu sprijinul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului,
programe de restructurare, în acord cu strategia pentru protecţia mediului şi politica de
mediu şi să asiste unităţile aflate în coordonarea, în subordinea sau sub autoritatea lor, la
punerea în aplicare a acestor programe;
g) să elaboreze normele şi reglementările specifice domeniului de activitate în
conformitate cu cerinţele legislaţiei de protecţia mediului şi să le înainteze pentru avizare
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului;
Autorităţile publice cu responsabilităţi în domeniile dezvoltării şi prognozei au
următoarele atribuţii şi responsabilităţi:
a) elaborează politicile de dezvoltare pe baza principiilor dezvoltării durabile, cu
luarea în considerare a posibilelor efecte asupra mediului;
b) integrează în politica proprie măsuri şi acţiuni de refacere a zonelor afectate şi
măsuri de prevenire a dezastrelor;
c) elaborează Planurile de dezvoltare regională şi celelalte planuri şi programe,
conform legislaţiei în vigoare;
d) cooperează cu autorităţile competente pentru protecţia mediului la elaborarea şi
aplicarea strategiilor, a planurilor şi programelor din domeniile lor specifice de activitate;
e) colaborează cu autorităţile competente la identificarea şi implementarea
proiectelor prioritare finanţate din surse externe.
Autoritatea publică centrală pentru sănătate are următoarele atribuţii şi
răspunderi:
a) organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a
populaţiei în relaţie cu factorii de risc din mediu;
b) asigură supravegherea şi controlul calităţii apei potabile şi de îmbăiere, precum şi
calitatea produselor alimentare;
c) elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi asigură controlul aplicării acestora;
d) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în
managementul calităţii mediului în relaţie cu starea de sănătate a populaţiei;
e) colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului în autorizarea
activităţilor prevăzute la art. 24 şi 39 şi la emiterea acordului de import pentru aceste
activităţi;
f) exercită controlul de specialitate în domeniul activităţilor prevăzute de art. 24 - 28,
şi art. 39 pentru a preveni orice efect advers asupra stării de sănătate a populaţiei, a
lucrătorilor şi a mediului şi transmite autorităţilor competente rezultatele controalelor şi
măsurile adoptate;
g) colaborează cu celelalte autorităţi publice centrale cu reţea sanitară proprie, pentru
cunoaşterea exactă a stării de sănătate a populaţiei şi pentru respectarea normelor de igienă a
mediului din domeniul lor de activitate;

101
 h) colaborează, la nivel central şi local, în asigurarea accesului publicului la
informaţia de sănătate în relaţie cu mediul.
Ministerul Apărării Naţionale are următoarele atribuţii:
a) elaborează norme şi instrucţiuni specifice pentru domeniile sale de activitate, în
concordanţă cu legislaţia privind protecţia mediului;
b) supraveghează respectarea de către personalul Ministerului Apărării Naţionale a
normelor de protecţia mediului pentru activităţile din zonele militare;
c) controlează acţiunile şi aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul
Ministerului Apărării Naţionale a legislaţiei de protecţia mediului în domeniul militar;
d) asigură realizarea evaluării impactului asupra mediului, a raportului de
amplasament şi, după caz, a raportului de securitate, prin structuri specializate, atestate de
către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, numai pentru proiectele şi
activităţile din zonele militare;
e) asigură informarea autorităţilor competente pentru protecţia mediului cu privire la
rezultatele automonitorizării emisiilor de poluanţi şi a calităţii mediului în zona de impact,
precum şi cu privire la orice poluare accidentală datorată activităţii desfăşurate.
Autorităţile publice centrale în domeniul securităţii naţionale au următoarele
atribuţii şi răspunderi:
a) realizează activitatea de protecţie a mediului prin structuri proprii care desfăşoară
acţiuni de control, îndrumare şi coordonare, în scopul păstrării şi menţinerii echilibrului
ecologic în domeniile sale de activitate;
b) elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu respectarea
principiilor prezentei ordonanţe de urgenţă, în domeniile sale de activitate;
c) supraveghează respectarea de către personalul aflat în subordine a normelor de
protecţie a mediului, pentru activităţile proprii;
d) controlează şi aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul propriu a
legislaţiei de protecţie a mediului în domeniul său de activitate;
e) asigură evaluarea impactului asupra mediului a obiectivelor şi activităţilor proprii
prin structuri specializate, certificate de către autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului.
Autoritatea publică centrală pentru educaţie şi cercetare asigură:
a) adaptarea planurilor şi programelor de învăţământ la toate nivelurile, în scopul
însuşirii noţiunilor şi principiilor de protecţie a mediului, pentru conştientizarea, instruirea şi
educaţia în acest domeniu;
b) promovarea tematicilor de studii şi programe de cercetare care răspund
priorităţilor stabilite de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;
c) elaborarea programelor educaţionale în scopul formării unui comportament responsabil
faţă de mediu;
d) elaborarea programelor şi studiilor specifice de cercetare ştiinţifică privind
controlul produselor şi procedeelor biotehnologice şi de prevenire, reducere/eliminare a
riscurilor implicate de obţinerea şi utilizarea organismelor modificate genetic prin tehnicile
biotehnologiei moderne;
e) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în autorizarea
activităţilor prevăzute la art. 39, din domeniul său de activitate;
f) exercită controlul de specialitate pentru activităţile prevăzute de art. 39, din
domeniul său de activitate, pentru a preveni orice efect advers asupra stării de sănătate a

102
populaţiei, a lucrătorilor şi a mediului şi transmite autorităţilor competente rezultatele
controalelor şi măsurile adoptate.
Autoritatea publică centrală în domeniile economiei şi comerţului are
următoarele atribuţii:
a) elaborează politica şi strategiile aplicabile în domeniul propriu de activitate în
conformitate cu legislaţia privind protecţia mediului;
b) elaborează şi aplică la nivel naţional strategia de exploatare a resurselor minerale,
în concordanţă cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă;
c) elaborează politica în domeniul reciclării şi valorificării deşeurilor industriale;
d) dezvoltă şi promovează legislaţia privind protecţia mediului din domeniile
specifice de competenţă;
e) colaborează cu alte autorităţi publice centrale la elaborarea mecanismelor
financiare pentru stimularea utilizării tehnologiilor curate;
f) colaborează la elaborarea şi promovarea normelor care asigură implementarea
cerinţelor privind prevenirea şi controlul integrat al poluării pentru anumite categorii de
activităţi industriale;
g) încurajează introducerea sistemelor de management de mediu şi a etichetei
ecologice;
h) promovează norme şi asigură implementarea acestora în domeniul substanţelor şi
preparatelor periculoase;
i) exercită controlul de specialitate în domeniul activităţilor prevăzute de art. 24 - 28.
Autoritatea publică centrală în domeniul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării
rurale are următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) asigură protecţia şi conservarea solurilor şi menţinerea patrimoniului funciar;
b) iniţiază proiecte de acte normative privind volumul de masă lemnoasă ce se
recoltează anual din fondul forestier naţional, pe baza avizului autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului, conform legislaţiei în vigoare;
c) asigură autorizarea cultivatorilor de plante superioare modificate genetic;
d) aprobă locaţiile şi suprafeţele în care urmează să fie cultivate plante superioare
modificate genetic, în vederea autorizării de către autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului;
e) colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului în autorizarea şi
controlul activităţilor prevăzute la art. 39;
f) asigură, prin registrul naţional, evidenţa suprafeţelor cultivate şi a cultivatorilor de
plante superioare modificate genetic;
g) aplică principiul coexistenţei culturilor de plante superioare modificate genetic cu
celelalte tipuri de culturi agricole;
h) asigură informarea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului asupra
rezultatelor controlului şi măsurile adoptate în domeniul organismelor modificate genetic.
Autoritatea publică centrală în domeniul transporturilor, construcţiilor şi
turismului are următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) dezvoltă planuri şi programe care materializează politica naţională de amenajare a
teritoriului şi localităţilor, cu respectarea principiilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi a
legislaţiei specifice privind evaluarea de mediu a planurilor şi programelor;
b) elaborează şi aplică programe pentru dezvoltarea infrastructurii de transport, a
transporturilor multimodale şi a transportului combinat, cu respectarea prevederilor
prezentei ordonanţe de urgenţă;

103
 c) asigură controlul gazelor de eşapament;
d) elaborează şi dezvoltă planuri de acţiune şi programe privind îmbunătăţirea
calităţii şi protecţiei mediului, inclusiv în domeniul zgomotului şi vibraţiilor pentru toate
modurile de transport şi infrastructurile acestora;
e) urmăreşte protejarea patrimoniului natural, inclusiv prin măsuri impuse unităţilor
care desfăşoară activităţi în domeniul turismului şi încurajează aplicarea principiilor
ecoturismului.
Autoritatea publică centrală în domeniul administraţiei şi internelor are
următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) elaborează strategiile în domeniile gospodăririi comunale şi al producerii şi
distribuţiei energiei termice în conformitate cu legislaţia privind protecţia mediului;
b) elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu respectarea
principiilor prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru domeniile sale de activitate;
c) supraveghează respectarea de către personalul aflat în subordine a normelor de
protecţie a mediului pentru activităţile proprii;
d) aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul din domeniul internelor a
legislaţiei de protecţie a mediului;
e) sprijină autorităţile competente pentru protecţia mediului în exercitarea controlului
transporturilor de substanţe şi materiale supuse unui regim special, pe baza normelor avizate
de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;
f) participă, potrivit competenţelor, la acţiunile de prevenire, protecţie şi intervenţie
în caz de accidente ecologice prin Inspectoratele pentru Situaţii de Urgenţă.
Autoritatea naţională în domeniul sanitar-veterinar şi al siguranţei alimentelor
are următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
reglementări în domeniul organismelor modificate genetic, pentru asigurarea unui nivel
ridicat al protecţiei vieţii şi sănătăţii umane, sănătăţii şi bunăstării animalelor;
b) asigură controlul activităţilor în domeniul său de activitate şi al trasabilităţii
produselor;
c) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în stabilirea
unor proceduri armonizate, eficiente şi transparente privind evaluarea riscului şi autorizarea
organismelor modificate genetic, precum şi a unor criterii pentru evaluarea potenţialelor
riscuri care rezultă din utilizarea alimentelor şi hranei modificate genetic, pentru animale;
d) informează autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului asupra
rezultatelor controlului şi măsurile adoptate în domeniul organismelor modificate genetic.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor are următoarele
atribuţii şi răspunderi:
a) elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
reglementări în domeniul organismelor modificate genetic, pentru asigurarea unui nivel
ridicat al protecţiei vieţii şi sănătăţii umane, sănătăţii şi bunăstării animale, protecţiei
mediului şi intereselor consumatorilor;
b) elaborează, împreună cu autorităţile publice centrale pentru protecţia mediului,
pentru agricultură, silvicultură şi cu autoritatea sanitar veterinară şi pentru siguranţa
alimentelor, reglementările referitoare la produsele biocide, îngrăşăminte chimice, produsele
de protecţie a plantelor, organismele modificate genetic obţinute prin tehnicile
biotehnologiei moderne şi asigură controlul aplicării acestora în domeniul său de
competenţă;

104
 c) controlează trasabilitatea şi etichetarea organismelor modificate genetic în toate
etapele introducerii lor pe piaţă;
d) asigură controlul activităţilor în domeniul său de activitate şi al trasabilităţii
produselor şi comunică autorităţii centrale pentru protecţia mediului rezultatele controlului.

2.2.3. Atribuţii şi răspunderi ale administraţiei publice locale.

Conform legislaţiei în vigoare privind administraţia publică locală, autorităţile
administraţiei publice locale au, în domeniul mediului, următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) aplică prevederile din planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului, cu
respectarea principiilor prezentei ordonanţe de urgenţă;
b) urmăresc respectarea legislaţiei de protecţia mediului de către operatorii economici
care prestează servicii publice de gospodărie comunală;
c) adoptă programe şi proiecte pentru dezvoltarea infrastructurii localităţilor, cu
respectarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă;
d) organizează structuri proprii pentru protecţia mediului, colaborează cu autorităţile
competente pentru protecţia mediului şi le informează asupra activităţii desfăşurate;
e) promovează o atitudine corespunzătoare a comunităţilor locale în legătură cu
importanţa protecţiei mediului;
f) asigură, prin serviciile publice şi operatorii economici responsabili, luarea
măsurilor de salubrizare a localităţilor, de întreţinere şi gospodărire a spaţiilor verzi, a
pieţelor şi a parcurilor publice;
g) conservă şi protejează spaţiile verzi urbane şi/sau rurale, astfel încât să se asigure
suprafaţa optimă stabilită de reglementările în vigoare. În localităţile în care nu există
posibilitatea asigurării acesteia, conservarea spaţiilor verzi existente este prioritară;
h) supraveghează operatorii economici din subordine pentru prevenirea eliminării
accidentale de poluanţi sau depozitării necontrolate de deşeuri şi dezvoltarea sistemelor de
colectare a deşeurilor refolosibile;
i) organizează servicii specializate pentru protecţia mediului şi colaborează, în acest
scop, cu autorităţile pentru protecţia mediului.

105
 CAPITOLUL XII

PROCEDURI DE EVALUARE ŞI AUTORIZARE A

ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ŞI SOCIALE
CU IMPACT ASUPRA MEDIULUI

1. Evaluarea de mediu. Raţiunea procedurii

Complexitatea poluării mediului obligă tot mai mult autorităţile statale să adopte
măsuri corespunzătoare: socio-economice, tehnologice, cultural-ştiinţifice şi, nu în ultimul
rând, legislative. Fireşte, poluarea nu va putea fi, din păcate, înlăturata în totalitate niciodată,
aceste măsuri având doar rolul de a contribui la diminuarea efectelor negative ale
activităţilor umane asupra factorilor de mediu. În acest context, preocuparea statelor vizează
păstrarea unui mediu sănătos prin conservarea şi ameliorarea condiţiilor de viaţă ale omului,
menţinerea echilibrului ecologic şi a ecosistemelor din care omul face parte integrantă.
Protecţia mediului reprezintă un obiectiv de interes public major şi în consecinţă, o
obligaţie generală a statului, care trebuie să asigure un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
pentru întreaga populaţie (art. 5 din O.G. 195/2005). Pentru atingerea acestui obiectiv au
fost create o serie de instrumente, mijloace juridice, prin care se asigură protecţia mediului.
Unul dintre cele mai importante mijloace juridice prin care se asigură protecţia,
conservarea şi dezvoltarea mediului îl reprezintă efectuarea evaluării de mediu înaintea
aprobării planurilor şi programelor care pot avea efect semnificativ asupra mediului.
Evaluarea consecinţelor potenţiale pentru mediu ale activităţilor economice şi sociale
preconizate şi elaborarea, pe această bază, a unor măsuri menite să conducă la eliminarea
sau diminuarea acestora, au devenit astăzi obligatorii.
De altfel, potrivit art. 4, lit. b din O.G. nr. 195/2005, procedura de evaluare a
impactului asupra mediului reprezintă o ”modalitate de implementare” a principiilor
generale şi obiectivelor strategice ale domeniului şi are ca scop integrarea obiectivelor şi
cerinţelor de protecţie a mediului în pregătirea şi adoptarea planurilor şi programelor.
De aceea, efectuarea evaluării de mediu are o dublă finalitate:
- prevenirea efectelor nedorite, prin autorizarea prealabilă;
- asigurarea dezvoltării durabilă, deoarece în lipsa unui studiu aprofundat, s-ar
omite luarea în calcul, în mod serios, a cerinţelor protecţiei mediului.
Procedura de evaluare de mediu, structura raportului de mediu şi condiţiile de
emitere în baza acestuia a avizului de mediu pentru planuri şi programe, inclusiv pentru cele
cu efecte transfrontaliere, sunt stabilite prin Hotărâre de Guvern, la propunerea autorităţilor
publice centrale cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului.

