MĂDĂLINA BORCA

INGINERIA MEDIULUI
- CURS UNIVERSITAR -

TIMIŞOARA, 2021
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE.......................................................................................................................................................... 1
PARTEA I. DEZVOLTARE DURABILĂ ŞI IMPACT ANTROPIC ÎN MEDIU.................................................... 2
CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ (SUSTENABILĂ)............................................. 3
1.1. Cadrul conceptual general…………………………………………………..….………..………..3
1.2. Strategia Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă…………………………….…………. 5
1.3. Indicatorii dezvoltării durabile………………………………………………………………… 9
1.4. Măsurile de conformitate cu obiectivele dezvoltării durabile adoptate de România
în procesul de pre- şi post-aderare…………………………………………………………...… 12
1.5. Obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune la orizont 2013, 2020, 2030 conform
orientărilor strategice ale Uniunii Europene…………………………………………………... 16
1.5.1. Provocări cruciale………………………………………………………………………..16
1.5.2. Teme inter- si trans-sectoriale…………………………………………………………... 21
1.5.3. Instrumente financiare şi economice……………………………………………………. 22
1.5.4. Comunicare, mobilizarea actorilor şi multiplicarea factorilor de succes……………….. 24
CAPITOLUL II. ECOSISTEMELE ANTROPICE (ECOSISTEME UMANE, ANTROPOECOSISTEME)................... 27
2.1. Conceptul de ecosistem antropic................................................................................................. 27
2.2. Definirea ecosistemelor antropice................................................................................................ 28
2.3. Structura generală a unui ecosistem antropic............................................................................... 29
2.4. Caracteristicile ecosistemelor antropice...................................................................................... 31
2.5. Omul - întemeietor şi organizator al ecosistemelor antropice..................................................... 35
2.5.1. Ecologia umană în studiul ecosistemelor antropice.......................................................... 35
2.5.2. Teoria generală privind interacţiunea dintre natură şi societatea umană.......................... 38
2.5.3. Axiomele antropoecologice...............................................................................................39
PARTEA A II-A. NOŢIUNI DE INGINERIA MEDIULUI AGRICOL............................................................. 41
CAPITOLUL III. ECOLOGIA AGRICOLĂ – ASPECTE GENERALE................................................................... 42
3.1. Scurt istoric al dezvoltării ecologiei agricole............................................................................... 42
3.2. Ecosistemul agricol (agroecosistemul)......................................................................................... 46
3.2.1. Concept şi etimologie........................................................................................................ 46
3.2.2. Definiţii ale ecosistemului agricol.....................................................................................47
3.2.3. Originea şi evoluţia ecosistemelor agricole.......................................................................50
3.2.4. Structura ecosistemului agricol......................................................................................... 58
3.2.5. Funcţiile ecosistemului agricol..........................................................................................62
3.2.6. Clasificarea ecosistemelor agricole………………………………………………………65
3.2.7. Delimitarea topografică a ecosistemelor agricole………………………………………..69
3.2.8. Deosebiri ale ecosistemelor agricole faţă de ecosistemele naturale.................................. 70
3.2.9. Ecosistemele agricole şi alimentaţia umană...................................................................... 73
3.3. Agrobiomurile.............................................................................................................................. 76
3.3.1. Culturi ierboase anuale şi bienale...................................................................................... 77
3.3.2. Păşuni şi fâneţe permanente................................................................................................86
3.3.3. Plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi................................................................................. 95
3.3.4. Culturi protejate................................................................................................................. 99
3.3.5. Complexe zootehnice de creştere intensivă a animalelor...................................................102
3.4. Agricultura durabilă (sustenabilă, ecologică, ecocompatibilă, integrată).................................... 107
3.4.1. Agricultura durabilă - concept şi obiective………………………………………………107
3.4.2. Principiile agriculturii durabile (sustenabile, ecologice)…………………………………111
3.4.3. Principiile fermierului ecologist ....................................................................................... 114
PARTEA A III-A. NOŢIUNI DE INGINERIA AŞEZĂRILOR UMANE.................................................................. 117
CAPITOLUL IV. ECOLOGIA AŞEZĂRILOR URBANE...........................................................................................118
4.1. Definirea oraşului în contextul apariţiei şi evoluţiei sale............................................................ 118
4.1.1. Scurt istoric al apariţiei aşezărilor umane.......................................................................... 119
4.1.2. Apariţia şi dezvoltarea aglomerărilor urbane..................................................................... 121
4.1.3. Scurt istoric al oraşului occidental (european) ..................................................................126
4.2. Argumente pentru studiul oraşelor............................................................................................... 129
4.3. Urbanizare şi urbanism.................................................................................................................130
4.3.1. Conceptul de urban............................................................................................................ 130
4.3.2. Fenomenul de urbanizare................................................................................................... 133
4.3.2.1. Definiţii ale fenomenului de urbanizare............................................................... 133
4.3.2.2. Comunităţi şi configuraţii urbane......................................................................... 135
4.3.2.3. Tipare de urbanizare în Europa Centrală şi de Est............................................... 140
4.3.3. Conceptul de urbanism...................................................................................................... 145
 4.4. Modele de structură spaţială în mediul urban...............................................................................149
4.4.1. Modelul concentric al lui E. W. Burgess (1925).................................................................151
4.4.2. Modelul sectorial al lui H. Hoyt (1939)............................................................................. 154
4.4.3. Modelul nucleic al lui Harris şi Ullman (1945)................................................................. 156
4.5. Ecologia urbană - definiţii şi obiective.........................................................................................158
4.6. Ecosistemul urban........................................................................................................................ 161
4.6.1. Concepte şi definiţii ale ecosistemului urban..................................................................... 161
4.6.2. Structura ecosistemului urban............................................................................................ 168
4.6.2.1. Componenta abiotică (biotopul)............................................................................ 169
4.6.2.2. Componenta biotică (biocenoza)...........................................................................174
4.6.3. Funcţionalitatea şi dinamica ecosistemului urban.............................................................. 183
4.6.3.1. Circulaţia materiei şi energiei în ecosistemul urban...............................................185
4.6.3.2. Controlul şi autocontrolul în ecosistemele urbane................................................ 187
4.6.3.3. Teorii sintetice asupra organizării şi dinamicii ecosistemelor urbane...................190
4.6.4. Deosebiri ale ecosistemelor urbane comparativ cu cele naturale....................................... 192
4.6.5. Biodiversitatea în ecosistemele urbane.............................................................................. 195
4.6.5.1. Diversitatea speciilor în ecosistemele urbane........................................................195
4.6.5.2. Diversitatea microhabitatelor şi nişelor ecologice în zonele urbane..................... 196
4.6.6. Sistemul socio-economic urban..........................................................................................199
4.6.7. Metode de analiză a ecosistemelor urbane......................................................................... 206
4.6.8. Disfuncţionalităţi şi probleme ecologice în mediul urban..................................................210
4.6.9. Ecosistemul urban şi starea de sănătate a populaţiei.......................................................... 217
4.6.9.1. Sanogeneza habitatului intern din oraşe................................................................ 218
4.7. Managementul durabil al mediului urban.................................................................................... 222
4.7.1. Obiective ale dezvoltării durabile în mediul urban............................................................ 224
4.7.2. Păreri critice privind sustenabilitatea oraşelor....................................................................234
4.7.3. Riscurile urbane - factor în definirea stării de calitate a mediului urban............................236
4.7.4. Modele ale dezvoltării urbane durabile.............................................................................. 239
4.7.4.1. Modele urbanistice.................................................................................................241
4.7.4.2. Modele economice.................................................................................................247
4.7.4.3. Modele matematice................................................................................................247
4.8. Peisaj şi spaţiu public în oraşul modern.......................................................................................248
4.8.1. Conceptul de peisaj............................................................................................................ 248
4.8.2. Spațiul public în orașul modern......................................................................................... 248
4.8.3. Spațiile verzi - problemă a urbanizării contemporane........................................................250
4.8.3.1.Beneficiile oferite de spaţiile verzi.........................................................................256
4.8.3.2. Indicatorii evaluării spaţiilor verzi.........................................................................260
CAPITOLUL V. ECOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE.............................................................................................263
5.1. Aspecte teoretice privind noţiunea de „spaţiu rural”....................................................................263
5.2. Structura spaţiului rural................................................................................................................ 266
5.3. Ecosistemul rural - concept şi caracteristici generale...................................................................267
5.3.1. Structura ecosistemului rural...............................................................................................268
5.3.1.1. Componenta abiotică............................................................................................. 268
5.3.1.2. Componenta biotică...............................................................................................270
5.3.2. Funcţiile ecosistemului rural...............................................................................................273
5.4. Peisajul rural…………………………………………………………………………………….274
5.5. Probleme ecologice ale aşezărilor rurale......................................................................................279
PARTEA A IV-A. INDUSTRIA – UN ALTFEL DE MEDIU ANTROPIC........................................................ 282
CAPITOLUL VI. ECOLOGIE INDUSTRIALĂ............................................................................................................283
6.1. Definiţiile şi obiectivele ecologiei industriale..............................................................…………283
6.2. Ecosistemul tehno - industrial: concept....................................................................................... 288
6.3. Termeni şi concepte specifice ecologiei industriale.....................................................................291
6.4. Principii şi strategii utilizate în ecologia industrială…………………………………………….304
6.5. Ecologia industrială în România……………………………………………………………….. 312
ANEXA 1. Glosar al expresiilor cheie utilizate în domeniul politicilor de dezvoltare spaţială din Europa………. 316
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………338
 CUVÂNT ÎNAINTE

Acest curs de Ingineria mediului se adresează studenţilor Universităţii de

Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului „Regele Mihai I al României”

din Timişoara, de la specializarea Mașini și instalații pentru agricultură şi industria

alimentară (uz intern), şi a fost redactat sub forma prezentării celor mai mari trei

intervenții în mediul înconjurător ale omului ca pe cele mai mari inginerii de mediu

realizate de acesta (agricultura, așezările umane, industria), prezentate din

perspectiva protecției mediului, ca ecosisteme antropice.

Cursul reprezintă o sinteză a celor mai relevante noțiuni din publicaţiile în

domeniu de până în prezent, constituind un punct de vedere referitor la ce ar trebui

cunoscut de către studenții programului de pregătire profesională amintit, dar și de

alte categorii socio-profesionale interesate, pentru a înțelege transformările mediului

înconjurător realizate de către om ca pe adevărate inginerii de mediu, cu impact ca

al niciunei altei specii în mediul său de viață.

1
 PARTEA I

DEZVOLTARE DURABILĂ ŞI IMPACT ANTROPIC ÎN MEDIU

2
 CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ
(SUSTENABILĂ)

Prezentarea conceptului de dezvoltare durabilă (sustenabilă) în

cadrul acestui curs s-a realizat prin folosirea informaţiilor cuprinse în
documentul “Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României.
Orizonturi 2013-2020-2030”, elaborat de Guvernul României prin
Ministerul Mediului si Dezvoltării Durabile, Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare şi Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă [254].

1.1. Cadrul conceptual general

Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în

timp, pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri stiinţifice
aprofundate pe plan internaţional şi a căpătat valenţe politice precise în
contextul globalizării.
În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile
economice şi sociale ale statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai
pot fi separate de consecinţele activitaţii umane asupra cadrului natural s-a
facut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creşterii
(Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind evoluţia a cinci
parametri (creşterea populaţiei, impactul industrializării, efectele poluării,
producţia de alimente şi tendinţele de epuizare a resurselor naturale),
sugerând concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu
poate fi susţinut pe termen lung.

3
 Problematica raporturilor dintre om si mediul natural a intrat în
preocuparile comunitaţii internaţionale începând cu prima Conferinţa a ONU
asupra Mediului (Stockholm, 1972) şi s-a concretizat în lucrările Comisiei
Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei
Comisii, prezentat în 1987 de Gro Harlem Brundtland (prim ministrul
Norvegiei) şi intitulat Viitorul nostru comun (cunoscut şi ca Raportul
Brundtland) a oferit prima definiţie acceptată a dezvoltării durabile, ca fiind
„o dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a compromite
şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi”. Conceptul de
dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a factorilor
politici şi decizionali, în care protecţia mediului şi creşterea economică pe
termen lung sunt considerate complementare şi reciproc dependente.
De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au
căpătat o dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la
Conferinţa Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de
Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU şi adoptarea
Obiectivelor Mileniului (2000) şi la Conferinţa Mondială pentru Dezvoltare
Durabilă de la Johannesburg (2002).
S-au conturat, astfel, programe concrete de acţiune la nivel global si
local (Agenda 21 Locală) conform dictonului „să gândim global şi să
acţionăm local”. În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de
convenţii internaţionale care stabilesc obligaţii precise din partea statelor şi
termene stricte de implementare privind schimbările climatice, conservarea
biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi a zonelor umede, limitarea
folosirii anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea
mediului şi altele, care conturează un spaţiu juridic internaţional pentru
aplicarea în practica a preceptelor dezvoltării durabile. Se recunoaşte, astfel,
că Terra are o capacitate limitata de a satisface cererea crescândă de resurse

4
naturale din partea sistemului socio-economic şi de a absorbi efectele
distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune şi
deşertificare, poluarea solului, apei şi aerului, reducerea suprafeţei sistemelor
forestiere tropicale şi a zonelor umede, dispariţia sau periclitarea existenţei
unui număr mare de specii de plante şi animale terestre sau acvatice,
epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile, au început să aibă
efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice şi calitaţii
vieţii oamenilor în zone vaste ale planetei.
Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că
civilizaţia umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de
materie şi energie din cadrul acesteia, de stabilitatea şi capacitatea ei de
autoreglare. Politicile publice care se elaborează pe această bază (cum este şi
Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României) urmăresc
restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional, pe termen lung, între
dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural în forme înţelese şi
acceptate de societate.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea
durabilă nu este una dintre opţiunile posibile, ci singura perspectivă raţională
a devenirii naţionale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de
dezvoltare prin confluenţa factorilor economici, sociali şi de mediu.

1.2. Strategia Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă

Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii

Europene (U.E.) începând cu anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la
Maastricht (Olanda). În anul 2001, Consiliul European de la Göteborg a

5
adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost
adaugată o dimensiune externă la Barcelona, în anul 2002.
În anul 2005, Comisia Europeana a demarat un proces de revizuire a
Strategiei, publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor
înregistrate după 2001, care punctează şi o serie de direcţii de acţiune de
urmat în continuare. Documentul a evidenţiat şi unele tendinţe nesustenabile,
cu efecte negative asupra mediului înconjurător, care puteau afecta
dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv schimbările climatice,
ameninţările la adresa sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea socială,
epuizarea resurselor naturale şi erodarea biodiversităţii. Ca urmare a
identificării acestor probleme, în iunie 2005, şefii de state şi guverne ai
ţărilor Uniunii Europene au adoptat o Declaraţie privind liniile directoare
ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la Lisabona, revizuită
(Strategia de la Lisabona adoptată de Consiliul European extraordinar la 23-
24 martie 2000 şi revizuită de Consiliul European la Bruxelles, la 22-23
martie 2005), pentru creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă
drept o componentă esenţială a obiectivului atotcuprinzator al dezvoltării
durabile.
După o largă consultare, Comisia Europeană a prezentat, la 13
decembrie 2005, o propunere de revizuire a Strategiei de la Göteborg din
2001.
Ca rezultat al acestui proces, Consiliul U.E. a adoptat, la 9 iunie
2006, Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă pentru o Europă extinsă.
Documentul este conceput într-o viziune strategică unitară şi coerentă, având
ca obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru
generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile,
capabile să gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi să

6
valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei în vederea
asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale.
Strategia U.E. pentru Dezvoltare Durabilă, ce reprezintă fundamentul
Strategiei Naţionale a României în domeniu, completează Strategia de la
Lisabona şi se doreşte a fi un catalizator pentru cei ce elaborează politici
publice şi pentru opinia publică, în scopul schimbării comportamentului în
societatea europeană şi, respectiv, în societatea românească, şi în scopul
implicării active a factorilor decizionali, publici şi privaţi, precum şi a
cetăţenilor, în elaborarea, implementarea şi monitorizarea obiectivelor
dezvoltării durabile.
Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii
Europene şi statelor sale membre, implicând toate componentele
instituţionale la nivel comunitar şi naţional. Este subliniată, de asemenea,
importanţa unei strânse conlucrări cu societatea civilă, partenerii sociali,
comunităţile locale şi cetăţenii pentru atingerea obiectivelor dezvoltării
durabile.
În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie:
• Protecţia mediului, prin măsuri care să permită disocierea creşterii
economice de impactul negativ asupra mediului;
• Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor
fundamentale, diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea
discriminării de orice fel;
• Prosperitatea economică, prin promovarea cunoaşterii, inovării şi
competitivităţii pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi a unor
locuri de muncă abundente şi bine plătite;
• Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale U.E., prin
promovarea instituţiilor democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a
principiilor şi practicilor dezvoltării durabile pretutindeni în lume.

7
 Pentru a asigura integrarea şi corelarea echilibrată a componentelor
economice, ecologice şi socio-culturale ale dezvoltării durabile, Strategia
U.E. statuează următoarele principii directoare:
• Promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului;
• Solidaritatea în interiorul generaţiilor si între generaţii;
• Cultivarea unei societăţi deschise şi democratice;
• Informarea şi implicarea activă a cetăţenilor în procesul decizional;
• Implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;
• Coerenţa politicilor şi calitatea guvernării la nivel local, regional,
naţional şi global;
• Integrarea politicilor economice, sociale şi de mediu prin evaluări
de impact şi consultarea factorilor interesaţi;
• Utilizarea cunoştinţelor moderne pentru asigurarea eficienţei
economice şi investiţionale;
• Aplicarea principiului precauţiunii în cazul informaţiilor ştiinţifice
incerte;
• Aplicarea principiului “poluatorul plateşte”.
Aspectele de conţinut ale Strategiei U.E. se concentrează asupra unui
număr de 7 provocări cruciale (prezentate în subcapitolul 1.5.1.) şi 2
domenii trans-sectoriale (prezentate în subcapitolul 1.5.2.).
Multe dintre ţintele convenite în cadrul U.E. sunt stabilite în expresie
numerica sau procentuala, cu termene stricte de implementare, fiind
obligatorii pentru toate statele membre.
Strategia U.E. stabileşte, de asemenea, proceduri precise de
implementare, monitorizare şi urmărire, cu obligaţii de raportare la
fiecare doi ani, din partea Comisiei Europene şi statelor membre, asupra
angajamentelor asumate.

8
 1.3. Indicatorii dezvoltării durabile

Monitorizarea tendinţelor dezvoltării folosind şi indicatori situaţi în

afara activităţii economice precede formularea principiilor dezvoltării
durabile şi s-a afirmat paralel cu procesul de definire a strategiilor de
dezvoltare durabilă elaborate sub egida Naţiunilor Unite şi, respectiv, a
Uniunii Europene.
Astfel de instrumente de monitorizare au fost produse de o varietate
de instituţii, de la întreprinderi sau formaţiuni ale societăţii civile, grupuri de
experţi sau centre de cercetare, până la administraţii locale, guverne
naţionale, organizaţii interguvernamentale sau instituţii financiare
internaţionale. Amploarea acestor eforturi, care s-au intensificat în ultimii ani
atât la nivel naţional cât si în formule multinaţionale colaborative, reflectă
nevoia percepută de a dispune de astfel de instrumente, de a acoperi o plajă
diversă de aplicaţii şi de a depăşi o seamă de dificultăţi metodologice.
Diferenţele, încă notabile, dintre modalitaţile de construcţie, stadiul de
dezvoltare şi gradul de utilizare efectivă a unor seturi coerente de indicatori,
ilustrează complexitatea sarcinii de a regăsi compatibilităţi reale între
abordările empirice şi normative din domeniile distincte care se integrează în
conceptul dezvoltării durabile: economia, societatea şi capitalul natural. În
aceste condiţii, aspectele metodologice, aflate încă într-o fază de
fundamentare teoretică, sunt preluate dinamic în procesul de dezvoltare a
aplicaţiilor de raportare statistică (a se vedea şi Anexa 1 pp. 350-351).
Convenirea unui set de indicatori acceptaţi ai dezvoltării durabile,
inclusiv reflectarea în sistemul conturilor naţionale, prin instrumente
specifice, a factorilor ecologici şi sociali ai dezvoltării, constituie în
continuare un subiect de preocupare prioritară din partea Oficiului de
Statistică al Comunităţilor Europene (EUROSTAT), Comisiei Economice

9
ONU pentru Europa (UNECE) şi Organizaţiei pentru Cooperare si
Dezvoltare Economica (OECD). România, prin Institutul Naţional de
Statistică, este angajată în mod activ în acest proces. În faza actuală,
Institutul Naţional de Statistică transmite la EUROSTAT un sistem parţial de
indicatori, integrat în sistemul european al dezvoltării durabile, în funcţie de
datele disponibile. În această etapă, sursele de date pot fi perfecţionate printr-
o directă şi eficientă cooperare inter-instituţională, în special pentru
cuantificarea elementelor capitalului uman şi social şi a capacităţii de suport
a ecosistemelor naturale. Statele membre trebuie să-şi revizuiască în
continuare sursele de date pentru seturile de indicatori, pentru a le asigura
calitatea, nivelul de comparaţie şi relevanţa în raport cu obiectivele Strategiei
U.E.
Unul dintre punctele nodale ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă
reînnoite a U.E. îl reprezintă instituirea unui proces reglementat de
monitorizare şi raportare care să armonizeze cerinţele naţionale specifice ale
statelor membre cu nevoile de coordonare şi sinteză la nivelul instituţiilor
Uniunii. S-a stabilit că obiectivele de atins şi instrumentele de măsurare a
performanţelor economice în raport cu responsabilităţile sociale şi de mediu
să fie definite printr-un dialog constructiv angajat de Comisia Europeană şi
de fiecare stat membru al U.E. cu comunitatea de afaceri, partenerii sociali şi
formaţiunile relevante ale societăţii civile.
Comisia Europeană, cu asistenţa grupului de lucru pentru indicatorii
dezvoltării durabile, a fost însărcinată să continue dezvoltarea setului de
indicatori pentru a îmbunătăţi omogenitatea raportării. O primă versiune a
acestui set de indicatori a fost folosită pentru primul raport de evaluare
(2007) a Strategiei U.E. reînnoite. În forma sa curentă, mecanismul de
monitorizare evidenţiază anumite categorii de indicatori aflate încă în stadiul
de dezvoltare. Setul existent de indicatori este considerat adecvat pentru

10
monitorizarea ţintelor cantitative ale Strategiei U.E., dar incomplet sau
insuficient pentru urmărirea şi evaluarea obiectivelor calitative (de exemplu,
buna guvernare).
Structura de indicatori produsă de EUROSTAT pentru primul raport
de monitorizare a Strategiei U.E. reînnoite asociază fiecărei dimensiuni
strategice un indicator reprezentativ (Nivel 1), un set de indicatori pentru
obiectivele operaţionale subordonate (Nivel 2) şi indicatori descriptivi ai
domeniilor de intervenţie pentru politicile asociate (Nivel 3). Un set
suplimentar de indicatori, în afara acestei structuri (indicatorii contextuali),
este inclus pentru fenomenele greu de interpretat normativ sau al căror
răspuns la intervenţii rămâne neidentificat.
În conformitate cu deciziile adoptate de Consiliul European, statele
membre ale U.E. au obligaţia să-şi creeze forme de suport instituţional
adecvate pentru coordonarea dezvoltării şi utilizării instrumentelor statistice
de monitorizare şi pentru revizuirea periodică (la 2 ani) a fiecărei Strategii
Naţionale, într-un mod congruent cu efortul de sistematizare a raportarilor
asupra implementării Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă la nivelul
Uniunii Europene. Este vorba, prin urmare, de un proces continuu, în care
revizuirea la intervale scurte a Strategiilor Naţionale şi a Strategiei U.E.
reduce marja de eroare în privinţa evaluării resurselor necesare pentru
implementarea obiectivelor convenite.
Pentru urmărirea şi verificarea implementării Strategiei Naţionale
pentru Dezvoltare Durabilă a României s-a creat un sistem naţional de
indicatori statistici ai dezvoltării durabile, armonizat şi congruent cu sistemul
relevant de indicatori utilizat la nivelul U.E., pentru monitorizarea
progreselor naţionale în raport cu Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a
Uniunii Europene. Colectarea şi prelucrarea informaţiilor de încredere,
cuantificate şi actualizate regulat, agregate la nivelul indicatorilor de

11
dezvoltare durabilă, permite măsurarea performanţelor în atingerea
obiectivelor stabilite de Strategie şi raportarea corectă asupra rezultatelor.
Se are în vedere operaţionalizarea a două tipuri de indicatori:
• Indicatorii naţionali de dezvoltare durabilă, focalizaţi pe
priorităţile-cheie exprimate prin ţinte cuantificabile care să permită, totodată,
compararea performanţelor naţionale cu cele ale partenerilor internaţionali şi
cu obiectivele Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a U.E. reînnoite. Acest
set de indicatori se bazează pe rezultatele grupului de lucru EUROSTAT-
UNECE-OCDE şi se reactualizează în permanenţă.
• Indicatorii de progres ai Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare
Durabilă a României, acoperind întregul pachet de politici pe care aceasta le
generează, inclusiv a celor ce nu sunt cuprinse în Strategia U.E. În acest
mod, toate politicile vor forma obiectul monitorizării, urmărind
responsabilizarea decidenţilor politici şi permiţând opiniei publice să
evalueze succesul acţiunilor întreprinse.

1.4. Măsurile de conformitate cu obiectivele dezvoltării durabile

adoptate de România în procesul de pre- şi post-aderare

Conştientizarea discrepanţelor dintre modelul de dezvoltare şi

capacitatea de suport a capitalului natural s-a instalat treptat în România în
anii `70-80 ai secolului trecut şi a fost limitată, pentru început, la unele
cercuri intelectuale şi academice, cu slab ecou la nivelul decidenţilor politici.
Schimbările politice profunde începute în decembrie 1989 şi, mai ales,
accesul la informaţii ce nu fuseseră publice în timpul regimului communist,
au extins considerabil aria preocuparilor în acest domeniu în rândul opiniei
publice şi mass media.

12
 Au luat fiinţă, în scurt timp, numeroase organizaţii neguvernamentale
şi chiar partide politice ecologiste, în simetrie cu cele existente în ţările
Europei Occidentale. La nivelul structurilor executive şi legislative, s-au
creat instituţii axate pe problematica de mediu (minister, comisii
parlamentare) şi s-au emis primele acte de legislaţie primară şi secundară în
domeniu.
Într-o primă etapă, încorporarea parţială a principiilor dezvoltării
durabile în politicile publice a avut loc sub impulsul dezbaterilor din cadrul
ONU şi agenţiilor sale specializate prin asumarea unor obligaţii precise în
baza declaraţiilor şi convenţiilor la care România a devenit parte (fiind, de
exemplu, prima ţară europeană care a ratificat Protocolul de la Kyoto la
Convenţia-Cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbarilor Climatice în martie
2001). Perspectiva aderării la Uniunea Europeană a conferit un plus de
concreteţe acestor preocupări, punând pe primul plan adoptarea unei noi
filosofii a dezvoltării care să asigure corelarea organică a aspectelor
economice, sociale şi de mediu şi însusirea, în integralitatea sa, a acquis-ului
comunitar.
În perioada 1997-1999 a fost elaborată pentru prima dată, cu asistenţă
din partea Programului ONU pentru Dezvoltare (UNDP), o Strategie
Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, care a fost definitivată în urma unui
număr mare de contribuţii asamblate într-un cadru larg participativ şi adoptată
ca document oficial al Guvernului României. Deşi impactul acestui document
asupra politicilor publice la nivel naţional a fost relativ restrâns, el a oferit
cadrul conceptual şi metodologia de consultare a factorilor interesaţi pentru
implementarea cu succes a programului Agenda Locala 21 într-un număr de
circa 40 de municipalităţi şi judeţe. După aderarea României la U.E.,
Strategia din 1999 a format obiectul unei raportări interimare către Comisia
Europeană privind aplicarea obiectivelor dezvoltării durabile, în iulie 2007.

13
 Demersurile pentru elaborarea unei strategii complexe de dezvoltare
durabilă a României, cu orizont de timp 2025, au continuat, la iniţiativa
Preşedintelui României de la acea vreme şi sub egida Academiei Române, pe
parcursul anilor 2002-2004, însă nu şi-au găsit finalizarea într-un document
coerent şi au rămas în stadiul de proiect.
În absenţa unei strategii de dezvoltare durabilă actualizate conform
directivelor în materie ale Uniunii Europene, documentele programatice şi
strategiile sectoriale elaborate în România în perioadă pre- şi post-aderare
conţin prevederi relevante şi obiective-ţintă precise (în unele cazuri) care au
constituit, în cea mai mare măsură, baza de referinţă pentru redactarea
prezentei Strategii:
– Tratatul de Aderare România - Uniunea Europeană, semnat la 25
aprilie 2005, şi protocoalele anexate cuprind angajamentele concrete ale
României de transpunere în practică a întregului acquis comunitar şi prevăd
unele decalări ale termenelor de implementare ale unor obligaţii de mediu
(până în 2015 pentru instalaţiile industriale cu grad ridicat şi complex de
poluare, până la 16 iulie 2017 pentru depozitele municipale de deşeuri, până
în 2018 pentru extinderea sistemelor urbane de alimentare cu apă potabila şi
tratare a apelor uzate).
– Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 (PND) reprezintă
documentul de planificare strategică şi programare financiară multianuală
care a cuprins linii directoare pentru a orienta şi stimula dezvoltarea
economică şi socială a ţării în concordanţă cu principiile Politicii de
Coeziune a Uniunii Europene. Planul a stabilit drept obiectiv global
reducerea cât mai rapidă a disparităţilor de dezvoltare socio-economică
dintre România şi celelalte state membre ale Uniunii Europene şi detalia
obiectivele specifice ale procesului pe 6 direcţii prioritare care integrează
direct şi/sau indirect cerinţele dezvoltării durabile pe termen scurt şi mediu:

14
 - Obiectivul creşterii competitivitaţii şi dezvoltării economiei
bazate pe cunoaştere;
- Aducerea la standarde europene a infrastructurii de bază;
- Prioritatea privind protecţia şi îmbunătăţirea calităţii
mediului;
- Perfecţionarea şi utilizarea mai eficientă a capitalului uman;
- Dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în
sectorul agricol, silvic şi piscicol;
- Obiectivul de diminuare a disparităţilor de dezvoltare între
regiuni şi în interiorul acestora.
– Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013 (CSNR), aprobat
de Comisia Europeană la 25 iunie 2007, stabilea priorităţile de intervenţie ale
Instrumentelor Structurale ale U.E. (Fondul European de Dezvoltare
Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune) în cadrul politicii
de coeziune economică şi socială, făcând legătura între priorităţile Planului
Naţional de Dezvoltare 2007-2013 şi priorităţile U.E. stabilite prin
Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013 şi Strategia
Lisabona revizuită. CSNR prezenta situaţia socio-economică a României la
momentul aderării, analiza punctelor tari şi slabe, oportunităţilor şi
ameninţărilor (SWOT), viziunea strategică şi sinteza Programelor
Operaţionale Sectoriale (POS) şi a Programului Operaţional Regional (POR)
ce urmau a fi implementate în cadrul obiectivului Convergenţă. Cadrul
Strategic Naţional de Referinţă, împreuna cu Programul Naţional de
Reformă şi Programul de Convergenţă au răspuns eforturilor de realizare a
obiectivelor de convergenţă prin definirea direcţiilor de acţiune la nivel
naţional pentru încadrarea în obiectivele politicilor şi strategiilor europene.
Elemente factuale şi analitice utile privind diagnosticul situaţiei
curente din România, evaluarea politicilor publice şi a decalajelor faţă de

15
performanţele medii din celelalte ţări ale U.E., au fost cuprinse în proiectul
de Strategie post-aderare a României elaborat de Guvern în anul 2007.
Măsurile întreprinse de România pentru îndeplinirea celor 8 ţinte
convenite în cadrul ONU privind problematica globală a dezvoltării durabile
au fost prezentate în cel de-al doilea Raport asupra Obiectivelor de Dezvoltare
ale Mileniului, adoptat de Guvernul României la 18 septembrie 2007.
Conţinutul acestor documente şi măsurile luate pentru implementarea
lor în primul an după aderarea României la U.E. prezintă un grad substanţial
de relevanţă pentru efortul de a face faţă provocărilor-cheie şi de a realiza
obiectivele Strategiei Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite
din 9 iunie 2006.

1.5. Obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune la orizont 2013, 2020, 2030

conform orientărilor strategice ale Uniunii Europene

Aceste obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune au fost formulate

urmărind strict logica tematică a Strategiei de Dezvoltare Durabilă revizuite
a U.E. din 2006 (SDD/UE).

1.5.1. Provocări cruciale

Schimbările climatice şi energia curată

Obiectiv general SDD/UE: Prevenirea schimbărilor climatice prin
limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră, precum şi a efectelor negative ale
acestora asupra societăţii şi mediului.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Satisfacerea necesarului de energie
pe termen scurt şi mediu şi crearea premiselor pentru securitatea energetică a

16
ţării pe termen lung conform cerinţelor unei economii moderne de piaţă, în
condiţii de siguranţă şi competitivitate; îndeplinirea obligaţiilor asumate în
baza Protocolului de la Kyoto privind reducerea cu 8% a emisiilor de gaze cu
efect de seră; promovarea şi aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele
schimbărilor climatice şi respectarea principiilor dezvoltării durabile.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Asigurarea funcţionării eficiente şi
în condiţii de siguranţă a sistemului energetic naţional, atingerea nivelului
mediu actual al U.E. în privinţa intensităţii şi eficienţei energetice;
îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în cadrul pachetului legislativ
„Schimbări climatice şi energie din surse regenerabile” şi la nivel
internaţional în urma adoptării unui nou acord global în domeniu;
promovarea şi aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor
climatice şi respectarea principiilor dezvoltării durabile.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea la performanţele medii ale
U.E. privind indicatorii energetici şi de schimbări climatice; îndeplinirea
angajamentelor în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în
concordanţă cu acordurile internaţionale şi comunitare existente şi
implementarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice.

Transport durabil
Obiectiv general SDD/UE: Asigurarea ca sistemele de transport să
satisfacă nevoile economice, sociale şi de mediu ale societăţii, reducând, în
acelaşi timp, la minimum, impactul lor nedorit asupra economiei, societăţii şi
mediului.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Promovarea unui sistem de
transporturi în România care să faciliteze mişcarea în siguranţă, rapidă şi
eficientă, a persoanelor şi mărfurilor, la nivel naţional şi internaţional, în
conformitate cu standardele europene.

17
 Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea nivelului mediu actual al
U.E. în privinţa eficienţei economice, sociale şi de mediu a transporturilor şi
realizarea unor progrese substanţiale în dezvoltarea infrastructurii de transport.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea de nivelul mediu al U.E.
din acel an la toţi parametrii de bază ai sustenabilităţii în activitatea de
transporturi.

Producţie şi consum durabile

Obiectiv general SDD/UE: Promovarea unor practici de consum şi
producţie sustenabile.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Gestionarea eco-eficientă a
consumului de resurse şi valorificarea maximală a acestora prin promovarea
unui model de consum şi producţie care să permită o creştere economică
sustenabilă pe termen lung şi apropierea treptată de nivelul mediu de
performanţă al ţărilor U.E.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Decuplarea creşterii economice de
degradarea mediului prin inversarea raportului dintre consumul de resurse şi
crearea de valoare adaugată şi apropierea de indicii medii de performanţă ai
U.E. privind sustenabilitatea consumului şi producţiei.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea de nivelul mediu
realizat la acea dată de ţările membre U.E. din punctul de vedere al
producţiei şi consumului durabile.

Conservarea şi gestionarea resurselor naturale

Obiectiv general SDD/UE: Îmbunătăţirea gestionării resurselor
naturale şi evitarea exploatării lor excesive, recunoaşterea valorii serviciilor
furnizate de ecosisteme.

18
 Orizont 2013. Obiectiv naţional: Reducerea decalajului existent faţă
de alte state membre ale U.E. cu privire la infrastructura de mediu, atât din
punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, prin dezvoltarea unor servicii
publice eficiente în domeniu, conforme conceptului de dezvoltare durabilă şi
cu respectarea principiului “poluatorul plateşte”.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea nivelului mediu actual al
ţărilor U.E. la parametrii principali privind gestionarea responsabilă a
resurselor naturale.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea semnificativă de
performanţele de mediu ale celorlalte state membre U.E. din acel an.

Sănătatea publică
Obiectiv general SDD/UE: Promovarea unor servicii medicale de
calitate în condiţii de egalitate şi îmbunătăţirea protecţiei împotriva
ameninţărilor la adresa sănătăţii.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Îmbunătăţirea structurii sistemului
de sănătate, a calităţii actului medical şi a îngrijirilor furnizate în cadrul
serviciilor de sănătate; ameliorarea stării de sănătate a populaţiei şi creşterea
performanţei sistemului de sănătate .
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea unor parametri apropiaţi
de nivelul mediu actual al stării de sănătate a populaţiei şi al calităţii
serviciilor medicale din celelalte state membre ale U.E.; integrarea aspectelor
de sănătate şi demografice în toate politicile publice ale României.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea deplină la nivelul mediu
de performanţă, inclusiv sub aspectul finanţării serviciilor de sănătate, al
celorlalte state membre ale U.E.

19
 Incluziunea socială, demografia şi migraţia
Obiectiv general SDD/UE: Crearea unei societăţi bazate pe
incluziunea socială prin luarea în considerare a solidarităţii între generaţii şi
în interiorul lor şi asigurarea creşterii calităţii vieţii cetăţenilor ca o condiţie a
bunăstarii individuale durabile.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Crearea unui cadru legislativ,
instituţional şi participativ modern pentru reducerea riscurilor de sărăcie şi
excluziune socială, promovarea coeziunii sociale, egalităţii de şanse şi
diversităţii culturale, precum şi pentru gestionarea responsabilă a
fenomenelor demografice şi migraţiei.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Promovarea consecventă, în noul
cadru legislativ şi instituţional, a normelor şi standardelor U.E. cu privire la
incluziunea socială, egalitatea de şanse şi sprijinirea activă a grupurilor
defavorizate; punerea în aplicare, pe etape, a Strategiei Naţionale pe termen
lung privind populaţia şi fenomenele migratorii.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea semnificativă de nivelul
mediu al celorlalte state membre ale U.E. în privinţa coeziunii sociale şi
calităţii serviciilor sociale.

Sărăcia globală şi sfidările dezvoltării durabile

Obiectiv general SDD/UE: Promovarea activă a dezvoltării durabile
la nivel global şi asigurarea punerii de acord a politicilor interne şi externe
ale Uniunii Europene cu principiile dezvoltării durabile şi angajamentele sale
în această privinţă.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Implementarea instrumentelor
legislative şi instituţionale aferente statutului României de ţară donatoare de
asistenţă pentru dezvoltare, conform obligaţiilor de stat membru al U.E.;
stabilirea priorităţilor şi modalităţilor de acţiune şi alocarea în acest scop a

20
circa 0,25% din venitul naţional brut (VNB) în 2013 şi 0,33% în 2015, cu
ţinta intermediară de 0,17% din VNB în 2010.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Conturarea domeniilor specifice de
aplicare a expertizei şi resurselor disponibile în România în slujba asistenţei
pentru dezvoltare, şi alocarea în acest scop a circa 0,50% din venitul naţional
brut.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea completă a României la
politicile Uniunii Europene în domeniul cooperării pentru dezvoltare,
inclusiv din punctul de vedere al alocărilor bugetare ca procent din venitul
naţional brut.

1.5.2. Teme inter- şi trans-sectoriale

La acest capitol, Strategia U.E. pentru Dezvoltare Durabilă nu

prevede obiective cantitative sau calitative precise în afara celor prevăzute în
Agenda Lisabona, directivele sectoriale, programele şi instrumentele
convenite. Detalierea obiectivelor ţintă pe orizonturi de timp se face pe baza
priorităţilor naţionale, în congruenţă cu documentele şi practicile curente ale
U.E.

Educaţie şi formare profesională

Orizont 2013. Obiectiv naţional: Dezvoltarea capitalului uman şi
creşterea competitivităţii prin corelarea educaţiei şi învăţării pe tot parcursul
vieţii cu piaţa muncii şi asigurarea oportunităţii sporite pentru participarea
viitoare pe o piaţă a muncii modernă, flexibilă şi incluzivă.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea nivelului mediu de
performanţă al U.E. în domeniul educaţiei şi formării profesionale, cu

21
excepţia serviciilor în mediul rural şi pentru grupurile dezavantajate, unde
ţintele sunt cele ale U.E. pentru 2010.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Situarea sistemului de învăţământ şi
formare profesională din România la nivelul performanţelor superioare din
U.E.; apropierea semnificativă de nivelul mediu al U.E. în privinţa serviciilor
educaţionale oferite în mediul rural şi pentru persoanele provenite din medii
dezavantajate sau cu dizabilităţi.

Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, inovarea

Orizont 2013. Obiectiv naţional general: Atingerea mediei U.E. la
indicatorii de bază ce descriu structura şi performanţa sistemului de
cercetare, dezvoltare şi inovare.
Orizont 2020. Obiectiv general: Încadrarea cercetării româneşti în
fluxul principal al evoluţiilor ştiinţifice şi tehnologice din U.E.; generalizarea
activităţilor inovative; apariţia unor centre de excelenţa cu impact
internaţional.
Orizont 2030. Obiectiv general: Statornicirea principalelor elemente
ale societăţii şi economiei bazate pe cunoaştere; contribuţii esenţiale ale
cercetării româneşti la realizarea obiectivelor complexe ale dezvoltării
durabile.

1.5.3. Instrumente financiare şi economice

Obiectivele-ţintă ale Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă

a României au constituit şi constituie puncte de reper pentru elaborarea şi
fundamentarea bugetului de stat şi bugetelor locale (anuale şi multi-anuale)
şi pentru formularea şi susţinerea propunerilor României în vederea

22
elaborării şi aprobării alocărilor financiare în cadrul exerciţiilor bugetare ale
U.E. (2014-2020 şi 2021-2027).
În programarea cheltuielilor şi definirea perspectivelor realiste de
accesare a diferitelor surse de finanţare se ţine seama şi de tendinţele actuale
din cadrul U.E. privind transparenţa preţurilor de piaţă pentru a reflecta
costurile economice, sociale şi de mediu, transferul poverii fiscale de la forţa
de muncă la consumul de resurse şi energie şi/sau poluare, precum şi de
reforma subvenţiilor.
Sursele de finanţare posibile pentru realizarea obiectivelor Strategiei
Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă, conform Planului Naţional de
Dezvoltare, Programelor Operaţionale şi planurilor de acţiune specifice
aprobate sunt: contribuţia U.E. prin instrumentele structurale (Fondul
European pentru Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul de
Coeziune), cofinanţarea naţională publică (buget de stat, bugete locale,
credite externe, alte surse publice) şi privată aferentă; fondurile de tip
structural ale U.E. (Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală,
Fondul European de Pescuit) şi cofinanţarea naţională aferentă din surse
publice şi private; fonduri alocate de la bugetul de stat şi bugetele locale
destinate programelor de investiţii pentru dezvoltare, având obiective
similare celor cofinanţate din fondurile comunitare sus-menţionate; credite
externe pentru investiţii din partea instituţiilor financiare internaţionale
(Banca Europeană de Investiţii – BEI, Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare – BERD, Banca Mondială etc.) precum şi din
alte surse (fonduri suverane, fonduri private cu profil investiţional etc.)
pentru susţinerea unor proiecte naţionale congruente cu obiectivele Strategiei
Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă şi a Strategiei U.E. în materie; alte
instrumente financiare (încurajarea, în continuare, a investiţiilor străine
directe, utilizarea mai activă a pieţei de capital, în speţă prin lansarea de

23
oferte publice iniţiale (IPO), lărgirea bazei de creditare bancară prin
stimularea economisirii interne, dezvoltarea instrumentelor de plasament pe
termen lung, concesionarea unor proiecte de infrastructură şi utilităţi publice,
promovarea parteneriatelor public-privat etc.).
Pentru finanţarea suplimentară a obiectivelor Strategiei Naţionale
pentru Dezvoltare Durabilă pot fi accesate, pe baze competitive, prin proiecte
prezentate de către statele membre ale U.E., individual sau prin participarea
la consorţii, direct la Comisia Europeană, si alte fonduri ale U.E. care nu fac
parte din fondurile structurale şi de coeziune, cum ar fi, de exemplu, Fondul
de Solidaritate al U.E., Fondul european de ajustare la globalizare pentru
susţinerea reconversiei profesionale şi repoziţionării pe piaţa forţei de muncă
a angajaţilor afectaţi de schimbările survenite în comerţul global etc.
Pe lângă aceste programe ale U.E., România mai poate să acceseze
fondurile alocate prin Mecanismul Financiar al Spaţiului Economic
European constituit de statele Europei Occidentale care nu sunt membre ale
U.E. (Islanda, Lichtenstein, Norvegia), destinate în principal întăririi
capacităţii instituţionale şi administrative şi proiectelor în domeniul
protecţiei mediului sau formării profesionale.

1.5.4. Comunicare, mobilizarea actorilor şi multiplicarea

factorilor de succes

Adoptarea Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României

marchează începutul unui proces de lungă durată care va duce, în etape
succesive, la încetăţenirea unui nou model de dezvoltare, în conformitate cu
orientările strategice convenite la nivel mondial, în cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite, şi cu directivele Uniunii Europene. În aceste condiţii, este

24
important să se aducă la cunoştinţa decidenţilor la toate nivelurile şi a
publicului larg, principiile dezvoltării durabile, necesitatea trecerii la un nou
model de dezvoltare, problemele majore cu care se confruntă România şi
modul în care acestea se reflectă în obiectivele Strategiei sale de dezvoltare
durabilă. Acest proces nu se limitează la o campanie punctuală de
popularizare, ci trebuie să reprezinte o preocupare permanentă, cu implicarea
activă a tuturor factorilor interesaţi: autoritaţile centrale şi locale, partidele
politice, asociaţiile patronale şi profesionale, partenerii sociali, sistemul de
educaţie şi cercetare, societatea civilă, mass media.
În vederea implementării obiectivelor de dezvoltare durabilă,
România susţine următoarele acţiuni/măsuri, conform recomandărilor
exprese conţinute în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii
Europene:
- Producerea unor broşuri de popularizare care să explice
conţinutul noţiunii de dezvoltare durabilă şi să prezinte principalele obiective
ale Strategiei U.E. şi ale Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă.
- Încheierea unor convenţii cu societăţile publice de radiodifuziune
şi televiziune, vizând, în special, programele cu caracter educaţional, pentru
includerea unor teme de prezentare sau dezbatere privind dezvoltarea
durabilă; achiziţionarea de spaţiu publicitar la posturile de radio şi
televiziune pentru transmiterea de scurte mesaje de interes public legate de
preceptele dezvoltării durabile.
- Folosirea activă a reţelelor regionale şi locale constituite în cadrul
implementării programului Agenda Locală 21 şi a metodelor de consultare
publică folosite în cadrul acestui proces pentru diseminarea iniţiativelor reuşite
şi a celor mai bune practici în realizarea de proiecte concrete la nivelul
comunităţilor prin aplicarea principiilor dezvoltării durabile.

25
 - Încurajarea Senatelor universitare să includă în tematica
recomandată pentru lucrările de licenţă, masterat sau doctorat, subiecte
consacrate promovării directe sau indirecte a ideii de sustenabilitate şi
responsabilitate ecologică, şi facilitarea publicării prioritare a celor mai
meritorii lucrări de acest tip.
- Încurajarea autorităţilor şi comunităţilor locale din România să
participe la Campania U.E. pentru municipalităţi şi oraşe sustenabile în
vederea schimbului de bune practici şi elaborării de criterii calitative,
indicatori şi instrumente (cum ar fi evaluările de impact) pentru aplicarea
concretă a principiilor dezvoltării durabile pe plan local, şi acordarea de
premii anuale pentru cele mai reuşite iniţiative.
- Promovarea în România, cu sprijinul asociaţiilor patronale,
partenerilor sociali şi Camerelor de Comerţ şi Industrie, a obiectivelor şi
practicilor Alianţei Europene pentru Responsabilitatea Socială Corporativă
(Corporate Social Responsibility – CSR), în vederea lansării voluntare în
mediul de afaceri a unor iniţiative ce trec dincolo de cadrul minimal al
cerinţelor legale.
- Asigurarea prin măsuri concrete a aplicării integrale şi
consecvente în România a prevederilor Convenţiei de la Åarhus
(Danemarca) privind accesul la informaţii, participarea publică la procesul
decizional şi accesul la justiţie în problemele de mediu.

26
 CAPITOLUL II. ECOSISTEMELE ANTROPICE
(ECOSISTEME UMANE, ANTROPOECOSISTEME)

2.1. Conceptul de ecosistem antropic

Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională a naturii ce integrează

comunitatea de organisme vii (biocenoza) cu factorii abiotici existenţi în
spaţiul pe care îl ocupă (biotopul) [Borza şi Coste 2002].
În funcţie de intervenţia umană, ecosistemele se clasifică în:
- ecosisteme naturale: în care intervenţia omului este nesemnificativă
(pădurea tropicală, deşerturile, taigaua, zonele muntoase înalte etc.);
- ecosisteme antropizate (antropice, artificiale, amenajate, umane) în
care activitatea umană a modificat puternic componentele şi procesele
naturale.
Ambele termene sunt controversate. Astfel, termenul de ecosistem
antropizat este tratat în anumite cercuri ca fiind o fază intermediară între
ecosistemele naturale şi ecosistemele total controlate de om: aşezări umane,
agroecosisteme, căi de comunicaţie etc. În acest context, în categoria
ecosistemelor antropizate ar intra păşuni şi făneţe (în care controlul antropic
este redus la recoltări succesive ale masei vegetale şi eventuale intervenţii
minore), plantaţii forestiere (în care funcţionarea sistemului este naturală,
chiar dacă structura sa este controlată antropic), lacuri de agreement, cu
funcţie piscicolă sau hidroenergetică, formate ca urmare a unor activităţi
umane (prăbuşiri de mine, exploatări la zi ale resurselor naturale, barări ale
cursurilor de apă), cursuri de apă înfluenţate de activităţi antropice
(deversări, reglări de debite, captări etc.). Tot din acest punct de vedere,
radicalizând aspectul, se poate conluziona că nu există ecosistem natural (în

27
care influenţa umană să nu fie resimţită) şi că toate ecosistemele sunt mai
mult sau mai puţin influenţate de activităţi antropice (fie doar prin
influenţarea compoziţiei atmosferei şi modificarea, prin aceasta, a
macroclimei) [Olosutean 2011].

2.2. Definirea ecosistemelor antropice

Ecosistemul antropic este acea parte a mezogeosistemului în care

funcţiile principale sunt suplinite, parţial sau total, prin aport energetic sau
material alohton de provenienţă antropică, cu accent pe funcţia de
autoreglare, imposibil de realizat fără acest aport suplimentar [Olosutean
2011].
Ecosistemele antropice sunt sisteme ecologice naturale, optimizate
fie pentru obţinerea unor producţii vegetale sau animale sporite, fie pentru
alte scopuri umane. Acestea sunt influenţate specific de existenţa şi
activitatea umană şi depind de om din punct de vedere structural –
organizatoric.
Exemple de ecosisteme antropice: ecosisteme acvatice antropice
(lacurile de baraj, lacurile de acumulare, iazurile şi heleşteiele piscicole),
ecosisteme terestre antropice (ecosistemele agricole sau agroecosistemele,
complexele silvice amenajate, plantaţii forestiere, complexele zootehnice,
aşezările urbane şi rurale, sistemele tehno-industriale, culturile de laborator).
Principalele motive pentru care omul a modificat ecosistemele
naturale creând ecosisteme antropice sunt:
- creşterea demografică;
- creşterea nevoilor umane (hrană, bunuri, servicii);
- modificări ale stilului de viaţă datorate evoluţiei societăţii umane.

28
 2.3. Structura generală a unui ecosistem antropic

În ceea ce priveşte caracteristicile de biotop, aspectele urmărite în

cadrul ecosistemelor antropice vizează [Olosutean 2011]:
- aspecte climatice, cu referire, în special, la condiţiile de microclimat
şi topoclimat, care pot fi influenţate de activităţi antropice (despăduriri,
modificarea regimului hidric, care pot avea influenţă în modificarea
circulaţiei locale a aerului sau în modificarea regimului de umiditate, gradul
de ocupare cu construcţii, care poate duce la creşterea temperaturii locale
etc.);
- aspecte hidrologice şi hidrogeologice, urmărindu-se modul în care
nivelele şi debitele reţelei hidrografice permanente sunt influenţate de modul
de utilizare a terenului, modul în care evoluţia reţelei hidrografice
semipermanente şi temporare este influenţată de acest aspect, influenţa
asupra gradului de eroziune, posibilele infiltraţii în apele subterane etc.; tot
aici se urmăresc şi datele fizico-chimice ale apelor, dat fiind că ele pot fi uşor
modificate de deversări poluante, de depuneri din emisiile atmosferice, de
contaminări din şi înspre pânza freatică;
- aspecte geomorfologice, cu accent pe riscuri geomorfologice locale
(alunecări de teren, prăbuşiri, solifluxiune, pluviodenudare, torenţialitate şi
ravenare etc.) şi pe modul în care acestea pot fi declanşate prin activităţi
umane;
- aspecte pedologice, în special date despre structura, textura,
compoziţia solului, despre structura biotei solului şi despre modul în care
activităţi umane (agricultura în special, dar şi alte activităţi generatoare de
poluare) influenţează această parte a biotopului, cu efecte în gradul de
fertilitate şi, indirect, în capacitatea de a susţine ecosisteme; tot pe sol şi în
sol sunt depozitate deşeuri menajere şi de altă natură, situaţie prin care sunt

29
extrase din circuitul natural anumite suprafeţe şi al cărei impact trebuie
urmărit.
Analiza condiţiilor de biotop nu se rezumă doar la influenţa
activităţilor antropice asupra ecosistemelor în cauză, pentru că dezvoltarea
structurilor antropice este efectul condiţiilor generale de biotop (optim
climatic, prezenţa resurselor de apă şi de sol etc.), iar aceste condiţii trebuie
cunoscute în analiză; în plus, dacă evaluarea tratează influenţa umană asupra
biotopului, trebuie analizat şi modul în care rezultatele acestei influenţe
(respectiv modificările în utilizarea resurselor de biotop) influenţează
comunităţile umane [Olosutean 2011].
Evaluarea caracteristicilor biocenotice în cadrul ecosistemelor
antropice trebuie să ţină cont de două aspecte principale [Olosutean 2011]:
- specii (populaţii) cheie prezente în teritoriul analizat, indiferent de
regnul din care fac parte; trebuie monitorizate specii cheie (speciile cheie
pentru un anumit teritoriu pot fi specii comune, cu largă raspândire, dar cu
semnificaţie locală mare) şi, similar, trebuie monitorizate comunităţi cheie;
acest aspect poate semnala gradul de „sănătate” al ecosistemelor, precum şi
tendinţa lor de evoluţie;
- diversitatea biologică, precum şi gradul în care aceasta este
influenţată sau controlată de structura antropică, element important în
stabilirea criteriilor de clasificare a ecosistemelor antropice.
Pe lângă criteriile ce se referă la biotopul şi biocenoza ecosistemelor
vizate, se pot lua în calcul noi variabile, fie de ordin general (cum ar fi
cantitatea de energie alohtonă investită raportat la unitatea de suprafaţă sau
de timp), fie de amănunt (cum ar fi gradul de influenţă asupra structurii
vegetaţiei sau numărul de procedee agricole folosite în cursul unui an)
[Olosutean 2011].

30
 În concluzie, succinct, elementele constitutive ale structurii unui
ecosistem antropic sunt:
- biocenoza reprezentată de: - fitocenoza naturală;
- plantele de cultură;
- zoocenoza naturală;
- animalele domestice;
- omul;
- biotopul reprezentat de factorii geologici, climatici, hidrologici,
pedologici, atmosferici, energia solară etc., precum şi factorii de intervenţie
umană pentru amenajarea şi transformarea acestuia în scopul obţinerii
productivităţii optime şi a satisfacerii intereselor pentru care a înfiinţat
ecosistemul respectiv.

2.4. Caracteristicile ecosistemelor antropice

Comparativ cu ecosistemele naturale, ecosistemele antropice prezintă

următoarele caracteristici:
- înalt simplificate;
- structură subordonată intervenţiei umane (antropice) pentru a
putea funcţiona şi pentru reglare;
- reglare internă redusă;
- biocenoză simplificată (număr mic de specii);
- lanţuri trofice simplificate şi cu verigi puţine;
- reţea trofică simplificată (pradă-prădător, ierbivor - carnivor,
gazdă - parazit);
- circuitul nutrienţilor lipseşte, deci sunt sisteme deschise care
depind de influxul constant şi mare de nutrienţi;

31
 - lipseşte succesiunea ecologică;
- caracteristici convergente ale solului;
- regim redus perturbator din punct de vedere fizic şi biotic;
- omogenitate a peisajului;
- extracţie amplă a resurselor naturale;
- depind energetic de suportul antropogenic şi sunt mari
consumatoare de energie fosilă;
- depind de input-ul extern de energie şi materie;
- foarte expuse la poluare de diferite tipuri;
- echilibru ecologic fragil, instabilitate mare;
- susceptibile la boli şi epidemii (boli infecţioase noi şi agresive).
În prezentul curs, noţiunea de ecosistem antropic se referă la acele
ecosisteme în care există influenţă şi control uman indiferent de gradul şi
intensitatea lor.
Existenţa ecosistemelor antropice determină o serie de efecte
negative la scara întregului geosistem, care constau în [Western 2000]:
- pierderea de habitate şi specii (inclusiv zone de conservare);
- gradiente ecologice întrerupte;
- ecotonuri reduse;
- diversitate alpha redusă;
- pierderi de pedofaună;
- efecte nedorite cauzate de folosirea fertilizanţilor, pesticidelor etc.;
- specii invazive nonindigene (specii patogene, buruieni);
- eroziune genetică;
- expunere edafică ridicată şi valori mari ale albedo-ului;
- levigarea nutrienţilor şi eutrofizare;
- modificări globale ale litosferei, hidrosferei, atmosferei şi
climatului.

32
 Pentru a înţelege poziţia ecosistemelor antropice în contextul
ecosistemului planetar şi pentru a evita confuziile în acest sens (ecosistemul
planetar fiind considerat unul antropic, prin importanţa activităţii umane la
nivel global), trebuie clarificate anumite aspecte legate de structura acestui
sistem. Din punct de vedere sistemic, structura Terrei poate fi descompusă în
trei subsisteme (figura 2.1.) [Roşu 1987 citat de Olosutean 2011]:
- Perigeosistemul: cuprinde exosfera, ionosfera (termosfera) şi
mezosfera. Acest subsistem funcţionează ca poartă de intrare - ieşire în şi din
geosistem pentru radiaţii, fluxuri de particule şi aglomerări de masă, şi ca
filtru pentru particule şi radiaţii.
- Mezogeosistemul: este format din: stratosferă (cu funcţia de
izolator energetic faţă de troposferă), troposferă, hidrosferă (cu principala
componentă apa, dar în afară de apă în hidrosferă se mai găsesc gaze
(oxigen, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat, amoniac etc.), metale (fier, aur,
argint), săruri (sodiu, potasiu, calciu, fosfor etc.) şi particule de praf
micronice în suspensie), litosferă şi biosferă (care este nivelul de structură al
mezogeosistemului cu gradul cel mai ridicat de complexitate, formată din
structuri care se autoreproduc, printr-un proces de conservare şi diversificare
a informaţiei care le-a generat; compoziţia chimică a structurilor biosferei
este în majoritate de tip organic, bazată pe carbon şi hidraţi ai acestuia).
- Pregeosistemul: este format din manta (care este situată între
nivelul bazaltic al litosferei şi zona exterioară a nucleului) şi nucleu (care
este format din trei straturi: nucleul exterior - între 2900 şi 4980 km; o zonă
de tranziţie - între 4980 şi 5120 km; nucleul interior - între 5120 şi 6370 km;
aceste straturi sunt compuse din nichel şi fier, reprezentând sursa de energie
gravitaţională şi termică pentru geosistem şi sursa câmpului magnetic
terestru).

33
 Astfel, pentru fiinţele vii, biotopul se reduce, în principal, la
mezogeosistem. Celelalte două subsisteme ale planetei (perigeosistemul şi
pregeosistemul) evoluează cu constante de timp care sunt cu câteva ordine de
mărime mai mari decât cele din interiorul biocenozei, astfel încât ele nu
intervin în evoluţia acesteia decât ca nişte constante. Astfel, în această
accepţiune, ecosistemele sunt reduse spaţial la acest nivel al sistemului
planetar şi se supun legilor acestui nivel [Olosutean 2011].
PERIGEOSISTEMUL
MEZOGEOSISTEMUL
GEOSISTEMUL

PREGEOSISTEMUL

Figura 2.1. Sistemele Terrei [Roşu 1987 citat de Olosutean 2011]

34
 2.5. Omul – întemeietor şi organizator al ecosistemelor antropice

2.5.1. Ecologia umană în studiul ecosistemelor antropice

În ansamblul său planetar, populaţia umană, împreună cu complexul

factorilor de mediu, formează un ecosistem unic, aflat în echilibru şi totodată
în oarecare transformare, numit ecosistem uman [Friptuleac 2006].
Ecologia umană are obiectul său concret de studiu, şi anume
ecosistemul uman (ecosistemul antropic, antropoecosistemul) –
repartizarea spaţială a mediului de viaţă al omului, care în toate sectoarele
sale posedă condiţii identice naturale, socio-economice, de producere,
ecologico-igienice, socio-culturale, care formează recepţionarea şi conştiinţa
ecologică, nivelul de sănătate, comportamentul demografic, aspectul fizic,
dexterităţile de muncă, modul de trai, tradiţiile şi obiceiurile, selecţia religiei,
preferinţele profesionale etc. [Friptuleac 2006].
După I. Dediu (2007), ecologia umană este o ştiinţă complexă, care
studiază legităţile interacţiunilor omului cu mediul ambiant, problemele
populării comunităţilor, păstrării şi ameliorării sănătăţii, desăvârşirii
posibilităţilor fizice şi psihice ale omului, interrelaţiile dintre biosferă,
subdiviziunile ei şi antroposistem, precum şi legităţile influenţei mediului
asupra organismului uman [Friptuleac 2006].
Direcţiile principale abordate de ecologia umană sunt focusate pe
următoarele niveluri [Friptuleac 2006]:
I. Nivelul social:
- probleme generale ale ecologiei umane;
- probleme de populare a teritoriilor;
- problema resurselor;

35
 - influenţa omului asupra mediului şi protecţia mediului;
- dirijarea mediului şi politica de mediu;
- ecologia culturală;
- ecologia socială.
II. Nivelul medico-biologic:
1. Ecologia medicală:
- probleme generale;
- geografia medicală;
- bolile de mediu;
- sănătatea de mediu.
2. Ecobiologia umană.
În viaţa cotidiană a omului contemporan, organismul uman vine în
contact cu complexul ecologic de factori ce constă din [Friptuleac 2006]:
- factorii dependenţi de fiziologia sa (exemplu: digestia depinde de
ingestia de apă, alimente şi evacuarea reziduurilor etc.), care l-au influenţat
permanent pe parcursul evoluţiei sale, dar care s-au perfecţionat prin
densitatea crescândă a populaţiei şi prin avansările de cunoaştere, organizare
şi protecţie a ecosistemelor umane;
- factorii dependenţi de civilizaţie (pozitivi sau negativi).
Sistemele ecologice umane diferă cu mult de cele naturale, deoarece
unele din ele se caracterizează prin elemente materiale, altele prin cele
spirituale, unele sunt permanente, iar altele temporare. Interrelaţiile
populaţiei umane cu mediul la fiecare treaptă de existenţă a sa au o serie de
caracteristici particulare atât cantitative, cât şi calitative. Ecosistemele
umane se pot organiza la diferite niveluri [Friptuleac 2006]: familial; de
grup; local; regional; naţional; continental; planetar.
La baza acestor sisteme ecoumane se plasează sistemul individual
[Friptuleac 2006].

36
 Se poate spune deci că ecosistemul antropic reprezintă ecosistemul în
care are loc activitatea vitală a omului. Fiecare ecosistem antropic se
caracterizează printr-o anumită omogenitate (identitate internă) şi
heterogenitate (diversitate exprimată) faţă de ecosistemele antropice vecine.
De exemplu, două antropoecosisteme vecine, cum ar fi oraşul şi localitatea
rurală adiacentă [Friptuleac 2006].
Cercetările din domeniul ecologiei umane, de regulă, includ studiul
unei grupe separate de oameni sau al populaţiei în întregime, în interacţiune cu
mediul înconjurător de pe un teritoriu limitat, în legătură cu indici ai mediului
de trai al oamenilor ca: asprimea climei, rezervele şi regimul hidrologic al
surselor de apă, compoziţia chimică a apei din aceste surse, caracterul
reliefului, particularităţile vegetaţiei, starea social-economică în regiune şi în
ţară, tradiţiile şi obiceiurile locale şi naţionale, gradul de poluare a mediului,
nivelul de salubritate a locuinţelor, asigurarea populaţiei cu spaţiu locativ,
specificul muncii, alimentaţia etc. În scop de cercetare, de regulă, se
construiesc modele de ecosisteme antropice (figura 2.2.) [Friptuleac 2006].

Figura 2.2. Model grafic de ecosistem antropic [Friptuleac 2006]

37
 2.5.2. Teoria generală privind interacţiunea dintre natură şi
societatea umană

Postulatele principale ale teoriei generale de interacţiune a naturii şi

societăţii constau în [Friptuleac 2006]:
1. Natura şi societatea se află într-o interdependenţă funcţională.
2. Interacţiunea societăţii cu natura are trei aspecte principale:
utilizarea naturii, tehnogeneza şi posttehnogeneza.
3. Dezvoltarea productivităţii este legată de modificările tehnogene ale
naturii, dar nu există cauze obiective pentru înrăutăţirea calităţii ei dacă dirijarea
interrelaţiilor dintre societate şi natură se face pe baza legităţilor stabilite.
4. Integritatea şi diferenţierea membranei geografice, în care au loc
interacţiunile dintre societate şi natură, determină necesitatea îmbinării
principiilor globale şi regionale ale cercetării.
5. Diferenţierea naturală şi social-economică a membranei geografice
condiţionează neuniformitatea spaţială şi deosebiri regionale la interacţiunea
societăţii şi naturii. Această diferenţiere are un caracter sistemic şi izomorf,
ceea ce permite a presupune existenţa obiectivă a sistemelor teritoriale
naturale şi social-economice.
6. În sistemul de măsuri de optimizare a interrelaţiilor dintre societate
şi natură se divid două direcţii de bază: a). raţionalizarea utilizării resurselor
naturale; b). ecologizarea producerii publice, cărora le corespund două forme
de bază de dirijare a acestor interacţiuni.
7. Diferenţa principială dintre formele naturale şi sociale de mişcare a
materiei, poliformismul, complicitatea şi interrelaţiile dintre procesele
naturale şi social-economice exclud posibilitatea cercetărilor multilaterale şi
evidenţierii legităţilor interacţiunii doar cu puterile unei singure ştiinţe
fundamentale. Este necesar un complex larg de ştiinţe naturale şi tehnice. În

38
acest caz, rolul primordial îl are geografia, care prezintă un sistem de ştiinţe
naturale şi sociale, ce studiază membrana geografică şi problemele de
dezvoltare şi interacţiune a spaţiului ei. În competenţa geografiei, probabil, s-
ar putea încadra şi prognosticul proceselor de interacţiune societate - natură.
8. Baza metodologică a cercetărilor în relaţiile om-natură este ideea
lui V. Vernadsky (1945) despre noosferă, precum şi concepţiile
contemporane despre organizarea landşaftului şi aspectul social-economic
referitor la procesele de interacţiune dintre societate şi natură.

2.5.3. Axiomele antropoecologice

Bazele teoretice ale ecologiei umane pot fi prezentate în formă de

axiome simple, bazate pe cercetări fundamentale ale multor ştiinţe. Conform
datelor oferite de B.B. Prohorov (2001), axiomele antropoecologice sunt
următoarele [Friptuleac 2006]:
1. Omul este studiat de multe ştiinţe, fiecare din acestea îl
examinează exclusiv sub aspectul specific al său.
2. Factorul biologic principal al existenţei fizice a omului în
condiţiile schimbătoare este adaptarea.
3. Oamenii sunt fiinţe social organizate.
4. Predecesorii omului şi însuşi omul şi-au dobândit loc pe Pământ în
procesul activităţilor colective, distribuirii obligaţiunilor între membrii
familiei, speciei, tribului, etniei.
5. Toată istoria civilizaţiei este rezultatul invenţiilor geniale,
inovaţiilor, tendinţelor intelectuale.
6. Condiţiile naturale au fost factorii cei mai importanţi ai dezvoltării
omului contemporan.

39
 7. Accelerarea ritmurilor de dezvoltare socio-tehnologică şi ale
încordării ecologice constituie o particularitate indiscutabilă a evoluţiei
omenirii.
8. Progresul tehnico-ştiinţific este cauza creşterii numărului de
factori de risc şi a complicării lor. Concomitent, protecţia populaţiei de
factorii de risc constituie sursa de apariţie a factorilor negativi.
9. Influenţa dublă a factorilor mediului ambiant asupra omului (unul
şi acelaşi factor poate avea influenţă pozitivă şi negativă).
10. Omul se află sub acţiunea permanentă a diferitor factori de risc.
11. Dezvoltarea social-economică – un factor important de formare a
sănătăţii publice.
12. Limitele de creştere a numărului populaţiei pe Pământ sunt
condiţionate de limitele resurselor lui.
13. Colaborarea social-politică şi ecologică între toate ţările constituie
alternativa catastrofei globale.
Legat de această ultimă axiomă, la începutul secolului al XXI-lea
apare alternativa: „Ce se va întâmpla: se vor epuiza toate resursele sau toate
ţările (bogate şi sărace) vor realiza măsuri adecvate pentru prevenirea acestei
catastrofe antropoecologice globale?” Specialiştii au ajuns la concluzia că o
colaborare permanentă dintre ţări este mult mai avantajoasă decât rivalitatea
şi ostilitatea [Friptuleac 2006].
Cercetările ecologiei umane în sens practic constau în studierea
diferitelor ecosisteme antropice (urbane, rurale, arctice, tropicale, silvice, de
stepă), contemporane, ale epocilor trecute, ale societăţii primitive, şi posibil
ale viitoarelor antropoecosisteme prin prognosticare [Friptuleac 2006].

40
 PARTEA A II-A

NOŢIUNI DE INGINERIA MEDIULUI AGRICOL

333

41
CAPITOLUL III. ECOLOGIA AGRICOLĂ – ASPECTE GENERALE

3.1. Scurt istoric al dezvoltării ecologiei agricole

Etapa preistorică a ecologiei agricole

Cunoştinţele despre natură şi agricultură datează din cele mai vechi
timpuri. Preoţii egipteni şi apoi cei din Mesopotamia posedau multe
cunoştinţe ale cultivării plantelor şi înmulţirii lor (polenizarea artificială a
curmalului, adaptarea la periodicitatea revărsării Nilului care permitea
obţinerera a două recolte de grâu, orz şi mei în delta şi lunca fluviului,
executarea lucrărilor agricole în legătură cu succesiunea anotimpurilor).
Dar de cunoştinţe sistemice privind agricultura, viaţa plantelor cultivate şi a
animalelor domestice, se poate vorbi abia după scrierea în antichitatea greco-
romană a unor adevărate tratate de agricultură şi enciclopedii de istorie
naturală, scrise de diferiţi oameni cultivaţi din antichitatea greco-latină a lumii
mediteraneene, după acumularea cunoştinţelor prin practicarea empirică timp
de câteva milenii a agriculturii tradiţionale. De la cultura greacă moştenim
mai multe opere în care se găsesc descrise procese agroecologice. De la
romani au rămas mai multe scrieri valoroase despre agricultură. Dintre
acestea amintim Naturalis historia a lui Plinius cel Bătrân (23-79 d.Ch)
conţinând mai multe scrieri dedicate botanicii, agriculturii şi mediului. Aceste
scrieri istorice stau la temelia ştiinţelor agronomice ulterioare cu descrieri ale
unor procese pe care astăzi le situăm în domeniul agroecologiei şi au constituit
un imens grup de cunoştinţe ce s-au perpetuat din antichitate peste întreg
Evul Mediu şi Renaştere până în epoca istorică numită modernă. Dintre
naturaliştii acelei perioade subliniem în mod deosebit pe francezul Georges
Louis Leclerc Comte De Buffon (1707-1788), care în vasta sa operă Histoire

42
naturelle, générale et particulière, apărută în 36 volume la Paris între anii
1749-1788, aduce binemeritate elogii cultivării pământului şi creşterii
animalelor domestice, ”pentru că acestea sunt singurele bunuri reale, toate
celelalte, chiar şi aurul şi argintul, nu sunt decât nişte bunuri arbritrare, nişte
monede de credit, ce n-au valoare decât în măsura în care produsele
pământului le-o conferă”. Elogiul adus agriculturii de către Buffon exprimă un
mare adevăr valabil pentru toate naţiunile, fiindcă şubrezirea bazei alimentare
a omenirii poate conduce la prăbuşirea chiar şi a societăţilor umane celor mai
sofisticate informaţional [Borza şi Coste 2002].
În rândurile celor care au trăit şi activat înainte de geneza ecologiei şi
agroecologiei este necesar să amintim contribuţiile lui Augustin Pyramus de
Candolle (1778-1841), Jean Baptiste Boussingault (1802-1887), Justus von
Liebig (1803-1873), alor căror opere merită să li se acorde întreaga atenţie şi
astăzi [Borza şi Coste 2002].

Geneza şi dezvoltarea ecologiei agricole contemporane

Ecologia agricolă (agroecologia) ca ramură aplicativă a ecologiei
generale s-a născut abia în secolul al XX-lea, după ce îndeosebi botaniştii, şi
după ei entomologii şi alţi zoologi, au publicat lucrări de anvergură în
domeniul ecologiei indivizilor, populaţiilor şi comunităţilor vii. Ecologia
agricolă s-a născut în Italia, un pământ cu vechi tradiţii în agricultură încă din
Neolitic (epoca pietrei lustruite), iar de aici plecând a cucerit ţările din vest cu
o agricultură dezvoltată, îndeosebi Franţa, Belgia, Olanda, Anglia şi Statele
Unite ale Americii. În ţările din estul Europei, ecologia agricolă ca disciplină
independentă şi preocupare a cercetătorilor, s-a dezvoltat abia începând cu
cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea şi îndeosebi după anul 1970 spre
zilele noastre.

43
 Prima jumătate a secolului al XX-lea este marcată de apariţia a
două cărţi de referinţă şi anume: Ecologia agraria (1928) a profesorului
Girolamo Azzi de la Universitatea din Torino şi Écologie agricole (1938)
scrisă de Juan Papadakis (Gembloux, Belgia). Aceste prime tratate de
agroecologie pe plan mondial s-au ocupat mai mult de acţiunea factorilor de
mediu asupra plantelor cultivate sub raporturi ecofiziologice (problematică
de autecologie vegetală). Acest domeniu de investigaţie a fost dezvoltat şi în
Franţa de către Albert Demolon (1881-1954), care a publicat două
monografii deosebit de importante pentru cunoaşterea ecofiziologiei
plantelor cultivate, şi anume: Croissance des végétaux cultivés (1934) şi La
génétique des sols (1949) [Borza şi Coste 2002].
Rezultatele cercetătorilor făcute de către agronomul şi ecofiziologul
Edgar N. Transeau în SUA în anul 1926 (The accumulation of energy by
plants) au constituit primul pas spre cunoaşterea mai exactă a proporţiilor în
care se acumulează şi utilizează energia solară, absorbită şi fixată sub formă de
substanţe organice bogate în energie chimică potenţială [Borza şi Coste 2002].
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, ecologia agricolă s-a
dezvoltat exploziv, astfel încât pe plan mondial au apărut mai multe manuale
dedicate agroecosistemului, diferitelor tipuri de sisteme agricole şi lanţuri
trofice alimentare ale omului ş.a. [Borza şi Coste 2002].

Agroecologia în România
Agroecologia în România a parcurs, cu un oarecare decalaj în
dezvoltarea ei, aceleaşi etape ca ecologia agricolă de pe plan mondial. În
linii generale, se poate vorbi de existenţa în România a unei perioade pre-
agroecologice a dezvoltării unor cercetări ce conţin numeroase date de
ordin ecologic, dar atenţia cercetătorilor a fost concentrată asupra
contribuţiei factorilor externi în realizarea recoltelor prin medierea de către

44
primii a mai multor procese ecofiziologice, urmată de o perioadă
agroecologică propriu-zisă, când interesul agronomilor şi biologilor s-a
focalizat asupra structurii şi funcţionării agroecosistemelor sub multiple
raporturi [Borza şi Coste 2002].
Începuturile cercetărilor de ecologie agricolă (autecologice) din
România se leagă de investigaţiile celui mai reputat agronom român,
academicianul Gheorghe Ionescu Şişeşti (1885-1967). El a efectuat în
perioada interbelică, în cadrul Institutului de Cercetări Agronomice al
României (ICAR), al cărui fondator a şi fost, cercetări privind fenomenele
de distrugere şi refacere a solului (1925), care în ecologia contemporană le
găsim sub denumirile de retrogresiune şi restaurări ecologice, şi cultura
porumbului (1933, 1955) şi a grâului (1938), pentru care a descris factorii
climatici care influenţează obţinerea unor recolte ridicate. Împreună cu
Grigore Coculescu a lăsat o valoroasă descriere a stării fertilităţii solurilor
din România (Principalele tipuri de sol din România, 1939). De la Gh.
Ionescu Şişeşti ne-a rămas un important curs de agrogeologie (1922), scris
după modelul cursurilor germane de la Universitatea din Jena (Germania),
unde şi-a pregătit între anii 1909-1911 teza de doctorat intitulată
„Agricultura ţărănească în România”, distinsă de către Universitatea din
Jena cu meritatul „Magna cum laudae”. Cursul conţine numeroase concepte
de ecofiziologie vegetală şi de autecologie agricolă. În ultimii ani s-au
publicat primele cursuri şi tratate de agroecologie din care: Elemente de
agroecologie (I. Puia, 1978), Agroecologie: ecosistem şi agroecosistem (I.
Puia şi V. Soran, 1984), Curs de ecologie agricolă (I. Coste, 1986),
Ecologie şi protecţia mediului (Şchiopu, 1997), Agroecologie, ecologism,
ecologizare (I. Puia, V. Soran, I. Rotar, 1998), Ecologie generală şi
agricolă (I. Coste, I. Borza, G. Arsene, 2001) [Borza şi Coste 2002].

45
 3.2. Ecosistemul agricol (agroecosistemul)

3.2.1. Concept şi etimologie

Conceptul de ecosistem agricol sau agroecosistem a fost elaborat

relativ târziu, pe măsura extinderii metodei sistemice în studiul fenomenelor din
agricultură. Utilizarea acestui concept oferă o viziune de ansamblu asupra
proceselor care concură la realizarea producţiei agricole, cu posibilităţi de
influenţare pozitivă a acestor procese [Borza şi Coste 2002].
Agroecosistemele sunt create de către om în scopul obţinerii de
biomasă destinată propriului consum şi existenţa lor este dependentă de
intervenţia acestuia. Ele sunt înfiinţate sau desfiinţate potrivit cu cerinţele
economice, pe când ecosistemele naturale au un pregnant caracter de
continuitate, ele se dezvoltă într-un timp mai lung potrivit unor cerinţe
biologice de organizare [Borza şi Coste 2002].
Agroecosistemele sunt entităţi fragmentate în spaţiu şi timp. Ele sunt
insule de mărimi variabile în cadrul ecosistemelor naturale, fapt foarte
evident în cazul unor culturi agricole reprezentate prin parcele ce formează
un veritabil mozaic [Borza şi Coste 2002].
Etimologia termenului de “agroecosistem” provine din [Puia şi
colab. 2001]:
a. combinarea a trei cuvinte greceşti:
- agros, on = câmp, aşezare rustică, avuţia satului (din el s-a
derivat agromos, on = fermier, agricultor);
- oikos = casa cu împrejmuirile sale (mai ales cu cele cultivate
şi cultivabile);
- systema = sistem.

46
 Deci, conform semnificaţiei acestor trei termeni, prin agroecosistem
putem să înţelegem câmpurile sistematizate din împrejurimile aşezării rurale
ca împreună cu aceasta (mai ales cu locuitorii ei şi animalele de tracţiune)
să producă avuţia satului [Puia şi colab. 2001].
b. un cuvânt latin – ager, agri = câmpul cultivat cu cereale, cu pomi
(livada) sau cu viţă de vie (podgoria) şi cuvintele greceşti oikos şi
systema, explicate deja mai sus.

3.2.2. Definiţii ale ecosistemului agricol

Agroecosistemul (ecosistemul agricol) este o unitate funcţională a

biosferei creată de om în scopul obţinerii de produse agricole şi prin aceasta
este dependent de om [Puia şi Soran 1978; Puia şi Soran 1979; Puia şi Soran
1981; Puia şi Soran 1986; Puia şi colab. 1998].
Agroecosistemul reprezintă o unitate funcţională a biosferei creată şi
întreţinută de către om în scopul obţinerii de biomasă destinată propriului
consum. Omul creează agroecosisteme modificând în sensul dorit
ecosistemele naturale deja existente, ca în cazul păşunilor şi fâneţelor, sau
înfiinţând în mod planificat ecosisteme nemaiîntâlnite în natură, ca în cazul
culturilor sau a complexelor de creştere intensivă a animalelor domestice
[Coste 1986].
Agroecosistemul (sau parte din agroecosistem) poate fi considerat
orice verigă trofică amplificată a biocenozei agricole (fitocenoză sau
zoocenoză) ce posedă limite geometric demarcate şi o populaţie cvasi-
omogenă genetic (soiuri sau rase dintr-o anumită filieră genetică) a unor
plante cultivate şi animale domesticite în scopul producerii de bunuri
agricole [Puia şi colab. 2001].

47
 Agroecosistemul este o prezentare grafică a deosebirilor majore
dintre un sistem agricol format din tarlalele cultivate cu cereale şi alte
plante, apoi păşuni pentru erbivore domesticite şi un sistem industrial a
cărui existenţă depinde în egală măsură de combustibilii fosili şi de
produsele agrare [Odum 1971 p. 5 citat de Puia şi colab. 2001].
Sistemele agricole pot fi considerate nişte ecosisteme modificate şi
gospodărite de om pentru a produce ieşiri (din sistem) utile omului
[Snaydon şi Elston 1976 p. 43 citaţi de Puia şi colab. 2001].
Mezocosmosul (ecologic) este o lume vie de dimensiuni medii în care
se pot face observaţii şi experimente în condiţii oferite de natură (ele pot fi
un fragment de ecosistem natural, dar şi un agroecosistem, în fapt toate
agroecosistemele fac parte din lumea mezocosmosului ecologic) [Odum
1984 citat de Puia şi colab. 2001].
Meritul lui E.P. Odum este că a oferit definiţii clare unor subunităţi
scalare ale ecosistemelor, iar aceste unităţi permit următoarele tipuri de studii
[Puia şi colab. 2001]:
- microcosmosul ecologic = se pretează pentru observare şi
experimentare în laborator la scară spaţială şi temporală mică;
- mezocosmosul ecologic = poate extinde observarea şi
experimentarea în condiţii de câmp la o scară spaţială de zeci, sute şi chiar
câteva mii de hectare;
- macrocosmosul ecologic = se rezumă la crearea unor staţiuni de
observare, eventual experimentare, într-un spaţiu întins şi pe o perioadă de
timp care poate să depăşească durata vieţii unui individ uman.
Agroecosistemul (agrocenoza) este un fragment al landşaftului
antropogen, creat de om cu scopul producerii de bunuri agroalimentare.
Reglajul din agroecosistem este întreţinut de om într-o fază primară a
succesiunii ecologice naturale. În consecinţă, stabilitatea şi siguranţa

48
ecologică a agroecosistemului este mai mică, iar biodiversitatea mai
scăzută, în schimbul obţinerii unei recolte (biomasă utilă sub raporturi
ecologice) augmentată cantitativ [Reimers 1980 p. 7 citat de Puia şi colab.
2001].
Agroecosistemul este un ecosistem în care fermierul (agricultorul)
constituie o variabilă ecologică (umană) esenţială în influenţarea sau
determinarea compoziţiei, funcţionării şi stabilităţii sistemului.
Funcţionarea agroecosistemului depinde îndeosebi de energia intrată pe
cale directă (energia solară captată de aparatul fotosintetizator şi aportul
sau adaosul ulterior de energie precum munca omului, travaliul animalelor,
energia combustibililor fosili) şi de energia introdusă pe cale indirectă
(seminţe selecţionate, agrochimicale, unelte agricole şi irigaţii).
Agroecosistemele produc alimente de origine vegetală şi animală, precum şi
deşeuri, unele dintre ele nereciclabile [Tivy 1990 p. 2-3 citat de Puia şi
colab. 2001].
În biosfera terestră, agroecosistemele reprezintă mezocosmosuri sau
enclave destinate producţiei de alimente (precum şi observaţiilor şi
experimetărilor), dar care se află în contiguitate cu condiţiile naturale
originare [Beeby 1993 p. 288, 310, 313, 390, citat de Puia şi colab. 2001].
Agroecosistemul şi agricultura au fost inventate cel puţin de două ori
sau de câteva ori în mod independent în diferite părţi ale planetei unde
ecosistemele naturale nu au putut asigura o abundenţă tropicală de produse
pentru o omenire în expansiune [Colinvaux 1993 p. 626 citat de Puia şi
colab. 2001].
Orice ecosistem agricol de complexitate diferită, de regulă
corespunde unei monoculturi [Allaby şi colab. 1994 p. 11 citaţi de Puia şi
colab. 2001].

