CUPRINS

Introducere ....................................................................................................................... pag. 7

Capitolul I. Poluarea atmosferei şi poluarea urbană.................................................... pag. 11

1.1. Noţiuni generale privind poluarea atmosferei............................................................ pag. 11

1.1.1. Principalele surse de poluare. Surse naturale şi surse antropice……………... pag. 12
1.1.2. Efectele poluării atmosferice............................................................................. pag. 14
1.2. Noţiuni generale privind poluarea urbană…………………………………….......... pag. 22
1.2.1. Definirea spaţiului urban în raport cu factorii de mediu................................... pag. 22
1.2.2. Relaţia dintre centrele urbane şi mediul înconjurător………………………… pag. 23
1.2.3. Factori de poluare urbană…………………………………………………….. pag. 24
1.2.4. Poluarea atmosferică în România…………………………………………….. pag. 25
1.2.5. Impactul poluanţilor atmosferici asupra sănătăţii populaţiei urbane…………. pag. 26

Capitolul II. Dreptul mediului şi mediul. Principiile fundamentale ale Dreptului

Mediului………………………………………………………………….. pag. 29

2.1. Noţiunea, trăsăturile şi definiţia Dreptului Mediului.................................................. pag. 29

2.2. Mediul. Definiţie şi importanţă................................................................................... pag. 30
2.3. Noţiunea de principiu fundamental…………………………………………………. pag. 32
2.4. Scurtă prezentare a principiilor fundamentale ale Dreptului Mediului………........... pag. 33
2.5. Principiul „poluatorul plăteşte”……………………………………………………... pag. 36
2.5.1. Noţiunea juridică a „poluatorului”, ca subiect în raporturile juridice de drept
al mediului………………………………………………………………………………. pag. 38
2.5.2. Noţiunea juridică a plăţii……………………………………………………… pag. 39

Capitolul III. Răspunderea juridică în Dreptul Mediului ........................................... pag. 41

3.1. Formele răspunderii juridice în dreptul mediului ....................................................... pag. 43

3.2. Răspunderea civilă în materia protecţiei mediului………………………………….. pag. 45
pag. 48
Capitolul IV. Studiu de caz privind principiul„poluatorul plăteşte” la SC CET SA
Bacău……………………………………………………………………. pag. 51

4.1. Prezentarea societăţii………………………………………………………………... pag. 51

4.1.1. Istoric şi descrierea terenului…………………………………………………. pag. 51
4.1.2. Obiective……………………………………………………………………... pag. 52
4.1.3. Proprietatea actuală…………………………………………………………... pag. 53
4.1.4. Utilizarea actuală a terenului…………………………………………………. pag. 53
4.2. Aprecierea tehnologiei……………………………………………………………… pag. 58
4.2.1. Evacuarea şi depozitarea deşeurilor de ardere………………………………... pag. 58
4.2.2. Folosirea de teren din împrejurime…………………………………………... pag. 59
4.2.3. Utilizarea chimică…………………………………………………………….. pag. 60

5
 4.2.4. Deşeuri. Zgura şi cenuşa……………………………………………………... pag. 61
4.2.5. Alte tipuri de deşeuri…………………………………………………………. pag. 63
4.3. Instalaţii de tratare a rezidurilor…………………………………………………….. pag. 63
4.4. Topografie şi scurgere……………………………………………………………… pag. 68
4.4.1. Geologie……………………………………………………………………… pag. 68
4.4.2. Hidrologie……………………………………………………………………. pag.70
4.4.3. Autorizaţii actuale……………………………………………………………. pag. 73
4.4.4. Monitorizări…………………………………………………………………... pag. 74

Concluzii………………………………………………………………………………… pag. 77

Bibliografie……………………………………………………………………………… pag. 79

6
 INTRODUCERE

Problema raportului dintre om şi mediul ambiant a apărut o dată cu cele dintâi

colectivităţi omeneşti, deoarece omul cu inteligenţa şi spiritul creator care îl definesc nu s-a
mulţumit cu natura aşa cum era ea, ci a pornit cu curaj şi tenacitate la opera de transformare a
ei potrivit nevoilor sale. Multiplicându-se neîncetat, specia umană a adăugat peisajului natural
privelişti noi, prefăcând mlaştini şi pământuri înţelenite în văi roditoare, ţinuturi aride în oaze
de verdeaţă, a creat noi soiuri de plante de cultură şi a domesticit animale sălbatice. Până aici,
echilibrul natural nu a avut de suferit decât, poate, pe arii foarte restânse, care nu puteau afecta
ansamblul.
Cotitura a intervenit o dată cu revoluţia industrială şi, mai cu seamă, cu noua
revoluţie tehnico-ştiinţifică, graţie căreia avioane şi rachete brăzdează astăzi văzduhul şi
străpung norii, nave tot mai mari şi mai puternice despică luciul mărilor şi oceanelor, cascade
de hidrocentrale transformă puterea apelor în salbe de lumină, în energie ce alimentează parcul
de maşini în creştere vertiginoasă. Într-un cuvânt, ştiinţa şi tehica modernă, sporind nemăsurat
puterea omului au ridicat, în medie, nivelul de viaţă de pretutindeni. Dar reversul civilizaţiei
industriale, al progresului material a fost şi este înrăutăţirea mediului natural. Sub impactul
dezvoltării economice au fost poluate, mai mult sau mai puţin grav, solul, aerul şi apa, au
dispărut sau sunt pe cale de dispariţie mai multe specii de plante şi animale, iar omul este
confruntat la rândul lui cu diverse maladii cauzate de poluare. Efectele ei sunt resimţite până şi
pe întinderile, până mai ieri imaculate ale Antarcticii. S-a calculat că timp de un deceniu,
devierile civilizaţiei au provocat mediului natural pagube mai mari decât într-un mileniu.
La începutul erei neolitice, numai aproximativ zece milioane de oameni acţionau
asupra naturii, cu unelte primitive care practic nu lăsau urme sesizabile. La mijlocul secolului
trecut, deci cu mult timp după declanşarea revoluţiei industriale, numărul locuitorilor globului
ajunge la un miliard, dar deteriorarea mediului nu cunoaşte încă manifestări preocupante.
Poluarea ca problemă globală este apanajul secolului nostru, mai precis al
ultimelor trei decenii, timp în care, populaţia lumii a crescut de la 5 la 6 milioane de locuitori.
Suntem mulţi sau puţini? Exercită oare acest număr cu adevărat o „presiune demografică”
asupra mediului înconjurător? Iată întrebări ce-i framântă deja pe demografi, economişti,
medici şi alţi specialişti, ca şi pe oamenii politici. Problema care i-a preocupat pe specialişti
de-a lungul timpului a fost, de fapt, aceea dacă se poate asigura hrana suficientă populaţiei şi
doar în ultimele decenii şi-au îndreptat atenţia asupra unui aspect care s-a dovedit a fi la fel de
important: degradarea mediului ambiant prin poluare, eroziune şi alte fenomene, datorate
acţiunii, voite sau nu a omului, proces ce afectează nu numai posibilităţile de procurare a
hranei, ci şi alte aspecte ale existenţei umane, începând cu sanatatea.
Nu încape îndoială că solul este capitalul cel mai preţios de care omul dispune
pentru satisfacerea nevoilor şi ambiţiilor sale. La urma urmelor, cel puţin până la inventarierea
fotosintezei artificiale, cu toţii depindem de stratul subţire şi roditor de la suprafaţa
pământului, de unde se extrag totalitatea resurselor necesare vieţii. Dar unul din marile
paradoxuri este acela că omul tinde să-şi pericliteze izvorul vieţii şi al forţei din neştiinţă,
lăcomie, neglijenţă sau din alte cauze. Aşa se face că, în timp ce tehnicile moderne îi îngăduie
să introducă în circuitul productiv milioane de hectare de teren, ce până ieri erau socotite
inerte pe vecie, în paralel alte milioane de hectare dintre cele aflate în producţie devin

7
improprii cultivării, datorită tot acţiunii omului. De când omul a început să lupte împotriva
naturii, suprafaţa deşeurilor a crescut cu un miliard de hectare şi procesul avansează într-un
ritm accelerat. Se cuvine să adăug că, în fiecare an, zeci de milioane de hectare de soluri
productive sunt „devorate” de drumuri, de uzine şi de oraşe, tot atâtea secvenţe ale duelului
inegal dintre frunza verde şi asfalt.
De când primul topor primitv a doborât întâiul arbore, pădurile au pierdut jumătate
din întinderile lor, în timp de omenirea în acest răstimp s-a multiplicat de sute sau chiar mii de
ori. Distrugerea pădurilor, cărora li se datoreşte în cel mai înalt grad stabilitatea şi calitatea a
trei elemente fundamentale ale vieţii oamenilor – solul aerul şi apa – s-a soldat de-a lungul
timpului cu efecte dezastruoase. Pădurilor le revine un rol însemnat în fixarea stratului, relativ
subţire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale.
Despăduririle masive au înmormântat sub dune de nisip înfloritoare civilizaţii nu
numai în nordul Africii, ci şi în Asia, iar în unele părţi ale Europei au împins dezgolirea
munţilor şi dealurilor până la limite vecine cu calamitatea.
Reîmpădurirea e încă un cuvânt prea nou şi efectele ei prea mici pentru a răscumpăra
greşeala multimilenară care a determinat dispariţia a jumătate din arborii planetei. Desigur, în
această privinţă calculele sunt foarte precare. Recurgem totuşi la unele, care indiferent cât de
mare e aproximaţia ne spun câte ceva.
În afară de protejarea solului, pădurea exercită cea mai puternică acţiune
purificatoare asupra aerului, absorbind bioxidul de carbon şi restituindu-l sub forma atât de
necesarului oxigen. Din cele 14-16 miliarde de tone de bioxid de carbon lansate anul în
atmosferă prin arderea combustibililor, plus cele provenite din respiratţia oamenilor şi
animalelor, două treimi sunt absorbite de păduri, acei „plămâni verzi” ai Pământului, cărora le
datorăm atât de mult.
Nu mai puţin important mi se pare rolul pădurii ca factor de regularizare a
cursurilor râurilor. De asemenea, pădurea este menită să asigure cerinţele de agrement şi
turism, tot mai accentuate în condiţiile vieţii moderne, ambianţa biofizică indispensabilă
localităţilor balneoclimaterice, conservarea multor specii de plante şi animale foarte utile, etc.
Într-un cuvânt, fără păduri suficiente, dezvoltarea şi , la urma urmelor viaţa însăşi
nu sunt posibile. Astăzi, când pădurile ocupă cam o treime din suprafaţa uscatului (circa 4
miliarde de hectare), pe plan mondial îşi face loc părerea că aceasta reprezintă un minimum
necesar, sub care omenirea nu-şi poate permite să coboare. În condiţiile când rămân de
răscumpărat faţă de pădure greşeli multe şi vechi, când un singur automobil, parcurgând 1000
de kilometri consumă o cantitate de oxigen suficientă unui om timp de un an, iar râurile
dezlănţuite fac tot mai mari ravagii spălând nemilos ce a mai rămas din fertilitatea solului,
exploatarea neraţională a resurselor forestiere a devenit un lux prea scump.
Paleta surselor de degradare a solului este vastă însă partea cea mai vizibilă şi
aflată la îndemâna înţelegerii oricui priveşte acumularea unei enorme cantităţi de reziduri de
tot felul. Imaginea haldelor de deşeuri din jurul uzinelor şi impresionanta producţie de gunoi
din centrele urbane sunt numai două din aspectele acestui fenomen nociv. Gunoiul a existat
dintotdeauna, dar noţiunea aceasta, ca şi atâtea altele, şi-a modificat serios conţinutul. Pentru
gospodăriile ţărăneşti tradiţionale şi deci pentru localităţile rurale, gunoiul înseamnă aproape
exclusiv resturi vegetale nefolosite de animale, care putrezesc în câteva luni, pentru ca iarna
sau primăvara să fie împrăştiate pe câmp pentru fertilizare. Există practic o reciclare naturală
completă ce se consumă aproape la fel şi în perimetrul oraşelor ale căror periferii nu se
deosebeau cine ştie cât de felul de viaţă de la sate.

8
 Cu totul altfel stau lucrurile într-o lume a industrializării şi a urbanizării
vertiginoase, când doi din cinci locuitori ai globului trăiesc deja la oraşe, faţă de unul din şapte
la începutul secolului.
De obicei, drumul gunoiului sfârşeşte la periferia oraşelor în gropi existente sau pe
locuri virane, unde se acumulează în grămezi imense, acceptate ca servituţi inevitabile, urâţind
peisajul, poluând solul, aerul şi apele subterane. Şi mai grav e că o bună parte din aceste
gunoaie, îndeosebi materialele plastice, sunt extrem de rezistente la acţiunea bacteriilor şi
practic nu se reciclează pe cale naturală.
Preocupantă rămâne nu numai problema asigurării salubrităţii în perimetrele
urbane ci şi în vecinătatea lor. Astăzi, plugurile tractoarelor scot deseori la iveală ambalaje de
plastic şi cutii de conserve, în primul rând pe terenurile arabile din jurul centrelor urbane, dar
şi în alte părţi. Prezenţa acestor obiecte aruncate şi a multor altora se întâlneşte, din păcate, şi
în poienile munţilor şi pe malul râurilor sau pe litoralul marin, cam peste tot unde orăşeanul
„evadează” în sânul naturii, fără a renunţa măcar pentru scurt timp la comodităţile locuinţei şi
la gestul reflex de a arunca gunoaiele.
Prin arderea a aproape 8 miliarde de tone de combustibil convenţional se aruncă
anual în atmosferă aproximativ 1,5 miliarde cenuşă, praf şi gaze. Pe lângă arderea
combustibililor – cărbune, petrol, lemn, gaze naturale – probleme asemănătoare crează şi alte
industrii, îndeosebi chimică, metalurgică, unele ramuri constructoare de maşini, industria
alimentară, etc.- ca şi circulaţia automobilelor, avioanelor, trenurilor, vapoarelor, etc.
Abstracţie făcând de unele unităţi industriale plasate în plină natură, grosul poluării
atmosferice provine din oraşe, căci apariţia industriei fie că are loc în oraşe, fie crează ulterior
oraşe. Aşa că primele victime sunt orăşenii. Există de acum un număr apreciabil de „infernuri
ecologice”, perimetre urbane unde noxele industrializării de fac simţite prin efecte combinate:
aer viciat, zgomot, aglomeraţie. Abordând această problemă, specialialiştii consideră că pe
lângă reducerea prin toate mijloacele a surselor de poluare şi, dacă se poate, chiar eliminarea
totală a unora dintre ele, însănătoşirea aerului este de neconceput fără aportul decisiv al ariilor
verzi.
Dar dacă aerul, aşa cum este, deocamdată poate fi respirat pretutindeni pe gratis,
nu acelaşi lucru se întămplă cu apa potabilă, care pentru citadini are de multă vreme un preţ.
Căci apa, acest al doilea element în ordinea urgenţelor omeneşti, după aer, a devenit şi el un
produs industrial. În preajma marilor oraşe şi unităţi industriale apar instalaţii uriaşe de
„tratare” a apelor naturale, prin decantare, filtrare, sterilizare de mai multe feluri, etc.
La prima vedere, pare paradoxal să vorbim de nevoia asigurării apei pe o planetă
care dispune de atâta apă, încât s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 kilometri grosime.
Chestiunea e că 97% din apa globului este sărată, iar restul de 3% cea mai mare parte se află în
gheţari. Rezultă că populaţia lumii are la dispoziţie pentru consumul personal şi pentru
activităţile sale economice în jur de numai 1% din volumul de apă dulce, respectiv cea din
râuri, fluvii, lacuri şi din alte pânze freatice. Chiar şi aşa, ar fi mai mult decât suficient pe
ansamblu, numai că, aşa ca şi alte capitole ale înzestrării naturale, apa e foarte neuniform
repartizată pe întinderea globului, iar o mare parte din ea este de acum poluată. În ansamblul
poluării, ponderea apelor uzate – menajere şi industriale – este covârşitoare.
Dacă la poluarea aerului imaginea – simbol este oferită de arborii „perforaţi” de
„ploile acide”, la poluarea apei expresia caracteristică ar putea fi considerată „mareele negre”,
adică poluarea, practic continuă, cu petrol a mărilor şi oraşelor lumii, având efecte
dezastruoase asupra florei şi faunei marine.

9
10
 CAPITOLUL I
POLUAREA ATMOSFEREI ŞI POLUAREA URBANĂ

1.1. Noţiuni generale privind poluarea atmosferei

Atmosfera terestră reprezintă învelişul gazos alcătuit din aer care înconjoară
Pământul fără o limită superioară precisă având compoziţie şi proprietăţi aproximativ
constante până la aproximativ 5000 m altitudine. Ea constituie unul din factorii esenţiali care
permit existenţa vieţii pe planeta Terra şi protejează biosul de radiaţiile dăunătoare ale
Soarelui.
Aerul reprezintă circa 96% din volumul atmosferei, restul de 4% revenind apei în
stare de vapori. Aerul uscat este un amestec format din circa 78% N 2, 21% O2 şi alte gaze ca
argon, neon, heliu, CO2, în proportţie de circa 0,03%.
Cel mai important component al aerului este oxigenul, indispensabil respiraţiei
vegetale şi animale, oxidarea reprezentând principalul proces din care rezultă energia necesară
proceselor vitale.
Dioxidul de carbon cu toate că se găseşte în cantităţi reduse, joacă un rol deosebit
de important în asimilarea clorofiliană a plantelor, precum şi în funcţia de respiraţie la nivelul
plămânului la om, într-un schimb permanent cu oxigenul. Prin intermediul presiunii
atmosferice se menţine presiunea şi concentraţia necesară a oxigenului în sânge.
Datorită volumului uriaş estimat la 40-50.109km3 (cu o masă corespunzătoare de 1-
. 15
2 10 tone) şi faptului că este sistemul ecologic cel mai uniform răspândit, s-a crezut că aerul
atmosferic “absoarbe” orice şi în orice cantitate, fără să-şi modifice sensibil compoziţia şi
caracteristicile care-l fac compatibil şi indispensabil vieţii.
În timp însă, s-au acumulat date care atestă că prezenţa anumitor substanţe străine
atmosferei, afectează echilibrele ecologice şi însăşi viaţa omului.
Poluarea atmosferei este determinată de prezenţa unor substanţe străine mediului
natural, care produc o variaţie semnificativă a proprietăţilor acestuia. Ea afectează şi
ecosistemele acvatice şi terestre, deoarece poluanţii ajung în contact cu apa şi cu solul.
“Deteriorarea calităţii atmosferei este strâns legată de concentrarea sau dispersarea
substanţelor poluante într-un anumit spaţiu şi variază semnificativ funcţie de condiţiile
atmosferice, respectiv temperatură, presiune, umiditate”. 1
Din punct de vedere al dispersiei poluanţilor în atmosferă şi al efectelor acestora,
rolul cel mai important revine deplasării maselor de aer, care poate avea loc atât pe verticală
cât şi pe orizontală.
 Deplasarea maselor de aer pe verticală determină apariţia unui gradient de
temperatură, respectiv variaţia temperaturii cu înălţimea, în funcţie de care se disting
următoarele stări ale atmosferei:
- instabilitatea – temperatura scade cu înălţimea mai mult decât media
gradientului (0,98°C/100 m); în acest caz, aerul încălzit la sol într-o zi de vară,
se deplasează pe verticală şi favorizează dispersia poluanţilor;

1
Ciubotaru Virginia, Socolescu Ana Maria, Priorităţi ale managementului de mediu, Editura Meteor Press,
Bucureşti, 2006, p. 25

11
 - stabilitatea - temperatura scade cu înălţimea mai puţin decât media
gradientului; mişcarea ascendentă este frânată şi dispersia poluanţilor
defavorizată situaţie în care concentraţia lor în apropierea solului creşte;
- starea indiferentă (neutră) – temperatura nu variază semnificativ cu înălţimea,
determinând o acalmie în general de scurtă durată;
- inversiunea termică – temperatura creşte cu înălţimea, aerul se răceşte la sol
prin radiaţie, devine mai dens şi acţionează ca un ecran, împiedicând
amestecarea maselor de aer pe verticală. Dispersia poluanţilor este total
împiedicată şi poluarea este maximă la sol. Această inversiune termică poate
surveni sub influenţa unui front atmosferic staţionar de presiune ridicată, cuplat
cu viteza redusă a vântului în zonă.
 Deplasarea maselor de aer pe orizontală generează vântul, variabil ca direcţie şi
intensitate, datorită unor fenomene de turbulenţă (mecanică sau termică):
- turbulenţa mecanică este consecinţa frecării aerului de suprafaţa solului sau de
obstacole întâlnite în cale şi provoacă vârtejuri care se propagă pe verticală;
- turbulenţa termică se datorează diferenţei de temperatură dintre sol şi stratul de
aer adiacent;
Amândouă tipurile de turbulenţă acţionează concomitent în proporţie diferită, în funcţie de
condiţiile meteorologice concrete şi au o importanţă deosebită în disiparea subsanţelor nocive
în atmosferă.
Turbulenţa face ca un volum de aer impurificat să ocupe spaţii din ce în ce mai
mari şi în consecinţă substanţele nocive antrenate se vor dispersa în timp, iar concentraţia lor
va descreşte. Aceste fenomene, precum şi precipitaţiile, reprezintă o cale de purificare a
aerului (o excepţie o reprezintă ceaţa) cu rol de curăţire a atmosferei, permiţând în special
depunerea particulelor solide.
În depresiuni, datorită absenţei circulaţiei aerului, gradul de poluare creşte. Efectul
se amplifică dacă în zonă se manifestă şi fenomenul de inversiune termică. Pe lângă starea
fizică a atmosferei existenţa formei de relief, prezenţa sau absenţa suprafeţelor forestiere
influenţează gradul de poluare. Gazele care compun în mod normal atmosfera, prin procesele
de oxido-reducere, pot să acţioneze asupra substanţelor poluante anihilându-le efectul nociv.
Cunoaşterea condiţiilor geografice, topografice şi meteorologice, dintr-o anumită
zonă, este absolut necesară pentru luarea unor măsuri concrete de evitare a poluării.
Amplasarea unor întreprinderi industriale, extinderea celor existente în apropierea
cartierelor de locuinţe ca şi planificarea teritoriului industrial propriu-zis, proiectat pentru
evacuarea aerului de ventilaţie, a gazelor arse etc., necesită cunoaşterea naturii poluanţilor şi
modul cum acţionează ei asupra mediului înconjurător.

1.1.1.Principalele surse de poluare. Surse naturale şi surse antropice

Poluarea atmosferică se datorează unor surse naturale şi unor surse artificiale:

1). Sursele naturale
Exista practic trei principale surse naturale generatoare de praf, cenuşă şi/sau fum
înatmosferă:
1 - erupţiile vulcanice;
2 – furtunile de praf;
3 – incendiile naturale ale pădurilor.

12
 Erupţiile vulcanice generează produşi gazoşi, lichizi şi solizi care, schimbă local
nu numai micro şi mezorelieful zonei în care se manifestă, dar exercită influenţe negative şi
asupra purităţii atmosferice. Cenuşile vulcanice, împreună cu vaporii de apă, praful vulcanic şi
alte numeroase gaze, sunt suflate în atmosferă, unde formează nori groşi, care pot pluti până la
mari distante faţă de locul de emitere. Timpul de remanenţă în atmosferă a acestor suspensii
poate ajunge chiar la 1-2 ani. Unii cercetători apreciază că, cea mai mare parte a suspensiilor
din atmosfera terestră, provine din activitatea vulcanică. Aceste pulberi se presupune că au şi
influenţe asupra bilanţului termic al atmosferei împiedicând dispersia energiei radiate de
pământ către univers şi contribuind, în acest fel, la accentuarea fenomenului de “efect de seră”
produs de creşterea concentraţiei de CO2 în atmosferă.

Furtunile de praf - terenurile afânate din regiunile de stepă, în perioadele lipsite

de precipitaţii, pierd partea aeriană a vegetaţiei şi rămân expuse acţiunii de eroziune a
vântului. Vânturile continue, de durată, ridică de pe sol parte din particulele ce formează
scheletul mineral şi le transformă în suspensii subaeriene, care sunt reţinute în atmosferă
perioade lungi de timp. Depunerea acestor suspensii, ca urmare a proceselor de sedimentare
sau a efectului de spălare exercitat de ploi, se poate produce la mari distanţe faţă de locul de
unde au fost ridicate.

Incendiile naturale- căderea naturală a climatului sub pragul critic de umiditate

poate cauza profunde dezastre ecologice. Unul din cele mai grave îl reprezintă incendiile
naturale. Fenomenul este deosebit de răspândit, mai ales în zona tropicală deşi, în general,
gradul de umiditate al pădurilor din această zonă nu este de natură să favorizeze izbucnirea
incendiului.
În încercarea de a minimiza efectele catastrofale ale poluării naturale o serie de
programe de supraveghere a mediului monitorizează nivelul de poluare/degradare a oceanului
planetar al solurilor şi pădurilor.

2). Sursele antropice

Pe primul loc, cu o contribuţie de circa 60% la poluarea antropică a atmosferei se

află transportul rutier, urmat de industrie (chimică, metalurgică, etc.) cu circa 17%, energetică
cu circa 14% şi alte activităţi.
Arderea combustibililor lichizi solizi şi gazoşi în consumul casnic şi industrial
reprezintă o sursă importantă de poluare.
Acolo unde preţul altor surse de energie a crescut considerabil, s-a produs o
orientare spectaculoasă către folosirea lemnului de foc, însă fumul emis din sobele cu lemne
conţine cantităţi insemnate de materii organice, foarte toxice şi cancerigene. Tot pentru
consum casnic, se ard azi cantităţi însemnate de cărbune, petrol şi gaze naturale.

 Industria sursă majoră de poluare

Cele mai mari emisii de poluanţi sunt produse de industria extractivă, energetică,
metalurgică-siderurgică a materialelor de construcţii, petrochimiei, etc.
Industria materialelor de construcţii reprezintă una dintre industriile puternic
poluante în special cu praf şi pulberi care provin din materiile prime utilizate şi specificul
proceselor tehnologice de fabricaţie. Fabricarea cimentului este ramura industrială cu impactul

13
poluant cel mai puternic, prin specificul materiilor prime de bază utilizate: calcar în amestec
cu argilă.

