FORME SI

CAUZE DE DETERIORARE A
ANGRENAJELOR

MECANISME SI ELEMENTE CONSTRUCTIVE ALE

RADARELOR
Sd.cap.Ionel Ciprian

CUPRINS

1.DEFINIREA ANGRENAJULUI SI LEGEA FUNDAMENTALA A

ANGRENARII

2.RUPEREA DINTILOR
3.MATERIALE SI TRATAMENTE UTILIZATE IN
CONSTRUCTIA ROTILOR DINTATE
1.DEFINIREA ANGRENAJULUI SI LEGEA FUNDAMENTALA A
ANGRENARII

Angrenajele sunt mecanisme formate din două sau mai multe roţi dinţate, una antrenându-le

pe celelalte prin acţiunea dinţilor aflaţi succesiv în contact. Roţile dinţate sunt organe de maşini

care au la periferia lor dinţi dispuşi în mod regulat pe suprafeţe teoretice, numite suprafeţe de

revoluţie. Procesul continuu de contact între dinţii roţilor conjugate ale unui angrenaj, în

vederea asigurării mişcării neîntrerupte a celor două roţi dinţate se numeşte angrenare. Larga

răspândire a angrenajelor este justificată de capacitatea de realizare a unui raport de

transmitere constant, de posibilitatea de obţinere a unei game foarte largi de rapoarte de

transmitere cu viteze si puteri diferite (de la 0,0001 kW la 10000 kW), siguranţă în exploatare,

randament ridicat, gabarit relativ redus şi durată de funcţionare îndelungată.

Pe lângă aceste avantaje angrenajele prezintă o serie de dezavantaje, cum ar fi: - necesită

precizie ridicată de execuţie; - fac zgomot in timpul funcţionării, mai ales la viteze mari; -

construcţia şi controlul roţilor necesită utilaje, scule şi instrumente speciale; - nu se poate

realiza orice raport de transmitere.

Legea angrenării, cunoscută sub numele de teorema lui Willis, stabileşte condiţia ce trebuie să o

îndeplinească curbele de profil care mărginesc doi dinţi în contact, pentru ca transmiterea

mişcării să se poată realiza cu un raport de transmitere constant. Pentru studierea acestei legi,
se consideră două roţi dinţate, care se rotesc în jurul axelor (punctelor) şi cu vitezele unghiulare

O1 O2 ω1 şi ω 2 şi profilurile dinţilor lor, formate din curbele π1 şi π2, în contact în punctul M.

2.RUPEREA DINTILOR

Ruperea dinţilor prin oboseală este forma principală de deteriorare a angrenajelor din oţel, cu

duritatea flancurilor active > 45 HRC, precum şi a angrenajelor din fontă sau din materiale

plastice. Ruperea se produce datorită solicitării de încovoiere a dintelui, solicitare variabilă în

timp, care determină oboseala materialului şi apariţia, la baza dintelui, a unor microfisuri, care

se dezvoltă în timp, provocând, în final, ruperea dintelui. Fisura de oboseală apare în zona de

racordare a dintelui la corpul roţii, pe partea fibrelor întinse, unde concentrarea tensiunilor de

încovoiere este maximă. Evitarea ruperii dinţilor prin oboseală se poate realiza prin limitarea
tensiunilor de încovoiere de la baza dintelui la valori admisibile, prin creşterea modulului, prin

realizarea unor raze mari de racordare şi prin deplasări pozitive de profil.

Ruperea statică a dinţilor este cauzată de suprasarcini sau şocuri mari, care apar în timpul

funcţionării angrenajului, ca urmare a condiţiilor de funcţionare. La roţile cu dantură dreaptă,

ruperea se produce la baza dintelui, iar la roţile cu dantură înclinată, dinţii înclinaţi intrând

progresiv în angrenare, se rup porţiuni de dinte (fig.1.5). Evitarea ruperii statice a dinţilor se

poate realiza prin calculul angrenajului la solicitarea de încovoiere, la suprasarcini, prin mărirea

preciziei de execuţie şi a rigidităţii arborilor.

