MĂDĂLINA BORCA

INGINERIA MEDIULUI
- CURS UNIVERSITAR -

TIMIŞOARA, 2021
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE.......................................................................................................................................................... 1
PARTEA I. DEZVOLTARE DURABILĂ ŞI IMPACT ANTROPIC ÎN MEDIU.................................................... 2
CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ (SUSTENABILĂ)............................................. 3
1.1. Cadrul conceptual general…………………………………………………..….………..………..3
1.2. Strategia Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă…………………………….…………. 5
1.3. Indicatorii dezvoltării durabile………………………………………………………………… 9
1.4. Măsurile de conformitate cu obiectivele dezvoltării durabile adoptate de România
în procesul de pre- şi post-aderare…………………………………………………………...… 12
1.5. Obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune la orizont 2013, 2020, 2030 conform
orientărilor strategice ale Uniunii Europene…………………………………………………... 16
1.5.1. Provocări cruciale………………………………………………………………………..16
1.5.2. Teme inter- si trans-sectoriale…………………………………………………………... 21
1.5.3. Instrumente financiare şi economice……………………………………………………. 22
1.5.4. Comunicare, mobilizarea actorilor şi multiplicarea factorilor de succes……………….. 24
CAPITOLUL II. ECOSISTEMELE ANTROPICE (ECOSISTEME UMANE, ANTROPOECOSISTEME)................... 27
2.1. Conceptul de ecosistem antropic................................................................................................. 27
2.2. Definirea ecosistemelor antropice................................................................................................ 28
2.3. Structura generală a unui ecosistem antropic............................................................................... 29
2.4. Caracteristicile ecosistemelor antropice...................................................................................... 31
2.5. Omul - întemeietor şi organizator al ecosistemelor antropice..................................................... 35
2.5.1. Ecologia umană în studiul ecosistemelor antropice.......................................................... 35
2.5.2. Teoria generală privind interacţiunea dintre natură şi societatea umană.......................... 38
2.5.3. Axiomele antropoecologice...............................................................................................39
PARTEA A II-A. NOŢIUNI DE INGINERIA MEDIULUI AGRICOL............................................................. 41
CAPITOLUL III. ECOLOGIA AGRICOLĂ – ASPECTE GENERALE................................................................... 42
3.1. Scurt istoric al dezvoltării ecologiei agricole............................................................................... 42
3.2. Ecosistemul agricol (agroecosistemul)......................................................................................... 46
3.2.1. Concept şi etimologie........................................................................................................ 46
3.2.2. Definiţii ale ecosistemului agricol.....................................................................................47
3.2.3. Originea şi evoluţia ecosistemelor agricole.......................................................................50
3.2.4. Structura ecosistemului agricol......................................................................................... 58
3.2.5. Funcţiile ecosistemului agricol..........................................................................................62
3.2.6. Clasificarea ecosistemelor agricole………………………………………………………65
3.2.7. Delimitarea topografică a ecosistemelor agricole………………………………………..69
3.2.8. Deosebiri ale ecosistemelor agricole faţă de ecosistemele naturale.................................. 70
3.2.9. Ecosistemele agricole şi alimentaţia umană...................................................................... 73
3.3. Agrobiomurile.............................................................................................................................. 76
3.3.1. Culturi ierboase anuale şi bienale...................................................................................... 77
3.3.2. Păşuni şi fâneţe permanente................................................................................................86
3.3.3. Plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi................................................................................. 95
3.3.4. Culturi protejate................................................................................................................. 99
3.3.5. Complexe zootehnice de creştere intensivă a animalelor...................................................102
3.4. Agricultura durabilă (sustenabilă, ecologică, ecocompatibilă, integrată).................................... 107
3.4.1. Agricultura durabilă - concept şi obiective………………………………………………107
3.4.2. Principiile agriculturii durabile (sustenabile, ecologice)…………………………………111
3.4.3. Principiile fermierului ecologist ....................................................................................... 114
PARTEA A III-A. NOŢIUNI DE INGINERIA AŞEZĂRILOR UMANE.................................................................. 117
CAPITOLUL IV. ECOLOGIA AŞEZĂRILOR URBANE...........................................................................................118
4.1. Definirea oraşului în contextul apariţiei şi evoluţiei sale............................................................ 118
4.1.1. Scurt istoric al apariţiei aşezărilor umane.......................................................................... 119
4.1.2. Apariţia şi dezvoltarea aglomerărilor urbane..................................................................... 121
4.1.3. Scurt istoric al oraşului occidental (european) ..................................................................126
4.2. Argumente pentru studiul oraşelor............................................................................................... 129
4.3. Urbanizare şi urbanism.................................................................................................................130
4.3.1. Conceptul de urban............................................................................................................ 130
4.3.2. Fenomenul de urbanizare................................................................................................... 133
4.3.2.1. Definiţii ale fenomenului de urbanizare............................................................... 133
4.3.2.2. Comunităţi şi configuraţii urbane......................................................................... 135
4.3.2.3. Tipare de urbanizare în Europa Centrală şi de Est............................................... 140
4.3.3. Conceptul de urbanism...................................................................................................... 145
 4.4. Modele de structură spaţială în mediul urban...............................................................................149
4.4.1. Modelul concentric al lui E. W. Burgess (1925).................................................................151
4.4.2. Modelul sectorial al lui H. Hoyt (1939)............................................................................. 154
4.4.3. Modelul nucleic al lui Harris şi Ullman (1945)................................................................. 156
4.5. Ecologia urbană - definiţii şi obiective.........................................................................................158
4.6. Ecosistemul urban........................................................................................................................ 161
4.6.1. Concepte şi definiţii ale ecosistemului urban..................................................................... 161
4.6.2. Structura ecosistemului urban............................................................................................ 168
4.6.2.1. Componenta abiotică (biotopul)............................................................................ 169
4.6.2.2. Componenta biotică (biocenoza)...........................................................................174
4.6.3. Funcţionalitatea şi dinamica ecosistemului urban.............................................................. 183
4.6.3.1. Circulaţia materiei şi energiei în ecosistemul urban...............................................185
4.6.3.2. Controlul şi autocontrolul în ecosistemele urbane................................................ 187
4.6.3.3. Teorii sintetice asupra organizării şi dinamicii ecosistemelor urbane...................190
4.6.4. Deosebiri ale ecosistemelor urbane comparativ cu cele naturale....................................... 192
4.6.5. Biodiversitatea în ecosistemele urbane.............................................................................. 195
4.6.5.1. Diversitatea speciilor în ecosistemele urbane........................................................195
4.6.5.2. Diversitatea microhabitatelor şi nişelor ecologice în zonele urbane..................... 196
4.6.6. Sistemul socio-economic urban..........................................................................................199
4.6.7. Metode de analiză a ecosistemelor urbane......................................................................... 206
4.6.8. Disfuncţionalităţi şi probleme ecologice în mediul urban..................................................210
4.6.9. Ecosistemul urban şi starea de sănătate a populaţiei.......................................................... 217
4.6.9.1. Sanogeneza habitatului intern din oraşe................................................................ 218
4.7. Managementul durabil al mediului urban.................................................................................... 222
4.7.1. Obiective ale dezvoltării durabile în mediul urban............................................................ 224
4.7.2. Păreri critice privind sustenabilitatea oraşelor....................................................................234
4.7.3. Riscurile urbane - factor în definirea stării de calitate a mediului urban............................236
4.7.4. Modele ale dezvoltării urbane durabile.............................................................................. 239
4.7.4.1. Modele urbanistice.................................................................................................241
4.7.4.2. Modele economice.................................................................................................247
4.7.4.3. Modele matematice................................................................................................247
4.8. Peisaj şi spaţiu public în oraşul modern.......................................................................................248
4.8.1. Conceptul de peisaj............................................................................................................ 248
4.8.2. Spațiul public în orașul modern......................................................................................... 248
4.8.3. Spațiile verzi - problemă a urbanizării contemporane........................................................250
4.8.3.1.Beneficiile oferite de spaţiile verzi.........................................................................256
4.8.3.2. Indicatorii evaluării spaţiilor verzi.........................................................................260
CAPITOLUL V. ECOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE.............................................................................................263
5.1. Aspecte teoretice privind noţiunea de „spaţiu rural”....................................................................263
5.2. Structura spaţiului rural................................................................................................................ 266
5.3. Ecosistemul rural - concept şi caracteristici generale...................................................................267
5.3.1. Structura ecosistemului rural...............................................................................................268
5.3.1.1. Componenta abiotică............................................................................................. 268
5.3.1.2. Componenta biotică...............................................................................................270
5.3.2. Funcţiile ecosistemului rural...............................................................................................273
5.4. Peisajul rural…………………………………………………………………………………….274
5.5. Probleme ecologice ale aşezărilor rurale......................................................................................279
PARTEA A IV-A. INDUSTRIA – UN ALTFEL DE MEDIU ANTROPIC........................................................ 282
CAPITOLUL VI. ECOLOGIE INDUSTRIALĂ............................................................................................................283
6.1. Definiţiile şi obiectivele ecologiei industriale..............................................................…………283
6.2. Ecosistemul tehno - industrial: concept....................................................................................... 288
6.3. Termeni şi concepte specifice ecologiei industriale.....................................................................291
6.4. Principii şi strategii utilizate în ecologia industrială…………………………………………….304
6.5. Ecologia industrială în România……………………………………………………………….. 312
ANEXA 1. Glosar al expresiilor cheie utilizate în domeniul politicilor de dezvoltare spaţială din Europa………. 316
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………338
 CUVÂNT ÎNAINTE

Acest curs de Ingineria mediului se adresează studenţilor Universităţii de

Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului „Regele Mihai I al României”

din Timişoara, de la specializarea Mașini și instalații pentru agricultură şi industria

alimentară (uz intern), şi a fost redactat sub forma prezentării celor mai mari trei

intervenții în mediul înconjurător ale omului ca pe cele mai mari inginerii de mediu

realizate de acesta (agricultura, așezările umane, industria), prezentate din

perspectiva protecției mediului, ca ecosisteme antropice.

Cursul reprezintă o sinteză a celor mai relevante noțiuni din publicaţiile în

domeniu de până în prezent, constituind un punct de vedere referitor la ce ar trebui

cunoscut de către studenții programului de pregătire profesională amintit, dar și de

alte categorii socio-profesionale interesate, pentru a înțelege transformările mediului

înconjurător realizate de către om ca pe adevărate inginerii de mediu, cu impact ca

al niciunei altei specii în mediul său de viață.

1
 PARTEA I

DEZVOLTARE DURABILĂ ŞI IMPACT ANTROPIC ÎN MEDIU

2
 CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ
(SUSTENABILĂ)

Prezentarea conceptului de dezvoltare durabilă (sustenabilă) în

cadrul acestui curs s-a realizat prin folosirea informaţiilor cuprinse în
documentul “Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României.
Orizonturi 2013-2020-2030”, elaborat de Guvernul României prin
Ministerul Mediului si Dezvoltării Durabile, Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare şi Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă [254].

1.1. Cadrul conceptual general

Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în

timp, pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri stiinţifice
aprofundate pe plan internaţional şi a căpătat valenţe politice precise în
contextul globalizării.
În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile
economice şi sociale ale statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai
pot fi separate de consecinţele activitaţii umane asupra cadrului natural s-a
facut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creşterii
(Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind evoluţia a cinci
parametri (creşterea populaţiei, impactul industrializării, efectele poluării,
producţia de alimente şi tendinţele de epuizare a resurselor naturale),
sugerând concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu
poate fi susţinut pe termen lung.

3
 Problematica raporturilor dintre om si mediul natural a intrat în
preocuparile comunitaţii internaţionale începând cu prima Conferinţa a ONU
asupra Mediului (Stockholm, 1972) şi s-a concretizat în lucrările Comisiei
Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei
Comisii, prezentat în 1987 de Gro Harlem Brundtland (prim ministrul
Norvegiei) şi intitulat Viitorul nostru comun (cunoscut şi ca Raportul
Brundtland) a oferit prima definiţie acceptată a dezvoltării durabile, ca fiind
„o dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a compromite
şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi”. Conceptul de
dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a factorilor
politici şi decizionali, în care protecţia mediului şi creşterea economică pe
termen lung sunt considerate complementare şi reciproc dependente.
De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au
căpătat o dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la
Conferinţa Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de
Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU şi adoptarea
Obiectivelor Mileniului (2000) şi la Conferinţa Mondială pentru Dezvoltare
Durabilă de la Johannesburg (2002).
S-au conturat, astfel, programe concrete de acţiune la nivel global si
local (Agenda 21 Locală) conform dictonului „să gândim global şi să
acţionăm local”. În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de
convenţii internaţionale care stabilesc obligaţii precise din partea statelor şi
termene stricte de implementare privind schimbările climatice, conservarea
biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi a zonelor umede, limitarea
folosirii anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea
mediului şi altele, care conturează un spaţiu juridic internaţional pentru
aplicarea în practica a preceptelor dezvoltării durabile. Se recunoaşte, astfel,
că Terra are o capacitate limitata de a satisface cererea crescândă de resurse

4
naturale din partea sistemului socio-economic şi de a absorbi efectele
distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune şi
deşertificare, poluarea solului, apei şi aerului, reducerea suprafeţei sistemelor
forestiere tropicale şi a zonelor umede, dispariţia sau periclitarea existenţei
unui număr mare de specii de plante şi animale terestre sau acvatice,
epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile, au început să aibă
efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice şi calitaţii
vieţii oamenilor în zone vaste ale planetei.
Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că
civilizaţia umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de
materie şi energie din cadrul acesteia, de stabilitatea şi capacitatea ei de
autoreglare. Politicile publice care se elaborează pe această bază (cum este şi
Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României) urmăresc
restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional, pe termen lung, între
dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural în forme înţelese şi
acceptate de societate.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea
durabilă nu este una dintre opţiunile posibile, ci singura perspectivă raţională
a devenirii naţionale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de
dezvoltare prin confluenţa factorilor economici, sociali şi de mediu.

1.2. Strategia Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă

Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii

Europene (U.E.) începând cu anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la
Maastricht (Olanda). În anul 2001, Consiliul European de la Göteborg a

5
adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost
adaugată o dimensiune externă la Barcelona, în anul 2002.
În anul 2005, Comisia Europeana a demarat un proces de revizuire a
Strategiei, publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor
înregistrate după 2001, care punctează şi o serie de direcţii de acţiune de
urmat în continuare. Documentul a evidenţiat şi unele tendinţe nesustenabile,
cu efecte negative asupra mediului înconjurător, care puteau afecta
dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv schimbările climatice,
ameninţările la adresa sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea socială,
epuizarea resurselor naturale şi erodarea biodiversităţii. Ca urmare a
identificării acestor probleme, în iunie 2005, şefii de state şi guverne ai
ţărilor Uniunii Europene au adoptat o Declaraţie privind liniile directoare
ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la Lisabona, revizuită
(Strategia de la Lisabona adoptată de Consiliul European extraordinar la 23-
24 martie 2000 şi revizuită de Consiliul European la Bruxelles, la 22-23
martie 2005), pentru creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă
drept o componentă esenţială a obiectivului atotcuprinzator al dezvoltării
durabile.
După o largă consultare, Comisia Europeană a prezentat, la 13
decembrie 2005, o propunere de revizuire a Strategiei de la Göteborg din
2001.
Ca rezultat al acestui proces, Consiliul U.E. a adoptat, la 9 iunie
2006, Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă pentru o Europă extinsă.
Documentul este conceput într-o viziune strategică unitară şi coerentă, având
ca obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru
generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile,
capabile să gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi să

6
valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei în vederea
asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale.
Strategia U.E. pentru Dezvoltare Durabilă, ce reprezintă fundamentul
Strategiei Naţionale a României în domeniu, completează Strategia de la
Lisabona şi se doreşte a fi un catalizator pentru cei ce elaborează politici
publice şi pentru opinia publică, în scopul schimbării comportamentului în
societatea europeană şi, respectiv, în societatea românească, şi în scopul
implicării active a factorilor decizionali, publici şi privaţi, precum şi a
cetăţenilor, în elaborarea, implementarea şi monitorizarea obiectivelor
dezvoltării durabile.
Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii
Europene şi statelor sale membre, implicând toate componentele
instituţionale la nivel comunitar şi naţional. Este subliniată, de asemenea,
importanţa unei strânse conlucrări cu societatea civilă, partenerii sociali,
comunităţile locale şi cetăţenii pentru atingerea obiectivelor dezvoltării
durabile.
În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie:
• Protecţia mediului, prin măsuri care să permită disocierea creşterii
economice de impactul negativ asupra mediului;
• Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor
fundamentale, diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea
discriminării de orice fel;
• Prosperitatea economică, prin promovarea cunoaşterii, inovării şi
competitivităţii pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi a unor
locuri de muncă abundente şi bine plătite;
• Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale U.E., prin
promovarea instituţiilor democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a
principiilor şi practicilor dezvoltării durabile pretutindeni în lume.

7
 Pentru a asigura integrarea şi corelarea echilibrată a componentelor
economice, ecologice şi socio-culturale ale dezvoltării durabile, Strategia
U.E. statuează următoarele principii directoare:
• Promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului;
• Solidaritatea în interiorul generaţiilor si între generaţii;
• Cultivarea unei societăţi deschise şi democratice;
• Informarea şi implicarea activă a cetăţenilor în procesul decizional;
• Implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;
• Coerenţa politicilor şi calitatea guvernării la nivel local, regional,
naţional şi global;
• Integrarea politicilor economice, sociale şi de mediu prin evaluări
de impact şi consultarea factorilor interesaţi;
• Utilizarea cunoştinţelor moderne pentru asigurarea eficienţei
economice şi investiţionale;
• Aplicarea principiului precauţiunii în cazul informaţiilor ştiinţifice
incerte;
• Aplicarea principiului “poluatorul plateşte”.
Aspectele de conţinut ale Strategiei U.E. se concentrează asupra unui
număr de 7 provocări cruciale (prezentate în subcapitolul 1.5.1.) şi 2
domenii trans-sectoriale (prezentate în subcapitolul 1.5.2.).
Multe dintre ţintele convenite în cadrul U.E. sunt stabilite în expresie
numerica sau procentuala, cu termene stricte de implementare, fiind
obligatorii pentru toate statele membre.
Strategia U.E. stabileşte, de asemenea, proceduri precise de
implementare, monitorizare şi urmărire, cu obligaţii de raportare la
fiecare doi ani, din partea Comisiei Europene şi statelor membre, asupra
angajamentelor asumate.

8
 1.3. Indicatorii dezvoltării durabile

Monitorizarea tendinţelor dezvoltării folosind şi indicatori situaţi în

afara activităţii economice precede formularea principiilor dezvoltării
durabile şi s-a afirmat paralel cu procesul de definire a strategiilor de
dezvoltare durabilă elaborate sub egida Naţiunilor Unite şi, respectiv, a
Uniunii Europene.
Astfel de instrumente de monitorizare au fost produse de o varietate
de instituţii, de la întreprinderi sau formaţiuni ale societăţii civile, grupuri de
experţi sau centre de cercetare, până la administraţii locale, guverne
naţionale, organizaţii interguvernamentale sau instituţii financiare
internaţionale. Amploarea acestor eforturi, care s-au intensificat în ultimii ani
atât la nivel naţional cât si în formule multinaţionale colaborative, reflectă
nevoia percepută de a dispune de astfel de instrumente, de a acoperi o plajă
diversă de aplicaţii şi de a depăşi o seamă de dificultăţi metodologice.
Diferenţele, încă notabile, dintre modalitaţile de construcţie, stadiul de
dezvoltare şi gradul de utilizare efectivă a unor seturi coerente de indicatori,
ilustrează complexitatea sarcinii de a regăsi compatibilităţi reale între
abordările empirice şi normative din domeniile distincte care se integrează în
conceptul dezvoltării durabile: economia, societatea şi capitalul natural. În
aceste condiţii, aspectele metodologice, aflate încă într-o fază de
fundamentare teoretică, sunt preluate dinamic în procesul de dezvoltare a
aplicaţiilor de raportare statistică (a se vedea şi Anexa 1 pp. 350-351).
Convenirea unui set de indicatori acceptaţi ai dezvoltării durabile,
inclusiv reflectarea în sistemul conturilor naţionale, prin instrumente
specifice, a factorilor ecologici şi sociali ai dezvoltării, constituie în
continuare un subiect de preocupare prioritară din partea Oficiului de
Statistică al Comunităţilor Europene (EUROSTAT), Comisiei Economice

9
ONU pentru Europa (UNECE) şi Organizaţiei pentru Cooperare si
Dezvoltare Economica (OECD). România, prin Institutul Naţional de
Statistică, este angajată în mod activ în acest proces. În faza actuală,
Institutul Naţional de Statistică transmite la EUROSTAT un sistem parţial de
indicatori, integrat în sistemul european al dezvoltării durabile, în funcţie de
datele disponibile. În această etapă, sursele de date pot fi perfecţionate printr-
o directă şi eficientă cooperare inter-instituţională, în special pentru
cuantificarea elementelor capitalului uman şi social şi a capacităţii de suport
a ecosistemelor naturale. Statele membre trebuie să-şi revizuiască în
continuare sursele de date pentru seturile de indicatori, pentru a le asigura
calitatea, nivelul de comparaţie şi relevanţa în raport cu obiectivele Strategiei
U.E.
Unul dintre punctele nodale ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă
reînnoite a U.E. îl reprezintă instituirea unui proces reglementat de
monitorizare şi raportare care să armonizeze cerinţele naţionale specifice ale
statelor membre cu nevoile de coordonare şi sinteză la nivelul instituţiilor
Uniunii. S-a stabilit că obiectivele de atins şi instrumentele de măsurare a
performanţelor economice în raport cu responsabilităţile sociale şi de mediu
să fie definite printr-un dialog constructiv angajat de Comisia Europeană şi
de fiecare stat membru al U.E. cu comunitatea de afaceri, partenerii sociali şi
formaţiunile relevante ale societăţii civile.
Comisia Europeană, cu asistenţa grupului de lucru pentru indicatorii
dezvoltării durabile, a fost însărcinată să continue dezvoltarea setului de
indicatori pentru a îmbunătăţi omogenitatea raportării. O primă versiune a
acestui set de indicatori a fost folosită pentru primul raport de evaluare
(2007) a Strategiei U.E. reînnoite. În forma sa curentă, mecanismul de
monitorizare evidenţiază anumite categorii de indicatori aflate încă în stadiul
de dezvoltare. Setul existent de indicatori este considerat adecvat pentru

10
monitorizarea ţintelor cantitative ale Strategiei U.E., dar incomplet sau
insuficient pentru urmărirea şi evaluarea obiectivelor calitative (de exemplu,
buna guvernare).
Structura de indicatori produsă de EUROSTAT pentru primul raport
de monitorizare a Strategiei U.E. reînnoite asociază fiecărei dimensiuni
strategice un indicator reprezentativ (Nivel 1), un set de indicatori pentru
obiectivele operaţionale subordonate (Nivel 2) şi indicatori descriptivi ai
domeniilor de intervenţie pentru politicile asociate (Nivel 3). Un set
suplimentar de indicatori, în afara acestei structuri (indicatorii contextuali),
este inclus pentru fenomenele greu de interpretat normativ sau al căror
răspuns la intervenţii rămâne neidentificat.
În conformitate cu deciziile adoptate de Consiliul European, statele
membre ale U.E. au obligaţia să-şi creeze forme de suport instituţional
adecvate pentru coordonarea dezvoltării şi utilizării instrumentelor statistice
de monitorizare şi pentru revizuirea periodică (la 2 ani) a fiecărei Strategii
Naţionale, într-un mod congruent cu efortul de sistematizare a raportarilor
asupra implementării Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă la nivelul
Uniunii Europene. Este vorba, prin urmare, de un proces continuu, în care
revizuirea la intervale scurte a Strategiilor Naţionale şi a Strategiei U.E.
reduce marja de eroare în privinţa evaluării resurselor necesare pentru
implementarea obiectivelor convenite.
Pentru urmărirea şi verificarea implementării Strategiei Naţionale
pentru Dezvoltare Durabilă a României s-a creat un sistem naţional de
indicatori statistici ai dezvoltării durabile, armonizat şi congruent cu sistemul
relevant de indicatori utilizat la nivelul U.E., pentru monitorizarea
progreselor naţionale în raport cu Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a
Uniunii Europene. Colectarea şi prelucrarea informaţiilor de încredere,
cuantificate şi actualizate regulat, agregate la nivelul indicatorilor de

11
dezvoltare durabilă, permite măsurarea performanţelor în atingerea
obiectivelor stabilite de Strategie şi raportarea corectă asupra rezultatelor.
Se are în vedere operaţionalizarea a două tipuri de indicatori:
• Indicatorii naţionali de dezvoltare durabilă, focalizaţi pe
priorităţile-cheie exprimate prin ţinte cuantificabile care să permită, totodată,
compararea performanţelor naţionale cu cele ale partenerilor internaţionali şi
cu obiectivele Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a U.E. reînnoite. Acest
set de indicatori se bazează pe rezultatele grupului de lucru EUROSTAT-
UNECE-OCDE şi se reactualizează în permanenţă.
• Indicatorii de progres ai Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare
Durabilă a României, acoperind întregul pachet de politici pe care aceasta le
generează, inclusiv a celor ce nu sunt cuprinse în Strategia U.E. În acest
mod, toate politicile vor forma obiectul monitorizării, urmărind
responsabilizarea decidenţilor politici şi permiţând opiniei publice să
evalueze succesul acţiunilor întreprinse.

1.4. Măsurile de conformitate cu obiectivele dezvoltării durabile

adoptate de România în procesul de pre- şi post-aderare

Conştientizarea discrepanţelor dintre modelul de dezvoltare şi

capacitatea de suport a capitalului natural s-a instalat treptat în România în
anii `70-80 ai secolului trecut şi a fost limitată, pentru început, la unele
cercuri intelectuale şi academice, cu slab ecou la nivelul decidenţilor politici.
Schimbările politice profunde începute în decembrie 1989 şi, mai ales,
accesul la informaţii ce nu fuseseră publice în timpul regimului communist,
au extins considerabil aria preocuparilor în acest domeniu în rândul opiniei
publice şi mass media.

12
 Au luat fiinţă, în scurt timp, numeroase organizaţii neguvernamentale
şi chiar partide politice ecologiste, în simetrie cu cele existente în ţările
Europei Occidentale. La nivelul structurilor executive şi legislative, s-au
creat instituţii axate pe problematica de mediu (minister, comisii
parlamentare) şi s-au emis primele acte de legislaţie primară şi secundară în
domeniu.
Într-o primă etapă, încorporarea parţială a principiilor dezvoltării
durabile în politicile publice a avut loc sub impulsul dezbaterilor din cadrul
ONU şi agenţiilor sale specializate prin asumarea unor obligaţii precise în
baza declaraţiilor şi convenţiilor la care România a devenit parte (fiind, de
exemplu, prima ţară europeană care a ratificat Protocolul de la Kyoto la
Convenţia-Cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbarilor Climatice în martie
2001). Perspectiva aderării la Uniunea Europeană a conferit un plus de
concreteţe acestor preocupări, punând pe primul plan adoptarea unei noi
filosofii a dezvoltării care să asigure corelarea organică a aspectelor
economice, sociale şi de mediu şi însusirea, în integralitatea sa, a acquis-ului
comunitar.
În perioada 1997-1999 a fost elaborată pentru prima dată, cu asistenţă
din partea Programului ONU pentru Dezvoltare (UNDP), o Strategie
Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, care a fost definitivată în urma unui
număr mare de contribuţii asamblate într-un cadru larg participativ şi adoptată
ca document oficial al Guvernului României. Deşi impactul acestui document
asupra politicilor publice la nivel naţional a fost relativ restrâns, el a oferit
cadrul conceptual şi metodologia de consultare a factorilor interesaţi pentru
implementarea cu succes a programului Agenda Locala 21 într-un număr de
circa 40 de municipalităţi şi judeţe. După aderarea României la U.E.,
Strategia din 1999 a format obiectul unei raportări interimare către Comisia
Europeană privind aplicarea obiectivelor dezvoltării durabile, în iulie 2007.

13
 Demersurile pentru elaborarea unei strategii complexe de dezvoltare
durabilă a României, cu orizont de timp 2025, au continuat, la iniţiativa
Preşedintelui României de la acea vreme şi sub egida Academiei Române, pe
parcursul anilor 2002-2004, însă nu şi-au găsit finalizarea într-un document
coerent şi au rămas în stadiul de proiect.
În absenţa unei strategii de dezvoltare durabilă actualizate conform
directivelor în materie ale Uniunii Europene, documentele programatice şi
strategiile sectoriale elaborate în România în perioadă pre- şi post-aderare
conţin prevederi relevante şi obiective-ţintă precise (în unele cazuri) care au
constituit, în cea mai mare măsură, baza de referinţă pentru redactarea
prezentei Strategii:
– Tratatul de Aderare România - Uniunea Europeană, semnat la 25
aprilie 2005, şi protocoalele anexate cuprind angajamentele concrete ale
României de transpunere în practică a întregului acquis comunitar şi prevăd
unele decalări ale termenelor de implementare ale unor obligaţii de mediu
(până în 2015 pentru instalaţiile industriale cu grad ridicat şi complex de
poluare, până la 16 iulie 2017 pentru depozitele municipale de deşeuri, până
în 2018 pentru extinderea sistemelor urbane de alimentare cu apă potabila şi
tratare a apelor uzate).
– Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 (PND) reprezintă
documentul de planificare strategică şi programare financiară multianuală
care a cuprins linii directoare pentru a orienta şi stimula dezvoltarea
economică şi socială a ţării în concordanţă cu principiile Politicii de
Coeziune a Uniunii Europene. Planul a stabilit drept obiectiv global
reducerea cât mai rapidă a disparităţilor de dezvoltare socio-economică
dintre România şi celelalte state membre ale Uniunii Europene şi detalia
obiectivele specifice ale procesului pe 6 direcţii prioritare care integrează
direct şi/sau indirect cerinţele dezvoltării durabile pe termen scurt şi mediu:

14
 - Obiectivul creşterii competitivitaţii şi dezvoltării economiei
bazate pe cunoaştere;
- Aducerea la standarde europene a infrastructurii de bază;
- Prioritatea privind protecţia şi îmbunătăţirea calităţii
mediului;
- Perfecţionarea şi utilizarea mai eficientă a capitalului uman;
- Dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în
sectorul agricol, silvic şi piscicol;
- Obiectivul de diminuare a disparităţilor de dezvoltare între
regiuni şi în interiorul acestora.
– Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013 (CSNR), aprobat
de Comisia Europeană la 25 iunie 2007, stabilea priorităţile de intervenţie ale
Instrumentelor Structurale ale U.E. (Fondul European de Dezvoltare
Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune) în cadrul politicii
de coeziune economică şi socială, făcând legătura între priorităţile Planului
Naţional de Dezvoltare 2007-2013 şi priorităţile U.E. stabilite prin
Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013 şi Strategia
Lisabona revizuită. CSNR prezenta situaţia socio-economică a României la
momentul aderării, analiza punctelor tari şi slabe, oportunităţilor şi
ameninţărilor (SWOT), viziunea strategică şi sinteza Programelor
Operaţionale Sectoriale (POS) şi a Programului Operaţional Regional (POR)
ce urmau a fi implementate în cadrul obiectivului Convergenţă. Cadrul
Strategic Naţional de Referinţă, împreuna cu Programul Naţional de
Reformă şi Programul de Convergenţă au răspuns eforturilor de realizare a
obiectivelor de convergenţă prin definirea direcţiilor de acţiune la nivel
naţional pentru încadrarea în obiectivele politicilor şi strategiilor europene.
Elemente factuale şi analitice utile privind diagnosticul situaţiei
curente din România, evaluarea politicilor publice şi a decalajelor faţă de

15
performanţele medii din celelalte ţări ale U.E., au fost cuprinse în proiectul
de Strategie post-aderare a României elaborat de Guvern în anul 2007.
Măsurile întreprinse de România pentru îndeplinirea celor 8 ţinte
convenite în cadrul ONU privind problematica globală a dezvoltării durabile
au fost prezentate în cel de-al doilea Raport asupra Obiectivelor de Dezvoltare
ale Mileniului, adoptat de Guvernul României la 18 septembrie 2007.
Conţinutul acestor documente şi măsurile luate pentru implementarea
lor în primul an după aderarea României la U.E. prezintă un grad substanţial
de relevanţă pentru efortul de a face faţă provocărilor-cheie şi de a realiza
obiectivele Strategiei Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite
din 9 iunie 2006.