49
 Agroecosistemul este o unitate ideală ce aparţine mezocosmosului
ecologic, fiindcă are şi o structură vegetaţională simplă, cu graniţe bine
conturate (geometric) şi cu intrări şi ieşiri de agrochimicale bine dirijate de
om [Kormondy 1996 p. 172 citat de Puia şi colab. 2001].
Agroecosistemul sustenabil este acela care îşi poate menţine
indefinit în timp resursele fundamentale prin mijlocirea cărora se
autosusţine pe baza şi a unui minimum de intrări artificiale din exterior. Cu
ajutorul acestor minime intrări el suplineşte autocontrolul intern (natural)
de reglare al efectelor dăunătorilor şi bolilor şi totodată grăbeşte
restabilirea după perturbările proceselor agroecologice provocate de
cultivare şi recoltare [Gliessman 1999 p. 255 citat de Puia şi colab. 2001].
Cultivarea contemporană a plantelor necesită agrotehnici specializate,
iar creşterea animalelor în stabulaţie ori în complexe zootehnice semi-
industrializate necesită de asemenea procedee foarte strict profilate. Toate
aceste operaţiuni determină definirea agroecosistemului major (complet,
integral, holist) ca un biosistem agricol de tip cenotic care include toate
verigile lanţurilor trofice dispersate ca fragmente sau petice în interiorul
unui landşaft agricol. Aceste fragmente (agrofitocenoze şi agrozoocenoze) se
comportă ca subsisteme ale agroecosistemului major (ce aparţine
macrocosmosului ecologic) şi sunt angrenate în funcţionarea lor după
modelul amplu şi complex al ecosistemelor naturale [Puia şi colab. 2001].

3.2.3. Originea şi evoluţia ecosistemelor agricole

Dezvoltarea societăţii umane a fost direct condiţionată de asigurarea

bazei sale trofice prin crearea şi perfecţionarea în acest scop a ecosistemelor
agricole. Activitatea de gospodărire a acestora, definită prin termenul de

50
agricultură, reflectă în modul cel mai fidel nivelul de dezvoltare al societăţii
dintr-o regiune sau alta a globului [Borza şi Coste 2002].
a. Societatea preagricolă bazată pe cules şi vânătoare
Societatea umană din Paleolitic (aproximativ între 1.000.000 și
10.000/8000 de ani î. Hr.) era alcătuită din triburi care îşi procurau hrana prin
cules şi vânătoare, în mod asemănător cu unele triburi primitive ce s-au
menţinut până azi în diferite regiuni ale globului (aborigenii din Australia,
boşimanii în sudul Africii, pigmeii în Africa Centrală, indienii americani din
Bazinul Amazonului, eschimoşii din Alaska, Groenlanda). Pentru procurarea
hranei, populaţiile de culegători şi vânători explorau arii întinse pe care
ajungeau să le cunoască bine, identificând şi utilizând selectiv un număr
apreciabil de plante şi animale comestibile. În funcţie de rodnicia ţinuturilor,
populaţiile primitive actuale sunt dispersate în grupuri reduse de 6-50
indivizi în căutare de hrană şi este probabil ca şi populaţiile paleo- şi
mezolitice (Mezoliticul este încadrat aproximativ între 10.000/8.000 și 5.500
de ani î.Hr.) să fi avut o situaţie asemănătoare. Activităţile variate de căutare
a hranei nu permiteau o diviziune reală a muncii. Productivitatea
ecosistemelor naturale determină amplitudinea nomadismului şi implicit
densitatea populaţiei dintr-un teritoriu. În lungile peregrinări pentru căutarea
hranei, bătrânii şi copii constituiau un balast pentru grup, ceea ce limita
numărul lor şi creşterea populaţiilor. Se apreciază că pentru întreţinerea
anuală a unei fiinţe umane era necesară o suprafaţă de minimum 10 ha în
ecosistemele cu productivitate redusă. În acest context, s-a estimat că la
sfârşitul Paleoliticului teritoriul ţării noastre, beneficiind de o productivitate
mijlocie, ar fi putut întreţine viaţa unei populaţii de doar aproximativ
800.000 locuitori [Puia şi Soran 1981].
În societatea de culegători şi vânători, omul era inclus în reţeaua
trofică a ecosistemelor naturale la fel ca celelalte specii de consumatori.

51
Dimensiunile populaţiilor sale erau semnificativ determinate de interacţiunile
din cadrul acestei reţele, ce orientau evoluţia ecosistemelor spre stadiul de
maximă stabilitate, definit prin climax. Treptat, omul paleolitic a început să
controleze focul (în urmă cu peste 700.000 de ani), pe care şi l-a luat apoi
aliat în lupta pentru procurarea hranei. Cu ajutorul focului el a învăţat să-şi
pregătească hrana, mărindu-i gradul de digestibilitate, dieta sa căpătând
astfel particularităţi noi, deosebite de celelalte animale. Cercetări recente
[Johnson 1990, Konner 1990, Lee 1990, citaţi de Puia şi colab. 2001] arată
că dieta triburilor primitive din zonele tropicale este comparabilă cu dieta
recomandată de dieticienii actuali şi că aceasta se asigură într-un timp relativ
scurt, lăsând suficient timp pentru relaxare şi viaţa culturală a comunităţii.
Subnutriţia este în mod obişnuit absentă datorită unei permanente ajustări a
efectivelor populaţionale cu nivelul resurselor alimentare din ecosisteme.
Structura propriu-zisă a dietei variază de la ecuator spre poli având ca
tendinţă creşterea importanţei consumului de carne dinspre ecuator spre poli
[Puia şi colab. 2001].
Acumularea treptată de cunoştinţe privind cerinţele ecologice ale
principalelor specii alimentare de plante şi animale, au determinat populaţiile
umane să întreprindă acţiuni pentru crearea sau lărgirea unor habitate
prielnice acestor specii. Omul primitiv, folosind focul şi uneltele, a iniţiat
pentru prima dată în biosferă acţiuni de anvergură prin amenajarea artificială
a unor habitate corespunzând nevoilor proprii. Direcţia transformărilor
iniţiate de om este legată în primul rând de lărgirea bazei alimentare a
populaţiei umane prin extinderea covorului vegetal ierbos în detrimentul
celui forestier, apoi prin înlocuirea treptată pe suprafeţe întinse a
ecosistemelor naturale cu ecosisteme artificiale. Aceasta înseamnă, sub
aspect ecologic, înlocuirea unor ecosisteme stabile de climax prin altele mai
tinere, cu o productivitate ridicată, subordonată din ce în ce mai mult

52
nevoilor umane. Omul a devenit prin aceste acţiuni o specie cu rol reglator
important în ansamblul biosferei, creându-şi un ansamblu de biotopuri
caracteristice [Borza şi Coste 2002].
b. Geneza agroecosistemelor
Trecerea de la stadiul de procurare a hranei prin cules şi vânătoare la
cel de producător al acesteia, pe seama unor plante cultivate şi a unor
animale domestice, a avut loc în decursul unei lungi perioade în care
agricultura s-a constituit ca activitate specifică societăţii umane. Geneza
agriculturii este apreciată astăzi ca cea mai importantă revoluţie din istoria
omenirii denumită şi revoluţia agricolă, revoluţia din Neolitic (5000-2500
ani î.Ch.) sau revoluţia în producerea de alimente [Childe 1942 citat de
Borza şi Coste 2002]. Ea a conferit omului o poziţie alimentară avantajoasă,
unică printre celelalte vieţuitoare din biosferă, în contrast cu constituţia sa
fizică destul de fragilă [Borza şi Coste 2002].
Teritoriile în care au avut loc pentru prima dată cultura plantelor şi
domesticirea animalelor, ca şi forme primare ale agriculturii, constituie încă
obiectul unor dispute ştiinţifice. Dovezile arheologice din această perioadă,
chiar dacă sunt destul de sărace, indică totuşi mai multe centre şi tot atâtea
variante de început ale agriculturii. Centrele de cultură ale primelor plante
agricole corespund în general cu centrele genice ale acestora [Vavilov 1926
citat de Puia şi colab. 2001], situate în general în zona subtropicală a emisferei
nordice şi caracterizate printr-o diversitate excepţională de forme. Este probabil
ca în regiunile considerate centre genice, plantele luate ulterior în cultură să
fi format pe suprafeţe întinse fitocenoze exclusiv dominate de acestea, dotate
cu capacitatea de reproducere spontană. De pe aceste suprafeţe erau recoltate
periodic şi depozitate în mod primitiv resurse de hrană după obiceiuri
păstrate, la unele triburi, până în zilele noastre. Câmpurile de recoltare
întinse adesea pe sute de kilometri pătraţi au devenit cu timpul centrul

53
activităţii populaţiilor de culegători. Productivitatea ridicată a acestor
câmpuri şi dezvoltarea tehnicilor de conservare a recoltelor a permis
restrângerea activităţii nomade de căutare a hranei şi stabilizarea relativă în
apropierea câmpurilor, concomitent cu creşterea aici a densităţii populaţiei
[Borza şi Coste 2002].
Conştient sau nu, culegătorii au contribuit pe parcursul recoltării la
reînsămânţarea speciilor folositoare; o mare parte din boabele cerealelor
cădeau la recoltare, multe organe subterane scăpau recoltării sau adesea erau
lăsate în mod intenţionat pentru regenerare. Triburile au învăţat de timpuriu
că de regenerarea „câmpurilor de recoltare” şi de abundenţa animalelor
vânate în împrejurimi depinde existenţa lor. Descoperirile arheologice atestă
profunzimea acestei convingeri reflectată în viaţa spirituală neolitică sub
forma unui extins cult al fertilităţii [Borza şi Coste 2002].
Productivitatea „câmpurilor de recoltare”' era asigurată de multe ori
prin aluviunile aduse de inundaţiile periodice sau în mod obişnuit prin
mineralizarea biomasei rămase în ecosistem după îndepărtarea recoltei ce
reprezenta doar o proporţie redusă. Vegetaţia acestor câmpuri dominate de
una din plantele de primă importanţă rămânea totuşi o vegetaţie naturală
complexă, ocupa solul tot timpul anului şi îndeplinea un pronunţat rol
protector faţă de sol, eroziunea acestuia rămânând la valori reduse [Borza şi
Coste 2002].
Crearea agriculturii, chiar şi în formele sale cele mai primitive, a
presupus efectuarea de către om a unor lucrări ale solului, vizând semănarea
sau plantarea culturilor, iar după aceea îngrijirea şi recoltarea acestora.
Îndelungi observaţii legate de câmpurile spontane, producătoare de recolte,
au dus la convingerea că introducerea germenilor de reproducere (seminţe
sau organe vegetative) în sol, măresc considerabil gradul de asigurare a noii
recolte. Operaţiunea în sine presupunea scormonirea pământului, făcută la

54
început cu unelte destinate culesului organelor vegetative subterane, apoi cu
unelte special concepute în acest scop [Borza şi Coste 2002].
Omul a învaţat că pentru asigurarea recoltei este necesar să protejeze
plantele ce îi asigură hrana împotriva altor specii vegetale invadatoare sau a
consumatorilor animali. Treptat, verigile agriculturii se articulează într-un
ansamblu ce permite omului să creeze, pe fondul ecosistemelor iniţiale
naturale, ecosisteme de o factură nouă, destinate producerii de hrană şi
menţinute printr-o permanentă acţiune a omului: agroecosistemele. Primele
agroecosisteme au fost create prin investiţie de energie umană într-un
moment când creşterea populaţiei a determinat nu numai o presiune
crescândă asupra ecosistemelor naturale exploatate ca resursă de hrană, ci a
determinat şi concentrarea de energie umană necesară amenajării dorite a
acestor ecosisteme [Borza şi Coste 2002].
Dovezile arheologice provenite din nordul Africii şi Orientul
Apropiat completate cu interpretări logic plauzibile [Childe 1936] sugerează
posibilitatea de apariţie a agriculturii tradiţionale actuale (granocultura) în
această parte a lumii pe parcursul mezoliticului, cu circa 9000 - 10.000 de
ani în urmă [Borza şi Coste 2002].
Geneza agriculturii este corelată, în accepţiunea a numeroşi
cercetători, nu numai cu acumularea suficientă a cunoştinţelor necesare
practicării ei, ci şi cu modificări de ordin ecologic, care au impus-o ca
necesitate. Neoliticul corespunde ultimei perioade postglaciare, caracterizată
printr-o încălzire a climatului, ce a avut drept consecinţă topirea calotei
glaciare ce acoperea o bună parte a emisferei nordice. Topirea gheţarilor în
Europa şi deplasarea zonei de presiuni înalte au determinat retragerea spre
nord a norilor încărcaţi cu ploaie de provenienţă atlantică. Aversele ce udau
mai înainte Africa de Nord şi Arabia s-au îndreptat spre Europa, astfel că
zonele subtropicale unde creşteau înaintaşii sălbatici ai cerealelor cultivate

55
astăzi şi ai animalelor domestice, au început să fie bântuite de secetă.
Diminuări ale precipitaţiilor au declanşat treptat schimbări dezastruoase în
teritoriile a căror climă a fost întotdeauna relativ uscată. Imensele câmpii au
început să se transforme în deşerturi aride presărate din loc în loc de oaze.
Productivitatea ecosistemelor naturale era în scădere, iar câmpurile de pe
care se recoltau cereale îşi restrângeau suprafaţa. Soluţia compensării
fenomenului de reducere a resurselor alimentare a fost cultivarea plantelor ce
furnizau aceste resurse în cantitatea cea mai mare [Borza şi Coste 2002].
Fauna a suferit de pe urma aridizării, fiind obligată să se
îngrămădească în jurul cursurilor de apă pe care le căuta din aceleaşi motive
ca şi populaţiile umane. Erbivorele erau incomparabil mai expuse aici
animalelor de pradă decât pe arealele întinse de mai înainte, efectivele lor
fiind periclitate nu numai de restrângerea bazelor alimentare, ci şi de
carnivorele prădătoare. În lupta pentru înlăturarea concurenţei carnivorelor
se stabileşte un fel de solidaritate între vânători şi erbivorele utilizate ca
hrană, vânătorul începe să le apere de carnivore, iar dacă se ocupă şi cu
cultura unor plante, poate să le furnizeze şi hrana constituită din deşeuri
vegetale neutilizate în dieta proprie. Pe de altă parte, animalele încep să se
deprindă cu traiul în vecinătatea omului. Cunoştinţele despre animale se
acumulează, omul trece de la îmblânzire la adevărata domesticire, iniţiază
procesul de selecţie a exemplarelor cu însuşiri favorabile lui, asigurând
menţinerea şi reproducerea lor. S-au încercat probabil experienţe cu multe
specii, din care unele au eşuat, dar omul a avut şansa ca fauna sălbatică a
Asiei Occidentale, care intra în perioada de uscăciune, să cuprindă bovine,
oi, capre şi porci, capabile să se ataşeze strâns de om. Peste un anumit prag al
efectivelor, destul de redus de altfel, apare necesitatea amenajării unor noi
păşuni prin defrişarea vegetaţiei lemnoase sau trimiterea vitelor să pască la
mari depărtări, într-o transhumanţă ce urma în mod obişnuit migrarea

56
naturală a turmelor sălbatice. Un anumit număr, mai mic sau mai mare, de
membri ai comunităţii, sunt obligaţi să însoţească regulat turmele pentru a le
apăra de carnivore sau a mulge oile şi vacile. Păstorii devin în multe regiuni
nomazi dar mai păstrează de obicei, în diferite forme, legături bazate pe
schimburi de produse alimentare cu cultivatorii [Borza şi Coste 2002].
Modelul de geneză a agriculturii în formele sale cele mai vechi
adoptat de istoricul englez Gordon Vere Childe (1936) este, aşa cum remarcă
el însuşi, doar o variantă posibilă ce îmbină în mod fericit cultura pământului
cu domesticirea bovinelor, ca premisă a utilizării lor în producerea dirijată de
hrană. Din acest model au evoluat variantele de agricultură sedentară
tradiţională. Observaţii efectuate asupra populaţiilor actuale, rămase în stadii
primitive de practică agricolă, arată că, în mod generalizat, cultura plantelor
este conjugată cu creşterea unor specii de animale (păsări sau mamifere),
între care nu se găsesc obligatoriu bovine. Aceste constatări, ca şi probele
arheologice, întăresc convingerea tot mai răspândită azi că cele două ramuri
ale agriculturii, cultura plantelor şi zootehnia, s-au constituit concomitent pe
aceleaşi teritorii şi nu că una a fost precedată în timp de cealaltă sau că au
apărut pe teritorii diferite ca apoi să fuzioneze într-o îndeletnicire complexă.
Practicarea agriculturii în regiunile ecuatoriale prin varianta sa tipică de
vegecultură asigură necesarul de produse proaspete tot timpul anului.
Practicarea agriculturii în zonele tropicale şi temperate, cu anotimpuri
distincte, asigură un exces de alimente într-o anumită perioadă a anului şi
respectiv un deficit în altă perioadă, ca urmare asigurarea securităţii
alimentare în anotimpurile nefavorabile a necesitat dezvoltarea unor mijloace
de depozitare a hranei. Cercetările arheologice indică corelaţia strânsă a
dezvoltării granoculturii cu dezvoltarea meşteşugului ceramicii care asigură
cele mai sigure depozite în vasele de ceramică [Puia şi Soran 1980].

57
 3.2.4. Structura ecosistemului agricol

Agroecosistemele sunt constituite ca şi ecosistemele naturale dintr-o

componentă abiotică – agrobiotopul şi una biotică – agrobiocenoza (figura
3.1.) [Borza şi Coste 2002]:
a. Agrobiotopul sau biotopul agricol este amenajat de om pe fondul
biotopului natural în direcţia satisfacerii cât mai complete a cerinţelor
biologice ale plantelor de cultură sau ale animalelor domestice, deseori în
detrimentul populaţiilor spontane. Amploarea intervenţiei în biotop depinde
pe de o parte de cunoştinţele şi posibilităţile economice de care dispune
societatea, iar pe de altă parte de gradul de satisfacere a cerinţelor ecologice
ale plantei sau animalului domestic de către factorii ecologici din biotopul
natural. Această intervenţie este îndreptată în general spre uniformizarea
biotopului şi exprimă destul de fidel gradul de intensivizare a activităţii
agricole. Pentru culturile agricole uniformizarea constă în principal în
crearea de suprafeţe plane şi asigurarea unui aport uniform de apă şi
elemente nutritive, mergând, în cazul culturilor protejate în sere, până la
controlul strict al tuturor factorilor de biotop. Pentru complexele de creştere a
animalelor, controlul raţiilor alimentare şi a habitatului face ca acestea să fie
comparabile din punctul de vedere al uniformizării biotopului cu
ecosistemele de culturi protejate.
b. Agrobiocenoza sau biocenoza agricolă este impusă de către om în
funcţie de scopul urmărit. El cultivă sau creşte într-un biotop o anumită
specie de plante şi respectiv de animale domestice, a cărei importanţă este
semnificativă pentru ecosistem. Totodată, omul încearcă să elimine din
agrobiocenoză componenţii spontani, care ar putea concura sau consuma
plantele şi animalele utile lui, astfel că structura şi compoziţia

58
agrobiocenozelor sunt mult simplificate comparativ cu cele ale biocenozelor
naturale.

Figura 3.1. Elementele structurale ale agroecosistemului [Coste 1986]

Structura pe orizontală (geometric-plană) a agroecosistemelor

Investigaţiile în domeniul cunoaşterii structurii pe orizontală a
agroecosistemelor au beneficiat de cercetările de pionierat ale lui V.V.
Dokuchaev (1885, 1899), care a elaborat conceptul de “zone naturale”. Prin
mijlocirea acestui concept, Dokuchaev a relevant existenţa unei corelaţii
multiple între tipurile de sol existente la nivel global, macroclimatul global şi
regional, şi numeroasele grupuri de ecosisteme naturale ori edificate de om,
dispersate în landşafturi cu anumite caracteristici [Puia şi colab. 2001].
În ţara noastră, cercetările în această direcţie au fost iniţiate şi
dezvoltate de academicienii Nicolae Cernescu (1904-1967), autorul lucrării
Harta solurilor din România (1962) şi al lucrării Soil and Natural

59
Conditions of Romania (1962), şi Constantin D. Chiriţă (1902-1993), autorul
monografiilor Pedologie generală şi forestieră (1953), Pedologie generală
(1955) şi Ecopedologie cu baze de pedologie generală (1974), scrisă
împreună cu S. Andrei, P. Papacostea şi H. Hondru [Puia şi colab. 2001].
Structura pe orizontală a agroecosistemelor este condiţionată de mai
mulţi factori, dintre care doi sunt de importanţă capitală [Puia şi colab.
2001]:
- oferta naturală a spaţiului ecologic (solul cu proprietăţile lui,
climatul regional şi local etc.);
- agrotehnicile folosite pentru realizarea diverselor culturi (metode
de semănat şi plantat, metode de îngrijire şi întreţinere a culturilor, metode
de recoltare).
De exemplu, semănatul manual utilizat în agricultura tradiţională
conduce la dispersare aleatoare a indivizilor, favorizând distribuţia grupată
(de exemplu, cerealele păioase prin procesul de înfrăţire). În cazul
agriculturii convenţionale actuale (industrializată şi chimizată), semănatul
mecanizat determină dispersia geometric liniară a indivizilor, fapt care
prezintă avantaje (recoltare cu pierderi minime ale produselor), dar şi
dezavantaje (evaporarea apei de pe suprafaţele fără vegetaţie dintre şirurile
de plante) (figura 3.2.) [Puia şi colab. 2001].

Structura pe verticală (geometrico-spaţială) a agroecosistemelor

Acest tip de structură a fost mai bine studiat decât cel pe orizontală,
pornindu-se de la modelul de structură pe verticală oferit de păduri, care a
putut fi transferat şi agroecosistemelor.
Puia şi colab. (2001) susţin ideea că flora de buruieni din culturi nu
este chiar atât de dăunătoare pe cât susţin unii specialişti. Ea reprezintă un
pericol pentru planta de cultură dominantă numai în primele luni de creştere,

60
iar după ce aceasta şi-a completat dezvoltarea ontogenetică şi a a intrat în
faza de polenizare şi maturaţie, flora de buruieni, devenită subdominantă şi
dispusă pe verticală în mai multe straturi, devine benefică prin menţinerea
umidităţii la suprafaţa solului şi crearea unui bioclimat în interiorul
agrofitocenozei care micşorează ariditatea de peste vară, determinată de
evaporarea apei de la suprafaţa solului dezgolit de vegetaţie (figura 3.3.).

Figura 3.2. Structura pe orizontală, la suprafaţa solului, a unor

agroecosisteme (geometrie plană) [Puia şi colab. 2001]:
A = dispersie aleatoare
(semănatul manual al cerealelor);
B = tendinţa de dispersie grupată ulterioară
(prin înfrăţirea cerealelor şi înmulţirea vegetativă prin stoloni la căpşuni);
C = dispersie cvasi-liniară sau cvasi-regulată
(prin semănarea cu maşini agricole la diferite specii cultivate: 1, 2, 3);
D = dispersie supergrupată
(prin plantarea manuală în cuiburi, de exemplu la cartofi, fasole, cucurbitacee)

61
 ← Strat de buruieni foarte înalte:
pălămidă (Cirsium arvense), spin
(Carduus acanthoides), iarba şarpelui
(Echium vulgare)

← Strat de buruieni înalte: neghină

(Agrostemma githago), albăstriţă
Stratul (Centaurea cyanus), morcov sălbatic
cvasidominant (Daucus carota)
al plantei
cultivate
(Triticum sp.)

← Strat de buruieni de talie mijlocie:

iarbă puturoasă (Bifora radians), jaleş
(Stachys annua)

← Strat de buruieni de talie mică:

condroniu (Melampyrum arvense)

← Strat de buruieni pitice: trei fraţi

pătaţi (Viola tricolor), scânteiuţă
(Anagallis tenella, A. arvensis)

sol fertil

Figura 3.3. Structura pe verticală, în spaţiu, a unui agroecosistem (geometrie

spaţială) [Puia şi colab. 2001]

3.2.5. Funcţiile ecosistemului agricol

Circulaţia materiei şi energiei

Crearea agroecosistemelor echivalează cu înlăturarea de pe o anumită
suprafaţă a biocenozelor naturale, instituite de-a lungul unor îndelungi
perioade de evoluţie şi înlocuirea lor cu biocenoze mai simple, controlate de
om. Primele agroecosisteme păstrau un număr apreciabil de populaţii
biologice din ecosistemele naturale, pe care le înlocuiau. Ele se întindeau pe
suprafeţe restrânse, încadrându-se în ansamblul natural, fără să prejudicieze
evident structura iniţială a acestui ansamblu. Dispunerea spaţială era

62
condiţionată de extinderea biotopurilor naturale favorabile plantelor de
cultură; cu timpul ele s-au lărgit prin amenajări artificiale ale acestor
biotopuri. În luncile inundabile ale fluviilor, aşa cum s-a întâmplat în lunca
Nilului sau în Mesopotamia, extinderea s-a realizat prin desecări, în zona
aridă prin practicarea irigaţiilor, iar în zonele cu pluviozitate ridicată - prin
îndepărtarea permanentă a vegetaţiei naturale (de cele mai multe ori
forestiere) invadante [Borza şi Coste 2002].
Nivelurile trofice din agroecosistem sunt disjuncte, producţia primară
sau secundară este preponderent destinată necesităţilor umane şi ca urmare
ea se exportă, consumându-se într-un alt spaţiu decât cel de producţie, fapt ce
induce o circulaţie liniară a elementelor chimice din agroecosistem. Mai mult
decât atât, consumul poate fi temporizat prin depozitarea de lungă durată a
producţiei. În ecosistemele naturale mature (cu puţine excepţii), biomasa se
consumă integral în acelaşi biotop şi în acelaşi orizont de timp [Borza şi
Coste 2002].
Cea mai mare parte a biomasei acumulate în agroecosistem,
reprezentând resursele alimentare pentru om şi animalele domestice, este
exportată în afara ecosistemelor şi consumată pe arii restrânse. Mărimea
biomasei exportată este sensibil mai mare decât din ecosistemele naturale, fie
aceste din urmă reprezentate chiar prin câmpuri de recoltare. Utilizarea
biomasei ce constituie recolta are loc în afara agroecosistemelor, elementele
extrase de către plante nu se mai reîntorc în acelaşi biotop, astfel că acesta
devine tot mai sărac în elemente nutritive de primă importanţă pentru
plantele cultivate. Consecinţa directă a exportului constă în perturbarea
circuitelor biogeochimice proprii ecosistemelor [Borza şi Coste 2002].
Aceste constatări sugerează [Puia şi colab. 2001] că abordarea
conceptului de agroecosistem necesită o perspectivă diferenţiată sub aspect
scalar, pe de o parte considerându-se unităţile de producere efective a

63
biomasei utile şi pe de altă parte extinzându-se studiul complex asupra
unităţilor de producere şi consum al acestei biomase. Din această ultimă
perspectivă, agroecosistemul se conturează ca un concept abstract în care pe
ultimul plan trec funcţiile de realizare a circuitelor biogeochimice.
Caracterul nesaturat al agrobiocenozei reduce la valori extrem de
mici funcţia antierozională, manifestată de biocenozele naturale, fapt ce face
ca sub acţiunea apei să fie îndepărtate din agroecosisteme nu numai anumite
elemente, ci chiar cantităţi apreciabile de sol. Fenomenele se corelează cu
reducerea corespunzătoare a productivităţii, mergând până la prăbuşirea
definitivă a agroecosistemului. Situaţia critică creată de exploatarea
agroecosistemelor a fost rezolvată de om în două moduri [Borza şi Coste
2002]:
- prin refacerea naturală a fertilităţii, ca urmare a reinstalării
ecosistemelor naturale şi implicit a circuitelor biogeochimice naturale;
- prin compensarea artificială a pierderilor, cu adaos de biomasă în
curs de mineralizare, şi iniţierea unor circuite agronomice controlate.
Prima soluţie corespunde tipului de agricultură itinerantă, cea de a
doua tipului de agricultură sedentară.
Homeostazia
Omul se comportă ca specie dominantă a agrobiocenozelor, nu atât
prin abundenţă sau biomasă, cât prin activitatea sa reglatoare. Această
activitate generează starea de homeostazie din interiorul agroecosistemelor şi
perpetuarea lor, chiar în condiţiile unei structurări ce se abate mult de la
starea naturală de echilibru [Borza şi Coste 2002].
Agroecosistemele au fost create de om în locul ecosistemelor naturale
pe care le înlocuieşte temporar sau definitiv, în vederea lărgirii bazei sale
alimentare sau a bazei altor produse de consum [Borza şi Coste 2002].

64
 Agrobiocenoza pe care omul o impune în biotopul amenajat este
similară stadiului tânăr de colonizare din seria dinamică a ecosistemelor
naturale, cu deosebirea că omul favorizează speciile utile în locul celor cu
adaptări naturale eficiente. Omul menţine în permanenţă caracterul juvenil,
nesaturat al agroecosistemului, înlăturând prin agrotehnică producătorii de
biomasă neutilizabilă în dieta proprie sau a animalelor domestice precum şi
pe unii consumatori de talie mare [Borza şi Coste 2002].

3.2.6. Clasificarea ecosistemelor agricole

a. Clasificarea ecosistemelor agricole în funcţie de

prezenţa/absenţa producătorilor primari
Se pot distinge prin analogie cu ecosistemele naturale [Borza şi Coste
2002]:
- agroecosisteme autotrofe (majore): având nivelul producătorilor
bine reprezentat (culturi, pajişti);
- agroecosisteme heterotrofe (minore): având nivelul producătorilor
absent (complexe de creştere a animalelor).
b. Clasificarea agroecosistemelor în funcţie de gradul de
artificializare (clasificarea energetică)
În funcţie de gradul de artificializare, ecosistemele agricole se
încadrează într-una din categoriile lui W. Haber (1990) (tabelul 3.1.).
Locul agroecosistemelor tipice (agroecosistemele arabile) ca şi al
celor silvice în această clasificare, este în cadrul ecosistemelor antropogene
(biotice). Este de fapt o clasificare energetică, deoarece îndepărtarea de
caracterul natural presupune un aport energetic din exterior, din ce în ce mai
mare în funcţie de gradul de artificializare. În elaborarea acestei clasificări,

65
 Haber a pornit de la constatarea că în evoluţia antroposferei (cum o numea
el), din punctul de vedere al schimbării peisajelor terestre, a landşafturilor,
transformarea majoră a început în Neolitic, când oamenii au inventat
agricultura [Puia şi colab. 2001].
Tabelul 3.1.
Principalele ecosisteme terestre în funcţie de gradul de artificializare [Haber
1990 citat de Puia şi colab. 2001]
Nr.
Tipul de ecosistem Caracteristici
crt.
Ecosisteme - fără influenţare umană directă;
naturale - capabile de autoreglare;
- influenţate de om, dar similare cu
ecosistemele naturale;
Ecosisteme
- se schimbă puţin dacă se sistează influenţa
“aproape” naturale umană;
BIO-ECOSISTEME - capabile de autoreglare;
(dominanţa
componentelor - rezultă din folosirea de către om a
1
naturale şi a ecosistemelor naturale (de exemplu, păşuni)
proceselor şi a celor “aproape” naturale, dar nu sunt
Ecosisteme create intenţionat;
biologice)
semi – naturale - se schimbă semnificativ dacă influenţa
omului încetează;
- capacitate limitată de autoreglare;
Ecosisteme - create intenţionat de om;
antropogene - depind în totalitate de managementul şi
(biotice) controlul uman;

- sunt sisteme tehnice antropogene în care

Exemple:
domină structurile (artefactele) şi procesele
tehnologice;
- aşezări umane - create intenţionat de om pentru activităţi
TEHNO- (sate, oraşe); industriale, economice, culturale;
2
ECOSISTEME - odată cu ele s-a dezvoltat un tip de peisaj –
- sisteme de trafic; landşaftul cultural;
- depind în totalitate de controlul uman şi de
bio-ecosistemele cu care alternează sau de
- complexe industriale.
care sunt înconjurate.

66
 Diferenţierile dintre bio- şi tehno-ecosisteme reflectă “tendinţa
contemporană de evoluţie de la natură la cultură” [Haber 1990 citat de Puia
şi colab. 2001], de la sisteme ecologice autoorganizate la sisteme construite
şi gospodărite de om.
Între aceste categorii de ecosisteme există legături profunde:
ecosistemele urbane şi industriale sunt total dependente de ecosistemele
agricole şi silvice (pentru aprovizionare cu alimente, lemn, fibre ş.a.) şi de
ecosistemele naturale (pentru aer curat, apă, materii prime ş.a.). La rândul
lor, ecosistemele agricole depind de ecosistemele naturale (de exemplu,
pentru aprovizionare cu apă, materii prime, lemn de foc, furaje pentru
animale, îngrăşăminte naturale), dar şi de ecosistemele urban-industriale
(pentru tehnică, fertilizanţi chimici, pesticide, diverse servicii, piaţă pentru
valorificarea produselor). Se poate astfel spune că în ecosistemele naturale se
produce, se consumă şi se descompune biomasa, prin procese de
autoorganizare şi autocontrol, iar în tehno-ecosisteme se produce şi se
consumă tehnomasa abiotică, pentru care este necesar input de materie şi
energie, iar producţia şi consumul ei sunt însoţite de deşeuri, greu sau deloc
degradabile [Puia şi colab. 2001].
Principala sursă de energie de care trebuie ţinut cont în clasificarea
energetică a ecosistemelor agricole este energia de altă origine decât cea
solară, numită energie culturală [Cox şi Atkins 1979 citaţi de Puia 2001],
care reprezintă energia introdusă de om în agroecosisteme în scopul dirijării
producţiei biologice spre obţinerea unei recolte cât mai mari [Puia şi colab.
2001].
Energia culturală poate fi exprimată ca sumă între următorii termeni
[Puia şi colab. 2001]:
- energia biologică: munca omului, travaliul animalelor;

67
 - energia tehnologică: energia cheltuită prin lucrările efectuate cu
diverse maşini şi utilaje, energia cheltuită pentru fabricarea
acestora, energia fertilizanţilor, a pesticidelor şi a altor substanţe,
energia consumată pentru prelucrarea produselor brute.
Pe baza categoriilor output (energie recoltată) / input (energie
culturală introdusă), I. Puia şi colab. (2001) disting trei categorii de
agroecosisteme:
- Agroecosisteme extensive (de intensitate scăzută) = raportul
energetic output/input este mare. În medie, 1 calorie de energie culturală
(reprezentată aproape exclusiv prin energie biologică) produce peste 10
calorii sub formă de recoltă utilă (există şi cazuri de eficienţă mai mare, de
exemplu 40-50 calorii recoltă utilă pentru 1 calorie energie culturală în
sistemele tradiţionale de cultivare a orezului). În această grupă se pot încadra
agroecosistemele pentru care raportul energetic output/input este cuprins
între 5 – 100.
- Agroecosisteme intensive = raportul energetic output/input este
aproximativ egal cu 1, cu limite între 0,5 şi 5. În această categorie sunt
incluse şi fermele puternic mecanizate şi chimizate, producătoare de cereale
şi de alte plante cultivate, livezile şi podgoriile intensive, mecanizate şi
chimizate, unele sisteme mixte de producţie.
- Agroecosisteme industriale (industrializate) = depind integral de
resursele energetice aduse de om, de aceea sunt foarte instabile, la cea mai
mică dereglare agroclimaxul specific poate fi anulat. Pot fi comparate (cu
excepţia serelor) cu ecosistemele naturale heterotrofe (lipsite de producători
primari, cum sunt apele freatice, abisurile oceanelor, peşterile). Sunt mari
consumatoare de energie (pentru a obţine 1 calorie de produs alimentar se
cheltuiesc, după caz, 2-20 calorii de energie culturală, în special sub formă
de energie tehnologică).

68
 3.2.7. Delimitarea topografică a ecosistemelor agricole

Delimitarea topografică a agroecosistemelor se realizează în

majoritatea cazurilor destul de uşor, limitele lor fiind evidente în raport cu
ecosistemele naturale învecinate când este vorba despre agroecosistemele
înfiinţate special de către om, cum este cazul culturilor sau plantaţiilor.
Delimitarea devine mai dificilă în cazul pajiştilor exploatate ca păşuni, care
trec treptat în pajişti puţin sau deloc modificate de om, ca în situaţiile
întâlnite în savane sau în regiunile alpine temperate [Borza şi Coste 2002].
Delimitarea agroecosistemelor întâmpină uneori dificultăţi de ordin
conceptual, generate de distorsiunile structurale şi funcţionale impuse de om.
În cazuri frecvente, îndeosebi în ţările industrializate, se înregistrează
disocierea topografică a componentelor trofice ale agroecosistemelor,
generată de exportul de biomasă. Se pune în acest context problema dacă
populaţiile umane care utilizează în oraşe recolta agricolă din agroecosisteme
pot fi considerate componente ale agroecosistemelor respective, deşi
topografic ele nu sunt incluse în acestea. În concepţia sistemică, specifică
abordării ecologice, considerarea omului drept componentă a
agroecosistemului este necesară prin prisma acţiunilor sale specific umane
care îl deosebesc de acţiunea celorlalte vieţuitoare. El nu este prezent
întotdeauna în agroecosistem ca entitate fizică, dar prezenţa lui directă sau
indirectă se manifestă prin suma de acţiuni prin care modifică parametrii
structurali şi funcţionali ai acestuia în favoarea sa [Borza şi Coste 2002].
O altă problemă care se iveşte în acelaşi context este aceea a
interrelaţiilor dintre populaţiile de animale domestice din complexele de
creştere intensivă şi agroecosistemele din care le este asigurată baza trofică.
În mod indiscutabil, dimensiunile şi structura acestor populaţii influenţează
dimensiunile şi repartiţia agroecosistemelor culturilor de plante furajere pe

69
suprafeţe apreciabile, astfel încât nu pot fi complet separate de
agroecosistemele culturii. Pe de altă parte, în fiecare complex se stabilesc
interrelaţii specifice şi legi de funcţionare proprii, astfel că, din motive
metodologice, pot fi considerate şi ca agroecosisteme separate [Borza şi
Coste 2002].

3.2.8. Deosebiri ale ecosistemelor agricole faţă de ecosistemele

naturale

Ecosistemele agricole nu pot fi echivalente structural şi funcţional cu

ecosistemele naturale, deoarece sunt lipsite de capacitate de autoorganizare,
chiar dacă sunt unităţi funcţionle ale biosferei. Altfel spus, între ecosistemele
agricole şi ecosistemele naturale nu se pot stabili raporturi de identitate
(egalitate matematică), ci numai de similitudine (asemănare sub raport
matematic). De exemplu, agroecosistemele, mai ales cele simplificate la
maximum, cum ar fi monoculturile, corespund numai unor segmente
structurale şi funcţionale ale ecosistemelor naturale, spre exemplu au un
singur nivel trofic, cel al producătorilor primari. Acest fapt are consecinţe
foarte importante în competiţia cu ecosistemele naturale, ecosistemul agricol
având şanse foarte mici sau chiar nule în adaptare/competiţie. Ca urmare,
omul trebuie să intervină permanent cu energie din exteriorul sistemului: cu
cât fragmentul de nivel trofic este mai simplificat, cu atât cantitatea de
energie necesară întreţinerii lui este mai mare [Puia şi colab. 2001].
Structura şi funcţiile agroecosistemelor sunt dirijate de către om în
direcţia obţinerii unei cantităţi maxime de biomasă utilizabilă în economia
societăţii umane, proces care se realizează prin simplificarea maximă a
acestor structuri şi funcţii şi inducerea unei stări permanente de instabilitate.

70
În contrast, ecosistemele naturale nu evoluează spre maximizarea unui singur
component ci spre optimizarea productivităţii tuturor componentelor
biocenotice, maximizarea fluxului de energie solară ce străbate ecosistemul
şi realizarea echilibrului cu biotopul [Borza şi Coste 2002].
Comparativ cu ecosistemele naturale, ecosistemele agricole prezintă
următoarele diferenţe [292]:
- biodiversitatea agroecosistemelor este redusă (tabelul 3.2.);
- producţia primară netă (PPN) a agroecosistemului nu depăşeşte
niciodată producţia ecosistemului natural din care a provenit;
- durata de viaţă a unui agroecosistem este scurtă (manifestată prin
durata plantei de cultură);
- din punct de vedere ecologic agroecosistemul reprezintă în
permanenţă o fază de pionierat în succesiunea care se iniţiază în fiecare an,
dar mereu întreruptă la sfârşitul anului şi reluată în următorul an;
- la originea unui agroecosistem se află un ecosistem natural, iar din
acesta a luat naştere prin retrogresiune ecologică;
- în agroecosisteme se constituie o multitudine de nişe ecologice false
şi mereu “libere” în a primi specii atipice (de exemplu, dăunatorii); din lupta
pentru existenţă rezultă un mozaic de buruieni şi dăunători;
- ecologic, ca fiind constituit dominant din vegetaţie, agroecosistemul
lucrează în pierdere, deoarece lumina de la Soare care cade pe sol nu este
captată de o diversitate mare de frunze care să o folosească în fotosinteză;
- raportul producţie brută/respiraţie este mai mare decât 1 in
agroecosisteme şi este aproximativ egal cu 1 în ecosistemele naturale;
- raportul producţie brută/biomasă este mai mare în agroecosisteme
comparativ cu ecosistemele naturale;
- lanţurile trofice sunt scurte în agroecosisteme; în ecosistemele
naturale sunt lungi şi domină detritivorele cu rol extrem de important;

71
 - stratificarea vegetaţiei este slabă în agroecosisteme, pe când în
ecosistemele naturale stratificarea este diferenţiată;
- ca mecanism de reglare, omul înlocuieşte feed back-ul în
agroecosisteme;
- comparativ cu ecosistemele naturale, fluctuaţiile la nivelul
populaţiilor sunt mari în agroecosisteme;
- ciclurile biogeochimice sunt deschise, cu input-uri mari în
agroecosisteme; în ecosistemele naturale aceste cicluri sunt diverse şi depind
de spaţiul ecologic;
- stabilitatea în agroecosisteme este redusă şi controlată de om; în
ecosistemele naturale, datorită numărului mare de retroacţiuni, se realizează
o homeostazie cenotică.
Tabelul 3.2.
Biodiversitatea agroecosistemelor comparativ cu ecosistemele naturale
[Breckle 2002]
Păduri Păduri relicte Pădure
Pădure tropicală
Agroecosisteme central- din Terţiar tropicală
(Panama)
europene (SUA şi Asia) (Costa Rica)

• 365
specii lemnoase/15
• 5-10 specii în • 1-2
• 10-15 specii • 94 specii km2;
agricultura specii lemnoase
lemnoase; lemnoase/ha;
tradiţională; dominante;
• 164
• 300 specii din • 120 specii lemnoase/ha;
• 1 specie în • 150 specii
flora ierboasă specii ierboase/ha
monoculturi ierboase
• 1400
specii ierboase/ha

Modificările structurale de ordin ecologic de la nivelul

agroecosistemelor, comparativ cu ecosistemele naturale, sunt [292]:
- Înlocuirea carnivorelor de vârf (consumatori terţiari) cu omul
(consumator cuaternar). Omul intervine în modificarea funcţiilor şi structurii

72
ecosistemului şi foarte rar ţine sub control piramida trofică aşa cum fac
consumatorii terţiari. Cel mai frecvent, intervenţia sa perturbă funcţionarea
normală a ecosistemului.
- Nevoia tot mai mare de produse, asociată cu creşterea excesivă a
populaţiei, a determinat o “suprasolicitare” a ecosistemelor agricole de către
om, care a intervenit în echilibrul lor (administrând pesticide, îngrăşăminte
chimice, desfiinţănd coridoare ecologice etc.
- Acţiunea omului asupra agroecosistemelor a condus la o serie de
consecinţe, care constau în alterarea structurii şi funcţionalităţii solului
(pierdere de materie organică, acidifiere excesivă, eroziune, tasare etc).

3.2.9. Ecosistemele agricole şi alimentaţia umană

Sistemul agroalimentar
Agroecosistemele de pe teritoriul unei ţări se angrenează ca
subsisteme ale unui sistem mai larg definit prin termenul de sistem
agroalimentar naţional. Sistemul agroalimentar naţional asigură producerea
resurselor de hrană în agroecosisteme, prelucrarea şi distribuirea lor
membrilor societăţii, înglobând toate subsistemele care concură la realizarea
acestor funcţii. Coordonarea întregului ansamblu este de competenţa
guvernului fiecărei ţări [Borza şi Coste 2002].
Sistemul agroalimentar al unei ţări sau regiuni este comparabil cu un
agroecosistem de mari dimensiuni, cu canale de circulaţie a materiei şi
energiei foarte complexe, a cărui homeostazie este menţinută de către om
printr-o investiţie semnificativă de energie. Randamentul de funcţionare a
acestui sistem este dependent de optimizarea structurii sale [Borza şi Coste
2002].

73
 Sistemul agroalimentar naţional este un sistem deschis, fiind posibilă
completarea resurselor alimentare deficitare la un anumit nivel prin resurse
produse în alte sisteme decât cel naţional. Din acest motiv, reţeaua trofică
corespunzătoare unui sistem agroalimentar naţional distorsionat, poate
continua să funcţioneze normal, creând impresia unei oarecare independenţe
faţă de producţia proprie de alimente. Sistemul agroalimentar (reţeaua
trofică) mondial este însă un sistem închis, în care importul de resurse
alimentare este exclus, astfel că buna lui funcţionare este condiţionată strict
de păstrarea proporţiei dintre nivelurile trofice corespunzătoare unei
conformaţii piramidale [Borza şi Coste 2002].
Agroecosistemele din sistemul agroalimentar al unei ţări manifestă o
varietate excepţională determinată de [Borza şi Coste 2002]:
- diversitatea biotopurilor existente pe Pământ;
- necesităţile economice (în primul rând alimentare) ale societăţii;
- gradul de intervenţie a omului în structura şi funcţiile lor.
Cele mai reprezentative agroecosisteme pentru alimentaţia umană
sunt culturile ierboase anuale şi bienale.
Politica în domeniul nutriţiei şi alimentelor
Prevenirea stărilor deficitare sau de hipernutriţie atât în ţările
dezvoltate cât şi în cele în curs de dezvoltare se bazează pe realizarea
strategiei politice alimentare naţionale, cu condiţia unei cooperări
intersectoriale permanente. În acest context, autorităţile naţionale şi
internaţionale au anumite responsabilităţi. În special, agenţiile internaţionale
stabilesc şi promovează ştiinţa şi practica alimentară, prelucrarea,
distribuirea şi vânzarea adecvată a alimentelor la nivel internaţional
(Organizaţia Mondială a Sănătăţii, FAO – Organizaţia pentru Alimentaţie şi
Agricultură etc.) [Friptuleac 2006].

74
 Prin măsuri guvernamentale naţionale, precum şi din partea
autorităţilor locale, autorităţile sanitare publice reglează producţia alimentară.
Autorităţile naţionale poartă responsabilitatea în privinţa reglării importului
de alimente, stabilirii standardelor şi regulamentelor naţionale în domeniile de
aprovizionare şi securitate a produselor alimentare, etichetare, monitorizare a
conţinutului lor. Pe lângă acestea, la nivel naţional se stabilesc şi se
monitorizează standardele ambalării produselor alimentare, starea nutriţională
a populaţiei, se face promovarea educaţiei în igiena alimentară, se
implementează politicile alimentare guvernamentale, se asigură colaborarea
cu alte departamente guvernamentale şi agenţii internaţionale. În scopul
informării publicului în privinţa alimentaţiei sănătoase sunt necesare nu
numai eforturi din partea ministerelor şi departamentelor guvernamentale, ci
şi din partea producătorilor de produse alimentare, vânzătorilor, liderilor din
comunitate, personalului medical, educatorilor, mijloacelor mass-media etc.
Este foarte important de specificat responsabilităţile autorităţilor statale şi ale
celor de la nivel regional, care constau în implementarea standardelor
naţionale prin măsuri legislative, licenţierea practicilor agricole şi zootehnice,
realizarea funcţiilor de control, colaborarea cu departamentele
guvernamentale ale agriculturii şi industriei, implementarea măsurilor de
promovare a igienei alimentare, controlul producţiei, prelucrării şi
comercializării private a produselor alimentare. La nivel comunitar (local),
responsabilităţile includ supravegherea producerii locale de produse
alimentare, expertiza cărnii, lactatelor şi altor alimente de bază, monitorizarea
programelor şcolare alimentare, furnizarea serviciilor de alimentaţie şi
educaţie, promovarea practicilor alimentare sănătoase etc. [Friptuleac 2006].
Pentru ameliorarea statutului nutriţional se recomandă realizarea
câtorva principii generale, dintre care cele mai importante includ [Friptuleac
2006]:

75
 - fundamentarea intervenţiilor întreprinse de stat pe cunoaşterea
obiectivă a realităţii privind stările limitrofe sau de malnutriţie ale populaţiei
şi abordarea acestor probleme în cadrul procesului de planificare naţională;
- strategiile de securitate alimentară trebuie să garanteze satisfacerea
necesităţilor alimentare minime ale tuturor familiilor din societate;
- asigurarea caracterului intersectorial de realizare a măsurilor de
prevenţie şi de control la toate nivelurile societăţii: naţional, regional,
comunitar, familial, individual;
- prevenirea stărilor nutriţionale inadecvate, a carenţelor nutriţionale
şi a obezităţii este problema statului şi contribuie la reducerea considerabilă a
cheltuielilor legate de tratament, de îngrjirea şi reabilitarea invalizilor, la
reducerea pierderii de forţă de muncă, reduce scăderea productivităţii
muncii.

3.3. Agrobiomurile

Agrobiomul (biomul agricol) reuneşte agroecosisteme asemănătoare

prin structura şi funcţiile lor, independent de localizarea geografică şi
compoziţia specifică concretă. În categorisirea agrobiomurilor s-a pornit de
la tipurile de culturi agricole, comparabile în domeniul natural, cu
formaţiunile vegetale, şi s-au ales ca repere [Borza şi Coste 2002]:
a. structura spaţială şi temporală a biocenozelor în corelaţie cu
gradul de omogenitate al biotopului;
b. tendinţa generală de realizare a circulaţiei materiei şi energiei în
agroecosistem.
Pentru a simplifica analiza caracteristicilor generale ale
agroecosistemelor, I. Coste (1986) a propus gruparea lor în unităţi ierarhic

76
superioare numite agrobiomuri prin analogie cu biomurile care grupează
ecosistemele naturale:
a. Culturi ierboase anuale şi bienale;
b. Păşuni şi fâneţe permanente;
c. Plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi;
d. Culturi protejate;
e. Complexe zootehnice de creştere intensivă a animalelor.

3.3.1. Culturi ierboase anuale şi bienale

Culturile ierboase anuale şi bienale sunt agroecosisteme proiectate şi

realizate de către om după modelul simplificat al ecosistemelor naturale
tinere. Omul îşi propune obţinerea unei cantităţi maxime de biomasă utilă
provenită de la 1-2 specii pe care le cultivă; celelalte specii din ecosistem
reprezintă concurenţi ai plantei cultivate sau ai omului şi sunt înlăturate
sistematic. Omul controlează permanent desfăşurarea proceselor din
interiorul acestor ecosisteme agricole [Borza şi Coste 2002].
Biotopul culturilor ierboase se caracterizează printr-o uniformizare
spaţială accentuată a condiţiilor ecologice legate de substrat şi microclimat,
deoarece omul are interesul distribuirii uniforme a resurselor, astfel ca toţi
indivizii să realizeze producţia maximă. În acest scop, prin lucrări de
îmbunătăţiri funciare şi agrotehnică, omul creează pe suprafeţe întinse
biotopuri diferite faţă de cele preexistente în mod natural, prin modelarea
componentei pedologice şi uniformizarea spre valori cât mai apropiate de
optimul plantei cultivate. Terasele din sud-estul Asiei cu bazine irigate
pentru cultura orezului sau polderele olandeze constituie cele mai
impresionante exemple de transformare a biotopurilor naturale în

77
agrobiotopuri mult îndepărtate de starea lor iniţială. Cantitatea de energie pe
care omul o investeşte pentru uniformizarea biotopului unui agroecosistem
depinde de starea iniţială a acestuia şi este cu atât mai mare cu cât această
stare se îndepărtează de cerinţele optime ale plantei de cultură. În acest
context apare evident că tratarea diferenţiată a teritoriului în funcţie de
vocaţia sa ecologică naturală poate micşora eforturile şi investiţiile de
uniformizare [Borza şi Coste 2002].
Microclimatul agroecosistemului se edifică pe măsura dezvoltării
fenologice a plantei cultivate. Cu toate acestea, caracterul ierbos anual sau
bienal al principalelor plante cultivate face ca diferenţele microclimatice să
nu fie mari de la un agrosistem la altul, iar climatul general al regiunilor
agricole mai întinse să manifeste un pronunţat grad de uniformizare cu
tendinţa spre aridizare. Prin uniformizarea peisajului (landşaftului) datorită
luării tuturor terenurilor în cultură, se pierde tot mai mult efectul stabilizator
al anumitor ecosisteme naturale (cum ar fi pădurile) asupra climatului şi
îndeosebi asupra circulaţiei apei şi a căldurii. Uniformizarea microclimatelor
din regiunile agricole poate fi accentuată şi de irigarea practicată în zonele
secetoase şi de desecarea terenurilor cu exces de umiditate. Situaţia este
revelatoare la nivelul Europei unde nu există diferenţă netă între
microclimatul agroecosistemelor din zonele cu climat oceanic şi cel al
agroecosistemelor irigate din zonele cu climat continental. Implicaţiile
acestei stări de lucruri sunt serioase, deoarece uniformizarea creează condiţii
de extindere a arealului unor specii de buruieni şi dăunători dintr-o regiune în
alta [Borza şi Coste 2002].
Analizate în timp, condiţiile de biotop din agroecosisteme nu urmează
o evoluţie naturală impusă de ritmul sezonier, ci sunt periodic perturbate prin
intervenţia omului care seamănă, întreţine culturile, le recoltează. Rezultă că
în agroecosistemele de culturi ierboase, uniformizarea spaţială a condiţiilor de

78
biotop se corelează cu o accentuare a variabilităţii sale în timp. Deoarece
modificările determinate de intervenţia omului au în general caracter ritmic,
ele au acţionat de la începuturile agriculturii ca factori de selecţie asupra
speciilor spontane din agroecosistem, determinându-le să-şi ajusteze ciclul de
dezvoltare în funcţie de aceste modificări sau eliminând speciile care n-au
putut realiza această adaptare [Borza şi Coste 2002].
Biocenozele se constituie dintr-un număr mult mai restrâns de specii
decât biocenozele naturale. Ele sunt dominate de puţinele plante de cultură
care realizează matricea structurală şi funcţională a agroecosistemelor. Există
aproximativ 350.000 de specii de plante în lume, iar aproximativ 80.000 sunt
comestibile, însă în prezent doar aproximativ 150 de specii sunt activ
cultivate pentru hrana umană sau animală, iar dintre acestea ultime, 30 de
specii produc aproximativ 95% din necesarul uman de calorii şi proteine
[Füleky 2009]. Dintre cele 30 de specii, grâul, orezul, porumbul, cartoful,
batatele şi maniocul ocupă cea mare parte din suprafeţele cultivate.
Populaţiile plantelor de cultură sunt reprezentate prin indivizi uniformi
(obţinuţi prin selecţie îndelungată) care alcătuiesc un singur strat dominant
ce include totodată aproape întreaga biomasă supraterană a
agroecosistemului. În agricultura tradiţională s-au menţinut populaţii (soiuri)
locale de plante cultivate care prin multitudinea lor au asigurat desfăşurarea
unei variabilităţii genetice intraspecifice, capabilă să asigure perpetuarea
procesului evolutiv al acestora. În agricultura modernă, soiurile intensive,
puţine şi cu bază genetică restrânsă, sunt implicate nu numai în mărirea
semnificativă a recoltelor, ci şi în uniformizarea îngrijorătoare a
agroecosistemelor de pe planetă [Borza şi Coste 2002].
Densitatea pe care o poate atinge o cultură astfel ca să realizeze
producţia utilă maximă este determinată de competiţia indivizilor pentru
resurse şi de interrelaţiile biochimice dintre aceştia, realizate îndeosebi prin

79
secreţii radiculare. Aceste secreţii contribuie la delimitarea spaţiului vital al
fiecărei plante şi împiedică îndesirea peste anumite limite fixate prin evoluţia
fiecărei specii. În cazul culturilor intercalate, interrelaţiile biochimice pot
favoriza îndesirea covorului vegetal prin efecte de neutralizare a toxinelor
[Borza şi Coste 2002].
Buruienile completează în proporţii variabile componenta vegetală a
biocenozei. Se consideră că circa 30.000 din speciile vegetale ale pământului
aduc pagube culturilor agricole, din care însă numai circa 2000, adica 6,6%
din total, produc pagube economice efective. În România anilor `80 au fost
indentificate în culturi agricole 718 specii de buruieni, din care însă numai
16-23% aduceau pagube economice. În prezent, 132 de buruieni sunt cele
mai dăunătoare în România, adică cele care acum participă la constituirea
unor mari pagube economice în agricultura românească [Ciocârlan şi Chirilă
2002]. Flora segetală de buruieni a evoluat prin corelarea programelor
alelopatice proprii cu cele ale plantei cultivate şi prin adoptarea unor strategii
de supravieţuire corespunzătoare condiţiilor din agroecosistem. Însăşi
menţinerea în agroecosisteme a acestor specii de buruieni fost condiţionată
de prezenţa, cel puţin în stare latentă, a unor astfel de adaptări anterioare
înfinţării agroecosistemelor [Borza şi Coste 2002].
De exemplu, specii ca Anthemis arvensis (romaniţa de câmp),
Matricaria inodora (muşeţelul nemirositor), Papaver rhoeas (macul de câmp),
Centaurea cyanus (albăstriţa) se dezvoltă bine în culturile de grâu (Triticum
aestivum), dar creşterea lor este inhibată în culturile de secară (Secale cereale)
în care alte specii ca Agrostemma githago (neghina) şi Viola tricolor (trei-
fraţi-pătaţi, panseluţa de câmp) găsesc condiţii alelopatice favorabile. În
agroecosistem, acţiunea alelopatică poate să aibă efecte mai puternice decât
concurenţa pentru resurse energetice şi minerale. Astfel, inul (Linum
usitatissimum) este semnificativ inhibat în creştere de către Camelina

80
microcarpa, cerealele de către Avena fatua (ovăzul sălbatic, odos), Cirsium
arvense (pălămida), Convolvulus arvensis (volbura) etc. [Borza şi Coste 2002].
În legătură cu caracterul juvenil pe care omul îl impune
monoculturilor ierboase prin dese intervenţii, speciile de buruieni statornicite
în acestea aparţin în cea mai mare parte grupei terofitelor caracterizate prin
maturizarea rapidă şi producerea unor cantităţi ridicate de seminţe şi, într-o
măsură mai redusă, perenelor geofite, care îşi asigură înmulţirea prin
germeni de reproducere vegetativă situaţi în sol. Speciile de buruieni perene
hemicriptofite sunt doar accidental prezente, ele caracterizând stadii mai
avansate de evoluţie a vegetaţiei ierboase [Borza şi Coste 2002].
Cu toate mijloacele drastice de combatere aplicate de către om,
speciile de buruieni nu pot fi total eliminate din agroecosistem, menţinându-
se chiar şi în cazuri extreme prin câţiva indivizi care asigură un virtual
potenţial de reîmburuienare. Se observă, în schimb, o dinamică activă a
ponderii diferitelor specii în realizarea componentei spontane a fitocenozei,
în funcţie de tipul şi intensitatea mijloacelor de combatere. Astfel, la noi se
constată o expansiune evidentă a speciilor Avena fatua (ovăz sălbatic, odos),
Sorghum halepense (costrei), Xanthium italicum (cornuţi, cornaci),
Galinsoga parviflora (busuiocul dracului), Solanum nigrum (lăsnicior, zârnă)
ş.a. concomitent cu restrângerea ponderii şi arealului speciilor Agrostemma
githago (neghină), Stachys annua (cinstet), Adonis aestivalis (cocoşei de
câmp), Centaurea cyanus (albăstriţa) etc. În condiţiile ţării noastre s-a
observat o restrângere a acestor specii până în 1979 şi o revenire odată cu
renunţarea la erbicide [Borza şi Coste 2002].
În agrobiocenoze se menţine în permanenţă un număr de specii
consumatoare, caracteristice plantei de cultură şi speciilor de buruieni care o
însoţesc. Aceste specii au evoluat în condiţiile din agroecosisteme în strânsă
legătură cu producătorii primari majoritari şi cu intervenţia repetată a

81
omului, până la instituirea unei stări de echilibru relativ, constând în
menţinerea atât a plantei cultivate cât şi a consumatorilor. Starea de echilibru
bazată pe coevoluţia producătorilor şi consumatorilor din agroecosisteme se
realizează prin mecanisme genetice complexe susţinute de heterogenitatea
genofondului fiecăreia din populaţiile agroecosistemului. Consumatorii din
agroecosisteme aparţin îndeosebi plantelor şi animalelor inferioare (bacterii,
ciuperci, insecte, acarieni, viermi), cu variabiliate şi capacitate ridicată de
reproducere. Cei mai mulţi consumatori (paraziţi sau fitofagi) au nutriţia
specializată pentru consumul plantei de cultură dar în acelaşi timp şi
capacitatea de adaptare la consumul speciilor spontane din agroecosisteme.
Ca urmare, ele îşi încheie ciclul de dezvoltare odată cu planta de cultură sau
trec pe speciile spontane rămase în agroecosistem după recoltare şi în
ecosistemele naturale învecinate. Pentru consumatorii animali se constată
preferinţe faţă de anumite buruieni din agroecosisteme. Înlăturarea totală a
acestor buruieni determină mărirea presiunii consumatorilor respectivi
asupra plantei de cultură, mărind gradul de dăunare. Aceste aspecte au
determinat studierea complexităţii interrelaţiilor care concură la stabilirea a
ceea ce înseamnă „prag economic de dăunare” al unei specii de dăunători sau
buruieni [Borza şi Coste 2002].
Consumatorii se repartizează în agroecosistem în raport cu dispoziţia
organelor plantei cultivate şi a buruienilor ce constituie sursă de hrană pentru
aceştia, precum şi în raport cu condiţiile microclimatice create de fitocenoză.
Mobilitatea consumatorilor animali şi limitele difuze ale stărilor de
microclimat din agroecosistem fac să se distingă cu greu o stratificare a
consumatorilor. Se poate totuşi menţiona un strat edafic de grosimea celui
explorat de rădăcinile plantei cultivate şi două straturi terestre - unul inferior
(apropiat de sol, până la 5-10 cm) şi altul superior (mai puţin diferenţiat,
corespunzător înălţimii plantelor cultivate) [Borza şi Coste 2002].

82
 Reţeaua trofică a culturilor agricole este mult simplificată
comparativ cu cea a ecosistemelor naturale. Ea este dominată de cele două
lanţuri trofice impuse de om [Borza şi Coste 2002]:
- plantă cultivată  om (este mai scurt şi antrenează biomasă
vegetală utilizată direct de către om şi, ca atare, eficienţa lui energetică este
maximă);
- plantă cultivată  animal domestic  om (se instituie mai ales pe
seama biomasei vegetale neconsumabilă direct de către om, în general
produse secundare, şi reprezintă un mod de utilizare a acestei biomase în
hrana umană prin intermediul animalelor).
Lanţurile trofice iniţiate de consumatorii spontani sunt concurente
celor introduse de om şi se caută permanent suprimarea lor:
- producătorul primar (planta de cultură, speciile de buruieni) 
plante parazite şi consumatori fitofagi  prădători.
Cunoaşterea lanţurilor trofice spontane poate reprezenta baza de
plecare pentru controlul de către om al paraziţilor şi dăunătorilor plantei
cultivate. Cu tot efortul şi energia investită în acest scop, lanţurile trofice
spontane nu pot fi înlăturate complet, dar în condiţii obişnuite ele antrenează
o cantitate redusă de biomasă vegetală. Scăpate de sub controlul omului,
populaţiile de consumatori, de regulă din categoria plantelor şi animalelor
inferioare, au capacitate de dezvoltare rapidă şi amplifică lanţuri trofice
străine de interesele omului, ce duc în final la prăbuşirea agroecosistemului.
Dezvoltarea explozivă a unor paraziţi sau dăunători care au compromis
diverse culturi pe suprafeţe apreciabile au dus, de fapt, la proliferarea peste
limita suportabilă a unor astfel de lanţuri trofice [Borza şi Coste 2002].
Ca urmare a simplificării pronunţate a reţelei trofice, materia şi
energia circulă în agroecosistemele de acest tip prin canale puţine şi largi,
corespunzătoare mai ales celor două lanţuri trofice iniţiate de om. O

83
caracteristică esenţială a celor două lanţuri trofice dominante în
agroecosistemele culturii ierboase constă în aceea că biomasa vegetală este
consumată aproape exclusiv în afara biotopului acestuia, datorită exportului
de recoltă, adesea la sute de kilometri depărtare. Fenomenul are o profundă
semnificaţie, deoarece echivalează cu transformarea migrării ciclice a
elementelor caracteristice ecosistemelor naturale într-o migrare liniară,
proprie şi altor procese iniţiate de om. Exportul permanent de biomasă din
agroecosistem duce la sărăcirea treptată a acestuia în elemente nutritive şi
accelerează pierderile energetice până la limite incompatibile cu perpetuarea
sa. Altfel spus, exportul de biomasă accelerează procesul de acumulare a
entropiei în agroecosisteme [Borza şi Coste 2002].
Prin lanţurile trofice spontane, care însoţesc în ecosisteme lanţurile
dominante impuse de om, circulă o cantitate redusă de materie şi energie,
proporţională cu dimensiunile populaţiilor de specii consumatoare care
realizează acest travaliu. Un loc deosebit de important în reţeaua trofică a
agroecosistemului de cultură ierboasă anuală îl ocupă lanţurile trofice din
sol, pe baza cărora întreaga biomasă rămasă după recoltare sau reintrodusă
sub formă de fertilizanţi organici este transformată în humus şi, în cele din
urmă, mineralizată [Borza şi Coste 2002].
Agricultura intensivă modernă a creat agroecosisteme cu o structură
foarte simplă prin reducerea la valori nesemnificative a lanţurilor trofice
spontane (combaterea bolilor şi dăunătorilor) şi prin renunţare în mare
măsură la fertilizanţii organici (restrângerea bazei trofice a
descompunătorilor). În aceste agroecosisteme se produce şi o accelerare
maximă a circulaţiei materiei şi energiei prin puţinele canale importante
impuse de om [Borza şi Coste 2002].
Productivitatea agroecosistemelor de tipul culturilor ierboase anuale se
apreciază prin valoarea produsului agricol principal. Acesta este rezultatul

84
unor procese biologice care se desfăşoară în organismele plantelor de cultură,
procese pe care omul le poate influenţa între anumite limite, fără a le controla
însă în totalitate. Ca urmare, producţia poate fi planificată tot între anumite
limite, în funcţie de numeroşi parametri ai mediului [Borza şi Coste 2002].
Stabilitatea internă (homeostazia) culturilor ierboase anuale şi
bienale este asigurată prin intervenţia reglatoare a omului. Scopul controlului
efectuat de către om este de a conferi agroecosistemelor o maximă stabilitate
în spaţiu şi timp faţă de fluctuaţiile inerente ale factorilor fizici şi permanenta
presiune a componenţilor biologici spontani [Borza şi Coste 2002].
Agroecosistemele de culturi ierboase anuale corespund structural şi
funcţional ecosistemelor tinere (pioniere) din seria de succesiune ecologică
naturală şi tind să evolueze ca şi acestea spre stadiul de maturitate
corespunzător climaxului pedo-climatic. Fenomenul este evident în
agroecosistemele abandonate, devenite pârloage, care evoluează spre
ecosisteme de pajişti sau forestiere caracteristice regiunii în care acestea sunt
situate [Bujorean 1930]. Întrucât omul este interesat să obţină o cantitate
maximă de biomasă vegetală de pe urma plantei cultivate, el opreşte tocmai
această evoluţie spontană a agroecosistemului într-un stadiu tânăr pe care îl
menţine vreme îndelungată între anumite limite structurale şi funcţionale.
Starea de relativă stabilitate pe care omul o impune agroecosistemului prin
intervenţia sa intermitentă dar semnificativă reprezintă o stare de climax
agricol sau agroecoclimax sau agroclimax [Puia şi Soran 1977; Puia şi Soran
1981]. Ea se obţine prin investiţia din exterior de materie, energie şi
informaţie (fertilizanţi, lucrări agricole, management). Valoarea acestei
investiţii depinde de biologia plantei cultivate şi de natura biotopului,
înregistrând o cantitate minimă necesară creării şi întreţinerii structurilor
funcţionale caracteristice. Peste această valoare, surplusul investit nu mai
modifică în mod esenţial structura agroecosistemului, ci numai intensitatea

85
de desfăşurare a unuia sau altuia dintre procesele ce se desfăşoară în
interiorul său. În funcţie de intervenţia reglatoare a omului, există în practică
un mare număr de variante ale aceluiaşi agroecosistem ce pot fi ordonate
între starea de cultură extensivă (corespunzătoare unei amenajări minime) şi
starea de cultură intensivă (care beneficiază de o gospodărire superioară şi
se îndepărtează mult de starea naturală posibilă). Aceste variante se
deosebesc între ele prin intensitatea diferită a proceselor, având ca rezultantă
o recoltă utilă tot mai ridicată; ele corespund nivelurilor succesive ale
agroecoclimaxului impus de om [Borza şi Coste 2002].
Intensitatea răspunsului agroecosistemului la intervenţia umană,
apreciat după rata de creştere a recoltei utile, este cu atât mai redusă cu cât
agroecosistemul se îndepărtează mai mult de starea extensivă, potrivit
modelului exprimat de curba Mitscherlich [Mitscherlich 1921]. Fenomenul
corespunde unei scăderi a eficienţei investiţiei făcute concomitent cu creşterea
costului de menţinere a stabilităţii ecosistemului spre limita corespunzătoare
caracterului intensiv şi sugerază necesitatea investiţiei cu prioritate în
agroecosistemele cu productivitate încă redusă şi, numai după aceea, în
agroecosisteme aflate deja într-un stadiu foarte intensiv [Borza şi Coste 2002].

3.3.2. Păşuni şi fâneţe permanente

Acest agrobiom include ecosistemele de pajişti naturale exploatate de

către om în scopul obţinerii de resurse alimentare prin intermediul animalelor
domestice. Situate îndeosebi în zonele temperate, aceste agroecosisteme au
origine mixtă, edificându-se pe matricea deja existentă a unor ecosisteme
naturale, însă ele sunt modificate semnificativ sub influenţa umană.
Intervenţia omului se realizează direct, fie prin recoltarea repetată a

86
organelor vegetative aeriene (în fâneţe), fie prin introducerea animalelor
domestice (pe păşuni). În ambele cazuri, omul modifică semnificativ
caracteristicile structurale şi funcţionale ale ecosistemului natural, ceea ce le
conferă acestora categorisirea ca agroecosisteme [Borza şi Coste 2002].
Biotopul corespunzător fiecăruia dintre aceste agroecosisteme
manifestă o heterogenitate spaţială accentuată determinată mai ales orografic
şi edafic. Aceeaşi heterogenitate se manifestă la nivel regional, constând, cel
puţin în Europa, în existenţa unui număr apreciabil de biotopuri specifice, la
care se ataşează un număr tot atât de variat de biocenoze, situate
preponderent în zona cu relief accidentat de deal şi munte [Borza şi Coste
2002].
Biocenoza. Caracteristicile biotopului determină instalarea în fiecare
an a unei vegetaţii caracteristice, edificată de un număr apreciabil de specii.
Chiar dacă numărul speciilor de spermatofite din cele mai bogate pajişti
naturale de la noi şi în general din Europa Centrală nu trece de 100, într-o
zonă mai întinsă cum este Europa, de la litoral până în zonele alpine, acest
număr este de peste 1500 specii. Bogăţia florei de pajişti face posibilă
constituirea unor fitocenoze cu numeroase nişe ecologice [Borza şi Coste
2002].
Spre deosebire de situaţia din agroecosistemele de culturi ierboase,
omul nu îndepărtează direct din fitocenoza ecosistemelor de pajişti decât
puţine specii, evident vătămătoare sau toxice, acţiunea sa reglatoare la
nivelul compoziţiei floristice manifestându-se îndeosebi prin modificarea
lanţurilor trofice sau a caracteristicilor biotopului (drenare, fertilizare etc.).
Omul este interesat în menţinerea unei compoziţii complexe a fitocenozei,
structurată pe 2-3 specii dominante, deoarece acestea asigură productivitatea
ridicată a agroecosistemului şi calitatea bună a biomasei recoltate. În pajişti,
noţiunea de buruiană trebuie privită destul de atent, deoarece conţinutul

87
complex de macro- şi microelemente al biomasei, ca şi gustul şi uneori
digestibilitatea, se realizează cu aportul unor specii care singure trec ca slab
furajere sau chiar buruieni [Borza şi Coste 2002].
Covorul ierbos al pajiştilor este edificat de hemicriptofite perene şi
prezintă în mod normal o structură complexă prin întrepătrunderea
complementară a sinuziilor pe orizontală şi a straturilor de plante cu înălţimi
diferite pe verticală. Zoocenoza, modificată cantitativ sub influenţa
exploatării, rămâne totuşi complexă şi apropiată de caracteristicile naturale,
cu excepţia erbivorelor şi carnivorelor sălbatice mari, înlocuite prin
erbivorele domestice [Borza şi Coste 2002].
O faună imensă de nevertebrate continuă să rămână în păşuni şi
fâneţe, integrându-se în lanţuri trofice competitive sau uneori cooperante cu
cele pe care omul le-a iniţiat în aceste ecosisteme. Fauna aeriană ce intră în
concurenţă pentru hrană cu erbivorele (insecte, acarieni, viermi, moluşte etc.)
este completată cu o bogată pedofaună (larve de insecte, viermi) ce constituie
lanţuri trofice saprofage intersectate în reţeaua trofică cu lanţurile erbivore.
Dispunerea speciilor de consumatori în structura spaţială a biocenozei se
corelează cu structura covorului vegetal. Complexitatea biocenozei asigură
posibilitatea de dezvoltare eşalonată a componentelor sale, astfel că la
nivelul agroecosistemelor de pajişti permanente se asigură saturarea
fenologică asociată cu o eficienţă ridicată în utilizarea resurselor din biotop
[Borza şi Coste 2002].
Prin exploatare, compoziţia şi structura biocenozei se modifică
corespunzător modului de intervenţie a omului care are ca tendinţă generală
simplificarea şi uniformizarea atât a biotopului cât şi a biocenozei
agroecosistemelor. În păşuni, omul acţionează la nivelul consumatorilor
primari: înlătură mamiferele erbivore sălbatice mari, înlocuindu-le prin 1-2
specii de mamifere domestice, ceea ce înseamnă reducerea reţelei trofice

88
naturale la un singur lanţ trofic dominant care antrenează cea mai mare parte
a biomasei vegetale aeriene. În fâneţe, acţiunea umană constă în înlăturarea
periodică prin cosit a biomasei vegetale aeriene şi utilizarea sa în hrana
animalelor domestice în afara biotopului ecosistemului respectiv. După
modul de exploatare şi tendinţa de desfăşurare a funcţiilor sale, fâneaţa se
apropie de culturile ierboase anuale. Legătura cu aceste agroecosisteme se
realizează mai evident prin intermediul pajiştilor cultivate care îmbină
caracterele de pajişti cu cele de culturi ierboase [Borza şi Coste 2002].
Păşunatul exercită o acţiune complexă, selectivă asupra întregului
ecosistem, modificându-i structura şi caracteristicile funcţionale. Rezultanta
acestor acţiuni constă în restrângerea compoziţiei floristice şi schimbarea
dominantelor corespunzătoare stadiului de climax pedoclimatic cu
dominante rezistente la păşunat, caracteristice agroecosistemului determinat
de către om. Structura manifestă o simplificare accentuată prin eliminarea
plantelor cu înălţimi ridicate şi proliferarea plantelor cu rozetă [Borza şi
Coste 2002].
Reţeaua trofică. Lanţul trofic dominant în păşuni şi fâneţe este plantă
 animal domestic  om.
Reţeaua trofică a pajiştilor naturale se modifică sub acţiunea
păşunatului ca urmare a schimbărilor survenite în biotop sau în covorul
vegetal şi ca urmare directă a activităţii speciilor domestice. Copitele
animalelor tasează solul, acţionând asupra unor consumatori legaţi de sol sau
de straturile inferioare ale ecosistemului. La o pajişte de păiuş roşu (Festuca
rubra), fauna de pe sol prezintă deosebiri mari între porţiunea nepăşunată şi
cea păşunată, în prima fiind avantajate speciile umidofile, iar în cea de a
doua - speciile xerofile. Suprafeţele golaşe ce apar pe păşuni favorizează
dezvoltarea larvară a speciilor xerofile, ca de exemplu lăcustele. Deoarece
păşunatul are ca urmare formarea permanentă de lăstari fragezi, numărul de

89
indivizi ai unor specii ce se hrănesc cu aceştia creşte (lăcuste, ploşniţe,
Sitona, Apion), pe când numărul unor specii mai adesea specializate
(chrisomelide, omizi de fluturi ş.a.), scade. Astfel, suprapăşunarea, pe unele
suprafeţe de pajişti din America de Nord, a dus la mărirea numărului de
insecte fitofage, comparativ cu situaţia dintr-o pajişte nepăşunată după cum
urmează: lăcuste de 9 ori, ploşniţe de 6 ori, furnici de 4-5 ori, cicade şi
cărăbuşi de 2 ori [Tischler 1965]. Având în vedere că acestea se hrănesc în
special cu primordii vegetale, se poate aprecia că fenomenul corespunde
proliferării nivelului consumatorilor primari (fitofagi) şi accentuării
concurenţei cu specia domestică. Păşunatul deranjează de regulă
consumatorii secundari (insecte şi acarieni prădători, vertebrate insectivore)
care controlează nivelul fitofagilor din pajiştile naturale, favorizând şi pe
această cale proliferarea fitofagilor în păşuni [Borza şi Coste 2002].
Lanţurile trofice parazitare se articulează în reţeaua trofică a
pajiştilor naturale ca verigi esenţiale şi caracteristice, în menţinerea
echilibrului acestora. Prin introducerea speciei domestice se modifică nu
numai lanţurile de tip erbivor, ci şi întregul ansamblu de lanţuri trofice
parazitare care se grefau obişnuit pe primele. Se înregistrează proliferarea
populaţiilor de paraziţi specifici animalelor domestice (bacterii, protozoare,
viermi, insecte etc.) existente în ecosistem sau introduse odată cu specia
domestică. Lanţurile parazitare având ca gazdă definitivă sau intermediară
animalele domestice determină scăderea şi/sau deteriorarea calitativă a
producţiei acestora (carne, ouă, lână, piei) şi face deseori imposibilă
extinderea unor specii domestice pe suprafeţe propice păşunatului: de
exemplu, muştele ţeţe, transmiţătoare ale tripanosomiazelor, reprezintă una
din cauzele neadaptării bovinelor din rase perfecţionate în unele regiuni
africane. Cercetările întreprinse asupra lanţurilor parazitare din păşuni relevă
creşterea populaţiilor de insecte (muşte, ţânţari, păduchi, ploşniţe), arahnide

90
(acarieni, păianjeni) şi viermi paraziţi, concomitent cu extinderea populaţiilor
de bacterii şi virusuri pentru care acestea constituie, de regulă, vectori sau
gazde intermediare [Borza şi Coste 2002].
Lanţurile trofice saprofage din ecosistemele de pajişti naturale
realizează mineralizarea biomasei vegetale şi animale, moarte (frunze, fructe,
rădăcini, dejecţii, cadavre de animale) cu viteză variabilă în funcţie de
condiţiile de biotop. În păşuni, se introduc în sol prin călcare, o bună parte
din resturile părţilor aeriene ale plantelor. Acestea, împreună cu resturile de
rădăcini concentrate mai ales în straturile superficiale ale solului, constituie
suportul nutritiv al unei bogate faune de consumatori care asigură
mineralizarea într-un ritm mai rapid decât în pajiştile naturale. Pedofauna
pajiştilor naturale permanente este dominată de viermi şi mai ales de râme
[Borza şi Coste 2002]. Acţiunea acestor viermi este foarte eficace în
menţinerea fertilităţii solului [Iordache şi Borza 2009].
În păşuni apare foarte important grupul de lanţuri trofice saprofage
care au ca efect descompunerea dejecţiilor produse de animalele domestice.
Aceste lanţuri completează lanţul trofic erbivor dominant, asigurând
utilizarea în continuare a energiei şi elementelor cuprinse în substanţele
organice din deşeurile nedigerate, până la mineralizarea lor completă.
Ţesătura de lanţuri trofice care asigură descompunerea bălegarului, trecută
mult timp cu vederea, are o importanţă deosebită, evidenţiată prin absenţa lor
pe păşunile australiene în primii ani după introducerea acolo a animalelor
domestice din Europa. Activitatea organismelor saprofage previne acoperirea
păşunilor cu bălegar, determină recircularea elementelor nutritive, previne
poluarea solului şi a vegetaţiei, echilibrează raportul graminee/leguminoase
favorizându-le pe primele, facilitează dezvoltarea râmelor şi a altor
nevertebrate ce afânează solul [Tischler 1975]. Descompunerea bălegarului
se face cu participarea unui număr extrem de mare de specii consumatoare

91
(larve de insecte, acarieni, viermi, protozoare, ciuperci, bacterii) [Borza şi
Coste 2002].
În fâneţe, cositul repetat executat de regulă la date calendaristice
apropiate are efect selectiv asupra populaţiilor de plante şi menţine în
biocenoză numai speciile de plante care reuşesc să asigure germeni de
reproducere şi să acumuleze substanţe de rezervă suficiente înainte de data
cositului sau pe cele care reuşesc să realizeze cele două cerinţe şi după
această dată. Cositul stimulează uniformizarea dezvoltării fenologice a
speciilor de plante, determinând apariţia de ecoforme perfect adaptate acestui
mod de exploatare [Borza şi Coste 2002].
În corelaţie cu dezvoltarea covorului vegetal şi intervenţia cositului,
se modifică şi compoziţia faunei fâneţelor şi raportul dintre efectivele
populaţiilor de consumatori. Cositul echivalează cu îndepărtarea aproape a
întregii biomase aeriene, ceea ce înseamnă restrângerea bazei trofice pentru
numeroase populaţii de consumatori (îndeosebi nevertebrate). Cositul
înseamnă totodată şi aridizarea bruscă a microclimatului din pajişti. Rezultă
că îndepărtarea fitocenozei existente, cu structura sa ajunsă aproape de
maturitate, înseamnă suprimarea a numeroase nişe ecologice şi crearea
treptată a altora. În urma cositului proliferează speciile preferant xerofile.
Imediat după cosit se declanşează dezvoltarea primordiilor vegetale şi
apariţia unei biomase proaspete care constituie hrană pentru fitofagi puţin
specializaţi. Momentul cositului corespunde cu o remaniere semnificativă a
structurii biocenozei, asemănătoare în multe privinţe cu cea produsă prin
păşunat, de aceea şi dinamica diverselor populaţii de consumatori urmează
tendinţe comune. Deoarece lanţul trofic dominant plantă  animal domestic
 om se desfăşoară în cazul fâneţelor în afara acestora, reţeaua trofică
naturală existentă nu mai este afectată, ca în cazul păşunilor, şi de prezenţa

92
masivă a populaţiei de animale domestice, ci numai de exportul brusc de
biomasă [Borza şi Coste 2002].
Exploatarea îndelungată a unei pajişti prin cosit aduce după sine
instalarea unui echilibru corespunzător stării de agroecoclimax cu alţi
parametri structurali şi funcţionali decât cei ai pajiştilor naturale. În absenţa
intervenţiei omului, fâneaţa se degradează, fiind înlocuită de altă biocenoză
corespunzătoare seriei naturale de succesiune (la noi se întinde în general
spre instalarea vegetaţiei forestiere). Fenomenul a fost bine observat la unele
rezervaţii naturale de fâneaţă (rezervaţia pentru ocrotirea bujorului de stepă
Paeonia tenuifolia la Zaul de Câmpie), unde prin renunţarea la cosit, din
raţiuni de ocrotire, a fost afectată însăşi existenţa plantei ocrotite adaptată la
regim de cosit periodic [Borza şi Coste 2002].
Productivitatea primară a agroecosistemelor de păşuni şi fâneţe se
realizează pe seama unui covor vegetal compus din hemicriptofite,
fotosintetic active aproape tot timpul anului, ceea ce face ca randamentul de
conversie a energiei solare în medie de 0,8-1,3% să întreacă media biosferei
şi să fie comparabil cu cel înregistrat la agroecosistemele de culturi ierboase
anuale din aceeaşi zonă geografică. Biomasa aeriană constituie fracţiunea
recoltabilă din producţia primară şi interesează în mod direct omul. Ea poate
fi crescută până la un anumit nivel, printr-o exploatare raţională constând din
optimizarea numărului de cosiri sau păşunări. Peste nivelul optim, biomasa
aeriană scade, ca urmare a reducerii sistemului radicular în corelaţie cu
reducerea aparatului foliar şi a compuşilor dirijaţi spre rădăcini [Borza şi
Coste 2002].
Stabilitatea internă (homeostazia). Agroecosistemele de păşuni şi
fâneţe permanente (naturale) păstrează în mare măsură mecanismele de
autoreglare caracteristice stărilor naturale anterioare exploatării de către om.

