Prof. univ. dr.

Aurel MAXIM

AGROECOLOGIE
MANUAL DIDACTIC
pentru
ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ

E-ISBN:978-973-744-773-9

Editura AcademicPres
Cluj-Napoca, 2019
Prezentul suport de curs este un material documentar destinat pregătirii studenților
de la învățământ la distanță, specializarea Agricultură. Acesta respectă standardele
specifice impuse de ARACIS.
Materialele ce compun prezentul suport de curs nu sunt lucrări științifice și nu
revendică originalitatea decât parțial.
Autorul

2
 CUPRINS

Pag.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE nr. 1
NOȚIUNI INTRODUCTIVE DE ECOLOGIE GENERALĂ ȘI SISTEMELE
BIOLOGICE…………………………………………………………………………... 7

1. INTRODUCERE.......................................................................................... 8
1.1 Definiţii şi istoric……………………………………………………..... 8
1.2 Dezvoltarea ecologiei în ţara noastră...................................................... 9
2. SISTEME BIOLOGICE................................................................................ 9
2.1 Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie……………………….. 9
2.2 Clasificarea sistemelor………………………………………………… 10
2.3 Sisteme studiate de ecologie................................................................... 10
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE nr. 2
FACTORII ECOLOGICI ABIOTICI ȘI BIOTICI............................................... 17
3.1 Factorii abiotici....................................................................................... 18
3.1.1 Factorii climatici..................................................................... 18
3.1.2 Factorii geografici (orografici)................................................ 35
3.1.3 Factorii mecanici..................................................................... 36
3.1.4 Factorii edafici………………………………………………. 38
3.1.5 Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor
la plante.................................................................................... 42
3.2 Factorii biotici........................................................................................ 44
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE nr. 3
STRUCTURA şi FUNCŢIILE ECOSISTEMELOR ................................................. 57
4. STRUCTURA ECOSISTEMELOR............................................................................ 58
4.1 Structura trofică a ecosistemului............................................................. 58
4.2 Structura biochimică a ecosistemelor...................................................... 62
5. FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI................................................................ 64
5.1 Funcţia energetică…………………………………………………….... 64
5.2 Funcţia de circulaţie................................................................................ 70
5.2.1 Circuitul carbonului………………………………………….. 72
5.2.2 Circuitul azotului în natură…………………………………... 74
5.2.3 Circuitul fosforului…………………………………………... 77
5.2.4 Circuitul apei în natură………………………………………. 78
5.3 Funcţia de autoreglare a ecosistemelor.................................................... 80

3
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE nr. 4
DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE ȘI MĂSURI DE
REDUCERE A POLUĂRII ..................................................................................... 92
6. DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE.................... 93
6.1 Poluant. Poluare. Substanţe poluante…………………………………... 91
6.2 Clasificarea poluării................................................................................ 94
6.3 Poluarea aerului...................................................................................... 95
6.3.1 Poluanţii gazoşi……………………………………………........... 96
6.3.2 Ploile acide………………………………………………….......... 97
6.3.3 Deteriorarea stratului de ozon………………………………......... 98
6.3.4 Efectul de seră şi schimbările climatice globale…………............. 100
6.3.5 Agricultura și încălzirea globală..................................................... 104
6.4 Poluarea apei............................................................................................ 114
6.5 Poluarea solului........................................................................................ 118
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE nr. 5
CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII ȘI GESTIUNEA DEȘEURILOR........ 127
7. BIODIVERSITATEA ȘI CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII............. 128
7.1 Biodiversitatea – o problemă globală………………………………….. 129
7.2 Valoarea biodiversităţii……………………………………………….... 129
7.3 Tipuri de biodiversitate………………………………………………… 132
7.4 Conservarea biodiversităţii…………………………………………….. 137
8. GESTIUNEA DEȘEURILOR....................................................................... 139
8.1 Clasificarea deșeurilor……………………………………………......... 139
8.2 Gestiunea deșeurilor …………………………………………………… 139
8.2.1 Depozitarea deșeurilor............................................................ 140
8.2.2 Metode de tratare a deșeurilor................................................ 141
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE nr. 6
ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIE)……………………………….. 150
9. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE........ 151
9.1 Definiție, importanță și istoric................................................................ 152
9.2 Originea și evoluția ecosistemelor agricole............................................ 156
9.3 Particularitățile ecosistemelor agricole................................................... 159
10. CLASIFICAREA ENERGETICĂ A ECOSISTEMELOR
AGRICOLE........................................................................................... 161
10.1 Agroecosistemele extensive.................................................................... 164
10.2 Agroecosistemele intensive..................................................................... 165
10.3 Agroecosistemele industrializate............................................................. 165
11. ECOSISTEMELE AGRICOLE ŞI ALIMENTAŢIA OMENIRII 167
12. SISTEME DE AGRICULTURĂ..................................................... 172

4
 12.1 Sisteme de agricultură tradiţională.......................................................... 173
12.2 Sisteme de agricultură modernă.............................................................. 174
12.2.1. Sisteme de agricultură industrializată...................................... 174
12.2.2 Sisteme de agricultură durabilă................................................ 178
12.2.2.1 Sisteme de agricultură integrată............................................ 179
12.2.2.2 Sisteme de agricultură ecologică………………………….. 183
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE nr. 7
AGROBIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA RESURSELOR
GENETICE VEGETALE ȘI ANIMALE................................................................ 207
13. RESURSE GENETICE VEGETALE ȘI ANIMALE.............................. 209
13.1 Centre de domesticire a plantelor şi animalelor...................................... 209
13.2 Definiția și funcțiile agrobiodiversității.................................................. 211
13.3 Valorile agrobiodiversității...................................................................... 214
13.4 Importanța și conservarea resurselor genetice animale.......................... 215
13.4.1 Domesticirea animalelor și importanța raselor locale.............. 215
13.4.2 Conservarea resurselor genetice animale................................. 217
13.5 Agricultura durabilă și varietățile locale ale plantelor de cultură........... 222
13.5.1 Istoricul varietăţilor locale şi al eroziunii genetice în
agricultură................................................................................. 222
13.5.2 Caracteristicile şi importanţa varietăţilor locale pentru o
agricultură durabilă................................................................. 225
13.5.3 Conservarea varietăţilor locale................................................. 226
13.5.4 Evoluţia politicilor mondiale şi europene cu privire la
varietăţile locale....................................................................... 240
13.5.5 Situaţia agrobiodiversităţii agricole din România şi pericolul
eroziunii genetice..................................................................... 245
13.5.6 Priorităţi ale strategiei de conservare a varietăţilor locale în
Europa...................................................................................... 248

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE nr. 8

SCHIMBĂRILE CLIMATICE GLOBALE ȘI POLITICA EUROPEANĂ DE
ÎNVERZIRE…………………………………………………………………......... 254
14. POLITICA EUROPEANĂ DE ÎNVERZIRE……………………….….. 255
14.1 Istoria Politicii Agricole Comune (PAC)……………………………… 255
14.2 Protecția mediului în Planul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR)
2014-2020……………………………………………………………… 259
14.2.1 Generalități privind PNDR 2014-2020.................................... 259
14.2.2 Măsura 10 – Agro-mediu şi climă…………………………… 266
14.2.3 Măsura 11 - Agricultură ecologică………………………….. 281
14.3 Practici agricole benefice pentru climă și mediu……………………… 284

5
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE nr. 9
ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC ȘI ETICA ECOLOGICĂ........... 303
15. AVANTAJELE ȘI RISCURILE ORGANISMELOR MODIFICATE
GENETIC................................................................................................... 314
16. ETICĂ ECOLOGICĂ............................................................................... 315

6
 Unitatea de învățare nr. 1
NOȚIUNI INTRODUCTIVE DE ECOLOGIE GENERALĂ
ȘI SISTEMELE BIOLOGICE

Cuprins
1. INTRODUCERE……………………………………………………………...........
1.1. Definiţie şi istoric..........................................................................................
1.2. Dezvoltarea ecologiei în țara noastră............................................................

2. SISTEME BIOLOGICE…………………………………………………...…............
2.1. Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie şi clasificarea
sistemelor
2.2. Însuşirile generale ale sistemelor biologice…………………………
2.3. Sisteme studiate de ecologie…………………………………………
Întrebări recapitulative...................................................................................
Test de autoevaluare........................................................................................
Rezumat...........................................................................................................
Bibliografie......................................................................................................

Introducere
În acest capitol este tratată importanța problemelor de ecologie, ecologism
și protecția mediului. De asemenea sunt descrise caracteristicile sistemelor
studiate de ecologie. Aceste noțiuni le vor fi utile studenţilor în înțelegerea tuturor
aspectelor ce vor fi studiate ulterior în cadrul disciplinei.
Capitolul se încheie cu prezentarea unei bibliografii selective şi a unor teste de
autoevaluare şi întrebări recapitulative referitoare la problematica prezentată în
cuprinsul capitolului.

Obiective
La sfârşitul acestui capitol, studentul:
- va putea înţelege şi explica diferenţele şi asemănările între ecologie, ecologism
şi protecţia mediului;
- va putea cunoaşte principalele sisteme studiate de ecologie şi principalele
caracteristici ale acestora.

7
 Durata medie de studiu individual: 3 ore

Conținut
1. INTRODUCERE
1.1 Definiţii şi istoric

Ecologia s-a născut ca o ramură a biologiei şi ea a rămas multă vreme ca o

ştiinţă pur teoretică, până la jumătatea secolului XX când specialiştii din diverse
domenii învecinate (meteorologi, hidrologi, medici) au remarcat că societatea
industrială se confruntă cu probleme ce se regăsesc în principiile ecologiei.
Denumirea termenului si conceptului de ecologie aparţin savantului
german Ernst Haeckel (1834-1919), discipolul lui Darwin care, în anul 1866,
introduce termenul de ecologie, definind-o ca ştiinţă a relaţiilor organismelor vii
cu mediul lor ambiant, atât organic cât şi anorganic. Din punct de vedere
etimolologic, în limba greacă, oicos = casă, gospodărie şi logos = cuvânt sau, în
accepţiunea modernă - ştiinţă; deci, ecologia ar vrea să însemne ştiinţa despre
gospodărirea naturii.
Apariţia şi amplificarea poluărilor, dispariţia unor specii, schimbările climatice
globale s.a., au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia
relevată de ecologie este că omul nu poate să acţioneze la nesfârşit asupra mediului
său fără a pune în pericol ruperea echilibrelor ecologice esenţiale. Pe această cale s-a
impus o altă noţiune - problemă cheie a lumii contemporane: protecţia mediului care
constă în ansamblul de reglementări, măsuri, acţiuni care au ca scop menţinerea şi
protejarea condiţiilor naturale împotriva degradării.
În societatea contemporană, problemele de ecologie este bine să fie tratate
împreună cu cele de protecţia mediului. În felul acesta poate fi mobilizată o parte mai
importantă din opinia publică în activităţile de protecţia mediului ambiant, sub egida
unei ştiinţe (ecologie) şi a unor oameni de ştiinţă.
Ecologia este solicitată în elaborarea măsurilor de protecţie a mediului
înconjurător. Aceste două domenii se întrepătrund însă este eronată sinonimia ecologie
- protecţia mediului.
Nu trebuie confundată ecologia cu ecologismul, nici ecologii cu
ecologiștii. Ecologia a fost definită mai sus. Cei care studiază această știință se
numesc ecologi. O altă abordare se referă la ecologie ca atitudine față de relațiile
dintre om și mediu și poartă numele de ecologism. Militanții implicați în

8
mișcările ecologiste ale verzilor cât și cei care fac politică ecologistă se numesc
ecologiști.

1.2 Dezvoltarea ecologiei în țara noastră

Faptul ca Grigore Antipa (1867-1944) a fost elevul si asistentul lui E. Haeckel

a facilitat pătrunderea principiilor ecologice în țara noastră.
Dintre continuatorii lui Antipa, amintim pe acad. M. Băcescu, acad. N.
Botnariuc, care are cercetări vizând limnologia (ecologia apelor continentale) şi anume
ecologia unor bălţi din lunca inundabilă a Dunării inferioare.
O altă personalitate deosebită a fost Emil Racoviţă, care a dezvoltat teoriile lui
Darwin privind „lupta pentru existenţă”, arătând că aceasta nu are tendinţa de a produce
modificări adânci, ci are ca rezultat menţinerea unui echilibru biologic”. El este
considerat de fapt, părintele biospeologiei.
Al. Borza s-a preocupat de ecologia plantelor, Traian Săvulescu a avut
preocupări privind interacţiunile dintre plantele terestre şi fungi, iar A. Popovici-
Bâznoşeanu.
Dintre specialiştii români care au contribuit şi contribuie prin lucrările lor la
cunoaşterea şi dezvoltarea ecologiei agricole, menţionăm: Ioan Puia de la USAMV
Cluj-Napoca, B. Stugren.
Desigur, numărul oamenilor de ştiinţă români care au abordat probleme de
ecologie este mult mai mare iar aria preocupărilor extrem de diversă, demonstrând
interesul integrării în circuitul ştiinţific mondial.

2. SISTEME BIOLOGICE

2.1 Semnificaţia conceptului de sistem în ecologie.

Şi substanţa vie, ca întregul univers, este organizată în sisteme.

Conceptul de „sistem” reprezintă ansamblul de elemente, identice sau
diferite, aflate în interacţiune, constituind un întreg organizat. Exemple: sistemul
solar, organismul viu, sistemul de lucrare a solului etc.
Elementele care compun sistemul pot fi obiecte (exemplu: planetele în
sistemul solar), fenomene, simboluri, elemente tehnologice.
In sistemul biologic elementele componente ale sistemului sunt: atomii,
moleculele, celulele, ţesuturile, organele, organismele, populaţiile etc.
Conform concepţiei sistemice, întreaga materie vie sau nevie, este organizată
în sisteme ierarhizate şi în interacţiune: orice sistem este alcătuit din subsisteme şi,

9
la rândul său, este o parte (un subsistem) în cadrul unui sistem mai cuprinzător.

2.2 Clasificarea sistemelor

In univers materia apare sub forma de substanţă si energie.

Substanţa este alcătuită din molecule şi atomi fiind în acelaşi timp şi purtătorul
material al energiei.
Toate sistemele sunt grupate în 3 clase după comportarea lor în schimbul de
substanţă şi energie cu mediul.
Sistemele izolate – nu schimbă cu mediul materie nici sub forma de substanţă şi
nici sub formă de energie. Sunt sisteme realizate numai teoretic pentru experienţe
conceptuale asupra transformărilor fizice ale materiei în condiţii de stare neinfluenţată prin
variaţiile mediului.
La sistemele izolate, energia totală a sistemului reprezintă o valoare constantă.
Starea de invariabilitate cea mai probabilă a unui asemenea sistem se realizează cu valoare
maximă a entropiei. Ex.: o fiolă închisă ermetic şi introdusă într-un bloc de plumb cu pereţi
foarte groşi.
Sistemele închise – schimbă cu mediul materie numai sub formă de energie. De
exemplu: un vas cu apă, închis ermetic, cedează sau primeşte căldura mediului
înconjurător. În natură nu se găsesc sisteme absolut închise.
Sisteme deschise – schimbă cu mediul materie şi sub forma de energie şi sub formă
de substanţă. Ecosistemele, de exemplu, un lac de câmpie, un ţărm de mare, un recif de
coralieri, o pădure, sunt sisteme deschise.

