1. Geometria şi cinematica angrenajelor cilindrice cu dinţi drepti.

-definiţii, avantajele şi dezavantajele utilizării angrenajelor;

-clasificarea angrenajelor;
-procedee de prelucrare a roţilor dinţate;
-noţiuni generale privind geometria şi cinematica roţilor dinţate(pag 16 şi pag.17);
-cremaliera de referinţă; cremaliera generatoare;
-elementele geometrice ale angrenajului cilindric cu dinţi drepţi cu profil
nedeplasat;

Definiţii, avantajele şi dezavantajele utilizării angrenajelor

Angrenajele sunt mecanisme care realizează, prin transmiterea forţată a mişcării de rotaţie
între doi sau mai mulţi arbori, un raport de transmitere constant. De regulă, un angrenaj este
format din două roţi dinţate care se rotesc în jurul axelor lor şi care ocupă o poziţie relativă
invariabilă. Roata dinţată este un organ de maşină dinţat destinat a pune în mişcare sau a fi pus
în mişcare de cǎtre alt organ de maşină dinţat, prin intermediul dinţilor aflaţi succesiv şi continuu
în contact. Procesul de antrenare a dinţilor, aflaţi succesiv şi continuu în contact, se numeşte
angrenare.

Intr-un angrenaj una din cele două roţi este conducătoare iar cealaltă este condusă.
Transmiterea energiei mecanice de la roata conducătoare la roata condusă se face cu
modificarea caracteristicilor mişcării (multiplicare sau demultiplicare a vitezei unghiulare,
schimbare de sens) precum şi cu modificarea momentului de torsiune (amplificare la
reductoarele de turaţie şi reducere la multiplicatoarele de turaţie). Modificarea mişcării de rotaţie
şi a cuplului se realizează în limitele puterii transmise. Astfel, puterea la roata dinţată condusă
este întotdeauna mai mică decât cea de la roata conducătoare ca urmare a pierderilor din
cuplele cinematice. Raportul dintre puterea de la arborele de ieşire şi cea de la arborele de
intrare reprezintă randamentul transmisiei.

Utilizarea angrenajelor pe scară largă se datorează avantajelor pe care acestea le au în raport

cu celelalte transmisii mecanice:

- raport de angrenare constant: u 1..6 pentru angrenajele cilindrice şi conice şi u 

(10)15...80(300) la angrenajele melcate;

- randament mecanic mare:   0,97...0,99 pentru angrenajele cilindrice şi conice şi  

(0,60)0,70...0,80 pentru angrenaje melcate;

- gamă largă de puteri transmise: P=0,001…10 000 kW;

- gamă largă de viteze periferice de lucru: v 10(100)m/s ;

- pot transmite puterea între arbori cu direcţii diferite în plan şi în spaţiu;

- construcţie compactă; pot fi închise în carcase pentru a putea fi protejate împotriva factorilor
externi;

- siguranţă şi durabilitate mare în exploatare;

- întreţinere relativ uşoară.

Angrenajele prezintă şi unele dezavantaje în raport cu celelalte transmisii mecanice, şi anume:

- necesită maşini de prelucrat, scule, dispozitive şi verificatoare complicate şi de precizie
ridicată;

- costul ridicat de fabricaţie;

- funcţionează cu zgomot şi vibraţii la turaţii ridicate;

- nu se poate realiza orice raport de transmitere deoarece numerele de dinţi ale roţilor sunt
numere întregi; ca urmare a 11 acestui fapt, la proiectare se admite şi o eroare cinematică de 
3% a raportului de angrenare.

Clasificarea angrenajelor

Clasificarea angrenajelor se face în principal în funcţie de poziţia relativă a axelor mişcării de

rotaţie, dar şi în funcţie de forma suprafeţelor de rostogolire, forma profilului dinţilor, rezultând
astfel formele constructive de bază.

Mecanismele alcătuite din două roţi dinţate se numesc angrenaje iar cele cu mai multe
angrenaje care concură la realizarea unui anumit raport de transmitere se numesc sisteme de
angrenaje sau trenuri de roţi dinţate.

In continuare se prezintă o clasificare a angrenajelor şi sistemelor de angrenaje având la bază

următoarele criterii:

a) poziţia relativă a axelor

- cu axe paralele

- cu axe concurente

- cu axe încrucişate

b) mişcarea relativă a axelor roţilor dinţate:

- sisteme de angrenaje cu axe fixe

- cu roţi aşezate în serie

- cu roţi aşezate în paralel

- sisteme de angrenaje cu axe mobile

- planetare

– diferenţiale

c) poziţia relativă a roţilor dinţate

- angrenaj exterior (ambele roţi au dantură exterioară)

- angrenaj interior (pinionul are dantura exterioară iar roata are dantura interioară);

d) forma roţilor dinţate: angrenaje cu roţi cilindrice, conice, hiperboloidale, melcate, cu

cremalieră, necirculare;

e) forma profilului dinţilor:

- în evolventă

angrenaje cu profil

- cicloidal (epicicloida, hipocicloida)

- în arc de cerc

f) forma dinţilor: angrenaj cu dantură dreaptă, înclinată, compusă, curbă;

g) posibilitatea variaţiei în timp a raportului de transmitere:

- cu raport de transmitere constant (reductoare, multiplicatoare);

- cu raport de transmitere variabil în timp (cutii de viteze);

- cu raport de transmitere variabil ciclic (angrenaj cu roţi eliptice).

Procedee de prelucraree a rotilor dintate:

- turnare
- deformare plastic: stantare, presare
- prelucrare prin aschiere
 copiere

-cu freza deget modul

-cu freza disc modul

 rulare -> mortezare

 -cu cutit roata
-cu cutit piptene
-> frezare
-freza melc modul

Procedeele de turnare şi ştanţare sunt utilizate pentru roţi de precizie scăzută, utilizate la turaţii
şi sarcini mici, în domenii mai puţin precise.

Prelucrarea roţilor prin copiere conferă acestora o precizie scăzută; se utilizează în

construcţiile unde nu se impune o precizie ridicată sau la realizarea unicatelor. Se utilizează
freza disc modul sau deget modul care realizează danturarea dinte cu dinte, prelucrând golurile
pe toată adâncimea acestora (dinţii frezei au forma golului dintre

dinţi).

Prelucrarea prin rulare asigură precizie ridicată, viteză mare de execuţie, rugozitate
mică. Danturarea prin mortezare se realizează utilizând cuţitul pieptene pentru roţi cilindrice cu
dantură exterioară dreaptă sau cuţit roată pentru roţi cilindrice cu dantură exterioară sau
interioară, cu dinţi drepţi sau înclinaţi. Atât mortezarea cât şi frezarea cu freză melc modul
folosesc procedeul prin rulare (rostogolire), procedee în care scula şi semifabricatul execută
mişcările unui proces de angrenare (la care se adaugă mişcarea intermitentă de avans radial).

Precizia de execuţie a roţilor dinţate cilindrice şi angrenajului este determinată de treapta

de precizie în care se execută roţile dinţate, de rugozitatea impusă flancurilor şi de jocul dintre
flancuri. Treapta de precizie se alege în funcţie de destinaţia angrenajului şi de viteza periferică
de funcţionare.

Roţile dinţate se execută în 12 clase de precizie, treapta 1 fiind cea mai precisă. Pentru
construcţiile uzuale prezintă importanţă roţile executate în clasele de precizie 5…9.

- criteriul de precizie cinematică ;

- criteriul de funcţionare lină ;

- criteriul contactului dintre dinţi.

Pentru fiecare treaptă de precizie există următoarele criterii de precizie :

Criteriul preciziei cinematice se referă la transmiterea corectă a mişcării de rotaţie,

condiţie necesară funcţionării angrenajelor cinematice, planetare, etc.

Criteriul funcţionării line se impune angrenajelor ce lucrează la viteze mari, unde

vibraţiile şi zgomotul trebuie limitate ca valoare.

Criteriul contactului dintre flancuri (al petei de contact) se impune angrenajelor ce

lucrează la puteri ridicate.

Criteriile enumerate mai sus nu sunt obligatorii simultan pentru toate angrenajele,
aceasta depinzând şi de destinaţia fiecărui angrenaj. Obligatorie rămâne însǎ precizia de
execuţie a roţilor dinţate.
 Noţiuni generale privind geometria şi cinematica roţilor dinţate

Roata dinţată - organ dinţat destinat a pune în mişcare un alt organ dinţat sau a fi pus în
mişcare de către acesta, prin acţiunea dinţilor aflaţi succesiv si continuu în contact. Din
categoria de organ dinţat fac parte şi cremaliera şi melcul.

Dintele - proeminenţa executată pe periferia roţii dinţate destinat a antrena sau a fi

antrenat de către dinţii roţii conjugate în procesul de angrenare.

Golul (dintre dinţi) - spaţiul care separă doi dinţi alăturaţi ai unei roţi dinţate.

Dantură - totalitatea dinţilor şi golurilor dintre dinţii unui organ dinţat.

Numărul de dinţi (notat cu z) - numărul total de dinţi pe toată circumferinţa unei roţi
dinţate (chiar şi în cazul în care aceasta nu este danturată decât pe un sector).

Roată - roata dinţată cu numărul mai mare de dinţi, la un angrenaj compus din roţi cu
numere de dinţi neegale.

Pinion - roata dinţată cu numărul mai mic de dinţi la un angrenaj constituit din roţi cu
numere de dinţi neegale.
 Roată conjugată într-un angrenaj este oricare dintre roţi, raportată la cealalată roată a
angrenajului.

Roată dinţată conducătoare, roata dinţată a unui angrenaj care antrenează în mişcare
cealaltă roată dinţată.

Roată dinţată condusă, roata dinţată a unui angrenaj care este antrenată în mişcare de
către cealaltă roată.