93
În consecinţă, ele realizează starea staţionară de agroecoclimax pe fondul
stabilităţii naturale, printr-o intervenţie redusă a omului [Borza şi Coste 2002].
Circulaţia substanţei în ecosistemul de păşuni păstrează în linii mari
caracteristicile ecosistemelor naturale, lanţul trofic dominant impus de om
prin introducerea speciei domestice se închide de regulă în limitele
ecosistemului. În acelaşi mod, numeroase lanţuri trofice susţinute de
consumatori naturali asigură circulaţia ciclică a elementelor nutritive.
Exportul de biomasă din păşune este reprezentat îndeosebi prin biomasa
animalelor sau a produselor lor şi este cu atât mai mare cu cât încărcătura de
animale şi productivitatea primară a păşunii este mai mare. Pe păşunile cu
productivitate redusă, exportul de biomasă se menţine la valori mici, astfel că
circulaţia substanţelor rămâne timp îndelungat în limite aproape constante.
Pe păşuni cu productivitate mare a covorului vegetal şi exploatare intensă cu
animale, exportul de elemente devine semnificativ şi menţinerea
productivităţii se realizează numai prin completarea acestora, odată cu
administrarea de fertilizanţi. În cazul fâneţelor, exportul de biomasă din
ecosistem este mai mare, iar revenirea elementelor nutritive se realizează
numai prin acţiunea omului. Cercetările privind efectul fertilizării pajiştilor
permanente şi temporare (semănate) arată că randamentul de recuperare a
elementelor nutritive este de regulă mai mare în aceste agroecosisteme decât
în restul culturilor agricole şi susţin ideea că fertilizarea pajiştilor permanente
reprezintă un mijloc de creştere a productivităţii [Borza şi Coste 2002].
Biomasa vegetală din păşuni şi fâneţe este indirect utilizată de către
om prin transformarea ei în biomasă sau produse ale animalelor domestice,
de regulă bovine sau ovine. Cel mai ridicat randament de conversie se obţine
la transformarea de către vaci a furajelor în lapte şi ajunge la valori de 13-
20%. La producţia de carne, randamentul conversiei energetice nu depăşeşte
nici la bovine şi nici la ovine 3 - 4%. Cu toată eficienţa redusă a acestui lanţ

94
trofic, utilizarea biomasei pajiştilor prin intermediul animalelor domestice
rămâne singura alternativă şi în viitorul apropiat al alimentaţiei umane
[Borza şi Coste 2002].

3.3.3. Plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi

Plantaţiile de pomi şi arbuşti (inclusiv cele de viţă de vie) sunt

agroecosisteme create de om după modelul ecosistemelor naturale forestiere,
localizate de regulă în biotopuri ocupate anterior de către acestea. De-a
lungul unei lungi perioade de agricultură tradiţională, ele se întindeau în zona
temperată pe suprafeţe apreciabile doar în regiunile colinare şi rareori în
lunci, în ambele cazuri alternând cu pădurile naturale de care se apropie
printr-o serie de caractere comune, manifestate atât la nivelul biotopului cât
şi al biocenozei [Borza şi Coste 2002].
Biotopul. Bazinele pomicole tradiţionale (de tip exhaustiv)
corespunzătoare tipului extensiv, situate la noi în regiunea colinară şi de podiş,
constituie agrobiomuri complexe dispersate în condiţii orografice,
microclimatice şi edafice foarte variate. Variaţiile expoziţiei, înclinaţiei şi
substratului determină o heterogenitate corespunzătoare a biotopurilor la nivel
pedologic şi microclimatic. Această heterogenitate este evidentă atât în cadrul
agrobiomului cât şi al fiecărui agroecosistem în parte [Borza şi Coste 2002].
Plantaţiile intensive şi superintensive de pomi şi arbuşti fructiferi
(inclusiv plantaţiile de viţă de vie) se deosebesc destul de mult de cele
tradiţionale extensive, tinzând prin caracteristicile lor generale spre
agroecosistemele de culturi ierboase. Ele ocupă biotopuri uniformizate prin
acţiunea omului care modelează substratul [Borza şi Coste 2002].

95
 Biocenozele sunt edificate de plante lemnoase fanerofite şi au
compoziţie şi structură complexă. În livezile tradiţionale, extensive, speciile
pomicole sunt plantate în amestec sau ca singură specie, au suprafeţe reduse
şi sunt dispuse în mozaic, generând în acest ultim caz o diversitate mare la
nivel regional. Pomii şi arbuştii cultivaţi realizează un microclimat
caracteristic determinat atât de specie, cât şi de sistemul de cultură. Există în
general porţiuni umbrite şi porţiuni expuse radiaţiei solare ce pot să alterneze
în timpul zilei. Ca urmare, stratul ierbos, edificat în general de graminee,
formează sinuzii imbricate indicatoare de microclimat şi substrat pedologic. În
coroana arborilor fructiferi se dezvoltă un număr mare de specii parazite de
bacterii şi ciuperci, constituind consorţii complexe. Zoocenoza spontană
caracteristică plantaţiilor şi viilor tradiţionale este constituită din specii
numeroase, mai ales insecte, acarieni şi păsări, ale căror efective rămân
moderate, fiind reglate prin intermediul unei reţele de interacţiuni trofice şi
biochimice [Borza şi Coste 2002].
În plantaţiile intensive şi superintensive biocenoza este edificată pe
suprafeţe mari de o singură specie şi deseori de un singur soi al speciei
pomicole. Acestea realizează de regulă densităţi ridicate, corelate cu o talie
redusă. Tendinţa de îndesire şi talia redusă modifică parametrii obişnuiţi ai
climatului în sensul uniformizării sale spre caracteristicile unui climat de
tufişuri. Stratul ierbos este înlocuit prin culturi intercalate (ovăz, borceag,
batate etc.) sau pur şi simplu înlăturat prin praşile repetate sau erbicidare.
Aceasta are ca efect eliminarea funcţiei de protecţie a solului de către stratul
ierbos, concomitent cu diminuarea bazei trofice pentru numeroase specii de
consumatori. În consecinţă, numărul de specii consumatoare se reduce, iar
cele rămase sunt supuse unui control biocenotic mai lejer, ceea ce creează
pericolul dezvoltării explozive a fitofagilor [Borza şi Coste 2002].

96
 Reţeaua trofică este dominată ca şi în cazul altor agroecosisteme de
către om, care se comportă ca frugifor, el consumă fructele din ecosistem
stabilind astfel un lanţ trofic simplu plantă  om  specii detritivore. În
afara acestui lanţ se dezvoltă numeroase alte lanţuri trofice de tip erbivor şi
parazit susţinute de speciile spontane. Lanţurile trofice erbivore se edifică pe
seama consumului de organe vegetative şi fructe de către fitofagi sau prin
absorbţia de sevă elaborată de către paraziţii vegetali (ciuperci, bacterii) şi de
către fauna sugătoare de sevă. Lanţurile trofice saprofite realizează
mineralizarea biomasei vegetale moarte prin consumul acesteia de către
fauna şi flora saprobiontă de la suprafaţa solului şi din straturile superficiale
ale acestora. Se remarcă în reţeaua trofică a acestor agroecosisteme
importanţa majoră a consumatorilor de gradul I şi gradul II, precum şi a
paraziţilor şi consumatorilor fitofagi. Aceştia din urmă amorsează lanţuri
bazate pe hiperparazitism ca nişte diverticule ale lanţului trofic erbivor
[Borza şi Coste 2002].
Atât fenomenul de prădătorism cât şi hiperparazitismul joacă rol
major în menţinerea la efective scăzute a populaţiilor dăunătoare de fitofagi
din livezile extensive. Datele referitoare la o pasăre cum este graurul (Sturnus
vulgaris), recunoscută ca dăunătoare în arealul de iernare sau chiar şi la noi în
perioada de toamnă [Korodi-Gall 1962], menţionează că în timpul
reproducerii o pontă compusă din 5 pui consumă până la maturitatea circa 2,5
kg hrană, compusă din peste 6000 de indivizi de insecte (coleoptere,
ortoptere, diptere ş.a.), acarieni şi viemi, din care peste jumătate dăunători
activi ai pomilor fructiferi. Fenomenele de prădătorism şi hiperparazitism,
destul de puţin avute în vedere până acum, ar putea fi mult mai eficient
utilizate în combaterea integrată a dăunătorilor (agricultura ecologică,
agricultura biologică). Aceste relaţii trofice pot fi redate schematic conform
figurii 3.4. [Borza şi Coste 2002]:

97
 Plantă (P)  erbivor (fitofag) C1  prădător C2
 
parazit C2 parazit C3

parazit C3 (hiperparazitism)

Figura 3.4. Relaţii trofice într-un agroecosistem pomicol

[Borza şi Coste 2002]

Stabilitatea internă (homeostazia)

Plantaţiile extensive, dispun de o mare capacitate de menţinere a
stabilităţii interne şi, în consecinţă, starea lor de agroecoclimax poate fi uşor
atinsă prin participarea redusă a omului şi contribuţia masivă a mecanismelor
reglatoare naturale [Borza şi Coste 2002].
Biomasa exportată ca recoltă din livezile extensive reprezintă un
procent redus faţă de biomasa totală, fapt ce nu stânjeneşte circulaţia
substanţei şi energiei. Acestea se desfăşoară după modelul natural,
caracterizat prin circulaţia ciclică a elementelor şi scurgerea continuă a unui
flux de energie de provenienţă aproape exclusiv solară.
Investiţia de energie realizată de către om în livezile extensive este
redusă, fiind mai mare în fazele de înfiinţare a plantaţiei, iar apoi, la
maturitatea acesteia, aproape neglijabilă. Omul intervine în agroecosistemele
intensive prin dese stropiri cu pesticide şi lucrări agrotehnice care au
profunde efecte perturbatoare asupra echilibrelor biocenotice. Fenomenul
echivalează cu instituirea în timp a unei variaţii pronunţate a condiţiilor
oferite de ecosistem consumatorilor, ceea ce se traduce prin fluctuaţii
corespunzătoare ale efectivelor lor populaţionale. Menţinerea la niveluri
reduse ale populaţiilor de dăunători reprezintă problema esenţială a acestor

98
agroecosisteme, care nu mai poate rezulta din interrelaţiile cenotice, ci numai
prin intervenţia reglatoare a omului, cu investiţii apreciabile de energie
externă [Borza şi Coste 2002].
Exportul de recoltă din plantaţiile intensive atinge proporţii
semnificative faţă de biomasa speciilor pomicole tot mai reduse ca talie,
secătuind solul în elemente nutritive. La acesta se mai adaugă şi exportul
realizat prin culturile ierboase intercalate şi prin eroziunea pluvială.
Funcţionarea acestor agroecosisteme cu realizarea unei productivităţi ridicate
este posibilă numai prin completarea elementelor exportate cu fertilizanţi
proveniţi din exterior [Borza şi Coste 2002].

3.3.4. Culturi protejate

Agroecosistemele de culturi protejate sunt generate pe suprafeţe

apreciabile de agricultura modernă a ţărilor din zona temperată şi urmăresc
prelungirea perioadei de vegetaţie a unor plante legumicole sau ornamentale
în perioade cu condiţii nefavorabile. La acestea se adaugă în ultimii ani
culturile de talofite destinate producerii de resurse de hrană pentru om şi
animale, în bazine cu condiţii ecologice strict controlate. Primele
agroecosisteme de acest tip au fost răsadniţele, destinate să protejeze
culturile în primele stadii de dezvoltare, care apoi îşi încheiau ciclul biologic
până la recoltare într-un alt biotop, specific culturilor ierboase de câmp.
Înfiinţarea agroecosistemelor de seră în care culturile sunt protejate pe
întreaga perioadă de dezvoltare a fost posibilă numai odată cu utilizarea
energiei fosile [Borza şi Coste 2002].
Biotopul agroecosistemelor de seră este realizat şi strict controlat de
către om care investeşte cantităţi mari de energie pentru reglarea permanentă

99
a factorilor ecologici de microclimat şi nutriţie minerală în raport cu
necesităţile plantei cultivate. Profunzimea acestei reglări depinde de nivelul
cunoştinţelor omului privind ecologia speciei cultivate de-a lungul
dezvoltării sale fenologice şi de interacţiunile din cadrul biocenozei.
Biotopul manifestă un grad foarte ridicat de omogenitate care se menţine cu
puţine modificări şi în timp [Borza şi Coste 2002].
Biocenoza acestor agroecosisteme rămâne nesaturată prin cultivarea
cu precădere a unei singure specii, prin înlăturarea buruienilor şi controlul
strict al bolilor şi dăunătorilor [Borza şi Coste 2002].
Reţeaua trofică. Conexiunile trofice de la nivelul biocenozelor se
realizează pe baza reţelei existente anterior în agroecosistemele neprotejate,
lanţul dominant fiind plantă  om. Ele se modifică însă sub aspect cantitativ
prin favorizarea unor anumite specii de consumatori primari de către climatul
cald şi umed. În aceste agrosisteme se produce şi proliferarea
microorganismelor parazite care determină boli de tipul virozelor,
bacteriozelor, micozelor, sau a paraziţilor sugători de sevă ca afidele,
dipterele, nematozii ş.a. Adesea, pe fondul relaţiilor existente, apar lanţuri
noi, determinate de consumatori fitofagi importaţi din ţinuturi mai calde,
cum este musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum), care în timpul
verii trece şi în agroecosistemele neprotejate din jur. Consumatorii secundari
care dezvoltă lanţuri trofice bazate pe prădătorism (animale răpitoare) şi
hiperparazitism sunt împuţinaţi ca urmare a reducerii consumatorilor fitofagi
şi a fluctuaţiilor mari ale efectivelor lor. Nişele trofice ale acestui tip de
agroecosistem sunt profund nesaturate. În consecinţă, nivelurile superioare
ale piramidei trofice exercită o slabă acţiune de control asupra
consumatorilor fitofagi, cu permanentă tendinţă de dezvoltare explozivă a
populaţiilor lor. Menţinerea la niveluri reduse a acestora se realizează prin
acţiuni drastice de combatere care încarcă şi mai mult investiţia de energie, şi
aşa mare, destinată realizării microclimatului [Borza şi Coste 2002].

100
 Producţia primară a biocenozei este reprezentată aproape exclusiv
prin biomasa realizată de planta de cultură. În cea mai mare parte, biomasa
aeriană este îndepărtată din biotop, fie pentru utilizarea ca recoltă, fie pentru
eliberarea rapidă a terenului în vederea unui nou ciclu de producţie.
Consecinţa exportului masiv de biomasă este reducerea bazei trofice pentru
reducătorii din sol şi perturbarea raportului normal dintre populaţiile lor,
concomitent cu înlocuirea circulaţiei ciclice cu o circulaţie accentuat liniară.
Perpetuarea agroecosistemului la niveluri ridicate de productivitate este
posibilă numai prin completarea corespunzătoare a pierderilor cu fertilizanţi
organici (care asigură eliberarea treptată a elementelor nutritive prin
activitatea descompunătorilor) sau cu fertilizanţi minerali aplicaţi eşalonat
(pentru prevenirea levigării lor) [Borza şi Coste 2002].
Stabilitatea internă (homeostazia) se poate asigura numai cu
intervenţia masivă a omului. Analiza energetică a agroecosistemelor
protejate arată că toate se menţin numai pe baza unei investiţii energetice din
partea omului, mult superioară agroecosistemelor similare din condiţii de
câmp. Sub aspectul eficienţei ecologice a acestei investiţii, cele două tipuri
de agroecosisteme protejate (răsadniţe/solarii şi sere) se plasează în situaţii
total diferite [Borza şi Coste 2002]:
- Răsadniţele/solariile asigură parcurgerea perioadei de creştere lentă
a aparatului foliar al plantelor de cultură într-o perioadă premergătoare
sezonului favorabil de vegetaţie, de aceea după transplantarea în câmp
investiţia energetică este recuperată prin fotosinteza intensă pe tot parcursul
perioadei de vegetaţie; utilizarea acestora determină, de fapt, prelungirea
perioadei favorabile de vegetaţie;
- Agroecosistemele de seră, în care planta vegetează până la
recoltarea produsului agricol, nu se justifică energetic, deoarece cantitatea de
energie înglobată în produsul alimentar obţinut (exemplu: castraveţi, tomate,

101
ardei etc.) este mult sub conţinutul de energie investită. Se recunoaşte faptul
că aceste agroecosisteme oferă alimente vegetale proaspete într-un anotimp
când ele lipsesc în mod normal, dar completarea acestor alimente s-ar putea
face pe alte căi cu mai puţină cheltuială de energie. Crearea
agroecosistemelor de seră nu a fost dictată de rezolvarea pe scară largă a
unor probleme esenţiale de alimentaţie, ci mai ales de conjuncturi
economice, vizând valorificarea cu profit cât mai mare a unor resurse
energetice. În condiţiile actualei crize energetice, agroecosistemele de seră
trebuie orientate spre utilizarea surselor de energie
alternativă/neconvenţională.

3.3.5. Complexe zootehnice de creştere intensivă a animalelor

Aceste agroecosisteme au fost create de zootehnia modernă pentru

obţinerea de producţii mari, constante. La baza lor stă concentrarea într-un
spaţiu restrâns a unui număr mare de consumatori primari, reprezentaţi de
animale domestice. Fiecare dintre complexele zootehnice poate fi considerat
ca segment al unui agroecosistem mai larg, în care el reprezintă nivelul
consumatorilor primari introduşi şi menţinuţi de către om. În acelaşi timp, un
complex zootehnic se poate aborda şi prin prisma unui agroecosistem cu
parametri structurali şi funcţionali proprii, a cărui existenţă este condiţionată
de importul permanent de biomasă din exterior. Acest tip de agroecosistem
are drept corespondenţi printre ecosistemele naturale - ecosistemele
heterotrofe (sau minore) din peşteri şi abisurile oceanelor, lipsite de
producători primari [Borza şi Coste 2002].
Biotopul. Condiţiile de biotop vizează îndeosebi întreţinerea în
adăposturi a unui microclimat (temperatură, umiditate, luminozitate etc.)

102
care să asigure pentru fiecare specie o productivitate maximă, indiferent dacă
aceste condiţii corespund sau nu optimului biologic al speciei, fixat genetic
de-a lungul filogeniei acesteia. Exemplu în acest sens stă iluminatul
adăposturilor şi spaţiul de deplasare asigurat indivizilor, care nu corespund
decât optimului productiv [Borza şi Coste 2002].
Biocenoza. Complexele zootehnice concentrează animale domestice
aparţinând unei specii şi deseori unei singure rase cu performanţe productive
ridicate. Indivizii sunt repartizaţi în adăposturi şi boxe pe categorii de vârstă
şi sexe, constituindu-se populaţii omogene genetic şi fenotipic, ceea ce
influenţează profund starea biologică şi productivă a acestora. Astfel, la
animalele crescute în adăposturi se observă modificări de comportament
datorate omogenităţii populaţionale şi aglomerării în biotopul uniform,
manifestate prin pierderea instinctului de teritorialitate şi a instinctului
matern, creşterea agresivităţii, instalarea unei stări de stress mai mult sau mai
puţin generalizat, reducerea imunităţii [Borza şi Coste 2002].
Reţeaua trofică. Omul are interesul să menţină în ecosistem o stare
maximă de nesaturare a nişelor ecologice prin înlăturarea oricăror specii în
afara celei care asigură producţia. Cu toate acestea, animalele domestice sunt
însoţite în adăposturi şi de alte specii de consumatori care pătrund din
ecosistemele învecinate şi exercită fie activitatea de concurenţă pentru hrană
(ca în cazul rozătoarelor), fie mai ales activitate parazitară, instituind lanţuri
trofice cu manifestare patogenă caracteristică fiecărui tip de complex.
Nesaturarea nişelor ecologice din ecosistem, favorizează la nivel
macroscopic dezvoltarea explozivă a unor populaţii de microorganisme şi
saturarea nişelor la nivel microscopic. În complexele de animale predomină
microorganismele condiţionat patogene, în cele mai multe cazuri
constatându-se o dezvoltare intensă a speciilor producătoare de pneumonii,
gastroenterite, salmoneloze, pasteureloze ş.a. Se constată, de asemenea,

103
diferenţierea după aplicarea de antibiotice în furaje, apariţia de tulpini de
microorganisme rezistente la antibiotice şi dezvoltarea atipică a populaţiilor
cu manifestări patologice lente. Devin astfel favorizate populaţiile de
microorganisme la care germenii se transmit direct sau prin intermediul
speciilor spontane din adăposturi (viermi, insecte, rozătoare etc.).
Manifestarea caracterului patogen al speciilor de microorganisme din
complexele zootehnice este favorizată de omogenitatea genetică a
populaţiilor de animale domestice [Borza şi Coste 2002].
Baza trofică a animalelor din complexele zootehnice este
reprezentată prin culturi furajere (şi mai puţin prin specii din fâneţe)
învecinate sau situate deseori la distanţe mari. Ca urmare, aprovizionarea cu
furaje se realizează printr-o concentrare a acestora de pe arii întinse, cu
investiţii apreciabile de energie şi mijloace tehnice. Se înregistrează în felul
acesta o disjuncţie extremă între nivelul producătorilor ce realizează baza
trofică şi nivelul consumatorilor, ceea ce are consecinţe evidente asupra
circulaţiei generale a materiei şi energiei [Borza şi Coste 2002].
Productivitatea. Performanţele productive ale animalelor utilizate în
complexele zootehnice se manifestă prin randamente ridicate de conversie a
energiei şi proteinei din furaje în energie şi proteină de natură animală, ce
poate să ajungă până la un raport de 1:4 în cazul speciilor monogastrice
(porcine, păsări). La creşterea acestui randament contribuie, pe lângă
valoarea biologică a raselor, şi procesul de reducere la minimum a funcţiilor
fiziologice de căutare a hranei şi optimizare a compoziţiei raţiei alimentare.
Considerând doar procesul de transformare a furajelor în biomasă animală,
randamentul energetic apare foarte ridicat, dar acest fapt nu reprezintă decât
o verigă dintr-un şir de activităţi consumatoare de energie destinate
producerii şi prelucrării, transportului şi administrării hranei animalelor.

104
Luând în calcul şi aceşti parametri, randamentul de conversie energetică
devine mult mai mic [Borza şi Coste 2002].
Principalele furaje utilizate în raţia alimentară a animalelor din
complexele zootehnice sunt de tipul concentratelor provenite din cereale şi
leguminoase completate uneori cu produse de origine animală (făină de
peşte, făină de carne). Completarea raţiilor animalelor crescute în complexe
cu proteină de origine animală le plasează în mod paradoxal în aceeaşi nişă
ecologică cu omul, transformându-le în unele cazuri din erbivore în
omnivore. Aceste furaje conţin cantităţi apreciabile de compuşi utilizabili
direct în dieta umană, fapt ce evidenţiază relaţii de concurenţă între
animalele crescute în complexe intensive şi specia umană, acut manifestate
în ţări cu resurse alimentare modeste [Borza şi Coste 2002].
Stabilitatea internă (homeostazia). Controlul omului asupra
populaţiilor din complexele de creştere intensivă, manifestat prin crearea
unor biotopuri artificializate şi prin stabilirea efectivelor de animale, se face
cu consumuri mari de energie. Aceste consumuri trebuie global evaluate încă
de la proiectarea complexelor [Borza şi Coste 2002].
Complexele de creştere intensivă a animalelor generează serioase
probleme ecologice din cauza producerii, într-un spaţiu restrâns, a unor
concentraţii mari de reziduuri digestiv-metabolice. Deoarece reziduurile sunt
evacuate prin spălarea cu apă, rezultă că aceste ecosisteme sunt producători
majori de ape uzate cu un puternic potenţial de poluare a ecosistemelor din
jur. Caracterul poluant este determinat prin încărcătura mare de substanţe
organice, populaţii de microorganisme, detergenţi, antibiotice etc. ce produc
o serie de perturbări în ecosistemele adiacente [Borza şi Coste 2002].
În afara problemelor de poluare pe care le comportă reziduurile de la
complexele zootehnice, se pune şi problema utilizării biomasei pe care aceste
reziduuri o mai conţin prin antrenarea ei în circuite trofice închise care să

105
asigure recuperarea elementelor nutritive şi a energiei. Stabilizarea
reziduurilor de la complexele zootehnice şi utilizarea lor în condiţii de
protecţie a ecosistemelor înconjurătoare vizează două direcţii principale
[Borza şi Coste 2002]:
- Includerea acestor reziduuri în circuite naturale astfel ca ele să nu
polueze mediul ambiant, ci să devină pe cât posibil utile în producţia de
hrană. Această direcţie de utilizare a deşeurilor zootehnice poate manifesta
variante numeroase, deseori complementare cum sunt: utilizarea ca
îngrăşământ organic pe terenurile agricole, administrat direct prin irigare cu
ape uzate sau compostat prin fermentaţie; utilizarea ca sursă de energie cu
producere de biogaz în staţii speciale; utilizarea reziduurilor ca sursă de
hrană pentru microorganisme furajere cum sunt: alge (Chlorella,
Scenedesmus, Spirulina), drojdii şi ciuperci (Torula (Torulopsis, Candida),
Trichoderma) sau pentru insecte şi viermi producători de proteină furajeră.
- Reciclarea acestor reziduuri ca surse de hrană pentru animale chiar
în complexele zootehnice. Această direcţie propune utilizarea unei părţi a
reziduurilor de la complexele zootehnice în furajarea directă a animalelor
domestice prin intermediul unor procese de coprofagie dirijată. Ideea
porneşte de la conţinutul ridicat de substanţe nutritive pe care îl mai au
dejecţiile unor animale domestice, ca de exemplu cele ale iepurilor, şi de la
observarea unor fenomene de auto- sau heterocoprofagie naturală la unele
specii. Se apreciază că păsările pot deveni donatori universali de dejecţii
destinate, după autoclavare, completării raţiilor furajere ale rumegătoarelor
din complexele zootehnice, întrucât ele conţin (în cazul găinilor ouătoare şi
puilor) mai mulţi compuşi de azot decât seminţele de leguminoase, 1/3 din
energia seminţelor de cereale şi de 10 - 15 ori mai multe săruri decât aceste
seminţe.

106
 3.4. Agricultura durabilă
(sustenabilă, ecologică, ecocompatibilă, integrată)

3.4.1. Agricultura durabilă – concept şi obiective

Conceptul de agricultură durabilă

Agricultura durabilă (sustenabilă, ecologică, ecocompatibilă,
integrată) [Puia şi Soran 1977; Puia şi Soran 1982] este un concept iologic
din aplicarea principiilor de dezvoltare durabilă în agricultură, utilizat mai
ales după instituţionalizarea acestora pe plan internaţional şi reprezintă o
ultimă iologi de agricultură, mai exact viitorul agriculturii [Borza şi Coste
2002].
Agricultura durabilă (sustenabilă, ecologică) este acel tip de
agricultură, care îşi propune să promoveze ecosisteme agricole bazate pe
legile generale de structurare şi funcţionare ale biosferei, capabile să
asigure iologi îndelungat producţii ridicate şi echilibrul cu celelalte
elemente ale mediului înconjurător [Borza şi Coste 2002].
Agricultura durabilă înseamnă utilizarea unor sisteme de cultivare a
pământului care să satisfacă atât cantitativ cât şi calitativ nevoile curente
ale omenirii fără să compromită cerinţele sau opţiunile viitoarelor generaţii
şi totodată fără să provoace deteriorarea ireversibilă a mediului natural
[Puia şi colab. 2001].
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) a
formulat în anul 2000 următoarea definiţie a agriculturii durabile:
“Agricultura durabilă înseamnă producţie agricolă viabilă economic şi
care să nu degradeze mediul pe termen lung” [263].

107
 În acelaşi context, durabilitatea în agricultură este definită de unii
autori ca „managementul cu iologi al resurselor în scopul satisfacerii
necesităţilor umane, cu menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii mediului şi
conservarea resurselor” [Borza şi Coste 2002].
Abordarea problemelor agriculturii durabile şi a măsurilor de tranziţie
spre acest tip de dezvoltare presupune stabilirea nivelului de referinţă
( iolog agricol global, iolog agricol naţional sau regional, exploataţie), a
criteriilor şi indicilor de apreciere a durabilităţii ( iologic e măsurabili sau
aprecieri calitative) [Borza şi Coste 2002].
Indicatorii de apreciere a durabilităţii în agricultură sunt iologi de
dificil de utilizat, deoarece ei diferă fundamental între ei ca domeniu de
referinţă şi grad de relevanţă. Cu toate acestea, este necesar să fie trataţi
împreună şi să genereze concluzii şi soluţii accesibile unui public larg, cu
educaţie de bază şi ocupaţii foarte diferite [Borza şi Coste 2002].
Modelul utilizat de Comisia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
Durabilă (CSD) [272] şi de OECD 1997 [264] distinge trei clase de
indicatori care iologi durabilitatea [Borza şi Coste 2002]:
- presiunile asupra mediului exercitate de către activitatea oamenilor,
iologic şi de altă natură ( iologic de management şi utilizare a resurselor);
- starea mediului (climat, apă, sol, biodiversitate, peisaj, calitatea
produselor);
- răspunsul societăţii la schimbările survenite la nivelul presiunii şi
răspunsului (etică, legislaţie, reglementări economice, informare, răspunsul
consumatorilor şi fermierilor).
Apartenenţa indicatorilor la una dintre aceste clase nu este absolut
strictă, putând să fie încadrate după modul de abordare la una sau alta dintre
aceste categorii. Utilizarea în analiză a acestor indicatori permite să se

108
distingă câteva criterii importante de evaluare a durabilităţii în agricultură
[Barloy 1997, Yli-Viikari 1999, citaţi de Borza şi Coste 2002]:
1. Criteriul economic – serveşte la aprecierea a cel puţin două aspecte
ale durabilităţii: viabilitatea şi autonomia sistemului de producţie agricolă.
2. Criteriul tehnologic – vizează trei aspecte importante privind: a).
asigurarea productivităţii; b). punerea în valoare în mod optim a resurselor
naturale; c). adaptabilitatea la condiţiile pieţei, ceea ce presupune
elasticitatea ridicată a procesului tehnologic.
Indicatorii tehnologici ai durabilităţii rezultă din monitorizarea pe
termen lung a practicilor de management agricol sau utilizare a pământului şi
energiei şi altor resurse naturale investite.
3. Criteriul ecologic – este prioritar pentru asigurarea durabilităţii pe
termen lung, acest criteriu include un număr foarte mare de indicatori
privind: starea solului, a apei, a aerului, biodiversitatea, bunăstarea.
4. Criteriul social. Durabilitatea în sens social este asigurată de
calitatea vieţii şi de distribuţia echitabilă a bunurilor. Repartiţia resurselor şi
a puterii trebuie să permită fiecărui individ să-şi satisfacă necesităţile umane
de bază ca hrana, apa, locuinţa şi, la un nivel mai ridicat, necesităţile sociale
şi culturale ca securitatea individuală, pacea şi recreerea [Brown şi colab.
1987]. În cazul agriculturii, există patru indicatori ai durabilităţii sociale care
se referă la [262]:
- reacţiile consumatorilor;
- răspunsurile sistemului agroalimentar (schimbări în tehnologie,
adaptare la standardele de calitate);
- deprinderile fermierilor (schimbări în management, cooperarea între
fermieri, grad de instruire, atitudinea conservatoare şi capacitatea de
planificare);
- politicile guvernamentale.

109
 Pentru implementarea progresivă a principiilor de agricultură
durabilă, statele şi grupele de state elaborează principii la care aliniază
politica lor agricolă şi de mediu, punând în practică diferite tipuri de
intervenţii. Aceste intervenţii asociază reglementările (juridice) directe,
instrumentele economice, procesele/programele de formare şi persuasiunea
[J. Barloy 1997].
Tranziţia spre agricultura durabilă înseamnă revenirea la multiplele
funcţii pe care aceasta le-a avut înainte de intensivizare, care a exacerbat în
mod periculos doar funcţia de producere de hrană sau alte bunuri de utilitate
economică. Funcţiile de protecţie a mediului, de conservare a resurselor, de
recreere, culturală şi estetică, sunt attribute ale ale unei îndeletniciri agricole
de durată.
Agricultura durabilă (sustenabilă, ecologică) nu înseamnă o revenire
nostalgică la agricultura tradiţională, premergătoare mecanizării şi
chimizării, ci înseamnă îmbinarea celor mai noi cunoştinţe şi mijloace
tehnologice cu practicile agricole tradiţionale în scopul asigurării unui
randament de durată al viitoarei agriculturi.
Obiectivele agriculturii durabile (sustenabile, ecologice) urmăresc
[Borza şi Coste 2002]:
- să evite efectele nefavorabile cauzate de defrişarea pădurilor,
eroziunea solurilor, cultivarea empirică a pământului, irigarea neştiinţifică,
suprapăşunarea;
- să evite folosirea neraţională a fertilizanţilor chimici;
- să înlăture efectul poluant al pesticidelor asupra mediului şi
alimentelor;
- să evite afectarea (uneori gravă) a ciclurilor biogeochimice a
principalelor elemente nutritive;

110
 - să evite izolarea şi hipertrofierea unor verigi ale lanţurilor trofice
prin separarea dintre cultura plantelor agricole şi creşterea animalelor în
complexe.
Agricultura durabilă îşi propune atingerea acestor obiective ca un
sistem intensiv, de înaltă productivitate, altfel ea ar fi respinsă din raţiuni
economice.

3.4.2. Principiile agriculturii durabile (sustenabile, ecologice)

Principiile de bază ale agriculturii durabile (sustenabile, ecologice)

sunt [Borza şi Coste 2002]:
1. Diversificarea şi înbinarea echilibrată a agroecosistemelor şi
ecosistemelor naturale în funcţie de vocaţia ecologică a teritoriului.
2. Refacerea ciclurilor biogeochimice ale principalelor elemente
nutritive, prin:
- revenirea (în parte) a substanţelor organice exportate cu recolta,
sub formă de fertilizanţi organici;
- utilizarea de fertilizanţi chimici greu solubili şi în cantităţi mici;
- dezvoltarea de ferme zootehnice optime care să valorifice
surplusul de producţie vegetală.
3. Reducerea consumului de energie tehnologică (în special cea din
surse neconvenţionale) pe seama obţinerii şi folosirii energiei obţinute din
biomasa vegetală (deexemplu: ulei de rapiţă, alcool ş.a.).
4. Utilizarea mecanismelor biochimice şi a interrelaţiilor dintre
speciile din agroecosisteme în stimularea productivităţii, respectiv:
- promovarea soiurilor şi raselor valoroase provenite din genofondul
local şi cu stabilitate ecologică mare;

111
 - asigurarea dezvoltării individuale şi a rezistenţei prin nutriţie
echilibrată;
- mărirea productivităţii prin stimularea relaţiilor alelopatice
pozitive (culturi mixte, rotaţia culturilor).
5. Controlul consumatorilor spontani din agroecosisteme (boli,
dăunători) prin metode de combatere integrată.
6. Reducerea efectelor negative de lungă durată asupra mediului
înconjurător, prin:
- reducerea sau excluderea poluării chimice;
- conservarea fertilităţii solului;
- protecţia solului împotriva eroziunii;
- protejarea genofondului spontan;
- integrarea armonioasă în peisaj.
7. Realizarea de producţie diversificată la nivel regional şi asigurarea
calităţii alimentelor.
8. Utilizarea eficientă a forţei de muncă umană.
9. Promovarea concepţiei holiste (integratoare) despre relaţiile om-
natură care să asigure dezvoltarea durabilă a societăţii umane în concordanţă
cu menţinerea echilibrului ecologic.
Agricultura durabilă promovează următoarele mijloace de combatere
a dăunătorilor, bolilor şi buruienilor pentru atingerea şi menţinerea
echilibrului ecologic în agroecosisteme [Borza şi Coste 2002]:
- Lupta biologică = presupune utilizarea comportamentului unor
organisme biologice de a anihila efectul dăunător al altora, în acţiunea de
protecţie a plantelor cultivate (cu un consum minim de substanţe toxice şi
energie). Exemple: virusuri, ciuperci antagonice, entomofagi (consumatori
de ordin secundar) ce se hrănesc cu insecte; insecte fitofage pentru
combaterea buruienilor; utilizarea feromonilor sexuali şi a unor hormoni în

112
acţiunea de combatere a dăunătorilor. Lupta biologică rămâne o armă de
luptă de mare perspectivă, deşi vizează un spectru redus din totalul
dăunătorilor, bolilor şi buruienilor.
- Combaterea integrată = este o strategie care cuprinde toate
procedeele de luptă eficiente cunoscute (metode agrotehnice, mijloace
biologice, mijloace fizice, mijloace chimice), pe care le combină în funcţie
de nevoi, cu rezultatele cele mai bune. Combaterea integrată asigură totodată
fertilitatea solului şi calitatea mediului. După unele opinii, combaterea
integrată va fi singura cale de protecţie fitosanitară a culturilor în cadrul
sistemelor de agricultură ecologică.
Legat de agricultura durabilă, trebuie amintită şi o altă versiune de
agricultură – agricultura organică [Hodges 1981] sau agricultura biologică
[Aubert 1977].
După C. Aubert (1977), agricultura biologică este o concepţie nouă,
fondată pe respectul ordinii naturale, pe încredere totală în forţele vieţii
solului, plantelor, animalelor, pentru a fi mai bine omului [Borza şi Coste
2002].
Agricultura biologică este considerată uneori o agricultură retrogradă,
care se întoarce la trecut, o agricultură cu puţină muncă şi fertilizare zero sau
în care agricultorul se mulţumeşte cu înfiinţarea şi recoltarea culturii, lăsând
restul pe seama naturii [Borza şi Coste 2002].
De fapt, agricultura biologică este o concepţie nouă, o metodă
modernă care profită de progresele realizate de agricultura convenţională,
încercând prin tehnici eficace şi fundamentate ştiinţific, să evite efectele
agriculturii intensive [Borza şi Coste 2002].
Obiectivul agriculturii biologice este de a menţine solurile la un nivel
înalt de fertilitate, pentru a asigura, în belşug şi prosperitate, sănătatea
oamenilor şi a animalelor prin consumul de alimente de calitate, de a obţine

113
alimente suficiente şi de mare valoare nutritivă, dar prin mijloace şi metode
strict naturale şi în condiţiile păstrării unei fertilităţi perene a solului [Borza
şi Coste 2002].
Această formă de agricultură preconizează dezvoltarea simultană,
într-un context armonizator, a cultivării plantelor şi creşterii animalelor.
Consecinţa acestei relaţii trebuie să o reprezinte favorizarea activităţii
biologice de la nivelul solului şi creşterea cantităţii de humus din sol. Sunt
strict interzise fertilizările chimice şi utilizarea pesticidelor. Lucrările solului
sunt de obicei superficiale, profunzimea stratului arabil obţinându-se prin
cultivarea plantelor cu rădăcini adânci [Borza şi Coste 2002].
Se poate concluziona că agricultura biologică poate fi definită ca o
împletire strânsă între biotehnologiile trecutului şi tehnologiile moderne
[Borza şi Coste 2002].
Diferitele curente în agricultura biologică se regăsesc astăzi grupate
sub egida Federaţiei Internaţionale a Mişcărilor de Agricultură Organică
(IFOAM), organizaţie multinaţională creată în 1972 în Franţa, care cuprinde
în prezent aproximativ 800 de afiliaţii din peste 100 de state.

3.4.3. Principiile fermierului ecologist

Cele zece principii ale fermierului ecologist, după unele opinii [281],
constau în:
Principiul 1
Ecosistemele şi agrosistemele reprezintă pe această planetă acele
unităţi productive edificate şi dirijate de om care în prezent (şi sperabil şi în
viitor) oferă aproape întreaga hrană necesară omului. De stabila lor existenţă
depinde direct bunăstarea societăţii.

114
 Principiul 2
Prin mijlocirea ecosistemelor agricole este fixată pe Pământ aproape
10% din energia solară incidentă. Prin aceasta, ecosistemele agricole
contribuie la legătura permanentă dintre Pământ şi Cosmos.
Principiul 3
Sistemele agricole pot menţine ridicată fertilitatea solurilor dacă sunt
gestionate ecologic. Fertilitatea solurilor s-a format în zeci de mii de ani. Prin
această fertilitate a solurilor se asigură omului pâinea lui cea de toate zilele.
Principiul 4
Prin multifuncţionalitatea lor economică, socială şi culturală,
ecosistemele agricole sunt pentru omenire un izvor de multiple resurse
naturale necesare traiului. Ele se pot reface fără încetare numai în condiţiile
unei perfecte gestiuni ecologice.
Principiul 5
Alături de ecosistemele naturale, îndeosebi sinergic cu pădurea,
ecosistemele agricole contribuie la purificarea mediului natural (hidrosfera,
atmosfera şi pedosfera) şi a mediilor construite de om, putând neutraliza o
parte din substanţele toxice produse de activităţile umane numai dacă sunt
gestionate pe baza unor principii ecologice. Dacă nu sunt gestionate
ecologic, ecosistemele naturale sporesc poluarea.
Principiul 6
Viaţa plantelor cultivate şi a animalelor domestice trebuie să o
protejăm ca pe propria noastră viaţă, la fel şi în ceea ce priveşte vieţuitoarele
sălbatice, care ar putea fi în orice chip folositoare agriculturii, fiindcă toate la
un loc, prin prestaţia lor fiziologică şi ecologică, mijlocesc realizarea
funcţiilor protective în ambianţă, contribuind la geneza şi menţinerea
echilibrelor ecologice locale şi regionale.

115
 Principiul 7
Resursele naturale din ecosistemele agricole trebuie folosite cu
chibzuinţă, fiindcă jefuirea sau risipirea lor constituie greşeli fundamentale
pentru propria noastră existenţa, prin amorsarea mai multor retroacţiuni
ecologice dăunătoare.
Principiul 8
Nu trebuie luat nimic unui ecosistem agricol fără a i se oferi un
serviciu de valoare egală. În locul producţiei principale şi auxiliare obţinute,
şi mai cu seamă a recoltei, trebuie să i se readucă obligatoriu substanţă
organică şi minerală sub o alta formă.
Principiul 9
Să acţionăm în aşa fel încat să beneficieze cât mai muţi de darurile
ecosistemelor agricole. În primul rând producatorul agricol şi agricultura
însăşi cu ecosistemele sale agricole.
Principiul 10
Protejând ecosistemele agricole ne îngrijim mai întâi de hrana
noastră, dar în acelaşi timp şi de îmbogăţirea moţtenirii informaţionale a
naturii noastre exterioare şi interioare.

116
 PARTEA A III-A

NOŢIUNI DE INGINERIA AŞEZĂRILOR UMANE

117
 CAPITOLUL IV. ECOLOGIA AŞEZĂRILOR URBANE

4.1. Definirea oraşului în contextul apariţiei şi evoluţiei sale

Dicţionarul explicativ al limbii romane, ediţia 2009 [243], defineşte

oraşul astfel: „oraşul este o formă complexă de aşezare umană, având
multiple dotări edilitare, de obicei cu funcție administrativă, industrială,
comercială, politică și culturală”.
Termenul „oraş“ este de asemenea asociat cu centrul, zona cea mai
intens construită şi locuită a unui oraş [Druţă 2001].
Oraşele contemporane însă, cu greu se înscriu în această definiţie
strictă. Şi totuşi, fie că este vorba de turnuri înalte, de autostrăzi suspendate,
de mari pieţe publice sau de şiruri nesfârşite de blocuri, cu toţii recunoaştem
un oraş în momentul în care îl vedem. Una dintre caracteristicile de bază care
diferenţiază oraşul de o aşezare rurală este mărimea, mai ales mărimea
înţeleasă ca număr de oameni care trăiesc în imediată vecinătate unii faţă de
ceilalţi. De aceea, putem spune că oraşele sunt în primul rând aglomerări de
oameni. Marile aglomerări de oameni caracteristice oraşelor contemporane
dau naştere unor peisaje urbane tipice, cum ar fi complexele rezidenţiale de
mari dimensiuni, centrele de afaceri, marile centre comerciale, infrastructura
de transport supradimensionată. O altă caracteristică a oraşului este
complexitatea. Complexitatea oraşelor nu este uşor de definit. Complexitatea
se referă la [Druţă 2001]:
- forma fizică a oraşului;
- sistemele interne care susţin oraşul (transportul, sistemele de
alimentare cu apă, canalizare, electricitate etc.);
- diversitatea relaţiilor umane care se evidenţiază in mediul urban
(forme de organizare, conflicte, negocieri).

118
 4.1.1. Scurt istoric al apariţiei aşezărilor umane

Evoluţia societăţii omeneşti a presupus şi activităţi de dezvoltare a

comunităţilor umane, care nu s-au disociat de sistemele ecologice rămase în
regim natural.
În comuna primitivă, omul era culegător şi ocupa un teritoriu bine
definit, iar populaţia umană avea efective reduse, astfel că impactul
activităţilor sale asupra mediului erau reduse. Ulterior, creşterea animalelor a
devenit o preocupare în plus a omului şi a apărut fenomenul transhumanţei,
care a adus cu sine necesitatea omului de a-şi construi aşezări temporare,
care să-l protejeze, deci aşezate în locuri greu accesibile. În cazul
preocupărilor legate de agricultură, la un moment dat, migraţia nu a mai fost
necesară, astfel că s-au format aşezări stabile, dezvoltate în cercuri
concentrice în jurul unui punct central, simbolic: vatra unicului foc. Ulterior,
au apărut diferenţieri în cadrul aşezării, iniţial în privinţa locuinţelor, iar mai
târziu şi în privinţa statutului social al ocupanţilor. Ierarhizările s-au extins şi
asupra diferitelor aşezări, după o creştere economică ce a determinat apariţia
surplusului şi, implicit, a schimburilor economice, realizate iniţial în mod
aleator, apoi ierarhizat, dar şi creşterea presiunii asupra mediului [Petrişor şi
colab. 1997].
În perioada primitivă, imapctul asupra mediului se manifesta sub
următoarele aspecte:
- înlocuirea ecosistemelor naturale cu agroecosisteme (eliminarea
ecosistemelor naturale, fragmentarea habitatelor naturale, afectarea unor
lanţuri trofice);
- scoaterea unor specii din sălbăticie şi domesticirea lor (afectarea
unor lanţuri trofice, afectarea relaţiilor intra- şi interspecifice);
- efecte negative exercitate de transhumanţă;

119
 - pierdere de terenuri prin construcţia locuinţelor;
- poluare locală redusă prin utilizarea incendiilor pentru eliberarea
terenurilor de vegetaţia naturală.
În perioada antică a apărut principiul zonării funcţionale a
localităţilor, ca urmare a ierarhizării acestora în cadrul reţelei precum şi a
populaţiei în cadrul lor. Aşa apare piaţa comercială în Roma şi Grecia antică.
Se înregistrează primele diferenţe între aşezările urbane şi cele rurale. În
oraşe se diferenţiază primele structuri tehnologice legate de managementul
apei: apeducte în Roma, mari baraje în Egipt, poduri în toate statele
dezvoltate. Apar şi marile aglomerări urbane (în acea vreme, în Roma trăiau
aproximativ 1.000.000 de locuitori). Este o perioadă în care mediul este
afectat serios mai ales la nivel local, cel mult regional [Petrişor şi colab.
1997].
Perioada medievală, caracterizată prin numeroase conflicte, a impus
o necesitate de ordin strategic în ceea ce priveşte aşezările umane: dispariţia
marilor oraşe, dificil de apărat. Schimbările politice au determinat
fragmentarea terenurilor, iar în cazul ecosistemelor, instabilităţi ale ritmului
anual (de multe ori fiind incendiate recoltele) şi diversificarea culturilor.
Modificări semnificative se produc în oraşe şi prin apariţia şi structurarea
activităţilor meşteşugăreşti şi industriale. Au loc acumulări în plan cultural,
apar naţiunile. Oraşele se dezvoltă intensiv, apar astfel probleme legate de
sănătatea populaţiei. Se poate vorbi de o textură a ţesutului urban
(ansamblul tuturor manifestărilor care conduc la predominanţa caracterelor
urbane asupra celor rurale înglobând, alături de domeniul construcţiei şi
amenajării oraşelor, şi elemente de aparate amplasate într-un mediu încă
rural), ca parametru al antropizării, rezultat al specializării funcţionale a
diferitelor zone urbane. Antropizarea se manifestă atât la nivelul oraşelor cât
şi la nivelul teritoriilor urbane cu care acestea sunt în strânsă legătură,

120
precum şi la nivelul aşezărilor rurale. În această perioadă apar primele norme
şi reglementări [Petrişor şi colab. 1997].
Către mijlocul secolului al XVIII-lea, trecerea la folosirea forţei
aburilor impune concentrarea populaţiei. Apelul la resurse nu mai este limitat
la teritoriul înconjurător, datorită posibilităţii transportului acestor resurse de
la mari distanţe. Astfel, creşte semnificativ populaţia oraşelor, nu atât ca
urmare a sporului natural, cât datorită migraţiei. Impactul asupra mediului
este maxim şi se manifestă sub toate formele sale [Petrişor şi colab. 1997].
Şi perioada contemporană nouă se caracterizează printr-o afectare
majoră a mediului, ca urmare a exploatării resurselor şi a prelucrării lor în
diferite sectore ale activităţii umane. Singura soluţie care să asigure
continuitatea sistemului socio-economic uman (a se vedea p. 199) constă în
dezvoltarea durabilă a aşezărilor umane şi în aplicarea principiului
sustenabilităţii în orice ramură a activităţii umane.

4.1.2. Apariţia şi dezvoltarea aglomerărilor urbane

Premisele elaborării modelelor de dezvoltare a oraşelor au apărut încă

din antichitate, prin contribuţiile urbanismului roman a cărui expresie
teoretică o constituie tratatul vitruvian de arhitectură (elaborat de Marcus
Vitruvius: 80-70 î.Hr. – 15 sau 23 d.Hr.) şi cele ale grecului Hipodamos din
Milet (secolul V, a introdus în lumea greacă noul urbanism al cetăţilor,
străzile urmând a se tăia, în această concepţie, în unghi drept). O formă
calitativ superioară o constituie demersurile arhitecţilor umanişti de a
proiecta „cetatea ideală”. Renaşterea aduce în discuţie şi probleme legate de
integrarea în mediu, aspecte ale vieţii sociale, iar oraşul devine un nou ideal
de civilizaţie. Ulterior, s-au luat în considerare nu doar faptele şi acţiunile

121
umane care, acumulate în timp, dau o coerenţă formală ansamblurilor
urbane, ci tezaurul de cunoştinţe şi idei care dau sensul unei intervenţii
structuratoare în raport cu mediul şi, deseori, cu însăşi natura umană
[Petrişor şi colab. 1997].
Istoria consemnează apariţia oraşelor în urmă cu 7000–8000 de ani,
însă numărul şi mărimea lor au rămas multă vreme limitate. La început,
comunitatea urbană s-a caracterizat prin construcţii de piatră, împrejmuite cu
ziduri, funcţii comerciale, de meşteşugărie şi administrare. În aceste aşezări
umane se concentrau conducătorii, bogăţiile, valorile cultural-artistice. Cu
mult mai târziu, în secolele XVIII–XIX, au început să se dezvolte
întreprinderile industriale, are loc revoluţia tehnico-ştiinţifică, ce contribuie
la înmulţirea explozivă a populaţiei urbane [Friptuleac 2006].
Aglomerările umane au fost, la origine, rezultatul unor procese care,
în teoria emergenţei, se numesc bottom up: indivizi sau grupuri au fost
împinşi de o forţă centripetă către un centru de agregare permanent, dând
naştere unei autoorganizări staţionare (în sensul dat de P. Krugman în The
Self-Organizing Economy, 1996); aglomerarea staţionară este o emergenţă
rezultantă, apărută din mici evenimente individuale, care au generat o unitate
globală structurată, care se autoorganizează. Evident, aceste forţe bottom up
nu s-au născut pentru a genera un compozit uman, ci pentru a satisface
exigenţe diverse, cum ar fi apărarea sau optimizarea aprovizionării cu resurse
şi energie, care se pot realiza mai bine în grup. Acest model de formare a
aglomerărilor urbane a condus la formarea polis-urilor antice, medievale şi
moderne, dar în moduri diferite. Se pot aşadar individualiza două modele de
formare a aglomerărilor umane şi, în particular, urbane: modelul bottom up
şi modelul top down, care au avut roluri şi funcţii diferite. Dacă se
analizează veritabilele polis-uri din antichitate, cum ar fi cele sumeriene,
egiptene, greceşti sau romane, se poate afirma că ambele modele, bottom up

122
şi top down, au condus la construirea oraşului. Nu întâmplător, tocmai un
model top down a fost la originea aglomerărilor urbane veritabile, care au
avut funcţii diferite de cele specifice oraşelor moderne [Bianca 2010].
Oraşele au fost construite adesea ex novo, în baza unor proiecte
urbanistice specifice. Azi nu se mai fondează oraşe dar, în trecut, marile
oraşe erau fructul unor autentice proiecte: Ur din Mesopotamia, Roma, oraşe
ale culturii amerindiene, cum ar fi Teotihuacán (cultura zapotecilor, sec. II
î.Ch., Mexic) sau Tiahuanaco (cultura preincaşă Huari, situat pe teritoriul
Boliviei de Vest din zilele noastre), Cuzco (Peru) pentru incaşi, sau
Tenochtitlán pentru azteci (situat pe teritoriul Mexicului de azi). După cum
se ştie, romanii erau mari fondatori de oraşe, unele chiar şi în Dacia romană.
Aceste oraşe aveau roluri şi semnificaţii foarte diferite de cele proprii
oraşelor din Occidentul european medieval şi modern. Funcţia lor nu avea
nimic sau avea puţin de-a face cu producţia economică, bazată substanţial pe
agricultură şi păstorit, care, evident, nu se realiza în oraş. În acest sens, se
deosebeau de aglomerările staţionare din epoca precedentă. Aceste polis-uri
aveau funcţii diferite ce nu erau legate doar de locul în care apăreau, ci şi de
teritoriul în care erau aşezate, cu respectivele populaţii; e util să se înţeleagă
natura lor pentru a clarifica natura metropolelor moderne şi post-moderne.
Acestea aveau o funcţie simbolică de centre de natură sacro-politică şi, în
consecinţă, erau în primul rând centre de control politic, religios,
administrativ, militar şi economic al unui teritoriu amplu şi al populaţiei
care îl locuia şi care era sursa producţiei de bunuri necesare supravieţuirii.
Rolul lor simbolic e deci acela de sediu al puterii politico-religioase: de
exemplu, locul în care îşi are reşedinţa împăratul pentru Roma, faraonul
pentru egipteni, şi Inca pentru incaşi. Din acest motiv, fondarea lor era
adesea fructul unei planificări urbanistice bine gândite, în care trebuiau să fie
amplasate simbolurile şi caracteristicile acelei puteri: templele şi ariile de

123
ritual sacrificial sau, pentru romani, forul, termele sau amfiteatrul sau
cazărmile. În jurul oraşelor simbolice se năşteau alte lucrări şi agregări,
printr-un proces, în acest caz, bottom up: aglomerări urbane de diverse
naturi, utile funcţionării lor şi satisfacerii exigenţelor acelui loc simbolic. De
aici, aglomerate într-un cerc din ce în ce mai amplu, deoarece dezvoltau şi
funcţii de aprovizionare, cum ar fi aşa-zisul contado (un fel de zonă rurală
înconjurătoare) în epoca medievală, sau cum erau ariile de producţie agricolă
din jurul Tenochtitlánului, Teotihuacánului sau Urului. Astfel, acest model
urban se naşte din procese bottom up şi top down, dar trăsătura lor
fundamentală este că nu se constituie în centre de producţie economică.
Acest model mixt, top down/bottom up, s-a perpetuat doar în parte în epoca
medievală, când, puţin câte puţin, aglomerările medievale dobândeau un
autentic rol de apărare şi, odată cu naşterea primei burghezii mercantile (în
Bruges – Belgia şi în Florenţa – Italia), au dobândit un rol care s-a perpetuat
până în epoca modernă şi, în parte, în cea contemporană. Se poate afirma că
evoluţia modelelor de producţie, împreună cu prima revoluţie industrială, în
Evul mediu timpuriu şi la începutul epocii moderne, caracterizată de o primă
şi amplă formă de mecanizare, ca aceea a ţesutului şi morăritului, au generat
o nouă formă de polis: acel polis în care e mai puţin importantă valoarea
strict simbolică, şi creşte cea de apărare, şi chiar mai mult, cea legată de
producţia economică [Bianca 2010].
Oraşul se măreşte în sens bottom up în epoca modernă, cu noi cartiere
şi spaţii de producţie, urmând un proces de topobiologie, folosind un termen
al lui G. M. Edelman (1988), care se referă la „cartiere” de celule biologice,
care se autoorganizează, dând naştere, în mod emergent, oraşelor moderne,
aşa cum le cunoaştem astăzi. Totodată, acest proces de dezvoltare economică
a aglomerărilor urbane s-a dezvoltat numai în parte în epoca burgheziei
mercantile, dar a devenit mai important începând cu a doua revoluţie

124
industrială, ce a avut loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Tot în
această epocă, datorită fenomenelor de bottom up, au apărut adevăratele
oraşe, cele existente şi azi, care au depăşit rolul pentru care au fost născute.
Este epoca marilor oraşe industriale, cum ar fi Manchester şi Liverpool, atât
de bine analizate de Friederich Engels (1993) în celebrul său eseu The
Conditions of the Working Class in England. Industrializarea şi abandonul
zonelor rurale au dus la apariţia actualelor aglomerate urbane, proces ce
continuă a avea loc, nu atât în Occident, cât în lumea a treia şi a patra.
Transformarea producţiei economice în producţie industrială şi concentrarea
sa în anumite locuri au generat acea extindere a oraşelor în secolele al XIX-
lea şi al XX-lea, oraşele pe care le cunoaştem astăzi cu toate problemele lor,
care sunt în parte obiectul de studiu al ecologiei urbane. Dacă polis-ul nu
reprezintă numai simbolul sau centrul puterii administrative şi militare (chiar
dacă în unele oraşe această semnificaţie este parţial menţinută), el devine
centru al producţiei economice sau, cel puţin, al unei mari părţi de producţie;
în acest caz se dezvoltă pe baza exigenţelor producţiei şi, cu siguranţă, nu pe
baza populaţiei care trăieşte în el. Acest model al polis-ului productiv, în
ceea ce priveşte producţia de materiale grele, s-a menţinut numai parţial în
epoca actuală. Totodată, în zilele noastre, polis-urile sunt legate tot de
activitatea economică productivă, chiar dacă aceasta este diversificată,
îndeplinind noi funcţii, cum ar fi cea de schimb de marfă şi de organizare de
servicii. Şi în acest caz, cu toate că este diversificat, polis-ul încă reprezintă
un loc în care se pot găsi surse adecvate de aprovizionare cu resurse pentru
propria supravieţuire; de aici, aceste mişcări către oraş, ce au loc şi în
prezent, în special în lumea a treia, şi continua lor amplificare, în aşa fel
încât există pericolul de a nu mai putea fi controlate, în timp ce introducerea
lor într-un plan de dezvoltare susţinută devine dificilă [Bianca 2010].

125
 4.1.3. Scurt istoric al oraşului occidental (european)

Grecia Antică
Polis-ul democratic este un oraş-stat clar delimitat ca suprafaţă şi
număr de locuitori (maximum 40000 în vremea lui Pericle (circa 495 – 429
ani î.Hr.), general, orator și om de stat atenian), care funcţionează ca o
singură comunitate urbană. Spaţiul oraşului este divizat în trei tipuri de zone:
zona sacră (acropola, oraşul de sus), zone publice (reuniuni politice, comerţ,
teatru, stadion etc.) şi zone private (locuinţele). Organizarea spaţială este
ierarhizată (agora (piaţă publică) – străzi – clădiri publice – locuinţe), caută
ordinea, dar se şi adaptează la neregularităţile terenului. Astfel, forma urbană
rezultă din negocierea dintre rigoarea geometrică a edificiilor publice şi
neregularităţile topografiei şi ale liniilor de relief. Imaginea străzilor este
unificată prin colonade şi portice, în spatele cărora se ascund eventualele
variaţii geometrice dictate de teren. Hippodamus din Milet inventează
oraşul de circa 10000 de locuitori, divizat în trei clase sociale: artizani,
agricultori, războinici. Teritoriul era, de asemenea, divizat în trei: zei,
politică, proprietate privată, urmând o geometrie regulată (Pireus, Milet,
Rodos), dar conturul exterior neregulat, determinat de liniile peisajului
[Aristotel citat de Calciu 2001]. Modelul va fi preluat în mai multe momente
ale istoriei urbane [Calciu 2001].
Roma Antică
Roma, oraşul prin excelenţă, capitala Imperiului Roman, era „oraşul
mondial”, locul spre care se îndreptau oameni şi lucruri din toate teritoriile
cucerite. Oraşul era deschis atât fizic (nu avea fortificaţii), cât şi politic
(primea şi oferea cetăţenie tuturor): populaţia varia între 700.000 şi
1.000.000, lucru care provoca o serie de probleme (locuinţe, circulaţii,
alimentare cu apă, evacuarea deşeurilor etc.). Spaţiul urban era dominat de

126
edificii măreţe (circ, teatru, amfiteatru etc., care să ateste puterea autorităţii
publice), concepute ca spaţii axiale, închise şi independente, care bulversau
forma naturală a teritoriului. Noile oraşe vor urma modelul etrusc de divizare
ortogonală a teritoriului, după axele cardo (N-S) şi decumanus (E-V).
Acelaşi model va fi folosit pentru colonizarea terenurilor agricole şi pentru
intervenţiile din teritoriu (drumuri şi poduri, viaducte, apeducte etc). Spre
deosebire de polis, care se distingea ca accident în teritoriu, oraşul roman
urmăreşte acceaşi logică, până la identificare (cazul fericit când axele
oraşului coincideau cu axele teritoriului) [Calciu 2001].
Evul Mediu
Fie că se aşează pe ruinele oraşelor antice sau aiurea în teritoriu (pe o
colină sau la confluenţa unor ape), cultura medievală nu urmăreşte un model
formal, ca în Antichitate. Noile aşezări (între 50.000 şi 150.000 locuitori) se
adaptează liber la circumstanţele istorice şi geografice, la rigoarea
geometrică a fostelor castre galo-romane, şi la neregularităţile topografice.
Ţesutul urban este dens şi neregulat, federat de un spaţiu public central, care
se ramifică în tot oraşul, şi către care se deschid toate edificiile publice şi
private. Parcelele sunt mici, înguste, iar construcţiile predominante sunt
locuinţele înşiruite (lipite unele de altele), care de regulă aveau ateliere la
parter. Structura medievală este puternic centralizată: centrul este rezervat
claselor dominante şi puterilor religioase (catedralele gotice), administrative
şi economice [Calciu 2001].
Renaşterea
Idealurile de proporţie şi regularitate ale arhitecturii renascentise se
vor îndeplini în proiecte punctuale, inserate în oraşul medieval, fără a
produce transformări radicale. Totuşi, intervenţiile care se fac ilustrează
căutarea unor canoane estetice cu caracter universal, îndreptate către
perspectiva monumentală şi unitate arhitecturală [Calciu 2001]:

127
 - trasee rectilinii ale străzilor;
- axialitate în compoziţia urbană şi a faţadelor;
- marcarea intersecţiilor cu un edificiu major sau piaţă;
- spaţii urbane de tip central: forme poligonale, circulare.
Revoluţia industrială. Secolul al XIX-lea
Sfârşitul secolului al XIX-lea a schimbat definitiv cursul istoriei în
general şi organizarea oraşului şi a teritoriului în particular. Nucleul
medieval devine mult prea mic, oraşul este marcat de dezordine, incoerenţă
şi segregare. Printre provocările cu care se confruntă oraşul secolului al XIX-
lea se numără: revoluţia industrială, explozia demografică şi exodul
populaţiei rurale către mediul urban, dezvoltarea căilor de comunicaţie,
cantitatea de bunuri puse în mişcare, rapiditatea cu care se produc
schimbările, liberalismul şi apoi socialismul, formarea statelor naţionale,
încrederea în pozitivism şi în progresul tehnic.
Dintre reperele noii arhitecturi şi estetici urbane se disting [Calciu
2001]: materiale şi tehnici constructive noi – metalul şi betonul armat; noi
funcţiuni (fabrici, gări, hale alimentare, instituţii); dorinţa de afirmare a
spiritului epocii.
În europa occidentală, industrializarea şi liberalismul necontrolat vor
introduce o ruptură în evoluția, până atunci „naturală”, a oraşelor. Creşterea
demografică în mediul urban, legată de amplasarea industriei şi, deci, de
concentrarea locurilor de muncă, va fi exploatată prin specula imobiliară, în
baza a două noţiuni noi: libera iniţiativă şi liberul arbitru. În oraşele secolului
al XIX-lea se construieşte mult, repede şi ieftin, deci insalubru, înghesuit şi
de o calitate foarte slabă. Este ceea ce italianul Leonardo Benevolo va numi
„oraşul liberal”. După revoluțiile din 1848, burghezia (franceză, în primul
rând) va pune în mişcare un nou model de oraş, în care interesele private şi

128
reglementările administrației se întâlnesc pentru reconfigurarea oraşelor
europene şi pentru fondarea oraşelor coloniale. [Calciu 2001]
Raţionalismul şi urbanismul funcţionalist
Sub presiunea noilor mijloace tehnice, care imprimă mişcare,
expansiune şi comunicare, spaniolul Ildefonso Cerdá definea [Cerdá 1867
citat de Calciu 2001] un nou tip de abordare a oraşului, prin prisma a cinci
domenii fondatoare: tehnic, administrativ, legislativ, economic şi politic.
Reprezentările „ştiinţifice” ale oraşului evidenţiază funcţiunile pe care
acesta trebuie să le îndeplinească, iar urbanismul devine, pentru autorii Cartei
de la Atena, mijloc de reglare al ciclului cotidian [Le Corbusier 1957 citat de
Calciu 2001]. În doctrina C.I.A.M. (Congresul Internaţional de Arhitectură
Modernă, constituit în 1928), dispozitivul urban se va constitui din sectoare
specializate pe cele patru funcţiuni : locuire, muncă, recreere şi circulaţii,
menite să satisfacă nevoile primordiale biologice şi psihologice ale populaţiei.
Oraşul devine, astfel, un mecanism care trebuie să funcţioneze ca suport al
noii mobilităţi şi al noilor raporturi sociale (de muncă) [Calciu 2001].

4.2. Argumente pentru studiul oraşelor

Un prim argument este pentru că lumea în care trăim este urbană. În

2008, mai mult de jumătate din populaţia planetei (3.3 miliarde de oameni)
trăia în zone urbane şi se estimează că până în 2030 toate regiunile lumii,
inclusiv Asia şi Africa, vor avea mai mulţi oameni trăind în zone urbane
decât în zone rurale. Astfel, se estimează că până în 2030, populaţia urbană a
planetei va ajunge la 5 miliarde locuitori. Dacă se consideră că majoritatea
oamenilor locuieşte în zone urbane, atunci este uşor de concluzionat că
majoritatea problemelor cu care ne confruntăm în lume astăzi sunt probleme
urbane – criza energetică, criza ecologică, criza economică, sărăcia,

129
discriminarea – toate fiind probleme care se exacerbează în momentul în care
din ce în ce mai mulţi oameni trăiesc în aceste aşezări pe care le numim
oraşe. Cu toate acestea, oraşele, prin dinamica pe care o mare aglomerare de
oameni o are, sunt şi locurile unde se găsesc soluţiile pentru aceste probleme.
Oraşele sunt singurele aşezări umane cu adevărat inovatoare, singurele locuri
în care există destulă densitate de oameni şi activitate pentru a se găsi minţi
care să identifice soluţii la problemele apărute [Druţă 2001].

4.3. Urbanizare şi urbanism

4.3.1. Conceptul de urban

O definire complexă a urbanului este cea care face referire la toate

aspectele care pot influenţa un oraş. Adică, urbanul este un complex de
aşezări relativ mari, cu densitate a populaţiei apreciabilă, populaţie
heterogenă, tipul de relaţie dintre indivizi este secundară, rigidă şi formală,
permite mobilitatea pe verticală şi orizontală a indivizilor (stratificarea este
mare) şi se găseşte la distanţă de mediul natural fiind astfel un mediu în care
predomină activităţile non-agricole. Presupunerea că oraşul face imposibilă
practicarea agriculturii s-a dovedit numai parţial, deoarece s-a descoperit că
există anumite localităţi (de exemplu, în câmpiile fluviilor asiatice) cu
densitate populaţională mare şi care apar ca oraşe ale agricultorilor [Hawley
1981 pp. 5-6]. Noţiunea de urban conţine şi alte caracteristici, însă Szelényi
şi colab. (1996 p. 292, 293) reuşeşte să stabilească trei aspecte importante ale
acestui fenomen, dar care diferă de la societatea capitalistă la cea socialistă,
prezentate în continuare [Horvat şi colab. 2007]:

130
 1. Conceptul urban poate fi înţeles prin urbanizare, prin creşterea
numerică a populaţiei urbane sau ponderea populaţiei, prin stabilirea
numărului minim şi maxim de locuitori. Totuşi, entităţile definite ca urban nu
sunt clar explicate, categoria având conotaţii diferite atât de la o ţară la alta,
cât şi de la o perioadă istorică la alta. În multe ţări, aşezările cu 2000 – 3000
de locuitori sunt considerate ca fiind zone urbane, iar în altele, de exemplu în
câteva din ţările est europene, nicio aşezare nu este definită ca fiind urbană
decât dacă şi-a câştigat statutul legal de oraş. Astfel, există şi zone cu un
efectiv de sub 10.000 de locuitori care sunt definite rurale. După această
definire a primului aspect legat de urbanizare se ajunge la concluzia că
elementele cheie sunt legate de modul în care indivizii sunt distribuiţi în
spaţiul social. În Uganda, sunt desemnate oraşe aşezările comerciale cu peste
100 de locuitori, în Danemarca şi Suedia - 200 locuitori şi se face menţiunea
că pentru a fi numit oraş trebuie să existe o distanţă de sub 200 m între clădiri,
400 locuitori în Albania, 1000 în Canada, Australia, Panama, Irlanda etc., 2
000 în Germania, Israel, Franţa, Cuba, etc., 10.000 în Portugalia, Spania,
Italia etc., 20.000 în Nigeria, 30.000 în Japonia etc. [Abraham 1991 p. 123].
2. Nu toate aşezările mari seamănă cu ceea ce înseamnă urban. Prin
urmare, mărimea nu este un indicator suficient. Există sate mari ca suprafaţă
cu zeci de mii de locuitori şi oraşe mici cu câteva mii de locuitori. De
asemenea, în aceste spaţii contează calitatea relaţiilor sociale şi stilul de
viaţă, aspecte care fac diferenţa între mediile urbanizate şi neurbanizate.
Autori clasici de sociologie urbană, de la germanii Ferdinand Tönnies şi
Georg Simmel la americanul Louis Wirth, au tratat acest element al vieţii
urbane prin definirea urbanismului în termeni de densitate şi diversitate a
interacţiunilor umane (şi a instituţiilor), prin înlocuirea comunităţii
tradiţionale cu societatea, şi prin tendinţa de a fi definită ca şi zonă creatoare,
plină de imaginaţie, dar şi marginală. Cuvintele cheie în acest caz sunt
mărime, diversitate şi heterogenitate.

131
 3. Abordarea ecologică susţine că formele urbane – modul în care
indivizii sau diferite instituţii sunt distribuite în spaţiul orăşenesc sau
regional – se schimbă într-un mod neliniar şi evoluţionar. Un exemplu clasic
este modelul concentric al americanului Ernest W. Burgess (1925) (a se
vedea pagina 151), care descria cum locaţiile celor săraci şi bogaţi, zonele
industriale, comerciale şi instituţiile, se schimbă odată cu creşterea oraşului.
Burgess a iniţiat modelul pentru un studiu empiric, însă el s-a ghidat pe
presupunerea că, dacă toate oraşele o să crească, o să producă aranjamente
spaţiale similare de-a lungul timpului, iar formele urbane şi pattern-urile
găsite în Chicago o să descrie oraşe diferite influenţate de procesul de
industrializare şi urbanizare. Un minus adus acestui model este pentru
pretenţia de universalitate. Dezvoltarea ulterioară a cercetării oraşelor a
confirmat doar parţial ipotezele avansate de acesta. O serie de oraşe s-au
dezvoltat în conformitate cu logica de mai sus, însă altele nu. De exemplu, în
studiul său, Burgess a observat că structurile spaţiale de la Rio de Janeiro,
Viena, Shanghai diferă datorită nivelului scăzut de dezvoltare industrială şi
urbană, însă sociologul a preconizat că timpul o să producă acelaşi
aranjament spaţial. Cu toate că modelul lui Burgess a fost respins de către
geografi şi sociologi, logica analizei s-a dovedit adevărată.
Din cele relatate mai sus, se constată că urban de cele mai multe ori
apare ca sinonim cu oraş. Totuşi, în unele ţări, urbanul cuprinde şi suburbiile
(Elveţia, Zimbabwe). În altele, urbanul apare indirect, prin includerea
suburbiilor în administraţia oraşelor (China, SUA). Statisticile oficiale
disponibile pentru cele mai multe ţări se referă la una dintre următoarele
tipuri de organizare urbană: oraş, zona metropolitană şi aglomeraţie urbană.
D. Abraham spunea: “Când se vorbeşte despre un oraş pentru a reprezenta o
aglomerare, mărimea acesteia este în general subestimată. Aglomerarea este
definită ca zonă cu concentrare a populaţiei care include un oraş central şi
localităţile urbanizate. Termenii de aglomerare şi zonă metropolitană sunt

132
utilizaţi interşanjabil. O mare aglomerare poate cuprinde câteva oraşe sau
comune” [Abraham 1991 pp. 124 - 125]. În comparaţie cu aglomerarea, zona
metropolitană este desemnată ca unitate administrativă, acoperind uneori şi
anumite zone rurale [Horvat şi colab. 2007]. Din anul 1950, în Statele Unite
ale Americii (SUA) s-a aprobat termenul statistic oficial „arealul metropolei
standard”, în care locuieşte 2/3 din populaţia SUA [Friptuleac 2006].

4.3.2. Fenomenul de urbanizare

4.3.2.1. Definiţii ale fenomenului de urbanizare

Progresul tehnico-ştiinţific a contribuit la reducerea continuă a
numărului de populaţie angajată în agricultură şi la transformarea unor
comunităţi rurale în comunităţi urbane, proces numit urbanizare. Evident,
procesul de urbanizare reprezintă un proces social-economic complicat, legat
de dezvoltarea industriei, acumularea informaţiei intelectuale şi
perfecţionarea formelor de comunicare socială [Friptuleac 2006].
Urbanizarea este definită în funcţie de accepţiunea care se acordă
noţiunii de urban. Totuşi, fiindcă este vorba despre un proces, un fenomen
complex, delimitarea ei nu se poate opri la graniţele spaţiale şi sociale ale
urbanului, ci trebuie abordată amănunţit pentru a cuprinde cât mai multe
elemente definitorii. Teorii şi abordări pe această temă sunt numeroase, unele
dintre ele fiind chiar divergente, şi subliniază diversitatea aflată la baza
procesului de urbanizare. De asemenea, se pune accent şi pe contextul
cultural, experienţa istorică, ideologie, valori, obiectivele planificării
teritoriale şi sociale, aspecte care conduc spre variante diferite ale dezvoltării
sociale şi economice. Claudia Horvat (2007) menţionează trei metode
ilustrative de definire a urbanizării:

133
 1. O primă definiţie este cea dată de întemeietorul neo-ecologiei
urbane, americanul Amos H. Hawley. Pentru autor, urbanizarea este “un
proces de creştere de la unităţi teritoriale simple, foarte localizate, la sisteme
teritoriale complexe şi extinse, şi o organizare dinspre centru spre periferie,
proces întâlnit în toate tipurile de societăţi [Hawley 1981 pp. 7, 14].
2. A doua definiţie este adusă de către sociologii de orientare
marxistă. Potrivit acestora, urbanizarea este înţeleasă în termeni economici,
prin intermediul producerii sociale a formelor spaţiale, prin modul specific
de articulare a elementelor structurii spaţiale [Castells 1972 citat de
Abraham 1991 p. 138, citaţi de Horvat şi colab. 2007]:
- producţia (ansamblul relaţiilor spaţiale derivate din procesul de
reproducere a forţei de muncă);
- consumul (relaţii spaţiale derivate din reproducerea forţei de
muncă);
- schimbul (realizează relaţia spaţială a primelor două);
- coordonarea (planificarea);
- simbolul (metodă de exprimare a specificităţii ideologice).
3. Americanul Harry Gold definea urbanizarea ca fiind un proces
continuu de schimbare socială. Schema logică a gândirii sale se axează pe
modelul următor: cum primele oraşe încep să se extindă şi să se dezvolte în
zonele rurale, populaţia rurală tinde să migreze spre oraşe, motiv pentru care
localităţile de tip urban încep să crească, forma şi structura lor devenind tot
mai complexă şi diferită. Toate schimbările de până la acest stadiu au
influenţat modelele de comportament al populaţiei imigrate, creându-se
astfel un model specific zonelor urbane. Într-un sens restrâns, urbanizarea
transformă natura întregii societăţi prin modernizare, mobilitate, politică,
economie etc. [Gold 1982 p. 8].
În concluzie, Claudia Horvat (2007) conchide că o definire clară a
noţiunii de urbanizare nu există. Cea mai bună variantă este o îmbinare a

134
tuturor definiţiilor elaborate de marii urbanişti prin stabilirea conceptelor
esenţiale şi caracteristice ale acestui proces. De asemenea, mai subliniază
faptul că cele trei definiţii ale urbanizării se axează, în principal, pe trei mari
dimensiuni: organizarea spaţială în funcţie de activităţile economice,
modernizare şi concentrare geografică a populaţiei, fiecare caracteristică
avându-şi propria abordare. Acesta este motivul pentru care sunt necesare
mai multe abordări referitoare la semnificaţia conceptelor urban şi
urbanizare. Numai astfel pot fi comparate sistemele urbane ale diferitelor
ţări şi evidenţia ce este comun în dezvoltarea lor şi care sunt atributele
unicităţii fiecărei componente în parte [Horvat şi colab. 2007].

4.3.2.2. Comunităţi şi configuraţii urbane

Procesul de urbanizare este strict legat de schimbările petrecute in
economie în secolul al XIX-lea, atunci când, datorită scăderii importanţei
agriculturii şi a pământului ca surse de venit şi datorită creşterii importanţei
industriei şi a capitalului, oraşele au început să fie din ce în ce mai atractive.
Importanţa oraşelor a crescut pe măsură ce tot mai mulţi oameni părăseau
zonele rurale pentru a se stabili la oraş. Acest proces început cu mai bine de
două secole în urmă este în prezent în plină ascensiune. Totuşi, procesul nu
este uniform şi este marcat de nenumărate alte fenomene care, în ultimele
decenii, au început să fie asociate cu dezvoltarea oraşelor. Deşi a început în
Europa şi în America de Nord, fenomenul cel mai intens de urbanizare, în
sensul de creştere şi dezvoltare a oraşelor, poate fi observat în prezent şi în
America de Sud, Asia şi Africa. Dacă analizăm cele mai mari oraşe ale lumii,
vom vedea că aproape niciunul dintre ele nu se găseşte în Vestul dezvoltat, cu
excepţia New York-ului. Observând harta tuturor oraşelor de peste 1.000.000
de locuitori (figura 4.1.) se poate concluziona care sunt zonele de pe glob care
se confruntă cu cel mai accentuat proces de urbanizare [Druţă 2001].

135
Figura 4.1. Top 10 cele mai mari oraşe (aglomerări urbane) ale lumii după numărul de locuitori [289]

136
 Urbanizarea intensivă a început în toată lumea îndeosebi la mijlocul
secolului al XX-lea. În anul 1800 populaţia urbană în lume constituia circa
3%, în 1850 – 6.4%, în 1900 – 13.6%, în 1940 – 25%, în 1950 – 28.9%,
1980 – 41.1%, 1990 – 43%, în 1999 – 47.5% [Friptuleac 2006]. Astăzi,
populaţia urbană este reprezentată de aproximativ 3,5 miliarde de oameni,
estimându-se că va atinge 5 miliarde în anul 2030, adică două treimi din
populaţia lumii vor trăi în oraşe [295].
Pentru comunităţile urbane sunt propuse mai multe clasificări, dar
cea mai răspândită este cea pe criteriul numeric al populaţiei, conform căreia
se deosebesc următoarele categorii [Friptuleac 2006]:
- oraşe extrem de mari: cu populaţia de peste 1.000.000 locuitori;
- oraşe foarte mari: 250.000–1.000.000 locuitori;
- oraşe mari: 100.000–250.000 locuitori;
- oraşe medii: 50.000–100.000 locuitori;
- oraşe mici: a) 20.000–50.000 locuitori;
b) 10.000–20.000 locuitori;
c) sub 10.000 locuitori.
Noile configuraţii urbane care pot fi observate în diverse părţi ale
lumii depăşesc cu mult ideea de oraş ca aşezare bine determinată şi separată
de zona rurală din jur. În unele zone, oraşele au început să se unească, dând
naştere unor aglomerări urbane masive care nu pot fi gândite decât la nivel
de regiune. „Raportul asupra stării oraşelor lumii“ publicat de către ONU în
2010 clasifică aceste noi configuraţii urbane astfel [Druţă 2001]:
- Regiuni urbanizate. Apar în jurul vechilor oraşe prin proliferarea
fenomenului de suburbanizare. Suburbanizarea este fenomenul prin
care se creează noi zone rezidenţiale şi uneori industriale sau
comerciale la marginea oraşelor ca urmare a tendinţei oamenilor de a

137
 se feri de aglomeraţia specifică oraşului, preferând pentru locuit
zonele rezidenţiale care apar în cercuri concentrice în jurul oraşului.
- Coridoare urbane. Reprezintă un număr de centre urbane conectate
între ele prin coridoare de transport. Deşi oraşele care compun
coridoarele urbane îşi menţin independenţa fizică, din punct de
vedere economic ele formează un întreg şi aceasta determină
dezvoltarea urbană de-a lungul coridoarelor de transport în zone
rurale.
- Mega-regiunile. Sunt cele mai mari aglomerări urbane ale lumii. Mai
mari decât mega-oraşele (centre urbane de peste 20 de milioane de
locuitori), mega-regiunile sunt motoare economice enorme, integrate,
uriaşe din punct de vedere al întinderii spaţiale. Exemple: mega-
regiunea Tokyo-Nagoya-Osaka-Kyoto-Kobe din Japonia, care
găzduieşte peste 60 de milioane de oameni; mega-regiunea Hong
Kong-Shenzhen-Guangzhou din China, care găzduieşte circa 120 de
milioane de oameni.
În timp ce în unele zone ale lumii urbanizarea produce forme urbane
din ce în ce mai complexe şi mai mari, altele se confruntă cu probleme
diferite precum [Druţă 2001]:
- În ultima jumătate de secol din ce în ce mai multe zone dezvoltate
sau în tranziţie ale lumii se confruntă cu un proces invers celui de creştere a
oraşelor. Părţi importante ale Europei Centrale şi de Est, ale Americii de
Nord şi chiar ale Chinei se confruntă cu fenomene, precum
dezindustrializarea (declinul importanţei industriei, mai ales a industriei
prelucrătoare, în profilul economic al unui oraş sau al unei ţări), care fac ca
oraşele să îşi schimbe profilul economic şi, în acelaşi timp, să descrească.

138
 - Declinul populaţiei este primul simptom al oraşelor în descreştere.
Oraşele în descreştere pun cu totul alte probleme decat cele în creştere, mai
ales când este vorba despre asigurarea calităţii vieţii locuitorilor.
- Lipsa locurilor de muncă face ca populaţia tânără şi mobilă să
părăsească aceste oraşe lăsând în urmă o populaţie care are din ce în ce mai
multă nevoie de servicii sociale şi din ce în ce mai puţine resurse pentru a şi
le asigura.
- Lipsa resurselor financiare face ca investiţiile să fie din ce în ce mai
greu de realizat. Oraşul decade, atat fizic cât şi economic şi, fără o politică
adaptată la noile probleme, intră într-o spirală a declinului.
- Abandonul dă naştere unei forme urbane „sparte”, în care unele zone
rămân active în timp ce altele intră în paragină. Asta face ca asigurarea
serviciilor de bază, precum apa sau canalizarea, să fie din ce în ce mai
costisitoare, în timp ce resursele devin din ce în ce mai puţine.
După 1989, cele mai multe oraşe din Romania se confruntă acut cu
declinul populaţiei, descreşterea importanţei industriei şi tranziţia către un alt
profil economic. Niciunul dintre cele mai mari zece oraşe ale ţării nu a
înregistrat o creştere a populaţiei în ultimele două decenii (în afară de
Bucureşti şi de Cluj, situaţia oraşelor mai mici precum Târgu-Mureş, Reşiţa
sau Slatina fiind şi mai dificilă). În Europa, oraşele din estul Germaniei (ca
Leipzig sau Weimar), se confruntă cel mai puternic cu efectele contracţiei
economice şi demografice. În acelaşi timp, în Statele Unite, oraşe precum
Detroit sau Cleveland au înregistrat scăderi record de populaţie. De exemplu,
oraşul Detroit a pierdut 200.000 de locuitori între anii 2000 - 2010 [Druţă
2001].
Sensul urbanizării constă în sporirea ponderală a populaţiei urbane,
creşterea importanţei oraşelor pentru societate, răspândirea stilului deosebit
(urban) de viaţă. Sunt şi alte aspecte ale urbanizării [Friptuleac 2006]:

139
 - aspectul ecologic: concentrarea unui număr mare de factori
nocivi pentru om şi mediul natural pe teritoriile cu o densitate mare a
populaţiei;
- aspectul medical: de regulă, un sistem bine dezvoltat al ocrotirii
sănătăţii şi sporirea maladiilor civilizaţiei (cauzate de stilul urban de viaţă);
- aspectul cultural: utilizarea de către populaţie a bogăţiilor
culturale, concomitent fiind supusă unui pressing informaţional frecvent
poluat (neadecvat);
- aspectul tehnic: sporirea utilizării mijloacelor tehnice, care
uşurează condiţiile de muncă şi de trai ale omului (transportul, electricitatea,
gazificarea, computerizarea etc.), însă contribuie la apariţia factorilor noi de
poluare a mediului;
- aspectul social – psihologic: modificarea stilului de viaţă al
oamenilor, a statusului lor social – psihologic.