2.3 Sisteme studiate de ecologie

Orice sistem este alcătuit din subsisteme şi face parte dintr-un sistem mai vast.
Dintre sistemele studiate de ecologie menţionăm:
Organismul sau individul care reprezintă un mod fundamental de organizare
a materiei vii si are ca lege specifică METABOLISMUL (anabolism şi catabolism),
functie esenţială a indivizilor.
Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie, care trăiesc pe un
teritoriu bine delimitat si este treapta cea mai simpla de organizare a sistemelor vii
supraindividuală (merii dintr-o plantatie; toate insectele de Anthonomus pomorum din
plantatia respectivă).
Biotopul este locul (spaţiul) de trai al unei biocenoze, iar habitatul este mediul
de trai al speciei (populaţiilor şi chiar al organismului individual).

10
 Termenul de biocenoză reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din
diferite specii ataşaţi unui anumit biotop. Exemplu de biocenoză într-o plantatie de măr:
populaţie de meri, o populatie de A. pomorum (gărgăriţa florilor de măr), o populatie de
V. inaequalis (rapăn), o populatie de Sonchus arvensis (buruiană anuală) etc. Toate
acestea alcătuiesc biocenoza din livada respectivă.
Un loc central în structura biocenozei îl ocupa fitocenoza.
Exprimarea unor raporturi cantitative precum şi stabilirea relaţiilor de grupare
dintre speciile unei fitocenoze, poate fi făcută prin folosirea unor indici. Aceşti indici
pot caracteriza fitocenozele din punct de vedere cantitativ (abundenţa, dominanţa,
sociabilitatea, frecvenţa) dar şi calitativ (stratificarea, vitalitatea, periodicitatea).
Ecosistemul
Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei în care viaţa şi mediul sunt
inseparabil reunite într-un spaţiu restrâns. Ecosistemul integrează într-un tot unitar
biocenoza (componenta vie) şi biotopul (componenta nevie). De exemplu, o pădure,
un parc, o cultură agricolă sunt ecosisteme alcătuite din biocenoză (plantele şi
animalele) şi biotop (spaţiul ocupat de biocenozele respective).
Ecosistemul posedă o definită structură internă şi un ciclu intern al materiei,
un ciclu biogeochimic local.
O băltoacă temporară cu apă de ploaie în pădure nu este un ecosistem, fiindcă
nu posedă un ciclu biogeochimic propriu ci numai o parte din ciclul biogeochimic
local al ecosistemului de pădure. Băltoaca nu este ecosistem deoarece este împiedi-
cată formarea unor conexiuni stabile între vieţuitoare şi mediu.
Biomul
Biomul (ecosistem major) este formaţiunea biotică majoră alcătuită din mai
multe ecosisteme cu structură generală asemănătoare, determinate de zonele
latitudinale ale planetei. Noţiunea de biom se aplică atât la mediile de viaţă terestre
cât şi la cele acvatice. Biomurile terestre se recunosc mai ales datorită plantelor,
corespunzând zonărilor geografice. Exemple de biomuri: biomul deșerturilor
temperate, biomul deșerturilor nivo-glaciare, biomul savanelor, biomul pădurilor de
conifere din zona temperată etc.
Biosfera
In sens strict biologic biosfera cuprinde numai învelişul vitalizat al
Pământului, adică numai partea crustei terestre locuită de organisme; altfel spus,
biosfera cuprinde totalitatea ecosistemelor de pe Pământ.

11
 Biosfera se extinde în spaţiu până unde se găsesc substanţe biogene
(materiale rezultate prin activitatea, biogeochimica a organismelor). Ea se intinde
câţiva metri in profunzimea solului si câteva mii de metri în atmosferă, mări si
oceane.
Biosfera cuprinde reprezentanţii regnului vegetal cu aproximativ 300 mii
specii si regnul animal cu aproximativ 1.385.000 specii. In ecologie se utilizează tot
mai frecvent termenul de ecosferă.

Întrebări recapitulative
1. Ce este ecologia și care este semnificația etimologică a cuvântului „ecologie”?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
2. Ce este protecția mediului?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
3. Ce este ecologismul?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
4. Ce este biotopul? Exemplificați
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
5. Ce este populaţia şi habitatul? Exemplificaţi
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
6. Ce este biocenoza ca sistem studiat de ecologie? Exemplificați.
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
7. Ce este biosfera?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................

Test de autoevaluare

- Unitatea de învățare nr. 1 –

a. Tratați pe scurt subiectele redacţionale enunţate mai jos

b. Bifaţi răspunsurile corecte la subiectele grilă

1. Dezvoltarea ecologiei în ţara noastră

12
 2. Clasificare sistemelor
3. Biocenoza
Este spațiul de trai al unei specii
Este învelișul vitalizat al Pământului
Este formată din totalitatea speciilor atașate unui anumit teritoriu
Este formată din totalitatea ecosistemelor de pe Pământ
Cuprinde totalitatea indivizilor dintr-o specie
Este știința ecosistemelor
4. Biotopul
Este spațiul de trai al unei specii
Este învelișul vitalizat al Pământului
Este format din totalitatea speciilor atașate unui anumit teritoriu
Este format din totalitatea ecosistemelor de pe Pământ
Cuprinde totalitatea indivizilor dintr-o specie
Este știința ecosistemelor
5. Habitatul ca sistem studiat de ecologie
6. Sistemele deschise
Au schimb de substanţă şi energie cu mediul
Au doar schimb de substanţă cu mediul
Au doar schimb de energie cu mediul
Sunt toate sistemele biologice
Nu se găsesc în natură
Nu au schimb de substanţă şi energie cu mediul
7. Ecosistemul
Este format din învelişul vitalizat al Pământului
Este unitatea funcţională a biosferei în care viaţa şi mediul sunt
inseparabil reunite într-un spaţiu restrâns
Posedă o definită structură internă şi un ciclu intern al materiei
Are ca lege specifică metabolismul
Este format din totalitatea biocenozelor de pe Terra
Integrează într-un tot unitar biocenoza şi biotopul

Rezumat
Paternitatea termenului si conceptului de ecologie aparţin însă savantului
german Ernst Haeckel (1834-1919), discipolul lui Darwin care, în anul 1866,
introduce termenul de ecologie, definind-o ca „ştiinţă a relaţiilor organismelor
vii cu mediul lor ambiant, atât organic cât şi anorganic”.
Apariţia si amplificarea poluărilor a impus o altă noţiune - problemă cheie
a lumii contemporane: protecţia mediului care constă în „ansamblul de
reglementări, măsuri, acţiuni care au ca scop menţinerea şi protejarea condiţiilor
naturale împotriva degradării”.

13
 În linii mari, ramurile ecologiei se pot include în trei categorii importante:
sistemice, aplicative şi specializate.
Nu trebuie confundată ecologia cu ecologismul, nici ecologii cu
ecologiştii. Ecologia a fost definită mai sus. Cei care studiază această ştiinţă se
numesc ecologi. O altă abordare se referă la ecologie ca atitudine faţă de relaţiile
dintre om şi mediu şi poartă numele de ecologism. Militanţii implicaţi în
mişcările ecologiste ale verzilor cât şi cei care fac politică ecologistă se numesc
ecologişti.
Faptul că Grigore Antipa (1867-1944) a fost elevul si asistentul lui E. Haeckel
a facilitat pătrunderea principiilor ecologice în ţara noastră. Antipa a studiat lunca
inundabilă a Dunării, Delta şi sectorul nord-vestic al Mării Negre, sub aspect ecologic.
Promotorul studiilor de ecologie a animalelor terestre în România este A.
Popovici-Bâznoşanu. Cartea de ecologie scrisă de N. Botnariuc şi A. Vădineanu
(1982) rămâne una de referinţă pentru literatura de specialitate românească.
În domeniul ecosistemelor agricole au avut contribuţii remarcabile: I.
Puia, V. Soran, D. Şchiopu, I. Coste, I. Rotaru.
Conceptul de „sistem” reprezintă ansamblul de elemente, identice sau
diferite, aflate în interacţiune, constituind un întreg organizat. Exemple: sistemul
solar, organismul viu, sistemul de lucrare a solului etc.
Toate sistemele sunt grupate în 3 clase după comportarea lor în schimbul de
substanţă şi energie cu mediul.
Sistemele izolate – nu schimbă cu mediul materie nici sub forma de substanţă şi nici
sub formă de energie.
Sistemele închise – schimbă cu mediul materie numai sub formă de energie.
Sisteme deschise – schimbă cu mediul materie şi sub forma de energie şi sub formă
de substanţă. Ecosistemele, de exemplu, un lac de câmpie, un ţărm de mare, un recif de
coralieri, o pădure, sunt sisteme deschise.
Sisteme studiate de ecologie
A.) Organismul sau individul
Organismul reprezintă un mod fundamental de organizare a materiei vii si
are ca lege specifică metabolismul (schimburi materiale şi energetice cu mediul),
funcţie esenţială a indivizilor.
Comparativ cu celelalte niveluri de organizare a materiei vii, indivizii
biologici au cea mai pronunţată integralitate.

14
 B.) Populaţia
Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor din aceeaşi specie, care trăiesc
pe un teritoriu bine delimitat si este treapta supraindividuală cea mai simplă de
organizare a sistemelor vii (exemplu: merii dintr-o plantaţie; toate insectele de
Anthonomus pomorum din plantaţia respectivă; populaţia de Taraxacum
officinalis din livadă etc.).
Descrierea formală a populaţiei se poate face prin caracterizare numerică
şi prin stabilirea densităţii populaţiei.
C.) Biotopul şi habitatul
Biotopul este locul (spaţiul) de trai al unei biocenoze, iar habitatul este
mediul de trai al speciei (populaţiilor şi chiar al organismului individual).
D.) Biocenoza
Biocenoza (lb. greacă, bios = viaţă; koinos = comun) reprezintă un sistem
(grupare) de indivizi biologici din diferite specii ataşaţi unui anumit biotop.
E.) Ecosistemul
Ecosistemul este unitatea structurală şi funcţională a ecosferei ce cuprinde
biocenoza si biotopul. Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în care
speciile sunt producătoare si consumatoare, între ele stabilindu-se relaţii sub formă
de lanţuri si reţele trofice.
Ecosistemul posedă o definită structură internă şi un ciclu intern al materiei,
un ciclu biogeochimic local.
F.) Biomul
Biomul (ecosistem major) este formaţiunea biotică majoră alcătuită din mai
multe ecosisteme cu structură generală asemănătoare, determinate de zonele
latitudinale ale planetei.

Bibliografie
Obligatorie:
1. Fiţiu A., 2002. Ecologie şi protecţia mediului. Ed. Academicpres, Cluj-Napoca
2. Maxim, A., 2008. Ecologie generală şi aplicată. Editura Risoprint, Cluj-Napoca
3. Şandor, M. şi Maxim, A., 2009. Ecologie. Lucrări practice. Editura AcademicPres,
Cluj-Napoca
Facultativă:
1. Botnariuc N., Vădineanu A, 1982. Ecologie. Ed. Did. si Ped., Bucuresti

15
2. Muntean L., Stirban M, 1995. Ecologie şi protecţia mediului. Editura Dacia, Cluj-
Napoca
3. Stugren B., 1982. Bazele ecologiei generale. Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
4. Şchiopu, D., Vântu, V., 2002. Ecologie şi protecţia mediului. Ed. „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi

16
 Unitatea de învățare nr. 2

FACTORII ECOLOGICI ABIOTICI ȘI BIOTICI

Cuprins
3. FACTORII ECOLOGICI…………………………………………….….....
3.1. Factorii abiotici…………………………………………………………….
3.1.1. Factorii climatici…………………………………………………..
3.1.2. Factorii geografici (orografici)……………………………………
3.1.3. Factorii mecanici…………………………………………………..
3.1.4. Factorii edafici……………………………………………………..
3.1.5. Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la
plante
3.2. Factorii biotici……………………………………………………………..
Întrebări recapitulative.....................................................................................
Test de autoevaluare..........................................................................................
Rezumat.............................................................................................................
Bibliografie........................................................................................................

Introducere
În acest capitol sunt prezentaţi factorii ecologici abiotici (climatici, geografici,
mecanici și edafici) și influența lor asupra ecosistemelor. Se insistă asupra importanței
factorilor ecologici asupra bolilor și dăunătorilor din agroecosisteme. Factorii biotici
sunt prezentați atât la nivel individual, cât și populațional.
Capitolul se încheie cu prezentarea unei bibliografii selective şi a unor teste de
autoevaluare şi întrebări recapitulative referitoare la problematica prezentată în
cuprinsul capitolului.

Obiective
După parcurgerea acestu model studenţii vor fi capabili să:
- calculeze temperatura eficientă a diferitelor specii;
- stabilească corelaţiile existente între evoluţia factorilor agroclimatici şi cea a
principalelor insecte dăunătoare ale plantelor de cultură;
- calculeze indicele foliar;
- calculeze coeficientul de transpiraţie la plante;

17
 - calculeze raportul de acumulare şi indicele puterii de acumulare;
- utilizeze Sistemul AgroExpert de înregistrare şi prelucrare a factorilor
agroclimatici pentru avertizarea tratamentelor fitosanitare la plantele de cultură.

Durata medie de studiu individual: 3 ore

Conținut
3. FACTORII ECOLOGICI

3.1 Factorii abiotici

Mediul este constituit din anumite componente care acţionează asupra

organismelor, influenţându-le manifestările vitale. Din categoria factorilor
abiotici fac parte: factorii fizici (factorii climatici - temperatura, lumina, apa,
umiditatea - și focul), factorii geografici (panta, altitudinea, expoziţia), factorii
mecanici (vântul, mişcările apei), factorii chimici (azotul, oxigenul, bioxidul de
carbon, pH-ul, salinitatea, substanţele minerale din sol).
În explicarea acţiunii factorilor abiotici asupra vieţuitoarelor vom
menţiona numai acţiunea de factor limitant aplicabilă tuturor factorilor abiotici,
atât pentru limita lor inferioară cât şi pentru cea superioară. Cele două extreme
delimitează, pentru fiecare organism, optimul său de dezvoltare. Conform Legii
minimului, formulată de von Liebig (1840) dezvoltarea plantei este dependentă
în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai
scăzută. Aşadar, planta nu se va dezvolta normal chiar dacă toate celelalte
elemente chimice esenţiale se găsesc în cantitate suficientă. Această lege este
valabilă şi pentru lumea animală, acvatică sau terestră. De exemplu, în absenţa
cuprului, cobaltului şi a manganului din hrană, vitele vor suferi de boli fiziologice
grave.
Factorii abiotici exercită o acţiune de selecţie a speciilor ce urmează să
compună biocenoza, oferindu-le şanse diferite de supravieţuire; este ceea ce
putem numi filtru de biotop.

3.1.1 Factorii climatici

Factorii climatici fac parte din categoria celor fizici, alături de foc. În
prezenta lucrare se va insista asupra temperaturii, luminii și apei ca factori
ecologici.