Cilindrul de cap, suprafaţa cilindrică coaxială cu roata dinţată care conţine (sau este
tangentă la) vârful dinţilor.

Cilindrul de picior, suprafaţa cilindrică coaxială cu roata dinţată care conţine (sau este
tangentă la) fundul golurilor dintre dinţi.

Cilindrul de rostogolire, suprafaţa cilindrică descrisă de axa instantanee de rotaţie a

mişcării relative a roţii conjugate în raport cu roata considerată. In timpul mişcării roţilor dinţate
cilindrii de rostogolire ai acestora se rostogolesc fără alunecare (au viteze periferice egale).

Cilindrul de divizare, suprafaţa cilindrică de rostogolire a roţii dinţate în angrenarea sa cu

organul fictiv care-i defineşte dantura (cremaliera).

Suprafaţa frontală, intersecţia dintre roata dinţată şi un plan perpendicular pe axa roţii.
Intersectând cilindrii de cap, picior, divizare şi rostogolire cu suprafaţa frontală rezultă cercurile
de cap, picior, divizare şi rostogolire de diametre da , df , d respectiv dw.

Raport de angrenare, raportul dintre numărul de dinţi al roţii conduse şi cel al roţii
conducătoare: u  z2 / z1 .

Raport de transmitere, raportul dintre viteza unghiulară a roţii conducătoare şi viteza

unghiulară a roţii conduse: i  1 /2 ; u  |i| .

In continuare sunt prezentate elementele danturii (fig.1.3):

 Flancul dintelui, porţiunea de suprafaţă, de-a lungul dintelui, cuprinsă între suprafaţa de
cap şi suprafaţa de picior.

Profilul dintelui, intersecţia unui flanc cu o suprafaţă dată.

Dacă suprafaţa dată este suprafaţa frontală se obţine profilul frontal al dintelui; dacă
suprafaţa dată este o suprafaţă normală pe dinte se obţine profilul normal al dintelui.

Flancuri de dreapta, flancurile situate în dreapta unui observator care priveşte roata din
direcţia unei suprafeţe frontale, dintele find aşezat cu capul în sus; analog pentru flancurile de
stânga.

Flancuri omoloage, toate flancurile de dreapta, respectiv de stânga.

Flancuri conjugate, flancurile aflate în contact (ale dinţilor roţilor angrenajului),

considerate unele în raport cu celelalte.

Capul dintelui, porţiunea de dinte cuprinsă între cilindrul de divizare şi cilindrul de cap;
înălţimea capului dintelui se notează cu ha .

Piciorul dintelui, porţiunea de dinte cuprinsă între cilindrul de divizare şi cilindrul de

picior; înălţimea piciorului dintelui se notează cu hf . Inălţimea dintelui, distanţa radială măsurată
între cilindrul de cap şi cilindrul de picior al roţii dinţate; înălţimea piciorului dintelui se notează
cu h, h  h a  hf

Cremaliera de referinţă. Cremaliera generatoare.

Prin rostogolirea fără alunecare a unei drepte peste un cerc de bază, puncte de pe
aceasta descriu evolvente asemenea. In cazul în care raza cecului de bază creşte, profilul
dinţilor se aplatisează. Dacă rb   , cercul de bază degenerează într-o dreaptă. Numărul de
dinţi al roţii tinde către infinit z  iar profilele dinţilor devin linii drepte. Roata dinţată se
transformă în cremalieră. Cercurile de cap, picior, divizare şi rostogolire devin linii drepte. Astfel
cercul de rostogolire devine linie de referinţă iar cercul de divizare devine linie de divizare. In
angrenarea dintre cremalieră şi roată, linia de referinţă ( ref ) este tangentă cercului de
rostogolire al roţii iar dreapta de de divizare ( div ) este tangentă cercului de divizare.

Profilul dinţilor cremalierei are forma unui trapez isoscel, normala dintelui face unghiul 
cu linia de referinţă a cremalierei. Cremaliera de referinţă este o cremalieră fictivă ai cărei dinţi
au forma şi dimensiunile precizate şi care este folosită la definirea danturii roţilor dinţate.

Profilul cremalierei de referinţă (profilul de referinţă) este rezultatul intersecţiei dintre

cremaliera de referinţă cu un plan perpendicular pe linia flancului dintelui (fig.1.8) . Cremaliera
de referinţă se caracterizează prin următoarele proprietăţi:
 - este o cremalieră fictivă, situată de aceeaşi parte cu roata;

- roţile care au aceeaşi cremalieră de referinţă pot angrena între ele.

Pentru a micşora numărul sculelor pentru danturat şi a asigura interschimbabilitatea

roţilor este necesar să se standardizeze dimensiunile profilului de referinţă al cremalierei.
Profilul cremalierei de referinţă este standardizat conform STAS 821-82.

Parametrii cremalierei (profilului) de referinţă sunt afectaţi de indicele zero (h0a –

înălţimea capului dintelui de referinţă). Având în vedere că în definirea ulterioară a geometriei
roţilor dinţate parametrii nu mai sunt afectaţi de acest indice, se va face abstracţie de el în
continuare.

Parametrii standardizaţi ai cremalierei de referinţă pentru un angrenaj cilindric cu dinţi

drepţi sunt:

-   20° ; unghiul de presiune al cremalierei (unghiul de înclinare al flancului dintelui

cremalierei);

- ha* =1; coeficientul înălţimii capului dintelui de referinţă;

- c* = 0,25; coeficientul jocului la piciorul dintelui de referinţă;

- f* =0,375; coeficientul razei de racordare la piciorul dintelui de referinţă. Parametrii ,

ha*, f*, c* , pot avea şi alte valori, diferite de cele standardizate, pentru dantură modificată .

Elementele geometrice ale profilului cremalierei de referinţă sunt:

Pasul danturii cremalierei de referinţă este constant pe toată înălţimea danturii.

Grosimea dintelui este egală cu mărimea golului dintre dinţi numai pe linia de referinţă.
 In afara cremalierei de referinţă se mai definesc cremaliera de funcţionare şi cremaliera
generatoare.

Cremalierea generatoare este o cremalierǎ fictivă sau reală care, prin rostogolirea pe
cilindrul de divizare al roţii semifabricat, execută dantura roţii dinţate. Dinţii cremalierei
generatoare sunt astfel executaţi încât umplu complet golurile dintre dinţii cremalierei de
referinţă. Cremaliera generatoare poate fi folosită ca sculă pentru generarea flancurilor
evolventice ale dinţilor unei roţi dinţate ce urmează a angrena cu o cremalieră de funcţionare.
“Angrenajul” format din cremaliera generatoare şi “roata semifabricat” este numit “angrenaj
generator” iar angrenajul format de o roată dinţată cu o cremalieră de funcţionare este numit
angrenaj de funcţionare.

Elementele geometrice ale angrenajului cilindric cu dinţi drepţi cu profil

nedeplasat

Pe baza parametrilor cremalierei de referinţă se pot defini elementele geometrice ale

danturii roţilor dinţate ale unui angrenaj cilindric cu dinţi drepţi. Pe lângă parametrii cremalierei
de referinţă se mai consideră cunoscute numerele de dinţi z1 şi z2 ale celor două roţi şi modulul
danturii, m.

Pasul pe cercul de divizare reprezintă porţiunea din cercul de divizare (este o lungime
de arc) corespunzătoare unui plin şi un gol de dinte. Pasul are valori diferite măsurat pe cercuri
de diametre diferite. Pasul măsurat pe un cerc oarecare de rază ry se notează cu py. In afara
pasului măsurat pe cercul de divizare p, important în definirea geometriei angrenajului este
pasul măsurat pe cercul de bază pb. Invariantul ry  cosy rb se poate extinde prin transformări
simple şi la pas

- diametrele de divizare.

Din fig.1.9 se poate scrie relaţia de calcul a lungimii cercului de divizare prin două relaţii pe care
le egalăm:
2. Calculul de rezistenţă al angrenajelor cilindrice cu dinţi drepţi.
-materialele utilizate pentru construcţia roţilor dinţate; proprietăţi şi utilizarea
materialelor; tratamente specifice materialelor respective;
-forme principale de deteriorare a danturii roţilor dinţate; ruperea dintilor;
deteriorarea flancului dintelui; cauze si măsuri de atenuare sau eliminare a
defectelor;
Materialele utilizate pentru construcţia roţilor
Roţile dinţate se pot executa dintr-o gamă foarte largă de materiale, grupate în materiale
metalice şi nemetalice. Pentru alegerea materialului şi stabilirea tratamentului termic trebuie să
se ţină seama de: forţele care încarcǎ angrenajul, durata de funcţionare impusă angrenajului,
caracteristicile mecanice ale materialelor, tehnologia de execuţie adoptată, etc. Având la bază
clasificarea din schema de mai jos vor fi prezentate principalele materiale utilizate pentru
construcţia roţilor dinţate, tratamentul termic sau termochimic recomandat precum şi
caracteristicile mecanice pe care le dobândesc aceste materiale în urma tratamentului.

Materiale pentru roţi dinţate:

- nemetalice

- metalice
 - neferoase

- feroase

- fonte

- oţeluri

- de uz general pentru construcţii

- turnate

- de îmbunătăţire

- de cementare

- călite superficial

- de nitrurare

Materialele plastice sunt recomandate pentru construcţia roţilor din industria textilă, de
produse electrocasnice şi de birou, de împachetare. Insuşirile fizico-mecanice care au
determinat utilizarea materialelor plastice în construcţia roţilor sunt:

- funcţionare silenţioasă;

- rezistenţă ridicată la acţiunea agenţilor chimici şi atmosferici.