4.3.2.3. Tipare de urbanizare în Europa Centrală şi de Est

Din punct de vedere teoretic, s-a ajuns la concluzia că tiparele de
urbanizare pot fi descrise de două mari categorii de teorii: cea a teoriilor
convergente şi cea a teoriilor divergente [Horvat 2007].
1. Conform teoriilor convergente există un pattern (tipar) de
urbanizare independent de diferitele stadii ale urbanizării. Din această
perspectivă, procesul de urbanizare este unic, are stadii determinate şi
evoluţia urbanizării va urma peste tot acelaşi model general şi, cât de cât,
asemănător evoluţiei sociale după schema: societăţi agrare → societăţi
industriale → societăţi postindustriale [Lenski 1996 citat de Horvat 2007].
Abordarea pe care o propune americanul Gerhard Lenski este axată
pe modelul ecologic-evoluţionist şi cuprinde trei factori modelatori ai vieţii
indivizilor [Lenski 1996 pp. 149-151 citat de Horvat 2007]:

140
 - Primul factor face referire la moştenirea genetică a speciei, care
este împărţită de toţi membrii unei societăţi şi este responsabilă pentru cele
mai multe dintre caracteristicile comune tuturor societăţilor (de exemplu,
utilizarea unei limbi, codurile morale, diviziunea muncii sociale pe baza
vârstei şi a sexului).
- Al doilea factor, are legătură cu mediul bio-fizic cu care societatea
trebuie să se acomodeze, deoarece mediul este responsabil pentru
schimbările care au avut şi o să aibă loc.
- Ultimul factor este conectat la semnificaţia noţiunii de tehnologie
pe care o societate o posedă pentru a satisface nevoile şi expectanţele
actorilor sociali.
În sens larg, abordarea corespunde teoriei convergenţei deoarece
membrii societăţii se orientează spre un scop comun (aflat în pas cu
dezvoltările corespunzătoare unei perioadei istorice), chiar dacă de la un
anumit nivel apar o serie de elemente care îi diferenţiază. Până şi teoriile
modernizării demonstrează în esenţă acelaşi lucru, respectiv că schimbarea
apare prin trecerea de la societăţile tradiţionale la cele moderne, în ciuda
fenomenului de rezistenţă din partea membrilor societăţii la modernizare;
este vorba despre teama legată de ce poate să aducă acel nou necesar într-o
lume aflată în continuă schimbare. Reprezentantul acestei teorii pentru
Europa de Est este maghiarul György Enyedi (1992, 1996, 1998) [Horvat
2007].
2. Conform teoriei divergente a urbanizării, accentul se pune pe
marea diversitate existentă în procesul de evoluţie urbană, din punct de
vedere cultural, istoric, politic şi social. Toate aceste aspecte au un singur
scop: creşterea diversităţii economice şi sociale, determinând construirea de
noi modele. Reprezentantul acestei teorii pentru Europa de Est este Iván

141
Szelényi (1978, 1983, 1995, 1996, 1998) (născut în Ungaria, devenit cetăţean
american) [Horvat 2007].
În viaţa reală, niciuna dintre aceste perspective teoretice nu aduc o
explicaţie logică a ceea ce înseamnă proces de urbanizare. Pentru conturarea
uneia este nevoie de compararea sistemelor urbane la nivelul diferitelor ţări,
cu scopul de a evidenţia ce este comun în dezvoltarea lor şi pentru a depista
unicitatea fiecărei componente în parte [Horvat 2007].
O serie de factori explică pattern-urile de evoluţie şi dezvoltare a
spaţiului în urbanizarea din Europa Centrală şi de Est comparativ cu
urbanizarea din Occident sau din “Lumea a treia” [Abraham 1991 pp. 50-54
citat de Horvat 2007]:
a). În ciuda faptului că din punct de vedere cultural şi al modului de
viaţă ţările din Europa Centrală şi de Est urmau modelul occidental,
dezvoltarea economică a fost redusă până după al II-lea Război Mondial.
Dar urbanizarea era în strânsă legătură cu procesul de industrializare început
în Anglia. Problema a fost că, pe măsură ce acest fenomen se îndepărta de
zona de la care a pornit, adică pe măsură ce înainta spre sud şi spre est, îşi
pierdea din intensitate. În aceste zone predomina rezistenţa unor societăţi
predominant agrare, cu o situaţie economică scăzută, fapt care a îngreunat
industrializarea şi urbanizarea. Mihail Manoilescu (1986) a susţinut că
productivitatea muncii în ţările predominant agrare, pe durata celor două
războaie mondiale, era mai scăzută decât în est, de patru ori mai mică în
România decât în Franţa şi de 12 ori mai redusă în Rusia decât în Anglia.
Acest lucru denotă un dezechilibru între modul/stilul de creştere a populaţiei
şi lipsa de capital. Timp îndelungat, în Europa Centrală şi de Est accentul a
căzut pe dezvoltarea oraşelor medii şi mari, pe infrastructură (căi de
transport, servicii, facilităţi culturale şi sociale etc.), pe construcţii de noi

142
clădiri de locuit. Partea negativă a acestui ultim proces este legată de
confortul locuinţelor [Abraham 1991 p. 50].
b). Schimbările sociale şi demografice au jucat un rol important în
procesul de urbanizare din Europa Centrală şi de Est şi acestea au fost tratate
în literatură în legătură cu exodul rural şi cu navetismul. O consecinţă
importantă a acestei reacţii din partea indivizilor s-a datorat cererii de forţă
de muncă în zonele urbanizate. Acest fenomen de migraţie a avut efecte
vizibile asupra creşterii natalităţii în mediul urban, a nivelului educaţional, a
experienţei profesionale şi a condiţiilor de viaţă etc. Navetismul din rural
spre urban a luat amploare în perioada procesului de urbanizare a ţărilor din
Europa Centrală şi de Est din lipsa locuinţelor în oraşe pentru familiile
navetiştilor şi a dorinţei acestor indivizi de a-şi menţine vechile case pentru
siguranţa vieţii lor. Acest lucru a confirmat ceea ce I. Szelényi a numit
underurbanization. Folosind ca punct de pornire Ungaria, I. Szelényi, prin
compararea ritmului de creştere a locurilor de muncă în sectorul industrial
din mediul urban cu creşterea permanentă a rezidenţilor din urban, a
concluzionat că procesul de industrializare socialist din Ungaria, şi probabil
şi din alte ţări socialiste din Europa de Est, a urmat un model diferit de cel
ale ţărilor capitaliste din vest în procesul industrializării extensive. În
perioada socialistă, ritmul de creştere a locurilor de muncă din sectorul
industrial a crescut mult mai repede decât ritmul de creştere permanentă a
populaţiei urbane. Astfel, aceste ţări au devenit underurbanized (urbanizare
parţială), proces opus hiperurbanizării sau supraurbanizării [Szelényi 1996].
Conceptul simbolizează faptul că sub un pattern al industrializării şi al
urbanizării, creşterea numerică a populaţiei şi a infrastructurii oraşului din
ţările socialiste se află sub nivelul creşterii locurilor de muncă din sectorul
industrial şi terţiar [Szelényi 1996]. Această orientare a condus spre
proliferarea navetismului rural-urban pentru o parte importantă a clasei

143
muncitoare mai puţin calificată, care a constituit o cale de tranziţie de la
ţărănime la muncitori.
c). Ultimul factor este legat de rolul statului în procesul dezvoltării
urbane şi stratificării socio-rezidenţiale, deoarece în Europa Centrală şi de
Est pământul şi principalele mijloace de producţie erau reglementate de către
stat. În ceea ce priveşte procesul de realizare a spaţiului urban, societatea se
afla sub dominaţia statului, lucru care nu i-a permis să exercite un rol
hotărâtor în modelarea spaţiului urban. Studiile de specialitate evidenţiază că
relaţiile dintre capital (economic-politic-social), stat şi societatea civilă, au
cunoscut diferenţe în funcţie de modul de evoluţie a societăţii civile.
Libertatea limitată de alegere a locului de muncă şi a rezidenţei, datorată
lipsei de oportunităţi urbane şi a statutului economic scăzut, a determinat ca
indivizii afectaţi să fie nevoiţi să locuiască în ansambluri de locuinţe cu
confort scăzut şi uniforme. În ciuda acestui fapt, influenţe semnificative sunt
reflectate asupra diversificării status-ului social, mobilitatea socială afectând
mai mult ţările cu infrastructură urbană puţin dezvoltată [Ladányi 1989 citat
de Abraham 1991 p.55].
În România, preocupările urbaniştilor sunt axate pe [Petrişor şi
colab. 1997]:
- conturarea formei fenomenului urban;
- valorificarea multilaterală a resurselor naturale, exprimată prin
eficienţa economică a soluţiilor propuse;
- cunoaşterea particularităţilor mediului în vederea alegerii
amplasării cartierelor sau oraşelor şi aplicării lucrărilor edilitare.
În concluzie, procesul de urbanizare văzut ca şi concentrare urbană a
populaţiei este similar cu procesul prin care au trecut ţările occidentale
dezvoltate în etapa de început a urbanizării lor moderne. Minusul avut de
ţările europene a fost planificarea centrală a dezvoltării urbane care a pus

144
accent pe oraşele mari, neglijând satele şi oraşele mici, şi industrializarea
excesivă. Aceste intervenţii în politica internă a statului nu au îmbunătăţit
calitatea vieţii, categoriile defavorizate fiind în special cele cu un statul
social scăzut [Horvat 2007].

4.3.3. Conceptul de urbanism

Urbanismul este ştiinţa care se ocupă cu studiul amenajării

localităţilor orăşeneşti existente, precum şi cu proiectarea de noi oraşe.
Urbanismul se ocupă atât de forma pe care o iau aşezările umane cât şi de
felul în care acestea funcţionează din punct de vedere politic, economic,
social [Druţă 2001].
Primele oraşe au apărut în urmă cu mai bine de 7000 de ani şi multe
dintre caracteristicile lor, specific urbane, s-au transmis pană în prezent. Dar
aglomerările urbane pe care suntem obişnuiţi să le considerăm oraşe în zilele
noastre şi-au făcut apariţia abia în secolul al XIX-lea. Odată cu revoluţia
industrială, din ce în ce mai mulţi oameni au părăsit aşezările rurale şi au
început să caute de lucru în noile fabrici din oraşe. Astfel, aproape peste
noapte, populaţia oraşelor a crescut cu mult peste posibilităţile oraşelor pre-
industriale de a găzdui acest aflux de oameni. Londra secolului al XIX-lea
este exemplul clasic al primelor oraşe industriale: aglomerat, murdar, fără
apă curentă, cu străzi neasfaltate, acoperit tot timpul de un strat impenetrabil
de smog, cu locuinţe îngrămădite şi supra-aglomerate pentru muncitorii din
fabrici, dar şi cu cartiere mai aerisite însă nu neapărat mai curate pentru
oamenii mai înstăriţi. Şi totuşi, în astfel de oraşe au apărut primele idei şi s-
au făcut primele eforturi pentru a îmbunătăţi viaţa oamenilor şi pentru a
construi oraşele pe care le cunoaştem azi. Epidemiile cauzate de supra-

145
aglomerare şi de lipsa unei infrastructuri de bază au fost probabil primele
semnale de alarmă că oraşele industriale aveau nevoie de o reformă. Pornind
de la problemele oraşului industrial, în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea au apărut primele încercări de a sistematiza oraşele şi de a le da o formă
care să rezolve aceste probleme atat de evidente şi de presante [Druţă 2001].

I. Concepte moderne de urbanism

1. Walkability (înlesnirea posibilităţii de a te deplasa pe jos într-un
oraş) – se referă la cât de accesibile sunt anumite zone pentru plimbat şi mers
pe jos. Elementele care influenţează capacitatea de deplasare pe jos sunt
trotuarele, aleile, potecile şi diverse facilităţi pentru pietoni. În prezent,
acesta este un concept foarte important, folosit în designul urban [Tîrcă
2001].
2. Copenhaghenizare – concept derivat din numele capitalei daneze
Copenhaga, renumită pentru infrastructura sa urbană care favorizează
pietonii şi bicicliştii. Se referă la implementarea de măsuri care să faciliteze
deplasarea pietonilor şi să stimuleze mersul pe bicicletă, în defavoarea
automobilului. Acest concept susţine orientarea transportului public din
oraşe către ciclism şi mers pe jos, descurajarea deplasării cu automobilul,
toate acestea având multiple avantaje pe plan ecologic şi pentru sănătate.
Conceputul este folosit în planificarea urbană şi în designul urban [Tîrcă
2001].
3. Urbanism inteligent – acest tip de urbanism conţine principii
menite să găsească un echilibru în rezolvarea diferitelor probleme cu care se
confruntă un oraş. Aceste principii sunt: dezvoltarea durabilă şi protecţia
mediului, conservarea patrimoniului cultural şi arhitectural, infrastructură
eficientă, crearea de spaţii publice, maximizarea transportului public,
integrare regională, proiectare la scară umană, integritate instituţională.

146
Designul în jurul omului este un concept ce pune în prim plan pietonul şi mai
ales scara umană. Mersul pe jos reprezintă un mijloc de mobilitate, în special
în zonele centrale. Acest lucru influenţează designul străzii şi transformă
trotuarul într-un continuu spaţiu public. Scara umană este de asemenea un
element important. Chiar dacă o clădirea este de gabarit mare, designul şi
rezolvarea la nivelul străzii trebuie să fie „prietenoase“ cu utilizatorul [Tîrcă
2001].
4. Urbanism participativ – metodă de a practica urbanismul care ţine
cont de toţi actorii urbani care sunt afectaţi de o anumită problemă urbană.
Jane Jacobs a fost printre primii promotori ai urbanismului participativ. O
mare iubitoare a oraşelor, şi a New York-ului ei natal în special, Jane Jacobs
a revoluţionat felul în care oamenii gândesc oraşele pornind de la
observaţiile cele mai simple. Observând străzile cartierului ei, Jane Jacobs a
descoperit câteva caracteristici de bază care fac viaţa într-un oraş aşa de
interesantă şi de dinamică. În primul rând şi-a dat seama că cea mai mare
parte a vieţii într-un oraş se petrece pe stradă, şi că dacă nu se petrece pe
stradă oraşul are de suferit. Spaţiul public oferit de străzi şi de pieţe este
esenţial pentru socializarea celor mici, pentru menţinerea siguranţei, pentru
asigurarea prosperităţii economice a unui cartier. În cartea ei de căpătâi,
„Moartea şi viaţa marilor oraşe americane“ (Jane Jacobs, The Death and Life
of Great American Cities, Vintage, 1992), Jacobs identifică şi marea
deficienţă a urbaniştilor din zilele ei: nu înţelegeau ce fel de problemă este
un oraş. Oraşele sunt probleme complexe, care din păcate erau tratate ca şi
cum ar fi fost probleme simple. Jacobs a intuit că fiecare dintre funcţiile de
bază ale oraşului (transportul, locuirea, economia, cultura, mediul etc.) sunt
interdependente şi o schimbare într-una dintre ele le afectează pe toate
celelalte în feluri pe care cu greu le putem intui. Jane Jacobs propune un nou

147
ideal de oraş: oraşul divers, şi identifică patru condiţii necesare pentru un
astfel de oraş [Druţă 2001]:
- necesitatea funcţiunilor mixte;
- necesitatea străzilor dese;
- necesitatea clădirilor vechi;
- necesitatea formei compacte.

II. Principiile care ghidează dezvoltarea oraşelor europene

contemporane
Trei principii de bază animă oraşele europene contemporane în
căutarea lor de a crea un mediu social urban mai bun. Aceste principii sunt
incluse în două documente care, împreună, structurează gândirea noastră
despre oraşe şi dezvoltarea urbană: Carta de la Leipzig pentru oraşe
europene durabile (Leipzig, Germania, 2007) şi Declaraţia de la Toledo
privind dezvoltarea urbană integrată (Toledo, Spania, 2010). Primul este un
document principial, în timp ce al doilea detaliază principiile enunţate în
primul. Această triadă de principii duce către un oraş mai bun numai atunci
când sunt aplicate împreună, pentru că fiecare din ele le influenţează şi le
potenţează pe celelalte [Druţă 2001]:
1. Sustenabilitate. Sustenabilitatea este capacitatea pe care un lucru o
are de a se menţine într-o anumită stare. Pentru noi, oamenii, sustenabilitatea
se referă la capacitatea de a ne menţine bunăstarea şi stilul de viaţă cu care
ne-am obişnuit într-un mod în care nu neagă posibilitatea generaţiilor
viitoare de a face acelaşi lucru. Sustenabilitatea (sau dezvoltarea durabilă) se
referă la un anumit fel de a utiliza resursele naturale care ne stau la dispoziţie
în aşa fel incat să nu depăşim posibilităţile Pământului de a se regenera.
2. Incluziune socială. Incluziunea socială se referă la moduri în care
se pot evita fenomene de excludere a unor grupuri sociale de la resurse

148
necesare traiului, de pe piaţa muncii, de la servicii sau de la participarea la
viaţa socială. Incluziunea socială se realizează la nivel european sau naţional
prin politici sociale. La nivelul unui oraş ne referim în special la participare,
la includerea tuturor oamenilor care sunt afectaţi de o anumită decizie în
procesul de luare a acelei decizii, la asigurarea unui echilibru de putere între
cei care deţin mai multe resurse şi cei care deţin mai puţine.
3. Inovaţie. Dacă sustenabilitatea se referă în special la mediu iar
incluziunea socială la aspectele umane, principiul inovaţiei este unul care se
referă la economie. Oraşele europene îşi propun să promoveze un anumit tip
de economie care se bazează în special pe cunoaştere şi inovaţie mai mult
decât pe producţie brută. În felul acesta, ele speră să reuşească să atingă un
nivel de competitivitate care să garanteze o anumită stabilitate la nivel
economic.

4.4. Modele de structură spaţială în mediul urban

Studiile au arătat că structura spaţială în mediul urban este strâns

legată de stratificarea claselor sociale.
Structura claselor sociale se află în strânsă legătură atât cu modul în
care este folosit spaţiul de către membrii unei societăţi, cât şi cu
scopul/direcţia pe care societatea o promovează într-o anumită perioadă
istorică. Cert este că nu toate clasele sociale au acces la acelaşi teritoriu.
Delimitarea dintre ele este foarte clară şi se axează pe punctele de interes
specifice fiecărei ocupaţii profesionale în parte. Prin urmare, unele sunt
folosite pentru industrie iar altele pentru locuit sau pentru delectare (cum
sunt spaţiile libere, verzi). Cu toate că, în esenţă, fiecare oraş este unic, s-au
constatat similarităţi în pattern-ul de utilizare a teritoriului, a structurii

149
interne (exemplu: birourile se găsesc mai des în centrul oraşului), care sunt
în legătură cu forma şi funcţionalitatea oraşului [Horvat 2007].
Modelul explicativ evidenţiat de ecologia umană se bazează pe
relaţiile dintre mediul fizic al oraşului şi comportamentul uman înţeles în
mod biologic. În plus, ecologia umană nu analizează procese şi fenomene
ecologice propriu-zise, ci mai degrabă procesele sociale ca şi rezultat al
adaptării omului la mediul său (determinat de factori biotici sau de factori
culturali). Este vorba despre comunitatea urbană văzută ca şi un ecosistem
care cuprinde interrelaţiile dintre: populaţie, mediu, tehnologie şi organizare
socială [Alexandrescu 2003 p. 85 citat de Horvat 2007].
Primele încercări de înţelegere şi studiere a comunităţilor urbane au
fost realizate de sociologii clasici de origine germană. Printre aceştia se
numără germanii Max Weber, Karl Marx, Oswald Spengler, Ferdinand
Tőnnies, Georg Simmel. Abordările acestor cercetători oferă o definire a
oraşului prin motivaţia social-economică (Weber), prin dezvoltarea
civilizaţiei (Spengler), prin modul de producţie de tip capitalist (Marx), prin
relaţiile impersonale generatoare de conflicte şi izolare (Tőnnies), precum şi
prin evidenţierea rolului şi aspectelor psiho-sociale asupra trăsăturilor de
personalitate şi a complexităţii vieţii urbane (Simmel) [Horvat 2007].
O a doua încercare de explicare a comunităţii urbane a fost realizată
de Şcoala de la Chicago. Unul dintre cele mai importante studii de ecologie
urbană (The City ) [35] a fost publicat între cele două războaie mondiale iar
cele mai importante personalităţi care s-au remarcat în perioada respectivă au
fost Robert E. Park, Roderick D. McKenzie, Ernest W. Burgess, Louis
Wirth. Fluxul informaţional adus în aria ecologiei urbane a fost necesar şi
benefic pentru definirea unui model de distribuţie spaţială în mediul urban
însă fiecare model îşi are atât punctele forte cât şi punctele slabe. De
exemplu modelul cercurilor concentrice (figura 4.2.), caracterizat printr-un

150
mod particular de utilizare a terenului, de anumiţi oameni şi stiluri de viaţă
distincte, a stat la baza multor abordări din cauza faptului că s-a cerut a fi un
model îmbunătăţit. Astfel, americanul Homer Hoyt (1939) a elaborat
modelul sectorial (figura 4.3.), potrivit căruia oraşul este constituit din
sectoare şi nu din cercuri concentrice, iar americanii Chauncy Harris şi
Edward Ullman (1945) au construit modelul nucleelor multiple (figura 4.4.)
axat pe un oraş mare care are în componenţă mai mulţi centri independenţi.
În cele ce urmează sunt prezentate aceste trei modele de distribuţie spaţială a
tuturor categoriilor ocupaţionale întâlnite într-o societate [Horvat 2007].

4.4.1. Modelul concentric al lui E. W. Burgess (1925)

În anul 1920, Burgess şi colaboratorii săi au propus studierea

procesului de extindere urbană ca proces ecologic de adaptare la mediu
elaborând un model concentric bazat pe o cercetare realizată în Chicago şi
adaptând situaţiei conceptele de invazie, competiţie şi dominare utilizate în
ecologia plantelor şi a animalelor [Alexandrescu 2003 pp. 85-87]. Această
idee s-a axat pe presupoziţia că într-un oraş oamenii concurează pentru
spaţiile limitate şi doar cei cu o situaţie financiară bună câştigă cele mai bune
locaţii pentru casele sau birourile lor, acţiune care vine în detrimentul clasei
muncitoare. Potrivit teoriei lui Burgess (1925, p. 50) oraşele se dezvoltă
radial, în cinci cercuri concentrice care pleacă de la centru, fiecare cerc
conducând spre o zonă cu funcţie diferită (în termeni de vârstă şi caracter),
după structura următoare (figura 4.2.) [Horvat 2007]:
- Nucleul urban central (CBD – central business district, limba
engleză) este zona care pune mare accent pe aspectele sociale, culturale şi
comerciale, fiind astfel dominată de magazine, birouri, cinematografe, teatre,

151
hoteluri. Indivizii care deţin amplasamente în această zonă îşi permit să
plătească valoarea ridicată a proprietăţilor şi a chiriilor existente pe piaţă. De
asemenea, se mai poate spune şi că această zonă este precum expresia “toate
drumurile duc spre Roma”, adică este vorba despre cea mai accesibilă parte
a oraşului, deoarece toate mijloacele de transport încep şi se termină aici.
- Zona de tranziţie (zone in transition, limba engleză) înconjoară
CBD-ul şi înglobează centre de industrii uşoare şi de afaceri. Această zonă
este caracterizată de existenţa unor fabrici, unităţi de producţie, locuinţe de o
calitate mai puţin bună, colonii industriale pentru adăpostul muncitorilor şi
familiilor lor şi case mai vechi transformate în scopuri comerciale.
- Zona ocupată de muncitorii industriali (zone of working class
houses, limba engleză) a reuşit să scape din zona de tranziţie aflată în
deteriorare şi adăposteşte categoria socială care nu îşi permite să se
îndepărteze prea tare de zona de tranziţie, de locul de muncă, costurile
asociate mijloacelor de transport în comun fiind ridicate.
- Zona rezidenţială (residential zone of middle class, limba engleză)
este spaţiul locuit de categoriile cu un status social mai ridicat decât cei din
zona ocupată. Este vorba despre clasa de mijloc sus reprezentată de
tehnicieni, ingineri, manageri până la un anumit nivel, care locuiesc în clădiri
unifamiliale. Totuşi, şi în această zonă există locuri de muncă în industria
uşoară însă poziţionate pe la marginea zonei.
- Zona navetiştilor (commuters zone, limba engleză) se află la o
distanţă de 30-60 de minute de nucleul central de afaceri. În această zonă
există atât suburbii locuite de persoane cu un statut social scăzut, cât şi zone
de agrement.
Este de menţionat şi faptul că Burgess a observat că în aceste zone
concentrice indivizii sunt sau se distribuie în funcţie de similarităţile rasiale,
limbă şi statut socio-economic. De exemplu, Chinatown şi mica Sicilia din

152
structura oraşului Chicago concentrează imigranţii în grupuri şi spaţii de locuit
aflate la preţuri accesibile. De asemenea, odată cu creşterea numerică a
populaţiei, vor fi invadate zonele din imediata vecinătate, ajungându-se ca
zona rezidenţială să fie locuită şi de grupurile etnice [Flint şi Flint 2001 p. 52].

Figura 4.2. Modelul concentric al lui Burgess de dezvoltare urbană [284]

Critici. Deoarece, modelul concentric este potrivit doar pentru

Statele Unite ale Americii din 1920, necesită câteva îmbunătăţiri înainte de a
fi aplicat şi la alte oraşe din lume După C. Flint şi D. Flint (2001, p.53),
criticile care se aduc modelului concentric sunt variate şi fac referire la
următoarele aspecte [Horvat 2007]:
- Modelul concentric delimitează clar zonele între ele, însă în realitate
aceste graniţe sunt greu de găsit, deoarece zonele se contopesc între ele.
- Ignoră atât înălţimea şi utilitatea nivelelor superioare ale clădirilor,
cât şi varietatea tipurilor de case. De exemplu, în zonele rezidenţiale se găsesc
de la blocuri pentru mai multe familii până la case unifamiliale detaşate.
- Spune prea puţine despre locaţiile industriale a căror poziţie în zona
urbană este tot mai impunătoare.

153
 Totuşi, modelul lui Burgess este considerat important deoarece a fost
prima tentativă de explicare a morfologiei interne a unui oraş. Tocmai din
această cauză modelul a fost preluat şi adaptat de G.W. Kearsley în 1983 pentru
a include aspectele moderne aduse de urbanizare: declinul centrului oraşului şi
descentralizarea - mişcarea indivizilor, magazinelor şi a birourilor din CBD
spre locaţiile de vârf ale fiecărui oraş [Flint şi Flint 2001 p. 54 citaţi de Horvat
2007].

4.4.2. Modelul sectorial al lui H. Hoyt (1939)

Având la bază modelul concentric al lui Burgess, americanul Homer

Hoyt a elaborat modelul sectorial, pe baza unui studiu a 142 de oraşe, ca
explicaţie a fenomenului de stratificare spaţială a locuitorilor din zonele
urbane. Conform teoriei sectoriale (modelul feliei de plăcintă) oraşul este
văzut ca un cerc iar cartierele asemenea unor sectoare care radiază din centrul
acestei structuri şi care se îndreaptă spre periferie (figura 4.3.) [Horvat 2007].

Figura 4.3. Modelul sectoral al lui Hoyt de dezvoltare urbană [287]

154
 Potrivit acestui model, factorii care au fost consideraţi îndrumători în
expansiunea zonei rezidenţiale sunt [Horvat 2007]:
1. Zonele rezidenţiale puternic dezvoltate tind să ia naştere în
apropierea centrelor comerciale şi a clădirilor de birouri, în timp ce zona
industrială prinde contur în proximitatea liniilor de cale ferată.
2. Dezvoltarea zonelor rezidenţiale porneşte de la punctul de origine
dat urmând calea liniilor de transport sau calea centrelor comerciale şi de
birouri existente.
3. Zonele cu chirii ridicate tind să se extindă în ariile cu spaţii
deschise situate în afara oraşului şi cât mai departe de sectoarele delimitate
natural sau artificial.
4. Valoarea terenurilor din zona rezidenţială tinde să crească cu cât se
apropie de reşedinţele liderilor comunităţii respective şi cu cât se
îndepărtează mai tare de zonele industriale caracterizate de trafic intens, aer
poluat, zgomot (aspecte care transformă spaţiul într-unul puţin dezirabil
locuirii).
5. Mutarea birourilor, băncilor şi magazinelor atrage după sine, în
aceeaşi direcţie, şi dezvoltarea unor zone rezidenţiale cu preţuri mai ridicate.
6. Cartierele scumpe din punct de vedere al chiriilor îşi menţin
tendinţa de creştere în aceeaşi direcţie un timp îndelungat.
7. Apartamentele de lux cu chirii ridicate tind să apară în mod
gradual în vechile zone rezidenţiale, în apropierea centrelor de afaceri.
8. Modelarea direcţiilor spaţiale şi temporale de dezvoltare a zonelor
rezidenţiale nu poate fi realizată cu foarte mare uşurinţă de către
antreprenorii din sectorul imobiliar [Hoyt 1940]. Prin urmare, secţiunea cu
chirii ridicate este localizată doar în vârful unuia sau mai multor sectoare ale
oraşului şi în unele cadrane, iar spaţiul care cuprinde case cu chirii scăzute se
extinde precum o bucată de plăcintă dinspre zona centrală spre periferie.

155
Zonele rezidenţiale şi-au câştigat poziţia prin mutarea lor din centru de-a
lungul unui sector, lăsând în urmă case moderne. De asemenea, s-a mai
punctat faptul că în loc să folosească metoda circulară de distribuţie, zona
industrială a urmat cursul apelor şi a liniilor de cale ferată. Potrivit acestei
metode, fabricile erau localizate pe lângă liniile de cale ferată din afara
cercurilor de la marginea oraşului [Hoyt 1943 p. 477 citat de Horvat 2007].
Critici. Totuşi, şi în acest caz se poate vorbi despre critici [Flint şi
Flint 2001 p. 55 citaţi de Horvat 2007]:
- În primul rând, studiul lui Hoyt a pus mai mult accent pe chirii şi
locuinţe şi nu pe utilizarea teritoriul ca întreg.
- În al doilea rând, în funcţie de locuinţe, există variaţii între sectoare,
de exemplu, în rândul locuinţelor clasei de mijloc există atât clădiri ale
primăriei date în folosinţă indivizilor, cât şi case private semi-detaşate.

4.4.3. Modelul nucleic al lui Harris şi Ullman (1945)

S.D. Harris şi E.L. Ullman sunt doi geografi americani care în anul
1945 au iniţiat un model nou de distribuţie spaţială care provoacă
presupunerea existenţei unui singur nucleu urban central. Ei susţin că un oraş
poate să aibă în componenţă mai multe mini-centre (nuclei), iar un oraş mare
comparativ cu unul mic o să aibă mai mulţi nuclei (figura 4.4.). Explicaţia
acestui fenomen constă în faptul că satele tind să fie ”înghiţite” de extinderea
zonei urbane, acţiune care o să ducă la apariţia unor noi centre comerciale
suburbane. De asemenea, S.D. Harris şi E.L. Ullman (1945 pp. 9-14), în
teoria lor, susţin că [Horvat 2007]:
- Unele activităţi tind să fie localizate în proximitatea lor spaţială
(land use compatibility, limba engleză). De exemplu, existenţa mai multor

156
bănci, firme de asigurări, magazine în cadrul unui nucleu, permite
compararea calităţii produselor sau a serviciilor, a preţurilor etc. de către
cumpărător.
- Pentru practicarea unor activităţi, valoarea proprietăţii sau a chiriilor
poate fi mult mai ridicată decât în cazul altora (location suitability, limba
engleză). Este cazul birourilor şi a marilor magazine comerciale (cu prestigiu
ridicat) care îşi permit să ţină pasul cu costurile exercitate de nucleul urban
central. Opus acestei situaţii este cazul fabricilor, al micilor întreprinderi
localizate în zonele mai ieftine, dar potrivite pentru astfel de activităţi tocmai
din cauza preţurilor din cadrul nucleului urban central.
- Unele tipuri de utilizări ale terenurilor tind să le excludă pe celelalte
tipuri. De exemplu, casele de lux bine construite care nu se află în preajma
teritoriilor unde se găsesc fabrici (land use incompatibility, limba engleză).
- Anumite activităţi sunt localizate în spaţiile considerate eficace,
dezirabile şi convenabile din punct de vedere financiar (differenţial
accessibility, limba engleză).

Figura 4.4. Modelul nucleic al lui Harris şi Ullman de dezvoltare urbană [276]

157
 Critici. Modelul nu este unul clar definit, ci merge pe existenţa mai
multor nuclei în jurul cărora se dezvoltă oraşul. De exemplu, fabricile
industriale pot fi amplasate de-a lungul drumului principal şi a principalelor
căi de transport, în timp ce zonele rezidenţiale pot fi concentrate în zone mai
îndepărtate, considerate superioare [Flint şi Flint 2001 p. 57 citaţi de Horvat
2007].
În concluzie, structura internă a oraşelor are în componenţă o
varietate de forme şi funcţii, care variază de la o zonă la alta. Este adevărat
că toate modelele au fost criticate fiindcă sunt statice şi aplicabile mai mult
pentru oraşele din Statele Unite ale Americii şi mai puţin pentru oraşele altor
naţiuni, însă aceste modele continuă să fie utile pentru a generaliza modul în
care teritoriul urban se dezvoltă în cadrul unui oraş. Astfel, nu se poate spune
că există un model universal valabil, însă modelele existente au câteva
elemente comune foarte importante. De exemplu, modelele lui Burgess şi al
lui Hoyt trebuie văzute ca fiind complementare: primul pune accent pe un
pattern concentric de distribuţie a tipurilor de case, iar al doilea se
concentrează asupra claselor sociale, a statutului social şi asupra importanţei
mijloacelor de transport în morfologia urbană [Horvat 2007].

4.5. Ecologia urbană - definiţii şi obiective

Ecologia urbană a fost definită în anii `50 ca “studiu morfologic al

vieţii colective în aspectele sale spaţiale, statistice şi dinamice”. În anii `70,
datorită progreselor teoriei sistemice, asimilată de această nouă disciplină,

158
ecologia urbană devine o disciplină autonomă, bazată pe următoarele
principii [Petrişor şi colab. 1997]:
1. Viziunea globală asupra aşezării umane, explorată simultan ca
sistem biofizic şi sistem antroposocial.
2. Caracterul unitar al comunităţii, integrată în mediu prin
diferenţiere funcţională şi diviziunea muncii.
3. Dezvoltarea privită ca o adaptare permanentă a unei comunităţi
aflate în echilibru dinamic cu mediul.
4. Înţelegerea sistemelor sociale ca forme de organizare compuse din
straturi, relaţii de proprietate, stat, împreună cu reglementările specifice
privind producţia şi reproducţia.
5. Dezvoltarea socială ca proces complex, integrând relaţiile socio-
spaţiale şi dominat de procesul de acumulare a capitalului.
6. Conservarea autonomiei organizaţionale şi a diversităţii
ecosistemelor urbane.
Ecologia urbană este definită ca fiind studiul biologic şi ecologic al
suprafeţelor cu mare densitate a populaţiei, cu scopul de a evalua
sustenabilitatea lor. În acest sens, în concepţia unuia dintre fondatorii
ecologiei, E. P. Odum (1983), ecologia urbană reprezintă aplicarea
instrumentelor ecologiei, folosite pentru studiul ecosistemelor naturale, pe
suprafeţele urbane; suprafeţele urbane deci sunt considerate ca ecosisteme
artificiale, care au elemente în comun cu ecosistemele naturale [Bianca
2010].
Unul dintre obiectivele ecologiei urbane este acela al construcţiei
după modelul landscape ecology (ecologia peisajului) a oraşelor verzi sau
efectuarea de proiecte urbanistice care să fie capabile să satisfacă condiţiile

159
de sustenabilitate sau cel puţin să introducă pe suprafeţele urbane factori de
sustenabilitate, pentru a face mai puţin nesustenabilă dezvoltarea urbană sau
procesele suprafeţelor urbane. Acest ultim obiectiv se loveşte de două limite
[Bianca 2010]:

- posibilitatea unei profunde transformări a suprafeţelor marilor

oraşe: dacă ne gândim la limitele transformării suprafeţelor urbane ca, de
exemplu, cele din Hong Kong, Sao Paolo, Ciudad de México sau din Cairo;

- dificultatea de realizare a unor suprafeţe cu dezvoltare durabilă în

interiorul proceselor de globalizare, care, din modul în care se constituie
astăzi, sunt de natură nesustenabilă şi aflată în conflict cu procesele
bioeconomice.
Aceste limite nu derivă atât din variabile subiective sau politice, cât
din macrolegile economice, pe de o parte, şi din exigenţele unei populaţii tot
mai numeroase, care se adaptează standardelor din oraşele occidentale, pe de
altă parte. Realizarea de oraşe verzi este de actualitate, dar pe scară redusă şi
într-un număr mai limitat de cazuri, pentru care se prezintă ca o variabilă,
influenţând sistemul global atât de puţin încât nu-l modifică aproape în
niciun fel. O astfel de sustenabilitate, pe care o numim localizată, este dificil
de a fi realizată sau nu are nicio influenţă dacă nu este sprijinită de o evoluţie
a proceselor de sustenabilitate la nivel global. În acest caz, nu se pot aplica
formulările teoretice ale complexităţii şi ale emergenţei, pentru care un
ansamblu de procese individuale şi limitate poate face loc unui proces
holistic;. C alte cuvinte, mici procese sustenabile ca, de exemplu, urbanizări
sustenabile, nu generează un process global sustenabil. Este vorba de limite
şi de dificultăţi inerente globalizării [Bianca 2010].

160
 4.6. Ecosistemul urban

4.6.1. Concepte şi definiţii ale ecosistemului urban

Conceptul de ecosistem urban

Oraşul este considerat un sistem în sensul definit de teoria generală a
sistemelor şi, în particular, este considerat un ecosistem artificial.
Teoria generală a sistemelor a fost formulată de Ludwig von
Bertalanffy în lucrarea „Theoretische Biologie”, apărută în anul 1932
[Botnariuc şi Vădineanu 1982 citaţi de Iordache şi Borza 2014]. Teoria
sistemică formulată de Bertalanffy şi dezvoltată apoi în numeroase variante
fundamentează postulatul potrivit căruia întreaga materie este organizată în
sisteme legate prin relaţii de interdependenţă.
Comparativ cu ecosistemele naturale, cele artificiale, în acest caz
oraşele, sunt sisteme deschise, ale căror procese energetice se amplifică pe
teritoriul unde acestea sunt amplasate. Din această cauză, acestea nu
reprezintă adevărate ecosisteme. Urmărind definiţia lui E.P. Odum (1983), se
poate spune că oraşele sunt ecosisteme deschise, în sensul indicat mai sus,
incomplete şi heterotrofe, deoarece depind de mari suprafeţe limitrofe pentru
mâncare, apă şi alte resurse non-alimentare. Putem adăuga la cele spuse că
ecosistemele artificiale sunt sisteme termodinamice, pentru care, după cel de-
al doilea principiu al termodinamicii, putem calcula entropia, deci ordinea şi
dezordinea acestora, şi astfel capacitatea lor de a se menţine în timp. Astfel de
sisteme sunt şi sistemele disipative sau care nu sunt în echilibru [Prigogine şi
Stengers 1977], şi pot exista atât timp cât produc energie şi rămân în
interacţiune cu mediul extern. În acest sens, acestea reprezintă subiecte ale
proceselor ireversibile sau ale fenomenelor de instabilitate [Bianca 2010].

161
 Obiectele de cercetare ale ecologiei sunt mediile naturale, care
posedă anumite trăsături specifice datorită cărora le considerăm sisteme,
adică ansambluri de elemente vii şi nevii, care operează ca un întreg (de aici
noţiunea de ecosistem); apare astfel întrebarea dacă suprafeţele urbane
reprezintă un ansamblu de acest tip; oraşele pot fi considerate numai parţial
ca sisteme şi ecosisteme, deoarece nu se poate spune că operează în mod
holistic, cum este cazul componentelor unui lac; altfel spus, după cum a
observat şi E.P. Odum, oraşele sunt sisteme heterotrofe, consumatoare de
energie care nu e prezentă în ele şi nici pe teritoriul pe care se găsesc, ci
provine din alte zone. Astfel, analizele de ecologie urbană nu pot fi
considerate ca similare celor de ecologie, dacă ne referim la ecosisteme.
Aceasta nu înseamnă că nu au nicio valoare, ele pot ajuta la optimizarea
proceselor termodinamice, făcând uneori aceste sisteme urbane mai uşor de
susţinut. Dar este vorba numai de intervenţii în care sustenabilitatea este
considerată ca infinitul spre care tinde o limită, în sensul matematic al
acestor termeni. În plus, s-a precizat clar că, în cazul analizelor de
ecosisteme, este importantă analiza nu doar a rezultatelor proceselor
implicate, ci şi a elementelor vii din care acestea se compun; în acest sens,
modelele de ecologie urbană par de multe ori abstracte, deoarece nu iau în
consideraţie în mod riguros prezenţa elementelor vii care se găsesc în
interior, în acest caz aflându-se evident fiinţele umane [Bianca 2010].
Oraşul trebuie gândit ca un ecosistem, conform unui model holist de
dezvoltare durabilă.
Pentru realizarea unui astfel de model trebuie să utilizeze următoarele
criterii [Petrişor şi colab. 1997]:

- baza teoretică a ecologiei sistemice;

- stadiul actual al cunoaşterii în domeniu;

162
 - cadrul economic;

- cadrul juridic;

- participarea publicului, a oamenilor de ştiinţă şi a politicului.

De asemenea, se impune respectarea următoarelor principii [Petrişor
şi colab. 1997]:

- principiul celor trei “R”: reciclare, refolosire, recondiţionare;

- recunoaşterea importanţei şi îmbunătăţirea calităţii mediului;

- refacerea/protejarea sistemelor ecologice rămase în regim natural;

- minimalizarea consumului de resurse neregenerabile;

- folosirea output-urilor unor procese ca input-uri în altele;

- minimalizarea producerii de deşeuri şi reducerea poluării;

- relaţionarea dintre factorii responsabili pentru a crea

interdependenţe constructive şi benefice;

- folosirea experienţei acumulate ca bază pentru activităţile viitoare;

- evaluarea riscurilor şi protecţia contra lor.

Considerarea oraşului ca ecosistem nu reprezintă o viziune
generalizată în rândul oamenilor de ştiinţă. Această viziune reprezintă de
cele mai multe ori punctul de vedere al cercetătorilor americani, în timp ce
europenii tind să o respingă. Un punct de vedere ia în calcul doar anumite
părţi din teritoriul urban care pot fi considerate ecosisteme, rezultând astfel o
concepţie de tip “mozaic”.
În Europa, studiul ecosistemelor şi în special al habitatelor naturale se
face într-o abordare unitară propusă de CORINE (Coordination of
Information on the Environment), un program european iniţiat în 1985 de
către Comisia Europeană, având ca scop sistematizarea informaţiei
referitoare la mediul Uniunii Europene pentru indicatori precum aerul, apa,

163
suprafeţele de teren, biotopuri, eroziune costală ş.a., şi care din 1994 a fost
integrat în programul său de lucru de către Agenţia Europeană de Mediu.
CORINE include şi specificaţii referitoare la teritoriile urbane sau părţi ale
acestora [Petrişor şi colab. 1997].
Aceste trei tipuri de viziune aspra oraşului ca ecosistem a determinat
conturarea a trei tipuri de ecosisteme urbane [Petrişor şi colab. 1997]:

- tehnologic: în care ecosistemul natural a fost înlocuit în totalitate

de elemente antropogenice;

- grădinăresc: în cadrul căruia există elemente naturale, dar care nu

pot funcţiona decât în contextul intervenţiei continue a omului;

- ecologic: în care există elemente naturale şi acestea funcţionează

în mod natural.
Abordarea oraşului ca ecosistem nu trebuie însă separată de contextul
general, în care diferitele tipuri de aşezări umane sunt abordate ca sisteme
ecologice de diferite niveluri, iar acest lucru presupune o abordare
integralistă conform următoarelor principii [Petrişor şi colab. 1997]:
1. O localitate (aşezare) umană trebuie înţeleasă şi analizată
împreună cu teritoriul căreia îi aparţine;
2. O localitate (aşezare) umană reprezintă expresia întregii sale
istorii, prezentul fiind doar o verigă de legătură între trecut şi viitor.
Cele două principii delimitează de fapt cele două coordonate –
spaţială şi temporală – ale aşezării umane privite ca un sistem autoreglabil şi
caracterizată prin evoluţie. Comparativ cu sistemele ecologice naturale
privite ca sisteme-suport ale vieţii de pe Terra, aşezările umane, în general,
reprezintă o parte a suportului vieţii pentru specia umană sau, altfel spus,
suportul vieţii economice, sociale şi culturale [Petrişor şi colab. 1997].

164
 Sintetizând, aşezarea umană este înţeleasă astfel [Petrişor şi colab.
1997]:

- ca sistem complex şi integrator;

- ca unitate organică autoreglabilă care evoluează conform unui

“cod genetic” propriu;

- ca sistem creator de valori materiale şi spirituale;

- ca structură semi-autonomă ce stabileşte raporturi metabolice cu

sistemele superioare şi inferioare;

- ca factor concurenţial faţă de sistemele similare;

- ca element modelator al destinului biologic, social şi spiritual al

speciei umane.
Abordarea sistemului socio-economic uman ca un sistem ecologic şi,
în particular, a oraşului ca ecosistem, reprezintă obiectul de studiu al
ecologiei urbane, ramură aparte a ecologiei.
În ecologie, delimitarea spatială a unui sistem prezintă o importanţă
deosebită. Stabilirea limitelor devine o problemă de scală mai ales în cazul
ecosistemelor terestre. În această zonă de incertitudine se plasează şi
tentativa de a plasa ecosistemul urban pe unul dintre cele trei niveluri
reprezentate de ecosistem, complex de ecosisteme şi ecosferă. Deşi termenul
de „ecosistem urban” implică poziţionarea pe primul nivel ierarhic,
complexitatea nişelor şi a habitatelor, diversitatea zonelor funcţionale
urbane, dar şi prezenţa în cazul oraşelor mari a lacurilor mai mult sau mai
puţin artificiale şi a râurilor care le traversează, conduc la ipoteza că
aşezările urbane, în special cele de talie medie sau mare, şi în mod sigur cele
de tip megalopolis pot fi plasate pe nivelul ierarhic al complexelor de
ecosisteme locale [Petrişor 2010].

165
 Un ecosistem (sistem ecologic) este reprezentat de o componentă
lipsită de viaţă (abiotică), mai exact ansamblul factorilor geologici,
geografici, climatici etc., care prezintă fluctuaţii regulate (cu caracter de
regim) – factori de mediu (FM) şi/sau fluctuaţii mari (determinate de
evenimente geologice şi/sau cosmice, dar şi de om) – factori de comandă
(FC), şi o componentă vie (biotică) reprezentată de totalitatea speciilor
vegetale şi animale plus relaţiile care se stabilesc între elementele fiecărei
componente şi între cele două componente şi care fac ca acestea să formeze
un tot unitar [Petrişor 2003]. Structura sistemelor ecologice este reprezentată
schematic în figura 4.5.

Figura 4.5. Structura sistemelor ecologice [Petrişor 2010]

166
 Sistemele ecologice (ecosistemele) formează, în funcţie de scara de
timp şi de spaţiu care determină şi complexitatea lor, o ierarhie (figura 4.6.)
ce integrează sistemele biologice de rang superior speciei. În cazul
complexelor de ecosisteme, componenta biotică este reprezentată de un
complex de biocenoze sau de un biom, iar cea abiotică de unităţi
hidrogeomorfologice (bazine hidrogeografice, complexe deltaice sau estuare,
mări, oceane etc.). În cazul ecosferei, componenta biotică este biosfera, iar
componenta abiotică, numită toposferă, include geosferele terestre:
atmosfera, hidrosfera, litosfera [Petrişor 2008 p. 15; Vădineanu 1998 pp. 34-
35; Vădineanu 2004 pp. 29-30]. De asemenea, sunt incluse antroposfera şi
componenta acesteia, tehnosfera [Petrişor 2008 p. 18].

Figura 4.6. Ierarhia integratoare a sistemelor ecologice [Petrişor 2010]

În cadrul acestei ierarhii, sistemele ecologice dominate de specia

umană (ecosisteme urbane şi rurale, agroecosisteme, sisteme agro-
industriale, reţeaua de transport) [Petrişor 2008 p. 40] se întrepătrund
structural şi funcţional cu cele naturale. În plan funcţional, ecosistemele
dominate de om sunt paraziţi ai celor naturale, strict dependente de importul
masiv şi continuu de energie şi de materii prime din sistemele naturale
[Vădineanu 1998 p. 123] [Petrişor 2010].

167
 Definiţii ale ecosistemului urban
Trei dintre cele mai reprezentative definiţii ale ecositemului urban
sunt prezentate în cele ce urmează:
Ecosistemul urban este reprezentat de către aglomeraţiile umane
fixate în jurul unor clădiri, instituţii şi relaţii care permit vieţuirea şi
tranzitarea unui bogat flux energetic, formând un mozaic heterogen, cu
răspândiri şi densităţi variabile, supuse unor interacţiuni reciproce, în care
majoritatea transformărilor de materie, energie şi informaţie este realizată
de om [Gâştescu P. 1998 citat de Sufaru 2009].
Aşezările urbane reprezintă “grupări de locuinţe şi de oameni care îşi
desfăşoară activitatea pe un anumit teritoriu, fiind o sinteză şi o sumă a
condiţiilor de trai ce reflectă viaţa oamenilor” [Mac 2003 citat de Sufaru 2009].
Aşezarea urbană este percepută şi ca un ecosistem complex, creat de
om, prin transformarea materiilor prime, a energiei şi a informaţiei, în
dezvoltarea viabilă a comunităţii umane [Marineanu 2007 citat de Sufaru 2009].

4.6.2. Structura ecosistemului urban

Considerarea oraşului ca ecosistem presupune identificarea structurii

şi funcţiilor ecosistemului urban, cele două componente fiind strâns
interdependente şi inseparabile, iar studierea separată a lor se face doar în
scop didactic, pentru a fi înţelese mai uşor.
Cele trei componente constitutive ale ecosistemului urban sunt
[Petrişor şi colab. 1997]:

- biotopul urban;

- biocenozele urbane;

- elementele socio-economice ale oraşelor.

168
 Aceste elemente nu pot fi clar delimitate. Spre exemplu, structurile
spaţiale ale oraşului sunt structuri funcţionale care aparţin sistemului socio-
economic, dar în accepţiune biologică pot fi considerate elemente ale
biotopului pentru diferite biocenoze [Petrişor şi colab. 1997].
Structura ecosistemului urban este simbolizată în figura 4.7.
Reprezentarea particularizează elementele structurale noi, induse de prezenţa
omului şi de necesităţile acestuia, şi modul în care acestea se întrepatrund cu
cele naturale [Petrişor 2010].

Figura 4.7. Structura ecosistemului urban [Sârbu 1999 p. 314 citat de Petrişor 2010]

4.6.2.1. Componenta abiotică (biotopul)

Biotopul urban reprezintă rezultatul acţiunii modelatoare a omului
asupra biotopului natural, desfăşurată în decursul unui îndelungat proces
istoric, spre folosul său. Ca şi în cazul ecosistemelor naturale, se poate vorbi
despre elemente staţionare ale biotopului urban, dar şi despre elementele
induse de către societatea umană (elementele antropogenice) [Petrişor şi
colab. 1997].

169
 1. Elementele staţionare ale biotopului
a. Elementele geografice: joacă un rol esenţial cel puţin în apariţia şi
dezvoltarea oraşelor. Relieful, reţeaua hidrografică şi clima alcătuiesc nu
numai un ansamblu de condiţii restrictive sau favorabile dinamicii oraşelor,
dar, ca şi în cazul ecosistemelor naturale, constituie şi cadrul general al
manifestării ecosistemelor. Acestea sunt trăsăturile de bază ale elementelor
staţionare, care suferă nuanţări şi diferenţieri în funcţie de aspectele concrete
ale dezvoltării urbanistice, cum ar fi densităţile de ocupare şi de locuire a
terenului, amplasarea diferitelor zone funcţionale ale localităţii, textura
ţesutului urban, dezvoltarea reţelei de circulaţie etc., care la rândul lor
modifică în mod semnificativ cadrul de manifestare a ecosistemului urban
[Petrişor şi colab. 1997]. În acest sens este semnificativă modificarea unor
parametri climatici specifici ecosistemului urban în raport cu cei din
teritoriul înconjurător [Petrişor 2008 p. 47 citat de Petrişor 2010]:
- fenomene de condensare mai accentuate;
- poluare gazoasă de câteva ori mai mare;
- radiaţie solară mai redusă sub toate aspectele sale: radiaţie globală,
radiaţii ultraviolete (vara şi iarna), durata strălucirii;
- temperatura atmosferei mai ridicată (media anuală şi din zilele
senine);
- viteza vântului, exprimată în medie anuală, mai mică, dar mai
mare în ceea ce priveşte mişcările lente ale aerului;
- umiditatea relativă mai mică (vara şi iarna);
- nebulozitatea generală mai mare, la fel ca şi fenomenele de ceaţă
(iarna şi vara);
- precipitaţii mai multe în ceea ce priveşte cantitatea totală de apă,
ca şi precipitaţiile sub 5 mm, dar căderile de zăpadă mai reduse.

170
 Aportul imens de energie secundară în teritoriul oraşului (care poate
ajunge la peste 400% faţă de energia solară radiantă pe aria urbană
considerată), ca şi gradul mare de ocupare a terenului de către clădiri şi străzi
(cu o inerţie termică mai mare decât cea a solului sau a apei), conduc la un
ecart (diferenţă) de temperatură diurn sau nocturn mult mai scăzut şi, în
general, la o creştere semnificativă a temperaturii. Din acest punct de vedere,
oraşele se constituie în aşa-zise „insule termice”, cu urmări importante
asupra climatului local. Datorită prezenţei vegetaţiei într-o mai mică măsură
în oraşe decât în restul teritoriului, efectul evapotranspiraţiei este mult redus,
fenomen care de asemenea favorizează creşterea temperaturii. Specifică
ariilor urbane este şi prezenţa nucleelor de condensare (rezultat al poluării),
fapt ce conduce la o creştere semnificativă a cantităţii totale de precipitaţii.
Mişcările atmosferei sunt influenţate atât la nivelul întregii localităţi,
dinamica generală a aerului fiind modificată de neregularităţile generate de
cadrul construit şi de temperatura crescută în zona urbană, cât şi la nivel
local, unde diferite tipuri de ţesut urban prezintă caractere specifice în ceea
ce priveşte acest aspect [Petrişor şi colab. 1997].
b. Elementele hidro-geologice. Conformarea structurilor geologice
majore şi a celor locale influenţează în mod decisiv relieful şi reţeaua
hidrografică, precum şi reţeaua apelor freatice. Spre deosebire de
ecosistemele naturale, care şi din acest punct de vedere constituie expresii ale
adaptării vieţii la condiţiile biotopului, aşezările umane sunt puternic
influenţate de capacitatea de suport a structurilor construite (clădiri de locuit
şi industriale, reţele edilitare şi de transport), mai exact de rezistenţa de
fundare şi gradul seismic, aspecte care generează dezvoltări spaţiale
diferenţiate [Petrişor şi colab. 1997].
c. Elementele pedologice: se concretizează în oferta biologică a
edafotopului, în strânsă corelaţie cu formele de viaţă existente în teritoriul

171
considerat, în special cu fitocenozele. Solul constituie spaţiul de viaţă şi
sursa de nutrienţi pentru plante şi animale, precum şi un filtru al apei din
precipitaţii în procesul de formare a apelor freatice. Dacă în cazul
ecosistemelor naturale crearea solului şi evoluţia sa sunt supuse unor legi
care acţionează în perioade îndelungate de timp, în biotopul urban au loc cel
mai adesea schimbări dramatice ca urmare a activităţilor de construcţii care,
pe lângă deplasările de sol impuse de procedeele tehnice de realizare a
construcţiilor, produc şi distrugerea unor parametri fizici ai solului (în
special porozitatea acestuia), precum şi modificări ale gradului de umiditate
a acestuia. Ca urmare directă a poluării intense în ariile urbane şi a folosirii
diferitelor substanţe chimice, se produc şi modificări din punct de vedere
chimic, manifestate în primul rând printr-o creştere a alcalinităţii. Nu în
ultimul rând, transformările arătate distrug habitatul organismelor edafice,
fenomen care se alătură reducerii fitocenozelor, rezultând astfel modificări în
biochimia solului şi evoluţia acestuia [Petrişor 2008 p. 48].
În concluzie, ecosistemele urbane se caracterizează prin următoarele
aspecte:

- densitate populaţională mare;

- contact redus cu mediul natural;

- mari consumatoare de resurse (oraşele ocupă aproximativ 3% din

suprafaţa uscatului dar consumă aproximativ 75% din resursele globale)
[294];

- dependente energetic de energia produsă artificial (în centralele

electrice, de termoficare, nucleare etc.);

- au producţie industrială;

- sursa de hrană provine din agroecosistemele limitrofe sau de la

distanţă, ca rezultat al industriei alimentare;

172
 - aprovizionarea cu apă se face prin sisteme special amenajate, la fel
şi evacuarea apelor uzate provenite din diferitele sectoare de activitate;

- sunt mari generatoare de deşeuri (oraşele produc circa 50% din

deşeurile globale) [294] şi poluante ale factorilor de mediu, fiind dotate cu
spaţii de depozitare a deşeurilor, cu sisteme de epurare a apelor uzate;

- sunt dominate de intervenţia speciei umane care asigură controlul

şi reglarea acestor ecosisteme;

- oportunităţi mai multe pentru locuri de muncă, dar şi

competiţie mare;

- congestionarea spaţiului de locuit şi multe zonelor de tip cartier;

- acces la educaţie şi cultură;

- acces la servicii pentru sănătate;

- numeroase surse de divertisment;

- rate mari de infracţionalitate, de şomaj şi de stres.

2. Elementele antropogene ale biotopului

În categoria elementelor antropogene ale biotopului intră:
a. Elemente generate de structurile urbane. Aşezarea umană
reprezintă şi prin expresia sa spaţial-funcţională o entitate complet diferită
sub aspectul biotopului faţă de ecosistemele naturale. Zonele funcţionale
urbane puternic antropizate, în special cele industriale, comerciale şi de
afaceri, şi în mică măsură cele rezidenţiale, de învăţământ sau de agrement,
prezintă modificări spaţiale specifice, orientate spre îndeplinirea scopurilor
pentru care au fost realizate. Omul se află într-un raport complex cu
structurile urbane, raport ce poate fi privit din punctul de vedere al
necesităţilor umane [Petrişor şi colab. 1997]:

173
 - necesităţi de natură biologică;
- necesităţi de natură economică;
- necesităţi legate de organizarea socio-economică.
b. Elemente generate de activităţile umane: aici sunt incluse
diferitele tipuri de poluare ca rezultat direct sau indirect al activităţilor
umane şi care pot constitui pericol pentru însăşi viaţa umană, dar şi pentru
celelalte vieţuitoare: poluarea (fizică, chimică etc.) factorilor de mediu apă,
aer, sol etc.

4.6.2.2. Componenta biotică (biocenoza)

Reprezentarea componentei biotice în ecosistemele urbane este
rezultatul întrepătrunderii elementelor naturale cu cele umane. Organismele
vii la nivelul aşezărilor umane aparţin următoarelor categorii [Petrişor 2007
citat de Petrişor 2010]:
- specii care „ocolesc” regiunile urbane – hemerofobe;
- specii „indiferente” faţă de prezenţa omului – hemerodiafore;
- specii „însoţitoare” ale urbanizării: – hemerofile;
– sinantrope (antropofile).
Deoarece pentru lucrarea de faţă ultima categorie prezintă importanţă
aparte, aceasta va fi detaliată în cele ce urmează pe cele două categorii:
fitocenoze şi zoocenoze.
Speciile care însoţesc omul şi activităţile sale, localizându-se în
apropierea aşezărilor umane, poartă numele de sinantrope (syn = împreună,
anthropos = om, limba greacă) sau antropofile [Manea2008].
În opinia profesorului universitar Andrei Munteanu, fenomenul de
sinantropie prezintă un criteriu de bază ce determină vulnerabilitatea și
capacitatea de adaptare a speciilor de animale la schimbările mediului
ambiant, la noile condiții de climă [273].

174
 1. Fitocenozele urbane

Plantele dintr-un anumit teritoriu a căror prezenţă se datoreşte

introducerii, intenţionate sau întâmplătoare (accidentale) ca rezultat al activităţii
omului, se numesc adventive, sinantropice, venetice, importate, introduse sau
antropofite şi convieţuiesc alături de speciile indigene [Dihoru 2004].
Termenul „adventiv” necesită o lămurire pentru a putea fi utilizat
corect: acest termen este utilizat eronat pentru organele care apar în locuri
netipice, fiind confundat cu „adventitiv” (de exemplu, rădăcini adventitive)
[Dihoru 2004].
Plantele adventive (sinantropice) cresc obişnuit în habitate
antropogene (câmpuri cultivate şi/sau arii ruderale). Aceste plante pot fi
[Dihoru 2004]:
- accidentale: adică pot prospera şi chiar se reproduc într-o anumită
arie, dar nu formează populaţii de înlocuire, ci provin sezonier din
reintroduceri;
- naturalizate: adică produc populaţii care pot să dureze mai mult de
un ciclu de viaţă, fără intervenţia directă a omului sau chiar contra
intervenţiei omului, fără să invadeze totdeauna alte ecositeme. O parte dintre
acestea din urmă devin însă invazive.

Clasificarea plantelor adventive (sinantropice) diferă de la autor la

autor.
• După habitat, plantele adventive (sinantrope) pot fi [Manea 2008]:
- Segetale (segetes = semănătură, ogor, limba latină) – sunt plante
buruieni care populează culturile de câmp;
- Ruderale (ruderalis = rocă spartă, ruină, moloz) – buruieni întâlnite
în grădini, pe marginea drumurilor, în curţile caselor, printre ruine.

175
 • Cea mai simplă clasificare taxonomică din ultimele decenii aparţine
lui J. Kornaś (1978) [Dihoru 2004]:

I. Apophyta: reprezintă speciile indigene (native, băştinaşe, aborigene),

care cresc în habitate antropogene, cum ar fi Urtica dioica L. (urzica),
Chamerion angustifolium L. (zburătoare), Stellaria media L. (rocoina).
II. Antropophyta: specii introduse din flore îndepărtate (venetice,
importate), care se subîmpart după perioada introducerii în:
A. Archaeophyta - sunt cele care au imigrat până la sfârşitul
secolului al XV-lea;
B. Kenophyta - sunt cele care au fost introduse după secolul al
XV-lea, până în zilele noastre (Neophyta, după
alţii). Acestea se divid după felul stabilizarii în:
1. Plante bine stabilizate în flora locală:
a. Agryophyta - plante instalate în comunităţi naturale sau
seminaturale (Neophyta, după alţi autori):
- Holoagriophyta: plante stabilizate în
comunităţi naturale de
plante;
- Hemiagriophyta: plante stabilizate în
comunităţi
seminaturale de
plante;
b. Epoecophyta - plante instalate numai în habitate
antropogene (ogoare cultivate şi/sau
terenuri ruderale);
2. Plante nestabilizate permanent:
c. Ephemerophyta - plante introduse temporar din regiuni
îndepărtate;
d. Ergasiophygophyta - plante scăpate din cultură şi care
sunt incapabile să persiste spontan.

176
 • A doua clasificare este ceva mai veche [Holub şi Jirásek 1967], dar
luată recent în consideraţie (Pyšek & al. 2002). Se are în vedere mai întâi
modul cum au fost introduse [Dihoru 2004]:
I. Hemerophytes: plante introduse deliberat (conştient):
1. Ergasiophytes - plante păstrate numai în cultură;
2. Ergasiophygophytes - plante păstrate în cultură şi ocazional
scăpate;
3. Ergasiolipophytes - plante cultivate cândva şi acum se găsesc în
teritoriul respectiv, fără să necesite
intervenţia omului;
II. Xenophytes: plante introduse neintenţionat (în mod accidental,
inconştient):
1. Archaeophytes - plante introduse accidental înainte de secolul al
XV-lea;
2. Neophytes - plante introduse accidental după secolul al XV-lea:
a. Ephemerophytes - plante care se găsesc temporar în habitate
antropogene;
b. Epecophytes - plante care sunt stabilizate în habitate
antropogene, unele putând deveni invazive;
c. Neoindigenophytes - plante care sunt stabilizate în regiune, în
habitate antropogene, de unde pot
pătrunde şi în habitate naturale,
naturalizate sau invazive.

Exemple de plante sinantropice şi invazive din flora României

[Dihoru 2004]: Acer negundo L. (arţar american), Amorpha fruticosa L.
(salcâm pitic), Fraxinus pennsylvanica Marshall (frasin american), Ambrosia
artemisiifolia L. (ambrozie), Cirsium arvense L. (pălămidă), Conium

177
maculatum L. (cucută), Conyza canadensis L. (bătrâniş), Galinsoga
parviflora Cav. (busuioacă, bosioacă), Lactuca serriola L. (tâlhărea),
Phytolacca americana L. (cârmâz), Polygonum aviculare L. (troscot),
Pteridium aquilinum L. (ferigă de câmp), Rumex alpinus L. (ştevia stânelor),
Sambucus ebulus L. (boz, boziu), Urtica dioica L. (urzică), Xanthium
italicum Moretti (cornişor), Amaranthus retroflexus L. (ştir), Arctium lappa
L. (brusture), Chenopodium album L. (lobodă), Daucus carota L. (morcov
sălbatic), Galium aparine L. (turiţă), Lolium perenne L. (zâzanie), Plantago
major L. (pătlagină), Rubus caesius L. (mur), Veronica hederifolia L.
(şopârliţă, doritoare).
De obicei, asociaţiile de plante sunt supuse pe teritoriul oraşului
puternicei acţiuni modelatoare a omului, dar studiul succesiunii în ariile
urbane a arătat că se pot dezvolta fitocenoze mai complexe şi la acest nivel,
indiferent de mărimea teritoriului pe care se găsesc. Dezvoltarea oraşului a
presupus, în cea mai mare măsură, distrugerea ecosistemului iniţial şi
înlocuirea aproape completă a vegetaţiei originale. Schimbările pedologice
au influenţat aproape decisiv restrângerea ariilor de răspândire în oraş a unor
specii de pante şi, din cauza presiunii antropogene, chiar specii relicte (specii
de plante sau de animale care au supravieţuit dispariţiei unei faune sau a unei
flore în decursul timpurilor geologice) au suferit modificări puternice în ceea
ce priveşte prezenţa lor. În general, se consideră că vegetaţia actuală din
oraşe este reflectarea interacţiunii dintre influenţele umane şi succesiunea
naturală [Petrişor şi colab. 1997].
Spaţiile verzi reprezintă pe teritoriul oraşului habitatul natural cel mai
frecvent şi, din punctul de vedere al structurii urbane, au un puternic caracter
funcţional. Acestea prezintă diferenţe majore faţă de vegetaţia din afara
teritoriului puternic antropizat şi necesită explicarea modalităţilor prin care
unele specii sunt prezente şi se menţin pe teren, specii alese de om pentru

178
anumite considerente funcţionale. De obicei, prezenţa spaţiilor verzi plantate
în toate zonele oraşului este asociată factorului sanogen (reducerea poluării
în mod pasiv prin reţinerea particulelor solide în suspensie din atmosferă,
reducerea nivelului de zgomot, reducerea vitezei vântului, contribuţia la
menţinerea unui microclimat adecvat) şi celui psihogen (recreaţie,
comunicare cu natura, apartenenţa la o colectivitate, relaţia cu trecutul în
măsura în care vegetaţia poate fi un martor). Alte scopuri pot fi cele
didactice, ştiinţifice sau economice. Alegerea şi distribuţia speciilor de plante
diferă în funcţie de obiectivele urmărite şi de mărimea spaţiului propus
[Petrişor şi colab. 1997]. Un alt aspect deseori neglijat este realizarea
spaţiilor verzi ţinând cont şi de funcţia lor de habitat pentru diferite specii de
faună.
De obicei, viziunea asupra spaţiilor verzi este una antropocentrică.
J. O. Simonds (1967) considera despre spaţiile verzi că reprezintă
ambianţa în care tiparele de viaţă umană se corelează cu elemente naturale
sau artificiale ale acestora, ceea ce stimulează sentimentul trăirii sociale,
intelectuale, afective şi emoţionale [Petrişor şi colab. 1997].
Din punct de vedere structural se consideră că spaţiile verzi reprezintă
biocenoze artificiale, decorative, amenajate pe baze ştiinţifice. Din punct de
vedere funcţional, fiind constituite preponderent din vegetaţie lemnoasă,
îndeplinesc în general aceleaşi funcţii ca şi pădurile. Specificitatea lor face să
le crească funcţia recreativă, mai ales cea estetico-peisagistică, dar şi funcţia
igienică [Petrişor şi colab. 1997].
În ceea ce priveşte numărul de specii de plante sălbatice de pe
teritoriul oraşului, studiile au arătat că [Petrişor şi colab. 1997 p. 20 citaţi de
Petrişor 2010]:
- fluctuaţiile de prezenţă sunt foarte mari;
- speciile efemere sunt prezente în număr relativ mare;

179
 - sunt preponderente speciile neofite (răspândite în ultimele două
secole);
- circa un sfert din numărul total de specii de plante întâlnite în oraşe
sunt comune tuturor oraşelor (în special zonelor puternic antropizate, cum ar
fi centrele oraşelor).
O formă specială de prezenţă a vegetaţiei în oraşe o reprezintă
pădurile urbane, locuri unde pot fi studiate în detaliu evoluţia fitocenozelor
şi posibilităţile de reconstrucţie a ecosistemelor originare. Unele specii de
plante, în special lichenii, sunt indicatori ai poluării, iar studiul lor oferă date
relevante despre evoluţia în timp a calităţii condiţiilor de viaţă din oraşe.
Analiza globală a sistemelor de spaţii verzi din intravilanul localităţilor a
arătat că ariile acestora s-au redus progresiv, remarcându-se o „insularizare”
a acestora. Cel mai adesea, spaţiile verzi orăşeneşti nu alcătuiesc un sistem
omogen din punct de vedere spaţial. În teritoriu, acest fenomen este de
asemenea prezent, în sensul existenţei unor „insule” verzi, reprezentate de
parcuri şi păduri în mijlocul unor spaţii puternic antropizate reprezentate de
terenurile agricole [Petrişor şi colab. 1997].

2. Zoocenozele urbane

La nivelul oraşului, relaţiile trofice dintre speciile de animale

superioare sunt puternic simplificate, însă afirmaţia nu rămâne valabilă în
cazul populaţiilor organismelor inferioare (de exemplu, edafotopul poate
adăposti zoocenoze cu structuri relativ complexe). Zoocenozele urbane se
întâlnesc în special în zone verzi sau oglinzi de apă. În funcţie de mărimea
lor şi de poziţia faţă de alte zone funcţionale ale oraşului (în special cele

180
generatoare de poluare), zoocenozele au grade diferite de complexitate
[Petrişor şi colab. 1997].
Analiza speciilor de animale ce pot trăi în ariile urbane a scos în
evidenţă faptul că numărul speciilor de vertebrate este relativ mic [Petrişor
2008 citat de Petrişor 2010]. Numai şobolanul comun este practic întâlnit pe
tot Globul (la fel ca şi musca de casă dintre nevertebrate). Studiile de
specialitate realizate în 1976 de C. Kilpatrick au demonstrat că în ariile
puternic urbanizate numărul de specii de vertebrate, exceptând păsările, nu
depăşeşte zece, iar pe toată aria urbană, câteva zeci. Printre speciile mai bine
reprezentate se numără veveriţa, şoarecele, dihorul, ariciul, şopârla cenuşie şi
broasca râioasă comună. Câinii şi pisicile vagabonde se adaugă speciilor care
trăiesc în oraş. Reducerea numărului lor poate favoriza dezvoltarea speciilor
„sălbatice”. Datorită marii lor mobilităţi care le asigură locurile de cuibărit
precum şi teritoriul pentru vânătoare, la distanţe mari unele faţă de altele,
păsările reprezintă o categorie deosebită. Teritoriile puternic antropizate sunt,
de obicei, locuite de păsări al căror peisaj originar era reprezentat de stânci
(porumbei, stăncuţe). Speciile de preerie (vrabia) s-au adaptat foarte bine
condiţiilor de viaţă din oraşe. Din punctul de vedere al hranei, conform lui
J.T. Emlen (1974), consumatorii de seminţe reprezintă peste 90% din
numărul total de păsări din oraşe. Numărul de specii de păsări variază
semnificativ în raport cu poziţia ariei studiate, crescând de la câteva în
zonele centrale la câteva zeci la periferie. S-a observat că densitatea creşte de
asemenea în oraşe comparativ cu biotopurile originare, deoarece ariile
urbane oferă o mai mare varietate de terenuri de hrană şi absenţa duşmanilor
naturali. În plus, oraşul favorizează menţinerea proceselor omnivore. În ariile
periurbane există specii aflate în migraţie sau care iernează în aceste zone,

181
ceea ce arată importanţa acestor arii în studiul habitatelor naturale de pe
teritoriul oraşelor [Petrişor şi colab. 1997].
Nevertebratele sunt mai des reprezentate în oraşe de artropode (mai
ales de insecte), viermi paraziţi, a căror arie de răspândire a fost redusă
drastic odată cu antropizarea teritoriilor urbane, un caz deosebit fiind
reprezentat de nevertebratele adaptate în diferite grade la condiţiile artificiale
de viaţă: aşa-numitele specii eusinantropice. Alte aspecte sunt legate de
fenomenele de melanism. Zonele plantate rămân locul predilect pentru viaţa
celor mai multe insecte şi parţial pentru celelalte nevertebrate, chiar şi în
timpul iernii [Petrişor 2008 pp. 52-54 citat de Petrişor 2010]. Larvele
diferitor specii au un rol esenţial în circuitul nutrienţilor. În general,
nevertebratele îşi găsesc loc în oricare din zonele de pe teritoriul oraşelor,
reacţionând în mod caracteristic la presiunile generate de biotopurile urbane
[Petrişor şi colab. 1997].
Vieţuitoarele acvatice din oraşe sunt cele întâlnite în apele curgătoare,
bălţi şi lacuri. Cel mai des, dintre vertebrate, se întâlnesc peştii. Vieţuitoarele
acvatice, atât cele vertebrate cât şi cele nevertebrate, sunt sensibile la
modificările biotopului acvatic din oraşe, întrucât acest biotop este unul
modificat în scopul asigurării unor funcţii specifice urbanului, cum ar fi cele
estetice şi cele recreative [Petrişor şi colab. 1997].
În lucrarea sa La maison nichoir (Casa-Cuib), Jean-François Noblet
(1990) prezintă speciile de animale cu care omul îşi împarte locuinţa în zone
rurale sau urbane. Noblet acreditează ideea unei posibile coabitări
armonioase între om şi aceste vieţuitoare, în spiritul reconcilierii cu natura,
într-o casă descrisă de autor ca un fel de „arcă a lui Noe” [Petrişor şi colab.
1997].

182
 Introducerile de specii noi din raţiuni care vizează economicul sau
esteticul au modificat profund biocenozele, indiferent că sunt fito- sau
zoocenoze. De asemenea, poluarea, care este specifică oraşelor, determină
proliferarea anumitor specii, cum ar fi cele termofile sau cele care preferă
mediile eutrofizate.
În răspândirea şi menţinerea speciilor un rol important îl au
„coridoarele” seminaturale din vegetaţie [Petrişor şi colab. 1997].

4.6.3. Funcţionalitatea şi dinamica ecosistemului urban

Ecologia propune abordarea problemei mediului urban din

perspectiva unor puncte de vedere diverse, dar având un numitor comun –
abordarea sistemică. Din această perspectivă, aşezările urbane nu mai sunt
înţelese ca entităţi de sine stătătoare, ci devin componente ale ierarhiei
sistemelor organizate, plasându-se, în funcţie de scala spaţială, pe nivelul
ecosistemelor sau complexelor de ecosisteme. Soluţia problemelor de mediu,
izvorâte din acţiunea cu caracter structurator a comunităţilor urbane sub
influenţa unui model conceptual centrat pe nevoile acestora, o reprezintă
dezvoltarea durabilă, bazată pe integrarea şi echilibrul aspectelor economice,
sociale şi ecologice, şi materializată în profil teritorial printr-o structură
policentrică la diferite scări. În interiorul oraşelor, aceste ingerinţe conduc la
fenomene de regenerare urbană [Petrişor 2010].
Conceptul actual de “mediu înconjurător” are un caracter dinamic,
dinamica fiind un indicator al transformării societăţii care caută să cunoască,
să analizeze si să urmărească funcţionarea sistemelor în toată complexitatea
lor) (figura 4.8.) [Sufaru 2009].

183
 Figura 4.8. Schema funcţională a ecosistemului urban [Sufaru 2009]

Funcţionarea ecosistemelor urbane este guvernată de acţiunea unor

legităţi ecologice în teritoriul oraşelor [Petrişor 2008 p. 55 citat de Petrişor
2010]:
- Legea minimului (J. von Liebig, 1840) acţionează extrem de
drastic, dat fiind faptul că o serie de parametri esenţiali pentru viaţa multor
specii de plante şi de animale sunt reduşi la minimum şi chiar anulaţi,
acţionând concomitent şi ca factori limitativi.
- Legea toleranţei (V. Shelford, 1913) se manifestă în sensul
limitării intervalului optim dintre pragul inferior şi cel superior al factorilor
ce influenţează dezvoltarea unei specii.
- Legea lui Mitscherlich (1921), care explică diminuarea din ce în ce
mai accentuată a acţiunii factorilor favorabili asupra creşterii şi dezvoltării
unui organism, odată cu mărirea dozelor, este valabilă în analiza acţiunii
omului de a menţine anumite ecosisteme (spaţiile verzi) prin introducerea
unei cantităţi din ce în ce mai mari de energie.

184
 4.6.3.1. Circulaţia materiei şi energiei în ecosistemul urban
Ecosistemul natural este, de obicei, un sistem complet, adică
independent în ceea ce priveşte resursele şi funcţionarea (fiind dependent
doar de fluxul de energie radiantă solară, înglobată în sistem de către
producătorii primari). Spre deosebire de acesta, ecosistemul urban este un
sistem incomplet, în sensul că reducerea biodiversităţii nu poate asigura
specializarea componentelor sale. Consumatorii nu se pot organiza în cadrul
unor lanţuri trofice incomplete. Aceasta are drept consecinţă simplificarea
sau liniarizarea circuitelor materiei şi energiei. Din acest punct de vedere,
ecosistemele urbane pot fi caracterizate ca fiind tinere [Petrişor 2008 p. 55].
Diversitatea redusă face ca ecosistemele urbane să nu fie capabile de
producţie primară proprie [Petrişor 2010].
Din punct de vedere energetic, ecosistemele urbane sunt parazite ale
celor naturale, la care se cuplează în vederea absorbţiei resurselor sub toate
aspectele funcţionale. Fluxul de materie este preluat din sistemele naturale,
omul intervenind ca un consumator, adesea de vârf, în lanţurile trofice
[Petrişor şi Sârbu 2010]. Prelevarea energiei şi a resurselor se face prin
intermediul tehnologiilor dezvoltate de specia umană [Sârbu 2006 pp. 9-10]
(figura 4.9.). Sub aspect energetic, sistemele socio-economice (a se vedea p.
199) disipă energia naturală, pe care o introduc pe diferite căi (fertilizanţi,
pesticide, prelucrarea solului, îngrijirea spaţiilor verzi, hrană etc.), în cantităţi
ce depăşesc cu mult contribuţia producătorilor primari [Petrişor 2008 p. 55].
Cantitatea şi densitatea resurselor energetice antropice, în sensul energiei
manipulate de către sistemul socio-uman pentru menţinerea şi dezvoltarea
propriilor sub-sisteme, care au ca şi rezultat modificarea structurilor şi
funcţiunilor teritoriului, devin mult mai mari într-un teritoriu uman faţă de
teritoriile sistemelor naturale [Petrişor şi Sârbu 2010]. Mărirea cantităţii de
resurse/energie absorbită de sistemele antropice se realizează prin creşterea

185
complexităţii canalelor de absorbţie a resurselor de către societatea umană,
evidenţiind caracterul structurant al activităţilor umane asupra spaţiului
geografic [Sârbu 2006 pp. 9-10]. Modificarea circuitelor biogeochimice şi
reducerea biodiversităţii determină o scădere a stabilităţii sistemelor socio-
economice, a caror autoreglare devine astfel dependentă de intervenţiile
omului [Petrişor şi Sârbu 2010] [Petrişor 2010].

Figura 4.9. Cuplarea sistemului socio-economic uman la sistemele naturale

în vederea absorbţtiei resurselor [Sârbu 2006 p. 9 citat de Petrişor 2010]

Problemele legate de marile concentrări de energie şi materiale din

oraşe necesită restructurarea aşezărilor umane la nivel micro si macro, prin
transformări ale zonelor funcţionale urbane, printr-un atent management,
prin promovarea diversităţii sub toate aspectele sale: socială, urbanistică,
funcţională, tehnologică, culturală şi politică [Sufaru 2009].
Niciuna dintre sursele de energie disponibile în acest moment nu este
perfectă. Toate au efecte negative asupra mediului, doar că unele au un efect
mai mic decât altele şi ar putea face ca oraşele noastre să îşi micşoreze foarte
mult amprenta ecologică. Pentru a atinge un echilibru este util a se folosi

186
mai multe tipuri de energie şi, evident, economisirea acesteia. Amprenta
ecologică este o măsură care estimează numărul de planete Pământ
necesare pentru a susţine populaţia actuală la un anumit nivel de consum al
resurselor naturale [Druţă 2001]. Astăzi, amprenta totală a populaţiei
globului este de 1,5 Pământuri [285].
În prezentarea dinamicii ecosistemelor urbane trebuie luată în calcul
şi relaţia cu ecosistemele naturale, fiind în strânsă relaţie cu conceptele de
ecoenergie şi urbanizare. Ecoenergia primară desemnează energia iniţială
a unui sistem teritorial, înainte de intervenţia omului ca factor conştient în
structurile sale. În procesul de urbanizare (a se vedea p. 133; Anexa 1 p.
354), sistemele naturale devin antropizate, apoi antropice, concentrarea de
populaţie şi de activităţi economice determinând un consum diferenţiat al
resurselor, apreciate ca ecoenergii primare [Ianoş şi Humeau 2000 p. 52].
Evaluarea ecoenergiilor se face în raport cu aprecierea calitativă a nivelului
de degradare a geosistemelor iniţiale, iar gradul de antropizare este
proporţional în intensitate cu distribuţia ecoenergiilor primare, dar corelat în
mod invers cu aceasta, şi răspunzător de accentuarea complexităţii
geosistemelor [Ianoş şi Humeau 2000 p. 53] [Petrişor 2010].

4.6.3.2. Controlul şi autocontrolul în ecosistemele urbane

Cele trei grupe de elemente componente ale ecosistemului urban
(biotop, biocenoză, sistem socio-economic) sunt indisolubile şi
interdependente şi imposibil de delimitat în mod exact, astfel că mai degrabă
se poate discuta despre domenii de factori, legate nu doar prin legături
ecologice (figura 4.10.). În această accepţiune, se poate face precizarea că
atât subdimensionarea cât şi fragmentarea elementelor naturale, alături de
distribuţia neuniformă, precum şi simplificarea structurală însoţită de
eliminarea legăturilor funcţionale dintre ele, conduc, pe de o parte, la

187
pierderea capacităţii autoreglatoare (deci adaptative) şi, în ultimă instanţă, a
capacităţii de supravieţuire a populaţiilor vegetale şi animale de pe teritoriul
oraşului, iar pe de altă parte la creşterea dependenţei ecosistemelor în care
sunt integrate aceste populaţii de intervenţia omului, ca o consecinţă a
fenomenului descris anterior [Petrişor şi colab. 1997].