18
 A. Temperatura
Temperatura este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ
pentru structura biocenozelor şi este condiţionată de poziţia geografică pe glob,
expoziţie, pantă etc. Pentru o anumită specie, temperatura optimă este
temperatura la care creşterea şi dezvoltarea se face cu pierderi minime de
energie. Deoarece toate procesele metabolice sunt de natură enzimatică, iar
enzimele funcţionează cu randament optim într-o anumită zonă a variaţiei
termice, temperatura optimă va fi tocmai temperatura din această zonă. Astfel,
în diferite faze de dezvoltare individuală (ex. ou, larvă, pupă, adult) şi activităţile
enzimatice esenţiale sunt diferite, prin urmare, temperatura optimă va fi şi ea
diferită. Trebuie precizat faptul că, populaţiile sunt adaptate la un anumit regim
termic optim, deci la o anumită amplitudine a variaţiilor de temperatură şi nu la
o anumită temperatură constantă.
La diferite specii dezvoltarea are loc numai începând de la o anumită
temperatură numită temperatura zero a dezvoltării (t 0). Sub această temperatură,
dezvoltarea nu mai are loc. Temperaturile situate deasupra lui zero ecologic şi la
care dezvoltarea se desfăşoară normal, poartă numele de temperatură eficientă
sau temperatură efectivă şi reprezintă diferenţa dintre temperatura la care se află
organismul (t) şi temperatura zero a dezvoltării (t0 ). Pentru a-şi desăvârşi
dezvoltarea, fiecare specie are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor
efective, sumă cunoscută în ecologie sub denumirea de constantă termică (K).
Această sumă reprezintă o caracteristică a speciei şi se poate calcula după
formula :
K = (t - t0 ) d
unde d este numărul de zile. De aici rezultă că, pentru a face parte dintr-un
ecosistem anume, fiecare organism trebuie să întrunească acea sumă a
temperaturilor efective care să-i permită ajungerea la maturitate sexuală şi la
producere de urmaşi. În caz contrar, specia nu se va putea instala în ecosistemul
dat. Deci, temperatura reprezintă un factor important care poate limita
răspândirea geografică a multor specii. Desigur că, relaţia dată este valabilă
numai în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt în limite normale. De exemplu,
condiţiile de hrană nefavorabile pot prelungi durata de dezvoltare a individului,
chiar dacă temperatura este corespunzătoare.

19
 Dacă suma temperaturilor efective este mai mare, unele specii pot avea
două sau mai multe generaţii pe an, după condiţiile climaterice locale. La
acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch) numărul generaţiilor într-un
an variază în funcţie de temperatură astfel: majoritatea ţărilor europene cu climat
continental 4-6, în regiunea centrală şi sudică a Bulgariei 9 generaţii pe an, iar în
România 6 generaţii anuale. Aceste aspecte prezintă o importanţă deosebită
pentru controlul dăunătorilor la plantele de cultură, deoarece pentru avertizarea
stropirilor, unul dintre criteriile care se iau în considerare este criteriul ecologic.
De exemplu, viermele merelor are zero biologic de 9°C, iar constanta
termică pentru o generaţie însumează 624°C. Desigur că, fiecărui stadiu de
dezvoltare îi corespunde o anumită sumă a temperaturilor efective, inclusiv a
stadiilor vulnerabile, în care se face tratamentul fitosanitar. În figura 1 se poate
observa relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia
pomonella. Astfel, dezvoltarea embrionară a viermelui merelor durează 6 zile la
temperatura de 22,3°C, în timp ce, la 18,2°C se prelungeşte la 32 de zile.
La plante, cerinţele faţă de temperatură variază în funcţie de faza de
vegetaţie. Fiecărei fenofaze (dezmugurit, înflorit etc.) fiindu-i necesară o
anumită sumă a gradelor de temperatură. La pomii fructiferi, deşi pragul biologic
inferior este de aproximativ 6-8°C, iar la arbuştii fructiferi de 4-5°C, se utilizează
mai frecvent suma globală a gradelor de temperatură, obţinută prin însumarea
temperaturilor medii zilnice ce depăşesc 0°C, de la pornirea în vegetaţie până
sfârşitul vegetaţiei sau o anumită fază de vegetaţie (tabelul 1).
La viţa de vie, Oprea (1995) arată că, suma globală a temperaturilor pentru
cultura economică a soiurilor de viţă de vie, cu maturare timpurie şi mijlocie a
strugurilor, trebuie să fie de minim 2900°C, iar pentru cultura soiurilor cu
maturare târzie de minim 3000 - 3200°C. Suma minimă a temperaturii efective
pentru cultura soiurilor de viţă de vie (la t0 = 10°C) cu maturare foarte timpurie
este de 1000°C. Scăderea temperaturii sub zero biologic nu are efecte negative
ireversibile, ci conduce doar la o stagnare a unor procese biologice care vor fi
reluate odată cu revenirea la valori de temperatură active.
Un alt indicator al temperaturii la viţa-de-vie este temperatura medie din
luna cea mai caldă a anului care va da direcţia principală de producţie în
podgoria respectivă, ştiut fiind că procesul de acumulare a zaharurilor în fruct
este dependentă de temperatură, iar gradul alcoolic al vinului depinde de

20
cantitatea de zahăr. Astfel, dacă temperatura medie a lunii celei mai calde nu
depășește 17°C se pot realiza numai vinuri de consum curent; la peste 19°C,
vinuri de calitate superioară; la peste 21°C, vinuri cu denumire de origine
controlată (DOC) şi trepte de calitate (DOCC).

Fig. 1 Relaţia dintre temperatură şi durata dezvoltării speciei Laspeyresia pomonella

Depăşirea limitelor superioare sau inferioare de temperatură ale unei

specii (populaţii) poate conduce la eliminarea acesteia din ecosistemul respectiv,
chiar dacă ceilalţi factori abiotici se situează între limite normale. În anumite
condiţii, unele organisme pot supravieţui acestor condiţii prin hibernare sau
migrare. În cazul trecerii organismelor în stare de anabioză sau criptobioză
(sporii unor bacterii sau ciuperci, seminţe de plante, ouă de rezistenţă ale
insectelor etc.) schimburile metabolice aproape încetează, spre a fi reluate în
condiţii favorabile de temperatură şi umiditate.
Limitele de toleranţă ale organismelor vii, privind rezistenţa la
temperatură, sunt cuprinse între - 272°C la tardigrade (animale microscopice din
iazuri, băltoace și alte habitate) până la peste 100°C, la unele bacterii din
apropierea izvoarelor sulfuroase vulcanice. Creşterea biomasei şi creşterea
numerică a speciei este posibilă între anumite valori-limită, adică între
concentraţia minimă şi maximă a factorului limitativ, la care nu mai este posibilă
realizarea funcţiilor vitale. Între aceste valori limită se întinde domeniul de
toleranţă.

21
 Pentru agricultură cunoaşterea domeniului de toleranţă a insectelor
dăunătoare este foarte utilă pentru strategia de combatere a paraziţilor vegetali.
Astfel, păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciousus) - dăunător polifag
foarte periculos, mai ales pentru pomicultură - rezistă la temperaturi de - 18°C
dar dacă acestea coboară la - 32°C proporţia indivizilor morţi poate ajunge până
la 90%.
Tabelul 1
Suma gradelor de temperatură pentru unele specii pomicole
Specia Suma gradelor de temperatură
Total Dezmugurit Înflorit Coacerea
perioadă de fructelor
vegetaţie
Cireş 2.400 - 3.700 182,2 314,8 974,2
Prun - 190,4 321,0 -
Cais - 230,7 293,0 -
Piersic - 196,0 373,6 -
Zmeur - 78,7 625,1 1218,4
Coacăz roşu 86,9 243,8 1130,6
Viţă de vie 2.900 - - -

Ciclul evolutiv al bacteriilor şi ciupercilor fitopatogene este în strânsă

legătură cu temperatura atmosferică. De exemplu, rapănul mărului (Venturia
inaequalis) începe proiectarea eşalonată a ascosporilor din asce numai la
temperaturi de peste 2°C. Cunoaşterea ecologiei paraziţilor vegetali este esenţială
în activitatea de prognoză şi avertizare.
Chiar şi evoluţia unor fitovirusuri este influenţată de factorul temperatură.
Maxim şi colab. (2002) constată că virusul prune dwarf (PDV) la cireş este mult
mai afectat de temperaturile atmosferice negative din timpul iernii decât virusul
Prunus necrotic ring spot (PNRSV). Cercetările aceloraşi autori arată că
temperaturile ridicate (38 - 44,3C) de la termoterapie inhibă într-o măsură mai
mare replicarea virală şi migrarea virusului spre vârfurile de creştere la PDV,
comparativ cu PNRSV.
Temperaturile minime absolute sunt un factor important în stabilirea
arealului culturilor. De exemplu, zonele sau localităţile cu temperaturi frecvente
sub - 24C sunt nefavorabile pentru cultura migdalului, caisului şi a piersicului,
în timp ce, majoritatea soiurilor de măr prun şi vişin rezistă şi la temperaturi de -
35C, fără a se înregistra pagube însemnate. Rezistenţa la temperaturi scăzute a

22
plantelor de cultură este diferită nu numai de la o specie la alta ci şi de la un soi
la altul şi de la un organ la altul. De pildă, mugurii floriferi de măr rezistă la -
32...-40C, în timp ce, florile deschise doar la -2...+2C. Gerurile care vin treptat
sunt mult mai puţin dăunătoare decât cele care vin brusc deoarece permit
desfăşurarea normală a proceselor de călire a pomilor. Gerurile de revenire de la
sfârşitul iernii, după perioade mai călduroase, sensibilizează de asemenea pomii
la temperaturi scăzute.
Un alt aspect extrem de important legat de influenţa temperaturii asupra
plantelor de cultură este vernalizarea, acţiune a temperaturilor scăzute, dar
pozitive, asupra desfăşurării fenomenelor morfologice ale florigenezei. Astfel,
cerealele de toamnă nu vor înspica dacă seminţele germinate nu sunt ţinute la
temperaturi cuprinse între 0 - 7C timp de 25-80 de zile, în funcţie de originea
soiurilor (nordică sau sudică). Laleaua (Tulipa sp.) nu formează flori, chiar dacă
mărimea bulbilor este corespunzătoare, dacă aceştia nu sunt supuşi unui tratament
termic de 50-60 de zile la 20C, apoi la 9C până la plantare. Pentru a germina,
seminţele de măr şi păr, destinate obţinerii de puieţi, trebuie să fie păstrate timp
de 90 de zile la 1 - 3C, fie în depozite frigorifice, fie în zăpadă. La unele specii,
temperatura de vernalizare este mai mare. Sunt specii la care vernalizarea nu este
absolut necesară (Matthiola incana), ele putându-şi realiza mai lent iniţierea florală,
în lipsa temperaturilor scăzute. Expunerea lor la temperaturi scăzute permite însă o
dezvoltare mai rapidă.
In funcţie de cantitatea de căldură ce ajunge pe Pământ au fost delimitate
trei climate principale (cald, temperat şi rece), precum şi o zonalitate latitudinală
a vegetaţiei.
- zona pădurilor ecuatoriale, a savanelor şi a pustiurilor tropicale, caracteristică
zonei calde;
- zona pădurilor cu frunze căzătoare, a pădurilor de conifere şi a stepelor,
răspândite în zona temperată;
- zona pădurilor de conifere boreale şi a tundrei polare, specifică zonei reci.
De asemenea, regimul termic diferit a mai determinat şi o zonalitate
altitudinală a vegetaţiei, pe etaje. De exemplu, în ţara noastră au fost delimitate
următoarele etaje de vegetaţie: etajul stejarului (gorunului), etajul fagului, etajul
molidului, etajul jneapănului si ienupărului pitic si etajul pajiștilor alpine.

23
 In funcţie de cerinţele faţă de temperatură ale organismelor există
următoarea clasificare:
- Euriterme: organisme care suportă variaţii foarte largi de temperatură.
Exemplu - Passer domesticus (vrabia) care suportă temperaturi ce variază între
– 30 şi + 37C.
- Stenoterme: organisme ce suportă variaţii foarte mici de temperatură.
Aşa sunt larvele viermelui de mătase (Bombyx mori) care se dezvoltă între limite
termice cuprinse între 20 si 23C.
- Mezoterme: organisme care se dezvoltă între limite medii de
temperatură: lămâiul (Citrus limon), dafinul (Laurus nobilis), scorpionul
(Euscorpius sp.) etc..
În raport cu reacţiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează
în două mari categorii: poikiloterme şi homeoterme.
Poikilotermele sunt animale cu temperatura corpului variabilă după
temperatura mediului înconjurător. Aici intră plantele şi speciile de animale
lipsite de mecanisme fiziologice de termoreglare (ex. broaşte, peşti reptile etc.).
Homeotermele includ păsările și mamiferele care au temperatura corpului
aproape constantă, indiferent de modificările mediului ambiant.
Menţinerea balanţei termice a fiecărui individ se realizează şi prin
adaptări fiziologice şi comportamentale cum sunt: estivarea (adaptarea unor
vertebrate şi nevertebrate la căldura şi uscăciunea anotimpului cald, prin
ascunderea în diferite adăposturi unde temperatura este mai scăzută; în aceste
condiţii nutriţia încetează, metabolismul scade); sinteza în corp a unor substanţe
antigel la temperaturi scăzute (exemplu: diferite specii de amfibieni şi peşti din
Antarctica); starea de amorţire la numeroase specii de nevertebrate (viermi,
insecte în diferite stadii de dezvoltare), peşti, amfibieni, reptile, la care
intensitatea metabolismului se reduce foarte mult, iar temperatura corpului se
apropie de cea a mediului ambiant; somnul de iarnă (la mamifere heteroterme -
veveriţa, cârtiţa, ursul - care vara se comportă ca homeoterme, dar iarna nu-şi pot
menţine temperatura constantă aceasta coborând la 5-10C); hibernarea (ariciul,
diferite specii de lilieci, popândăi, şoareci, hârciogi la care frecvenţa respiratorie,
ritmul cardiac şi alte funcţii fiziologice importante se reduc în mod semnificativ,
uneori de zeci de ori faţă de normal); migraţia de iarnă, mai ales la păsări;
aglomerarea unor animale poikiloterme în grup; exemplu – albinele care prin

24
contracţii musculare („frison termoreglator”) nu permit scăderea temperaturii sub
13C etc.
B. Lumina
Lumina influenţează procesele morfo-anatomo-fiziologice ale plantelor.
Din gama largă a spectrului radiaţiilor electromagnetice (raze gama, raze X,
ultraviolete, spectrul vizibil, infraroşii, ultrascurte), spectrul vizibil pentru ochiul
omenesc acţionează ca factor ecologic în ecosisteme, îndeplinind funcţii
informaţionale şi energetice (fig. 2).
Funcţia informaţională a luminii se referă în special la regnul animal iar
cea energetică la plante, pentru procesul de fotosinteză.
Energia radiaţiilor solare se împarte în 3 grupe: radiaţii infraroşii (59%),
radiaţii din spectrul vizibil (40%) şi ultraviolete (1%). Spectrul radiaţiilor
luminoase este cuprins între 4000 Å (lumină violetă) şi 7500 Å (lumină roşie).
Radiaţiile ultraviolete, cu lungime de undă scurtă, sunt dăunătoare.