 Transportul rutier sursă de poluare atmosferică

Comparativ cu anii '60, când nu exista niciun fel de preocupare pentru reducerea
poluării datorate gazelor de eşapament, dar şi numărul autovehiculelor aflate în circulaţie era
mult mai scăzut, în ultimii ani, pentru prototipurile lansate în fabricaţie s-a urmărit în mod
deosebit nivelul emisiilor poluante, care a scăzut drastic la hidocarburi cu aproximativ 98% la
monoxid de carbon cu circa 96%, iar pentru oxizii de azot cu 90%.
Dintre substanţele poluante, cele mai des întâlnite sunt monoxidul de carbon şi de
azot, dioxid de sulf, benzen, hidrocarburi poliaromatice, metan, plumb, azbest, etc. Volumul,
natura şi concentraţia poluanţilor depind de autovehicul, natura combustibilului, condiţiile
tehnice de funcţionare (starea tehnică a maşinii, stare tehnică a carosabilului).
Emisiile de poluanţi ale autovehiculelor prezintă două particularităţi:
- se produc foarte aproape de sol, fapt care duce la o concentrare ridicată la o
înălţime foarte mică;
- se produc pe întreaga suprafaţa a localităţilor, diferenţele de concentraţii
depinzând de densitatea traficului şi de posibilităţile de ventilaţie a străzilor.

1.1.2. Efectele poluării atmosferice

Planeta se confruntă cu două pericole majore: perspectiva ca stratul de ozon, care

protejează viaţa de pe pământ de radiaţiile nocive, să fie distrus şi ameninţarea unei încălziri
globale ale atmosferei ca urmare a efectului de seră.
Efectele produse de poluanţii atmosferici în funcţie de momentul când se
manifestă pot fi:
- efecte directe sau imediate
- efecte pe termen lung sau cu caracter global

Efectele directe ale poluării

Efectele negative ale poluării se manifestă atât asupra omului, cât şi a mediului şi
constau în înrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei, deteriorarea culturilor agricole, a
vegetaţiei şi pădurilor, apariţia modificărilor de climă, etc.
Primele efecte vizibile ale poluării sunt cele estetice, care nu sunt neapărat
periculoase şi care includ scăderea vizibilităţii din cauza acumulării particulelor de praf aflate
în suspensie în aer, mirosul urât produs de hidrogenul sulfurat emanat din fabricile de celuloză
şi hârtie sau de amoniacul din acumularea de deşeuri menajere sau animaliere etc.
Efectele directe ale acţiunii poluante pe care o determină anumite substanţe sunt
prezentate în continuare, în funcţie de starea de agregare a acestora şi sursele lor de
provenienţă.

 Poluarea cu produşi gazoşi

Acest tip de poluare este foarte variat ca sursă de emisie, cantitate produsă,
nocivitate şi persistenţă în atmosferă.

14
 Dioxidul de carbon (CO2) participă la procesele de fotosinteză în urma cărora se
formează oxigenul atmosferic . Este cel mai important component din ciclul carbonului, care
provine în cea mai mare parte din arderea combustibililor fosili. Creşterea concentraţiei
acestuia, peste limita normală de 0,03%, cauzată de reducerea suprafeţelor împădurite, în urma
defrişărilor, duce la perturbarea echilibrelor ecologice şi manifestarea efectului de seră, cu
tulburări climatice severe.
„Pentru om, pe măsură ce creşte concentraţia dioxidului de carbon în aerul care
intră în procesul respirator, se produce solubilizarea lui în plasma sangvină. Intoxicarea se
instalează în momentul când, prin presiunea parţială creată, acesta este împiedicat să treacă din
sângele venos în alveolele pulmonare, de unde se poate elimina prin expiraţie. Datorită unor
efecte asociate, intoxicarea se produce pe ambele etape ale procesului de respiraţie. Mai întâi,
are loc autointoxicarea cu CO 2, dată fiind imposibilitatea eliminării acestuia prin expiraţie, la
care se adaugă o intoxicaţie exogenă, prin imposibilitatea acţiunii de inspiraţie a aerului şi de
oxigenare a alveolelor pulmonare. În jurul concentraţiei de 3% se manifestă primele tulburări
respiratorii care constau în accelerarea respiraţiei urmează apoi cianozarea şi apariţia
dezechilibrului acido-bazic, iar în final decesul”1.
 Monoxidul de carbon (CO) este prezent în gazele de ardere incompletă a
combustibililor fosili, în gazele de coxerie (circa 50% CO), în gazele de la obţinerea oţelui în
convertizoarele cu oxigen (circa 75% CO) şi în gazele de eşapament (circa 10%).
În mod natural, se formează în metabolismul unor microorganisme şi plante şi este
un component al gazului natural. Astfel, mari cantităţi sunt fixate în sol şi degradate de
microorganisme, iar unele plante, precum morcovul, fixează monoxidul de carbon.
Cantităţile reziduale se ridică în straturile înalte ale atmosferei. Sub influenaţa
radiaţiilor ultraviolete se poate forma monoxid de carbon şi în stratosferă.
Ponderea cea mai mare în poluarea atmosferică cu monoxid de carbon o are, în
proporţie de 67%, traficul rutier, combustia carburanţilor fiind completă numai dacă motoarele
autovehiculelor merg în plină viteză.
Monoxidul de carbon este deosebit de toxic pentru om deoarece blochează
hemoglobina prin formarea carboxihemoglobinei, hemoglobina având o afinitate de 240 de ori
mai mare pentru CO decât pentru O2.
Limita maximă admisă recomandată de OMS 2 este de 10µg CO/m3 aer/8 ore ce
reprezintă 30 ppm în 8 ore limită care se atinge foarte rar.
 Oxizii de azot ( NOx) contribuie constant la poluarea atmosferei. Sursa principală o
reprezintă motoarele cu ardere internă a autovehiculelor (pe bază de benzină), precum şi
arderea combustibililor fosili şi fabricarea acidului azotic cu produsele sale derivate. Sunt
toxici, în special dioxidul de azot (NO2) care provoacă omului asfixiere prin distrugerea
alveolelor pulmonare, dar provoacă şi căderea frunzelor copacilor, reducerea vizibilităţii pe
şosele.
Este un gaz colorat, roşu portocaliu, care formează deasupra coşurilor industriale
de dispersie aşa numitele „cozi de vulpe” cu formarea de „smog fotochimic” care dă aerului o
nuanţă uşor cafenie. În prezenţa apei, pe timp de ploaie, formează acidul azotic şi determină
caracterul acid al ploilor, care afectează direct vegetaţia.
Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete NO 2 se descompune în oxid de azot şi oxigen
atomic. Ultimul, foarte reactiv, se recombină parţial cu oxidul de azot regenerând NO 2, (proces

1
Microsoft, Encarta, 2007
2
OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii

15
prin care NO2 se menţine constant în atmosferă), iar o altă parte se combină cu oxigenul
molecular şi formează ozonul, compus foarte reactiv, puternic oxidant.
Limita maximă admisă pentru NO2 recomandată de OMS este de 150µg/m3/24 ore.
 Ozonul (O3) format prin mecanism fotochimic în prezenţa oxizilor de azot din gazele
de eşapament, distruge membrana celulară a frunzelor, contribuie la efectul ploilor acide de a
solubiliza zincul şi alte metale (Al, Cd, etc.) existente în sol, astfel că, prin lanţul trofic metale
grele încep să se acumuleze în organismele vii. Creşterea concentraţiei de O 3 în atmosfera
marilor oraşe duce la agravarea unor afecţiuni respiratorii (precum astmul bronşic).
 Dioxidul de sulf (SO2) se acumulează datorită activităţii vulcanice, arderii
combustibilor cu sulf sau a combustibililor diesel, industriei neferoase, etc. Este deosebit de
toxic având efecte directe asupra florei şi faunei, degradarea construcţiilor (transformă calcarul
în gips, care este uşor solubil şi permite infiltrarea apei), precum şi acidifierea solului.
Dioxidul de sulf prezintă un sinergism ridicat la asocierea cu negrul de fum şi
pulberi metalice care contribuie în mare măsură la formarea ploilor acide. Recomandările
OMS (1980-1984 ) prevăd un maxim de 40-60 µg SO2/m3 aer pentru a evita orice risc de
îmbolnăvire respiratorie din cauza expunerii prelungite la SO2.1
 Hidrogenul sulfurat (H2S) provine din activităţile vulcanice, procesele de putrefacţie,
industria de prelucrare a petrolului (rafinăriile de petrol), din gazele de la cocsificare a
cărbunelui, etc.
Efectele nocive sunt mai pronunţate la om decât la alte vieţuitoare. Este sesizabil
după miros până la 35 µg/ m3 după care aparatul olfactiv se blochează, dar intoxicaţia
continuă. Provoacă îmbolnăviri grave de tip neurologic.
Normele Ministerului Sănătăţii/1974 prevăd că CMA 2 este de 10-30 µg/ m3, dar
valoarea de 2 µg/ m3 este considerată drept standard de calitate pe termen lung. Utilizarea unor
combustibili cu conţinut ridicat de sulf măreşte riscul de poluare, motiv care face necesară
desulfurarea atât a fracţiilor petroliere, cât şi a gazelor de cocserie şi rafinărie.
Alti poluanţi gazoşi (hidrocarburile, Cl2, Fl2, NH3) provin din scăpări accidentale în
cadrul întreprinderilor de profil şi contribuie într-o măsură mai mică sau mai mare la poluarea
atmosferei, în special pe plan local în funcţie de amploarea accidentului.
Hidrocarburile provin din scăpări de la instalaţiile de extracţie şi prelucrare a
ţiţeiului şi din arderea incompletă a combustibililor în motoarele cu ardere internă. Contribuie
la instalarea efectului de seră şi distrugerea stratului de ozon.
Metanul se degajă în cantitate mare din mlaştini, orezării şi din stomacul
rumegătoarelor, ca urmare a unor procese de fermentaţie anaeorbă.
Clorul este un poluant accidental; o scăpare accidentală de circa 100 tone clor
produce în mai puţin de 5 minute, la nivelul solului, pe o suprafaţă de 1 km 2 o creştere a
concentraţiei de 100 de ori mai mare decât valoarea maximă admisă.
Fluorul este prezent în atmosfera din vecinătatea fabricilor de aluminiu şi
superfosfaţi. Sensibilitatea la fluor este de 100-1000 ori mai mare decât faţă de clor. Mult mai
sensibile sunt plantele şi insectele (albinele) decât animalele. De asemenea, poate distruge
microorganismele din sol, degradând stratul fertil de humus şi diminuând astfel producţiile
agricole.
Freonii sau clorofluorocarbonii (CFC) sunt substanţe sintetizate în 1928 şi
considerate iniţial ca netoxice. Producţia a crescut până în 1980, datorită utilizării în anumite

1
Google, Poluarea atmosferică, 2008
2
Concentraţia maximă admisă

16
domenii: 28% ca agent frigorific, 28% ca agent de expandare, 12% ca solvent în electronică,
5% pentru fabricarea spay-urilor cosmetice, etc.
Gradul mare de persistenţă în atmosferă (estimată la circa 100 ani) a dus la
creşterea continuă a concentraţiei de freon în atmosferă, cu circa 6% anual.
Implicarea lor în mecanismul distrugerii stratului de ozon şi exacerbarea efectului de
seră a impus, la scară globală, luarea unor măsuri drastice privind limitele de producţie şi de
consum.

 Poluarea cu substanţe lichide

Acest tip de poluare atmosferică are o pondere mai mică şi este cauzată de
folosirea solvenţilor organici în industria de lacuri şi vopsele, dispersia produselor petroliere,
precum şi utilizării insecticidelor şi pesticidelor în agricultură.
În general, solvenţii au volatilitate mare, grad de dispersie ridicat şi zone de
percepţie cu extindere redusă.

 Poluarea cu substanţe solide

Este produsă de activităţile industriale şi traficul rutier. Agenţii poluanţi solizi au

compoziţie chimică variabilă în funcţie de provenienţă şi se prezinză sub formă divizată.
Pot fi:
- nocivi dacă provoacă doar alterări mecanice ale ţesuturilor aparatului repirator
(particule fine de silice, calcar, gips, argilă)
- toxici dacă conţin compuşi ai unor metale grele (plumb, magneziu).
Fumul care se elimină direct în atmosferă prin intermediul coşurilor industriale are
în compoziţie vapori de apă, gaze, produşi de ardere incompletă (cărbune, hidrocarburi,
gudroane) şi alte impurităţi. Format din particule submicronice (< 0,075 µ) are culoarea
albicioasă atunci când arderea s-a produs complet. Culoarea neagră indică o ardere incompletă
din cauza lipsei de aer la ardere şi eliminării de hidrocarburi. Uneori poate avea o culoare
roşcată, cenuşie sau brună, după cum cărbunele conţine aluminiu, fier sau mangan.
Funinginea provine din arderea incompletă a combustibililor solizi în
termocentrale şi instalaţii casnice precum şi a carburanţilor, în special a motorinei.
Negrul de fum este utilizat în industria cauciucului, la obţinerea cernelurilor
tipografice, etc. Se estimează o pierdere anuală în atmosferă de 10-15% negru de fum,
determinând o poluare pe distanţe de 2-10 km faţă de sursă.
Cenuşa în cazul marilor centrale termice, este în totalitate captată la trecerea prin
coşurile industriale.
Praful de ciment evacuat în atmosferă se dispersează pe distanţe mari, de ordinul
kilometrilor, conducând la depuneri de 500-1000 tone/km 2/an în zonele limitrofe, reducând
transparenţa atmosferei, diminuând procesul de fotosinteză, provocând îmbolnăviri, etc.

 Poluarea cu aerosoli

Unele metale grele ajung în atmosferă sub formă de aerosoli, atât din faza de
obţinere a metalelor respective, cât şi din utilizarea lor în diferite domenii.

17
 Poluarea cu plumb apare din procesul de obţinere a acestuia, precum şi la
utilizarea lui pentru fabricarea acumulatorilor, grundurilor anticorozive (pe bază de minium de
plumb) şi sub forma de tetraetilplumb, aditiv pentru corectarea cifrei octanice la benzină.
Plumbul este deosebit de toxic, reduce rezistenţa organismului la infecţii, afectează
funcţiilor sistemului nervos. Are acţiune sinergetică cu oxizii de azot şi produce intoxicaţii
grave, culminând cu îmbolnăvirea de saturnism.
Poluarea cu mercur apare la obţinerea acestuia şi la utilizarea lui în industria de
clorosodice, la prepararea amalgamurilor, în sinteza antidăunătorilor, ca agent de răcire în
reactorii nucleari, etc.
Mercurul dereglează mecanismele reacţiilor redox, la nivel celular şi blochează
metabolismul general al organismului uman, întrucât se poate acumula prin intermediul
lanţului trofic. De aceea, se impun măsuri severe pentru controlul „scăpărilor” de mercur în
atmosferă.
În baza influenţei reciproce de tip antagonic, dintre unii poluanţi, intoxicarea cu
mercur se poate înlătura cu hidrogen sulfurat.

Efectele pe termen lung sau cu caracter global ale poluării

Monitorizarea efectelor pe care le generează activitatea umană asupra mediului
înconjurător este de dată destul de recentă. Se cunoaşte încă destul de puţin, la scară globală
sau pe termen lung, despre modul în care deteriorarea mediului înconjurător acţionează asupra
sănătăţii vieţuitoarelor de pe Pământ, în special asupra omului.
Există un stoc impresionant de date, de corelări între cauze şi efecte diferite sau
asociate, dar nu se ştie deocamdată care este capacitatea maximă a Pământului de a absorbi
poluanţii, sub o varietate de forme şi diversitate cantitativă.
Spre deosebire de alţi factori determinanţi ai evoluţiei omenirii, sau pentru care se
cunosc limitele fizice (cum ar fi, estimarea suprafeţei potenţial productive existente pe pământ,
pentru necesităţile de hrană ale populaţiei), pentru poluare nu se cunoaşte limita superioară,
maxim permisibilă pe care o suportă Terra. În această situaţie curbele evolutive de poluare
cresc permanent, exponenţial, chiar dacă s-a încetinit ritmul,

Efectul de seră
Din energia solară primită de Pământ, o parte este utilizată în procesele de
fotosinteză, o altă parte este folosită pentru generarea mişcărilor eoliene, a valurilor, a
circulaţiei apei în natură, iar o bună parte este reflectată înapoi în spaţiul cosmic.
Balanţa termică a Pământului se află într-un echilibru delicat: radiaţiile solare trec
prin atmosferă, încălzesc Pământul, iar acesta radiază înapoi în spaţiu o parte din căldura
înmagazinată. Gazele din compoziţia atmosferei reţin parţial această radiaţie, păstrând
temperatura planetei la un nivel care permite existenţa vieţii. Dacă n-ar avea loc acest
fenomen, temperatura medie a Pământului ar fi cu 33 0C mai redusă (de-170C faţă de +15=C,
cât este în prezent) şi orice formă de viaţă ar deveni imposibilă.
S-a constatat că anumiţi poluanţi gazoşi existenţi în atmosferă absorb radiaţiile
solare şi împiedică pierderile de căldură spre spaţiul cosmic, producând încălzirea exagerată a
straturilor inferioare ale atmosferei, fenomen cunoscut sub denumirea de efect de seră.
Principalul „gaz de seră”, provenit din activităţile antropice, este considerat
dioxidul de carbon. Acţiunea acestuia este amplificată şi de contribuţia altor gaze cu acelaşi
efect, cum sunt metanul (prezent în atmosferă „dintotdeauna”, emanat din culturile de orez,
din bacteriile anaerobe din mlaştini şi zone umede, de dejecţiile animaliere), oxizii de azot

18
(datoraţi dezvoltării explozive a transportului auto, dar şi a produşilor rezultaţi din acţiunea
bacteriilor) şi compuşii organici.
Efectul de seră apare, în principal, datorită concentraţiei crescute de dioxid de
carbon, eliberat în atmosferă prin toate procesele de ardere, precum şi datorită defrişării
masive şi degradării solului. Creşterea pe scară mondială a consumului de petrol şi cărbune,
începând cu anii ’40 a condus la creşterea substanţială a cantităţii de dioxid de carbon. Cea
mai mare cantitate provine din generatoarele de energie pe bază de combustibili fosili (de la
centralele termoelectrice) şi din motoarele cu ardere internă, respectiv traficul rutier.
Nu toată cantitatea de dioxid de carbon ajunsă în atmosferă se şi acumulează. O
parte este absorbită de Oceanul planetar, prin procesele biochimice ale plactonului sau de
vegetaţia terestră în procesele de fotosinteză, cu eliberarea de oxigen în cantitate echivalentă.
Datele privind concentraţia de dioxid de carbon în atmosferă nu sunt foarte
numeroase, deoarece acesta este considerat principala cauză a producerii efectului de seră. Din
diferite puncte ale Terrei, timp de decenii, s-a monitorizat sistematic această concentraţie.
Astfel, s-a ajuns la concluzia că începând cu anul 1958 au fost eliberate anual în atmosferă
circa 2 miliarde de tone, fapt care a dus la creşterea concentraţiei de CO 2 la 312 ppm în 1958,
la 320ppm în 1972 şi 360 ppm în anul 2000. Conform determinările făcute timp de două
decenii, s-a înregistrat o creştere anuală de circa 0,4% dioxid de carbon în atmosferă.
În ultimele trei decenii, emisiile de dioxid de carbon determinate de utilizarea
cărbunelui au crescut cu circa trei ori şi prezintă în continuare o tendinţă de creştere, în timp ce
emisiile produse în procesele de extracţie şi prelucrare a petrolului înregistrează o sădere.
„În anul 1988, de exemplu, omenirea a contribuit la creşterea concentraţiei de CO 2
în atmosferă, datorită celor 5,5 miliarde tone de carbon existent în combustibilii fosili utilizaţi
în industrie. Alte circa 2,5 miliarde tone de CO2 au apărut în mod indirect ca urmare a
despăduririlor masive. La acest semidezastru, au contribuit cu 2/3 din cantitatea SUA, Statele
din Europa Occidentală, China, Brazilia, prin dezvoltarea diferitelor procese industriale, iar
statele subdezvoltate cu circa 1/3, mai ales din cauza defrişărilor sălbatice”. 1
Din totalul de 9,3 miliarde tone de cărbune, cantitatea anuală globală care participă
la ciclul natural al carbonului, 2,4 miliarde tone de carbon rămân în atmosferă, 1,4 miliarde
tone sunt absorbite de Oceanul planetar, 1,8 miliarde tone pot fi prelucrate suplimentar de
plante, restul de circa 4 miliarde tone de carbon nu se ştie cu precizie unde dispar.
Specialiştii estimează că, în cazul în care actualul consum mondial anual al
combustibililor fosili va continua să fie de circa 5000 de milioane tone, ca în prezent, iar
defrişarea pădurilor, în special a celor tropice (în scopul obţinerii de terenuri agricole,
extinderea aşezărilor omeneşti, industrializării, deschiderii unor magistrale), va continua în
acelaşi ritm, contribuţia CO2 la efectul de seră va depăşi cu mult valoarea de 50%.
Poluarea majoră a atmosferei cu dioxid de carbon devine îngrijorătoare pentru
omenire prin încălzirea globală pe care o provoacă şi modificarea climatului global al planetei.
Cel mai alarmant este ritmul accelerat al schimbărilor climatice, asociat cu imposibilitatea
adaptării la acest ritm. De aici apare instabilitatea ecosistemelor într-o climă în care extremele
devin dramatice. Consecinţele cele mai importante vor fi perturbările climatice, lărgirea
zonelor aride, restrângerea zonelor subtropicale cu ploi hibernale şi perturbarea regimului de

1
Ciubotaru Virginia, Socolescu Ana Maria, Priorităţi ale managementului de mediu, Editura Meteor Press,
Bucureşti, 2006, p. 40

19
precipitaţii în zona temperată, care va crea dificultăţi în aprovizionarea cu apă a ţărilor
industrializate, modificarea sau extincţia unor specii de plante sau animale, etc.
Efectul de seră are consecinţe grave, căci induce modificări de fond ale aspectului
ecologic, cu perturbarea echilibrelor terestre stabilite de milenii, prin care pierderile de căldură
determinate de reflectarea luminii solare de către calotele glaciare şi zonele deşertice sunt
compensate de absorbţia luminii solare de către păduri şi oceane.
La nivelul comunităţilor umane efectul de seră este amplificat şi din cauza gradului
de urbanizare, oraşele fiind adevărate enclave de căldură, deoarece materialele de construcţii
absorb radiaţiile solare de trei ori mai mult decât un sol umed, vânturile, în sistem canion, sunt
sursă de secetă şi nu permit purificarea aerului, iar canalizările împiedică evaporarea apei.
Pe baza datelor acumulate, s-au elaborat scenarii privind schimbările climatice,
cum ar fi „scenariul dublării cantităţii de carbon” în atmosferă, spre sfârşitul secolului, care va
duce la creşteri de temperatură de ordinul 1,5-50C spre anii 2030.
Dintre consecinţele acestui fenomen, mai importante sunt:
- topirea parţială a calotelor glaciare, care va duce la creşterea nivelului
Oceanului planetar cu 1-2 m şi inundarea unor zone joase (Bangladesh,
Pakistan, Cairo, Veneţia, etc.), la care se adaugă schimbări ale reliefului şi
apariţia din ce în ce mai des a unor fenomene meteorologice extreme, dată fiind
cantitatea neobişnuită de mare de apă care intră în circuitul natural;
- infiltrarea apei sărate marine în pânza freatică terestră cu perturbări severe
ceeea ce priveşte cantitatea şi calitatea apei potabile, cu perspectiva penuriei
acesteia;
- diminuarea producţiilor agricole, prin instalarea unor perioade de secetă
prelungită şi extinderea fenomenului pe direcţia S®N. Aşa, de exemplu, valul
de căldură înregistrat în anul 1988, în SUA, în perioada polenizării porumbului,
a diminuat producţia cu 34% faţă de anul 1970. Porumbul reprezintă 2/3 din
recolta cerealieră a SUA şi cea mondială, precum şi o bună parte din
importurile agricole ale unor ţări (Venezuela, Japonia, Egipt, Pakistan).
Paradoxal, o atmosferă mai caldă poate reţine mai multă umezeală, dar, datorită
evaporării, rezerva naturală de apă din sol se micşorează şi recoltele scad. Totodată, o climă
mai caldă favorizează înmulţirea insectelor şi a altor dăunători, care aduc daune recoltelor.
Seceta neaşteptată, valuri de căldură neobişnuite, inundaţii sau uragane
devastatoare, sunt printre evenimentele periculoase care se înregistrează frecvent într-o „lume
mai caldă”. Exemple grăitoare în acest sens sunt evenimentele catastrofice din ultimii ani:
fenomenul „tsunami” din decembrie 2004, care a făcut 135.000 victime în SriLanka, cel din
Indonezia, din iulie 2006, sau inundaţiile care s-au abătut asupra Europei şi a României în anii
2005-2007.
Specialiştii în domeniu au ratificat, în ultimele decenii, o serie de acorduri,
protocoale şi convenţii internaţionale, considerate determinante la momentul respectiv pentru
diminuarea poluării atmosferice.
În general, contracararea efectului de seră impune luarea unor măsuri ferme şi de
durată, la scară planetară, cum ar fi un program de reîmpăduriri masive, restructurarea
energeticii la scară mondială cu trecerea la utilizarea largă a resurselor energetice
neconvenţionale, regenerabile şi nepoluante (ceea ce necesită investiţii suplimentare în
utilizarea carburanţilor alternativi în transporturile rutiere, etc.

20
 Schimbările apărute în atmosfera Pământului în ultima sută de ani au dus în mod
inevitabil la modificarea substanţială a climei. Acest fenomen are o asemenea amploare, încât
poate fi încetinit, nu şi stopat.