Funcţionarea silenţioasă este determinată de modulul de elasticitate mic, fapt ce permite

o deformare considerabilă a dintelui sub sarcină. Prin aceasta se realizează o bună
compensare a erorii pasului de bază şi a formei dinţilor. Roţile dinţate din materiale plastice mai
prezintă în plus următoarele avantaje:

- inerţie mecanică redusă la frânări bruşte;

- greutate specifică redusă;

- preţ de cost scăzut în cazul formelor complicate, acestea putând fi executate prin
presare sau prin injectare (la serii mari).

Materialele plastice utilizate mai des în construcţia roţilor dinţate sunt: textolitul,
poliamidele, policarbonaţii. Textolitul are proprietăţi antifricţiune ridicate. Rezistenţa la
încovoiere este comparabilă cu cea a fontei şi mai mică decăt a bronzului sau oţelului turnat.

Poliamidele sunt materiale termoplastice, utilizate tot mai mult ca urmare a proprietăţilor
lor:

- rezistenţă ridicată la şocuri;

- elasticitate mare;

- coeficient de frecare redus.

 Se recomandă pentru roţi de dimensiuni mici care funcţionează cu şocuri mici şi la viteze
periferice reduse. Roţile se obţin de regulă prin injectarea materialului iar dacă sunt aditivate cu
grafit sau bisulfură de molibden pot funcţiona fǎrǎ ungere.

Materialele neferoase utilizate pentru construcţia roţilor sunt aliaje de aluminiu, bronzuri,
alamă, etc. Roţile executate din aceste materiale se caracteirizează prin:

- funcţionare silenţioasă;

- rezistenţă ridicată la gripare datorită proprietăţilor antifricţiune ale materialelor;

- rezistenţă ridicată la coroziune.

Utilizarea pe scară mare a acestor materiale este condiţionată de preţul ridicat si

rezistenţa mecanică scăzută. Din această cauză materialele neferoase se utilizează cu
precădere la roţile dinţate din industria de aparate şi mecanică fină precum şi pentru execuţia
roţilor melcate.

Roţile melcate de dimensiuni mici se execută în întregime din bronz fosforos iar cele de
dimensiuni mari prin asamblarea coroanei dinţate executată din bronz pe un butuc cu disc din
oţel sau fontă.

Roţile din materiale neferoase se pot executa prin procedeele clasice de danturare pe
maşini-unelte cât şi prin turnare centrifugală sau sub presiune.

Fontele se folosesc pentru construcţia roţilor dinţate de dimensiuni mari, încărcate cu

forţe mici şi care lucrează la viteze periferice mici. Se mai recomandă utilizarea acestora în
transmisii mecanice deschise sau pentru confecţionarea coroanei roţilor melcate de dimensiuni
mari. Fonta cenuşie cu grafit lamelar conferă angrenajului o funcţionare silenţioasă prin
amortizarea vibraţiilor şi a zgomotului. Fontele cu grafit nodular conferă proprietăţi antifricţiune.
Rezistenţa la uzură abrazivă se poate îmbunătăţi eficient şi prin adaosuri de (aliere cu) Ni, Cr,
Mo, sau Cu.

Dantura roţilor din fontă şi din oţel turnat se poate obţine prin turnare directă sau prin
prelucrare mecanicǎ. Roţile obţinute prin turnare directă sunt mai rezistente la uzură abrazivǎ
dar, din cauza preciziei lor reduse, se utilizează la viteze periferice sub 2 m/s.

Oţelurile turnate se utilizează ca şi fontele pentru roţi de dimensiuni mari, slab solicitate .
Rezistenţa mecanică a acestora este mai mare decât cea a fontelor. Utilizarea lor mai este
impusă de formele constructive complicate ale roţilor. Roţile confecţionate din oţel turnat pot fi
supuse unor tratamente de cementare şi nitrurare, călire cu flacărǎ sau prin inducţie. Pentru
danturile cementate, oţelul turnat trebuie să aibă conţinutul de carbon sub 0,25%. Procedeele
de obţinere a danturii sunt aceleaşi cu cele prezentate la roţile din fontă.

Oţelurile de uz general pentru construcţii sunt mai puţin recomandate datorită

caracteristicilor mecanice scăzute. Rezistenţa acestor oţeluri depinde în mare masură de
conţinutul lor de carbon. Se utilizeazǎ pentru roţi dinţate slab solicitate, de dimensiuni mari şi
care lucrează la viteze periferice mici.

Oţelurile cu cea mai largă utilizare în construcţia roţilor dinţate sunt oţelurile laminate
(OL50, OL60, OL70) sau forjate. Din punctul de vedere al durităţii stratului superficial, oţelurile
folosite pentru roţile dinţate se clasifică în oţeluri moi ( HB  350) şi oţeluri dure ( HB  350).
 Oţelurile de îmbunătăţire (OLC35, OLC45, OLC50, OLC60, 40Cr10, 41MoCr11) se
recomandă pentru construcţia roţilor dinţate pentru cazurile în care cerinţele privind condiţiile de
rezistenţă la oboseală şi tenacitate sunt mari în raport cu rezistenţa la tracţiune a oţelului.
Imbunătăţirea este tratamentul termic format din călire urmată de revenire înaltă. Duritatea
obţinutǎ în urma îmbunătăţirii se situează sub 350 HB. Ca urmare a acestui fapt danturarea, ca
operaţie de prelucrare mecanică prin aşchiere, se realizează după îmbunătăţire. In cazul roţilor
de modul mare se poate executa o operaţie de degroşare înaintea îmbunătăţirii, lăsându-se un
adaos de circa 1 mm pe flancurile dinţilor, adaos care se îndepărtează după tratamentul termic.

Oţelurile de cementare (OLC15, OLC20, 18MoCrNi13, 13CrNi30) se utilizează pentru

construcţia roţilor dinţate pentru care se impune o comportare bună în exploatare atât pentru
solicitarea de încovoiere a dintelui cât mai ales pentru rezistenţa la contact pe flancuri.
Cementarea constă în îmbogăţirea stratului superficial în carbon. Se aplică oţelurilor aliate sau
nealiate cu un continut scăzut de carbon, 0,1…0,3%. După cementare urmează operaţia de
călire prin care duritatea stratului superficial ajunge la o duritate de HRC  60 Rezistenţa la
oboseală prin încovoiere creşte de până la 1,5 ori. Danturarea se execută înaintea cementării.
După cementare şi călire roţile se rectifică pentru a corecta erorile apărute ca urmare a
deformaţiilor termice remanente dezvoltate în timpul tratamentelor termochimice şi chimice. In
cazul în care se impune o prelucrare ulterioară prin aşchiere trebuie limitată creşterea durităţii
miezului la 310 HB.

Oţelurile călite superficial sunt utlizate pentru construcţia roţilor pentru care se impune o
rezistenţă ridicată la oboseală prin încovoiere a dintelui dar şi o rezistenţă ridicată la presiunea
de contact pe flancurile dinţilor. Rezistenţa ridicată la încovoiere o asigură oţelurile cu un
conţinut de carbon de 0,3…0,45%. Se recomandă pentru roţile de dimensiuni mari pentru care
operaţia de rectificare după tratament este dificilă. Călirea superficială constă în încălzirea
rapidă a stratului superficial al dintelui urmată de răcirea acestuia în vederea obţinerii unei
structuri martensitice. Călirea superficială se aplică dinţilor roţii după ce aceasta a fost supusă
tratamentului termic de îmbunătăţire. Prin cǎlire superficială se obţine o duritate a stratului
superficial de 45…48 HRC.

Prelucrarea mecanică a danturii se execută după îmbunătăţire. Deformaţiile termice

apărute la călire superficială sunt reduse, operaţia de rectificare a danturii nefiind necesară în
toate cazurile.

Se impune o atenţie deosebită călirii superficiale a danturilor de modul mic. Pentru

acestea zona de racordare de la baza dintelui nu se cǎleşte, fapt ce conduce la scăderea
rezistenţei la rupere prin încovoiere a dintelui .

Oţelurile de nitrurare se utilizează pentru construcţia roţilor pentru care se impune

rezistenţă mecanică ridicată pentru miez, flanc dar şi la uzură prin abraziune pe flancul dintelui.
Se recomandă, de asemenea, pentru roţi de dimensiuni mari pentru care rectificarea este
dificilă în cazul în care s-ar fi aplicat un tratament de cementare +călire.

Se mai recomandă pentru roţile dinţate cu dinţi curbi la care nu se poate executa
rectificarea. Nitrurarea este tratamentul termochimic de îmbogăţire cu azot a stratului
superficial. Nitrurarea nu conduce la apariţia de deformaţii în piese, nefiind necesară operaţia
de rectificare ulterioară. Nitrurarea se aplică roţilor dinţate îmbunătăţite şi cu dantura prelucrată
la final. Pentru nitrurare se recomandă oţelurile cu un conţinut ridicat de carbon (0,22…0,4 %) şi
care conţine elemente ce favorizează formarea nitriţilor, precum Aluminiul.
 Nitrurarea în gaz se poate aplica numai oţelurilor speciale de nitrurare, precum
38MoCrAl09. Se recomandă ca tratament termochimic pentru roţile de dimensiuni mari, unicat,
care nu se pot rectifica. Nitrurarea în gaz constă în menţinerea roţii într-o atmosferă de azot
(amoniacul, NH3) la o temperatură de aproximativ 5000C o durată de eproximativ 100 ore. Se
obţin durităţi de până la 900-1200 HV.

Nitrurarea moale în baie de săruri se poate aplica atât oţelurilor de nitrurare cât şi altor
oţeluri carbon sau aliate. Se obţin roţi cu rezistenţă ridicată la uzură şi la Pitting. Nitrurarea
moale constă în introducerea pieselor într-un creuzet căptuşit cu tablă de titan în care se află
săruri topite într-un amestec de cianură de sodiu NaCN şi cianură de potasiu KCN. Durata de
menţinere este de 1…4 ore iar durităţile obţinute sunt de 350…5000 HV pentru oţelurile carbon
şi de 500…700HV pentru oţelurile aliate.