Fig. 2 Spectrul electromagnetic

Cantitatea de fotosinteză este legată de mărimea suprafeţei foliare, iar

aceasta se exprimă prin indicele foliar (If), calculat după formula:

I f = St f x 2/ St
unde: Stf - Suprafaţa totală a frunzişului
St - Suprafaţa de teren ocupat de plantele respective (de regulă 1
ha)
In sens ecologic, importanţa radiaţiei solare constă în faptul că energia
radiaţiilor din spectrul vizibil este folosită de plante în fotosinteză şi reprezintă
intrarea de energie în fluxul energetic ce străbate ecosistemele.
Funcţia energetică a luminii este primordială pentru întreaga viaţă de pe
planetă, deoarece prin fotosinteză energia luminoasă este integrată în plante sub

25
formă de energie potenţială chimică, acumulată în substanţele organice. Aceste
aspecte sunt detaliate la capitolul 5.1. „Funcţia energetică a ecosistemelor “.
Indicele foliar este egal cu suma suprafeţelor tuturor frunzelor de pe
suprafaţa de teren luată în considerare înmulţit cu 2, pentru că parenchimul foliar
fotosintetizant e situat pe ambele părţi ale frunzei. În cazul unei păduri de stejar
şi carpen, situată pe un sol bogat şi climat favorabil, I f = 5-8/ha, iar la o pădure
de stejar şi mesteacăn de pe soluri sărace If = 4-6/ha.
Comparativ cu ceilalţi factori ecologici, lumina este distribuită pe glob
mult mai uniform.
In cursul evoluţiei lor, plantele s-au adaptat să trăiască în diferite condiţii
de lumină. Din acest punct de vedere există trei categorii de plante:
- heliofite, care necesită lumină multă cum ar fi: Trifolium campestre,
Amaranthus retroflexus, Juglans regia, Persica vulgaris, Cerasus avium,
Amygdalus communis, Armeniaca vulgaris, Vitis sp., Helianthus annuus
etc.;
- sciofite (umbrofile), de umbră, care preferă lumina mai puţin intensă, cum sunt
Oxalis acetosella, Impatiens noli-tangere, diferite ferigi de pădure care se
dezvoltă bine în păduri, în condiţii de lumină difuză.

(a) (b)
Fig. 3 Mimetism - Syrphus ribesii (a), o muscă, fără mijloace de
apărare, care imită viespea (Vespa crabo ) - b

- helio-sciofite: coacăzul negru (Ribes nigrum), zmeurul (Rubus idaeus), murul

(Rubus caesius), agrişul (Grossularia reclinata), iedera (Hedera helix) etc. care
suportă semiumbra, dar potenţialul lor biologic se manifestă în condiţii de lumină
deplină.
Intensitatea luminii este foarte importantă pentru plantele de cultură, iluminarea
insuficientă conducând la fenomenul de etiolare (îngălbenire, alungire) şi
implicit la scăderea producţiei. Plantele au nevoie de un minim de lumină. De
exemplu, pentru înflorire, mazărea necesită 11.000 lucşi, tutunul 2.200-2.800,

26
grâul şi orzul 1.800-1.400 lucşi. De aceea, prin tehnologiile de cultură se va
asigura distanţa corespunzătoare între plante pe rând şi între rânduri.

Fig. 4 Homocromie – vipera Fig. 5 Homocromie – broasca cu

gaboon (Bitis gabonica) corn (Megophyris montana

Efectul informaţional cel mai general al luminii, pentru animale, constă

în perceperea formelor, culorilor, mişcărilor, distanţelor, obiectelor
înconjurătoare, datorită radiaţiilor din spectrul vizibil al luminii. Pe această bază
devine posibilă dezvoltarea unor mijloace de apărare sau de atac la diferite
animale.
Mimetismul constă în imitarea coloritului, desenului şi a formei generale
a. corpului unor animale ce posedă mijloace eficiente de apărare (ace cu venin,
muşcături veninoase, gusturi sau mirosuri neplăcute etc.) de către alte animale
care nu posedă asemenea mijloace.
De exemplu, o serie întreagă de diptere (muşte) imită diferite himenoptere
(viespi) – fig. 3. În felul acesta, duşmanii (mai ales păsările) acestor insecte le
vor evita, confundându-le cu insectele pe care le imită. Un alt „plagiator” este
Limenitis archippus, o specie de fluture din America de Nord, care imită fluturele-
monarh (Danaus plexippus). Acesta din urmă posedă o armă chimică defensivă
deosebit de eficientă, prin gustul său foarte neplăcut, datorat hrănirii sale în
perioada larvară cu laptele-câinelui. Fluturele imitator are un model aproape
identic pe aripi, motiv pentru care va fi evitat de păsări.
Homocromia – este o adaptare a unor animale prin asemănarea coloritului
general cu acela al substratului, astfel fiind mai greu de descoperit de către
duşmani, mai ales dacă stau nemişcate. Dacă duşmanul s-a adaptat în acest sens,
prezenţa lui poate să nu fie sesizată de victimă. Exemple: culoarea verde a
cosaşilor şi a lăcustelor, culoarea şopârlei cenuşii, desenele de pe corpul şerpilor
(fig. 4) și a unor specii de broaşte (fig. 5) care se confundă cu mediul ambiant
etc.. Există şi o homocromie variabilă care constă în posibilitatea unor animale
de a-şi schimba coloritul general în funcţie de substrat. Aşa sunt cameleonii care
îşi pot asorta oricând culoarea cu cea a mediului înconjurător.

27
 Imitația - se aseamănă cu homocromia însă aici nu este imitat numai
coloritul general ci şi desenul şi adesea forma unor părţi ale substratului (frunze,
ramuri uscate etc.). Călugăriţa este o maestră în arta deghizării imitând exact
forma unei frunze sau culoarea unei petale (fig. 6). Astfel ea poate scăpa de
prădători dar poate să-şi asigure şi hrana, prin prinderea insectelor care se aşază
pe ea crezând că este o frunză sau o floare. Un alt exemplu interesant este la
pasărea Podargus strigoides (fig. 7).
Pe lângă sursa cosmică de lumină, care rămâne esenţială pentru viaţa pe
Terra, mai există şi surse de natură biologică care au la bază fenomenul de
bioluminiscenţă. În acest caz lumina este produsă de diverse procese chimice care
au loc la nivelul individului. Acest fenomen se întâlneşte atât la unele specii
terestre [bacterii, ciuperci, insecte (licurici)], cât mai ales la organismele
acvatice. La unele organisme (bacterii, alge, metazoare etc.) bioluminiscenţa nu
are o semnificaţie adaptativă ci este un efect secundar al unor procese fiziologice,
în timp ce, la organismele mai evoluate are un rol informational: apărare,
atragerea prăzii, orbirea prăzii, întâlnirea pentru împerechere etc.
Fotoperiodismul este reacţia unui organism la modificări ale duratei zilei.
Numeroase procese fiziologice (germinaţia seminţelor, înfloritul, formarea
bulbilor şi a tuberculilor etc.) depind de alternarea perioadelor de lumină şi
întuneric.
În funcţie de pretenţiile plantelor la durata perioadei luminoase a zilei
avem plante de zi lungă (ex. unele cereale, crinul, ceapa, spanacul, salata,
morcovul etc.) plante de zi scurtă (ex. brânduşa de toamnă, crizantemele, orezul,
meiul, cânepa etc.) şi plante indiferente la durata luminii zilnice (unele soiuri de
porumb, floarea-soarelui, hrişcă, tomate etc.). În privinţa înfloririi, plantele de zi
lungă înfloresc la o durată a luminii de circa 15 ore/zi, iar plantele de zi scurtă la
10-11 ore/zi.
Fotoperiodismul influenţează în mod direct distribuţia naturală a speciilor
pe glob, iar în agricultură rămâne unul dintre criteriile de bază în alegerea
soiurilor şi în stabilirea epocii de semănat. Dacă la plantele de zi scurtă, durata
luminii depăşeşte nivelul critic, ele se vor menţine în stare vegetativă. Astfel,
legumicultorii care doresc să obţină spanac şi salată pentru frunze, vor cultiva
aceste specii toamna şi primăvara, când fotoperioada este scurtă. În mod

28
asemănător se comportă şi ridichile. La producerea de sămânţă însă aceste culturi
vor fi înfiinţate vara.

Fig. 6 Imitaţie la Mantis religiosa Fig. 7 Imitaţie la pasărea

gura- de- broască
(Podargus strigoides)
S-a constatat faptul că, durata perioadei de lumină a zilei influenţează
intrarea în diapauză a numeroase nevertebrate, migrarea păsărilor etc..
La plante, lumina declanşează mişcări de orientare spre sursa de lumină,
fenomen ce poartă numele de fototropism (sin. heliotropism). Acest lucru se
constată când plantele sunt iluminate unilateral. Indiferent de poziţia plantei,
frunzele îşi vor orienta limbul în aşa fel încât lumina să cadă perpendicular.
Fototropismul face posibilă orientarea frunzelor spre lumina optimă, ceea ce este
foarte important pentru plante.
Spre deosebire de plante, la animale deplasarea se poate face atât spre
sursa de lumină (fototropism pozitiv) cât şi dinspre sursa de lumină (fototropism
negativ). Multe specii de animale planctonice sunt fototrope pozitive, ele
ridicându-se în treimea superioară a apei, în anumite intervale de timp, pentru
găsirea hranei. Animalele bentonice sunt fototrope negative.
Unii autori au demonstrat că numeroşi dăunători fitofagi sunt puternic
influenţaţi de lumină. De exemplu, la măr, în condiţii de întuneric, acarianul
Panonychus ulmi a avut o evoluţie slabă a populaţiei, atunci când ouăle au fost
ţinute la întuneric, dezvoltarea embrionară a fost oprită în faza ei finală, iar
larvele n-au putut ecloza.

C. Apa
Existenţa vieţii pe Pământ este indisolubil legată de apă care, datorită
însuşirilor sale are un rol esenţial în desfăşurarea multor procese biochimice,
fiziologice şi ecologice esenţiale. Aceste însuşiri şi implicaţiile lor ecologice sunt
următoarele:
Densitatea. Apa are însuşirea unică de a realiza densitatea maximă la + 4 °C,
în timp ce gheaţa are densitatea cu 10% mai mică. Consecinţa acestei însuşiri constă
în faptul că gheata pluteşte pe apă. Dacă ar avea densitate mai mare decât apa s-ar lăsa

29
pe fundul apei şi ar conduce la dispariţia vieţii bentonice. În plus, s-ar acumula sub
formă de gheaţă pe fundul bazinelor, nereuşind să se dezgheţe de la un an la altul şi
eliminând din circuit cantităţi uriaşe de apă. Densitatea maximă a apei la +4 °C face
posibilă existenţa vieţii bentonice, chiar şi pe fundul celor mai adânci ape, inclusiv
în anotimpul rece, sub gheaţa formată la suprafaţă.
Căldura specifică. Pentru încălzirea cu un grad a unui gram de apă este
necesară o calorie, ceea ce înseamnă că apa are căldură specifică mare, adică se
încălzeşte şi se răceşte încet.
Inerţia termică mare a apei are consecinţe ecologice foarte importante, dat fiind
că 2/3 din suprafaţa Pământului sunt acoperite cu apă. Această masă imensă de apă
devine un factor moderator al climei globului, atenuând oscilaţiile de temperatură.
Aceeaşi trăsătură a apei moderează variaţiile termice din apă comparativ cu variaţiile
de pe uscat.
Conţinutul mare în apă a1 organismelor, care la unele specii ajunge la 98% din
greutate şi în rare cazuri scade sub 50%, atenuează oscilaţiile temperaturii corpului şi
uşurează procesele de termoreglare.
Conductibilitatea termică a apei este mare. Aceasta explică de ce speciile de
origine acvatică sunt poikiloterme. Dacă ar fi homeoterme, consumul de energie ar fi
exagerat de mare, numai pentru menţinerea constantă a temperaturii corpului.
Puterea de solvire. Apa este un solvent remarcabil, faţă de toate celelalte
lichide cunoscute, în ea dizolvându-se cel mai mare număr de substanţe minerale. Apa
face posibil transportul acestor substanţe, asimilarea lor de către organisme şi circuitul
lor. Apa este mediul ideal pentru desfăşurarea proceselor metabolice.
Sursele de apă pentru ecosistemele terestre sunt: ploaia, nebulozitatea şi
ceaţa, zăpada, grindina, roua, chiciura şi poleiul, umiditatea aerului.
Cantitatea de precipitaţii determină şi structura ecosistemelor. Astfel, la
precipitaţii anuale de până la 300 mm se instalează deşertul, la 250-500 mm stepa,
la 500-800 mm pădurile cu frunze căzătoare din zona temperată, iar peste 3000
mm pădurile ecuatoriale sempervirescente.
Precipitaţiile nu sunt importante numai prin cantitate ci şi prin repartiţia
lor în timp.
Pentru plantele de cultură, precipitaţiile căzute în timpul fazelor critice
sunt esenţiale: germinarea seminţelor, creşterea intensă a plantelor, în timpul
desfăşurării proceselor de organogeneză etc.

30
 În perioada înfloritului, ploile stânjenesc circulaţia insectelor
polenizatoare, spală polenul şi diluează secreţia stigmatului. În plus, dacă acestea
se prelungesc, proliferează bolile criptogamice. Maxim şi colab. (2000) constată
că atacul de monilioză florală (Monilinia laxa) la florile de prun, soiul Stanley,
poate ajunge la 100%, în primăverile ploioase. Există şi alte numeroase perioade
critice în care recolta poate fi compromisă din cauza precipitaţiilor persistente.
Excesul de apă din sol poate conduce la asfixierea rădăcinilor plantelor.
De pildă, mărul piere în condiţiile stagnării apei mai mult de 10-14 zile în timpul
repausului vegetativ, respectiv 4-5 zile în timpul vegetaţiei.
În ţara noastră, specialiştii din viticultură susţin că viţa de vie poate fi
cultivată fără irigare în zonele unde precipitaţiile variază între 400-700 mm anual,
din care 2/3 în perioada de vegetaţie şi 1/3 în timpul repausului vegetativ.
Zăpada protejează de îngheţ atât solul cât şi unele plante semănate toamna.
Primăvara, topirea zăpezii îmbunătăţeşte rezerva de apă din sol, atât de necesară
pornirii în vegetaţie. La pomii fructiferi, topirea lentă a zăpezii întârzie pornirea
în vegetaţie a plantelor cu repaus scurt.
Grindina are efecte dăunătoare asupra vegetaţiei, prin rănile produse
organelor aeriene, care pe lângă reducerea suprafeţei fotosintetizante, constituie
porţi de infecţie pentru numeroși agenţi patogeni. Combaterea acestui fenomen
atmosferic de risc se poate face prin diverse metode: însămânţarea norilor
Cumulonimbus cu zăpadă carbonică sau iodură de argint, cu ajutorul tunurilor
antigrindină, acoperirea culturilor cu plase antigrindină etc.
Nevoia plantelor faţă de apă se exprimă în coeficientul de transpiraţie (Ki )
care reprezintă cantitatea de apă (ml) consumată de plantă pentru a sintetiza un
gram de substanţă uscată (g) după relaţia:

apă consumată (ml)

Ki =
substanţă uscată produsă (g)

Acest coeficient diferă foarte mult de la o specie la alta şi variază între

120 şi 1000. De pildă, la porumb este 368, la varză 539, la dovleac 834, la pir
1086.
Umiditatea aerului este un factor de mare importanţă ecologică şi
reprezintă cantitatea de vapori din atmosferă. Ea poate fi exprimată în valori
absolute (umiditate absolută) sau relative (umididate relativă).

