UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ A BANATULUI
„REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI” DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

Proiect Organe de
Masini

Student:
TUILA LIVIU ANDREI

Anul 3
2021
 Cuprins

1.Angrenaje................................................................................................................3
1.1. Notiuni generale..................................................................................................3
1.2. Materiale folosite pentru constructia rotiilor dinate............................................5
1.3. Ruperea dinţilor...................................................................................................6
1.4. Legea fundamentală a angrenării.........................................................................8
1.5. Evolventa și proprietățile ei.................................................................................9
1.6. Geometria angrenajelor evolvente.......................................................................11
1.7. Cremaliera de referință........................................................................................13
2. Particularitati reductoare intr-o treapta...................................................................16
3. Note de calcul.........................................................................................................20
 1.Angrenajele
1.1. Noțiuni generale
Angrenajele sunt mecanisme formate din doua sau mai multe roți dințate, una
antrenându-le pe celelalte prin acțiunea dinților afișați succesiv în contact.
Roțile dințate sunt organe de mașini care au la periferia lor dinți dispuși în mod regulat pe
suprafețe teoretice, numite suprafețe de revoluție.
Procesul continuu de contact între dinții roților conjugate ale unui angrenaj, în vederea
asigurării mișcării neîntrerupte a celor doua roți dințate se numește angrenare.
Larga răspândire a angrenajelor este justificată de capacitatea de realizare a unui raport
de transmitere constant, de posibilitatea de obținere a unei game foarte largi de rapoarte de
transmisie cu viteze și puteri diferite (de la 0,001 kW la 10000kW), siguranță în explorare,
randament ridicat, gabarit relativ redus și durată de funcționare îndelungată.
Pe lângă aceste avantaje angrenajele prezintă o serie de dezavantaje, cum ar fi:
- necesită precizie ridicată de execuție;
- fac zgomot în timpul funcționarii, mai ales la viteze mari;
- construcția și controlul roților necesită utilaje, scule și instrumente speciale;
- nu se pot realiza orice raport de transmitere.
Clasificarea roților dințate se face după mai multe criterii, și anume:
a) după poziția relativă a axelor geometrice ale celor doua roți:
- angrenaje cu axe paralele ( angrenaje cilindrice, fig.1);
- angrenaje cu axe concurente ( angrenaje conice, fig.2);
- angrenaje cu axe încrucișate ( angrenaje hipoide, fig.3).

Fig.1.1
 Fig. 1.2 Fig. 1.3
Angrenajele cu axe încrucișate realizează transmiterea mișcărilor între doi arbori cu axele
încrucișate în spațiu. Teoretic, în acest caz rezultă angrenajul hiperboloidal, care este format din
două roți cu dantura dispusă pe suprafețe a doi hiperbolizi de rotație, tangenți între ei după
dreapta generatoare comună (fig.1.4). Acest angrenaj are o distanță, în spațiu, între axe ( numită
și dezaxare) și un unghi între axe  Σ . Prin particularizări, din angrenajul fiperboloidal se pot
obține toate celelalte tipuri de angrenaje. Astfel, angrenajul elicoidal se obține prin utilizarea
porțiunii simetrice de la mijlocul hiperboloizilor iar angrenajul cu melc cilindric se obține dacă
suprafața uneia din roțile hiperboloidale se aproximează cilindrică.

Fig. 1.4
Prin transformarea ambelor roți hiperboloidale în roți cilindrice, rezultă angrenajul cilindric
încrucișat. Dacă se utilizează porțiunile de la capete ale hiperboloizilor și se înlociesc suprafețele
hiperboloidale cu suprafețe conice, se realizează angrenajul pseudoconic ( hipoid ) sau
angrenajul spiroid.
 Dacă distanța dintre axe, a=0 și unghiul dintre axe  Σ ≠0, angrenajul cu axe încrucișate
devine angrenaj conic cu axe conice. Pentru a≠0;  Σ=0 se obține angrenajul paralel cilindric cu
suprafețele de rostogolire cilindrice.
La toate angrenajele cu axe încrucișate la care se aproximează suprafețele de rostogolire
hiperboloidale cu conuri sau cilindri, teoretic, contactul liniar devine punctiforme, ceea ce aduce
după sine o capacitate portantă redusă.
a) După forma dinților roților dințate:
- dinți drepți (fig.1.2a);
- dinți înclinați ( fig. 1.1b)
- dinți în V ( fig. 1.1c), în W, în Z;
- dinți curți ( fig.1.2b).
b) După poziția relativă a suprafețelor de rostogolire:
- angrenare exterioară ( fig.1.1 a,b,c);
- angrenare interioară (fig.1.1d).
- după profilul dinților:
- în evolventă;
- în cicloidă
- în arc de cerc ( dantura Novicov)
- după modul de mișcare a axelor geometrice:
- angrenaje cu axe fixe;
- angrenaje cu axe mobile: plantare sau diferențiale.