In concluzie se poate aprecia că prin cementare se obţine o capacitate maximă de

încărcare a angrenajelor iar prin nitrurare o rezistenţă ridicată la uzura prin abraziune. Oţelurile
cementate, călite şi de nitrurare se folosesc pentru construcţia roţilor puternic solicitate.

Forme principale de deteriorare a danturii roţilor dinţate

Principalele cauze ale ieşirii din funcţiune a angrenajelor se pot grupa în două categorii
importante: ruperea dinţilor şi deteriorarea flancului dinţilor. Fiecare dintre aceste cauze are la
bază proiectarea şi exploatarea necorespunzătoare a angrenajului sau aplicarea incorectă a
tehnologiei de fabricaţie şi tratament a roţilor dinţate. Solicitările mecanice importante care
conduc la deteriorarea danturii sunt solicitarea de încovoiere a dintelui şi solicitarea la presiunea
de contact a flancului dintelui.

Cunoscând cauzele principale de deteriorare a danturii se poate proceda la efectuarea

unui calcul corect de rezistenţă al angrenajelor. Calculul de rezistenţă al angrenajelor constă în
determinarea dimensiunilor minime, a toleranţelor şi condiţiilor de ungere a angrenajelor la care
nu are loc niciunul din formele de deteriorare amintite. In funcţionarea corectă şi pe durata de
timp proiectată a angreanajelor este important să se cunoască şi modul în care alte organe de
maşini pot influenţa performanţele acestora, ca de exemplu: uzura lagărelor, defecţiuni ale
cuplajelor elastice, deformaţii mari ale arborilor încărcaţi nesimetric.

Ruperea dinţilor este forma cea mai gravă de deteriorare a danturii, atât prin scoaterea
imediată din funcţionare a angrenajului cât şi prin posibilitatea distrugerii altor organe de maşini
din componenţa transmisiei.

Ruperea statică a dinţilor se datorează acţiunii unor suprasarcini sau existenţei unor
erori de montaj. Tensiunile de încovoiere dezvoltate la baza dintelui provoacă ruperea fragilă a
dinţilor la roţile cu duritate mare sau o rupere tenace prin deformare plastică la roţile cu durităţi
mici şi mijlocii. In general, ruperea statică nu se consideră a fi efectul unei erori de proiectare. In
cazul în care se pot estima vârfurile de sarcină sau mărimea şocurilor se pot face calcule
preliminare de verificare, considerând că suprasarcina acţionează static.

Ruperea parţială a dinţilor se datorează unor erori de execuţie, montaj sau deformărilor
mari ale arborilor elastici, încărcaţi nesimetric. In situţia în care axele celor două roţi ale
angrenajului nu mai sunt paralele datorită deformaţiilor arborilor, dinţii aflaţi în contact nu mai
sunt încărcaţi uniform în lungul acestora.

Ruperea parţialǎ a dinţilor se mai poate produce şi la intrarea progresivă în angrenare a

dinţilor roţilor cu dinţi înclinaţi. Pentru evitarea ruperii parţiale se impune o execuţie îngrijită a
roţilor, un montaj corect şi o verificare a rigidităţii arborilor pe care sunt montate roţile.
 Ruperea prin oboseală se manifestă prin apariţia, la baza dintelui, pe partea fibrelor
întinse, a unor microfisuri de oboseală. Acestea se dezvoltă în timp şi slăbesc secţiunea
transversală a dintelui, provocând ruperea acestora. Apariţia acestor fisuri au drept cauze
variaţia ciclicǎ a tensiunilor maxime de încovoiere F care determină oboseala materialului şi
duce la apariţia unei fisuri. Fisura apare în zona de racordare a dintelui la corpul roţii unde este
localizat un puternic concentrator de tensiuni. Ruperea prin oboseală este principala cauză de
distrugere a roţilor dinţate cu flancurile dinţilor durificaţi superficial ( HB  350) . Pentru
creşterea rezistenţei la oboseală a dinţilor se recomandă:

- mărirea modulului dinţilor care are ca efect mărirea lăţimii secţiunii din încastrare a dintelui;

- creşterea razei de racordare de la piciorul dintelui în vederea micşorării efectului

concentratorului de tensiuni;

- corijări de profil pozitive cât mai mari, corijǎri care au ca efect mărirea grosimii dintelui la bază.

Pittingul (ciupirea) este principala cauză de ieşire din uz a angrenajelor cu roţi executate
din materiale cu duritate mică sau medie (oţelurile de îmbunatăţire, HB  350 ). Se manifestă ca
efect al oboselii de contact al stratului superficial, prin apariţia unor mici fisuri iniţiale. Acestea
sunt determinate de tensiunile tangenţiale superficiale, produse de forţa normală pe dinte şi de
forţa de frecare. Asupra formării ciupiturilor o influenţă deosebită o are şi acţiunea lubrifiantului.
Mecanismul de iniţiere şi producere a ciupiturilor este prezentat în continuare. La contactul
dintre flancurile a doi dinţi conjugaţi, sub acţiunea forţei normale şi de frecare, se dezvoltă o
stare complexă de tensiuni normale şi tangenţiale de contact. După un număr mare de cicluri de
solicitare, peste 104 cicluri, variaţia ciclică a tensiunilor de contact determină apariţia primelor
semne de oboseală pe flancuri, concretizate prin microfisuri de oboseală. In aceste microfisuri
pătrunde uleiul (lubrifiant) care este presat de către dintele roţii conjugate. In zona fisurii apare o
presiune hidrostatică mare care provoacă desprinderea de mici bucăţi de material, lăsând în
urmă mici ciupituri pe flancuri. Aceste ciupituri influenţează în mod negativ funcţionarea
angrenajului. Prin modificarea geometriei flancului dintelui se realizează o repartiţie neuniformă
a sarcinii pe lungimea liniei de contact dintre dinţii aflaţi în contact.

Ciupiturile apar mai întâi pe flancurile pinionului datorită numărului mai mare de cicluri
de funcţionare (turaţie mai mare) cât şi razelor de curbură ale flancului mai mici (tensiuni de
contact mai mari). Sunt distribuite cu precădere în zona cilindrilor de rostogolire. Dacă ciupiturile
iniţiale nu progresează ca număr şi mărime, pittingul nu constituie un pericol pentru scoaterea
din uz a angrenajului. Pericolul apare dacǎ viteza de formare a acestora este constantă sau
progresivă. Preintâmpinarea apariţiei ciupiturilor se poate realiza limitând încă din proiectare
tensiunile maxime de contact la valori admisibile precum şi efectuarea unui rodaj al roţilor, unde
este posibil, înainte de punerea în exploatare a acestora.

Griparea este o formă de distrugere a flancurilor dinţilor prin uzare de aderenţă.

Griparea poate fi atermică în cazul angrenajelor puternic încărcate care funcţionează la viteze
mici şi mijlocii sau termică la angrenajele rapide şi puternic încărcate. Griparea este favorizată
de o ungere insuficientă, vâscozitate necorespunzătoare a lubrifiantului, rugozitate mare a
flancurilor active ale dinţilor, viteze de alunecare mari, abateri importante de pas şi de profil,
deformaţii elastice mari ale arborilor.

Mecanismul de producere a gripării este următorul: în momentul în care forţele mari din
angrenaj sparg pelicula de lubrifiant dintre dinţi, distanţele dintre acestea sunt comparabile cu
distanţele de interacţiune atomicǎ. Intre suprafeţele celor doi dinţi apar microsuduri care se rup
(smulg) la ieşirea din angrenare a dinţilor şi se refac de fiecare dată când dinţii ajung iar în
contact şi gǎsesc condiţii favorizante. Punctele de sudură astfel formate produc urme adânci pe
suprafeţele flancurilor dinţilor conjugaţi, orientate în direcţia alunecarii. Aceste urme, sub forma
unor rizuri, poartǎ numele de benzi de gripare. Efectul gripării asupra funcţionării angrenajului
constă în apariţia unor concentrări locale mari de sarcină şi a unor deformaţii termice mari care
pot anula jocul dintre dinţi. In acest caz se poate produce blocarea angrenajului.

Pentru evitarea gripării, pe lângă mǎsurile de îndepărtare a condiţiilor favorizante

enumerate mai sus, se mai recomandǎ folosirea de roţi cu durităţi diferite, la care rodajul se
realizează în condiţii foarte bune.

Uzarea abrazivǎ este procesul mecanic de îndepărtare a unor particole fine de pe

flancul dintelui. Cauzele care provoacǎ acest fenomen sunt: existenţa unor particole abrazive
între suprafeţele aflate în contact provenite din procesul de gripare, din atmosferă la transmisiile
deschise; vâscozitatea prea micǎ a lubrifiantului şi viteza de alunecare mică nu permit formarea
unui film portant de lubrifiant între dinţi, în special la transmisiile închise.

Uzura abrazivă este foarte periculoasă la roţi cu straturi superficiale dure unde, în urma
îndepărtării prin uzură abrazivǎ a stratului superficial dur, capacitatea portantǎ a roţii scade
foarte mult. Uzura abrazivă constituie forma principală de distrugere a flancurilor active ale
dinţilor la transmisiile deschise.

Limitarea uzurii abrazive se poate realiza prin îmbunătăţirea condiţiilor de ungere

(vâscozitate corespunzătoare a uleiului, filtrarea acestuia) şi a sistemului de etanşare.

Exfolierea stratului superficial al dinţilor se manifestă prin desprinderea stratului dur de

pe miezul moale al dintelui. Cauza care produce această formă de deteriorare a flancului activ
al dintelui constă în efectuarea unui tratament termic de durificare superficială (călire
superficială, cementare, nitrurare) necorespunzător. Mecanismul exfolierii constă în apariţia
unor microfisuri de oboseală a materialului la graniţa dintre stratul superficial şi cel de bază, ca
urmare a acţiunii ciclice a tensiunilor normale şi tangenţiale de cotact, după un număr mare de
cicluri. Evitarea exfolierii stratului superficial presupune eliminarea cauzelor care o produc şi
care au fost menţionate mai sus.