31
 Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori la unitatea de volum
(exemplu: grame/m 3 aer) iar umiditatea relativă (%) este cantitatea de vapori
existenţi în atmosferă, raportată la cantitatea maximă de vapori din atmosferă, în
aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune.

Fig. 8 Reprezentarea schematică a apei capilare

La plante, umiditatea aerului determină intensitatea respiraţiei şi consumul

de apă al plantelor, iar la animale influenţează diverse procese, precum
termoreglarea, fecunditatea etc.. De exemplu, uscăciunea aerului provoacă
pieirea în masă a ouălor muştei de Hessa (Mayetiola destructor); sfredelitorul
porumbului (Ostrinia nubilalis) se dezvoltă mai bine la umiditate ridicată a
aerului, iar lăcustele apar în masă în anii cu umiditate suficientă.
Apa din sol poate avea un rol diferit în viaţa plantelor, în funcţie de starea
în care se află:
* Apa higroscopică sau apa legată este absorbită de sol din vaporii de apă. Fiind
puternic reţinută de particulele solului (50-10.000 atmosfere) nu solubilizează
sărurile din sol, nu circulă decât prin trecere în stare de vapori şi nu este accesibilă
plantelor.
* Apa peliculară sau slab legată este reţinută cu forţe între 15-50 atmosfere,
prezintă o capacitate redusă de solubilizare a sărurilor din sol şi poate fi folosită
într-o oarecare măsură de plante, atunci când suferă din lipsă de apă şi încep să
se ofilească. Cantitatea de apă peliculară este mai mare la solurile argiloase, cu
textură fină, decât la cele nisipoase, cu textură grosieră.
* Apa capilară este reţinută de porii capilari şi este reţinută în sol datorită
forţelor capilare (fig. 8). Solul umezit până la nivelul capilarelor însumează apa
higroscopică, apa peliculară şi apa capilară. Apa capilară circulă relativ uşor în
toate direcţiile, solubilizează substanţele nutritive şi poate fi utilizată de plante.
Este apa utilă pentru plante şi reprezită categoria cea mai importantă de apă din
sol.
32
- Apa gravitaţională ocupă porii mari ai solului, este foarte mobilă, slab reţinută
şi se pierde rapid, prin scurgere sau infiltraţie, motiv pentru care plantele nu pot
beneficia de ea.
* Apa freatică este apa înmagazinată în sol, deasupra unui strat impermeabil şi
provine din apa gravitaţională scursă în adâncime. Dacă apa freatică este la mică
adâncime, ea se va ridica prin capilaritate la suprafaţa solului (apă capilară
sprijinită) – fig. 9. Dacă apa freatică se află la adâncimi mari, apa capilară nu are
legătură cu pânza freatică ci provine din precipitaţii (apă capilară suspendată) –
fig. 10. În acest caz, între apa capilară suspendată şi cea sprijinită se găseşte un
strat, în permanenţă uscat, denumit orizontul uscat al secetei.
Un interval de timp caracterizat prin scăderea drastică a cantităţilor de
precipitaţii este cunoscut publicului larg sub numele de secetă. Conform clasificării
fenomenelor de risc făcute de Bryant (1991), pe baza a nouă criterii, secetele au cel mai
mare punctaj, ceea ce înseamnă că au consecinţele cele mai grave pentru societate.

Fig.9 Reprezentarea schematică Fig. 10 Reprezentarea

a apei capilare sprijinite schematică a apei
capilare suspendate şi a
orizontului mort

Seceta înseamnă un deficit important de umiditate al unui mediu natural în

raport cu disponibilităţile sale, pe o suprafaţă întinsă şi pe o perioadă suficient de
îndelungată pentru a afecta economia regiunii respective. Seceta reprezintă
insuficienţa apei disponibile pentru a satisface cerinţele de evaporaţie şi transpiraţie
ale organismelor.
În funcţie de fazele evolutive ale fenomenului, Lambert şi colab. (1991) fac
o clasificare climatică a secetei: seceta atmosferică, seceta pedologică, seceta
freatică, seceta hidrologică (potamologică) şi seceta hidraulică.
Seceta atmosferică reprezintă o perioadă cu deficit important de
precipitaţii sau chiar absenţa totală a acestora, în zone unde, în mod obişnuit, nu

33
se întâmplă acest lucru. Lipsa precipitaţiilor este asociată cu temperaturi ridicate şi
vânturi uscate care intensifică exagerat fenomenul de transpiraţie la plante,
producând ofilirea acestora.
Dacă cel puţin cinci zile consecutive nu s-au înregistrat precipitaţii, vorbim
despre o perioadă de uscăciune. Perioadă de secetă înseamnă cel puţin 14 zile
consecutive, în intervalul octombrie-martie şi cel puţin 10 zile consecutive în semestrul
cald (aprilie-septembrie) în care nu au căzut precipitaţii sau nu au depăşit valoarea de 0,1
mm
Seceta pedologică este rezultatul prelungirii secetei atmosferice în învelişul
pedosferic. După un timp, plantele nu-şi mai pot reface turgescenţa nici noaptea,
apa din sol devenind inaccesibilă.
Seceta freatică afectează pânza de apă freatică.
Seceta hidrologică (potamologică) se manifestă prin secarea pâraielor şi a
râurilor, debitul acestora tinzând spre zero.
Seceta hidraulică presupune afectarea gravă a derulării ciclului apei în
natură, ceea ce conduce la scăderea drastică a rezervei de apă utilă din lacurile de
acumulare.
Fiecare organism trebuie să realizeze un anumit bilanţ hidric, respectiv un
raport între intrările şi ieşirile de apă din organism. De aceea, atât plantele cât şi
animalele s-au adaptat şi din acest punct de vedere la mediul lor de viaţă.
În funcţie de pretenţiile faţă de apă, organismele se grupează în patru
categorii:
* hidrofite (plante), respectiv hidrofile (animale) sau acvatice, care trăiesc
numai în apă (exemplu: nufărul - Nymphaea alba)
* higrofite (plante), respectiv higrofile (animale) care au nevoie de medii foarte
umede. Exemple: coada calului (Equisetum arvense), orezul (Oryza sativa),
piciorul cocoşului de apă (Ranunculus aquatilis), râma (Lumbricus terestris) etc.
* mezofite (plante), respectiv mezofile (animale), cu pretenţii intermediare faţă
de apă; suportă variaţii mari ale umidităţii: porumbul, părul, cireşul, vişinul,
diferite specii de amfibieni (ex. Salamandra salamandra) etc.
* xerofite (plante), respectiv xerofile (animale) care trăiesc în zone aride, cu
deficit permanent sau temporar de umiditate, atât în aer cât şi în sol, aşa cum sunt
plantele cactaceae şi euforbiacee, antilopele africane etc.

34
 Toate organismele s-au adaptat la condiţiile de umiditate în care trăiesc.
Astfel, unele plante xerofite şi-au redus dimensiunea şi numărul frunzelor până
la transformarea lor în spini, pentru a reduce evapotranspiraţia. Alte adaptări ale
plantelor la uscăciune constau în alungirea rădăcinilor pe verticală, pentru a
ajunge la apa freatică, creşterea presiunii osmotice prin concentrarea sucului
celular, acumularea apei în timpul ploii în ţesuturile acvifere la speciile suculente,
îngroşarea epidermei sau acoperirea ei cu ceară etc..
Majoritatea animalelor care trăiesc în zone sărace în precipitaţii prezintă
o serie de adaptări morfologice, fiziologice şi comportamentale, în vederea
menţinerii bilanţului critic al organismului: impermeabilizarea tegumentului
(reptile, păsări, insecte etc.), reducerea cantităţii de apă din urină (reptile din
regiuni uscate, insecte etc.), eliminarea de fecale foarte uscate, acumularea de apă
(exemplu: o cămilă poate consuma până la 123 l apă şi rezistă pe timp de caniculă
zece zile fără apă).

3.1.2 Factorii geografici (orografici)

Aceşti factori se referă la poziţia geografică pe glob, altitudine, pantă şi
expoziţie geografică şi au o influenţă indirectă asupra vieţii dintr-un ecosistem
prin modicările aduse regimului de lumină, umiditate, temperatură, umiditate
relativă a aerului etc. De exemplu, la aceeaşi latitudine şi longitudine, altitudinea
poate schimba radical condiţiile climatice ale ecosistemului.
Poziţia geografică pe glob (latitudine şi longitudine) determină încadrarea
fiecărui ecosistem într-o zonă climatică .
Altitudinea influenţează structura biocenozelor din aceeaşi zonă climatică,
deoarece odată cu modificarea ei se produc şi schimbări ale factorilor climatici:
temperatură, presiune atmosferică, vânt, intensitatea luminii, umiditate relativă a
aerului. De regulă, pe măsură ce altitudinea creşte, scade temperatura. La noi în ţară,
Cotigă (1998) constată că la fiecare sută de metri altitudine, temperatura medie scade
cu 0,5 – 0,6oC. Există însă şi excepţii, atunci când roca se încălzește mai uşor
influenţând vegetaţia. De exemplu, la Predeal se găsesc păduri de molid, la o
altitudine mai mică decât la Pasul Fundata, unde se găsesc păduri de fag.
Panta influenţează vegetaţia prin modificarea umidităţii, expunerea solului
la fenomenul de eroziune, etc. Panta determină modul de folosire a terenului şi
sistemul de cultură. De exemplu terenul arabil nu este indicat să se afle pe pante prea
înclinate, unde sunt potrivite pajiştile sau terasele cu pomi şi viţă-de-vie. Peste o

35
anumită pantă este recomandată pădurea, care ocroteşte cel mai bine solul la
eroziune. Pajiştile de pe pantele prea mari vor fi mult mai expuse eroziunii dacă sunt
exploatate prin păşunat.
Expoziţia, determină valori foarte diferite ale regimului hidric, al
luminozităţii, al vânturilor etc., care vor influenţa structura ecosistemului. Între
ecosisteme cu expoziţii diferite pot apărea diferenţe semnificative. De exemplu, în
zona dealurilor, pe versanţii nordici creşte o vegetaţie mezofită, reprezentată prin
păduri de stejar sau fag, în timp ce, pe versanţii sudici creşte o vegetaţie xerofită,
specifică câmpiei. Inclusiv evoluţia bolilor şi a dăunătorilor la plantele de cultură
este influenţată de expoziţie, între versanţii cu expoziţii diferite putând apărea
diferenţe de câteva zile între stadiile vulnerabile ale paraziţilor, când se impune
intervenţia fitosanitară. De aceea, în unităţile cu orografie foarte variată a terenului,
expoziţii şi altitudini diferite, la stabilirea ordinii în care vor fi stropite parcelele vor
fi luate în calcul şi aceste aspecte.

3.1.3 Factorii mecanici

În categoria factorilor ecologici mecanici intră mişcările aerului (vântul) şi
mişcările apei.
a.) Mişcarea atmosferei (vântul). Nefiind o mărime constantă, temperatura
determină repartiţia neuniformă a presiunii atmosferice, datorită apariţiei pe
suprafaţa Pământului a unor regiuni încălzite diferit. Astfel, aerul se deplasează din
regiunile cu presiune atmosferică mai ridicată spre cele cu presiune mai scăzută; aşa
se formează vântul.
Din punct de vedere ecologic, vânturile sunt cu caracter de regim, care suflă
cu o anumită periodicitate (de exemplu crivăţul, alizeele etc.) şi cu caracter
perturbator (furtuni, tornade etc.).
Vânturile regulate sunt cele mai importante din punct de vedere ecologic,
deoarece, numeroase specii de plante şi animale s-au adaptat, de-a lungul evoluţiei
lor, la acest factor.
Astfel, un număr mare de plante utilizează forţa eoliană pentru reproducere
şi răspândire, aşa cum sunt gramineele, coniferele, stejarul etc.. Acestea realizează
polenizarea cu ajutorul vântului (plante anemofile), iar adaptările constau în
producerea de polen uscat, uşor şi în cantitate mare. O serie de specii de plante
diseminează cu ajutorul vântului (plante anemohore), având în acest sens structuri
specializate (de exemplu, papusul de la plop, salcie, păpădie etc.).

36
 La unele plante terestre, în special la arbori, ţesuturile mecanice au o anumită
configuraţie ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare la forţa vântului; alte plante
(graminee) au tulpina liberă la interior ceea ce le conferă rezistenţă prin elasticitate
şi flexibilitate.
Unele păsări (pescăruşi, păsări răpitoare, berze etc.) utilizează curenţii de aer
pentru a plana timp îndelungat, ceea ce le permite mari economii de energie în
zborurile de migraţie sau cele de căutare a hranei.
În zonele montane, insulare sau de coastă, la multe specii de insecte
antrenarea de către vânt ar reprezenta un pericol în viaţa speciei, de aceea şi-au
dezvoltat diferite adaptări structurale şi comportamentale (aripi reduse sau complet
atrofiate).
Vânturile neperiodice (uragane, tornade etc.) pot avea efecte catastrofale
asupra ecosistemelor, mai ales asupra celor forestiere, unde pot distruge o parte
însemnată a faunei şi florei, prin doborârea de păduri pe suprafeţe mari .
Aerul are şi o intensă activitate de transport (nisip, praf, cenuşă vulcanică),
pe suprafeţe întinse, lipsite de vegetaţie, determinând fenomenul de eroziune.
b.) Mişcările apei. Atât apele curgătoare (izvoare, râuri, fluvii) cât şi cele
stătătoare (bălţi, lacuri, mări, oceane) au diverse feluri de mişcare.
La apele curgătoare, apa se scurge datorită pantei, preponderent dinspre
partea superioară spre cea inferioară. Uneori, deplasarea se face datorită diferenţei
de nivel dintre două bazine. Apa transportă substanţe dizolvate, diferite corpuri în
suspensie sau organisme vii. Cantitatea de aluviuni transportate de ape este
impresionantă.
Datorită puterii de eroziune a apelor curgătoare, acestea pot străbate lanţuri
muntoase, prin săparea de chei (Porţile de Fier, Cheile Bicazului etc.), stabilind
legături între diferite bazine hidrografice. Pe de altă parte, apele curgătoare
fragmentează ecosistemele terestre, constituind bariere naturale pentru numeroase
specii.
Organismele care trăiesc în apele curgătoare şi-au dezvoltat diverse adaptări:
turtirea dorso-ventrală a corpului, pentru a nu fi antrenate de forţa apei în mişcare,
dezvoltarea unor ventuze sau a unor cârlige, pentru fixarea de substrat etc.
(animale), secretarea unui mucilagiu de către pereţii celulari ai unor plante
inferioare (diatomee, cianoficee etc.) pentru facilitarea aderării la substrat etc..