1.5. Obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune la orizont 2013, 2020, 2030

conform orientărilor strategice ale Uniunii Europene

Aceste obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune au fost formulate

urmărind strict logica tematică a Strategiei de Dezvoltare Durabilă revizuite
a U.E. din 2006 (SDD/UE).

1.5.1. Provocări cruciale

Schimbările climatice şi energia curată

Obiectiv general SDD/UE: Prevenirea schimbărilor climatice prin
limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră, precum şi a efectelor negative ale
acestora asupra societăţii şi mediului.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Satisfacerea necesarului de energie
pe termen scurt şi mediu şi crearea premiselor pentru securitatea energetică a

16
ţării pe termen lung conform cerinţelor unei economii moderne de piaţă, în
condiţii de siguranţă şi competitivitate; îndeplinirea obligaţiilor asumate în
baza Protocolului de la Kyoto privind reducerea cu 8% a emisiilor de gaze cu
efect de seră; promovarea şi aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele
schimbărilor climatice şi respectarea principiilor dezvoltării durabile.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Asigurarea funcţionării eficiente şi
în condiţii de siguranţă a sistemului energetic naţional, atingerea nivelului
mediu actual al U.E. în privinţa intensităţii şi eficienţei energetice;
îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în cadrul pachetului legislativ
„Schimbări climatice şi energie din surse regenerabile” şi la nivel
internaţional în urma adoptării unui nou acord global în domeniu;
promovarea şi aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor
climatice şi respectarea principiilor dezvoltării durabile.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea la performanţele medii ale
U.E. privind indicatorii energetici şi de schimbări climatice; îndeplinirea
angajamentelor în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în
concordanţă cu acordurile internaţionale şi comunitare existente şi
implementarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice.

Transport durabil
Obiectiv general SDD/UE: Asigurarea ca sistemele de transport să
satisfacă nevoile economice, sociale şi de mediu ale societăţii, reducând, în
acelaşi timp, la minimum, impactul lor nedorit asupra economiei, societăţii şi
mediului.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Promovarea unui sistem de
transporturi în România care să faciliteze mişcarea în siguranţă, rapidă şi
eficientă, a persoanelor şi mărfurilor, la nivel naţional şi internaţional, în
conformitate cu standardele europene.

17
 Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea nivelului mediu actual al
U.E. în privinţa eficienţei economice, sociale şi de mediu a transporturilor şi
realizarea unor progrese substanţiale în dezvoltarea infrastructurii de transport.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea de nivelul mediu al U.E.
din acel an la toţi parametrii de bază ai sustenabilităţii în activitatea de
transporturi.

Producţie şi consum durabile

Obiectiv general SDD/UE: Promovarea unor practici de consum şi
producţie sustenabile.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Gestionarea eco-eficientă a
consumului de resurse şi valorificarea maximală a acestora prin promovarea
unui model de consum şi producţie care să permită o creştere economică
sustenabilă pe termen lung şi apropierea treptată de nivelul mediu de
performanţă al ţărilor U.E.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Decuplarea creşterii economice de
degradarea mediului prin inversarea raportului dintre consumul de resurse şi
crearea de valoare adaugată şi apropierea de indicii medii de performanţă ai
U.E. privind sustenabilitatea consumului şi producţiei.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea de nivelul mediu
realizat la acea dată de ţările membre U.E. din punctul de vedere al
producţiei şi consumului durabile.

Conservarea şi gestionarea resurselor naturale

Obiectiv general SDD/UE: Îmbunătăţirea gestionării resurselor
naturale şi evitarea exploatării lor excesive, recunoaşterea valorii serviciilor
furnizate de ecosisteme.

18
 Orizont 2013. Obiectiv naţional: Reducerea decalajului existent faţă
de alte state membre ale U.E. cu privire la infrastructura de mediu, atât din
punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, prin dezvoltarea unor servicii
publice eficiente în domeniu, conforme conceptului de dezvoltare durabilă şi
cu respectarea principiului “poluatorul plateşte”.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea nivelului mediu actual al
ţărilor U.E. la parametrii principali privind gestionarea responsabilă a
resurselor naturale.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea semnificativă de
performanţele de mediu ale celorlalte state membre U.E. din acel an.

Sănătatea publică
Obiectiv general SDD/UE: Promovarea unor servicii medicale de
calitate în condiţii de egalitate şi îmbunătăţirea protecţiei împotriva
ameninţărilor la adresa sănătăţii.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Îmbunătăţirea structurii sistemului
de sănătate, a calităţii actului medical şi a îngrijirilor furnizate în cadrul
serviciilor de sănătate; ameliorarea stării de sănătate a populaţiei şi creşterea
performanţei sistemului de sănătate .
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea unor parametri apropiaţi
de nivelul mediu actual al stării de sănătate a populaţiei şi al calităţii
serviciilor medicale din celelalte state membre ale U.E.; integrarea aspectelor
de sănătate şi demografice în toate politicile publice ale României.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea deplină la nivelul mediu
de performanţă, inclusiv sub aspectul finanţării serviciilor de sănătate, al
celorlalte state membre ale U.E.

19
 Incluziunea socială, demografia şi migraţia
Obiectiv general SDD/UE: Crearea unei societăţi bazate pe
incluziunea socială prin luarea în considerare a solidarităţii între generaţii şi
în interiorul lor şi asigurarea creşterii calităţii vieţii cetăţenilor ca o condiţie a
bunăstarii individuale durabile.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Crearea unui cadru legislativ,
instituţional şi participativ modern pentru reducerea riscurilor de sărăcie şi
excluziune socială, promovarea coeziunii sociale, egalităţii de şanse şi
diversităţii culturale, precum şi pentru gestionarea responsabilă a
fenomenelor demografice şi migraţiei.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Promovarea consecventă, în noul
cadru legislativ şi instituţional, a normelor şi standardelor U.E. cu privire la
incluziunea socială, egalitatea de şanse şi sprijinirea activă a grupurilor
defavorizate; punerea în aplicare, pe etape, a Strategiei Naţionale pe termen
lung privind populaţia şi fenomenele migratorii.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea semnificativă de nivelul
mediu al celorlalte state membre ale U.E. în privinţa coeziunii sociale şi
calităţii serviciilor sociale.

Sărăcia globală şi sfidările dezvoltării durabile

Obiectiv general SDD/UE: Promovarea activă a dezvoltării durabile
la nivel global şi asigurarea punerii de acord a politicilor interne şi externe
ale Uniunii Europene cu principiile dezvoltării durabile şi angajamentele sale
în această privinţă.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Implementarea instrumentelor
legislative şi instituţionale aferente statutului României de ţară donatoare de
asistenţă pentru dezvoltare, conform obligaţiilor de stat membru al U.E.;
stabilirea priorităţilor şi modalităţilor de acţiune şi alocarea în acest scop a

20
circa 0,25% din venitul naţional brut (VNB) în 2013 şi 0,33% în 2015, cu
ţinta intermediară de 0,17% din VNB în 2010.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Conturarea domeniilor specifice de
aplicare a expertizei şi resurselor disponibile în România în slujba asistenţei
pentru dezvoltare, şi alocarea în acest scop a circa 0,50% din venitul naţional
brut.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea completă a României la
politicile Uniunii Europene în domeniul cooperării pentru dezvoltare,
inclusiv din punctul de vedere al alocărilor bugetare ca procent din venitul
naţional brut.

1.5.2. Teme inter- şi trans-sectoriale

La acest capitol, Strategia U.E. pentru Dezvoltare Durabilă nu

prevede obiective cantitative sau calitative precise în afara celor prevăzute în
Agenda Lisabona, directivele sectoriale, programele şi instrumentele
convenite. Detalierea obiectivelor ţintă pe orizonturi de timp se face pe baza
priorităţilor naţionale, în congruenţă cu documentele şi practicile curente ale
U.E.

Educaţie şi formare profesională

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Dezvoltarea capitalului uman şi
creşterea competitivităţii prin corelarea educaţiei şi învăţării pe tot parcursul
vieţii cu piaţa muncii şi asigurarea oportunităţii sporite pentru participarea
viitoare pe o piaţă a muncii modernă, flexibilă şi incluzivă.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea nivelului mediu de
performanţă al U.E. în domeniul educaţiei şi formării profesionale, cu

21
excepţia serviciilor în mediul rural şi pentru grupurile dezavantajate, unde
ţintele sunt cele ale U.E. pentru 2010.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Situarea sistemului de învăţământ şi
formare profesională din România la nivelul performanţelor superioare din
U.E.; apropierea semnificativă de nivelul mediu al U.E. în privinţa serviciilor
educaţionale oferite în mediul rural şi pentru persoanele provenite din medii
dezavantajate sau cu dizabilităţi.

Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, inovarea

Orizont 2013. Obiectiv naţional general: Atingerea mediei U.E. la
indicatorii de bază ce descriu structura şi performanţa sistemului de
cercetare, dezvoltare şi inovare.
Orizont 2020. Obiectiv general: Încadrarea cercetării româneşti în
fluxul principal al evoluţiilor ştiinţifice şi tehnologice din U.E.; generalizarea
activităţilor inovative; apariţia unor centre de excelenţa cu impact
internaţional.
Orizont 2030. Obiectiv general: Statornicirea principalelor elemente
ale societăţii şi economiei bazate pe cunoaştere; contribuţii esenţiale ale
cercetării româneşti la realizarea obiectivelor complexe ale dezvoltării
durabile.

1.5.3. Instrumente financiare şi economice

Obiectivele-ţintă ale Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă

a României au constituit şi constituie puncte de reper pentru elaborarea şi
fundamentarea bugetului de stat şi bugetelor locale (anuale şi multi-anuale)
şi pentru formularea şi susţinerea propunerilor României în vederea

22
elaborării şi aprobării alocărilor financiare în cadrul exerciţiilor bugetare ale
U.E. (2014-2020 şi 2021-2027).
În programarea cheltuielilor şi definirea perspectivelor realiste de
accesare a diferitelor surse de finanţare se ţine seama şi de tendinţele actuale
din cadrul U.E. privind transparenţa preţurilor de piaţă pentru a reflecta
costurile economice, sociale şi de mediu, transferul poverii fiscale de la forţa
de muncă la consumul de resurse şi energie şi/sau poluare, precum şi de
reforma subvenţiilor.
Sursele de finanţare posibile pentru realizarea obiectivelor Strategiei
Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă, conform Planului Naţional de
Dezvoltare, Programelor Operaţionale şi planurilor de acţiune specifice
aprobate sunt: contribuţia U.E. prin instrumentele structurale (Fondul
European pentru Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul de
Coeziune), cofinanţarea naţională publică (buget de stat, bugete locale,
credite externe, alte surse publice) şi privată aferentă; fondurile de tip
structural ale U.E. (Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală,
Fondul European de Pescuit) şi cofinanţarea naţională aferentă din surse
publice şi private; fonduri alocate de la bugetul de stat şi bugetele locale
destinate programelor de investiţii pentru dezvoltare, având obiective
similare celor cofinanţate din fondurile comunitare sus-menţionate; credite
externe pentru investiţii din partea instituţiilor financiare internaţionale
(Banca Europeană de Investiţii – BEI, Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare – BERD, Banca Mondială etc.) precum şi din
alte surse (fonduri suverane, fonduri private cu profil investiţional etc.)
pentru susţinerea unor proiecte naţionale congruente cu obiectivele Strategiei
Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă şi a Strategiei U.E. în materie; alte
instrumente financiare (încurajarea, în continuare, a investiţiilor străine
directe, utilizarea mai activă a pieţei de capital, în speţă prin lansarea de

23
oferte publice iniţiale (IPO), lărgirea bazei de creditare bancară prin
stimularea economisirii interne, dezvoltarea instrumentelor de plasament pe
termen lung, concesionarea unor proiecte de infrastructură şi utilităţi publice,
promovarea parteneriatelor public-privat etc.).
Pentru finanţarea suplimentară a obiectivelor Strategiei Naţionale
pentru Dezvoltare Durabilă pot fi accesate, pe baze competitive, prin proiecte
prezentate de către statele membre ale U.E., individual sau prin participarea
la consorţii, direct la Comisia Europeană, si alte fonduri ale U.E. care nu fac
parte din fondurile structurale şi de coeziune, cum ar fi, de exemplu, Fondul
de Solidaritate al U.E., Fondul european de ajustare la globalizare pentru
susţinerea reconversiei profesionale şi repoziţionării pe piaţa forţei de muncă
a angajaţilor afectaţi de schimbările survenite în comerţul global etc.
Pe lângă aceste programe ale U.E., România mai poate să acceseze
fondurile alocate prin Mecanismul Financiar al Spaţiului Economic
European constituit de statele Europei Occidentale care nu sunt membre ale
U.E. (Islanda, Lichtenstein, Norvegia), destinate în principal întăririi
capacităţii instituţionale şi administrative şi proiectelor în domeniul
protecţiei mediului sau formării profesionale.

1.5.4. Comunicare, mobilizarea actorilor şi multiplicarea

factorilor de succes

Adoptarea Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României

marchează începutul unui proces de lungă durată care va duce, în etape
succesive, la încetăţenirea unui nou model de dezvoltare, în conformitate cu
orientările strategice convenite la nivel mondial, în cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite, şi cu directivele Uniunii Europene. În aceste condiţii, este

24
important să se aducă la cunoştinţa decidenţilor la toate nivelurile şi a
publicului larg, principiile dezvoltării durabile, necesitatea trecerii la un nou
model de dezvoltare, problemele majore cu care se confruntă România şi
modul în care acestea se reflectă în obiectivele Strategiei sale de dezvoltare
durabilă. Acest proces nu se limitează la o campanie punctuală de
popularizare, ci trebuie să reprezinte o preocupare permanentă, cu implicarea
activă a tuturor factorilor interesaţi: autoritaţile centrale şi locale, partidele
politice, asociaţiile patronale şi profesionale, partenerii sociali, sistemul de
educaţie şi cercetare, societatea civilă, mass media.
În vederea implementării obiectivelor de dezvoltare durabilă,
România susţine următoarele acţiuni/măsuri, conform recomandărilor
exprese conţinute în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii
Europene:
- Producerea unor broşuri de popularizare care să explice
conţinutul noţiunii de dezvoltare durabilă şi să prezinte principalele obiective
ale Strategiei U.E. şi ale Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă.
- Încheierea unor convenţii cu societăţile publice de radiodifuziune
şi televiziune, vizând, în special, programele cu caracter educaţional, pentru
includerea unor teme de prezentare sau dezbatere privind dezvoltarea
durabilă; achiziţionarea de spaţiu publicitar la posturile de radio şi
televiziune pentru transmiterea de scurte mesaje de interes public legate de
preceptele dezvoltării durabile.
- Folosirea activă a reţelelor regionale şi locale constituite în cadrul
implementării programului Agenda Locală 21 şi a metodelor de consultare
publică folosite în cadrul acestui proces pentru diseminarea iniţiativelor reuşite
şi a celor mai bune practici în realizarea de proiecte concrete la nivelul
comunităţilor prin aplicarea principiilor dezvoltării durabile.

25
 - Încurajarea Senatelor universitare să includă în tematica
recomandată pentru lucrările de licenţă, masterat sau doctorat, subiecte
consacrate promovării directe sau indirecte a ideii de sustenabilitate şi
responsabilitate ecologică, şi facilitarea publicării prioritare a celor mai
meritorii lucrări de acest tip.
- Încurajarea autorităţilor şi comunităţilor locale din România să
participe la Campania U.E. pentru municipalităţi şi oraşe sustenabile în
vederea schimbului de bune practici şi elaborării de criterii calitative,
indicatori şi instrumente (cum ar fi evaluările de impact) pentru aplicarea
concretă a principiilor dezvoltării durabile pe plan local, şi acordarea de
premii anuale pentru cele mai reuşite iniţiative.
- Promovarea în România, cu sprijinul asociaţiilor patronale,
partenerilor sociali şi Camerelor de Comerţ şi Industrie, a obiectivelor şi
practicilor Alianţei Europene pentru Responsabilitatea Socială Corporativă
(Corporate Social Responsibility – CSR), în vederea lansării voluntare în
mediul de afaceri a unor iniţiative ce trec dincolo de cadrul minimal al
cerinţelor legale.
- Asigurarea prin măsuri concrete a aplicării integrale şi
consecvente în România a prevederilor Convenţiei de la Åarhus
(Danemarca) privind accesul la informaţii, participarea publică la procesul
decizional şi accesul la justiţie în problemele de mediu.

26
 CAPITOLUL II. ECOSISTEMELE ANTROPICE
(ECOSISTEME UMANE, ANTROPOECOSISTEME)

2.1. Conceptul de ecosistem antropic

Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională a naturii ce integrează

comunitatea de organisme vii (biocenoza) cu factorii abiotici existenţi în
spaţiul pe care îl ocupă (biotopul) [Borza şi Coste 2002].
În funcţie de intervenţia umană, ecosistemele se clasifică în:
- ecosisteme naturale: în care intervenţia omului este nesemnificativă
(pădurea tropicală, deşerturile, taigaua, zonele muntoase înalte etc.);
- ecosisteme antropizate (antropice, artificiale, amenajate, umane) în
care activitatea umană a modificat puternic componentele şi procesele
naturale.
Ambele termene sunt controversate. Astfel, termenul de ecosistem
antropizat este tratat în anumite cercuri ca fiind o fază intermediară între
ecosistemele naturale şi ecosistemele total controlate de om: aşezări umane,
agroecosisteme, căi de comunicaţie etc. În acest context, în categoria
ecosistemelor antropizate ar intra păşuni şi făneţe (în care controlul antropic
este redus la recoltări succesive ale masei vegetale şi eventuale intervenţii
minore), plantaţii forestiere (în care funcţionarea sistemului este naturală,
chiar dacă structura sa este controlată antropic), lacuri de agreement, cu
funcţie piscicolă sau hidroenergetică, formate ca urmare a unor activităţi
umane (prăbuşiri de mine, exploatări la zi ale resurselor naturale, barări ale
cursurilor de apă), cursuri de apă înfluenţate de activităţi antropice
(deversări, reglări de debite, captări etc.). Tot din acest punct de vedere,
radicalizând aspectul, se poate conluziona că nu există ecosistem natural (în

27
care influenţa umană să nu fie resimţită) şi că toate ecosistemele sunt mai
mult sau mai puţin influenţate de activităţi antropice (fie doar prin
influenţarea compoziţiei atmosferei şi modificarea, prin aceasta, a
macroclimei) [Olosutean 2011].

2.2. Definirea ecosistemelor antropice

Ecosistemul antropic este acea parte a mezogeosistemului în care

funcţiile principale sunt suplinite, parţial sau total, prin aport energetic sau
material alohton de provenienţă antropică, cu accent pe funcţia de
autoreglare, imposibil de realizat fără acest aport suplimentar [Olosutean
2011].
Ecosistemele antropice sunt sisteme ecologice naturale, optimizate
fie pentru obţinerea unor producţii vegetale sau animale sporite, fie pentru
alte scopuri umane. Acestea sunt influenţate specific de existenţa şi
activitatea umană şi depind de om din punct de vedere structural –
organizatoric.
Exemple de ecosisteme antropice: ecosisteme acvatice antropice
(lacurile de baraj, lacurile de acumulare, iazurile şi heleşteiele piscicole),
ecosisteme terestre antropice (ecosistemele agricole sau agroecosistemele,
complexele silvice amenajate, plantaţii forestiere, complexele zootehnice,
aşezările urbane şi rurale, sistemele tehno-industriale, culturile de laborator).
Principalele motive pentru care omul a modificat ecosistemele
naturale creând ecosisteme antropice sunt:
- creşterea demografică;
- creşterea nevoilor umane (hrană, bunuri, servicii);
- modificări ale stilului de viaţă datorate evoluţiei societăţii umane.

28
 2.3. Structura generală a unui ecosistem antropic

În ceea ce priveşte caracteristicile de biotop, aspectele urmărite în

cadrul ecosistemelor antropice vizează [Olosutean 2011]:
- aspecte climatice, cu referire, în special, la condiţiile de microclimat
şi topoclimat, care pot fi influenţate de activităţi antropice (despăduriri,
modificarea regimului hidric, care pot avea influenţă în modificarea
circulaţiei locale a aerului sau în modificarea regimului de umiditate, gradul
de ocupare cu construcţii, care poate duce la creşterea temperaturii locale
etc.);
- aspecte hidrologice şi hidrogeologice, urmărindu-se modul în care
nivelele şi debitele reţelei hidrografice permanente sunt influenţate de modul
de utilizare a terenului, modul în care evoluţia reţelei hidrografice
semipermanente şi temporare este influenţată de acest aspect, influenţa
asupra gradului de eroziune, posibilele infiltraţii în apele subterane etc.; tot
aici se urmăresc şi datele fizico-chimice ale apelor, dat fiind că ele pot fi uşor
modificate de deversări poluante, de depuneri din emisiile atmosferice, de
contaminări din şi înspre pânza freatică;
- aspecte geomorfologice, cu accent pe riscuri geomorfologice locale
(alunecări de teren, prăbuşiri, solifluxiune, pluviodenudare, torenţialitate şi
ravenare etc.) şi pe modul în care acestea pot fi declanşate prin activităţi
umane;
- aspecte pedologice, în special date despre structura, textura,
compoziţia solului, despre structura biotei solului şi despre modul în care
activităţi umane (agricultura în special, dar şi alte activităţi generatoare de
poluare) influenţează această parte a biotopului, cu efecte în gradul de
fertilitate şi, indirect, în capacitatea de a susţine ecosisteme; tot pe sol şi în
sol sunt depozitate deşeuri menajere şi de altă natură, situaţie prin care sunt

29
extrase din circuitul natural anumite suprafeţe şi al cărei impact trebuie
urmărit.
Analiza condiţiilor de biotop nu se rezumă doar la influenţa
activităţilor antropice asupra ecosistemelor în cauză, pentru că dezvoltarea
structurilor antropice este efectul condiţiilor generale de biotop (optim
climatic, prezenţa resurselor de apă şi de sol etc.), iar aceste condiţii trebuie
cunoscute în analiză; în plus, dacă evaluarea tratează influenţa umană asupra
biotopului, trebuie analizat şi modul în care rezultatele acestei influenţe
(respectiv modificările în utilizarea resurselor de biotop) influenţează
comunităţile umane [Olosutean 2011].
Evaluarea caracteristicilor biocenotice în cadrul ecosistemelor
antropice trebuie să ţină cont de două aspecte principale [Olosutean 2011]:
- specii (populaţii) cheie prezente în teritoriul analizat, indiferent de
regnul din care fac parte; trebuie monitorizate specii cheie (speciile cheie
pentru un anumit teritoriu pot fi specii comune, cu largă raspândire, dar cu
semnificaţie locală mare) şi, similar, trebuie monitorizate comunităţi cheie;
acest aspect poate semnala gradul de „sănătate” al ecosistemelor, precum şi
tendinţa lor de evoluţie;
- diversitatea biologică, precum şi gradul în care aceasta este
influenţată sau controlată de structura antropică, element important în
stabilirea criteriilor de clasificare a ecosistemelor antropice.
Pe lângă criteriile ce se referă la biotopul şi biocenoza ecosistemelor
vizate, se pot lua în calcul noi variabile, fie de ordin general (cum ar fi
cantitatea de energie alohtonă investită raportat la unitatea de suprafaţă sau
de timp), fie de amănunt (cum ar fi gradul de influenţă asupra structurii
vegetaţiei sau numărul de procedee agricole folosite în cursul unui an)
[Olosutean 2011].

30
 În concluzie, succinct, elementele constitutive ale structurii unui
ecosistem antropic sunt:
- biocenoza reprezentată de: - fitocenoza naturală;
- plantele de cultură;
- zoocenoza naturală;
- animalele domestice;
- omul;
- biotopul reprezentat de factorii geologici, climatici, hidrologici,
pedologici, atmosferici, energia solară etc., precum şi factorii de intervenţie
umană pentru amenajarea şi transformarea acestuia în scopul obţinerii
productivităţii optime şi a satisfacerii intereselor pentru care a înfiinţat
ecosistemul respectiv.

2.4. Caracteristicile ecosistemelor antropice

Comparativ cu ecosistemele naturale, ecosistemele antropice prezintă

următoarele caracteristici:
- înalt simplificate;
- structură subordonată intervenţiei umane (antropice) pentru a
putea funcţiona şi pentru reglare;
- reglare internă redusă;
- biocenoză simplificată (număr mic de specii);
- lanţuri trofice simplificate şi cu verigi puţine;
- reţea trofică simplificată (pradă-prădător, ierbivor - carnivor,
gazdă - parazit);
- circuitul nutrienţilor lipseşte, deci sunt sisteme deschise care
depind de influxul constant şi mare de nutrienţi;

31
 - lipseşte succesiunea ecologică;
- caracteristici convergente ale solului;
- regim redus perturbator din punct de vedere fizic şi biotic;
- omogenitate a peisajului;
- extracţie amplă a resurselor naturale;
- depind energetic de suportul antropogenic şi sunt mari
consumatoare de energie fosilă;
- depind de input-ul extern de energie şi materie;
- foarte expuse la poluare de diferite tipuri;
- echilibru ecologic fragil, instabilitate mare;
- susceptibile la boli şi epidemii (boli infecţioase noi şi agresive).
În prezentul curs, noţiunea de ecosistem antropic se referă la acele
ecosisteme în care există influenţă şi control uman indiferent de gradul şi
intensitatea lor.
Existenţa ecosistemelor antropice determină o serie de efecte
negative la scara întregului geosistem, care constau în [Western 2000]:
- pierderea de habitate şi specii (inclusiv zone de conservare);
- gradiente ecologice întrerupte;
- ecotonuri reduse;
- diversitate alpha redusă;
- pierderi de pedofaună;
- efecte nedorite cauzate de folosirea fertilizanţilor, pesticidelor etc.;
- specii invazive nonindigene (specii patogene, buruieni);
- eroziune genetică;
- expunere edafică ridicată şi valori mari ale albedo-ului;
- levigarea nutrienţilor şi eutrofizare;
- modificări globale ale litosferei, hidrosferei, atmosferei şi
climatului.

32
 Pentru a înţelege poziţia ecosistemelor antropice în contextul
ecosistemului planetar şi pentru a evita confuziile în acest sens (ecosistemul
planetar fiind considerat unul antropic, prin importanţa activităţii umane la
nivel global), trebuie clarificate anumite aspecte legate de structura acestui
sistem. Din punct de vedere sistemic, structura Terrei poate fi descompusă în
trei subsisteme (figura 2.1.) [Roşu 1987 citat de Olosutean 2011]:
- Perigeosistemul: cuprinde exosfera, ionosfera (termosfera) şi
mezosfera. Acest subsistem funcţionează ca poartă de intrare - ieşire în şi din
geosistem pentru radiaţii, fluxuri de particule şi aglomerări de masă, şi ca
filtru pentru particule şi radiaţii.
- Mezogeosistemul: este format din: stratosferă (cu funcţia de
izolator energetic faţă de troposferă), troposferă, hidrosferă (cu principala
componentă apa, dar în afară de apă în hidrosferă se mai găsesc gaze
(oxigen, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat, amoniac etc.), metale (fier, aur,
argint), săruri (sodiu, potasiu, calciu, fosfor etc.) şi particule de praf
micronice în suspensie), litosferă şi biosferă (care este nivelul de structură al
mezogeosistemului cu gradul cel mai ridicat de complexitate, formată din
structuri care se autoreproduc, printr-un proces de conservare şi diversificare
a informaţiei care le-a generat; compoziţia chimică a structurilor biosferei
este în majoritate de tip organic, bazată pe carbon şi hidraţi ai acestuia).
- Pregeosistemul: este format din manta (care este situată între
nivelul bazaltic al litosferei şi zona exterioară a nucleului) şi nucleu (care
este format din trei straturi: nucleul exterior - între 2900 şi 4980 km; o zonă
de tranziţie - între 4980 şi 5120 km; nucleul interior - între 5120 şi 6370 km;
aceste straturi sunt compuse din nichel şi fier, reprezentând sursa de energie
gravitaţională şi termică pentru geosistem şi sursa câmpului magnetic
terestru).

33
 Astfel, pentru fiinţele vii, biotopul se reduce, în principal, la
mezogeosistem. Celelalte două subsisteme ale planetei (perigeosistemul şi
pregeosistemul) evoluează cu constante de timp care sunt cu câteva ordine de
mărime mai mari decât cele din interiorul biocenozei, astfel încât ele nu
intervin în evoluţia acesteia decât ca nişte constante. Astfel, în această
accepţiune, ecosistemele sunt reduse spaţial la acest nivel al sistemului
planetar şi se supun legilor acestui nivel [Olosutean 2011].
PERIGEOSISTEMUL
MEZOGEOSISTEMUL
GEOSISTEMUL

PREGEOSISTEMUL

Figura 2.1. Sistemele Terrei [Roşu 1987 citat de Olosutean 2011]

34
 2.5. Omul – întemeietor şi organizator al ecosistemelor antropice

2.5.1. Ecologia umană în studiul ecosistemelor antropice

În ansamblul său planetar, populaţia umană, împreună cu complexul

factorilor de mediu, formează un ecosistem unic, aflat în echilibru şi totodată
în oarecare transformare, numit ecosistem uman [Friptuleac 2006].
Ecologia umană are obiectul său concret de studiu, şi anume
ecosistemul uman (ecosistemul antropic, antropoecosistemul) –
repartizarea spaţială a mediului de viaţă al omului, care în toate sectoarele
sale posedă condiţii identice naturale, socio-economice, de producere,
ecologico-igienice, socio-culturale, care formează recepţionarea şi conştiinţa
ecologică, nivelul de sănătate, comportamentul demografic, aspectul fizic,
dexterităţile de muncă, modul de trai, tradiţiile şi obiceiurile, selecţia religiei,
preferinţele profesionale etc. [Friptuleac 2006].
După I. Dediu (2007), ecologia umană este o ştiinţă complexă, care
studiază legităţile interacţiunilor omului cu mediul ambiant, problemele
populării comunităţilor, păstrării şi ameliorării sănătăţii, desăvârşirii
posibilităţilor fizice şi psihice ale omului, interrelaţiile dintre biosferă,
subdiviziunile ei şi antroposistem, precum şi legităţile influenţei mediului
asupra organismului uman [Friptuleac 2006].
Direcţiile principale abordate de ecologia umană sunt focusate pe
următoarele niveluri [Friptuleac 2006]:
I. Nivelul social:
- probleme generale ale ecologiei umane;
- probleme de populare a teritoriilor;
- problema resurselor;

35
 - influenţa omului asupra mediului şi protecţia mediului;
- dirijarea mediului şi politica de mediu;
- ecologia culturală;
- ecologia socială.
II. Nivelul medico-biologic:
1. Ecologia medicală:
- probleme generale;
- geografia medicală;
- bolile de mediu;
- sănătatea de mediu.
2. Ecobiologia umană.
În viaţa cotidiană a omului contemporan, organismul uman vine în
contact cu complexul ecologic de factori ce constă din [Friptuleac 2006]:
- factorii dependenţi de fiziologia sa (exemplu: digestia depinde de
ingestia de apă, alimente şi evacuarea reziduurilor etc.), care l-au influenţat
permanent pe parcursul evoluţiei sale, dar care s-au perfecţionat prin
densitatea crescândă a populaţiei şi prin avansările de cunoaştere, organizare
şi protecţie a ecosistemelor umane;
- factorii dependenţi de civilizaţie (pozitivi sau negativi).
Sistemele ecologice umane diferă cu mult de cele naturale, deoarece
unele din ele se caracterizează prin elemente materiale, altele prin cele
spirituale, unele sunt permanente, iar altele temporare. Interrelaţiile
populaţiei umane cu mediul la fiecare treaptă de existenţă a sa au o serie de
caracteristici particulare atât cantitative, cât şi calitative. Ecosistemele
umane se pot organiza la diferite niveluri [Friptuleac 2006]: familial; de
grup; local; regional; naţional; continental; planetar.
La baza acestor sisteme ecoumane se plasează sistemul individual
[Friptuleac 2006].