1.1. Noţiunea şi semnificaţia evaluării de mediu

Instituţia/procedura evaluării de mediu, apărută în SUA prin National Environmental
Policy Act (1969), presupune, în principiu, cerinţa ca persoana - fizică sau juridică - care
solicită eliberarea unei autorizaţii administrative să asigure efectuarea unei evaluări a
efectelor proiectului său asupra mediului şi a soluţiilor posibile pentru reducerea ori chiar
pentru eliminarea poluării. Acest instrument juridic este, în prezent, foarte răspândit, în
Brazilia fiind prevăzut chiar în Constituţie.
Declaraţia Conferinţei de la Rio de Janeiro (iunie 1992, Princiuliul 17) a consacrat
evaluarea de impact ca un instrument esenţial al politicilor de mediu.

106
 La 25 februarie 1991, în Finlanda, a avut loc Conferinţa referitoare la evaluarea
impactului asupra mediului în context transfrontalier, organizată sub auspiciile ONU.
Dintre reglementările UE, menţionăm Directiva 337/1985 privind evaluarea
consecinţelor publice şi private asupra mediului.
Evaluarea de mediu, denumită şi studiul de impact, este o formă procedurală,
administrativă, obligatorie, dar necontencioasă. Prin natura sa, studiul de impact nu este, în
mod esenţial o regulă de fond, ci una de formă, protejată şi legiferata în mod special.
Din punct de vedere al conţinutului, evaluarea de mediu trebuie să cuprindă, cel
puţin, următoarele patru elemente principale:
a) analiza stării iniţiale a locului şi mediului său (inventarul a ceea ce există);
b) evaluarea efectelor posibile ale proiectului asupra mediului;
c) justificarea economico-socială şi a oportunităţii proiectului pentru părţi;
c) măsurile menite să compenseze şi să limiteze vătămările (acest aspect poate fi
completat cu cerinţe suplimentare).
Evaluarea de mediu are un dublu caracter, juridic şi ştiinţific, reprezentând
principalul instrument de punere în practică, într-un mod fundamentat ştiinţific, a
dispoziţiilor legale privind protecţia mediului. Ca instrument specific de politică ecologică,
evaluarea de mediu îndeplineşte următoarele scopuri:
- permite autorităţii administrative, care aprobă proiectul, să o facă în deplină
cunoştinţă de cauză, cunoscând toate sau aproape toate implicaţiile şi riscurile
aferente proiectului în ceea ce priveşte calitatea mediului unde va fi amplasat
obiectivul;
- ajută responsabilul lucrării să conducă operaţia proiectată în cele mai bune
condiţii, în vederea respectării normelor de protecţie a factorilor de mediu;
- constituie un studiu fundamentat ştiinţific al consecinţelor pe care le poate antrena
proiectul asupra mediului.

1.2. Ce anume trebuie supus, în mod obligatoriu, evaluării de mediu

Pe plan internaţional, există mai multe sisteme de a definii activităţile supuse
evaluării de mediu:
- un sistem caracterizat printr-o mare supleţe în alegerea activităţilor supuse evaluării
de mediu (în SUA), vizate fiind, în primul rând, acelea care au un evident şi semnificativ
impact asupra mediului;
- sistemul listei - activităţile ori lucrările supuse evaluării de mediu sunt expres
prevăzute de lege (lista pozitivă) sau, dimpotrivă, sunt stabilite doar activităţile care nu
necesită evaluare de mediu, pentru toate celelalte aceasta fiind obligatorie (lista negativă);
- sistemul mixt – o combinaţie între lista pozitivă şi lista negativă, în funcţie şi de
valoarea investiţiei (în Franţa).

1.3. Cine efectuează evaluarea de mediu

Procedura poate fi îndeplinită de persoane fizice sau juridice, independente de
titularul planului, programului, proiectului sau al activităţii şi atestate de autoritatea
competentă pentru protecţia mediului.
Răspunderea pentru corectitudinea informaţiilor puse la dispoziţia autorităţilor
competente pentru protecţia mediului şi a publicului revine titularului planului, programului,
proiectului sau activităţii iar răspunderea pentru corectitudinea întocmirii evaluării de
mediu, bilanţului de mediu, raportului de amplasament şi raportului de securitate revine

107
autorului acestora. Ori de câte ori apar elemente noi, cu impact asupra mediului,
necunoscute la data evaluării, se poate cere refacerea evaluării impactului asupra mediului
şi/sau a bilanţului de mediu.

1.4. Unde şi de către cine poate fi contestată evaluarea de mediu

Tocmai datorită caracteristicilor sale juridice, evaluarea de mediu sau studiul de
impact poate fi contestat în contencios de:
a) administraţie, în urma controlului efectuat;
b) public, deoarece se asigură accesul la document şi se cere consultarea cu cetăţenii;
c) judecător, pe calea controlului jurisdicţional.
Procedura obligatorie a evaluării de mediu se dezvoltă vertiginos, fiind însoţită şi de
un contencios din ce în ce mai bogat. Instanţa care exercită controlul jurisdicţional poate
solicita completări sau poate anula evaluarea de mediu din cauza insuficienţei sale sau a
lipsei publicităţii. De reţinut că publicitatea evaluării de mediu constituie un element
esenţial al legalităţii actului administrativ ca şi dreptul de aviz obligatoriu, în condiţiile date.
Deşi, în mod tradiţional, publicitatea unui act administrativ condiţionează numai
responsabilitatea acestuia, fiind indiferentă legalitatea sau validitatea acestuia, totuşi, în
privinţa evaluării de mediu, în special a conţinutului şi necesitaţii acestuia, publicitatea a
fost considerată un element esenţial al legalităţii studiului de impact asupra mediului.

1.5. Bilanţul de mediu (ecoauditul).

Se ştie că desfăşurarea oricărei activităţi cu posibil impact semnificativ asupra
mediului se poate realiza doar în baza autorizaţiei integrate de mediu. Activităţile existente,
care nu sunt conforme cu normele şi reglementările de mediu în vigoare, sunt supuse
bilanţului de mediu (art. 12, alin. 3. OG nr. 195/2005) la decizia autorităţii competente
pentru protecţia mediului.
Prin acest bilanţ se urmăreşte stabilirea obligaţiilor privind refacerea calităţii
mediului în zona de impact a activităţii respective. Aceasta procedură are la bază principiul
răspunderii civile delictuale, prevăzută de art. 998 din Codul civil. ”Orice fapta a omului,
care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşală s-a ocazionat, a-l
repara ” 89 .
Ce este bilanţul de mediu?
În conformitate cu definiţia sa legală, bilanţul de mediu face parte din acţiunea de
evaluare a impactului asupra mediului a activităţilor existente şi reprezintă modalitatea de a
obţine informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate (anterioare şi
anticipate).
Fiind un instrument de gestiune (management), ecoauditul permite titularilor de
activităţi să-şi desfăşoare activităţile cu respectarea normelor juridice privind protecţia
mediului şi să aprecieze potenţialele pericole ecologice.
Procedura de realizare a bilanţului de mediu este stabilită prom ordin al
conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului. Autoritatea competentă
pentru protecţia mediului negociază cu titularul activităţii programul pentru conformare, pe
baza concluziilor şi recomandărilor bilanţului de mediu. Îndeplinirea măsurilor cuprinse în
programul de conformare, la termenele stabilite, este obligatorie.
Bilanţul de mediu poate fi revizuit dacă apar elemente noi, cu impact asupra
mediului, care nu au fost cunoscute la data întocmirii acestuia.
89
C. Stătescu, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor
108
 Bilanţul de mediu nu se substituie evaluării de mediu, raportului de amplasament,
raportului de securitate sau altor proceduri administrative de acest gen.
În funcţie de gradul de impact asupra meiului, bilanţul de mediu poate fi întocmit,
concomitent sau consecutiv, la trei nivele, care nu se exclud:
- Bilanţul de mediu de nivel 0 – este o fişă de verificare, completată de societatea
comercială, care conţine informaţiile necesare pentru a se determina dacă
activitatea respectivei societăţi are impact de mediu şi pentru a se stabili
obiectivele de mediu minim acceptabile (vezi mai jos).
- Bilanţul de mediu de nivel I – este un studiu de mediu fără prelevare de probe şi
fără analiza factorilor de mediu, care include toate elementele analizei tehnice a
aspectelor de mediu pentru formarea unei imagini reale privind dimensiunea
efectivă a impactului de mediu, prezentat de societatea care se privatizează, şi
luarea unei decizii în acest sens. O secţiune a acestui bilanţ conţine recomandări
pentru obiectivele de mediu minim acceptate, o descriere a obligaţiilor de mediu
de tip B şi răspunderi potenţiale legate de mediu, identificate în afara bilanţului
contabil.
- Bilanţul de mediu de nivel II – este un studiu de mediu referitor la societatea care
se privatizează sau la activul care se vinde, efectuat pentru a se cuantifica
dimensiunea contaminării factorilor de mediu, prin prelevare de probe şi prin
analize chimice sau fizice.

1.6. Consecinţele absenţei evaluării de mediu

În dreptul românesc al mediului, situaţia în care obligativitatea evaluării de mediu
este prevăzută iar acesta nu a fost efectuat conduce la anularea avizului, autorizaţiei şi/sau
acordului de mediu. O a doua cerinţă de legalitate a evaluării de mediu o constituie
efectuarea controlului de către administraţie. Soluţia optimă, ar fi atribuirea prerogativei
efectuării acestui control unui organ imparţial, unui expert şi unui organism public. În
prezent, în România, atributul exercitării controlului evaluării de mediu cade în sarcina
Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile, ca autoritate centrală în domeniul protecţiei
mediului.

1.7. Procedura autorizării evaluării de mediu în dreptul românesc.

Potrivit Legii protecţiei mediului şi O.G. nr. 195/2005, autorizarea activităţilor
economico-sociale cu impact asupra mediului se face prin intermediul următoarelor
categorii de acte administrative:
a) avizul de mediu
b) acordul de mediu şi
c) autorizaţia de mediu – autorizaţii integrate de mediu
Aceste categorii de acte administrative sunt considerate acte administrative
individuale, prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii concrete pentru subiectul căruia i se
adresează.
Aceste autorizaţii se bazează, de fapt, pe un drept de apreciere şi deci au un caracter
precar şi revocabil.
Avizele de mediu sunt emise de autoritatea competentă pentru protecţia mediului şi
pot fi de mai multe feluri, după cum urmează:

109
 a) avizul de mediu pentru planuri şi programe – act tehnico-juridic emis de
autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor
privind protecţia mediului în planul sau programul supus adoptării;
b) avizul pentru stabilirea obligaţiilor de mediu – act tehnico-juridic emis de
autoritatea competentă pentru protecţia mediului la schimbarea titularului unei activităţi cu
impact asupra mediului, vânzarea pachetului majoritar de acţiuni, vânzarea de active,
fuziunea, divizarea, concesionarea dizolvarea urmată de lichidare, lichidarea, încetarea
activităţii faliment şi având ca scop stabilirea obligaţiilor de mediu, ca prevederi ale unui
program pentru conformare, în vederea asumării acestora de către părţile implicate în
situaţiile menţionate anterior;
c) avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor, respectiv pentru
autorizarea îngrăşămintelor chimice – act tehnico-juridic emis de autoritatea publică
centrală pentru protecţia mediului, necesar în procedura de omologare a produselor de
protecţie a plantelor şi respectiv de autorizare a îngrăşămintelor chimice:
d) aviz Natura 2000 – act tehnico-juridic emis de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia habitatelor naturale
şi a speciilor de floră şi faună sălbatică în planul sau programul supus adoptării;
Solicitarea şi obţinerea avizului de mediu pentru planuri şi programe sunt obligatorii
pentru adoptarea planurilor şi programelor care pot avea efecte semnificative asupra
mediului şi au ca scop integrarea obiectivelor şi cerinţelor de protecţie a mediului în
pregătirea şi adoptarea acestor planuri şi programe.
Condiţiile de emitere a avizului de mediu, procedura de evaluare de mediu şi
structura raportului de mediu pentru planuri şi programe, inclusiv pentru cele cu efecte
transfrontaliere, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului. Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 pentru protecţia
mediului, în art. 8, alin. 4 precizează fără echivoc că aprobarea planurilor şi programelor, la
orice nivel ierarhic, este condiţionată de existenţa avizului de mediu pentru respectivul plan
sau program.
Solicitarea şi obţinerea avizului de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu sunt
obligatorii şi în cazul în care titularii activităţii cu posibil impact semnificativ asupra
mediului urmează să deruleze sau să fie supuşi unei proceduri de vânzare a pachetului
majoritar de acţiuni, vânzare de active, fuziune, divizare, concesionare sau în alte situaţii
care implică schimbarea titularului activităţii, precum şi în caz de dizolvare urmată de
lichidare, lichidare, faliment, încetarea activităţii conform legii. În toate aceste cazuri, în
termen de 60 de zile de la data emiterii/semnării documentului care atestă începerea unei
dintre procedurile menţionate, părţile implicate (trebuie sa transmită?) transmit în scris
autorităţii competente pentru protecţia mediului obligaţiile asumate privind protecţia
mediului, printr-un certificat pentru conformitate cu originalul. Toate actele, precum şi
obligaţiile de mediu prevăzute în ele, au un caracter public.
Îndeplinirea obligaţiilor de mediu este prioritară în cazul procedurilor de dizolvare
urmată de lichidare, lichidare, faliment, încetarea activităţii.
Avizul de mediu pentru planuri şi programe are aceeaşi perioadă de valabilitate ca şi
planul sau programul pentru care a fost emis, cu excepţia cazului în care intervin modificări
ale respectivului plan sau program.
Avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu rămâne valabil până la
îndeplinirea scopului pentru care a fost emis, cu excepţia cazului în care intervin modificări
ale condiţiilor în care a fost emis.