37
 În apele stătătoare, mişcările apei constau în: curenţi verticali, ascendenţi şi
descendenţi, valuri, maree.
Curenţii oceanici verticali sunt produşi, în principal, de acţiunea combinată
a încălzirii inegale a maselor de apă şi a vântului.
Efectele ecologice ale acestor curenţi sunt următoarele: curenţii ascendenţi
aduc la suprafaţă nutrienţii sedimentaţi pe fundul apei, determinând productivitatea
zonei respective, iar curenţii descendenţi transportă oxigenul spre straturile profunde
ale apelor stătătoare, dând posibilitate şi aici dezvoltării vieţii.
Valurile se datorează acţiunii vântului şi au un rol important pentru
vieţuitoarele acvatice, datorită amestecării masei de apă. Tot în această categorie
intră şi valurile seismice (Tsunami), provocate de cutremure sau explozii vulcanice
submarine. Viteza de propagare a lor poate ajunge la 800 km/oră, iar înălţimea
valurilor la peste 30 m.
Fluxul şi refluxul sunt oscilaţii periodice (aproximativ 12 ore) de nivel ale
apelor oceanice, determinate de forţa de atracţie exercitată de Lună şi de Soare
asupra Pământului.
Un alt fenomen de acţiune a apei asupra ecosistemelor îl constituie
inundaţiile care uneori pot conduce la perturbarea ecosistemelor.
La mişcările apelor stătătoare, ca şi în zonele inundabile ale apelor
curgătoare, organismele prezintă adaptări specifice care să le permită supravieţuirea.

3.1.4 Factorii edafici

Solul este mediul în care se acumulează apa şi elementele nutritive necesare
plantelor şi are o importanţă hotărâtoare în complexul de factori ce definesc biotopul.
Solul este un organism viu care se află permanent sub acţiunea microflorei, florei,
microfaunei şi faunei. În sol, milioane de microorganisme contribuie la
descompunerea materiei organice şi la reciclarea sa.
Solul este un amestec de fragmente de rocă anorganică şi material organic în
descompunere sau humus. Conţinutul solului în elemente nutritive influenţează în
mod deosebit compoziţia floristică a comunităţilor vegetale.
Substanţele minerale necesare nutriţiei plantelor se grupează în:
- macroelemente primare (N, P, K) a căror concentrație în plante este de 0,2 - 6% din
substanța uscată la azot, 0,2 – 1,7% la fosfor și 0,4 - 6% la potasiu;
- macroelemente secundare: S (0,02 - 1,3%), Ca (0,01-7%), Mg (0,1-0,9%);
- microelemente (Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo), cu concentrații ce nu depășesc 0,01% din

38
substanța uscată;
- ultramicroelemente, cu concentraţii în plante cuprinse între n·10-6 - n·10-12 % din
substanța uscată.
Fiecare dintre aceste elemente îşi are rolul său fiziologic în plantă şi pot fi
adesea factori limitanţi pentru diferite specii de vegetale. Excesul, ca şi carenţa, în
elemente minerale produc boli fiziologice la plante.
Substanţele nutritive din sol pot fi active (combinaţii mobile, accesibile
plantelor) sau potenţiale (inaccesibile plantelor, dar prin lucrări de ameliorare pot
deveni accesibile). Suma cantităţilor celor două categorii de substanţe nutritive
formează fondul total de substanţe nutritive ale ecosistemului terestru.
Solul, prin componentele sale, în special cele de natură coloidală (cele mai
importante: argila şi humusul) are proprietatea de a absorbi substanţe minerale.
Principala sursă de substanţe nutritive a solului o constituie humusul. Acesta are o
capacitate mult mai mare de absorbţie a cationilor (Ca, Mg, K, Na, H) decât argila.
Cu ajutorul microorganismelor, humusul se descompune, rezultând substanţe
minerale care trec în soluţia solului – sursa directă de aprovizionare a plantelor cu
substanţe nutritive. Conţinutul de apă a solului exercită o mare influenţă asupra
compoziţiei şi concentraţiei soluţiei solului. Astfel, faza solidă a solului cedează
continuu diferite substanţe care trec în soluţia solului iar de aici ajung în plantă.
Absorbţia cationilor este una dintre cele mai importante proprietăţi ale solului,
deoarece astfel sunt reţinuţi, şi deci feriţi de spălare, cationi cu rol important în
nutriţia plantelor.
Fertilitate corespunzătoare a solului nu înseamnă doar bogăţia solului în
substanţe nutritive ci şi un raport optim între acestea. Aşa de pildă, la viţa-de-vie,
excesul de calciu poate conduce la blocarea, în compuşi insolubili, a fierului
generând cloroza ferică, o boală fiziologică gravă, manifestată prin îngălbenirea
frunzelor.
Reacţia solului reprezintă un element important în evaluarea fertilităţii
solurilor şi înseamnă capacitatea acestuia de a disocia în ioni de hidrogen (H+) şi
hidroxil (OH-), după relaţia:

H2O = H+ + OH-
La temperatura de 25oC, în apa chimic pură, concentraţiile celor doi ioni sunt
egale şi au valoarea de 10-7, ceea ce înseamnă că produsul concentraţiilor ionilor de
H+ şi OH- (produsul ionic al apei) are valoarea constantă de 10-14 ion g/l. În felul

39
acesta, este suficient să determinăm concentraţia unuia dintre ei pentru a cunoaşte
concentraţia celuilalt ion. Valorile concentraţiei ionului de hidrogen are valori
cuprinse între 0-10-14, însă pentru se lucra mai uşor, s-a acceptat ca acestea să fie
exprimate prin logaritmul în baza zece cu semnul schimbat (pH). Valorile pH-ului
sunt încadrate în domeniul 0....14. Ionul H+ imprimă apei proprietăţi acide iar ionul
OH- proprietăţi bazice. La valoarea 7 soluţia are pH neutru, când valoarea este sub 7
are reacţie acidă, iar peste 7 bazică.
Reacţia solului exercită o mare influenţă asupra microorganismelor din sol.
De exemplu, bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot molecular au pH-ul
optim cuprins între 6,5-7,9. Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie
însă cele mai multe specii de plante se dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat
acidă (pH 5,5-6,5).
Reacţia solului determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive.
Astfel, în mediu acid, ionii de Al3+, Fe2+ şi Mn2+ apar în soluţia solului în cantităţi
toxice, în timp ce, unele specii importante de cationi precum Ca2+, K+ şi Mg2+ se vor
absorbi mai greu, iar fosforul va precipita sub forma de fosfaţi de aluminiu, devenind
inaccesibil plantelor. Cu excepţia molibdenului, microelementele au mobilitate mare
în mediu acid, iar la pH alcalin sau neutru, mobilitatea lor se reduce, prin formarea
de compuşi insolubili. Corectarea reacţiei acide a solurilor se poate face prin
administrarea de amendamente calcaroase.
Monitorizarea şi cuantificarea acidităţii solului, precum şi a însuşirilor fizico-
chimice ale solului se realizează prin efectuarea de analize agrochimice şi repetarea
lor la intervale de 3-5 ani. Aceste analize ne indică şi măsurile cele mai eficiente de
fertilizare a terenurilor agricole.
Aşa după cum este cunoscut, absorbţia elementelor chimice de către plante
este selectivă. De exemplu, porumbul extrage din sol cantităţi mari de azot, în timp
ce lucerna foloseşte mult potasiu şi mai puţin azot, pe care şi-l asigură din atmosferă,
prin fixare cu ajutorul bacteriilor simbionte de tip Rhyzobium. Acesta este un criteriu
important în stabilirea rotaţiei culturilor. Dacă înfiinţăm culturi cu preferinţe
identice sau asemănătoare în privinţa elementelor nutritive, vom secătui solul în
acele elemente.
Între concentraţia elementelor din sol şi compoziţia chimică a plantelor pot
fi stabilite anumite relaţii. In felul acesta se poate calcula raportul de acumulare
(RA),

40
 RA = conţinutul din plante/conţinutul total din sol
şi indicele puterii de acumulare (IPA)
IPA = conţinutul în plante/conţinutul dintr-un element asimilabil din mediu

În funcţie de pretenţiile plantelor faţă de cantitatea de substanţe nutritive din

sol, avem:
- specii oligotrofe care vegetează pe soluri sărace (Vaccinium myrtillus, Nardus
stricta, Luzula luzuloides etc.);
- specii eutrofe care au pretenţii ridicate faţă de fertilitatea solului (Adonis vernalis,
Taraxacum officinale, Chenopodium album, Rubus caesius etc.) ;
- specii mezotrofe, cu pretenţii intermediare (Dactylis glomerata, Festuca rubra,
Potentilla argentea etc.).
Aceste diferenţe între specii arată capacitatea de adaptare a plantelor la diverse
condiţii de mediu.
Alte adaptări ale plantelor se referă la reacţia solului şi la excesul unor cationi
în soluţia solului.
După adaptarea plantelor la reacţia solului avem:
* plante acidofile care preferă pH-ul scăzut: Vaccinium myrtillus, Raphanus
raphanistrum, Rumex acetosella etc.;
* plante bazofile care preferă pH-ul ridicat: Sinapis arvensis, Medicago
lupulina etc.;
* plante neutrofile care preferă pH-ul neutru.
Categoriile de adaptare a plantelor la excesul de cationi în soluţia solului sunt
următoarele:
* specii calcifite care preferă solurile calcaroase: sparceta, bumbacul, viţa de vie,
stejarul pufos etc.;
* specii calcifuge care nu suportă solurile calcaroase: Castanea sativa;
* specii nitrofite care preferă solurile bogate în compuşi cu azot: Urtica dioica,
Datura stramonium, Solanum nigrum etc.;
* specii halofite întâlnite pe soluri saline şi alcaline, care la rândul lor pot fi:
obligatorii, care vegetează numai pe soluri sărăturate (Salicornia europaea, Plantago
maritima etc.), preferante, care se întâlnesc de regulă pe soluri saline, dar pot apărea
şi pe alte soluri (Lotus tenuis, Juglans gerardi etc.) şi suportante, care cresc obişnuit
pe alte soluri, dar pot vegeta şi pe cele cu salinitate mică (Matricaria chamomilla,
Rumex stenophyllus etc.).

41
 Atunci când plantele au intervale de toleranţă foarte restrânse, faţă de un factor
ecologic abiotic, ele pot îndeplini rolul de plante indicatoare.
Substanţele minerale din sol exercită o influenţă majoră şi asupra animalelor.
Astfel, s-a observat că populaţiile de căprioare care se hrănesc pe soluri calcaroase
sunt mai robuste, mai rezistente la boli, iar coarnele lor sunt mai rezistente.

3.1.5 Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor

la plante
Bolile şi dăunătorii produc pagube însemnate culturilor agricole, uneori
pierderile provocate de un singur parazit putând ajunge la 100%. De aceea, în
tehnologiile de cultură a plantelor de cultură se acordă o importanţă specială
combaterii bolilor şi dăunătorilor. Eficienţa acestei acţiuni de combatere este
dependentă de o bună prognoză şi avertizare a tratamentelor fitosanitare.
Avertizarea stropirilor se face de către organe specializate (direcţii
fitosanitare, staţiuni de cercetări cu profil agricol), pe baza corelării datelor
privind evoluţia populaţiilor de boli şi dăunători cu fenologia culturii, cu
observaţiile meteorologice, cu modul de acţiune a fungicidelor, cu rezistenţa
soiurilor etc. Aşadar, factorii agroclimatici au un rol important în stabilirea
momentului de declanşare a acţiunii fitosanitare. În numeroase lucrări de
specialitate mai vechi, autorii îşi exprimă îndoiala cu privire la rolul factorilor
ecologici în luarea de decizii, privind efectuarea stropirilor la anumiţi paraziţi.
Explicaţia constă în faptul că, în perioadele respective, de regulă, într-o unitate
exista o singură staţie meteo care, de cele mai multe ori, deservea suprafeţe foarte
întinse de teren. Prin urmare, deseori apăreau diferenţe foarte mari între stadiile
de dezvoltare a paraziţilor pe teritoriul aceleiaşi unităţi. Astfel, factorul ecologic
avea un rol mai puţin important în activitatea de avertizare a tratamentelor
fitosanitare, mai ales la unii paraziţi.
În anul 1991, în România a apărut un sistem computerizat de înregistrare
a factorilor agroclimatici, bazat pe sonde cu senzori pentru temperatură,
precipitaţii, umiditate relativă a aerului, picături de apă pe frunze (fig. 11).
Sondele sunt amplasate în diferite puncte ale teritoriului, considerate
reprezentative pentru microclimatele respective. Fiecare sondă este dotată cu un
emiţător cu baterii solare care transmite la intervale de 15 minute o telegramă cu
datele înregistrate spre antena receptoare de pe cădirea unde se află receptorul.
Din receptor, datele sunt descărcate în unitatea centrală a calculatorului. Aici sunt

42
programe care fac posibilă calcularea datelor medii zilnice şi vizualizarea lor sub
formă de date brute sau grafice. Ulterior s-au conceput algoritmi pentru calculul
temperaturilor efective la diferite praguri biologice şi pentru avertizarea
tratamentelor fitosanitare, la cei mai importanţi paraziţi ai plantelor de cultură.
Avertizarea stropirilor se realizează pe baza corelaţiei dintre factorii ecologici
înregistraţi în mod automat de sistem şi datele cerute de program, legate de
biologia parazitului şi faza fenologică a plantei gazdă.

Fig. 11 Sistemul computerizat AgroExpert de înregistrare a factorilor agroclimatici

1. Sonda, 2. Senzori pentru temperatură, umiditate relativă a aerului (introduşi în
microadăpost), picături de apă pe frunze, 3. Pluviometru, 4. Senzori pentru vânt
(viteza şi direcţie) şi pentru intensitatea luminii, 5. Baterie solară, 6. Antenă
emiţătoare, 7. Receptor, 8. Computer
Prin amplasarea sondelor cu senzori în diferite puncte ale zonei de interes
există posibilitatea decalării tratamentului fitosanitar, în funcţie de stadiul
vulnerabil al bolii sau dăunătorului. În aceste condiţii, importanţa factorului

43
ecologic poate creşte semnificativ în activitatea de prognoză şi avertizare, fără
eforturi deosebite, cu excepţia investiţiei iniţiale.
După anul 2000, gama senzorilor amplasaţi pe sonde s-a lărgit foarte mult
cu: senzori pentru viteza şi direcţia vântului, pentru măsurarea intensităţii luminii
solare, pentru temperatura şi umiditatea din sol (locul de iernare a multor
dăunători) etc. De asemenea, programele computerizate de avertizare a
tratamentelor fitosanitare se îmbunătăţesc continuu.

3.2 Factorii biotici

Sub denumirea de factori biotici sunt cuprinse interacţiunile (relaţiile)

care se manifestă între diverse organisme ce populează un biotop şi au implicaţii
profunde în constituirea şi evoluţia ecosistemelor.
Aceste relaţii (coacţii) sunt de două tipuri:
- homotipice (intraspecifice), care se realizează între indivizi aparţinând
aceleeaşi specii;
- heterotipice (interspecifice), care se produc între indivizi din specii
diferite.