36
 Se poate spune deci că ecosistemul antropic reprezintă ecosistemul în
care are loc activitatea vitală a omului. Fiecare ecosistem antropic se
caracterizează printr-o anumită omogenitate (identitate internă) şi
heterogenitate (diversitate exprimată) faţă de ecosistemele antropice vecine.
De exemplu, două antropoecosisteme vecine, cum ar fi oraşul şi localitatea
rurală adiacentă [Friptuleac 2006].
Cercetările din domeniul ecologiei umane, de regulă, includ studiul
unei grupe separate de oameni sau al populaţiei în întregime, în interacţiune cu
mediul înconjurător de pe un teritoriu limitat, în legătură cu indici ai mediului
de trai al oamenilor ca: asprimea climei, rezervele şi regimul hidrologic al
surselor de apă, compoziţia chimică a apei din aceste surse, caracterul
reliefului, particularităţile vegetaţiei, starea social-economică în regiune şi în
ţară, tradiţiile şi obiceiurile locale şi naţionale, gradul de poluare a mediului,
nivelul de salubritate a locuinţelor, asigurarea populaţiei cu spaţiu locativ,
specificul muncii, alimentaţia etc. În scop de cercetare, de regulă, se
construiesc modele de ecosisteme antropice (figura 2.2.) [Friptuleac 2006].

Figura 2.2. Model grafic de ecosistem antropic [Friptuleac 2006]

37
 2.5.2. Teoria generală privind interacţiunea dintre natură şi
societatea umană

Postulatele principale ale teoriei generale de interacţiune a naturii şi

societăţii constau în [Friptuleac 2006]:
1. Natura şi societatea se află într-o interdependenţă funcţională.
2. Interacţiunea societăţii cu natura are trei aspecte principale:
utilizarea naturii, tehnogeneza şi posttehnogeneza.
3. Dezvoltarea productivităţii este legată de modificările tehnogene ale
naturii, dar nu există cauze obiective pentru înrăutăţirea calităţii ei dacă dirijarea
interrelaţiilor dintre societate şi natură se face pe baza legităţilor stabilite.
4. Integritatea şi diferenţierea membranei geografice, în care au loc
interacţiunile dintre societate şi natură, determină necesitatea îmbinării
principiilor globale şi regionale ale cercetării.
5. Diferenţierea naturală şi social-economică a membranei geografice
condiţionează neuniformitatea spaţială şi deosebiri regionale la interacţiunea
societăţii şi naturii. Această diferenţiere are un caracter sistemic şi izomorf,
ceea ce permite a presupune existenţa obiectivă a sistemelor teritoriale
naturale şi social-economice.
6. În sistemul de măsuri de optimizare a interrelaţiilor dintre societate
şi natură se divid două direcţii de bază: a). raţionalizarea utilizării resurselor
naturale; b). ecologizarea producerii publice, cărora le corespund două forme
de bază de dirijare a acestor interacţiuni.
7. Diferenţa principială dintre formele naturale şi sociale de mişcare a
materiei, poliformismul, complicitatea şi interrelaţiile dintre procesele
naturale şi social-economice exclud posibilitatea cercetărilor multilaterale şi
evidenţierii legităţilor interacţiunii doar cu puterile unei singure ştiinţe
fundamentale. Este necesar un complex larg de ştiinţe naturale şi tehnice. În

38
acest caz, rolul primordial îl are geografia, care prezintă un sistem de ştiinţe
naturale şi sociale, ce studiază membrana geografică şi problemele de
dezvoltare şi interacţiune a spaţiului ei. În competenţa geografiei, probabil, s-
ar putea încadra şi prognosticul proceselor de interacţiune societate - natură.
8. Baza metodologică a cercetărilor în relaţiile om-natură este ideea
lui V. Vernadsky (1945) despre noosferă, precum şi concepţiile
contemporane despre organizarea landşaftului şi aspectul social-economic
referitor la procesele de interacţiune dintre societate şi natură.

2.5.3. Axiomele antropoecologice

Bazele teoretice ale ecologiei umane pot fi prezentate în formă de

axiome simple, bazate pe cercetări fundamentale ale multor ştiinţe. Conform
datelor oferite de B.B. Prohorov (2001), axiomele antropoecologice sunt
următoarele [Friptuleac 2006]:
1. Omul este studiat de multe ştiinţe, fiecare din acestea îl
examinează exclusiv sub aspectul specific al său.
2. Factorul biologic principal al existenţei fizice a omului în
condiţiile schimbătoare este adaptarea.
3. Oamenii sunt fiinţe social organizate.
4. Predecesorii omului şi însuşi omul şi-au dobândit loc pe Pământ în
procesul activităţilor colective, distribuirii obligaţiunilor între membrii
familiei, speciei, tribului, etniei.
5. Toată istoria civilizaţiei este rezultatul invenţiilor geniale,
inovaţiilor, tendinţelor intelectuale.
6. Condiţiile naturale au fost factorii cei mai importanţi ai dezvoltării
omului contemporan.

39
 7. Accelerarea ritmurilor de dezvoltare socio-tehnologică şi ale
încordării ecologice constituie o particularitate indiscutabilă a evoluţiei
omenirii.
8. Progresul tehnico-ştiinţific este cauza creşterii numărului de
factori de risc şi a complicării lor. Concomitent, protecţia populaţiei de
factorii de risc constituie sursa de apariţie a factorilor negativi.
9. Influenţa dublă a factorilor mediului ambiant asupra omului (unul
şi acelaşi factor poate avea influenţă pozitivă şi negativă).
10. Omul se află sub acţiunea permanentă a diferitor factori de risc.
11. Dezvoltarea social-economică – un factor important de formare a
sănătăţii publice.
12. Limitele de creştere a numărului populaţiei pe Pământ sunt
condiţionate de limitele resurselor lui.
13. Colaborarea social-politică şi ecologică între toate ţările constituie
alternativa catastrofei globale.
Legat de această ultimă axiomă, la începutul secolului al XXI-lea
apare alternativa: „Ce se va întâmpla: se vor epuiza toate resursele sau toate
ţările (bogate şi sărace) vor realiza măsuri adecvate pentru prevenirea acestei
catastrofe antropoecologice globale?” Specialiştii au ajuns la concluzia că o
colaborare permanentă dintre ţări este mult mai avantajoasă decât rivalitatea
şi ostilitatea [Friptuleac 2006].
Cercetările ecologiei umane în sens practic constau în studierea
diferitelor ecosisteme antropice (urbane, rurale, arctice, tropicale, silvice, de
stepă), contemporane, ale epocilor trecute, ale societăţii primitive, şi posibil
ale viitoarelor antropoecosisteme prin prognosticare [Friptuleac 2006].

40
 PARTEA A II-A

NOŢIUNI DE INGINERIA MEDIULUI AGRICOL

333

41
CAPITOLUL III. ECOLOGIA AGRICOLĂ – ASPECTE GENERALE

3.1. Scurt istoric al dezvoltării ecologiei agricole

Etapa preistorică a ecologiei agricole

Cunoştinţele despre natură şi agricultură datează din cele mai vechi
timpuri. Preoţii egipteni şi apoi cei din Mesopotamia posedau multe
cunoştinţe ale cultivării plantelor şi înmulţirii lor (polenizarea artificială a
curmalului, adaptarea la periodicitatea revărsării Nilului care permitea
obţinerera a două recolte de grâu, orz şi mei în delta şi lunca fluviului,
executarea lucrărilor agricole în legătură cu succesiunea anotimpurilor).
Dar de cunoştinţe sistemice privind agricultura, viaţa plantelor cultivate şi a
animalelor domestice, se poate vorbi abia după scrierea în antichitatea greco-
romană a unor adevărate tratate de agricultură şi enciclopedii de istorie
naturală, scrise de diferiţi oameni cultivaţi din antichitatea greco-latină a lumii
mediteraneene, după acumularea cunoştinţelor prin practicarea empirică timp
de câteva milenii a agriculturii tradiţionale. De la cultura greacă moştenim
mai multe opere în care se găsesc descrise procese agroecologice. De la
romani au rămas mai multe scrieri valoroase despre agricultură. Dintre
acestea amintim Naturalis historia a lui Plinius cel Bătrân (23-79 d.Ch)
conţinând mai multe scrieri dedicate botanicii, agriculturii şi mediului. Aceste
scrieri istorice stau la temelia ştiinţelor agronomice ulterioare cu descrieri ale
unor procese pe care astăzi le situăm în domeniul agroecologiei şi au constituit
un imens grup de cunoştinţe ce s-au perpetuat din antichitate peste întreg
Evul Mediu şi Renaştere până în epoca istorică numită modernă. Dintre
naturaliştii acelei perioade subliniem în mod deosebit pe francezul Georges
Louis Leclerc Comte De Buffon (1707-1788), care în vasta sa operă Histoire

42
naturelle, générale et particulière, apărută în 36 volume la Paris între anii
1749-1788, aduce binemeritate elogii cultivării pământului şi creşterii
animalelor domestice, ”pentru că acestea sunt singurele bunuri reale, toate
celelalte, chiar şi aurul şi argintul, nu sunt decât nişte bunuri arbritrare, nişte
monede de credit, ce n-au valoare decât în măsura în care produsele
pământului le-o conferă”. Elogiul adus agriculturii de către Buffon exprimă un
mare adevăr valabil pentru toate naţiunile, fiindcă şubrezirea bazei alimentare
a omenirii poate conduce la prăbuşirea chiar şi a societăţilor umane celor mai
sofisticate informaţional [Borza şi Coste 2002].
În rândurile celor care au trăit şi activat înainte de geneza ecologiei şi
agroecologiei este necesar să amintim contribuţiile lui Augustin Pyramus de
Candolle (1778-1841), Jean Baptiste Boussingault (1802-1887), Justus von
Liebig (1803-1873), alor căror opere merită să li se acorde întreaga atenţie şi
astăzi [Borza şi Coste 2002].

Geneza şi dezvoltarea ecologiei agricole contemporane

Ecologia agricolă (agroecologia) ca ramură aplicativă a ecologiei
generale s-a născut abia în secolul al XX-lea, după ce îndeosebi botaniştii, şi
după ei entomologii şi alţi zoologi, au publicat lucrări de anvergură în
domeniul ecologiei indivizilor, populaţiilor şi comunităţilor vii. Ecologia
agricolă s-a născut în Italia, un pământ cu vechi tradiţii în agricultură încă din
Neolitic (epoca pietrei lustruite), iar de aici plecând a cucerit ţările din vest cu
o agricultură dezvoltată, îndeosebi Franţa, Belgia, Olanda, Anglia şi Statele
Unite ale Americii. În ţările din estul Europei, ecologia agricolă ca disciplină
independentă şi preocupare a cercetătorilor, s-a dezvoltat abia începând cu
cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea şi îndeosebi după anul 1970 spre
zilele noastre.

43
 Prima jumătate a secolului al XX-lea este marcată de apariţia a
două cărţi de referinţă şi anume: Ecologia agraria (1928) a profesorului
Girolamo Azzi de la Universitatea din Torino şi Écologie agricole (1938)
scrisă de Juan Papadakis (Gembloux, Belgia). Aceste prime tratate de
agroecologie pe plan mondial s-au ocupat mai mult de acţiunea factorilor de
mediu asupra plantelor cultivate sub raporturi ecofiziologice (problematică
de autecologie vegetală). Acest domeniu de investigaţie a fost dezvoltat şi în
Franţa de către Albert Demolon (1881-1954), care a publicat două
monografii deosebit de importante pentru cunoaşterea ecofiziologiei
plantelor cultivate, şi anume: Croissance des végétaux cultivés (1934) şi La
génétique des sols (1949) [Borza şi Coste 2002].
Rezultatele cercetătorilor făcute de către agronomul şi ecofiziologul
Edgar N. Transeau în SUA în anul 1926 (The accumulation of energy by
plants) au constituit primul pas spre cunoaşterea mai exactă a proporţiilor în
care se acumulează şi utilizează energia solară, absorbită şi fixată sub formă de
substanţe organice bogate în energie chimică potenţială [Borza şi Coste 2002].
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, ecologia agricolă s-a
dezvoltat exploziv, astfel încât pe plan mondial au apărut mai multe manuale
dedicate agroecosistemului, diferitelor tipuri de sisteme agricole şi lanţuri
trofice alimentare ale omului ş.a. [Borza şi Coste 2002].

Agroecologia în România
Agroecologia în România a parcurs, cu un oarecare decalaj în
dezvoltarea ei, aceleaşi etape ca ecologia agricolă de pe plan mondial. În
linii generale, se poate vorbi de existenţa în România a unei perioade pre-
agroecologice a dezvoltării unor cercetări ce conţin numeroase date de
ordin ecologic, dar atenţia cercetătorilor a fost concentrată asupra
contribuţiei factorilor externi în realizarea recoltelor prin medierea de către

44
primii a mai multor procese ecofiziologice, urmată de o perioadă
agroecologică propriu-zisă, când interesul agronomilor şi biologilor s-a
focalizat asupra structurii şi funcţionării agroecosistemelor sub multiple
raporturi [Borza şi Coste 2002].
Începuturile cercetărilor de ecologie agricolă (autecologice) din
România se leagă de investigaţiile celui mai reputat agronom român,
academicianul Gheorghe Ionescu Şişeşti (1885-1967). El a efectuat în
perioada interbelică, în cadrul Institutului de Cercetări Agronomice al
României (ICAR), al cărui fondator a şi fost, cercetări privind fenomenele
de distrugere şi refacere a solului (1925), care în ecologia contemporană le
găsim sub denumirile de retrogresiune şi restaurări ecologice, şi cultura
porumbului (1933, 1955) şi a grâului (1938), pentru care a descris factorii
climatici care influenţează obţinerea unor recolte ridicate. Împreună cu
Grigore Coculescu a lăsat o valoroasă descriere a stării fertilităţii solurilor
din România (Principalele tipuri de sol din România, 1939). De la Gh.
Ionescu Şişeşti ne-a rămas un important curs de agrogeologie (1922), scris
după modelul cursurilor germane de la Universitatea din Jena (Germania),
unde şi-a pregătit între anii 1909-1911 teza de doctorat intitulată
„Agricultura ţărănească în România”, distinsă de către Universitatea din
Jena cu meritatul „Magna cum laudae”. Cursul conţine numeroase concepte
de ecofiziologie vegetală şi de autecologie agricolă. În ultimii ani s-au
publicat primele cursuri şi tratate de agroecologie din care: Elemente de
agroecologie (I. Puia, 1978), Agroecologie: ecosistem şi agroecosistem (I.
Puia şi V. Soran, 1984), Curs de ecologie agricolă (I. Coste, 1986),
Ecologie şi protecţia mediului (Şchiopu, 1997), Agroecologie, ecologism,
ecologizare (I. Puia, V. Soran, I. Rotar, 1998), Ecologie generală şi
agricolă (I. Coste, I. Borza, G. Arsene, 2001) [Borza şi Coste 2002].

45
 3.2. Ecosistemul agricol (agroecosistemul)

3.2.1. Concept şi etimologie

Conceptul de ecosistem agricol sau agroecosistem a fost elaborat

relativ târziu, pe măsura extinderii metodei sistemice în studiul fenomenelor din
agricultură. Utilizarea acestui concept oferă o viziune de ansamblu asupra
proceselor care concură la realizarea producţiei agricole, cu posibilităţi de
influenţare pozitivă a acestor procese [Borza şi Coste 2002].
Agroecosistemele sunt create de către om în scopul obţinerii de
biomasă destinată propriului consum şi existenţa lor este dependentă de
intervenţia acestuia. Ele sunt înfiinţate sau desfiinţate potrivit cu cerinţele
economice, pe când ecosistemele naturale au un pregnant caracter de
continuitate, ele se dezvoltă într-un timp mai lung potrivit unor cerinţe
biologice de organizare [Borza şi Coste 2002].
Agroecosistemele sunt entităţi fragmentate în spaţiu şi timp. Ele sunt
insule de mărimi variabile în cadrul ecosistemelor naturale, fapt foarte
evident în cazul unor culturi agricole reprezentate prin parcele ce formează
un veritabil mozaic [Borza şi Coste 2002].
Etimologia termenului de “agroecosistem” provine din [Puia şi
colab. 2001]:
a. combinarea a trei cuvinte greceşti:
- agros, on = câmp, aşezare rustică, avuţia satului (din el s-a
derivat agromos, on = fermier, agricultor);
- oikos = casa cu împrejmuirile sale (mai ales cu cele cultivate
şi cultivabile);
- systema = sistem.

46
 Deci, conform semnificaţiei acestor trei termeni, prin agroecosistem
putem să înţelegem câmpurile sistematizate din împrejurimile aşezării rurale
ca împreună cu aceasta (mai ales cu locuitorii ei şi animalele de tracţiune)
să producă avuţia satului [Puia şi colab. 2001].
b. un cuvânt latin – ager, agri = câmpul cultivat cu cereale, cu pomi
(livada) sau cu viţă de vie (podgoria) şi cuvintele greceşti oikos şi
systema, explicate deja mai sus.

3.2.2. Definiţii ale ecosistemului agricol

Agroecosistemul (ecosistemul agricol) este o unitate funcţională a

biosferei creată de om în scopul obţinerii de produse agricole şi prin aceasta
este dependent de om [Puia şi Soran 1978; Puia şi Soran 1979; Puia şi Soran
1981; Puia şi Soran 1986; Puia şi colab. 1998].
Agroecosistemul reprezintă o unitate funcţională a biosferei creată şi
întreţinută de către om în scopul obţinerii de biomasă destinată propriului
consum. Omul creează agroecosisteme modificând în sensul dorit
ecosistemele naturale deja existente, ca în cazul păşunilor şi fâneţelor, sau
înfiinţând în mod planificat ecosisteme nemaiîntâlnite în natură, ca în cazul
culturilor sau a complexelor de creştere intensivă a animalelor domestice
[Coste 1986].
Agroecosistemul (sau parte din agroecosistem) poate fi considerat
orice verigă trofică amplificată a biocenozei agricole (fitocenoză sau
zoocenoză) ce posedă limite geometric demarcate şi o populaţie cvasi-
omogenă genetic (soiuri sau rase dintr-o anumită filieră genetică) a unor
plante cultivate şi animale domesticite în scopul producerii de bunuri
agricole [Puia şi colab. 2001].

47
 Agroecosistemul este o prezentare grafică a deosebirilor majore
dintre un sistem agricol format din tarlalele cultivate cu cereale şi alte
plante, apoi păşuni pentru erbivore domesticite şi un sistem industrial a
cărui existenţă depinde în egală măsură de combustibilii fosili şi de
produsele agrare [Odum 1971 p. 5 citat de Puia şi colab. 2001].
Sistemele agricole pot fi considerate nişte ecosisteme modificate şi
gospodărite de om pentru a produce ieşiri (din sistem) utile omului
[Snaydon şi Elston 1976 p. 43 citaţi de Puia şi colab. 2001].
Mezocosmosul (ecologic) este o lume vie de dimensiuni medii în care
se pot face observaţii şi experimente în condiţii oferite de natură (ele pot fi
un fragment de ecosistem natural, dar şi un agroecosistem, în fapt toate
agroecosistemele fac parte din lumea mezocosmosului ecologic) [Odum
1984 citat de Puia şi colab. 2001].
Meritul lui E.P. Odum este că a oferit definiţii clare unor subunităţi
scalare ale ecosistemelor, iar aceste unităţi permit următoarele tipuri de studii
[Puia şi colab. 2001]:
- microcosmosul ecologic = se pretează pentru observare şi
experimentare în laborator la scară spaţială şi temporală mică;
- mezocosmosul ecologic = poate extinde observarea şi
experimentarea în condiţii de câmp la o scară spaţială de zeci, sute şi chiar
câteva mii de hectare;
- macrocosmosul ecologic = se rezumă la crearea unor staţiuni de
observare, eventual experimentare, într-un spaţiu întins şi pe o perioadă de
timp care poate să depăşească durata vieţii unui individ uman.
Agroecosistemul (agrocenoza) este un fragment al landşaftului
antropogen, creat de om cu scopul producerii de bunuri agroalimentare.
Reglajul din agroecosistem este întreţinut de om într-o fază primară a
succesiunii ecologice naturale. În consecinţă, stabilitatea şi siguranţa

48
ecologică a agroecosistemului este mai mică, iar biodiversitatea mai
scăzută, în schimbul obţinerii unei recolte (biomasă utilă sub raporturi
ecologice) augmentată cantitativ [Reimers 1980 p. 7 citat de Puia şi colab.
2001].
Agroecosistemul este un ecosistem în care fermierul (agricultorul)
constituie o variabilă ecologică (umană) esenţială în influenţarea sau
determinarea compoziţiei, funcţionării şi stabilităţii sistemului.
Funcţionarea agroecosistemului depinde îndeosebi de energia intrată pe
cale directă (energia solară captată de aparatul fotosintetizator şi aportul
sau adaosul ulterior de energie precum munca omului, travaliul animalelor,
energia combustibililor fosili) şi de energia introdusă pe cale indirectă
(seminţe selecţionate, agrochimicale, unelte agricole şi irigaţii).
Agroecosistemele produc alimente de origine vegetală şi animală, precum şi
deşeuri, unele dintre ele nereciclabile [Tivy 1990 p. 2-3 citat de Puia şi
colab. 2001].
În biosfera terestră, agroecosistemele reprezintă mezocosmosuri sau
enclave destinate producţiei de alimente (precum şi observaţiilor şi
experimetărilor), dar care se află în contiguitate cu condiţiile naturale
originare [Beeby 1993 p. 288, 310, 313, 390, citat de Puia şi colab. 2001].
Agroecosistemul şi agricultura au fost inventate cel puţin de două ori
sau de câteva ori în mod independent în diferite părţi ale planetei unde
ecosistemele naturale nu au putut asigura o abundenţă tropicală de produse
pentru o omenire în expansiune [Colinvaux 1993 p. 626 citat de Puia şi
colab. 2001].
Orice ecosistem agricol de complexitate diferită, de regulă
corespunde unei monoculturi [Allaby şi colab. 1994 p. 11 citaţi de Puia şi
colab. 2001].

49
 Agroecosistemul este o unitate ideală ce aparţine mezocosmosului
ecologic, fiindcă are şi o structură vegetaţională simplă, cu graniţe bine
conturate (geometric) şi cu intrări şi ieşiri de agrochimicale bine dirijate de
om [Kormondy 1996 p. 172 citat de Puia şi colab. 2001].
Agroecosistemul sustenabil este acela care îşi poate menţine
indefinit în timp resursele fundamentale prin mijlocirea cărora se
autosusţine pe baza şi a unui minimum de intrări artificiale din exterior. Cu
ajutorul acestor minime intrări el suplineşte autocontrolul intern (natural)
de reglare al efectelor dăunătorilor şi bolilor şi totodată grăbeşte
restabilirea după perturbările proceselor agroecologice provocate de
cultivare şi recoltare [Gliessman 1999 p. 255 citat de Puia şi colab. 2001].
Cultivarea contemporană a plantelor necesită agrotehnici specializate,
iar creşterea animalelor în stabulaţie ori în complexe zootehnice semi-
industrializate necesită de asemenea procedee foarte strict profilate. Toate
aceste operaţiuni determină definirea agroecosistemului major (complet,
integral, holist) ca un biosistem agricol de tip cenotic care include toate
verigile lanţurilor trofice dispersate ca fragmente sau petice în interiorul
unui landşaft agricol. Aceste fragmente (agrofitocenoze şi agrozoocenoze) se
comportă ca subsisteme ale agroecosistemului major (ce aparţine
macrocosmosului ecologic) şi sunt angrenate în funcţionarea lor după
modelul amplu şi complex al ecosistemelor naturale [Puia şi colab. 2001].

3.2.3. Originea şi evoluţia ecosistemelor agricole

Dezvoltarea societăţii umane a fost direct condiţionată de asigurarea

bazei sale trofice prin crearea şi perfecţionarea în acest scop a ecosistemelor
agricole. Activitatea de gospodărire a acestora, definită prin termenul de

50
agricultură, reflectă în modul cel mai fidel nivelul de dezvoltare al societăţii
dintr-o regiune sau alta a globului [Borza şi Coste 2002].
a. Societatea preagricolă bazată pe cules şi vânătoare
Societatea umană din Paleolitic (aproximativ între 1.000.000 și
10.000/8000 de ani î. Hr.) era alcătuită din triburi care îşi procurau hrana prin
cules şi vânătoare, în mod asemănător cu unele triburi primitive ce s-au
menţinut până azi în diferite regiuni ale globului (aborigenii din Australia,
boşimanii în sudul Africii, pigmeii în Africa Centrală, indienii americani din
Bazinul Amazonului, eschimoşii din Alaska, Groenlanda). Pentru procurarea
hranei, populaţiile de culegători şi vânători explorau arii întinse pe care
ajungeau să le cunoască bine, identificând şi utilizând selectiv un număr
apreciabil de plante şi animale comestibile. În funcţie de rodnicia ţinuturilor,
populaţiile primitive actuale sunt dispersate în grupuri reduse de 6-50
indivizi în căutare de hrană şi este probabil ca şi populaţiile paleo- şi
mezolitice (Mezoliticul este încadrat aproximativ între 10.000/8.000 și 5.500
de ani î.Hr.) să fi avut o situaţie asemănătoare. Activităţile variate de căutare
a hranei nu permiteau o diviziune reală a muncii. Productivitatea
ecosistemelor naturale determină amplitudinea nomadismului şi implicit
densitatea populaţiei dintr-un teritoriu. În lungile peregrinări pentru căutarea
hranei, bătrânii şi copii constituiau un balast pentru grup, ceea ce limita
numărul lor şi creşterea populaţiilor. Se apreciază că pentru întreţinerea
anuală a unei fiinţe umane era necesară o suprafaţă de minimum 10 ha în
ecosistemele cu productivitate redusă. În acest context, s-a estimat că la
sfârşitul Paleoliticului teritoriul ţării noastre, beneficiind de o productivitate
mijlocie, ar fi putut întreţine viaţa unei populaţii de doar aproximativ
800.000 locuitori [Puia şi Soran 1981].
În societatea de culegători şi vânători, omul era inclus în reţeaua
trofică a ecosistemelor naturale la fel ca celelalte specii de consumatori.

51
Dimensiunile populaţiilor sale erau semnificativ determinate de interacţiunile
din cadrul acestei reţele, ce orientau evoluţia ecosistemelor spre stadiul de
maximă stabilitate, definit prin climax. Treptat, omul paleolitic a început să
controleze focul (în urmă cu peste 700.000 de ani), pe care şi l-a luat apoi
aliat în lupta pentru procurarea hranei. Cu ajutorul focului el a învăţat să-şi
pregătească hrana, mărindu-i gradul de digestibilitate, dieta sa căpătând
astfel particularităţi noi, deosebite de celelalte animale. Cercetări recente
[Johnson 1990, Konner 1990, Lee 1990, citaţi de Puia şi colab. 2001] arată
că dieta triburilor primitive din zonele tropicale este comparabilă cu dieta
recomandată de dieticienii actuali şi că aceasta se asigură într-un timp relativ
scurt, lăsând suficient timp pentru relaxare şi viaţa culturală a comunităţii.
Subnutriţia este în mod obişnuit absentă datorită unei permanente ajustări a
efectivelor populaţionale cu nivelul resurselor alimentare din ecosisteme.
Structura propriu-zisă a dietei variază de la ecuator spre poli având ca
tendinţă creşterea importanţei consumului de carne dinspre ecuator spre poli
[Puia şi colab. 2001].
Acumularea treptată de cunoştinţe privind cerinţele ecologice ale
principalelor specii alimentare de plante şi animale, au determinat populaţiile
umane să întreprindă acţiuni pentru crearea sau lărgirea unor habitate
prielnice acestor specii. Omul primitiv, folosind focul şi uneltele, a iniţiat
pentru prima dată în biosferă acţiuni de anvergură prin amenajarea artificială
a unor habitate corespunzând nevoilor proprii. Direcţia transformărilor
iniţiate de om este legată în primul rând de lărgirea bazei alimentare a
populaţiei umane prin extinderea covorului vegetal ierbos în detrimentul
celui forestier, apoi prin înlocuirea treptată pe suprafeţe întinse a
ecosistemelor naturale cu ecosisteme artificiale. Aceasta înseamnă, sub
aspect ecologic, înlocuirea unor ecosisteme stabile de climax prin altele mai
tinere, cu o productivitate ridicată, subordonată din ce în ce mai mult

52
nevoilor umane. Omul a devenit prin aceste acţiuni o specie cu rol reglator
important în ansamblul biosferei, creându-şi un ansamblu de biotopuri
caracteristice [Borza şi Coste 2002].
b. Geneza agroecosistemelor
Trecerea de la stadiul de procurare a hranei prin cules şi vânătoare la
cel de producător al acesteia, pe seama unor plante cultivate şi a unor
animale domestice, a avut loc în decursul unei lungi perioade în care
agricultura s-a constituit ca activitate specifică societăţii umane. Geneza
agriculturii este apreciată astăzi ca cea mai importantă revoluţie din istoria
omenirii denumită şi revoluţia agricolă, revoluţia din Neolitic (5000-2500
ani î.Ch.) sau revoluţia în producerea de alimente [Childe 1942 citat de
Borza şi Coste 2002]. Ea a conferit omului o poziţie alimentară avantajoasă,
unică printre celelalte vieţuitoare din biosferă, în contrast cu constituţia sa
fizică destul de fragilă [Borza şi Coste 2002].
Teritoriile în care au avut loc pentru prima dată cultura plantelor şi
domesticirea animalelor, ca şi forme primare ale agriculturii, constituie încă
obiectul unor dispute ştiinţifice. Dovezile arheologice din această perioadă,
chiar dacă sunt destul de sărace, indică totuşi mai multe centre şi tot atâtea
variante de început ale agriculturii. Centrele de cultură ale primelor plante
agricole corespund în general cu centrele genice ale acestora [Vavilov 1926
citat de Puia şi colab. 2001], situate în general în zona subtropicală a emisferei
nordice şi caracterizate printr-o diversitate excepţională de forme. Este probabil
ca în regiunile considerate centre genice, plantele luate ulterior în cultură să
fi format pe suprafeţe întinse fitocenoze exclusiv dominate de acestea, dotate
cu capacitatea de reproducere spontană. De pe aceste suprafeţe erau recoltate
periodic şi depozitate în mod primitiv resurse de hrană după obiceiuri
păstrate, la unele triburi, până în zilele noastre. Câmpurile de recoltare
întinse adesea pe sute de kilometri pătraţi au devenit cu timpul centrul