110
 Acordul de mediu este definit de lege drept actul tehnico-juridic prin care sunt
stabilite condiţiile de realizare a unui proiect sau a unei activităţi, din punct de vedere al
impactului asupra mediului.
Acordul de mediu reprezintă decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului,
care, din punct de vedere al protecţiei mediului, dă dreptul titularului de proiect să realizeze
proiectul.
Acordul de mediu este obligatoriu pentru proiectele publice sau private sau pentru
modificarea ori extinderea activităţilor existente,inclusiv pentru proiecte de dezafectare, care
pot avea impact semnificativ asupra mediului.
Pentru importul organismelor modificate genetic este nevoie, de asemenea, de
acordul de import – act tehnico-juridic emis de autoritatea competentă pentru protecţia
mediului, care dă dreptul titularului să realizeze o activitate desfăşurată cu
organisme/microorganisme modificate genetic şi stabileşte condiţiile în acre aceasta poate
avea loc.
Este important de reţinut că acordul de mediu se emite în paralel cu celelalte acte de
reglementare emise de autorităţile competente potrivit legii.
Acordul de mediu este valabil pe toată perioada punerii în aplicare a proiectului sau a
activităţii pentru care s-a acordat. El îşi pierde valabilitatea dacă lucrările de investiţii pentru
care a fost emis nu încep în termen de doi ani de la data emiterii, cu excepţia proiectelor cu
finanţare externă pentru care acordul de mediu îşi păstrează valabilitatea pe toată durata
desfăşurării acestora, până la finalizarea investiţiei.
Acordul de mediu poate fi suspendat de către autoritatea competentă pentru protecţia
mediului care a emis actul de reglementare, pentru nerespectarea prevederilor acestuia sau
ale programelor pentru conformare/planurilor de acţiuni, după o notificare prealabilă prin
care se poate acorda un termen de cel mult 30 de zile pentru îndeplinirea obligaţiilor.
Suspendarea se menţine până la eliminarea cauzelor, dar nu mai mult de 6 luni. Pe perioada
suspendării, desfăşurarea proiectului sau activităţii este interzisă. În situaţiile în care nu se
îndeplinesc, în termen, condiţiile stabilite prin actul de suspendare, autoritatea competentă
pentru protecţia mediului va dispune, după expirarea termenului de suspendare, anularea
acordului de mediu. Dispoziţia de suspendare ca şi cea de încetare a desfăşurării proiectului
sau activităţii sunt executorii de drept. Litigiile generate de această procedură se
soluţionează de instanţele de contencios administrativ.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului emite, revizuieşte şi actualizează,
după caz, actele de reglementare.
Desfăşurarea activităţilor existente precum şi începerea activităţilor noi cu posibil
impact semnificativ asupra mediului se realizează numai în baza autorizaţiei/autorizaţiei
integrate de mediu. Procedura de emitere a autorizaţiei (autorizaţiei integrate?) de mediu şi
lista activităţilor supuse acestei proceduri sunt stabilite prin ordin al conducătorului
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Pentru obţinerea autorizaţiei de mediu, în cazul activităţilor existente, care nu sunt
conforme cu normele şi reglementările de mediu în vigoare, sunt supuse bilanţului de
mediu, la decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului. Procedura de realizare a
bilanţului de mediu este stabilită prin ordin al conducătorului autorităţii ventrale pentru
protecţia mediului.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului negociază cu titularul activităţii
programul pentru conformare, pe baza concluziilor şi reglementărilor bilanţului de mediu.

111
Îndeplinirea măsurilor cuprinse în programul pentru conformare, la termenele stabilite, este
obligatorie.

1.8. Ce este autorizaţia de mediu

Este un act tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii de
funcţionare, pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordului de mediu. Atât
acordul de mediu cât şi autorizaţia de mediu se eliberează după obţinerea tuturor celorlalte
avize necesare, care sunt ”avize conforme”, deci ele trebuie solicitate de la autoritatea
competentă, ministerul de resort sau agenţiile judeţene de protecţie a mediului iar opiniile şi
recomandările pe care le conţin sunt obligatorii. Ca şi evaluarea de impact, avizele necesare
în prealabil nu constituie acte administrative de sine stătătoare, ci doar operaţiuni
administrative foarte importante, indispensabile, ce stau la baza emiterii avizului, acordului
şi autorizaţiei de mediu. Ele condiţionează legalitatea acestor acte administrative, iar nu
existenţa acestora.
În cazul instalaţiilor cu risc nuclear - reactoare, centrale nucleare ş.a. - avizul, acordul
şi autorizaţia de mediu se emit de către Guvern.
Obţinând toate actele administrative – avizul, acordul şi autorizaţia de mediu -
titularul dobândeşte dreptul de a realiza proiectul sau de a desfăşura activitatea respectivă.
Actele de reglementare se emit numai dacă planurile şi programele, proiectele,
respectiv programele de conformare privind activităţile existente prevăd prevenirea,
reducerea, eliminarea sau, după caz, compensarea consecinţelor negative asupra mediului în
raport cu prevederile aplicabile din normele tehnice şi reglementările în vigoare. Titularii
activităţilor au obligaţia de a respecta termenele stabilite de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului pentru derularea acestor proceduri. În caz contrar, derularea procedurilor
de reglementare încetează iar solicitarea actului de reglementare este respinsă.
Aceste autorizaţii sunt eliberate sub rezerva drepturilor terţilor şi nu acordă dreptul de
a polua. Autorizaţiile obţinute nu-l scutesc pe poluator de răspunderea civilă şi penală a
actelor sale. El nu poate să se prevaleze de autorizaţii - ca probă - în cazul unei vătămări a
dreptului terţilor.
Fiind acte administrative ele sunt eliberate sub controlul instanţelor de contencios
administrativ.
Autorizaţia de mediu este valabilă 5 ani, iar autorizaţia integrată de mediu este
valabilă 10 ani.
Prin excepţie, autorizaţiile de mediu şi autorizaţiile integrate de mediu emise cu
program pentru conformare, respectiv cu plan de acţiune, sunt valabile pe toată perioada
derulării programului/planului. Perioada de valabilitate a autorizaţiei/autorizaţiei integrate
de mediu nu poate însă depăşi ultimul termen scadent al programului de conformare,
respectiv al planului de acţiune.
Avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu, acordul de mediu şi
autorizaţia de mediu se revizuiesc dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului,
necunoscute la data emiterii. În acest caz se poate solicita şi refacerea evaluării impactului
asupra mediului şi/sau a bilanţului de mediu.
Revizuirea lor este şi în cazul reînnoirii acestora (când se poate cere şi refacerea
raportului privind studiul de impact asupra mediului). Cu prilejul revizuirii sunt supuse
reevaluării toate elementele acestor acte, deci se eliberează, de fapt, un nou act.
Dacă conţinutul lor nu este respectat, avizul, autorizaţia sau acordul de mediu se
suspendă în urma unei notificări prealabile, cu termen de cel mult 30 de zile. Suspendarea

112
nu poate depăşi 6 luni. Ea poate fi anulată în cazul în care cauzele care au generat-o sunt
remediate. După expirarea termenului de suspendare, autorităţile pentru protecţia mediului
dispun, după caz, anularea avizului de mediu sau a autorizaţiei/autorizaţiei integrate de
mediu.

1.9. Soluţionarea litigiilor.

În conformitate cu Legea nr. 29/1990, litigiile generate de eliberarea, revizuirea sau
suspendarea acordului sau autorizaţiei de mediu sunt supuse regimului contenciosului
administrativ. În contenciosul de legalitate, jurisdicţiile administrative pot fie să anuleze
actul contestat, fie să respingă acţiunea, dar nu se pot substitui niciodată administraţiei
pentru a reface un act ilegal. Cu excepţia cazului în care, în condiţiile legii, contestarea la
executare a fost admisă, cererea nu este suspensivă de executare a deciziei administrative.
Conform Legii contenciosului administrativ (Legea 29/1990, art. 11), pentru a stabili
legalitatea acordului sau autorizaţiei de mediu, instanţa de judecată are obligaţia de a pune şi
problema legalităţii operaţiunilor tehnico-administrative prealabile, concomitente sau
posterioare emiterii actului administrativ atacat (evaluare de mediu, avize, dezbatere
publică).

2. Procedura de evaluare a impactului asupra mediului

Procedura de evaluare a impactului asupra mediului reprezintă o etapă preliminară,
absolut necesară a autorizării. Ea are mai multe faze:
- faza preliminară;
- faza propriu-zisă;
- faza de analiză şi validare.
Decizia asupra aplicării fazelor procedurii precum şi asupra ordinii în care acestea se
vor derula aparţine autorităţii pentru protecţia mediului. După ce titularul proiectului sau al
activităţii adresează autorităţilor pentru protecţia mediului cererea, însoţită de descrierea
proiectului, urmează operaţia de încadrare a acţiunii propuse în tipurile de activităţi care se
supun sau nu evaluării de mediu. Pentru aceasta, scopul acţiunii propuse este analizat cu
participarea autorităţilor pentru protecţia mediului, a unor experţi, a reprezentanţilor
administraţiei publice locale şi, bine înţeles, a titularului.
În urma acestei analize, autoritatea de mediu are dreptul şi, mai ales, obligaţia de a
întocmi un îndrumar cu problemele pe care raportul privind studiul de impact asupra
mediului? trebuie să le urmărească. Acest îndrumar va fi comunicat titularului împreună cu
lista celorlalte avize pe care trebuie să le obţină.

2.1. Regimul evaluării de mediu

În înţelesul Legii protecţiei mediului, evaluarea impactului asupra mediului este un
proces menit să identifice, să descrie şi să stabilească, în funcţie de fiecare caz şi în
conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele directe şi indirecte, sinergice, cumulative,
principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi mediului.
În urma stabilirii obiectivelor studiului de impact, acesta poate fi realizat prin unităţi
specializate ori persoane fizice sau juridice atestate. Cheltuielile pentru realizarea studiului
sunt suportate, în toate cazurile, de solicitant, respectiv titularul proiectului sau activităţii.
Raportul privind evaluarea de mediu trebuie să ia în considerare toate variantele,
inclusiv pe aceea de renunţare la acţiunea propusă.

113
 2.2. Procedura de luare a deciziei finale
Autoritatea pentru protecţia mediului, în baza unei analize preliminare a raportului
prezentat de titularul proiectului sau activităţii, poate să accepte evaluarea de mediu ori să
dispună, motivat, refacerea acesteia. Odată acceptat, documentul va fi adus la cunoştinţă
şi supus dezbaterii publice (autoritatea are obligaţia să asigure mediatizarea proiectelor şi
activităţilor pentru care se cere acord sau autorizaţie de mediu precum şi a evaluărilor de
mediu). Observaţiile şi concluziile vor fi consemnate.
După parcurgerea acestor faze şi pe baza ultimei forme a raportului de evaluare de
mediu, autoritatea va face publică şi motivată decizia finală.
Eliberarea sau respingerea motivată a avizului, acordului sau autorizaţiei trebuie să
aibă loc în maximum 30 de zile de la decizia finală.

3. Răspunderea pentru evaluarea de mediu

Am menţionat la un moment dat că instanţele de contencios administrativ pot
examina legalitatea evaluării de mediu numai dacă acordul sau autorizaţia de mediu, ca acte
administrative care se bazează pe această evaluare, sunt contestate. În acest caz, constatarea
unor vicii de procedură care afectează evaluarea de mediu (fie ele erori sau ilegalităţi)
antrenează anularea actului atacat.
Pentru a se aprecia corectitudinea conţinutului evaluării de mediu se urmăreşte ca
acesta să fie completă şi serioasă şi să respecte principiul proporţionalităţii, deci
conţinutul său să fie corelat cu importanţa proiectului ori activităţii şi cu incidenţele lor
asupra mediului.
Pentru ca acordul şi autorizaţia de mediu să fie valabile, legea română cere ca
evaluarea de mediu să prevadă, în conformitate cu standardele şi reglementările în vigoare,
eliminarea efectelor negative pe care respectiva activitate le are asupra mediului.
Depistarea unor erori sau ilegalităţi în realizarea evaluării de mediu, în redactarea
memoriului sau în acordarea avizului şi acordului de mediu atrage după sine, în funcţie de
caz, răspunderea titularului proiectului sau activităţii în cauză, răspunderea executantului
evaluării de mediu sau răspunderea administraţiei. În acest sens, legea protecţiei mediului se
limitează să precizeze că răspunderea pentru realitatea informaţiilor furnizate privind
acţiunea propusă revine titularului, iar pentru corectitudinea raportului evaluării de mediu,
executantului acesteia.
Dacă în urma activităţii desfăşurate apar consecinţe ecologice neprevăzute în
evaluarea de mediu, antreprenorul îşi angajează răspunderea faţă de terţi, în condiţiile
dreptului comun. În nici un caz, previziunile evaluării de mediu nu-l exonerează de acest fel
de răspundere.
În raport cu administraţia, problema răspunderii se pune doar în situaţia în care, în
mod voluntar, evaluarea de mediu a fost realizat eronat, cu intenţia de a se înşela autoritatea
administrativă. În acest caz este vorba, în primul rând, de o răspundere penală.
Putem vorbi despre răspunderea administraţiei, în cazul în care se constată o culpă
în exercitarea de către aceasta a controlului tehnic sau în acordarea unei autorizaţii, care
ulterior a fost anulată datorită conţinutului necorespunzător al evaluării de mediu. La această
răspundere administrativă se adaugă prejudiciul direct suportat de către victimă, care poate
fi titularul însuşi sau un terţ.
Răspunderea penală. Legea protecţiei mediului prevede doar trei infracţiuni:
a) constituie infracţiune eliberarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu fără
documentaţia obligatorie şi completă (art. 98, alin. 6, 8);

114
 b) prezentarea în studiile ori analizele de impact, în bilanţul de mediu sau în raportul
de amplasament a unor concluzii şi informaţii false.
c) Continuarea activităţii după suspendarea acordului de mediu sau
autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu.

115
 CAPITOLUL XIII

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ COMPLEXĂ

ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

Noţiunea de răspundere juridică îşi are originea în latinescul respondere, care

înseamnă a răspunde, a plăti, a achita, a satisface o persoană sau a îndeplini o obligaţie. În
sens juridic ea sugerează ideea de sancţiune, de reparaţie sau de responsabilitate şi este
întâlnită în toate ramurile de drept. Răspunderea juridică dă expresie unui raport social din
punct de vedere juridic, în baza căruia o persoană se află într-o relaţie de obligaţie faţă de o
altă persoană căreia îi datorează satisfacţie sau repararea unui prejudiciu pe care i l-a cauzat.
Orice faptă a omului, care produce altuia prejudiciu, îl obligă pe acela din a cărui greşeală s-
a realizat să repare prejudiciul. Iar în lumina articolelor 998, 999 din Codul civil omul este
responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi pentru acela pe care l-a
cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa 90 .
Eficienţa aplicării normelor de drept privind protecţia mediului este asigurată de
funcţionarea sistemului răspunderii juridice complexe al dreptului mediului. Încălcarea
dispoziţiilor O.G. nr. 195/2005 atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală după
caz. Din această formulare rezultă că, dacă reglementările speciale nu dispun altfel, se
aplică regimul juridic general stabilit în Codul civil, pentru răspunderea civilă delictuală,
prin Legea nr. 32/1968, pentru răspunderea contravenţională şi în Codul penal, pentru
răspunderea penală.
Este locul să precizăm aici că, din contextul Legii-cadru a Protecţiei mediului, reiese
că ea urmăreşte instituirea unei răspunderi juridice complexe sau speciale în domeniul
protecţiei mediului. Această răspundere juridică în domeniul dreptului mediului va avea
particularităţi şi dimensiuni proprii, specifice vătămărilor aduse mediului, şi, în viitor, va fi,
probabil, reglementată prin acte normative adecvate. Intenţia legiuitorului de a institui un
regim aparte răspunderii juridice în domeniul protecţiei mediului rezultă şi din modul în
care sunt dispuse, în structura legii-cadru actualele prevederi privind răspunderea ca şi din
art. 95, alin, 3, care precizează că prevenirea şi repararea prejudiciului se realizează conform
respectivei Ordonanţe de Urgenţă şi reglementărilor specifice. Până la apariţia noilor
reglementări, operează răspunderea civilă, contravenţională sau penală precum şi o serie de
sancţiuni specifice dreptului mediului, pe care le vom analiza în continuare.