Figura 4.10. Factorii determinanţi în funcţionalitatea şi structura

ecosistemului urban [Sufaru 2009]

Este cert că ariile urbane nu sunt ecosustenabile, de aceea se pune

întrebarea care este azi funcţia lor şi dacă sunt într-adevăr habitate adecvate
pentru oameni. Chiar dacă şi astăzi oraşele sunt locuri de producţie
economică, ele apar drept inadecvate vieţii omeneşti. Cum s-a întâmplat
începând cu a doua revoluţie industrială, chiar şi astăzi oraşele servesc mai
mult necesităţilor producţiei pentru piaţă, decât necesităţilor oamenilor care
trăiesc în ele. Din această cauză, una dintre erorile ecologiei urbane (în sens
strict) este aceea de a considera oraşele ca structuri asupra cărora se poate
interveni, în loc de structuri care trebuie înlocuite. Totuşi, e adevărat că un
proces de substituire este, în acest moment, dificil de proiectat şi, din această
cauză, chiar în condiţiile limitării lor, proiectele de ecologie urbană au o

188
importanţă deosebită, pentru că pun în lumină faptul că oraşele actuale nu
sunt locuri adecvate pentru viaţa oamenilor, fiind structuri izvorâte prea
puţin din exigenţele vieţii omeneşti şi, în acest fel, fiind scăpate de sub orice
control. Oraşele, după unele opinii, nu sunt numai locuri inadecvate pentru
viaţa oamenilor, ci şi structuri care, prin complexitatea lor, au devenit
incontrolabile, sunt structuri care despart în cel mai înalt grad şi care
generează numeroase fenomene incontrolabile, cum ar fi delincvenţa. Cu
siguranţă, sunt organisme, care, scăpând de sub control, scapă de asemenea
şi unei dezvoltări sustenabile; insustenabilitatea lor este intrinsecă structurii
lor şi este deci inevitabilă. De altfel, oraşele-sistem influenţează în mod
profund viaţa oamenilor de pe planetă, ba chiar acţionează, cum se ştie, în
mod negativ, cu întregul aspect ecologic şi etologic al planetei: în alţi
termeni, sunt unul dintre factorii care acţionează mai mult în mod negativ
asupra ecosferei şi biosferei. Raţiunile acestei influenţe negative se bazează
pe caracterul de concentrare cu mare densitate, care, după cum se ştie, fie din
lumea fizicii, fie din lumea biologiei, duce, inevitabil, la fenomene entropice
de dezordine, separare şi dezintegrare a sistemului: sistemul suferă o
implozie datorită imposibilităţii autocontrolului. Câteva fenomene sunt
lămuritoare în acest sens: de exemplu, limita numărului de albine dintr-un
stup şi fuga reginei, raportul binecunoscut biologilor între numărul de
vieţuitoare dintr-un ecosistem şi producţia de resurse utile menţinerii
sistemului. În termeni strict fizici şi biofizici, raportul între cantitatea de
materie şi spaţiul care o conţine e fundamental pentru menţinerea sistemului.
Aşadar, se poate spune, în general, că raportul între procesele de densitate a
materiei şi spaţiu (relativ, în care acestea au loc) este fundamental nu numai
pentru menţinerea şi transformarea sistemelor dinamice deschise, ci şi
pentru o analiză a lor [Bianca 2010].

189
 4.6.3.3. Teorii sintetice asupra organizării şi dinamicii
ecosistemelor urbane
Teoria Gaia a fost elaborata de James Lovelock [Iordache şi Borza
2014]; potrivit acesteia, Geea/Gaia (nume dat planetei Pământ în mitologia
greacă), este „o entitate complexă care include biosfera, atmosfera, oceanele
şi solul de pe Terra; acest ansamblu este un sistem autoreglabil sau
cibernetic aflat în căutarea un mediu optim fizico-chimic necesar existenţei
vieţii pe această planetă” [Lovelock 1979 p. 11]. Pornind de la acestă teorie,
arheologul dr. Cerasella Crăciun (2008 p. 30) considera că oraşul este
asemănător unui organism viu, în acest context identificând, prin analogie cu
indivizii biologici, atât un metabolism care prin procese de asimilare şi
eliminare a produşilor toxici şi/sau inutilizabili asigură funcţionarea sa în
condiţii normale, cât şi disfuncţionalităţile acestuia, prin analogie cu
patologiile. Relaţiile dintre oraş şi teritoriul adiacent sunt studiate prin
prisma fenomenelor de interfaţă. În acest context, metabolismul urban poate
fi privit ca fiind o particularizare a celui social [Vădineanu 2004 p. 102].
Într-o altă lucrare, arheologul dr. Radu Radoslav şi colaboratorii săi, prin
analogie cu modelele biologice, considera că depăşirea crizei teritoriale
cauzate de abordarea pe principiile dezvoltării imobiliare este o creştere
organică, interpretată în sens economic ca fiind bazată pe propriile resurse şi
nu prin „cucerirea” altor teritorii sau prin imprumuturi [Radoslav şi colab.
2010 p. 12] [Petrişor 2010].
Potrivit teoriei sistemice, dinamica ecosistemelor urbane este
influenţată de comportarea subsistemelor, de relaţiile dintre diferitele
ecosisteme urbane şi de sistemul integrator – regiunea. În acest sens, trebuie
amintit că oraşele nu pot exista ca entităţi de sine stătătoare, ci sunt integrate
în reţele denumite sisteme socio-spaţiale [Botez şi Celac 1980], sisteme de
aşezări [Ianoş şi Humeau 2000 p. 34; Ianoş şi Heller 2006 p. 287] sau sisteme

190
teritoriale [Ianoş şi Humeau 2000 p. 21]. Ultimul termen pune accentul şi pe
existenţa unor subsisteme naturale în afara celor antropice. În reţeaua
(sistemul) de aşezări, relaţiile dintre ecosistemele urbane sunt analizate pe
baza unor analogii, formulându-se diferite modele: catastrofice (pornind de la
teoria francezului René Thom), de tip Lotka-Volterra (relaţia pradă-prădător,
model specific ecologiei populaţiilor; Alfred. J. Loka; Vito Volterra),
matematice (modelul americanului Jay W. Forrester, Ecuaţia-Master) sau
spaţiale, bazate pe teorii economice [Ianoş 2004 pp. 7-12]. Trebuie însă
subliniat că activităţile economice sunt principalele cauze ale proceselor
specifice regiunilor antropizate [Petrişor şi colab. 2010] [Petrişor 2010].
Conform principiului dezvoltării durabile, în ceea ce priveşte
raportul dintre structura unui sistem de aşezari şi perspectiva dezvoltării
durabile, problema se pune în strânsă legătură cu gruparea sau disiparea
impacturilor generate de presiunea asupra resurselor şi dispersia de poluanţi,
dar şi de consecintele economice şi sociale ale acestora. Experienţa
europeană a arătat că modelul spaţial optim este cel policentric. ESPON
(abreviere a European Spatial Planning Observation Network, asimilată în
România cu Reţeaua Europeană de Observare a Dezvoltării şi Coeziunii
Teritoriale) defineşte sistemul urban policentric (a se vedea Anexa 1 p. 346)
ca pe o „organizare spaţială a oraşelor caracterizată prin diviziunea
funcţională a muncii, integrare economică şi instituţională şi cooperare
politică” [259], şi bazată pe două tipuri de aspecte: morfologia teritoriului
(număr de aşezări umane, ierarhia şi distribuţia acestora) şi relaţiile (fluxuri
şi cooperari) dintre elementele (aşezările umane) prezente în teritoriu [259].
Se conturează astfel trei niveluri ale policentricităţii: macro – la scara
europeană, mezo – nivel regional şi micro – intraregional [260]. La acestea se
poate adauga şi un al patrulea nivel – nano, dacă se consideră prezenţa
centrelor intraurbane [Petrişor 2010].

191
 4.6.4. Deosebiri ale ecosistemelor urbane comparativ cu
ecosistemele naturale

În cartea sa, Environment and man, Richard H. Wagner (1971)

subliniază diferenţele dintre ecosistemele urbane şi cele naturale: “Din cauza
concentrării, oraşul a modificat cadrul natural în care era situat, devenind un
spaţiu nou, cu caracteristici unice. Toate problemele de mediu par exacerbate
de oraşe: poluarea aerului şi a apei sau poluarea sonoră sunt doar câteva
exemple” [Petrişor şi colab. 1997].
Principalele diferenţe dintre ecosistemele urbane şi cele naturale
rezultă sub următoarele aspecte [Sufaru 2009]:
a. Biodiversitatea. Concentrările din ce în ce mai mari ale populaţiei
umane au la bază, pe lângă motivaţii economice, şi motivaţii de natură
socială şi psihologică. Dacă iniţial omul a trăit într-un mediu cu
biodiversitate ridicată, ulterior, o parte a speciilor considerate agresive sau
nefolositoare pentru scopurile sale au fost înlăturate, ceea ce a atras după
sine şi eliminarea multor altor specii aflate în strânse legături ecologice cu
primele, dar şi modificarea biotopului urban (culminând cu realizarea unor
“deşerturi naturale”), precum şi eliminarea dramatică a majorităţii
covârşitoare a formelor de viaţă iniţiale din teritoriul respectiv, prin
antropizarea factorilor specifici de mediu [Sufaru 2009].
b. Circuitele biogeohimice. Ecosistemul natural este, de obicei, un
sistem complet, adică independent în ceea ce priveşte resursele şi funcţionarea,
fiind dependent doar de fluxul de energie radiantă solară, înglobată în sistem
de către producătorii primari. În ecosistemul natural speciile de vieţuitoare au
specializări foarte distincte. Majoritatea componentelor este reprezentată de
plantele verzi, care transformă energia radiantă solară în energie chimică. Spre
deosebire de ecosistemul natural, ecosistemul urban este un sistem incomplet,

192
în sensul că reducerea biodiversităţii nu poate asigura specializarea
componentelor sale. Consumatorii nu se pot organiza în cadrul unor lanţuri
trofice incomplete, ceea ce are drept consecinţă simplificarea sau linearizarea
circuitelor biogeochimice. Din acest punct de vedere, ecosistemele urbane sunt
ecosisteme tinere. Circuitul materiei este afectat în sensul că circuitele
biogeochimice sunt perturbate, întrucât s-au linearizat [Petrişor şi colab. 1997].
c. Fluxul de energie prezintă cele mai importante trăsături definitorii
ale ecosistemului urban, prin accea că acest flux este perturbat prin
activităţile omului, aportul energetic al acestuia fiind determinant pentru
menţinerea unor asociaţii de plante şi animale pe teritoriul oraşelor [Petrişor
şi colab. 1997], dar şi pentru alte aspecte, cum ar fi asigurarea hranei,
îngrijirea spaţiilor verzi, confortul climatic ş.a. Hrana introdusă de om în oraş
este produsă în agroecosisteme care necesită investiţia de energie sub forma
fertilizanţilor, pesticidelor, activităţilor de prelucrare a solului, recoltare etc.
Cantităţile de energie investită de om în ecosistemul urban depăşesc
cu mult energia solară introdusă de producătorii primari. Ecosistemul urban
este dependent de energia auxiliară introdusă de om, energie preluată din
ecosistemele rămase în regim natural, deci se poate afirma că ecosistemul
urban este un parazit ecologic al ecosistemelor în regim natural. Cel mai
important consumator final al energiei este industria. În prezent, se încearcă
elaborarea unor proiecte ale unor ecosisteme urbane independente de sursele
de energie auxiliară, în contextul cerinţelor dezvoltării durabile. Astfel,
unitatea de bază a unui asemenea oraş este o „locuinţă autonomă”, în cadrul
căreia energia electrică şi calorică se obţin exclusiv din surse neconvenţionale
(energie solară, eoliană etc.), gestionarea energiei presupunând satisfacerea
criteriilor impuse de un model durabil de dezvoltare. Chiar şi alimentaţia
umană propusă de acest model ar trebui să fie independentă de resursele
oferite de ecosistemele naturale – fiind propusă soluţia acvaculturii, iar apele

193
folosite să fie tratate şi reciclate. Realizarea modelului locuinţei autonome se
bazează pe încercările concrete ale americanilor C.G. Goluecke şi W.J.
Oswald efectuate încă din anii `70 [Petrişor şi colab. 1997].
d. Fluxul de informaţie. Se poate aprecia că, în cea mai mare parte,
ecosistemele urbane sunt create de om pentru a îndeplini funcţiuni precise.
Aspectul funcţional primează în ceea ce priveşte decizia şi modalitatea de
realizare a oraşelor, de aceea rezultă ecosisteme simple sub aspectul
biodiversităţii, direct dependente de om sub aspectul stabilităţii lor [Petrişor şi
colab. 1997].
e. Heterogenitatea şi omogenitatea. Oraşul trebuie înteles ca un
teritoriu ce prezintă heterogenitate ridicată, atât din punct de vedere socio-
profesional şi economic, cât şi ca mediu fizic. Varietăţii factorilor de mediu
omul i-a opus o varietate de acţiuni modelatoare, care au condus la o mare
diversitate de configuraţii spaţiale şi funcţionale [Sufaru 2009].
f. Omul ca diferenţă specifică a ecosistemului urban. Diferenţa
structurală esenţiala a sistemelor dominate de om faţă de cele naturale o
constituie prezenţa omului ca specie dominantă, supusă în primul rând
legităţilor socio-economice, şi nu celor biologice [Petrişor 2008 p. 46]. Omul
îşi creează propriul habitat prin prelucrarea şi transformarea materialelor
existente în mediu, cu totul diferite de cele naturale, şi la o scară mult mai
mare decât cea a adăposturilor celorlalte specii. Datoritădensităţii ridicate şi
a masivităţii cadrului construit, se modifică substanţial biotopul. În plus faţă
de modificarea componentelor naturale existente pe amplasamentul unui
ecosistem urban, omul creează elemente noi, ca suport al satisfacerii
propriilor necesităţi de natură biologică, socio-economică, şi ocazionează
apariţia unor elemente generate de activităţile umane – poluanţii factorilor de
mediu [Petrişor 2008 pp. 48-50 citat de Petrişor 2010].

194
 În afara funcţiilor specifice oricărui ecosistem, omul impune oraşului
şi funcţii specifice generate de prezenţa sa directă, care sunt de fapt
componente ale sistemului socio-economic uman [Petrişor şi colab. 1997]:
- funcţia militară;
- funcţia comercială (târguri, pieţe, porturi etc.);
- funcţia industrială;
- funcţia culturală (instituţii de învăţământ şi cultură: şcoli, muzee,
festivaluri, congrese etc.);
- funcţia de rezidenţă;
- funcţia administrativă.

4.6.5. Biodiversitatea în ecosistemele urbane

4.6.5.1. Diversitatea speciilor în ecosistemele urbane

Un aspect deosebit de interesant este cel legat de diversitatea
speciilor din ecosistemele urbane. Conceptul de diversitate este înţeles în
sens statistico-matematic, din punct de vedere cantitativ, ca împrăştiere în
jurul unei tendinţe centrale [Dragomirescu 1998 p. 37 citat de Petrişor 2010]
şi din punct de vedere calitativ ca număr diferit de elemente constitutive şi
pondere diferită de reprezentare a acestora – regularitate a distribuţiei
[Magurran 1988 p. 7; Dragomirescu 1998 p. 88 citat de Petrişor 2010], iar în
ecologie ca diversificare a structurii, a relaţiilor dintre elementele structurale
şi a funcţiilor [Vădineanu 1998 pp. 113-117, Petrişor 2008 pp. 28 şi 31,
Popescu 2009, citaţi de Petrişor 2010]. Diversitatea este numită în geografie
geodiversitate, iar în ecologie bio- şi ecodiversitate. Conceptul de
geodiversitate în geografie reprezintă heterogenitatea „elementelor geologice
(roci, minerale, fosile), geomorfologice (forme de relief şi procese) şi

195
pedologice (soluri), incluzând ansamblurile, relaţiile, proprietăţile,
interpretările şi sistemele acestora” [Gray 2004 p. 8].
Convenţia privind Diversitatea Biologică de la Rio de Janeiro (1992)
[245] conchidea că „diversitatea biologică înseamnă variabilitatea
organismelor vii din toate sursele, inclusiv, printre altele, a ecosistemelor
terestre, marine şi a altor ecosisteme acvatice, şi a complexelor ecologice
din care acestea fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor,
dintre specii şi a ecosistemelor”. Definiţia permite extinderea prin adăugarea
componentelor lipsite de viaţă (abiotice), având în vedere includerea
diversităţii ecosistemelor, care includ „nu numai complexul de organisme,
dar şi pe cel al factorilor fizici” [Tansley 1935]. Această latură a
biodiversităţii a fost numită ecodiversitate, fiind etimologic construită în
jurul noţiunii de ecosistem, şi incluzând deopotrivă componente vii şi nevii.
Dacă se consideră că ecodiversitatea include biodiversitatea, tot aşa cum
ierarhia sistemelor ecologice include ierarhia sistemelor biologice de rang
superior speciei, sub influenţa procesului de antropizare din sistemele
naturale dispar elemente structurale, ceea ce conduce la reduceri funcţionale
şi se traduce prin scăderea biodiversităţii, dar în acelaşi timp are loc o
diversificare a subsistemelor antropice, prin apariţia de noi elemente
structurale şi creşterea complexităţii funcţionale odată cu accelerarea
proceselor de urbanizare, ceea ce determină o creştere a geodiversităţii
[Petrişor şi Sârbu 2010] [Petrişor 2010].

4.6.5.2. Diversitatea microhabitatelor şi nişelor ecologice în zonele

urbane
Există o mare diversitate a micro-habitatelor şi nişelor ecologice în
zonele urbane, precum şi a grupelor de organisme din cadrul micro-
habitatelor (tabelul 4.1.) [Gilbert 1989].

196
 Tabelul 4.1.
Ecosisteme caracteristice diferitelor zone funcţionale urbane [Petrişor 2010]
Zona funcţională Biotop Fitocenoze Zoocenoze
- temperatură mai mare - păsări de stâncă
- plante ornamentale
- umiditate mai redusă - mamifere mici
Centrul oraşului - biodiversitate
- poluare puternică - biodiversitate foarte
redusă
- structura solului distrusă redusă
- temperatură mai mare
Zone - plante dependente - păsări
- poluare relativ ridicată
de de om - insecte
- structura solului în bună
locuire densă - specii ruderale - biodiversitate redusă
parte distrusă
- microclimat favorabil
- păsări
- temperatura şi umiditatea
- fitocenoze specifice - mamifere mici
prezintă diferenţe reduse
pădurilor - insecte
Zone rezidenţiale între zi şi noapte
- pomi fructiferi - animale acvatice
- poluare foarte redusă
- plante ornamentale - biodiversitate
- solul îşi păstrează
ridicată
integritatea structurală
- fitocenoze variate,
- păsări
bogate în specii
- microclimat favorabil - mamifere mici
Parcuri - specii ornamentale
- structura solului păstrată - biodiversitate relativ
şi dependente de
ridicată
om
- păsări
- plante ornamentale
- microclimat favorabil - mamifere mici
Cimitire - specii dependente
- structura solului păstrată - biodiversitate relativ
de om
ridicată
- temperatură foarte ridicată
- umiditate foarte redusă - vegetaţia complet
Zone
- poluare foarte puternică eliminată - numai specii pionier
industriale
- structura solului complet l - specii ubicviste
distrusă
- temperatură mare
- umiditate scăzută
Căi de circulaţie: - plantaţii de l
- poluare puternică - insecte
- drumuri aliniament
- structura solului complet l - biodiversitate foarte
- cai ferate - specii ruderale
distrusă redusă
- canale navigabile - arbuşti
- accentuare a extremelor l
climatice (canale)
- modificarea dinamicii
Râuri aerului - specii murale pe - animale acvatice:
şi - favorizarea extremelor pereţii lucrărilor peşti, nevertebrate,
oglinzi de apă climatice hidrotehnice păsări
- modificarea calităţii apelor

197
 Impactul antopic asupra învelişului biotic
Impactul antopic asupra învelişului biotic se manifestă multilateral,
prin activităţile conştiente sau inconştiente ale omului, care îşi pune
amprenta asupra răspândirii organismelor vii pe suprafaţa terestră, asupra
dinamicii în timp şi spaţiu a arealelor biogeografice, ajungându-se uneori
până la extincţii locale, regionale, continentale sau planetare ale anumitor
specii.
Introducerea deliberată de către om a plantelor utile dintr-o regiune
geografică în alta a început cu mult timp în urmă, în Neolitic, în acelaşi timp
cu începuturile cultivării plantelor, ocupaţie care s-a extins treptat din câteva
centre de domesticire a plantelor cultivate (Orientul Apropiat, Asia de est,
America Centrală, America de Nord, America de Sud etc.). Acest fenomen a
fost determinat de numeroase cauze: extinderea continuă a terenurilor
cultivate, migraţiile frecvente ale populaţiilor umane dintr-o regiune în alta
(care au început din antichitate), mişcarea trupelor militare şi colonizarea de
noi teritorii, extinderea comerţului etc. Unele dintre plantele introduse de om
într-o anumită regiune geografică, după o fază mai scurtă sau mai lungă de
naturalizare, au evadat din culturi, mai întâi în habitatele antropogene, apoi
în cele seminaturale şi naturale, devenind astfel constituenţi ai florei
spontane din ţara adoptivă. Astfel de plante adventive introduse deliberat de
către om într-o anumită regiune sunt cunoscute sub numele de hemerofite, în
contrast cu cele introduse accidental, numite xenofite (a se vedea şi pp. 177-
178) [297].
La fel ca şi plantele, animalele pot fi răspândite de om dintr-o regiune
în alta [Manea 2008]:
- Voluntar: aclimatizarea unor specii în medii noi, diferite din punct
de vedere istorico-natural de cele originare: introducerea iepurelui comun
(Oryctolagus cuniculus) în Australia, aclimatizarea câinelui enot

198
(Nyctereutes procyonoides) în Delta Dunării, introducerea crapului chinezesc
(Ctenopharyngodon idella, Hypophthalmichthys molitrix, Aristichthys
nobilis) în ecosistemele acvatice din Europa etc.;
- Involuntar: prin intermediul mijloacelor de transport (şoarecii,
gândacii de bucatarie, ploşnitele etc., specii care în prezent sunt
cosmopolite).
Speciile care apar în afara arealului natural, în medii mai puţin
favorabile dezvoltării lor, ca urmare a intervenţiei antropice, poartă
denumirea de specii exotice; în timp, unele dintre acestea pot deveni specii
invadatoare, cu impact negativ asupra biodiversităţii teritoriilor în care au
fost introduse.

4.6.6. Sistemul socio-economic urban

Pe lânga elementele structurale caracteristice ecosistemelor naturale,

biotopul şi biocenoza, ecosistemul urban include structural şi funcţional
sistemul socio-economic.
Sistemul socio-economic uman este sistemul ecologic dominat de
specia umană, situat în ierarhia sistemelor ecologice între nivelul
complexelor de ecosisteme şi ecosferă, fiind un subsistem al ecosferei
[Cogălniceanu 2007].
Pentru a putea înţelege noţiunea de sistem socio-economic uman,
trebuie înţelese mai întâi originile omului.
Omul este originar din Africa, iar populaţiile umane au emigrat în cel
puţin două rânduri din Africa reuşind să colonizeze aproape în întregime
Pământul. Astfel, se estimează că Asia de sud-est a fost colonizată deja acum
50.000 ani, iar Australia cu circa 30-50.000 de ani în urmă. Spre sfârşitul

199
ultimei perioade glaciare, când strâmtoarea Behring era acoperită de gheaţă,
oamenii au colonizat America de Nord şi s-au răspândit apoi rapid şi în
America de Sud. Modificările climatice majore ce au marcat sfârşitul ultimei
perioade glaciare, ce a avut loc acum aproximativ 10.000 de ani, au
determinat extinderea rapidă a oamenilor care au colonizat majoritatea
ecosistemelor terestre, inclusiv banchizele polare. Insulele din Pacific au fost
ultimele colonizate. Arhipelagurile Fiji, Samoa şi Tonga au fost colonizate
acum 3.500 ani, iar cel mai izolat arhipelag, Hawaii, a fost colonizat acum
1.400 de ani. Cele mai recente colonizări au fost Noua Zeelandă acum
aproximativ 900 de ani şi arhipelagul Galapagos acum 200 de ani. În pofida
teritoriului uriaş ocupat de om, comunităţile umane au trăit cea mai mare
parte a timpului izolate. Deşi în diferite momente din istorie dezvoltarea unor
imperii a dus la unificarea comunităţilor umane de pe regiuni întinse, în
ansamblu ele au evoluat independent unele de altele. Un moment de răscruce
l-a reprezentat inventarea motorului cu ardere internă. Acesta a dus la
apariţia reţelelor de căi ferate, la dezvoltarea transportului maritim şi fluvial
şi la industrializarea rapidă. Acestea au dus la o creştere demografică fără
precedent a populaţiei umane la nivel global, în parte şi datorită progreselor
din medicină şi agricultură. Astfel, de prin 1750 putem vorbi de un sistem ce
a ajuns să integreze toate comunităţile umane de pe glob, denumit sistemul
socio-economic uman [Cogălniceanu 2007].
Sistemul socio-economic uman este alcătuit din componente diferite,
reprezentate de sisteme ecologice modificate (tabelul 4.2.), distribuite insular
la nivelul ecosferei. Între componentele sistemului socio-economic uman
există numeroase conexiuni, ceea ce îi conferă integralitate [Cogălniceanu
2007].

200
 Tabelul 4.2.
Sistemul socio-economic uman comparativ cu sistemele ecologice în regim
natural [Cristofor 1996 citat de Petrişor şi colab. 1997]
Sistemul Sisteme ecologice
Caracteristica
socio-economic uman în regim natural
Echilibru interspecific
Populaţia umană,
Componentă dominantă între producătorii primari,
extinsă la scară planetară
consumatori şi descompunători
Mecanisme Biologice: competiţia
de Factori eco-sociali interspecifică şi selecţia
control naturală
Dinamică
Dezvoltarea
în Succesiunea ecologică
socio-economică
timp
Satisfacerea necesităţilor Maximalizarea fluxului de
Obiectiv
populaţiei umane energie radiantă solară

Principalele componente structurale ale sistemului socio-economic

uman sunt [Cogălniceanu 2007]:
- ecosistemele de tip urban-industrial;
- ecosistemele de tip rural-agroindustrial;
- agroecosistemele.
Sistemul socio-economic uman este un sistem dinamic, în
permanentă schimbare. Evoluţia sa este similară cu succesiunea ecologică a
sistemelor ecologice naturale şi este denumită dezvoltare socio-economică.
Aceleaşi tendinţe exprimate de ecosistemele naturale în cursul succesiunii
ecologice se manifestă şi în cursul dezvoltării socio-economice, respectiv
maximalizarea fluxului de energie şi sporirea eficienţei de utilizare
[Cogălniceanu 2007].
Dezvoltarea sistemului socio-economic uman prezintă următoarele
caracteristici majore [Cogălniceanu 2007]:

201
 1. Extindere permanentă în spaţiu a componentelor sale, în sensul
suprapunerii practic peste ecosferă. Extinderea în spaţiu se realizează insular,
prin transformarea şi simplificarea ecosistemelor naturale, ceea ce duce la
dispariţia unor categorii de ecosisteme şi la intensificarea ratei de extincţie a
speciilor.
2. Multiplicarea conexiunilor interne (între componentele
sistemului socio-economic uman) şi externe (cu ecosistemele naturale şi cele
modificate pentru absorbţia sporită şi diversificată a materiilor prime şi a
energiei, precum şi pentru disiparea energiei calorice şi a produşilor
secundari în afara sistemului socio-economic uman). Conexiunile interne
sporesc integrarea componentelor sistemului socio-economic uman şi
complexitatea acestuia. De exemplu, reţeaua feroviară şi rutieră, traficul
aerian precum şi canalele navigabile facilitează transportul de bunuri şi
persoane. Gazoductele, conductele de petrol, captările de apă şi reţelele
electrice asigură transportul combustibililor fosili, al apei şi al energiei.
Telefonul, faxul, internetul, radioul şi televiziunea asigură, printre altele, un
flux sporit de informaţii în timp real.
3. Modificarea genofondului speciilor de vieţuitoare prin
domesticire, reducerea drastică a efectivelor populaţionale prin vânătoare,
pescuit sau colectare selectivă, iar mai recent prin inginerie genetică.
Principalii factori destabilizatori ai sistemului socio-economic uman
sunt [Cogălniceanu 2007]:
- explozia demografică;
- diferenţele dintre ţările bogate şi cele sărace.
Concepţia sistemică modernă priveşte mediul socio-economic uman
ca fiind integrat în ierarhia sistemelor organizate, sau, altfel spus, a
sistemelor ecologice. Acceptând acest lucru se impune încadrarea sistemului
socio-economic uman într-unul dintre nivelurile ierarhiei organizatorice.

202
Majoritatea părerilor ştiinţifice în domeniu consideră sistemul socio-
economic uman ca fiind un sistem dominat de specia umană şi extins la scară
spaţială la nivelul complexelor de ecosisteme. Aşa cum ecosistemele
reprezintă unităţile structurale şi funcţionale ale complexelor de eosisteme,
tot aşa oraşele sunt unităţi structurale şi funcţionale ale sistemului socio-
economic uman [Petrişor şi colab 1997].
În condiţiile urbelor contemporane mari se formează omul de tip
social-psihologic specific, ce diferă prin morbiditate, raţionalitatea
comportamentului, acomodarea la schimbările permanente ale anturajului
vital, cunoaşterea modalităţii de a combina interesele personale cu interesele
altor oameni, capacitatea de a trăi în mediul urban complicat. Formarea unor
asemenea particularităţi individuale este un proces social, pentru că
dezvoltarea acestui individ este condiţionată de dezvoltarea tuturor celorlalţi
indivizi cu care el se află în contact direct sau indirect. Diferenţierea
profesională a populaţiei urbane este suplimentată de diferenţele culturale.
Dezvoltarea industriei, ştiinţei, artei, deservirii sociale şi culturale, contribuie
la intensificarea procesului de mobilitate socială şi, prin urmare, la
diferenţierea socio-culturală a populaţiei. Orăşeanul aparţine concomitent la
mai multe grupe sociale – familie, colectiv de muncă, grupă studenţească,
echipă sportivă, prieteni, organizaţie politică etc. Normele de comportament
în aceste grupe sunt diferite şi omul din urbe este nevoit să se adapteze la fie-
care din ele. Aceste situaţii sunt frecvent contradictorii, provocând uneori
tensionări emoţionale [Friptuleac 2006].
Oamenii şi economia sunt parte a ecosferei, un sistem în permanentă
evoluţie. Toate activităţile economice sunt dependente de procesele naturale
din ecosisteme. Dezvoltarea civilizaţiei trebuie reorientată spre o traiectorie
care permite durabilitate, crescând şansa omenirii de a păstra privilegiile de
specie dominantă a acestei planete. Creşterea numărului oamenilor peste

203
limitele date de constrângerile fizice ale mediului duce la suprasolicitarea
resurselor şi a capacităţii de autopurificare-autoreglare şi implicit la
subminarea viitorului uman [Sufaru 2009].
Coordonatele dinamicii sistemelor socio-economice sunt
[Vădineanu 1998 pp. 133-134 citat de Petrişor 2010]:
(1) extinderea spaţială prin substituirea componentelor naturale şi
seminaturale ale reţelei ecologice şi transformarea acesteia prin simplificare,
fragmentare şi restrângerea conectivităţii;
(2) diversificarea şi specializarea structurii interne, creşterea
densităţii fluxurilor de materie şi energie şi a volumului de bunuri şi servicii
cu valoare de piată;
(3) multiplicarea canalelor de absorbţie a resurselor regenerabile şi
neregenerabile şi a serviciilor şi creşterea densităţii fluxurilor de materie şi
energie la nivelul fiecărui canal;
(4) creşterea şi diversificarea canalelor (surse punctiforme şi difuze)
de dispersie a produşilor secundari ai proceselor tehnologice, a celor speciali
(pesticide, detergenţi, clor-fluoro-carburi), a celor uzaţi şi a entropiei în
special în sistemele acvatice şi troposferă;
(5) creşterea ratelor de transfer material şi energetic cu perturbarea
(liniarizarea) circuitelor biogeochimice;
(6) absorbţia, acumularea, concentrarea resurselor minerale
neregenerabile ca deşeuri sau sub forma capitalului construit în paralel cu
epuizarea stocurilor deţinute de capitalul natural;
(7) regionalizarea şi globalizarea sistemelor socio-ecologice ca efect
al creşterii gradului de interdependenţă dintre acestea.
Rezultatele acestei dinamici sunt impacturile reunite sub numele
generic de deteriorare a mediului [Petrişor 2010].

204
 Estimarea gradului de confort antropoecologic din oraşe se face,
ţinându-se cont de următoarele aspecte ale activităţii vitale a populaţiei
urbane [Friptuleac 2006]:
- nivelul bunăstării sociale (bugetul familial, asigurarea cu locuinţă,
folosirea serviciilor publice, studiile copiilor, starea sănătăţii, calitatea
asistenţei medicale şi a asigurării sociale etc.);
- gradul de securitate ecologică;
- protecţia drepturilor;
- activitatea profesională şi satisfacţia de pe urma acestei activităţi
(caracterul şi aspectele ocupaţionale, intrrelaţiile cu administraţia şi colegii,
amplasarea locului de muncă faţă de locuinţă şi posibilitatea parcurgerii
distanţei dintre ele etc.);
- prezenţa condiţiilor de odihnă şi refacere şi recreere;
- plenitudinea asigurării informaţionale şi prezenţa condiţiilor de
continuare a tradiţiilor culturale etc.
Comunitatea umană este influenţată în permanenţă de factorii
mediului ambiant. De aceea, o importanţă deosebită capătă investigarea
indicilor care caracterizează starea mediului înconjurător. Starea
antropoecologică a unei regiuni poate fi caracterizată prin trei grupe de
factori [Friptuleac 2006]:
- Prima grupă este reprezentată de nivelul de confort al mediului
natural pentru viaţa umană, care include factorii climaterici, relieful,
structura geologică, apele de suprafaţă şi subterane, plantele, animalele,
maladiile posibile legate de focarele naturale.
- A doua grupă de factori este reprezentată prin nivelul de
deteriorare a mediului înconjurător, care se caracterizează prin starea de
calitate a factorilor ecologici aer atmosferic, surse de apă, sol, alimente, dar

205
şi alţi indicatori precum suprafeţele de păduri tăiate sau incendiate, terenurile
ocupate de deşeuri, teritoriile poluate cu substanţe radioactive etc.
- A treia grupă este reprezentată de nivelul condiţiilor social-
economice, care se referă la asigurarea populaţiei cu spaţiu locativ,
asigurarea socio-sanitară a locuinţelor (alimentare cu apă, canalizare, accesul
la facilităţi precum apă caldă, încălzire), calitatea asistenţei medicale,
culturale, habituale, nivelul şomajul, nivelul infracţiunilor, alcoolismul,
migraţia populaţiei, crearea spaţiilor verzi ale comunităţii, asigurarea
financiară a întreprinderilor, nivelul de studii al populaţiei.

4.6.7. Metode de analiză a ecosistemelor urbane

Oraşul ca ecosistem poate fi analizat la diferite niveluri [Petrişor şi

colab. 1997]:

- nivel descriptiv (structural);

- nivel funcţional;

- nivel dinamic (relaţiile structură - funcţii);

- nivel comparativ (raportat la ecosistemele naturale).

Cea mai eficientă analiză a oraşului ca ecosistem se realizează la
nivel comparativ.
Funcţional şi dinamic, ecosistemul urban poate fi analizat sub
următoarele aspecte [Sufaru 2009]:
• Analize la nivel substanţial (material):
- input-uri de materii prime pentru industrie, bunuri de consum;
- output-uri prin produsele rezultate din prelucrarea materiilor
prime şi, cel mai grav, a deşeurilor rezultate;

206
 • Analize la nivelul schimburilor de energie, adică determinări cu
privire la cantitatea de energie consumată per locuitor în toate activităţile din
ecosistem. Una dintre cele mai importante trăsături definitorii ale
ecosistemului urban o constituie circuitele energetice, care sunt puternic
perturbate de activităţile omului. Funcţionarea ecosistemului urban devine
dependentă de fluxurile de energie şi de cele materiale introduse de către om,
care sunt luate din “zestrea” capitalului natural într-un ritm care depăşeşte
capacitatea de refacere a acestuia. Cantitatea de energie introdusă de om în
ecosistemul urban prin diferite căi depăşeşte cu mult energia solară introdusă
în sistem şi are drept consecinţă puternica antropizare a teritoriului urban.
Echilibrul energetic este asigurat în permanenţă prin reglările naturale
existente în ecosistem.
• Analize la nivel informaţional legate de domeniul desfăşurării
activităţii, al reglării vieţii interne şi externe [Douglas 1981 citat de Sufaru
2009].
• Analize multidisciplinare. Acest tip de analiză este cel mai
edificator şi obiectiv şi îmbracă forma mai multor variante. Va fi detaliat în
cele ce urmează modelul multifactorial de compatibilitate ecoantropică
descris de M.L. Bianca (2010), care consideră că acest model gravitează în
jurul noţiunii de compatibilitate, în opinia sa, o variabilă relevantă şi mai
extinsă decât cea de sustenabilitate. Acest concept de compatibilitate este de
natură relaţională şi o numeşte compatibilitate ecoantropică, adică acea
variabilă inserabilă într-o analiză a unui sistem urban sau non urban care
include şi sustenabilitatea, în sensul indicat al termenului. Compatibilitatea
ecoantropică sau, mai simplu, policompatibilitatea, este, de fapt, o unitate de
măsură constituită din diverşi factori şi deci o unitate de măsură
multifactorială, în sensul matematic al termenului, care indică standardul

207
unui teritoriu, în relaţie cu indicii de gradualitate proprii condiţiilor optime
de viaţă pentru om. În acest sens, un oraş poate să fie sustenabil, dar să aibă
un indice slab de compatibilitate ecoantropică. Adjectivul ecoantropic indică
o conjuncţie între compatibilitate şi sustenabilitate, relativă la ambient şi la
compatibilitatea legată de satisfacerea necesităţilor vitale ale oamenilor care
trăiesc într-un teritoriu urban determinat. În acest sens, în termeni mai largi,
se depăşeşte şi o concepţie strict antropocentrică, dar şi o concepţie opusă,
ecocentrică. M.L. Bianca este de părere că, dacă sunt considerate izolat sau
dacă se dă întâietate numai unuia dintre ele, antropocentrismul şi
ecocentrismul nu sunt acceptabile în lumina unei concepţii care gravitează în
jurul noţiunilor de echilibru şi de ordine între om, ambientul natural şi alte
fiinţe vii. Compatibilitatea ecoantropică este de natură ecoetologică
(ecologică şi etologică) şi, în acest sens, consideră aglomerările umane de
orice fel, fie arii metropolitane şi teritorii rurale, fie aglomerări răspândite în
teritoriu, ca sisteme, în a căror analiză sunt prezente comportamentele,
nevoile şi exigenţele oamenilor, dar şi cele proprii altor specii vii, precum şi
variabilele care se referă la ambientul natural. Compatibilitatea ecoantropică
conţine diverşi factori, exprimaţi sub forma unor arii factoriale ale
compatibilităţii ecoantropice, care pot fi:
a. aria antropică:
- speranţa sau durata de viaţă;
- condiţiile producţiei economice;
- condiţiile relaţiilor interpersonale;
- moralitatea instituţiilor sociale;
- apărarea internă şi externă;
- condiţiile de trai;
- condiţiile aglomerărilor;

208
 b. aria ecosistemică:
- raportul între energia activă şi cea pasivă;
- echilibrele dinamice şi nivelurile de disipare;
- nivelurile de sustenabilitate;
- relaţia dintre cantitatea de materie şi spaţiul care o conţine
(relaţie între concentrare-densitate şi răspândirea în spaţiu);
c. aria etologică:
- biodiversitatea;
- protejarea speciilor vii;
- relaţia dintre fiinţele umane şi cele non-umane.
Factorii ariilor sus menţionate trebuie să fie transformaţi, astfel încât
să se poată prezenta ca variabile cuantificabile şi deci prelucrabile
matematic, astfel încât să poată fi inserate într-un model matematic complex,
respectiv modelul multifactorial de compatibilitate ecoantropică.
O particularitate fundamentală a acestui model este aceea de a lua în
considerare factorul uman, în varietatea sa aleatoare, ca o variabilă sistemică
având perspectiva de a putea trata linear anumite fenomene non-lineare.
Modelul este multidisciplinar nu doar pentru că utilizează analize
proprii ale diverselor moduri de tratare (sistemic, ecosistemic, complex,
termodinamic şi de disipare), ci şi pentru că necesită culegerea de date care
provin din diverse discipline, ca: ecologia urbană, teoriile demografice,
economia, teoriile antropologice şi etologice umane, sociologia şi
sociobiologia urbană, psihologia socială. Este un model sistemic sau holistic,
care presupune multe dificultăţi în construcţie, dar fezabil, consideră M.L.
Bianca.
În concluzie, compatibilitatea ecoantropică, permite analiza ariilor
urbane şi indicarea compatibilităţii aglomerărilor urbane, fiind o unitate de
măsură multifactorială (o unitate de măsură analoagă celor utilizate în
209
domeniul sociologiei). În acest sens, foarte relevant este raportul ecosistemic
spaţiu-densitate sau relaţia spaţiu - densitate. Acest raport, bine cunoscut în
anumite aspecte celor care studiază populaţiile umane şi non-umane, implică
şi alte aspecte mult mai profunde, legate de termodinamica sistemului sau,
mai bine zis, de posibilitatea lui de a se menţine în timp şi de a păstra o
structură sigură. Analiza relaţiei spaţiu-densitate este fundamentală pentru a
regândi modelele de aglomerări umane diferite de actualele arii
metropolitane. Valorizarea relaţiei spaţiu-densitate poate duce la o formulare
de modele de genul scattered models, adică modele răspândite în teritoriu,
care scapă de consecinţele inevitabile ale unui raport necorespunzător între
spaţiu şi cantitatea de materie, care ar duce la un colaps al sistemului. Se pune
întrebarea dacă este nevoie acum să regândim oraşele sau, mai bine spus, să
regândim dispunerea oamenilor pe planetă, în opinia lui M.L. Bianca.

4.6.8. Disfuncţionalităţi şi probleme ecologice în mediul urban

Mediul comunităţilor urbane poate fi caracterizat prin următorii

indici [Friptuleac 2006]:
- Minimul social garantat de condiţiile de trai. Din acest grup fac
parte indicii igienici şi indicii sociali, care asigură satisfacerea necesităţilor
principale fiziologice şi sociale ale oamenilor, cum sunt: asigurarea cu spaţiu
locativ, cu elementele teritoriului locativ, cu obiecte de deservire zilnică,
condiţii de insolare, aerisire, protecţie antiincendiară, starea mediului
ambiant.
- Standardele calităţii mediului urban. În această categorie intră
sistemul de indici normativi, care reflectă particularităţile tipologice şi

210
calitatea mediului urban, condiţiile de formare şi funcţionare a acestuia.
Sistemul de indici în acest grup include [Friptuleac 2006]:
- indicii de control determinanţi ai semnelor tipologice ale mediului
ambiant: intensitatea utilizării funcţionale a teritoriilor (oameni/ha;
locuri de muncă/ha ş.a.); tipurile arhitectural-planificatoare de
construcţie (m2/ha, număr mediu de etaje, proporţia teritoriului de sub
construcţii);
- indicii sociali-urbanistici de calitate a teritoriilor funcţionale (zone
locative, industriale, comunal-depozitare, transport extern) în diferite
tipuri de medii urbane: asigurarea cu construcţii şi dimensiunile
ponderale ale elementelor teritoriilor funcţionale (m2/vizitator,
m2/locuitor, m2/muncitor, m2/unitate de producţie); lista obligatorie a
elementelor teritoriilor funcţionale şi a instituţiilor de deservire;
regulile de amplasare şi indicii accesibilităţii teritoriilor funcţionale,
elementelor lor, obiectivelor, instituţiilor de deservire, locurilor de
muncă şi odihnă (distanţa, timpul);
- standardele tehnice de realizare a infrastructurii inginerice şi de
transport în diferite tipuri de mediu urban;
- cerinţele igienice şi ecologice în diferite tipuri de mediu urban.
Disfuncţionalităţile din mediul urban rezultă din amprenta impusă
vieţii omului de realizările ştiinţifice şi tehnice, precum şi din urmările
acesteia în fizionomia şi funcţionalitatea aşezărilor urbane în ultimele decenii
[Gâştescu 2001 citat de Sufaru 2009].
Între acţiunile omului şi reacţia naturii există o conexiune inversă, un
feed-back. Ecosistemul intrat sub dominaţia omului este modificat în
parametrii săi sistemici, în componenţă, în complexitate, iar căile de
interacţiune din ecosistem sunt şi ele modificate. Omul introduce specii noi,

211
are acţiuni antagoniste faţă de unele specii autohtone, controlează fluxul
genetic, suplimentează ecosistemul cu apă, substanţe chimice, energie.
Ecosistemul umanizat trece printr-o stare de nou echilibru, întreţinut artificial
(de exemplu, construirea unui lac de acumulare) sau poate aluneca pe panta
unui dezechilibru progresiv, omul putând realiza involuntar sau chiar
voluntar, un ecocid [Săhleanu şi Voiculescu 1975 citaţi de Sufaru 2009].
Cele mai frecvente disfuncţionalităţi în mediul urban sunt prezentate
în cele ce urmează:
a. Consumul de resurse şi energie. Supraîncarcarea ecosistemului
urban sub aspectul concentrării umane cu activităţi economice
corespunzătoare care impun consum mare de energie şi materii prime, cu
consecinţe legate de producerea deşeurilor difuzate în mediile aerian, acvatic
şi de sol, determină producerea de dezechilibre ecologice care conduc în mod
inevitabil la riscuri şi catastrofe ecologice [Bărbulescu 2007 citat de Sufaru
2009].
b. Poluarea factorilor de mediu. Aglomerările umane exercită
presiuni serioase asupra mediului, care se regăsesc, firesc, în mediul urban.
Activităţile şi aspectele majore care afectează cel mai frecvent mediul urban
sunt: traficul rutier, lipsa unui sistem de transport dezvoltat care să motiveze
reducerea utilizarii mijloacelor auto proprii, industria, deşeurile menajere
stradale (care denotă un management defectuos şi o depozitare necontrolată),
lipsa depozitelor ecologice de deşeuri [Sufaru 2009].
În mediile urbane se constată poluarea factorilor de mediu ca urmare
a activităţilor precizate mai sus, cum sunt poluarea aerului, poluarea apelor,
poluarea solului, dar şi alte tipuri de aspecte negative ca poluarea fonică,
ponderea redusă a luciilor de apă şi a fântânilor arteziene, ca sursă de
umectare şi oxigenare a aerului, inegalitatea suprafeţelor verdelui urban pe

212
cartiere, parcarea vehiculelor auto pe spaţiile verzi, dominanţa suprafeţelor
de asfalt şi beton, salubrizare precară, pericolul reprezentat de starea de
sănătate a locuinţelor şi influenţa acestora asupra stării de sanogeneză a
locatarilor. Un alt aspect caracteristic mai ales marilor oraşe este dat de
“densifierea construcţiilor”, aspect care acţionează în detrimentul
suprafeţelor oxigenante (spaţii verzi, lucii de apă, fântâni arteziene) şi care
determină o serie de aspecte negative cum ar fi disfuncţionalităţi în circulaţia
rutieră, asfaltarea reţelei stradale, calitatea şi securitatea circulaţiei pietonale,
extinderea sistemului de alimentare cu apă, dezvoltarea fenomenului “insulei
de caldură” urbană. Toate acestea au efecte nocive asupra vegetaţiei, iar
suprapuse caracteristicilor specifice ale microclimatului local (stagnare
atmosferică prelungită, lipsa de ventilare orizontală şi verticală) are drept
rezultat deteriorări ale calităţii aerului pentru perioade relativ lungi de timp
[Sufaru 2009]. Menţinerea unui raport echilibrat între suprafeţele construite
şi cele oxigenante ar contribui direct la păstrarea unor valori confortabile ale
umezelii aerului şi la condiţii sanogene ale locuitorilor [Marinescu 2005 citat
de Sufaru 2009].
Prin creşterea densităţii populaţiei la nivel microurban (cartier,
ansamblu de locuinţe) se măreşte concentrarea urbană, creşte aglomerarea şi
scade accesibilitatea generală [Ioanid 1991 citat de Sufaru 2009].
c. Managementul zonelor verzi. În ceea ce priveşte managementul
zonelor verzi, este necesară includerea lor ca parte integrantă a infrastructurii
urbane [Alpopi 2007].
Fenomenul de schimbare ilegală a destinaţiei terenurilor atinge cote
alarmante în ecosistemele urbane contemporane. De obicei, verdele urban
este perceput ca spaţiu disponibil pentru construcţii provizorii (terase, garaje)
sau cu funcţii diverse (unităţi comerciale, clădiri) [Bărbulescu 2007], fapt

213
care constituie un precedent periculos în contextul în care actualmente criza
spaţiului verde este acută în cele mai multe oraşe.
Disfuncţionalităţi/probleme la nivelul funcţiei ecologice şi de
recreere a spaţiilor verzi [Bărbulescu 2007]:
- Distribuţie neuniformă;
- Suprafaţă mică în raport cu numărul utilizatorilor;
- Percepţia de către o parte a agenţilor economici ca spaţii disponibile
pentru investiţii;
- Creşterea suprafeţei ocupate de instalaţii şi construcţii cu diferite
destinaţii care contribuie la diminuarea spaţiilor verzi;
- Deteriorare sub aspect calitativ;
- Vandalizarea arborilor în anumite fenofaze din sistemul de
vegetaţie.
Indicii de evaluare a calităţii verdelui urban [Bărbulescu 2007]
sunt:
- Indicatorul mărime: valoarea optimă a acestui raport indică o
pondere a verdelui urban de cel puţin 3/4 din teritoriul intravilanului.
- Indicele formă;
- Indicele de conectivitate;
- Biodiversitatea;
- Indicele de protecţie a fondului natural urban.
d. Managementul apei. Sistemul privind apa, in regim natural sau
controlat de către om, trebuie să se schimbe în sensul adoptării celor mai
variate soluţii de gospodărire (surse, tratare, utilizare, reintroducere în
circuitul natural). Este cunoscut faptul că o mare parte din energia antropică
necesară unui oraş este utilizată în tratarea apei pentru a putea fi folosită în
scopuri menajere. După utilizare, apa reziduală este în mod curent epurată.

214
Una dintre idei este de a folosi apa după o primă utilizare, pentru alte
scopuri, pentru care nu este nevoie de apă potabilă (stropitul spaţiilor verzi,
pentru fântani arteziene etc.). Pre-epurarea imediat după ieşirea din fiecare
locuinţă simplifică şi economiseşte procesele de canalizare şi tratare ale
staţiilor de epurare. Reciclarea apei şi acumularea apei de ploaie pentru alte
scopuri decât cele de băut constituie o sursă majoră de micşorare a efortului
energetic pentru gospodărirea apei la scara întregii aşezări [Alpopi 2007].
Principalele surse de poluare a apelor de suprafaţă într-un ecosistem
urban sunt [Bărbulescu 2007]:
- Surse organizate: ape menajere şi orăşeneşti, ape reziduale
industriale, poluarea apei cu detergenţi.
- Surse difuze: cu caracter continuu sau permanent (canalizări urbane şi
industriale) şi cu caracter discontinuu, sezonier, temporar (şantiere).
Principalii poluanţi ai apelor subterane într-un ecosistem urban sunt
[Bărbulescu 2007]:
- Poluanţi care modifică proprietăţile chimice sau biochimice ale
apei (compuşi toxici anorganici, compuşi organici greu digerabili, substanţe
fertilizatoare etc.).
- Poluanţi care modifică proprietăţile fizice şi organice ale apei
(uleiuri, coloranţi, suspensii etc.).
Alte probleme cu care se confruntă comunitatea urbană sunt:
densitatea mare a populaţiei, complicaţiile de a-şi organiza odihna,
problemele legate de transport, stradă, locul de muncă, condiţiile de trai.
Asigurarea cu locuinţă în condiţiile urbane necesită eforturi
arhicomplicate. De regulă, oamenilor le rămâne puţin timp pentru
plimbări, contacte cu prietenii, informarea deplină. Unele persoane mai în
vârstă sau migranţii se simt izolaţi de oameni, alţii diferă prin surplus de

215
contacte ş.a. [Friptuleac 2006].
Fenomenele negative din oraşe au un caracter global şi sunt în
directă conexiune cu celelalte probleme ale umanităţii, în special cu creşterea
demografică [Sufaru 2009].
Soluţia pe care ecologia sistemică o oferă crizei ecologice
determinate de apariţia acestor fenomene constă în conceptul de dezvoltare
durabilă, definita in 1987 de dr. Gro Harlem Brundland, preşedinta Comisiei
pentru Mediu si Dezvoltare, ca „dezvoltare ce îndeplineşte nevoile prezente
fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile necesităţi” [Brundtland 1987]. Cheia înţelegerii acestui concept
este reprezentată de conştientizarea întrepătrunderilor dintre pilonii
economici, sociali şi ecologici ai dezvoltării [Bugge şi Watters 2003]
[Petrişor 2010].
Definiţia dezvoltării durabile conduce la noi cerinţe socio-economice
şi ecologice impuse ecosistemelor urbane, la care oraşele se adaptează printr-
un proces de ajustare şi remodelare [Petrişor 2006] orientat spre
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă dintr-un oraş [Manson 2006], denumit
regenerare urbană, în care politicile de locuire joacă un rol critic [Clark
2006]. Declaraţia de la Toledo, elaborată ca urmare a Întrunirii Ministeriale
Informale privind Declaraţia asupra Dezvoltării Urbane (22 iunie Toledo,
Spania) – identifică, printr-o abordare ştiinţifică, conceptul de regenerare
urbană integrată: „proces planificat ce trebuie să depăşească motivaţiile
sectoriale şi abordările folosite până acum, înţelegând ca oraşul este un
întreg funcţional, că părţile sale sunt componente ale organismului urban, şi
având ca ţel dezvoltarea pe deplin echilibrată a structurilor sociale,
economice şi urbane, odată cu stimularea creşterii eficienţei ecologice” [268
citat de Petrişor 2010].

216
 În spiritul dezvoltării spaţiale durabile sunt definite cerinţe specifice
atât aşezărilor urbane, cât şi celor rurale. Întâlnirea Informală Ministerială
care a avut loc la Bristol (Anglia) în perioada 6-7 decembrie 2005 din
iniţiativa Marii Britanii a avut ca subiect comunităţile durabile, definite ca
„regiuni în care locuitorii acestora doresc să trăiască şi să lucreze, atât în
prezent, cât şi în viitor” [261]. Echivalentul rural este conceptul de sat de
sine-stătător, dezvoltat de Fundaţia Mihail Eminescu Trust, „un concept
original care promovează dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale prin
valorificarea tezaurului lor unic de monumente, arhitectură vernaculară,
peisaj şi biodiversitate” [Fernolend 2010 citat de [Petrişor 2010].
Urbanizarea reprezintă una din marile probleme ale omenirii.
Complexitatea problemelor legate de managementul ariilor urbane este
amplificată de necesitatea stringentă a tranziţiei socio-economice către o
dezvoltare durabilă [Sufaru 2009].

4.6.9. Ecosistemul urban şi starea de sănătate a populaţiei

În ansamblu, ecosistemul urban este un complex de factori naturali şi

artificiali, pozitivi şi negativi, care aduc o serie de facilităţi pentru
desfăşurarea comodă a vieţii, dar expun şi la riscuri nocive în funcţie de
modul de concepţie, planificare şi organizare a elementelor sale şi de modul
de folosire a acestora de către oameni [Barnea 1979; Bărbulescu 2007].
Din categoria factorilor cu influenţă pozitiva asupra stării de
sanogeneză a ecosistemului urban sunt esenţiale [Bărbulescu 2007]:
- reducerea spaţiului de deplasare şi acces rapid la variatele bunuri
materiale şi spirituale concentrate pe arii mici;

217
 - creşterea şi diversificarea mijloacelor necesare desfăşurării vieţii:
ridicarea nivelului tehnic necesar muncii, transportului, creşterea nivelului de
educaţie şi cultură.
Dintre factorii cu influenţă negativă asupra stării de sanogeneză a
ecosistemului urban fac parte [Bărbulescu 2007]:
- aglomeraţia datorită concentrării populaţiei, clădirilor, instalaţiilor;
- existenţa industriilor generatoare de poluanţi ai aerului, apei, solului
şi a poluării sonore;
- diminuarea accesului populaţiei la factorii naturali şi expunerea la
factori artificiali;
- solicitarea excesivă şi intensificarea stress-ului psiho-social;
- diminuarea posibilităţii de relaxare, odihnă, recreere etc.

4.6.9.1. Sanogeneza habitatului intern din oraşe

Starea de sanogeneză a habitatului intern din oraşe a suscitat o atenţie
sporită din mai multe motive, printre care [Bărbulescu 2007]:
- efectuarea unui design special noilor clădiri, precum şi amenajarea
celor existente astfel încât rata schimbului de aer cu exteriorul se
micşorează;
- folosirea unei mari varietăţi de materiale sintetice pentru construcţia
sau mobilarea clădirilor (aceste materiale pun în libertate o gamă largă de
substanţe chimice cu potenţial toxic ce pot avea efecte agresive asupra
sănătăţii); studii recente au indicat faptul că mulţi poluanţi înregistrează în
interior concentraţii mai mari ca în exterior.
Sursele de poluare a habitatului intern se pot împărţi în două
categorii [Bărbulescu 2007]:

218
 1. Surse exterioare
În tabelul 4.3. sunt prezentate o parte a principalilor poluanţi din
aerul habitatului intern şi sursa exterioară de la care provin [Bărbulescu
2007]:
Tabelul 4.3.
Principalii poluanţi din aerul habitatului intern şi sursa exterioară de la care
provin [Drăghici şi Perniu 2002 citaţi de Bărbulescu 2007]

Poluant principal Sursa exterioară

Dioxid de sulf, pulberi în suspensie Arderea combustibililor

Ozon Reacţii fotochimice

Polen Vegetaţie

Plumb, mangan, oxid de carbon Trafic rutier

Plumb, cadmiu, dioxid de sulf Emisii industriale

VOC (compuşi organici volatili), Solvenţi petrochimici,

PAH (hidrocarburi aromatice policiclice) vaporizarea combustibililor nearşi

Solul, materiale de construcţie,

Radon
apa de la robinet

2. Surse interioare
În interior se găsesc o serie de poluanţi ce sunt emişi de materiale de
construcţie (cum ar fi betonul, piatra, lemnul, plăcile aglomerate, elementele
folosite pentru izolare, fibre, adezivi, vopsele), mobilier (cum ar fi
formaldehida) etc. Poluanţii chimici sunt puşi în libertate în cantităţi mari în
locuinţele noi faţă de locuinţele mai vechi. Eliberarea compuşilor volatili din
clădirile noi continuă câteva luni. Tabelul 4.4. prezintă o centralizare a
principalelor afecţiuni ale comunităţii umane provocate de expunerea la
poluanţii habitatului interior precizând tipul de poluant şi sursa de la care
provine [Bărbulescu 2007].

219
 Tabelul 4.4.
Raporturi tip de poluant interior – sursă – afecţiuni
[Moldoveanu 2007 citată de Bărbulescu 2007]
Nr. Tipul de
Sursa Afecţiunea provocată
crt. poluant
- bronşite
- cancer pulmonar
1 fum de tutun - fumat
- neoplazii non-respiratorii
- cardiopatie ischemică
dioxid de - încălzire cu gaze - afecţiuni pulmonare
2
carbon - folosirea gazului la bucătărie - infecţii respiratorii
- încălzire cu lemne
- gaze de eşapament - hemoragii retiniene
monoxid de - fumat
3 - dispozitive de încălzire cu gaz - aritmii
carbon
- defecte de design - infarct miocardic
- neetanşeităţi ale clădirilor
- adezivi
substanţe - tutun
- iritaţia ochilor
organice - procese de combustie
4 - iritaţia căilor respiratorii
volatile - lac de mobilă
- pneumonie
(VOC) - mobilier nou
- material de izolare a clădirilor
- neetanşeitatea fundaţiei situată
pe un substrat granitic sau şisturi
- utilizarea apei din foraje de apă
5 radon - cancer pulmonar
în substrat granitic
- materialul de construcţie al
clădirii
- descuamări ale pielii - iritaţia mucoaselor
- lambriuri - alergii
- astm
6 microorganisme - tapete, covoare, carpete - afecţiuni virale (rujeolă, rubeolă,
- rezervoare de apă varicelă, scarlatină ş.a.)
- insalubritate - tuberculoză
- ţesături
- alergii
7 artropode - surse de hrană alterate sau
- astm
depozitate inadecvat
- tuberculoză
ocupanţii - descuamări ale pielii - rujeolă
8 habitatului - secreţii respiratorii - rubeolă
intern - produşi de secreţie - varicelă
- scarlatină

Datele epidemiologice folosite pentru elaborarea standardelor de

calitate a aerului exterior trebuie să ţină seama de expunerea totală, ceea ce

220
include atât expunerea exterioară cât şi cea interioară; În ultima perioadă, se
pare ca există o alarmă crescândă în ceea ce priveşte slaba calitate a aerului
în birouri şi locuinţe [Bărbulescu 2007]. Legat de aceste observaţii, un aspect
negativ caracteristic oraşelor îl constituie sindromul “cladirii bolnave”,
generat de acumularea substanţelor poluante, nocive, în aerul din încăperile
acestor clădiri. Sindromul de “clădire bolnavă” a fost definit ca un fenomen
ce apare la un număr important de persoane dintr-o clădire, care resimt
anumite simptome în interiorul incintei, semnalează dispariţia acestora la
ieşirea din clădirea afectată şi reapariţia lor la întoarcere; foarte frecvent
aceste simptome sunt catalogate ca disconfort. Emisiile din detergenţi,
vopsele, lacuri, alte materiale de finisare, adezivi, fumul de ţigară, ventilaţia
artificială, reprezintă factori nocivi, care se constituie în cauze ale apariţiei
acestor clădiri şi au efecte asupra vieţii oamenilor care lucrează sau locuiesc
în interiorul lor. Chiar clădirile noi sau proaspăt renovate prezintă o calitate
extrem de scăzuta a aerului. În interiorul acestor clădiri se afla poluanţi emişi
de materialele de construcţie. Poluanţii chimici sunt puşi în libertate în
cantităţi mari în locuinţele noi, mai ales, faţă de cele vechi; în aceste clădiri
noi, eliberarea compuşilor volatili poate dura chiar şi câteva luni. Sindromul
“clădirii bolnave” se manifestă prin somnolenţă, alergii respiratorii sau
cutanante, senzaţii de disconfort, greaţă, dificultăţi de concentrare, iritaţii ale
ochilor şi un grad ridicat de stress. Bolile legate de sindromul “clădirii
bolnave”, dar şi caracteristice ecosistemului urban, sunt: boli respiratorii,
cardiovasculare, neuropsihice, deoarece toate schimbările stării mediului duc
la modificarea comportamentului oamenilor. Efectele acestui sindrom se
dezvoltă pe o perioadă lungă. Plantele introduse în aceste medii în care există
elemente nocive omului determină o purificare a aerului, alături de politici
urbane care să vizeze îmbunătăţirea locuirii colective [Sufaru 2009].

221
 Aglomeraţiile umane ridică probleme de ordin epidemiologic, legate
de poluarea mediului, a alterării ambianţei; mediul urban este sursa celor mai
numeroşi agenţi patogeni care generează bacteriozele, virozele, intoxicaţiile
sau traumatismele. Rezolvarea acestor probleme are o mare importanţă
datorită frecvenţei crescânde a unei noi patologii generate de o adaptare
deficientă sau de o „pseudoadaptare”. Toate aceste fenomene obligă
organismul uman la necesitatea adaptării continue care „determină o
oarecare uzură a corpului, căci declanşarea ei necesită energie”; este, în final,
o reacţie la stres, produsă de „şocul viitorului" [Zamfir 1977 citat de
Bărbulescu 2007].
Complexitatea alegerii metodei, mijloacelor şi tehnicilor de
determinare a stării de sanogeneză într-un ecosistem urban este sporită de
diversitatea şi dinamica foarte ridicată a factorilor sociali şi economici, care
se constituie în principalii vectori de modelare a spaţiului la nivel local şi
regional [Ioja 2006 citat de Sufaru 2009].

4.7. Managementul durabil al mediului urban

Managementul urban este procesul de dezvoltare, execuţie,

coordonare şi evaluare a strategiilor integrate, cu ajutorul actorilor urbani
relevanţi, în concordanţă cu interesul public şi ţelurile sectorului privat, în
cadrul politicilor naţionale de dezvoltare, cu scopul de a identifica, de a crea
şi exploata potenţialul urban în vederea unei dezvoltări economice durabile
[Bramezza şi van Klink 1994 citaţi de Sufaru 2009].
Managementul urban este activitatea prin care se încearcă
mobilizarea diverselor resurse pentru a le face să acţioneze într-o manieră
cooperantă în domeniul planificării, programării, întocmirii bugetelor şi

222
implementării, dar şi în domeniul exploatării şi întreţinerii, în scopul atingerii
obiectivelor de dezvoltare a oraşului [Davidson 1996 citat de Sufaru 2009].
Definind managementul urban trebuie subliniate următoarele aspecte
[Sufaru 2009]: trebuie avut în vedere interesul unui număr mare de actori în
ceea ce priveşte dezvoltarea urbană: coordonatorii proiectelor, parteneriatele
public-privat, agenţii economici, institutele şi organizaţiile financiare.
Un exemplu de abordare etapizată a unei probleme prin prisma
managementului de mediu este prezentat în schema din figura 4.11.
[Bărbulescu 2007].

Figura 4.11. Aspecte manageriale în abordarea problemelor de mediu [Ozun

şi Teodosiu 2002 prelucrat de Bărbulescu 2007]

Planul Urban de Management al Mediului este un document

strategic care fixează obiective şi politici de mediu pentru o zonă urbană, pe

223
termen scurt, mediu şi lung. Obiectivul general al acestuia vizează [Sufaru
2009]:
- îmbunătăţirea continuă şi măsurabilă a calităţii mediului în zona
urbană;
- obţinerea unui impact concret pozitiv asupra calităţii vieţii în
mediul urban.

4.7.1. Obiective ale dezvoltării durabile în mediul urban

Guvernul României, întrunit în şedinţă la 12 noiembrie 2008, a

dezbătut şi aprobat Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă pentru
perioada 2013-2020-2030. Documentul urmează prescripţiile metodologice
ale Comisiei Europene şi reprezintă un proiect comun al Guvernului
României, prin Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile şi al Programului
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, prin Centrul Naţional pentru Dezvoltare
Durabilă. Strategia stabileşte obiective concrete pentru trecerea, într-un
interval de timp rezonabil şi realist, la un nou model de dezvoltare, propriu
Uniunii Europene şi larg împărtaşit pe plan mondial, cel al dezvoltării
durabile, generator de valoare, propulsat de interesul pentru cunoaştere şi
inovare şi orientat spre îmbunătăţirea continuă a vieţii oamenilor şi a
relaţiilor dintre ei, în armonie cu mediul natural [Sufaru 2009].
O dezvoltare este durabilă (sustenabilă) numai dacă este „o
dezvoltare calitativă şi nu cantitativă, încât să nu depăşească capacităţile
mediului natural de a reface inputurile de materie primă şi de a absorbi
outputurile de deşeuri” [Daly 1990 citat de Bianca 2010].
Dacă folosim acest concept de sustenabilitate, atunci este evident că
oraşele sunt sisteme non-sustenabile, chiar şi pentru simplul fapt că acestea

224
folosesc combustibil fosil, care, cu siguranţă, nu se poate regenera în timp
scurt. În orice caz, chiar pe baza acestui concept, ecologia urbană îşi propune
să analizeze suprafeţele urbane pentru a evalua sustenabilitatea lor şi, parţial,
pentru a proiecta intervenţii cu o sustenabilitate majoră. Ecologia urbană se
referă la tipul de polis în care se mai găseşte încă o valenţă productivă, iar
obiectivul său este comprehensibil numai atunci când se referă la noţiunea de
sustenabilitate sau de dezvoltare durabilă [Bianca 2010].
Sustenabilitatea urbană se referă la trei aspecte [Bianca 2010]:
- evaluarea capacităţii/ritmului de reînnoire materiei şi a energiei
necesare exigenţelor urbane;
- producţia de deşeuri şi de materii poluante, precum şi administrarea
lor sau, mai bine zis, transformarea lor;
- evaluarea muncii necesare transformării energiei şi materiei extrase
din ambient.
Privind din perspectiva acestor trei aspecte, apare inevitabilă
afirmaţia că oraşele nu sunt sisteme sustenabile sau durabile. Dacă luăm ca
referinţă raportul între suprafeţele urbane şi teritoriu, acesta era puţin diferit
pentru suprafeţele urbane din trecut: în prezent, într-adevăr, acest raport nu
există, iar obţinerea de materie şi de energie, în cea mai mare parte din
cazuri, nu vine de la teritoriul ce înconjoară suprafeţele urbane. De aici,
nevoia de organizare teritorială, care pare totodată imposibil de realizat în
marile suprafeţe urbane, în care materia şi energia provin din medii destul de
îndepărtate de acestea şi numai în mică parte dintr-un teritoriu care le
înconjoară [Bianca 2010].
Pornind de la Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă,
acţiunile şi măsurile care pot constitui obiective ale dezvoltării durabile în
mediul urban menite să ducă la rezolvarea problemelor comunităţii locale

225
pentru tranziţia socio-economică spre o societate durabilă sunt [Alpopi
2007; Sufaru 2009]:
- cunoaşterea gradului de antropizare a teritoriilor urbanizate (şi
implicit evaluarea datoriei către mediu);
- monitorizarea structurii demografice şi socio-profesionale a forţei
de muncă;
- dezvoltarea/diversificarea activităţilor economice şi, în consecinţă,
a locurilor de muncă, ţinând cont şi de resursele specifice ale zonei;
- analiza aspectelor privind locuirea în ariile urbane;
- managementul zonelor industriale;
- necesitatea restructurării urbane a zonelor vechi ale oraşelor;
- rezolvarea aspectelor ridicate de problematica periferiei oraşelor;
- menţinerea spaţiilor verzi din oraşe şi extinderea acestora într-
o reţea;
- rezolvarea aspectelor ridicate de problematica zonelor protejate,
naturale şi construite;
- rezolvarea problemei deşeurilor solide (colectare, transport,
sortare, reutilizare, reciclare, tratare, depozitare, distrugere, reintegrare în
mediul natural);
- managementul apei în oraşe şi în teritoriile urbanizate (resurse de
apă potabilă şi industrială, exploatarea acestora, tratare, distribuire, modele
de consum, recuperare-reciclare, epurare, reintroducere în ciclul natural);
- reducerea poluării fonice şi a poluării aerului;
- utilizarea surselor de energie neconvenţionale;
- reabilitarea infrastructurii urbane şi îmbunătăţirea serviciilor
urbane, inclusiv mijloacele de comunicaţie şi transportul urban (crearea şi
modernizarea spaţiilor urbane, extinderea reţelei rutiere, crearea de parcări

226
subterane, amenajarea de spaţii verzi, sistem de management al traficului,
piste pentru biciclişti);
- reabilitarea infrastructurii sociale (îmbunătăţirea siguranţei,
securităţii locuitorilor, instalarea de sisteme de supraveghere stradală,
combaterea actelor de violenţă, a consumului de droguri); acţiunea de
dezvoltare şi integrare socială se bazează pe recuperarea şi reevaluarea zonei
urbane pentru a reduce situaţia de marginalizare socială şi ambientală;
- promovarea problematicii de mediu, educaţie ecologică şi acţiuni
comunitare.
Aceste acţiuni şi măsuri sunt adesea mai uşor de atins la scară mică,
deoarece ciclurile ecologice locale sunt mai uşor de determinat şi
supravegheat şi, în consecină, presupun politici de dezvoltare durabilă mai
uşor de implementat [Alpopi 2007].
Obiectivele dezvoltării durabile ale aşezărilor umane sunt legate de
controlul evoluţiei spaţiului urban, în vederea edificării unui sistem mai
echilibrat, în special urmărirea dinamicii creşterii oraşelor, atenuarea
segregării spaţiale şi sociale îndeosebi în marile oraşe, problemele generate
de transport ş.a., toate cu impact asupra mediului [Alpopi 2007].
O parte dintre obiectivele dezvoltării durabile a oraşelor sunt
prezentate în mod detaliat în continuare:
1. Extinderea spaţială. Limitarea extinderii spaţiale a oraşelor
reprezintă unul dintre obiectivele majore ale dezvoltării durabile a oraşelor.
Dificultăţile din ce în ce mai mari privind managementul energiei şi al
fluxurilor materiale, al problemelor generate de marea concentrare a
populaţiei umane şi al transporturilor în oraşe, pun sub semnul întrebării
viabilitatea pe termen lung a acestora, mai ales dacă sunt puse în legătură cu
uriaşele resurse necesare întreţinerii funcţionarii marilor aglomerări urbane
[Alpopi 2007].

227
 Diversificarea structurilor urbane, specializarea componentelor şi a
legăturilor funcţionale dintre acestea, fac posibilă limitarea extinderii
oraşelor. Asigurarea acestui deziderat oferă şanse de atigere a echilibrului
sistemului urban şi de diminuare a efectelor nocive prezente în aceste arii,
asigurând totodată timpul necesar pentru identificarea unor noi tehnologii şi
modele de restructurare a activităţilor din oraşe. În contextul diversificării
(structurale, funcţionale şi culturale), unul dintre cele mai importante
obiective îl constituie diminuarea dezvoltărilor de tip extensiv (în teritoriu)
a oraşelor în favoarea celor care vizează reciclarea terenurilor urbane,
reorganizarea structurilor construite existente, reintroducerea acestora în
circuitul existenţei cotidiene a oraşului, încadrarea obiectivelor în procesul
de restructurare a configuraţiilor spaţial-tehnologice existente. Integrarea
politicilor de dezvoltare a structurilor spaţiale cu cele de natură economică
şi socială şi cu cele privind conservarea elementelor valoroase de cadru
natural şi construit reprezintă una dintre opţiunile strategice cele mai
importante privind managementul aşezărilor urbane. Aceste obiective
impun integrarea şi continuitatea politicilor de dezvoltare socio-economice
şi în particular a celor privind dezvoltarea urbană, atât pe verticală (la toate
nivelurile: local, regional, naţional şi internaţional), cât şi pe orizontală,
între toate componentele sistemului social, administrativ şi economic
[Alpopi 2007].
Politicile integrate care vizează limitarea extinderii oraşelor au în
vedere următoarele obiective strategice [Alpopi 2007]:
- limitarea creşterii populaţiei urbane;
- restructurarea urbană;
- restructurarea reţelei de localităţi;
- restructurarea economică.

228
 Mijloacele pentru atingerea acestor obiective strategice sunt [Alpopi
2007]:
- schimbări în structura socio- profesională a locuitorilor;
- modificarea mentalităţilor (setul de valori), atitudinilor,
comportamentelor;
- asigurarea echilibrului cu resursele de hrană, bunuri şi servicii;
- reciclarea terenurilor urbane pentru construcţii;
- reconversii spaţial-funcţionale ale clădirilor;
- refolosiri şi reciclări ale subansamblurilor şi materialelor de
construcţii;
- creşterea complexităţii sistemice a structurilor urbane;
- creşterea gradului de integrare a structurilor oraşului cu cele ale
reţelei de localităţi;
- complementaritatea dezvoltărilor rural-urban;
- restructurarea economico-financiară;
- restructurarea instituţională;
- asigurarea compatibilităţii politicilor de dezvoltare cu capacitatea
de suport a capitalului natural;
- intervenţia politicului în evitarea atragerii populaţiei către marile
oraşe.
Modelele europene de dezvoltare spaţială a oraşelor sunt supuse
proceselor de integrare la toate nivelurile socio-economice, cuprinse în
fenomenul mai larg al globalizării. Strategii, politici, programe, modele şi
planuri de acţiune se integrează ierarhic unele cu altele, nu numai în plan
metodologic, ci şi în acela al scării spaţiale considerate. În acest sens,
planurile şi studiile, coordonate politic şi economic iau în considerare
amenajarea complexă a teritoriului european. Din această perspectivă,

229
priorităţile strategice ale dezvoltării spaţiale sunt orientate către agregarea de
sisteme urbane policentrice şi către dezvoltarea spaţiului rural [Alpopi 2007].
Concepte operaţionale noi de dezvoltare durabilă a aşezărilor umane
sunt acelea de oraş rural şi sat urban. Ideea de a combina avantajele satului
urban cu cele ale oraşului rural vine din direcţii diferite ale domeniului
amenajării spaţiale [Alpopi 2007]:
- Conceptul de oraş rural are în vedere obiective generale legate de
descentralizare, diversitate şi echitate, orientate către obiectivul strategic
major al unei dezvoltări durabile, bazate pe micşorarea impactului
activităţilor umane asupra resurselor capitalului natural. Oraşul rural
reprezintă un nucleu de structurare a reţelei de aşezări umane în teritoriu şi
de repartizare spaţială a activităţilor sociale şi economice. Oraşul rural pleacă
de la ideea dezvoltării unor centre polarizatoare în cadrul unor teritorii
precumpănitor rurale, prin dezvoltarea unor servicii cu caracter urban,
accesibile comunităţilor rurale care gravitează în jurul acestora, precum şi
prin dezvoltarea unor mici industrii, adaptate resurselor locale.
- Conceptul de sat urban se bazează pe utilizarea mixtă a terenurilor,
pe o densitate ridicată care să asigure o concentrare spaţiala suficientă pentru
accesibilitate fără automobil, dotare cu servicii urbane la acelaşi nivel ca şi
oraşul, spaţii verzi extinse la maximum posibil, amestecarea clădirilor
publice cu cele de locuit, parcare şi accesibilitate auto la periferie şi o bună
conexiune (prin cale ferată sau tramvai) cu marele oraş. Un rol deosebit în
încetinirea expansiunii spaţiale a oraşelor îl au politicile de dezvoltare ale
aşezărilor rurale amplasate la periferia marilor aglomeraţii urbane [Alpopi
2007]. Aşezările rurale ajung să fie tangente periferiilor oraşului. Mult timp
ele păstreaza caracterul rural, dar migraţia zilnică a populaţiei la oraş, spre
locurile de muncă, duce la o schimbare a mentalităţii şi a aspectului sătesc.
Prin hotărâri administrative, aceste aşezari rurale, în timp, sunt înglobate

230
oraşului, ele devenind suburbii [Alpopi 2007]. Acestea, beneficiind de o
serie dintre avantajele spaţiului urban, în special în ceea ce priveşte
transportul şi unele dintre servicii, cunosc o dinamică deosebită şi fenomene
de concentrare a populaţiei, de urbanizare şi de utilizare intensivă, de tip
industrial a potenţialului agricol, care conduc rapid la impacturi majore şi
ireversibile asupra mediului. Diversitatea ofertei acestora faţă de sistemul
aglomeraţiei şi menţinerea unei specificităţi în ceea ce priveşte profilul
economic iniţial, poate încetini dinamica expansiunii marelui oraş [Alpopi
2007].
Alegerea taliei viitoarelor dezvoltări urbane este o problemă mai
veche. Dintotdeauna dimensiunile au fost sugerate de considerente politice,
administrative, economice, în general legate de posibilităţile de gestiune mai
eficientă a teritoriului respectiv. Considerentele mai noi au în vedere
elemente de ecologia mediului natural (în sensul oferirii posibilităţii de
refacere a unora dintre resursele capitalului natural – în special a apei). Un
factor al posibilei limitări a expansiunii oraşelor îl constituie transportul:
dezvoltarea unei reţele dense şi eficiente de transport în cadrul reţelei de
localităţi constituită în jurul marilor oraşe [Alpopi 2007].
Asezările umane reprezintă un consumator major de resurse naturale
(inclusiv suprafeţele de teren disponibile), producând totodata reziduuri
neasimilabile sau asimilabile într-un timp care depăşeşte capacitatea de
regenerare a mediului, conducând la un proces continuu de degradare a
acestuia. La nivelul determinărilor majore ale abordării problemelor
societăţii umane prin prisma opţiunilor pentru o dezvoltare durabilă, se află
în primul rând presiunile asupra resurselor naturale de bază exercitate de doi
factori aflaţi într-o strânsă interdependenţă: creşterea demografică şi
creşterea economică. Fenomene precum urbanizarea, cu problema mereu
nerezolvată a locuirii, şi aspectele generate de poluare, sunt cele mai directe

231
consecinţe ale factorilor amintiţi. Printre resursele naturale de bază este
inclus şi teritoriul, înţeles nu numai ca spaţiu, ci şi ca suprafaţă disponibilă
pentru amplasarea aşezărilor umane. Limitarea suprafeţelor propice pentru
construcţia oraşelor conduce la ideea ca gospodărirea şi protecţia acestei
resurse devine una dintre preocupările majore vizând dezvoltarea durabilă.
Acesta este contextul actual în care se poate analiza problematica extinderii
oraşelor. Din perspectiva ecologiei peisajului, se consideră o regândire a
abordării bazate pe structură, funcţiune şi schimbare. Se consideră chiar că
structura formelor caracteristice ale unui sit sunt mai importante chiar decât
caracteristicile interne ale sale, cu alte cuvinte, aspecte generale ale
dezvoltării spaţiale determină înainte de toate caracteristicile sale ecologice
[Alpopi 2007].
Propunerea unor principii pentru expansiunea oraşelor ar trebui să
aibă drept obiective, pe lângă tranziţia şi accesibilitatea către zonele
(teritoriile) înconjurătoare, şi creşterea legăturilor între toate zonele urbane,
maximizarea conexiunilor zonelor şi populatiei umane respective cu
serviciile urbane, pentru eficientizarea utilizării acestora, dar şi dezvoltarea
zonelor de spaţii plantate şi alte terenuri libere în reţea pentru sistemul de
spaţii verzi. Consecinţa dorită cea mai importantă a acestui tip de dezvoltare
spaţială o constituie menţinerea conectivităţii între speciile cheie ale
ecosistemelor care alcătuiesc capitalul natural [Alpopi 2007].
2. Poluarea. O bună parte din poluarea (noxe, particule în suspensie,
metale grele, zgomote şi vibraţii, poluarea termică a aerului) din oraşe este
produsă de către traficul rutier. În proiectarea şi dezvoltarea ansamblurilor
noi rezidenţiale, la fel ca şi în cazul expansiunii oraşelor, reţelele de transport
joacă un rol determinant. Reducerea consumului de combustibil fosil, şi în
consecinţă şi a poluării, realizabilă prin imaginarea şi realizarea de noi
tehnologii de transport, bazate pe surse alternative de energie, nu este

232
deocamdată eficientă economic. Reducerea deplasărilor, prin amplasări
adecvate ale zonelor respective, precum şi realizarea unor trasee de
comunicaţie cât mai scurte, reprezintă o altă familie de soluţii pentru
problema transportului urban. La nivelul mentalităţii populaţiei, ideea de
bază este de a stimula utilizarea transportului public şi reducerea dependenţei
faţă de automobil sau utilizarea bicicletei sau altor mijloace care utilizează
energia umană pentru deplasări scurte şi medii. În majoritatea acestor familii
de soluţii, implicarea constructorilor, arhitecţilor şi urbaniştilor este esenţială
[Alpopi 2007].
3. Managementul periferiei. Una dintre premisele majore pentru
dezvoltarea durabilă a aşezărilor umane o constituie managementul
periferiei. Caracterul heterogen, procesele sociale, economice şi ecologice
mai puţin monitorizate conduc la dificultăţi metodologice serioase dacă se au
în vedere obiective pe termen mai lung. În această zonă, supusă schimbării
ecologice datorită presiunii antropice, esenţială este menţinerea echilibrului
ecologic, prin amplasări punctuale discrete ale diferitelor activităţi, inclusiv a
zonelor de locuit. Orice schimbare a utilizării terenurilor (destinaţie agricolă
sau zone naturale în zone construite) se poate face numai în cadrul unor
planuri regionale mai vaste. Obiectivele strategice legate de managementul
zonelor periferice ale oraşului sunt [Alpopi 2007]:
- restructurarea aşezărilor umane şi a zonelor de la periferia
oraşelor în raport cu resursele capitalului natural;
- limitarea extinderii oraşelor prin restructurarea lor;
- evitarea insularizării socio-economice a periferiei;
- abordarea ecosistemică în practica managementului aşezărilor
umane;
- conceptul diversităţii ca principiu operaţional esenţial.

233
 Aceste obiective devin posibil de îndeplinit pe de o parte prin
creşterea gradului de integrare funcţională, atât la nivelul zonelor oraşelor cât
şi la nivelul zonelor periferice, cu structurile funcţionale şi tehnologice ale
oraşului, iar pe de altă parte prin creşterea gradului de integrare a periferiei
cu suprasistemul reţelei de localităţi şi cu cel regional internaţional.
Restructurarea urbană astfel concepută ar cuprinde, pe lângă reintegrarea
funcţională, noi conexiuni, şi în final ar determina recompunerea oraşului ca
întreg, incluzând zonele periferice. Rezultatul dorit ar fi dezvoltarea bazată
pe resursele interne sistemice ale complexului socio-economic urban şi ale
teritoriului, în ceea ce priveşte asigurarea fluxurilor materiale şi energetice în
ambele direcţii. Premisa principală pentru o astfel de abordare constă în
existenţa heterogenităţii funcţionale la nivelul global al zonei periferice, care
poate fi valorificată în procesele de dezvoltare, în condiţiile în care
diversitatea constituie una dintre calităţile necesare oricărei dezvoltări
durabile [Alpopi 2007].