53
activităţii populaţiilor de culegători. Productivitatea ridicată a acestor
câmpuri şi dezvoltarea tehnicilor de conservare a recoltelor a permis
restrângerea activităţii nomade de căutare a hranei şi stabilizarea relativă în
apropierea câmpurilor, concomitent cu creşterea aici a densităţii populaţiei
[Borza şi Coste 2002].
Conştient sau nu, culegătorii au contribuit pe parcursul recoltării la
reînsămânţarea speciilor folositoare; o mare parte din boabele cerealelor
cădeau la recoltare, multe organe subterane scăpau recoltării sau adesea erau
lăsate în mod intenţionat pentru regenerare. Triburile au învăţat de timpuriu
că de regenerarea „câmpurilor de recoltare” şi de abundenţa animalelor
vânate în împrejurimi depinde existenţa lor. Descoperirile arheologice atestă
profunzimea acestei convingeri reflectată în viaţa spirituală neolitică sub
forma unui extins cult al fertilităţii [Borza şi Coste 2002].
Productivitatea „câmpurilor de recoltare”' era asigurată de multe ori
prin aluviunile aduse de inundaţiile periodice sau în mod obişnuit prin
mineralizarea biomasei rămase în ecosistem după îndepărtarea recoltei ce
reprezenta doar o proporţie redusă. Vegetaţia acestor câmpuri dominate de
una din plantele de primă importanţă rămânea totuşi o vegetaţie naturală
complexă, ocupa solul tot timpul anului şi îndeplinea un pronunţat rol
protector faţă de sol, eroziunea acestuia rămânând la valori reduse [Borza şi
Coste 2002].
Crearea agriculturii, chiar şi în formele sale cele mai primitive, a
presupus efectuarea de către om a unor lucrări ale solului, vizând semănarea
sau plantarea culturilor, iar după aceea îngrijirea şi recoltarea acestora.
Îndelungi observaţii legate de câmpurile spontane, producătoare de recolte,
au dus la convingerea că introducerea germenilor de reproducere (seminţe
sau organe vegetative) în sol, măresc considerabil gradul de asigurare a noii
recolte. Operaţiunea în sine presupunea scormonirea pământului, făcută la

54
început cu unelte destinate culesului organelor vegetative subterane, apoi cu
unelte special concepute în acest scop [Borza şi Coste 2002].
Omul a învaţat că pentru asigurarea recoltei este necesar să protejeze
plantele ce îi asigură hrana împotriva altor specii vegetale invadatoare sau a
consumatorilor animali. Treptat, verigile agriculturii se articulează într-un
ansamblu ce permite omului să creeze, pe fondul ecosistemelor iniţiale
naturale, ecosisteme de o factură nouă, destinate producerii de hrană şi
menţinute printr-o permanentă acţiune a omului: agroecosistemele. Primele
agroecosisteme au fost create prin investiţie de energie umană într-un
moment când creşterea populaţiei a determinat nu numai o presiune
crescândă asupra ecosistemelor naturale exploatate ca resursă de hrană, ci a
determinat şi concentrarea de energie umană necesară amenajării dorite a
acestor ecosisteme [Borza şi Coste 2002].
Dovezile arheologice provenite din nordul Africii şi Orientul
Apropiat completate cu interpretări logic plauzibile [Childe 1936] sugerează
posibilitatea de apariţie a agriculturii tradiţionale actuale (granocultura) în
această parte a lumii pe parcursul mezoliticului, cu circa 9000 - 10.000 de
ani în urmă [Borza şi Coste 2002].
Geneza agriculturii este corelată, în accepţiunea a numeroşi
cercetători, nu numai cu acumularea suficientă a cunoştinţelor necesare
practicării ei, ci şi cu modificări de ordin ecologic, care au impus-o ca
necesitate. Neoliticul corespunde ultimei perioade postglaciare, caracterizată
printr-o încălzire a climatului, ce a avut drept consecinţă topirea calotei
glaciare ce acoperea o bună parte a emisferei nordice. Topirea gheţarilor în
Europa şi deplasarea zonei de presiuni înalte au determinat retragerea spre
nord a norilor încărcaţi cu ploaie de provenienţă atlantică. Aversele ce udau
mai înainte Africa de Nord şi Arabia s-au îndreptat spre Europa, astfel că
zonele subtropicale unde creşteau înaintaşii sălbatici ai cerealelor cultivate

55
astăzi şi ai animalelor domestice, au început să fie bântuite de secetă.
Diminuări ale precipitaţiilor au declanşat treptat schimbări dezastruoase în
teritoriile a căror climă a fost întotdeauna relativ uscată. Imensele câmpii au
început să se transforme în deşerturi aride presărate din loc în loc de oaze.
Productivitatea ecosistemelor naturale era în scădere, iar câmpurile de pe
care se recoltau cereale îşi restrângeau suprafaţa. Soluţia compensării
fenomenului de reducere a resurselor alimentare a fost cultivarea plantelor ce
furnizau aceste resurse în cantitatea cea mai mare [Borza şi Coste 2002].
Fauna a suferit de pe urma aridizării, fiind obligată să se
îngrămădească în jurul cursurilor de apă pe care le căuta din aceleaşi motive
ca şi populaţiile umane. Erbivorele erau incomparabil mai expuse aici
animalelor de pradă decât pe arealele întinse de mai înainte, efectivele lor
fiind periclitate nu numai de restrângerea bazelor alimentare, ci şi de
carnivorele prădătoare. În lupta pentru înlăturarea concurenţei carnivorelor
se stabileşte un fel de solidaritate între vânători şi erbivorele utilizate ca
hrană, vânătorul începe să le apere de carnivore, iar dacă se ocupă şi cu
cultura unor plante, poate să le furnizeze şi hrana constituită din deşeuri
vegetale neutilizate în dieta proprie. Pe de altă parte, animalele încep să se
deprindă cu traiul în vecinătatea omului. Cunoştinţele despre animale se
acumulează, omul trece de la îmblânzire la adevărata domesticire, iniţiază
procesul de selecţie a exemplarelor cu însuşiri favorabile lui, asigurând
menţinerea şi reproducerea lor. S-au încercat probabil experienţe cu multe
specii, din care unele au eşuat, dar omul a avut şansa ca fauna sălbatică a
Asiei Occidentale, care intra în perioada de uscăciune, să cuprindă bovine,
oi, capre şi porci, capabile să se ataşeze strâns de om. Peste un anumit prag al
efectivelor, destul de redus de altfel, apare necesitatea amenajării unor noi
păşuni prin defrişarea vegetaţiei lemnoase sau trimiterea vitelor să pască la
mari depărtări, într-o transhumanţă ce urma în mod obişnuit migrarea

56
naturală a turmelor sălbatice. Un anumit număr, mai mic sau mai mare, de
membri ai comunităţii, sunt obligaţi să însoţească regulat turmele pentru a le
apăra de carnivore sau a mulge oile şi vacile. Păstorii devin în multe regiuni
nomazi dar mai păstrează de obicei, în diferite forme, legături bazate pe
schimburi de produse alimentare cu cultivatorii [Borza şi Coste 2002].
Modelul de geneză a agriculturii în formele sale cele mai vechi
adoptat de istoricul englez Gordon Vere Childe (1936) este, aşa cum remarcă
el însuşi, doar o variantă posibilă ce îmbină în mod fericit cultura pământului
cu domesticirea bovinelor, ca premisă a utilizării lor în producerea dirijată de
hrană. Din acest model au evoluat variantele de agricultură sedentară
tradiţională. Observaţii efectuate asupra populaţiilor actuale, rămase în stadii
primitive de practică agricolă, arată că, în mod generalizat, cultura plantelor
este conjugată cu creşterea unor specii de animale (păsări sau mamifere),
între care nu se găsesc obligatoriu bovine. Aceste constatări, ca şi probele
arheologice, întăresc convingerea tot mai răspândită azi că cele două ramuri
ale agriculturii, cultura plantelor şi zootehnia, s-au constituit concomitent pe
aceleaşi teritorii şi nu că una a fost precedată în timp de cealaltă sau că au
apărut pe teritorii diferite ca apoi să fuzioneze într-o îndeletnicire complexă.
Practicarea agriculturii în regiunile ecuatoriale prin varianta sa tipică de
vegecultură asigură necesarul de produse proaspete tot timpul anului.
Practicarea agriculturii în zonele tropicale şi temperate, cu anotimpuri
distincte, asigură un exces de alimente într-o anumită perioadă a anului şi
respectiv un deficit în altă perioadă, ca urmare asigurarea securităţii
alimentare în anotimpurile nefavorabile a necesitat dezvoltarea unor mijloace
de depozitare a hranei. Cercetările arheologice indică corelaţia strânsă a
dezvoltării granoculturii cu dezvoltarea meşteşugului ceramicii care asigură
cele mai sigure depozite în vasele de ceramică [Puia şi Soran 1980].

57
 3.2.4. Structura ecosistemului agricol

Agroecosistemele sunt constituite ca şi ecosistemele naturale dintr-o

componentă abiotică – agrobiotopul şi una biotică – agrobiocenoza (figura
3.1.) [Borza şi Coste 2002]:
a. Agrobiotopul sau biotopul agricol este amenajat de om pe fondul
biotopului natural în direcţia satisfacerii cât mai complete a cerinţelor
biologice ale plantelor de cultură sau ale animalelor domestice, deseori în
detrimentul populaţiilor spontane. Amploarea intervenţiei în biotop depinde
pe de o parte de cunoştinţele şi posibilităţile economice de care dispune
societatea, iar pe de altă parte de gradul de satisfacere a cerinţelor ecologice
ale plantei sau animalului domestic de către factorii ecologici din biotopul
natural. Această intervenţie este îndreptată în general spre uniformizarea
biotopului şi exprimă destul de fidel gradul de intensivizare a activităţii
agricole. Pentru culturile agricole uniformizarea constă în principal în
crearea de suprafeţe plane şi asigurarea unui aport uniform de apă şi
elemente nutritive, mergând, în cazul culturilor protejate în sere, până la
controlul strict al tuturor factorilor de biotop. Pentru complexele de creştere a
animalelor, controlul raţiilor alimentare şi a habitatului face ca acestea să fie
comparabile din punctul de vedere al uniformizării biotopului cu
ecosistemele de culturi protejate.
b. Agrobiocenoza sau biocenoza agricolă este impusă de către om în
funcţie de scopul urmărit. El cultivă sau creşte într-un biotop o anumită
specie de plante şi respectiv de animale domestice, a cărei importanţă este
semnificativă pentru ecosistem. Totodată, omul încearcă să elimine din
agrobiocenoză componenţii spontani, care ar putea concura sau consuma
plantele şi animalele utile lui, astfel că structura şi compoziţia

58
agrobiocenozelor sunt mult simplificate comparativ cu cele ale biocenozelor
naturale.

Figura 3.1. Elementele structurale ale agroecosistemului [Coste 1986]

Structura pe orizontală (geometric-plană) a agroecosistemelor

Investigaţiile în domeniul cunoaşterii structurii pe orizontală a
agroecosistemelor au beneficiat de cercetările de pionierat ale lui V.V.
Dokuchaev (1885, 1899), care a elaborat conceptul de “zone naturale”. Prin
mijlocirea acestui concept, Dokuchaev a relevant existenţa unei corelaţii
multiple între tipurile de sol existente la nivel global, macroclimatul global şi
regional, şi numeroasele grupuri de ecosisteme naturale ori edificate de om,
dispersate în landşafturi cu anumite caracteristici [Puia şi colab. 2001].
În ţara noastră, cercetările în această direcţie au fost iniţiate şi
dezvoltate de academicienii Nicolae Cernescu (1904-1967), autorul lucrării
Harta solurilor din România (1962) şi al lucrării Soil and Natural

59
Conditions of Romania (1962), şi Constantin D. Chiriţă (1902-1993), autorul
monografiilor Pedologie generală şi forestieră (1953), Pedologie generală
(1955) şi Ecopedologie cu baze de pedologie generală (1974), scrisă
împreună cu S. Andrei, P. Papacostea şi H. Hondru [Puia şi colab. 2001].
Structura pe orizontală a agroecosistemelor este condiţionată de mai
mulţi factori, dintre care doi sunt de importanţă capitală [Puia şi colab.
2001]:
- oferta naturală a spaţiului ecologic (solul cu proprietăţile lui,
climatul regional şi local etc.);
- agrotehnicile folosite pentru realizarea diverselor culturi (metode
de semănat şi plantat, metode de îngrijire şi întreţinere a culturilor, metode
de recoltare).
De exemplu, semănatul manual utilizat în agricultura tradiţională
conduce la dispersare aleatoare a indivizilor, favorizând distribuţia grupată
(de exemplu, cerealele păioase prin procesul de înfrăţire). În cazul
agriculturii convenţionale actuale (industrializată şi chimizată), semănatul
mecanizat determină dispersia geometric liniară a indivizilor, fapt care
prezintă avantaje (recoltare cu pierderi minime ale produselor), dar şi
dezavantaje (evaporarea apei de pe suprafaţele fără vegetaţie dintre şirurile
de plante) (figura 3.2.) [Puia şi colab. 2001].

Structura pe verticală (geometrico-spaţială) a agroecosistemelor

Acest tip de structură a fost mai bine studiat decât cel pe orizontală,
pornindu-se de la modelul de structură pe verticală oferit de păduri, care a
putut fi transferat şi agroecosistemelor.
Puia şi colab. (2001) susţin ideea că flora de buruieni din culturi nu
este chiar atât de dăunătoare pe cât susţin unii specialişti. Ea reprezintă un
pericol pentru planta de cultură dominantă numai în primele luni de creştere,

60
iar după ce aceasta şi-a completat dezvoltarea ontogenetică şi a a intrat în
faza de polenizare şi maturaţie, flora de buruieni, devenită subdominantă şi
dispusă pe verticală în mai multe straturi, devine benefică prin menţinerea
umidităţii la suprafaţa solului şi crearea unui bioclimat în interiorul
agrofitocenozei care micşorează ariditatea de peste vară, determinată de
evaporarea apei de la suprafaţa solului dezgolit de vegetaţie (figura 3.3.).

Figura 3.2. Structura pe orizontală, la suprafaţa solului, a unor

agroecosisteme (geometrie plană) [Puia şi colab. 2001]:
A = dispersie aleatoare
(semănatul manual al cerealelor);
B = tendinţa de dispersie grupată ulterioară
(prin înfrăţirea cerealelor şi înmulţirea vegetativă prin stoloni la căpşuni);
C = dispersie cvasi-liniară sau cvasi-regulată
(prin semănarea cu maşini agricole la diferite specii cultivate: 1, 2, 3);
D = dispersie supergrupată
(prin plantarea manuală în cuiburi, de exemplu la cartofi, fasole, cucurbitacee)

61
 ← Strat de buruieni foarte înalte:
pălămidă (Cirsium arvense), spin
(Carduus acanthoides), iarba şarpelui
(Echium vulgare)

← Strat de buruieni înalte: neghină

(Agrostemma githago), albăstriţă
Stratul (Centaurea cyanus), morcov sălbatic
cvasidominant (Daucus carota)
al plantei
cultivate
(Triticum sp.)

← Strat de buruieni de talie mijlocie:

iarbă puturoasă (Bifora radians), jaleş
(Stachys annua)

← Strat de buruieni de talie mică:

condroniu (Melampyrum arvense)

← Strat de buruieni pitice: trei fraţi

pătaţi (Viola tricolor), scânteiuţă
(Anagallis tenella, A. arvensis)

sol fertil

Figura 3.3. Structura pe verticală, în spaţiu, a unui agroecosistem (geometrie

spaţială) [Puia şi colab. 2001]

3.2.5. Funcţiile ecosistemului agricol

Circulaţia materiei şi energiei

Crearea agroecosistemelor echivalează cu înlăturarea de pe o anumită
suprafaţă a biocenozelor naturale, instituite de-a lungul unor îndelungi
perioade de evoluţie şi înlocuirea lor cu biocenoze mai simple, controlate de
om. Primele agroecosisteme păstrau un număr apreciabil de populaţii
biologice din ecosistemele naturale, pe care le înlocuiau. Ele se întindeau pe
suprafeţe restrânse, încadrându-se în ansamblul natural, fără să prejudicieze
evident structura iniţială a acestui ansamblu. Dispunerea spaţială era

62
condiţionată de extinderea biotopurilor naturale favorabile plantelor de
cultură; cu timpul ele s-au lărgit prin amenajări artificiale ale acestor
biotopuri. În luncile inundabile ale fluviilor, aşa cum s-a întâmplat în lunca
Nilului sau în Mesopotamia, extinderea s-a realizat prin desecări, în zona
aridă prin practicarea irigaţiilor, iar în zonele cu pluviozitate ridicată - prin
îndepărtarea permanentă a vegetaţiei naturale (de cele mai multe ori
forestiere) invadante [Borza şi Coste 2002].
Nivelurile trofice din agroecosistem sunt disjuncte, producţia primară
sau secundară este preponderent destinată necesităţilor umane şi ca urmare
ea se exportă, consumându-se într-un alt spaţiu decât cel de producţie, fapt ce
induce o circulaţie liniară a elementelor chimice din agroecosistem. Mai mult
decât atât, consumul poate fi temporizat prin depozitarea de lungă durată a
producţiei. În ecosistemele naturale mature (cu puţine excepţii), biomasa se
consumă integral în acelaşi biotop şi în acelaşi orizont de timp [Borza şi
Coste 2002].
Cea mai mare parte a biomasei acumulate în agroecosistem,
reprezentând resursele alimentare pentru om şi animalele domestice, este
exportată în afara ecosistemelor şi consumată pe arii restrânse. Mărimea
biomasei exportată este sensibil mai mare decât din ecosistemele naturale, fie
aceste din urmă reprezentate chiar prin câmpuri de recoltare. Utilizarea
biomasei ce constituie recolta are loc în afara agroecosistemelor, elementele
extrase de către plante nu se mai reîntorc în acelaşi biotop, astfel că acesta
devine tot mai sărac în elemente nutritive de primă importanţă pentru
plantele cultivate. Consecinţa directă a exportului constă în perturbarea
circuitelor biogeochimice proprii ecosistemelor [Borza şi Coste 2002].
Aceste constatări sugerează [Puia şi colab. 2001] că abordarea
conceptului de agroecosistem necesită o perspectivă diferenţiată sub aspect
scalar, pe de o parte considerându-se unităţile de producere efective a

63
biomasei utile şi pe de altă parte extinzându-se studiul complex asupra
unităţilor de producere şi consum al acestei biomase. Din această ultimă
perspectivă, agroecosistemul se conturează ca un concept abstract în care pe
ultimul plan trec funcţiile de realizare a circuitelor biogeochimice.
Caracterul nesaturat al agrobiocenozei reduce la valori extrem de
mici funcţia antierozională, manifestată de biocenozele naturale, fapt ce face
ca sub acţiunea apei să fie îndepărtate din agroecosisteme nu numai anumite
elemente, ci chiar cantităţi apreciabile de sol. Fenomenele se corelează cu
reducerea corespunzătoare a productivităţii, mergând până la prăbuşirea
definitivă a agroecosistemului. Situaţia critică creată de exploatarea
agroecosistemelor a fost rezolvată de om în două moduri [Borza şi Coste
2002]:
- prin refacerea naturală a fertilităţii, ca urmare a reinstalării
ecosistemelor naturale şi implicit a circuitelor biogeochimice naturale;
- prin compensarea artificială a pierderilor, cu adaos de biomasă în
curs de mineralizare, şi iniţierea unor circuite agronomice controlate.
Prima soluţie corespunde tipului de agricultură itinerantă, cea de a
doua tipului de agricultură sedentară.
Homeostazia
Omul se comportă ca specie dominantă a agrobiocenozelor, nu atât
prin abundenţă sau biomasă, cât prin activitatea sa reglatoare. Această
activitate generează starea de homeostazie din interiorul agroecosistemelor şi
perpetuarea lor, chiar în condiţiile unei structurări ce se abate mult de la
starea naturală de echilibru [Borza şi Coste 2002].
Agroecosistemele au fost create de om în locul ecosistemelor naturale
pe care le înlocuieşte temporar sau definitiv, în vederea lărgirii bazei sale
alimentare sau a bazei altor produse de consum [Borza şi Coste 2002].

64
 Agrobiocenoza pe care omul o impune în biotopul amenajat este
similară stadiului tânăr de colonizare din seria dinamică a ecosistemelor
naturale, cu deosebirea că omul favorizează speciile utile în locul celor cu
adaptări naturale eficiente. Omul menţine în permanenţă caracterul juvenil,
nesaturat al agroecosistemului, înlăturând prin agrotehnică producătorii de
biomasă neutilizabilă în dieta proprie sau a animalelor domestice precum şi
pe unii consumatori de talie mare [Borza şi Coste 2002].

3.2.6. Clasificarea ecosistemelor agricole

a. Clasificarea ecosistemelor agricole în funcţie de

prezenţa/absenţa producătorilor primari
Se pot distinge prin analogie cu ecosistemele naturale [Borza şi Coste
2002]:
- agroecosisteme autotrofe (majore): având nivelul producătorilor
bine reprezentat (culturi, pajişti);
- agroecosisteme heterotrofe (minore): având nivelul producătorilor
absent (complexe de creştere a animalelor).
b. Clasificarea agroecosistemelor în funcţie de gradul de
artificializare (clasificarea energetică)
În funcţie de gradul de artificializare, ecosistemele agricole se
încadrează într-una din categoriile lui W. Haber (1990) (tabelul 3.1.).
Locul agroecosistemelor tipice (agroecosistemele arabile) ca şi al
celor silvice în această clasificare, este în cadrul ecosistemelor antropogene
(biotice). Este de fapt o clasificare energetică, deoarece îndepărtarea de
caracterul natural presupune un aport energetic din exterior, din ce în ce mai
mare în funcţie de gradul de artificializare. În elaborarea acestei clasificări,

65
 Haber a pornit de la constatarea că în evoluţia antroposferei (cum o numea
el), din punctul de vedere al schimbării peisajelor terestre, a landşafturilor,
transformarea majoră a început în Neolitic, când oamenii au inventat
agricultura [Puia şi colab. 2001].
Tabelul 3.1.
Principalele ecosisteme terestre în funcţie de gradul de artificializare [Haber
1990 citat de Puia şi colab. 2001]
Nr.
Tipul de ecosistem Caracteristici
crt.
Ecosisteme - fără influenţare umană directă;
naturale - capabile de autoreglare;
- influenţate de om, dar similare cu
ecosistemele naturale;
Ecosisteme
- se schimbă puţin dacă se sistează influenţa
“aproape” naturale umană;
BIO-ECOSISTEME - capabile de autoreglare;
(dominanţa
componentelor - rezultă din folosirea de către om a
1
naturale şi a ecosistemelor naturale (de exemplu, păşuni)
proceselor şi a celor “aproape” naturale, dar nu sunt
Ecosisteme create intenţionat;
biologice)
semi – naturale - se schimbă semnificativ dacă influenţa
omului încetează;
- capacitate limitată de autoreglare;
Ecosisteme - create intenţionat de om;
antropogene - depind în totalitate de managementul şi
(biotice) controlul uman;

- sunt sisteme tehnice antropogene în care

Exemple:
domină structurile (artefactele) şi procesele
tehnologice;
- aşezări umane - create intenţionat de om pentru activităţi
TEHNO- (sate, oraşe); industriale, economice, culturale;
2
ECOSISTEME - odată cu ele s-a dezvoltat un tip de peisaj –
- sisteme de trafic; landşaftul cultural;
- depind în totalitate de controlul uman şi de
bio-ecosistemele cu care alternează sau de
- complexe industriale.
care sunt înconjurate.

66
 Diferenţierile dintre bio- şi tehno-ecosisteme reflectă “tendinţa
contemporană de evoluţie de la natură la cultură” [Haber 1990 citat de Puia
şi colab. 2001], de la sisteme ecologice autoorganizate la sisteme construite
şi gospodărite de om.
Între aceste categorii de ecosisteme există legături profunde:
ecosistemele urbane şi industriale sunt total dependente de ecosistemele
agricole şi silvice (pentru aprovizionare cu alimente, lemn, fibre ş.a.) şi de
ecosistemele naturale (pentru aer curat, apă, materii prime ş.a.). La rândul
lor, ecosistemele agricole depind de ecosistemele naturale (de exemplu,
pentru aprovizionare cu apă, materii prime, lemn de foc, furaje pentru
animale, îngrăşăminte naturale), dar şi de ecosistemele urban-industriale
(pentru tehnică, fertilizanţi chimici, pesticide, diverse servicii, piaţă pentru
valorificarea produselor). Se poate astfel spune că în ecosistemele naturale se
produce, se consumă şi se descompune biomasa, prin procese de
autoorganizare şi autocontrol, iar în tehno-ecosisteme se produce şi se
consumă tehnomasa abiotică, pentru care este necesar input de materie şi
energie, iar producţia şi consumul ei sunt însoţite de deşeuri, greu sau deloc
degradabile [Puia şi colab. 2001].
Principala sursă de energie de care trebuie ţinut cont în clasificarea
energetică a ecosistemelor agricole este energia de altă origine decât cea
solară, numită energie culturală [Cox şi Atkins 1979 citaţi de Puia 2001],
care reprezintă energia introdusă de om în agroecosisteme în scopul dirijării
producţiei biologice spre obţinerea unei recolte cât mai mari [Puia şi colab.
2001].
Energia culturală poate fi exprimată ca sumă între următorii termeni
[Puia şi colab. 2001]:
- energia biologică: munca omului, travaliul animalelor;

67
 - energia tehnologică: energia cheltuită prin lucrările efectuate cu
diverse maşini şi utilaje, energia cheltuită pentru fabricarea
acestora, energia fertilizanţilor, a pesticidelor şi a altor substanţe,
energia consumată pentru prelucrarea produselor brute.
Pe baza categoriilor output (energie recoltată) / input (energie
culturală introdusă), I. Puia şi colab. (2001) disting trei categorii de
agroecosisteme:
- Agroecosisteme extensive (de intensitate scăzută) = raportul
energetic output/input este mare. În medie, 1 calorie de energie culturală
(reprezentată aproape exclusiv prin energie biologică) produce peste 10
calorii sub formă de recoltă utilă (există şi cazuri de eficienţă mai mare, de
exemplu 40-50 calorii recoltă utilă pentru 1 calorie energie culturală în
sistemele tradiţionale de cultivare a orezului). În această grupă se pot încadra
agroecosistemele pentru care raportul energetic output/input este cuprins
între 5 – 100.
- Agroecosisteme intensive = raportul energetic output/input este
aproximativ egal cu 1, cu limite între 0,5 şi 5. În această categorie sunt
incluse şi fermele puternic mecanizate şi chimizate, producătoare de cereale
şi de alte plante cultivate, livezile şi podgoriile intensive, mecanizate şi
chimizate, unele sisteme mixte de producţie.
- Agroecosisteme industriale (industrializate) = depind integral de
resursele energetice aduse de om, de aceea sunt foarte instabile, la cea mai
mică dereglare agroclimaxul specific poate fi anulat. Pot fi comparate (cu
excepţia serelor) cu ecosistemele naturale heterotrofe (lipsite de producători
primari, cum sunt apele freatice, abisurile oceanelor, peşterile). Sunt mari
consumatoare de energie (pentru a obţine 1 calorie de produs alimentar se
cheltuiesc, după caz, 2-20 calorii de energie culturală, în special sub formă
de energie tehnologică).

68
 3.2.7. Delimitarea topografică a ecosistemelor agricole

Delimitarea topografică a agroecosistemelor se realizează în

majoritatea cazurilor destul de uşor, limitele lor fiind evidente în raport cu
ecosistemele naturale învecinate când este vorba despre agroecosistemele
înfiinţate special de către om, cum este cazul culturilor sau plantaţiilor.
Delimitarea devine mai dificilă în cazul pajiştilor exploatate ca păşuni, care
trec treptat în pajişti puţin sau deloc modificate de om, ca în situaţiile
întâlnite în savane sau în regiunile alpine temperate [Borza şi Coste 2002].
Delimitarea agroecosistemelor întâmpină uneori dificultăţi de ordin
conceptual, generate de distorsiunile structurale şi funcţionale impuse de om.
În cazuri frecvente, îndeosebi în ţările industrializate, se înregistrează
disocierea topografică a componentelor trofice ale agroecosistemelor,
generată de exportul de biomasă. Se pune în acest context problema dacă
populaţiile umane care utilizează în oraşe recolta agricolă din agroecosisteme
pot fi considerate componente ale agroecosistemelor respective, deşi
topografic ele nu sunt incluse în acestea. În concepţia sistemică, specifică
abordării ecologice, considerarea omului drept componentă a
agroecosistemului este necesară prin prisma acţiunilor sale specific umane
care îl deosebesc de acţiunea celorlalte vieţuitoare. El nu este prezent
întotdeauna în agroecosistem ca entitate fizică, dar prezenţa lui directă sau
indirectă se manifestă prin suma de acţiuni prin care modifică parametrii
structurali şi funcţionali ai acestuia în favoarea sa [Borza şi Coste 2002].
O altă problemă care se iveşte în acelaşi context este aceea a
interrelaţiilor dintre populaţiile de animale domestice din complexele de
creştere intensivă şi agroecosistemele din care le este asigurată baza trofică.
În mod indiscutabil, dimensiunile şi structura acestor populaţii influenţează
dimensiunile şi repartiţia agroecosistemelor culturilor de plante furajere pe

69
suprafeţe apreciabile, astfel încât nu pot fi complet separate de
agroecosistemele culturii. Pe de altă parte, în fiecare complex se stabilesc
interrelaţii specifice şi legi de funcţionare proprii, astfel că, din motive
metodologice, pot fi considerate şi ca agroecosisteme separate [Borza şi
Coste 2002].

3.2.8. Deosebiri ale ecosistemelor agricole faţă de ecosistemele

naturale

Ecosistemele agricole nu pot fi echivalente structural şi funcţional cu

ecosistemele naturale, deoarece sunt lipsite de capacitate de autoorganizare,
chiar dacă sunt unităţi funcţionle ale biosferei. Altfel spus, între ecosistemele
agricole şi ecosistemele naturale nu se pot stabili raporturi de identitate
(egalitate matematică), ci numai de similitudine (asemănare sub raport
matematic). De exemplu, agroecosistemele, mai ales cele simplificate la
maximum, cum ar fi monoculturile, corespund numai unor segmente
structurale şi funcţionale ale ecosistemelor naturale, spre exemplu au un
singur nivel trofic, cel al producătorilor primari. Acest fapt are consecinţe
foarte importante în competiţia cu ecosistemele naturale, ecosistemul agricol
având şanse foarte mici sau chiar nule în adaptare/competiţie. Ca urmare,
omul trebuie să intervină permanent cu energie din exteriorul sistemului: cu
cât fragmentul de nivel trofic este mai simplificat, cu atât cantitatea de
energie necesară întreţinerii lui este mai mare [Puia şi colab. 2001].
Structura şi funcţiile agroecosistemelor sunt dirijate de către om în
direcţia obţinerii unei cantităţi maxime de biomasă utilizabilă în economia
societăţii umane, proces care se realizează prin simplificarea maximă a
acestor structuri şi funcţii şi inducerea unei stări permanente de instabilitate.