1. Răspunderea civilă în dreptul mediului.

1.1. Condiţii de angajare a răspunderii civile
Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală - atât în cazul răspunderii pentru
fapta proprie, cât şi în cel al răspunderii pentru fapta altuia sau al prejudiciilor cauzate de
lucruri sau animale - se cere întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) să se fi săvârşit o faptă ilicită;
b) să existe un prejudiciu;
c) să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
d) culpa autorului faptei ilicite;
e) să existe capacitatea delictuală a autorului, la momentul săvârşirii faptei.

90
I. M. Anghel, Fr. Deac, M. F. Popa “Răspunderea civilă”, Ed. Ştiinţifică Buc, 1970, p. 10
116
 a) Fapta ilicită
Termenul de ”faptă” desemnează - stricto-sensu - o conduită, o manifestare
perceptibilă simţurilor noastre, respectiv gândirea exteriorizată (v. art. 998 Cod civil). Lato
sensu - alături de manifestarea externă a gândirii cuprinde şi efectele acesteia care determină
modificarea unor raporturi sau situaţii juridice existente. Fapta capătă caracter ilicit atunci
când, prin acţiune sau omisiune, contravine conduitei prescrise de norma de drept, devenind
astfel ilicită.
Un alt element esenţial al răspunderii îl constituie existenţa unui prejudiciu.

b) Prejudiciul ecologic.
Definirea noţiunii de prejudiciu ecologic este deosebit de importantă, deoarece ea
condiţionează întinderea reparaţiei şi desfăşurarea acţiunilor de restaurare, şi la fel de
dificilă şi complexă, întrucât datorită unităţii şi interdependenţei fenomenelor ecologice,
prejudiciul adus unui element natural - apă, aer - influenţează negativ, sub o formă sau alta,
şi asupra altor componente ale mediului (sol, floră, sănătate, peisaj etc.) Tocmai datorită
acestui caracter indirect şi difuz, dauna ecologică este considerată a fi acea vătămare
care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem şi nu permite constituirea
unui drept la reparaţie. Calitatea mediului este un element al patrimoniului iar repararea
prejudiciului trece prin reconstrucţia acestuia. 91
În literatura de specialitate sunt deosebit de interesante, opiniile privind natura şi
întinderea prejudiciului ecologic. În primul rând se cere clarificat cine anume suportă
dauna: omul sau mediul său. În primul caz, dauna ecologică este cea cauzată persoanelor şi
bunurilor de către mediul în care trăiesc 92 . Cu alte cuvinte, în acest caz mediul - care poate
cauza prejudicii din cauza unei poluări a aerului, apei, solului etc. - este considerat ca fiind
cauza şi nicidecum victima daunelor.
În cel de-al doilea caz, se consideră daună ecologică orice poluare rezultată dintr-o
activitate umană care alterează factorii naturali ai mediului. Într-o asemenea viziune victime
sunt nu numai cei care suferă un prejudiciu direct (în privinţa bunurilor sau a persoanelor) ci
şi ansamblul colectivităţii care are interesul de a salva patrimoniul ecologic.
În realitate, în cele mai multe cazuri dauna poluării este suportată atât de individ sau
mediul său cât şi de mediul natural în calitate de patrimoniu colectiv (de res communis).
Tocmai de aceea, într-o concepţie modernă, se recunoaşte fiecărui individ un drept subiectiv
la mediu - în sens de res communis - şi, drept consecinţă, orice poluare reprezintă o
încălcare a acestui drept şi constituie, o culpă. Deci, prin ricoşeu, orice poluare a
elementelor naturii reprezintă în final şi o lezare a unui interes uman.
Teoria şi practica însă vor trebui să precizeze mai exact nu numai noţiunea de ”daune
ecologice”, dar şi pe aceea a ”întinderii” sale. (La o astfel de abordare, nu trebuie scăpat din
vedere că ”dauna” este de fapt o categorie juridică şi nu economică). Cum bine ştim, pentru
a angaja o acţiune în repararea prejudiciului, acesta trebuie să fie cert, direct, actual şi
personal, iar elementul nociv excesiv. Cerinţe deosebit de complexe, chiar dacă în
raţionamentul nostru avem în vedere doar două elemente:
- faptul că orice activitate umană antrenează efecte asupra mediului, caz în care
trebuie să stabilim un prag legal, a cărui depăşire deschide dreptul la reparaţie (când este
atins un drept sau cel puţin un interes legitim) şi

91
Mircea Duţu, op. cit. p. 60
92
Prefaţa la P. Girod ”La reparation du dommage ecologique, Thèse, Paris, 1974
117
 - faptul că prejudiciile ecologice sunt prejudicii difuze în manifestarea lor şi de multe
ori chiar cu consecinţe prejudiciabile ireversibile (problema reparării unei daune viitoare). 93
Atunci cum vom evalua prejudiciul ecologic? Ce metode vom aplica? Oare viaţa,
natura sau un prejudiciu cu caracter ireversibil pot fi evaluate conform cerinţelor care să ne
permită să angajăm răspunderea juridică complexă?! Jurisprudenţa ne arată că dreptul are
această capacitate de a răspunde la astfel de întrebări. În acest sens este citată afacerea Zoe
Colocotroni, din 1980, când justiţia americană a reţinut următoarele metode de evaluare:
- calcularea valorii de înlocuire a organismelor marine distruse;
- evaluarea costului de refacere a stării iniţiale;
- efectuarea unei evaluări forfetare;
- evaluarea costului compensaţiei prin restaurarea unei suprafeţe de mărime
echivalentă în vecinătatea zonei poluate.
Deci, aplicând aceste metode, se poate face o evaluare monetară în cazul prejudiciilor
produse integrităţii persoanei, bunurilor private sau activităţii comerciale. În unele cazuri se
au în vedere, parţial, şi daunele cauzate bunurilor aflate în afara circuitului civil prin
convenirea atingerilor pe care acestea le suferă în pagube cauzate activităţilor economice. În
completarea acestor metode se recurge, din ce în ce mai des, la modalităţi de asigurare şi,
implicit, la evaluarea negociată a pagubelor.

c) Sarcina dovezii revine celui care solicită despăgubirea. Cel ce pretinde să fie
despăgubit va trebui să dovedească atât existenţa şi întinderea pagubei, cât şi legătura de
cauzalitate între act şi pagubă. Cunoştinţele ştiinţifice însă, la ora actuală, nu permit în toate
cazurile stabilirea legăturii de cauzalitate între o anumită activitate de poluare şi prejudiciul
dat. Tocmai de aceea, în cazul daunelor ecologice, se face derogare de la regulile clasice ale
codului civil şi se admite şi prezumţia probabilităţii legăturii de cauzalitate (v. Principiul
Precauţiei). De reţinut că, pluralitatea autorilor unui prejudiciu ecologic nu împiedică de a
cere reparaţia integrală unuia singur dintre ei. Culpa victimei însă constituie o cauză de
exonerare a răspunderii juridice a poluatorului.

1.1.1 Problema reparării în natură a prejudiciului ecologic.

Este ştiut că orice victimă are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit:
pentru trecut o indemnizare, iar pentru viitor - încetarea pagubei. O reparaţie efectivă însă
impune o reparare atât în natură cât şi o reparare pecuniară. Fireşte, în cazul prejudiciului
ecologic, ideală ar fi repararea în natură. Datorită distrugerii fizice însă, readucerea în starea
anterioară nu este întotdeauna posibilă şi deci dauna va fi ireversibilă. În acest caz, singurul
mod de reparare, rămâne, reparaţia prin echivalent (ex. constituirea unui fond de
reconstrucţie ecologică). În absenţa unei reglementări de această natură, aprecierea aparţine
instanţelor judecătoreşti. Reparaţia în natură este, de multe ori, complexă iar reglementările
actuale nu stabilesc modalităţile de refacere a mediului, din care cauză, din păcate, instanţele
judecătoreşti, preferă varianta de indemnizare care este arbitrară şi uneori imposibilă.
Arbitrară de ex. Deoarece nu se poate aprecia care este valoarea unui peisaj distrus,
imposibilă când repararea în natură nu depinde decât de natura însăşi (să nu uităm că prin
acţiuni pozitive natura poate fi ajutată să se refacă). Apoi în cazul prejudiciului ecologic
care nu afectează fiinţa umană, nici patrimoniul personal al individului ci numai mediul
natural cine anume este abilitat să primească indemnizarea? Guvernul, organul local, una
din organizaţiile neguvernamentale etc.? Credem că de aceste aspecte va trebui să se ocupe
93
Mihai Eliescu „Răspunderea civilă delictuală”, Ed. Pedagogică, 1972, p. 92
118
viitoarea lege specială privind răspunderea pentru prejudiciile aduse mediului. Până la
apariţia acestor reglementări speciale rezolvarea nenumăratelor aspecte ale răspunderii
civile complexe rămân la aprecierea instanţelor judecătoreşti.

d) Culpa autorului faptei ilicite.

1.1.2. Răspunderea pentru culpă.
Aşa cum am mai spus, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă, conf. art. 988 din
Codul civil, este necesară stabilirea culpei autorului faptei care rezidă într-o acţiune sau
omisiune a subiecţilor de drept. În materie de răspundere pentru pagubele mediului, simpla
nerespectare a unor dispoziţii legale constituie o culpă care angajează răspunderea autorului
său. Este însă posibil să existe culpă şi în cazul când poluatorul a respectat reglementările,
dar prin culpa sa - neglijenţă ori imprudenţă - a cauzat o pagubă care trebuie reparată. În
toate aceste cazuri fundamentul răspunderii civile este unul subiectiv - adică o acţiune ori o
emisiune a subiectului de drept căruia, printr-o normă specială de protecţia mediului, i s-a
impus o anumită obligaţie legală pe care el a încălcat-o. În practică, în materie ecologică, se
admite şi răspunderea obiectivă, în cazul viciului ascuns al lucrului - ex. unui mijloc de
producţie în cazul unor instalaţii speciale - în baza art. 1000 alin. 1, Cod civil.

1.1.3. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor.

Răspunderea comitentului este fundamentată pe ideea de garanţie, pornind de la ideea
că, prin art. 1000 alin. 3, Cod civil, se instituie o garanţie a comitentului, în solidar cu
prepusul, faţă de victima prejudiciului, garanţie care este menită să ofere victimei
posibilitatea de a fi despăgubită. Alin. 3, art. 1000, Cod civil îi declară răspunzători pe
”stăpâni şi comitenţi, de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au
încredinţat”. Literatura juridică mai nouă, dar şi practica instanţelor tinde să admită că
răspunderea comitentului instituită de art. 1000 alin. 3 este un caz special de răspundere fără
culpă, în care se poate desluşi, cu un nou conţinut social-economic, ideea de risc. În această
concepţie, comitentul care are folosul eventual al activităţii prepusului, ar trebui să suporte
şi sarcinile acestei activităţi. Într-adevăr, comitentul, întrebuinţând prepuşi, îşi sporeşte
câmpul activităţii şi astfel introduce în societate o primejdie sporită de păgubire. Este, de
fapt, riscul de activitate pe care comitentul trebuie să îl suporte, căci paguba a fost cauzată
de această extindere, prin prepuşi, a propriei activităţi. Această viziune se adaptează cel mai
bine particularităţilor răspunderii pentru daune ecologice, în condiţiile în care, practic orice
activităţi umane (şi, mai ales, cele de natură economică) tind să prezinte un anumit risc
pentru calitatea mediului.

1.1.4. Problema abuzului de drept în domeniul ecologic.

Drepturile sunt recunoscute de societate pentru a permite titularului să tindă spre
anumite finalităţi, să-şi satisfacă anumite interese particulare, însă cu grija de a nu-i vătăma
pe ceilalţi şi cu respectarea intereselor generale. 94
Cu alte cuvinte dreptul subiectiv trebuie exercitat numai în scopul în vederea căruia
legea recunoaşte un asemenea drept. Altfel, titularul dreptului nu uzează, ci abuzează de
dreptul său, iar în acest caz el nu mai poate cere ocrotirea legii, ale cărei asprimi nu pot fi
puse în serviciul abuzului, adică al ilicitului. Din această perspectivă trebuie să analizăm

94
De exemplu, art. 41 alin. 6 din Constituţia României precizează că ”Dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care,
potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.
119
exercitarea dreptului în domeniul dreptului mediului, ramură în care, aproape în fiecare act
normativ, se subliniază interesul major pentru folosirea raţională şi gospodărirea judicioasă
a factorilor naturali.
În exercitarea drepturilor privind mediul trebuie să se pornească de la anticiparea
consecinţelor (v. principiul precauţiei) posibile asupra stării naturale a mediului, de la
folosirea raţională şi gospodărirea judicioasă a factorilor de mediu. În situaţia în care un act
a fost săvârşit de către titular în limitele exprimate mai sus, suntem în prezenţa unui act de
exerciţiu al acestui drept. Dacă însă încalcă limitele interne ale dreptului subiectiv,
nesocotind scopul social-economic în vederea căruia legea recunoaşte acest drept, suntem în
prezenţa unui act de exerciţiu abuziv al unui drept, fiindcă depăşeşte limitele teleologice
(interne, subiective) ale acelui drept subiectiv. Spre pildă proprietarul este în limitele
dreptului său de proprietate, ridicând pe propriul său teren o fabrică. Dacă însă această
fabrică poluează vecinii, suntem în prezenţa unui act de exerciţiu abuziv, al unui abuz de
drept, fiindcă exerciţiul dreptului subiectiv a depăşit limitele interne ale acestuia. În acest
caz, împrejurarea că fapta păgubitoare a fost săvârşită în exerciţiul unui drept încetează să
fie un scut împotriva ilicitului. Exerciţiul unui drept nu mai justifică fapta păgubitoare
fiindcă actul de exerciţiu constituie un abuz. Chiar dacă fapta nu este săvârşită cu intenţia de
a aduce prejudicii - în cazul nostru - calităţii factorilor de mediu, dar reprezintă o exercitare
a drepturilor subiective în condiţii necorespunzătoare de prudenţă şi diligenţă şi determină
efecte negative asupra stării naturale a mediului, ea reprezintă o abatere de la cerinţele
social-economice de ocrotire a acestuia şi ca atare, trebuie să antreneze răspunderea
culpabililor. În consecinţă, în condiţiile în care protecţia naturii reprezintă o problemă de
interes general, iar sursele de poluare a mediului ambiant se înmulţesc, trebuie folosite toate
căile legale de protecţie, inclusiv reprimarea abuzului de drept. Pentru a înţelege mai bine
exemplificăm cu alte câteva situaţii de abuz de drept, astfel:
- proprietarul unui teren agricol, în dorinţa obţinerii unui profit rapid ori din
neştiinţă foloseşte în cantităţi excesive pesticide şi alte substanţe chimice (îngrăşăminte cu
suprafosfaţi sau azot) care duc la infestarea apelor subterane, ori afectează alţi factori de
mediu producând mari prejudicii în zonă;
- acelaşi proprietar aplică neraţional irigaţiile, ceea ce poate duce la deteriorarea
mediului prin aşa numita înlănţuire secundară;
- exploatarea intensivă, chiar pe baza unor drepturi recunoscute să zicem a unei zone
turistice ş.a.m.d.