Deteriorarea flancurilor active ale dinţilor

Pittingul (apariţia de ciupituri pe flancurile active ale dinţilor) se datoreşte oboselii de contact a

stratului superficial al flancurilor active, constituind principala formă de deterioare a

angrenajelor cu durităţi superficiale < 45 HRC. Ciupirea este un fenomen de oboseală a

straturilor superficiale ale flancurilor active ale dinţilor, determinat de tensiunile de contact

variabile în timp. Primele semne de oboseală apar, de regulă, în zona cilindrilor de rostogolire,

sub forma unor microfisuri. Iniţial, aceste microfisuri apar în sensul forţelor de frecare (fig.1.6, a

şi b), care la roata conducătoare sunt dinspre cercul de rostogolire spre cercurile de picior şi de

cap, iar la roata condusă invers, datorită faptului că viteza relativă dintre cele două flancuri îşi

schimbă sensul în polul angrenării. Uleiul, care aderă la suprafaţa dintelui, este presat – de

flancul dintelui conjugat – în microfisurile existenete . În zona fisurii apare o presiune

hidrostatică, care favorizează dezvoltarea microfisurilor şi despinderea de mici bucăţi de

material, rezultând pe suprafeţele active ale dinţilor ciupituri . Ciupiturile se dezvoltă în timp,

conducând la o funcţionare necorespunzătoare a angrenajului. Evitarea scoaterii din uz prin

pitting se face prin: realizarea unui calcul la solicitarea de contact a angrenajului; tratamente

termice sau termochimice (călire superficială, cementare, nitrurare); deplasări pozitive de

profil; micşorarea rugozităţii flancurilor dinţilor.

Exfolierea stratului superficial al flancurilor dinţilor este o formă de deterioare prin oboseală a

materialului şi apare la angrenajele la care dantura a fost supusă unui tratament termic sau

termochimic de durificare superficială (călire superficială, cementare, nitrurare). Exfolierea se

manifestă prin desprinderea unor porţiuni ale stratului superficial al flancului dintelui, ca

urmare a unor microfisuri de oboseală apărute la graniţa dintre stratul durificat şi cel de bază.
Evitarea deteriorării prin exfoliere a angrenajului se face prin adoptarea unor tehnologii de

tratament adecvate.

Griparea este o formă a uzării de adeziune şi apare la angrenajele puternic încărcate, care

lucrează la viteze periferice mari. Datorită alunecărilor mari dintre dinţi, a concentrărilor mari

de sarcini, a rugozităţilor mari ale flancurilor, uleiul poate fi expulzat dintre suprafeţele aflate în

contact. Datorită contactului direct, a sarcinilor locale mari şi a temperaturii ridicate din zona de

contact, apar microsuduri care, în timp, se rup şi se refac continuu, datorită mişcării relative a

flancurilor. Punctele de sudură produc pe flancul dintelui conjugat zgârieturi şi benzi de gripare,

orientate în direcţia alunecării (fig.1.7). Evitarea deteriorării prin gripare a angrenajului se face

prin îmbunătăţirea condiţiilor de ungere şi răcire, prin utilizarea unor lubrifianţi aditivaţi, prin

mărirea preciziei de execuţie şi montaj, prin mărirea rigidităţii arborilor, prin creşterea durităţii

superficiale, prin micşorarea rugozităţii flancurilor dinţilor.

Uzarea abrazivă este forma de deterioarare a angrenajelor care lucrează la viteze mici (când nu

sunt create condiţiile unei ungeri fluide), a angrenajelor deschise şi a angrenajelor din

componenţa transmisiilor cu deficienţe la sistemul de ungere şi/sau etanşare. Deterioarea

flancurilor dinţilor se produce printr-un proces mecanic de îndepărtare a unor particule fine de

material de pe flancul dintelui, ca urmare a acţiunii unor particule abrazive, existente între

suprafeţele în contact. Particulele abrazive pot proveni din exterior (când sistemul de etanşare

este defectuos), din forfecarea punctelor de sudură (apărute în urma gripării) sau din

desprinderea materialului (în urma apariţiei pittingului

3.MATERIALE SI TRATAMENTE UTILIZATE IN
CONSTRUCTIA ROTILOR DINTATE

La alegerea materialului trebuie să se ţină seama de o serie de factori: sarcina care încarcă

angrenajul; durata de funcţionare impusă; caracteristicile mecanice ale materialelor; modul de

obţinere a semifabricatului; tehnologia de execuţie; eficienţa economică; condiţiile de

funcţionare.