1.2. Materiale folosite pentru constructia rotiilor dinate

Roțile dințate se pot construi într-o gamă foarte variată de materiale, în funcție de:
sarcinile ce solicită dantura totală de funcționare a angrenajelor, vitezelor și precizia sa și alte
condiții suplimentare care se pot impune anumitor angrenaje ( rezistența la temperatură, la
coroziune etc.)
Principalele grupe de materiale din care se confecționează roțile dințate utilizate în
construcția de mașini sunt: oțelurile, fontele cenușii, materialele neferoase ( alama, bronzul etc.)
și anumite materiale nemetalice ( textolit, bachelita, poliamida, lignofol și alte sortimente de
mase plastice ).
Oțelurile sunt utilizate , în general , pentru angrenajele de lucru, la care uzura trebuie să
fie cât mai mică. Din această grupă, mai frecvent utilizate sunt: oțelul carbon de calitate ( pentru
cementare și îmbunătățire ) și oțelurile aliate. Aceste materiale se supun tratamentelor termice în
scopul măririi caracteristicilor de rezistență cât și pentru a îmbunătăți comportarea flancurilor
dinților la diverse forme de uzură. Duritatea flancurilor pinionului trebuie să fie ceva mai mare
decât duritatea roților conduce, pentru a preveni pericolul grupării flancurilor active ale
angrenajelor și pentru a asigura pinionului o durată de funcționare apropiată de cea a roții cu care
angrenează.
Fontele se utilizează pentru angrenajele de dimensiuni mari, cu viteze periferice relativ
scăzute. Roțile dințate rezistă bine la uzură dar sunt mai puțin recomandate pentru solicitările de
încovoiere. Din categoria fontelor se utilizează : fonta maleabilă, fonta cu grafit nodular și fonta
antifricțiune.
Dintre neferoase, mai des folosite sunt bronzurile. Cuplul de materiale oțel-bronz
realizează o bună uzură și randament superior, de aceea se utilizează în cazul angrenajelor melc-
roată melcată.
În scopul reducerii prețului, zgomotului și vibrațiilor, se extinde utilarea materialelor
nemetalice. Din această categorie fac parte: textolitul, bachelita, poliamida, poliesterii etc.
Masele plastice sunt higroscopice și deși sensibile la umiditate ( care le modifică dimensiunile )
și pot fi folosite la temperaturi ce nu depășesc (80-100)°C.

1.3. Ruperea dinţilor

Ruperea dinţilor prin oboseală este forma principală de deteriorare a angrenajelor din
oţel, cu duritatea flancurilor active > 45 HRC, precum şi a angrenajelor din fontă sau din
materiale plastice. Ruperea se produce datorită solicitării de încovoiere a dintelui, solicitare
variabilă în timp, care determină oboseala materialului şi apariţia, la baza dintelui, a unor
microfisuri, care se dezvoltă în timp, provocând, în final, ruperea dintelui. Fisura de oboseală
(fig.1.5) apare în zona de racordare a dintelui la corpul roţii, pe partea fibrelor întinse, unde
concentrarea tensiunilor de încovoiere este maximă.
 Fig. 1.5
Evitarea ruperii dinţilor prin oboseală se poate realiza prin limitarea tensiunilor de
încovoiere de la baza dintelui la valori admisibile, prin creşterea modulului, prin realizarea unor
raze mari de racordare şi prin deplasări pozitive de profil.
Ruperea statică a dinţilor este cauzată de suprasarcini sau şocuri mari, care apar în timpul
funcţionării angrenajului, ca urmare a condiţiilor de funcţionare. La roţile cu dantură dreaptă,
ruperea se produce la baza dintelui, iar la roţile cu dantură înclinată, dinţii înclinaţi intrând
progresiv în angrenare, se rup porţiuni de dinte (fig.1.6).

Fig. 1.6
Evitarea ruperii statice a dinţilor se poate realiza prin calculul angrenajului la solicitarea
de încovoiere, la suprasarcini, prin mărirea preciziei de execuţie şi a rigidităţii arborilor.
 1.4. Legea fundamentală a angrenării.
Legea fundamentală a angrenării stabileşte condiţiile ce trebuie îndeplinite de angrenaj,
pentru ca raportul de transmitere să se menţină constant.