70
În contrast, ecosistemele naturale nu evoluează spre maximizarea unui singur
component ci spre optimizarea productivităţii tuturor componentelor
biocenotice, maximizarea fluxului de energie solară ce străbate ecosistemul
şi realizarea echilibrului cu biotopul [Borza şi Coste 2002].
Comparativ cu ecosistemele naturale, ecosistemele agricole prezintă
următoarele diferenţe [292]:
- biodiversitatea agroecosistemelor este redusă (tabelul 3.2.);
- producţia primară netă (PPN) a agroecosistemului nu depăşeşte
niciodată producţia ecosistemului natural din care a provenit;
- durata de viaţă a unui agroecosistem este scurtă (manifestată prin
durata plantei de cultură);
- din punct de vedere ecologic agroecosistemul reprezintă în
permanenţă o fază de pionierat în succesiunea care se iniţiază în fiecare an,
dar mereu întreruptă la sfârşitul anului şi reluată în următorul an;
- la originea unui agroecosistem se află un ecosistem natural, iar din
acesta a luat naştere prin retrogresiune ecologică;
- în agroecosisteme se constituie o multitudine de nişe ecologice false
şi mereu “libere” în a primi specii atipice (de exemplu, dăunatorii); din lupta
pentru existenţă rezultă un mozaic de buruieni şi dăunători;
- ecologic, ca fiind constituit dominant din vegetaţie, agroecosistemul
lucrează în pierdere, deoarece lumina de la Soare care cade pe sol nu este
captată de o diversitate mare de frunze care să o folosească în fotosinteză;
- raportul producţie brută/respiraţie este mai mare decât 1 in
agroecosisteme şi este aproximativ egal cu 1 în ecosistemele naturale;
- raportul producţie brută/biomasă este mai mare în agroecosisteme
comparativ cu ecosistemele naturale;
- lanţurile trofice sunt scurte în agroecosisteme; în ecosistemele
naturale sunt lungi şi domină detritivorele cu rol extrem de important;

71
 - stratificarea vegetaţiei este slabă în agroecosisteme, pe când în
ecosistemele naturale stratificarea este diferenţiată;
- ca mecanism de reglare, omul înlocuieşte feed back-ul în
agroecosisteme;
- comparativ cu ecosistemele naturale, fluctuaţiile la nivelul
populaţiilor sunt mari în agroecosisteme;
- ciclurile biogeochimice sunt deschise, cu input-uri mari în
agroecosisteme; în ecosistemele naturale aceste cicluri sunt diverse şi depind
de spaţiul ecologic;
- stabilitatea în agroecosisteme este redusă şi controlată de om; în
ecosistemele naturale, datorită numărului mare de retroacţiuni, se realizează
o homeostazie cenotică.
Tabelul 3.2.
Biodiversitatea agroecosistemelor comparativ cu ecosistemele naturale
[Breckle 2002]
Păduri Păduri relicte Pădure
Pădure tropicală
Agroecosisteme central- din Terţiar tropicală
(Panama)
europene (SUA şi Asia) (Costa Rica)

• 365
specii lemnoase/15
• 5-10 specii în • 1-2
• 10-15 specii • 94 specii km2;
agricultura specii lemnoase
lemnoase; lemnoase/ha;
tradiţională; dominante;
• 164
• 300 specii din • 120 specii lemnoase/ha;
• 1 specie în • 150 specii
flora ierboasă specii ierboase/ha
monoculturi ierboase
• 1400
specii ierboase/ha

Modificările structurale de ordin ecologic de la nivelul

agroecosistemelor, comparativ cu ecosistemele naturale, sunt [292]:
- Înlocuirea carnivorelor de vârf (consumatori terţiari) cu omul
(consumator cuaternar). Omul intervine în modificarea funcţiilor şi structurii

72
ecosistemului şi foarte rar ţine sub control piramida trofică aşa cum fac
consumatorii terţiari. Cel mai frecvent, intervenţia sa perturbă funcţionarea
normală a ecosistemului.
- Nevoia tot mai mare de produse, asociată cu creşterea excesivă a
populaţiei, a determinat o “suprasolicitare” a ecosistemelor agricole de către
om, care a intervenit în echilibrul lor (administrând pesticide, îngrăşăminte
chimice, desfiinţănd coridoare ecologice etc.
- Acţiunea omului asupra agroecosistemelor a condus la o serie de
consecinţe, care constau în alterarea structurii şi funcţionalităţii solului
(pierdere de materie organică, acidifiere excesivă, eroziune, tasare etc).

3.2.9. Ecosistemele agricole şi alimentaţia umană

Sistemul agroalimentar
Agroecosistemele de pe teritoriul unei ţări se angrenează ca
subsisteme ale unui sistem mai larg definit prin termenul de sistem
agroalimentar naţional. Sistemul agroalimentar naţional asigură producerea
resurselor de hrană în agroecosisteme, prelucrarea şi distribuirea lor
membrilor societăţii, înglobând toate subsistemele care concură la realizarea
acestor funcţii. Coordonarea întregului ansamblu este de competenţa
guvernului fiecărei ţări [Borza şi Coste 2002].
Sistemul agroalimentar al unei ţări sau regiuni este comparabil cu un
agroecosistem de mari dimensiuni, cu canale de circulaţie a materiei şi
energiei foarte complexe, a cărui homeostazie este menţinută de către om
printr-o investiţie semnificativă de energie. Randamentul de funcţionare a
acestui sistem este dependent de optimizarea structurii sale [Borza şi Coste
2002].

73
 Sistemul agroalimentar naţional este un sistem deschis, fiind posibilă
completarea resurselor alimentare deficitare la un anumit nivel prin resurse
produse în alte sisteme decât cel naţional. Din acest motiv, reţeaua trofică
corespunzătoare unui sistem agroalimentar naţional distorsionat, poate
continua să funcţioneze normal, creând impresia unei oarecare independenţe
faţă de producţia proprie de alimente. Sistemul agroalimentar (reţeaua
trofică) mondial este însă un sistem închis, în care importul de resurse
alimentare este exclus, astfel că buna lui funcţionare este condiţionată strict
de păstrarea proporţiei dintre nivelurile trofice corespunzătoare unei
conformaţii piramidale [Borza şi Coste 2002].
Agroecosistemele din sistemul agroalimentar al unei ţări manifestă o
varietate excepţională determinată de [Borza şi Coste 2002]:
- diversitatea biotopurilor existente pe Pământ;
- necesităţile economice (în primul rând alimentare) ale societăţii;
- gradul de intervenţie a omului în structura şi funcţiile lor.
Cele mai reprezentative agroecosisteme pentru alimentaţia umană
sunt culturile ierboase anuale şi bienale.
Politica în domeniul nutriţiei şi alimentelor
Prevenirea stărilor deficitare sau de hipernutriţie atât în ţările
dezvoltate cât şi în cele în curs de dezvoltare se bazează pe realizarea
strategiei politice alimentare naţionale, cu condiţia unei cooperări
intersectoriale permanente. În acest context, autorităţile naţionale şi
internaţionale au anumite responsabilităţi. În special, agenţiile internaţionale
stabilesc şi promovează ştiinţa şi practica alimentară, prelucrarea,
distribuirea şi vânzarea adecvată a alimentelor la nivel internaţional
(Organizaţia Mondială a Sănătăţii, FAO – Organizaţia pentru Alimentaţie şi
Agricultură etc.) [Friptuleac 2006].

74
 Prin măsuri guvernamentale naţionale, precum şi din partea
autorităţilor locale, autorităţile sanitare publice reglează producţia alimentară.
Autorităţile naţionale poartă responsabilitatea în privinţa reglării importului
de alimente, stabilirii standardelor şi regulamentelor naţionale în domeniile de
aprovizionare şi securitate a produselor alimentare, etichetare, monitorizare a
conţinutului lor. Pe lângă acestea, la nivel naţional se stabilesc şi se
monitorizează standardele ambalării produselor alimentare, starea nutriţională
a populaţiei, se face promovarea educaţiei în igiena alimentară, se
implementează politicile alimentare guvernamentale, se asigură colaborarea
cu alte departamente guvernamentale şi agenţii internaţionale. În scopul
informării publicului în privinţa alimentaţiei sănătoase sunt necesare nu
numai eforturi din partea ministerelor şi departamentelor guvernamentale, ci
şi din partea producătorilor de produse alimentare, vânzătorilor, liderilor din
comunitate, personalului medical, educatorilor, mijloacelor mass-media etc.
Este foarte important de specificat responsabilităţile autorităţilor statale şi ale
celor de la nivel regional, care constau în implementarea standardelor
naţionale prin măsuri legislative, licenţierea practicilor agricole şi zootehnice,
realizarea funcţiilor de control, colaborarea cu departamentele
guvernamentale ale agriculturii şi industriei, implementarea măsurilor de
promovare a igienei alimentare, controlul producţiei, prelucrării şi
comercializării private a produselor alimentare. La nivel comunitar (local),
responsabilităţile includ supravegherea producerii locale de produse
alimentare, expertiza cărnii, lactatelor şi altor alimente de bază, monitorizarea
programelor şcolare alimentare, furnizarea serviciilor de alimentaţie şi
educaţie, promovarea practicilor alimentare sănătoase etc. [Friptuleac 2006].
Pentru ameliorarea statutului nutriţional se recomandă realizarea
câtorva principii generale, dintre care cele mai importante includ [Friptuleac
2006]:

75
 - fundamentarea intervenţiilor întreprinse de stat pe cunoaşterea
obiectivă a realităţii privind stările limitrofe sau de malnutriţie ale populaţiei
şi abordarea acestor probleme în cadrul procesului de planificare naţională;
- strategiile de securitate alimentară trebuie să garanteze satisfacerea
necesităţilor alimentare minime ale tuturor familiilor din societate;
- asigurarea caracterului intersectorial de realizare a măsurilor de
prevenţie şi de control la toate nivelurile societăţii: naţional, regional,
comunitar, familial, individual;
- prevenirea stărilor nutriţionale inadecvate, a carenţelor nutriţionale
şi a obezităţii este problema statului şi contribuie la reducerea considerabilă a
cheltuielilor legate de tratament, de îngrjirea şi reabilitarea invalizilor, la
reducerea pierderii de forţă de muncă, reduce scăderea productivităţii
muncii.

3.3. Agrobiomurile

Agrobiomul (biomul agricol) reuneşte agroecosisteme asemănătoare

prin structura şi funcţiile lor, independent de localizarea geografică şi
compoziţia specifică concretă. În categorisirea agrobiomurilor s-a pornit de
la tipurile de culturi agricole, comparabile în domeniul natural, cu
formaţiunile vegetale, şi s-au ales ca repere [Borza şi Coste 2002]:
a. structura spaţială şi temporală a biocenozelor în corelaţie cu
gradul de omogenitate al biotopului;
b. tendinţa generală de realizare a circulaţiei materiei şi energiei în
agroecosistem.
Pentru a simplifica analiza caracteristicilor generale ale
agroecosistemelor, I. Coste (1986) a propus gruparea lor în unităţi ierarhic

76
superioare numite agrobiomuri prin analogie cu biomurile care grupează
ecosistemele naturale:
a. Culturi ierboase anuale şi bienale;
b. Păşuni şi fâneţe permanente;
c. Plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi;
d. Culturi protejate;
e. Complexe zootehnice de creştere intensivă a animalelor.

3.3.1. Culturi ierboase anuale şi bienale

Culturile ierboase anuale şi bienale sunt agroecosisteme proiectate şi

realizate de către om după modelul simplificat al ecosistemelor naturale
tinere. Omul îşi propune obţinerea unei cantităţi maxime de biomasă utilă
provenită de la 1-2 specii pe care le cultivă; celelalte specii din ecosistem
reprezintă concurenţi ai plantei cultivate sau ai omului şi sunt înlăturate
sistematic. Omul controlează permanent desfăşurarea proceselor din
interiorul acestor ecosisteme agricole [Borza şi Coste 2002].
Biotopul culturilor ierboase se caracterizează printr-o uniformizare
spaţială accentuată a condiţiilor ecologice legate de substrat şi microclimat,
deoarece omul are interesul distribuirii uniforme a resurselor, astfel ca toţi
indivizii să realizeze producţia maximă. În acest scop, prin lucrări de
îmbunătăţiri funciare şi agrotehnică, omul creează pe suprafeţe întinse
biotopuri diferite faţă de cele preexistente în mod natural, prin modelarea
componentei pedologice şi uniformizarea spre valori cât mai apropiate de
optimul plantei cultivate. Terasele din sud-estul Asiei cu bazine irigate
pentru cultura orezului sau polderele olandeze constituie cele mai
impresionante exemple de transformare a biotopurilor naturale în

77
agrobiotopuri mult îndepărtate de starea lor iniţială. Cantitatea de energie pe
care omul o investeşte pentru uniformizarea biotopului unui agroecosistem
depinde de starea iniţială a acestuia şi este cu atât mai mare cu cât această
stare se îndepărtează de cerinţele optime ale plantei de cultură. În acest
context apare evident că tratarea diferenţiată a teritoriului în funcţie de
vocaţia sa ecologică naturală poate micşora eforturile şi investiţiile de
uniformizare [Borza şi Coste 2002].
Microclimatul agroecosistemului se edifică pe măsura dezvoltării
fenologice a plantei cultivate. Cu toate acestea, caracterul ierbos anual sau
bienal al principalelor plante cultivate face ca diferenţele microclimatice să
nu fie mari de la un agrosistem la altul, iar climatul general al regiunilor
agricole mai întinse să manifeste un pronunţat grad de uniformizare cu
tendinţa spre aridizare. Prin uniformizarea peisajului (landşaftului) datorită
luării tuturor terenurilor în cultură, se pierde tot mai mult efectul stabilizator
al anumitor ecosisteme naturale (cum ar fi pădurile) asupra climatului şi
îndeosebi asupra circulaţiei apei şi a căldurii. Uniformizarea microclimatelor
din regiunile agricole poate fi accentuată şi de irigarea practicată în zonele
secetoase şi de desecarea terenurilor cu exces de umiditate. Situaţia este
revelatoare la nivelul Europei unde nu există diferenţă netă între
microclimatul agroecosistemelor din zonele cu climat oceanic şi cel al
agroecosistemelor irigate din zonele cu climat continental. Implicaţiile
acestei stări de lucruri sunt serioase, deoarece uniformizarea creează condiţii
de extindere a arealului unor specii de buruieni şi dăunători dintr-o regiune în
alta [Borza şi Coste 2002].
Analizate în timp, condiţiile de biotop din agroecosisteme nu urmează
o evoluţie naturală impusă de ritmul sezonier, ci sunt periodic perturbate prin
intervenţia omului care seamănă, întreţine culturile, le recoltează. Rezultă că
în agroecosistemele de culturi ierboase, uniformizarea spaţială a condiţiilor de

78
biotop se corelează cu o accentuare a variabilităţii sale în timp. Deoarece
modificările determinate de intervenţia omului au în general caracter ritmic,
ele au acţionat de la începuturile agriculturii ca factori de selecţie asupra
speciilor spontane din agroecosistem, determinându-le să-şi ajusteze ciclul de
dezvoltare în funcţie de aceste modificări sau eliminând speciile care n-au
putut realiza această adaptare [Borza şi Coste 2002].
Biocenozele se constituie dintr-un număr mult mai restrâns de specii
decât biocenozele naturale. Ele sunt dominate de puţinele plante de cultură
care realizează matricea structurală şi funcţională a agroecosistemelor. Există
aproximativ 350.000 de specii de plante în lume, iar aproximativ 80.000 sunt
comestibile, însă în prezent doar aproximativ 150 de specii sunt activ
cultivate pentru hrana umană sau animală, iar dintre acestea ultime, 30 de
specii produc aproximativ 95% din necesarul uman de calorii şi proteine
[Füleky 2009]. Dintre cele 30 de specii, grâul, orezul, porumbul, cartoful,
batatele şi maniocul ocupă cea mare parte din suprafeţele cultivate.
Populaţiile plantelor de cultură sunt reprezentate prin indivizi uniformi
(obţinuţi prin selecţie îndelungată) care alcătuiesc un singur strat dominant
ce include totodată aproape întreaga biomasă supraterană a
agroecosistemului. În agricultura tradiţională s-au menţinut populaţii (soiuri)
locale de plante cultivate care prin multitudinea lor au asigurat desfăşurarea
unei variabilităţii genetice intraspecifice, capabilă să asigure perpetuarea
procesului evolutiv al acestora. În agricultura modernă, soiurile intensive,
puţine şi cu bază genetică restrânsă, sunt implicate nu numai în mărirea
semnificativă a recoltelor, ci şi în uniformizarea îngrijorătoare a
agroecosistemelor de pe planetă [Borza şi Coste 2002].
Densitatea pe care o poate atinge o cultură astfel ca să realizeze
producţia utilă maximă este determinată de competiţia indivizilor pentru
resurse şi de interrelaţiile biochimice dintre aceştia, realizate îndeosebi prin

79
secreţii radiculare. Aceste secreţii contribuie la delimitarea spaţiului vital al
fiecărei plante şi împiedică îndesirea peste anumite limite fixate prin evoluţia
fiecărei specii. În cazul culturilor intercalate, interrelaţiile biochimice pot
favoriza îndesirea covorului vegetal prin efecte de neutralizare a toxinelor
[Borza şi Coste 2002].
Buruienile completează în proporţii variabile componenta vegetală a
biocenozei. Se consideră că circa 30.000 din speciile vegetale ale pământului
aduc pagube culturilor agricole, din care însă numai circa 2000, adica 6,6%
din total, produc pagube economice efective. În România anilor `80 au fost
indentificate în culturi agricole 718 specii de buruieni, din care însă numai
16-23% aduceau pagube economice. În prezent, 132 de buruieni sunt cele
mai dăunătoare în România, adică cele care acum participă la constituirea
unor mari pagube economice în agricultura românească [Ciocârlan şi Chirilă
2002]. Flora segetală de buruieni a evoluat prin corelarea programelor
alelopatice proprii cu cele ale plantei cultivate şi prin adoptarea unor strategii
de supravieţuire corespunzătoare condiţiilor din agroecosistem. Însăşi
menţinerea în agroecosisteme a acestor specii de buruieni fost condiţionată
de prezenţa, cel puţin în stare latentă, a unor astfel de adaptări anterioare
înfinţării agroecosistemelor [Borza şi Coste 2002].
De exemplu, specii ca Anthemis arvensis (romaniţa de câmp),
Matricaria inodora (muşeţelul nemirositor), Papaver rhoeas (macul de câmp),
Centaurea cyanus (albăstriţa) se dezvoltă bine în culturile de grâu (Triticum
aestivum), dar creşterea lor este inhibată în culturile de secară (Secale cereale)
în care alte specii ca Agrostemma githago (neghina) şi Viola tricolor (trei-
fraţi-pătaţi, panseluţa de câmp) găsesc condiţii alelopatice favorabile. În
agroecosistem, acţiunea alelopatică poate să aibă efecte mai puternice decât
concurenţa pentru resurse energetice şi minerale. Astfel, inul (Linum
usitatissimum) este semnificativ inhibat în creştere de către Camelina

80
microcarpa, cerealele de către Avena fatua (ovăzul sălbatic, odos), Cirsium
arvense (pălămida), Convolvulus arvensis (volbura) etc. [Borza şi Coste 2002].
În legătură cu caracterul juvenil pe care omul îl impune
monoculturilor ierboase prin dese intervenţii, speciile de buruieni statornicite
în acestea aparţin în cea mai mare parte grupei terofitelor caracterizate prin
maturizarea rapidă şi producerea unor cantităţi ridicate de seminţe şi, într-o
măsură mai redusă, perenelor geofite, care îşi asigură înmulţirea prin
germeni de reproducere vegetativă situaţi în sol. Speciile de buruieni perene
hemicriptofite sunt doar accidental prezente, ele caracterizând stadii mai
avansate de evoluţie a vegetaţiei ierboase [Borza şi Coste 2002].
Cu toate mijloacele drastice de combatere aplicate de către om,
speciile de buruieni nu pot fi total eliminate din agroecosistem, menţinându-
se chiar şi în cazuri extreme prin câţiva indivizi care asigură un virtual
potenţial de reîmburuienare. Se observă, în schimb, o dinamică activă a
ponderii diferitelor specii în realizarea componentei spontane a fitocenozei,
în funcţie de tipul şi intensitatea mijloacelor de combatere. Astfel, la noi se
constată o expansiune evidentă a speciilor Avena fatua (ovăz sălbatic, odos),
Sorghum halepense (costrei), Xanthium italicum (cornuţi, cornaci),
Galinsoga parviflora (busuiocul dracului), Solanum nigrum (lăsnicior, zârnă)
ş.a. concomitent cu restrângerea ponderii şi arealului speciilor Agrostemma
githago (neghină), Stachys annua (cinstet), Adonis aestivalis (cocoşei de
câmp), Centaurea cyanus (albăstriţa) etc. În condiţiile ţării noastre s-a
observat o restrângere a acestor specii până în 1979 şi o revenire odată cu
renunţarea la erbicide [Borza şi Coste 2002].
În agrobiocenoze se menţine în permanenţă un număr de specii
consumatoare, caracteristice plantei de cultură şi speciilor de buruieni care o
însoţesc. Aceste specii au evoluat în condiţiile din agroecosisteme în strânsă
legătură cu producătorii primari majoritari şi cu intervenţia repetată a

81
omului, până la instituirea unei stări de echilibru relativ, constând în
menţinerea atât a plantei cultivate cât şi a consumatorilor. Starea de echilibru
bazată pe coevoluţia producătorilor şi consumatorilor din agroecosisteme se
realizează prin mecanisme genetice complexe susţinute de heterogenitatea
genofondului fiecăreia din populaţiile agroecosistemului. Consumatorii din
agroecosisteme aparţin îndeosebi plantelor şi animalelor inferioare (bacterii,
ciuperci, insecte, acarieni, viermi), cu variabiliate şi capacitate ridicată de
reproducere. Cei mai mulţi consumatori (paraziţi sau fitofagi) au nutriţia
specializată pentru consumul plantei de cultură dar în acelaşi timp şi
capacitatea de adaptare la consumul speciilor spontane din agroecosisteme.
Ca urmare, ele îşi încheie ciclul de dezvoltare odată cu planta de cultură sau
trec pe speciile spontane rămase în agroecosistem după recoltare şi în
ecosistemele naturale învecinate. Pentru consumatorii animali se constată
preferinţe faţă de anumite buruieni din agroecosisteme. Înlăturarea totală a
acestor buruieni determină mărirea presiunii consumatorilor respectivi
asupra plantei de cultură, mărind gradul de dăunare. Aceste aspecte au
determinat studierea complexităţii interrelaţiilor care concură la stabilirea a
ceea ce înseamnă „prag economic de dăunare” al unei specii de dăunători sau
buruieni [Borza şi Coste 2002].
Consumatorii se repartizează în agroecosistem în raport cu dispoziţia
organelor plantei cultivate şi a buruienilor ce constituie sursă de hrană pentru
aceştia, precum şi în raport cu condiţiile microclimatice create de fitocenoză.
Mobilitatea consumatorilor animali şi limitele difuze ale stărilor de
microclimat din agroecosistem fac să se distingă cu greu o stratificare a
consumatorilor. Se poate totuşi menţiona un strat edafic de grosimea celui
explorat de rădăcinile plantei cultivate şi două straturi terestre - unul inferior
(apropiat de sol, până la 5-10 cm) şi altul superior (mai puţin diferenţiat,
corespunzător înălţimii plantelor cultivate) [Borza şi Coste 2002].

82
 Reţeaua trofică a culturilor agricole este mult simplificată
comparativ cu cea a ecosistemelor naturale. Ea este dominată de cele două
lanţuri trofice impuse de om [Borza şi Coste 2002]:
- plantă cultivată  om (este mai scurt şi antrenează biomasă
vegetală utilizată direct de către om şi, ca atare, eficienţa lui energetică este
maximă);
- plantă cultivată  animal domestic  om (se instituie mai ales pe
seama biomasei vegetale neconsumabilă direct de către om, în general
produse secundare, şi reprezintă un mod de utilizare a acestei biomase în
hrana umană prin intermediul animalelor).
Lanţurile trofice iniţiate de consumatorii spontani sunt concurente
celor introduse de om şi se caută permanent suprimarea lor:
- producătorul primar (planta de cultură, speciile de buruieni) 
plante parazite şi consumatori fitofagi  prădători.
Cunoaşterea lanţurilor trofice spontane poate reprezenta baza de
plecare pentru controlul de către om al paraziţilor şi dăunătorilor plantei
cultivate. Cu tot efortul şi energia investită în acest scop, lanţurile trofice
spontane nu pot fi înlăturate complet, dar în condiţii obişnuite ele antrenează
o cantitate redusă de biomasă vegetală. Scăpate de sub controlul omului,
populaţiile de consumatori, de regulă din categoria plantelor şi animalelor
inferioare, au capacitate de dezvoltare rapidă şi amplifică lanţuri trofice
străine de interesele omului, ce duc în final la prăbuşirea agroecosistemului.
Dezvoltarea explozivă a unor paraziţi sau dăunători care au compromis
diverse culturi pe suprafeţe apreciabile au dus, de fapt, la proliferarea peste
limita suportabilă a unor astfel de lanţuri trofice [Borza şi Coste 2002].
Ca urmare a simplificării pronunţate a reţelei trofice, materia şi
energia circulă în agroecosistemele de acest tip prin canale puţine şi largi,
corespunzătoare mai ales celor două lanţuri trofice iniţiate de om. O

83
caracteristică esenţială a celor două lanţuri trofice dominante în
agroecosistemele culturii ierboase constă în aceea că biomasa vegetală este
consumată aproape exclusiv în afara biotopului acestuia, datorită exportului
de recoltă, adesea la sute de kilometri depărtare. Fenomenul are o profundă
semnificaţie, deoarece echivalează cu transformarea migrării ciclice a
elementelor caracteristice ecosistemelor naturale într-o migrare liniară,
proprie şi altor procese iniţiate de om. Exportul permanent de biomasă din
agroecosistem duce la sărăcirea treptată a acestuia în elemente nutritive şi
accelerează pierderile energetice până la limite incompatibile cu perpetuarea
sa. Altfel spus, exportul de biomasă accelerează procesul de acumulare a
entropiei în agroecosisteme [Borza şi Coste 2002].
Prin lanţurile trofice spontane, care însoţesc în ecosisteme lanţurile
dominante impuse de om, circulă o cantitate redusă de materie şi energie,
proporţională cu dimensiunile populaţiilor de specii consumatoare care
realizează acest travaliu. Un loc deosebit de important în reţeaua trofică a
agroecosistemului de cultură ierboasă anuală îl ocupă lanţurile trofice din
sol, pe baza cărora întreaga biomasă rămasă după recoltare sau reintrodusă
sub formă de fertilizanţi organici este transformată în humus şi, în cele din
urmă, mineralizată [Borza şi Coste 2002].
Agricultura intensivă modernă a creat agroecosisteme cu o structură
foarte simplă prin reducerea la valori nesemnificative a lanţurilor trofice
spontane (combaterea bolilor şi dăunătorilor) şi prin renunţare în mare
măsură la fertilizanţii organici (restrângerea bazei trofice a
descompunătorilor). În aceste agroecosisteme se produce şi o accelerare
maximă a circulaţiei materiei şi energiei prin puţinele canale importante
impuse de om [Borza şi Coste 2002].
Productivitatea agroecosistemelor de tipul culturilor ierboase anuale se
apreciază prin valoarea produsului agricol principal. Acesta este rezultatul

84
unor procese biologice care se desfăşoară în organismele plantelor de cultură,
procese pe care omul le poate influenţa între anumite limite, fără a le controla
însă în totalitate. Ca urmare, producţia poate fi planificată tot între anumite
limite, în funcţie de numeroşi parametri ai mediului [Borza şi Coste 2002].
Stabilitatea internă (homeostazia) culturilor ierboase anuale şi
bienale este asigurată prin intervenţia reglatoare a omului. Scopul controlului
efectuat de către om este de a conferi agroecosistemelor o maximă stabilitate
în spaţiu şi timp faţă de fluctuaţiile inerente ale factorilor fizici şi permanenta
presiune a componenţilor biologici spontani [Borza şi Coste 2002].
Agroecosistemele de culturi ierboase anuale corespund structural şi
funcţional ecosistemelor tinere (pioniere) din seria de succesiune ecologică
naturală şi tind să evolueze ca şi acestea spre stadiul de maturitate
corespunzător climaxului pedo-climatic. Fenomenul este evident în
agroecosistemele abandonate, devenite pârloage, care evoluează spre
ecosisteme de pajişti sau forestiere caracteristice regiunii în care acestea sunt
situate [Bujorean 1930]. Întrucât omul este interesat să obţină o cantitate
maximă de biomasă vegetală de pe urma plantei cultivate, el opreşte tocmai
această evoluţie spontană a agroecosistemului într-un stadiu tânăr pe care îl
menţine vreme îndelungată între anumite limite structurale şi funcţionale.
Starea de relativă stabilitate pe care omul o impune agroecosistemului prin
intervenţia sa intermitentă dar semnificativă reprezintă o stare de climax
agricol sau agroecoclimax sau agroclimax [Puia şi Soran 1977; Puia şi Soran
1981]. Ea se obţine prin investiţia din exterior de materie, energie şi
informaţie (fertilizanţi, lucrări agricole, management). Valoarea acestei
investiţii depinde de biologia plantei cultivate şi de natura biotopului,
înregistrând o cantitate minimă necesară creării şi întreţinerii structurilor
funcţionale caracteristice. Peste această valoare, surplusul investit nu mai
modifică în mod esenţial structura agroecosistemului, ci numai intensitatea

85
de desfăşurare a unuia sau altuia dintre procesele ce se desfăşoară în
interiorul său. În funcţie de intervenţia reglatoare a omului, există în practică
un mare număr de variante ale aceluiaşi agroecosistem ce pot fi ordonate
între starea de cultură extensivă (corespunzătoare unei amenajări minime) şi
starea de cultură intensivă (care beneficiază de o gospodărire superioară şi
se îndepărtează mult de starea naturală posibilă). Aceste variante se
deosebesc între ele prin intensitatea diferită a proceselor, având ca rezultantă
o recoltă utilă tot mai ridicată; ele corespund nivelurilor succesive ale
agroecoclimaxului impus de om [Borza şi Coste 2002].
Intensitatea răspunsului agroecosistemului la intervenţia umană,
apreciat după rata de creştere a recoltei utile, este cu atât mai redusă cu cât
agroecosistemul se îndepărtează mai mult de starea extensivă, potrivit
modelului exprimat de curba Mitscherlich [Mitscherlich 1921]. Fenomenul
corespunde unei scăderi a eficienţei investiţiei făcute concomitent cu creşterea
costului de menţinere a stabilităţii ecosistemului spre limita corespunzătoare
caracterului intensiv şi sugerază necesitatea investiţiei cu prioritate în
agroecosistemele cu productivitate încă redusă şi, numai după aceea, în
agroecosisteme aflate deja într-un stadiu foarte intensiv [Borza şi Coste 2002].