Curgerea plasticǎ a materialului constă în deformarea plastică a materialelor dinţilor.

Cauzele care provoacă curgerea plasticǎ sunt: forţe de frecare mari, sarcini mari la viteză
redusă, ungere insuficientă, duritatea mică a flancurilor dintelui. Curgerea plasticǎ se manifestă
prin apariţia în zona cilindrului de rostogolire a unor adâncituri pe dinţii roţii conducătoare,
proeminenţe pe dinţii roţii conduse. Evitarea acestei forme de deteriorare a flancului dintelui
impune utilizarea unor materiale cu durităţi ridicate precum şi o ungere corespunzătoare.

Ca forme de deteriorare a flancului activ al dintelui se mai pot aminti: strivirea flancului,
fisuri pe flanc, coroziune de contact.

Analizând cauzele ieşirii din funcţionare a angrenajelor se poate concluziona:

- sub acţiunea încărcărilor dintele este supus solicitării de încovoiere pulsatorie la baza
sa şi de presiune pulsatorie de contact pe flanc, ca solicitări principale;

- comportarea angrenajelor este influenţată de asemenea de factori care concură la

limitarea duratei de funcţionare. Aceştia sunt: vâscozitatea lubrifiantului, viteza perifericǎ,
schema cinematicǎ din care face parte angrenajul, caracteristicile mecanice ale materialului
roţii, etc. Pentru calculul de rezistenţă al angrenajelor se recomandă metoda ISO, metodă care
ia în considerare un număr mare de factori ce condiţionează comportarea angrenajelor la
solicitările de încovoiere şi contact şi are la bază rezultatele multor determinări experimentale.

4. Osii şi arbori
-definiţia arborilor şi osiilor;
-diferenţa dintre o osie şi un arbore;
-clasificare, materiale, tipuri de prelucrări mecanice;
-etapele de calcul pentru calculul arborilor;
-cunoaşterea relaţiilor de calcul ale diametrului arborelui pentru solicitările de
torsiune pulsatorie sau solicitare de încovoiere/solicitare compusă de torsiune şi
încovoiere.
Definitii si diferente:

Osiile şi arborii sunt organe de maşini care susţin alte organe de maşini aflate în
mişcare de rotaţie. Osiile pot fi fixe sau rotitoare şi nu transmit moment de torsiune. Acestea
sunt solicitate la încovoiere.

Arborii sunt organe de maşini rotative care se rotesc în jurul axelor lor geometrice şi
transmit moment de torsiune. Aceştia sunt solicitaţi la torsiune, cu zone în care pot fi supuşi şi
solicitǎrilor de încovoiere sau solicitare compusă de încovoiere alternant simetrică cu torsiune
pulsatorie.

Clasificarea osiilor şi arborilor:

o după forma axei geometrice: drepţi, cotiţi;

o după forma secţiunii transversale: circulară, inelară, poligonală;

o după rezemare; static determinaţi, static nedeterminaţi;

o poziţia arborilor: orizontală; verticală; înclinată;

o după posibilitatea de mişcare a osiilor: fixe, rotative, oscilante.

Mai pot fi adăugate şi alte criterii de clasificare. Pe baza clasificării prezentate se poate
face următorul comentariu:

- arborii drepţi şi static determinaţi nu prezintă probleme deosebite în proiectare şi

execuţie ;

- arborii cu secţiune inelară se recomandă pentru dimensiuni (diametre) mari în scopul

uşurǎrii acestora ;

- este necesar a se cunoaşte poziţia arborilor pentru că aceasta oferă informaţii asupra
posibilitaţilor de ungere a organelor de maşini care se montează pe aceştia.
 Materiale recomandate pentru construcţia arborilor şi osiilor

Pentru construcţia arborilor şi osiilor se recomandă:

 oţeluri carbon de uz general pentru solicitări mici şi mijlocii : OL50; OL60; OL70. Utilizarea
acestor oţeluri prezintă dezavantajul obţinerii unor diametre mari dar şi avantajul realizǎrii unor
rigidităţi ridicate.

 oţeluri carbon de calitate de cementare sau îmbunătăţire, pentru solicitări medii: OLC25;
OLC35; OLC45; OLC60.

 oţeluri aliate cu Ni, Cr, Mn, Ti pentru arbori puternic solicitaţi: 40Cr10; 41MoCr11; etc.

Utilizarea acestor materiale prezintă avantajul obţinerii unor diametre mici dar şi
dezavantajul obţinerii unor arbori supli, elastici, cu rigiditate scăzută.

 oţeluri aliate cu destinaţie specială pentru funcţionarea arborilor în condiţii de coroziune şi

temperaturi ridicate;

 oţeluri turnate sau fonte de înaltă rezistenţă pentru arbori de dimensiuni mari;

Semifabricatele utilizate pot fi:

 laminate cu d≤140 mm pentru arborii de diametre mici şi medii la care variaţiile de secţiune
nu sunt semnificative.

 laminate cu forjare sau matriţare ulterioară. Forjarea este recomandată pentru un numǎr redus
de repere iar matriţarea pentru serie mare si masă;

 forjate din lingou sau prin turnare pentru dimensiuni mari.

Prelucrarea semifabricatelor în scopul obţinerii arborilor constă în :

 strunjire de degroşare pentru toate suprafeţele pentru a se îndepǎrta stratul exterior corodat,
deformat, ars şi a se aduce anumite suprafeţe la cote libere;

 strunjire de finisare pentru suprafeţele care impun o rugozitate de 1,6; 3,2 şi o precizie în
clasele 7 şi 8, ca de exemplu pentru tronsoanele de montaj ale semicuplajelor, roţilor dinţate şi
de curea;

 rectificare de degroşare şi finisare pentru suprafeţele care necesită o precizie ridicată

(suprafeţe pentru montaj rulmenţi) sau o calitate deosebită (suprafeţe de montaj pentru garnituri
la care există mişcare de rotaţie sau translaţie). O calitate bună a suprafeţei conduce şi la o
creştere a rezistenţei la oboseală a arborelui.

 prelucrarea unor canale de pană prin frezare, a unor filete şi găuri.

Pentru ridicarea proprietăţilor mecanice ale materialului, arborii sunt supuşi unor
tratamente termice de îmbunătăţire cât şi unor tratamente de ecruisare superficială.
 Etapele de calcul pentru calculul arborilor drepti

Arborii sunt solicitaţi la torsiune, încovoiere sau solicitare compusǎ de torsiune pulsatorie
şi încovoiere alternant simetricǎ. In fig.4.2 este prezentat un arbore de intrare dintr-un reductor
de turaţie cu organele aferente montate pe acesta.

Pentru calculul arborilor drepţi se parcurg etapele:

 stabilirea forţelor şi a momentelor care încarcǎ arborele; forţele pot fi descompuse în plane diferite
(orizontal şi vertical); momentele pot fi de torsiune sau de încovoiere dezvoltate de forţele axiale din
roţi;

 stabilirea punctelor de aplicaţie ale forţelor precum şi poziţia reazemelor (rulmenţilor);

 stabilirea tipului şi caracterului solicitǎrilor pe diferitele tronsoane ale arborelui;

 alegerea materialului;

 calculul reacţiunilor în fiecare plan de descompunere, a momentelor încovoietoare şi echivalente;

 trasarea diagramelor de eforturi;

 calculul diametrelor în principalele secţiuni;

 stabilirea formei constructive a arborelui;

 verificarea arborelui la obosealǎ în secţiunile în care existǎ concentratori de eforturi;

 verificarea arborelui la rigiditate torsionalǎ şi flexionalǎ;

 verificarea comportǎrii arborelui la vibraţii.

Relaţiile de calcul ale diametrului arborelui pentru solicitările de torsiune pulsatorie sau
solicitare de încovoiere/solicitare compusă de torsiune şi încovoiere.

- Solicitare de torsiune pulsatorie

- Solicitare compusă de torsiune pulsatorie şi încovoiere alternanat simetrică

5.Lagăre cu rostogolire
-generalităţi, clasificare, avantaje si dezavantaje;
-ce cuprinde simbolul rulmenţilor;
-calculul de alegere al rulmenţilor radiali cu role cilindrice (pag 127 si pag. 128);
-cunoaşterea relaţiilor şi a mărimilor ce intră în relaţiile de calcul;
-indicaţii privind utlizarea rulmenţilor: alegere şi montaj, ungerea rulmenţilor;

Generalităţi, clasificare, avantaje si dezavantaje

Lagărele cu rulmenţi (lagăre cu frecare de rostogolire) sunt subansambluri folosite la

rezemarea arborilor în carcasă, prin intermediul fusurilor şi pivoţilor. Construcţia unui lagăr cu
rulmenţi este formată din rulment şi carcasa lagărului.

Rulmentul este un organ de maşină compus alcătuit din:

- inelul exterior ce se reazemă în carcasă şi are calea de rulare la interior;

- inelul interior ce se fixează pe arbore şi are calea de rulare la exterior; - corpurile de

rostogolire: bile, role, ace;

- colivia rulmentului care are rolul de a menţine corpurile de rostogolire echidistante

pentru a nu se bloca.

Lagărele cu rulmenţi au o largă utilizare în construcţia de maşini datorită avantajelor pe

care aceştia le au în raport cu lagărele de alunecare:
 - randament ridicat:   0,97...0,99 (frecarea este foarte mică,   0,001...0,003 );

- precizie ridicată;

- standardizare internaţională;

- construcţie simplă;

- întreţinere uşoară

- gabarit axial mic;

- consum de lubrifiant redus.