Figura 1.7.
Se considerăm două roţi dinţate, care se rotesc în jurul axelor O 1 şi O2 cu vitezele
unghiulare 1 şi 2 (fig.1.7.) şi profilurile dinţilor lor C1 şi C2 în contact în punctul M .
Vitezele periferice ale celor două profiluri, în punctul de contact vor fi:
v 1  1  O1M;v2  2  O2M
(1.1)
unde O1M şi O2M sunt distanţele de la punctul de contact M la cele două centre de rotaţie. Se
descompun vitezele periferice v1 şi v2 după normala n  n şi tangenta t  t în punctul de contact,
obţinându-se componentele normale v1n şi v2n precum şi componentele tangenţiale v1t şi v2t .
Pentru ca profilul C2 să fie tot timpul condus de profilul C1 este necesar ca:
v1n  v2n
deoarece, dacă v1n  v2n , rezultă că profilul C2 are o viteză proprie, deci roata cu centru în O 2 nu
va mai fi condusă, iar dacă v1n  v2n , profilul C1 deformează profilul C2 . Se poate scrie:
 O1 A 1 O2 A 2
v1 =v 2
O1 M O2 M
Prin înlocuirea lui v1 şi v2 din relaţia (1.1), relaţia precedentă devine:
ω1 O 2 A2
=v 2
ω2 O2 M
(1.2)
iar din relaţia (1.2) se obţine raportul de transmitere i12 :
ω1 O 2 P
i 12 = = (1.3)
ω2 O 1 P
Întrucât punctul P apare ca intersecţie între dreapta O 1O2 , care uneşte centrele de rotaţie
fixe ale celor două roţi, şi normala n-n la profilurile dinţilor, rezultă că raportul de transmitere va
fi constant, dacă punctul P rămâne fix pe linia centrelor, în tot timpul cât cele două profiluri C 1 şi
C2 sunt în contact .
Ca urmare, legea fundamentală a angrenării (teorema Willis) se enunţă astfel: pentru ca
două roţi dinţate să transmită mişcarea de rotaţie sub un raport de transmitere constant este
necesar ca profilurile dinţilor să fie astfel constituite, încât, în timpul angrenării, normala comună
lor în punctul de contact să treacă printr-un punct fix P de Figura 1.2. pe linia centrelor. Acest
punct se numeşte punct de rostogolire sau polul angrenării, iar profilurile roţilor care satisfac
legea fundamentală sunt conjugate.
Considerând că punctul de contact M a ajuns în polul angrenărilor, M  P , vitezele v1 şi
v2 vor fi perpendiculare pe linia centrelor, deci vor avea acelaşi suport. Cercurile de raze r w1 şi rw2
poartă numele de cercuri de rostogolire. Deci punctul P se află şi la contactul dintre cele două
cercuri de rostogolire.
Traiectoria punctelor succesive de contact dintre profilurile dinţilor se numeşte linie de
angrenare.
Chiar dacă raportul de transmitere se menţine constant, deci componentele normale ale
vitezelor sunt egale, componentele tangenţiale sunt diferite,cu excepţia polului P al angrenării
unde sunt egale. Diferenţa dintre valorile acestor componente creşte cu depărtarea punctului de
contact M de polul P .

1.5. Evolventa și proprietățile ei

 Evolventa este curba descrisă de punctul fix M, situat pe dreapta n, care se rostogolește
fără alunecare peste cercul de rază rb , numit cerc de bază (fig1.8).

Fig. 1.8

Evolventa are doua ramuri E și E’ și un punct de întoarcere în M0 pe cercul de bază.

Din definiție: K M 0=KM

K M 0=r b ⋅ ( α +θ ); KM =r b ⋅tan α =>r b ⋅ ( α +θ )=r b ⋅ tan α (1.4)

Din (1.4) rezultă:

θ=tan α −α=inv α

Ecuațiile parametrice ale evolventei sunt:

{
i̇nvα =tan α −α
r
r= b
cos α

Funcția (i̇ nvα ) este dată în tabelele pentru α cunoscut. Proprietățile evolventei sunt:

a. normala la evolventă (n) este tangentă la cercul de bază;

b. centrul de curbură al evolventei în orice punct al ei se găsește pe cercul de bază
(pentru M și K), deci ρ M =MK;
c. dreapta t, perpendiculară pe n în M, înfășoară evolventa;
d. când r b → ∞ evolventa degenerează într-o dreaptă care este perpendiculară pe n,
deci tocmai t.
 Cea de a treia proprietate a evolventei face ca prelucrarea ei să se execute cu culele
simple, cu profil delimitat de suprafețe plane, care în procesul execuției se mențin tangente la
profilul evolventic pe care-l generează.