Distrugerea stratului de ozon

În partea superioară a atmosferei (20-55 km), sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete

are loc formarea ozonului.
De fapt, acest gaz se găseşte distribuit în concentraţii variabile de la suprafaţa
Terrei până la altitudinea de circa 35 km, unde se consideră că are o grosime uniformă de circa
3 mm, cu o concentraţie de aproximativ 10 ppmv.
Grosimea stratului se măsoară în unităţi Dobson; de exemplu, 211 uD reprezintă
un strat de 2,11 mm. Acesta înconjoară Pământul formând un ecran protector care filtrează
radiaţiile ce vin din spaţiul cosmic. Din acest punct de vedere prezenţa ozonului în atmosferă
este benefică pentru existenţa vieţii pe pământ, deoarece absoarbe parţial ultravioletele.
Fenomenul de deteriorare a stratului de ozon a fost corelat cu creşterea poluării
naturale ca rezultat al erupţiilor vulcanice, frecvente şi puternice din ultimii 20 de ani, precum
şi cu utilizarea abuzivă a freonilor şi intensificarea traficului rutier.
Prezenţa şi creşterea concentraţiei de gaze poluante, ca metan, oxizi de azot şi
freoni, apărute din activităţile umane, reprezintă o contribuţie importanţă la dezvoltarea
acestui fenomen, care duce la declanşarea efectului de seră cu propagarea în lanţ a unor
manifestări specifice. Deteriorarea stratului de ozon devine astfel un fenomen asociat
declanşării şi agravării efectului de seră. Se estimează că, fără un control global, şi fără
reducerea substanţială a freonilor (producţie şi utilizare), Pământul ar putea pierde circa 50%
din stratul de ozon, până prin anii 2075.1
Mecanismul de acţiune a gazelor poluante constă în faptul că, sub influenţa
radiaţiilor ultraviolete din stratosferă, se descompun şi formează radicali liberi, care pot să
genereze reacţii consumatoare de ozon.
S-a estimat că o scădere a concentraţiei de ozon de 1% determină o creştere a
fluxului de radiaţii ultraviolete către Pământ cu 2%, plus alte efecte care ar perturba în mod
serios echilibrele ecosistemelor terestre, precum şi distrugerea planctonului, schimbări în
sistemul imunologic uman, reducerea rezistenţei seminţelor la acţiunea dăunătorilor şi la
antidăunători, etc.
La nivel mondial există o serie de protocoale privind emisia de substanţe
dăunătoare stratului de ozon. Dacă s-ar respecta prevederile Convenţiei de la Viena (1985),
privind protejarea stratului de ozon şi cele ale Protocolului de la Montreal (1987), intrat în
vigoare în anul 1989, privind controlul substanţelor toxice în atmosferă şi reducerea cu 50% a
producţiei de freoni, în raport cu anul 1986, s-a estimat că pierderea globală de ozon, într-un
interval de 10 ani, ar fi mai mică de 2%. Deşi estimările n-au fost validate în timp, toate aceste
protocoale au contribuit la reducerea cantităţii fabricate şi a utilizării freonilor, precum şi a
altor substanţe care deteriorează stratul de ozon.

1
Microsoft, Encarta, 2007

21
Ploile acide

Ploile acide reprezintă precipitaţii atmosferice cu pH acid. Fenomenul este cauzat

de prezenţa în atmosfera terestră a dioxidului de sulf, a oxizilor de azot, gaze uşor solubile în
apă, care duc la formarea acizilor corespunzători. Marii utilizatori de cărbune sunt responsabili
pentru 86% din cantitatea de SO2 existentă în atmosferă, iar NO x apar, în special, determinaţi
de intensificarea traficului rutier. De exemplu, în SUA, circa 2/3 din cantitatea de SO 2 şi 1/4
din cea de NOx provine din centralele electrice şi de la motoarele autovehiculelor.
Poluarea determinată de SO2 reprezintă o poluare aproape invizibilă, deoarece
evacuarea gazelor din termocentrală prin coşuri mai înalte modifică problema poluării aerului
în jurul sursei, transformând-o în poluare la mare distanţă.
Ploile acide afectează:
 atmosfera, prin prezenţa sulfaţilor, nitraţilor, hidrocarburilor şi ozonului.
Formează ceaţa acidă care afectează vizibilitatea şi împiedică desfăşurarea în condiţii normale
a traficului rutier, feroviar, aviatic.
 solul, pădurile, livezile, vegetaţia, culturile agricole, care sunt degradate sever.
Substanţele nutritive din sol sunt spălate, rezistenţa pomilor la îngheţ scade, ciclul de creştere
al arborilor este perturbat datorită monoxidului de azot şi dioxidului de sodiu. Ploile acide
atacă frunzele copacilor, rădăcinile acestora, prin „neutralizarea” elementelor nutritive din sol.
Ozonul distruge membranele celulare, astfel că frunzele de îngălbenesc şi cad, iar pădurea
moare.
 clădirile, deoarece se corodează finisările exterioare, calcarul din var şi marmură
în mediu acid se transformă în gips, un material sfărâmicios.
 statuile, tablourile, cărţile şi alte obiecte de artă sunt degradate.
 sănătatea umană şi în special căile respiratorii. Dioxidul de sulf şi azot provoacă
tuse, astm, dureri de cap, iritaţii ale ochilor, nasului, gâtului. Un efect indirect, constă în
prelucrarea metalelor toxice din ploile acide de către vegetaţie, fructe, legume, iar prin
intermediul lanţului trofic ajung la om.
 ecosistemele acvatice, care au de suferit ca urmare a precipitaţiilor ce le modifică
pH-ul. Primăvara este un anotimp periculos pentru multe specii acvatice, fiind perioada de
reproducere pemtru amfibieni, peşti şi insecte (în cazul poluării acide, unele specii pot
dispărea). Efectul ploilor acide este resimţit şi prin scăderea producţiei piscicole din lacurile şi
râurile aflate în zonele poluate, peştii fiind deosebit de sensibili la pH-ul mediului acvatic.

1.2. Noţiuni generale privind poluarea urbană

1.2.1. Definirea spaţiului urban în raport cu factorii de mediu

„Urbanizarea, ca fenomen cu profunde implicaţii în societatea contemporană

necesită un consum însemnat de resurse materiale şi energetice. Transformarea acestora în
bunuri de consum, produce o mare şi diversă cantitate de poluanţi, care depăşeşte capacitatea
de asimilare a factorilor de mediu”.1

1
Ciubotaru Virginia, Socolescu Ana Maria, Priorităţi ale managementului de mediu, Editura Meteor Press,
Bucureşti 2006, p. 67

22
 Expansiunea demografică, la care asistăm şi care se amplifică este în contradicţie
cu posibilităţile fizice de rezolvare a problemelor legate de existenţa umană. Necesitatea
dezvoltării structurilor productive, duce la implementarea industriei, din considerente
economice, în centre urbane. Un ritm înalt de industrializare contribuie la agravarea
problemelor de mediu şi săvârşeşte prin concentrarea într-un perimetru limitat a unei mari
varietăţi de deşeuri – urbane industriale.
Un centru urban reprezintă un ecosistem artificializat, un ansamblu de elemente
alogene care prezintă facilităţi pe care societatea modernă le-a creat şi în care tinde să adune
tot mai mulţi membri.
Ecosistemul urban este reprezentat de populaţii umane, locuind în clădiri şi în jurul
unor instituţii cu diferite funcţii şi care se ghidează după legi şi relaţii care să permită
coexistenţa. Se deosebeşte de sistemele naturale, în primul rând printr-un consum de energie
sporit şi prin utilizarea altor surse de energie în afara celei solare. Fluxurile de energie folosite
în acest spaţiu nu ţin seama de ciclurile biogeometrice naturale şi sunt suplimentate sau
înlocuite cu cicluri artificiale.
Infrastructura capată o dezvoltare deosebită, întrecând cu mult timp spaţiul ocupat
de locuinţe, parcări, etc., iar în domeniul construcţiilor există tendinţa de a construi structuri
artificiale, care nu întotdeauna corespund nevoilor reale ale omului.
Problemele centrelor urbane, de aprovizionare cu bunuri materiale, utilităţi sau
problemele de spaţiu, de stres, de convieţuire, sunt extrem de multe având o importantă
contribuţie la starea ecologică generală.
Centrele urbane au devenit spaţii puternic energofage. Industria şi transportul se
găsesc în „competiţie” cu omul, în ceea ce priveşte consumul total de materii prime de
energie. Gradul de civilizaţie este judecat prin prisma naturii materiilor prime şi a energiei
(inclusiv energia culturală) care formează intrări, cât şi prin modul de folosire a acestora,
respectiv ieşiri. În acest context, este interesantă evaluarea potenţialului energetic al unor
fenomene naturale de pe Terra, comparativ cu nevoile energetice mondiale (la nivelul
deceniului nouă al secolului trecut).
Pe lângă problemele impuse de un consum intens de resurse, există problema greu
de soluţionat a deşeurilor, ambele fiind importante în supravieţuirea economică şi fizică a
centrelor urbane.

1.2.2. Relaţia dintre centrele urbane şi mediul înconjurător

O problemă importantă a viitorului o constituie extinderea centrelor urbane cu

transformarea lor în megapolisuri şi implicit concentrarea unei populaţii tot mai numeroase în
aceste aşezări.
Populaţia unui sistem urban este consumatoarea unor uriaşe cantităţi de alimente,
apă, bunuri de consum, combustibili, materiale de construcţii. Cantităţile de energie şi de
materiale folosite în oraşe sunt, în cea mai mare parte, procurate din afara oraşului, din
teritoriile limitrofe sau aflate la distanţe apreciabile Aglomerările urbane sunt dependente de
bioproductivitatea ecosistemelor agrare limitrofe. În unele ţări puternic industrializate şi cu o
densitate foarte mare de populaţie urbană, suprafeţele agricole proprii nu reuşesc să acopere
necesarul de alimente. Astfel că, se folosesc în aceste zone aşa numitele „hectare fantomă”,
care reprezintă suprafeţe arendate folosite de locuitori, dar care nu aparţin acelei ţări..
În contextul procesului de urbanizare, mediul natural a fost supus unei presiuni
suportând o artificializare progresivă.

23
 Dispariţia unor relaţii directe cu mediul natural, cauzată de artificializarea excesivă
a creat modificări în modul de alimentaţie (prin intermediul unor sisteme compuse, intensive şi
multispecializate, în regim de pieţe agroalimentare, super şi hiper-matketuri, precum şi în
modul de trai, în care se amplifică streul cu efect reperctutantasupra comportamentului uman).
În mare parte, centrele urbane, prin activităţile antropice specifice acestor structuri,
au generat o formă nouă şi complexă de poluare, iar factorii de calitate, ai mediului în special,
au căpătat valenţă unor entităţi derizorii. Ca urmare firească, poluarea se amplifică şi efectele
asupra mediului devin dezastruoase, populaţia fiind principala victimă.
Aspectele specifice generale ale interacţiunii dintre sistemele urbane şi mediul
înconjurător constau în:
a. Schimbul deosebit de intens de energie şi materii prime între oraş şi mediul
natural, cu apariţia de emisii poluante şi deşeuri diverse;
b. Acoperirea parţială a necesarului de hrană pe seama suprafeţelor agricole limitrofe.
În acest sens, noţiunea de oraş definită de A. Toznbee reprezintă „aşezare ai căror
locuitori nu pot produce toată hrana de care au nevoie”;
c. Extinderea sistemului urban şi celui productiv pe seama sistemelor proprii şi
asimimilativ-disipative, cu consecinţe negative evidente. Studii efectuate conform
unor modele matematice, arată că optimul ecologic 1 al suprafeţelor ocupate de oraş
şi culturi trebuie situat în intervalul 15-20% în raport cu suprafaţa necultivată, intra
şi extravilană (păduri, parcuri, spaţii verzi, râuri), scăzând drastic dacă acest raport
depăşeşte 40%.
d. Influenţa oraşului asupra factorilor de climă, exemplificată prin:
 Existenţa a două temperaturi distincte la nordul şi la sudul unui oraş (de
exemplu, între Bucureşti-Băneasa şi Bucureşti-Filaret apare o diferenţă de
temperatură de 2-40C;
 Modificarea regimului ploilor, vânturilor şi apariţia nebuloasei atmosferice
faţă de teritoriile învecinate.
e. Influenţa negativă asupra florei şi faunei din apele riverane etc.

1.2.3. Factori de poluare urbană

La originea poluării urbane stă producţia de bunuri materiale nespecifice mediului

natural. Crearea şi dezvoltarea acestora este o urmare firească a introducerii programului
tehnic în sistemele productive. Ceea ce crează o premiză falsă de abordare a progresului tehnic
corelat cu exigenţele mediului natural, ca şi cum ar exista o incompatibilitate între tehnosferă
şi ecosferă. Ori, nu gama largă a produselor create de om este cauza reală a poluării, ci modul
în care sunt gestionate resursele şi manageriate procesele care duc la obţinerea acestor
produse. Pe lângă faptul că, produsele (implicit procesele) încorporează resurse
neregenerabile, după utilizare generează deşeuri, a căror deversare în mediu, peste pragul
natural de asimilare, crează poluare.
Factorii de poluare urbană sunt în relaţie directă cu dimensiunea teritorială a
centrului urban, corelată cu densitatea populaţiei, cu infrasctructura care serveşte comunitatea

1
Optim ecologic urban reprezintă raportul 1:1 dintre suprafaţa ocupată de oraş şi culturi faţă de suprafaţa
necultivată, intra şi extravilană (păduri, parcuri, spaţii verzi, lacuri, râuri)

24
respectivă, structura, dezvoltarea şi amplasarea sistemelor productive etc. Poluarea în centrele
urbane apare, în principal, datorită următoarelor carenţe:
- lipsa organizării şi dezvoltării economice pe baza criteriilor ecologice, neţinând
seama de cerinţele de dezvoltare durabilă;
- creşterea demografică explozivă, la care se adaugă exodul populaţiei rurale
către centrele urbane, situaţie care implică aglomerarea acestora, cu extinderea
suprafeţelor ocupate şi creşterea necesităţilor de tot felul (doi din cinci locuitori
ai globului trăiesc astăzi în oraşe, faţă de unu din şapte la începutul secolului
trecut). Acesta reprezintă principalul factor de presiune asupra mediului
natural;
- industrializarea practicată fără respectarea principiilor de dezvoltare durabilă;
- crearea de bunuri materiale care încorporează mari cantităţi de resurse
neregenerabile sau greu regenerabile;
- creşterea continuă a necesarului de apă. Problema penuriei de apă potabilă şi
industrială este una dintre cele mai importante şi iminente pericole care
ameninţă astăzi existenţa generală şi cea a oraşelor, în special. Dezvoltarea
marilor aglomerări urbane provoacă dezechilibre care se pot transforma în
catastrofe;

1.2.4. Poluarea atmosferică în România

Două treimi din locuitorii României consideră că apa potabilă, canalizarea,

calitatea aerului şi salubrizarea sunt cele mai serioase probleme ale comunităţilor.
În funcţie de calitatea aerului atmosferic, zonele urbane din România se clasifică
în:
- Zone urbane, fără activitate industrială deosebită, în care sursele principale
de poluare sunt reprezentate de instalaţiile de încălzire a locuinţelor, de traficul
rutier, incinerarea deşeurilor, etc. În acest caz nivelul de poluare cu SO 2 este mai
redus, însă este ridicat nivelul de poluare cu NO x, în special iarna, când se
depăşeşte norma standard şi nivelul de poluare cu NH3 este de asemenea ridicat, cu
depăşiri frecvente ale CMA. Şi impurificarea atomsferei cu pulberi, în suspensie şi
sedimente atinge un nivel ridicat.
- Zone urbane puternic industrializate, cu specific industrial local. Un imbold
puternic asupra mediului are:
 Metalurgia neferoasă, dezvoltată la Copşa Mică, Zlatina, Baia Mare
unde concentraţia medie a SO2 are depăşiri frecvente, poluarea cu
metale grele (Pb, Cd, Zn etc.) depăşeşte de 100 de ori normele admise,
afectând atât calitatea aerului, cât şi a apelor, solului, florei, faunei,
precum şi a sănătăţii populaţiei;
 Siderugia, dezvoltată în zona centrelor urbane Hunedoara, Călan,
Galaţi, provoacă impurificarea masivă şi extinsă a atmosferei cu
particule sedimentare, care conţin în medie 10-15% oxizi de fier şi
metale grele;
 Industria chimică şi petrochimică, teritorial destul de răspândită (la
Râmnicu Vâlcea, Oneşti, Ploieşti, Drobeta-Turnu Severin etc.)
impurifică atmosfera cu o gamă largă de poluanţi anorganici şi

25
 organici. Pentru a înlătura pericolul poluării cu hidrocarburi saturate,
olefine şi negru de fum, gazele de la rafinării se ard în faclă;
 Industria de celuloză, hârtie şi fibre sintetice de la Brăila, Suceava,
Bacău, Dej, Săvinşti etc., impurifică aerul cu dioxid de carbon, sulfură
de carbon şi hidrogen sulfurat şi mercaptani;
 Combinatele de îngrăşăminte chimice de la Arad, Işalniţă, Târgu
Mureş, etc. poluează atmosfera urbană cu amoniac, oxizi de azot, etc.,
Nivelul de impurificare a atmosferei, în perioada 2000-2004, pentru poluanţii
uzuali reprezintă o scădere a cantităţii de dioxid de sulf şi amoniac şi o creştere
nesemnificativă a dioxidului de azot.
Pulberile în suspensie şi sedimentabile sunt poluanţii atmosferici care, în România,
înregistrează frecvente depăşiri.
Poluarea atmosferei cu pulberi în suspensie are ca surse, în primul rând, industriile
metalurgică şi siderurgică, după care urmează, în ordine, centralele termice pe combustibili
solizi, fabricile de ciment, transporturile rutiere, haldele şi depozitele de steril din industria
extractviă.
Existenţa în atmosferă a dioxizilor de sulf şi azot dictează caracterul acid al
precipitaţiilor, ca urmări severe asupra stării de sănătate a populaţiei, construcţiilor,
infrastructurii rutiere, precum şi a solului, respectiv vegetaţia şi pânza freatică.
Vegetaţia stradală a marilor aglomerări urbane, respectiv arbori, spaţii florale
gazonale sunt în primul rând afectate de ploile acide, la care se adaugă degradarea finisajelor
exterioare ale construcţiilor, prin care se instalează deteriorarea aspectului estetic general al
căilor de circulaţie urbane.

1.2.5. Impactul poluanţilor atmosferici asupra sănătăţii populaţiei urbane

Diversitatea de poluanţi atmosferici, din marile aglomerări urbane, de provenienţă

multiplă, afectează starea de sănătate a populaţiei urbane. Astfel:
 Monoxidul de carbon scade puterea de concentrare, creşte numărul îmbolnăvirilor la
persoanle cu afecţiuni cardiace, în doze mari devine letal;
 Dioxidul de azot scade rezistenţa organisemlor la infecţii, produce astmul bronşic
 Plumbul, din benzina cu plumb, agravează hipertensiunea arterială şi insufucienţa
renală, influentează negativ dezvoltarea intelectuală, în special determinând scăderea
capacităţii de invăţare;
 Benzenul - face parte din categoria substanţelor periculoase, care provoacă leucemii şi
diverse forme de cancer;
 Hidrocarburile poliaromatice, din gazele de eşapament sunt cancerigene;
 Azbestul, eliberat de sistemul de frânare al autovehiculelor – provoacă cancerul
pulmonar (se foloseşte şi la obţinerea plăcilor de azbociment, care se utilizează la noile
construcţii);
 Aerosolii acizi – afectează funcţiile respiratorii, agravează astmul, scad rezistenţa
indivizilor la infecţiile respiratorii;
 Ozonul ca poluant de la formarea smogului fotochimic, în condiţii de luminozitate
puternică irită ochii şi căile respiratorii;
 Dioxidul de sulf – provoacă bronşită cronică, astm, ameţeli etc.;
 Particulele în suspensie, în special cele provenite de la motoarele Diesel, sunt
cancerigene;

26
 Sănătatea citadinului este influenţaţă de calitatea aerului pe care-l respiră. Prin ex-
punerea involuntară la gazele de eşapament şi la alte noxe atmosferice el „capătă” numeroase
boli acute şi cronice.
Cancerul la copii este în strânsă corelaţie cu poluarea aerului atmosferic din
centrele urbane. Impactul negativ produs de gazele de eşapament şi mai ales de monoxidul de
carbon, se manifestă, în special, asupra femeilor însărcinate şi a copiilor sub 2 ani.
Referitor la poluarea chimică şi microbiologică a alimentelor, s-au efectuat diverse
studii (Efectuate de Institutul de Sănătate Publică) de evaluare a gradului de poluare chimică şi
microbiologică, în mai multe zone din România (judeţele Bihor, Braşov, Giurgiu, Ialomiţa,
Mehedinţi, Olt, Teleorman, precum şi din unele pieţe şi magazine bucureştene), în funcţie de
conţinutul de metale grele cu potenţial toxic semnificativ (plumb, cupru, zinc), de pesticide
organoclorurale, nitriţi şi nitraţi sau micotoxine şi rezidii medicamentoase veterinare.
Rezultatele studiului au scos în evidenţă prezenţa plumbului, ca poluant major, peste
concentraţia admisă în foarte multe alimente, atât de origine animală, cât şi vegetală. S-a
constatat, în schimb, în ultimii ani, o scădere progresivă a conţinutului de pesticide
organoclorurate, în produsele alimentare de origine vegetală.

27
28
 CAPITOLUL II

DREPTUL MEDIULUI ŞI MEDIUL.

PRINCIPIILE FUNDAMENATALE ALE DREPTULUI MEDIULUI

2.1. Noţiunea, trăsăturile şi definiţia Dreptului Mediului

Dreptul mediului s-a format ca disciplină de sine stătătoare pe fondul

conştientizării de către întreaga umanitate a marilor prejudicii aduse naturii şi vieţii oamenilor
prin exploatarea şi folosirea fără limite a resurselor naturale, fapt ce a condus la un mare
dezechilibru natural şi la instalarea „crizei ecologice”.
Afirmarea unanimă şi totală a dreptului mediului s-a datorat numeroaselor şi tot
mai gravelor consecinţe ale poluării şi degradării mediului. Criza ecologică declanşată în
deceniul şase ale secolului XX a generat o reacţie fermă, inclusiv în plan legislativ, de apărare
a mediului ambiant.
Prin amplitudinea de manifestare şi profunzimea consecinţelor lor, problemele
ecologice, mai precis cele ale protecţiei mediului şi conservării naturii, au dobândit o
dimensiune universală şi permanentă.
„Mediul înconjurător a fost privit până nu demult doar ca o simplă sursă pentru
alimentarea proceselor economice specifice societăţii omeneşti şi ca o arie liberă pentru
deversarea tuturor deşeurilor şi reziduurilor activităţilor umane, neţinându-se seama de faptul
că ecosfera este supusă unor necontenite transformări în cadrul unor cicluri naturale în care
fiecare element îşi are locul şi rolul său în menţinerea echilibrului dinamic al întregului sistem
ecosferic.”1
Dacă în urmă cu nu mai mult de două decenii se considera absurdă susţinerea tezei
existenţei unui drept al mediului ca disciplină de sine stătătoare, autonomă, astăzi se admite
afirmarea acestuia ca o ramură de drept şi un domeniu inedit de cercetare ştiinţifică cu largi
perspective de dezvoltare.
Fără îndoială, realităţi precum: efectul de seră, diminuarea stratului de ozon,
sărăcirea biodiversităţii, poluarea atmosferică transfrontalieră la lungă distanţă etc., sunt
datorate „contribuţiei” speciei umane în întregul său şi, ca atare schimbarea lor în sens pozitiv
nu poate să se producă decât prin conştientizarea şi acţiunea generală şi coordonată a tuturor
popoarelor şi statelor lumii.
„Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”, se
proclama în art.1. alin. 1 din DeclataţiaUniversală a Drepturilor Omului în anul 1948, când
prin acest act istoric, esenţial pentru dezvoltarea viitoare a drepturilor omnului, se emiteau şi
consacrau idealurile comune spre care „trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile”.
Această Declaraţie, cu un caracter general, se constituie drept piatră de temelie a evoluţiei
ulterioare a acestui segment.
Ramură de drept relativ nouă, dreptul mediului a luat fiinţă având ca bază de
plecare numeroasele măsuri adoptate la nivel naţional şi internaţional în probleme de mediu cu
precădere după 1972, când s-a creat un fascicul important de reglementări având ca obiectiv
protecţia, conservarea şi dezvoltarea factorilor naturali sau artificiali ai mediului.

1
Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, ed.a III-a, Bucureşti, casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
1996, p.18

29
 În demersul definirii dreptului mediului se impune lămurirea noţiunii de mediu ca
parte componentă a ramurii de drept supusă analizei.

2.2. Mediul. Definiţie şi importanţă

Cuvântul „mediu” exprimă o noţiune cuprinzătoare şi fundamentală, prin care

înţelegem lumea vie şi cea neînsufleţită, în principiu tot sau aproape tot ce înconjoară omul.
Având în vedere poziţia centrală pe care o ocupă omul în mediul său, despre noţiunea de
mediu nu se poate vorbi decât cu referire la om, văzut din punctul de vedere al intereselor sale
fireşti.
Noţiunea de mediu provine din substantivul englezesc „environment”, care a fost
inclus, în 1972, în marele „Larousse” al limbii franceze, sub definiţia de „ansamblu de
elemente naturale ori artificiale care condiţionează viaţa omului”.
Mediul, ca noţiune, a fost definit de specialiştii din diferite domenii în diverse
moduri. Astfel, Emil Racoviţă socotea cândva că în cazul mediului este vorba de „totalitatea
înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă, de care depinde
soarta acesteia şi a căror acţiune provoacă o reacţiune în zisa fiinţă”. Într-o altă formulare, un
alt specialist – Ştefan Vancea – defineşte noţiunea de mediu ca fiind „totalitatea condiţiilor
energetice, fizice, chimice şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu care
acestea se găsesc în permanente relaţii de schimb”. 1 Într-o altă concepţie mai originală, mediul
s-a definit ca ansamblul factorilor ecologici în conjunctura cărora activitatea umană a provocat
modificări profunde, de cele mai multe ori ireversibile2.
Pentru Uniunea Europeană, noţiunea de „mediu înconjurător” este mult mai
complexă, fiind definită ca „ansamblu de elemente care, în complexitatea relaţiilor lor,
constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului, acelea care sunt ori cele ce nu sunt
resimţite”.
Cu alte cuvinte, noţiunea de mediu se referă, în principiu, la tot ce înconjoară
omul, respectiv la mediul artificial şi mediul natural, având un caracter dinamic.
Mediul artificial este cel creat de om, adică există datorită activităţii umane, care
se mai numeşte şi „mediu civilizat”, fiind vorba de condiţiile materiale de viaţă, create de
mintea şi mâna omului. Mediul artificial se compune din: aşezările omeneşti, care înglobează,
la rândul lor, mediul de cartier, locul de muncă, şcoala şi alte locuri aflate în cadrul aşezărilor
omeneşti care au fost create de om; mediul artificial mai cuprinde tot ce este creat de om şi se
află în afara aşezărilor omeneşti, adică toate construcţiile şi lucrările făcute de om şi care sunt
amplasate dincolo de perimetrul aşezărilor omeneşti, cum sunt şoselele, căile ferate, podurile.
Mediul natural se prezintă deosebit de complex şi variat; el cuprinde părţile
vizibile şi invizibile ale naturii, nefiind, deci, vorba de lucruri rezultate din munca omului, ci
de produse ale naturii. Mediul natural are o însemnătate deosebită pentru calitatea vieţii pe
Terra, deoarece elementele sale înconjoară pe om şi pe celelalte vieţuitoare, reprezentând
condiţia existenţei acestora. Elementele principale ale mediului natural sunt: terenurile de toate
felurile, cu cea mai importantă parte numită sol, apele de suprafaţă şi subterane, pădurile cu
celelalte părţi componente ale fondului forestier, aerul împreună cu spaţiul aerian al ţării,
fauna şi flora terestră şi acvatică.