Fontele asigură angrenajelor o amortizare bună la vibraţii şi calităţi antifricţiune. Se folosesc la

construcţia roţilor melcate şi a roţilor dinţate de dimensiuni mari, încărcate cu sarcini mici şi

care funcţionează la viteze reduse. Se pot folosi fontele cenuşii cu grafit lamelar (Fc 200, Fc

400), fontele cu grafit nodular (Fgn 600-2, Fgn 700-2), fontele maleabile (Fmp 700-2) şi fontele

aliate.

Bronzurile (aliaje ale cuprului cu staniu) se folosesc în construcţia roţilor melcate, datorită

calităţilor antifricţiune foarte bune. Fiind deficitare şi foarte scumpe, bronzurile se folosesc
numai pentru confecţionarea coroanei roţii melcate, corpul acesteia fiind executat din fontă sau

oţel.

Materialele plastice au elasticitate mărită, dar caracteristici mecanice reduse, utilizându-se în

construcţia roţilor dinţate puţin solicitate. Se folosesc la realizarea angrenajelor mai puţin

precise, dar care necesită o funcţionare silenţioasă – datorită elasticităţii mari, se asigură

compensarea erorilor de execuţie şi montaj – la roţile care lucrează în medii corosive şi la roţile

la care ungerea cu uleiuri minerale nu este posibilă (industria alimentară, textilă, aparate de

birou şi de uz casnic).

Oţelurile sunt materialele cele mai utilizate în construcţia roţilor dinţate. Oţelurile, în funcţie de

proprietăţile lor mecanice şi de prelucrabilitate, se împart în oţeluri moi (cu duritate superficială

< 350 HB) şi oţeluri dure (cu duritate superficială > 350 HB).

Oţelurile de uz general pentru construcţii şi oţelurile turnate în piese nu se tratează termic,

fiind utilizate la angrenajele încărcate cu sarcini mici şi/sau la care nu se impun restricţii de

gabarit, vitezele de funcţionare fiind mici (OL 50, OL 60 şi, respectiv, OT 50, OT 60 etc.).

Oţelurile de îmbunătăţire au conţinutul de carbon > 0,25℅, fiind folosite în construcţia roţilor

dinţate încărcate cu sarcini mici sau medii. Îmbunătăţirea este tratamentul termic care constă

într-o călire urmată de revenire înaltă. Prin acest tratament se obţine o duritate medie a

suprafeţelor active şi se asigură o bună structură a materialului, caracteristicile mecanice

obţinute fiind dependente de dimensiunile roţii. Îmbunătăţirea se realizează înainte de

danturare, obţinându-se, după tratament, durităţi mai mici de 350 HB. Cele mai utilizate oţeluri

de îmbunătăţire sunt: OLC 45, OLC 55, 40 Cr10, 33 MoCr 11 etc.).

Oţelurile de cementare au conţinutul de carbon < 0,25%. Cementarea este un tratament

termochimic, care constă în îmbogăţirea în carbon a stratului superficial al flancului dinţilor,

fiind urmată de călire şi revenire joasă. În urma călirii, se obţine o duritate mare a stratului

superficial (52…62 HRC) şi un miez care îşi păstrează tenacitatea. Prin cementare se obţine o

creştere semnificativă a rezistenţei la contact a flancului dinţilor şi o creştere, într-o măsură mai

mică, a rezistenţei la încovoiere. Danturarea se execută înaintea tratamentului, după tratament

dantura trebuind rectificată, pentru eliminarea deformaţiilor mari care apar în urma

tratamentului. Cele mai utilizate oţeluri de cementare sunt: OLC 15, OLC 20, 15 Cr 08, 18 MoCr

10 etc.). Oţelurile de cemenetare se recomandă la angrenajele puternic solicitate şi când se

impun restricţii de gabarit.

4.BIBLIOGRAFIA

http://www.im.ugal.ro/om/biblioteca/Organe_de_masini_si_mecanisme-vol2.pdf

http://webbut.unitbv.ro/Carti%20on-line/TM/Capitolul_1.pdf
http://www.mobilindustrial.ro/current_version/online_docs/COMPENDIU/angrenaje.htm
https://www.academia.edu/10862124/organe-de-masini