1.6. Geometria angrenajelor evolvente

Principalele elemente geometrice ale unui angrenaj evolventic se prezintă în fig 1.9.
La angrenajele cu profil evolventic, dreapta N-N este tangentă comună cercurilor de bază
a celor doua roți, deci punctul de contact al profiturilor în evolventă se găsește permanent pe
această dreaptă, numită linie de angrenare.
Din relația (1.3) rezultă:
rw dw
i 12= 2
= 2

rw 1
dw 1

unde dw1 și dw2 reprezintă diametrele cercurilor de rostogolire;

Fig. 1.9

Pw -pasul pe cercul de rostogolire ( distanța dintre două flancuri omologate a doi dinți
consecutivi măsurată pe cercul de rostogolire).
Deoarece pe cercurile de rostogolire pasul este acelasi:
 π ⋅d w π ⋅d w
Pw = 1
= 2

z1 z2

(z1 și z2 reprezintă numerele de dinți ale celor două roți), rezultă că:

dw z2
i 12= 2
=
ⅆw 1
z1

db1,db2- diametrele cercurilor de bază;

da1,da2- diametrele cercurilor de cap;

df1,df2- diametrele cercurilor de picior;

aw- distanța dintre axe: aw=(dw1+dw2)/2;

α w- unghiul de angrenare.

1.7. Cremaliera de referință

Dacă raza cercului de rostogolire a unei roți dințate cilindrice crește la infinit, aceasta
devine cremalieră, acest orgam dințat servește la definirea geometrică a roților dințate cilindrice
și poartă denumirea de cremalieră de referință.
Dreapta de rostogolire a cremalierei este tangentă în punctul C la cercul de rostogolire al
roții dințate ( fig.1.10). Normala comună în punctele de contact este tangentă la cercul de bază al
roții și este permisă pe profilul rectiliniu al cremalierei, fiind și dreaptă de angrenare (N-N).
Unghiul de angrenare α este constant și egal cu unghiul de presiune al roții pe cercul de
rostogolire și cu unghiul de înclinare al profilului rectiliniu al cremalierei.
 Fig 1.10

Pentru ca două roți dințate cu profil în evolventă să poată angrena este necesar ca fiecare
să angreneze separat cu aceeași cremalieră. Pentru acest motiv elementele geometrice ale
danturii unei roți dințate cilindrice pot fi determinate din elementele principale ale cremalierei de
referință. (Fig.1.11)

Fig 1.11
Dintele cremalierei de întâlnire h este delimitat de dreapta de cap și dreapta de picior și
este împărțit prin linia de referință, în două părți: capul de referință de înălțime h a și piciorul de
referință de înălțime hf.
c - jocul de referință la piciorul dintelui;
α =20°-unghi de presiune de referință;
p -pas al cremalierei de referință, definit ca distanța între două profiluri omoloage consecutive
măsurată pe linia de referință sau pe orice paralelă la aceasta.
S=e - pe linia de referință. Pe orice paralelă la aceasta s≠e.
Dacă materializăm cremaliera printr-o sculă (ex. Cuțit pieptene). ea poate genera dantura
roții 1, de aceea poartă denumirea de cremalieră generatoare. Cremaliera generatoare este
complementară cremalierei de referință și se potrivește cu aceasta în așa fel încât dinții uneia
umplu exact golul dinților celeilalte. În contextul angrenării cremalieră generatoare— roată
dințată, cercul roții tangent la linia de referință a cremalierei poartă denumirea de cerc de
diviziune, fiind cerc caracteristic, independent de roata cu care angrenează.
În aceste condiții se poate scrie:
π ⋅ d= p ⋅ z
Diametrul de diviziune, d, rezultă:
P
d= ⋅ z =m⋅ z ; d 1=m⋅ z 1; d 2=m⋅ z 2 (1.5)
π
Pentru ca diametrele de diviziune să rezultate numere comensurabile se introduce
noțiunea de modul, m, care reprezintă raportul dintre pas și π ( m=p ∕ π ), fiind un parametru
standardizat cu dimensiune de lungime măsurat în mm. Modulul arată mărimea danturii.
Cercul de divizare d este cercul de pe roata dințată pe care modulul s-o pasul sunt egale
cu ale cremalierei de referință.
Toate dimensiunile cremalierei de referință se pot defini prin introducerea coeficienților:
¿
h =1- coeficient de înălțime a capului de referință;
a

h¿f =h¿a ⋅ c ¿- coeficient de înălțime a piciorului de referință;