A. Relaţii homotipice. Se realizează în interiorul speciei. Principalele tipuri de

coacţii homotipice se referă la efectul de grup şi efectul de masă.
Efectul de grup, semnifică necesitatea existenţei unui număr minim de indivizi
pentru asigurarea menţinerii speciei în biocenoză. Acest efect are consecinţe pozitive
asupra dezvoltării populaţiilor şi coastă în modificări ce apar atunci când mai mulţi
indivizi duc o viaţă comună, permiţând, de exemplu, persistenţa unor colonii,
reproducerea sau apărarea de atacul animalelor sălbatice etc.
Efectul de masă, se referă la biomasa totală care se realizează pe un anumit
teritoriu. Acesta se manifesta când mediul este suprapopulat şi constă în autolimitarea
numerică, ca atare are efecte negative asupra populaţiilor de vieţuitoare. Exemplu: când
în făina în care trăieşte coleopterul Tribolium confusum numărul de indivizi este prea
mare, femelele îşi pierd fecunditatea, o parte din larve sunt mâncate de părinţii lor, iar
indivizii rămaşi secretă diferite substanţe care inhibă procesul de reproducere.
B. Relaţii heterotipice. Acestea se realizează, după cum s-a arătat, între indivizii
aparţinând la specii diferite. Acest tip de relaţii formează una dintre cele mai importante
caracteristici ale biocenozei
Între indivizii a două specii diferite se stabilesc o serie de relaţii interspecifice

44
sau coacţii, care pot fi exprimate matematic astfel:
efect neutru = 0
efect pozitiv = +
efect negativ = -
Relaţii heterotipice se clasifică după criteriul individual și populațional.
I. După criteriul individual cele mai reprezentative relații sunt:
1. Independenţa sau neutralismul (0 0) - este atunci când cele două specii vieţuiesc
independent şi n-au nicio influenţă una asupra celeilalte. Exemplu: căprioară – cărăbuş
de mai.
2. Competiţia interspecifică (- -) este un tip de coacţie nefavorabilă ambelor specii.
Exemplu: porumb – pir (buruiană)
3. Mutualismul (+ +). In acest caz, relaţia este obligatorie, ambele populații fiind
influenţate pozitiv, deci profită de pe urma convieţuirii. Exemplu: trifoi – bacterii
fixatoare de azot
4. Protocooperarea (+ +). Ca şi mutualismul este o relaţie bilaterală pozitivă,
avantajoasă pentru ambele specii însă legătura dintre ele nu este obligatorie, pentru
nici una dintre specii. Exemplu: hipopotam – ciugulitorul roșu al vitelor
5. Comensalismul (+ 0). Relaţia este obligatorie pentru comensal in timp ce
„gazda" nu este afectată de această convieţuire. Exemplu: speciile de plante epifite
(orchidee) care se fixează de trunchiul arborilor şi prezintă numeroase rădăcini aeriene
prin care planta absoarbe substanţele nutritive şi apa.
6. Amensalismul (antibioza, antagonism) (- 0) constă în faptul că un component
(amensalul) este inhibat în creşterea sau dezvoltarea sa de către unele substanţe
elaborate de partener. Relaţia nu este obligatorie pentru nici unul din componenţi. O
serie de produşi chimici eliminaţi de microorganisme, plante superioare sau chiar de
animale au efect inhibitor asupra dezvoltării indivizilor aparţinând altor specii. Aşa
sunt, de exemplu, antibioticele produse de bacterii şi ciuperci.
7. Parazitism (+ -) este o formă de relaţie interspecifică antagonică ce implică un
efect pozitiv pentru parazit şi un efect inhibitor pentru gazdă. Parazitul este dependent
de partenerul său ce-i serveşte ca pradă. Parazitul este mai mic decât prada sa căreia îi
poate provoca chiar moartea.
Exemplu: păduchele din San Jose (dăunător pentru plante) – viespea parazită
a păduchelui.

45
 8. Prădătorism (+ -). Ca şi în cazul parazitismului, relaţia este obligatorie şi
pozitivă pentru prădător (vânător) şi negativă pentru pradă (vânat). Spre deosebire de
parazitism unde, de regulă, parazitul nu-şi omoară gazda, deoarece ar duce la moartea
parazitului, prădătorul îşi omoară prada. Pentru culturile agricole, paraziţii si prădătorii
naturali pot juca un rol foarte important în reducerea pagubelor produse de insectele
fitofage. Aceştia sunt însă foarte sensibili la produsele pesticide, de aceea trebuie
protejaţi.
II. Criteriul populațional
În examinarea relaţiilor interspecifice, abordarea acestor relaţii la nivel
populaţional este mai corectă decât cea individuală, deoarece populaţia este veriga
esenţială în transferul materiei şi al energiei din cadrul ecosistemului şi nu individul.
Punctul de vedere individualist tinde, într-o oarecare măsură, să echivaleze trăsăturile
individuale cu cele ale populaţiilor. Pentru o mai bună înţelegere a afirmaţiei de mai
sus, se va da un exemplu edificator: într-o populaţie de zebre din savană, indivizii cu
diverse deficienţe, fie congenitale, fie dobândite pe parcursul vieţii, sunt cei mai
vulnerabili la atacul prădătorilor (lei, hiene, câini sălbatici etc.) şi vor fi victimele
aproape sigure ale acestora. După clasificarea la nivel individual, este vorba de o
relaţie interspecifică de prădătorism, negativă pentru pradă, pozitivă pentru prădător.
Dacă judecăm lucrurile însă la nivelul populaţiei de zebre, acţiunea prădătorilor este
una benefică, din cel puţin două motive: evitarea transmiterii genelor nefavorabile la
urmaşi şi prin aceasta menţinerea vigorii speciei; evitarea înmulţirii exagerate a
erbivorelor şi a riscului de a-şi epuiza sursele de hrană.

Întrebări recapitulative
1. Ce este temperatura zero a dezvoltării şi care este importanţa acesteia pentru combaterea
bolilor şi dăunătorilor în agricultură?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
2. Cum se calculează suma temperaturilor de temperatură efectivă?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
3. Care sunt legile care guvernează adaptările morfologice ale animalelor homeoterme ?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
46
4. Cum se clasifică organismele după pretenţiile lor faţă de apă?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
5. Care sunt relaţiile homotipice? Descrieţi şi daţi exemple.
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
6. Care este importanţa relaţiilor de parazitism şi prădătorism pentru agricultură?
Exemplificaţi.
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................

Teste de autoevaluare
- Unitatea de învățare 2 –

a. Tratați pe scurt subiectele redacţionale enunţate mai jos

b. Bifaţi răspunsurile corecte la subiectele grilă

1. Organismele poikiloterme:
Sunt cele care suportă variații foarte largi de temperatură
Sunt cele care suportă variații foarte mici de temperatură
Includ păsările și mamiferele
Au temperatura corpului variabilă, în funcție de temperatura mediului
înconjurător
Includ păsările, mamiferele și peștii
Sunt organisme care au posibilitatea de a-și menține constantă
temperatura corpului
2. Temperatura zero a dezvoltării:
Se mai numește temperatură eficientă sau temperatură efectivă
Reprezintă diferența dintre temperatura la care are loc dezvoltarea și
temperatura eficientă
Se mai numește constantă termică
Este temperatura la care speciile poikiloterme își desăvârșesc
dezvoltarea
Este temperatura la care speciile homeoterme își încep dezvoltarea
Se calculează după formula K = (t – t0) d
3. Vernalizarea
4. Apa higroscopică din sol
Are un rol foarte important în aprovizionarea plantelor cu apă
Este reținută cu forțe cuprinse între 15-50 atmosfere și poate fi folosită
într-o oarecare măsură de plante, în condiții de secetă
Este principala sursă de apă pentru plante
Solubilizează cel mai bine substanțele nutritive și poate fi utilizată de
47
 plante
Nu este accesibilă plantelor
Ocupă porii mari ai solului, este foarte mobilă și se pierde rapid, prin
scurgere
5. Apa capilară din sol
6. Apa peliculară din sol
Are un rol foarte important în aprovizionarea plantelor cu apă
Este principala sursă de apă pentru plante
Solubilizează cel mai bine substanțele nutritive și poate fi utilizată de
plante
Este reținută cu forțe cuprinse între 15-50 atmosfere și poate fi folosită
într-o oarecare măsură de plante, în condiții de secetă
Nu este accesibilă plantelor
Ocupă porii mari ai solului, este foarte mobilă și se pierde rapid, prin
scurgere
7. Clasificarea relaţiilor heterotipice după criteriul populaţional
Rezumat
Mediul este constituit din anumite componente care acţionează asupra
organismelor, influenţându-le manifestările vitale. Din categoria factorilor
abiotici fac parte: factorii fizici (factorii climatici - temperatura, lumina, apa,
umiditatea - și focul), factorii geografici (panta, altitudinea, expoziţia), factorii
mecanici (vântul, mişcările apei), factorii chimici (azotul, oxigenul, bioxidul de
carbon, pH-ul, salinitatea, substanţele minerale din sol).
Factorii climatici
Factorii climatici fac parte din categoria celor fizici, alături de foc. În
prezenta lucrare se va insista asupra temperaturii, luminii și apei ca factori
ecologici.
Temperatura este unul dintre factorii ecologici principali cu rol limitativ
pentru structura biocenozelor şi este condiţionată de poziţia geografică pe glob,
expoziţie, pantă etc.. Pentru o anumită specie, temperatura optimă este
temperatura la care creşterea şi dezvoltarea se face cu pierderi minime de energie.
La diferite specii dezvoltarea are loc numai începând de la o anumită
temperatură numită temperatura zero a dezvoltării (t 0). Sub această temperatură,
dezvoltarea nu mai are loc. Temperaturile situate deasupra lui zero ecologic şi la
care dezvoltarea se desfăşoară normal, poartă numele de temperatură eficientă
sau temperatură efectivă şi reprezintă diferenţa dintre temperatura la care se află
organismul (t) şi temperatura zero a dezvoltării (t0 ). Pentru a-şi desăvârşi
dezvoltarea, fiecare specie are nevoie de o anumită sumă a temperaturilor

48
efective, sumă cunoscută în ecologie sub denumirea de constantă termică (K).
Această sumă reprezintă o caracteristică a speciei şi se poate calcula după
formula:
K = (t - t0 ) d
unde d este numărul de zile. De aici rezultă că, pentru a face parte dintr-un
ecosistem anume, fiecare organism trebuie să întrunească acea sumă a
temperaturilor efective care să-i permită ajungerea la maturitate sexuală şi la
producere de urmaşi. În caz contrar, specia nu se va putea instala în ecosistemul
dat.
Pentru agricultură cunoaşterea domeniului de toleranţă a insectelor
dăunătoare este foarte utilă pentru strategia de combatere a paraziţilor vegetali.
Astfel, păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciousus) - dăunător polifag
foarte periculos, mai ales pentru pomicultură - rezistă la temperaturi de - 18°C
dar dacă acestea coboară la - 32°C proporţia indivizilor morţi poate ajunge până
la 90%.
Temperaturile minime absolute sunt un factor important în stabilirea
arealului culturilor.
In funcţie de cerinţele faţă de temperatură ale organismelor există
următoarea clasificare:
- Euriterme: organisme care suportă variaţii foarte largi de temperatură.
Exemplu - Passer domesticus (vrabia) care suportă temperaturi ce variază între
– 30 şi + 37C.
- Stenoterme: organisme ce suportă variaţii foarte mici de temperatură.
Aşa sunt larvele viermelui de mătase (Bombyx mori) care se dezvoltă între limite
termice cuprinse între 20 si 23C.
- Mezoterme: organisme care se dezvoltă între limite medii de
temperatură: lămâiul (Citrus limon), dafinul (Laurus nobilis), scorpionul
(Euscorpius sp.) etc.
În raport cu reacţiile de modificare a temperaturii, animalele se grupează
în două mari categorii: poikiloterme şi homeoterme.
Poikilotermele sunt animale cu temperatura corpului variabilă după
temperatura mediului înconjurător. Aici intră plantele şi speciile de animale
lipsite de mecanisme fiziologice de termoreglare (ex. broaşte, peşti reptile etc.).

49
 Homeotermele includ păsările și mamiferele care au temperatura corpului
aproape constantă, indiferent de modificările mediului ambiant.
Lumina acţionează ca factor ecologic în ecosisteme, îndeplinind funcţii
informaţionale şi energetice.
Funcţia informaţională a luminii se referă în special la regnul animal iar
cea energetică la plante, pentru procesul de fotosinteză.
Funcţia energetică a luminii este primordială pentru întreaga viaţă de pe
planetă, deoarece prin fotosinteză energia luminoasă este integrată în plante sub
formă de energie potenţială chimică, acumulată în substanţele organice.
In cursul evoluţiei lor, plantele s-au adaptat să trăiască în diferite condiţii
de lumină. Din acest punct de vedere există trei categorii de plante:
* heliofite, care necesită lumină multă cum ar fi: Trifolium campestre,
Amaranthus retroflexus, Juglans regia, Persica vulgaris, Cerasus avium,
Amygdalus communis, Armeniaca vulgaris, Vitis sp., Helianthus annuus
etc.;
* sciofite (umbrofile), de umbră, care preferă lumina mai puţin intensă, cum sunt
Oxalis acetosella, Impatiens noli-tangere, diferite ferigi de pădure care se
dezvoltă bine în păduri, în condiţii de lumină difuză.
* helio-sciofite: coacăzul negru (Ribes nigrum), zmeurul (Rubus idaeus), murul
(Rubus caesius), agrişul (Grossularia reclinata), iedera (Hedera helix) etc. care
suportă semiumbra, dar potenţialul lor biologic se manifestă în condiţii de lumină
deplină.
Efectul informaţional cel mai general al luminii, pentru animale, constă
în perceperea formelor, culorilor, mişcărilor, distanţelor, obiectelor
înconjurătoare, datorită radiaţiilor din spectrul vizibil al luminii. Pe această bază
devine posibilă dezvoltarea unor mijloace de apărare sau de atac la diferite
animale.
Apa
Existenţa vieţii pe Pământ este indisolubil legată de apă care, datorită
însuşirilor sale are un rol esenţial în desfăşurarea multor procese biochimice,
fiziologice şi ecologice esenţiale. Aceste însuşiri şi implicaţiile lor ecologice sunt
următoarele:
Densitatea. Apa are însuşirea unică de a realiza densitatea maximă la + 4 °C,
în timp ce gheaţa are densitatea cu 10% mai mică. Consecinţa acestei însuşiri constă

50
în faptul că gheata pluteşte pe apă. Densitatea maximă a apei la +4 °C face posibilă
existenţa vieţii bentonice, chiar şi pe fundul celor mai adânci ape, inclusiv în
anotimpul rece, sub gheaţa formată la suprafaţă.
Căldura specifică. Pentru încălzirea cu un grad a unui gram de apă este
necesară o calorie, ceea ce înseamnă că apa are căldură specifică mare, adică se
încălzeşte şi se răceşte încet.
Inerţia termică mare a apei are consecinţe ecologice foarte importante, dat fiind
că 2/3 din suprafaţa Pământului sunt acoperite cu apă. Această masă imensă de apă
devine un factor moderator al climei globului, atenuând oscilaţiile de temperatură.
Aceeaşi trăsătură a apei moderează variaţiile termice din apă comparativ cu variaţiile
de pe uscat.
Conductibilitatea termică a apei este mare. Aceasta explică de ce speciile de
origine acvatică sunt poikiloterme. Dacă ar fi homeoterme, consumul de energie ar fi
exagerat de mare, numai pentru menţinerea constantă a temperaturii corpului.
Puterea de solvire. Apa este un solvent remarcabil, faţă de toate celelalte
lichide cunoscute, în ea dizolvându-se cel mai mare număr de substanţe minerale.
Sursele de apă pentru ecosistemele terestre sunt: ploaia, nebulozitatea şi
ceaţa, zăpada, grindina, roua, chiciura şi poleiul, umiditatea aerului.
Umiditatea aerului este un factor de mare importanţă ecologică şi
reprezintă cantitatea de vapori din atmosferă. Ea poate fi exprimată în valori
absolute (umiditate absolută) sau relative (umididate relativă).
Apa din sol poate avea un rol diferit în viaţa plantelor, în funcţie de starea
în care se află:
* Apa higroscopică sau apa legată este absorbită de sol din vaporii de apă. Fiind
puternic reţinută de particulele solului (50-10.000 atmosfere) nu solubilizează
sărurile din sol, nu circulă decât prin trecere în stare de vapori şi nu este accesibilă
plantelor.
* Apa peliculară sau slab legată poate fi folosită într-o oarecare măsură de
plante, atunci când suferă din lipsă de apă şi încep să se ofilească.
* Apa capilară este reţinută de porii capilari şi este reţinută în sol datorită
forţelor capilare. Este apa utilă pentru plante şi reprezită categoria cea mai
importantă de apă din sol.