1
Ştefan Vancea, Curs de ecologie generală”, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1972, p.17.
2
N. Toniuc, N. Boşcaiu, Al. Filipescu, „Ocrotirea naturii în prezent şi în perspectivă”, 1975.

30
 Atât mediul artificial, cât şi cel natural, trebuie să fie sănătos, frumos, civilizat,
capabil să influenţeze pozitiv viaţa, activitatea şi gândirea umană. Elementele artificiale şi
naturale ale mediului influenţează direct existenţa şi activitatea omului, dar şi omul prin
acţiunile sale influenţează, la rândul său, starea mediului.
Din punctul de vedere al dreptului mediului, oricare element al mediului artificial
sau natural va fi examinat prin prisma intereselor vitale ale omului, interese care sunt
exprimate în legislaţia mediului, care conţine măsuri de protecţie a fiecăruia cu ajutorul luptei
împotriva poluării.
Protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu sunt probleme de importanţă majoră
care afectează viaţa oamenilor şi dezvoltarea economică a ţărilor şi a lumii întregi. Protejarea
mediului corespunde dorinţei şi intereselor întregii lumi şi constituie o datorie pentru toate
guvernele. Protecţia mediului înconjurător reprezintă totalitatea mijloacelor şi măsurilor ce
trebuiesc întreprinse pentru păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea
factorilor naturali, prevenirea şi combaterea poluării, dezvoltarea valorilor naturale. Protecţia
mediului se bazează pe descoperirea cauzelor care îl afectează şi evitarea acestora, reducerea
consecinţelor şi eliminarea lor într-o proporţie cât mai însemnată, pentru prosperitatea omului
şi a umanităţii. În ultimă instanţă, scopul principal al protecţiei mediului este menţinerea
„gradului de suportabilitate a mediului” asigurând astfel funcţionarea ecosistemelor şi
ocrotirea omului însuşi, a vieţii acestuia.
În prezent, datorită faptului că în toate domeniile se fac simţite consecinţele
negative ale activităţii umane, protecţia diferitelor elemente ale mediului nu se mai realizează
în mod automat, prin funcţionarea spontană a diferiţilor factori naturali, este absolut necesară
pentru aceasta intervenţia conştientă a societăţii. Protecţia mediului presupune proiecte
deosebit de complexe, fundamentate raţional şi în multe situaţii mari eforturi financiare.
În acest context, protecţia mediului poate fi definită ca „o activitate umană
conştientă, care are drept scop ocrotirea şi, în limitele posibilităţilor, îmbunătăţirea condiţiilor
cantitative şi calitative ale vieţii omului”. Protecţia mediului se realizează prin utilizarea
raţională a resurselor naturale, conform principiului dezvoltării durabile prin prevenirea şi
combaterea poluării de toate felurile şi a efectelor dăunătoare a fenomenelor naturale.
În conformitate cu prevederile O.U.G. nr.195/ 2005 privind protecţia mediului,
sunt supuşi protecţiei următorii factori naturali: apele şi ecosistemele acvatice, atmosfera,
solul, subsolul şi ecosistemele terestre, ariile protejate, monumentele naturii şi aşezările
umane. Ecosistemele constituie comunităţi de viaţă interdependente, care formează, sub aspect
organic, un tot unitar; omul face parte şi el în mod organic din aceste comunităţi de viaţă.
Întrucât prin vătămarea mediului devine expusă pericolului şi calitatea vieţii umane, însăşi
viaţa umană, prin activitatea de protecţie a mediului se urmăreşte, într-adevăr, nu pur şi simplu
păstrarea nealterată a mediului uman, ci şi păstrarea vieţii umane în întregul ei.
Viaţa pe Terra are la bază funcţionarea trecută şi prezentă a sistemului global al
ecosferei, alcătuit din lumea vie şi învelişul subţire de aer, apă şi scoarţă terestră. Aceasta
constă într-un complex de cicluri în cadrul cărora materia trece de la o formă la alta, de la
starea vie la starea nevie, şi invers, într-o permanentă schimbare şi continuă revenire la
formele trecute, la alte niveluri de dezvoltare.
Menţinerea echilibrului dinamic al fiecărui ciclu, inclusiv a ecosferei în ansamblu,
este asigurat prin mecanismele de autoreglare naturală. Mecanismele de autoreglare pot fi
perturbate prin intervenţii brutale de mare intensitate sau de mai mică intensitate, dar de lungă
durată.

31
 Apariţia şi evoluţia fiinţei umane a fost evenimentul care a introdus noi şi
puternice influenţe în mediul natural. Omul este singura fiinţă care şi-a impus voinţa, adaptând
el mediul la nevoile sale şi ale societăţii. În acest context, protecţia mediului trebuie să devină
una din principalele raţiuni de existenţă ale fiecărui cetăţean, dar şi a societăţii în ansamblul ei.
Deciziile şi acţiunile privind protecţia mediului au devenit capitale pentru oprirea degradării
mediului, pentru conservarea şi chiar îmbunătăţirea calităţii lui. Procedând de o altă manieră
este pusă în pericol chiar existenţa vieţii pe pământ.

2.3. Noţiunea de principiu fundamental

Aşa cum arătat în capitolul I al prezentei lucrări, problemele ecologice şi de

poluare au un caracter global, ceea ce a determinat o creştere rapidă a rolului reglementărilor
din domeniul dreptului mediului, atât la nivel naţional, dar mai ales la nivel internaţional şi
comunitar.
Cele mai multe dintre problemele cu care se confruntă mediul nu pot fi rezolvate
între graniţele unui singur stat, şi atunci singura şansă de a soluţiona este colaborarea,
conlucrarea, schimbul de experienţă şi de ştiinţă, la nivel internaţional, respectiv comunitar
(pentru ţările membre ale Uniunii Europene).
Ca urmare a dezvoltării şi aprofundării problematicii de mediu, a urmat aproape
firesc o sistematizare a tuturor reglementărilor în materie de mediu, ceea ce a dus la
conturarea, formularea şi în final aplicare principiilor de drept al mediului, ca idei diriguitoare,
călăuzitoare a problematicii supuse dezbaterii.
Principiile reprezintă primul element de realizare a unităţii conţinutului dreptului
mediului la nivelul celor trei ordini juridice de exprimare: naţională, comunitară şi
internaţională. „Propagarea şi acţiunea conjugată a acestora reprezintă cheia rezolvării multor
probleme din domeniul mediului care depăşeşte graniţele unui singur teritoriu”.1
În general, „noţiunea de principiu al dreptului reprezintă idei generale, postulate
călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o ţară,
orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului”. 2 Principiile dreptului sunt determinate
de relaţiile sociale, fiind expresia valorilor promovate şi apărate de drept.
Conceptul de” principiu fundamental (general)” de drept are mai multe accepţiuni
ce diferă de la un sistem juridic la altul, de la o ramură de drept la alta.
Este admisă definiţia conform căreia „un principiu fundamental este acea regulă
conduită egală cu toţi subiecţii de drept, care însoţeşte, de la început până la sfârşit, orice
acţiune umană, excepţiile fiind rare”.3 Aceste principii se prezintă, de obicei sub forma unor
reguli obligatorii nescrise, cu aplicare generală, afirmate frecvent în jurisprudenţă.
În ceea ce priveşte dreptul mediului, conceptul de „principiu fundamental
(general)” cunoaşte diferite situaţii, în funcţie de nivelul de recunoaştere şi garantare juridică.
Astfel, la nivel naţional, cel mai frecvent, principiile sunt consacrate expres ca
reguli de drept pozitiv şi li se conferă statutul de norme de conduită de maximă generalitate şi
universalitate, obligatorii în domeniul respectiv.
În dreptul comunitar, principiile au un statut intermediar nefiind reguli juridice
depline şi direct aplicabile, ci mai degrabă linii directoare pe care comunitatea trebuie să-şi
fondeze politica de mediu general şi actele legislative în special.
1
Angelica Cobzaru, Dreptul mediului, Editura Sedcom Libris, Iaşi, p.22
2
I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teroria generală a dreptului, , Editura A11, Bucureşti, 1998, p.31
3
Mircea Duţu, Dreptul mediului: tratat: abordare integrată, Editura Economică, Bucureşti, , 2003, vol I, p. 204

32
 În dreptul internaţional al mediului, conceptul de principiu rămâne imprecis, fiind
utilizat cel mai frecvent pentru a desemna o constantă evidentă, o realitate pertinentă,
concluziile unei analize şi norme generale obligatorii.
În funcţie de amploarea şi de influenţa acestor principii asupra conţinutului
ansamblului reglementărilor juridice de mediu, principiile dreptului mediului pot fi grupate în
două marii categorii: principii fundamentale şi principii generale.
Principiile fundamentale se regăsesc consacrate şi garantate la toate nivelurile
dreptului mediului – naţional, regional (comunitar) şi internaţional şi privesc întregul său
conţinut reprezentând stâlpul de bază care îi conferă unitate, coerenţă, stabilitate şi unicitate.
Fac parte din această categorie:
 Principiul prevenirii degradării mediului;
 Principiul precauţiei;
 Principiul conservării
 Principiul protecţiei mediului;
 Principiul ameliorării mediului;
 Principiul „Poluatorul plăteşte”;
Principiile generale sunt cele consacrate la nivelul materiilor tradiţionale ale
dreptului mediului: vreau să mă refer la acele principii specifice dreptului intern, dreptului
comunitar, respectiv dreptului internaţional. În cadrul legislaţiilor naţionale sunt statuate
principii cu aplicabilitate generală, dar numai la nivelul statului emiţător. Aceste principii
generale, specifice fiecărui stat, formează un întreg unitar, conferind coerenţă şi consistenţă
dreptului mediului ca ramură de drept.
În legislaţia românească, principiile dreptului mediului sunt reglementate prin
legea privind protecţia mediului nr. 137/1995, completată şi modificată de OUG nr. 195/2005,
iar terminologia adoptată este aceea de „principii de bază”, cu sensul de reguli generale care
domină reglementările juridice privind protecţia mediului.
Printre principiile de bază, specifice ţării noastre, enumerăm:
 Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale art.3, lit.”a”)
 Principiul precauţiei în luarea deciziei (art.3, lit.”b”)
 Principiul acţiunii preventive (art.3, lit.”c”)
 Principiul reţinerii poluanţilor la sursă” (art.3, lit”d”)
 Principiul "poluatorul plăteşte"(art.3, lit”e”)
 Principiul conservării biodiversităţii şi ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural (art. 3, lit.”f”)

2.4. Scurtă prezentare a principiilor fundamentale ale Dreptului Mediului

În cadul acestui subcapitol sunt prezentate principiile fundamentale ale dreptului

mediului care însoţesc reglelentările din toate cele trei ordini juridice: naţională, comunitară,
internaţională.
Principiul prevenirii degradării mediului este unul dintre principiile
fundamentale al cărui conţinut exprimă ideea că cea mai adecvată şi mai eficientă stategie de
mediu constă în prevenirea poluării şi a vătămărilor ecologice de orice natură, în locul
reparării efectelor acestora.
În acest sens, pentru a preveni, a preîntâmpina dezechilibrele ecologice şi efectele
lor negative este necesară evaluarea riscurilor pentru evitarea pericolelor, iar pe de altă parte, o
bună cunoaştere a situaţiei mediului, în prezent pentru neproducerea acestora în viitor.

33
 Principiul presupune, pe de o parte acţiuni asupra cauzelor care produc poluarea su
degradarea (prin modernizarea tehnologiilor de producţie la un nivel optim ecologic), precum
şi activităţi de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru factorii de mediu.
Cerinţele principiului s-au concretizat prin introducerea de obligaţii cu caracter
preventiv şi prin promovarea unor activităţi ori proceduri care să ducă la evitarea unor
modificări negative ale calităţii mediului.
Principiul precauţiei vine în continuarea şi în completarea principiului prevenirii
pagubelor ecologice, al cărui conţinut se referă la măsuri de precauţie adoptate, chiar dacă
nicio pagubă nu se prefigurează în viitorul apropiat, astfel încât să fie eliminat orice risc (atât
cât este posibil) de degradare a mediului.
„Expresie a răspunderii întemeiată pe incertitudine, principiul precauţiei
întruchipează o ficţiune, o răspundere fără obiect, dar care în mod paradoxal s-a impus nu
numai în doctrină, dar într-o bună măsură şi în dreptul pozitiv”.1
În aplicarea acestui principu şi în adoptarea deciziilor, factorii de răspundere
trebuie să manifeste în primul rând precauţie, prudenţă, diligenţă maximă, pentru ca în final să
fie evitate şi îndepărtate eventualele pericole ecologice.
Inspirat din dreptul internaţional unde a fost pentru prima dată consacrat (în cadrul
OCDE şi într-o declaraţie ministerială din 1987), principiul precauţiei a fost preluat şi în
dreptul naţional şi comunitar al mediului.
Principiul precauţiei a fost consacrat şi în cadrul Declaraţiei ONU de la Rio de
Janeiro (1992), când se afirmă că, în caz de risc de pagube grave ori inevitabile, absenţa
certitudinii ştiinţifice absolute nu poate servi drept pretext pentru a amâna adoptarea de măsuri
efective privind prevenirea degradării mediului.
Un exemplu de măsură preventivă este aceea de interzicere sau restricţie a
circulaţiei substanţelor sau produselor ca azbestul, cadmiul şi, conform regulamentului nr.
793/1993, prin care se stipulează că operatproo economici trebuie să ceară pentru fiecare
dintre aceste produse o evaluare a riscului, pentru a determina dacă riscul pentru mediu şi
pentru om justifică restricţiile.
Diferenţa dintre principiul prevenirii şi principiul precauţiei este dată de conţinutul
specific al fiecăruia. Astfel, principiul prevenirii se referă la existenţa unei certitudini asupra
unui fenomen şi a consecinţelor unei acţiuni faţă de acesta; cunoscând riscul şi dorind să se
oprească efectele sale, se vor lua măsuri în raport cu riscul cunoscut şi măsurabil. Din contră,
principiul precauţiei presupune o atitudine care constă în a lua măsuri faţă de un risc incert,
necunoscut sau insuficient cunoscut.
Principiul conservării urmăreşte menţinerea unui nivel durabil al resurselor
ecologice realizată printr-un management adecvat al resurselor renovabile şi o bună utilizare a
resurselor nerenovabile.
Conservarea presupune menţinerea nivelurilor cantitative şi calitative durabile al
resurselor mediului şi deci menţinerea condiţiilor minime pentru existenţa resurselor
permanente.
Mai nou, acest principiu este completat chiar înlocuit cu referire la conceptul de
„dezvoltare durabilă”, înţeles ca asigurare a productivităţii continue a resurselor naturale
exploatabile şi rezervate a speciilor faunei şi florei.

1
Constantin Teleagă, Principiul şi viitorul răspunderii civile, în „Revista Română de Drept al mediului”, An II,
nr.1, 2004, p.29

34
 Liantul care uneşte cele două concepte porneşte de la sensul dat (încă din 1987
prin raportul brutdland) conceptului de „dezvoltare durabilă” ca fiind acel tip de dezvoltare
care asigură satisfacerea nevoilor generaţiilor actuale fără a le compromite capacitatea de a le
împlini pe cele ale generaţiilor viitoare.
Principiul este aplicabil mai ales în privinţa protecţiei resurselor naturale şi
conservării biodiversităţii, implicând printre altele, crearea de arii protejate şi proclamate de
monumente ale naturii.
Principiul protecţiei mediului este considerat a reprezenta însăşi substanţa,
chintesenţa dreptului mediului cunoscând formulări şi expresii juridice diferite în planul
legislaţiei naţionale, comunitare, respectiv internaţionale.
În sens larg, el cuprinde semnificaţiile mai multor principii fundamentale: al
prevenirii, al precauţiei şi al conservării, şi ceva mai mulr şi anume evitarea acţiunilor nocive
pentru calitatea mediului şi adoptarea de măsuri pozitive pentru împiedicarea şi
preîntâmpinarea deteriiorării acesteia.
Principiul protecţiei mediului este considerat un principiu corolar sau un principiu
obiectiv. Potrivit Constituţiei României, statul trebuie să asigure „refacerea şi ocrotirea
mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”1
Principiul ameliorării mediului este un alt principiu fundamental exprimat şi
preluat la nivel naţional, comunitar şi naţional, şi care cuprinde în conţinutul său ideea centrală
că a ameliora înseamnă a îmbunătăţi starea şi calitatea mediului, a factorilor săi componenţi,
prin acţiuni socio-umane.
Consacrarea acestui principiu este mai evidentă la nivel comunitar, fiind expres
prevăzută în art. 130 R din Tratatul CE introdus prin Actul unic european. Urmărind un
obiectiv superior deopotrivă prevenirii, conservării şi protecţiei, care presupun, în cele din
urmă, numai asigurarea unui mediu durabil, continuu, perpetuu, ameliorarea reclamă acţiuni
efective şi rezultate pozitive, sporirea şi îmbunătăţirea datului natural.
În cadrul legilaţiei româneşti, principiul este consacrat dintr-o dublă perspectivă:
internă şi internaţională şi se referă la aspectele privind ameliorarea calităţii mediului şi
reconstrucţia zonelor deteriorate (art. 3 lit. „h”) şi colaborarea internaţională pentru asigurarea
calităţii mediului
Principiul „poluatorul plăteşte” este inpirat din teoria economică conform căreia
costurile sociale externe care însoţesc producţia, trebuie să fie internalizate, adică să fie luate
în calcul de toţi agenţii economici în costurile lor de producţie.
Adoptat mai întâi de către OCDE în 1972, principiul semnifică iniţial cerinţa
imputării poluatorului a cheltuielilor privind măsurile adoptate de către autorităţile publice
pentru ca mediul să fie menţinut într-o stare acceptabilă.
Principiul „poluatorul plăteşte” a fost consacrat pentru prima dată în legislaţia
românească de Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, , completată şi modificată prin OUG
nr. 195/2005.
Noţiunile de „poluator” şi „plată” nu sunt definite în legea mai sus amintită.
Cuvântul „poluare” vine din latinescul „polluero-ere”, care inseamnă a pângări, a murdări, a
profana. El vrea să desemneze o acţiune prin care omul îşi degradează, îşi murdăreşte propriul
său mod de viaţă. O astfel de acţiune nu este caracteristică, însă, numai omului contemporan
şi nici măcar omului, în genere. Ea este o lege naturală generală conform căreia „orice fiinţe

1
Constituţia României – art. 134, alin. 2, lit. „e”

35
vii produc deşeuri care neeliminate din mediul lor de viaţă le fac imposibilă nu numai
continuarea activităţii, ci şi a vieţi însăşi”.1
Dicţionarul de ecologie – referindu-se la poluare, noţiune de la care trebuie să se
pornească în dezvăluirea esenţei şi caracterului juridic al principiului „poluatorul plăteşte” –
defineşte poluarea ca un proces de alterare a mediilor de viaţă biotice şi a bunurilor create de
om, cauzat mai ales de deşeurile provenite din activităţile de origine umană, menajeră,
agricolă, dar mai ales industrială şi nu în ultimul rând datorită unor fenomene naturale (erupţii
vulcanice, furtuni de praf şi nisip, inundaţii).
Poluarea a apărut odată cu dezvoltarea primelor civilizaţii de tip orăşenesc. Iniţial,
produsele poluante erau puţine, de natură organică şi uşor degradabile de către
miccoorganisme (bacterii, ciuperci). Odată cu creşterea populaţiei şi dezvoltarea tehnicii,
poluarea a tins teritorii tot mai întinse. Astăzi se răspândesc în biosferă un număr imens de
deşeuri, unele foarte greu biodegradabile (detergenţi şi pesticide de sinteză, mase plastice,
deşeuri radioactive).
„Singura soluţie pentru diminuarea cauzelor poluării este a le controla permanent,
a le limita sau a le interzice.”2

2.5. Principiul „poluatorul plăteşte”

„La origine, acesta este un principiu de eficacitate economică, şi nu un principiu

juridic de echitate şi responsabiitate.....Respectarea acetui principiu nu convine tuturor, şi în
special industriilor care de mult timp fac lobby împotriva adoptării unui regim de
responsabilitate enviromentală”3.
Multe activităţi economice şi sociale antrenează externalităţi negative sub forma
poluării ceea ce afectează populaţia şi factorii de mediu. Ca urmare, în ansamblul său,
economia trebuie să acopere atât costurile de producţie, cât şi pe cele legate de existenţa
externalităţilor (poluării).
Pentru a nu se ajunge în situaţia ca societatea să fie cea care suportă costul privind
combaterea efectelor negative ale poluării în locul generatorilor acesteia, a fost recunoscut şi
consacrat principiul „poluatorul plăteşte”.
Proclamarea şi recunoaşterea principiului recunosc situaţii diferite în legislaţiile
naţionale ale statelor, la nivel european şi internaţional.
Semnificaţia sa se referă la faptul că emiţătorul de substanţe poluante este cel care
trebuie să suporte costul măsurilor corectoare reclamate de prejudiciile aduse mediului şi
survenite prin violarea regulilor existente. Astfel de costuri nu se pot repercuta decât în mod
excepţional asupra colectivităţii, iar derogările nu pot fi acordate decât la nivelul regional.
Sunt, însă aspecte ale poluării care practic sunt imposibil de detectat şi este dificil
să determini strict persoana care a putea realiza un rău, o degradare pentru a o trage la
răspundere (de exemplu, în cazurile de poluare subterană, a apei de coastă, eroziunea solului
etc). Atunci, singura soluţie viabilă este aceea ca autorităţile publice să se ocupe de asigurarea
curăţirii sau de luarea măsurilor de remediere sau prevenire a contaminării.

1
Lucian Ghinea, Apărarea naturii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.5; Daniela Marinescu,
op.cit., p11-12.
2
Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.69
3
Andree Brunet, La regulation juridique des questions environementales et le pricncipe de dubsidiarite, în
„Revista Română de Drept al Mediului” nr.2, 2003, p 87-88

36
 Poluatorul este întreprinzătorul sau factorul de decizie în domeniul economic care
se situează pe o poziţie antiecologică, fiind obligat să suporte consecinţele nerespectării
îndatoririlor prevăzute de lege privind folosirea tehnologiilor nepoluante, limitarea poluării la
parametrii stabiliţi prin ecostandarde, încălcarea procedurii de autorizare şi a altor obligaţii
specifice în domeniu.
Cheltuielile de proteţie a mediului sunt implicit cheltuieli care conduc la crearea de
plusvaloare. Indiferent dacă preţul de cost al măsurilor luate pentru protecţia mediului sunt
introduse în preţul produsului finit sau plătit separat, datorită acestui principiu acest „PREŢ”
este obligatoriu.
Principiul „poluatorul plăteşte” a fost dezvoltat ca o metodă de alocare a
costurilor de menţinere sub control a poluării. El poate fi aplicat într-o formă ca o taxă de
poluare şi de ce nu, ca o penalitate. Dacă poluatorul omite să întreprindă acţiunile necesare
pentru a opri, reduce sau elimina poluarea şi măsurile vor fi luate de un sector al administraţiei
publice, totalitatea cheltuielilor va fi imputată poluatorului.
Obiectul plăţii îl constituie suportarea cheltuielilor legate de poluare, iar în mod
particular executarea şi suportarea de către întreprinzător a obligaţiilor ce-i revin pentru
evitarea, eliminarea, limitarea sau diminuarea poluării.
Potrivit declaraţiei Consiliului Europei din 1968 privind poluarea aerului,
cheltuielie făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării trebuie să cadă în sarcina
autorului. Această prevedere afectează şi relaţiile economice internaţionale, conform normelor
Organizaţiei pentru Cooperare şi dezvoltare Economică.
Întradevăr, multe activităţi economico-sociale antrenează externalităţi negative sub
forma poluării, afectând populaţia şi factorii de mediu aşa cum am arătat şi în Capitolul I al
acestei Lurări. Existenţa acestora duce la o adevărată „dedublare” a realităţilor privind
costurile şi profitul agenţilor economici. Astfel, pe ansamblu, economia trebuie să acopere atât
costurile de producţie, cât şi pe cele legate de existenţa externalităţilor (poluării).
Generatorii poluării au costuri propirii diminuate datorită economisirii cheltuielilor
de prevenire a poluării (dotarea cu dispozitive şi filtre, adaptarea tehnologiilor, etc, societatea
în ansamblul său, imediat sau în timp, suportând costul privind combaterea efectelor negative
ale poluării asupra sănătăţii, activităţile economico-sociale ori mediul în întregul său.
Pentru a se evita o asemenea situaţie şi pentru a se corecta inechităţile pe care le
determină, costurile „externalităţilor” se „internalizează” pe calea recunoaşterii juridice a
principiului „poluatorul plăteşte.”
Proclamarea şi recunoaşterea principiului cunosc situaţii diferite în legislaţiile
naţionale ale statelor , la nivel comunitar european şi în cadrul OCDE.
Principiul obiectiv al reglementărilor internaţionale în domeniu îl constituie
armonizarea politicilor interne, astfel încât diferenţele legislaţiei antipoluante de la o ţară la
alta să nu antreneze distorsiuni în avantajele comparative şi schimburile comerciale. În acelaşi
timp, principiul a fost larg acceptat de guverne, care s-au inspirat din semnificaţiile sale în
elaborarea politicilor la ecologie.
Totuşi, conţinutul său, într-o oarecare măsură este imprecis. Astfel, în sens larg
(lato sensu), principiul urmăreşte imputarea poluatorului al costului social al poluării pe care o
provoacă. Aceasta implică antrenarea unui mecanism de responsabilitate pentru daune
ecologice, care să acopere toate efectele unei poluări, atât cele produse asupra bunurilor şi
persoanelor, cât şi cele produse asupra mediului ca atare. În acest sens, în plan juridic se
recunoaşte dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere
ecologic.