Aceştia prezintă şi unele neajunsuri:

- nu amortizeaza şocurile şi vibraţiile;

- cost ridicat;

- gabarit radial mare;

- necesită precizie de execuţie ridicată şi condiţii severe de montaj.

Carcasa poate face corp comun cu batiul sau poate fi separată, în construcţie monobloc
sau din două elemente. Aceasta este prevăzută cu inele de fixare şi cu sistem de ungere şi
etanşare a rulmenţilor.

Rulmenţii se execută într-o gamă foarte mare de tipodimensiuni care să acopere

necesităţile diverse din tehnică.

Ca atare aceştia se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii: - după direcţia forţei
preluate: radiali, radial-axiali, axiali, axialradiali;

- după numărul rândurilor corpurilor de rostogolire: cu un rând sau mai multe rânduri;

- după forma corpurilor de rostogolire pot fi rulmenţi cu bile, role cilindrice, conice, butoi
sau rulmenţi cu ace (rolă cilindrică cu diametrul rolei dr  5 mm). Rolele butoi pot fi simetrice
sau asimetrice. Rolele cilindrice pot fi scurte (lungimea rolei r 5dr l  2, ) sau lungi ( r 5dr l  2, );

- după capacitatea de adaptare a inelului interior la direcţia fusului: oscilanţi sau normali.

Identificarea, producerea, comercializarea şi utilizarea acestora a impus necesitatea

simbolizării rulmenţilor.

Ce cuprinde simbolul rulmentilor

Simbolul rulmentului este format din simbolul principal şi simbolul secundar. Simbolul
principal oferă informaţii privind tipul rulmentului, seria de dimensiuni şi dimensiunile alezajului
acestuia. Tipul rulmentului este dat de prima cifră, literă sau grup de litere din simbolul principal,
astfel:

1 -rulment radial-oscilant cu bile pe două rânduri;

2 -rulment radial-oscilant cu role butoi pe două rânduri;

 3 -rulment radial-axial cu role conice;

N, NU, NJ, NF -rulment radial cu role cilindrice;

5 -rulment axial cu bile pe un rând;

6 -rulment radial cu bile

7 -rulment radial-axial cu bile.

Cifra care urmează tipului de rulment se referă la seria de lăţimi (B, T); următoarea cifră se
referă la seria de de diametre (D). Ultimele două cifre înmulţite cu 5 dau diametrul alezajului
rulmentului (d), excepţie fac rulmenţii mici (d<20mm).

Rulmentul cu simbolul 30211 este un rulment radial-axial cu role conice (3), seria de lăţimi (T) 0,
seria de diametre 2 şi are alezajul d=11x5=55 mm.

Simbolul secundar poate fi sufix sau prefix la simbolul principal. Simbolul secundar prefix este
înscris atunci când rulmentul este construit din alt material decât cel prevăzut de standard. Simbolul
secundar sufix se referă la colivie, variante constructive, etanşare, precizie şi joc, zgomot.

Calculul de alegere al rulmenţilor radiali cu role cilindrice

Indicaţii privind utlizarea rulmenţilor

Alegere şi montaj

Alegerea tipului de rulment şi a schemei de montaj pentru proiectarea lagărelor cu rulmenţi

depinde de mai mulţi factori: mărimea forţelor preluate, direcţia şi sensul acestora, posibilitatea de
deformare flexională a arborelui, posibilitatea de dilatare termică a arborelui, restricţiile de gabarit
impuse de utilaj, etc.

Pentru preluarea sarcinilor mici şi medii se utilizează rulmenţi cu bile, pentru sarcini mari se
utilizează rulmenţi cu role. Rulmenţii radiali cu bile preiau sarcini mici şi mijlocii, preponderent radiale
dar pot prelua şi sarcini axiale dacă sarcina radială nu este utilizată în totalitate. Rulmenţii radiali cu role
cilindrice se utlizează în construcţiile în care forţele radiale sunt mari; nu preiau sarcini axiale. Rulmenţii
oscilanţi sunt utilizaţi în montajele arborilor supli, cu deformaţii flexionale mari; rulmenţii cu bile sunt
recomandaţi pentru sarcini mici şi medii iar cei cu role butoi pentru sarcini mari. Rulmenţii radial-axiali
preiau sarcini combinate, radiale şi axiale; rulmenţii cu bile preiau sarcini mici şi mijlocii iar cei cu role
conice sarcini mari. Rulmenţii axiali cu bile (şi chiar cu role) sunt utilizaţi în montajele în care forţele
axiale sunt mari iar rulmenţii radialaxiali nu pot acoperi întreaga încărcare în restricţiile de gabarit
impuse de utilaj.

In cazul în care montajul unui rulment într-un lagăr nu acoperă capacitatea necesară se poate
proceda la:

- alegerea altui tip de rulment;

- mărirea alezajului dacă permite construcţia;

 - montajul a doi rulmenţi;

- reevaluarea duratei de funcţionare impusă rulmentului şi menţionarea duratei după care

acesta trebuie schimbat.

In cazul montării a doi rulmenţi într-un lagăr, capacitatea ansamblului de rulmenţi nu se

dublează din cauza încărcării neuniforme a acestora. Astfel, dacă se montează doi rulmenţi radiali sau
radial-axiali cu bile capacitatea rezultantă este 1,625xCd a unui rulment; pentru rulmenţii radial-axiali cu
role conice C=1,715xCd.

Rulmenţii cu ace se utilizează la sarcini mijlocii şi mari unde gabaritul radial impus rulmentului
este redus.

Un montaj cu rulmenţi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să realizeaze fixarea radială a arborelui;

- să realizeze fixarea axială a arborelui în ambele sensuri;

-să nu introducă forţe suplimentare în rulment la dilatarea sau deformarea flexională a

arborelui;

-să asigure ungerea corespunzătoare a rulmentului.

Montajul inelului interior se realizează de regulă cu umăr din arbore într-o parte şi cu inel elastic
în cealaltă parte. Dacă forţa pe care trebuie s-o preia inelul este mare atunci se recomandă utilizarea
unei şaibe montată cu şuruburi. In locul inelului se mai utilizează piuliţă canelată dacă se doreşte
reglarea jocului la rulmenţii radial-axiali.

Montajul inelului exterior se poate realiza spre exterior cu asigurare cu capac, cu inel de oprire,
cu inel elastic sau umăr din carcasă, în funcţie de mărimea şi direcţia sarcinii preluate. In cealaltă parte a
inelului, spre interior, acesta poate fi asigurat cu inel de oprire (când carcasa este cu plan de separaţie),
cu inel elastic sau liber.

Rulmenţii montaţi pe arbori rotitori şi carcasă fixă fac parte dintrun ajustaj cu strângere pe
arbore şi joc în carcasă. Clasele de precizie şi poziţia câmpului de toleranţă se recomndă în funcţie de
utilajul din care face parte rulmentul, mărimea şocurilor, diametrele de montaj. Pentru arbori se
recomandă câmpurile de toleranţă k, m, n, p în clasele de precizie 5;6. Pentru carcase se recomandă
câmpurile K, M, N, în clasele 6;7.

Ungerea rulmenţilor

Lubrifianţii au scopul micşorării frecării dintre corpurile de rostogolire şi căile de rulare, să

protejeze suprafeţele împotriva coroziunii, să preia o parte din căldura degajată prin frecarea din lagăr.
Lubrifianţii utilizaţi pentru ungerea rulmenţilor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să aibă stabilitate fizică şi chimică;

- să nu conţină elemente metalice sau alte impurităţi;

- să nu conţină constituienţi corozivi.

 Alegerea lubrifiantului corespunzător unui anumit montaj depinde de:

- turaţia arborelui;

- mărimea rulmentului;

- temperatura de funcţionare a lagărului;

- amplasarea rulmentului într-un spaţiu în care mai sunt şi alte organe care necesită ungere.

Ungerea rulmenţilor se poate realiza cu ulei, unsori consistente, unsori solide sau cu ceaţă de
ulei. Ungerea cu ulei se recomandă în următoarele cazuri:

- turaţii ridicate ale rulmentului;

- uleiul trebuie să aibă şi rol de agent de răcire;

- rulmentul este montat întrun spaţiu în care sunt montate şi alte organe de maşini unse cu ulei
(roţi dinţate din reductoare şi cutii de viteze).

Ungerea cu ulei se poate realiza din baia de ulei la arborii orizontali care lucrează la turaţii medii,
uleiul fiind antrenat prin barbotare (cutii de viteze, reductoare mici); cu jet local pentru rulmenţii care
lucrează la turaţii mari şi pentru care uleiul realizează şi funcţia de răcire a lagărului dar şi pentru arborii
verticali; cu ceaţă de ulei dirijată local pentru rulmenţii care lucrează la turaţii foarte mari.

Ungerea cu unsoare consistentă se recomandă pentru rulmenţii care lucrează la turaţii mici
(forţele centrifuge au valori mici şi nu dispersează unsoarea), temperaturi de lucru scăzute (unsoarea
consistentă trebuie să aibă temperatura de picurare cu cel puţin 500C mai mare decât temperatura de
lucru a lagărului), unsoarea consistentă nu ajunge în contact cu uleiul utilizat pentru ungerea altor
organe de maşini, pentru a nu fi dizolvată şi spălată.

6.Asamblări filetate.