¿
c =0,25- coeficient al jocului de referință.
Elementele geometrice ale cremalierei de referință fig.6.9:
¿
-înălțimea capului de referință: ha = h a ⋅ m
¿ ¿
-înălțimea piciorului de referință: hf = ( h a+ c ) ⋅ m
¿
-jocul la capul dintelui: c = c ⋅ m
¿ ¿
-înălțimea dintelui: h = ha + hf = (2h a+ c ) ⋅ m
-pasul cremalierei de referință: p = π ⋅ m
În mod normal, în procesul de danturare, linia de referință a cremalierei generatoare poate
fi tangentă sau nu cu dreapta de rostogolire, adică poate fi tangentă sau nu la cercul de diviziune.
În caz că este tangentă se obține o roată dințată necorijată ( nedeplasată), fig 1.12a, iar
în caz contrar, o roată dințată corijată ( deplasată).
 În funcție de poziția liniei de referință se pot obține roți dințate deplasate negativ fig1.12b
sau roți dințate deplasate pozitiv fig.1.12c.
Deplasarea de profil se exprima prin coeficientul de deplasare specifică x.

Fig. 1.12.

2. Particularitati reductoare intr-o treapta

Reductorul este un sistem tehnic care, pe baza soluției constructive, modifică parametrii
de ieșire, comparativ cu parametrii de intrare, după o lege impusă de proiectant.

Numele arată doar reducerea turaţiei de intrare, dar, în realitate, reductorul, ca unitate
tehnică, reduce turaţia şi creşte momentul de torsiune la ieşire.

Relaţia pentru determinarea parametrilor de ieşire se obţine din ecuaţia conservării

energiei:

P1=P2 + PfR (2.1)

în care:

- P1 este puterea dată de motorul electric ataşat transmisiei,

- P2 este puterea la ieşirea din reductor,
- PfR este toată puterea pierdută prin frecare în reductor.

Dacă se neglijează frecarea, rezultă:

P1=ω 1 ⋅ M t ≈ P2=ω 2 ⋅ M t
1 2
(2.2)

obţinându-se o relaţie simplă între momente şi vitezele unghiulare

 ω1 M t
= 2
(2.3)
ω2 M t 1

în care se recunoaşte expresia raportului de transmisie:

ω1
iR = (2.4)
ω2

Dacă se ia în considerare frecarea,

P1=ω 1 ⋅ M t =P2+ P f =ω2 ⋅ M t + Pf

1 R 2 R
(2.5)

şi

ω 2 ⋅ M t =w 1 ⋅ M t −p f
4 1 R
(2.6)

Conform ISO/TR 14179-1:2001: Evaluarea transmisiilor cu roţi dinţate cu echilibru

termic la 95°C temperatură în baie, pierderile prin frecare într-un reductor includ: frecarea în
angrenaje, frecarea în lagăre şi etanşări, pierderi din cauza frecării interne în lubrifiant şi a
mişcării lubrifiantului pe lângă piesele din reductor).

Reductoarele de turaţie sunt ansamble sau unităţi de construcţii mecanice independente,

cu structura formată din unul sau mai multe angrenaje, cu roţi dinţate cu axe fixe sau axe mobile
(planetare şi diferenţiale), montate într-o carcasă închise, având rolul funcţional de a transmite
energia mecanică de la motor la maşina de lucru, cu modificarea parametrilor de intrare, de la 
ω 1, P1 la 2 ,P2  . raportul de transmitere este constant şi va depinde de numărul de trepte
(angrenaje) şi de tipul angrenajelor componente.