4.7.2. Păreri critice privind sustenabilitatea oraşelor

Legat de sustenabilitatea oraşelor, există unele păreri critice [Bianca

2010]:
- Una dintre opiniile critice afirmă că, deşi este adevărat că noţiunea
de sustenabilitate are o valoare importantă referitor la întregul sistem global
al planetei, în realitate, aceasta are mai mult o valoare etică decât una
măsurabilă. Dacă ar fi aşa, adică dacă ar fi o valoare măsurabilă, numărul
variabilelor ar trebui să fie mult mai mare decât cel luat în consideraţie de
modelele de sustenabilitate. În plus, chiar dacă ar fi posibil, sustenabilitatea
oraşelor se loveşte de alte variabile care apar des în mod aleatoriu, şi sunt

234
supuse legii întâmplării, se referă la procese economice, politice şi culturale,
precum şi la globalizare, ca să nu mai vorbim de însuşi caracterul aleatoriu al
factorului uman.
- O altă părere critică şi mai profundă se întreabă dacă, admiţând că
proiectele de sustenabilitate sunt parţial posibile şi de dorit, în limitele care
au fost indicate, se poate considera sustenabilitatea ca un parametru care
indică succesul unui agregat urban? Succesul, în acest caz, se referă numai la
evaluările în termenii termodinamici ai raportului dintre energia folosită şi
energia recuperată (sau dintre energia activă şi energia pasivă), cu scopul
de a nu depăşi sustenabilitatea. Un succes care, datorită caracteristicilor
extrateritoriale şi heterotroficităţii ecosistemelor urbane, apare imposibil de
atins, nu numai teoretic, ci şi practic, exceptând cazul în care se adaugă o
variabilă radicală (adică aceea de distrugere progresivă a unor astfel de
suprafeţe, însoţită de o schimbare a formelor de viaţă socială a fiinţelor
umane, a compozitelor acestora), precum şi o profundă modificare a
formelor de producţie economică, ceea ce, evident, înseamnă şi o tendinţă
radicală de diminuare a populaţiei umane, după cum deja indică rapoartele
Clubului din Roma şi cartea lui P. Erlich – The Population Bomb (1968). În
prezent, se pare că niciuna dintre aceste variabile nu intră în joc: oraşele se
măresc, la fel şi populaţia, precum şi producţia economică, consumul, în
vreme ce stilurile de viaţă necesită un aport din ce în ce mai mare de resurse,
ducând la un dezechilibru inevitabil între energia activă şi cea pasivă.
Oraşele ar fi fost sustenabile (în sensul strict al termenului, dar şi în
sensul minimal al unei veritabile optimizări termodinamice, pentru a evita o
inevitabilă disipare a sistemelor urbane, dezechilibrul lor ajungând la o înaltă
entropie şi maximă dezordine), doar dacă variabilele holistice ale schimbării
radicale indicate devin parte a modelului de optimizare sustenabilă. În acest
sens, căutarea sustenabilitaţii ariilor urbane nu poate fi doar rezultatul unor

235
variabile, ca acelea ce sunt în general introduse în aceste modele. Dacă
aceasta nu se întâmplă, modelele sunt epistemologic inadecvate şi nefondate
– dacă se intenţionează să fie nu doar modele teoretice, ci aplicabile în
diversele condiţii reale ale ariilor urbane [Bianca 2010].

4.7.3. Riscurile urbane - factor în definirea stării de calitate a

mediului urban

Concept şi terminologie
Riscul total cuantifică pierderile umane şi materiale totale care ar
rezulta în urma unui hazard şi este redat de relaţia R = H x E x V [Bărbulescu
2007], unde: - R = risc total;
- H = hazard;
- E = elemente expuse riscului;
- V = vulnerabilitate.
O clasificare succintă a riscurilor este următoarea [Velcea 1995 citată
de Sufaru 2009]:
a. După conţinut:
- riscuri elementare;
- riscuri de componente tehnogene;
- riscuri de impact.
b. După intensitatea manifestării:
- riscuri lente;
- riscuri uşor previzibile;
- riscuri progresiv accidentale;
- riscuri limitative.

236
 c. După repartiţia spaţială:
- riscuri concentrate;
- riscuri dispersate.
În sens larg se acceptă trei categorii de riscuri de mediu în spaţiul
urban românesc [Sufaru 2009]:
a). Riscuri naturale (evenimentele de tip hazard care se produc în
mod natural). Cuprind riscurile geologice, geomorfologice, hidrologice,
seismice, climatice, biogeografice şi pedogeografice. Riscul seismic
reprezintă un factor de restrictivitate pentru întregul ecosistem urban;
numărul mare de obiective economice şi sociale potenţial afectate de acest
fenomen fac ca acesta să reprezinte o componentă importantă ce trebuie luată
în considerare în diverse domenii de activitate: construcţii civile şi
industriale, asigurări. Din perspectiva riscului seismic interesează nu atât
metodele, mijloacele sau procedeele de previziune utilizate de oamenii de
ştiinţa, cât informarea populaţiei asupra iminenţei seismului. Dificultatea
rezultă din caracterul “probabil” al predicţiei, alarma falsă putând provoca
perturbari economice şi sociale.
b). Riscuri tehnogene (au la origine activitatea umană). Riscurile
tehnogene sunt condiţionate de introducerea unor tehnologii în domeniul
factorilor naturali; această penetraţie de ordin antropic produce cele mai
spectaculoase mutaţii în peisaj; obiectivele introduse de tehnică în natură
condiţionează un alt ritm în evoluţia fenomenelor şi a mecanismelor proprii
acestora [Velcea 1995 citată de Sufaru 2009].
Principalele categorii de riscuri tehnogene în mediul urban sunt
[Sufaru 2009]: incendiile, emisiile continue în aer, apă şi pe sol, exploziile,
deversările de substanţe periculoase provenite de la diverse industrii şi
activităţi asociate, degradarea solurilor şi a apelor freatice prin infiltraţii din
haldele de deşeuri şi accidentele de trafic ş.a.

237
 Sursele potenţiale de risc tehnogen din spaţiul urban cuprind, în
general, următoarele [Sufaru 2009]: obiective cu risc de explozie/incendiu
(unităţi industriale, service-uri auto, spălatorii etc.), benzinării, depozite de
lemne, depozite de materiale de construcţii, obiective cu risc de accident
tehnologic (unităţile industriale, CET-urile), puncte cu risc de accident rutier
(intersecţiile de străzi cu trafic intens, străzi cu trafic intens).
c). Riscuri sociale (stres, schimbări neaşteptate ce vizează stilul de
viaţă).
Etapele evaluării riscurilor de mediu sunt [Bărbulescu 2007]:
- Identificarea pericolelor;
- Evaluarea relaţiei doză – răspuns;
- Evaluarea expunerii;
- Caracterizarea riscului.
Cunoaşterea dimensiunilor riscurilor oferă informaţii referitoare la
costurile de mediu necesare pentru prevenire/intervenţie/despăgubire, pentru
arealele ce necesită adaptări tehnice speciale în procesul de planificare şi
amenajare a spaţiului [Ioja 2006 citat de Sufaru 2009], pentru proiecţia în
starea de sanogeneză a comunităţii urbane la nivel local, pentru estimarea
gradului de perturbare dat de unele activităţi antropice (transporturi,
industrie) şi a disfuncţionalităţilor de mediu apărute ca urmare a manifestării
riscurilor naturale şi tehnogene [Bărbulescu 2007 citat de Sufaru 2009].
Evoluţia societăţii umane este un proces continuu de modificare a
mediului şi a modului de viaţă al acesteia; oraşul constituie rezultanta
schimbărilor calitative şi cantitative ale habitatului uman. Oraşul este un
întreg, este un sistem ale cărui componente vitale - subsistemul social al
comunităţii şi subsistemul spaţial al aşezării umane - sunt simbiotic
relaţionate; cele două subsisteme, dar şi macrosistemul, reuşesc să
supravieţuiască prin adaptări succesive, cu preţul unor pierderi permanente

238
de substanţă şi identitate; aceste pierderi trebuie ţinute sub control sub toate
aspectele pentru a nu se ajunge la pierderea trasăturilor definitorii favorabile
ale oraşelor” [Berza 2004 citată de Sufaru 2009].
Deşi apariţia celor mai multe riscuri naturale nu poate fi împiedicată,
efectele acestora şi costurile economice induse pot fi diminuate printr-o
gestionare corectă de către autorităţile competente la nivel local, regional,
naţional, deoarece, în general, arealele de manifestare a acestora pot fi
cunoscute [Dumitraşcu 2008 citat de Sufaru 2009].

4.7.4. Modele ale dezvoltării urbane durabile

În plan urbanistic, principiile dezvoltării durabile determină o

deplasare a perspectivei tehnocentrice către cea ecocentrică, mediul fiind
privit ca rezultat al interacţiunii a trei valori [Petrişor şi colab. 1997]:
- estetică;
- ecologică;
- economică.
O asemenea abordare implică [Petrişor şi colab. 1997]:
- o nouă optică de integrare a problemelor de mediu în obiectivele
planificării la diferite niveluri: general, sectorial, administrativ;
- globalitate şi interdependenţă, adică o abordare sistemică a
problemelor de mediu;
- accentuarea caracterului continuu al procesului de evaluare şi
abordarea specifică şi anticipativă specifică problemelor de mediu;
- abordarea interdisciplinară şi consultarea publicului;
- integrarea dezvoltării şi a principiilor de amenajare a teritoriului
într-o concepţie globală şi unitară;

239
 - transformarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului din
simple proiecţii grafice bidimensionale în instrumente complexe de gestiune.
În plus, planificarea dezvoltării oraşelor trebuie să se bazeze şi pe
criterii energetice, ceea ce presupune parcurgerea următoarelor cinci etape
[Petrişor şi colab. 1997]:
- delimitarea suprafeţei şi investigarea parametrilor relevanţi;
- realizarea modelului fluxului de energie;
- calcularea potenţialului local al fiecărui element al structurii de a
participa la fluxul de energie;
- evaluarea consecinţelor proiectului asupra fluxului de energie;
- realizarea proiectului definitiv (a planului fizic).
Din punct de vedere legislativ, există un cadru legislativ la nivel
naţional şi internaţional care permite şi chiar impune implementarea
modelului dezvoltării durabile în activităţile de dezvoltare a oraşelor, precum
şi un cadru instituţional care pune în aplicare sistemul legislativ existent. În
plan legislativ, modelul dezvoltării durabile îşi găseşte expresia în integrarea
normelor de protecţia mediului în activităţile inerente dezvoltării oraşelor,
prin armonizarea acestora. În plan legislativ, evoluţia relaţiilor societăţii
omeneşti cu mediul îşi pune amprenta asupra fundamentării ştiinţifice a
actelor normative elaborate. Din punct de vedere al fundamentării actelor
normative în concordanţă cu nivelul actual al achiziţiilor în plan teoretic şi
practic din domeniul ecologiei sistemice, în prezent există încă lacune ca
rezultat al persistenţei abordărilor sectoriale şi mai ales antropocentrice.
Soluţia ar putea fi reprezentată de abordarea holistă, prin implementarea
concepţiei sistemice şi în domeniul legislativ [Petrişor şi colab. 1997].
Considerând cele expuse mai sus, sunt prezentate în continuare trei
categorii de modele ale dezvoltării urbane durabile: modele urbanistice,
modele economice şi modele matematice.

240
 4.7.4.1. Modele urbanistice
Modelele urbanistice de dezvoltare urbană durabilă îşi propun
rezolvarea unei probleme – amenajarea oraşului modern, problemă apărută
înaintea sa, în primele decade ale secolului al XIX-lea, când societatea
omenească a conştientizat trecerea sa în epoca industrială. Societatea
industrială este urbană, oraşul fiind orizontul său. Pentru a se găsi o soluţie la
această problemă, s-a impus în cursul secolului al XIX-lea abordarea
problemelor de structură şi a semnificaţiei raporturilor sociale. Această
abordare poartă numele de preurbanism, fiind reprezentată de o serie de
gânditori. Acest demers istoric a permis construirea unui cadru de referinţă
pentru a înţelege mai apoi sensul real al urbanismului şi a situa cât mai
corect problemele actuale ale amenajării urbane [Petrişor şi colab. 1997].

1. Preurbanismul
Liniile generale de atac ale problemei locuirii urbane şi oraşului sunt
deschise de gânditori aparţinînd altor domenii decât arhitectura, şi nu se
materializează în realizări viabile. De aceea, Françoise Choay numeşte
perioada de până la începutul secolului al XX-lea, perioada pre-
urbanismului, urmând ca perioada urbanismului propriu-zis să se desfăşoare
odată cu implicarea arhitecţilor în această problematică [274; 275].
a. Modelul progresist. Acest model poate fi definit pornind de la
lucrări foarte diferite cum ar fi cele ale englezilor Robert Owen, Benjamin
Ward Richardson, ale francezilor Charles Fourier, Êtienne Cabet, Pierre-
Joseph Proudhon ş.a. Aceste lucrări au în comun aceeaşi concepţie despre
om şi raţiune şi determină propunerile acestor autori privitoare la oraşul
modern [275; 283].
Individul uman este privit ca tip, independent de diferenţele de timp
şi spaţiu, care are necesităţi-tip deductibile prin metode ştiinţifice.

241
Rezolvarea problemelor trebuie să-i fie permisă prin raţionalism, ştiinţă şi
tehnică. Este un model optimist, orientat către viitor şi dominat de ideea de
progres [Petrişor şi colab. 1997].
Abordarea impusă de acest model nu ţine seama de implicaţiile pe
care construcţia oraşului şi desfăşurarea vieţii şi activităţilor umane le au
asupra sistemelor ecologice rămase în regim natural. Cu toate că spaţiile
libere şi cele verzi au o pondere însemnată, ele nu reprezintă o soluţie pentru
conservarea sistemelor ecologice naturale. De cele mai multe ori se cultivă
plante alohtone în detrimentul celor autohtone. Importul vegetaţiei atrage
după sine, voluntar sau involuntar, şi un import de faună, ceea ce înseamnă
de fapt introducerea de noi specii cu profunde semnificaţii ecologice. Acest
model reflectă o concepţie antropocentrică, estetica primând faţă de
problemele legate de mediu [Petrişor şi colab. 1997].
b. Modelul culturalist. Acest model este reprezentat în exclusivitate
de gânditori englezi (Augustus Welby Pugin, John Ruskin, William Morris,
Ebenezer Howard) şi se sprijină pe o tradiţie de gândire care, de peste un
secol, a analizat şi criticat realizările civilizaţiei industriale, comparându-le
cu trecutul (englezii A.W. Pugin, Mathew Arnold, scoţianul Thomas
Carlyle). A luat naştere concomitent cu romantismul şi cu cercetările istorice
pe care acesta le-a generat [274], deci un astfel de model se caracterizează pe
nostalgie, încercând să reînvie un stadiu ideal de trecut [Petrişor şi colab.
1997]. Acest model pune accentul pe comunităţile umane, nu pe individ,
deşi, prin particularităţile sale, fiecare membru al comunităţii reprezintă un
element de neînlocuit. Culturaliştii pornesc de la dispariţia vechii unităţi
organice a oraşului sub presiunea industrializării. Modelul culturalist
situează nevoile spirituale mai presus de cele materiale, deci amenajarea
spaţiului urban se va face cu mult mai puţină rigoare, în interiorul oraşului
geometria nu respectă nicio regulă, predominând asimetria şi neregularitatea,

242
inspirate de forţa creatoare a vieţii. În schimb, oraşul este bine delimitat, cu
limite bine precizate, cu populaţie descentralizată, dispersată şi apoi
regrupată. Modelul culturalist se opune celui progresist prin climatul specific
urban. Pe plan politic, ideea de comunitate este transpusă în principii
democratice, iar pe plan economic anti-industrialismul este manifestat
[Petrişor şi colab. 1997].
Acest model nu rezolvă problema impactului asupra mediului, ci din
contră, acest impact creşte considerabil, prin exacerbarea rolului esteticii.
Totuşi, acest model rezolvă problema implicaţiilor asupra populaţiilor locale
prin rolul acordat tradiţiei şi, prin viziunea organică asupra oraşului,
reprezintă germenii concepţiei moderne care priveşte oraşul ca pe un
ecosistem [Petrişor şi colab. 1997].

2. Urbanismul
Urbanismul caracterizează oraşul secolului al XX-lea care reflectă
revoluţia industrială. Urbanismul diferă de preurbanism prin două aspecte
esenţiale:
- Urbanismul se prezintă sub două forme – teoretică şi practică,
fiind apanajul specialiştilor, în special arhitecţi [Petrişor şi colab. 1997], spre
deosebire de cazul preurbanismului care este opera unor generalişti (istorici,
ecologişti, politicieni, economişti).
- Ideile urbaniştilor sunt puse în aplicare, urbanismul având sarcini
practice, modelele oferite nu sunt imaginare, deşi imaginaţia joacă un rol
important în metodologia de construire a modelelor [Petrişor şi colab. 1997].
a. Modelul progresist. Ideea centrală a acestui model este cea de
modernitate. Acest model percepe era industrială ca pe o ruptură istorică
radicală, iar accentul se mută de pe structurile socio-economice pe cele
tehnice şi estetice. Independenţa topografică, obsesia pentru igienă, grija faţă

243
de eficacitate, renunţarea la construcţia pe orizontală în favoarea celei pe
verticală, grija faţă de spaţiile verzi, legăturile tot mai strânse dintre oraş şi
sat, sunt caracteristice acestui model. Modelul progresist oferit de urbanism
privilegiază individul în defavoarea comunităţii, astfel că accentul cade pe
habitat, privit în două moduri: casă (pentru una sau mai multe familii, soluţie
studiată de anglo-saxoni şi de olandezi) şi imobil colectiv gigant
(corespunzător societăţii moderne, construit în fosta Uniune Sovietică).
Pentru că modelul progresist s-a impus sub regimuri economice şi politice
foarte variate, el a căpătat particularităţi culturale: în Rusia stalinistă sau
Germania nazistă s-a renunţat la latura sa estetică, pe când în Statele Unite
ale Americii aceasta a fost exacerbată. Zonele de locuit se separă de cele de
muncă, de centrele civice etc., apărând noi sub-categorii funcţionale.
Circulaţia este o funcţie separată, care nu ţine cont de spaţiul construit.
Modelul progresist al urbanismului acordă esteticii un rol la fel de important
ca şi eficacităţii, deşi respinge aportul estetic al trecutului, păstrând doar
vestigiile ce satisfac cerinţele de randament. Astfel, oraşul capătă şi o funcţie
de muzeu. Ruperea de trecut este agresivă, se creează o atmosferă cu
adevărat urbană [Petrişor şi colab. 1997].
Faţă de modelul progresist din preurbanism, modelul progresist al
perioadei urbaniste presupune un impact asupra mediului mult mai agresiv.
Impactul negativ asupra mediului rezultă din primordialitatea esteticii
care are ca şi consecinţe suprimarea ecosistemelor naturale de pe teritoriul
ocupat de oraş sau de înlocuire a lor cu unele atipice zonei, din consecinţele
industrializării, ale progresului tehnic, ale supraexploatării resurselor
naturale ş.a. [Petrişor şi colab. 1997].
b. Modelul culturalist. Acest model capătă o formă specific-
urbanistică devreme, apărând în planurile teoretice şi practice din Austria şi
Germania încă din 1880-1890. În Anglia, Raymond Unwin şi Barry Parker

244
au realizat primul oraş-grădină (garden-city) – Letchworth. Alte contribuţii
au fost aduse de arhitectul austriac Camillo Sitte şi de englezul Ebenezer
Howard. Principiile ideologice care stau la baza acestui model sunt
comparabile cu cele care fundamentau vechiul model culturalist din
preurbanism [Petrişor şi colab. 1997]:
- Totalitatea primează asupra părţilor (aglomerarea urbană primează
asupra indivizilor), iar concepţiile culturale primează asupra celor materiale.
Cu toate acestea, este un model depolitizat.
- Oraşul are limite precise, fiind înconjurat de o “centură verde”.
- În interiorul oraşului particularitatea şi variabilitatea au un rol
deosebit.
- Strada este un organ fundamental, trebuie să asigure locuri pentru
trecere sau întâlniri.
- Spaţiile verzi sunt eliminate din centru şi apar mai des în zonele
rezidenţiale.
- Climatul psihic este reasigurat, favorabil intensificării relaţiilor
interpersonale.
Modelul este nostalgic, oraşul este delimitat din punct de vedere
spaţio-temporal, un rol deosebit avându-l vârsta sa. În plan psihic,
urbanismul de tip culturalist exprimă anumite tendinţe nevrotice, exacerbarea
trecutului trădând inadaptarea la prezent [Petrişor şi colab. 1997].
Comparativ cu celelalte modele prezentate deja, acest model are cel
mai redus impact asupra mediului [Petrişor şi colab. 1997]. Centura verde
care înconjoară oraşul este un mijloc de absorbţie a emisiilor poluante
determinate de activităţile antropice, spaţiile verzi sunt numeroase, unele
chiar naturale, creşterea demografică este riguros controlată ş.a.
Cu toate acestea, acest model reprezintă tot o abordare
antropocentrică şi nu una holistă [Petrişor şi colab. 1997].

245
 c. Modelul naturalist. Acest model reflectă un curent anti-urban.
S-a cristalizat în secolul al XX-lea sub forma conceptului american numit
„Broadacre City” şi a fost elaboart de marele arhitect american Frank
Lloyd. Wright. Acest model se bazează pe următoarele principii [Petrişor şi
colab. 1997]:
- Marele oraş industrial are ca efect alienarea individului. Doar
contactul cu natura permite o dezvoltare armonioasă unitară a persoanei,
care trebuie să aibă parte de libertate fără a fi privată de progresul tehnic.
- Toate funcţiile oraşului sunt dispersate şi izolate ca unităţi
reduse, într-un sistem acentric, între care există o reţea de căi terestre şi
aeriene.
- Raportul cu progresul tehnic este foarte strâns.
- Natura este conservată în totalitate, arhitectura este subordonată
naturii - „arhitectură organică” (conform lui F.L. Wright).
Modelul naturalist urbanist este singura propunere urbanistică ce
refuză complet orice constrângere, redând omului integrat în natură
plăcerile vieţii, ceea ce, conform concepţiilor lui Sigmund Freud, îl
condamnă la autodistrugere [Petrişor şi colab. 1997].
Sub aspectul impactului asupra mediului, modelul naturalist
reduce simţitor acest impact. Cu toate că oraşul propus prin acest model
este format din centre agricole şi industriale dispersate printre zonele
naturale, problema degradării factorilor de mediu nu este rezolvată, mai
ales că o serie de alţi agenţi contribuie la aceasta: traficul rutier,
fragmentarea habitatelor, reducerea biodiversităţii, polarea fonică ş.a.
Totuşi, din punct de vedere ecologic, modelele urbanismului
reprezintă o evoluţie faţă de modelele preurbanismului.

246
 4.7.4.2. Modele economice
În ceea ce priveşte dezvoltarea urbană durabilă, nu se poate vorbi
despre modele economice propriu-zise, ci de diferite aspecte economice
caracteristice proiectelor de dezvoltare a oraşelor şi despre un cadru
economic inerent elaborării oricărui alt model de dezvoltare urbană sau de
dezvoltare a unei localităţi în general [Petrişor şi colab. 1997].
Aspectele economice de care trebuie să ţină cont realizarea oricărui
model de dezvoltare a comunităţilor umane se regăsesc în studiile de
evaluare a impactului asupra mediului. Analiza cost-beneficiu reprezintă un
instrument esenţial pentru fundamentarea economică a modelelor de
dezvoltare a localităţilor. Principalele probleme ridicate de utilizarea acestui
instrument sunt reprezentate de identificarea tuturor componentelor şi de
acordarea unei valori de piaţă bunurilor şi serviciilor de mediu [Petrişor şi
colab. 1997].

4.7.4.3. Modele matematice

Modelele matematice utilizate în acţiunile sustenabile de dezvoltare a
aşezărilor umane sunt modele sintetice, rezultate ale unei abordări holiste;
ele ţin cont atât de restricţiile impuse de necesitatea protecţiei mediului, de
cadrul economic şi juridic, cât şi de opţiunile urbaniştilor. Realizarea
modelelor matematice impune participarea unei echipe de specialişti.
Numărul specialiştilor dintr-un anumit domeniu din cadrul echipei implică
ponderea criteriilor specifice domeniului respectiv în realizarea modelului
matematic. Elaborarea modelelor matematice, în special a celor de tip
tendenţial, depinde în primul rând de calitatea datelor sau a criteriilor
furnizate de către membrii echipei de specialişti pentru realizarea lor.
Rezultat al unei cooperări multi- şi interdisciplinare, modelele matematice se
apropie cel mai mult de modelele integraliste, în cazul modelelor de

247
dezvoltare a oraşelor. Evoluţia societăţii omeneşti şi a relaţiilor acesteia cu
mediul şi, mai ales, evoluţia bazei teoretice a ecologiei sistemice, a marcat
evoluţia modelelor matematice prin intermediul variabilelor de intrare
furnizate în conceperea acestora [Petrişor şi colab. 1997].

4.8. Peisaj şi spaţiu public în oraşul modern

4.8.1. Conceptul de peisaj

Peisajul este definit în mod uzual ca tablou sau ca un colţ din natură
ce poate fi subiectul unui tablou. Din punct de vedere geografic, peisajul
este un mediu specific ce se diferenţiază de celelalte prin modul de
asamblare a elementelor sale componenete (relief, climă, sol, vegetaţie
etc). Tot dicţionarele ne definesc peisajul ca pe o imagine de ansamblu a
unui gen artistic: muzică, literatură, dans. Astfel, putem vorbi despre
peisajul muzical sau despre peisajul literar. Aşadar, peisajul pare un termen
confuz, greu de definit. El este în primul rând un spaţiu, de obicei natural,
dar şi reprezentarea lui. Două idei se leagă inerent de conceptul de peisaj:
calitatea estetică şi imaginea de ansamblu (a se vedea şi Anexa 1 p. 343)
[Tudora 2001].

4.8.2. Spaţiul public în oraşul modern

Orașul modern tinde să separe zonele în care oamenii locuiesc –

zonele rezidenţiale, de zonele centrale (unde se aglomerează doar comerţul,

248
 serviciile şi birourile) şi de zonele industriale. Acest mod de a concepe
oraşele se numește zoning. Zoningul a fost generat de dezvoltarea
industirei începând cu secolul al XIX-lea. Acesta generează largi teritorii
urbane monofuncţionale: locuire, industrie. Această împărţire a oraşului
ilustrează noua concepţie a societăţii industriale care împarte timpul în trei
părţi. Astfel, o zi este formată, teoretic, din opt ore de lucru, opt ore de
loisir și opt ore de odihnă. Acestă împărţire a timpului este reflectată în
ordinea spaţială: zone de activităţi (industrie sau birouri), zonele centrale
cu comerţ, muzee, cinematografe etc. şi zonele rezidenţiale. Deşi zoningul
a fost în secolul al XIXlea şi la începutul secolului al XX-lea o idee
revoluţionară, ce încerca să rezolve probleme legate de poluarea
industrială, el s-a dovedit o formulă mai degrabă nocivă vieţii urbane,
generând ceea ce se numesc astăzi “cartiere-dormitor” sau mari zone de
birouri sau industrie ce sunt mai degrabă oraşe întregi lipsite de viaţă
[Tudora 2001].
Aceste zone erau/sunt separate nu numai funcţional, ci şi fizic, în
special de infrastructurile rutiere care traverează oraşele pentru a asigura
accesul auto facil, creând fracturi majore în ţesutul urban şi provocând în
consecinţă izolarea unor zone ce s-au transformat în adevărate ghettouri*
de-a lungul timpului. De aceea, astăzi politicile de zoning au fost înlocuite
prin cele de mixitate urbană. Un alt principiu este cel al reţeserii
cartierelor separate de infrastructura rutieră prin reconfigurarea acesteia
[Tudora 2001].

*
Ghetto: Termenul provine de la numele unui cartier al Veneţiei în care evreii erau obligaţi să locuiască şi
revine pe agenda politică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a desemna izolarea
comunităţilor evreieşti de restul oraşului. Termenul este folosit actualmente în sens larg pentru a descrie
zone urbane (de obicei locuite de imigranţi şi suprapopulate) asociate unor comunităţi etnice sau rasiale
sau unor situaţii economice şi sociale precare (sărăcie, delincvenţă etc.) [Tudora 2001].

249
 4.8.3. Spaţiile verzi – problemă a urbanizării contemporane

Psihologia socială confirmă faptul că cei mai mulţi oameni manifestă

un ataşament puternic, chiar dacă uneori vag conştientizat, faţă de lumea
naturală (pădurea, muntele, izvorul, iarba ş.a.). Biologii au lansat ipoteza
biofiliei, potrivit căreia dependenţa omului faţă de lumea naturală s-ar
extinde mult dincolo de preocupările sale privind asigurarea bunăstării
materiale, vizând totodată şi unele nevoi de semnificaţie mai abisale
[Kendall şi Crompton 2008, Wilson 1984, Wilson şi Kellert 1993 ş.a.).
Percepţia cvasigenerală asupra virtualelor riscuri ce decurg din degradarea
ireversibilă a ecosistemului planetar, în esenţă prin procesul de urbanizare, a
alimentat continuu, în ultimele două - trei decenii, febra ecotivităţii
(conceptul de ecotivitate se referă la orice activitate ce promovează
conservarea şi sustenabilitatea ecosistemului şi biodiversităţii) [Chiriac şi
colab. 2009].
În ultimii ani asistăm la o adevărată ofensivă a investigaţiilor şi
acţiunilor angajate de diverşi specialişti (ecologi, eco-economişti, sociologi,
agenţi de marketing ş.a.) care încearcă să identifice atitudinile, trăirile,
speranţele, dar şi îngrijorările oamenilor şi instituţiilor faţă de evoluţiile ce au
loc în sfera consumului, a degradării mediului natural, a încălzirii globale, ori
la nivelul dezastrelor ce afectează deja zone largi din ecosistem. Şi oamenii
de afaceri ai lumii moderne au sesizat şi valorificat această disponibilitate
psihologică a omului de a-şi trăi viaţa cât mai aproape de natură. Prin crearea
unor oferte de ecoturism sau turism exotic, prin promovarea unor produse
ecologice obţinute prin agricultura organică, prin promovarea unor stiluri de
viaţă simple, integrate în natură, aceştia au iniţiat un trend ecologic ce tinde
să devină tot mai consistent, vizând, deopotrivă, modernizarea infrastructurii
aşezărilor umane, iniţierea unor sisteme inteligente de producere şi

250
conservare a energiei, menţinerea parametrilor naturali ai apei şi aerului,
recuperarea solurilor degradate ş.a. [Chiriac şi colab. 2009].
La marile probleme cu care se confruntă majoritatea oraşelor lumii,
precum intensificarea traficului, poluarea atmosferică, criza de locuinţe,
acumularea de deşeuri etc., se adaugă şi reducerea, pe alocuri dramatică, a
spaţiilor verzi, prin convertirea acestora în suprafeţe ocupate de construcţii
[Chiriac şi colab. 2009].
Vegetaţia a fost mereu prezentă în cadrul oraşelor. Chiar şi centrele
medievale ce astăzi ne par extrem de dense erau iniţial majoritar spaţii libere.
Aceste spaţii neconstruite nu erau spaţii verzi, în accepţiunea actuală a
termenului, ci zone agricole: vii, livezi sau grădini de legume. Acest fapt se
datora pe de o parte unei diferenţieri mult mai mici între viaţa urbană şi cea
rurală, iar pe de altă parte necesităţii supravieţuirii cetăţilor fortificate
medievale în timpul asediilor relativ frecvente în perioada tulbure a Evului
Mediu. De-a lungul timpului, oraşele s-au densificat, oamenii preferând să
locuiască în interiorul zidurilor, unde se simţeau protejaţi, una din
consecinţele acestei densificări fiind dispariţia terenurilor agricole din
oraşele occidentale. În zona Balcanică, aflată sub infulenţa sau ocupaţia
Imperiului Otoman, ce interzisese construcţia de fortificaţii, această
constrângere spaţială nu a existat niciodată. Drept urmare, zonele agricole
urbane s-au menținut în multe oraşe până foarte târziu, chiar până în secolul
al XIX-lea [Tudora 2001].
De exemplu, planurile şi imaginile din epocă ale Bucureştiului arată
un oraş dominat de vegetaţie. La fel este descris oraşul şi de majoritatea
călătorilor străini pentru care un astfel de oraş-grădină le părea neobișnuit:
„Clădiri risipite, aş putea spune, într-o pădure, ce mi se părea că ocupă o
suprafaţă de teren destul de considerabilă; aflând că acolo e Bucureştiul... un
oraş imens, împestriţat de copaci şi flori... Cea mai mare parte a

251
Bucureştiului s-ar putea compara mai degrabă cu o grădină decât cu unul din
oraşele noastre din Europa.” [Recordon 1821 citat de Toma 2001 p. 25].
Enciclopedia lui G. Jannescu (elaborată între 1898 - 1904), menționează
despre Bucureşti faptul că suprafaţa ocupată de case era de 423 hectare,
aceea a pieţelor publice şi străzilor de 251 hectare, a livezilor şi grădinilor de
legume de 717 hectare. Ceea ce înseamnă că mai mult de jumătate din oraş
era acoperită de vegetaţie, sub formă de vii, livezi şi grădini. O proporţie
firească pentru trei secole mai devreme, dar atipică pentru o perioadă în care
oraşele occidentale erau dominate de industrie, nu de agricultură. Pe de altă
parte această menţinere a spaţiilor libere a fost posibilă datorită posibilităţii
de extindere a oraşului în teritoriu, fapt ce face ca suprafaţa oraşului să fie
foarte mare până astăzi [Tudora 2001].
În prezent, spaţiul verde urban este definit variat, în funcţie de
„modurile în care influenţează diferitele aspecte ale vieţii umane şi ale
sistemului urban ca întreg” [267]. În Europa, unele cercetări privind evoluţia
spaţiilor verzi au fost integrate în al V-lea Program-cadru al Uniunii
Europene (European Community Framework Programme 5 – Urban Green
Environment), sub titlul Oraşul de mâine şi moştenirea culturală. Astfel,
Proiectul EC FP5 URGE conceptualizează spaţiul urban ca pe un sistem
împânzit de „spaţii verzi publice … utilizate direct pentru recreere activă sau
pasivă, ori utilizate indirect prin influenţa lor pozitivă asupra mediului urban
accesibil cetăţenilor, servind diverselor nevoi ale acestora, radicând astfel
calitatea vieţii în oraşe. Proiectul COST C8 – Best Practice in Sustainable
Urban Infrastructure apreciază că infrastructura urbană verde/albastră
constă în toate suprafeţele verzi din oraş, private şi publice, grădini, precum
şi suprafeţe de pajişte, terenuri de pădure, parcuri sau cimitire şi râuri,
terenuri umede şi eleştee. Aceasta include şi vegetaţia spontană de pe
depozite, de pe marginea drumurilor, din lungul căilor ferate,

252
gardurilor/zidurilor şi acoperişurile clădirilor. Un alt proiect, COST Action
C11 – Green Structure and Urban Planning [Werquin şi colab. 2005],
precizează că infrastructura verde constituie mai mult decât suma spaţiilor
verzi şi implică o viziune spaţială asupra reţelei ce leagă spaţiile deschise,
grădinile publice şi private, parcurile publice, terenurile de sport, loturile de
grădini, terenurile de recreere din interiorul oraşelor, inclusiv terenurile
umede şi luncile de râu din imediata apropiere a oraşului. Dezvoltarea acestei
infrastructuri este un rezultat al interacţiunii pe termen lung a sistemelor
natural şi uman şi necesită atenţie şi grijă [Chiriac şi colab. 2009].
În România, Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi
administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane precizează că prin spaţiu
verde se înţelege “zona verde din cadrul oraşelor şi municipiilor, definită ca
o reţea mozaicată sau un sistem de ecosisteme seminaturale, al cărei specific
este determinat de vegetaţie (lemnoasă, arborescentă, arbustivă, floricolă şi
erbacee)” (art. 2). Prin această lege se “reglementează administrarea
spaţiilor verzi, ca obiective de interes public, în vederea asigurării calităţii
factorilor de mediu şi stării de sănătate a populaţiei” (art. 1) [Chiriac şi colab.
2009].
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, norma de spaţiu verde
pentru un locuitor trebuie să fie de 50 m2 (9 m2/locuitor – minim). La nivelul
Uniunii Europene, unde mediul urban reprezintă habitatul pentru circa 70%
din populaţie, standardele în ceea ce priveşte spaţiile verzi sunt de minimum
26 m2/locuitor [265] [chiriac].
Ca urmare a reducerii spaţiilor verzi urbane din ţara noastră, prin
O.U.G. nr. 114/2007 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 195/2005
privind protecţia mediului, se prevedea obligativitatea autorităţilor
administraţiei publice locale „de a asigura din terenul intravilan o suprafaţă
de spaţiu verde de minimum 20 m2/locuitor până la 31 decembrie 2010, şi de

253
minimum 26 m2/locuitor, până la 31 decembrie 2013” (art. II, alin. (1)).
Pentru realizarea acestui deziderat, primăriile unor localităţi trebuiau să
identifice terenurile neproductive sau deteriorate ce urmau a fi amenajate ca
spaţii verzi. În acest sens, a fost iniţiat de către Guvern (prin O.U.G. nr.
59/2007) Programul naţional de îmbunătăţire a calităţii mediului prin
realizarea de spaţii verzi în localităţi, cu o perioadă de desfăşurare de 10 ani,
cu posibilitatea prelungirii acesteia. Prin acest program sunt finanţate
proiectele depuse de administraţiile publice locale pentru realizarea de noi
parcuri sau pentru reabilitarea şi extinderea unor parcuri existente [Chiriac şi
colab. 2009].
Suprafaţa medie a spaţiului verde în România se situează în prezent
în jurul valorii de 18 m2/locuitor, în timp ce, în Europa, aceasta este frecvent
de 25 m2/locuitor. Având în vedere că norma Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii (OMS) este de 50 m2/locuitor, iar standardele Uniunii Europene
impun 26 m2/locuitor, rezultă că populaţia oraşelor din ţara noastră nu
dispune, în prezent, în multe cazuri, de necesarul minim de spaţii verzi
[Chiriac şi colab. 2009]. În România, singurul oraş care depăşeşte chiar
norma europeană de suprafaţă spaţiu verde per locuitor, fiind considerat
“oraş verde” conform criteriilor Uniunii Europene, este oraşul Botoşani, cu
31 m2 spaţiu verde/locuitor [Zamfirache 2006].
Restrângerea spaţiilor verzi accentuează masiv riscurile ecologice
urbane, având un impact negativ imediat asupra viabilităţii şi sustenabilităţii
acestora, asupra calităţii vieţii şi stării de sănătate a populaţiei. Deja de mai
multe decenii creşterea densităţii locuitorilor din zonele urbane produce o
„foame” crescândă de spaţiu. În paralel cu evoluţia teritorială tentaculară a
marilor oraşe, s-au modificat structura, arhitectura şi design-ul urbanistic, de
cele mai multe ori, în detrimentul spaţiilor verzi. De aceea, în ultima vreme,
numeroşi agenţi sociali se implică în ofensiva creşterii, prin diverse mijloace,

254
a suprafeţelor verzi urbane, în foarte multe ţări ale lumii. Este vorba despre
aşa-numita gherilă verde, ce constă în crearea de spaţii verzi cât mai largi şi
cât mai numeroase, în special în zonele urbane cele mai aglomerate, din
Japonia, Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Canada, Australia, Libia
ş.a. [Chiriac şi colab. 2009].
Conceptul de gherilă verde (guerrilla gardening) a fost lansat în New
York de Liz Christy împreună cu grupul său Green Guerrilla, în anul 1973,
prin iniţiativa de a transforma într-o adevărată grădină o zonă întinsă din
New York, la intersecţia străzilor Bowery şi Houston. Grupul respectiv a
reuşit să facă de nerecunoscut un uriaş teren viran din oraş, transformându-l
într-o splendidă grădină, pe bază de voluntariat [Chiriac şi colab. 2009].
Conceptul de guerilă verde mai are şi semnificaţia transformării unor
spaţii abandonate, aflate în proprietate incertă ori aflate în litigiu, în spaţii
verzi, adesea chiar fără permisiunea eventualilor proprietari. O asemenea
practică este mult mai larg răspândită şi mult mai veche decât s-ar putea
crede, nu numai în New York: englezul Gerrard Winstanley în Surrey,
Anglia, cu grupul True Levellers (1649) care a devenit cunoscut ca The
Diggers; în Ohio (S.U.A.), John „Appleseed” Chapman, în anul 1801; în
Honduras (plantaţia Tacamiche, 1995) ş.a. [Kendall şi Crompton 2008]
(pentru alte exemple se recomandă lucrarea On guerilla gardening: a
handbook for gardening without boundaries de Richard Reynolds, 2008,
Bloomsbury Publishing Plc.). Richard Reynolds a înfiinţat, în octombrie
2004, site-ul online GuerrillaGardening.org [Chiriac şi colab. 2009], unde
numeroase ţări dezbat şi fac schimburi de experienţă pe această temă,
inclusiv România.
În alte ţări, în acelaşi spirit al creşterii zonelor verzi din oraşe, există şi
alte exemple demne de urmat, chiar dacă par mai puţin radicale. În anul 2008,
municipalitatea guvernamentală din Tokyo a avut iniţiativa plantării celei mai

255
înalte cortine verzi din lume (29 m), pe principala clădire ocupată cu birouri
din centrul oraşului. Aceasta a determinat reducerea efectelor emisiilor de
dioxid de carbon din zonă, a diminuat sensibil consumul de energie din
timpul verii (cu aparatele de aer condiţionat) şi, nu în ultimul rând, a probat
noua tehnologie verde a Japoniei. Datorită acesteia, pe timpul verii,
temperatura din birouri a scăzut cu 4°C, ceea ce a dus la extinderea acestei
iniţiative pe tot mai multe clădiri japoneze. Plantele sunt sădite în câteva mici
containere cu pământ, aşezate la baza clădirilor şi sunt alimentate cu apă prin
sisteme de senzori ce fac procesul extrem de eficient. Din păcate, asemenea
iniţiative sunt prea puţin popularizate în lume, în pofida efectelor tot mai greu
de suportat ale încălzirii globale din mediile urbane [Chiriac şi colab. 2009].

4.8.3.1.Beneficiile oferite de spaţiile verzi

Beneficiile oferite de spaţiile verzi se împart în următoarele categorii
[Chiriac şi colab. 2009]:
a. Beneficii ecologice. Din perspectivă ecologică, spaţiile verzi
urbane sunt un adevărat moderator al impactului activităţilor umane asupra
mediului înconjurător. Acestea au o contribuţie importantă la epurarea
chimică a atmosferei. Prin procesul de fotosinteză, plantele consumă dioxid
de carbon şi eliberează oxigen, constituind astfel, alături de planctonul din
oceane, principalele surse de oxigen ale planetei. Studiile actuale arată că un
hectar de pădure produce în medie 10 t de oxigen pe an şi consumă 14 t CO2
[Bernatzky 1978 citat de Iliescu 2006]. În decursul unei zile, o suprafaţă
foliară de 25 m2 furnizează necesarul de oxigen pentru o persoană [Iliescu
2006]. Pe lângă epurarea chimică a atmosferei, ce menţine bilanţul zi-noapte
în favoarea producţiei de oxigen, vegetaţia realizează şi o epurare fizică a

256
acesteia prin reţinerea prafului şi pulberilor. Rezultatele cercetărilor
ştiinţifice pun în evidenţă faptul că o peluză de iarbă reţine de 3-6 ori mai
mult praf decât o suprafaţă nudă, iar un arbore matur reţine de 10 ori mai
multe impurităţi decât o peluză de mărimea proiecţiei coroanei acestuia pe
sol [Iliescu 2006 p. 94]. În paralel cu epurarea chimică şi fizică a atmosferei,
vegetaţia realizează şi o epurare bacteriologică a acesteia, distrugând o bună
parte din microorganisme prin procesul de degajare a oxigenului şi ozonului,
îndeosebi de către conifere, dar nu numai [Iliescu 2006]. Vegetaţia are un rol
vital şi în moderarea climatului urban. În oraşe, construcţiile şi suprafeţele
pavate sau betonate creează un climat urban specific, cu temperaturi mai
ridicate şi o restricţie a circulaţiei aerului, ceea ce conduce la producerea aşa-
numitului efect de „insulă de căldură”. În contrast cu acesta, vegetaţia, prin
efectul de umbră şi de creştere a umidităţii aerului, contribuie la crearea
unui mediu mai confortabil. De aici şi folosirea sintagmei „parcul – insulă
răcoroasă”, în contrast cu „insula de căldură” urbană [251]. Studiile
climatologice susţin că, în apropierea pădurilor, temperatura medie a aerului
în zilele de vară este cu 2-3,5°C mai scăzută faţă de zonele libere neplantate
din oraşe şi cu 12-14°C mai scăzută decât temperatura construcţiilor şi ariilor
betonate şi asfaltate. Vegetaţia bogată contribuie la creşterea umidităţii
relative cu 7-14 procente în parcuri şi păduri, cu efect benefic asupra zonelor
limitrofe [Bernatzky 1966 citat de Iliescu 2006]. Un alt beneficiu adus de
vegetaţie îl constituie atenuarea poluării fonice. Spaţiile verzi, în special cele
compacte, constituie adevărate bariere pentru zgomote, contribuind
semnificativ la reducerea nivelului acestora, în perioada de vegetaţie. Unele
cercetări arată că zgomotele, care în mediul urban ating intensităţi cuprinse
între 40 şi 80 decibeli, pot fi reduse la jumătate în cazul existenţei unor
perdele arborescente cu o lăţime de 200-250 m [Cook şi van Haverbeke 1971
citaţi de Iliescu 2006]. Spaţiile verzi, atunci când sunt şi naturale, au rolul de

257
a păstra şi perpetua vegetaţia naturală autohtonă din zonele în care sunt
situate oraşele, prin furnizarea şi conservarea habitatelor pentru diferite
specii, ce pot avea uneori o diversitate mai mare decât cea a habitatelor
rurale.
b. Beneficii sociale. Ca spaţii publice, spaţiile verzi contribuie la
creşterea incluziunii sociale, prin crearea de oportunităţi pentru ca persoanele
de toate vârstele să interacţioneze atât prin contact social informal, cât şi prin
participarea la evenimentele comunităţii [271 citat de T. Baycan-Levent şi P.
Nijkamp 2004]. Spaţiile verzi pot constitui locuri de desfăşurare pentru
diverse evenimente sociale şi culturale, cum sunt festivalurile locale,
celebrările civice sau desfăşurarea unor activităţi teatrale, cinematografice
etc. [Baycan-Levent şi Nijkamp 2004]. Astfel, acestea „ajută la formarea
identităţii culturale a unui areal, sunt parte a profilului său unic şi dau un
sens locului pentru comunităţile locale” [251]. Spaţiile verzi bine întreţinute
joacă un rol semnificativ în promovarea sănătăţii populaţiei urbane. Acestea
oferă oportunităţi prin care încurajează un stil de viaţă mai activ, prin
plimbări, alergare, exerciţii fizice, ciclism etc., inclusiv deplasări pe rutele
dintre zonele locuite şi/sau dintre diferite facilităţi publice (magazine, pieţe,
şcoli). Unele studii arată că valoarea principală a spaţiilor verzi decurge din
capacitatea lor de refacere a „stării de bine” a persoanelor care le
frecventează [252]. Ele oferă citadinilor locuri liniştite pentru relaxare şi
reducere a stresului, pentru evadarea din mediul construit şi din trafic.
Spaţiile verzi răspund, aşadar, în principal, nevoilor umane de recreere şi
petrecere a timpului liber. În cazul persoanelor lipsite de venituri sau de
timp, parcul rămâne soluţia cea mai la îndemână pentru activităţi
recreaţionale. De asemenea, spaţiile verzi pot deveni, în anumite condiţii,
locuri de joacă pentru copii, contribuind la dezvoltarea fizică, mentală şi
socială a acestora [Hart 1997 citat de Baycan-Levent şi Nijkamp 2004]. Ele

258
facilitează un necesar comportament de socializare a copiilor [251]. Spaţiile
verzi urbane au o deosebită importanţă şi din punct de vedere estetic,
deoarece atenuează impresia de rigiditate şi ariditate a oricărui mediu
construit – mediu ce domină în oraşe. Prin valoarea amenajării lor
peisagistice, spaţiile verzi dau identitate aşezărilor umane, constituind „o artă
accesibilă, uşor de înţeles şi apropiată tuturor, pentru că foloseşte elemente
naturale ce exercită o atracţie spontană” [Iliescu 2006 p. 103].
c. Beneficii economice. Impactul pozitiv al spaţiilor verzi se extinde
şi în sfera activării vieţii economice a oraşelor. Un mediu plăcut ajută
întotdeauna la crearea unei imagini favorabile asupra centrelor urbane şi,
prin aceasta, poate spori atractivitatea pentru investiţii şi pentru oferta de noi
locuri de muncă [Baycan-Levent şi Nijkamp 2004]. Mai mult, prezenţa
spaţiului verde, prin aspectele benefice pe care le oferă locuitorilor (estetice,
de sănătate etc.), determină creşterea în valoare a zonelor urbane [Baycan-
Levent şi Nijkamp 2004] şi, implicit, a valorii proprietăţilor localizate în
vecinătatea lor [291]. Existenţa spaţiilor verzi bine întreţinute contribuie, de
asemenea, la creşterea calităţii locuirii. Cercetările au arătat că locuitorii
acordă o valoare înaltă zonelor în care se află spaţii verzi de calitate [Sendi şi
colab. 2005 p. 10]. De asemenea, spaţiile verzi pot juca un rol semnificativ în
dezvoltarea turismului. Toate aceste beneficii aduse de sistemul spaţiilor
verzi urbane prin prisma celor trei funcţii (ecologică, socială şi economică)
sunt bine precizate şi în Recomandarea No. R (86) 11 a Comitetului de
Miniştri ai Europei pentru Statele Membre referitor la spaţiului public urban,
în sensul de spaţiu verde, şi anume: “Spaţiul public este o parte esenţială a
moştenirii urbane, un element puternic în înfăţişarea arhitecturală şi estetică
a oraşului, joacă un rol educaţional important, este semnificativ din punct de
vedere ecologic, este important pentru interacţiunea socială, vine în sprijinul
dezvoltării comunităţii şi este încurajator pentru obiective şi activităţi

259
economice. Ajută la reducerea tensiunii inerente şi a conflictului din zonele
deprivate ale arealelor urbane; are un rol important în oferta de facilităţi
pentru nevoile recreaţionale şi de petrecere a timpului liber ale comunităţii şi
are o valoare majoră în îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, ajută la
renaşterea economică a oraşelor, nu numai prin crearea de locuri de muncă,
ci şi printr-o creştere a atractivităţii oraşului, ca un loc pentru investiţii şi
afaceri şi areale rezidenţiale căutate” [270 citat de 266].

4.8.3.2. Indicatorii evaluării spaţiilor verzi

Indicatorii utilizaţi în evaluarea spaţiilor verzi urbane pot fi structuraţi
în mai multe grupe [291 citat de Chiriac 2009]:
1. Indicatori privind disponibilitatea spaţiului verde/albastru
urban:
- cantitatea totală de suprafaţă verde/albastră;
- ponderea suprafeţei verzi şi de apă din oraş;
- suprafaţa de spaţiu verde/locuitor etc.
În unele cazuri, sunt utilizaţi indicatori mai detaliaţi, care să furnizeze
informaţii despre forma şi tipurile de funcţii ale spaţiului verde [EEA 2005
citată de 291] [Chiriac 2009].
2. Indicatori privind accesibilitatea spaţiilor verzi/albastre,
respectiv proximitatea acestora. În Europa, Agenţia Europeană pentru
Protecţia Mediului recomandă ca populaţia să aibă acces la spaţiu verde în
decurs de 15 minute de mers pe jos până la suprafeţele verzi urbane
[Stanners şi Bourdeau 1995] sau, în alte cazuri, suprafeţele verzi urbane să
fie situate la cel mult 150 m de casă [Werquin şi colab. 2005 citat de 291].
3. Indicatori de calitate a habitatului şi de menţinere a
biodiversităţii [EEA 2002 citată de 291]:

260
 - fragmentarea spaţiului verde şi izolarea acestuia;
- calitatea vieţii sălbatice urbane măsurată în numărul de specii
de păsări, de specii ameninţate şi protejate etc.
Pentru Europa, cel mai cuprinzător set de indicatori apare în
Catalogul Interdisciplinar al Criteriilor, elaborat în cadrul proiectului FP5
URGE (Framework Programme 5 – Urban Green Environment), care
stabileşte următoarele grupe [Chiriac 2009]:
a). Grupa indicatorilor privind cantitatea (disponibilitatea) de
spaţii verzi:
- arealul suprafeţei;
- fragmentarea suprafeţei;
- izolarea de alte spaţii verzi;
- conectivitatea spaţiilor verzi;
- furnizarea de spaţii verzi sau oferta;
- accesibilitatea;
- sistemul integrat intern/extern.
b). Grupa indicatorilor privind calitatea spaţiilor verzi:
- diversitatea speciilor;
- diversitatea habitatului;
- protejarea moştenirii culturale şi naturale;
- capacitatea de a îmbunătăţi calitatea mediului;
- identitatea oraşului (conştientizarea beneficiilor fizice şi
emoţionale derivate din existenţa spaţiului verde urban).
c). Grupa indicatorilor privind utilizarea spaţiilor verzi:
- recreere;
- sport;
- educaţie;
- cultură;
- producţie;
- locuri de muncă.

261
 d). Grupa indicatorilor pentru planificarea, dezvoltarea şi
managementul spaţiilor verzi:
- politica urbană verde şi contextul ei legal;
- instrumente de planificare;
- includerea în planurile Agenda 21;
- responsabilităţi în cadrul administraţiei;
- integrarea spaţiilor verzi private;
- buget pentru sistemul verde urban;
- managementul deşeurilor;
- implicarea cetăţenilor etc.
Analizele internaţionale şi naţionale asupra performanţelor spaţiului
verde urban recurg, mai ales, la utilizarea unor indicatori comparativi între
ţări şi respectiv între oraşe. Sunt utilizaţi, în special, indicatori cantitativi,
cum ar fi [Chiriac 2009]:
- suprafaţa totală de spaţiu verde în arealele urbane;
- ponderea suprafeţei de spaţiu verde din suprafaţa urbană totală;
- suprafaţa de spaţiu verde pe locuitor.
Suprafeţele alocate spaţiilor verzi în cadrul oraşelor europene depind
atât de managementul actual al acestora, cât şi de tradiţiile existente în
domeniu în diferite oraşe ale continentului nostru. În contextul presiunii la
care este supus spaţiul verde, suprafaţa acestuia şi modificările survenite în
totalul ei devin un indicator important în evaluarea politicilor de planificare a
“verdelui urban”. Dar, pe lângă asigurarea unei suprafeţe optime de spaţiu
verde, municipalităţile europene trebuie să aibă în vedere şi necesităţile
diverselor grupe de utilizatori, cererile pentru varietatea unor forme de
recreere, îmbunătăţirea mediului înconjurător urban, punctul de vedere
cultural ş.a. [Jönsson şi Gustavsson 2002 citaţi de Venn şi Niemelä 2004]
[Chiriac 2009].

262
 CAPITOLUL V. ECOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE

5.1. Aspecte teoretice privind noţiunea de „spaţiu rural”

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „rural” provine din

latinescul „rus, ruris”, care înseamnă „cultură, câmpuri”. În sensul mai larg
al noţiunii, ruralul defineşte câmpurile şi toate teritoriile şi activităţile
neurbane. Totodată, ruralul evocă o parte a spaţiului terestru unde predomină
câmpurile, culturile, spaţiile verzi [Buciu 2012].
Noţiunea de „rural” are un conţinut larg şi complex şi se referă la
toate activităţile care se desfăşoară în afara urbanului, având trei
caracteristici estenţiale [Bold şi colab. 2003 pp. 13-21 citaţi de Buzăianu
2012]:
- existenţa comunităţilor administrative, constituite din membrii
relativ puţin numeroşi, care au relaţii mutuale;
- dispersarea pronunţată a populaţiei şi a serviciilor colective;
- rolul economic deosebit al agriculturii şi silviculturii.
Spaţiul geografic a fost definit de Ioan Ianoş [1987] ca un
„hiperspaţiu” care cuprinde mai multe subspaţii caraceristice: spaţiul
geomorfologic, climatologic, pedologic, hidrologic, social, economic etc.
Între aceste spaţii există relaţii multiple de interdependenţă, interacţiune şi
integrare [Buzăianu 2012].
Orice spaţiu geografic se caracterizează prin particularităţi
dimensionale (cantitative) şi particularităţi calitative, rezultate în urma
interacţiunii diferenţiate dintre componentele geografice. Oricărei entităţi
teritoriale, indiferent de dimensiuni, i se poate atribui noţiunea de „spaţiu
geografic”.

263
 În ceea ce priveşte analiza dinamicii (evoluţiei) unor spaţii geografice
de dimensiuni reduse, precum aşezările rurale, este necesară luarea în
considerare şi a microelementelor şi a relaţiilor dintre acestea, precum
mircorelieful, topoclimatul, vetrele satelor sau ocupaţiile tradiţionale ale
locuitorilor respectivelor aşezări, care nu sunt luate în considerare în analiza
dinamicii unor spaţii geografice de mari dimensiuni [Tătaru 2008 p. 20 citată
de Buzăianu 2012].
Spaţiul rural a fost modelat de om de-a lungul timpului în funcţie de
nevoile sale şi l-a creat prin munca sa, „umplându-l” cu creaţiile sale de
natură antropică. Ruralul are capacitatea de a conserva şi reconstrui cadrul
natural ca urmare a presiunii antropice mai reduse. Spaţiul rural a apărut
odată cu sedentarizarea populaţiei şi apariţia primelor aşezări omeneşti
permanente. Relaţiile create în timp între societatea rurală şi spaţiul rural
ocupat de aceasta s-au consolidat prin tradiţie, obiceiuri, interese, exprimate
în peisaj mai ales prin modurile diferite de utilizare a terenurilor. Menţinerea
calităţilor naturale ale mediului timp îndelungat are ca scop asigurarea
resurselor de trai necesare populaţiei [Buciu 2012].
Noţiunea de “sat” este similară taxonomiei generale de „localitate
rurală” sau „aşezare rurală”. Satul reprezintă o localitate caracterizată de
gradul predominant de ocupare a forţei de muncă în agricultură,
silvicultură, pescuit şi respectiv şi de un mod specific de viaţă al locuitorilor
săi [Buzăianu 2012].
Satul reprezintă cea mai veche formă de organizare, denumirea de sat
provine din latinescul "fossatum", adică „o îngrăditură cu şanţ, un cuprins de
lume, o lume” [Noica 1970 p. 258]. Satul, în general, a cunoscut o evoluţie
îndelungată, având şi diverse denumiri [Nedeloaea 2009]. De exemplu,
termenul „satus”, în opinia geografului Ion Conea (1969), se traduce

264
„semănătură”, adică „ce e aşezat”, acesta fiind atributul care-i justifică
prezenţa perenă alături de „ogor” („ager sati”) [Buzăianu 2012; 279].
Majoritatea definiţiilor care caracterizează mediul rural pun accentul
pe activitatea economică dominantă – agricultura – dar nu exclud şi alte
activităţi economice conexe acesteia, necesare creşterii calităţii vieţii
locuitorilor. Astfel, spaţiul rural contemporan tinde să depăşească domeniul
activităţilor agricole şi să nu mai fie doar locul în care populaţia agricolă
munceşte şi locuieşte, ci şi un loc în care se desfăşoară anumite activităţi
industriale şi comerciale şi care tinde să devină un loc de rezidenţă şi
recreere atât pentru populaţia agricolă cât şi pentru cea neagricolă [Bran şi
colab. 2006 p. 99, Cucu 2000 p. 21, Tătaru 2008 p. 23-24, citaţi de Buzăianu
2012; Anexa 1 p. 348].
Cele mai semnificative deosebiri între spaţiul rural şi cel urban pot fi
semnalate în următoarele domenii: structura economică, densitatea şi
numărul total al populaţiei, suprafaţa construită, profesiile de bază dominante
ale populaţiei active, cultura şi edificiile culturale, viaţa spirituală, relaţiile
interumane, cutumele şi gradul de confort al localităţilor [Buzăianu 2012].
În sinteză, se desprind următoarele caracteristici ale spaţiului rural
[Buzăianu 2012]:
- spaţiul rural se caracterizează printr-o densitate mică a populaţiei şi
număr redus de locuitori;
- satele/comunele sunt caracterizate de individualitatea şi
discontinuitatea spaţiului construit;
- activitatea productivă este predominant agricolă, silvică sau
piscicolă, dar nu exclude industria de procesare a produselor agricole,
industria prelucrătoare pe baza resurselor de sol şi de subsol sau pe baza
materiilor prime existente în zonele învecinate, comerţul rural şi serviciile
necesare existenţei unei comunităţi umane;

265
 - relaţiile dintre oameni se bazează, în principal, pe cunoaşterea
reciprocă din toate punctele de vedere şi, de asemenea, pe ajutor reciproc
între membrii comunităţii rurale;
- mediul înconjurător este mult mai puţin poluat decât în mediul
urban;
- viaţa culturală şi spirituală a locuitorilor spaţiului rural este
dominată de păstrarea şi transmiterea din generaţie în generaţie a obiceiurilor
şi tradiţiilor.

5.2. Structura spaţiului rural

Structural, spaţiul rural se diferenţiază în [Buciu 2012]:

- Spaţiu rural periurban – situat în imediata apropiere a marilor
centre urbane, fiind sub influenţa economică, demografică şi administrativă a
acestor centre urbane; activităţile rurale alternează cu cele urbane, economia
este dezvoltată şi diversificată, agricultura este intensivă, populaţia practică
navetismul în mare parte, reţelele de comunicaţie sunt dezvoltate;
- Spaţiu rural intermediar – este o zonă agricolă a spaţiului rural
unde predomină privatul; agricultura are caracter intensiv dar şi extensiv,
populaţia lucrează în cea mai mare parte în acest domeniu;
- Spaţiu rural periferic – este definit astfel prin prisma economiei şi a
caracteristicilor sociale, fiind la mare distanţă de căile de comunicaţie
principale şi de marile centre urbane; marginalizarea acestor regiuni a fost
posibilă din cauza potenţialului agro-ecologic scăzut dar şi a poziţiei
îndepărtate faţă de centrele de aprovizionare şi desfacere.

266
 5.3. Ecosistemul rural – concept şi caracteristici generale

Factorii de mediu care constituie componentele abiotică şi biotică ale

ecosistemului rural fac parte dintr-o structură de interrelaţii şi conexiuni care
asigură atât funcţionarea sistemului cât şi evoluţia sa spre diferite stări de
echilibru şi tranzienţă. Fiecare componentă sistemică este structurată pe
subcomponente, astfel că structura generală este alcătuită din substructuri,
existând sub forma unui arbore de legături şi conexiuni care mijlocesc
fluxuri de materie, energie şi informaţie de diferite direcţii şi intensităţi
[Pleşia 2008].
Ecosistemele rurale în general, iar cele din România în particular, se
caracterizează prin următoarele aspecte:

- Contact strâns cu mediul natural;

- Folosesc energia neconvenţională (cel mai frecvent solară şi a

apelor) pentru obţinerea producţiei agricole, dar şi pe cea produsă
artificial în acelaşi scop, dar la scară cantitativă mult redusă
comparativ cu ecosistemele urbane;

- Activitatea preponderentă este agricultura, de care populaţia

rurală depinde direct sau indirect;

- Au preponderent producţie agricolă;

- Sursa de hrană provine direct din ecosistemele naturale şi din

agroecosistemele înfiinţate de populaţia locală;

- Aprovizionarea cu apă se face din surse locale, imediate, cum

sunt fântânile sau izvoarele naturale şi nu există decât restrâns
sistem de colectare a apelor uzate provenite din diferitele sectoare
de activitate (cel mai adesea simple canale sau fose septice
familiale);

267
 - Sunt dotate cu spaţii de depozitare a reziduurilor şi deşeurilor şi
numai în cazuri foarte rare cu sisteme de epurare a apelor uzate;

- Sunt dominate de intervenţia speciei umane care asigură controlul

şi reglarea acestor ecosisteme;

- Accesul la educaţie, servicii de sănătate, igienă, mijloace de

transport/comunicaţii este redus.

5.3.1. Structura ecosistemului rural

5.3.1.1. Componenta abiotică

Aşezările rurale reprezintă grupări de locuinţe şi oameni, care-şi
desfăşoară activităţile pe un teritoriu delimitat şi a cărui înfăţişare se schimbă
în raport cu condiţiile naturale şi cu cele economico-sociale. Se
materializează ca o dublă realitate teritorială, concretizată prin locul de
concentrare a locuinţelor (vatra) şi prin locul de muncă (moşia), ambele fiind
părţi constitutive ale unei singure unităţi teritoriale şi având fiecare funcţii
socio-economice bine gândite în viaţa colectivităţii rurale. Faţă de oraşe,
satele au o formă mai puţin evoluată de organizare a spaţiului geografic,
având o densitate mai mică a populaţiei şi a construcţiilor în vatră şi în care
predomină funcţiile agricole [Nedeloaea 2009].
Organizarea spaţiului rural are ca scop asigurarea cadrului optim de
dezvoltare a localităţilor, prin stabilirea destinaţiei terenurilor şi zonelor
funcţionale ale vetrei satului, organizarea reţelei de căi de comunicaţie,
delimitarea zonelor protejate etc. În toate satele se disting o zonă
rezidenţială, cu locuinţe noi, diseminate de cele mai multe ori printre cele
vechi, precum şi o zonă centrală, marcată de principalele instituţii sau de o

268
răscruce bine cunoscută. În afara acestora, pot să apară şi alte zone, în raport
cu mărimea sau funcţiile satului, precum cele industriale, de căi de
comunicaţie, de gospodărire comunală, de recreere, alături de terenurile
neconstruite sau cele cu ape [Săndiţa 2009].
Factorii abiotici de habitat includ substratul geologic, relieful, clima,
resursele acvatice, elementele biopedogeografice, dar mai mai includ şi
complexitatea condiţiilor natural-sociale necesare pentru locuire, muncă şi
echipare tehnico-edilitară, dotarea cu transporturi, comunicaţii, salubritate,
serviciile necesare pentru învăţământ, cultură, odihnă şi recreere. Majoritatea
definiţiilor elaborate de autori noţiunii de aşezare umană pun accent pe faptul
că oamenii nu şi-au ales la întâmplare locul în care şi-au construit locuinţele
şi în care s-au sedentarizat, ci au ales acele teritorii care le asigură diverse
resurse necesare vieţii. Pe aceste teritorii oamenii au început să-şi
construiască case (gospodării), izoltate sau în grup (cătune şi sate), stâne,
mori. „Deci, în ordine, componentele unei aşezări sunt: oamenii, cu
ocupaţiile lor, teritoriul pe care îşi desfăşoară activitatea şi suprafaţa
construită (case izolate, cătune, sate şi oraşe, stâne, odăi, cabane, şantiere
ş.a.).” [Isbăşoiu 1984 citat de Buzăianu 2012].
Relieful. Factorii geomorfologici favorabili procesului de umanizare
sunt depresiunile, văile, conurile de dejecţie, terasele, luncile, versanţii cu
pante mici şi, în general, însoriţi, altitudinile reduse ş.a. [Săndiţa 2009].
Clima. Pentru mediul rural, clima se înscrie între factorii naturali cu
rol deosebit în viaţa oamenilor, impunându-se în activităţi precum cultura
plantelor, păstorit, construcţii, comerţ, turism (climateric, balneoclimateric,
de agrement, de sporturi de iarnă) ş.a.m.d. Factorii climatici au însă și un rol
negativ, prin fenomenele de risc climatic, precum temperaturile extreme,
seceta, durata prea mare sau prea mică a stratului de zăpadă, bruma, poleiul,
orajele (fulgere însoţite de tunete) etc. [Săndiţa 2009].

269
 Resursele acvatice. Atât apele subterane cât şi cele de suprafaţă
reprezintă elemente naturale decisive în instalarea aşezărilor, fapt dovedit și
de mulțimea toponimelor de acest gen. Reţeaua bogată de râuri şi ape
subterane a generat activităţi diverse încă din cele mai vechi timpuri [Săndiţa
2009]. Resursele de apă sunt foarte importante pentru desfăşurarea unor
activităţi specific rurale precum agricultura, pescuitul, dar şi alte activităţi
cum ar fi cele legate de turism (balneoclimateric, sportiv etc.).
Elemente biopedogeografice. În această categorie sunt incluse
solurile ca substrat pentru culturile agricole şi vegetaţie. Solurile reprezintă
un element de sinteză în cadrul ecosistemului rural, jucând un rol deosebit în
ecuaţia geoproductivă, prin aceea că acesta condiţionează dezvoltarea
culturilor agricole, care stau la baza industriei alimentare şi a altor ramuri
industriale, parte a echilibrului sistemic şi, deci, a dezvoltării rurale durabile
[Pleşia 2008]. În mediul rural, o relație deosebită a locuitorilor este cu
pădurea („fabrică de oxigen” care a reprezentat primul cadru de viață, cu
funcții multiple de protecție și producție), cu pășunile naturale (pe care s-a
bazat păstoritul tradițional), cu fauna de interes cinegetic sau piscicol,
precum și cu solurile care, deși cel mai frecvent au fertilitate medie, au
susținut practicarea agriculturii din timpuri străvechi [Săndiţa 2009].
Rezultă că aşezarea umană este un ecosistem creat de om,
caracterizat prin stabilitate şi permanenţă, dezvoltat în anumite condiţii
social-economice, datorită existenţei unor factori naturali de favorabilitate. I.
Băcănaru şi colab. (2009), V. Cucu (2000) ş.a. susţin faptul că aşezarea
rurală a fost prima formă de sedentarizare a omului [Buzăianu 2012].

5.3.1.2. Componenta biotică

În cadrul componentei biotice sunt incluse biocenozele formate de
vegetaţia naturală spontană, de culturile agricole, de fauna sălbatică, de

270
animalele domestice şi, foarte important, de populaţia umană. Între toate
aceste componente se stabilesc interrelaţii care stau la baza fluxurilor de
materie, energie şi informaţie din ecosistemul rural.
În cadrul componentei biotice a ecosistemului rural se disting
subcomponente precum:
- Componenta socială a populaţiei rurale;
- Componenta economică a ecosistemului rural care include
activităţi ale populaţiei pe baza resurselor naturale existente, cum ar fi
agricultura, industria rurală, transporturile, comerţul, turismul rural.
Aceste două componente determină relaţii socio-economice în cadrul
ecosistemelor rurale care sunt prezentate în continuare.
Relaţii socio-economice în cadrul aşezărilor rurale
Caracteristicile relaţiilor dintre locuitorii spaţiului rural sunt
influenţate de dimensiunile relativ reduse ale suprafaţelor localităţilor şi ale
numărului de locuitori al acestora. Relaţiile dintre locuitorii spaţiului rural
sunt caracterizate de existenţa unor raporturi specifice între membrii
comunităţilor şi de cunoaşterea reciprocă şi ierarhizarea socială. În acest
cadru social, „comportamentul locuitorului ca identitate a activităţilor rurale
este total diferit de comportamentul locuitorului anonim din colectivităţile
urbane” [Bold şi colab. 2003 pp. 60-62]. “Asimilarea” celor nou veniţi în
colectivităţile rurale se produce relativ greoi şi numai după o anumită
perioadă de timp [Mitofde 1978]. Criteriile pentru definirea caracterului
urban sau rural al unui spaţiu sau colectivităţi sunt diferite, dar o parte a
autorilor care au încercat acest lucru [Bran şi colab. 2006 pp. 99-100;
Mathieu 1969] s-au referit la trei tipuri de abordări (criterii): abordarea
economică, sociologică şi geografică [Buzăianu 2012].
Ponderea superioară a agriculturii în economia spaţiului rural devine
din ce în ce mai discutabilă pentru că tendinţa de “implementare” în spaţiul

271
rural a unor elemente specifice urbanului (industria de procesare a produselor
agricole, dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea activităţilor culturale şi a
serviciilor pentru populaţie) determină scăderea ponderii agriculturii din
punct de vedere al locului pe care-l ocupă în totalul populaţiei ocupate şi în
produsul brut. Tendinţele de scădere a ponderii activităţilor agricole în
economia spaţiului rural este accentuată de reducerea terenului arabil în
favoarea altor categorii de terenuri (căi de comunicaţie, construcţii
rezidenţiale, construcţii destinate activităţilor turistice şi de agrement sau
destinate altor activităţi de servicii) [Buzăianu 2012].
Multiplele activităţi economice, sociale şi culturale care se
desfăşoară în spaţiul rural pot fi sintetizate în trei funcţii principale:
economică, ecologică şi socio-culturală [Bold şi colab. 2003 pp. 60-62, Bran
şi colab. 2006 pp. 102-103, citaţi de Buzăianu 2012].
Din punct de vedere economic, localitate rurală (sat) este localitatea
în care [Buzăianu 2012]:
- majoritatea forţei de muncă este ocupată în sectorul economic
primar, activităţi ce conferă un mod specific şi viabil de viaţă locuitorilor săi
„şi care prin politicile de modernizare îşi va păstra şi în perspectivă
specificul rural”;
- majoritatea forţei de muncă este ocupată în celelalte două sectoare
economice „dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară în vederea
declarării ei ca oraş şi care, prin politicile de echipare şi de modernizare, va
putea evolua spre localităţile de tip urban” [257] [Buzăianu 2012].
Autorii care au definit satul au fost de acord că satul este o realitate
socială, o realitate economică plurifuncţională, o realitate edilitară, o realitate
de factură urbană, o realitate istorică, o realitate etnografică, o realitate
teritorială [Băcănaru şi colab. 2009, Cucu 2000 p. 238, citaţi de Buzăianu
2012].

272
 5.3.2. Funcţiile ecosistemului rural

Pentru a înţelege funcţiile caracteristice ecosistemului rural, trebuie

discutată o caracteristică aparte a ecosistemului aşezării rurale, şi anume
dinamica acestui tip de ecosistem, deoarece ea influenţează funcţiile precum
circulaţia energiei, circulaţia substanţei şi homeostazia ecosistemului rural.
Dinamica este o caracteristică a aşezărilor rurale care rezultă din
variabilitatea celor trei componente principale care definesc aceste sisteme
spaţiale bine definite [Buzăianu 2012]:
- teritoriul aşezării rurale (fondul construit şi terenurile aferente
construcţiilor);
- populaţia;
- activitatea economică.
Astfel, dinamica aşezărilor rurale este definită prin cele trei
componente ale sale [Buzăianu 2012]:
- dinamică spaţială (dinamica terioriului/dinamica fondului
construit);
- dinamică demografică;
- dinamică economică.
Dinamica celor trei componente poate fi influenţată de următorii
factori [Dumitrache şi Vintilă (Manea) 1995 citate de Buzăianu 2012]:
- factori naturali: relief, climă, ape, sol, riscuri naturale;
- factori economici: resurse, activitate economică de bază, căi de acces;
- factori demografici: comportament demografic, mişcarea naturală şi
vârsta populaţiei;
- factori social-politici: tradiţii, forme de proprietate şi legislaţie;
- factori psihologici: conştientizarea posibilităţilor de dezvoltare şi
starea de spirit a populaţiei.

273
 5.4. Peisajul rural

Peisajul rural se identifică cu un areal în cadrul căruia parţial

componentele fizico-geografice şi integral sau aproape total cele de
umanizare, deţin trăsături, principale şi secundare (derivate), reprezentând
defecte determinate de activităţi social-economice care se desfăşoară
specific din interiorul vetrei şi până la periferia extremă a moşiei unei
aşezări rurale, în condiţii de stabilitate în timp şi spaţiu [Nedeloaea 2009;
Anexa 1 p.].
Identificarea peisajului rural prin elementele de factură geografică
presupune următoarele indicii [Pătroescu 1996 - 1998 citată de Nedeloaea
2009]:
- Prezenţa aşezărilor rurale;
- Formele de relief: caracterizate prin suprafeţe morfologice în
general netede, puţin fragmentate, cu pante mici şi moderate;
- Acoperirea cu diferite culturi agricole;
- Construcţiile complementare (ferme, silozuri, hale pentru maşini
agricole, magazii de tipul depozitelor);
- Căile de comunicaţie (de acces), din afara şi din interiorul
peisajului rural, se constituie într-un element de identificare a unui peisaj
umanizat de acest gen. Aceste căi de comunicaţie se referă şi la spaţiul
propriu-zis ocupat de o aşezare rurală, dar şi la întregul areal din perimetrul
de apartenenţă al acesteia. Caracterele de identificare ale acestei componente
includ, efectiv, şi cele mai secundare căi de acces pe teritoriul corespunzător
peisajului agricol (moşia);
- Peisajul rural poate fi identificat în zona de câmpie (localizat), în
lunci, zone de confluenţă, în zonele de contact dintre lunci şi terase, pe
podurile de terasă, pe podurile spaţiilor interfluviale etc.

274
 Delimitarea categoriilor de peisaje rurale
Pe suportul peisajului geografic natural, elementele structurale proprii
şi corespondentele lor funcţionale, socio-umane, constituie factori de
orientare, de sprijin, pentru trasarea limitelor peisajului rural. Evidenţierea
unor caractere de specificitate din interiorul fiecărui peisaj rural reprezintă o
posibilitate reală pentru separarea categoriilor de peisaje rurale [Pătroescu
1998].
Peisajele rurale sunt generate şi se delimitează în funcţie de modul în
care îşi asigură acţiunea factorii naturali (mai ales cei climatici) şi factorii
antropici (mai ales modul de utilizare a terenurilor) [Nedeloaea 2009].
În funcţie de modul în care se combină factorii naturali (relief, climă,
hidrografie, vegetaţie, soluri etc.) şi antropici (istorici, culturali, tehnologici
etc.) care generează diferitele peisaje, acestea sunt clasificate şi descrise.
Astfel, sunt uşor de identificat în teritoriu peisaje agricole, legumicole,
viticole, pomicole, chiar şi silvice, peisaje rurale cu specific de creştere a
animalelor etc. Se înţelege că preocuparea dominantă a locuitorilor (cultura
cerealelor, legumelor, zarzavaturilor, viţei de vie etc.) este elementul
determinant al peisajului rural respectiv. Este de asemenea sigur că
preocuparea de bază a locuitorilor îşi pune amprenta şi pe structura
gospodăriilor şi chiar a aşezărilor omeneşti [Nedeloaea 2009].
Elementele meteorologice şi caracteristicile climatice nu constituie
criterii directe de identificare şi delimitare a diferitelor subcategorii de
peisaje rurale, deoarece niciunul din cei trei factori esenţiali de influenţă
climatică (temperatura, precipitaţiile şi lumina) nu poate fi perceput şi
vizualizat la nivelul la care se percepe şi se evidenţiază în teritoriu culturile
de plante sau diversele asociaţii vegetale, formele de relief, aşezările umane
etc. Ceea ce nu înseamnă însă că factorii climatici nu joacă un rol în
individualizarea diferitelor categorii şi subcategorii de peisaje. Astfel, este de

275
neconceput un peisaj rural agricol dominat de culturi cerealiere (grâu,
porumb) în care cerinţele termice, pluviometrice şi faţă de lumină ale acestor
specii de plante nu ar fi întrunite [Pătroescu 1998]. Deci, indirect, condiţiile
climatice joacă un rol major în formarea, identificarea şi delimitarea
peisajelor, implicit a celor rurale [Nedeloaea 2009].
Peisajele rurale pot suferi modificări cauzate de două mari grupe de
factori: factorii climatici şi factorii antropici sau de conjugarea acţiunii celor
două categorii de factori [Nedeloaea 2009].
Dintre criteriile care stau la baza delimitării peisajelor rurale din
punct de vedere al tematicii acestui curs interesează criteriul de naturalitate,
criteriul de culturalitate şi criteriul socio-economic [Pătroescu 1998 citată de
Dumitraşcu 2004] [Nedeloaea 2009].
În afară de criteriile enumerate anterior, pentru delimitarea şi
identificarea categoriilor de peisaje rurale mai pot fi utilizaţi şi alţi indici,
între care [Pătroescu 1996 - 1998]:
- indici ecometrici climatici referitori la favorabilitatea pentru
activităţile agricole;
- indici de apreciere a presiunii antropice asupra peisajelor rurale;
- indici de apreciere a stării de sanogeneză a componentelor
mediului din spaţiul rural;
- indici de apreciere a stării de sanogeneză a populaţie rurale;
- indici de apreciere a nivelului de instruire al populaţiei rurale.
Componenta care dă personalitate peisajului rural românesc este
vatra satului. Aceasta cuprinde, în primul rând, gospodăriile, dispuse în mod
liniar, răsfirat sau adunat, drumurile săteşti, centrul satului, cu biserica,
şcoala, magazinul şi alte instituţii, dar şi cimitirul, situat de cele mai multe
ori în marginea satului. În funcţie de fizionomia în peisaj a vetrelor,

276
aşezările rurale pot fi grupate în sate cu fizionomie expresivă, monotonă sau
estompată.
Caracteristicile demografice care dau o notă specifică peisajelor
rurale sunt vitalitatea şi, respectiv, îmbătrânirea populaţiei.
Peisajele de natură economică au fost generate de diversitatea
activităţilor omeneşti şi includ peisajele agricole, industriale, ale căilor de
comunicaţie şi turistice. Ele se diferenţiază de peisajele vetrelor de sate care
definesc un spaţiu cu funcţie în primul rând rezidenţială [Săndiţa 2009].
Peisajul rural este un vast laborator de înţelegere a raportului omului
cu natura, dar şi un ’’summum’’ de resurse pentru dezvoltarea viitoare.
Peisajul rural este un bun comun şi cunoaşterea sa este o necesitate dacă se
doreşte ca acest spaţiu să participe efectiv la o dezvoltare cu adevărat
durabilă [Nedeloaea 2009].
Viitorul peisajului rural pare a fi condiţionat de trei necesităţi
[Nedeloaea 2009]:
- necesitatea menţinerii colectivităţilor rurale;
- necesitatea de a evalua costurile obţinerii produselor
agroalimentare pentru întreaga societate;
- necesitatea de a reduce dezechilibrele dintre natură şi societate,
inclusiv efectele acestora.
Tendinţe de urbanizare a aşezărilor rurale. În tendinţa lor de
dezvoltare, unele sate şi-au schimbat treptat aspectul şi funcţiile, căpătând
anumite trăsături de tip urban, manifestate mai ales în elementele de
infrastructură, precum modernizarea drumurilor, îmbunătăţirea dotărilor
tehnico - edilitare, reabilitarea clădirilor unor instituţii ş.a., dar şi dezvoltarea
telecomunicaţiilor (televiziune, telefonie, internet). În aceste condiţii,
standardul de viaţă al locuitorilor a crescut, pe ansamblu, în special în
localităţile cu grad mare de accesibilitate [Săndiţa 2009].

277
 Întoarcerea în rural (retromigraţie) şi la rural. Pe fondul unei tot
mai evidente şi extinse crize prezente la nivel mondial, care atinge toate
sectoarele vieţii, sistemul de valori al popoarelor cunoaşte el însuşi mutaţii,
ca reacţie la această situaţie generalizată. Introducînd în ecuaţie şi degradarea
fără precedent a calităţii vieţii în spaţiul urban (dominant într-o mare parte a
lumii), se observă că, în acest context, natura şi viaţa în spaţiul natural rural
devin valori tot mai importante. Din ce în ce mai des, ele motivează şi
determină comportamentele rezidenţiale, de consum sau de loisir ale
oamenilor. Pentru ţările europene occidentale, dar şi pentru alte zone
dezvoltate economic (SUA, Canada etc.), repunerea în spaţiul public a
chestiunii rurale a devenit mai insistentă în ultimii 15–20 de ani, deşi
dezbaterea a început de mai bine de trei decenii. În acest sens, în funcţie de
viziunea asupra ruralului şi ruralităţii, în ultimii 15–20 de ani s-au structurat
două tipuri fundamental opuse de punere a chestiunii rurale [Petre 2008]:
– Fie în termenii unui declin inevitabil: Una dintre consecinţele
pozitive ale semnalelor de alarmă despre o posibilă dispariţie a ruralului a
fost conştientizarea în masă a chestiunii rurale - pentru toate segmentele
importante ale opiniei publice, de la ştiinţele sociale la politică. Consecinţa
directă a acestei conştientizări a constituit-o formularea, în foarte multe ţări,
a unor politici rurale naţionale bine articulate, lucru solicitat de sociologi de
foarte multă vreme.
– Fie în termenii unei renaşteri surprinzătoare: Astăzi, la debutul
secolului XXI, după formidabila dezvoltare a oraşelor şi după urbanizarea
modurilor de viaţă din secolul XX, ruralitatea promite a fi din nou în centrul
atenţiei, în principal prin ceea ce, nu demult, părea a fi o trăsătură secundară
a sa: mediul înconjurător.