-noţiuni generale; clasificare:justificarea fiecărui criteriu de clasificare; indicaţii tehnologice;

Utilizarea pe scarǎ largǎ a asamblǎrilor filetate se datoreazǎ avantajelor pe care acestea le

prezintǎ:
 asigurǎ împotriva deplasǎrii axiale a piesei strânse;
 se preteazǎ la înşurubǎri-deşurubǎri repetate;
 acţiunea de montare-demontare a ansamblǎrilor filetate necesitǎ timp redus de lucru, cu
atât mai mult dacǎ sunt utilizate scule si dispozitive specializate;
 cost scǎzut de prelucrare a pieselor filetate dacǎ acestea sunt realizate pe maşini
specializate, procesul de fabricaţie pretându-se la aceasta;
 pot fi utilizate în scopuri diverse: fixarea unor piese într-o anumitǎ poziţie pe diferite
maşini şi utilaje; fixare-etanşare la ansamblarea conductelor; la sistemul de acţionare al
diverselor mecanisme care transformǎ mişcarea de rotaţie în mişcare de translaţie (filetul
de mişcare poate fi utilizat la robineţi, piese de maşini-unelte, etc.)
 interschimbabilitatea ridicatǎ datǎ de standardizarea acestora.
 Ansamblǎrile filetate prezintǎ şi unele dezavantaje precum:
 filetul este un puternic concentrator de tensiuni şi de acest lucru trebuie ţinut seama la
utilizarea şuruburilor în ansamblǎrile cu risc ridicat de accident sau avarie;
 necesitǎ elemente de asigurare împotriva deşurubǎrii accidentale, la funcţionarea cu
şocuri şi vibraţii;
 randament mecanic scǎzut.

Filetele şi ansamblǎrile filetate se regǎsesc în tehnicǎ într-o foarte largǎ diversitate.

Clasificarea filetelor se poate realiza dupǎ urmǎtoarele criterii:

a) Dupǎ forma secţiunii transversale a spirei cosideratǎ profil generator al filetului (fig.6.3):
 triunghiular; se întâlneşte la filetele obişnuite pentru fixare cât şi la filetele de fixare-
etanşare (withworth, gaz);
 patrat; este un filet de mişcare cu randament ridicat şi capacitate de transmitere mai micǎ
decât celelalte filete de mişcare;
 trapezoidal: este un filet de mişcare cu randamentul mai mic decǎt cel patrat, dar portanţǎ
mai mare decât acesta. Se foloseşte la transmisii reversibile (în ambele sensuri);
 ferǎstrǎu: filet de mişcare care permite preluarea forţei într-un singur sens. Este un filet
trapezoidal-asimetric;
 rotund: se foloseşte la şuruburile neprotejate ce lucreazǎ în medii abrazive (conducte, tije
de robineţi); filetul Edison utilizat la becuri este tot un filet rotund;
 speciale: sunt filete modificate pentru a asigura funcţii speciale de fixare, etanşare sau
mişcare.

b) Dupǎ forma suprafeţei conjugate (forma corpului pe care se genereazǎ filetul):

 filete cilindrice (diametrul nominal al filetului este constat pe lungimea sa);
 filete conice. Aceste filete prezintǎ avantajul înfiletǎrii-desfiletǎrii rapide (doar cateva
rotaţii), realizeazǎ o bunǎ etanşare. Prezintǎ dezavantajul unei prelucrǎri dificile mai ales
a piesei de tip piuliţǎ. Prezintǎ avantajul compensǎrii uzurii filetului prin forma sa conicǎ.
 c) Dupǎ destinaţie:
 filet de fixare: filetul triunghiular, metric;
 filet de fixare-etanşare: filet triunghiular withworth;
 filet de mişcare: patrat, trapezoidal, rotund;
 filete cu utilizǎri reduse: filete de reglare, masurǎ, speciale.
d) Dupǎ sensul de înfǎşurare a elicei:
 filete dreapta-cele mai des întâlnite;
 filete stânga-utilizate la ansamblǎrile la care existǎ riscul desfiletǎrii favorizat de sensul
de rotire al pieselor strânse şi al vibraţiilor.
e) Dupǎ mǎrimea pasului filetului:
 cu pas normal, cele mai frecvente; la simbolizare se dǎ mǎrimea pasului;
 cu pas fin: pasul filetului este mai mic decat cel normal. Se recomandǎ la asamblǎrile
care funcţioneazǎ în mediul cu vibraţii şi socuri. Pasul fin presupune un unghi mic al
spirei, acesta mǎrind frecarea dintre spire. La simbolizare se trece diametrul nominal al
filetului şi pasul acestuia.
f) Dupǎ sistemul de mǎsurare:
 filete metrice (mm), cele mai uzuale. Au simbolul “M”, profilul un triunghi echilateral;
 filete în ţoli (withworth), au simbolul “W”, este un filet triunghiular cu unghiul de 550 .
La acest filet pasul se exprimǎ prin numǎrul de spire pe ţol. Se foloseşte şi la îmbinarea
ţevilor cu simbolul “G”, notarea filetului gaz se face dupǎ diametrul interior al ţevii
exprimat tot în ţoli.
g) Dupǎ numǎrul de începuturi:
 cu un început-este un filet normal;
 cu mai multe începuturi; aceste filete prezintǎ un randament ridicat, avans axial mai
mare la o rotaţie completǎ a şurubului. Trebuie verificatǎ condiţia de autoblocare, dacǎ
aceasta este impusǎ de asamblarea în care este utilizat.

Materialele utilizate pentru realizarea şuruburilor, piuliţelor şi şaibelor.

Suruburile şi piuliţele se confecţioneazǎ din oţeluri, metale şi aliaje neferoase cât şi din
nemetale (mase plastice).
Pentru alegerea tipului de material trebuie ţinut seama de: mediul de lucru (temperaturǎ,
risc de coroziune); condiţiile de solicitare (staticǎ, variabilǎ, existenţa şocurilor); tehnologia de
fabricaţie (individualǎ, serie mare si masǎ) şi costul de fabricaţie.

Oţelurile recomandate pentru şuruburi sunt:

 OL37; OL44-pentru şuruburile cu destinaţie generalǎ; se preteazǎ la prelucrarea prin
rulare;
 OL50; OL60; OLC35; OLC45-pentru utilizarea şuruburilor în condiţii mai severe de
lucru;
 AUT20; AUT30; AUT40Mn - pentru şuruburi care lucreazǎ în condiţii mai severe de
lucru şi care sunt confecţionate pe maşini automate de prelucrare;
  41Cr10; 33MoCr11; 41MoCr11; 13CrNi30; 18MoCrNi13 - la şuruburile care lucreazǎ
în condiţii de înaltǎ solicitare. Aceste oţeluri aliate sunt tratate termic pentru ridicarea
proprietǎţilor mecanice;
 Oţeluri aliate cu crom, aliaje Fe-Cr-Ni, aliaje Ni-Cr pentru funcţionarea la temperaturi
ridicate (mai mici de 11000 C);
 Oţeluri inoxidabile sau protejate prin cromare, argintare pentru şuruburi care
funcţioneazǎ în medii corozive.
Pentru piuliţe se recomandǎ oţeluri carbon sau aliate dacǎ acestea funcţioneazǎ la
temperaturi cuprinse în intervalul de temperaturi (-500 C - +3000 C). Pentru utilizarea în medii
corozive se recomandǎ protejarea acestora la fel ca la şuruburi.

-din ce este constituită o asamblare filetată;

Tehnologia de fabricaţie :

Filetul se poate realiza manual cu filiera pentru şuruburi şi cu tarozi pentru piuliţe. Se
recomandǎ pentru unicate dar şi pentru filetare pe piese cu gabarit ridicat care nu pot fi montate
pe maşini-unelte şi se impune filetarea la faţa locului.
Filetarea se poate executa pe strung sau maşini automate cu cuţit de filetat de exterior
(pentru şurub) şi interior pentru piuliţe.
Filetarea se mai poate realiza prin frezare sau rulare între bacuri, procedeu cu productivitate
ridicatǎ.
Saibele de aşezare (plate) se executǎ din OL32, AUT08T. Saibele elastice sau de sigurantǎ
(GROWER) se executǎ din oţeluri pentru arcuri.

-elementele geometrice ale filetelor metrice(diametre, unghiul flancurilor spirei);

Filetele se diferenţiazǎ în principal dupǎ profilul generator: M, G, Pt, Tr, S, Rd. In cadrul
aceluiaşi profil de filet, douǎ filete se diferenţiazǎ dupǎ elementele geometrice care decurg din
dimensiunile nominale diferite.
Elementele geometrice pentru piesa de tip şurub sunt:

-este diametrul exterior al filetului; delimiteazǎ vârfurile spirelor; se numeşte diametrul nominal
al filetului. d
-diametrul interior care delimiteazǎ fundul filetului; 1 d
-diametrul mediu al filetului;

-pasul filetului p
-înǎlţimea teoreticǎ a triunghiului folosit ca profil generator al filetului H
-unghiul de vârf al triunghiului generator (β=60⸰ pentru filetul metric, β=55⸰ pentru filetul
withworth)
-înălţimea efectivǎ a spirei filetului şurubului 1 H
-înǎlţimea zonei de contact între spirele şurubului şi piuliţei (H, se măsoarǎ dupǎ o direcţie
radialǎ, adicǎ perpendicular pe axa ansamblǎrii) 2 H2 1H,H
–unghiul de înclinare al spirei filetului 
–jocul la fundul filetului a

Pentru piuliţǎ se regǎsesc ca fiind diametrul nominal (exterior), diametrul interior şi

diametrul mediu. 2 1 D ,D ,D
Interschimbabilitatea filetelor de aceeaşi tipodimensiune este asiguratǎ atunci când sunt

respectate dimensiunile:

In calculele de dimensionare şi verificare se recomandǎ şi unele relaţii de calcul pentru

elementele geometrice ale filetului.

-solicitǎrile din spirele filetului: enumerare şi explicare, fără relaţiile de calcul.

 Pentru calculul solicitǎrilor din spirele filetului se fac urmǎtoarele ipoteze simplificatoare de
calcul:
 forţa P care acţioneazǎ asupra şurubului se considerǎ că acţioneazǎ axial în şurub;
 sarcina (forţa P) se repartizeazǎ uniform asupra spirelor aflate în contact (z), o spirǎ
urmând sǎ preia o forţǎ egalǎ cu raportul P/z;
 sarcina care acţioneazǎ asupra unei spire se considerǎ a fi uniform repartizatǎ pe
suprafaţa de contact.