1.1.5. Raporturile de vecinătate.

Vecinii sunt obligaţi să nu-şi pricinuiască unii altora neajunsuri care exced
neajunsurile ce decurg normal din vecinătate. Însă, atunci când exercitarea unui drept este
un izvor de neajunsuri pentru vecini, prin aceea că introduce în bunul acestora mirosuri,
fumuri, trepidaţii, zgomote, unde electrice şi alte asemenea, cu toate că putea să evite atare
neajunsuri prin luarea unor măsuri de protecţie, pe care însă nu le-a luat, ne aflăm ca şi în
celelalte cazuri în faţa abuzului de drepturi. Şi în acest caz, actul de exerciţiu este ilicit fiind
săvârşit cu greşeală - intenţională sau neintenţională. Întrucât există raport de cauzalitate şi
aproape întotdeauna prejudiciul patrimonial pricinuit fie persoanelor - scăderea puterii de
muncă, prin crearea unor condiţii de viaţă neigenice -, fie bunurilor - scăderea valorii lor
reale sau deteriorarea lor - toate cerinţele răspunderii civile delictuale fiind întrunite,
reparaţiunea cu acest titlu va fi datorată vecinilor prejudiciaţi. Aici însă se cuvine a face o
precizare: în cazul abuzului de drept, dacă nu se dovedeşte intenţia sau culpa, nici o

120
răspundere nu poate lua naştere, iar în cazul raporturilor între vecini lipsa elementului
subiectiv nu împiedică naşterea unei obligaţii de garanţie, sub forma unei răspunderi civile
bazate numai pe cauzalitate, răspundere asemănătoare cu cea pentru fapta lucrurilor -
Răspunderea pentru tulburările (anormale) de vecinătate. De precizat că, conceptul de
vecinătate în dreptul mediului, dobândeşte noi dimensiuni întrucât, datorită
interdependenţelor ce caracterizează mediul ambiant, poluarea afectează nu numai interesele
vecinilor (ipotetici) dar se raportează ireversibil şi asupra patrimoniului natural colectiv.
Tocmai de aceea, din ce în ce mai des ”dreptul la despăgubire îşi găseşte
fundamentul juridic nu în conduita autorului daunei, ci în dreptul fiecăruia de a nu fi
privat, în tot sau în parte, de valoarea unui bun ori a unei situaţii şi de avantajele trase
de aici. Astfel, se fundamentează dreptul de a păstra în patrimoniul său bogăţia mediului
acestuia”.

1.1.6. Răspunderea pentru fapta lucrului.

Prin art. 1000 alin. 1, Cod civil se prevede că suntem, de asemenea, responsabili de
prejudiciul cauzat de lucrările ce sunt sub paza noastră. Această răspundere intervine atunci
când un lucru este la originea unui prejudiciu şi responsabilul răspunde ca şi când ar fi fost
consecinţa propriei sale culpe. În practică, acest fundament al răspunderii este invocat, mai
ales, în cazul pagubelor produse prin poluări accidentale şi fireşte numai atunci când
prejudiciul rezultat nu se poate identifica printr-o încălcare a dispoziţiilor din O.G. nr.
195/2005. Dispoziţiile art. 1000 alin. 1, pot fi deci aplicate numai când nu se poate aplica
regimul special al răspunderii pentru prejudiciul produs mediului, instituit de sus numita
Lege a protecţiei mediului.

1.1.7. Răspunderea civilă obiectivă.

Această răspundere obiectivă este fondată pe ideea de risc potrivit căreia orice
activitate urmăreşte un profit şi creează, pentru altul, un risc şi, de aceea, este just ca orice
prejudiciu pe care îl provoacă să fie reparat, fără a fi necesar a se dovedi o atitudine
culpabilă. Poluarea mediului, prin prejudiciile cauzate, producerea de efecte în lanţ, urgenţa
reparării lor, dificultatea reparării lor în natură, introduce în viaţa socială, şi chiar pentru
existenţa speciei umane, un izvor de primejdii deosebit de grave. Iată de ce răspunderea
pentru riscul creat faţă de mediul şi echilibrul ecologic se potriveşte mai bine materiei
noastre, motiv pentru care a devenit de fapt o formă de manifestare specifică a
răspunderii civile în dreptul mediului. În raport cu răspunderea bazată pe culpă,
răspunderea civilă pentru risc prezintă o serie de avantaje şi corespunde mai bine protecţiei
mediului. Printre aceste avantaje amintim:
- indemnizarea victimei - va avea loc întotdeauna (în cazul răspunderii pentru culpă
sunt cazuri când nu se poate antrena răspunderea şi astfel nici repara prejudiciul). Cazurile
de exonerare de răspundere sunt reglementate restrictiv la forţă majoră şi aceasta numai în
anumite condiţii;
- asigură o reparare completă, eficientă şi oportună, pe cât posibil în natură, a oricărui
prejudiciu adus mediului ambiant, chiar şi în acele situaţii în care stabilirea exactă a
autorului prejudiciului este imposibilă;
- stimulează o atitudine diligentă, prudentă, de folosire raţională a factorilor de
mediu;
- stimulează instituirea şi perfecţionarea unui sistem de asigurări;
- absolvă victima prejudiciului ecologic de la sarcina probei culpei poluatorului;

121
 - consacră răspunderea solidară, în cazul pluralităţii autorilor prejudiciilor.
Iată motivele pentru care Legea protecţiei mediului consacră răspunderea obiectivă,
independentă de culpă şi, respectiv, răspunderea solidară în cazul pluralităţii autorilor.
Această soluţie este o adaptare a instituţiei răspunderii civile la specificul domeniului
protecţiei mediului, în sensul satisfacerii cerinţelor principiului fundamental ”poluatorul
plăteşte”.

1.2. Regimul special al răspunderii instituit prin O.G. 195/2005

Având în vedere amploarea şi complexitatea problemelor privind consecinţele
negative ale poluării mediului ambiant, legiuitorul român, a simţit atât greutăţile adoptării
regimului clasic al răspunderii civile, stabilit prin art. 998 şi următorul din Codul civil, cât şi
nevoia instituirii unui regim special de răspundere pentru prejudiciile ecologice. Primul pas
a fost făcut de Constituţia României din 1991 care, prin art. 41(6), a introdus două posibile
fundamente ale răspunderii în materia pagubelor produse prin poluare şi anume:
- nerespectarea de către proprietar a sarcinilor privind protecţia mediului şi,
- respectarea obligaţiei de asigurare a bunei vecinătăţi.
Noua lege a protecţiei mediului, în art. 5, consfinţeşte faptul că „statul recunoaşte
oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, garantând, în acest scop,
printre altele, şi dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Fundamentul răspunderii civile a rămas însă tot cel clasic, fie art. 998 din Codul civil
şi următoarele, fie răspunderea civilă obiectivă pentru tulburările anormale de vecinătate.
Legea protecţiei mediului, prin adaptarea instituţiei răspunderii civile la specificul
răspunderii pentru prejudiciul ecologic şi a aplicării principiului general ”poluatorul
plăteşte” în art. 95, statuează, o cale derogatorie de la dreptul comun în materie de
răspundere civilă, declarând că în acest caz răspunderea pentru prejudiciul adus mediului
este:
a) obiectivă, independentă de culpă;
b) solidară în cazul pluralităţii autorilor şi
c) în mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate
speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.
În continuare, le vom analiza succint:
a) Instituindu-se răspunderea obiectivă, independent de culpă, se asigură o
protecţie mai substanţială a victimei prejudiciului întrucât aceasta va trebui să dovedească
numai existenţa prejudiciului şi raportul de cauzalitate între faptă şi pagubă. În această
situaţie dovada existenţei culpei nu mai este necesară iar în cazul pluralităţii autorilor
răspunderea este solidară (independent de culpă în raport cu victima).
Fiind vorba de o răspundere derogatorie de la dreptul comun, este necesar să stabilim
exact câmpul său de aplicare. Art. 95 alin 1, al Legii protecţiei mediului se mulţumeşte să ne
indice că această răspundere specială, obiectivă şi solidară, se aplică în cazul în care se
constată un ”prejudiciu”, termen ce este definit legal, în art.2, pct. 52, ca fiind „efectul
cuantificabil în cost, al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului,
provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre”.
Din această formulare rezultă că sunt supuse regimului special de răspundere, în
primul rând, prejudiciile, având efect cuantificabil în cost, asupra sănătăţii oamenilor,
bunurilor sau mediului şi apoi cele provocate mediului de poluanţi, activităţi dăunătoare sau
dezastre.

122
 Prin ”poluant” legea înţelege orice substanţă sub formă solidă, lichidă, gazoasă, de
vapori sau de energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care,
introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi
aduce daune bunurilor materiale.
Pentru precizarea termenului de ”activităţi dăunătoare” credem că trebuie să
recurgem la cel de ”deteriorare a mediului” care, în înţelesul legii, înseamnă ”alterarea
caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale şi antropice ale
mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi
antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii cauzate, în principal,
de poluarea apei, atmosferei şi solului, de supraexploatarea resurselor, de gospodărirea şi
valorificarea lor deficitară ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului”.
Termenul de ”dezastru” este definit de Ordonanţa nr. 47/1994 privind apărarea
împotriva dezastrelor în sensul ce urmează:
1) fenomene naturale distructive de origine geologică sau meteorologică, ori
îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca fenomene
de masă (cutremurele, alunecările şi prăbuşirile de teren, inundaţiile şi fenomenele
meteorologice periculoase, epidemiile şi epizootiile);
2) evenimente deosebite ce apar asupra mediului provocate de accidente (chimice,
biologice, nucleare, în subteran, avariile la construcţii hidrotehnice sau conducte magistrale,
incendiile de masă şi exploziile, accidente majore şi avarii pe căile de comunicaţii,
accidentele majore şi avarii mari la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii).
b) În conformitate cu art. 95 alin 1 al Legii protecţiei mediului, în cazul în care
prejudiciul este produs de mai mulţi autori, răspunderea este solidară. Este vorba de o
solidaritate pasivă legală, în sensul că, în cazul pluralităţii autorilor unui prejudiciu ecologic,
coautorii săi răspund solidar şi obiectiv în raport cu victima, independent de culpă. Şi acest
principiu special, derogator de la dreptul comun, are menirea de a contribui la repararea
completă, eficientă şi oportună a oricărui prejudiciu adus mediului ambiant. Şi de data
aceasta, victima va trebui să dovedească existenţa prejudiciului şi raportul de cauzalitate
între faptă şi pagubă, fără să se preocupe de dovedirea culpabilităţii coautorilor, aşa cum ar
fi cerut art. 1003 din Codul civil: ”când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor
persoane, acestea sunt ţinute solidar pentru despăgubire”.
De reţinut că Legea protecţiei mediului a instituit această răspundere obiectivă şi
solidară pentru prejudiciul adus - cu excepţia prejudiciilor cauzate speciilor protejate şi
habitatelor naturale, când răspunderea este subiectivă - datorită faptului că a avut în vedere
că, prin intermediul mediului, sunt afectate dincolo de interese individuale clar identificate
(situaţie în care se aplică dreptul clasic) şi interese colective. Şi tocmai pentru a garanta
apărarea acestui interes general al problemelor ecologice, Legea a stipulat, în art. 20, pct. 6,
o procedură civilă inedită: dreptul la acţiune în justiţie, în vederea conservării mediului, al
organizaţiilor neguvernamentale care promovează protecţia mediului, indiferent de cine a
suferit prejudiciul. Dacă la aceasta mai adăugăm şi dreptul fiecărei persoane de a se adresa
autorităţilor judecătoreşti direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia
mediului, pentru repararea unui prejudiciu ecologic ne dăm seama în ce măsură ”asemenea
dispoziţii revoluţionează reglementările anterioare în privinţa calităţii procesuale (active şi
pasive) în procesul civil, introducând noi perspective asupra noţiunilor de interes şi calitate
procesuală”.
Interesul public general, privind aspecte referitoare la protecţia mediului, poate fi
apărat de oricine, întrucât protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea atât a

123
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale cât şi a tuturor persoanelor fizice şi
juridice. Potrivit unei astfel de proceduri, societăţile civile - indivizii sau/şi organizaţiile lor
- pot să valorifice nu numai interesele lor directe, ci şi pe cele publice. Numai prin
funcţionarea unui astfel de mecanism poate fi gestionat mediul, din perspectiva unei
dezvoltări durabile, în interesul generaţiilor viitoare. Acest drept de acţiune în justiţie,
indiferent de cine a suferit prejudiciul - indivizi sau colectivităţi -, este asimilat, pe o scară
largă, de legislaţiile naţionale, ceea ce înseamnă că, în acele state, ocrotirea mediului
reprezintă un interes social special, ”un obiectiv de interes public major” cum îl defineşte
legea română. Apărarea unui astfel de interes social special nu poate fi făcută decât printr-un
mecanism special, prin care se recunoaşte dreptul la acţiune în justiţie, pentru prevenirea sau
repararea prejudiciului ecologic, alături de stat, atât asociaţiilor neguvernamentale cât şi
oricărei persoane fizice care îşi vede afectat dreptul său fundamental la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic.

2. Răspunderea contravenţională în materie de mediu.

Dacă aplicarea răspunderii civile are un caracter reparator, răspunderea
contravenţională şi cea penală au la bază criteriul ”pericolului social” pe care îl prezintă o
anumită faptă care prejudiciază valorile sociale speciale pe care le reprezintă protecţia şi
conservarea mediului ambiant. Deşi este aplicată pe scară largă în materia dreptului
mediului, răspunderea administrativă, pe lângă o serie de avantaje - operativitate în
procedura de constatare şi de aplicare a sancţiunilor contravenţionale (sunt executorii) -,
prezintă şi un dezavantaj semnificativ pentru mediu şi anume: cuantumul amenzilor rămâne
cu mult în urmă în raport cu gravitatea faptelor şi mai ales a consecinţelor negative asupra
mediului ambiant. Prin aplicarea amenzilor contravenţionale se urmăreşte, printre altele, şi
realizarea obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice de a suporta costul pentru repararea unui
prejudiciu şi de a înlătura urmările produse de acesta, restabilind condiţiile anterioare
producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plăteşte”. Amenzile încasate în
temeiul aplicării unei legi din domeniul protecţiei mediului se fac, 100%, venit la bugetul de
stat.
Contravenţia constituie fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social
mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca atare prin acte normative. Ne
aflăm, deci, în prezenţa unei contravenţii ori de câte ori vom constata o încălcare cu
vinovăţie - acţiune ori omisiune - a unor reglementări juridice privind protecţia mediului.
Culpa, deci vinovăţia este prezumată în cazul constatării nerespectării unor obligaţii legale
privind ocrotirea şi conservarea mediului.
Sancţiunile care se aplică sunt, în primul rând, amenzile, al căror minim şi maxim
sunt stabilite de acte normative, în funcţie de gravitatea impactului negativ al faptei şi de
împrejurarea dacă contravenientul este persoană fizică ori juridică.
Legea protecţiei mediului consacră o serie de categorii de contravenţii, sancţionate cu
amendă, indicând expres atât dispoziţiile legale încălcate cât şi cuantumul amenzii (art. 96).
Alte fapte considerate a fi contravenţii sunt prevăzute de legi speciale.
Reamintim că subiectul răspunderii contravenţionale, în condiţiile legii, poate fi
orice persoană fizică ori juridică, indiferent de cetăţenie sau rezidenţă.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se realizează de comisari şi
persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu, a Comisiei Naţionale pentru
Controlul Activităţilor Nucleare, de cadre de poliţie, jandarmi şi personalul Apărării
Naţionale, împuternicit în domeniile sale de activitate, conform atribuţiilor stabilite prin

124
lege. Constatarea contravenţiilor prevăzute la art. 96 din O.G. 195/2005 se realizează şi de
personalul structurilor de administrare şi custozii ariilor naturale protejate, numai pe
teritoriul ariei naturale protejate.
Actele de constatare a contravenţiilor întocmite de agenţii constatatori sunt acte
procedurale, potrivit reglementărilor legale, cu toate efectele prevăzute de legislaţia în
vigoare.