37
 Dimpotrivă, în sens restrâns, (stricto sensu), acesta presupune obligarea
poluatorului la a suporta numai costul măsurilor antipoluante şi de curăţire. Într-o asemenea
situaţie este vorba numai despre o internalizare parţială, care permite impunerea de taxe ori
revedenţe de către autorităţile publice.
Într-un atare sistem, subvenţionarea poluatorului de către stat spre a-i ajuta finaciar
pentru investiţiile antipoluante este contrară principiului „poluatorul plăteşte”. Nici una dintre
cele două accepţiuni nu implică în mod necesar utilizarea de măsuri economice stimulative (ca
de pildă redevenţe ori adjudecarea de drepturi de poluare), chiar dacă acestea sunt adesea în
raport cu costul.
Realizarea semnificaţiilor acestui principiu poate îmbrăca mai multe forme,
precum:
 Instituirea de norme poluante;
 Utilizarea unei fiscalităţi incitative;
 Definirea unui regim de răspundere obiectivă;
La nivel comunitar, principiul a fost consacrat prin Actul Unic European(1987) şi
Tratatul de la Maastricht (1993).
Consacrat pentru prima dată prin art. 3 lit. „d” din legea 137/1995, principiul
„poluatorul plăteşte” îşi croieşte drum şi în practica din dreptul românesc. Astfel,
semnificaţiile sale fundamentale au fost deja exprimate juridic prin stabilirea, ca modalităţi de
implementare a principiilor, a introducerii pârghiilor economice stimulative sau coerative şi
elaborarea de norme şi standarde antipoluante (art.4, lit.”d” şi „f” din legea 137/1995,
completată şi modificată prin OUG nr. 195/2005 şi, respectiv, instituirea unui regim special de
răspunderi pentru prejudiciul format din două reguli principale şi complementare: caracterul
obiectiv, independent de culpă şi, respectiv, răspunderea solidară în cazul penalităţii autorilor
(art. 80 din Legea nr. 137/1995, completată şi modificată prin OUG nr. 195/2005).
Din păcate principiul „poluatorul plăteşte” a rămas în prezent mai puţin un
instrument juridic care să-i oblige pe cei responsabili să-şi asume consecinţele lor, ci mai
degrabă un mijloc comod de a finaţa politicile în materie de mediu. Fără determinarea
răspunderilor individuale, principiul are drept unică consecinţă impunerea ca anumite industrii
să suporte responsabilitatea globală a costurilor luptei antipoluante.
Ca o concluzie, acest principiu se poate aplica numai coroborat cu principiul
prevenirii şi interzicerii poluării, întrucât singur nu poate duce la eliminarea unor consecinţe
inadmisibile în domeniu şi nu se poate aplica concepţia „plătesc, deci poluez”.
Deci, principiul „poluatorul plăteşte presupune adoptarea de măsuri prin care
persoanele care provoacă poluarea să suporte costul poluării, iar pe de altă parte, nimeni nu
poate opri autorităţile însăşi să adopte măsuri pozitive pentru a atinge obiectivele acestuia.

2.5.1. Noţiunea juridică a „poluatorului”, ca subiect în raporturile juridice de drept al

mediului

Poluatorul este ipoteza antiecologică a întreprinzătorului, factor de decizie în

materie economică, promotorul şi beneficiarul activităţilor antropice. Întrucât activităţile
antropice au ca efecte secundare – deloc neglijabile – fenomenele de poluare, întreprinzătorul
a fost calificat de ştiinţa ecologică şi apoi de Dreptul mediului cu atributul poluator.
Dacă la început întreprinzătorul a răspuns cu acest calificativ – în numele
externalităţilor pozitive: bunuri şi servicii utile societăţii, pe care le produce – şi nu a accceptat
obligaţiile ce rezultau din această calitate, evoluţia istorică a luptei împotriva crizei ecologice

38
şi a poluării l-au constrâns în mod treptat, să accepte obligaţiile juridice specifice acestei
calităţi.
Impactul decisiv asupra întreprinzătorului poluator a produs acceptarea
conceptului economico-social-ecologic al dezvoltării durabile şi juridicizarea a determinat,
apoi, şi transformarea principiului „poluatorul plăteşte” dintr-un principiu de soft-low într-un
principiu de hard-law.

2.5.2. Noţiunea juridică a „plăţii”

Întreprinzătorul poluator plăteşte, adică trebuie, este dator să facă o plată.

Întrebarea care se pune este aceea de a şti ce se înţelege prin plată şi care este conţinutul ei
concret.
Termenul de plată are o accepţiune generică, prin folosirea lui înţelegându-se
executarea liberatorie a oricărei obligaţii.
Astfel, arhitectul care întocmeşte planul unui edificiu, actorul care joacă într-o
piesă, medicul care dă consultaţii, avocatul care pledează, scriitorul care elaborează un roman
pe care s-a angajat să-l predea editurii, muncitorul care execută o lucrare, fiecare dintre aceştia
se eliberează de obligaţia sa prin prestaţiunea obiectuilui acestei datorii,” fapt care valoarează
plata”1.
„Pentru a imputa poluatorului costurile consecinţelor activităţii sale, autorităţile
publice pot recurge la mai multe instrumente care, luate izolat, nu asigură aceeaşi eficacitate şi
de aceea sunt utilizate, de regulă, în mod conjugat.”2
Condiţiile cerute pentru efectuarea plăţii sunt:
 Existenţa unei obligaţii;
 Persoana celui care face plata
 Persoana celui care a primit plata
 Obiectul plăţii
 Împrejurările în care se face plata
 Inexistenţa unui obstacol la efectuarea plăţii;
Dacă acestea sunt condiţiile generale ale plăţii în raporturile juridice civile
contractuale, în raporturile juridice de dreptul mediului, care se nasc, evoluează şi se sting în
temeiul pricncipiului „poluatorul plăteşte”, condiţiile plăţii se caracterizează prin:
 Obligaţia de plată îşi găseşte izvorul în legea cadru de protecţie a mediului nr.
137/1995, care prevede în mod expres principiul „poluatorul plăteşte”;
 Persoana celui care face plata este întreprinzătorul poluator, individualizat ca atare;
 Persoana celui care primeşte plata este statul, prin intermediul autorităţii centrale de
mediu, care apare ca reprezentant al societăţii, în calitatea de beneficiar al dreptului de
a nu suporta costurile poluării, acestea revenind întreprinzătorului poluator;
 Obiectul plăţii, la modul generic, îl constituie internalizarea costurilor poluării, iar la
modul particular – executarea şi suportarea de către întreprinzătorul poluator a
obligaţiilor de introducere a tehnologiilor nepoluante, a limitării poluării la parametrii
stabiliţi prin ecostandarde, adică prin normele de emisie, imisie, de procedură şi de
produse, în funcţie de specificul fiecărei întreprinderi poluatoare;
 Împrejurările în care se face plata care, la rândul lor, sunt distincte:

1
P.C. Vlahide, „Repetiţia principiilor de drept civil”, vol.II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 294
2
Mircea Duţu, op. cit., p.69

39
 - în cazul obiectivelor industriale şi de altă natură, ce se proiectează cu prilejul
constituirii acestora în condiţiile acordului şi autorizaţiei de mediu, dacă s-a
aprobat investiţia în urma efectuării studiului de impact, urmând ca la punerea
în funcţiune a obiectivului să se verifice executarea tehnologiilor şi
parametrilor ecologici de funcţionare a investiţiei;
- în cazul obiectivelor existente, cu prilejul executării obligaţiilor tehnologice
cuprinse în planul de conformare al întreprinderii.
 Inexistenţa unui obstacol la efectuarea plăţii are în vere situaţia fizică – tehnologică
pozitivă – a posibilităţii echipării întreprinderii cu cea mai buna tehnologie, din punct
de vedere ecologic, care să se încadreze în parametrii ecologici de funcţionalitate –
când este vorba de un obiectiv nou – sau existenţa posibilităţilor de conformare, în azul
unui obiectiv în funcţiune.
Sesizarea şi explicarea motivată a obstacolului tehnic sau ecologic (mediul nu
permite construcţia unui obiectiv de impact), revine studiului de impact, situaţie în care nu se
mai elibereazăa acord şi/sau autorizaţie de mediu.

CAPITOLUL III
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

40
 Înţelegerea necesităţii protecţiei mediului, responsabilitatea socială a fiecărui om
pentru protecţia şi dezvoltarea mediului constituie una dintre problemele fundamentale ale
formării conştiinţei de mediu care poate fi una dintre căile de realizare a unei cointeresări în
protecţia mediului.
Din păcate, însă, conştiinţa de mediu nu de puţine ori lipseşte la mulţi agenţi
economici şi la o parte însemnată a populaţiei, sau poate fi doar în formare. Acest lucru aduce
daune însemnate mediului. Trebuie astfel găsite metode şi mijloace de realizare a unei
cointeresări în protecţia mediului care să se îmbine cu conştiinţa de proprietar. Una dintre
aceste căi este oferită de legislaţie, de drept în general.
Dreptul, pe lângă stabilirea regulilor de conduită în cele mai variate domenii ale
activităţii de protecţie a mediului, reglementează şi sancţiunile aplicabile în caz de încălcare a
acestor reguli de conduită.
Problema formării conştiinţei de mediu la cetăţeni stă de mult în atenţia
organismelor internaţionale. S-a recomandat ca Secretarul General al O.N.U. să sprijine şi să
încurajeze proiectele de colaborare continuă între programele sociale, educative şi culturale
naţionale, inclusiv aspectele lor economice. Prin stabilirea unui program de informare, cu
menirea de a trezi în fiecare cetăţean conştiinţa de mediu şi obţinerea colaborării din partea
publicului în vederea gospodăririi şi protejării mediului, se asigură mijloacele active de
stimulare a participării efective a populaţiei şi de amplificare a interesului şi contribuţiilor din
partea organizaţiilor neguvernamentale în vederea ocrotirii şi amenajării mediului. Alături de
aceste mijloace, pentru realizarea aceluiaşi scop, un rol deosebit îi revine dreptului, inclusiv
răspunderii juridice.
Prin sancţionarea juridică a faptelor anti – mediu, pe lângă scopul firesc respectiv,
se urmăreşte educarea celui sancţionat şi a celorlalţi cetăţeni pentru formarea acelei conştiinţe
ecologice, de mediu în general, fără de care nu se pot realiza sarcinile complexe ale prevenirii
poluării, depoluării şi îmbunătăţirii condiţiilor de mediu.
Raportul juridic de constrângere, care are în conţinutul său o pluralitate de drepturi
şi obligaţii – de drept material (substanţial) şi de drept procesual – apare ca rezultat al
săvârşirii unor fapte ilicite şi duce la aplicarea sancţiunii juridice. Orice încălcare a normei
juridice poate da naştere unui raport de constrângere, care se stabileşte între stat şi autorul
faptei ilicite.
Poluarea mediului este o faptă nepermisă, care este în contradicţie cu regulile de
conduită stabilite de lege, adică este o faptă ilicită. Caracterul ilicit al faptei dăunătoare
mediului implică săvârşirea unui act oprit de lege, acţiune sau inacţiune care constituie o
atingere nedreaptă adusă unui sau mai multor factori ai mediului natural sau artificial. Fapta
respectivă trebuie sancţionată în condiţiile stabilite de lege.
În acest fel, răspunderea juridică capătă o importanţă deopotrivă teoretică şi
practică în dreptul mediului.
În domeniul protecţiei mediului, normele legale stabilesc o serie de atribuţii ce
revin autorităţilor şi o serie de obligaţii de a face, respectiv a nu face persoanele fizice şi
juridice participante la circuitul economico – social.
Atât funcţionarul public, cât şi agentul economic, în general orice persoană fizică
şi juridică, pot fi traşi la răspundere juridică pentru nerespectarea legislaţiei mediului. Cei ce
răspund se pot afla în situaţii diferite. Uneori, fapta prin care se încalcă legea are ca urmare
poluarea efectivă a mediului, cel care răspunde fiind un agent poluator. Alteori, însă, fapta

41
săvârşită cu încălcarea normelor dreptului mediului nu atrage după sine poluarea mediului, dar
este, totuşi, o faptă ilicită sancţionabilă după normele acestei ramuri de drept. În astfel de
situaţii, autorul faptei nu mai este agent poluant, dar este, totuşi, răspunzător în condiţiile
normelor dreptului mediului.
Având în vedere prima situaţie, răspunderea juridică pentru faptele poluante
presupune, deci, poluarea mediului. Poluarea mediului constituie un element esenţial al
răspunderii speciale, de dreptul mediului. Fără poluarea mediului nu se poate vorbi de o
răspundere distinctă de celelalte forme ale răspunderii juridice. Poluarea mediului desemnează
o acţiune de regulă umană prin care se degradează factorii de mediu, prin care omul „îşi
murdăreşte” propriul său mediu. Poluarea poate fi rezultatul nu numai al activităţii umane, ci a
oricărei fiinţe vii, care produce deşeuri în mediul său natural şi dincolo de limitele acestuia,
aşa cum poate fi şi rezultatul unor fenomene naturale (erupţia unor vulcane, ploi torenţiale,
furtuni), care sunt independente de voinţa şi activitatea omului. O primă situaţie în care
intervine răspunderea juridică potrivit normelor dreptului mediului este aceea în care se
poluează factorii de mediu. Astfel, de exemplu, persoanele fizice sau juridice care produc,
comercializează şi/sau utilizează îngrăşăminte chimice şi pesticide sunt obligate să livreze, să
manipuleze, să transporte şi să comercializeze produsele respective ambalate cu inscripţii de
identificare, avertizare, prescripţii de siguranţă şi folosire. Dacă aceste condiţii nu sunt
respectate şi provoacă contaminarea mijloacelor de transport şi a mediului intervine
răspunderea persoanei respective. Tot astfel, încălcarea obligaţiei de a nu degrada mediul
natural sau amenajat prin depozitări necontrolate de deşeuri de orice fel, prin care se provoacă
poluarea apei, atmosferei sau solului şi, deci, un prejudiciu mediului, atrage după sine
răspunderea juridică pentru poluare1.
Luând în considerare a doua situaţie, răspunderea juridică pentru faptele
nepoluante presupune că prin aceste fapte nu este poluat mediul, ele atrăgând totuşi
răspunderea juridică, deoarece constituie încălcări ale normelor dreptului mediului, fiind fapte
sancţionabile. Astfel de fapte reglementate prin lege sunt, de exemplu: efectuarea de schimburi
de terenuri sau schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor agricole de la superioară la
inferioară fără aprobare; refuzul de a prezenta autorităţilor de mediu sau împuterniciţilor
acestora datele rezultate din sistemul propriu de măsurare şi control al emisiilor de poluanţi în
mediu; prezentarea în studiile şi analizele de impact a unor concluzii şi informaţii false 2.
Comportamentul persoanei este supus unor aprecieri şi reacţii din partea societăţii
instituţionalizate cu ajutorul normelor sociale. Răspunderea socială implică sancţionarea
socială a atitudinii persoanei neconcordante cu normele sociale instituite. Pentru că această
atitudine a persoanei poate avea loc în cele mai variate relaţii sociale şi răspunderea socială
îmbracă forme diferite, putându-se vorbi de o răspundere politică, morală, etică, civilă şi
juridică.

3.1. Formele răspunderii juridice în dreptul mediului

Răspunderea juridică poate interveni în cazul nerespectării regulilor de conduită

cuprinse în norme de drept, adică pentru încălcarea prevederilor legale. Stabilirea concretă a

1
Art.94 alin. 1 lit. m, n, o şi alin.2 lit.b din O.U.G. nr.195/2005.
2
Art.94 din O.U.G. nr.195/ 2005.

42
răspunderii juridice are la bază aprecierea socială a faptei persoanei şi constatarea oficială
făcută de organele de stat competente. Răspunderea juridică prezintă o serie de particularităţi
specifice în raport cu celelalte forme ale răspunderii sociale, dar ea îmbracă forme concrete
diferite în funcţie de specificul normei juridice încălcate şi al raportului juridic în cadrul căruia
a fost încălcată norma legală. În acest fel se distinge răspunderea penală, civilă, administrativă,
materială, disciplinară, iar mai nou răspunderea de dreptul mediului (răspunderea ecologică).
În O.U.G. nr.195 din 2005 privind protecţia mediului sunt stabilite trei forme ale
răspunderii juridice: încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă,
contravenţională sau penală, după caz. Aceste forme ale răspunderii juridice aplicabile în
domeniul protecţiei şi dezvoltării mediului sunt reglementate amănunţit în ramurile de drept de
care aparţin ele (dreptul administrativ, penal, civil). Ele capătă, însă, un specific prin aceea că
faptele sancţionabile se săvârşesc în cadrul raporturilor de dreptul mediului, prin încălcarea
normelor legale care ocrotesc factorii de mediu cu scopul de a preveni poluarea, reface mediul
atins, a perfecţiona condiţiile de mediu. De aceea, răspunderea pentru încălcarea normelor
dreptului mediului aparţine, totuşi, acestei ramuri de drept, având numeroase trăsături
specifice (specificul obiectului reglementării juridice). În concluzie, sunt aplicabile în totalitate
regulile stabilite în dreptul mediului şi numai în măsura în care ele sunt neîndestulătoare se va
recurge la normele dreptului administrativ, penal sau civil, după caz, în completarea primelor
norme.
În astfel de împrejurări, în domeniul protecţiei mediului de mai de mult se încearcă
să se argumenteze şi să se fundamenteze „o răspundere ecologică”, adică o răspundere proprie
specială, distinctă, proprie dreptului mediului.
Răspunderea contravenţională este acea formă a răspunderii juridice care constă
în aplicarea de sancţiuni contravenţionale persoanelor vinovate de încălcarea dispoziţiilor
legale care prevăd şi sancţionează contravenţiile. Elementul esenţial al acestei răspunderi este
contravenţia, care este definită astfel: este o faptă săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un
pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca atare prin acte
normative1. Obiectul contravenţiei îl constituie valorile (relaţiile) sociale, bunurile sau
interesele legitime apărate prin norme de drept, cărora li se aduce atingere ori sunt puse în
pericol de fapta săvârşită. Subiectul activ al contravenţiei este persoana fizică ce comite fapta
contravenţională, dar potrivit normelor dreptului mediului asemenea fapte pot fi săvârşite şi de
persoane juridice. Latura obiectivă a contravenţiei o formează acţiunea sau inacţiunea
producătoare a urmărilor socialmente periculoase sau care ameninţă valorile sociale. Latura
subiectivă priveşte atitudinea psihică a contravenientului faţă de fapta săvârşită şi urmările
sale, care se exprimă prin vinovăţie. Întrucât contravenţiile la regimul protecţiei mediului
vizează, prin excelenţă, încălcări ale unor obligaţii legale privind ocrotirea şi conservarea
naturii, simpla înfrângere a prevederilor acestora face să se nască prezumţia de culpă, fiind
exclusă răspunderea fără culpă. Sancţiunile care se aplică faptelor considerate contravenţii
sunt, în primul rând, amenzile al căror minim şi maxim este stabilit de lege, diferenţiat după
gravitatea impactului negativ al faptei asupra sănătăţii umane, bunurilor sau mediului şi după
calitatea contravenientului (persoană fizică sau persoană juridică). Purtând aceste trăsături
caracteristice, contravenţiile la normele pentru protecţia mediului sunt stabilite şi sancţionate
de o serie de acte normative (legi şi hotărâri guvernamentale).

1
O.U.G. nr.2/ 2001 aprobată prin Legea nr.180/11 aprilie 2002. Actele normative pot fi legea, hotărârea
Guvernului, hotărârea consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, a consiliului judeţean, Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

43
 Răspunderea penală intervine atunci când se săvârşeşte o faptă ce prezintă cel
mai înalt grad de periculozitate socială incriminat de lege. Potrivit art.17 Cod penal
„infracţiunea este fapta care prezintă pericol social săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea
penală”. Printr-o astfel de faptă se înţelege orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce
atingere statului, suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, proprietăţii, persoanei şi
drepturilor acesteia, precum şi întregii ordini juridice. Reglementările cuprinse în normele
dreptului mediului califică anumite fapte săvârşite în acest domeniu ca infracţiuni şi stabilesc
şi sancţiunile corespunzătoare. Pentru antrenarea răspunderii juridice a celor care au săvârşit
infracţiuni, pe lângă normele dreptului mediului, vom apela la principiile şi regulile stabilite în
dreptul penal. Totuşi, mijloacele de drept penal au un rol subsidiar, fiind guvernate de
principiul intervenţiei minime. Pentru angajarea răspunderii penale, faptele incriminate ca
infracţiuni trebuie săvârşite cu vinovăţie. Infracţiunile „ecologice” propriu-zise vizează
atingeri aduse nu atât indivizilor, bunurilor şi drepturilor lor, ci unor interese colective. Sunt
protejate deci elementele naturale independent şi fără a fi necesară o vătămare suferită de
victime identificabile.
În cazul în care prin fapta săvârşită, calificată de lege contravenţie sau infracţiune,
autorul ei cauzează un prejudiciu patrimonial altei persoane prin poluarea mediului, intervine
răspunderea civilă, de regulă în forma sa delictuală, mai rar contractuală. De regulă,
răspunderea civilă are caracter subiectiv, adică se are în vedere şi atitudinea autorului faptei
faţă de aceasta şi consecinţele sale, răspunderea intervenind dacă el este vinovat. În situaţiile
expres prevăzute de lege, însă, poate să intervină şi o răspundere obiectivă, independentă, deci,
de culpă. Răspunderea fără culpă urmăreşte să determine o conduită diligentă, „având drept
scop căutarea mijloacelor ştiinţifice şi tehnice pentru prevenirea cauzării unor pagube
asemănătoare în viitor”1. Răspunderea civilă delictuală presupune, pentru a fi angajată,
întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: să se fi săvârşit o faptă cu caracter ilicit; să
existe un prejudiciu; între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate; culpa
autorului faptei ilicite; la momentul săvârşirii faptei autorul să fi avut capacitatea delictuală.
Realizarea acestor condiţii este necesară atât în cazul răspunderii pentru fapta proprie, cât şi în
cel al răspunderii pentru fapta altuia sau prejudiciile cauzate de lucruri sau animale.
Legiuitorul român a consacrat, printr-o normă imperativă, caracterul obiectiv al
răspunderii pentru poluare. Astfel, răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are
caracter obiectiv, independent de culpă, iar în cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este
solidară.
În contextul general al legislaţiei mediului şi potrivit reglementărilor speciale din
acest domeniu, caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciu exprimă următoarele:
poluatorul (agent poluant), parte în raportul juridic de răspundere, este ţinut responsabil
indiferent că este sau nu vinovat, că este sau nu culpabil; poluatorul este ţinut responsabil chiar
pentru cazul de forţă majoră; pentru a se exonera de răspundere, poluatorul trebuie să
dovedească culpa gravă a victimei sau, eventual, un cataclism natural excepţional; victima
poluării, cealaltă parte a raportului de răspundere, este îndreptăţită să pretindă repararea
prejudiciului încercat, dovedind doar prejudiciul suferit şi raportul de cauzalitate dintre fapta
poluatorului şi prejudiciu; prejudiciul exprimă efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra
sănătăţii oamenilor, bunurilor, mediului în general, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare
sau dezastre. În esenţă, răspunderea obiectivă înlătură necesitatea dovedirii culpei autorului

1
Fr. Deak, „Condiţiile şi fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri”, în „Revista română
de drept”, nr.1, 1967, p.25.

44
faptei ilicite, făcând ca aceasta să fie prezumată, în principiu, în mod indiscutabil
(incontestabil).
În mod excepţional, răspunderea poate fi subiectivă pentru prejudiciile cauzate
speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.

3.2. Răspunderea civilă în materia protecţiei mediului

Multiplicarea şi amplificarea gravităţii pagubelor aduse mediului au ridicat în

planul dreptului problema majoră a răspunderii şi, în primul rând, a răspunderii civile pentru
daune ecologice.
Răspunderea civilă delictuală presupune, pentru a fi angajată, întrunirea
cumulativă a următoarelor condiţii: să se fi săvârşit o faptă cu caracter ilicit; să existe un
prejudiciu; între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate; culpa autorului
faptei ilicite; la momentul săvârşirii faptei, autorul să fi avut capacitate delictuală. Realizarea
acestor cerinţe este necesară atât în cazul răspunderii pentru fapta proprie, cât şi în cel al
răspunderii pentru fapta altuia sau pentru prejudiciile cauzate de animale sau lucruri. Fapta are
caracter ilicit atunci când contravine prescripţiei normelor dreptului.
În ceea ce priveşte situaţia în care daunele ecologice au fost provocate cu prilejul
executării unor obligaţii de natură contractuală, nu se poate antrena răspunderea contractuală,
în acest caz, chiar dacă între daunele provocate mediului şi executarea obligaţiilor contractuale
există un raport de cauzalitate directă pentru că domeniul răspunderii civile contractuale se
limitează la prejudiciile provocate cocontractantului. Iar potrivit art.5 din O.U.G. nr.195/ 2005
orice persoană interesată este îndreptăţită să se adreseze direct sau prin intermediul
organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după
caz, în probleme de mediu, prin care să declanşeze răspunderea autorului faptei şi să fie
despăgubit pentru prejudiciu adus. Totuşi, având în vedere specificul şi amploarea daunelor
ecologice, nimic nu exclude ca răspunderea pentru prejudiciile cauzate mediului 1 să fie dublată
şi de o răspundere contractuală2, dacă prin aceeaşi faptă s-au adus prejudicii şi
cocontractantului, cu toate consecinţele ce se răsfrâng din această distincţie pe tărâm probator.
Termenul şi noţiunea de „daune ecologice” au fost utilizate pentru prima dată de
Michel Despax, pentru a sublinia particularităţile prejudiciilor indirecte, rezultate din
atingerile aduse calităţii mediului. Datorită unităţii şi interdependenţei fenomenelor ecologice,
vătămările aduse unui element natural se propagă şi influenţează şi asupra altor componente
ale mediului. Pornind de la aceste particularităţi ale mediului, dauna ecologică este considerată
în general a fi acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem şi care,
datorită caracterului său indirect şi difuz, nu permite constituirea unui drept la reparaţie.
Într-o concepţie modernă, se recunoaşte fiecărui individ un drept subiectiv la
mediu, care permite o protecţie eficace a elementelor acestuia. Ca urmare, orice poluare va fi o
violare a acestui drept şi constituie o culpă. Prejudiciul ecologic presupune o atingere care lasă
sechele de durată, permanente chiar, elementul nociv trebuind să fie excesiv şi să antreneze un
impact suficient pentru ca victima să poată angaja o acţiune în scopul de reparare. Dauna
ecologică cuprinde atât daunele cauzate prin poluarea mediului natural, cât şi cele suportate de
om şi bunurile sale.