Solicitǎrile principale la care sunt supuse spirele filetului sunt:

1. Solicitarea filetului la contact (strivire)

Presiunea de contact s-a calculat pe proiecţia în plan perpendicular pe axa şurubului a
suprafeţei inelare de contact dintre spirele filetului. Contactul este delimitat de diametrul nominal
al şurubului (d) şi diametrul interior al piuliţei . Celelalte marimi care intervin au fost prezentate
la elementele geometrice al filetului metric (fig.2.9). ) D (1 Pentru oţelul OL37 utilizat la
şuruburile de fixare se recomandǎ MPa 35...30p 

2. Solicitarea filetului la încovoiere şi forfecare.

Pentru a calcula tensiunile ce apar la baza spirei filetului ca rezultat al solicitǎrii de
încovoiere a acestuia se admite cǎ spira filetului este o grindǎ curbǎ încastratǎ pe cilindrul de
fund al filetului.Pentru a calcula tensiunile ce apar la baza spirei filetului ca rezultat al solicitǎrii
de încovoiere a acestuia se admite cǎ spira filetului este o grindǎ curbǎ încastratǎ pe cilindrul de
fund al filetului.

3. Solicitarea filetului la forfecare

Efortul unitar de forfecare se considerǎ pe aceeaşi secţiune ca la încovoiere
 7. Asamblări cu pene.
-definire, clasificare, indicaţii tehnologice (pag 161; pag. 164);

Penele sunt organe de maşini care servesc, de regulă, la transmiterea momentului de

torsiune de la arbore la butuc şi invers. Ca atare, se poate spune că o asamblare cu pană este
formată din: arbore, pană, butuc (fig.7.1).

Asamblările cu pene fac parte din categoria asamblărilor demontabile, prezentând avantaje şi
dezavantaje în execuţie, montaj şi exploatare, după cum urmează:
 avantaje
- construcţie simplă;
- execuţie uşoară atât a penelor cât şi a canalelor de pană;
- montare şi demontare rapidă;
- cost scăzut de prelucrare.

 dezavantaje
- slăbesc secţiunea transversală a arborelui (cu excepţia asamblării cu pană concavă);
- produc ovalizarea pieselor strânse în cazul pieselor asamblate cu strângere;
- introduc concentratori de tensiuni.

Exemple constructive de pene:

- pana paralelă cu cele trei forme (fig.7.2)
- pana plată (în asamblarea din fig.7.c)
- pana concavă (fig.7.3.c)
- pana disc (fig.7.3.a)
- pana înaltă cu nas (fig.7.3.b) şi fără nas.
 Pana înaltă are înclinări diferite în funcţie de scopul pentru care este utilizată. In cazul
utilizării penei în asamblările de fixare cu demontări dese înclinarea este de 1/20; pentru
demontări rare se recomandă o înclinare de 1/100...1/50. Pentru penele de reglare se
recomandă o înclinare de 1/10...1/5 atunci când acestea sunt asigurate cu şurub şi o înclinare
de 1/100...1/50 atunci când acestea sunt motate cu autofixare. Autofixarea trebuie să respecte
condiţia ca unghiul de înclinare să fie mai mic decât dublul unghiului de frecare.

7.3. Pana disc, pana înaltă şi pana concave

Clasificarea penelor

după poziţia penelor în raport cu axa pieselor strânse:

 pene longitudinale care se montează paralel cu axa pieselor asamblate (arbore-butuc) şi
care transmit moment de torsiune. Din această categorie fac parte penele paralele, înalte,
concave, plate, tangenţiale (fig.7.5);
 pene transversale care se montează perpendicular pe axa pieselor asamblate; au
întotdeauna cel puţin o faţă înclinată.
după scop:
 pene pentru transmiterea momentului de torsiune arbore-butuc şi invers; din această
categorie fac parte penele longitudinale;
 pene pentru asamblare; sunt utilizate la asamblarea rapidă a doi tiranţi cu pene
transversale;
 pentru reglare, la reglarea jocului dintre cuzineţii unui lagăr;
 pentru asigurare.
după efectul de strângere:
 pene fără efect de strângere; din această categorie fac parte penele paralele şi pana disc;
 pene cu efect de strângere radială respectiv tangenţială ; din această categorie fac parte
penele plată, concavă, înaltă, tangenţială.

Tipuri de asamblări cu pană

a) Asamblarea cu pană concavă (fig.7.4.b)

Este utilizată pentru transmiterea unor momente de torsiune relativ mici. Transmiterea
momentului de torsiune de la arbore la butuc şi invers se realizează prin frecarea dintre pană şi
arbore.
 In arbore nu este executată nicio prelucrare, ca atare nu se poate vorbi de slăbirea secţiunii
acestuia. Pentru obţinerea forţei de frecare necesară transmiterii momentului de torsiune este
necesar ca pana să fie înclinată şi să se fi realizat o forţă de batere (împănare) asupra acesteia.
Atunci când se depăseşte o anumită valoare a momentului de torsiune de transmis (valoare
care este dată de momentul de frecare dintre pană şi arbore) are loc fenomenul de patinare,
alunecare. Se recomandă pentru diametre de arbore d<150 mm.
b) Asamblarea cu pană plată (fig.7.4.c)

Transmite momente de torsiune reduse ca mărime. Prelucrarea arborelui este redusă şi ca

atare şi slăbirea acestuia nu este semnificativă. Montarea penei se face tot prin batere. Este tot o
pană înclinată. Se recomandă pentru diametre de arbore d<230 mm

c) Asamblarea cu pană înaltă (fig.7.4.a)

Penele înalte se recomandă pentru momente de torsiune mari şi turaţii mici ale organelor
asamblate. Pana se montează prin batere. Lungimea canalului de pană din arbore trebuie să fie
dublul lungimii penei. Prelucrările din arbore şi butuc produc o slăbire semnificativă a secţiunii
acestora. Forţa de batere are drept consecinţă şi ovalizarea pieselor strânse, dezaxarea acestora.
De aceea se recomandă a fi utilizate pentru momente de torsiune mari şi turaţii scăzute.

d) Asamblarea cu pene tangenţiale (fig.7.5)

Penele tangenţiale se montează perechi - pană şi contrapană. Inclinarea este dată suprafeţelor
aflate în contact ale celor două pene. Prin baterea celor două pene se realizează o puternică forţă
tangenţială între arbore şi butuc. Sunt recomandate pentru transmiterea unor momente de
torsiune foarte mari. Dacă se montează o singură pereche de pene tangenţiale se poate transmite
momentul de torsiune întrun singur sens; dacă se montează două perechi de pene, decalate la
1200 sau 1800 se poate transmite momentul de torsiune în ambele sensuri.

e) Asamblarea cu pană disc (fig.7.6)

Penele disc se utilizează pentru transmiterea de momente de torsiune mici sau ca pene de
fixare. Sunt des utilizate în construcţia dispozitivelor, cu arbori de diametre mici.
-asamblarea cu pene paralele; tipuri de solicitări şi relaţii de calcul; cunoaşterea semnificaţiei
mărimilor care intră in relaţiile de calcul.

Penele paralele se utilizează atunci când se impun condiţii de coaxilitate arbore-butuc.

Construcţia simplă şi montajul rapid le recomandă în cele mai multe cazuri de utilizare. De
asemenea sunt utilizate şi în montajele în care se impune deplasarea axială a piesei de tip butuc
în raport cu arborele. Pana se montează cu strângere în arbore şi joc în butuc.

Având în vedere că penele paralele se montează cu joc radial acestea transmit moment de
torsiune doar pe feţele laterale.

Se poate spune că principalele solicitări ale unei asamblari cu pană paralelă sunt:

- presiunea de contact pe flancul penei;

- forfecarea penei la suprafaţa de separaţie dintre arbore şi butuc.
 Pana se dimensionează din condiţia de rezistenţă la presiunea de contact pe flanc. Pentru
aceasta, din STAS 1004-81 se aleg dimensiunile secţiunii transversale ale penei bxh în funcţie de
diametrul d al arborelui pe care aceasta urmează a se monta.

Se egalează momentul de torsiune de transmis Mt cu momentul de torsiune dat de

presiunea uniform distribuită pe flancul penei.

unde p este presiunea uniform distribuită pe flancul penei;

h – înălţimea penei; se face aproximarea că adâncimea canalului de pană din butuc (t2=t1) este
egală cu cea din arbore;
lc -lungimea de calcul a penei

l -lungimea standardizată a penei;

b -lăţimea penei.
F -forţa care este rezultatul acţiunii presiunii p pe suprafaţa şi care se consideră aplicată la o
distanţă faţă de axa arborelui aproximativ egală cu d/2. c l 2h 

La limită se admite şi se scoate lungimea de calcul a penei din condiţia de rezistenţă la

presiunea de contact pe flancul penei: a p p 

Lungimea penei este , lungime care se standardizează lSTAS

Trebuie ca lungimea penei să fie mai mică decât lungimea butucului sau a capătului de
arbore pentru a se putea realiza montajul iar pana să lucreze pe lungimea de calcul considerată.
Mai mult, lungimea butucului trebuie să fie cu mm mai mare decât lungimea canalului de pană
pentru a nu se suprapune concentratorii de tensiuni de la canalul de pană cu cei de la prelucrările
arborelui. )5...2(2
Lungimea de calcul a penei devine

Pana se verifică la forfecare cu relaţia

unde este forţa ce acţionează asupra suprafeţei de forfecare dată de aria .
Pentru presiunea admisibilă se recomandă valorile din tabelul de mai jos.

In cazul în care lungimea penei rezultă mai mare decât lungimea butucului sau a
capătului de arbore se montează două pene sau se alege varianta asamblării cu caneluri