3. Răspunderea penală în materie de mediu.

Având în vedere caracteristicile protecţiei mediului şi conservării naturii, accentul se
pune pe acele mijloace de drept - în special de drept civil - care asigură, în primul rând,
prevenirea, conservarea şi după caz remedierea în natură a mediului ambiant iar subsidiar şi
în ultimă instanţă sunt aplicate măsurile represive ale dreptului penal. Deşi se află încă la
început de drum, putem constata faptul că se afirmă, deja, o legislaţie penală specială, având
ca obiect ocrotirea mediului, şi care a formulat un grup special de infracţiuni.
Faptele penale care constituie infracţiuni sunt prevăzute de art. 98 din Legea
protecţiei mediului, care enumeră un număr de 21 de infracţiuni. Pentru a fi calificate ca
atare, acestea trebuie să fie săvârşite cu vinovăţie şi să reprezinte un pericol social deosebit,
de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală. Aplicarea
reglementărilor penale, ca şi a celor civile, întâmpină o serie de greutăţi atât de natură
conceptuală cât şi de natură tehnică propriu-zisă. Astfel, şi în cazul răspunderii penale (ca şi
în ceea civilă) este necesar să distingem între prejudiciul adus integrităţii şi intereselor
personale, prin intermediul mediului natural, şi vătămarea cauzată mediului în sine,
independent de orice interes uman (problema dacă mediul în sine poate deveni subiect de
drept). Apoi, particularităţile infracţiunilor ecologice redeschid mult disputata problemă
dacă, lângă subiectul activ principal (autorul) persoană fizică, poate fi alăturată şi persoana
juridică ca subiect al răspunderii penale (aşa cum este în sistemul de commun law). Se pare
că spre această ultimă variantă se îndreaptă Comunitatea Europeană. Problema este extrem
de delicată, motiv pentru care Curtea de Justiţie a Comunităţi Europene a statuat, prin
Decizia sa din 2 octombrie 1991, că dreptul comunitar ”nu obligă un stat membru la
introducerea în dreptul său naţional a responsabilităţii penale a persoanelor juridice”. Dar,
printr-o interpretare ”per a contrario” a deciziei citate, suntem invitaţi să consacrăm, de bună
voie, principiul răspunderii penale a persoanelor juridice.
Ecologizarea dreptului penal va consacra, alături de această soluţie, şi altele mai noi
pentru a contribui efectiv la protecţia mediului. Până atunci însă, conform art. 99 al Legii
protecţiei mediului, constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu, de către
organele de urmărire penală, conform competenţei legale.
Descoperirea şi stabilirea, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, de către
comisarii Gărzii Naţionale de mediu, Comisiei naţionale pentru Controlul Activităţilor
Nucleare, jandarmi şi personalul împuternicit din cadrul Ministerului Apărării naţionale a
săvârşirii oricăreia dintre infracţiunile prevăzute în art. 98 din O.G. 195/2005, se aduce de
îndată la cunoştinţa organului de urmărire penală competent potrivit legii de procedură
penală.
Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea civilă
nu o exclude pe cea penală; cele doua răspunderi pot acţiona concomitent. Acest cumul al
celor două răspunderi este posibil datorită unei prime deosebiri existente între răspunderea
civilă şi cea penală; răspunderea civilă se întemeiază pe ideea răspunderii pentru un

125
prejudiciu adus unui anumit subiect de drept, iar răspunderea penală se întemeiază pe ideea
pedepsirii celui ce a săvârşit o faptă ilicită, apreciată de lege ca fiind o infracţiune.
Răspunderea penală este întemeiată pe principiul legalităţii incriminării, pentru acele
fapte care sunt expres prevăzute ca fiind infracţiuni. De reţinut că tentativa se pedepseşte.
Printre cele 21 de infracţiuni prevăzute în art. 98 al O.G. 195/2005 se numără:
(1) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă
penală de la 55000 lei (RON) la 60000 lei (RON), următoarele fapte, dacă au fost de natură
să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală:
- arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de pe
terenurile supuse refacerii ecologice;
- poluarea accidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcţionării
instalaţiilor, echipamentelor tehnologice şi de tratare şi neutralizare, menţionate în
prevederile acordului de mediu şi/sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu.
(2) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă
penală de la 65000 lei (RON) la 70000 lei (RON), următoarele fapte, dacă au fost de natură
să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală:
- poluarea prin evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deşeuri sau
substanţe periculoase;
- nerespectarea restricţiilor sau interdicţiilor stabilite pentru protecţia apei şi a atmosferei,
prevăzute de actele normative în vigoare;
- folosirea de momeli periculoase şi de mijloace electrice pentru omorârea animalelor
sălbatice şi a peştilor, în scopul consumului sau al comercializării;
- producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav
sănătatea umană;
- nerespectarea restricţiilor şi a interdicţiilor la vânat şi pescuit ale unor specii protejate
sau oprite temporar prin lege şi în zonele cu regim de protecţie integrală, potrivit
reglementărilor specifice;
- continuarea activităţii după suspendarea acordului de mediu sau autorizaţiei/autorizaţiei
integrate de mediu;
- nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase, precum
şi nerespectarea obligaţiei de depozitare a îngrăşămintelor chimice şi produselor de protecţie
a plantelor numai ambalate şi în locuri protejate;
- prezentarea, în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra
mediului, a bilanţului de mediu sau a raportului de amplasament a unor concluzii şi
informaţii false;
- producerea şi/sau importul în scopul introducerii pe piaţă şi utilizarea unor substanţe şi
preparate periculoase, fără respectarea prevederilor actelor normative în vigoare şi
introducerea pe teritoriul României a deşeurilor de orice natură în scopul eliminării acestora;
- importul şi exportul unor substanţe şi preparate periculoase interzise sau restricţionate;
- transportul şi tranzitul de substanţe şi preparate periculoase, cu încălcarea prevederilor
legale în vigoare;
- omisiunea de a raporta imediat despre orice accident major;
- producerea, livrarea şi utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a produselor de protecţie a
plantelor neautorizate;
- desfăşurarea de către persoanele juridice de activităţi cu organisme modificate genetic
sau produse ale acestora, fără a solicita şi obţine acordul de import/export şi/sau autorizaţiile
prevăzute de reglementările specifice;

126
 - cultivarea plantelor superioare modificate genetic de către persoanele fizice şi juridice
fără autorizaţie din partea autorităţii publice competente pentru agricultură şi fără contract
cu titularii autorizaţiilor de introducere deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor
modificate genetic.
(3) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani, următoarele fapte,
dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală:
- nerespectarea interdicţiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de protecţie
a plantelor sau îngrăşăminte chimice;
- provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante, a contaminării
mediului şi/sau a expunerii populaţiei la radiaţii ionizante, omisiunea de a raporta prompt
creşterea peste limitele admise a contaminării mediului, aplicarea necorespunzătoare sau
neluarea măsurilor de intervenţie în caz de accident nuclear;
- descărcarea apelor uzate şi a deşeurilor de pe nave sau platforme plutitoare direct în
apele naturale sau provocarea, cu ştiinţă, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele
naturale, direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanţe sau deşeuri
periculoase.
(4) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani, următoarele fapte:
- continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia;
- neluarea măsurilor de eliminare totală a substanţelor şi preparatelor periculoase care au
devenit deşeuri;
- refuzul intervenţiei în cazul poluării accidentale a apelor şi a zonelor de coastă;
- refuzul controlului, la introducerea şi scoaterea din ţară a substanţelor şi preparatelor
periculoase precum şi introducerea în ţară a culturilor de microorganisme, plante şi animale
vii din flora şi fauna sălbatică, fără acordul eliberat de autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului;
- aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenţie în caz de accident
nuclear;
- provocarea, cu ştiinţă, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale,
direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanţe sau deşeuri periculoase.
(5) În situaţia în care infracţiunile pedepsite conform alin. (3) şi (4) au pus în pericol
sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de persoane, au avut vreuna dintre
urmările prevăzute în art. 182 din Codul penal ori au cauzat o pagubă materială importantă,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar în cazul în care s-
a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei naţionale,
pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

127
 CAPITOLUL XIV

DREPTUL COMUNITAR AL MEDIULUI

1. Caracteristicile dreptului comunitar al mediului

Europa acoperă o suprafaţă de 10,5 milioane Kmp şi are o populaţie de peste 720
milioane de locuitori. Deci, continentul nostru cunoaşte o foarte mare densitate a populaţiei
şi o industrializare puternică, respectiv doi factori esenţiali care exercită asupra mediului un
impact deosebit de intens implicând riscuri multiple de deterioare. Forumurile ştiinţifice au
inventariat, în Europa, cincizeci şi şase de probleme ale mediului, din care 12 sunt
considerate a fi prioritare şi de lungă durată. Pentru exemplificare amintim: schimbările pe
care le suferă clima, rarefierea şi diminuarea stratului de ozon din stratosferă, reducerea
biodiversităţii, emisiile acide, oxidanţii fotochimici şi alte efecte ale ozonului din troposferă,
manageamentul apelor dulci, degradarea pădurilor, pericolele pentru zonele de coastă şi
managementul acestora, reducerea deşeurilor şi ameliorarea managementului lor, stresul
urban, riscurile chimice şi accidentale majore (Europe’s Environment - European
Enviranment Agency 1995). Toate aceste date şi probleme îşi pun, fireşte, amprenta şi pe
cooperarea regională.
Unitatea mediului natural ca şi numeroasele probleme amintite mai sus au determinat
o cooperare şi o reglementare juridică susţinută, acestea fiind singurele forme de soluţionare
a problemelor generale ale protecţiei mediului.
În cadrul U.E., scopul reglementărilor juridice privind protecţia mediului este de a
pune în concordanţă, de a armoniza reglementările diferitelor domenii al căror obiectiv
principal coincide cu necesităţile integrării economice. Pentru aceasta nu este necesar ca
reglementările să cuprindă în aceeaşi măsură toate domeniile sectoriale ale mediului. De
aceea, nu putem vorbi de un drept comunitar al protecţiei mediului ca de un sistem de sine
stătător ci doar de o activitate comună de legiferare în domeniul protecţiei mediului. Această
activitate de legiferare este stimulată de anumite principii, directive şi politici ca şi de
experienţa dobândită.
La data încheierii tratatului de la Roma (1957), cu care prilej s-a constituit
Comunitatea Europeană, protecţia mediului nu putea fi introdusă printre priorităţile
colaborării. Preocuparea generală, în aceea vreme, se concentra asupra domeniilor de
colaborare economică. Apariţia problematicii legată de protecţia mediului nu s-a lăsat, însă,
prea mult aşteptată, mai ales că problemele deteriorării mediului sunt, într-o anumită
măsură, o consecinţă, nedorită, a creşterii economice. Deci, pe termen lung, deteriorarea
mediului constituie un factor care influenţează inevitabil creşterea economică, indiferent
dacă i se acordă sau nu atenţia cuvenită. Tocmai de aceea (fireşte şi datorită Conferinţei de
la Stockholm), la întrunirea de la Paris, din 19 septembrie - 2 octombrie 1972, a celor nouă
şefi de stat şi guvern ai Comunităţii se declară că:
”Creşterea economică nu este o creştere în sine. Obiectivul său cel mai important este
reducerea diferenţierii condiţiilor de viaţă. Creşterea trebuie să aibă loc cu participarea
tuturor partenerilor sociali. Rezultatul va fi îmbunătăţirea calităţii vieţii şi a nivelului de trai.
Conform spiritului European, trebuie acordată o atenţie specială valorilor constante
nemateriale cum este şi protecţia mediului. Numai astfel dezvoltarea va servi într-adevăr

128
omenirea”. Ca atare, instituţiile CEE au fost invitate să pregătească un program de acţiune în
materie de mediu.
Nu după mult timp, în cadrul CEE şi apoi al U.E, au fost elaborate şi adoptate cinci
programe de acţiune în 1973, 1977, 1983, 1987, şi 1993, care exprimă, de fapt, concepţia
comunitară în privinţa protecţiei şi ameliorării mediului. Aceste programe de acţiune
constituie declaraţii de intenţii politice ce cuprind măsurile preconizate conform unui
calendar precis. Deci, ele nu au forţă juridică.
Primele două programe, care au funcţionat între anii 1974-1976 şi 1977-1981, au
definit principiile de bază şi obiectivele fundamentale ale politicii comunitare în domeniul
mediului şi au însemnat răspunsuri imediate la problemele grave ridicate de poluare. Prin
ele, în scurt timp, s-a ajuns la concluzia că, în domeniul mediului, a preveni este mult mai
important decât a combate. Toate aceste idei au fost concretizate în cel de al treilea program
(1983-1986) care a stabilit de fapt, pentru prima dată, priorităţile acţiunii comunitare în
domeniul protecţiei şi ameliorării mediului. Astfel, a fost definită o strategie globală şi
preventivă de protecţie a mediului şi a resurselor, care a determinat o revizuire a conceptelor
şi resurselor numeroaselor procedee industriale (tehnologii proprii şi de reciclare,
subordonarea autorizării construirii marilor lucrări industriale şi de infrastructură unui studiu
prealabil al impactului lor asupra mediului, etc).
Continuând această strategie preventivă, cel de al patrulea program de acţiune (1987-
1992) a reuşit să facă din protecţia şi ameliorarea mediului un element esenţial al oricărei
politici comunitare, economice şi sociale. Acest program a însemnat o abordare mai
integratoare în materie de prevenire şi ameliorare a poluării mediului, în scopul de a se evita
transferul poluării mediului dintr-o regiune în alta.
Confirmând această strategie, cel de al cincilea program de acţiune (1993-2000),
intitulat sugestiv ”Către o dezvoltare durabilă”, a adoptat o nouă abordare a problemelor
mediului, cea a dezvoltării durabile, care priveşte deopotrivă problemele ecologice,
activităţile economice şi sociale, precum şi perspectivele generale ale dezvoltării Marea
miză a acestui program constă în reconcilierea între mediu şi dezvoltare care să asigure atât
pentru generaţiile de azi cât şi pentru cele viitoare un mediu care să permită un nivel ridicat
de prosperitate economico-socială şi calitate a vieţii. Acest program, fiind fondat pe
principiul dezvoltării durabile, implică nu numai autorităţile, ci şi pe toţi cetăţenii care au o
responsabilitate comună faţă de mediu (principiu enunţat şi în tratatul de la Maastricht) şi
vizează stabilirea unei structuri pentru aplicarea Agendei 21, la care au subscris atât
Uniunea Europeană cât şi statele membre, în cadrul Conferinţei ONU privind mediul şi
dezvoltarea de la Rio (1992). Programul este compus din trei părţi. Prima parte reprezintă,
de fapt, un adevărat raport asupra mediului, exprimând o strategie destinată să rupă cu
tendinţele de până atunci şi să promoveze cerinţele dezvoltării durabile. Partea a II-a
reprezintă un inventar al ameninţărilor şi problemelor ecologice în context internaţional şi
indică ceea ce U.E şi statele membre trebuie să facă în cadrul unei cooperări internaţionale
sau bilaterale. Partea a treia a documentului este succintă şi generală tratând probleme ca:
alegerea priorităţilor, costurile etc. La jumătatea teremenului de realizare a programului
(1995) s-a făcut o evaluare, cu care prilej s-a întocmit o listă a măsurilor orizontale şi
domeniilor de acţiune care trebuie să fie urmărite cu prioritate precum şi un plan în cinci
puncte în vederea determinării unei structuri a costurilor corespunzătoare în viitor. În fine,
inspirându-se din lucrările Conferinţei de la Rio, programul al cincilea insistă pe ideea
”parteneriatului” (dialogul cu toţi partenerii, publici şi privaţi şi concentrarea activităţii
acestora) şi, totodată, lărgeşte substanţial panoplia instrumentelor de protecţie a mediului -

129
prin intensificarea măsurilor de ordin fiscal şi preconizarea unei ”fiscalităţi ecologice
europene” - şi insistă pentru aplicarea mai consecventă a mijloacelor de răspundere civilă.