1
Cu caracter delictual şi obiectiv.
2
Cu caracter contractual şi subiectiv.

45
 În ceea ce priveşte evaluarea daunelor ecologice, se conturează trei căi
fundamentale: o evaluare monetară – pentru o singură categorie de pagube ecologice (cauzate
integrităţii persoanelor, bunurilor private sau activităţilor comerciale), trecerea unor degradări
ale mediului în termeni de pierderi pentru turism, evaluarea forfetară ( valoare fixată anterior
la o suma globală şi invariabilă). O abordare care se reflectă tot mai evident este cea a
evaluării negociate a pagubelor. Sub aspect procedural, evaluarea pagubelor se face prin
expertiză tehnică de specialitate.
Pentru a atrage răspunderea, prejudiciul trebuie să aibă un caracter patrimonial şi
cert, şi să fie nereparat. Prima condiţie este prevăzută chiar de legiuitor atunci când defineşte
prejudiciul ca: „o schimbare adversă cuantificabilă a unei resurse naturale sau deteriorare
cuantificabilă a funcţiilor îndeplinite de o resursă naturală în beneficiul altei resurse naturale
sau a publicului, care poate să survină direct sau indirect”. Poluatorul va fi obligat la plata
tuturor cheltuielilor necesare refacerii cadrului natural afectat. În acest sens, în baza
principiului Poluatorul plăteşte se înţelege obligaţia poluatorului de a suporta costul pentru
repararea prejudiciului şi înlăturarea urmărilor produse de acesta, restabilind condiţiile
anterioare producerii prejudiciului1. Operează deci o restitutio în integrum, într-un mod
specific de dreptul mediului.
Conform art.5 şi 20 din O.U.G. nr.195/ 2005 orice persoană interesată poate să
introducă o acţiune judecătorească prin intermediul căreia să declanşeze răspunderea autorului
faptei.
De regulă, repararea pagubelor ecologice nu poate fi asigurată decât incomplet şi
imperfect pentru că prejudiciul nu este reparabil în natură, sau că este atât de diluat încât nici o
reparaţie nu este previzibilă sau că sursa este prea imprecisă pentru a identifica autorul. De
aceea, repararea pagubei ecologice presupune determinarea responsabilului şi identificarea
victimei şi alegerea modului de reparare. Repararea prejudiciului poate fi dispusă o singură
dată. Potrivit principiului general admis, victima are dreptul la repararea integrală a
prejudiciului suferit. Aceasta implică o echivalenţă între pagubă şi reparare. Se ridică
problema formei de reparare cel mai bine adaptată. După o formulă relativ simplă, o schemă a
modului de reparare ar fi următoarea: pentru trecut – o indemnizare; pentru viitor – încetarea
pagubei. Frecvent însă, cele două modalităţi trebuie combinate pentru a ajunge la o reparaţie
efectivă: alternativ ori cumulativ, repararea în natură şi repararea pecuniară. Repararea în
natură este modalitatea privilegiată pentru domeniul mediului întrucât numai aşa se poate
identifica persistenţa răului şi a şterge paguba, punând astfel în evidenţă specialitatea
prejudiciului ecologic. Totuşi, readucerea în starea anterioară nu este întotdeauna posibilă,
întrucât, adeseori, distrugerea fizică face dauna ireversibilă. În acest caz, singura posibilitate
rămâne repararea prin echivalent. Există o serie de prejudicii particulare: prejudiciul
nefinanciar – desemnează pierderea beneficiului ori privarea de folosinţă (nu este vorba de un
prejudiciu efectiv, ci de o pierdere de agrement); măsuri de salvare – ajutorul benevol acordat
de terţi cu ocazia unor catastrofe ecologice (implică aspecte de drept privat, public şi
internaţional, cu consecinţe juridice corespunzătoare); daune aleatorii. Prejudiciul de
dezvoltare este, de asemenea, o pagubă dar încă nerealizată, iar indemnizaţia pentru acest tip
de daune este fondată pe teoria riscului: orice persoană care a participat la crearea acestui risc
trebuie să-şi asume consecinţele din moment ce a tras profit.
Fapta ilicită, în dreptul mediului, constă în conduita subiectului de drept –
persoană fizică sau juridică – concretizată printr-o acţiune sau o inacţiune prin care se încalcă

1
Art.94 lit.i din O.U.G. nr.195/ 2005.

46
dispoziţiile privind protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului. Trăsăturile faptei ilicite
sunt: reprezintă o conduită concretizată într-o acţiune sau o inacţiune prin care se încalcă
dispoziţiile legislaţiei mediului; subiectul conduitei este o persoană fizică sau juridică; efectele
conduitei ilicite sunt exteriorizate în prejudiciul care apare, fiind întotdeauna de natură
patrimonială.
Prejudiciul este rezultatul încălcării dispoziţiilor legale sau neîndeplinirii acestora,
rezultat care, în dreptul mediului, poate avea numai o natură patrimonială purtând, după cum
s-a arătat mai sus, numele de „daună ecologică”.
Victima trebuie să probeze că daunele rezultă dintr-un act al părţii chemate în
justiţie, aceasta presupune însă stabilirea unei legături de cauzalitate între act şi pagubă.
Deoarece acest lucru este foarte dificil, s-a pus problema prezumţiei probabilităţii legăturii de
cauzalitate, care, fără a merge până la răsturnarea sarcinii probei, poate face să se ajungă la
suplinirea condiţiilor relative la stabilirea legăturii de cauzalitate. S-au stabilit, în legislaţiile
occidentale, câteva criterii de determinare a raportului de cauzalitate: sistemul echivalenţei
condiţiilor – în situaţia în care nu se va putea stabili cu precizie cauza, să se considere ca fiind
în raport cauzal cu fapta ilicită şi prejudiciul toate faptele care au precedat apariţia acestuia;
sistemul cauzei proxime – reţine doar ultimul eveniment ce a precedat producerea
prejudiciului, considerând că acesta înglobează în sine efectul celorlalte; sistemul cauzei
adecvate – este cauză acel eveniment care în mod obişnuit este tipic pentru producerea acelui
fel de prejudiciu.
Pluralitatea cauzelor pagubei nu este nici exoneratoare de răspundere şi nici nu are
efect atenuant pentru autorul unei surse de pagube. Fiecare este responsabil pentru întreaga
pagubă, în măsura în care nu se face proba unei culpe a victimei ori a unui fapt exterior.
Totodată, pluralitatea autorilor unei pagube nu împiedică de a cere reparaţia integrală unuia
singur dintre ei1.
Pentru că, potrivit art.95 (1) din O.U.G. nr.195/ 2005, răspunderea are un caracter
obiectiv, independent de culpă, aceasta se va angaja indiferent dacă subiectul răspunderii avea
sau nu, la data comiterii faptei, capacitate delictuală. În ipoteza în care autorul faptei nu
dispune de posibilităţi de acoperire a prejudiciului cauzat, se va angaja, dacă sunt îndeplinite
condiţiile, răspunderea pentru fapta altuia, în condiţiile art.1000 alin.2, 3 şi 4 Cod civil. În mod
excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi
habitatelor naturale, conform art.95(2) din O.U.G. nr.195/ 2005. Ordonanţa de urgenţă privind
protecţia mediului consacră principiul „poluatorul plăteşte”, prin poluator înţelegându-se orice
persoană fizică sau juridică care, prin acţiunea sau inacţiunea sa, aduce atingere echilibrului
ecologic, în ansamblul său sau numai în parte, adică persoana care a acţionat în orice formă
asupra mediului (nu numai prin poluare), determinând modificarea armoniei ecologice.
Răspunderea persoanei juridice, indiferent de forma ei de organizare, se va angaja în baza
art.35 din Decretul nr.31/ 1954 care prevede: „faptele licite şi ilicite săvârşite de organele sale
obligă însăşi persoana juridică dacă au fost săvârşite cu prilejul îndeplinirii funcţiilor lor”.
Abuzul de drept în domeniul ecologic se poate manifesta prin acte realizate în
exercitarea atributelor drepturilor subiective asupra mediului ambiant, ce depăşesc, prin
consecinţele lor, scopurile social–economice care au stat la baza recunoaşterii acestora, aduc
atingere interesului general al întregii societăţi de protecţie, menţinere şi îmbunătăţire a
echilibrului ecologic, prevederilor actelor normative în vigoare, nu respectă normele şi
standardele tehnice admise privind folosirea raţională a factorilor de mediu naturali. Fapta nu

1
Art.95 alin. 1 din O.U.G. nr.195/ 2005.

47
este deci săvârşită cu intenţia de a aduce prejudicii calităţii factorilor de mediu, dar constituind
o exercitare a drepturilor subiective în condiţii necorespunzătoare, determină efecte negative
asupra stării naturale a mediului, reprezentând o abatere de la cerinţele social–economice de
ocrotire a acestuia şi, ca atare, trebuie să antreneze răspunderea culpabililor.
Răspunderea civilă apare atât în cazul tulburărilor (anormale) de vecinătate, faptă
care naşte dreptul la reparaţie, cât şi în cazul pagubelor anormal cauzate, faptă ce ţine de
natura activităţii economice poluante ori de cea a lucrării indezirabile – este vorba, în acest
caz, de o tulburare care nu este nici excesivă, nici anormală, iar autorul prejudiciului nu o
comite din culpă, fundamentul juridic aflându-se în dreptul fiecăruia de a nu fi privat de
valoarea unui bun ori a unei situaţii şi de avantajele trase de aici.
Se pune problema de a şti dacă, în temeiul art.100 alin.1 din codul civil, poate fi
angajată răspunderea pentru daune ecologice pentru fapta lucrului. Lucrul neînsufleţit trebuie
să fie cauza pagubei, dauna având o dublă origine: rolul jucat de proprietarul locului de unde
emană dauna şi lucrul care este la originea pagubei. În literatura juridică din ţara noastră s-a
considerat că, în lipsa unei reglementări speciale, în domeniul poluării mediului, răspunderea
pentru prejudiciul cauzat de lucruri este de domeniul dreptului comun în această materie. Se
consideră necesară uneori fundamentarea răspunderii civile pe aceste baze în cazul pagubelor
produse prin poluări accidentale. Totuşi, O.U.G. nr.195/ 2005 a instituit un regim special al
răspunderii pentru prejudiciu cauzat mediului, derogator de la dreptul comun, stabilit de Codul
civil.
O.U.G. nr.195/ 2005 a abandonat regimul clasic al răspunderii civile stabilit prin
art.998 şi urm. din Codul civil, actul normativ consacrând două principii generale (speciale) şi
complementare în materie de răspundere pentru prejudiciu: răspunderea obiectivă,
independentă de culpă şi, respectiv, răspunderea solidară, în cazul pluralităţii autorilor. Este
vorba de o adaptare a instituţiei răspunderii civile la specificul domeniului protecţiei mediului,
în sensul satisfacerii cerinţelor principiului „poluatorul plăteşte” consacrat în art.3 lit.e din
O.U.G. nr.195/ 2005, şi de o creştere a posibilităţii de reparare a pagubei prin consacrarea
răspunderii solidare, în cazul pluralităţii de autori ai prejudiciului. Ori de câte ori va fi vorba
de un prejudiciu ecologic se vor aplica aceste două principii. Conform definiţiei din art.2(52),
a actului normativ, se arată că prejudiciu reprezintă: „o schimbare adversă cuantificabilă a unei
resurse naturale sau deteriorare cuantificabilă a funcţiilor îndeplinite de o resursă naturală în
beneficiul altei resurse naturale sau a publicului, care poate să survină direct sau indirect”. Se
poate observa că sunt supuse regimului special de răspundere două categorii de daune. Prima
este reprezentată de daunele provocate sănătăţii umane sau bunurilor prin intermediul
mediului afectat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre – prin intermediul mediului
sunt afectate interese colective în mod indirect, deci reparaţia nu putea fi asigurată
corespunzător în condiţiile dreptului clasic, care presupune lezarea unor interese individuale,
clar identificate1. A doua categorie o constituie prejudiciile cauzate mediului, independent de
lezarea directă a unui interes uman – mediul natural nu mai este numai „vectorul” daunelor, ci
chiar obiectul acestora.
Un alt mod de protecţie a mediului, ca mijloc de drept civil, îl constituie acţiunile
posesorii, reglementate în art.674 – 676 Cod procedură civilă. Tulburarea posesie în dreptul
mediului poate îmbrăca numeroase forme ca: recurgerea la utilizarea unor instalaţii sau altor

1
Legea vorbeşte de un „prejudiciu indirect” şi conferă asociaţiilor pentru protecţia mediului şi organizaţiilor
neguvernamentale dreptul la acţiune în justiţie în vederea conservării mediului, indiferent de cine a suferit
prejudiciul – art20 (5 şi 6) şi art.95 din O.U.G. nr.195/ 2005.

48
surse zgomotoase ce depăşesc limitele admise de lege, răspândirea unui miros urât,
insuportabil, care acţionează negativ asupra persoanelor din zonă.
Alt act normativ care instituie o răspundere civilă pentru pagube cauzate mediului
este Ordonanţa Guvernului nr.29/ 1997 – Codul civil aerian, completat şi aprobat prin Legea
nr.399/ decembrie 2005 (M.O. nr.22/ 2006). Se au în vedere pagubele provocate prin poluarea
aerului sau de zgomotul produs de aeronave, răspunderea aparţinând exploatatorului navei şi
este obiectivă, independentă de orice culpă, exonerarea de răspundere apărând în momentul în
care se demonstrează o intenţie sau o neglijenţă gravă a victimei. - În sensul acestui cod
aerian, protecţia mediului reuneşte toate activităţile ce au ca scop reducerea impactului aviaţiei
civile asupra mediului, datorat zgomotului produs de aeronavele civile, emisiilor motoarelor
de aviaţie, substanţelor folosite în cadrul activităţilor aeronautice civile şi reziduurilor rezultate
în urma desfăşurării acestor activităţi.”

49
 CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ
PRIVIND PRINCIPIUL „POLUATORUL PLĂTEŞTE” LA

50
 SC CET SA BACĂU

4.1. Prezentarea societate

 Denumirea: S.C. CET S.A. Bacău;

 Adresa:str.Chimiei nr.6, cod 600286,OP 10 CP 9, municipiul Bacău, judeţul Bacău;
 Telefon: 0234 585.050;
 Fax: 0234 519.650;
 e-mail: secretariat@cetbacău.ro
 Capitalul social al firmei este de 31 993 325 RON.

4.1.1. Istoric şi descrierea terenului

Terenul pe care sunt amplasate instalaţiile energetice din componenţa SC CET SA

Bacău a fost utilizat în principal în scopuri agricole. Prin Decretul prezidenţial nr. 285 din
27.11.1984 s-au expropriat terenuri de pe proprietaţi private în suprafaţă de 988 187 m 2,
construcţii 705 m2. Au fost scoase permanent din circuitul agricol 1 048 837 m 2 şi temporar
229 025 m2 teren arabil, vie şi păşune (până în anul 1988) . De asemenea a fost ocupată
definitiv o suprafaţă de 368 264m2 şi temporar 106 910m2 de teren neagricol.
Istoria centralei începe o dată cu demararea investiţiei « CET Bacău cu funcţionare
pe lignit » în anul 1984 . Execuţia magistralelor pentru transportul apei fierbinţi destinate
termoficării urbane a debutat în anul 1989 în cadrul investitiei « Conducte pentru termoficare
urbană şi industrială în municipiul Bacău », fiind urmată în anul 1990 de începerea execuţiei
racordurilor pentru alimentarea punctelor termice, în cadrul investitiei « Conducte pentru
alimentarea cu caldură a blocurilor de locuinţe din municipiul Bacău ».
La 31 decembrie 1997 grupul nr.1 de 50MW din cadrul investiţiei « CET Bacău cu
funcţionare pe lignit » a fost conectat la Sistemul Energetic Naţional, iar în anul 1998 au fost
puse în funcţiune magistralele de transport a apei fierbinţi pentru termoficare urbană.
La 1 iunie 2002 centrala electrică de termoficare se transfera din patrimoniul SC
Termoelectrica SA Bucureşti, în domeniul public al municipiului Bacău şi în administrarea
Consiliului Local (în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului României nr.104 din
7.02.2002), prin înfiinţarea S.C. CET S.A. Bacău.
La data preluării, CET Bacău deţinea în patrimoniu o centrala electrică de
termoficare echipată cu surse de bază şi de vârf şi deţinea în administrare sistemul de transport
şi distribuţie a energiei sub formă de apă fierbinte care includea 36 de puncte termice .
În cursul anului 2003, 11 centrale termice de zonă au fost transferate de la
TERMLOC S.A. în administrarea S.C.CET S.A Bacău, ulterior fiind transformate în puncte
termice .
În anul 2004, alte 5 centrale termice de zonă au fost transferate către S.C.CET S.A
Bacău, fiind transformate ulterior în puncte termice.
Începând cu 01.08.2005, 20 centrale termice de zonă şi staţiile de hidrofoare
aferente au fost transferate de la TERMLOC S.A. în administrarea S.C.CET S.A Bacău,
acestea rămânând să funcţioneze ca centrale de cvartal. Astfel, S.C. CET S.A. Bacău devine
unicul furnizor de energie termica urbană din Municipiul Bacău .Acum mai sunt în funcţiune
16 CT din care urmeaza ca în acest an sa fie transformate în PT, 6.

51
 Centrala electrică de termificare Bacău ocupă o suprafaţa de 506.700 m 2, în zona
sudică a municipiului Bacău, în afara limitei perimetrului construibil. O serie de instalaţii
auxiliare, care deservesc centrala electrică de termificare, ocupă următoarele suprafeţe de teren
în vecinătatea obiectivului economic sau în zona municipiului Bacău:
- antestaţia CF, CF exterioara şi estacada tehnică - 164.773 m2;
- instalaţii de evacuare şi depozitare a zgurii şi cenuşii - 487.023 m2;
- estacada de termificare CET Bacău-SOFERT - 6.496 m2;
- reţele de termificare şi apa în municipiul Bacău - 24.585 m2.
Municipiul Bacău este reşedinţa judeţului Bacău. Oraşul are o populaţie de peste
180.000 de locuitori, ocupa o suprafaţă de 41 km 2 şi este amplasat în zona de Nord-Est a
judeţului Bacău, în zona de confluenţă a râurilor Siret şi Bistriţa. Coordonatele geografice ale
municipiului sunt 46º35' latitudine nordica şi 26º55' longitudine estică.
Municipiul Bacău este străbătut de drumurile europene E 85 şi E 57, artere de
circulaţie ce fac legătura cu Bucureştiul, cu nordul ţării, precum şi cu zona Transilvaniei.
Oraşul este situat la 302 km distanţă faţă de Bucureşti, 400 km de portul Constanţa, 180 km
fata de graniţa estică a ţării cu Republica Moldova şi 210 km faţă de graniţa nordică a ţării cu
Ucraina.

4.1.2. Obiective

Principalele obiective ale raportului din teren stabilite prin legislaţia privind
prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării sunt prezentate mai jos:
- să formeze punctul iniţial pentru estimările ulterioare ale terenului ce pot fi
comparate şi vor constitui un punct de referinţa în predarea cererii;
- să furnizeze informaţii asupra caracteristicilor fizice ale terenului şi a vulnerabilităţii
sale;
- să furnizeze dovezi ale unei investigaţii anterioare în vederea atingerii scopurilor de
respectare a prevederilor în domeniul protecţiei calităţii apelor.

Obiective specifice ale raportului:

- să revadă utilizările anterioare şi actuale ale terenului pentru a identifica dacă exista
zone cu potenţial de poluare;
- să revadă informaţiile cu privire la cadrul natural al terenului pentru a ajuta la
înţelegerea naturii, în măsura în care comportamentul în cazul oricărei contaminări poate fi
prezent;
- să acorde suficiente informaţii care să permită dezvoltarea iniţiala a unui model
conceptual al terenului şi al împrejurimilor sale. "Modelul conceptual" este un termen folosit
pentru a descrie interacţiunea dintre factorii de mediu care pot exista pe teren.

4.1.3. Proprietatea actuală

Centrala electrică de termoficare Bacău face parte din societatea comerciala CET
S.A. Bacău, agent economic cu capital intergal de stat aflat în administrarea Consiliului Local
al municipiului Bacău.

52
 Societatea comerciala CET S.A. Bacău are în componenţa o centrală electrică de
termoficare cu unităţi de bază, de vârf şi de rezervă, transferate din patrimoniul S.C.
Termoelectrica S.A. Bucureşti, în domeniul public al municipiului Bacău şi în administrarea
Consiliului Local, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului României nr.104 din
07.02.2002.
Terenul pe care se află amplasat obiectivul economic este în proprietatea publică a
primăriei municipiului Bacău, fapt atestat prin urmatoarele certificate de proprietate emise de
fostul Minister al Industriilor şi Resurselor:
- certificat de proprietate nr. M03/6873 din 31.10.2001;
- certificat de proprietate nr. M03/6874 din 31.10.2001;
- certificat de proprietate nr. M03/7116 din 16.04.2002;
- certificat de proprietate nr. M03/7361 din 07.05.2002;
- certificat de proprietate nr. M03/7115 din 11.03.2002.
Adresele centralei electrice de termoficare şi a anexelor care o deservesc sunt
următoarele:
- incinta CET Bacău inclusiv zona preuzinală - strada Chimiei nr.6, Bacău;
- antestaţia CF, CF exterioară şi estacada tehnică - comuna Nicolae Bălcescu, judeţul
Bacău;
- instalaţii de evacuare şi depozitare a zgurii şi cenuşii - comuna Letea Veche, judeţul
Bacău;
- estacada de termoficare CET Bacău - SOFERT - strada Chimiei nr.6, Bacău;
- reţele de termoficare şi apa în municipiul Bacău - zone din municipiul Bacău.
S0ocietatea comerciala CET S.A. Bacău deţine în administrare:
-sistemul de termoficare urbană din domeniul public al municipalităţii, alimentat din
centrala electrică de termoficare, care cuprinde reţelele primare de transport, punctele termice
şi reţelele secundare de distribuţie a energiei termice sub forma de apă fierbinte;
-20(16) de centrale termice de cvartal şi reţelele secundare de distribuţie a energiei
termice sub forma de apă fierbinte aferente (din domeniul public al municipalităţii).

4.1.4. Utilizarea actuala a terenului

 Descrierea generală a activităţii care se desfăşoară pe amplasamentul analizat.

Societatea comerciala CET S.A. Bacău desfăşoara urmatoarele activităţi economice:
- producerea energiei electrice, prin conversia energiei chimice a combustibililor fosili
(cărbune, gaze naturale şi păcură);
- producerea energiei termice, prin conversia energiei chimice a combustibililor fosili,
transportul şi distribuţia acesteia.
Energia termică produsă este livrată sub forma de apă fierbinte sau abur
consumatorilor casnici şi industriali din zona municipiul Bacău, prin intermediul reţelelor de
termoficare. Energia electrică produsă în regim de cogenerare cu energia termica este evacuată
în Sistemul Energetic National prin propria staţie electrică de transformare de 110KV.
Societatea comerciala CET S.A. Bacău dispune de urmatoarele licenţe:
- licenţa nr.506/31.07.2002 emisă de Autoritatea Naţională de Reglementare în
domeniul Energiei (ANRE), pentru producerea energiei termice (revizuita la 24.02.2005);
- licenta nr. 505/31.07.2002 emisă de ANRE, pentru producerea de energie electrică
(revizuită la 24.02.2005) ;
- licenţa nr. 652/24.02.2005 emisă de ANRE, pentru furnizarea energiei termice;

53
- licenţa nr. 651/24.02.2005 emisă de ANRE, pentru distribuţia energiei termice;
- licenţa nr. 650/24.02.2005 emisă de ANRE, pentru furnizarea energiei termice.
Energia electrică este furnizată consumatorilor racordaţi la Sistemul Energetic National
prin contracte reglementate (cantitate şi pret reglementat de ANRE) şi prin piaţa angro de
energie electrică (în conformitate cu prevederile Codului Comercial al Pieţei Angro de Energie
Electrică - ordinul ANRE nr.25/2004).
Energia termică este furnizată consumatorilor din zonă, racordaţi la reţelele de
termoficare. Circuitele primare şi secundare pentru transportul energiei termice sunt în
administrarea societăţii, distribuţia făcându-se prin intermediul unei societăţi comerciale
TERMOCET (cu capital 100% al S.C. CET Bacău S.A.). Distribuţia energiei termice este
realizată prin cele 56 PT ( puncte termice ) şi prin cele 16 centrale de zonă. În perioada iernii
societatea produce în cogenerare cu energia termică şi energie electrică.
Societatea comerciala CET S.A. Bacău are încheiate 385 contracte economice pentru
furnizarea energiei termice, din care: 266 cu asociaţii de proprietari (29 259 apartamente) şi
119 agenţi economici. Printre agenţi economici se numară: şcoli, grădiniţe, cămine, şcoli cu
punct termic propriu, Primăria Municipiului Bacău, cabinete medicale etc.
În scopul creşterii eficienţei de utilizare a energiei conducerea SC CET SA Bacău a
adoptat urmatoarele măsuri:
- înlocuirea schimbătoarelor de căldura din punctele termice cu schimbatoare de
căldura în plăci, care au un randament de transfer al energiei termice superior (98%);
- demararea procesului de automatizare a funcţionării punctelor termice;
- montarea unor echipamente pentru contorizarea energiei în toate punctele termice;
- montarea unor aparate pentru contorizarea energiei termice la nivelul scărilor din
blocurile de locuinte din municipiul Bacău;
- punerea în funcţiune a unei instalaţii de turbina cu gaze şi cazan recuperator care va
permite producerea în regim de cogenerare a energiei termice şi electrice în perioada
verii. Prin finalizarea investiţiei întreaga cantitate de energie termică va fi produsă în
regim de cogenerare cu energia electrică, în condiţii normale de funcţionare.
De asemenea, se află în stadiul de analiză soluţia tehnică de majorare a cantităţii de
energie termică produsă în cogenerare cu energia electrică, prin transformarea celor 16
centrale termice preluate de la SC TERMLOC SA Bacău în puncte termice.
În prezenta documentaţie CET Bacău reprezintă totalitatea instalaţiilor energetice şi
auxiliare ce aparţin S.C. CET S.A. Bacău situate pe amplasamentul din strada Chimiei nr.6.
Agentul economic are o funcţionare continuă (3 schimburi de 8 ore zilnic), în funcţie
de solicitările Dispecerului Energetic Naţional (pentru energie electrică) şi de cererea de
energie termică a consumatorilor racordaţi la reţelele de termoficare. În cadrul programului
anual de reparaţii sunt prevăzute lucrări de revizie, întreţinere şi mentenanţă, care necesită
oprirea alternativă a instalaţiilor de ardere pentru o periodă de aproximativ 30 de zile.
Capacitatea de productie a CET Bacău este de 800.000 Gcal/an energie termică şi
350.000 MWh/an energie electrică produsă în cazanul energetic în energie electrică. Aburul
este destins în turbina, printr-o succesiune de transformări termodinamice, energia cinetică a
acestuia fiind transformată în lucru mecanic (rotirea turbinei). Axial cu turbine este cuplat
generatorul electric, care transforma lucrul mecanic în energie electrica produsă la bornele
acestuia;
- 1 cazan de abur industrial tip BABCOCK, care poate produce un debit de abur de 100
t/h prin arderea gazelor naturale sau a păcurii.