3.3.2. Păşuni şi fâneţe permanente

Acest agrobiom include ecosistemele de pajişti naturale exploatate de

către om în scopul obţinerii de resurse alimentare prin intermediul animalelor
domestice. Situate îndeosebi în zonele temperate, aceste agroecosisteme au
origine mixtă, edificându-se pe matricea deja existentă a unor ecosisteme
naturale, însă ele sunt modificate semnificativ sub influenţa umană.
Intervenţia omului se realizează direct, fie prin recoltarea repetată a

86
organelor vegetative aeriene (în fâneţe), fie prin introducerea animalelor
domestice (pe păşuni). În ambele cazuri, omul modifică semnificativ
caracteristicile structurale şi funcţionale ale ecosistemului natural, ceea ce le
conferă acestora categorisirea ca agroecosisteme [Borza şi Coste 2002].
Biotopul corespunzător fiecăruia dintre aceste agroecosisteme
manifestă o heterogenitate spaţială accentuată determinată mai ales orografic
şi edafic. Aceeaşi heterogenitate se manifestă la nivel regional, constând, cel
puţin în Europa, în existenţa unui număr apreciabil de biotopuri specifice, la
care se ataşează un număr tot atât de variat de biocenoze, situate
preponderent în zona cu relief accidentat de deal şi munte [Borza şi Coste
2002].
Biocenoza. Caracteristicile biotopului determină instalarea în fiecare
an a unei vegetaţii caracteristice, edificată de un număr apreciabil de specii.
Chiar dacă numărul speciilor de spermatofite din cele mai bogate pajişti
naturale de la noi şi în general din Europa Centrală nu trece de 100, într-o
zonă mai întinsă cum este Europa, de la litoral până în zonele alpine, acest
număr este de peste 1500 specii. Bogăţia florei de pajişti face posibilă
constituirea unor fitocenoze cu numeroase nişe ecologice [Borza şi Coste
2002].
Spre deosebire de situaţia din agroecosistemele de culturi ierboase,
omul nu îndepărtează direct din fitocenoza ecosistemelor de pajişti decât
puţine specii, evident vătămătoare sau toxice, acţiunea sa reglatoare la
nivelul compoziţiei floristice manifestându-se îndeosebi prin modificarea
lanţurilor trofice sau a caracteristicilor biotopului (drenare, fertilizare etc.).
Omul este interesat în menţinerea unei compoziţii complexe a fitocenozei,
structurată pe 2-3 specii dominante, deoarece acestea asigură productivitatea
ridicată a agroecosistemului şi calitatea bună a biomasei recoltate. În pajişti,
noţiunea de buruiană trebuie privită destul de atent, deoarece conţinutul

87
complex de macro- şi microelemente al biomasei, ca şi gustul şi uneori
digestibilitatea, se realizează cu aportul unor specii care singure trec ca slab
furajere sau chiar buruieni [Borza şi Coste 2002].
Covorul ierbos al pajiştilor este edificat de hemicriptofite perene şi
prezintă în mod normal o structură complexă prin întrepătrunderea
complementară a sinuziilor pe orizontală şi a straturilor de plante cu înălţimi
diferite pe verticală. Zoocenoza, modificată cantitativ sub influenţa
exploatării, rămâne totuşi complexă şi apropiată de caracteristicile naturale,
cu excepţia erbivorelor şi carnivorelor sălbatice mari, înlocuite prin
erbivorele domestice [Borza şi Coste 2002].
O faună imensă de nevertebrate continuă să rămână în păşuni şi
fâneţe, integrându-se în lanţuri trofice competitive sau uneori cooperante cu
cele pe care omul le-a iniţiat în aceste ecosisteme. Fauna aeriană ce intră în
concurenţă pentru hrană cu erbivorele (insecte, acarieni, viermi, moluşte etc.)
este completată cu o bogată pedofaună (larve de insecte, viermi) ce constituie
lanţuri trofice saprofage intersectate în reţeaua trofică cu lanţurile erbivore.
Dispunerea speciilor de consumatori în structura spaţială a biocenozei se
corelează cu structura covorului vegetal. Complexitatea biocenozei asigură
posibilitatea de dezvoltare eşalonată a componentelor sale, astfel că la
nivelul agroecosistemelor de pajişti permanente se asigură saturarea
fenologică asociată cu o eficienţă ridicată în utilizarea resurselor din biotop
[Borza şi Coste 2002].
Prin exploatare, compoziţia şi structura biocenozei se modifică
corespunzător modului de intervenţie a omului care are ca tendinţă generală
simplificarea şi uniformizarea atât a biotopului cât şi a biocenozei
agroecosistemelor. În păşuni, omul acţionează la nivelul consumatorilor
primari: înlătură mamiferele erbivore sălbatice mari, înlocuindu-le prin 1-2
specii de mamifere domestice, ceea ce înseamnă reducerea reţelei trofice

88
naturale la un singur lanţ trofic dominant care antrenează cea mai mare parte
a biomasei vegetale aeriene. În fâneţe, acţiunea umană constă în înlăturarea
periodică prin cosit a biomasei vegetale aeriene şi utilizarea sa în hrana
animalelor domestice în afara biotopului ecosistemului respectiv. După
modul de exploatare şi tendinţa de desfăşurare a funcţiilor sale, fâneaţa se
apropie de culturile ierboase anuale. Legătura cu aceste agroecosisteme se
realizează mai evident prin intermediul pajiştilor cultivate care îmbină
caracterele de pajişti cu cele de culturi ierboase [Borza şi Coste 2002].
Păşunatul exercită o acţiune complexă, selectivă asupra întregului
ecosistem, modificându-i structura şi caracteristicile funcţionale. Rezultanta
acestor acţiuni constă în restrângerea compoziţiei floristice şi schimbarea
dominantelor corespunzătoare stadiului de climax pedoclimatic cu
dominante rezistente la păşunat, caracteristice agroecosistemului determinat
de către om. Structura manifestă o simplificare accentuată prin eliminarea
plantelor cu înălţimi ridicate şi proliferarea plantelor cu rozetă [Borza şi
Coste 2002].
Reţeaua trofică. Lanţul trofic dominant în păşuni şi fâneţe este plantă
 animal domestic  om.
Reţeaua trofică a pajiştilor naturale se modifică sub acţiunea
păşunatului ca urmare a schimbărilor survenite în biotop sau în covorul
vegetal şi ca urmare directă a activităţii speciilor domestice. Copitele
animalelor tasează solul, acţionând asupra unor consumatori legaţi de sol sau
de straturile inferioare ale ecosistemului. La o pajişte de păiuş roşu (Festuca
rubra), fauna de pe sol prezintă deosebiri mari între porţiunea nepăşunată şi
cea păşunată, în prima fiind avantajate speciile umidofile, iar în cea de a
doua - speciile xerofile. Suprafeţele golaşe ce apar pe păşuni favorizează
dezvoltarea larvară a speciilor xerofile, ca de exemplu lăcustele. Deoarece
păşunatul are ca urmare formarea permanentă de lăstari fragezi, numărul de

89
indivizi ai unor specii ce se hrănesc cu aceştia creşte (lăcuste, ploşniţe,
Sitona, Apion), pe când numărul unor specii mai adesea specializate
(chrisomelide, omizi de fluturi ş.a.), scade. Astfel, suprapăşunarea, pe unele
suprafeţe de pajişti din America de Nord, a dus la mărirea numărului de
insecte fitofage, comparativ cu situaţia dintr-o pajişte nepăşunată după cum
urmează: lăcuste de 9 ori, ploşniţe de 6 ori, furnici de 4-5 ori, cicade şi
cărăbuşi de 2 ori [Tischler 1965]. Având în vedere că acestea se hrănesc în
special cu primordii vegetale, se poate aprecia că fenomenul corespunde
proliferării nivelului consumatorilor primari (fitofagi) şi accentuării
concurenţei cu specia domestică. Păşunatul deranjează de regulă
consumatorii secundari (insecte şi acarieni prădători, vertebrate insectivore)
care controlează nivelul fitofagilor din pajiştile naturale, favorizând şi pe
această cale proliferarea fitofagilor în păşuni [Borza şi Coste 2002].
Lanţurile trofice parazitare se articulează în reţeaua trofică a
pajiştilor naturale ca verigi esenţiale şi caracteristice, în menţinerea
echilibrului acestora. Prin introducerea speciei domestice se modifică nu
numai lanţurile de tip erbivor, ci şi întregul ansamblu de lanţuri trofice
parazitare care se grefau obişnuit pe primele. Se înregistrează proliferarea
populaţiilor de paraziţi specifici animalelor domestice (bacterii, protozoare,
viermi, insecte etc.) existente în ecosistem sau introduse odată cu specia
domestică. Lanţurile parazitare având ca gazdă definitivă sau intermediară
animalele domestice determină scăderea şi/sau deteriorarea calitativă a
producţiei acestora (carne, ouă, lână, piei) şi face deseori imposibilă
extinderea unor specii domestice pe suprafeţe propice păşunatului: de
exemplu, muştele ţeţe, transmiţătoare ale tripanosomiazelor, reprezintă una
din cauzele neadaptării bovinelor din rase perfecţionate în unele regiuni
africane. Cercetările întreprinse asupra lanţurilor parazitare din păşuni relevă
creşterea populaţiilor de insecte (muşte, ţânţari, păduchi, ploşniţe), arahnide

90
(acarieni, păianjeni) şi viermi paraziţi, concomitent cu extinderea populaţiilor
de bacterii şi virusuri pentru care acestea constituie, de regulă, vectori sau
gazde intermediare [Borza şi Coste 2002].
Lanţurile trofice saprofage din ecosistemele de pajişti naturale
realizează mineralizarea biomasei vegetale şi animale, moarte (frunze, fructe,
rădăcini, dejecţii, cadavre de animale) cu viteză variabilă în funcţie de
condiţiile de biotop. În păşuni, se introduc în sol prin călcare, o bună parte
din resturile părţilor aeriene ale plantelor. Acestea, împreună cu resturile de
rădăcini concentrate mai ales în straturile superficiale ale solului, constituie
suportul nutritiv al unei bogate faune de consumatori care asigură
mineralizarea într-un ritm mai rapid decât în pajiştile naturale. Pedofauna
pajiştilor naturale permanente este dominată de viermi şi mai ales de râme
[Borza şi Coste 2002]. Acţiunea acestor viermi este foarte eficace în
menţinerea fertilităţii solului [Iordache şi Borza 2009].
În păşuni apare foarte important grupul de lanţuri trofice saprofage
care au ca efect descompunerea dejecţiilor produse de animalele domestice.
Aceste lanţuri completează lanţul trofic erbivor dominant, asigurând
utilizarea în continuare a energiei şi elementelor cuprinse în substanţele
organice din deşeurile nedigerate, până la mineralizarea lor completă.
Ţesătura de lanţuri trofice care asigură descompunerea bălegarului, trecută
mult timp cu vederea, are o importanţă deosebită, evidenţiată prin absenţa lor
pe păşunile australiene în primii ani după introducerea acolo a animalelor
domestice din Europa. Activitatea organismelor saprofage previne acoperirea
păşunilor cu bălegar, determină recircularea elementelor nutritive, previne
poluarea solului şi a vegetaţiei, echilibrează raportul graminee/leguminoase
favorizându-le pe primele, facilitează dezvoltarea râmelor şi a altor
nevertebrate ce afânează solul [Tischler 1975]. Descompunerea bălegarului
se face cu participarea unui număr extrem de mare de specii consumatoare

91
(larve de insecte, acarieni, viermi, protozoare, ciuperci, bacterii) [Borza şi
Coste 2002].
În fâneţe, cositul repetat executat de regulă la date calendaristice
apropiate are efect selectiv asupra populaţiilor de plante şi menţine în
biocenoză numai speciile de plante care reuşesc să asigure germeni de
reproducere şi să acumuleze substanţe de rezervă suficiente înainte de data
cositului sau pe cele care reuşesc să realizeze cele două cerinţe şi după
această dată. Cositul stimulează uniformizarea dezvoltării fenologice a
speciilor de plante, determinând apariţia de ecoforme perfect adaptate acestui
mod de exploatare [Borza şi Coste 2002].
În corelaţie cu dezvoltarea covorului vegetal şi intervenţia cositului,
se modifică şi compoziţia faunei fâneţelor şi raportul dintre efectivele
populaţiilor de consumatori. Cositul echivalează cu îndepărtarea aproape a
întregii biomase aeriene, ceea ce înseamnă restrângerea bazei trofice pentru
numeroase populaţii de consumatori (îndeosebi nevertebrate). Cositul
înseamnă totodată şi aridizarea bruscă a microclimatului din pajişti. Rezultă
că îndepărtarea fitocenozei existente, cu structura sa ajunsă aproape de
maturitate, înseamnă suprimarea a numeroase nişe ecologice şi crearea
treptată a altora. În urma cositului proliferează speciile preferant xerofile.
Imediat după cosit se declanşează dezvoltarea primordiilor vegetale şi
apariţia unei biomase proaspete care constituie hrană pentru fitofagi puţin
specializaţi. Momentul cositului corespunde cu o remaniere semnificativă a
structurii biocenozei, asemănătoare în multe privinţe cu cea produsă prin
păşunat, de aceea şi dinamica diverselor populaţii de consumatori urmează
tendinţe comune. Deoarece lanţul trofic dominant plantă  animal domestic
 om se desfăşoară în cazul fâneţelor în afara acestora, reţeaua trofică
naturală existentă nu mai este afectată, ca în cazul păşunilor, şi de prezenţa

92
masivă a populaţiei de animale domestice, ci numai de exportul brusc de
biomasă [Borza şi Coste 2002].
Exploatarea îndelungată a unei pajişti prin cosit aduce după sine
instalarea unui echilibru corespunzător stării de agroecoclimax cu alţi
parametri structurali şi funcţionali decât cei ai pajiştilor naturale. În absenţa
intervenţiei omului, fâneaţa se degradează, fiind înlocuită de altă biocenoză
corespunzătoare seriei naturale de succesiune (la noi se întinde în general
spre instalarea vegetaţiei forestiere). Fenomenul a fost bine observat la unele
rezervaţii naturale de fâneaţă (rezervaţia pentru ocrotirea bujorului de stepă
Paeonia tenuifolia la Zaul de Câmpie), unde prin renunţarea la cosit, din
raţiuni de ocrotire, a fost afectată însăşi existenţa plantei ocrotite adaptată la
regim de cosit periodic [Borza şi Coste 2002].
Productivitatea primară a agroecosistemelor de păşuni şi fâneţe se
realizează pe seama unui covor vegetal compus din hemicriptofite,
fotosintetic active aproape tot timpul anului, ceea ce face ca randamentul de
conversie a energiei solare în medie de 0,8-1,3% să întreacă media biosferei
şi să fie comparabil cu cel înregistrat la agroecosistemele de culturi ierboase
anuale din aceeaşi zonă geografică. Biomasa aeriană constituie fracţiunea
recoltabilă din producţia primară şi interesează în mod direct omul. Ea poate
fi crescută până la un anumit nivel, printr-o exploatare raţională constând din
optimizarea numărului de cosiri sau păşunări. Peste nivelul optim, biomasa
aeriană scade, ca urmare a reducerii sistemului radicular în corelaţie cu
reducerea aparatului foliar şi a compuşilor dirijaţi spre rădăcini [Borza şi
Coste 2002].
Stabilitatea internă (homeostazia). Agroecosistemele de păşuni şi
fâneţe permanente (naturale) păstrează în mare măsură mecanismele de
autoreglare caracteristice stărilor naturale anterioare exploatării de către om.

93
În consecinţă, ele realizează starea staţionară de agroecoclimax pe fondul
stabilităţii naturale, printr-o intervenţie redusă a omului [Borza şi Coste 2002].
Circulaţia substanţei în ecosistemul de păşuni păstrează în linii mari
caracteristicile ecosistemelor naturale, lanţul trofic dominant impus de om
prin introducerea speciei domestice se închide de regulă în limitele
ecosistemului. În acelaşi mod, numeroase lanţuri trofice susţinute de
consumatori naturali asigură circulaţia ciclică a elementelor nutritive.
Exportul de biomasă din păşune este reprezentat îndeosebi prin biomasa
animalelor sau a produselor lor şi este cu atât mai mare cu cât încărcătura de
animale şi productivitatea primară a păşunii este mai mare. Pe păşunile cu
productivitate redusă, exportul de biomasă se menţine la valori mici, astfel că
circulaţia substanţelor rămâne timp îndelungat în limite aproape constante.
Pe păşuni cu productivitate mare a covorului vegetal şi exploatare intensă cu
animale, exportul de elemente devine semnificativ şi menţinerea
productivităţii se realizează numai prin completarea acestora, odată cu
administrarea de fertilizanţi. În cazul fâneţelor, exportul de biomasă din
ecosistem este mai mare, iar revenirea elementelor nutritive se realizează
numai prin acţiunea omului. Cercetările privind efectul fertilizării pajiştilor
permanente şi temporare (semănate) arată că randamentul de recuperare a
elementelor nutritive este de regulă mai mare în aceste agroecosisteme decât
în restul culturilor agricole şi susţin ideea că fertilizarea pajiştilor permanente
reprezintă un mijloc de creştere a productivităţii [Borza şi Coste 2002].
Biomasa vegetală din păşuni şi fâneţe este indirect utilizată de către
om prin transformarea ei în biomasă sau produse ale animalelor domestice,
de regulă bovine sau ovine. Cel mai ridicat randament de conversie se obţine
la transformarea de către vaci a furajelor în lapte şi ajunge la valori de 13-
20%. La producţia de carne, randamentul conversiei energetice nu depăşeşte
nici la bovine şi nici la ovine 3 - 4%. Cu toată eficienţa redusă a acestui lanţ

94
trofic, utilizarea biomasei pajiştilor prin intermediul animalelor domestice
rămâne singura alternativă şi în viitorul apropiat al alimentaţiei umane
[Borza şi Coste 2002].

3.3.3. Plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi

Plantaţiile de pomi şi arbuşti (inclusiv cele de viţă de vie) sunt

agroecosisteme create de om după modelul ecosistemelor naturale forestiere,
localizate de regulă în biotopuri ocupate anterior de către acestea. De-a
lungul unei lungi perioade de agricultură tradiţională, ele se întindeau în zona
temperată pe suprafeţe apreciabile doar în regiunile colinare şi rareori în
lunci, în ambele cazuri alternând cu pădurile naturale de care se apropie
printr-o serie de caractere comune, manifestate atât la nivelul biotopului cât
şi al biocenozei [Borza şi Coste 2002].
Biotopul. Bazinele pomicole tradiţionale (de tip exhaustiv)
corespunzătoare tipului extensiv, situate la noi în regiunea colinară şi de podiş,
constituie agrobiomuri complexe dispersate în condiţii orografice,
microclimatice şi edafice foarte variate. Variaţiile expoziţiei, înclinaţiei şi
substratului determină o heterogenitate corespunzătoare a biotopurilor la nivel
pedologic şi microclimatic. Această heterogenitate este evidentă atât în cadrul
agrobiomului cât şi al fiecărui agroecosistem în parte [Borza şi Coste 2002].
Plantaţiile intensive şi superintensive de pomi şi arbuşti fructiferi
(inclusiv plantaţiile de viţă de vie) se deosebesc destul de mult de cele
tradiţionale extensive, tinzând prin caracteristicile lor generale spre
agroecosistemele de culturi ierboase. Ele ocupă biotopuri uniformizate prin
acţiunea omului care modelează substratul [Borza şi Coste 2002].

95
 Biocenozele sunt edificate de plante lemnoase fanerofite şi au
compoziţie şi structură complexă. În livezile tradiţionale, extensive, speciile
pomicole sunt plantate în amestec sau ca singură specie, au suprafeţe reduse
şi sunt dispuse în mozaic, generând în acest ultim caz o diversitate mare la
nivel regional. Pomii şi arbuştii cultivaţi realizează un microclimat
caracteristic determinat atât de specie, cât şi de sistemul de cultură. Există în
general porţiuni umbrite şi porţiuni expuse radiaţiei solare ce pot să alterneze
în timpul zilei. Ca urmare, stratul ierbos, edificat în general de graminee,
formează sinuzii imbricate indicatoare de microclimat şi substrat pedologic. În
coroana arborilor fructiferi se dezvoltă un număr mare de specii parazite de
bacterii şi ciuperci, constituind consorţii complexe. Zoocenoza spontană
caracteristică plantaţiilor şi viilor tradiţionale este constituită din specii
numeroase, mai ales insecte, acarieni şi păsări, ale căror efective rămân
moderate, fiind reglate prin intermediul unei reţele de interacţiuni trofice şi
biochimice [Borza şi Coste 2002].
În plantaţiile intensive şi superintensive biocenoza este edificată pe
suprafeţe mari de o singură specie şi deseori de un singur soi al speciei
pomicole. Acestea realizează de regulă densităţi ridicate, corelate cu o talie
redusă. Tendinţa de îndesire şi talia redusă modifică parametrii obişnuiţi ai
climatului în sensul uniformizării sale spre caracteristicile unui climat de
tufişuri. Stratul ierbos este înlocuit prin culturi intercalate (ovăz, borceag,
batate etc.) sau pur şi simplu înlăturat prin praşile repetate sau erbicidare.
Aceasta are ca efect eliminarea funcţiei de protecţie a solului de către stratul
ierbos, concomitent cu diminuarea bazei trofice pentru numeroase specii de
consumatori. În consecinţă, numărul de specii consumatoare se reduce, iar
cele rămase sunt supuse unui control biocenotic mai lejer, ceea ce creează
pericolul dezvoltării explozive a fitofagilor [Borza şi Coste 2002].

96
 Reţeaua trofică este dominată ca şi în cazul altor agroecosisteme de
către om, care se comportă ca frugifor, el consumă fructele din ecosistem
stabilind astfel un lanţ trofic simplu plantă  om  specii detritivore. În
afara acestui lanţ se dezvoltă numeroase alte lanţuri trofice de tip erbivor şi
parazit susţinute de speciile spontane. Lanţurile trofice erbivore se edifică pe
seama consumului de organe vegetative şi fructe de către fitofagi sau prin
absorbţia de sevă elaborată de către paraziţii vegetali (ciuperci, bacterii) şi de
către fauna sugătoare de sevă. Lanţurile trofice saprofite realizează
mineralizarea biomasei vegetale moarte prin consumul acesteia de către
fauna şi flora saprobiontă de la suprafaţa solului şi din straturile superficiale
ale acestora. Se remarcă în reţeaua trofică a acestor agroecosisteme
importanţa majoră a consumatorilor de gradul I şi gradul II, precum şi a
paraziţilor şi consumatorilor fitofagi. Aceştia din urmă amorsează lanţuri
bazate pe hiperparazitism ca nişte diverticule ale lanţului trofic erbivor
[Borza şi Coste 2002].
Atât fenomenul de prădătorism cât şi hiperparazitismul joacă rol
major în menţinerea la efective scăzute a populaţiilor dăunătoare de fitofagi
din livezile extensive. Datele referitoare la o pasăre cum este graurul (Sturnus
vulgaris), recunoscută ca dăunătoare în arealul de iernare sau chiar şi la noi în
perioada de toamnă [Korodi-Gall 1962], menţionează că în timpul
reproducerii o pontă compusă din 5 pui consumă până la maturitatea circa 2,5
kg hrană, compusă din peste 6000 de indivizi de insecte (coleoptere,
ortoptere, diptere ş.a.), acarieni şi viemi, din care peste jumătate dăunători
activi ai pomilor fructiferi. Fenomenele de prădătorism şi hiperparazitism,
destul de puţin avute în vedere până acum, ar putea fi mult mai eficient
utilizate în combaterea integrată a dăunătorilor (agricultura ecologică,
agricultura biologică). Aceste relaţii trofice pot fi redate schematic conform
figurii 3.4. [Borza şi Coste 2002]:

97
 Plantă (P)  erbivor (fitofag) C1  prădător C2
 
parazit C2 parazit C3

parazit C3 (hiperparazitism)

Figura 3.4. Relaţii trofice într-un agroecosistem pomicol

[Borza şi Coste 2002]

Stabilitatea internă (homeostazia)

Plantaţiile extensive, dispun de o mare capacitate de menţinere a
stabilităţii interne şi, în consecinţă, starea lor de agroecoclimax poate fi uşor
atinsă prin participarea redusă a omului şi contribuţia masivă a mecanismelor
reglatoare naturale [Borza şi Coste 2002].
Biomasa exportată ca recoltă din livezile extensive reprezintă un
procent redus faţă de biomasa totală, fapt ce nu stânjeneşte circulaţia
substanţei şi energiei. Acestea se desfăşoară după modelul natural,
caracterizat prin circulaţia ciclică a elementelor şi scurgerea continuă a unui
flux de energie de provenienţă aproape exclusiv solară.
Investiţia de energie realizată de către om în livezile extensive este
redusă, fiind mai mare în fazele de înfiinţare a plantaţiei, iar apoi, la
maturitatea acesteia, aproape neglijabilă. Omul intervine în agroecosistemele
intensive prin dese stropiri cu pesticide şi lucrări agrotehnice care au
profunde efecte perturbatoare asupra echilibrelor biocenotice. Fenomenul
echivalează cu instituirea în timp a unei variaţii pronunţate a condiţiilor
oferite de ecosistem consumatorilor, ceea ce se traduce prin fluctuaţii
corespunzătoare ale efectivelor lor populaţionale. Menţinerea la niveluri
reduse ale populaţiilor de dăunători reprezintă problema esenţială a acestor

98
agroecosisteme, care nu mai poate rezulta din interrelaţiile cenotice, ci numai
prin intervenţia reglatoare a omului, cu investiţii apreciabile de energie
externă [Borza şi Coste 2002].
Exportul de recoltă din plantaţiile intensive atinge proporţii
semnificative faţă de biomasa speciilor pomicole tot mai reduse ca talie,
secătuind solul în elemente nutritive. La acesta se mai adaugă şi exportul
realizat prin culturile ierboase intercalate şi prin eroziunea pluvială.
Funcţionarea acestor agroecosisteme cu realizarea unei productivităţi ridicate
este posibilă numai prin completarea elementelor exportate cu fertilizanţi
proveniţi din exterior [Borza şi Coste 2002].

3.3.4. Culturi protejate

Agroecosistemele de culturi protejate sunt generate pe suprafeţe

apreciabile de agricultura modernă a ţărilor din zona temperată şi urmăresc
prelungirea perioadei de vegetaţie a unor plante legumicole sau ornamentale
în perioade cu condiţii nefavorabile. La acestea se adaugă în ultimii ani
culturile de talofite destinate producerii de resurse de hrană pentru om şi
animale, în bazine cu condiţii ecologice strict controlate. Primele
agroecosisteme de acest tip au fost răsadniţele, destinate să protejeze
culturile în primele stadii de dezvoltare, care apoi îşi încheiau ciclul biologic
până la recoltare într-un alt biotop, specific culturilor ierboase de câmp.
Înfiinţarea agroecosistemelor de seră în care culturile sunt protejate pe
întreaga perioadă de dezvoltare a fost posibilă numai odată cu utilizarea
energiei fosile [Borza şi Coste 2002].
Biotopul agroecosistemelor de seră este realizat şi strict controlat de
către om care investeşte cantităţi mari de energie pentru reglarea permanentă

99
a factorilor ecologici de microclimat şi nutriţie minerală în raport cu
necesităţile plantei cultivate. Profunzimea acestei reglări depinde de nivelul
cunoştinţelor omului privind ecologia speciei cultivate de-a lungul
dezvoltării sale fenologice şi de interacţiunile din cadrul biocenozei.
Biotopul manifestă un grad foarte ridicat de omogenitate care se menţine cu
puţine modificări şi în timp [Borza şi Coste 2002].
Biocenoza acestor agroecosisteme rămâne nesaturată prin cultivarea
cu precădere a unei singure specii, prin înlăturarea buruienilor şi controlul
strict al bolilor şi dăunătorilor [Borza şi Coste 2002].
Reţeaua trofică. Conexiunile trofice de la nivelul biocenozelor se
realizează pe baza reţelei existente anterior în agroecosistemele neprotejate,
lanţul dominant fiind plantă  om. Ele se modifică însă sub aspect cantitativ
prin favorizarea unor anumite specii de consumatori primari de către climatul
cald şi umed. În aceste agrosisteme se produce şi proliferarea
microorganismelor parazite care determină boli de tipul virozelor,
bacteriozelor, micozelor, sau a paraziţilor sugători de sevă ca afidele,
dipterele, nematozii ş.a. Adesea, pe fondul relaţiilor existente, apar lanţuri
noi, determinate de consumatori fitofagi importaţi din ţinuturi mai calde,
cum este musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum), care în timpul
verii trece şi în agroecosistemele neprotejate din jur. Consumatorii secundari
care dezvoltă lanţuri trofice bazate pe prădătorism (animale răpitoare) şi
hiperparazitism sunt împuţinaţi ca urmare a reducerii consumatorilor fitofagi
şi a fluctuaţiilor mari ale efectivelor lor. Nişele trofice ale acestui tip de
agroecosistem sunt profund nesaturate. În consecinţă, nivelurile superioare
ale piramidei trofice exercită o slabă acţiune de control asupra
consumatorilor fitofagi, cu permanentă tendinţă de dezvoltare explozivă a
populaţiilor lor. Menţinerea la niveluri reduse a acestora se realizează prin
acţiuni drastice de combatere care încarcă şi mai mult investiţia de energie, şi
aşa mare, destinată realizării microclimatului [Borza şi Coste 2002].

100
 Producţia primară a biocenozei este reprezentată aproape exclusiv
prin biomasa realizată de planta de cultură. În cea mai mare parte, biomasa
aeriană este îndepărtată din biotop, fie pentru utilizarea ca recoltă, fie pentru
eliberarea rapidă a terenului în vederea unui nou ciclu de producţie.
Consecinţa exportului masiv de biomasă este reducerea bazei trofice pentru
reducătorii din sol şi perturbarea raportului normal dintre populaţiile lor,
concomitent cu înlocuirea circulaţiei ciclice cu o circulaţie accentuat liniară.
Perpetuarea agroecosistemului la niveluri ridicate de productivitate este
posibilă numai prin completarea corespunzătoare a pierderilor cu fertilizanţi
organici (care asigură eliberarea treptată a elementelor nutritive prin
activitatea descompunătorilor) sau cu fertilizanţi minerali aplicaţi eşalonat
(pentru prevenirea levigării lor) [Borza şi Coste 2002].
Stabilitatea internă (homeostazia) se poate asigura numai cu
intervenţia masivă a omului. Analiza energetică a agroecosistemelor
protejate arată că toate se menţin numai pe baza unei investiţii energetice din
partea omului, mult superioară agroecosistemelor similare din condiţii de
câmp. Sub aspectul eficienţei ecologice a acestei investiţii, cele două tipuri
de agroecosisteme protejate (răsadniţe/solarii şi sere) se plasează în situaţii
total diferite [Borza şi Coste 2002]:
- Răsadniţele/solariile asigură parcurgerea perioadei de creştere lentă
a aparatului foliar al plantelor de cultură într-o perioadă premergătoare
sezonului favorabil de vegetaţie, de aceea după transplantarea în câmp
investiţia energetică este recuperată prin fotosinteza intensă pe tot parcursul
perioadei de vegetaţie; utilizarea acestora determină, de fapt, prelungirea
perioadei favorabile de vegetaţie;
- Agroecosistemele de seră, în care planta vegetează până la
recoltarea produsului agricol, nu se justifică energetic, deoarece cantitatea de
energie înglobată în produsul alimentar obţinut (exemplu: castraveţi, tomate,

101
ardei etc.) este mult sub conţinutul de energie investită. Se recunoaşte faptul
că aceste agroecosisteme oferă alimente vegetale proaspete într-un anotimp
când ele lipsesc în mod normal, dar completarea acestor alimente s-ar putea
face pe alte căi cu mai puţină cheltuială de energie. Crearea
agroecosistemelor de seră nu a fost dictată de rezolvarea pe scară largă a
unor probleme esenţiale de alimentaţie, ci mai ales de conjuncturi
economice, vizând valorificarea cu profit cât mai mare a unor resurse
energetice. În condiţiile actualei crize energetice, agroecosistemele de seră
trebuie orientate spre utilizarea surselor de energie
alternativă/neconvenţională.

3.3.5. Complexe zootehnice de creştere intensivă a animalelor

Aceste agroecosisteme au fost create de zootehnia modernă pentru

obţinerea de producţii mari, constante. La baza lor stă concentrarea într-un
spaţiu restrâns a unui număr mare de consumatori primari, reprezentaţi de
animale domestice. Fiecare dintre complexele zootehnice poate fi considerat
ca segment al unui agroecosistem mai larg, în care el reprezintă nivelul
consumatorilor primari introduşi şi menţinuţi de către om. În acelaşi timp, un
complex zootehnic se poate aborda şi prin prisma unui agroecosistem cu
parametri structurali şi funcţionali proprii, a cărui existenţă este condiţionată
de importul permanent de biomasă din exterior. Acest tip de agroecosistem
are drept corespondenţi printre ecosistemele naturale - ecosistemele
heterotrofe (sau minore) din peşteri şi abisurile oceanelor, lipsite de
producători primari [Borza şi Coste 2002].
Biotopul. Condiţiile de biotop vizează îndeosebi întreţinerea în
adăposturi a unui microclimat (temperatură, umiditate, luminozitate etc.)