278
 5.5. Probleme ecologice ale aşezărilor rurale

În evoluţia dezvoltării omenirii, în toată lumea, până în secolul al

XX-lea, comunităţile rurale au constituit cele mai răspândite tipuri de
localităţi umane, iar în ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare ele şi în
prezent au o pondere mai mare decât cele urbane [Friptuleac 2006].
Poluarea şi degradarea factorilor de mediu reprezintă cea mai
acută problemă a aşezărilor rurale. Din momentul apariţiei primelor locuinţe
în vatra satului şi până la stadiul actual, aşezările omeneşti s-au adaptat în
permanenţă la mediul natural. Căutând să-şi satisfacă nevoile de apă, soluri
fertile, păşuni, roci de construcţie, satele au transformat peisajul natural, la
început într-o măsură redusă, iar în ultimele două secole tot mai accentuat,
datorită defrişărilor pentru extinderea vetrelor, terenurilor agricole și căilor
de comunicație, şi dezvoltării industriei extractive a diferitelor resurse
(lignit, petrol, materiale de construcție ş.a.) [Săndiţa 2009].
Cu cât comunitatea rurală este mai mică, cu atât condiţiile de mediu
de la nivelul ei sunt mai apropiate de cele naturale [Friptuleac 2006].
Cele mai importante surse de poluare în rural sunt: traficul rutier,
industria (acolo unde este cazul), agricultura, activitățile casnice, deşeurile
etc. Alte intervenții ale omului în mediu sunt legate de degradarea
terenurilor, prin procesele geomorfologice actuale, rezultate din cauze
multiple, inclusiv antropice, precum și afectarea biodiversității. Tipurile de
poluare sunt diverse, de la cea a aerului, apelor și solului, până la poluarea
estetică [Săndiţa 2009].
Antropizarea sistemelor ecologice rurale se realizează pe numeroase
căi, dar cele mai importante din ele sunt agrosistemele, în care activitatea
umană este direcţionată spre abaterea fluxului natural din ecosistem pentru
beneficiul anumitelor specii şi asigurarea unor productivităţi maxime ale

279
acestora. În agricultura modernă se foloseşte nu numai energia solară, dar şi
unele cantităţi suplimentare de energie obţinută cu ajutorul combustibililor
fosili. Această energie suplimentară se utilizează pentru funcţionarea
utilajelor agricole, instalaţiilor de irigaţii, în fabricarea fertilizanţilor chimici
etc. Principala problemă ecologică constă în realizarea unui echilibru între
cantitatea de energie furnizată proceselor agricole şi energia obţinută în
alimentele produse. Pentru a obţine cât mai multă producţie şi de calitate
înaltă, condiţiile naturale de cultivare a culturilor vegetale sunt îmbogăţite
prin aplicarea unor tehnologii agricole intensive, prin utilizarea substanţelor
nutritive suplimentare (cum ar fi apa, fertilizanţii chimici şi organici), prin
eliminarea din fitocenoza naturală a tuturor speciilor dăunătoare sau
concurente, folosindu-se pesticidele. Astfel, are loc poluarea mediului
ambiant şi a produselor alimentare. Evident, aceste aspecte şi consecinţele
lor îşi exercită impactul asupra sănătăţii populaţiei umane şi necesită
elaborarea şi implementarea unor măsuri ecologice speciale de combatere a
poluării mediului. Sub aspect ecologic, calitatea mediului şi a vieţii umane
este influenţă şi de componenta zootehnică, care poate fi un important
poluant prin deşeurile evacuate. Legat de aceasta, există particularităţi
specifice ale ecosistemului agrar cu influenţe deosebite asupra stării de
sănătate a populaţiei rurale [Friptuleac 2006].
Deci, în ansamlu, problemele ecologice în ecosistemele rurale ţin
preponderent de poluarea solului, a apelor subterane şi de suprafaţă, a
plantelor şi produselor alimentare de provenienţă vegetală şi animalieră. Prin
urmare, activităţile de protecţie a acestor ecosisteme ţin de menţinerea
echilibrului ecologic al tuturor sistemelor (individual, familial, de grup,
local) [Friptuleac 2006] prin menţinerea calităţii mediului ambiant (prin
utilizarea tehnologiilor nonpoluante, prevenirea poluărilor, monitoringul
calităţii factorilor de mediu, managementul calităţii existenţei umane).

280
 Dezvoltarea durabilă a aşezărilor rurale
În condiţiile României, populaţia rurală se confruntă cu mari
probleme socio-economice, culturale şi administrative, precum şi cu o
calitate mai redusă a vieţii, ca urmare a unor factori precum: inaccesul la
facilităţi cum ar fi aprovizionarea centralizată cu apă (ci preponderent din
foraje proprii cu calitate necorespunzătoare a apei), absenţa canalizării pentru
evacuarea apelor uzate, gradul insuficient de mecanizare a lucrărilor agricole
în sectorul privat, limitarea condiţiilor de educaţie a copiilor, activităţi
culturale modeste, condiţii de igienă precare etc. (a se vedea şi Anexa 1 p.
348).
Dezvoltarea durabilă a aşezărilor rurale trebuie să se realizeze pe cele
trei componente ale durabilității: economică (cu dezvoltarea agriculturii,
turismului, industriei, silviculturii și diversificarea serviciilor), socială (cu
unele aspecte de creștere a calității vieții prin dezvoltarea infrastructurii,
precum și cu măsurile de reducere a unor fenomene demografice negative,
axate pe importanța care trebuie acordată natalității) și ecologice (cu
protecția și conservarea mediului) [Săndiţa 2009].

281
 PARTEA A IV-A

INDUSTRIA – UN ALTFEL DE MEDIU ANTROPIC

282
 CAPITOLUL VI. ECOLOGIE INDUSTRIALĂ

6.1. Definiţiile şi obiectivele ecologiei industriale

Definiţiile ecologiei industriale

Ecologia industrială reprezintă abordarea şi studierea sistemică a
interacţiunilor şi inter-relaţiilor fizice, chimice şi biologice atât in cadrul
sistemelor industriale cât şi între sistemele industriale şi cele naturale
(UNEP – United Nations Environment Programme). Definiţia include
conceptul teoriei sistemelor, care reprezintă de fapt baza ecologiei [255].
Ecologia industrială este un domeniu interdisciplinar care studiază
relațiile și legăturile dintre producția industrială, tehnologiile curate,
consumul durabil și mediu [Modoi 2012].
Ecologia industrială conceptualizează industria ca pe un ecosistem
creat de om care operează în mod similar ecosistemelor naturale în care
deşeurile sau produsele secundare rezultate în urma unui proces sunt folosite
în cadrul altui proces [286].
Ecologia industrială sau metabolismul industrial defineşte noile
modele de producţii industriale care sunt strâns legate de conceptul de
producţie curată. Ecologia industrială studiază sistemele industriale şi
sistemele economice sub aspectul relaţiei lor cu sistemele naturale. Prioritar,
ecologia industrială se îndreaptă spre imitarea aspectelor de reciclare a
materialelor într-un ecosistem – managementul fluxului de materiale fiind
aspectul crucial al acestei abordări [277].
Ecologia industrială încearcă să depăşească prin abordările sale
aspectul liniarităţii şi să atingă ciclicitatea specifică ecosistemelor naturale.

283
 Obiectivele ecologiei industriale
Prin similitudine cu ecosistemele naturale, ecologia industrială
pregătește și asamblează legătura și interdependența între sistemele
industriale, considerându-le ca parte a unui tot unitar. Prin aplicarea
conceptelor ecologice în sistemele industriale, se promovează [Modoi 2012]:
- minimizarea/reutilizarea/reciclarea deșeurilor în interiorul sistemelor;
- eficiența energetică;
- design-ul ecologic;
- tehnologiile curate.
Conceptul holistic de ecologie industrială (figura 6.1.) integrează
legile naturii în dezvoltarea sistemelor industriale, postulând interdependenţa
dintre sistemele industriale şi sistemele ecologice, în scopul unei dezvoltări
industriale durabile. Identificarea de soluţii complexe care să ducă la
echilibrul mediu – industrie reprezintă un deziderat al ecologiei industriale
[Modoi 2012].

Figura 6.1. Conceptul holistic al ecologiei industriale [Modoi 2012]

284
 Având ca domeniu de interes atât managementul cât şi tehnologia
industrială, ecologia industrială include concepte şi unelte sustenabile cum ar
fi analiza circuitului materiei, tehnologiile fonic ecologice, designul
dezasamblării, dematerializarea [286].
Domeniul de studiu al ecologiei industriale este un domeniu
multidisciplinar ce asigură cooperarea între domeniile de studiu existente
pentru o înţelegere exhaustivă a problemelor de mediu în contextul
sistemului complex natural - uman (figura 6.2.) [Modoi 2012].

Figura 6.2. Multidisciplinaritatea domeniului de studiu al ecologiei

industriale [Modoi 2012]

Procesele industriale, începând cu obţinerea materiei prime şi până la

rezultarea de produse secundare, au un impact advers asupra mediului.
Ecologia industrială îşi propune să reducă presiunea asupra mediului cauzată

285
de industrie, încurajând inovaţia, utilizarea eficientă a resurselor şi creşterea
sustenabilă (figura 6.3.). Ecologia industrială recunoaşte că industria va
continua să opereze şi să se extindă oricum, dar susţine industria care are
conştiinţă ecologică şi care lasă o povară mai mică pe umerii planetei.
Ecologia industrială vede siturile industriale mai degrabă ca părţi ale unei
ecologii mai largi decât ca pe nişte entităţi solitare [286].

Dezvoltare industrială tradiţională Dezvoltare industrială durabilă

Creştere Creştere
Nivel de trai Nivel de trai

Consum de resurse
Deşeuri
Consum de resurse
Deşeuri

Timp Timp

Figura 6.3. Modele de dezvoltare industrială [277]

Analogia între conceptul ecosistemelor industriale și cel al

ecosistemelor biologice nu este perfectă, însă, prin imitarea autonomiei și a
relațiilor existente între ecosistemele biologice, ecosistemele industriale au
avut de câștigat din mai multe puncte de vedere [Modoi 2012; 286]:
- performanța economică (costuri reduse cu: achiziţia de materiale,
taxe de licenţă, colectarea deşeurilor; creşterea veniturilor prin valorificarea
deşeurilor şi a produselor secundare);
- performanța de mediu;
- utilizarea durabilă a resurselor naturale;
- eficientizarea consumurilor energetice;

286
 - reciclarea și reutilizarea deșeurilor produse;
- plus de imagine companiilor;
- îmbunătăţirea relaţiilor cu alte industrii şi organizaţii;
- avantaje pe piaţa de desfacere.
Ecologia industrială/metabolismul industrial se caracterizează prin
şase elemente principale [277]:
1. Crearea de ecosisteme industriale:
- ciclicitatea fluxurilor de materie, energie;
- considerarea deşeurilor şi a produselor secundare ca potenţiale
resurse pentru alte ramuri;
2. Echilibrarea input-urilor şi output-urilor unui process prin
raportarea lor la capacitatea ecosistemului natural:
- controlul interfeţei mediu – industrie;
- creşterea gradului de cunoaştere despre modul şi momentul în
care industria interacţionează cu ecosistemele naturale, precum şi
limitele acestui fenomen;
3. Dematerializarea produselor obţinute industrial:
- reducerea consumurilor specifice de materiale şi energie în
producţia industrială;
- refolosirea materialelor sau substituirea cu materiale mai
prietenoase cu mediul, a “face mai mult cu mai puţin”;
4. Îmbunătăţirea eficienţei proceselor industriale:
- regândirea produselor, proceselor, echipamentelor;
- reutilizarea materialelor pentru conservarea resurselor;
5. Utilizarea energiei:
- promovarea dezvoltării unui sistem de alimentare cu energie
care să funcţioneze ca o parte a ecosistemului industrial;

287
 - folosirea surselor alternative de energie care să nu aibă sau să
aibă impacturi negative reduse asupra mediului;
6. Alinierea politicilor cu conceptul ecologiei industriale (figura 6.7.):
- includerea mediului şi economiei în politicile organizaţionale,
naţionale şi internaţionale;
- internalizarea externalizărilor;
- folosirea instrumentelor economice pentru a încuraja atitudinile
spre ecologia industrială;
- folosirea unei politici mai adecvate a preţurilor;
- utilizarea unui instrument mai comprehensiv în definirea stării
de bunăstare a naţiunilor decât produsul naţional brut.
Limitele cu care se confruntă ecologia industrială se referă la [277]:
- lipsa pieţelor pentru materiale;
- lipsa de suport din partea guvernelor şi a industriei;
- reticenţa industriei de a investi în tehnologii adecvate;
- reticenţa de a trece la alţi furnizori;
- implicaţii juridice.

6.2. Ecosistemul tehno – industrial: concept

Investigarea ecologiei industriale este strâns legată de ecosistemul

industrial. În ecologie, un ecosistem constă în diferite siteme complexe şi
sub-siteme. Elementele cele mai improtante sunt relaţiile, intrucât ele
reprezintă baza interacţiunilor intre sisteme. Simplificând, ecosistemul
industrial reprezintă un grup de întreprinderi care utilizează fiecare
produsele, materialele, produsele secundare ale alteia, aşa încât reziduurile
sunt reduse la un minim absolut. Consumul de materii prime, energie, apă şi

288
alte materiale este optimizat în cadrul ecosistemului industrial, iar deşeul
generat într-un proces devine materie primă în altul [255].
Primele studii de ecologie aplicată s-au concentrat mai mult asupra
efectelor determinate de poluare şi mai puţin asupra modului în care se
produc emisiile. În ecologia industrială, cercetările pleacă de la o abordare
diametral opusă: sistemul industrial trebuie interpretat ca un ecosistem, fiind
caracterizat de mijlocirea continuă a unui flux de substanţă, energie şi
informaţie. Mai mult, întregul sistem industrial se bazează pe resurse şi
servicii furnizate de celalalte ecosisteme, de care nu poate fi disociat [293].
Asocierea atributului industrial cu noţiunea de ecosistem are, aparent,
caracterul unei contradicţii, a unei situaţii imposibile. Faptul se datorează
obisnuinţei de a considera ecologia şi sistemele pe care le studiază în
termenii definiţiei clasice – „economia naturii”. Dar, nu trebuie uitat faptul
ca şi noi, oamenii, împreună cu tehnologiile noastre, suntem parte
intengrantă a naturii. Conţinutul atributului „industrial” este, în acest context,
mai larg, el cuprinzând toate activităţile umane care au loc în societatea
tehnologică modernă – turism, menaje, servicii medicale, transporturi,
industrie etc. [293].
Studiul ecosistemul tehno-industrial abordează studiul interrelaţional
dintre ecosistemele naturale şi cele antropice în cadrul diferitelor tipuri de
industrii, input-ul şi output-ul la nivelul acestor relaţii. Se pune accent pe
efectul produselor nocive care rezultă din procesele industriale, modalităţile
de protecţie a mediului, de prevenire, reciclare, reconversie etc., similar
studiilor efectuate pentru ecosistemele naturale [292].
În ecosistemul tehno-industrial omul ocupă un loc central, iar restul
biotei apare ca secundară. O idee avansată însă, este aceea conform căreia
biota participă şi la acest nivel la realizarea echilibrelor (fabrici înconjurate

289
de spaţii verzi, de specii rezistente la poluare, fenomene de bioremediere etc.)
[292].
Analog cu modelul natural al structurii funcţionale, şi în ecosistemele
industriale se diferenţiază componente cu funcţii specifice, mai mult sau mai
puţin importante, pentru integralitatea sistemului. De exemplu, centralele
producătoare de electricitate reprezintă o „specie cheie”. Adoptarea
modelului „ecosistem” în proiectarea întreprinderilor industriale va însemna
şi abandonarea realizării unor unităţi singulare. Astfel, dacă obiectivul
principal este o fabrică de prelucrare a trestiei de zahăr, ecosistemul industrial
va mai cuprinde o fabrică de hârtie, o rafinărie, o centrală termică pentru a
recupera toate produsele secundare. Ecosistemele industriale nu sunt imitaţii
ale ecosistemelor naturale. Ceea ce s-a preluat din noţiunea de ecosistem este
însăşi esenţa ei, respectiv funcţionarea asigurată de fluxul continuu
de substanţă şi energie. Cu alte cuvinte, imitaţia a fost depăşită
prin adoptarea principiilor pe care se bazează fenomenele ecologice şi prin
interpretarea lor în termenii civilizaţiei industriale [293].
Edificarea ecosistemelor industriale trebuie să aibă la bază
următoarele principii [293]:
- Deşeurile şi produsele secundare trebuie valorificate sistematic,
asemenea proceselor trofice din ecosistemele naturale, unde toate reziduurile
devin resurse. Reciclarea este numai un aspect, care vizează, în general,
produsele finite, după ce s-a încheiat durata de viaţă a acestora;
- Diminuarea pierderilor prin dispersarea care se produce odată cu
trecerea produselor finite la consumatori;
- Economia trebuie dematerializată, pentru a se minimiza fluxul de
substanţă şi energie. De exemplu, promovarea telefoniei mobile în locul
telefoniei fixe, economia bazata pe internet ş.a.;
- Diminuarea contribuţiei energetice a combustibililor fosili.

290
 6.3. Termeni şi concepte specifice ecologiei industriale

Pe lângă noţiuni folosite frecvent astăzi pentru a descrie activităţile

umane la nivelul geosistemului, cum ar fi noosfera, antroposfera, logosfera,
tehnosfera, mai recent se folosesc şi alte expresii, precum:
1. Lanţuri trofice industriale: în ecosistemele industriale se admite
prezenţa aşa-ziselor lanţuri trofice industriale, pe baza cărora s-a formulat
conceptul de parc (reţea) industrial ecologic (PIE) [293].
2. Parc industrial ecologic/reţea industrială ecologică: reprezintă
un ansamblu de întreprinderi care cooperază pentru a valorifica cât mai bine
resursele prin recuperarea reciprocă a deşeurilor pe care le generează (deşeul
produs la o întreprindere este folosit ca materie primă la o altă întreprindere).
Noţiunea de parc are un conţinut funcţional, asemenea ecosistemului, şi nu
are o proiecţie spaţială. În prezent, sunt în faza de proiectare numeroase
parcuri industriale ecologice, în special în America de Nord, Europa de Vest
şi Asia [293]. Parcurile ecoindustriale sunt comunităţi pentru producere de
bunuri şi servicii amplasate pe o proprietate comună. Partenerii sunt în mod
egal preocupaţi de creşterea performanţei economice, de mediu şi societate,
iar relaţia dominantă este de colaborare, atât în managementul resurselor cât
şi în cel al informaţiei. Rezultatul principal constă în faptul că beneficiul este
mai mare decât suma beneficiilor individuale, iar comunitatea beneficiază pe
baza relaţiilor şi interconectărilor dintre sisteme şi mediul lor [255].
3. Industriosferă: reprezintă totalitatea uneltelor, mecanismelor,
dispozitivelor şi maşinilor create de om cu scopul de a modela mediul
înconjurător în folosul său şi de a repune în circulaţie elemente, compuşi,
substanţe şi produse [292]. Industriosfera este un subsistem al ecosferei. Unii
autori consideră că ecosistemul tehno-industrial nu trebuie privit ca un
dezastru (poate cu excepţia zonelor unde fenomenul este abordat neştiinţific),

291
deoarece relaţiile omului cu natura nu vor fi neglijate, ci dimpotrivă,
industriosfera fiind intercalată între om şi natură, îl face pe acesta tot mai
dependent de produsele din natură, iar în acest fel natura implicit îşi
subordonează omul mai subtil decât ar fi făcut-o cu alte organisme [292].
4. Simbioză industrială: Definiţia simbiozei industriale
conform NISP (National Industrial Symbiosis Programme, primul program
de acest gen din lume, implementat în Anglia începând cu anul 2003) este
următoarea: simbioza industrială aduce împreună companii din toate
sectoarele, în scopul îmbunatăţirii eficienţei resurselor prin schimburi
comerciale de materiale, energie, apă şi prin utilizarea în comun (partajată)
a bunurilor, logisticii şi expertizei, şi implică ramuri industriale tradiţional
separate şi alte organizaţii într-o abordare colectivă a avantajului
competitiv, ce implică schimburi fizice de materiale, energie, apă şi/sau
produse secundare, precum şi utilizarea în comun a bunurilor, logisticii şi
expertizei. Simbioza industrială are la bază principiul simbiozei din
sistemele naturale, prin revalorificarea deşeurilor/produselor secundare
rezultate dintr-un ciclu de producţie ca resurse în cadrul unui alt proces de
producţie. Practic, este vorba de un mod nou de a privi activitatea
economică, în care preocupările pentru mediu (atât de costisitoare) sunt
transformate în oportunităţi de profit şi beneficii (nu neapărat materiale) prin
stabilirea de parteneriate de tip simbiotic între companii din diverse industrii,
prin care deşeurile/produsele secundare rezultate din activitatea unei unităţi
devin resurse pentru o altă activitate, reducându-se astfel consumul de
materii prime, cantitatea de deşeuri generată şi impactul asociat asupra
mediului. Se creează astfel un organism economic nou, cu eficienţă crescută
în utilizarea materiei şi energiei. Aceste acţiuni ar duce la menţinerea
locurilor de muncă şi la dezvoltarea unei activităţi econommice sustenabile,
cu protejarea mediului. Simbioza industriala înseamnă nu numai

292
valorificarea deşeurilor, ci a tuturor resurselor tehnice, manageriale, a
capacităţilor excedentare de producţie sau depozitare, a echipamentelor,
logisticii, specialiştilor etc. Sunt mii de exemple din lumea vie în care
plantele şi animalele se ajută şi se sprijină reciproc, ajungând să nu poată
supravieţui unele fără celelalte. Putem încerca să replicăm înţelepciunea
Naturii şi în organismul economic: ceea ce prisoseşte cuiva poate deveni o
resursă esenţială pentru dezvoltarea altcuiva, astfel că cei doi devin parteneri
simbiotici, se dezvoltă, progresează împreună, prin cooperare, nu prin
confruntare [290]. Simbioza industrială este parte a ecologiei Industriale şi
elementele cheie care o caracterizează sunt colaborarea şi asigurarea
sinergiei posibilităţilor oferite de un cadru geografic [255].
5. Eco-Eficienţă (EE): suprapusă deseori termenului de eco-inovare,
constituie parte integrantă a Strategiei de Dezvoltare Durabilă (SDD), ţintind
în principal componenta de mediu şi evidenţiind inter-relaţiile cu acesta. Este
în mod direct legată şi de componenta socială în forma cerinţelor de consum
ale societăţii. Cele două concepte nu pot fi separate, iar relaţia care le leagă
poate fi percepută [255]:
- fie drept una de cauză - efect, în bucla cerinţe de consum -
producţie;
- fie ca un raport: mediu/economie.
Ecoeficienţa implică simultan [255]:
- inovare către un grad mare de dematerializare (a produselor,
serviciilor şi sistemelor);
- modificarea severă a practicilor actuale de consum.
Conceptul de eco-eficienţă, strâns legat deci de procesul de inovare,
este încă supus multor interpretări [255]:

293
 - Consiliului Mondial pentru Dezvoltare Durabilă (WBCSD –
World Business Council for Sustainable Development): eco-eficienţa include
optimizarea proceselor, reciclarea deşeurilor şi furnizarea de noi servicii;
- Environmental Technology Action Plan (ETAP), adoptat de
Comisia Europeană în ianuarie 2004: “toate tehnologiile ale căror intrări sunt
mai puţin dăunătoare mediului decât alternativele relevante”;
- UNEP (United Nations Environment Programme), UNEPTIE
(United Nations Environment Programme, Division of Technology, Industry,
and Economics), EPA (United States Environmental Protection Agency):
“furnizarea de bunuri şi servicii competitive din punct de vedere al
costurilor, care satisfac nevoile umane şi aduc calitate vieţii şi totodată reduc
progresiv impacturile ecologice şi intensitatea de utilizare a resurselor pe
parcursul ciclului de viaţă, cel puţin până la nivelul estimat de suportare al
planetei”.
Principalii termeni legaţi de eco-eficienţă care dau mai multă
concreteţe conceptului sunt [255]:
- Dematerializare: dematerializarea poate fi măsurată prin Inputul de
Material Per unitatea de Serviciu (sau utilitatea) – MIPS [Schmidt-Bleek şi
colab. 1999]. În anii `90, la Institutul Wuppertal din Germania, care la acel
moment era condus de catre Prof. Weizsaecker (frate al fostului Preşedinte al
Germaniei), Profesorul Friedrich Schmidt-Bleek a dezvoltat aşa numitul
MIPS [Schmidt-Bleek 1998]. Mai exact MIPS înseamnă "Material Input per
Service Unit". Cu acest indicator, Schmidt-Bleek a dat oricărui produs sau
serviciu o valoare a distrugerii mediului pe care o provoacă începând cu
prima săpătură după sterilul respectiv (un alt calcul asemănător, dar mai
puţin edificator, este "ecological footprint" – amprenta ecologică: figura
6.4.). Practic, Schmidt-Bleek părăseşte ideea de a analiza doar efectele
distrugătoare asupra mediului la sfârşitul procesului de producţie al unui

294
produs sau serviciu şi bilanţează inputul de "natură" dislocată (rocă, sol, apă
şi aer) în produsul analizat. Gândind această evaluare simplă şi foarte realistă
a distrugerii mediului ca un gen de taxă pe valoare adaugată ecologică,
preţurile într-o economie de piaţă s-ar schimba radical. Consumatorul ar plăti
direct întreaga pagubă pe care fabricarea produsului a creat-o până la
momentul achiziţiei, el urmând să plătească pentru utilizarea lui în
continuare şi pentru dezafectarea lui în componente reciclabile [282].
- Factor 4;
- Factor 10.

2000 2005 2050 2100

Figura 6.4. Reprezentare a conceptului de amprentă ecologică … [255]

Nu sunt diferenţe de substanţă între aceşti termeni (primul fiind mai

des utilizat în SUA, iar ceilalţi doi în Europa) [255]. Conceptul “Factor n”
propune o utilizare de n ori mai eficientă a resurselor (materiale, energie,
apă) pentru realizarea unui produs şi poate fi definit ca o utilizare directă a
sistemelor metrice pentru diferite activităţi care pot reduce consumul de

295
resurse pentru un anumit proces. Conceptul de “factor n” a fost introdus de
Profesorul Friedrich Schmidt-Bleek.
Eco-Eficienţa a fost adesea înglobată în definiţiile acceptate pentru
producţiile curate, dar toate definiţiile au în comun reducerea inputurilor de
material şi a consumului de resurse şi îmbunătăţirea rezultatelor
(produse/servicii) pentru bunăstarea publică (sau “a face mai mult folosind
mai puţin”) [255].
Eco-eficienţa înseamnă mai mult decât tehnologie. Inovarea, în
sensul ei larg, se referă la tehnologie şi la proiectarea acesteia, dar
încorporează şi bunele practici, aspecte legate de organizare şi marketing.
Inovarea în spiritul eco-eficienţei poate consta în îmbunătăţiri incrementale
ale proceselor sau produselor, dar şi într-un salt mai radical către o nouă
tehnologie [255].
În cadrul Consiliului Europei de la Maastricht (iulie 2004) au fost
propuse următoarele strategii pentru promovarea eco-eficienţei [255]:
- Determinarea companiilor de a fi pro-active în direcţia inovării
eco-eficiente (recompensarea “pionierilor” şi intercompararea companiilor -
benchmarking);
- Îmbunătăţirea sistemului de inovare prin crearea de politici
dedicate eco-eficienţei (dezvoltarea de instrumente care să aibă în vedere
riscul crescut şi nevoile adecvate de capital);
- Promovarea dezvoltării şi folosirii instrumentelor de piaţă pentru
depăşirea barierelor economice (indicatori financiari clar definiţi pentru
investiţiile în direcţia eco-eficienţei);
- Integrarea politicilor şi stilul politic par să fie cheia de boltă:
integrarea politicilor legate de sustenabilitate şi educaţie este necesar de
realizat atât la nivel european (procesul Cardiff), cât şi la nivel naţional;

296
 - Implicarea consumatorilor pentru ca ei să perceapă avantajele
(informarea cu privire la eco-eficienţa produselor şi alternative la produse şi
servicii ne- sau mai putin sustenabile).
Căi şi instrumente pentru promovarea eco-eficienţei:
- Necesitatea dematerializării. Înca la nivelul anului 1992, Prof.
Friedrich Schmidt-Bleek (părintele dematerializarii, autorul conceptului
“Factor 10”) afirma că este necesară o reducere a consumului global de
resurse cu 50% pentru atingerea dezvoltării durabile. Cu 20% din populaţie
consumând 80% din resurse, ţărilor înalt inustrializate li se cerea o
dematerializare cu un factor 10. O astfel de ţintă presupune considerarea
atentă a eco-eficienţei şi chiar dematerializarea absolută, pentru reducerea
fluxului de materiale la nivelul întregii economii şi chiar la nivel global, iar
rata de dematerializare trebuie să fie de peste două ori mai mare decât cea de
creştere a PIB. Guvernului Japonez a introdus încă din 2001, conceptul
“Factor 10” în planificarea strategică la nivel naţional. Creşterea “eficienţei
materiale” nu conduce în mod automat la scăderea absolută a materialelor
total consumate. Există o serie de factori, între care determinant este cel legat
de modificări în “bucla de consum” a sustenabilităţii, care “subminează
câştigurile” obţinute prin creşterea eficienţei materiale. De exemplu,
greutatea telefonului mobil a fost redusă cu un factor 10 între 1991 şi 1996,
dar numărul utilizatorilor a crescut în aceeaşi perioada de 8 ori, iar telefonul
celular nu l-a înlocuit pe cel vechi, ci a fost folosit în paralel. Acest fenomen
este identificat ca un “efect de bumerang” (rebound effect). Există efectul de
bumerang direct: creşterea cererii pentru acelaşi tip de produs (datorită
scăderii costurilor pe seama creşterii eco-eficienţei) şi efectul de bumerang
indirect: procese tehnice sau organizaţionale care conduc la consumuri
crescute în alte sectoare. În acest context este important ca în examinarea
tendinţelor decuplării creşterii economice de utilizarea materialelor să se aibă

297
în vedere că decuplarea în sine nu conduce în mod automat la scăderea
presiunii asupra mediului. Decuplarea poate avea loc în paralel cu creşterea
consumului de materiale şi în acelaşi timp cu creşterea presiunii asupra
mediului [255].
- Creşterea gradului de utilizare a resurselor poate fi privită ca o
etapă în procesul complex al dematerializării şi se poate realiza prin [255]:
- reducerea input-ului;
- creşterea serviciului (ca durată şi nivel de satisfacere a
cerinţelor).
- Acţiuni imediate pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice a
serviciilor şi produselor pe baza evaluării obiective şi informării cu privire la
consumul de energie (intensitatea energetică).
- Realizarea de produse eco-inteligente (produse/servicii
competitive din punct de vedere al preţului şi care ating gradul maxim
posibil de utilitate). Produsele eco-inteligente răspund la cinci reguli
[Schmidt-Bleek 1998] [255]:
- Numărul de unităţi-serviciu posibil de obţinut din produse
(“maşina de furnizat servicii”) trebuie să fie cât mai mare
posibil pe întreaga perioadă de utilizare.
“Depăşirea/îmbătrânirea” prestabilită trebuie să înceteze.
- Inputul material pe toată durata de viaţă a proceselor,
produselor şi serviciilor trebuie să fie cât mai mic posibil.
- Inputul energetic pe toată durata de viaţă a proceselor,
produselor şi serviciilor trebuie să fie cât mai mic posibil.
- Utilizarea suprafeţei de teren/unitate de serviciu trebuie să fie
cât mai mică posibil “de la leagăn până la mormânt”.
- Dispersia de compuşi toxici trebuie să fie minimă.

298
 - Adoptarea conceptului integrat Sistem Produs - Serviciu (PSS):
este percepută în ultimul timp drept calea cea mai judicioasă către
ecoeficienţă. Ideea de bază a PSS constă în a nu livra produsul ca atare, ci
mai degrabă serviciul oferit de produs, ştiut fiind că un consumator este
interesat în serviciu şi nu în aceeaşi măsură în produs (de exemplu, interesul
pentru o încălzire confortabilă şi în mai mică măsură pentru sistemul tehnic
de încălzire). Un PSS poate fi [255]:
- un sistem de produse, servicii, infrastructură şi reţele
necesare, astfel conceput încât să îndeplinească nevoile
consumatorilor;
- o soluţie dematerializată pentru nevoile şi preferinţele
consumatorilor;
- o nouă interpretare în lanţul valoare - produs - utilitate oferită
consumatorului, cu un impact asupra mediului mai mic decât
a produsului şi serviciului care îndeplinesc aceeaşi funcţie,
separat, în afara sistemului;
- un sistem care se poate auto-educa în scopul unei îmbunătăţiri
continue.
- Eco-Leasingul, închirierea şi folosirea în comun a bunurilor -
impun o nouă gândire asupra categoriilor “proprietate” şi “consum”, întrucât
ele vizează drepturile de proprietate individuală. Sarcina dificilă care ramâne
de rezolvat constă în a găsi unde pot fi aplicate aceste oportunităţi, a demonstra
că ele nu înseamnă un confort mai scăzut şi că pot aduce avantaje [255].
- Corectarea cadrului şi priorităţilor politice.
- Educarea şi informarea publicului.
Instrumentele practice pentru promovarea eco-eficienţei, la nivelul
întreprinderii sau al sectorului industrial, se regăsesc în implementarea
adecvată a principiilor şi conceptelor sustenabilităţii, în cadrul unui
management durabil al mediului [255].

299
 Indicatori ai dezvoltării durabile şi eco-eficienţei. Dezvoltarea
indicatorilor structurali pentru monitorizarea implementării politicilor
dezvoltării durabile este un proces continuu [255]. Lista completă a
indicatorilor dezvoltării durabile pentru Uniunea Europeană poate fi
consultată în documentul “Sustainable development in the European Union -
2011 monitoring report of the EU sustainable development strategy”, paginile
362-370 [280], precum şi în documentul “Sustainable development in the
European Union - 2013 monitoring report of the EU sustainable development
strategy” [278]. Categoriile de indicatori sunt următoarele: dezvoltare socio-
economică, consum şi producţie sustenabile, incluziune socială, schimbări
demografice, sănătate publică, schimbări climatice şi energie, transport
sustenabil, resurse naturale, parteneriate globale, bună guvernare.
6. Producţii (mai) Curate (PC): termenul a fost lansat în 1989, iar
primele definiţii au fost extinse către o orientare “durabilă” a acţiunilor şi
scopului (figura 6.5.) [255]:

Figura 6.5. Producţia curată şi dezvoltarea durabilă [277]

300
 Strategia de management în direcţia producţiilor curate vizează
(figura 6.6.) [255]:
- creşterea productivităţii;
- implementarea principiului eficienţei energetice;
- managementul fluxurilor de material;
- aplicarea principiului prevenirii;
- utilizarea durabilă a capitalului natural;
- atingerea conformării cu cerinţele legale.

Figura 6.6. Locul producţiei curate în managementul întreprinderii [277]

O definiţie “mai îngustă” pentru producţia curată ar fi: o abordare

organizată a activităţii de producţie care are efecte pozitive asupra mediului
[255].

301
 Activitaţile cuprind minimizarea resurselor, ecoeficienţa şi reducerea
surselor în scopul îmbunatăţirii calitaţii mediului şi reducerii riscului pentru
organismele vii. Deşi are avantajul includerii termenilor esenţiali, prevenind
astfel ambiguităţile, definiţia propusă nu este în total acord cu propunerea
UNEP, care percepe producţia curată ca pe o strategie integrată, şi nu ca pe o
abordare [255].
7. Eco-design (sau design pentru mediu): reprezintă procesul de
dezvoltare a unui produs care are în vedere ciclul de viaţă complet al
produsului şi ia în considerare aspectele de mediu în toate etapele procesului,
promovând produsele cu cel mai mic impact asupra mediului de-a lungul
întregului ciclu de viaţă. Includerea dimensiunii de mediu în design-ul
produsului şi serviciilor va stimula inovarea acestora [255].
8. Chimie verde: constă în design-ul produselor şi proceselor
chimice care reduc sau elimină folosirea şi generarea de substanţe
periculoase. Cu alte cuvinte, reacţiile/proceselor chimice trebuie să fie
concepute sau modificate astfel încât să devină “curate”, dar să se pastreze
standardul de viaţă actual. În strategia chimiei verzi se au în vedere:
selectarea materiilor prime/reactivilor, solvenţii alternativi, dar şi utilizarea
catalizatorilor pentru asigurarea unei înalte selectivităţi [255].
9. Analiza Ciclului de Viaţă (ACV): este metoda/instrumentul de
evaluare a efectelor asupra mediului pe care un produs le are pe întreaga
durată de viaţă şi care are ca efect creşterea eficienţei de utilizare a resurselor
şi diminuarea răspunderilor (post-produs). Referirile uzuale la ACV
presupun o analiză “din leagăn până la mormânt” şi are trei elemente
principale [255]:

302
 - identificarea şi cuantificarea “încărcării de mediu” (materiale şi
energie consumate, emisii şi deşeuri generate);
- evaluarea impactului potenţial al acestor “încărcări” asupra
mediului;
- evaluarea opţiunilor disponibile pentru reducerea acestor impacturi.
ACV presupune contabilizarea fluxurilor şi poate fi aplicată de la procesele
de producţie la produse şi servicii şi chiar în planificarea strategică [255].
10. Minimizarea pierderilor este definită ca eliminarea sau
reducerea, până la un nivel fezabil, a deşeurilor generate, care altfel ar
presupune tratare ulterioară, depozitare sau eliminare (EPA). Include orice
reducere la sursă sau reciclare la nivelul celui care generează şi se referă la
reducerea volumului sau a toxicităţii deşeului sau a amândurora.
11. Tehnologie şi inginerie verde (ingineria se referă la activităţile
de design şi construcţie, iar tehnologia la procesele şi metodele de
producţie). Ingineria verde este focalizată spre atingerea durabilităţii prin
aplicarea ştiinţei şi tehnologiei, fiind definită prin conceperea, construcţia,
operarea şi utilizarea tehnicilor fezabile şi economice care asigură
minimizarea poluării generate la sursă şi a riscului pentru mediu şi sănătate.
Tehnologia verde implică sistematizarea cunoştinţelor şi aplicarea acestora în
procesele de producţie în scopul utilizării eficiente a resurselor, concomitent
cu reducerea/reciclarea deşeurilor, pentru minimizarea/controlul riscului
subtanţelor chimice şi reducerea poluării [255].
12. Controlul şi Prevenirea Integrată a Poluării (Integrated
Pollution Prevention and Ccontrol - IPPC): este definit de către Agenţia
Europeană de Mediu (European Environmental Agency – EEA) ca fiind
procesul legal prin care procesele industriale mari sunt reglementate şi
autorizate, cu referire specială la cerinţele Directivei IPPC a Comisiei

303
Europene (96/61/EC) [246]. Principalul obiectiv constă în prevenirea sau
minimizarea emisiilor în toţi factorii de mediu precum şi a generării
deşeurilor provenite din construirea unor obiective industriale sau agricole,
ori din activitatea acestora (fie ele noi sau vechi) în scopul protejării
mediului. Obligaţiile acoperă mai multe liste de măsuri referitoare la
emisii/evacuări, deşeuri, energie, accidente de mediu, oferind totodată valori
pentru compararea (benchmarking) cu cele mai bune tehnici disponibile
(Best Available Techniques - BAT) [255].
13. „Zero Deşeuri”: (Grass Roots Recycling Network) acest concept
este definit ca un „principiu de design pentru secolul al XXI-lea”. Include
reciclarea, dar merge dincolo de ea, într-un demers de abordare sistemică,
care are în vedere fluxurile de resurse şi deşeuri la nivelul societăţii:
maximizează reciclarea, minimizează deşeurile, reduce consumurile şi se
asigură că produsele sunt făcute pentru a fi reparate, regenerate, reciclate,
refolosite pe piaţă sau în natură. „Zero Deşeuri” face din reciclare un punct
puternic de intrare în bucla critică a consumului excesiv (cea de-a doua
componentă, alături de producţie, a dezvoltării durabile). Mai mult,
conceptul „zero deşeuri” nu are în vedere tratarea în vederea depozitării sau
incinerarea acestuia. Tratarea este acceptată doar în sensul transformării
deşeului în material util şi pentru utilizarea totală a potenţialului său [255].

6.4. Principii şi strategii utilizate în ecologia industrială

I. Principiile utilizate în formularea unor strategii “cluster” care

stau la baza construcţiei de sub-siteme şi sisteme industriale durabile sunt
(figura 6.7.) [255]:

304
Figura 6.7. Integrarea principiilor şi strategiilor de mediu cu strategiile socio-
economice şi politicile industriale [255]

305
 1. Principii de mediu/ecologice
Sistemele industriale (sau oricare alte sisteme artificiale) îşi au
originea în cele naturale, iar acestea au drept caracteristică de bază
interconectarea între ele. Principiile ecologice după care se dezvoltă relaţiile
între sistemele naturale sunt esenţiale pentru coabitarea acestora. Conform
viziunii durabilităţii, acestea vor trebui aplicate tuturor sistemelor
interconectate în mod direct sau indirect.
a). Principiul ciclului de viaţă: reprezintă elementul esenţial pentru
implementarea dezvoltării durabile în faza de concepere a produsului.
Termenul are în vedere toate etapele ciclului de viaţă şi impacturile de mediu
asociate lor, inclusiv procesul de decizie, şi este pus în practică prin Analiza
Ciclului de Viaţă – ACV (Life Cycle Assessment – LCA).
b). Controlul poluării (figura 6.8.): rezultă din utilizări trecute ale
termenului, când poluarea era pur şi simplu supravegheată. Tehologiile
“capăt de conductă” (end of pipe technologies – EOP: metode folosite pentru
a îndepărta contaminanţii deja formaţi dintr-un flux de aer, apă, deşeu,
produs etc.; se numesc astfel deoarece în mod normal sunt implementate în
ultima fază a unui proces, înainte de eliminare/livrare) [288] folosesc
controlul poluării in relaţie cu problemele generate de evacuări/emisii de
poluanţi din surse industriale. Se admite că această abordare reprezintă doar
o amânare temporară a problemelor de mediu, concentrându-se pe “captarea
poluării” mai degrabă decât pe reducerea acesteia. Conform acestui
principiu, poluarea este redusă după ce ea a fost generată şi, alături de
tehnologiile “capăt de conductă” sunt incluse şi investigaţiile privind natura
şi extinderea contaminării. Trebuie recunoscut că această abordare presupune
resurse şi costuri suplimentare şi nu este în acord cu viziunea dezvoltării
durabile.

306
 Figura 6.8. Triunghiul de control al poluării [277]

c). Prevenirea Poluării (PP): conceptul de bază a fost definit de

EPA, prin abordările mai recente (CENTRIC – Centre for Environmental
Training and International Consulting), mutând accentul pe aspectele
economice (acoperind inclusiv reducerea costurilor). În acest sens,
Prevenirea Poluarii este astfel percepută ca o „abordare multi-media a
managementului de mediu”. Există însă întemeiate recomandări pentru
utilizarea termenului „strategie” (în loc de „abordare”), avându-se în vedere
că sunt incluse mai multe elemente tip cluster. Obiectivul strategiei este de a
realiza imbunatăţiri durabile prin prevenirea poluării înainte ca ea să fie
generată, implicând astfel nu numai considerente legate de conservarea
resurselor, dar şi prevenirea pierderilor şi scăpărilor accidentale şi evitarea
expunerii la compuşi toxici şi periculoşi. Mai mult, tehnicile utilizate pentru
prevenirea poluării pot include politici de management al mediului în
termeni de ţinte, abandonându-se practicile „mai largi” de „îmbunătăţire a
performanţei şi stilului de management”.
d). Reciclarea, Refolosirea şi Regenerarea: reprezintă termeni
înrudiţi, deseori folosiţi pentru descrierea aceleiaşi acţiuni. Reciclarea (EPA)

307
reprezintă metoda de recuperare a unei resurse care presupune colectarea şi
tratarea unui deşeu în vederea folosirii lui ca materie primă pentru
obţinerea aceluiaşi produs sau a unuia similar. Strategia Europeană în
domeniul deşeurilor face distincţie între recirculare şi refolosire: refolosirea
semnifică utilizarea deşeului (proces diferit) ca materie primă fără
modificări structurale, iar reciclarea semnifică schimbări structurale în
cadrul aceluiaşi proces. Regenerarea este activitatea de reînnoire a unui
material pentru a-l reda în forma primară utilizării în acelaşi proces sau în
unul diferit.
e). Minimizarea resurselor: nu are încă o definiţie consacrată.
Principiul s-a clădit pe conştientizarea faptului că resursele (materii prime,
purtători de energie, rezerve de apă) nu vor fi disponibile la nesfârşit şi este
perceput drept un “demers pentru reducere” aplicabil oricărei activităţi
consumatoare de resurse. Aceasta ar conduce la conservarea resurselor,
îmbunătăţirea disponibilităţii şi menţinerii acestora.
f). Reducerea surselor: este definită de EPA ca fiind practica de
reducere a cantităţii de materiale care intră în fluxul deşeurilor dintr-o
anumită sursă prin regândirea produsului sau a practicilor de producţie şi
consum. Conform caracteristicilor definite, termenul este “ascuns” (inclus) în
definiţia prevenirii poluării (care este totuşi un concept mai larg).
2. Principii economice şi sociale
Alături de principiile orientate către mediu enumerate, durabilitatea
presupune considerarea în mod imparţial a principiilor economice şi sociale.
Au fost încadrate aici acele principii cu “rezonanţă” imediată în componenta
economică sau socială, chiar dacă ele sunt în mare măsură aplicabile – sau la
interfaţa – componentei de mediu. Acestea includ termeni precum:

308
 - Ciclul Deming (după numele inventatorului acestei metode,
americanul William Edwards Deming, un pionier al managementului
calității), cunoscut şi ca Ciclul PDCA (Plan – Do –Check – Act);
- Contabilitatea de mediu;
- “Poluatorul plateşte”;
- Responsabilitate corporatistă socială;
- Sănătate ocupaţională şi siguranţă;
- Relaţia cu publicul.
II. Strategii cluster de mediu
Conceptul “strategiilor cluster de mediu”, se bazează pe principiile
prezentate mai sus, indicând modul de aplicare a unor practici specifice, care
conduc la creşterea performanţei economice. Aici sunt incluse [255]:
- eco-eficienţa;
- producţiile curate;
- eco-design-ul;
- chimia verde;
- analiza ciclului de viaţă;
- minimizarea pierderilor.
III. Strategii cluster socio - economice
Pentru completa înţelegere şi pentru progres real în direcţia
sistemului durabil sunt necesare în aceeaşi măsură şi concepte/clustere
economice şi sociale orientate către mediu (figura 6.9.). Importanţa lor este
fundamentală, iar ele cuprind [255]:
- Managementul lanţului de aprovizionare;
- Cadrul legal, în general;
- Politica de mediu;
- Legislaţia de mediu;
- Acordurile voluntare de mediu.

309
 Figura 6.9. Prisma durabilităţii pe niveluri de acţiune [255]

Abordări şi tendinţe mai recente atribuie aceste ultime patru concepte

dimensiunii instituţionale, cu un rol de integrare şi coordonare între
dimensiunile economică – socială – de mediu.

Sustenabilitatea în contextual politic european

Termenii sustenabilităţii (definiţii, inter-conectări) au un rol
determinant pentru înţelegerea şi mai buna comunicare în domeniul
dezvoltării durabile.
Politica Europeană actuală pentru dezvoltare durabilă se bazează pe
câteva strategii formulate de Consiliul Europei în momentele istorice care le-
au dat şi numele [255]:
• Procesul Cardiff (1998): descrie strategiile sectoriale pentru
integrarea componentei de mediu în politicile altor domenii. La Cardiff (Ţara
Galilor) se recunoaşte că adevarata provocare constă în identificarea modului
de dezvoltare a acţiunilor care să urmărească toate obiectivele, într-un mod
integrat, conceptul dezvoltării durabile fiind încă perceput ca fiind legat

310
numai de protecţia mediului. S-au pus aici bazele unui consens, care s-a
consolidat rapid, cu privire la necesitatea internalizării responsabilităţii
diferitelor sectoare prin propriile politici sectoriale.
• Strategia Lisabona (2000): referitoare la reforma economică,
angajarea forţei de muncă şi coeziune socială, reprezintă un set de obiective,
domenii prioritare de acţiune, ţinte şi măsuri, pentru orientarea politicilor
europene de creştere economică şi ocupare a forţei de muncă către realizarea
obiectivului strategic al Uniunii Europene de a deveni cea mai competitivă şi
dinamică economie bazată pe cunoaştere. Formularea iniţială (Lisabona,
2000): “economia europeană trebuie să devină până în 2010 cea mai
competitivă economie bazată pe cunoaştere” este completată cu dimensiunea
“mediu” la Consiliul Europei de la Stockholm, 2001, astfel încât, la acest
moment, se declară că “Uniunea Europeană trebuie să devină zona din lume
a cărei economie are o înaltă eficienţă de utilizare a resurselor, cu o înaltă
calitate a vieţii propriilor cetăţeni şi unde dezvoltarea socio-economică
respectă capacitatea de suport a mediului”. Nu se acordă însă importanţă
egală componentei de mediu, comparativ cu dimensiunile economică şi
socială, astfel încât “edificiul dezvoltării durabile” post-Stockholm este încă
dezechilibrat.
• Strategia Göthenburg (2001): Strategia de Dezvoltare Durabilă a
Uniunii Europene, ale cărei baze au fost stabilite la Consiliul Europei de la
Göthenburg în 2001. Deşi formularea Göthenburg nu este considerata drept
una atotcuprinzătoare, ea constituie fundamentul dezvoltărilor ulterioare ale
startegiei dezvoltării durabile europene.
• Aceste strategii politice sunt în directă relaţie cu al 6-lea Plan de
Acţiune pentru Mediu (6-PAM): un acord care leagă instituţiile Europene
pentru stabilirea îndrumărilor referitoare la politicile Europene de Mediu, dar
şi pentru definirea elementelor fundamentale de intrare referitoare la politica

311
de mediu pentru o strategie de dezvoltare durabilă europeană. Acest plan
identifică elementele - cheie de mediu care trebuie considerate pentru o
dezvoltare durabilă, stabilind obiectivele şi priorităţile la nivelul Uniunii
Europene pentru o perioadă de 10 ani şi ţinteşte deopotrivă către:
- atingerea unui grad înalt de protecţie a mediului;
- decuplarea creşterii economice de presiunea asupra mediului.
Principiile - cheie pe care se sprijină sunt urmatoarele:
- principiul precauţiei;
- principiul acţiunii preventive;
- poluatorul plateşte;
- principiul îndepărtării poluării la sursă.

• Luarea în discuţie a dezvoltării durabile sub aspectul eco-eficienţei

s-a realizat la Consiliul Europei de la Maastricht (iulie 2004), când, din
perspectiva Strategiei Lisabona, “inovarea în direcţia eco-eficienţei” este
considerată o “oportunitate deosebită pentru creşterea competitivităţii şi
reducerea şomajului”. Conceptul 3C (Clean – Clever – Competitive) a fost
lansat cu acest prilej.

6.5. Ecologia industrială în România

În România, în domeniul ecologiei industriale activează Institutul

Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Ecologie Industrială – INCD
ECOIND, care s-a înfiinţat sub această denumire în anul 1999 prin Hotărârea
de Guvern nr. 261 din 19.04.1999.
Originile institutului sunt însă mai vechi. Institutul a fost practic
înfiinţat în 1977, prin Decretul nr. 112/1977, sub denumirea de Institutul de
Cercetare şi Proiectare pentru Epurarea Apelor Reziduale - ICPEAR, în

312
coordonarea Ministerului Industriei Chimice, cu sediul în Bucureşti şi cu o
sucursală la Timişoara, iar ulterior, în 1982, s-a înfiinţat Sucursala Râmnicu
Vâlcea. Obiectul de activitate constă în elaborarea tehnologiilor şi
proiectarea instalaţiilor pentru epurarea apelor uzate rezultate din industria
chimică şi petrochimică. În 1991 sectorul de proiectare s-a separat,
transformându-se în S.C. Ipromed S.A. În aceste condiţii, sectorul de
cercetare a preluat patrimoniul propriu şi şi-a dezvoltat continuu domeniile
de cercetare, trecând de la ape reziduale la elemente din principalii factori de
mediu: apă, aer, sol, respectiv de la industria chimică la probleme de mediu
ale tuturor ramurilor industriale: procese de tratare ape uzate din alte sectoare
industriale (anii 1990); ape uzate urbane (după 1990); poluarea aerului
(1995) şi a solului (1997); evaluarea stării de poluare, a impactului şi riscului
ecologic determinat de activităţile industriale (1998); proiectare şi
implementare sisteme de management al calităţii şi mediului (2000); suport
pentru introducerea principiilor de dezvoltare durabilă la întreprinderi:
analize procese tehnologice şi producţie curată, ecoeficienţă, evaluare şi
evidenţa costurilor de mediu, introducerea elementelor de durabilitate în
definirea obiectivelor strategice de dezvoltare ale unitîţilor industriale (după
2000); cursuri de formare şi perfecţionare (după 1990), evaluare competenţe
în domeniul mediului (începând din 2010). În anul 1999 ICPEAR a fost
transformat prin acreditare în Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare
pentru Ecologie Industrială – INCD ECOIND sub autoritatea Ministerului
Industriilor şi Resurselor (actualmente Ministerul Economiei), în
conformitate cu prevederile H.G. nr. 261/1999 şi a Regulamentului de
Organizare şi Funcţionare aprobat prin H.G. nr. 961/2005. De la înfiinţare
(1977) şi până în prezent, institutul a evoluat continuu, transformându-se
dintr-un institut de cercetare dedicat proiectarii instalaţiilor şi elaborării
tehnologiilor de epurare a apelor uzate provenite din industria chimică şi

313
petrochimică (ICPEAR – fosta denumire) într-un institut naţional de
cercetare-dezvoltare, cu o abordare globală a tuturor aspectelor de mediu în
domeniul ecologiei industriale, recunoscut la nivel naţional şi cu o prezenţă
din ce în ce mai activă în parteneriatele internaţionale. În prezent, conform
H.G. nr. 185/2013, cu modificările/completările ulterioare, INCD-ECOIND a
trecut din coordonarea Ministerului Economiei în coordonarea Ministerului
Educaţiei Naţionale, în calitate de autoritate de stat pentru cercetare-
dezvoltare [256; 296].
Activitatea institutului se desfăşoară în conformitate cu Sistemele
Integrate de Management Calitate - Mediu, respectiv SR EN ISO 9001:2008
- SR EN ISO 14001:2005.
INCD ECOIND desfăşoară cercetări şi servicii de mediu în direcţiile
[256; 296]:
- controlul şi evaluarea poluării;
- tehnologii de mediu;
- expertize tehnice în domeniu;
- sisteme de management şi audit în domeniul calităţii şi mediului;
- formare şi instruire profesională;
- evaluare competenţe profesionale de profil.
Principalele domenii de cercetare-dezvoltare corespund tendinţelor
actuale pe plan european şi mondial în domeniul protecţiei mediului şi
nevoilor unităţilor economice pentru a răspunde cerinţelor privind
respectarea calităţii mediului, în strânsă legătură cu creşterea performanţei
industriale şi a competitivităţii produselor [256; 296]:
- controlul integrat al poluării (aer, apă, sol/sedimente, deşeuri);
- monitorizarea/evaluarea stării de poluare şi stabilirea conformităţii
cu legislaţia specifică (studii de impact, caracterizare şi management risc);

314
 - tehnologii de mediu (ape uzate industriale şi urbane; apă de proces
şi apă potabilă; nămoluri; deşeuri; reabilitare sol);
- dezvoltare/implementare de sisteme de management calitate, mediu,
sănătate şi securitate ocupaţională şi siguranţa alimentului;
- consultanţă şi instruire, formare, evaluare competenţe personal;
- studii, analize şi expertize tehnice pentru controlul, prevenirea şi
combaterea poluării mediului; asistenţă tehnică la aplicare.
Sucursala Timişoara a INCD ECOIND nu are personalitate juridică,
fiind o replică la scară a institutului pentru partea de vest a ţării. Este
reprezentată de un Laborator pentru cercetare, control, evaluarea poluării şi
tehnologii de mediu, iar direcţiile actuale de cercetare se referă la [256; 296]:
- epurarea avansată a unor ape cu conţinut de poluanţi specifici greu
biodegradabili (de exemplu: produse farmaceutice);
- remedierea solurilor şi siturilor poluate cu hidrocarburi;
- remediere ecologică (fitoremediere/fitostabilizare) a haldelor de
zgură şi cenuşă.

315
 Anexa 1

GLOSAR AL EXPRESIILOR CHEIE UTILIZATE ÎN DOMENIUL

POLITICILOR DE DEZVOLTARE SPAŢIALĂ DIN EUROPA

În cadrul Conferinţei Europene a Miniştrilor însărcinaţi cu

planificarea spaţială/regională – CEMAT, în cadrul celei de-a 84-a întruniri a
Comitetului Funcţionarilor Superiori (CSO) de la Bratislava (Republica
Slovacia), 24 mai 2006, au fost definite o serie de termeni, expresii şi
concepte folosite în majoritatea ţărilor europene în contextul politicilor de
dezvoltare spaţială.
CEMAT este organismul care a promovat o serie de concepte de
amenajare a teritoriului şi planificare spaţială încă din anii ’60 şi care s-au
concretizat în documente de referinţă de-a lungul timpului. Cel mai recent şi
important este Declaraţia de la Hanovra (Germania) din anul 2000, care are
un echivalent în Uniunea Europeană în aşa numita ESDP (European Spatial
Development Perspective - Perspectiva asupra Dezvoltării Spaţiale
Europene). Cele zece principii directoare pentru dezvoltarea teritorială
durabilă a teritoriului european conform Declaraţiei de la Hanovra din anul
2000 [253] sunt [Pascariu 2006]:
1. Promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări
socio-economice echilibrate şi prin ameliorarea competitivităţii.
2. Promovarea impulsurilor de dezvoltare generate de funcţiunile
urbane şi de ameliorarea relaţiilor dintre oraşe şi sate.
3. Promovarea condiţiilor de accesibilitate mai echilibrate.
4. Dezvoltarea accesului la informaţii şi cunoaştere.
5. Reducerea atentatelor asupra mediului.
6. Valorificarea şi protecţia resurselor şi patrimoniului natural.
7. Valorizarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare.
8. Dezvoltarea resurselor energetice în menţinerea securităţii.
9. Promovarea turismului calitativ şi durabil.
10. Limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale.
Unele dintre expresiile folosite în majoritatea ţărilor europene în
contextul politicilor de dezvoltare spaţială sunt expresii de specialitate
folosite în mod curent, în timp ce altele au fost introduse recent în
vocabularul de specialitate, în special prin elaborarea şi publicarea
principiilor directoare sau a ESDP. Obiectivul prezentului glosar este acela
de a oferi o definiţie a acestor expresii, precum şi a unor explicaţii în legătură
cu folosirea şi evoluţia recentă a acestora aşa cum se regăsesc ele precizate în
documentul CEMAT 2006 elaborat în cadrul evenimentului sus amintit
[269].
316
 Zonă industrială abandonată
Zona industrială abandonată este un teren folosit anterior în scopuri
industriale sau comerciale şi care poate fi contaminat cu reziduuri
periculoase în concentraţii reduse sau prin poluare, şi care are potenţial de
refolosire după decontaminare. În general, zonele industriale abandonate
există în sectorul industrial al unui oraş pe un teren ce cuprinde fabrici sau
clădiri comerciale abandonate sau alte operaţiuni poluante. Mici zone
industriale abandonate se pot afla si în multe vecinătăţi rezidenţiale mai
vechi cuprinzând clădiri de curăţătorie chimică, staţii de alimentare cu
carburanţi etc. Deşi multe zone industriale abandonate contaminate au fost
nefolosite timp de decenii, în ultimii ani s-a pus accentul pe decontaminarea
şi reabilitarea acestora pentru alte folosinţe, dat fiind faptul că cererea de
terenuri pentru dezvoltare este în permanentă creştere.
Abordarea comprehensivă a dezvoltării spaţiale
Abordarea comprehensivă a dezvoltării spaţiale este o abordare a
politicii de dezvoltare spaţială, care consideră că este posibil ca toţi factorii
să influenţeze dezvoltarea spaţială a unui teritoriu specific, indiferent de
natura acestor factori (factori naturali cum ar fi schimbarea climei sau
pericolele naturale, activităţile umane cum ar fi cele legate de investiţiile
private sau de comportamentele sociale/culturale, politicile publice în diferite
domenii etc.). Abordarea acordă o atenţie deosebită coeziunii politicilor
publice (sectoriale), care au impact evident asupra teritoriului, astfel încât să
asigure un grad ridicat de coeziune teritorială şi să evite astfel de neajunsuri
precum sinergiile insuficiente, efectele sub-optime ale alocării resurselor şi
producerea de impacturi teritoriale care se opun evoluţiei spaţiale dorite.
Conurbaţie
Conurbaţia reprezintă o aglomerare sau o reţea continuă de
comunităţi urbane care s-au contopit fizic prin creşterea populaţiei şi
expansiune. Aceasta reprezintă o formă policentrică de aglomerare.
Vecinătatea fizică şi continuitatea zonelor construite reprezintă o premisă
pentru definirea unei conurbaţii, care nu exclude faptul că pot exista spaţii
deschise interstiţiale. Conurbaţiile au apărut, în general, în perioada
revoluţiei industriale, când localităţile erau ridicate în zone cu materii prime
importante (în special mine) sau de-a lungul coastelor (între linia ţărmului si
hinterland - termen antropo-geografic care desemnează de obicei un domeniu
„de la ţară”, puţin locuit, care înconjoară un oraş sau o zonă mai locuită;
deseori hinterlandul are o infrastructură slabă sau cu alte cuvinte, este o
regiune înapoiată).
Cooperare transfrontalieră, transnaţională, inter-regională
Cooperarea teritorială între autorităţile naţionale, regionale şi locale
reprezintă un element important al integrării europene. Scopul acesteia îl
317
reprezintă eliminarea impacturilor negative ale frontierelor naţionale asupra
dezvoltării teritoriale. În funcţie de scara teritorială, se disting:
- Cooperarea transfrontalieră care se desfăşoară pe distanţe
relativ scurte între zone situate pe ambele laturi ale frontierelor naţionale.
Cooperarea transfrontalieră cuprinde toate tipurile de activităţi ce ţin de
activităţile normale ale comunităţilor locale si regionale, cum ar fi
dezvoltarea economică, planificarea spaţială, turism şi recreere, formare
profesională, transport, protecţia mediului etc. Cooperarea transfrontalieră
priveşte toate zonele cum ar fi euro-regiunile şi, în numeroase cazuri, zonele
de convergenţă a mai mult de două ţări (spre exemplu, regiunea Saar-Lor-
Lux (Saarland-Lorraine-Luxembourg), regiunea metropolitană trinaţională
(franco-germano-elveţiană) a Rinului superior – TMO constituită din patru
teritorii: Alsacia, Elveţia de Nord-Est, Sudul Palatinatului german şi o parte
din Baden).
- Cooperarea transnaţională reprezintă un tip mai recent de
cooperare teritorială, care cuprinde frontierele naţionale pe zone întinse
(Arcul Atlantic, Regiunea Mării Baltice, Regiunile Mediteraneene de Vest
etc.). Cooperarea este mai concentrată pe probleme strategice specifice, cum
ar fi reţelele de zone metropolitane, promovarea economiei maritime a
regiunilor de coastă, îmbunătăţirea generală a accesibilităţii, măsurile la
scară mare legate de îmbunătăţirea patrimoniului natural şi cultural etc.
- Cooperarea inter-regională este de natură tematică şi se
desfăşoară între regiunile diferitelor ţări situate la distanţă mare unele faţă de
altele, în general fără continuitate teritorială. Cooperarea inter-regională
poate cuprinde transferuri de know-how şi de experienţă, perfecţionarea în
comun a metodelor şi a metodologiilor care contribuie la dezvoltarea
regiunilor sau a întreprinderilor, la promovarea turismului la mare depărtare
etc.
Trasee culturale
Traseele culturale sunt itinerarii care adună laolaltă elemente
importante de patrimoniu şi de tradiţii, care stau mărturie şi ilustrează
perioade şi evenimente specifice ale istoriei europene. Traseele culturale se
caracterizează prin mobilitate şi implică si o dinamică intangibilă şi spaţială
pe care nu o posedă peisajul cultural, care este mai static şi limitat la natură.
Programul de trasee culturale al Consiliului Europei reprezintă un instrument
de cunoaştere a valorilor europene, care apar din complexitatea culturilor şi a
societăţilor ce compun Europa. Acesta se bazează pe teme reprezentative
pentru valorile europene, care, în plus, sunt comune unui număr de ţări din
Europa. Acestea apar într-o serie întreagă de proiecte de cooperare
multilaterală. Exemplele de trasee culturale includ: Drumurile Pelerinilor,
Traseele de influenţă monahală, Traseele celtice, siturile Hanseatice (nordul
318
Europei), trasee şi monumente, arhitecturi militare fortificate din Europa etc.
Traseele culturale sunt importante pentru dezvoltarea turismului cultural.
Zonă degradată
Zonele degradate sunt zone (în general urbane) care au suferit o
scădere a activităţii economice, cu industrii în declin sau abandonate,
întreprinderi şi locuinţe închise, magazine goale, un mediu degradat şi străzi
virtual goale la vreme de noapte. Totodată, unele zone degradate sunt
contaminate si pot fi considerate zone industriale abandonate. Zonele
degradate constituie o cauză majoră de stres al mediului în zonele urbane.
Regiuni defavorizate
Regiunile defavorizate sunt regiuni cu un nivel relativ scăzut al
dezvoltării economice, care poate fi rezultatul locaţiei lor geografice, în
special în cazul locaţiilor îndepărtate şi periferice, al condiţiilor naturale şi
climatice (regiuni din zone polare sau regiuni supuse secetei, regiuni
montane), al caracteristicilor populaţiei (regiuni cu populaţie dispersată, cu o
densitate extrem de scăzută a populaţiei, regiuni supuse migrării), al
accesibilităţii limitate (regiuni insulare, regiuni cu legături proaste cu
centrele prin infrastructuri de transport ineficient). Regiunile caracterizate
prin structuri economice învechite (vechi regiuni industriale supuse
reconversiei economice) sunt adesea considerate ca regiuni defavorizate.
Politicile de dezvoltare regională vizează cu prioritate regiunile defavorizate
şi le sprijină prin măsuri de dezvoltare a infrastructurii, de dezvoltare
tehnologică, de pregătire şi calificare profesională şi de promovare a
activităţilor economice.
Planificare de mediu
Planificarea de mediu este o disciplină relativ nouă, care îşi propune
să contopească practica planificării urbane/regionale cu preocupările de
mediu. Planificarea de mediu se ocupă atât de zonele urbane/metropolitane,
cât şi de zonele rurale/naturale. Planificarea de mediu are în vedere o gamă
completă de reglementări de mediu de la cele europene până la cele locale.
Expresia cea mai comună a planificării de mediu o constituie realizarea de
evaluări riguroase de impact asupra mediului a proiectelor şi programelor
privind folosinţele de teren, dezvoltarea economică, transportul, dezvoltarea
locuinţelor, aerul, zgomotul, apa, terenurile mlăştinoase, speciile şi habitatele
în pericol de dispariţie, ecosistemele, zonele inundabile, zonele de coastă,
aspectele vizuale etc.
Euro-coridor
Euro-coridorul este o categorie de spaţiu cu caracter liniar, care leagă
mari aglomerări depăşind graniţele naţionale. Acestea sunt zone cu dinamică
spaţială rapidă şi la scară mare în cadrul unei Europe fără graniţe naţionale.
Se pot distinge patru dimensiuni în inter-relaţie în cadrul euro-coridoarelor:
319
infrastructura şi transportul (în special reţelele trans-europene), urbanizarea,
dezvoltarea economică şi durabilitatea mediului. Dinamismul rapid al
zonelor euro-coridoarelor este tot mai complex atât în sens spaţial, cât şi
politic. Spre exemplu, conflictele politice pot să apară din tensiunile între
construcţia rapidă a noii infrastructuri fizice şi a amplasamentelor de afaceri
pe de o parte, şi natura iniţial existentă, peisaj şi aspectul peisajului rural, pe
de altă parte. Aceasta ilustrează necesitatea unei planificări spaţiale avansate
şi a elaborării politicii în domeniul dezvoltării euro-coridoarelor.
Zonă urbană funcţională
Zona urbană funcţională caracterizează zona de influenţă a unui oraş.
Aceasta este, în general, definită pe baza datelor statistice (spre exemplu,
fluxurile de navetişti). Majoritatea ţărilor europene au definiţii ale zonelor
urbane funcţionale sau ale unor concepte similare, cum ar fi zonele de
circulaţie spre locurile de muncă, zonele de trecere a navetiştilor, zonele de
trecere sau regiunile urbane funcţionale. În contextul programului ESPON I
(European Spatial Planning Observation Network), s-a încercat să se
identifice şi să se definească zonele urbane funcţionale la nivel european,
folosind o definiţie statistică armonizată.
Oraşe-porţi de intrare
Oraşele-porţi de intrare sunt puncte cheie de intrare în Europa, bazate
în mod special pe porturile şi/sau aeroporturile importante, dar şi pe oraşele
târguri comerciale şi orasele expoziţii şi pe centrele culturale posibil de a fi
primul punct de întâlnire a turistilor internaţionali. Eliminarea frontierelor
naţionale în cadrul Uniunii Europene şi extinderea Uniunii Europene au creat
posibilităţi noi. Oraşele şi regiunile metropolitane care erau odată periferii
naţionale sau legate, în principal, de ţările care nu erau membre ale Uniunii
Europene, pot să capete un rol nou în calitate de oraşe-poţi de intrare în
reţelele policentrice. Pentru a atinge acest potenţial ele trebuie să fie legate la
reţelele trans-europene. Porţile de intrare globale sunt aglomerări urbane
majore, adesea dispersate pe un teritoriu ce depăşeşte un singur oras, care are
potenţialul de a oferi bunuri şi servicii la scară internaţională. Acestea se
bazează pe îmbinarea unor comunicaţii excelente, la scară mare (concentrate
în jurul conjuncţiei terminalelor aeriene şi feroviare internaţionale), pe reţele
de comunicare şi informare de vârf, care creează contextul unui mediu
„bogat în cunoştinţe”, şi pe obiective de cercetare-dezvoltare de nivel înalt
(de regulă, universităţi şi centre de cercetare), care contribuie la crearea
potenţialului pentru cercetarea de vârf şi a unei forţe de muncă cu înaltă
calificare. Dat fiind acest patrimoniu, oraşele-porţi globale asigură mijloacele
de atragere a investiţiei internaţionale şi exportul internaţional masiv de
mărfuri şi servicii.

320
 Management integrat al zonelor de coastă
Zonele de coastă au o importanţă strategică. Acestea sunt locul în
care trăieşte un procent ridicat din cetăţenii Europei, sunt o sursă importantă
de hrană şi de materii prime, o verigă vitală pentru transport şi comerţ,
locaţia câtorva habitate de foarte mare valoare şi destinaţia favorită pentru
petrecerea timpului liber. Cu toate acestea, zonele de coastă se confruntă cu
probleme grave de distrugere a habitatului, de contaminare a apei, de
eroziune a coastei şi de epuizare a resurselor. Această epuizare a resurselor
limitate ale zonei de coastă (inclusiv spaţiul fizic limitat) conduce la
conflicte tot mai frecvente între utilizări, cum ar fi între acvacultură şi turism.
Totodată, zonele de coastă suferă din cauza unor probleme socio-economice
şi culturale grave, cum ar fi slăbirea coeziunii sociale, marginalizarea,
şomajul şi distrugerea proprietăţii prin eroziune. De aceea, este necesară o
abordare teritorială integrată, participativă, pentru asigurarea că
managementul zonelor de coastă ale Europei este durabil din punct de vedere
economic şi al mediului, precum şi echitabil social şi coeziv. El este menit să
soluţioneze cererile conflictuale ale societăţii de produse şi servicii, ţinând
cont atât de interesele actuale, cât şi de cele viitoare.
Obiectivele majore sunt:
- întărirea managementului sectorial prin îmbunătăţirea formării
profesionale, a legislaţiei şi a încadrării de personal;
- păstrarea diversităţii biologice a ecosistemelor de coastă prin
prevenirea distrugerii habitatului, a poluării şi a exploatării excesive;
- promovarea dezvoltării raţionale şi a utilizării durabile a resurselor
de coastă.
La nivelul Uniunii Europene este în curs de implementare un
program de management integrat al zonelor de coastă.
Planificare integrată
Planificarea integrată (în opoziţie cu planificarea sectorială) este un
proces, care implică gruparea eforturilor de planificare specifică de nivel şi
sectorială, ce permite un proces decizional strategic şi asigură o perspectivă
sinoptică a resurselor şi a angajamentelor. Planificarea integrată acţionează
ca un punct nodal pentru iniţiativele instituţionale şi alocarea resurselor. În
contextul planificării integrate (sau cuprinzătoare), factorii economici,
sociali, ecologici şi culturali sunt utilizaţi în comun şi îmbinaţi pentru a dirija
deciziile de folosinţă a terenurilor şi a obiectivelor în vederea unei dezvoltări
teritoriale durabile.
Managementul terenului
Managementul terenului poate fi definit ca un proces de gospodărire
a folosinţelor de teren şi a dezvoltării resurselor de teren în mod durabil. Dat
fiind faptul că resursele de teren sunt folosite pentru o varietate de scopuri,
321
care interacţionează şi pot concura între ele, toate folosinţele de teren ar
trebui să fie planificate şi gestionate în mod integrat. Managementul
terenului este strâns legat de planificarea folosinţelor de teren şi de
planificarea fizică. Managementul terenului poate cuprinde şi activitatea de
asamblare a terenului (achiziţia de teren de către autorităţile publice pentru a
facilita folosinţele viitoare de teren, cum ar fi protecţia zonelor naturale sau
dezvoltarea terenului în scopuri specifice, cum ar fi locuire sau
infrastructură).
Peisaj
În conformitate cu Convenţia Europeană a Peisajului [244], peisaj
înseamnă o zonă, asa cum este percepută de oameni, a cărei caracteristică
este rezultatul acţiunii si interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani.
Principiile directoare indică faptul că Europa este compusă dintr-o pluralitate
de peisaje. Acestea reprezintă o parte importantă a patrimoniului european şi
o mărturie a relaţiilor trecute şi viitoare dintre om şi mediul său natural şi cel
construit. Dezvoltările metodelor de producţie în agricultură, silvicultură şi
industrie, şi schimbările în domeniul urbanismului, transporturilor, al altor
tipuri de infrastructuri, al turismului şi comportamentului în timpul liber,
accelerează transformarea peisajelor europene şi pot să aibă şi un impact
negativ asupra calităţii şi folosirii lor. Aceasta priveşte numai peisajele
naturale valoroase, dar se aplică în general şi altor tipuri de peisaje culturale,
în special celor care reprezintă o componentă esenţială a mediului urban.
Planificarea peisajului
Planificarea peisajului este o activitate care implică atât specialişti
publici, cât şi privaţi, având drept scop crearea, conservarea, îmbunătăţirea şi
restaurarea peisajelor la diferite scări, de la traseele cu vegetaţie şi parcurile
publice la zonele mari, cum ar fi pădurile, marile zone de vegetaţie sălbatică
şi ameliorarea peisajelor degradate, cum ar fi minele sau gropile de
depozitare a gunoaielor. Planificarea peisajului cuprinde o varietate de
calificări cum ar fi arhitectura şi design-ul peisajului, conservarea naturii,
cunoaşterea plantelor, a ecosistemelor, a ştiinţei solului, hidrologie, peisajele
culturale etc. Prevederile Convenţiei Peisajului European reprezintă linii
directoare importante pentru conţinutul şi procedurile planificării peisajului.
Politici de peisaj
În conformitate cu Convenţia Peisajului European, „politica
peisajului înseamnă enunţarea de către autorităţile publice competente a
principiilor generale, a strategiilor şi a liniilor directoare care permit luarea
unor măsuri menite a proteja, gestiona şi planifica peisajele”. Sub acest titlu
generic pot fi identificate diferite tipuri de politici de peisaj. Convenţia
Peisajului European indică faptul că:

322
 - „Protecţia peisajului înseamnă măsuri de conservare şi menţinere a
unor trăsături importante sau caracteristice ale peisajului, justificate de
valoarea patrimoniului acestuia rezultat din configuraţia naturală şi/sau din
activitatea umană;
- Managementul peisajului înseamnă acţiune, din perspectiva
dezvoltării durabile, pentru a asigura întreţinerea regulată a unui peisaj, astfel
încât să dirijeze şi să armonizeze schimbările care apar în urma proceselor
sociale, economice şi de mediu;
- Planificarea peisajului înseamnă acţiune fermă de îmbunătăţire,
restabilire sau creare de peisaje în perspectivă.”
- Principiile directoare indică faptul că „politica de dezvoltare
spaţială poate contribui la protejarea, gospodărirea şi îmbunătăţirea
peisajelor prin adoptarea unor măsuri corespunzătoare, în special prin
organizarea unor interacţiuni mai bune între diferitele politici sectoriale în
ceea ce priveşte impacturile lor teritoriale.” Este posibil ca diferitele tipuri de
măsuri să contribuie la atingerea acestui ţel, cum ar fi: integrarea dezvoltării
peisajului în planificarea spaţială precum şi în politicile sectoriale,
examinarea şi evaluarea generală a peisajelor, implementarea politicilor
integrate, considerarea dezvoltării şi a protecţiei peisajului în programele
internaţionale, în cooperarea transfrontalieră şi transnaţională, consolidarea
conştientizării de către oameni, organizaţiile private şi autorităţile teritoriale
a valorii peisajelor, integrarea mai fermă a dezvoltării peisajului în
programele de formare profesională.
Planificarea folosinţelor de teren, zonificare
Planificarea folosinţelor de teren reprezintă o ramură a politicii
publice care cuprinde diferite discipline ce urmăresc ordonarea şi
reglementarea folosinţelor de teren în mod eficient. Aceasta înseamnă
dispunerea stiinţifică, estetică şi ordonată a terenului, a resurselor, a
obiectivelor şi a serviciilor în vederea asigurării eficienţei fizice, economice,
sociale şi de mediu, a sănătăţii şi a bunăstării comunităţilor urbane şi rurale.
Zonificarea reprezintă o componentă importantă a planificării folosinţelor de
teren. Aceasta include reglementarea tipurilor de activităţi, care vor fi
acceptabile pe anumite loturi (cum ar fi spaţiile deschise, rezidenţiale,
agricole, comerciale sau industriale), densităţile la care se pot efectua
activităţile respective, spaţiul pe care îl pot ocupa structurile spaţiale etc.
Regiune metropolitană/zonă metropolitană
Zona metropolitană reprezintă un sistem de localităţi, care cuprinde
un mare oraş (împreună cu suburbiile sale) şi zonele sale adiacente de
influenţă, care pot include diferite centre urbane de dimensiuni diferite.
Aceste zone adiacente alcătuiesc aşa-numita centură de navetişti. Spaţiile
deschise interstiţiale fac şi ele parte din zona metropolitană. În general,
323
regiunea metropolitană este considerată o regiune dominată (în sens
administrativ sau geografic) de o zonă metropolitană importantă. De aceea,
în termeni spaţiali, întinderea sa este mai mare decât cea a zonei
metropolitane, însă, după unele interpretări, cele două concepte - de zonă
metropolitană şi de regiune metropolitană - au semnificaţii similare.
Risc natural/pericol natural/dezastru natural
Numeroasele evenimente naturale reprezintă un risc pentru fiinţele
vii, pentru mediul natural şi cel construit, deoarece acestea pun în pericol
viaţa oamenilor şi a animalelor şi pot provoca distrugeri grave ale
localităţilor. Din această cauză, localităţile umane trebuie să fie protejate cât
mai mult posibil împotriva riscurilor naturale prin măsuri de prevenire
adaptate. În funcţie de intensitatea lor, de impactul şi distrugerile acestora,
aceste evenimente (sau pericole) naturale pot fi considerate dezastre naturale.
De aceea, dezastrul natural este consecinţa combinării unui pericol natural cu
activităţile umane. Principalele pericole naturale sunt: avalanşele, seceta,
cutremurele, inundaţiile, alunecările de teren, erupţiile vulcanice, tsunami-
urile, tornadele, cicloanele, incendiile izbucnite spontan etc. Ultimele decenii
au fost martore ale intensificării declanşării, gravităţii şi intensităţii
dezastrelor naturale. Există posibilităţi considerabile pentru reducerea
riscului prin aplicarea unor eforturi de prevenire şi de diminuare a
dezastrelor, spre exemplu, pe baza unei tehnologii moderne de prognoză sub
raportul dezvoltării unor sisteme de avertizare timpurie, precum şi a
îmbunătăţirii folosinţelor de teren şi a planificării localităţilor şi a unor
practici de construire mai sigure.
Parteneriat/cooperare
Guvernanţa politicilor de dezvoltare teritorială s-a modificat în mod
semnificativ în ultimele decenii pentru a face faţă mai eficient noilor
provocări. În timp ce în trecut guvernanţa teritorială a fost mai mult de natură
ierarhică, în special în contextul relaţiilor de sus în jos, o serie de factori au
condus la adoptarea unor abordări mai flexibile în care cooperarea şi
parteneriatele joacă un rol mai important, în special în următoarele domenii:
- relaţiile verticale şi orizontale din administraţiile publice
responsabile atât de planificarea teritorială, cât şi de politicile sectoriale cu
impact teritorial, în parte înlocuite cu relaţiile autoritare şi permiţând
coerenţa progresivă a politicilor publice în scopul producerii de valoare
adăugată în vederea coeziunii teritoriale şi a durabilităţii;
- relaţiile între administraţiile publice şi organismele care reprezintă
societatea civilă în scopul întăririi adeziunii societăţii civile la obiectivele de
planificare spaţială, al armonizării politicilor publice cu deciziile private, în
special în domeniul investiţiilor, şi al atenuării potenţialelor conflicte de
interese;
324
 - relaţiile între zonele urbane şi cele rurale în scopul întăririi
dezvoltării zonelor rurale prin serviciile furnizate de entităţile urbane, şi în
scopul reducerii presiunii pe care zonele metropolitane o exercită asupra
zonelor rurale din apropiere, şi în scopul asigurării diferitelor funcţiuni ale
relaţiilor urban-rural cu caracter durabil;
- relaţiile transfrontaliere şi transnaţionale menite să armonizeze
politicile de dezvoltare teritorială dincolo de graniţele naţionale.
Zone peri-urbane
Zonele peri-urbane sunt zone care reprezintă sub o formă trecerea de
la strict rural la urban. Adesea, aceste zone formează interfaţa directă urban-
rural şi pot evolua în final în zone complet urbane. Zonele peri-urbane sunt
locuri în care oamenii sunt componentele cheie: acestea sunt mediile locuite.
Majoritatea zonelor peri-urbane se află la marginea zonelor urbane existente,
dar ele pot fi clustere de dezvoltare rezidenţială în cadrul peisajelor rurale.
Zonele peri-urbane sunt cel mai adesea rezultatul procesului de
suburbanizare sau de dispersie urbană.
Planificare fizică
Planificarea fizică este strâns legată de planificarea folosinţelor de
teren, proiectarea urbană, planificarea transportului, planificarea peisajului,
planurile de construire etc. Ea vizează activităţi care influenţează în mod
direct şi programează structura fizică şi mediul oraşelor şi al împrejurimilor
(în opoziţie cu activităţile de planificare economică sau planificare socială).
Structură spaţială policentrică/dezvoltare spaţială policentrică
Structura spaţială policentrică se referă la morfologia sistemului de
localităţi. Aceasta presupune că, la diferite nivele ale ierarhiei urbane, există
o pluralitate a aglomerărilor urbane de dimensiune egală, în opoziţie cu
situaţiile în care un singur mare centru urban domină fiecare nivel şi chiar
elimină prezenţa nivelurilor intermediare. Conceptul de dezvoltare spaţială
policentrică a fost introdus prima dată în dezbaterea europeană de către
ESDP (Perspectiva asupra Dezvoltării Spaţiale Europene) şi a fost preluat în
cadrul principiilor directoare. Policentricitatea sistemelor de localităţi este
considerată că favorizează dezvoltarea teritorială durabilă, precum şi
reducerea dezechilibrelor teritoriale. Un aspect important al policentricităţii
este acela că ea este valabilă la diferite scări:
- aplicată la scară europeană, ea ar trebui să permită apariţia unor
zone alternative de integrare economică globală, posibil să contracareze
efectele polarizării aşa-numitului pentagon Londra- Paris-Milano-München-
Hamburg;
- aplicată la scară intermediară (spre exemplu, la scară naţională sau
în zone transnaţionale), policentricitatea ar trebui să conducă la un sistem

325
echilibrat de localităţi cu o creştere de care beneficiază câteva zone
metropolitane de dimensiune diferită şi nu numai capitalele naţionale;
- aplicată la nivel regional, policentricitatea trebuie să asigure că de
avantajele creşterii şi ale dezvoltării beneficiază şi orasele de dimensiuni
medii şi mai mici, pentru a menţine şi a spori vitalitatea în părţile mai rurale
ale regiunii.
Parteneriat public-privat
Parteneriatul public-privat reprezintă un acord oficial (în general un
contract) prin care un organism public (guvern, autoritate regională sau
locală) şi una sau mai multe entităţi private decid să coopereze pentru
construirea unui patrimoniu sau pentru furnizarea de servicii. Alegerea
entităţilor private se face, în general, pe bază de competiţie. Rolul entităţii
publice este acela de a asigura că la operare se respectă interesele publice. În
acest scop, contractul stipulează exact sarcinile care trebuie îndeplinite de
către entităţile private în ceea ce priveşte serviciile ce urmează să fie
furnizate, capitalul care urmează a fi investit, normele de securitate care
trebuie să fie respectate etc. Entităţile private participă, în general, la
capitalul social şi/sau la serviciile de operare. Există multe forme diferite de
parteneriate public-privat (spre exemplu, concesiunile, B.O.T. (Build,
Operate and Transfer) etc. În contextul sistemelor economice neo-liberale,
care au prevalat în deceniile trecute, în întreaga Europă s-au creat numeroase
parteneriate public-privat.
Servicii publice
„Serviciile publice” reprezintă un termen generic prin care se
definesc serviciile furnizate (direct sau indirect) cetăţenilor de către
autorităţile publice. Serviciile publice sunt furnizate într-o serie de domenii,
cum ar fi transport public, colectarea şi distribuirea corespondenţei, ocrotirea
sănătăţii, învăţământ, telecomunicaţii etc. Principiile pe care se bazează
serviciile publice sunt cele ale egalităţii (acces egal pentru toată lumea) şi ale
condiţiilor rezonabile de acces (majoritatea serviciilor publice sunt
subvenţionate, deoarece ele nu sunt rentabile). În contextul sistemelor
economice neo-liberale, care s-au dezvoltat în întreaga Europă în ultimele
decenii, numeroase servicii publice au fost privatizate şi s-au transformat
parţial sau total în servicii private, cu preţuri în creştere şi condiţii de acces
mai puţin egale în teritoriu. Rezultatul acestei evoluţii l-a constituit o
dezbatere susţinută. În terminologia Uniunii Europene, serviciile publice sunt
denumite servicii de interes general.
Dezvoltare regională/planificare regională
Dezvoltare regională este considerată atât o creştere a bogăţiei într-o
regiune, cât şi activităţile care conduc la o astfel de creştere. Dezvoltarea
regională are o orientare economică puternică, deşi ea ar putea include şi
326
considerente sociale şi culturale. Planificarea regională este o ramură a
planificării folosinţelor de teren care se ocupă de organizarea infrastructurii,
de creşterea localităţilor şi a zonelor neconstruite la scara unei regiuni.
Planificarea regională contribuie, în general, la dezvoltarea regională, dar
poate îndeplini şi obiective suplimentare, cum ar fi durabilitatea în sensul
mediului. Planificarea regională este înţeleasă, în general, ca activităţi de
planificare spaţială la scară regională.
Zonă rurală/regiune rurală
Zonele rurale sunt zone cu aşezări rare, fără un oraş sau municipiu
important. Regiunea rurală se referă la anumite forme de utilizare a
peisajelor şi terenurilor, în care agricultura şi zonele naturale joacă un rol
important. Zonele rurale sunt din ce în ce mai variate sub aspectul bazei lor
economice. Cu toate că agricultura joacă încă un rol important în numeroase
zone rurale, au apărut surse noi de venit cum ar fi turismul rural, activităţile
de producţie la scară redusă, economia locuinţelor (amplasarea
pensionarilor), producerea de energie recuperabilă etc. Numeroase zone
rurale sunt multifuncţionale şi unele dintre acestea se află sub influenţa
zonelor metropolitane şi a oraselor mari ca urmare a îmbunătăţirii dotărilor
de transport şi comunicaţii.
Dezvoltarea rurală
Dezvoltarea rurală reprezintă un aspect special al dezvoltării
teritoriale ca urmare a faptului că societatea industrială şi urbană, care a
predominat în Europa timp de mai bine de un secol, a exclus din tendinţa de
creştere şi dezvoltare numeroase zone rurale, în special pe cele mai
îndepărtate şi cele periferice. În consecinţă, dezvoltarea rurală a devenit o
prioritate a politicilor de dezvoltare spaţială din majoritatea ţărilor europene.
Totuşi, în ultimii ani s-a produs în Europa o diversificare marcată, în care
unele regiuni rurale au beneficiat considerabil de pe urma vecinătăţii lor cu
localităţi mari, altele de pe urma turismului şi/sau a aşezărilor de pensionari,
în timp ce alte zone rurale încă se confruntă cu restricţii impuse de depărtare
sau marginalizare, care conduc la migrarea din zonă a populaţiei. De aici
rezultă faptul că sarcinile legate de dezvoltarea rurală sunt foarte
diversificate şi depind în mare măsură de contextul şi de situaţia zonelor
rurale avute în vedere. Aceste sarcini includ măsuri cum ar fi creşterea
accesibilităţii, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, a mediului, conservarea
peisajelor culturale şi a patrimoniului natural şi cultural, promovarea
turismului neagresiv, încurajarea dezvoltării oraşelor mici şi mijlocii, precum
şi a satelor mari, de a asigura furnizarea de servicii pentru zonele rurale din
jurul lor, promovarea unor produse regionale, agricole, forestiere şi
artizanale de calitate, în condiţiile adoptării unor metode de producţie
ecologice.
327
 Dezvoltarea spaţială
Dezvoltarea spaţială se referă la evoluţia teritoriilor sub toate
aspectele (economic, social, de mediu, fizic). Observarea dezvoltării spaţiale
(de exemplu, în contextul programului ESPON - European Spatial Planning
Observation Network), realizarea de analize ale tendinţelor de dezvoltare
spaţială şi de studii de prognoză privind dezvoltarea spaţială, sunt acţiuni
necesare pentru pregătirea politicilor de dezvoltare spaţială. „Politica
dezvoltării spaţiale” este un concept destul de recent, apărut în anii 1990
(când au fost adoptate ESDP si principiile directoare), însemnând o politică
ce promovează dezvoltarea spaţiului în conformitate cu principiile generale.
Pentru aplicarea acestor principii generale descrise în principii directoare şi
în ESDP, este necesar să se asigure convergenţa a diferite politici publice
(sectoriale şi nesectoriale).
Proiecte de dezvoltare spaţială
Proiectele de dezvoltare spaţială sunt proiecte elaborate sau
controlate de organisme publice care contribuie pozitiv la dezvoltarea
teritorială la diferite niveluri. Proiectele de dezvoltare spaţială pot cuprinde
lucrări de infrastructură, promovarea şi dezvoltarea economică a unor zone
specifice, măsuri de reabilitare urbană, restaurarea ecosistemelor deteriorate
etc. În general, proiectele de dezvoltare spaţială sunt elemente ale unor
strategii mai amănunţite de dezvoltare spaţială. În timp ce unele proiecte de
dezvoltare spaţială au un caracter „top-down” (de sus în jos) şi implică în
principal autorităţi publice, altele au un caracter „bottom-up” (de jos în sus)
şi pot implica în mare măsură societatea civilă şi interese private (cum ar fi
parteneriatul public-privat).
Evaluarea impactului strategic
Evaluarea impactului strategic nu se referă la impactul probabil al
unor proiecte individuale (cum este cazul EIA – Environmental Impact
Assessment), ci la impactul probabil asupra mediului al anumitor planuri şi
programe. Directiva SEA (Sectoral Environmental Assessment) [247],
intrată în vigoare la 21 iulie 2001, prevede ca identificarea şi evaluarea
consecinţelor asupra mediului ale anumitor planuri şi programe să se facă în
cursul etapei de elaborare şi înainte de adoptarea lor. Autorităţile publice şi
de mediu îşi pot da avizul, iar rezultatele sunt în totalitate integrate şi luate în
considerare în cursul procedurii de planificare. După adoptarea planului sau
programului, populaţia este informată despre decizie şi despre modul în care
aceasta a fost luată. În cazul unor efecte transfrontaliere semnificative
probabile, statul membru afectat şi populaţia acestuia sunt informaţi şi au
posibilitatea să facă comentarii care vor fi integrate în procesul decizional la
nivel naţional. SEA urmăreşte să cotribuie la o planificare mai transparentă

328
prin implicarea populaţiei şi integrarea considerentelor de mediu, realizând
în acest fel obiectivul dezvoltării durabile.
Suburbanizarea
Suburbanizarea este un proces legat de dezvoltarea suburbiilor din
jurul marilor oraşe şi zonelor metropolitane. Procesul de suburbanizare este
generat de creştere (creşterea populaţiei totale), precum şi de restructurarea
internă a oraşelor. Numeroşi locuitori din oraşele mari nu mai trăiesc şi
lucrează în aceeaşi zonă urbană, preferând în schimb să trăiască în suburbii şi
să facă naveta spre locul de muncă din alte zone. Suburbiile sunt cartiere de
locuinţe situate fie în afara centurii unui oraş sau municipiu, fie în afara
graniţelor oficiale ale unui municipiu sau chiar în elementele exterioare ale
unei conurbaţii. Procesul de suburbanizare este deseori asimilat cu extinderea
urbană, în special atunci când este vorba despre înmulţirea problemelor de
circulaţie şi distrugerea resurselor şi peisajelor naturale.
Dezvoltarea spaţială durabilă
Conceptul de dezvoltare spaţială durabilă reprezintă principalul
obiectiv urmărit de principiile directoare. Durabilitatea este legată de
abordările pe termen lung: beneficiile oferite de politicile de dezvoltare
spaţială trebuie să aibă un caracter de lungă durată şi nu trebuie să fie
periclitate de omiterea interferenţelor importante dintre politicile publice sau
sectoarele de activitate. În principiile directoare au fost identificate patru
dimensiuni ale dezvoltării teritoriale: durabilitate economică, socială, de
mediu şi culturală. În condiţiile în care nenumărate procese pun la încercare
durabilitatea viitorului nostru comun în Europa, politicile care urmăresc
realizarea dezvoltării spaţiale durabile trebuie să îndeplinească o serie de
sarcini diferite, cum ar fi reducerea disparităţilor, sprijinirea dezvoltării
policentrice echilibrate, asigurarea măsurilor necesare pentru revitalizarea
localităţilor degradate, creşterea eficienţei reţelelor de transport şi energetice,
prevenirea şi reducerea daunelor potenţiale produse de catastrofele naturale,
protejarea şi îmbunătăţirea mediului natural şi construit, promovarea
practicilor ecologice în agricultură şi silvicultură, realizarea unui echilibru
între conservarea patrimoniului natural existent, atragerea de investiţii noi şi
sprijinirea comunităţilor existente care trăiesc şi muncesc în zone urbane şi
rurale şi creşterea participării populaţiei la abordarea dezvoltării spaţiale
(Declaraţia de la Ljubljana privind dimensiunea teritorială a dezvoltării
durabile, adoptată de Miniștrii Responsabili cu Amenajarea Teritoriului cu
ocazia celei de-a 13-a sesiuni CEMAT, Ljubljana, Slovenia, septembrie 2003
- [258]) [248].
Evaluarea durabilităţii
Un procent ridicat din costurile şi cheltuielile legate de mediu
aferente produselor şi proceselor este determinat în faza timpurile de
329
proiectare, producând deseori impacturi cu o durată de 20 de ani sau mai
mult. Evaluarea durabilităţii este o metodă care a fost elaborată cu scopul de
a veni în sprijinul întreprinderilor în realizarea de produse şi servicii mai
durabile. Evaluarea ciclului de viaţă al produselor urmăreşte să asigure o mai
bună înţelegere a impactului economic, social şi asupra mediului al acestora.
De asemenea, se realizează evaluări ale impactului durabilităţii dintr-o
perspectivă mai largă. De exemplu, Uniunea Europeană realizează SIA
(Sustainability Impact Assessment) pentru negocierile purtate pentru
încheierea acordurilor comerciale majore multilaterale şi bilaterale. Diferite
politici publice, precum şi parteneriatele public-privat pot face de asemenea
obiectul unor proceduri similare menite să identifice impactul eonomic,
social şi asupra mediului pe termen lung al acestora.
Riscul tehnologic/accidentul tehnologic
Un risc tehnologic este neapărat legat de activitatea omului în
domeniul producţiei, producţiei de energie, transporturilor, construcţiilor,
lucrărilor publice etc. Riscurile legate de activităţi industriale, nucleare,
minerit şi activităţi subterane sau riscurile legate de transportul (terestru,
fluvial sau maritim) substanţelor periculoase sau ameninţarea ruperii unui
baraj sunt considerate riscuri tehnologice majore. Prevenirea riscurilor
tehnologice, menită să limiteze producerea accidentelor tehnologice şi
impacturile potenţiale ale acestora, este prevăzută în legislaţia naţională
corespunzătoare. Aceasta poate conţine măsuri care aparţin de politicile de
dezvoltare spaţială, în special de politica de utilizare a terenurilor.
Tehnopol/centru tehnologic/parc tehnologic/parc ştiinţific
Un tehnopol (denumit şi centru tehnologic, parc tehnologic sau parc
ştiinţific) se referă la o zonă în care sunt concentrate numeroase activităţi
publice şi private care ţin de cercetare şi dezvoltare, dezvoltarea tehnologiei,
transfer de tehnologie, învăţământ ştiinţific superior, servicii şi activităţi de
producţie în domeniul high-tech. În numeroase cazuri, tehnopolurile cuprind
unul sau mai multe grupuri specializate de întreprinderi high-tech,
incubatoare de debut, o firmă şi un centru de inovaţii, grupuri de consultanţă.
Principiile care guvernează tehnopolurile sunt realizarea de sinergii între
diferiţii factori interesaţi din cadrul tehnopolului (întreprinderi, activităţi
R&D, debuturi, servicii etc.), alegerea activităţilor care vor fi amplasate în
zonă (de exemplu, eliminarea depozitelor sau a activităţilor industriale
poluante), promovarea şi sprijinirea de către autorităţile publice (înlesnirea
achiziţiei de terenuri şi dezvoltarea acestora, sprijin acordat activităţilor de
cercetare şi învăţământ etc.) şi în sfârsit asigurarea unui mediu de lucru
remarcabil, care este important pentru imaginea întreprinderilor şi
organizaţiilor existente în zonă.