Al şaselea program de acţiune - Mediul înconjurător 2010: viitorul este în

mâinile noastre. Acest ultim program se concentrează pe patru direcţii principale:
schimbarea climatică, biodiversitatea, mediul înconjurător şi sănătatea şi gestionarea
susţinută a resurselor şi reziduurilor. În ceea ce priveşte schimbarea climatică, obiectivul UE
pe termen scurt este atingerea obiectivelor prevăzute în protocolul de la Kyoto, şi anume
reducerea cu 8% a emisiilor de gaz faţă de anul 1999, reducere prevăzută pentru 2008-2012.
Pe termen lung, se prevede o creştere a acestui procent la 20-40%. În ceea ce priveşte
biodiversitatea, obiectivul îl reprezintă protejarea şi restaurarea structurii şi funcţionării
sistemelor naturale, în timp ce, în ceea ce priveşte relaţia dintre mediul înconjurător şi
sănătate, se urmăreşre asigurarea acelui nivel de calitate a mediului care să garanteze
sănătatea publică.

2. Bazele „constituţionale” ale reglementărilor UE

În ultimul deceniu Tratatul de la Roma nu a mai putut oferii soluţii pentru rezolvarea
multiplelor probleme cu care se confruntau statele europene în privinţa protecţiei şi
ameliorării mediului. Acest fapt, pe lângă multe altele, a stat la baza necesităţii modificării
unor prevederi ale convenţiei. Astfel, la 27 februarie 1986 a fost adoptat Actul Unic
European (Single European Act) care, din punct de vedere al protecţiei mediului, a introdus
modificări fundamentale în tratatele organice ale Comunităţii Europene, rezolvând bazele
protecţiei mediului. În acest sens, art. 100 al tratatului în vigoare a fost completat cu un
articol nou 100A şi a fost introdus un nou titlu VII, intitulat ”Mediul” care conţine articolele
130R, 130S şi 130T. Ulterior, toate aceste prevederi au fost modificate, într-o oarecare
măsură, de Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992. În cele ce urmează vom trece în
revistă câteva din aceste articole, semnalând în acelaşi timp şi ultimele modificări aduse în
1992.
Pentru a fi cât mai compleţi amintim, în prealabil, că Tratatul de la Maastricht, în
articolul doi, se referă la dezvoltarea durabilă, adică la soluţionarea conflictelor între
interesul economic şi cel al mediului, iar în articolul trei se referă direct la politica de mediu.
Dispoziţiile articolului 100A, deşi se concentrează asupra formării unei pieţe
comune, conţin şi unele referiri la protecţia mediului. Acest articol este deci aplicat atunci
când interesul primordial îl constituie mişcarea liberă a mărfurilor şi serviciilor. Totodată,
protecţia mediului, ca un punct de vedere complementar important, este menţionată şi
separat şi nu oricum, ci ca bază de pornire, fiind considerată ”gradul înalt al apărării”
mediului. Deci, chiar şi în condiţiile întemeierii pieţei libere, măsurile de protecţie a
mediului pot fi încorporate în documente, atât la nivelul Uniunii cât şi la nivel naţional, doar
dacă nu sunt discriminatorii. Dacă ele solicită, de exemplu, îndeplinirea criteriilor de
protecţie a mediului doar la produsele de import, pe când la produsele proprii nu, pe drept
cuvânt o astfel de soluţie este criticabilă şi, fireşte, se impun măsuri de corecţie
corespunzătoare.

Articolul 130R, aliniatul 1

”Măsurile întreprinse de Comunitate cu privire la mediu urmăresc următoarele
scopuri:
- să păstreze, să apere şi să amelioreze calitatea mediului;

130
 - să contribuie la apărarea sănătăţii oamenilor;
- să asigure valorificarea corespunzătoare şi raţională a resurselor naturale.”
Să evidenţiem cel de al treilea obiectiv: problema gestionării resurselor naturale.
Constatăm că s-a dorit întărirea principiului după care resursele naturale pot fi reînnoite şi
gestionate astfel încât să nu se pună în pericol înnoirea lor, iar cele ce nu pot fi reînnoite să
nu fie risipite.

Articolul 130R, aliniatul 2

”Acţiunile comunităţii privind mediul trebuie să se bazeze pe următoarele principii:
- să se întreprindă măsuri de preântâmpinare,
- să fie tratate sursele care produc daune mediului şi
- poluatorul trebuie să plătească.
Cerinţele de protecţie a mediului trebuie să facă parte integrantă din politica generală
a comunităţii”
Convenţia de la Maastricht din 1992 a introdus două principii, două cerinţe teoretice,
şi anume principiul precauţiei (precuationery principle) respectiv al celei cu grad înalt de
protecţia mediului. Articolul 130R evidenţiază deci patru principii: principiul prevenirii de o
importanţă de prim ordin, intervenţia la sursa poluării, ca o completare la primul principiu,
principiul poluatorul plăteşte, ca să folosim o formulă mai veche, şi ca o ultimă problemă de
bază, principiul integrării consideraţiilor ecologice în toate politicile comunitare.
Cele două principii apărute în urma modificărilor din 1992 urmăresc să întărească în
mod substanţial activitatea de prevenire prin introducerea precauţiuei.

Articolul 130R, aliniatul 3

”Comunitatea, pregătind măsurile privind mediul, trebuie să aibă în vedere:
- informaţiile ştiinţifice şi tehnice corespunzătoare;
- caracteristicile mediului din diferite regiuni ale comunităţii;
- avantajele şi costul măsurilor preconizate sau neîntreprinse;
- dezvoltarea economică şi socială unitară a Comunităţii şi dezvoltarea armonioasă a
regiunilor”.

Articolul 130R, aliniatul 4

”Comunitatea intervine în domeniul mediului când obiectivele menţionate în alin.1 se
pot realiza mai avantajos la nivelul comunităţii decât la nivelul unor ţări membre. Cu unele
excepţii, statele membre finanţează şi execută măsurile întreprinse”.
În acest ultim aliniat se pune problema priorităţii măsurilor comunitare adică a
ierarhizării diferitelor măsuri de intervenţie. Concepţia generală pe acest tărâm indică faptul
că ”soluţia cea mai realizabilă” se referă numai la soluţia de caz şi nu urmăreşte stabilirea
unui drept de prioritate pentru măsurile comunitare. Poziţia de adoptat se stabileşte, de la
caz la caz, deoarece este foarte greu de determinat conţinutul soluţiei ”celei mai realizabile”.
Ceva poate fi ”mai bine realizat” dacă atinge mai rapid scopul, este mai ieftin, are în vedere
mai mulţi factori, emite o poluare mai mică ş.a.

Articolul 130R, aliniatul 5

”Uniunea şi statele membre, în cadrul competenţei proprii, colaborează cu terţe ţări şi
cu organizaţiile internaţionale corespunzătoare. Stabilirea colaborării cu Uniunea este
rezultatul înţelegerii între Uniune şi ţările interesate, iar negocierile şi încheierea acordurilor

131
trebuie să se desfăşoare conform articolului 228. Toate acestea însă nu îngrădesc dreptul
statelor membre de a negocia în cadrul unor organizaţii internaţionale şi de a încheia
convenţii internaţionale”
Participarea Uniunii la negocierea şi semnarea unor convenţii internaţionale,
înseamnă că, în cazul dat, Uniunea intervine în locul ţărilor membre. Dreptul comunitar al
mediului este format în mare parte din acele convenţii unde şi Uniunea este parte
contractantă.

Problematica de bază a Articolului 130S o constituie cea a competenţei juridice, mai

precis chestiunea dacă Uniunea poate lua, în domeniul protecţiei mediului, decizii cu forţă
juridică obligatorie. Cea mai uzitată formă de reglementare este directiva, care de fapt este
instrumentul principal de realizare a politicii comunitare a mediului. Ea împuterniceşte
Uniunea să stabilească obiective, standarde şi procedee, dar în acelaşi timp asigură o
oarecare flexibilitate pentru ţările membre, deoarece realizarea concretă a directivelor se
face prin intermediul legislaţiei şi reglementărilor naţionale.
Se cuvine precizat însă, că libertatea asigurată pentru realizarea concretă a
directivelor nu este aboslută. Directiva reprezintă o recomandare dar pretinde un
anumit comportament care este obligatoriu pentru legislaţiile naţionale. Posibilitatea
aplicării particularităţilor naţionale constă, în acest caz, în faptul că după competenţă fie
autorităţile locale fie cele centrale stabilesc condiţiile concrete de autorizare, dar, în toate
cazurile, autorizările sunt condiţionate obligatoriu de studiul de impact.

Articolul 130T
”Măsurile comune de protecţie acceptate în baza articolului 130S nu exclud
posibilitatea ca statul membru să menţină sau să introducă măsuri mai severe faţă de cele
cuprinse în convenţie”.
Conform acestei formulări, măsurile întreprinse de Comunitate nu frustează statul
membru de a adopta măsuri asemănătoare, (când comunitatea a întreprins deja o măsură
anume) sau chiar măsuri noi (când comunitatea nu a adoptat nici o măsură). Trebuie avut în
vedere că la interpretarea unui text se va ţine cont de întregul context al tratatului precum şi
de faptul că, respectând principiul proporţionalităţii, măsurile întreprinse de un membru pot
fi mai aspre şi nicidecum nu pot conţine prevederi mai blânde faţă de cele acceptate în
cadrul comunităţii.

3. Unele domenii de reglementare ale dreptului mediului al UE

Conţinutul reglementărilor comunitare ale protecţiei mediului diferă în funcţie de
obiectul protejat. Există multe opinii privind aceste clasificări, motiv pentru care acum nu ne
vom ocupa de prezentarea lor. În opinia noastră, urmărind un raţionament de generalizare,
putem face următoarea clasificare:
- reglementări generale cu o importanţă în politica de mediu;
- reglementări privind siguranţa nucleară şi materialele radioactive;
- reglementări privind protecţia şi gospodărirea apelor;
- reglementări privind protecţia calităţii aerului şi cele privind poluarea atmosferei;
- reglementări privind prejudiciile poluării fonice;
- reglementări privind materialele chimice, riscul industrial şi biotehnologic;
- reglementări privind protecţia naturii.

132
 În cele ce urmează evidenţiem doar câteva detalii - în special cele privind
reglementările cu caracter general - pentru a putea remarca direcţiile şi metodologia
reglementărilor comunitare referitoare la protecţia mediului. În analiza noastră nu vom
urmări împărţirea amplă de mai sus ci ne vom folosi de una mai simplificată, după cum
urmează:
- reglementări generale;
- protecţia naturii;
- ape;
- aer;
- zgomot;
- materiale chimice;
- deşeuri.
-
3.1. Reglementări generale
a) Recomandarea Consiliului nr. 75/436 scoate în evidenţă importanţa principiului
poluatorul plăteşte. Punctul 2 al anexei la Recomandare, care detaliază propunerea, defineşte
acest principiu după cum urmează:
Atât Uniunea Europeană cât şi statele membre trebuie să accepte în legiferarea lor
principiul ”poluatorul plăteşte” conform căruia persoanele fizice şi juridice răspunzătoare de
poluare, care activează în cadrul dreptului privat sau al dreptului public, trebuie să suporte
costul cheltuielilor necesare măsurilor care vor duce la lichidarea poluării sau la reducerea
ei, ce serveşte la obţinerea valorilor limită sau la cerinţele similare pentru ca mediul să
corespundă scopurilor calitative, iar în cazul în care nu există astfel de prevederi, să
corespundă unor dispoziţii similare ale administraţiei. Trebuie adăugat că, în aplicarea
principiului poluatorul plăteşte, statele membre nu pot face deosebire în raport de faptul că
efectele poluării apar pe teritoriul lor sau al altor ţări.
b) Din rândul dispoziţiilor generale, se evidenţiază, în mod deosebit, Directiva
Consiliului nr. 85/337 care instituţionalizează evaluarea obligatorie a impactului asupra
mediului. Conform articolului 3 ”Evaluarea efectelor mediului defineşte, descrie şi
estimează în mod corespunzător, efectul direct sau indirect al proiectelor cu privire la unele
cazuri, în concordanţă cu dispoziţiile art. 4 (care conţine lista stabilimentelor pentru care a
fost sau va fi obligatorie evaluarea impactului asupra mediului) şi articolul 11 (care conţine
norme cu privire la aplicarea lor în statele membre) avându-se în vedere factorii:
- populaţia, fauna şi flora;
- sol, apă, aer, climă şi peisaj;
- interacţiunile celor doi factori din aliniatele precedente
- bunuri materiale şi moştenirea culturală.
c) Din rândul dispoziţiilor generale mai remarcăm alte două, elaborate în 1990: cel
despre organisme modificate genetic (OMG) şi cel despre microorganisme, pe care le
reamintesc aici din lipsa unui alt loc mai corespunzător în cadrul cursului. Ambele directive
(90/219 şi 90/220) formulează o serie de reguli comune în cadrul UE privind utilizarea
MMG (microorganismelor modificate genetic) în laboratoarele de cercetare şi în industrie şi,
în acelaşi timp, măsurile adecvate de protejare a sănătăţii umane şi a mediului faţă de orice
risc apărut din activităţile care folosesc MMG. De altfel aceste directive conţin anumite
cerinţe, respectiv limite, în centrul cărora stă obligaţia de a informa în mod corespunzător,
de a înştiinţa în prealabil, de a ţine sub observaţie şi informare continuuă 95 .
95
v. M. Duţu op. cit. vol. II, p. 282
133
 d) Reglementarea cu numărul 1210/90 a consiliului înfiinţează Biroul European de
Protecţia Mediului precum şi reţeaua de observaţii şi informaţii europene. Importanţa
primordială a reglementării, care este o continuare a celor descrise la punctul 3, constă în
întocmirea informaţiilor corespunzătoare şi înfiinţarea unei baze de date privind situaţia
mediului şi a impactului de mediu, ale cărei informaţii să fie folosite în vederea orientării
activităţilor.
e) O importanţă deosebită o are Directiva nr. 90/313 cu privire la libera accesibilitate
la informaţii de mediu. Potrivit documentului, informaţiile relative la mediu trebuie să fie
puse, la cerere, la dispoziţia oricărei persoane fizice sau juridice, fără o justificare, iar orice
refuz trebuie motivat şi poate face obiectul unui recurs judiciar sau administrativ.
f) Unul din punctele cardinale ale concepţiei reglementărilor Uniunii Europene îl
constituie generalizarea tendinţelor de autoreglementare. Avându-se în vedere că
Uniunea s-a format din comunitate economică şi comercială, este firesc ca reglementările să
se concentreze, în primul rând, în jurul acestor chestiuni. Tocmai de accea, o parte a
directivelor sau a altor documente oferă celor chemaţi să aplice normele privind protecţia
mediului, posibilităţi largi de concretizare iar societăţii, care trebuie să fie informată
permanent despre starea mediului, garanţia accesului liber la informaţii, care să-i permită să
identifice căile cele mai potrivite de aplicare a reglementărilor.
Trecerea de la reglementare juridică la autoreglementare se face prin BAT, adică prin
cea mai eficientă rezolvare posibilă, concept ce a apărut în directivele referitoare la
poluarea aerului, iar mai apoi şi în directivele cu privire la deşeuri. Nivelul BAT este impus
de norme juridice dar este determinat de tehnologia prorpiu-zisă a ramurii industriale
respective. Stabilirea cerinţelor efective însă solicită, din nou, intervenţia statului. La
determinarea nivelului BAT trebuie avut în vedere şi costul său, care nu trebuie să
depăşească, pe cât este posibil, nivelul proporţionalităţii. Toate acestea sunt chestiuni care
nu pot fi rezolvate numai prin reglementare juridică (şi tocmai aceasta este esenţa BAT-ului)
ci solicită o clarificare valorică şi procedurală fundamentală.
Probleme asemănătoare se pun şi în cazul GLP-urilor (good laboratory practice),
adică procedeul corespunzător analizelor de laborator.
Şi de această dată este vorba de faptul că, în cadrul juridic dat, numai practica
efectivă de laborator poate determina nivelurile propuse. Pe de altă parte, tocmai activitatea
de laborator, adică analiza de laborator insăşi, va efecuta şi măsurătorile privind mediul.
Degeaba avem noi o metodă clară de reglementare, sau chiar o reglementare concretă, dacă
măsurătorile nu sunt autentice şi credibile ori nu pot fi convertibile între diversele ţări
membre. Nici Consiliul UE nu este capabil să urmărească rezultatele obţinute de unele ţări,
dacă acestea nu pot fi comparate în cadrul unui sistem acceptat de toţi.
Sistemul GLP impune elaborarea unui program corespunzător de control, al
laboratoarelor, adică al procedeelor propriu-zise de control şi evaluare. Merită o menţiune
separată protecţia rezultatelor măsurătorilor de laborator, adică a caracterului secret al
rezultatelor, al datelor şi faptelor ce au servit ca bază analizelor de laborator. Caracteristica
esenţială a analizelor de laborator însă trebuie să fie asigurarea calităţii, adică controlul
corectitudinii acreditării laboratorului. Acest lucru cere de la sine unitate organizatorică şi
procedurală, ceea ce se realizează însă tot prin autoreglementare şi autocontrol.