102
care să asigure pentru fiecare specie o productivitate maximă, indiferent dacă
aceste condiţii corespund sau nu optimului biologic al speciei, fixat genetic
de-a lungul filogeniei acesteia. Exemplu în acest sens stă iluminatul
adăposturilor şi spaţiul de deplasare asigurat indivizilor, care nu corespund
decât optimului productiv [Borza şi Coste 2002].
Biocenoza. Complexele zootehnice concentrează animale domestice
aparţinând unei specii şi deseori unei singure rase cu performanţe productive
ridicate. Indivizii sunt repartizaţi în adăposturi şi boxe pe categorii de vârstă
şi sexe, constituindu-se populaţii omogene genetic şi fenotipic, ceea ce
influenţează profund starea biologică şi productivă a acestora. Astfel, la
animalele crescute în adăposturi se observă modificări de comportament
datorate omogenităţii populaţionale şi aglomerării în biotopul uniform,
manifestate prin pierderea instinctului de teritorialitate şi a instinctului
matern, creşterea agresivităţii, instalarea unei stări de stress mai mult sau mai
puţin generalizat, reducerea imunităţii [Borza şi Coste 2002].
Reţeaua trofică. Omul are interesul să menţină în ecosistem o stare
maximă de nesaturare a nişelor ecologice prin înlăturarea oricăror specii în
afara celei care asigură producţia. Cu toate acestea, animalele domestice sunt
însoţite în adăposturi şi de alte specii de consumatori care pătrund din
ecosistemele învecinate şi exercită fie activitatea de concurenţă pentru hrană
(ca în cazul rozătoarelor), fie mai ales activitate parazitară, instituind lanţuri
trofice cu manifestare patogenă caracteristică fiecărui tip de complex.
Nesaturarea nişelor ecologice din ecosistem, favorizează la nivel
macroscopic dezvoltarea explozivă a unor populaţii de microorganisme şi
saturarea nişelor la nivel microscopic. În complexele de animale predomină
microorganismele condiţionat patogene, în cele mai multe cazuri
constatându-se o dezvoltare intensă a speciilor producătoare de pneumonii,
gastroenterite, salmoneloze, pasteureloze ş.a. Se constată, de asemenea,

103
diferenţierea după aplicarea de antibiotice în furaje, apariţia de tulpini de
microorganisme rezistente la antibiotice şi dezvoltarea atipică a populaţiilor
cu manifestări patologice lente. Devin astfel favorizate populaţiile de
microorganisme la care germenii se transmit direct sau prin intermediul
speciilor spontane din adăposturi (viermi, insecte, rozătoare etc.).
Manifestarea caracterului patogen al speciilor de microorganisme din
complexele zootehnice este favorizată de omogenitatea genetică a
populaţiilor de animale domestice [Borza şi Coste 2002].
Baza trofică a animalelor din complexele zootehnice este
reprezentată prin culturi furajere (şi mai puţin prin specii din fâneţe)
învecinate sau situate deseori la distanţe mari. Ca urmare, aprovizionarea cu
furaje se realizează printr-o concentrare a acestora de pe arii întinse, cu
investiţii apreciabile de energie şi mijloace tehnice. Se înregistrează în felul
acesta o disjuncţie extremă între nivelul producătorilor ce realizează baza
trofică şi nivelul consumatorilor, ceea ce are consecinţe evidente asupra
circulaţiei generale a materiei şi energiei [Borza şi Coste 2002].
Productivitatea. Performanţele productive ale animalelor utilizate în
complexele zootehnice se manifestă prin randamente ridicate de conversie a
energiei şi proteinei din furaje în energie şi proteină de natură animală, ce
poate să ajungă până la un raport de 1:4 în cazul speciilor monogastrice
(porcine, păsări). La creşterea acestui randament contribuie, pe lângă
valoarea biologică a raselor, şi procesul de reducere la minimum a funcţiilor
fiziologice de căutare a hranei şi optimizare a compoziţiei raţiei alimentare.
Considerând doar procesul de transformare a furajelor în biomasă animală,
randamentul energetic apare foarte ridicat, dar acest fapt nu reprezintă decât
o verigă dintr-un şir de activităţi consumatoare de energie destinate
producerii şi prelucrării, transportului şi administrării hranei animalelor.

104
Luând în calcul şi aceşti parametri, randamentul de conversie energetică
devine mult mai mic [Borza şi Coste 2002].
Principalele furaje utilizate în raţia alimentară a animalelor din
complexele zootehnice sunt de tipul concentratelor provenite din cereale şi
leguminoase completate uneori cu produse de origine animală (făină de
peşte, făină de carne). Completarea raţiilor animalelor crescute în complexe
cu proteină de origine animală le plasează în mod paradoxal în aceeaşi nişă
ecologică cu omul, transformându-le în unele cazuri din erbivore în
omnivore. Aceste furaje conţin cantităţi apreciabile de compuşi utilizabili
direct în dieta umană, fapt ce evidenţiază relaţii de concurenţă între
animalele crescute în complexe intensive şi specia umană, acut manifestate
în ţări cu resurse alimentare modeste [Borza şi Coste 2002].
Stabilitatea internă (homeostazia). Controlul omului asupra
populaţiilor din complexele de creştere intensivă, manifestat prin crearea
unor biotopuri artificializate şi prin stabilirea efectivelor de animale, se face
cu consumuri mari de energie. Aceste consumuri trebuie global evaluate încă
de la proiectarea complexelor [Borza şi Coste 2002].
Complexele de creştere intensivă a animalelor generează serioase
probleme ecologice din cauza producerii, într-un spaţiu restrâns, a unor
concentraţii mari de reziduuri digestiv-metabolice. Deoarece reziduurile sunt
evacuate prin spălarea cu apă, rezultă că aceste ecosisteme sunt producători
majori de ape uzate cu un puternic potenţial de poluare a ecosistemelor din
jur. Caracterul poluant este determinat prin încărcătura mare de substanţe
organice, populaţii de microorganisme, detergenţi, antibiotice etc. ce produc
o serie de perturbări în ecosistemele adiacente [Borza şi Coste 2002].
În afara problemelor de poluare pe care le comportă reziduurile de la
complexele zootehnice, se pune şi problema utilizării biomasei pe care aceste
reziduuri o mai conţin prin antrenarea ei în circuite trofice închise care să

105
asigure recuperarea elementelor nutritive şi a energiei. Stabilizarea
reziduurilor de la complexele zootehnice şi utilizarea lor în condiţii de
protecţie a ecosistemelor înconjurătoare vizează două direcţii principale
[Borza şi Coste 2002]:
- Includerea acestor reziduuri în circuite naturale astfel ca ele să nu
polueze mediul ambiant, ci să devină pe cât posibil utile în producţia de
hrană. Această direcţie de utilizare a deşeurilor zootehnice poate manifesta
variante numeroase, deseori complementare cum sunt: utilizarea ca
îngrăşământ organic pe terenurile agricole, administrat direct prin irigare cu
ape uzate sau compostat prin fermentaţie; utilizarea ca sursă de energie cu
producere de biogaz în staţii speciale; utilizarea reziduurilor ca sursă de
hrană pentru microorganisme furajere cum sunt: alge (Chlorella,
Scenedesmus, Spirulina), drojdii şi ciuperci (Torula (Torulopsis, Candida),
Trichoderma) sau pentru insecte şi viermi producători de proteină furajeră.
- Reciclarea acestor reziduuri ca surse de hrană pentru animale chiar
în complexele zootehnice. Această direcţie propune utilizarea unei părţi a
reziduurilor de la complexele zootehnice în furajarea directă a animalelor
domestice prin intermediul unor procese de coprofagie dirijată. Ideea
porneşte de la conţinutul ridicat de substanţe nutritive pe care îl mai au
dejecţiile unor animale domestice, ca de exemplu cele ale iepurilor, şi de la
observarea unor fenomene de auto- sau heterocoprofagie naturală la unele
specii. Se apreciază că păsările pot deveni donatori universali de dejecţii
destinate, după autoclavare, completării raţiilor furajere ale rumegătoarelor
din complexele zootehnice, întrucât ele conţin (în cazul găinilor ouătoare şi
puilor) mai mulţi compuşi de azot decât seminţele de leguminoase, 1/3 din
energia seminţelor de cereale şi de 10 - 15 ori mai multe săruri decât aceste
seminţe.

106
 3.4. Agricultura durabilă
(sustenabilă, ecologică, ecocompatibilă, integrată)

3.4.1. Agricultura durabilă – concept şi obiective

Conceptul de agricultură durabilă

Agricultura durabilă (sustenabilă, ecologică, ecocompatibilă,
integrată) [Puia şi Soran 1977; Puia şi Soran 1982] este un concept iologic
din aplicarea principiilor de dezvoltare durabilă în agricultură, utilizat mai
ales după instituţionalizarea acestora pe plan internaţional şi reprezintă o
ultimă iologi de agricultură, mai exact viitorul agriculturii [Borza şi Coste
2002].
Agricultura durabilă (sustenabilă, ecologică) este acel tip de
agricultură, care îşi propune să promoveze ecosisteme agricole bazate pe
legile generale de structurare şi funcţionare ale biosferei, capabile să
asigure iologi îndelungat producţii ridicate şi echilibrul cu celelalte
elemente ale mediului înconjurător [Borza şi Coste 2002].
Agricultura durabilă înseamnă utilizarea unor sisteme de cultivare a
pământului care să satisfacă atât cantitativ cât şi calitativ nevoile curente
ale omenirii fără să compromită cerinţele sau opţiunile viitoarelor generaţii
şi totodată fără să provoace deteriorarea ireversibilă a mediului natural
[Puia şi colab. 2001].
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) a
formulat în anul 2000 următoarea definiţie a agriculturii durabile:
“Agricultura durabilă înseamnă producţie agricolă viabilă economic şi
care să nu degradeze mediul pe termen lung” [263].

107
 În acelaşi context, durabilitatea în agricultură este definită de unii
autori ca „managementul cu iologi al resurselor în scopul satisfacerii
necesităţilor umane, cu menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii mediului şi
conservarea resurselor” [Borza şi Coste 2002].
Abordarea problemelor agriculturii durabile şi a măsurilor de tranziţie
spre acest tip de dezvoltare presupune stabilirea nivelului de referinţă
( iolog agricol global, iolog agricol naţional sau regional, exploataţie), a
criteriilor şi indicilor de apreciere a durabilităţii ( iologic e măsurabili sau
aprecieri calitative) [Borza şi Coste 2002].
Indicatorii de apreciere a durabilităţii în agricultură sunt iologi de
dificil de utilizat, deoarece ei diferă fundamental între ei ca domeniu de
referinţă şi grad de relevanţă. Cu toate acestea, este necesar să fie trataţi
împreună şi să genereze concluzii şi soluţii accesibile unui public larg, cu
educaţie de bază şi ocupaţii foarte diferite [Borza şi Coste 2002].
Modelul utilizat de Comisia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
Durabilă (CSD) [272] şi de OECD 1997 [264] distinge trei clase de
indicatori care iologi durabilitatea [Borza şi Coste 2002]:
- presiunile asupra mediului exercitate de către activitatea oamenilor,
iologic şi de altă natură ( iologic de management şi utilizare a resurselor);
- starea mediului (climat, apă, sol, biodiversitate, peisaj, calitatea
produselor);
- răspunsul societăţii la schimbările survenite la nivelul presiunii şi
răspunsului (etică, legislaţie, reglementări economice, informare, răspunsul
consumatorilor şi fermierilor).
Apartenenţa indicatorilor la una dintre aceste clase nu este absolut
strictă, putând să fie încadrate după modul de abordare la una sau alta dintre
aceste categorii. Utilizarea în analiză a acestor indicatori permite să se

108
distingă câteva criterii importante de evaluare a durabilităţii în agricultură
[Barloy 1997, Yli-Viikari 1999, citaţi de Borza şi Coste 2002]:
1. Criteriul economic – serveşte la aprecierea a cel puţin două aspecte
ale durabilităţii: viabilitatea şi autonomia sistemului de producţie agricolă.
2. Criteriul tehnologic – vizează trei aspecte importante privind: a).
asigurarea productivităţii; b). punerea în valoare în mod optim a resurselor
naturale; c). adaptabilitatea la condiţiile pieţei, ceea ce presupune
elasticitatea ridicată a procesului tehnologic.
Indicatorii tehnologici ai durabilităţii rezultă din monitorizarea pe
termen lung a practicilor de management agricol sau utilizare a pământului şi
energiei şi altor resurse naturale investite.
3. Criteriul ecologic – este prioritar pentru asigurarea durabilităţii pe
termen lung, acest criteriu include un număr foarte mare de indicatori
privind: starea solului, a apei, a aerului, biodiversitatea, bunăstarea.
4. Criteriul social. Durabilitatea în sens social este asigurată de
calitatea vieţii şi de distribuţia echitabilă a bunurilor. Repartiţia resurselor şi
a puterii trebuie să permită fiecărui individ să-şi satisfacă necesităţile umane
de bază ca hrana, apa, locuinţa şi, la un nivel mai ridicat, necesităţile sociale
şi culturale ca securitatea individuală, pacea şi recreerea [Brown şi colab.
1987]. În cazul agriculturii, există patru indicatori ai durabilităţii sociale care
se referă la [262]:
- reacţiile consumatorilor;
- răspunsurile sistemului agroalimentar (schimbări în tehnologie,
adaptare la standardele de calitate);
- deprinderile fermierilor (schimbări în management, cooperarea între
fermieri, grad de instruire, atitudinea conservatoare şi capacitatea de
planificare);
- politicile guvernamentale.

109
 Pentru implementarea progresivă a principiilor de agricultură
durabilă, statele şi grupele de state elaborează principii la care aliniază
politica lor agricolă şi de mediu, punând în practică diferite tipuri de
intervenţii. Aceste intervenţii asociază reglementările (juridice) directe,
instrumentele economice, procesele/programele de formare şi persuasiunea
[J. Barloy 1997].
Tranziţia spre agricultura durabilă înseamnă revenirea la multiplele
funcţii pe care aceasta le-a avut înainte de intensivizare, care a exacerbat în
mod periculos doar funcţia de producere de hrană sau alte bunuri de utilitate
economică. Funcţiile de protecţie a mediului, de conservare a resurselor, de
recreere, culturală şi estetică, sunt attribute ale ale unei îndeletniciri agricole
de durată.
Agricultura durabilă (sustenabilă, ecologică) nu înseamnă o revenire
nostalgică la agricultura tradiţională, premergătoare mecanizării şi
chimizării, ci înseamnă îmbinarea celor mai noi cunoştinţe şi mijloace
tehnologice cu practicile agricole tradiţionale în scopul asigurării unui
randament de durată al viitoarei agriculturi.
Obiectivele agriculturii durabile (sustenabile, ecologice) urmăresc
[Borza şi Coste 2002]:
- să evite efectele nefavorabile cauzate de defrişarea pădurilor,
eroziunea solurilor, cultivarea empirică a pământului, irigarea neştiinţifică,
suprapăşunarea;
- să evite folosirea neraţională a fertilizanţilor chimici;
- să înlăture efectul poluant al pesticidelor asupra mediului şi
alimentelor;
- să evite afectarea (uneori gravă) a ciclurilor biogeochimice a
principalelor elemente nutritive;

110
 - să evite izolarea şi hipertrofierea unor verigi ale lanţurilor trofice
prin separarea dintre cultura plantelor agricole şi creşterea animalelor în
complexe.
Agricultura durabilă îşi propune atingerea acestor obiective ca un
sistem intensiv, de înaltă productivitate, altfel ea ar fi respinsă din raţiuni
economice.

3.4.2. Principiile agriculturii durabile (sustenabile, ecologice)

Principiile de bază ale agriculturii durabile (sustenabile, ecologice)

sunt [Borza şi Coste 2002]:
1. Diversificarea şi înbinarea echilibrată a agroecosistemelor şi
ecosistemelor naturale în funcţie de vocaţia ecologică a teritoriului.
2. Refacerea ciclurilor biogeochimice ale principalelor elemente
nutritive, prin:
- revenirea (în parte) a substanţelor organice exportate cu recolta,
sub formă de fertilizanţi organici;
- utilizarea de fertilizanţi chimici greu solubili şi în cantităţi mici;
- dezvoltarea de ferme zootehnice optime care să valorifice
surplusul de producţie vegetală.
3. Reducerea consumului de energie tehnologică (în special cea din
surse neconvenţionale) pe seama obţinerii şi folosirii energiei obţinute din
biomasa vegetală (deexemplu: ulei de rapiţă, alcool ş.a.).
4. Utilizarea mecanismelor biochimice şi a interrelaţiilor dintre
speciile din agroecosisteme în stimularea productivităţii, respectiv:
- promovarea soiurilor şi raselor valoroase provenite din genofondul
local şi cu stabilitate ecologică mare;

111
 - asigurarea dezvoltării individuale şi a rezistenţei prin nutriţie
echilibrată;
- mărirea productivităţii prin stimularea relaţiilor alelopatice
pozitive (culturi mixte, rotaţia culturilor).
5. Controlul consumatorilor spontani din agroecosisteme (boli,
dăunători) prin metode de combatere integrată.
6. Reducerea efectelor negative de lungă durată asupra mediului
înconjurător, prin:
- reducerea sau excluderea poluării chimice;
- conservarea fertilităţii solului;
- protecţia solului împotriva eroziunii;
- protejarea genofondului spontan;
- integrarea armonioasă în peisaj.
7. Realizarea de producţie diversificată la nivel regional şi asigurarea
calităţii alimentelor.
8. Utilizarea eficientă a forţei de muncă umană.
9. Promovarea concepţiei holiste (integratoare) despre relaţiile om-
natură care să asigure dezvoltarea durabilă a societăţii umane în concordanţă
cu menţinerea echilibrului ecologic.
Agricultura durabilă promovează următoarele mijloace de combatere
a dăunătorilor, bolilor şi buruienilor pentru atingerea şi menţinerea
echilibrului ecologic în agroecosisteme [Borza şi Coste 2002]:
- Lupta biologică = presupune utilizarea comportamentului unor
organisme biologice de a anihila efectul dăunător al altora, în acţiunea de
protecţie a plantelor cultivate (cu un consum minim de substanţe toxice şi
energie). Exemple: virusuri, ciuperci antagonice, entomofagi (consumatori
de ordin secundar) ce se hrănesc cu insecte; insecte fitofage pentru
combaterea buruienilor; utilizarea feromonilor sexuali şi a unor hormoni în

112
acţiunea de combatere a dăunătorilor. Lupta biologică rămâne o armă de
luptă de mare perspectivă, deşi vizează un spectru redus din totalul
dăunătorilor, bolilor şi buruienilor.
- Combaterea integrată = este o strategie care cuprinde toate
procedeele de luptă eficiente cunoscute (metode agrotehnice, mijloace
biologice, mijloace fizice, mijloace chimice), pe care le combină în funcţie
de nevoi, cu rezultatele cele mai bune. Combaterea integrată asigură totodată
fertilitatea solului şi calitatea mediului. După unele opinii, combaterea
integrată va fi singura cale de protecţie fitosanitară a culturilor în cadrul
sistemelor de agricultură ecologică.
Legat de agricultura durabilă, trebuie amintită şi o altă versiune de
agricultură – agricultura organică [Hodges 1981] sau agricultura biologică
[Aubert 1977].
După C. Aubert (1977), agricultura biologică este o concepţie nouă,
fondată pe respectul ordinii naturale, pe încredere totală în forţele vieţii
solului, plantelor, animalelor, pentru a fi mai bine omului [Borza şi Coste
2002].
Agricultura biologică este considerată uneori o agricultură retrogradă,
care se întoarce la trecut, o agricultură cu puţină muncă şi fertilizare zero sau
în care agricultorul se mulţumeşte cu înfiinţarea şi recoltarea culturii, lăsând
restul pe seama naturii [Borza şi Coste 2002].
De fapt, agricultura biologică este o concepţie nouă, o metodă
modernă care profită de progresele realizate de agricultura convenţională,
încercând prin tehnici eficace şi fundamentate ştiinţific, să evite efectele
agriculturii intensive [Borza şi Coste 2002].
Obiectivul agriculturii biologice este de a menţine solurile la un nivel
înalt de fertilitate, pentru a asigura, în belşug şi prosperitate, sănătatea
oamenilor şi a animalelor prin consumul de alimente de calitate, de a obţine

113
alimente suficiente şi de mare valoare nutritivă, dar prin mijloace şi metode
strict naturale şi în condiţiile păstrării unei fertilităţi perene a solului [Borza
şi Coste 2002].
Această formă de agricultură preconizează dezvoltarea simultană,
într-un context armonizator, a cultivării plantelor şi creşterii animalelor.
Consecinţa acestei relaţii trebuie să o reprezinte favorizarea activităţii
biologice de la nivelul solului şi creşterea cantităţii de humus din sol. Sunt
strict interzise fertilizările chimice şi utilizarea pesticidelor. Lucrările solului
sunt de obicei superficiale, profunzimea stratului arabil obţinându-se prin
cultivarea plantelor cu rădăcini adânci [Borza şi Coste 2002].
Se poate concluziona că agricultura biologică poate fi definită ca o
împletire strânsă între biotehnologiile trecutului şi tehnologiile moderne
[Borza şi Coste 2002].
Diferitele curente în agricultura biologică se regăsesc astăzi grupate
sub egida Federaţiei Internaţionale a Mişcărilor de Agricultură Organică
(IFOAM), organizaţie multinaţională creată în 1972 în Franţa, care cuprinde
în prezent aproximativ 800 de afiliaţii din peste 100 de state.

3.4.3. Principiile fermierului ecologist

Cele zece principii ale fermierului ecologist, după unele opinii [281],
constau în:
Principiul 1
Ecosistemele şi agrosistemele reprezintă pe această planetă acele
unităţi productive edificate şi dirijate de om care în prezent (şi sperabil şi în
viitor) oferă aproape întreaga hrană necesară omului. De stabila lor existenţă
depinde direct bunăstarea societăţii.

114
 Principiul 2
Prin mijlocirea ecosistemelor agricole este fixată pe Pământ aproape
10% din energia solară incidentă. Prin aceasta, ecosistemele agricole
contribuie la legătura permanentă dintre Pământ şi Cosmos.
Principiul 3
Sistemele agricole pot menţine ridicată fertilitatea solurilor dacă sunt
gestionate ecologic. Fertilitatea solurilor s-a format în zeci de mii de ani. Prin
această fertilitate a solurilor se asigură omului pâinea lui cea de toate zilele.
Principiul 4
Prin multifuncţionalitatea lor economică, socială şi culturală,
ecosistemele agricole sunt pentru omenire un izvor de multiple resurse
naturale necesare traiului. Ele se pot reface fără încetare numai în condiţiile
unei perfecte gestiuni ecologice.
Principiul 5
Alături de ecosistemele naturale, îndeosebi sinergic cu pădurea,
ecosistemele agricole contribuie la purificarea mediului natural (hidrosfera,
atmosfera şi pedosfera) şi a mediilor construite de om, putând neutraliza o
parte din substanţele toxice produse de activităţile umane numai dacă sunt
gestionate pe baza unor principii ecologice. Dacă nu sunt gestionate
ecologic, ecosistemele naturale sporesc poluarea.
Principiul 6
Viaţa plantelor cultivate şi a animalelor domestice trebuie să o
protejăm ca pe propria noastră viaţă, la fel şi în ceea ce priveşte vieţuitoarele
sălbatice, care ar putea fi în orice chip folositoare agriculturii, fiindcă toate la
un loc, prin prestaţia lor fiziologică şi ecologică, mijlocesc realizarea
funcţiilor protective în ambianţă, contribuind la geneza şi menţinerea
echilibrelor ecologice locale şi regionale.

115
 Principiul 7
Resursele naturale din ecosistemele agricole trebuie folosite cu
chibzuinţă, fiindcă jefuirea sau risipirea lor constituie greşeli fundamentale
pentru propria noastră existenţa, prin amorsarea mai multor retroacţiuni
ecologice dăunătoare.
Principiul 8
Nu trebuie luat nimic unui ecosistem agricol fără a i se oferi un
serviciu de valoare egală. În locul producţiei principale şi auxiliare obţinute,
şi mai cu seamă a recoltei, trebuie să i se readucă obligatoriu substanţă
organică şi minerală sub o alta formă.
Principiul 9
Să acţionăm în aşa fel încat să beneficieze cât mai muţi de darurile
ecosistemelor agricole. În primul rând producatorul agricol şi agricultura
însăşi cu ecosistemele sale agricole.
Principiul 10
Protejând ecosistemele agricole ne îngrijim mai întâi de hrana
noastră, dar în acelaşi timp şi de îmbogăţirea moţtenirii informaţionale a
naturii noastre exterioare şi interioare.

116
 PARTEA A III-A

NOŢIUNI DE INGINERIA AŞEZĂRILOR UMANE

117
 CAPITOLUL IV. ECOLOGIA AŞEZĂRILOR URBANE

4.1. Definirea oraşului în contextul apariţiei şi evoluţiei sale

Dicţionarul explicativ al limbii romane, ediţia 2009 [243], defineşte

oraşul astfel: „oraşul este o formă complexă de aşezare umană, având
multiple dotări edilitare, de obicei cu funcție administrativă, industrială,
comercială, politică și culturală”.
Termenul „oraş“ este de asemenea asociat cu centrul, zona cea mai
intens construită şi locuită a unui oraş [Druţă 2001].
Oraşele contemporane însă, cu greu se înscriu în această definiţie
strictă. Şi totuşi, fie că este vorba de turnuri înalte, de autostrăzi suspendate,
de mari pieţe publice sau de şiruri nesfârşite de blocuri, cu toţii recunoaştem
un oraş în momentul în care îl vedem. Una dintre caracteristicile de bază care
diferenţiază oraşul de o aşezare rurală este mărimea, mai ales mărimea
înţeleasă ca număr de oameni care trăiesc în imediată vecinătate unii faţă de
ceilalţi. De aceea, putem spune că oraşele sunt în primul rând aglomerări de
oameni. Marile aglomerări de oameni caracteristice oraşelor contemporane
dau naştere unor peisaje urbane tipice, cum ar fi complexele rezidenţiale de
mari dimensiuni, centrele de afaceri, marile centre comerciale, infrastructura
de transport supradimensionată. O altă caracteristică a oraşului este
complexitatea. Complexitatea oraşelor nu este uşor de definit. Complexitatea
se referă la [Druţă 2001]:
- forma fizică a oraşului;
- sistemele interne care susţin oraşul (transportul, sistemele de
alimentare cu apă, canalizare, electricitate etc.);
- diversitatea relaţiilor umane care se evidenţiază in mediul urban
(forme de organizare, conflicte, negocieri).

118
 4.1.1. Scurt istoric al apariţiei aşezărilor umane

Evoluţia societăţii omeneşti a presupus şi activităţi de dezvoltare a

comunităţilor umane, care nu s-au disociat de sistemele ecologice rămase în
regim natural.
În comuna primitivă, omul era culegător şi ocupa un teritoriu bine
definit, iar populaţia umană avea efective reduse, astfel că impactul
activităţilor sale asupra mediului erau reduse. Ulterior, creşterea animalelor a
devenit o preocupare în plus a omului şi a apărut fenomenul transhumanţei,
care a adus cu sine necesitatea omului de a-şi construi aşezări temporare,
care să-l protejeze, deci aşezate în locuri greu accesibile. În cazul
preocupărilor legate de agricultură, la un moment dat, migraţia nu a mai fost
necesară, astfel că s-au format aşezări stabile, dezvoltate în cercuri
concentrice în jurul unui punct central, simbolic: vatra unicului foc. Ulterior,
au apărut diferenţieri în cadrul aşezării, iniţial în privinţa locuinţelor, iar mai
târziu şi în privinţa statutului social al ocupanţilor. Ierarhizările s-au extins şi
asupra diferitelor aşezări, după o creştere economică ce a determinat apariţia
surplusului şi, implicit, a schimburilor economice, realizate iniţial în mod
aleator, apoi ierarhizat, dar şi creşterea presiunii asupra mediului [Petrişor şi
colab. 1997].
În perioada primitivă, imapctul asupra mediului se manifesta sub
următoarele aspecte:
- înlocuirea ecosistemelor naturale cu agroecosisteme (eliminarea
ecosistemelor naturale, fragmentarea habitatelor naturale, afectarea unor
lanţuri trofice);
- scoaterea unor specii din sălbăticie şi domesticirea lor (afectarea
unor lanţuri trofice, afectarea relaţiilor intra- şi interspecifice);
- efecte negative exercitate de transhumanţă;

119
 - pierdere de terenuri prin construcţia locuinţelor;
- poluare locală redusă prin utilizarea incendiilor pentru eliberarea
terenurilor de vegetaţia naturală.
În perioada antică a apărut principiul zonării funcţionale a
localităţilor, ca urmare a ierarhizării acestora în cadrul reţelei precum şi a
populaţiei în cadrul lor. Aşa apare piaţa comercială în Roma şi Grecia antică.
Se înregistrează primele diferenţe între aşezările urbane şi cele rurale. În
oraşe se diferenţiază primele structuri tehnologice legate de managementul
apei: apeducte în Roma, mari baraje în Egipt, poduri în toate statele
dezvoltate. Apar şi marile aglomerări urbane (în acea vreme, în Roma trăiau
aproximativ 1.000.000 de locuitori). Este o perioadă în care mediul este
afectat serios mai ales la nivel local, cel mult regional [Petrişor şi colab.
1997].
Perioada medievală, caracterizată prin numeroase conflicte, a impus
o necesitate de ordin strategic în ceea ce priveşte aşezările umane: dispariţia
marilor oraşe, dificil de apărat. Schimbările politice au determinat
fragmentarea terenurilor, iar în cazul ecosistemelor, instabilităţi ale ritmului
anual (de multe ori fiind incendiate recoltele) şi diversificarea culturilor.
Modificări semnificative se produc în oraşe şi prin apariţia şi structurarea
activităţilor meşteşugăreşti şi industriale. Au loc acumulări în plan cultural,
apar naţiunile. Oraşele se dezvoltă intensiv, apar astfel probleme legate de
sănătatea populaţiei. Se poate vorbi de o textură a ţesutului urban
(ansamblul tuturor manifestărilor care conduc la predominanţa caracterelor
urbane asupra celor rurale înglobând, alături de domeniul construcţiei şi
amenajării oraşelor, şi elemente de aparate amplasate într-un mediu încă
rural), ca parametru al antropizării, rezultat al specializării funcţionale a
diferitelor zone urbane. Antropizarea se manifestă atât la nivelul oraşelor cât
şi la nivelul teritoriilor urbane cu care acestea sunt în strânsă legătură,

120
precum şi la nivelul aşezărilor rurale. În această perioadă apar primele norme
şi reglementări [Petrişor şi colab. 1997].
Către mijlocul secolului al XVIII-lea, trecerea la folosirea forţei
aburilor impune concentrarea populaţiei. Apelul la resurse nu mai este limitat
la teritoriul înconjurător, datorită posibilităţii transportului acestor resurse de
la mari distanţe. Astfel, creşte semnificativ populaţia oraşelor, nu atât ca
urmare a sporului natural, cât datorită migraţiei. Impactul asupra mediului
este maxim şi se manifestă sub toate formele sale [Petrişor şi colab. 1997].
Şi perioada contemporană nouă se caracterizează printr-o afectare
majoră a mediului, ca urmare a exploatării resurselor şi a prelucrării lor în
diferite sectore ale activităţii umane. Singura soluţie care să asigure
continuitatea sistemului socio-economic uman (a se vedea p. 199) constă în
dezvoltarea durabilă a aşezărilor umane şi în aplicarea principiului
sustenabilităţii în orice ramură a activităţii umane.