330
 Coeziunea teritorială
Conceptul de coeziune teritorială este un obiectiv acoperitor de
dezvoltare teritorială al principiilor directoare şi al ESDP. Cu toate că este
inclus în documentele oficiale la cel mai înalt nivel, încă nu s-a stabilit o
definiţie oficială a coeziunii teritoriale. În general, este considerată ca fiind
complementară obiectivelor de coeziune economică şi socială, având ca scop
promovarea unei dezvoltări armonioase şi omogene a întregului teritoriu.
Există un consens larg în privinţa faptului că coeziunea teritorială este un
concept multidimensional cu cel puţin trei componente [Camagni 2005 citat
de 269]:
- calitatea teritoriului: calitatea condiţiilor de viaţă şi de muncă;
standarde de viaţă comparabile pe cuprinsul teritoriilor; acces similar la
serviciile de interes general şi la cunostinţe;
- eficienţa teritorială: eficienţa resurselor în ceea ce priveşte energia,
resursele naturale şi ale solului; competitivitatea ţesutului economic şi
atractivitatea teritoriului; accesibilitatea interioară şi exterioară; experienţe la
nivel local şi aspecte specifice;
- „meserii” productive şi avantajul competitiv al fiecărui teritoriu.
Dezvoltarea teritorială
Dezvoltarea teritorială este un concept comprehensiv utilizat în
general ca obiectiv al politicilor publice („politica de dezvoltare teritorială”).
Acest concept reflectă în mod riguros contextul actual al Europei,
caracterizat de rate reduse de creştere şi de puternice dezechilibre regionale.
În timp ce în perioada de mare creştere din deceniile postbelice principalele
obiective ale politicilor publice în ceea ce priveste teritoriul erau de a dirija
procesul de creştere spre reglementarea utilizării terenurilor, furnizarea
infrastructurii şi oferirea de stimulente care să atragă investiţii (conceptele
politice corespunzătoare erau „planificarea teritorială”, „amenajarea
teritoriului”, „raumordnung” (amenajarea teritoriului, limba germană),
“ordenacion del territorio” (coordonarea teritoriului, limba spaniolă) etc.),
dezvoltarea teritoriului a devenit o prioritate generalizată menită să asigure
locuri de muncă şi servicii şi să reducă dezechilibrele teritoriale. Caracterul
comprehensiv al dezvoltării teritoriale rezultă din faptul că aceasta nu are ca
scop doar creşterea economică în regiunile respective, ci urmăreşte şi
durabilitatea aspectelor sale economice, sociale, de mediu şi culturale.
Dezvoltarea teritorială are asadar o dimensiune calitativă bine dezvoltată
care necesită un nivel ridicat de coerenţă si implementarea politicilor
publice.
Guvernanţa teritorială
Guvernanţa teritorială este un concept general care caracterizează
modul în care se aplică politicile spaţiale considerate în totalitatea lor.
331
Guvernanţa teritorială este evaluată în raport cu contribuţia ei la realizarea
obiectivelor politicilor de dezvoltare spaţială. Este rezultatul calităţii
relaţiilor dintre diferitele niveluri şi sectoare din domeniul politicilor publice.
Se referă la cooperarea orizontală şi verticală în domeniul modelării şi
implementării acestor politici. În acest sens, o importanţă deosebită au
principiile subsidiarităţii şi reciprocităţii. Pentru a îmbunătăţi calitatea
guvernării teritoriului este deseori necesară consolidarea rolului autorităţilor
regionale şi locale care asigură coerenţa şi cresc eficienţa politicilor publice
aplicate în domeniul teritoriului.
Potenţialul teritorial
Este un lucru recunoscut faptul că fiecare zonă are un potenţial (sau
capital) specific care diferă de cel al altor zone şi care este determinat printr-
o serie de factori care mai pot include şi situarea geografică a zonei,
dimensiunea, dotarea cu factori de producţie si infrastructuri, climă, resurse
naturale, calitatea vieţii si mediului sau economiile specifice localităţilor
realizate în oraşele mari ale zonei respective, incubatoarele de firme, cartiere
industriale sau alte reţele de firme care reduc costul tranzacţiilor. Alte
componente au un caracter mai degrabă social şi cultural, incluzând factori
cum ar fi tradiţiile, înţelegerea, regulile neoficiale care permit factorilor
economici să lucreze împreună în condiţii de nesiguranţă, solidaritate, ajutor
reciproc. Conceptul de potenţial teritorial cuprinde şi o dimensiune mai puţin
tangibilă legată de rezultatul unei combinaţii de instituţii, reguli, practici,
factori cum ar fi producătorii, cercetătorii şi politicienii, care fac posibilă
creativitatea şi inovaţia [Koresawa şi Konvitz 2001 citaţi de 269]. Conceptul
de potenţial (sau capital) teritorial sprijină teoriile şi strategiile de creştere
endogenă care au fost elaborate şi aplicate începând cu anii 1970 ca reacţie
împotriva instabilităţii sau impacturilor negative ale factorilor exogeni care
duc la şomaj, închiderea sau mutarea firmelor. În ultimii ani, conceptul de
potenţial teritorial a revenit în atenţie datorită creşterii competiţiei
internaţionale şi interregionale în contextul integrării europene şi accelerării
globalizării.
Evaluarea impactului teritorial
Evaluarea impactului teritorial este o metodă care urmăreşte
identificarea impacturilor pe care le pot avea toate tipurile de politici publice
din domeniul dezvoltării spaţiale, măsurile şi proiectele asupra teritoriului, în
special asupra durabilităţii şi coeziunii teritoriului. În acest sens, impacturile
teritoriale de identificat pot avea un caracter economic, social, de mediu şi
cultural. Pot fi legate de modificările de accesibilitate, biodiversitate,
preferinţe privind amplasamentul, posibilităţi de muncă locale/regionale,
calitatea vieţii etc. Evaluările impacturilor teritoriale sunt necesare din cauză
că numeroase proiecte/politici sectoriale influenţează evoluţia teritoriului
332
fără a contribui neapărat la implementarea obiectivelor politicilor de
dezvoltare spaţială. Evaluările impactului teritorial ex-post arată modul în
care politicile aplicate în trecut au influenţat evoluţia teritoriului şi ce lecţii
pot fi învăţate din acesta. Sunt utile în scopuri de creştere a conştiinţei,
precum şi pentru îmbunătăţirea metodelor de evaluare. Evaluările impactului
teritorial ex-ante sunt necesare pentru anticiparea impacturilor potenţiale ale
viitoarelor politici şi, în consecinţă, pentru înlesnirea alegerii dintre diferitele
opţiuni politice posibile. Metoda evaluării impactului teritorial are un
caracter complex datorită numeroaselor interferenţe posibile de care trebuie
să se ţină cont. Din acest motiv se află încă în curs de elaborare şi
îmbunătăţire.
Planificarea urbană şi rurală
Planificarea urbană şi rurală este o expresie originară din Regatul
Unit (Legea planificării urbane si rurale din 1947 adoptată în perioada
imediat postbelică ca răspuns la industrializare şi urbanizare), care a fost larg
utilizată pe întregul continent european şi care conţine un sector de politici
publice care include diferite activităţi, cum ar fi planificarea utilizării
terenurilor, proiectare urbanistică, planificare peisagistică, regenerare urbană,
planificarea transportului, dezvoltarea dotărilor şi utilităţilor etc. Obiectivul
general al planificării urbane şi rurale este de a menţine echilibrul între
dezvoltarea economică, bunăstarea socială şi calitatea mediului.
Urbanizarea
Urbanizarea este un proces pe termen lung care caracterizează atât
numărul din ce în ce mai mare al populaţiei care trăieşte în oraşe şi
municipii, cât şi creşterea zonelor urbane. În Europa procesul de urbanizare a
început odată cu revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea şi în decursul a
două secole s-a răspândit în mod heterogen pe întreg continentul. Procesul
cuprinde diferite faze (urbanizare, deurbanizare sau contraurbanizare,
reurbanizare) care au atins ţările europene în momente diferite, în funcţie de
situaţia geografică şi istorică. Gradul de urbanizare este dat de populaţia
totală dintr-o ţară (sau regiune) care trăieşte în oraşe. Rata de urbanizare
reprezintă creşterea procentului populaţiei urbane într-o perioadă de timp.
Procesul de urbanizare a unei regiuni are efecte profunde asupra economiei
şi ecologiei regiunii respective. Există diferite forme (sau modele) de
urbanizare sau concentrare a activităţilor umane, aşezărilor şi
infrastructurilor sociale (aşezări monocentrice, policentrice, oraşe compacte,
suburbii etc.).
Dezvoltarea urbană
Ca şi în cazul dezvoltării spaţiale, dezvoltarea urbană poate fi
înţeleasă ca evoluţia unei anumite zone (urbane) sau ca diferitele activităţi
care contribuie la dezvoltarea zonei respective. Promovarea dezvoltării
333
urbane înseamnă a acţiona în sensul creşterii diferitelor potenţialuri
economice, sociale, de mediu şi culturale ale oraşelor şi zonelor urbane.
Aceasta implică o gamă largă de politici publice bazate pe cunoştinţe
multidisciplinare. Implicarea societăţii civile prin acţiuni bazate pe
participare şi prin parteneriate reprezintă de asemenea un aspect esenţial
pentru rezolvarea problemelor complexe ale dezvoltării urbane. În ultimii
ani, obiectivele de durabilitate şi promovare a adeziunii şi coeziunii sociale
au devenit prioritare în cadrul strategiilor de dezvoltare urbană.
Proiectarea urbanistică
Proiectarea urbanistică este o disciplină tradiţională a planificării
urbane, foarte la modă în perioada în care planificarea urbană era exprimată
în special prin planuri de construcţii. De asemenea, proiectarea urbanistică a
fost utilizată în mod deosebit în planificarea noilor oraşe, cuprinzând
proiectarea de oraşe întregi. Mai recent, pune accentul pe planificarea
spaţiilor publice, în special străzi şi parcuri. Proiectarea, construcţia şi
administrarea spaţiilor publice necesită aporturi interdisciplinare (inginerie,
ecologie, istorie locală, planificarea transporturilor, arhitectură etc.), precum
şi consultaţii şi negocieri cu factorii interesaţi de la diferite niveluri.
Ecosistemul urban
Un ecosistem urban este o comunitate de plante, animale şi oameni
care trăiesc în mediul urban. Cu toate că este o zonă dominată fizic de
construcţii cum ar fi clădiri, drumuri, canalizări şi linii electrice, conţine şi
un bogat mozaic de spaţii verzi (parcuri, curţi, vegetaţie stradală, alei, cursuri
de apă, peisagistică comercială şi terenuri neconstruite) care alcătuiesc inima
vie a ecosistemului urban. Oricât de izolate şi fragmentate sunt uneori, aceste
elemente lucrează împreună ca un organism unitar. Ecosistemele urbane sunt
în general sisteme grav afectate, supuse unor schimbări rapide ale solului,
temperaturii şi cantităţii de apă disponibile. De asemenea, viaţa vegetaţiei din
ecosistemele urbane diferă de cea din ecosistemele naturale. Chiar în zonele
naturale sau seminaturale din oraşe, cum ar fi parcurile, vegetaţia este
deseori profund afectată, cu numeroase specii nelocale şi invazive. Un aspect
deosebit de important al ecosistemelor urbane este capacitatea acestora de a
oferi un mediu sănătos atât pentru ecosistemul natural cât şi pentru cetăţeni.
Ecologia urbană, o disciplină relativ recentă, studiază şi monitorizează
ecosistemele urbane (factorii care permit animalelor şi plantelor sălbatice să
supravieţuiască în medii construite, efectele modelelor de dezvoltare urbană
asupra condiţiilor ecologice) şi încearcă să modeleze condiţiile necesare unor
comunităţi mai sănătoase şi mai bine administrate.
Managementul urban
Probleme urbane majore în Europa sunt legăturile din ce în ce mai
complexe dintre diferitele tipuri de lipsuri, venit redus, şomaj, nivel redus de
334
pregătire teoretică şi profesională, condiţii de locuit substandard şi dotări
urbane şi ţesut urban necorespunzătoare, procesul de extindere urbană etc.
(Bazele Declaraţiei de la Liubliana) [248]. De asemenea, oraşele trebuie să-şi
promoveze competitivitatea şi imaginea pentru a putea realiza funcţiuni cu
valoare economică adăugată mare şi pentru a atrage investiţii. În contextul
general al politicilor de dezvoltare spaţială, managementul urban cuprinde o
serie de politici publice elaborate şi aplicate la nivel local sau metropolitan,
care abordează o gamă largă de probleme precum planificarea folosinţei
terenurilor, transporturi, locuinţe, renovare urbană şi reconversia terenurilor
din zonele industriale abandonate, protecţia mediului, administrarea
deşeurilor, alimentarea cu energie electrică şi apă, furnizarea de servicii şi
asigurarea de dotări, dezvoltarea economică, integrare şi coeziune socială,
protecţia şi creşterea patrimoniului cultural, promovare şi dezvoltare
culturală etc. O sarcină specială a managementului urban este revitalizarea
zonelor interioare deteriorate şi a zonelor suburbane cu probleme, cu
abordarea nu numai a problemei caracteristicilor fizice şi de mediu, ci şi a
problemei resurselor economice şsi sociale ale locuitorilor, precum şi pe cea
a integrării socio-culturale a acestora. Abordările care includ furnizarea şi
îmbunătăţirea locuinţelor în cadrul unor programe de regenerare a zonelor
integrate, bazate pe participarea populaţiei, constituie elemente esenţiale ale
politicilor de management urban.
Planificarea urbană
Planificarea urbană, municipală sau orăşenească este disciplina de
planificare care se ocupă cu dezvoltarea fizică, socială, economică şi a
mediului municipalităţilor şi zonelor înconjurătoare. Expresia de planificare
urbană constă în elaborarea de planuri de utilizare a terenurilor şi de
construcţii, precum şi de reglementări locale de construcţii şi de mediu. De-a
lungul timpului (secolul al XIX-lea), planificarea urbană a fost influenţată de
disciplinele recent oficializate ale arhitecturii şi construcţiilor civile, care au
început să codifice atât abordări raţionale cât şi stilistice în scopul rezolvării
problemelor oraşului prin proiectare fizică. În cursul secolului al XX-lea,
domeniul planificării urbane s-a extins incluzând planificarea dezvoltării
economice, planificarea socială a comunităţii şi planificarea de mediu.
Renovare urbană/regenerare urbană/revitalizare urbană/reabilitare
urbană/restaurare urbană
Oraşele se confruntă atât cu îmbătrânirea structurii lor şi a zonelor
construite, cât şi cu schimbările funcţiilor lor economice şi a caracteristicilor
sociale ale populaţiei lor. Pentru a menţine un mediu de viaţă armonios, o
economie în creştere şi o structură socială echilibrată, este necesară o serie
de activităţi publice (şi uneori public-private). Se disting:

335
 - Renovarea urbană care are drept scop înlocuirea
vecinătăţilor urbane sărăcite şi a zonelor degradate prin proiecte la scară
mare legate de locuinţe, servicii, sisteme de transport, zone de recreere etc.
Uneori, costurile renovării urbane pentru comunităţile existente sunt ridicate,
şi acest tip de activitate se desfăşoară cu o frecvenţă mai redusă faţă de
situaţia de acum câteva decenii.
- Regenerarea şi revitalizarea urbană care este menită să
transforme baza economică învechită a anumitor zone urbane într-o bază
economică mai durabilă prin atragerea de noi activităţi şi companii,
modernizarea structurii urbane, îmbunătăţirea mediului urban şi
diversificarea structurii sociale;
- Reabilitarea şi restaurarea urbană care este menită, în
principal, să regenereze şi să conserve patrimoniul construit sau mediul
urban, inclusiv ecosistemele. Pe lângă refacerea clădirilor istorice şi a
peisajelor oraşelor, astfel de activităţi cuprind şi modernizarea şi actualizarea
obiectivelor tehnice şi respectarea normelor şi a standardelor de mediu şi de
securitate.
Parteneriate urban-rural
Interacţiunile urban-rural pot fi definite ca legături trans-spaţiale
(cum ar fi fluxurile de persoane, de bunuri, de bani, de informaţii şi de
deşeuri) şi ca legături între sectoare (spre exemplu, între agricultură şi
servicii şi fabricaţie). Într-un sens mai larg, ele includ şi activităţile „rurale”
care se desfăşoară în centrele urbane (cum ar fi agricultura urbană şi
activităţile adesea clasificate ca „urbane” (cum ar fi fabricaţie şi servicii),
care se desfăşoară în localităţile rurale). În ultimele decenii, interacţiunile
urban-rural s-au intensificat în întreaga Europă, în ceea ce priveşte fluxurile
de navetişti, activităţile de recreere şi de petrecere a timpului liber, aşezarea
foştilor locuitori ai oraşelor în zonele rurale, locaţia funcţiilor şi a
activităţilor anterior urbane în zonele rurale etc. Cu alte cuvinte, influenţa
urbană a oraşelor asupra zonelor rurale a crescut. Legăturile urban-rural sunt
importante pentru atingerea unei dezvoltări economice echilibrate şi pentru
reducerea vulnerabilităţii regiunilor rurale defavorizate. Interacţiunile rural-
urban au adesea influenţe importante asupra utilizării şi a managementului
resurselor naturale, în special la interfaţa peri-urbană. Pentru promovarea
unei dezvoltări teritoriale armonioase, se înfiinţează parteneriate urban-rural
între comunităţile urbane şi rurale (reprezentate, în general, de autorităţile
locale, dar implicând şi ONG-urile şi societatea civilă), având drept scop
furnizarea de servicii, protecţia resurselor naturale şi de mediu, favorizarea
contactelor regulate între comunităţile urbane şi rurale, dezvoltarea
sinergiilor economice etc.

336
 Dispersie urbană
Dispersia urbană reprezintă împrăştierea neplanificată, necontrolată a
dezvoltării urbane în zone învecinate marginii unui oras. Termenul este
folosit şi pentru a desemna creşterea expansivă, rapidă şi uneori necugetată a
unei zone metropolitane mai mari pe o suprafaţă mare. Dispersia urbană se
caracterizează prin câteva modele de folosinţe de teren, cum ar fi zonificarea
pentru o singură folosinţă (comercială, rezidenţială, industrială), comunităţile
dependente de autovehicule, folosinţele de teren cu o densitate mică, dar cu o
dezvoltare la scară mai mare decât zonele mai vechi înfiinţate (drumurile mai
vechi, magazinele mai mari cu locuri de parcare extinse) şi lipsa diversităţii
proiectelor, ceea ce creează uneori senzaţia de mediu urban uniform.
Structură urbană/structura localităţii
Evaluarea şi analiza morfologică/funcţională a oraşelor medii, a
marilor oraşe şi a altor localităţi, face posibilă identificarea structurii
acestora. Structura urbană se caracterizează prin elemente şi funcţiuni
principale în interiorul zonei urbane, cum ar fi morfologia oraşului
(compactă sau dispersată, cu un singur nucleu sau nuclee multiple), prin
distribuţia zonelor urbane în funcţie de vârstă (medieval, postbelic etc.), şi
prin alte elemente şi funcţiuni, până la funcţiunile principale (comerciale,
locuire, industriale, recreere etc.), până la distribuţia şi organizarea socială
(zone sărace şi degradate, zone de bogătaşi, zone ale clasei medii, zone cu o
proporţie mare de imigranţi etc.), caracteristici principale ale axelor de
transport şi de comunicaţii (sistemul de drumuri, sistemul de transport
public). Structura localităţilor se referă la caracteristicile distribuţiei oraşelor
medii, oraşelor mari, a satelor, cătunelor etc. la scară mai mare. În acest sens,
se poate face distincţie între: regiunile aglomerate (diferite localităţi
organizate în jurul unei zone metropolitane dominante), localităţile
dispersate (distribuirea omogenă a entităţilor urbane mici şi medii într-o
zonă), sistemele de localităţi policentrice (organizarea unei regiuni în jurul
câtorva entităţi urbane), reţelele de oraşe (entităţi urbane puternic
interdependente sub raportul funcţiunilor fără continuitate fizică) şi
conurbaţiile (grupajele de diferite entităţi urbane apropiate una de alta).

337
 BIBLIOGRAFIE

1. Abraham, D., 1991 – Introducere în sociologia urbană. Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, pp. 50-55, 123-125, 138.
2. Alexandrescu, F., 2003 – Biologizarea mediului social în ecologia umană a
Şcolii de la Chicago. În: Sociologie românească, vol. I, nr. 1-2/2003, Editura
Polirom, Iaşi, pp. 85-87.
3. Allaby, M., Allaby, R., Gregory, K., Mellanby, K., Whitmore, T.W., 1994 –
The Concise Oxford Dictionary of Ecology. Oxford University Press, Oxford (U.K.)
– New-York (U.S.A.), p. 11.
4. Alpopi, Cristina, 2007 – Premise pentru un model durabil al dezvoltării
oraşelor. Cercetări practice şi teoretice în Managementul Urban, Anul 2, Nr. 4, pp. 1-8.
5. Aristotel – Politica (II, 1267 b). Traducere de El. Bezdechi, Editura Cultura
Națională, 1924. Reeditare Antet - 1996.
6. Aubert, C., 1977 – L`agriculture biologique. 3-ème édition. La Courier de
Livre, Paris.
7. Băcănaru, I., Velcea, I., Oancea, D., 2009 – Satul românesc. Factor de
continuitate în organizarea şi funcţionalitatea spaţiului Carpato-Danubiano-pontic
- Ediţie revizuită. Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Facultatea de
Geografia Turismului, Sibiu, pp. 11, 16.
8. Bărbulescu, A., 2007 – Metode şi mijloace de conştientizare a stării de
sanogeneză a unui ecosistem urban. Teză de doctorat. Coordonator Prof. dr. Maria
Pătroescu, Facultatea de Geografie, Universitatea din Bucureşti.
9. Barloy, J., 1997 – L’agriculture durable (Recueil de conferences). AGRENA,
Rennes.
10. Barnea, Elena, Barnea, M., Calciu, Al., 1979 – Ecologie umană: Sănătatea
populaţiei umane în interdependenţă cu mediul. Editura Medicală, Bucureşti.
11. Barnea, M., 1979 – Ecologia umană. Editura Medicală, Bucureşti.
12. Baycan-Levent, T., Nijkamp, P., 2004 – Urban Green Space Policies:
Performance and Success Conditions in European Cities. The 44th European
Congress of the European Regional Science Association “Regions and Fiscal
Federalism”, 25-29 August, Porto, Portugal, http://www-sre.wu-
wien.ac.at/ersa/ersaconfs/ersa04/PDF/660.pdf.

338
 13. Beeby, A., 1993 – Applying ecology. Chapman and Hall, London-Glasgow-
New-York-Tokyo-Melbourne-Madras, pp. 288, 310, 313, 390.
14. Bernatzky, A., 1966 – Climatic influences of green and city planning.
Anthos I(23).
15. Bernatzky, A., 1978 – Tree ecology and preservation. Elsevier Scientific
Publishing Co., Amsterdam.
16. Bertalanffy von, L., 1932 – Theoretische Biologie, vol. I. Allgemeine
Theorie, Physikochemie, Aufbau und Entwicklung des Organismus. Verlag
Gebrüder Bornträger, Berlin.
17. Berza, Victoria Marinela, 2004 – Riscul geoecologic şi dinamica urbană în
spaţiul bucureştean. Teză de doctorat. Coordonator Prof. dr. Ioan Ianoş, Facultatea
de Geografie, Universitatea din Bucureşti.
18. Bold, I., Buciuman, E., Drăghici, M., 2003 – Spaţiul rural. Definire.
Organizare. Dezvoltare. Editura Mirton, Timişoara, pp. 13-21.
19. Bold, I., Buciuman, E., Drăghici, M., 2003 – Spaţiul rural. Definire.
Organizare. Dezvoltare. Editura Mirton, Timişoara, pp. 60-62.
20. Borza, Al., 1968 – Dictionar etnobotanic cuprinzând denumirile populare
romaneşti şi în alte limbi ale plantelor din România. Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti.
21. Borza, I., Coste, I., 2002 – Agroecologie şi dezvoltare agricolă durabilă.
Editura Eurobit, Timişoara.
22. Boşcaiu, N., Tatole, V., 1991 – Diversitate şi ecologie culturală. Ocrot. nat.
med. inconj. 35 (1- 2): 43-48.
23. Botez. M.C., Celac, M., 1980 – Sistemele spatiului amenajat: modelare -
optimizare - previziune. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
24. Botnariuc, N., Vădineanu, A., 1982 – Ecologie. Editura Didactică și
Pedagogică, București.
25. Bramezza, Ilaria, van Klink, A., 1994 – Urban management: backgrounds
and concepts. Euricur, Rotterdam, Netherlands.
26. Bran, Florina, Cândea, Melinda, Cimpoieru, Irina, 2006 – Organizarea,
amenajarea şi dezvoltarea durabilă a spaţiului geografic. Editura Universitară,
Bucureşti, pp. 99-100.
27. Bran, Florina, Cândea, Melinda, Cimpoieru, Irina, 2006 – Organizarea,
amenajarea şi dezvoltarea durabilă a spaţiului geografic. Editura Universitară,
Bucureşti, pp. 102-103.
339
 28. Bran, Florina, Cândea, Melinda, Cimpoieru, Irina, 2006 – Organizarea,
amenajarea şi dezvoltarea durabilă a spaţiului geografic. Editura Universitară,
Bucureşti, p. 99.
29. Brekle, S.-W., 2002 – Walter’s Vegetation of the Earth: The Ecological
Systems of the Geo-biosphere. Springer, New York, USA.
30. Brown, L.R., Chandler, W.U., Flavin, C., Jacobson, Jodi, Pollock, Cynthia,
Postel, Sandra, Starke, Linda, Wolf, E.C., 1987 – State of the World 1987: A
Woridwatch Institute Report on Progress Toward a Sustainable Society. W.W.
Norton & Co., New York.
31. Brundtland, G. H., 1987 – Our Common Future, WCED, Oxford University
Press, Oxford.
32. Buciu (Mihălţeanu), Cristina, 2012 – Dinamica peisajului rural în Dobrogea
de Sud. Teză de doctorat, coordinator Prof. dr. Ion Marin, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de Geografie.
33. Bugge, H. C., Watters L., 2003 – A Perspective on Sustainable Development
after Johannesburg on the Fifteenth Anniversary of Our Common Future: An
Interview with Gro Harlem Brundtland. Georgetown International Environmental
Law Review, vol. 15, pp. 359-366.
34. Bujorean, G., 1930 – Contributions to the knowledge of plant succession
and plant association (Paper of experimental plant sociology). Bul. Grăd. Bot. Muz.
Cluj 10: 94–134.
35. Burgess, E.W., 1925 – The growth of the City. In: The City, (Park, R.E.,
Burgess, E.W., McKenzie, R.D.), University of Chicago Press, Chicago, p. 50.
36. Butura, V., 1979 – Enciclopedie de etnobotanică românească. Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
37. Buzăianu Ion, Florentina, 2012 – Dinamica aşezărilor rurale din spaţiul
adiacent axei Bucureşti - Ploieşti. Teză de doctorat, coordinator Prof. dr. Cristian
Tălângă, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie.
38. Calciu, Daniela, 2001 – Istorie şi patrimoniu urban. În: Ghid de educaţie
urbană. (coordonator Miruna Tîrcă; editori: Daniela Calciu şi Celia Ghyka),
Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu”, ISBN 978-973-0-11862-9,
Bucureşti, pp. 35-51.
39. Camagni, R., 2005 – The rationale for territorial cohesion and the place of
Territorial Development Policies in the European Model of Society. Prezentation.

340
International Seminar “Territorial Cohesion and the European Model of Society”,
11-13 July 2005, Vienna.
40. Castells, M., 1972 – La question urbaine. François Maspéro, Paris, 455 p.
41. Cerdá, I., 1867 – Teoria General de la Urbanizacion y aplicación de sus
principios y doctrinas a la reforma y ensanche de Barcelona. Madrid: Imprenta
Española.
42. Childe, G.V., 1936 – Man makes himself. 1st edition. C.A. Wats and Co.,
London.
43. Childe, G.V., 1942 – What happened in history. Penguin Books, London.
44. Chiriac, D., Humă, Cristina, Stanciu, Mariana, 2009 – Spaţiile verzi - o
problemă a urbanizării actuale. Calitatea vieţii, XX(3-4): 249-270.
45. Ciocârlan, V., Chirilă, C., 2002 – Atlasul principalelor buruieni din
România. Editura Ceres.
46. Clark, G., 2006 – The UK: Glasgow social housing stock transfer.
Prezentare la Reuniunea Grupului de Experţi în împrumuturi acordate comunităţilor
durabile de Banca Europeana de Investiţii, Luxemburg.
47. Cogălniceanu, D., 2007 – Ecologie şi protecţia mediului. Ministerul
Educaţiei şi Cercetării, Proiectul pentru învăţământul rural – Program
postuniversitar de conversie profesională pentru cadrele didactice din mediul rural.
48. Colinvaux, P., 1993 – Ecology. 2nd edition. John Wiley and Sons Inc., New-
York-Chichester-Brisbane-Toronto-Singapore, p. 626.
49. Conea, I., 1969 – Toponimia şi cercetarea toponimică în cadrul geografiei.
În: Îndrumător de cercetări geografice. SSG, Bucureşti, pp. 243-257.
50. Conklin, H., 1954 – The relation of Hanunóo Culture to the Plant World.
New Haven, CT, Yale University.
51. Cook, D. I., van Haverbeke, D. F., 1971 – Trees and shrubs for noise
abatement. University of Nebraska, Agricultural Experiment Station, Research
Bulletin No. 246.
52. Coste, I., 1986 – Curs de ecologie agricolă (pentru uzul studenţilor).
Timişoara, 343 p.
53. Cox, G.W., Atkins, M.D., 1979 – Agricultural ecology. An analysis of world
food production systems. W.H. Freeman and Company, San Francisco.
54. Crăciun, Cerasella, 2008 – Metabolismul urban. O abordare
neconvenţională a organismului urban. Editura Universitară „Ion Mincu“,
Bucureşti.
341
 55. Cristea, V., Rákosy, L., 2010 – Ecologia culturală şi etnoecosistemele. High
Nature Value Grasslands: Securing the Ecosystem Service of European Farming
post 2013, 7-9 September 2010, Sibiu, Romania.
56. Cristea, V., Rákosy, L., 2011 – Ecologia şi etnoecosistemele. Cluj-Napoca,
Universitatea Babeş-Bolyai, Catedra de Taxonomie şi Ecologie. (2011, manuscript).
57. Cristofor, S., Iordache, V., Vădineanu, A., 1999 – Analiza funcţională a
sistemelor ecologice. În: Dezvoltarea durabilă – metode şi instrumente, vol. 2.,
partea a III-a, editori A. Vădineanu, C. Negrei, P.Lisievici, Editura Universităţii din
Bucureşti, pp. 227-251.
58. Cucu, V., 2000 – Geografia aşezărilor rurale. Editura Domnio, Târgovişte,
p. 238.
59. Cucu, V., 2000 – Geografia aşezărilor rurale. Editura Domnio, Târgovişte, p. 21.
60. Daly, H.E., 1990 – Toward Some Operational Principles of Sustainable
Development. Ecological Economics, 2(1): 1-6.
61. Davidson, F., 1996 – Planning for performance: Requirements for
Sustainable Development. Habitat International, 20(3): 445-462.
62. Dediu, I., 2007 – Tratat de Ecologie Teoretică. Editura Phoenix, Chişinău,
Republica Moldova.
63. Dediu. I., 2010 – Enciclopedie de ecologie. Ştiinţa. Chişinău, Republica
Moldova, pp. 224-225.
64. Dihoru, G., 2004 – Invasive plants in Romania's flora. Analele Universitatii
din Craiova. IX(XLV):73-82.
65. Dokuchaev, V.V., 1885 – K voprosu o russkom chernozeme. Trudy IVEO,
SPb II.
66. Dokuchaev, V.V., 1899 – On the theory of of natural zones. Sochineniya
(Collected Works), vol. 6. Academy of Sciences of USSR, Moscow-Leningrad, 1951.
67. Drăghici, C., Perniu, D., 2002 – Poluarea şi monitorizarea mediului. Editura
Universităţii Transilvania, Braşov.
68. Dragomirescu, L., 1998 – Biostatistica pentru începatori. Editura
Constelaţii, Bucureşti.
69. Druţă, Oana, 2001 – Să înţelegem oraşul de astăzi. În: Ghid de educaţie
urbană. (coordonator Miruna Tîrcă; editori: Daniela Calciu şi Celia Ghyka),
Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu”, ISBN 978-973-0-11862-9,
Bucureşti, pp. 51-79.

342
 70. Duca, Gh., 2012 – Dicţionar poliglot de chimie ecologică. Institutul de
Studii Enciclopedice, Chişinău, Republica Moldova, p. 203.
71. Duda, R.C., 1996 – Sănătate publică şi management. Editura Moldotimp,
Iaşi.
72. Dumitrache, Liliana, Vintilă (Manea), Gabriela, 1995 – Un model de
evaluare a dinamicii asezarilor rurale în perspectiva dezvoltarii durabile. Calitatea
vieţii. Revistă de politici sociale, Nr. 3-4, Anul 6, Editura Academiei Române,
Bucureşti, pp. 281-288.
73. Dumitraşcu, C., 2008 – Riscurile naturale şi tehnogene-rolul şi locul lor în
dezvoltarea durabilă a ecosistemelor urbane din regiunea de sud-vest a României.
Teză de doctorat, Facultatea de Geografie, Universitatea din Bucureşti.
74. Dumitraşcu, Monica, 2004 – Modificări actuale ale peisajului în Câmpia
Olteniei. Teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie, p. 31.
75. Emlen, J.T., 1974 – An urban bird community in Tucson, Arizona: Derivation,
structure, regulation. Condor. 76: 184-197.
76. Engels, F., 1993 – The Conditions of the Working Class in England. D. McLellan
(ed.), New York: Oxford World Classics.
77. Enyedi, G., 1992 – Urbanisation in East Central Europe: Social Processes
and Societal Responses in the State Socialist Systems. Urban Studies, 29(6): 869 – 880.
78. Enyedi, G., 1998 – Transformation in Central European Post-Socialist
Cities. In: Social Change and Urban Restructuring in Central Europe. Enyedi, G.
(ed.), Budapest: Akademia Kiado, pp. 9-34.
79. Enyendi, G., 1996 – Urbanization under Socialism. In: Cities after
Socialism, G. Andrusz, M. Harloe, I. Szelenyi (coord.), Oxford: Blackwell, 100-118.
80. Erlich, P.R., 1968 – The population bomb. Ballantine Books, New York.
81. Fernolend, C., 2010 – 10 ani de experienţă a Fundaţiei Mihai Eminescu Trust
în activitatea de revitalizare a satelor din Transilvania, un angajament pentru
valorificarea patrimoniului cultural românesc, Conferinţa Naţională “Urban Concept
– Dezvoltare urbană modernă în România”, Sinaia, 12 martie 2010.
82. Flint, C., Flint, D., 2001 – Urbanization. 2nd edition. London: Collins, pp.
52-55, 57.
83. Frăsânel, N., Verdeş, Doina, 1997 – Ecologie umană. Editura „Mirton”,
Timişoara.

343
 84. Friptuleac, G., 2006 – Ecologie umană. Ministerul Sănătăţii și
Protecţiei Sociale al Republicii Moldova; Universitatea de Stat de Medicină şi
Farmacie "Nicolae Testemiţanu", Chişinău, Republica Moldova.
85. Füleky, G., 2009 – Cultivadet plants, primarily as food sources, vol. I, Szent
István University, Gödöllö, Hungary, in: Food and agricultural sciences,
engineering and technology resources (vol. 7), Encyclopedia of Life Support
Systems Publishers Company Limited.
86. G. M. Edelman, G.M., 1988 – Topobiology. An Introduction to Molecular
Embryology. Basic Books. New York.
87. a. Gâştescu, P., 2001 – Managementul mediului. Editura Sfinx 200,
Târgovişte.
87.b. Gâştescu, P., 1998 – Ecologia aşezărilor umane. Editura Universităţii
Bucureşti.
88. Gilbert, O.L., 1989 – The Ecology of Urban Habitats. Chapmann and Hall,
London, New York.
89. Giolitto, P., Clary, Maryse, 1994 – Edouquer à l`environement. Hachette
Education, Paris.
90. Gliessman, S.R., 1999 – Agroecology and sustainability. In: Perspectives in
Ecology. A Glance from the VIIth International Congress of Ecology (Florence, 19-25
July 1998), A. Farina (ed.), Backkuys Publishers, Leiden, Netherlands, p. 255.
91. Gold, H., 1982 – The sociology of urban life. Prentice-Hall Inc., Englewood
Cliffs, NJ.
92. Gray, M., 2004 – Geodiversity - valuing and conserving abiotic nature. John
Wiley & Sons, Chichester.
93. Haber, W., 1990 – Basic concepts of landscape ecology and their application
in land management. Physiol. Ecol. Japan. 27 (Special Number): 131-146.
94. Hammer, K., Esquivel, M., Knüpffer, H. (eds.), 1992, 1994 – "... y tienen
faxones y fabas muy diversos de los nuestros ..." - Origin, Evolution and Diversity of
Cuban Plant Genetic Resources. I-III. Inst. Pflanzengenet. Kulturpfl., Gatersleben.
95. Harris, S.D., Ullman, E.L., 1945 – The nature of cities. Annals of the
Academy of Political and Social Science, 242: 7-17.
96. Hart, R., 1997 – Children`s Participation: The Theory and Practice of
Involving Young Citizens in Community Development and Environmental Care. In:
Satterthwaite, D., 1999 – The Earthscan Reader in Sustainable Cities. Earthscan
Publications, London.
344
 97. Hawley, A.H., 1981 – Urban society. An ecological approach. New York:
Wiley, pp. 5-6, 7, 14.
98. Hodges, R.D., 1981 – An agriculture for the future. In: Biological
Husbandry. A scientific approach to organic farming. B. Stonehouse (ed.),
Butterworth, London-Boston, Sydney-Toronto, pp. 1-14.
99. Holub, J., Jirásek, V., 1967 – Zur Vereinheitlichung der Terminologie in der
Phytogeographie. Folia Geobot. Phytotax., 2: 69-113. Praha.
100. Horvat, Claudia, Poledna, R., Petrovici, N., 2007 – Ecologia urbană a
Clujului interbelic. Distribuţia socio-spaţială la 1930. Proiect de licenţă.
Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă
Socială, Specializarea Sociologie.
101. Hoyt, H., 1940 – The Structure and Growth of Residential Neighborhoods in
American Cities. Journal of the American Statistical Association, 35(209, I): 205-207.
102. Hoyt, H., 1943 – The Structure of American Cities in the Post-War Era.
The American Journal of Sociology, 48(4): 475-481.
103. Ianoş, I., 1987 – Oraşele şi organizarea spaţiului geografic. Studiu de
Geografie economică asupra teritoriului României. Editura Academiei R.S.R, Bucureşti.
104. Ianoş, I., 2004 – Dinamica urbană. Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban
românesc. Editura Tehnică, Bucureşti.
105. Ianoş, I., Heller, W., 2006 – Spaţiu, economie şi sisteme de aşezări. Editura
Tehnică, Bucureşti.
106. Ianoş, I., Humeau, J.B., 2000 – Teoria sistemelor de aşezări umane.
Editura Tehnică, Bucureşti.
107. Ianoş, I., Humeau, J.B., 2000 – Teoria sistemelor de aşezări umane,
Editura Tehnică, Bucureşti.
108. Iliescu, Ana Felicia, 2006 – Arhitectură peisageră. Editura Ceres,
Bucureşti.
109. Ioanid, V, 1991 – Urbanism şi mediu. Editura Tehnică, Bucureşti.
110. Ioja, C., 2006 – Mijloace şi tehnici de evaluare a calităţii mediului în aria
metropolitană a Municipiului Bucureşti. Teză de doctorat. Coordonator Prof. dr.
Maria Pătroescu, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie.
111. Iordache, Mădălina, Borza, I., 2009 – Impactul unor elemente de
tehnologie agricolă asupra lumbricidelor din sol. Editura Eurobit, Timişoara.
112. Iordache, Mădălina, Borza, I., 2014 – Ecologie generală. Editura Eurobit,
Timişoara.
345
 113. Isbăşoiu, C., 1984 – Despre noţiunile de habitat rural, aşezare rurală şi sat
în revista Ocrotirea mediului înconjurător, natura, Terra, subtitlul Terra. Societatea
de Ştiinţe Geografice din R.S. România, anul XV (XXXVI), nr. 4/octombrie-
decembrie 1984, p. 28.
114. Jannescu, G., Colonel – Bucuresci (extras din Enciclopedia Română,
cunoscută şi ca Enciclopedia ASTRA, elaborată între 1898 – 1904.
115. Johnson, A., 1990 – In search of the affluent society. In: Whitten and
Hunter, pp. 194-200.
116. Jönsson, A., Gustavsson, R., 2002 – Management styles and knowledge
cultures, past, present and future, related to multiple-use and urban
woodlands. Urban Forestry and Urban Green 1: 39-47.
117. Kendall, Jane, Crompton, T., 2008 – All you need is love to protect the
natural world. The Guardian, 27.02.2008, http://www.theguardian.com/
environment/2008/feb/27/1.
118. Kilpatrick, C., 1976 – Wildlife in towns. London: Almark Publishing Co.
119. Konner, M., 1990 – The Stone-Age diet: cuisine sauvage. In: Whitten and
Hunter, pp. 286-288.
120. Koresawa, A., Konvitz, J., 2001 – Towards a New Role for Spatial
Planning. In: Towards a New Role for Spatial Planning. Territorial Economy,
OECD Publication Service, pp. 11-33.
121. Kormondy, E.J., 1996 – Concepts of Ecology. 4th edition. Prentice Hall, Upper
Soddle River, New Jersey, USA, p. 172.
122. Kornaś, J., 1978 – Remarks on the analysis of a synantropic flora. Acta
Bot. Acad. Sci. Slovacae, Ser. A, 3: 385-393. Bratislava.
123. Korody-Gal, J., 1962 – Cercetri cantitative şi calitative asupra hrănirii
puilor de graur (Sturnus vulgaris L.) din livezile de pomi din Cluj. Studia Univ.
Babeş-Bolyai, Ser. Biol. 2:71-77.
124. Krugman, P., 1996 – The Self-Organizing Economy. Blackwell. London.
125. Ladányi, J., 1989 – Changing patterns of Residential Segregation in
Budapest. International Journal of Urban and Regional Research, 13: 555-572.
126. Le Corbusier, 1957 – La charte D'Athènes. „Points de doctrine” (79). Les
éditions de Minuit, Paris, réédition 1957, Édition de poche, Collection POINTS, 1971.
127. Lee, R.B., 1990 – Eating Christmas in the Kalahary. In: Whitten and
Hunter, pp. 150-153.

346
 128. Lenski, G., 1996 – Ecological-Evolutionary Theory and Societal
Transformation in Post-Communist Europe. Czech Sociological Review, vol. 4(2):
149-156.
129. Lewin, K., 1943 - Psychological ecology. In: D. Cartwright (ed.) , 1952 –
Field Theory in Social Science. SocialScience Paperbacks, London.
130. Lewin, K., 1947a – Frontiers in Group Dynamics: Concept, Method and
Reality. Social Science, Human Relations, 1: 5-41.
131. Lewin, K., 1947b – Group decisions and social change. In: T.M. Newcomb
and E.L. Hartley (eds.), 1959 – Reading in Social Psychology. Henry Holt, New York.
132. Lovelock, J.E., 1979 – Gaia: A new look at life on Earth. Oxford
University Press, Oxford.
133. Mac, I., 2003 – Ştiinta mediului. Editura Europontic, Cluj Napoca.
134. Magurran, A.E., 1998 – Ecological Diversity and Its Measurement.
Princeton University Press, Princeton.
135. Manea, Gabriela 2008 – Elemente de biogeografie. Editura Universitară,
Bucureşti, la http://www.unibuc.ro/prof/manea_g/docs/2013/mai/26_21_28_48c7.pdf.
136. Manoilescu, M., 1986 – Forţele naţionale productive şi comerţul exterior.
Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
137. Manolache, C., 2008 – Securitatea ecologică. Aspectul politico-militar.
Institutul Militar al Forţelor Armate „Alexandru cel Bun”, Chişinău, Republica
Moldova, p. 13
138. Manolache, C., 2012 – Ecologia socială: concepţii ştiinţifice. Akademos
4(27): 63-67 (decembrie 2012).
139. Manson, F., 2006 – Practici de regenerare urbană în Marea Britanie.
Prezentare la British Council, Bucureşti.
140. Mariano, L.B., 2010 – Compatibilitatea ecoantropică - un model
multidisciplinar în ecologia urbană. Revista Română de Sociologie, XXI (5-6), pp.
384-394.
141. Marineanu, S., 2007 – Distributia spatiala a surselor de degradare a mediului
in municipiul Slatina si dinamica perceptiei lor. Teză de doctorat. Coordonator Prof. dr.
Maria Pătroescu, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie.
142. Marinescu, I., 2005 – Disfuncţionalităţile mediului urban. Studiu de caz -
municipiul Craiova. Teza de doctorat. Coordonator Prof. dr. Maria Pătroescu,
Facultatea de Geografie, Universitatea din Bucureşti.
347
 143. Martin, G.J., 1995 – Ethnobotany. A methods manual. Chapman et Hall,
London etc., I-XXIV: 1-268.
144. Mathieu, N., 1969 – Les problèmes d'aménagement du territoire rural.
Cahiers du colloque franco-hongrois, Budapest, éd. G. ENYEDI et P. POLYANSKI
(3ème colloque franco-hongrois), p. 105.
145. Mehedinţi, S., 1928 – Coordonate etnografice: civilizaţia şi cultura.
Comunicare academică la Academia Română la data de 9 noiembrie 1928. Publicat
în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria 3, Tomul 11,
Mem. 4, 1930, Cultura Naţională, Bucureşti.
146. Miftode, V., 1978 – Migraţiile şi dezvoltarea urbană. Editura Junimea, Iaşi.
147. Mitscherlich, E.A., 1921 – Das Wirkungsgesetz der Wachstumsfaktoren.
Landwirtschaft Jahrbuch Bog, 11-5.
148. Modoi, Cristina, 2012 – Ecologie industrială (curs), Universitatea Babeș-
Bolyai Cluj-Napoca, prezentare 25 mai 2012, http://enviro.ubbcluj.ro/
de%20ce%20student/Ecologie%20industriala_Modoi%20Cristina.pdf.
149. Moldoveanu, Anca Maria, 2007 – Poluarea aerului interior. Editura
MatrixRom, Bucureşti.
150. Moreno Jacob, L., 1935 – Who Shall Survive? New York: Foundations of
Sociometry, Group Psychotherapy and Sociodrama (2ª edición), Beacon House, Inc.
Beacon; Fundamentos de la Sociometría. Buenos Aires: Paidós, 1961.
151. Moreno, J.L., 1980 – Principi di sociometria, psicoterapia di gruppo e
sociodramma, ETAS, Milano.
152. Nedeloaea, Iuliana, 2009 – Dinamica peisajului rural în Câmpia Boian.
Teză de doctorat. Coordinator Prof. dr. Ileana Stupariu Pătru, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de Geografie.
153. Noblet, J.F., 1990 – La maison-nichoir - Hommes et betes, comment
cohabiter. Terre Vivante Editions. France.
154. Noica, C, 1970 – Rostirea filozofică românească. Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, p. 258.
155. Odum, E.P., 1983 – Basic Ecology. CBS College Publishing, Philadelphia, PA.
156. Odum, E.P., 1984 – The mesocosm. BioScience, t. 34, pp. 558-562.
157. Odum, H.T., 1971 – Environment, Power and Society. Wiley-Interscience.
A Division of John Wiley and Sons, Inc., New York-London-Sydney-Toronto, p. 5.
158. Olosutean, H., 2011 – Evaluarea ecosistemelor antropizate din bazinul
Visei. În: Oprean, Letiţia (Ed.) – Apa - resursă fundamentală a dezvoltării durabile.
348
Metode şi tehnici neconvenţionale de epurare şi tratare a apei, vol. 1, Editura
Academiei Române, Bucureşti.
159. Ozun, A., Teodosiu, C, 2002 – Prevenirea poluării mediului. Editura
Universităţii Transilvania. Braşov.
160. Pascariu, G., 2006 – Analiză regională şi urbană (instrumente ale
dezvoltării regionale şi spaţiale) - suport de curs. Universitatea de Arhitectură şi
Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti.
161. Pătroescu, Maria, 1996 – 1998 – Dinamica peisajelor rurale din România.
Studiu de caz: Câmpia Română, Raport de Cercetare CCMESI, beneficiar CNCSIS.
162. Petre, Ioana, 2008 – Întoarcerea la rural în sociologia contemporană.
Teorii şi controverse. Revista Română de Sociologie, XXI (5-6), pp. 511-529.
163. Petrişor Al., 2003 – Dezvoltarea durabilă: definiţii şi istoric. Tribuna
construcţiilor, nr. 221, p. 19.
164. Petrişor, Al., 2006 – Dezvoltarea durabilă a oraşelor: noi concepte
europene. Amenajarea Teritoriului şi Urbanismul, anul VI, nr. 3-4, pp. 8-10.
165. Petrişor, Al., 2007 – Biodiversitatea urbană şi dezvoltarea spaţială
durabilă: concepte, documente relevante, programe de cercetare, metode şi
instrumente. Amenajarea Teritoriului si Urbanismul, anul VII, nr. 3-4, pp. 26-30.
166. Petrişor, Al., 2008 – Ecologie urbană, dezvoltare spaţială durabilă şi
legislaţie. Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, pp. 15, 18, 40, 47, 48, 52-55.
167. Petrisor, Al., 2010 – Mediul urban - o abordare ecologică,
http://www.urbanistique.ro/articole/mediul_urban_%20alexandru_ionut_petrisor/Me
diul_urban_%20-_Alexandru_Ionut_Petrisor.pdf.
168. Petrisor, Al., Dragomirescu, L., Sârbu, C., Negrei, C., Diaconu, V., 1997 –
Modele de dezvoltare durabilă a oraşelor. Proiect de licenţă. Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de Biologie, 133 p.
169. Petrişor, Al., Ianoş, I., Talanga, C., 2010 – Land cover and use changes
focused on the urbanization processes in Romania. Environmental Engineering and
Management Journal, 9(6): 765-771.
170. Petrişor, Al., Sârbu, C.N., 2010 – Dynamics of geodiversity and eco-
diversity in territorial systems. Journal of Urban and Regional Analysis, 2(1): 61-70.
171. Pleşia, N., 2008 – Dezvoltarea rurală durabilă în Depresiunea Sibiului şi
în zonele limitrofe. Teză de doctorat, coordinator Prof. dr. Ion Velcea, Universitatea
din Bucureşti, Facultatea de Geografie.
172. Pop, I., 1977 – Biogeografie ecologică. Vol I., Editura Dacia, Cluj-Napoca.
349
 173. Popescu, C.M., 2009 – Contribuţii la cunoaşterea interdependenţelor
dintre diversitatea modulelor trofodinamice şi procesele ecologice din sistemele
naturale Teză de doctorat, Universitatea Bucureşti.
174. Prigogine, I., Stengers, Isabelle, 1977 – The new alliance, Scientia. 112.
175. Prohorov B.B., 2001 – Ekologiya cheloveka (Ecologie umană). Moscova,
Rusia (în limba rusă).
176. Puia, I., Soran, V., 1977 – Omenirea şi agroecosistemele. Era Socialistă, t.
57, nr. 16, pp. 23-37.
177. Puia, I., Soran, V., 1978 – Agroecosistemele - importanţă şi perspective.
În: Ecosistemele artificiale şi însemnătatea lor pentru omenire. Academia Română,
Filiala Cluj-Napoca, Subcomisia Om şi Biosferă, pp. 23-35.
178. Puia, I., Soran, V., 1979 – Agroecosistemul: bioproductivitatea şi alimentaţia
omului. În: Alimentaţia şi agricultura în următoarele trei decenii. Mircea Maliţa şi
Nicolae Giosan (Editori), Editura Academiei Române, Bucureşti, pp. 39-47.
179. Puia, I., Soran, V., 1980 – Agricultură, agroecosisteme şi protecţia mediului.
Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t. 24, nr. 1, pp. 13-20, Bucureşti.
180. Puia, I., Soran, V., 1981 – Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii.
Editura Ceres, Bucureşti, p. 24.
181. Puia, I., Soran, V., 1982 – Ecologia agricolă şi agricultura ecologică.
Forum, t. 24, nr. 9, pp. 76-86.
182. Puia, I., Soran, V., 1986 – Conceptul de agroecosistem şi agricultura
ecologică. Forum, t. 28, nr. 10, pp. 55-86.
183. Puia, I., Soran, V., Carlier, L., Rotar, I., Vlahova, M., 2001 – Agroecologie
şi ecodezvoltare. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca.
184. Puia, I., Soran, V., Rotar, I., 1998 – Agroecologie, Ecologism şi
Ecologizare. Editura Genesis, Cluj-Napoca, p. 63.
185. Pyšek, P., Sadlo, J., Mandak, B., 2002 – Catalogue of alien plants of the
Czech Republic. Preslia 74(2): 97-186. Praha.
186. Radoslav, R., Branea, A.M., Badescu, S., Gaman, M.S., Morar, T.,
Nicolau, I., 2010 – Creşterea organică. Studii de amenajare a teritoriului, urbanism
şi design urban. Editura Orizonturi Universitare, Timişoara.
187. Recordon, F., 1821 – Lettres sur la Valachie. Lecointe et Durey. Paris,
France.
188. Reimers, N.F., 1980 – Azbuka prirody. Mikroentsiklopedija biosfery (Alfabetul
naturii. Microenciclopedia biosferei) (limba rusă). Izd-vo „Znanie”, Moskva p. 7.
350
 189. Roşu, Al., 1987 – Terra-geosistemul vieţii. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
190. Săhleanu, V., Voiculescu, I.C., 1976 – Probleme de biologie umană.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
191. Saint-Marc, F., 1977 – Socialization nature. Per. from French. LM
Stepacheva. Moscow: Progress Publishers, pp: 1- 437.
192. Sârbu, C.N., 1999 – Reabilitare urbană şi dezvoltare - o dimensiune
principală a tranzitiei socio-economice. Un exemplu de abordare: textura urbană. În:
Vadineanu, A. – Dezvoltarea durabilă, Vol. II - Mecanisme şi instrumente. Editura
Universităţii din Bucureşti, pp. 298-329.
193. Sârbu, C.N., 2006 – Locuirea in România: o abordare-cadru. Editura
Universitară „Ion Mincu“, Bucureşti, pp. 9-10.
194. Schmidt-Bleek, F., 1998 – Das MIPS-Konzept. Droemer Knaur, München.
195. Schmidt-Bleek, F., 1998 – Öko-Design, vom Produkt zur
Dienstleistungserfüllunsmaschine. Wirtschaftskammer - WIFI - Oesterreich, Wien.
196. Schmidt-Bleek, F., Manstein, C., Weihs, 1999 – The Project “Klagenfurt
Innovation” (Austria). Transnational Report, Klagenfurt, Austria, p. 1, online la
http://www.factor10-institute.org/files/design/Klagenfurt_Innovation.pdf.
197. Sendi, R., Aalbers, M., Goršič, Nina, Boškič, R., Trigueiro, F., 2005 –
Public Spaces on large housing estates. Conference “Restructuring large housing
estates in Europe: policies, practices and perspectives”, 19-21 May, Ljubljana,
Slovenia, http://restate.geo.uu.nl/conference/downloads/paperworkshop8.doc.
198. Simonds, J.O., 1967 – Arhitectura peisajului. Editura Tehnica, Bucuresti.
199. Snaydon, R.W., Elston, J., 1976 – Flows, cycles and yields in agricultural
ecosystems. In: Food production and consumption. The efficiency of human food
chains and nutrient cycles. A.N. Duckham, J.G.W. Jones, E.H. Roberts (eds.), North
Holland Publishing Company, Amsterdam-Oxford, American Elsevier Publishing
Company Inc., New York, pp. 43-59.
200. Stanners, D., Bourdeau, P., 1995 – The urban environment. In: Stanners,
D., Bourdeau, P. (Eds.) – Europe’s Environment: The Dobris Assessment. European
Environment Agency, Copenhagen, pp. 261–296.
201. Steward, J.H., 1955 – Theory of Culture Change: The Methodology of
Multilinear Evolution. Urbana: University of Illinois Press.
202. Sufaru, Mariana, 2009 – Metode de evaluare a dinamicii spaţiale şi
temporale a stării mediului. Studiu de caz - sectorul 2 al municipiului Bucureşti.
351
Teză de doctorat. Coordonator Prof. dr. Maria Pătroescu, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de Geografie.
203. Sullivan, H.S., 1953 – The Interpersonal Theory of Psychiatry. Norton,
New York.
204. Sullivan, H.S., 1974 – Schizophrenia as a human process. Norton, New York.
205. Szabó, A.T., 1996 – Ethnobiodiversity: human diversity and plant genetic
diversity in the evolution of crop plants. In: R. Fritsch and K. Hammer (editors).
Evolution und Taxonomie von pflanzengenetischen Ressourcen – Festschrift für
Peter Hanelt. Schriften zu Genetischen Ressourcen, ZADI, Bonn, Germany, Vol. 4,
pp. 130–161.
206. Szabó, T.A., Péntek, J., 1975 – Ezerjófö. Etnobotanikai útmutató. (In
Hungarian) (Centaurium. Ethnobotanical guide book). Kriterion, Bukarest.
207. Szelényi, I, 1983 – Urban Inequalities under State Socialism. Oxford
University Press, New York.
208. Szelényi, I., 1978 – Social Inequalities in State Socialist Redistributive
Economies: Dilemas for Social Policy in Contemporary Socialist Societies of
Eastern Europe. International Journal of Comparative Socilology, 19: 63-78.
209. Szelényi, I., 1995 – The Rise Of Managerialism: The ‘New Class’ After
The Fall Of Communism. Discussion Papers No. 16, Delivered at Collegium
Budapest, October 18.
210. Szelényi, I., Harloe, M., Andrusz, G., 1996 – Cities after Socialism.
Cambridge: Blackwell Publishing, Oxford, pp. 292-295.
211. Szelényi, I., Kostello, E., 1996 – The Market Transition Debate: Toward a
Synthesis?. American Journal of Sociology, 101:1082-96 14.
212. Szelényi, I., Kostello, E., 1998 – Outline of an institutionalist theory of
inequality: The case of socialist and postcommunist Eastern Europe. In: The New
Institutionalism in Sociology, Mary C. Brinton and Victor Nee, New York, The
Russell Sage Foundation, pp. 305-326.
213. Tansley, A.G., 1935 – The use and abuse of vegetational concepts and
terms. Ecology. 16:284-307.
214. Tătaru, Alexandra, 2008 - Organizarea spaţiului rural în bazinul Putnei.
Editura Transversal, Bucureşti, pp. 20, 23-24.
215. Tîrcă, Miruna, 2001 – Spaţiul public. În: Ghid de educaţie urbană.
(coordonator Miruna Tîrcă; editori: Daniela Calciu şi Celia Ghyka), Universitatea de

352
Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu”, ISBN 978-973-0-11862-9, Bucureşti, pp.
107-137.
216. Tîrcă, Miruna, Florea, Ioana, 2001 – Viaţa socială a oraşului. În: Ghid de
educaţie urbană. (coordonator Miruna Tîrcă; editori: Daniela Calciu şi Celia
Ghyka), Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu”, ISBN 978-973-0-
11862-9, Bucureşti, pp. 107-137.
217. Tischler W., 1965 – Agrarökologie. Gustav Fischer Verlag, Jena.
218. Tivy, J. 1990 – Agricultural ecology. Longman Scientific and Technical,
Essex (U.K.) – John Wiley and Sons, Inc., New York (USA), pp. 2-3.
219. Toma, Dolores, 2001 – Despre grădini şi modurile lor de folosire. Editura
Polirom, Iaşi, p. 25.
220. Toynbee, J.A., 1976 – Mankind and Mother Earth. A Narrative History of
the World. Oxford University Press, Oxford.
221. Tudora, Ioana, 2001 – Peisajul urban. În: Ghid de educaţie urbană.
(coordonator Miruna Tîrcă; editori: Daniela Calciu şi Celia Ghyka), Universitatea de
Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu”, ISBN 978-973-0-11862-9, Bucureşti, pp. 35-51.
222. Tylor, E.B., 1871 – Primitive Culture (2 vols.). John Murray, London.
223. Vădineanu, A., 1998 – Dezvoltarea durabilă, Vol. I. Bazele teoretice ale
dezvoltării durabile. Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, pp. 34-35, 123.
224. Vădineanu, A., 2004 – Particularităţi ale modelului conceptual. În:
Vădineanu, A. – Managementul dezvoltării: o abordare ecosistemică, Editura Ars
Docendi, Bucureşti, pp. 29-30.
225. Vasile (Săndiţa), Mihaela Daniela, 2009 – Studiu geographic al aşezărilor
umane din Bazinul Hidrografic al Râului Gilort. Teză de doctorat, coordinator Prof.
dr. George Erdeli, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Geografie.
226. Vavilov, N.I., 1926 – Studies on the origins of cultivated plants. Institute of
Applied Botany and Plant Breeding, Leningrad.
227. Velcea, Valeria, 1995 – Riscuri naturale şi tehnogene. Editura Facultăţii de
Geografie, Sibiu.
228. Venn, S.J., Niemelä, J.K., 2004 – Ecology in a multidisciplinary study of
green space: the URGE project. Boreal Environment Research 9: 479–489, Helsinki.
229. Vernadsky, V.I., 1945 – The biosphere and noösphere. American Scientist,
33:1-12.
230. Tischler, W., 1975 – Ökologie mit besonderer Berücksichtigung der
Parasitologie. Fischer Verlag, Jena.
353
 231. Wagner, R.H., 1971 – Environment and man. W.W. Norton & Company
Inc., New York.
232. Werquin, A.C., Duhem, B., Lindholm, G., Oppermann, B., Pauleit, S.,
Tjallingii, S., 2005 – Green structure and urban planning - Final Report. COST
Action C11. European Union Publications Office.
233. Western, D., 2000 – Human modified ecosystems and future evolution.
National Academy of Sciences colloquium „The future of evolution”, March 16-20,
Arnold and Mabel Beckman Center, Irvine, CA.
234. White, L., 1949 – The Science of Culture: A study of man and civilization.
Farrar, Straus and Giroux, New York.
235. White, L., 1959 – The Evolution of Culture: The Development of
Civilization to the Fall of Rome. McGraw-Hill, New York.
236. White, L., 1975 – The Concept of Cultural Systems: A Key to
Understanding Tribes and Nations. Columbia University, New York.
237. Wilson, E., 1984 – Biophilia. Harvard University Press.
238. Wilson, E., Kellert, S., 1993 – The Biophilia Hypothesis. Shearwater Books.
239. Yli-Viikari, A., 1999 – Indicators for sustainable agriculture - a theoretical
framework for classifying and assesing indicators. Agricultural and Food Sciences
in Finland, 8( 3), pp. 265-283.
240. Zamfir, C., 1977 – Strategii ale dezvoltării sociale. Editura Politică,
Bucureşti.
241. Zamfirache, C., 2006 – Oraşul cu cel mai curat aer din ţară. Botoşaniul
este singurul municipiu din România considerat de Uniunea Europeană „oraş
verde“, 26.09.2014 (18:35), http://adevarul.ro/locale/botosani/orasul-mai-curat-aer-
tara-botosaniul-singurul-municipiu-romania-considerat-uniunea-europeana-oras-
verde-1_542569660d133766a873123f/index.html.
242. Провадкин, Г.Г., 1999 – Социальная экология: исто-риография
проблемы (50-80-е годы XX века). Дисс. докт. ист. наук., М.: Союз, c. 21.
243. ***Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, 2009 –
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Editura
Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti.
244. ***Convenţia Europeană a Peisajului din 20 octombrie 2000, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536/23.07.2002.
245. ***Conventia privind diversitatea biologica de la Rio de Janeiro (1992) –
text integral în limba engleză, http://www.cbd.int/doc/legal/cbd-en.pdf.
354
 246. ***Directiva 1996/61/CE asupra prevenirii şi reducerii integrate a poluarii
mediului (Directiva IPPC).
247. ***Directiva 2001/42/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 27
iunie 2001 privind evaluarea efectelor anumitor planuri ș i programe asupra
mediului („Directiva SEA” - Sectoral Environmental Assessment). Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene, 15/vol. 7, pp. 135-142 (în limba română).
248. ***Documents of The 13th Conference of Ministers responsible for
Regional/Spatial Planning (CEMAT) – Territory and Landscape, No. 1, 16-17
September 2003, Ljubljana, Slovenia, Council of Europe Publishing.
249. ***EEA, 2002 – Towards an Urban Atlas: Assessment of Spatial Data on
25 European Cities and Urban Areas. Environmental issue report No. 30, Published
by European Environment Agency (EEA) at 28.07.2002, Copenhagen.
250. ***EEA, 2005 – Environmental policy integration in Europe:
Administrative Culture and Practices. Technical report No. 5/2005, Published by
European Environment Agency (EEA) and ffice for Official Publications of the
European Communities at 06.07.2005, Copenhagen.
251. ***Erewash Borough Council, 2007 – Erewash Green Space Strategy,
Reference cod CD51, http://www.erewash.gov.uk/media/files/Environment-and-
Planning/Planning%20Policy/Core_Strategy_-_Submission_Version/CD51%20-
%20Erewash%20Green%20Space%20Strategy.pdf.
252. ***Greenspace Scotland, 2008 – Health Impact Assessment of Greenspace
- A Guide. Health Scotland, Healthier Scotland, Greenspace Scotland, Scottish
Natural Heritage and Institute of Occupational Medicine, 28 June 2008,
http://www.greenspacescotland.org.uk/SharedFiles/Download.aspx?pageid=133&mi
d=129&fileid=41.
253. ***Guiding Principles for Sustainable Spatial Development of the
European Continent (European Conference of Ministers Responsible for Regional
Planning – CEMAT), Hanover, 2000.
254. ***Guvernul României, Ministerul Mediului si Dezvoltării Durabile,
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi Centrul Naţional pentru Dezvoltare
Durabilă, 2008 – Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României.
Orizonturi 2013-2020-2030.
255. ***Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Ecologie Industrială
(INCD ECOIND) Bucureşti, S.C. CEPROHART S.A. Brăila, Institutul Naţional de
Cercetare – Dezvoltare pentru Metale Neferoase şi Rare (INCD MNR) Bucureşti, S.C.
355
IPROCHIM S.A. Bucureşti, Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru
Textile şi Pielărie (INCD TP) Bucureşti, S.C. IPA S.A., 2005 – Ghid pentru
dezvoltarea industrială în spiritul Eco-Eficienţei, Plan Sectorial 10/206313/2005.
256. ***Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Ecologie
Industrială – INCD ECOIND, 2013 – Raport de activitate 2013,
http://www.incdecoind.ro/download/Raport_2013.rar.
257. ***Legea nr. 351 din 6 iulie 2001 privind aprobarea Planului de
Amenajare a Teritoriului Naţional - Secţiunea a IV-a - Reţeaua de localităţi.
Monitorul Oficial nr. 408/24 iulie 2001.
258. ***Ljubljana Declaration on the territorial dimension of sustainable
development, 2003, The 13th Conference of Ministers responsible for
Regional/Spatial Planning (CEMAT), published by Ministry of the Environment,
Spatial Planning and Energy of Ljubljana, Slovenia.
259. ***Nordic Centre for Spatial Development, 2003 – ESPON 1.1.1. Third interim
report. The role, specific situation and potentials of urban areas as nodes in a polycentric
development, NORDREGIO, Suedia, p. 3.
260. ***Nordic Centre for Spatial Development, 2005 – ESPON 1.1.1. Potentials
for polycentric development. Final Report, NORDREGIO, Suedia, pp. 3-4.
261. ***ODPM 2006 (Office of the Deputy Prime Minister) – A common
approach to creating sustainable communities: “The Bristol Accord”, in: UK
Presidency. EU Ministerial Informal on Sustainable Communities. Policy Papers,
ODPM Publications, London, Document 05 EUPMI 03656/A.
262. ***OECD, 1997 – Environmental Indicators for Agriculture. Publications
Service, Paris, France.
263. ***OECD, 2000 – Agricultural Policies in OECD Countries: Monitoring
and Evaluation 2000: Glossary of Agricultural Policy Terms.
264. ***OECD, 2003 – OECD Environmental indicators – development,
measurement and use. Reference paper. Paris, France.
265. ***Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 108/10-10-2007 pentru
modificarea alin. (2) al art. 8 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 59/2007,
Monitorul Oficial nr. 698/16-10-2007.
266. ***Parks and Urban Green Space - Chartered Institution of Water and
Environmental Management (CIWEM): http://www.ciwem.org/policy-and-
international/policy-position-statements/archive/parks-and-urban-green-space.aspx.

356
 267. ***Practical Evaluation Tools for Urban Sustainability
http://www.petus.eu.com/.
268. ***Presidencia Española EU, 2010 – Toledo Informal Ministerial Meeting
on Urban Development Declaration, Toledo, 22 June 2010,
http://ec.europa.eu/regional_policy/newsroom/pdf/201006_toledo_declaration_en.pdf.
269. ***Proiect de Glosar al expresiilor cheie utilizate în domeniul politicilor de
dezvoltare spaţială din Europa, 2006 - Document al Secretariatului General elaborat
de Direcţia de Planificare Spaţială şi Peisagistică (Jacques Robert - Expert al
Consiliului Europei). Conferinţa Europeană a Miniştrilor Însărcinaţi cu Planificarea
Spaţială/Regională – CEMAT. A 84-a întrunire A Comitetului Funcţionarilor
Superiori (CSO), Bratislava (Republica Slovacia), 24 mai 2006 (Anexă).
270. ***Recommendation No. R (86) 11 of The Committee of Ministers to
Member States on Urban Open Space , adopted by the Committee of Ministers on
12 September 1986 at the 399th meeting of the Ministers' Deputies.
271. ***Scottish Executive, 2001 – Rethinking Open Space. The Stationery
Office, Kit Campbell Associates, Edinburgh.
272. ***United Nation – European Commision & Eurostat, 1997 – Indicators of
Sustainable Development. A pilot study following the methodology of the United
Nations Commission on Sustainable Development. Luxemburg, 1997.
273. ***Unul din mohicanii zoologiei integrale autohtone - Profesorul universitar
Andrei Munteanu la 70 de ani. AKADEMOS, nr. 3(14): 130-132, octombrie 2009,
http://www.akademos.asm.md/files/UNUL%20DIN%20MOHICANII%20zoologiei%20inte
grale%20autohtone.pdf.
274. *** https://www.scribd.com/doc/132985018/78738253-Urban-Ism.
275. ***http://www.scritub.com/stiinta/arhitectura-constructii/LOCUIREA-INTRE-
ARHITECTURA-SI-6562413.php.
276. ***http://4.bp.blogspot.com/_vAfiZV7ZUpw/S9rDVX12W2I/AAAAAAAAABU
/RDubI8P4JCM/s1600/Picture1.png.
277. ***http://cleanprod.ecosv.ro/module.aspx.
278. ***http://ec.europa.eu/eurostat/documents/3217494/5760249/KS-02-13-
237-EN.PDF/f652a97e-e646-456a-82fc-34949bbff956.
279. ***http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Sat.
280. ***http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-31-11-224/EN/KS-
31-11-224-EN.PDF.

357
 281. ***http://gazetadeagricultura.info/eco-bio/614-agricultura-ecologica/2777-
principiile-fermierului-ecologist.html; articol din 03 iulie 2009.
282. ***http://mihaiorleanu.blogspot.ro/.
283. ***http://www.academia.edu/4116082/Gandirea_Moderna_a_Locuintei.
284. ***http://www.bennett.karoo.net/images/urban/burgess.gif.
285. ***http://www.footprintnetwork.org/en/index.php/GFN/page/world_footprint/.
286. ***http://www.gdrc.org/sustdev/concepts/16-l-eco.html.
287. ***http://www.geography.learnontheinternet.co.uk/images/urban/hoyt.gif.
288. ***http://www.greenfacts.org/glossary/def/end-of-pipe-techniques.htm.
289. ***http://www.mapsofworld.com/world-top-ten/world-top-ten-largest-cities
- map.html.
290. ***http://www.nisp-ecoreg.ro/simbioza_industriala.aspx.
291. ***http://www.petus.eu.com, secţiunea Green Blue/Indicators+Benchmarks.
292. ***http://www.scrigroup.com/geografie/ecologie-mediu/Ecosisteme-artificiale
-Agroeco35297.php.
293. ***http://www.scrigroup.com/geografie/ecologie-mediu/Ecosistemul-industrial
15826.php.
294. ***http://www.unep.org/pdf/GI-REC_4pager.pdf.
295. ***http://www.worldbank.org/en/topic/urbandevelopment.
296. ***www.incdecoind.ro.
297. ***http://www.uaiasi.ro/CNCSIS/Plante_adventive/files/b%20introducerea
%20plantelor%20adventive.pdf.

358