54
 Grupul energetic format din cazanul tip CRG 1870 şi turbina cu abur tip DSL 50
permite producerea în cogenerare a energiei termice şi electrice. Puterea electrică instalată este
de 50 MW, iar capacitatea de producere a energiei termice este de 130 Gcal/h.
Cazanul tip CRG 1870 poate produce un debit de abur de 420 t/h la o temperatură de
540ºC şi o presiune de 137 bar., şi este echipat cu 12 arzatoare mixte (cu emisie redusă de
NOx) care funcţioneaza pe gaze naturale sau păcură. Cazanul este proiectat să funcţioneze pe
combustibil solid (lignit) şi este echipat cu 6 mori ventilator pentru măcinarea cărbunelui.
Morile sunt fabricate de SC VULCAN SA Bucureşti şi pot măcina un debit de cărbune de 50
t/h, reducand granulaţia lignitului de la 30 mm la 0,9 mm. Cărbunele este ars în cazan prin 6
arzătoare de praf (de cărbune). Pentru susţinerea flăcării în focar (asigurarea continuităţii
procesului de ardere) cazanul este echipat cu arzătoare mixte de gaze naturale sau păcură
(grupa 3 de arzatoare). Pentru asigurarea funcţionării cazanului energetic în perioadele în care
alimentarea cu cărbune nu este posibilă (indisponibilităţi momentane) sunt montate două
grupe de arzătoare de sarcină mixte (gaze naturale sau păcura). Cele 12 arzătoare mixte
utilizate pentru arderea gazelor naturale sau a păcurii sunt arzătoare cu emisie redusă de NO x,
pulverizarea păcurii fiind realizată cu abur. În cazul utilizarii în exclusivitate a păcurii cazanul
poate produce 70% din sarcina nominală, iar în cazul utilizării gazelor naturale producţia este
de 55-60%.
Producţia de energie electrică este realizată cu ajutorul turbogeneratorului cu turbină cu
abur tip DSL 50-1, construită cu două prize reglabile pentru extragere de abur. Aburul este
utilizat direct pentru furnizarea energiei termice prin reţeaua de termoficare industrială sau
pentru prepararea în boilerele de termoficare a apei fierbinţi vehiculate prin reţeaua de
termoficare urbană.
Energia electrică produsă la bornele generatorului electric are o tensiune de 10,5 KV şi
este livrată în Sistemul Energetic Naţional prin intermediul propriei staţii electrice de
transformare, care ridică tensiunea electrică la 110 KV.
Consumul de energie electrică şi termică este asigurat la funcţionarea blocului
energetic din producţia proprie. În perioada de vară sau atunci când blocul energetic este
indisponibil consumul de energie electrică este asigurat din SEN prin intermediul staţiei de
110 KV.
Regimurile de functionare ale blocului energetic din CET Bacău sunt urmatoarele:
- în sezonul rece, producţia de energie electrică şi termică este realizată prin
funcţionarea blocului energetic, în regim de cogenerare (circa 6-9 luni pe an);
- in perioada de vara timp de aproximativ 30 de zile sunt efectuate operaţiile de
revizie, întreţinere şi reparaţii. În afara acestei perioade blocul se află la dispoziţia
Dispecerului Energetic Naţional.
Cazanul de abur industrial de 100 t/h constituie o rezervă pentru siguranţa alimentării
cu energie termica a municipiului Bacău şi funcţionează numai în urmatoarele condiţii:
- în sezonul rece când cazanul de 420 t/h este indisponibil;
- în perioada verii când CAF-ul de 100 Gcal/h este indisponibil. Acest cazan de apă
fierbinte este situat pe un alt amplasament ce aparţine şi el S.C. CET S.A. Bacău.
În prezent cele doua instalaţii de ardere a combustibililor energetici evacuează gazele
de ardere pe un coş comun cu o înălţime de 220m.
Având în vedere regimurile de funcţionare ale celor două cazane din cadrul CET
Bacău, operatorul solicită emiterea unei autorizaţii integrate de mediu care să îi acorde dreptul
de a exploata instalaţiile energetice în urmatoarea configuraţie:

55
- IMA 1 cu o putere termică de 343 MW t, formată din cazanul energetic tip CRG 1870
care poate produce un debit de abur de 420 t/h. Aburul produs de cazan este utilizat pentru
producerea în cogenerare a energiei electrice şi termice prin destinderea acestuia în
turbină tip DSL 50. Combustibilul de bază este lignitul cu adaos de gaze naturale sau
păcură. Aportul de energie la sarcina termică a cazanului dat de gazele naturale sau păcură
poate varia intre 10% (minim necesar pentru asigurarea stabilităţii procesului de ardere în
focar) şi 100%, în funcţie de disponibilitatea sistemului de alimentare cu combustibil
solid;
- IMA 2 are cu o putere termica de 76,5 MW t, fiind compusă din cazanul de abur
industrial (CAI) tip BABCOCK, care poate produce un debit de abur de 100 t/h. Cazanul
utilizează drept combustibil gazele naturale sau păcura. Aburul produs este livrat
consumatorilor industriali de energie termică sau este utilizat la incălzirea apei vehiculată
prin reţelele de termoficare urbană.
Gazele reziduale rezultate în cele două instalaţii de ardere (care funcţionează
alternativ) sunt evacuate prin coşul de fum de 220 de metri.

56
57
4.2. Aprecierea tehnologiei

Instalaţia mare de ardere nr.1 din CET Bacău este de tip I, având în vedere faptul
că autorizaţia de construcţie a fost emisă înaite de 1 iulie 1987 (Autorizaţia pentru executare
de lucrări nr.4 din 21.02.1985).
Instalaţiile de producere în cogenerare a energiei electrice şi termice din CET
Bacău sunt proiectate să funcţioneze cu parametrii ridicaţi ai aburului (140 ata şi 545ºC) şi au
circuit de preincălzire regenerativ al apei de alimentare a cazanului, fapt ce permite obţinerea
unor randamente ridicate ale ciclului termic (= 0,380.40). Cazanul tip CRG este proiectat să
functioneze cu randamente nominale de 85 %, la functionare pe lignit. Cazanul de abur
industrial functioneaza cu randamente de 90 ÷ 92 %, în functie de tipul combustibilului
utilizat. Aceste performante sunt similare celor realizate pe plan mondial, la acelasi tip de
instalaţii.
Pe plan mondial exista cicluri termodinamice care permit obtinerea unor
randamente superioare de transformare a energiei chimice a combustibililor în energie
electrica, precum ciclurile combinate abur-gaze, ciclurile combinate care utilizează două fluide
(mercur - apa sau apa - freon), ciclurile combinate magneto-hidro-dinamic şi apa-abur. Aceste
soluţii tehnice sunt în general aplicate la scară redusă sau doar experimental, datorită
condiţiilor tehnice ce trebuiesc îndeplinite (materiale superaliate rezistente la temperaturi
foarte ridicate peste 1000 ºC, materiale supraconductoare, complexitate mare a instalaţiilor cu
costuri ridicate de constructie şi exploatare). O aplicare pe o scara mai extinsa o inregistreaza
doar ciclul combinat abur-gaze, care permite obtinerea unor randamente de 0,450,46.
Tinand cont de consumurile specifice brute realizate de acest tip de centrala, (cca.
345,79 gcc/KWh şi 187,85 Kgcc/Gcal), producatorul termoenergetic are un nivel tehnologic
apreciat ca bun.
4.2.1. Evacuarea şi depozitarea deşeurilor de ardere.
Arderea combustibililor fosili generează o serie de reziduri solide (zgură şi
cenusă), care sunt antrenate de gazele de ardere pe traseul de evacuare la coşul de fum sau se
depun gravitaţional sub zona de combustie (focar). În scopul reducerii impactului activităţii de
producere a energiei electrice şi termice deşeurile de ardere (cenuşă) aflate în suspensie în
gazele evacuate la coş sunt reţinute în instalaţii specializate (electrofiltre), care au un
randament de reţinere de peste 99,9%.
Pentru asigurarea condiţiilor de funcţionare a instalaţiilor de ardere deşeurile
colectate sub focar (zgură) sau pe traseul de evacuare a gazelor de ardere (cenuşă) sunt
evacuate continuu în depozitul de zgură şi cenuşă.
Cenuşa şi zgura sunt evacuate din zonele de colectare prin amestecare cu apa în
proportie de 1:10, hidroamestecul fiind pompat cu ajutorul pompelor Bagger în depozitul de
zgură şi cenuşă prin intermediul unei reţele de conducte metalice supraterane. Cele cinci
conducte utilizate pentru transportul hidroamestecului şi cele 2 conducte de recirculare a apei
limpezite sunt amplasate pe o estacadă realizată din stâlpi de beton armat, proiectată astfel
încât să asigure pante continue de scurgere spre bazinul de golire.
În depozit cenuşa şi zgura se decanteaza gravitaţional, apa limpezită fiind colectată
şi pompată către centrala pentru a fi reutilizată în circuitul de transport hidrâulic al deşeurilor
solide rezultate în urma arderii combustibililor fosili.

58
 Necesitatea amenajării şi exploatarii unui depozit de zgură şi cenusă apare numai
în cazul utilizării în instalaţii de ardere a combustibililor solizi, care datorită conţinutului
ridicat de materiale necombustibilile conduc la formarea unor cantităţi semnificative de
deşeuri solide de ardere.
Depozitul de zgură şi cenusă este amplasat la 3,8 km de centrală, în albia majora a
râului Siret (între localitatile Furnicari şi Rusi-Ciutea). Proiectarea şi execuţia a fost asigurată
de societăţi comerciale specializate, în conformitate cu prevederile legale şi în baza
autorizaţiilor de constructie şi exploatare. Amenajarea este amplasată pe un teren aluvionar
format dintr-un amestec de pietriş cu bolovaniş şi nisip, suprafaţa de depozitare fiind
impermeabilizată cu argilă. Suprafaţa totală ocupată de amenajare este de circa 50 ha, cu o
suprafaţă efectivă de depozitare de 35,7 ha şi o capacitate de depozitare de 1.900.000 m 3 (fără
supraînălţări).
Halda de zgură şi cenuşă este înconjurată de un dig de baza şi contur realizat din
balast cu o inaltime de 5 m şi o lungime de 2700 m. Digul este placat cu beton, rezistent la
inundaţii cu un nivel de asigurare 1:1000 (riscul de distrugere a digului la o inundaţie este de o
dată la 1000 de ani). Halda este împărţită în trei compartimente prin diguri care au o lungime
de 725 m şi pante ale taluzelor de 1:2,5.
Accesul la depozit se face pe un drum de exploatare din balast, cu o lăţime de
3,5m, care urmeaza traseul estacadei de transport hidrâulic a deşeurilor de ardere.
În conformitate cu prevederile planului de implementare a Directivei 1999/31/CE
(elaborat de Ministerul Mediului şi Gospodaririi Apelor) depozitul de zgură şi cenusă
exploatat de S.C. CET S.A. Bacău este un depozit de deşeuri industriale nepericuloase.
Soluţia evacuării hidrâulice a zgurii şi cenuşii din instalaţiile de ardere care
utilizează combustibil solid a fost adoptată la nivel naţional datorită costului redus de realizare
şi exploatare a investiţiei. Prin Planul de implementare a Directivei 1999/31/CE (privind
depozitarea deşeurilor) se prevede că "pentru fiecare termocentrală să fie realizate studii de
fezabilitate care vor analiza şi managementul principalelor deşeuri: colectarea uscată a cenuşii
şi posibilitatile de valorificare sau depunerea acesteia în depozite sub forma de agregat sau ca
fluid dens". Pentru conformare la prevederile Directivei CET Bacău dispune de o perioada de
tranziţie pana la 31.12.2012.

4.2.2. Folosirea de teren din împrejurime

Centrala electrică de termoficare Bacău este amplasată pe platforma industriala din

zona de sud a municipiului Bacău. Accesul principal în centrală se face prin strada Chimiei.
Terenurile din zonele limitrofe centralei sunt utilizate în urmatoarele scopuri:
- în zona din nord este amplasata şoseaua de centură a municipiului Bacău şi staţia de
epurare a apelor uzate colectate pe teritoriul oraşului;
- în zona de est este amplasată şoseaua de centură a municipiului Bacău şi albia râului
Bistriţa;
- în zona de sud este amplasată societatea comerciala SOFERT S.A. Bacău, care are ca
obiect de activitate producerea de îngrăşăminte chimice pe baza de azotat şi fosfor;
- în zona de vest se afla teren agricol aflat în proprietatea Primariei Municipiului Bacău.
Depozitul de zgură şi cenusă aflat în administrarea S.C. CET S.A Bacău este
amplasat în albia majora a râului Siret, pe malul stâng, între localităţile Furnicari şi Rusi-
Ciutea. Accesul la depozit se face pe un drum de exploatare cu balast, cu o lăţime de 3,5m,
paralel cu estacada de transport a hidroamestecului (traseul de conducte pentru transportul

59
zgurii şi cenuşii). Terenul din vecinatătea depozitului de zgură şi cenusă este utilizat în scopuri
agricole.

4.2.3. Utilizarea chimică

Materiile prime utilizate în procesele tehnologice de producere a energiei electrice

şi termice sunt combustibilii fosili: cărbune (lignit), gazele naturale şi păcura. Cărbunele
energetic este combustibilul de baza utilizat în cazanul CRG 1870 (IMA 1), gazele naturale şi
în absenta acestora pacura sunt utilizate pentru susţinerea arderii. Cazanul de abur industrial
(IMA 2) funcţioneaza pe gaze naturale şi/sau păcură, atunci când cantitatea de gaze naturale
disponibilă este insuficientă.
Pentru funcţionarea în condiţii de fiabilitate a instalaţiilor energetice sunt necesare
asigurarea unor utilitati precum: ungeri, tratarea apei folosite în circuitele termice şi raciri
tehnologice. În acest scop sunt utilizate o serie de substante auxiliare precum:
- ulei pentru circuitul de comandă hidrâulic al turbinelor;
- ulei pentru răcirea transformatoarelor electrice;
- uleiuri pentru lubrifierea organelor de maşini aflate în miscare;
- hidrogen pentru răcirea generatoarelor electrice;
- reactivi chimici pentru tratarea apei brute şi obtinerea apei demineralizate şi
dedurizate (acid clorhidric, hidroxid de sodiu, clorură de sodiu, var, sulfat feros, amoniac).
Materiile prime şi auxiliare sunt achiziţionate în urma unor licitaţii publice, de la
societăţi comerciale specializate şi autorizate pentru desfasurarea acestor activitati economice.
Materialele aprovizionate respectă prevederile legale şi sunt insotite de buletine şi/sau
certificate de calitate şi conformitate. Cantităţile de materiale achizitionate se află în evidenţa
scrisă a serviciului de aprovizionare, stocul şi consumul fiind urmărit şi la nivelul secţiilor în
care se desfăşoară procesele tehnologice care utilizează acest tip de substanţe. Prin procedura
de achiziţii publice de produse/servicii cod PO-03-APROV-01, se reglementează derularea
activităţii de achiziţii produse (materii, materiale, piese de schimb), în conformitate cu OG 60/
2001, cu modificările şi completările ulterioare în vigoare.
Procedura se aplică de către personalul Serviciului Administrativ-Aprovizionare
Transporturi însărcinat cu analizarea, verificarea, aprobarea, înregistrarea şi elaborarea
documentaţiei de achiziţie, conform Planului anual de achiziţii.
Aprovizionarea cu cărbune a CET Bacău se face pe calea ferată cu ajutorul
vagoanelor speciale pentru transportul combustibilului solid, prevăzute cu instalaţie de aer
comprimat pentru descărcarea automata. În centrala este amenajată o zonă specială destinată
descărcării, sortării, concasării, depozitării şi transportului cărbunelui numită gospodaria de
cărbune.
Alimentarea cu gaze naturale a CET Bacău este realizată printr-un racord subteran,
cu diametrul de 300 mm, din magistrala de gaze naturale a municipiului Bacău. Gazele
naturale intră în staţia de reglare-măsură, unde presiunea gazelor naturale este redusă de la 6
bar la 1 bar. După reducerea presiunii gazele naturale sunt distribuite către instalaţiile de
ardere printr-o conductă supraterana de 500 mm. Instalaţia de alimentare cu gaze naturale a
fost proiectată şi realizată de firme specializate şi autorizate, fiind exploatată în conformitate
cu normativele tehnice în vigoare şi supravegheată în regim continuu de personal calificat şi
autorizat.
Păcura este utilizată foarte rar, nemaifăcându-se aprovizionarea din anul 1997
(rezervele de păcură constituie rezerva de stat). Aprovizionarea cu păcura este efectuată pe

60
calea ferată în vagoane cisterne CFR de 25 sau 60 de tone, prevăzute cu sistem de încălzire.
Descărcarea, depozitarea şi transportul păcurii este efectuata într-o zona special amenajată pe
teritoriul centralei (gospodaria de păcură), care are în componenţă: rampă de descărcare,
rezervoarele de păcura, staţiile de pompe pentru transvazare şi treapta I de pompare,
preîncălzitoarele de păcură şi staţia de pompe treapta a doua.

4.2.4. Deşeuri. Zgură şi cenuşă

Procesele tehnologice desfăşurate pe teritoriul CET Bacău conduc la generarea

unor cantităţi de deşeuri de diferite tipuri, cea mai mare cantitate rezultând din activităţile de
producţie, întreţinere şi reparaţii. Aceste deşeuri sunt colectate, depozitate şi în măsura
posibilităţilor valorificate în funcţie de tipul lor, în concordanţă cu prevederile legislative în
vigoare.
Principalele deşeuri rezultate în activităţile economice desfăşurate pe teritoriul
CET Bacău sunt zgura şi cenuşa, materiale uscate (în stare prăfoasă - dimensiuni mici ale
particulelor) generate de arderea combustibilului solid. Funcţionarea în regim permanent a
instalaţiilor de ardere care utilizează carbune este condiţionată de eliminarea continuă a
deşeurilor de ardere colectate în diferite puncte ale cazanului energetic (sub focar, sub
preîncălzitorul de aer) şi în instalaţia de desprăfuire.

61
 Depozitul de zgură şi cenuşă este amplasat la 3,8 km de centrală, în albia majoră a
râului Siret (între localităţile Furnicari şi Ruşi-Ciutea). Amenajarea hidrotehnică este
amplasată pe un teren aluvionar format dintr-un amestec de pietriş cu bolovaniş şi nisip,
suprafaţă de depozitare fiind impermeabilizată cu argilă. Suprafaţă totală ocupată de
amenajare este de circa 50 de ha, cu o suprafaţă efectivă de depozitare de 35,7 ha şi o
capacitate de depozitare de 1.900.000 m3 (fără supraînălţări). Depozitul de zgură şi cenusă este
înconjurată de un dig de baza şi contur realizat din balast cu o înălţime de 5 m şi o lungime de
2700 m.
Având în vedere caracterul de deşeu industrial nepericulos, zgura şi cenuşa
rezultate în instalaţiile energetice care functioneaza utilizand drept combustibil carbunele au
incercat a fi utilizate în diferite scopuri industriale precum: industria materialelor de
construcţii (ca material de adaos în realizarea betoanelor), industria construcţiei de drumuri
rutiere (ca material de adaos în realizarea asfalturilor), în agricultura (pentru tratarea solurilor
acide) sau în industria miniera (ca material pentru închiderea exploatarilor miniere). Existenţa
pe piaţă a altor materiale de constructii care la un preţ redus oferă avantaje tehnico-economice
de utilizare, cererea pentru astfel de deşeuri a rămas redusă, fapt ce a condus la necesitatea
proiectării şi realizării unor zone de depozitare pe termen lung.
Zgura şi cenuşa sunt deşeuri industriale nepericuloase (clasa "b"), care în prezent
sunt evacuate hidrâulic într-o zona special amenajată în exteriorul centralei. Centrala dispune
de o perioada de tranziţie (pana la 31.12.2012) pentru conformarea modului de depozitare a
deşeurilor de ardere la prevederile Directivei 1999/31/CE, transpusă în legislaţia natională prin
HG nr.162/2002.

4.2.5. Alte tipuri de deşeuri.

Deşeurile nevalorificabile de tip gunoi industrial şi menajer sunt evacuate prin

contract încheiat cu firma de salubrizare a municiului Bacău. Colectarea şi depozitarea acestor
tipuri de deşeuri se face în containere tip (EUROPUBELE), amplasate în spaţii special
amenajate, în apropierea locului în care sunt generate. Contractul actual cu acestă societate
este prezentat în anexp. Nu este nevoie de contract deoarece prin hotărâre a CL Bacău s-a
stabilit “taxa de salubritate “ pe care o platesc toate unitatile şi se asigura astfel serviciul.

Deşeurile valorificabile sunt sortate şi depozitate în zone special amenajate în

funcţie de dimensiunea acestora (platformă betonată în aer liber sau magazii închise), în
containere special destinate acestui scop. Depozitarea se face în regim temporar până la
acumularea unor cantităţi optime de transport, după care sunt valorificate prin firme

62
specializate în baza unor contracte comerciale. În anexă este prezentat un contract de
valorificare a acestor deşeuri. Exemple: Contrac t 1331/08 03 2005 cu SC SOMA SRL ,
valorificare fier; Contract 1448/13 06 2005 cu SC REMAT SA Bacău, pentru valorificare
deşeuri de cupru; Cpntract 1793/22 12 2005 cu SC ROMRECYCLING SRL Bucureşti pentru
valorificare deşeuri de alamă ş.a.

4.3. Instalaţii de tratare a reziduurilor

Centrala electrică de termoficare Bacău dispune de urmatoarele instalaţii

tehnologice pentru reducerea impactului asupra mediului a activităţilor economice desfăşurate
pe amplasament:
a) Instalaţie de reducere a concentraţiei de particule solide aflate în suspensie în gazele
rezultate în procesele de ardere a combustibilului solid (lignit).
Gazele rezultate în procesele de ardere a cărbunelui (lignit) în cazanul energetic de
420 t/h conţin o cantitate mare de cenuşă (70g/Nm 3), fapt pentru care instalaţia energetică a
fost proiectată cu un sistem de reţinere a pulberilor solide aflate în suspensie în gazele arse
evacuate la coş. Această instalaţie este compusă din doua electrofiltre, câte unul pe fiecare
canal de evacuare a gazelor din instalaţia de ardere.

Principiul de funcţionare a acestor electrofiltre este următorul: în interiorul

separatoarelor de praf este generat un câmp electrostatic puternic, generat de diferenţa de
tensiune electrică între electrozi (75-100KV), gazele arse sunt ionizate la trecerea prin câmp,
iar pulberile solide aflate în suspensii sunt colectate pe electrozii de depunere. Aceşti electrozi
sunt scuturaţi periodic (în mod automat), cenuşa fiind colectată în zona inferioară a

63
electrofiltrelor şi evacuată hidrâulic spre depozitul de cenuşă, prin intermediul pompelor
Bagger.
Electrofiltrele din CET Bacău sunt de tip BS 672 cu patru câmpuri fiecare,
suprafaţa reală desfăşurată fiind de 140385 m2/ electrofiltru. Valoarea de proiect a debitului de
gaze arse este de 1240000 m3/h (pentru sarcina nominală), iar randamentul de reţinere a
particulelor solide aflate în suspensie este de 99,98%. Racordul între electrofiltre şi cosul de
fum se face prin doua canale de gaze (stânga-dreapta) cu dimensiunile de 2,97/4,15m.
b) Instalaţie de neutralizare a apelor cu caracter agresiv.
Centrală electrică de termoficare Bacău deţine o instalaţie proprie pentru
neutralizarea apelor uzate cu caracter agresiv, provenite din procesele tehnologice ce se
desfasoara pe amplasament.
Solutia de evacuare a apelor uzate rezultate în instalaţiile de tratare chimică a apei
brute şi în zona din spatele cazanului energetic prevede înmagazinarea acestora într-un bazin
de omogenizare şi evacuarea lor cu ajutorul staţiei de pompe aferente, spre bazinul de aspiraţie
a pompelor Bagger 1.