4.1.2. Apariţia şi dezvoltarea aglomerărilor urbane

Premisele elaborării modelelor de dezvoltare a oraşelor au apărut încă

din antichitate, prin contribuţiile urbanismului roman a cărui expresie
teoretică o constituie tratatul vitruvian de arhitectură (elaborat de Marcus
Vitruvius: 80-70 î.Hr. – 15 sau 23 d.Hr.) şi cele ale grecului Hipodamos din
Milet (secolul V, a introdus în lumea greacă noul urbanism al cetăţilor,
străzile urmând a se tăia, în această concepţie, în unghi drept). O formă
calitativ superioară o constituie demersurile arhitecţilor umanişti de a
proiecta „cetatea ideală”. Renaşterea aduce în discuţie şi probleme legate de
integrarea în mediu, aspecte ale vieţii sociale, iar oraşul devine un nou ideal
de civilizaţie. Ulterior, s-au luat în considerare nu doar faptele şi acţiunile

121
umane care, acumulate în timp, dau o coerenţă formală ansamblurilor
urbane, ci tezaurul de cunoştinţe şi idei care dau sensul unei intervenţii
structuratoare în raport cu mediul şi, deseori, cu însăşi natura umană
[Petrişor şi colab. 1997].
Istoria consemnează apariţia oraşelor în urmă cu 7000–8000 de ani,
însă numărul şi mărimea lor au rămas multă vreme limitate. La început,
comunitatea urbană s-a caracterizat prin construcţii de piatră, împrejmuite cu
ziduri, funcţii comerciale, de meşteşugărie şi administrare. În aceste aşezări
umane se concentrau conducătorii, bogăţiile, valorile cultural-artistice. Cu
mult mai târziu, în secolele XVIII–XIX, au început să se dezvolte
întreprinderile industriale, are loc revoluţia tehnico-ştiinţifică, ce contribuie
la înmulţirea explozivă a populaţiei urbane [Friptuleac 2006].
Aglomerările umane au fost, la origine, rezultatul unor procese care,
în teoria emergenţei, se numesc bottom up: indivizi sau grupuri au fost
împinşi de o forţă centripetă către un centru de agregare permanent, dând
naştere unei autoorganizări staţionare (în sensul dat de P. Krugman în The
Self-Organizing Economy, 1996); aglomerarea staţionară este o emergenţă
rezultantă, apărută din mici evenimente individuale, care au generat o unitate
globală structurată, care se autoorganizează. Evident, aceste forţe bottom up
nu s-au născut pentru a genera un compozit uman, ci pentru a satisface
exigenţe diverse, cum ar fi apărarea sau optimizarea aprovizionării cu resurse
şi energie, care se pot realiza mai bine în grup. Acest model de formare a
aglomerărilor urbane a condus la formarea polis-urilor antice, medievale şi
moderne, dar în moduri diferite. Se pot aşadar individualiza două modele de
formare a aglomerărilor umane şi, în particular, urbane: modelul bottom up
şi modelul top down, care au avut roluri şi funcţii diferite. Dacă se
analizează veritabilele polis-uri din antichitate, cum ar fi cele sumeriene,
egiptene, greceşti sau romane, se poate afirma că ambele modele, bottom up

122
şi top down, au condus la construirea oraşului. Nu întâmplător, tocmai un
model top down a fost la originea aglomerărilor urbane veritabile, care au
avut funcţii diferite de cele specifice oraşelor moderne [Bianca 2010].
Oraşele au fost construite adesea ex novo, în baza unor proiecte
urbanistice specifice. Azi nu se mai fondează oraşe dar, în trecut, marile
oraşe erau fructul unor autentice proiecte: Ur din Mesopotamia, Roma, oraşe
ale culturii amerindiene, cum ar fi Teotihuacán (cultura zapotecilor, sec. II
î.Ch., Mexic) sau Tiahuanaco (cultura preincaşă Huari, situat pe teritoriul
Boliviei de Vest din zilele noastre), Cuzco (Peru) pentru incaşi, sau
Tenochtitlán pentru azteci (situat pe teritoriul Mexicului de azi). După cum
se ştie, romanii erau mari fondatori de oraşe, unele chiar şi în Dacia romană.
Aceste oraşe aveau roluri şi semnificaţii foarte diferite de cele proprii
oraşelor din Occidentul european medieval şi modern. Funcţia lor nu avea
nimic sau avea puţin de-a face cu producţia economică, bazată substanţial pe
agricultură şi păstorit, care, evident, nu se realiza în oraş. În acest sens, se
deosebeau de aglomerările staţionare din epoca precedentă. Aceste polis-uri
aveau funcţii diferite ce nu erau legate doar de locul în care apăreau, ci şi de
teritoriul în care erau aşezate, cu respectivele populaţii; e util să se înţeleagă
natura lor pentru a clarifica natura metropolelor moderne şi post-moderne.
Acestea aveau o funcţie simbolică de centre de natură sacro-politică şi, în
consecinţă, erau în primul rând centre de control politic, religios,
administrativ, militar şi economic al unui teritoriu amplu şi al populaţiei
care îl locuia şi care era sursa producţiei de bunuri necesare supravieţuirii.
Rolul lor simbolic e deci acela de sediu al puterii politico-religioase: de
exemplu, locul în care îşi are reşedinţa împăratul pentru Roma, faraonul
pentru egipteni, şi Inca pentru incaşi. Din acest motiv, fondarea lor era
adesea fructul unei planificări urbanistice bine gândite, în care trebuiau să fie
amplasate simbolurile şi caracteristicile acelei puteri: templele şi ariile de

123
ritual sacrificial sau, pentru romani, forul, termele sau amfiteatrul sau
cazărmile. În jurul oraşelor simbolice se năşteau alte lucrări şi agregări,
printr-un proces, în acest caz, bottom up: aglomerări urbane de diverse
naturi, utile funcţionării lor şi satisfacerii exigenţelor acelui loc simbolic. De
aici, aglomerate într-un cerc din ce în ce mai amplu, deoarece dezvoltau şi
funcţii de aprovizionare, cum ar fi aşa-zisul contado (un fel de zonă rurală
înconjurătoare) în epoca medievală, sau cum erau ariile de producţie agricolă
din jurul Tenochtitlánului, Teotihuacánului sau Urului. Astfel, acest model
urban se naşte din procese bottom up şi top down, dar trăsătura lor
fundamentală este că nu se constituie în centre de producţie economică.
Acest model mixt, top down/bottom up, s-a perpetuat doar în parte în epoca
medievală, când, puţin câte puţin, aglomerările medievale dobândeau un
autentic rol de apărare şi, odată cu naşterea primei burghezii mercantile (în
Bruges – Belgia şi în Florenţa – Italia), au dobândit un rol care s-a perpetuat
până în epoca modernă şi, în parte, în cea contemporană. Se poate afirma că
evoluţia modelelor de producţie, împreună cu prima revoluţie industrială, în
Evul mediu timpuriu şi la începutul epocii moderne, caracterizată de o primă
şi amplă formă de mecanizare, ca aceea a ţesutului şi morăritului, au generat
o nouă formă de polis: acel polis în care e mai puţin importantă valoarea
strict simbolică, şi creşte cea de apărare, şi chiar mai mult, cea legată de
producţia economică [Bianca 2010].
Oraşul se măreşte în sens bottom up în epoca modernă, cu noi cartiere
şi spaţii de producţie, urmând un proces de topobiologie, folosind un termen
al lui G. M. Edelman (1988), care se referă la „cartiere” de celule biologice,
care se autoorganizează, dând naştere, în mod emergent, oraşelor moderne,
aşa cum le cunoaştem astăzi. Totodată, acest proces de dezvoltare economică
a aglomerărilor urbane s-a dezvoltat numai în parte în epoca burgheziei
mercantile, dar a devenit mai important începând cu a doua revoluţie

124
industrială, ce a avut loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Tot în
această epocă, datorită fenomenelor de bottom up, au apărut adevăratele
oraşe, cele existente şi azi, care au depăşit rolul pentru care au fost născute.
Este epoca marilor oraşe industriale, cum ar fi Manchester şi Liverpool, atât
de bine analizate de Friederich Engels (1993) în celebrul său eseu The
Conditions of the Working Class in England. Industrializarea şi abandonul
zonelor rurale au dus la apariţia actualelor aglomerate urbane, proces ce
continuă a avea loc, nu atât în Occident, cât în lumea a treia şi a patra.
Transformarea producţiei economice în producţie industrială şi concentrarea
sa în anumite locuri au generat acea extindere a oraşelor în secolele al XIX-
lea şi al XX-lea, oraşele pe care le cunoaştem astăzi cu toate problemele lor,
care sunt în parte obiectul de studiu al ecologiei urbane. Dacă polis-ul nu
reprezintă numai simbolul sau centrul puterii administrative şi militare (chiar
dacă în unele oraşe această semnificaţie este parţial menţinută), el devine
centru al producţiei economice sau, cel puţin, al unei mari părţi de producţie;
în acest caz se dezvoltă pe baza exigenţelor producţiei şi, cu siguranţă, nu pe
baza populaţiei care trăieşte în el. Acest model al polis-ului productiv, în
ceea ce priveşte producţia de materiale grele, s-a menţinut numai parţial în
epoca actuală. Totodată, în zilele noastre, polis-urile sunt legate tot de
activitatea economică productivă, chiar dacă aceasta este diversificată,
îndeplinind noi funcţii, cum ar fi cea de schimb de marfă şi de organizare de
servicii. Şi în acest caz, cu toate că este diversificat, polis-ul încă reprezintă
un loc în care se pot găsi surse adecvate de aprovizionare cu resurse pentru
propria supravieţuire; de aici, aceste mişcări către oraş, ce au loc şi în
prezent, în special în lumea a treia, şi continua lor amplificare, în aşa fel
încât există pericolul de a nu mai putea fi controlate, în timp ce introducerea
lor într-un plan de dezvoltare susţinută devine dificilă [Bianca 2010].

125
 4.1.3. Scurt istoric al oraşului occidental (european)

Grecia Antică
Polis-ul democratic este un oraş-stat clar delimitat ca suprafaţă şi
număr de locuitori (maximum 40000 în vremea lui Pericle (circa 495 – 429
ani î.Hr.), general, orator și om de stat atenian), care funcţionează ca o
singură comunitate urbană. Spaţiul oraşului este divizat în trei tipuri de zone:
zona sacră (acropola, oraşul de sus), zone publice (reuniuni politice, comerţ,
teatru, stadion etc.) şi zone private (locuinţele). Organizarea spaţială este
ierarhizată (agora (piaţă publică) – străzi – clădiri publice – locuinţe), caută
ordinea, dar se şi adaptează la neregularităţile terenului. Astfel, forma urbană
rezultă din negocierea dintre rigoarea geometrică a edificiilor publice şi
neregularităţile topografiei şi ale liniilor de relief. Imaginea străzilor este
unificată prin colonade şi portice, în spatele cărora se ascund eventualele
variaţii geometrice dictate de teren. Hippodamus din Milet inventează
oraşul de circa 10000 de locuitori, divizat în trei clase sociale: artizani,
agricultori, războinici. Teritoriul era, de asemenea, divizat în trei: zei,
politică, proprietate privată, urmând o geometrie regulată (Pireus, Milet,
Rodos), dar conturul exterior neregulat, determinat de liniile peisajului
[Aristotel citat de Calciu 2001]. Modelul va fi preluat în mai multe momente
ale istoriei urbane [Calciu 2001].
Roma Antică
Roma, oraşul prin excelenţă, capitala Imperiului Roman, era „oraşul
mondial”, locul spre care se îndreptau oameni şi lucruri din toate teritoriile
cucerite. Oraşul era deschis atât fizic (nu avea fortificaţii), cât şi politic
(primea şi oferea cetăţenie tuturor): populaţia varia între 700.000 şi
1.000.000, lucru care provoca o serie de probleme (locuinţe, circulaţii,
alimentare cu apă, evacuarea deşeurilor etc.). Spaţiul urban era dominat de

126
edificii măreţe (circ, teatru, amfiteatru etc., care să ateste puterea autorităţii
publice), concepute ca spaţii axiale, închise şi independente, care bulversau
forma naturală a teritoriului. Noile oraşe vor urma modelul etrusc de divizare
ortogonală a teritoriului, după axele cardo (N-S) şi decumanus (E-V).
Acelaşi model va fi folosit pentru colonizarea terenurilor agricole şi pentru
intervenţiile din teritoriu (drumuri şi poduri, viaducte, apeducte etc). Spre
deosebire de polis, care se distingea ca accident în teritoriu, oraşul roman
urmăreşte acceaşi logică, până la identificare (cazul fericit când axele
oraşului coincideau cu axele teritoriului) [Calciu 2001].
Evul Mediu
Fie că se aşează pe ruinele oraşelor antice sau aiurea în teritoriu (pe o
colină sau la confluenţa unor ape), cultura medievală nu urmăreşte un model
formal, ca în Antichitate. Noile aşezări (între 50.000 şi 150.000 locuitori) se
adaptează liber la circumstanţele istorice şi geografice, la rigoarea
geometrică a fostelor castre galo-romane, şi la neregularităţile topografice.
Ţesutul urban este dens şi neregulat, federat de un spaţiu public central, care
se ramifică în tot oraşul, şi către care se deschid toate edificiile publice şi
private. Parcelele sunt mici, înguste, iar construcţiile predominante sunt
locuinţele înşiruite (lipite unele de altele), care de regulă aveau ateliere la
parter. Structura medievală este puternic centralizată: centrul este rezervat
claselor dominante şi puterilor religioase (catedralele gotice), administrative
şi economice [Calciu 2001].
Renaşterea
Idealurile de proporţie şi regularitate ale arhitecturii renascentise se
vor îndeplini în proiecte punctuale, inserate în oraşul medieval, fără a
produce transformări radicale. Totuşi, intervenţiile care se fac ilustrează
căutarea unor canoane estetice cu caracter universal, îndreptate către
perspectiva monumentală şi unitate arhitecturală [Calciu 2001]:

127
 - trasee rectilinii ale străzilor;
- axialitate în compoziţia urbană şi a faţadelor;
- marcarea intersecţiilor cu un edificiu major sau piaţă;
- spaţii urbane de tip central: forme poligonale, circulare.
Revoluţia industrială. Secolul al XIX-lea
Sfârşitul secolului al XIX-lea a schimbat definitiv cursul istoriei în
general şi organizarea oraşului şi a teritoriului în particular. Nucleul
medieval devine mult prea mic, oraşul este marcat de dezordine, incoerenţă
şi segregare. Printre provocările cu care se confruntă oraşul secolului al XIX-
lea se numără: revoluţia industrială, explozia demografică şi exodul
populaţiei rurale către mediul urban, dezvoltarea căilor de comunicaţie,
cantitatea de bunuri puse în mişcare, rapiditatea cu care se produc
schimbările, liberalismul şi apoi socialismul, formarea statelor naţionale,
încrederea în pozitivism şi în progresul tehnic.
Dintre reperele noii arhitecturi şi estetici urbane se disting [Calciu
2001]: materiale şi tehnici constructive noi – metalul şi betonul armat; noi
funcţiuni (fabrici, gări, hale alimentare, instituţii); dorinţa de afirmare a
spiritului epocii.
În europa occidentală, industrializarea şi liberalismul necontrolat vor
introduce o ruptură în evoluția, până atunci „naturală”, a oraşelor. Creşterea
demografică în mediul urban, legată de amplasarea industriei şi, deci, de
concentrarea locurilor de muncă, va fi exploatată prin specula imobiliară, în
baza a două noţiuni noi: libera iniţiativă şi liberul arbitru. În oraşele secolului
al XIX-lea se construieşte mult, repede şi ieftin, deci insalubru, înghesuit şi
de o calitate foarte slabă. Este ceea ce italianul Leonardo Benevolo va numi
„oraşul liberal”. După revoluțiile din 1848, burghezia (franceză, în primul
rând) va pune în mişcare un nou model de oraş, în care interesele private şi

128
reglementările administrației se întâlnesc pentru reconfigurarea oraşelor
europene şi pentru fondarea oraşelor coloniale. [Calciu 2001]
Raţionalismul şi urbanismul funcţionalist
Sub presiunea noilor mijloace tehnice, care imprimă mişcare,
expansiune şi comunicare, spaniolul Ildefonso Cerdá definea [Cerdá 1867
citat de Calciu 2001] un nou tip de abordare a oraşului, prin prisma a cinci
domenii fondatoare: tehnic, administrativ, legislativ, economic şi politic.
Reprezentările „ştiinţifice” ale oraşului evidenţiază funcţiunile pe care
acesta trebuie să le îndeplinească, iar urbanismul devine, pentru autorii Cartei
de la Atena, mijloc de reglare al ciclului cotidian [Le Corbusier 1957 citat de
Calciu 2001]. În doctrina C.I.A.M. (Congresul Internaţional de Arhitectură
Modernă, constituit în 1928), dispozitivul urban se va constitui din sectoare
specializate pe cele patru funcţiuni : locuire, muncă, recreere şi circulaţii,
menite să satisfacă nevoile primordiale biologice şi psihologice ale populaţiei.
Oraşul devine, astfel, un mecanism care trebuie să funcţioneze ca suport al
noii mobilităţi şi al noilor raporturi sociale (de muncă) [Calciu 2001].

4.2. Argumente pentru studiul oraşelor

Un prim argument este pentru că lumea în care trăim este urbană. În

2008, mai mult de jumătate din populaţia planetei (3.3 miliarde de oameni)
trăia în zone urbane şi se estimează că până în 2030 toate regiunile lumii,
inclusiv Asia şi Africa, vor avea mai mulţi oameni trăind în zone urbane
decât în zone rurale. Astfel, se estimează că până în 2030, populaţia urbană a
planetei va ajunge la 5 miliarde locuitori. Dacă se consideră că majoritatea
oamenilor locuieşte în zone urbane, atunci este uşor de concluzionat că
majoritatea problemelor cu care ne confruntăm în lume astăzi sunt probleme
urbane – criza energetică, criza ecologică, criza economică, sărăcia,

129
discriminarea – toate fiind probleme care se exacerbează în momentul în care
din ce în ce mai mulţi oameni trăiesc în aceste aşezări pe care le numim
oraşe. Cu toate acestea, oraşele, prin dinamica pe care o mare aglomerare de
oameni o are, sunt şi locurile unde se găsesc soluţiile pentru aceste probleme.
Oraşele sunt singurele aşezări umane cu adevărat inovatoare, singurele locuri
în care există destulă densitate de oameni şi activitate pentru a se găsi minţi
care să identifice soluţii la problemele apărute [Druţă 2001].

4.3. Urbanizare şi urbanism

4.3.1. Conceptul de urban

O definire complexă a urbanului este cea care face referire la toate

aspectele care pot influenţa un oraş. Adică, urbanul este un complex de
aşezări relativ mari, cu densitate a populaţiei apreciabilă, populaţie
heterogenă, tipul de relaţie dintre indivizi este secundară, rigidă şi formală,
permite mobilitatea pe verticală şi orizontală a indivizilor (stratificarea este
mare) şi se găseşte la distanţă de mediul natural fiind astfel un mediu în care
predomină activităţile non-agricole. Presupunerea că oraşul face imposibilă
practicarea agriculturii s-a dovedit numai parţial, deoarece s-a descoperit că
există anumite localităţi (de exemplu, în câmpiile fluviilor asiatice) cu
densitate populaţională mare şi care apar ca oraşe ale agricultorilor [Hawley
1981 pp. 5-6]. Noţiunea de urban conţine şi alte caracteristici, însă Szelényi
şi colab. (1996 p. 292, 293) reuşeşte să stabilească trei aspecte importante ale
acestui fenomen, dar care diferă de la societatea capitalistă la cea socialistă,
prezentate în continuare [Horvat şi colab. 2007]:

130
 1. Conceptul urban poate fi înţeles prin urbanizare, prin creşterea
numerică a populaţiei urbane sau ponderea populaţiei, prin stabilirea
numărului minim şi maxim de locuitori. Totuşi, entităţile definite ca urban nu
sunt clar explicate, categoria având conotaţii diferite atât de la o ţară la alta,
cât şi de la o perioadă istorică la alta. În multe ţări, aşezările cu 2000 – 3000
de locuitori sunt considerate ca fiind zone urbane, iar în altele, de exemplu în
câteva din ţările est europene, nicio aşezare nu este definită ca fiind urbană
decât dacă şi-a câştigat statutul legal de oraş. Astfel, există şi zone cu un
efectiv de sub 10.000 de locuitori care sunt definite rurale. După această
definire a primului aspect legat de urbanizare se ajunge la concluzia că
elementele cheie sunt legate de modul în care indivizii sunt distribuiţi în
spaţiul social. În Uganda, sunt desemnate oraşe aşezările comerciale cu peste
100 de locuitori, în Danemarca şi Suedia - 200 locuitori şi se face menţiunea
că pentru a fi numit oraş trebuie să existe o distanţă de sub 200 m între clădiri,
400 locuitori în Albania, 1000 în Canada, Australia, Panama, Irlanda etc., 2
000 în Germania, Israel, Franţa, Cuba, etc., 10.000 în Portugalia, Spania,
Italia etc., 20.000 în Nigeria, 30.000 în Japonia etc. [Abraham 1991 p. 123].
2. Nu toate aşezările mari seamănă cu ceea ce înseamnă urban. Prin
urmare, mărimea nu este un indicator suficient. Există sate mari ca suprafaţă
cu zeci de mii de locuitori şi oraşe mici cu câteva mii de locuitori. De
asemenea, în aceste spaţii contează calitatea relaţiilor sociale şi stilul de
viaţă, aspecte care fac diferenţa între mediile urbanizate şi neurbanizate.
Autori clasici de sociologie urbană, de la germanii Ferdinand Tönnies şi
Georg Simmel la americanul Louis Wirth, au tratat acest element al vieţii
urbane prin definirea urbanismului în termeni de densitate şi diversitate a
interacţiunilor umane (şi a instituţiilor), prin înlocuirea comunităţii
tradiţionale cu societatea, şi prin tendinţa de a fi definită ca şi zonă creatoare,
plină de imaginaţie, dar şi marginală. Cuvintele cheie în acest caz sunt
mărime, diversitate şi heterogenitate.

131
 3. Abordarea ecologică susţine că formele urbane – modul în care
indivizii sau diferite instituţii sunt distribuite în spaţiul orăşenesc sau
regional – se schimbă într-un mod neliniar şi evoluţionar. Un exemplu clasic
este modelul concentric al americanului Ernest W. Burgess (1925) (a se
vedea pagina 151), care descria cum locaţiile celor săraci şi bogaţi, zonele
industriale, comerciale şi instituţiile, se schimbă odată cu creşterea oraşului.
Burgess a iniţiat modelul pentru un studiu empiric, însă el s-a ghidat pe
presupunerea că, dacă toate oraşele o să crească, o să producă aranjamente
spaţiale similare de-a lungul timpului, iar formele urbane şi pattern-urile
găsite în Chicago o să descrie oraşe diferite influenţate de procesul de
industrializare şi urbanizare. Un minus adus acestui model este pentru
pretenţia de universalitate. Dezvoltarea ulterioară a cercetării oraşelor a
confirmat doar parţial ipotezele avansate de acesta. O serie de oraşe s-au
dezvoltat în conformitate cu logica de mai sus, însă altele nu. De exemplu, în
studiul său, Burgess a observat că structurile spaţiale de la Rio de Janeiro,
Viena, Shanghai diferă datorită nivelului scăzut de dezvoltare industrială şi
urbană, însă sociologul a preconizat că timpul o să producă acelaşi
aranjament spaţial. Cu toate că modelul lui Burgess a fost respins de către
geografi şi sociologi, logica analizei s-a dovedit adevărată.
Din cele relatate mai sus, se constată că urban de cele mai multe ori
apare ca sinonim cu oraş. Totuşi, în unele ţări, urbanul cuprinde şi suburbiile
(Elveţia, Zimbabwe). În altele, urbanul apare indirect, prin includerea
suburbiilor în administraţia oraşelor (China, SUA). Statisticile oficiale
disponibile pentru cele mai multe ţări se referă la una dintre următoarele
tipuri de organizare urbană: oraş, zona metropolitană şi aglomeraţie urbană.
D. Abraham spunea: “Când se vorbeşte despre un oraş pentru a reprezenta o
aglomerare, mărimea acesteia este în general subestimată. Aglomerarea este
definită ca zonă cu concentrare a populaţiei care include un oraş central şi
localităţile urbanizate. Termenii de aglomerare şi zonă metropolitană sunt

132
utilizaţi interşanjabil. O mare aglomerare poate cuprinde câteva oraşe sau
comune” [Abraham 1991 pp. 124 - 125]. În comparaţie cu aglomerarea, zona
metropolitană este desemnată ca unitate administrativă, acoperind uneori şi
anumite zone rurale [Horvat şi colab. 2007]. Din anul 1950, în Statele Unite
ale Americii (SUA) s-a aprobat termenul statistic oficial „arealul metropolei
standard”, în care locuieşte 2/3 din populaţia SUA [Friptuleac 2006].

4.3.2. Fenomenul de urbanizare

4.3.2.1. Definiţii ale fenomenului de urbanizare

Progresul tehnico-ştiinţific a contribuit la reducerea continuă a
numărului de populaţie angajată în agricultură şi la transformarea unor
comunităţi rurale în comunităţi urbane, proces numit urbanizare. Evident,
procesul de urbanizare reprezintă un proces social-economic complicat, legat
de dezvoltarea industriei, acumularea informaţiei intelectuale şi
perfecţionarea formelor de comunicare socială [Friptuleac 2006].
Urbanizarea este definită în funcţie de accepţiunea care se acordă
noţiunii de urban. Totuşi, fiindcă este vorba despre un proces, un fenomen
complex, delimitarea ei nu se poate opri la graniţele spaţiale şi sociale ale
urbanului, ci trebuie abordată amănunţit pentru a cuprinde cât mai multe
elemente definitorii. Teorii şi abordări pe această temă sunt numeroase, unele
dintre ele fiind chiar divergente, şi subliniază diversitatea aflată la baza
procesului de urbanizare. De asemenea, se pune accent şi pe contextul
cultural, experienţa istorică, ideologie, valori, obiectivele planificării
teritoriale şi sociale, aspecte care conduc spre variante diferite ale dezvoltării
sociale şi economice. Claudia Horvat (2007) menţionează trei metode
ilustrative de definire a urbanizării:

133
 1. O primă definiţie este cea dată de întemeietorul neo-ecologiei
urbane, americanul Amos H. Hawley. Pentru autor, urbanizarea este “un
proces de creştere de la unităţi teritoriale simple, foarte localizate, la sisteme
teritoriale complexe şi extinse, şi o organizare dinspre centru spre periferie,
proces întâlnit în toate tipurile de societăţi [Hawley 1981 pp. 7, 14].
2. A doua definiţie este adusă de către sociologii de orientare
marxistă. Potrivit acestora, urbanizarea este înţeleasă în termeni economici,
prin intermediul producerii sociale a formelor spaţiale, prin modul specific
de articulare a elementelor structurii spaţiale [Castells 1972 citat de
Abraham 1991 p. 138, citaţi de Horvat şi colab. 2007]:
- producţia (ansamblul relaţiilor spaţiale derivate din procesul de
reproducere a forţei de muncă);
- consumul (relaţii spaţiale derivate din reproducerea forţei de
muncă);
- schimbul (realizează relaţia spaţială a primelor două);
- coordonarea (planificarea);
- simbolul (metodă de exprimare a specificităţii ideologice).
3. Americanul Harry Gold definea urbanizarea ca fiind un proces
continuu de schimbare socială. Schema logică a gândirii sale se axează pe
modelul următor: cum primele oraşe încep să se extindă şi să se dezvolte în
zonele rurale, populaţia rurală tinde să migreze spre oraşe, motiv pentru care
localităţile de tip urban încep să crească, forma şi structura lor devenind tot
mai complexă şi diferită. Toate schimbările de până la acest stadiu au
influenţat modelele de comportament al populaţiei imigrate, creându-se
astfel un model specific zonelor urbane. Într-un sens restrâns, urbanizarea
transformă natura întregii societăţi prin modernizare, mobilitate, politică,
economie etc. [Gold 1982 p. 8].
În concluzie, Claudia Horvat (2007) conchide că o definire clară a
noţiunii de urbanizare nu există. Cea mai bună variantă este o îmbinare a

134
tuturor definiţiilor elaborate de marii urbanişti prin stabilirea conceptelor
esenţiale şi caracteristice ale acestui proces. De asemenea, mai subliniază
faptul că cele trei definiţii ale urbanizării se axează, în principal, pe trei mari
dimensiuni: organizarea spaţială în funcţie de activităţile economice,
modernizare şi concentrare geografică a populaţiei, fiecare caracteristică
avându-şi propria abordare. Acesta este motivul pentru care sunt necesare
mai multe abordări referitoare la semnificaţia conceptelor urban şi
urbanizare. Numai astfel pot fi comparate sistemele urbane ale diferitelor
ţări şi evidenţia ce este comun în dezvoltarea lor şi care sunt atributele
unicităţii fiecărei componente în parte [Horvat şi colab. 2007].

4.3.2.2. Comunităţi şi configuraţii urbane

Procesul de urbanizare este strict legat de schimbările petrecute in
economie în secolul al XIX-lea, atunci când, datorită scăderii importanţei
agriculturii şi a pământului ca surse de venit şi datorită creşterii importanţei
industriei şi a capitalului, oraşele au început să fie din ce în ce mai atractive.
Importanţa oraşelor a crescut pe măsură ce tot mai mulţi oameni părăseau
zonele rurale pentru a se stabili la oraş. Acest proces început cu mai bine de
două secole în urmă este în prezent în plină ascensiune. Totuşi, procesul nu
este uniform şi este marcat de nenumărate alte fenomene care, în ultimele
decenii, au început să fie asociate cu dezvoltarea oraşelor. Deşi a început în
Europa şi în America de Nord, fenomenul cel mai intens de urbanizare, în
sensul de creştere şi dezvoltare a oraşelor, poate fi observat în prezent şi în
America de Sud, Asia şi Africa. Dacă analizăm cele mai mari oraşe ale lumii,
vom vedea că aproape niciunul dintre ele nu se găseşte în Vestul dezvoltat, cu
excepţia New York-ului. Observând harta tuturor oraşelor de peste 1.000.000
de locuitori (figura 4.1.) se poate concluziona care sunt zonele de pe glob care
se confruntă cu cel mai accentuat proces de urbanizare [Druţă 2001].

135
Figura 4.1. Top 10 cele mai mari oraşe (aglomerări urbane) ale lumii după numărul de locuitori [289]

136
 Urbanizarea intensivă a început în toată lumea îndeosebi la mijlocul
secolului al XX-lea. În anul 1800 populaţia urbană în lume constituia circa
3%, în 1850 – 6.4%, în 1900 – 13.6%, în 1940 – 25%, în 1950 – 28.9%,
1980 – 41.1%, 1990 – 43%, în 1999 – 47.5% [Friptuleac 2006]. Astăzi,
populaţia urbană este reprezentată de aproximativ 3,5 miliarde de oameni,
estimându-se că va atinge 5 miliarde în anul 2030, adică două treimi din
populaţia lumii vor trăi în oraşe [295].
Pentru comunităţile urbane sunt propuse mai multe clasificări, dar
cea mai răspândită este cea pe criteriul numeric al populaţiei, conform căreia
se deosebesc următoarele categorii [Friptuleac 2006]:
- oraşe extrem de mari: cu populaţia de peste 1.000.000 locuitori;
- oraşe foarte mari: 250.000–1.000.000 locuitori;
- oraşe mari: 100.000–250.000 locuitori;
- oraşe medii: 50.000–100.000 locuitori;
- oraşe mici: a) 20.000–50.000 locuitori;
b) 10.000–20.000 locuitori;
c) sub 10.000 locuitori.
Noile configuraţii urbane care pot fi observate în diverse părţi ale
lumii depăşesc cu mult ideea de oraş ca aşezare bine determinată şi separată
de zona rurală din jur. În unele zone, oraşele au început să se unească, dând
naştere unor aglomerări urbane masive care nu pot fi gândite decât la nivel
de regiune. „Raportul asupra stării oraşelor lumii“ publicat de către ONU în
2010 clasifică aceste noi configuraţii urbane astfel [Druţă 2001]:
- Regiuni urbanizate. Apar în jurul vechilor oraşe prin proliferarea
fenomenului de suburbanizare. Suburbanizarea este fenomenul prin
care se creează noi zone rezidenţiale şi uneori industriale sau
comerciale la marginea oraşelor ca urmare a tendinţei oamenilor de a

137
 se feri de aglomeraţia specifică oraşului, preferând pentru locuit
zonele rezidenţ