3.2. Protecţia naturii

În domeniul protecţiei naturii se manifestă tendinţa ca Uniunea să adere, în numele
statelor membre, la convenţiile internaţionale. Dar există şi câteva produse ale legislaţiei

134
proprii. Dintre acestea evidenţiem Directiva nr. 79/409 referitoare la protecţia păsărilor
sălbatice, modificată recent de Directiva nr. 91/244 prin care s-a completat lista păsărilor
protejate.
Protecţia se extinde la păsările vii, la ouăle şi cuiburile lor, şi la locurile unde trăiesc
în spaţiul european, cu o atenţie specială pentru cele enumerate în anexa documentului şi
care necesită măsuri excepţionale. În cazul acestor păsări, conform capitolului 3, alin. 2:
”Păstrarea, menţinerea şi refacerea biotopilor şi locurilor de existenţă se pot realiza,
în primul rând, prin mijloace ca:
a) crearea unor zone, spaţii protejate;
b) menţinerea şi îngrijirea, atât în interiorul cât şi în exteriorul spaţiilor protejate,
conform necesităţilor locurilor de existenţă.
c) refacerea biotopilor distruşi;
d) înfiinţarea biotopilor”.
Pe lângă toate acestea mai sunt nenumărate obligaţii începând cu cercetarea şi până la
introducerea unor interdicţii ca de ex. omorârea sau ţinerea în captivitate a păsărilor
sălbatice, distrugerea cuiburilor, deranjarea păsărilor în cuib etc.

3.3. Protecţia apelor

Deversarea materialelor poluante în ape este reglementată de Uniunea Europeană
prin două modalităţi:
- Metoda Standardelor de Emisie Uniforme (Unform Emmision Standards) sau cu
o altă denumire valori limită (limit value), care stabileşte cantitatea maximă a materialelor
poluante ce pot fi introduse în apă.
- Standardele de calitate a mediului (Environmental Quality Standards) stabilesc,
în schimb, care este valoarea maximă a concentraţiei substanţelor poluante ce nu poate fi
depăşită în apa receptoare.
Standardele de emisie uniforme pot fi aplicate în cazul aşa numitelor poluări la
diferite puncte fixe. Cu ajutorul lor, la locul introducerii substanţelor poluante se poate
reglementa ce cantitate poluantă este deversată în apă. Avantajul metodei este că îi obligă pe
toţi poluatorii să obţină acelaşi grad de filtrare. Dezavantajul este că, în unele cazuri,
caracterul receptorului ar necesita stabilirea unor valori limite mai aspre decât cele
prevăzute în directivele UE iar alteori posibilitatea diluării este atât de mare încât ar fi mai
rentabilă aplicarea unor valori limită mai blânde. Din acest motiv UE tinde spre o soluţie
combinată a celor două metode, ele fiind aplicate paralel sau împreună.
Standardele de calitate a mediului stabilesc care poate fi concentraţa maximă a
substanţelor poluante în apă. Cu această metodă se poate regla cantitatea substanţelor
poluante din ape.
Din reglementările juridice ale Uniunii Europene referitoare la acest domeniu putem
distinge următoarele forme principale de norme juridice:
- directive vizând calitatea apelor, care prevăd valori limită pentru anumite substanţe
poluante în scopul protejării diferitelor utilizări ale apei.
- directive privind unele ramuri industriale, referitoare la procese industriale;
- directive de produs, care interzic utilizarea anumitor produse, ori înăspresc
condiţiile în care pot fi folosite anumite materiale;
- şi, în sfârşit, directivele referitoare la anumite materiale poluante, care asigură baza
de reglementare a cantităţilor de materiale toxice ce pot ajunge în mediul acvatic.

135
 În momentul de faţă se află în pregătire Directiva integrată de reglare a calităţii
apelor (Integrated Pollution Control Directive) care, pe lângă multe altele, impune folosirea
Best Available Tehnology - Tehnologia cea mai bună posibiă pentru reglarea calităţii apelor.
Conceptul însă este foarte greu de definit pentru că fiecare stat îl interpretează diferit.

3.4. Poluarea aerului

Intervenţia comunitară împotriva poluării aerului foloseşte mai multe metode. Una
din acestea o constituie faptul că U.E. a aderat la mai multe convenţii internaţionale din
acest domeniu. Unele dintre acestea ţintesc protecţia împotriva poluării aerului de către
anumite produse, altele se concentrează asupra unor stabilimente ori fixează criterii de
acceptare a unor produse poluante. Concluzionând, putem deosebi următoarele tehnici de
reglementare privind protecţia poluării aerului.
- reglementări care consideră ca bază valorile minime de imisie (de saturaţie)
- reglementări care prevăd reguli pentru obiectivele industriale poluante;
- reglementări privind locurile de ardere a deşeurilor;
- reglementări referitoare la poluanţii care se deplasează în aer;
- reglementări privind unele norme de produs.
Din rândul acestora vom evidenţia câteva exemple fără a avea pretenţia că abordăm
problemele în totalitatea ei. Unele tipuri de reglementări stabilesc valori limită sub forma
unor criterii principale a căror respectare trebuie să fie supravegheată permanent.
1. Unul din exemple îl constituie Directiva nr. 70/220 privind poluarea aerului
produsă de către mijloacele de transport motorizat. Directiva stabileşte valori de emisie
privind monozidul de carbon şi hidrocarburile nearse, la care se adaugă şi oxizi de nitrat.
Directiva aplică tehnica de armonizare optimă, deci nu sporeşte cerinţele obligatorii
ci acestea intervin prin autorizaţii necesare de punere în circulaţie a produselor.
2. Directiva nr. 84/360 stabileşte criteriile obligatorii de funcţionare a unor unităţi
industriale, prescrind statelor membre ca, în cazul fabricilor menţionate în anexa I - punerea
acestora în funcţiune să fie posibilă numai după autorizarea lor. Printre criteriile
recomandate figurează şi obligativitatea aplicării tehnologiei celei mai bune posibile, cu
condiţia ca aceasta să nu necesite costuri exagerate, iraţionale.
Anexa II conţine lista materialelor poluante, cu un grad mare de periculozitate. Dintre
numeroasele obligaţii şi posibilităţi privitoare la aplicare, evidenţiem doar două: statele
membre pot delimita teritorii supuse în mod deosebit poluării, unde fireşte se impun măsuri
de protecţie mai drastice; şi obligativitatea controlării poluării produse de unităţile
economice.
3. Directiva nr. 82/511 conţine reglementări de altă natură şi anume referitoare la
accidentele industriale şi, legate de acestea, la rezolvarea măsurilor de avarie, utilizând
experienţa dobândită cu prilejul accidentului din 1976 produs de fabrica de produse chimice
din Seveso. Directiva introduce proceduri care contribuie la determinarea situaţiilor în cazul
unor accidente, caz în care primul pas îl constituie informarea rapidă şi temeinică.

3.5. Deşeurile
Sistemul de reglementare al Comunităţii referitor la deşeuri are următoarea
construcţie:
- reglementări - cadru privind deşeurile, care conţin în acelaşi timp şi strategia
manipulării acestora;
- se acordă atenţie deosebită deşeurilor toxice şi periculoase;

136
 - anumite deşeuri constituie obiectul unor reglementări proprii;
- reglementări privind transportul deşeurilor peste graniţă;
- o atenţie deosebită este acordată manipulării deşeurilor locale şi comunale.
a) Prima regleme mai cuprinzătoare referitoare la deşeuri este Directiva 75/442,
intitulată Despre deşeuri în general. În primul său articol aceasta defineşte noţiunea după
cum urmează: ”deşeul este orice material sau obiect pe care proprietarul îl depune sau
doreşte să-l depună conform reglementărilor naţionale în vigoare...” Bine înţeles, dispoziţiile
generale nu pot cuprinde toate tipurile de deşeuri. Astfel, deşeurile radioactive, cadavrele
animale, apa reziduală, etc. nu sunt înşiruite, fiind cuprinse în alte dispoziţii specifice. De
altfel, directiva conţine mai ales dispoziţii generale cu privire la preîntâmpinarea producerii
deşeurilor prin reciclarea lor, refolosirea acestora, extragerea din deşeuri a componentelor
de bază, sau folosirea lor ca surse de energie, avându-se în vedere atât sănătatea oamenilor
cât şi protecţia mediului. Pentru astfel de activităţi, cel care manipulează deşeurile are
obligaţia de a obţine autorizaţii prealabile.
De menţionat că dispoziţiile generale de mai sus s-au dovedit insuficiente astfel că
Directiva nr. 91/156 a adus substanţiale modificări, printre altele şi în ceea ce priveşte
conceptul de deşeuri. Directiva citată aici adaugă la conceptul de deşeuri, în cadrul anexei,
categoriile principale ale deşeurilor. Faţă de cele prevăzute anterior, în privinţa obiectivelor
problema preîntâmpinării este abordată complet separat şi accentuat; toate celelalte
probleme pot fi considerate rezolvabile numai după asigurarea măsurilor de prevenire.
Printre alte dispoziţii modificatoare, noua directivă - prin anexe - îşi completează
dispoziţiile în privinţa stabilirii categoriilor de deşeuri şi a operaţiunilor de depozitare.
b) Din rândul reglementărilor privind problema deşeurilor, trebuie să ne oprim asupra
acelora care tratează problema deşeurilor periculoase şi toxice al căror transport peste hotare
constituie o problemă aparte. În această privinţă regula de bază o constituie Directiva 78/319
modificată şi ea de mai multe ori.
Faţă de dispoziţiile generale privitoare la deşeuri - la cele prevăzute în anexă -
cerinţele sunt mai severe. În alte privinţe, sistemul de tratare a deşeurilor este asemănător şi
anume începe cu eliberarea autorizaţiilor de funcţionare şi continuă cu condiţiile severe
impuse rampelor de manipulare a deşeurilor. Directiva nr. 84/631 se ocupă în mod expres şi
cuprinzător cu problemele transportului deşeurilor peste hotare.

137
 BIBLIOGRAFIE

1. Daniela Marinescu – Tratat de dreptul mediului, Ediţia a II-a revăzută şi adăugată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2007
2. Daniela Marinescu - Dreptul mediului înconjurător, Ediţia a II-a, Editura Şansa,
Bucureşti 1993.
3. Mircea Duţu - Dreptul mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 1993.
4. Gheorghe Iancu - Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Ed. Regia Autonomă
”Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998.
5. Michel Prieur - Droit de l’environnement, Dalloz, Paris, 1991.
6. Nicolae Popa - Teoria generală a dreptului, T.U.B., Bucureşti, 1992.
7. Jean Drost - Înainte ca natura să moară, Ed. Politică, Bucureşti 1971.
8. Alexandru Ionescu - Ecologia, ştiinţa ecosistemelor, Redacţia de propagandă tehnică
agricolă, Bucureşti, 1988.
9. Francis Bacon - Noua Atlantidă, Bucureşti, 1962.
10. Lucreţiu - De revum nature, Oxford, SA, 1891.
11. Aristotel - Politica, Editura Politică, Bucureşti, 1982.
12. Consiliul Europei, Strasbourg, CDCJ, Doc. 25.92/24, iulie 1992.
13. Ion Grigore Sion - Ecologie şi drept internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1990
14. Ioan Pop - Ocrotirea naturii în ţara noastră, Universitatea ”Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca,
1982
15. Lucian Ghinea – Apărarea naturii, Bucureşti, Ed. Politică, 1978
16. Alin Teodorescu – Calitatea vieţii: concept şi măsuri, Bucureşti, Ed. Politică, 1982
17. Dumitra Popescu, Mircea I. Popescu – Dreptul mediului, documente şi tratate
internaţionale, Bucureşti, Ed. Artprint, 2002
18. Raluca Mija-Beşteliu – Drept internaţional – Introducere în dreptul internaţional public,
Bucureşti, E. All Bech, 1997
19. Legea nr. 137/1995 - Legea Protecţiei Mediului, Monitorul Oficial al României, Partea I,
anul VII – nr. 304 din 30 decembrie 1995
20. Ordinul nr.125/1996 al Ministrului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului pentru
aprobarea Procedurii de reglementare a activităţilor economice şi sociale cu impact
asupra mediului înconjurător, Monitorul Oficial al României, Partea I, anul VIII - Nr.73
din 11 aprilie 1996
21. Constituţia României şi Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei
22.O.U.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmsferei
23.O.U.G. nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi a faunei sălbatice
24. Legea apelor nr. 107/1996
25. O.U.G. nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării
26. O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor

138