Bazinul de omogenizare are rolul de uniformizare a calităţii apelor uzate, prin

amestecul apelor cu caracter bazic cu cele acide, astfel încât să fie redusă agresivitatea
acestora.
Pentru bazinul de omogenizare a fost adoptată soluţia constructivă de cuvă
dreptunghiulară realizată din beton, îngropată în pământ. Bazinul are două compartimente
(unul în funcţiune celalalt în rezervă) cu un volum util de 250 m 3 fiecare. La interior bazinul
de omogenizare este protejat anticoroziv cu cărămidă antiacidă, iar piesele metalice (stucturi
de ţeava, conducte, armături) prin cauciucare.
Staţia de pompe pentru bazinul de omogenizare se află amplasată în vecinătatea
construcţiei şi este de tip subteran, fapt ce permite amorsarea directă a pompelor. Conductele
de legatură, armaturile şi electropompele sunt protejate anticoroziv prin cauciucare. Staţia are
în componenţă trei electropompe (două în funcţiune şi una în rezervă) cu următoarele
caracteristici tehnice: tipul PNCS-C-125-400, debitul nominal 150 m 3/h, înălţimea de pompare
24 mCA, putere electrică 18,5 KW, turaţie 960 rot/min. Pentru siguranţa în funcţionare şi

64
controlul procesului, în refularea pompelor au fost prevăzute tronsoane cu ştuţuri de prelevare
a probelor de ape uzate, clapeţi de reţinere cu bilă şi robineţi cu membrană.
Staţia de pompe este prevăzută cu instalaţie de iluminat interior, instalaţie electrică
de forţă şi instalaţie de pornire manuală/automată în funcţie de nivelul minim/maxim.
Ventilaţia interioară se face natural prin ferestre sau mecanic cu ajutorul unui ventilator axial.
c) Instalaţie de separare gravitaţională a produselor petroliere.
Apele impurificate cu pacură sunt colectate în zona gospodăriei de păcură şi
canalizate spre sistemul de separare a produselor petroliere.
Principiul de functionare al instalaţiei este cel gravitaţional, păcura cu o greutate
specifică mai mică se ridică la suprafaţa apei de unde este colectată mecanic şi reintrodusă în
circuitul de combustibil lichid.
Apele impurificate cu păcură sunt colectate printr-o canalizare tehnologică
subterană, compusă din conducte metalice amplasate într-un canal etanş din beton armat şi
însoţite de conducte de încălzire (prin care este vehiculat abur) pentru menţinerea păcurii la o
temperatură de circa 45ºC. Pe parcursul canalizării sunt amplasate cămine de vizitare metalice
(din 50 în 50 de metri) armate cu beton.
Apele colectate sunt evacuate într-un bazin de aspiraţie, compartimentat şi etanşat
hidrofug, de unde prin pompare sunt transvazate fie într-un rezervor de compensare de 415m 3
atunci când debitele sunt mari, fie direct în separatoarele rectangulare care au o capacitate de
12,5 m3 fiecare. Bazinul de aspiraţie şi rezervorul de compensare sunt prevăzute cu instalaţie
de încălzire cu abur vehiculat printr-o serpentină.
Păcura colectată în separatoare este evacuată într-un bazin de stocare metalic
(subteran), cu o capacitate de 6,3 m 3, de unde prin pompare este trimisă în circuitul de
descarcare a păcurii. Apa limpezită este evacuată în staţia de pompe Bagger pentru a fi
utilizată în circuitul de hidrotransport al zgurii şi cenusii.
Procesul de purificare gravitaţională a apelor cu conţinut de produse petroliere
permite reducerea concentraţiei de produse petroliere în apele uzate de la 10000mg/l, la 0,15
mg/l.
d) Bazine de retenţie şi decantare a apelor pluviale.
Bazinul de retenţie adună apele meteorice colectate pe tertitoriul centralei prin cele
patru tronsoane principale ale canalizării pluviale. Bazinul de retenţie este amplasat pe
platforma gospodăriei de carbune şi are urmatoarele dimensiuni constructive: lungimea 46m,
latimea 35m şi adancimea de 2m, cu o capacitate totala de inmagazinare de 2600m 3. Peretii
bazinului sunt realizati din dale prefabricate 50x50x5 din beton simplu şi au o pante de 1:2.
Fundul bazinului este realizat din balast compactat şi are o grosime de 20 cm. Constructia este
prevazuta cu o rampa de acces auto pentru operatiile de curatare, ultima fiind realizata în anul
2003.
Cele două bazine de decantare au rolul de a elimina suspensiile solide (în special
praf de carbune) din apele pluviale colectate în zona gospodariei de cărbune.
Evacuarea apei din bazinul decantor BD1 amplasat lângă turnul T8' este efectuată
prin intermediul unei conducte DN 400 şi a unui cămin de vane, direct în bazinul de retenţie.
Evacuarea apei din bazinul decantor BD2 amplasat în apropierea staţiei de
concasare a lignitului este efectuata gravitaţional printr-o conducta DN 400 în colectorul
deschis din zona caminului CP 48 şi printr-un camin CV1 prevazut cu clapet de retinere.
Pentru evacuarea totala a apei din bazin (pentru curatare) este utilizata o motopompa tip MP
79.

65
 Bazinele decantoare sunt realizate din dale prefabricate din beton simplu
(50x50x5), rezemate pe un pinten din beton armat cu fundul din balast compactat cu o grosime
de 20 cm. Dimensiunile constructive sunt urmatoarele: lungimea 36,5 m, latimea 20 m, şi
adancimea de 2 m, cu o capacitate de inmagazinare de 100 m3.
e) Sisteme de protecţie a factorilor de mediului realizate în depozitul de zgură şi
cenuşă.
Pentru protecţia factorilor de mediu depozitul de zgură şi cenuşă a fost proiectat şi
realizat cu o serie de instalaţii destinate acestui scop. Astfel, în zona constructiei hidrotehnice
au fost efectuate urmatoarele investitii:
- instalaţie de stropire a zonelor uscate, compusă din inel de conducte D n 125mm, vane
hidrant, furtune şi aspersoare. Aceasta instalaţie este pornită ori de câte ori au loc intensificări
ale vântului, în scopul prevenirii spulberării deşeurilor de zgură şi cenuşă depozitate pe
conturul digurilor nu există astfel de depozite(acolo unde nu s-a putut face inierbarea zonei);
şi prin procedura prezentata anterior.
- placarea cu pământ a taluzelor interioare şi exterioare ale digurilor şi inierbarea
taluzelor exterioare pentru prevenirea spulberarilor;
- mentinerea unei pelicule de apă deasupra zonei de depozitare a desurilor de ardere (in
interiorul compartimentului aflat în exploatare);
- acoperirea cu pământ a compartimentelor de depozitare epuizate (compartimentul
nr.1);
- impermeabilizarea zonei de bază a depozitului cu un strat de argilă, cu permeabilitate
redusă;
- pe conturul interior al depozitului (la piciorul taluzului digului de bază) este realizat
din conducte metalice un sistem de drenare pentru colectarea apelor de exfiltraţie şi
reintroducerea acestora în circuitul de hidrotransport;
- rigola perimetrală la piciorul exterior al digului pentru captarea eventualelor exfiltraţii
şi reintroducerea acestora în circuitul de hidrotransport.

66
4.4. Topografie şi scurgere

Municipiul Bacău este reşedinţa judeţului Bacău. Oraşul are o populaţie de peste
207.000 de locuitori, ocupă o suprafaţă de 41 km 2 şi este amplasat în zona de Nord-Est a
judeţului Bacău, pe malul drept al râului Bistriţa înainte de confluenţa cu râul Siret.
Coordonatele geografice ale municipiului sunt 46º35' latitudine nordică şi 26º55' longitudine
estică.
Municipiul Bacău este străbatut de drumurile europene E 85 şi E 57, artere de
circulaţie ce fac legatura cu Bucureştiul, cu nordul ţării, precum şi cu zona Transilvaniei.
Oraşul este situat la 302 km distanta faţă de Bucuresti, 400 km de portul Constanta, 180 km
fata de granita estică a ţării cu Republica Moldova şi 210 km faţă de graniţa nordică a ţării cu
Ucraina.

67
4.4.1.Geologie

Din punct de vedere geomorfologic CET Bacău este amplasat la nivelul albiei
majore a râului Bistriţa, caracterizată prin prezenţa cu precădere a depunerilor aluvionare cu
grosimi de 4 pana la 5 metri.
Stratul superior este alcătuit din formaţiuni tipice de terasă aluvionară, formate
dintr-un orizont sedimentar grosier constituit din pietriş cu bolovaniş şi nisip, cu o dezvoltare
uniformă. În acest strat cu o permeabilitate de 10-2 cm/s este cantonată şi pânza freatică.
Orizontul imediat inferior este format din nisip cafeniu compact, cu bază de nisip
grosificat, foarte puţin permeabil, apreciat ca avand o capacitate portanta foarte ridicata.
Stratul intermediar cuprin intre orizontul superior şi roca de baza este format din
nisip aluvionar şi rar pietris.
Roca de bază este constituită din argilă marnoasă, practic impermeabila,
aparţinând miocenului superior. Aceasta rocă se dezvolta pe grosimi ce depasesc 20 de metri
şi constituie fundamentul semistancos al regiunii.
Amplasamentul pe care a fost construit CET Bacău se înscrie în gradul 8 de
seismicitate.
În zona de est (Colinele Tutovei -Podisul Barladului) se succed pe directia SE-NV
cernoziomuri cambice (levigate), soluri cenuşii şi soluri brune podzolite. De-a lungul văilor

68
Siret şi Bistriţa apar întinse suprafeţe cu soluri aluviale şi lacovişti, în lunci, sau cernoziomuri
cambice şi soluri cenuşii pe terase.

4.4.2. Hidrologie

Principalele râuri care drenează teritoriul din jurul municipiului Bacău sunt râurile
Bistriţa şi Trotuş, oraşul fiind amplasat pe malul drept al cursului inferior al râului Bistriţa
inainte de confluenţa cu râul Siret. În aval de municipiul Bacău cursul inferior al râului Bistriţa
străbate lunca Siretului, împrumutând traseul unei vechi albii a acestuia. Afluenţii sunt scurţi
şi înregistreaza frecvent procese de secare.
Râul Bistriţa este caracterizat de următorii parametri hidrologici:
- debit mediu multianual de 66 m3/s;
- debitul maxim cu probabilitate de depăşire de 1% (o data la 100 de ani) 1890m3/s;
- volumul maxim de apă scursă în timpul viiturilor cu o probabilitate de 1%, într-o

69
perioadă de 10 zile este de 600 mil m3;
- debitul mediu zilnic minim (anuale) cu o probabilitate de depăsire de 80% (o dată la
5 ani) este de 8 m3/s.
Râul Siret este caracterizat de următorii parametri hidrologici:
- debit mediu multianual la intrarea în judeţul Bacău este de 70 m 3/s, iar la ieşire de
137m3/s;
- debitul maxim cu probabilitate de depăşire de 1% (o data la 100 de ani) la intrarea în
judeţul Bacău este de 2530 m3/s, iar la ieşire 3300 m3/s ;
- volumul maxim de apă scursă în timpul viiturilor cu o probabilitate de 1%, într-o
perioadă de 10 zile este de 1550 mil m3 (in zona Racătău);
- debitul mediu zilnic minim (anuale) cu o probabilitate de depăşire de 80% (o data la
5 ani) este de 13,5 m3/s la intrarea în judeţul Bacău şi de 35 m3/s la ieşire.
În zona E-NE a municipiului Bacău, ca urmare a amenajărilor efectuate pe cursul
râului Bistriţa s-a format lacul Bacău II cu un volum de apă de circa 5 milioane m 3.
Regimul precipitaţiilor atmosferice prezintă variaţii anuale şi lunare destul de
importante. În cadrul judeţului Bacău cantităţile medii anuale cresc de la 550 mm în zona de
est a regiunii la 1000 mm pe culmile montane din vest. Între aceste două extremităţi valorile
medii anuale se pastrează între 600 şi 800 mm. Cantităţile medii ale lunii Iulie sunt cuprinse
între 60 şi 100 mm, în timpul verilor secetoase cantitatea medie de precipitaţii se reduce până
la 20 - 30 mm. Cantităţile medii ale lunii Ianuarie se încadreaza între 30 şi 60 mm.

70
71
72
 Temperatura medie anuală la nivelul muncipiului Bacău este de 10ºC, valoarea
medie a lunii Ianuarie fiind de -6ºC, iar valoarea medie a lunii Iulie de 20 ºC. Valoarea minimă
absolută de -32,5 ºC a fost inregistrată în anul 1954, iar valoarea maximă absolută a fost de
38,8ºC în anul 1952.

Frecventa medie anuală a vânturilor denotă o predominare accentuată a circulatiei

aerului dinspre N, NV, NE. Viteza vanturilor atinge valori mari în general iarna în timpul
deplasarii maselor de aer rece, dislocate din regiunea anticiclonului siberian. Viteza medie
anuala a vântului are valori sub 6 m/s. In mod deosebit culoarul de vale al Siretului, canalizând
curentii de aer, generează anumite particularităţi topo- şi microclimatice evidenţiate în timpul
anului prin abateri de la valorile medii ale temperaturii aerului, inversiuni termice în sezonul
rece şi reducerea cantităţii de precipitaţii atmosferice.
Pânza freatică este cantonată în orizontul grosier de pietriş cu golovanis şi nisip, cu
permeabilitate ridicată, nivelul acesteia fiind înregistrat la adâncimi variabile cuprinse în
intervalul 1,5 - 3,5 m. Variaţia naturală pe verticală a acestui nivel poate fi apreciată ca
minoăa, având în vedere faptul că nu depăşeşte 0,5 m.

4.4.3. Autorizaţii actuale

Societatea comercială CET S.A. Bacău dispune în prezent de următoarele

autorizaţii şi aîincheiat urmatoarele contracte pentru alimentarea cu apa şi evacuarea apelor
menajere şi pluviale:
- Autorizţtia de mediu nr. 750 din 11.06.2002 emisă de Inspectoratul de Protecţie a
Mediului Bacău valabila pânâ în 11.06.2007;

73
- Autorizţtia de gospodarire a apelor nr. 1 din 02 03 2006 emisă de Direcţia Apele
Romane - Siret Bacău, valabilă până la 02 03 2007, pentru depozitul de zgură şi cenuşă;
- Autorizaţia de gospodarire a apelor nr. 3 din 02 03 2006 emisă de Direţia Apele
Romane - Siret Bacău, valabilă până la 02 03 2007, pentru amplasamentul din strada
Chimiei nr.6;
- Autorizaţia de Protecţia Muncii nr.2956 din 20.12.2002 eliberată de ITM Bacău;
- Autorizaţia Sanitară de funcţionare nr. 4 din 22.08.2003 eliberată de DSP Bacău;
- Autorizaţia PSI nr. 556953 din 14.05.2002 eliberată de Brigada GPM Bacău;
- Contract nr. 372/2004 pentru alimentarea cu apă potabilă încheiat cu RAGC Bacău,
valabil până la 31.10 2006;
- Contract nr. 866/2004 privind acceptul de evacuare a apelor menajere de pe teritoriul
centralei în reţeaua de canalizare orăşenească, încheiat cu RAGC Bacău şi valabil până
la 31.12.2006;

4.4.4. Monitorizări

Procesele tehnologice care se desfăşoara în CET Bacău sunt monitorizate şi

conduse de personal calificat, angajat în regim permanent, din camere de comandă
specializate.

In CET Bacău a fost implementat şi functionează un Sistem de Management

Integrat Calitate-Mediu, Sănătate şi Securitate Ocupaţională.
Monitorizarea emisiilor de poluanţi prin evacuarea în atmosferă a gazelor
rezultate în instalaţiile de ardere a combustibililor fosili.
Instalaţiile de ardere din CET Bacău sunt echipate cu analizoare fixe pentru
determinarea continua a concentrţtiei de monoxid de carbon (CO) şi oxigen (O 2) în gazele
evacuate din cazanele de ardere a combustibililor în atmosfera.
Personal calificat din cadrul secţiei cazane efectuează determinări periodice ale
concentraţiei de dioxid de sulf (SO 2), monoxid de carbon (CO), dioxid de carbon (CO 2) şi
oxigen (O2) din gazele arse evacuate din instalaţiile de ardere a combustibililor fosili. In acest
scop este utilizat un analizor de gaze portabil aflat în dotarea centralei (IMMR 5000).
Pentru determinarea concentraţiei de pulberi în gazele de ardere evacuate în
atrmosferă, instalţtia mare de ardere nr.1 (singura care utilizează şi combustibil solid) este
echipaă cu opacimetre laser EP 1000 produse de firma OLDHAM din Franţa, montate la
ieşirea din instalaţia de desprăfuire .

74
 Periodic, firme acreditate efectuatuează în baza unor contracte economice
determinari ale concentraţiilor de poluanti (SO2, NOx şi pulberi) în gazele evacuate din
instalaţiile de ardere aflate în funcţiune în momentul respectiv (exemplu contract încheiat cu
Universitatea Bacău nr.5/2003 şi nr.1885/5/2006).

Monitorizarea calitătii apelor pluviale evacuate în râul Bistriţa

Calitatea apelor pluviale evacuate în râul Bistriţa este monitorizată de personal

calificat din cadrul laboratorului de analize chimice al APM Bacău prin determiăari efectuate
de doua ori pe an în perioadele ploioase. In conformitate cu prevederile Autorizaţiei de Mediu
nr. 750/2002 sunt monitorizaţi următorii parametrii: pH, suspensii totale, CCO Cr, cloruri,
produse petroliere, rezidiu filtrat şi temperatura, analizele sunt efectuate de APM Bacău;
(exemplu BA nr.90/14 11 2005 şi nr. 51 /22 06 2005).

Monitorizarea indicatorilor de calitate ai apei din pânza freatică

Indicatorii de calitate ai apei din pânza freatica sunt monitorizaţi periodic

(semestrial - în AM 750/2002 se cer trimestrial) prin analize fizico-chimice ale probelor de apă
freatică prelevate din puţurile de observaţie forate pe teritoriul centralei (18 de puturi) şi în
zona depozitului de zguăa şi cenuşă (22 de puturi). Sunt monitorizţti următorii indicatori de
calitate ai apelor freatice: concentraţia ionului bicarbonat, pH, concentraţia ionului SO 42-,
concentrţtia ionilor Cl-, Mg+2, NH4+, OH-, concentraţia totală de săruri, conţinutul de hidrogen
sulfurat, temperatura apei la prelevare, culoare şi miros. Probele se recolteaăa prin asigurarea
unei pompări a puţului.(exemplu BA nr.6/07 12 2005, nr.3/10 06 2005, nr. 4/09 09 2005).

Monitorizarea indicatorilor de calitate ai apelor menajere evacuate în staţia de

epurare a municipiului Bacău

Încadrarea indicatorilor de calitate ai apelor menajere evacuate în canalizarea

orăşenească în limitele stabilite prin Acceptul de evacuare este verificată prin analize fizico-
chimice efectuate de catre RAGC Bacău, asupra probelor prelevate de la intrarea în statia de
epurare. Sunt monitorizati urmatorii indicatori de calitate: ph, materie în suspensie, CBO5,
azot amoniacal, fenoli, substanţe extractibile, detergenţi şi clor rezidual.
Conform cu autorizaţia de gospodărire a apelor (7.1) frecvenţa de determinare a indicatorilor
de calitate a apelor menajere este impusa de RAGC.
Monitorizarea zgomotului pe teritoriul centralei

Personal calificat din cadrul centralei efectuează determinari periodice al nivelului

de zgomot la limita centralei, utilizând în acest scop un sonometru de precizie tip 2238
Mediator produs de firma BRUEL & KJAER din Danemarca. Valoarea maximă a nivelului de
zgomot la limita incintei CET Bacău este de 65 dB, în conformitate cu prevederile STAS
10009/1988. DA

75
 Monitorizarea calitatii aerului în zona depozitului de zgura şi cenuşă

Depozitul de zgură şi cenuşă este monitorizat în regim permanent, prin personal de

exploatare propriu. În scopul limitării fenomenului de spulberare a zgurii şi cenuşii depozitate,
deasupra zonei de depozitare este menţinut un strat de apă utilizata la hidrotransport, iar
zonele uscate de pe diguri sunt prevăzute cu o instalaţie de stropire cu apa care este pusă în
funcţiune în perioadele de intensificare a vântului. Astfel, la stabilirea procedurilor de
exploatare a depozitului de zguăa şi cenuăa s-a tinut cont şi de limitarea efectelor negative
asupra factorilor de mediu din zonă. Există şi o procedura “ Procedura privind protecţia Haldei
de Cenuşă la Acţiunea Vântului” realizată şi aplicată din 29 mai 2002, semnată de cele două
unităti şi vizată de APM şi DA Siret Bacău. Soluţia constă în aplicarea prin sistem hidraulic a
unui strat de amestec 50% nămol epurare chimiăa (staţie neutralizare ape de la seţtia acid
fosforic) şi 50% fosfogips ambele de la SC Sofert SA Bacău.

Monitorizarea comportării construţiilor

In conformitate cu prevederile legale în vigoare construcţiile speciale şi

hidrotehnice (inclusiv depozitul de zgură şi cenuşă) sunt supuse unor inspecţii periodice.
Aceste construcţii sunt prevăzute cu reperi ficşi şi mobili sau borne de tasare a căror poziţie
este analizată periodic de personal calificat, de specialitate. In baza unor contracte economice
încheiate cu societăţi comerciale acreditate, anual este întocmit Raportul privind comportarea
construcţiilor speciale şi hidrotehnice din cadrul CET Bacău.
Pentru prevenirea producerii unor poluări accidentale în zona depozitului de zgură
şi cenuşă, construcţia hidrotehnică este prevazută cu 10 puţuri piezometrice pentru măsurarea
nivelului apei de infiltraţie.
In ultimii cinci ani nu au avut loc incidente legate de poluare, provocate de
disfuncţii apărute în procesele tehnologice desfăşurate pe teritoriul aflat în administrarea
centralei.
In vecinatatea centralei nu se află zone sensibile, specii sau habitate protejate.

76
 CONCLUZII

Impozitele, taxele şi alte tipuri de plăţi fac parte din rutina existenţei noastre.
O cotă însemnată din venituri este destinată achitării dărilor curente. Ne bucurăm de o serie
de drepturi consacrate de lege, dar să nu uităm că fiecărui drept îi corespunde şi o obligaţie
corelativă. Lumina, curentul, întreţinerea, apa, deşeurile menajere, impozitele şi alte taxe sunt
obligaţii curente ale unui cetăţean, ce trebuie achitate neîndoielnic. Întârzierile sunt penalizate
destul de usturător şi tot la buzunarul personal apelăm. Există însă o plată pe care mulţi dintre
cei avizaţi nu o fac la timp, unii nu o fac deloc sau, mai rău, alţii nici nu au auzit de ea.
Este vorba de costul poluării. Principiul “poluatorul plăteşte”, inspirat din teoria
economică, stipulează clar: poluatorul (fie el persoană fizică sau persoană juridică), trebuie să
ia în calculul costului produsului final toate externalităţile şi să le internalizeze. Cu alte
cuvinte, cel care produce poluare şi poluanţi (deci externalităţi) trebuie să plătească (deci,
trebuie să le internalizeze în costul producţiei).
Nerespectarea principiului “poluatorul plăteşte” se concretizează în plan real în
depăşirea valorilor stabilite prin standarde a emisiilor de poluanţi periculoşi. Cei mai mulţi
dintre poluatori “se fac că plouă” şi nu că poluează… Dacă nimeni nu se sesizează, treburile
merg foarte bine pentru aceştia, că, de, putem polua fiindcă de cele mai multe ori nici nu se
vede, şi la ce bun să plătim?
Activităţile poluante de tipul celor din industrie, agricultură, transport etc. au un impact
negativ asupra vieţii şi sănătăţii oamenilor, precum şi a întregii biodiversităţi.
În prezent nu există o răspundere juridică sau o practică judiciară consistentă privitoare la
aceste aspecte. Desigur că legiuitorul a prevăzut în Constituţie, în Codul Penal şi în Legea
privind protecţia mediului toate sancţiunile care trebuie aplicate poluatorilor. Însă, ignoranţa
ne caracterizează destul de des la capitolul enviromental.
Sancţiunea cel mai des folosită este amenda, aplicată poluatorilor de către agenţii
constatatori din cadrul Gărzii de Mediu şi al Inspectoratului de Mediu. Pentru unii poluatori,
cuantumul amenzii este derizoriu faţă de paguba produsă prin poluare, preferând să o plătească
decât să investească în schimbarea tehnologiilor vechi cu cele avansate.
În tot acest tumult al luptei pentru depistarea celui vinovat de poluare se pierde uneori firul,
adevăratul poluator nu este găsit, iar cel care suferă pe nedrept este nepoluatorul. Dar cine fură
căciula şi cui? Dacă mediul este al tuturor, aerul este acelaşi pentru toţi şi apa e aceeaşi pentru
toţi, oare nu şi poluatorii le folosesc? Toţi utilizăm aceleaşi resurse naturale. Deci depinde de
noi cum le păstrăm pentru că aşa le avem.
Mare parte din poluatorii mai mari sau mai mici nu au conştiinţa răului pe care îl fac
oamenilor şi mediului prin acţiunile producătoare de poluare. Mai păgubos este faptul că,
urmărind obţinerea profitului, în prezent se uită perspectiva: oricât am plăti, în cele mai multe
cazuri prejudiciul ecologic produs este mult mai grav pe termen lung decât orice alt cost.
Deci cine plăteste poluarea?

77
78
 BIBLIOGRAFIE

1. Brunet Andree, La regulation juridique des questions environementales et le pricncipe de

dubsidiarite, în „Revista Română de Drept al Mediului” nr.2, 2003

2. Ceterchi I., Craiovan I., Introducere în teroria generală a dreptului, , Editura A11,
Bucureşti, 1998

3. Ciubotaru Virginia, Socolescu Ana Maria, Priorităţi ale managementului de mediu,

Editura Meteor Press, Bucureşti 2006

4. Cobzaru Angelica, Dreptul mediului, Editura Sedcom Libris, Iaşi

5. Deak Fr., „Condiţiile şi fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri”,

în „Revista română de drept”, nr.1, 1967

6. Duţu Mircea, Dreptul mediului: tratat: abordare integrată, Editura Economică, Bucureşti,
2003, vol I

7. Duţu Mircea, op. Cit

8. Ghinea Lucian, Apărarea naturii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978

9. Iancu Gheorghe, Drepturile fundamentale ale cetăţeanului în contextul protecţiei

mediului înconjurător, Editura Star-Tipp, Slobozia, 1998

10.Lupan Ernest, “Dreptul mediului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993

11. Lupan Ernest, “Dicţionar de protectia mediului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

12. Marinescu Daniela, “Tratat de dreptul mediului”, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2003

13.Marinescu Daniela, op.cit.

14.Tanislav Eliodor, Turdean Nicolae, “Protecţia juridică a mediului”, Editura Semne,

Bucureşti, 2002

15. Teleagă Constantin, Principiul şi viitorul răspunderii civile, în „Revista Română de Drept
al mediului”, An II, nr.1, 2004

16.Ţarcă Ştefan, Dreptul mediului, Lumina Lex, Bucureşti, 2005

17.Vişan Sanda, Angelescu Anca, Alpopi Cristina,” Mediul înconjurător. Poluare si

protecţie”, Editura Economică, Bucureşti, 2000

79
18. Vlahide P.C., „Repetiţia principiilor de drept civil”, vol.II, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
1994

19. Legea 195/2005 privind protecţia mediului, actualizată la 22 octombrie 2007

20. O.U.G. nr.2/ 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor aprobată prin Legea
nr.180/11 aprilie 2002

21. O.G. nr. 29/1997 privind Codul civil aerian, completat şi aprobat prin Legea nr.
399/2005(M.O. nr.22/2006)

22. Legea 137/1995 – Legea mediului completată prin Legea nr.159/1999

23. Microsoft, Encarta, 2007

24.Google, Poluarea atmosferică, 2008

80