Figura 2.1 prezintă sugestiv elementele componente ale unui reductor cu două trepte cu
angrenaje cilindrice cu dinţi înclinaţi: a) reprezentare în explozie, care sugerează şi ordinea de
montare a elementelor, şi b) secţiune în plan vertical [19, 23.
 a) reprezentare în explozie

b) reprezentare în ordinea montării

Fig. 2.1

1 Manșetă de etanșare 14 Inel de fixare 25 Inel de fixare

 2 Carcasă 15 Pinion 26 Rulment

3 Pană paralelă 16 Pană paralelă 27 Roată dințată 4

4 Arbore de ieșire 17 Arbore de intrare cu 28 Inel de siguranță

5 Pană paralelă caneluri interioare 29 Capac la intrare

6 Rulment 18 Inel de prindere în reductor

7 Distanțier 19 Rulment 30 Șurub

8 Distanțier 20 Rulment 31 Șaibă Grower

9 Șurub 21 Pignon 32 Piuliță

10 Știft cilindric 22 Pană paralelă 33 Arbore pinion cu

11 Garnitură caneluri interioare

12 Șurub 23 Roată dințată 34 Inel de fixare

13 Rulment 24 Rulment 35 Manșetă de etanșare

În principiu, un reductor are în structură:

- roţi dinţate,

- arbori,

- lagăre (de cele mai multe ori de rostogolire, dar există şi soluţii cu lagăre de alunecare, la
reductoare de putere mare, la grupruile energetice),

- carcasa,

- etanşări,

- elemente de asamblare şi monitorizare (şuruburi, piuţiţe, ştifturi, capace, vizoare de

lubrifiant, aerisiri, , inele de ridicare etc.),

- elemente de asigurare a lubrifiere sau sistem de răcire+recirculare a lubrifiantului

(pentru reductoare mari),
 - lubrifiantul, ca element foarte important în funcţionarea la parametrii proiectaţi; în
mecatronică există şi soluţii fără lubrifianţi lichizi sau semi-solizi (unsori) dar roţile sunt
executate de obicei din materiale plastice de calitate superioare sau din compozite cu matrice din
materiale plastice, dopate cu lubrifianţi solizi.

Există mai multe criterii de clasificare a reductoarelor.

 după numărul de angrenaje din reductor, acestea pot fi cu o treaptă, cu două, până la 6
trepte. Cele mai des utilizate sunt cele cu 1, 2, 3 trepte, dar există şi variante cu 4, 5 şi 6 trepte.

 după tipul angrenajului utilizat, reductoarele pot avea: - angrenaje cu roţi cilindrice cu
dinţi înclinaţi sau drepţi (mai rar utilizate în prezent), - angrenaje conice, - angrenaje elicoidale, -
angrenaje melcate, - angrenaje combinate.

 după poziţia arborilor, care pot fi orizontali, verticali sau înclinaţi (mai rar, dar se obţine
un gabarit mai mic.

Raportul de transmisie total pe un reductor depinde de numărul de trepte şi de tipul

angrenajului sau a combinaţiei de angrenaje:

n
i R =∏ i j (2.7)
i=1

în care ji este raportul de transmisie pe treapta j.

Din cauza formei roţilor (cu număr întreg de dinţi), rapoartele de transmisie nu pot lua
orice valoare, ca la transmiile cu curele late sau profilate:

n
i R =∏ u j (2.8)
j=1

în care uj este raportul de transmisie real al treptei j.

 Fig 2.2

Figura 2.2 sunt reprezentate, schematic, variante de reductoare cu o treaptă:

a) reductor cu roţi dinţate cilindrice, cu axele în plan orizoantal,

b) reductor cu roţi dinţate cilindrice, cu axele în plan vertical,

c) reductor cu roţi dinţate conice, cu axele în plan orizoantal,

d) reductor melcat, cu melcul în partea superioară;

3. Note de calcul
i= 4 DR2 = D R1 * i DR2 = 50⋅4=200
DR
DR1 = 50 z= z1 = 50/5= 10
m
π DR
DR2 = 200 P= z2= 200/5= 40
z
3,14 ⋅50
m= 5 P1=P2=P P 1= =15,7
10
3.14 ⋅200
z1= 10 a= m P2= =15,7
40
z2= 40 c= 0,25m c= 0,25⋅5= 1,25
P= 15,7 b= a+c b= 5+1,25= 6,25
a= 5 h= a+b h= 5+6,25= 11,25
19 19
c= 1,25 sd ≈ P Sd ≈ ⋅ 15,7=7,45
40 40
21 21
b= 6,25 Sg≈ ⋅P sg ≈ ⋅12,56=8,24
40 40
h= 11,25 j= S g- sd j= 6,59-5,96= 0,79
m 5
sd ≈ 7,45 A=
2
( z 1 + z 2 )= ( 10+ 40 )=2,5 ⋅ 50=125
2
s g ≈ 8,24
j= 0,79
A= 125