51
- Apa gravitaţională ocupă porii mari ai solului, este foarte mobilă, slab reţinută
şi se pierde rapid, prin scurgere sau infiltraţie, motiv pentru care plantele nu pot
beneficia de ea.
* Apa freatică este apa înmagazinată în sol, deasupra unui strat impermeabil şi
provine din apa gravitaţională scursă în adâncime.
În funcţie de pretenţiile faţă de apă, organismele se grupează în patru
categorii:
* hidrofite (plante), respectiv hidrofile (animale) sau acvatice, care trăiesc
numai în apă (exemplu: nufărul - Nymphaea alba)
* higrofite (plante), respectiv higrofile (animale) care au nevoie de medii foarte
umede. Exemple: coada calului (Equisetum arvense), orezul (Oryza sativa),
piciorul cocoşului de apă (Ranunculus aquatilis), râma (Lumbricus terestris) etc..
* mezofite (plante), respectiv mezofile (animale), cu pretenţii intermediare faţă
de apă; suportă variaţii mari ale umidităţii: porumbul, părul, cireşul, vişinul,
diferite specii de amfibieni (ex. Salamandra salamandra) etc.
* xerofite (plante), respectiv xerofile (animale) care trăiesc în zone aride, cu
deficit permanent sau temporar de umiditate, atât în aer cât şi în sol, aşa cum sunt
plantele cactaceae şi euforbiacee, antilopele africane etc..
Factorii geografici (orografici)
Aceşti factori se referă la poziţia geografică pe glob, altitudine, pantă şi
expoziţie geografică şi au o influenţă indirectă asupra vieţii dintr-un ecosistem
prin modicările aduse regimului de lumină, umiditate, temperatură, umiditate
relativă a aerului etc. De exemplu, la aceeaşi latitudine şi longitudine, altitudinea
poate schimba radical condiţiile climatice ale ecosistemului.
Factorii mecanici
În categoria factorilor ecologici mecanici intră mişcările aerului (vântul) şi
mişcările apei.
a.) Mişcarea atmosferei (vântul).
Din punct de vedere ecologic, vânturile sunt cu caracter de regim, care suflă
cu o anumită periodicitate (de exemplu crivăţul, alizeele etc.) şi cu caracter
perturbator (furtuni, tornade etc.).
Vânturile regulate sunt cele mai importante din punct de vedere ecologic,
deoarece, numeroase specii de plante şi animale s-au adaptat, de-a lungul evoluţiei
lor, la acest factor.

52
 Vânturile neperiodice (uragane, tornade etc.) pot avea efecte catastrofale
asupra ecosistemelor, mai ales asupra celor forestiere, unde pot distruge o parte
însemnată a faunei şi florei, prin doborârea de păduri pe suprafeţe mari .
Aerul are şi o intensă activitate de transport (nisip, praf, cenuşă vulcanică),
pe suprafeţe întinse, lipsite de vegetaţie, determinând fenomenul de eroziune.
b.) Mişcările apei. Atât apele curgătoare (izvoare, râuri, fluvii) cât şi cele
stătătoare (bălţi, lacuri, mări, oceane) au diverse feluri de mişcare.
Organismele care trăiesc în apele curgătoare şi-au dezvoltat diverse adaptări:
turtirea dorso-ventrală a corpului, pentru a nu fi antrenate de forţa apei în mişcare,
dezvoltarea unor ventuze sau a unor cârlige, pentru fixarea de substrat etc.
(animale), secretarea unui mucilagiu de către pereţii celulari ai unor plante
inferioare (diatomee, cianoficee etc.) pentru facilitarea aderării la substrat etc..
În apele stătătoare, mişcările apei constau în: curenţi verticali, ascendenţi şi
descendenţi, valuri, maree.
Efectele ecologice ale acestor curenţi sunt următoarele: curenţii ascendenţi
aduc la suprafaţă nutrienţii sedimentaţi pe fundul apei, determinând productivitatea
zonei respective, iar curenţii descendenţi transportă oxigenul spre straturile profunde
ale apelor stătătoare, dând posibilitate şi aici dezvoltării vieţii.
Factorii edafici
Solul este mediul în care se acumulează apa şi elementele nutritive necesare
plantelor şi are o importanţă hotărâtoare în complexul de factori ce definesc biotopul.
Solul este un organism viu care se află permanent sub acţiunea microflorei, florei,
microfaunei şi faunei. În sol, milioane de microorganisme contribuie la
descompunerea materiei organice şi la reciclarea sa.
Reacţia solului exercită o mare influenţă asupra microorganismelor din sol.
De exemplu, bacteriile nitrificatoare şi cele fixatoare de azot molecular au pH-ul
optim cuprins între 6,5-7,9. Pentru fiecare specie există un interval optim de reacţie
însă cele mai multe specii de plante se dezvoltă bine la o reacţie slab spre moderat
acidă (pH 5,5-6,5).
Reacţia solului determină modificări ale mobilităţii elementelor nutritive.
În funcţie de pretenţiile plantelor faţă de cantitatea de substanţe nutritive din
sol, avem:
- specii oligotrofe care vegetează pe soluri sărace (Vaccinium myrtillus, Nardus
stricta, Luzula luzuloides etc.);

53
- specii eutrofe care au pretenţii ridicate faţă de fertilitatea solului (Adonis vernalis,
Taraxacum officinale, Chenopodium album, Rubus caesius etc.) ;
- specii mezotrofe, cu pretenţii intermediare (Dactylis glomerata, Festuca rubra,
Potentilla argentea etc.).
Aceste diferenţe între specii arată capacitatea de adaptare a plantelor la diverse
condiţii de mediu.
Importanţa factorilor climatici pentru combaterea paraziţilor la
plante
Bolile şi dăunătorii produc pagube însemnate culturilor agricole, uneori
pierderile provocate de un singur parazit putând ajunge la 100%. De aceea, în
tehnologiile de cultură a plantelor de cultură se acordă o importanţă specială
combaterii bolilor şi dăunătorilor. Eficienţa acestei acţiuni de combatere este
dependentă de o bună prognoză şi avertizare a tratamentelor fitosanitare.
Avertizarea stropirilor se face de către organe specializate (direcţii
fitosanitare, staţiuni de cercetări cu profil agricol), pe baza corelării datelor
privind evoluţia populaţiilor de boli şi dăunători cu fenologia culturii, cu
observaţiile meteorologice, cu modul de acţiune a fungicidelor, cu rezistenţa
soiurilor etc.. Aşadar, factorii agroclimatici au un rol important în stabilirea
momentului de declanşare a acţiunii fitosanitare.
Factorii biotici
Factorii biotici cuprind interacţiunile (relaţiile) care se manifestă între diverse
organisme ce populează un biotop şi au implicaţii profunde în constituirea şi evoluţia
ecosistemelor. Atunci când relaţiile (coacţiile) se stabilesc între indivizii aceleiaşi
specii se numesc homotipice sau intraspecifice iar atunci când au loc între indivizii
diferitelor specii se numesc heterotipice sau interspecifice.
Relații homotipice
Relaţiile homotipice sunt cele care se realizează în interiorul speciei.
Principalele tipuri de coacţii homotipice se referă la efectul de grup şi efectul de masă.
Efectul de grup este rezultatul asocierii mai multor indivizi din aceeaşi specie,
în scopul procurării hranei, apărării de duşmani etc. De exemplu, lupii sunt mult mai
eficienţi la vânătoare atunci când sunt organizaţi în haite, bivolii africani se vor apăra
mult mai bine de lei atunci când sunt în turmă. Prin urmare, efectul de grup are un
efect benefic asupra evoluţiei populaţiei.

54
 Efectul de masă se manifestă când mediul este suprapopulat şi constă în
autolimitarea numerică a indivizilor. Prin urmare, efectele asupra evoluţiei populaţiei
sunt preponderent negative. Aspectul pozitiv constă în şansa pe care o oferă indivizii
rămaşi în viaţă de a perpetua specia.
Relații heterotipice.
Relaţiile interspecifice sunt extrem de diverse şi de complexe. De-a lungul
timpului, ecologii au făcut diverse clasificări ale relaţiilor interspecifice. Majoritatea
dintre acestea acceptă existenţa a două categorii de relaţii:
- relaţii pe baza criteriului efectului direct (principiul individual)
- relaţii pe baza criteriului rolului lor în viaţa populaţiilor (principiul populaţional)
Relații interspecifice stabilite pe criteriul efectului direct
Între indivizii a două specii diferite se stabilesc o serie de relaţii interspecifice
sau coacţii, care pot fi exprimate matematic astfel:
efect neutru = 0
efect pozitiv = +
efect negativ = -
Aceste tipuri de relaţii sunt următoarele: independenţa sau neutralismul (00);
competiţia interspecifică (- -); mutualismul (+ +); protocooperarea (+ +);
comensalismul (+ 0); amensalismul (antibioza, antagonism) (- 0); parazitismul (+ -);
prădătorismul (+ -).
Relații interspecifice stabilite pe criteriul rolului lor în viaţa populaţiilor
În examinarea relaţiilor interspecifice, abordarea acestor relaţii la nivel
populaţional este mai corectă decât cea individuală, deoarece populaţia este veriga
esenţială în transferul materiei şi al energiei din cadrul ecosistemului şi nu individul.
Punctul de vedere individualist tinde, într-o oarecare măsură, să echivaleze trăsăturile
individuale cu cele ale populaţiilor.

Bibliografie
Obligatorie:
1. Fiţiu A., 2002. Ecologie şi protecţia mediului. Ed. Academicpres, Cluj-Napoca
2. Maxim, A., 2008. Ecologie generală şi aplicată. Editura Risoprint, Cluj-Napoca
3. Şandor, M. şi Maxim, A., 2009. Ecologie. Lucrări practice. Editura AcademicPres,
Cluj-Napoca
Facultativă:
1. Botnariuc N., Vădineanu A, 1982. Ecologie. Ed. Did. si Ped., Bucuresti

55
2. Muntean L., Stirban M, 1995. Ecologie şi protecţia mediului. Editura Dacia, Cluj-
Napoca
3. Stugren B., 1982. Bazele ecologiei generale. Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
4. Şchiopu, D., Vântu, V., 2002. Ecologie şi protecţia mediului. Ed. „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi

56
 Unitatea de învățare nr. 3
STRUCTURA şi FUNCŢIILE ECOSISTEMELOR

Cuprins
4. STRUCTURA ECOSISTEMELOR……………………………………....
4.1. Structura trofică a ecosistemului………………………..............................
4.2. Structura biochimică a ecosistemelor……………………………………..
5. FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI…………………………………………
5.1. Functia energetică ........................................................................................
5.2. Funcţia de circulaţie a ecosistemelor………………………………………
5.2.1. Circuitul carbonului…………………………………………………
5.2.2. Circuitul azotului.................................................................................
5.2.3. Circuitul fosforului..............................................................................
5.2.4. Circuitul apei în natură........................................................................
5.3. Funcţia de autoreglare a ecosistemelor...........................................................
Test de evaluare.................................................................................................
Întrebări recapitulative.....................................................................................
Test de autoevaluare..........................................................................................
Rezumat.............................................................................................................
Bibliografie........................................................................................................

Introducere
Analiza unui ecosistem trebuie să surprindă atât caracteristicile sale de
organizare, respectiv structurile componente şi funcţionalităţile acestora. În acest
modul este prezentată structura ecosistemelor din perspectivă trofică şi
biochimică. Modulul include, de asemenea, funcțiilor ecosistemului, respectiv
cea energetică, de circulație și de autocontrol.
La funcția energetică a ecosistemelor se insistă pe productivitatea primară
și secundară a ecosistemelor agricole și implicațiile practice ale acestor aspecte.
Sunt analizate cele mai importante circuite biogeochimice (C, N, P, apă), inclusiv
dereglările produse de om în aceste circuite.

Obiective
După parcurgerea acestui modul studenţii:
- vor putea identifica în mod practic lanţurile trofice din diferite ecosisteme;
57
 - vor putea descrie şi înţelege structura trofică a unui ecosistem;
- vor putea prezenta schematic toate interacţiunile alelopatice dintr-un
ecosistem;
- vor putea utiliza capcanele feromonale pentru controlul principalelor
lepidoptere dăunătoare din culturile agricole;
- vor putea identifica lanţurile trofice diurne şi nocturne ale unul ecosistem;
- vor avea capacitatea de a prezenta principalele circuite biogeochimice şi
dereglările produse de om asupra acestor circuite.

Durata medie de studiu individual: 3 ore

Conținut
4. STRUCTURA ECOSISTEMELOR

Structura este o însuşire esenţială, neseparabilă de sisteme, ce reflectă în special

anumite tipuri de relaţii dintre elementele alcătuitoare.
Ecosistemele naturale care compun biosfera prezintă structuri şi funcţii extrem
de complexe, adeseori greu de descifrat. Cele mai importante structuri sunt, trofică şi
biochimică.

4 . 1 Structura trofică a ecosistemului

În cazul biocenozei, între specii se stabilesc relaţii diferite, dintre care relaţiile
privind hrana (relaţiile trofice) ocupă un loc important. Speciile dintr-o biocenoză
sunt dependente de hrana oferită de mediu (de baza trofică). Aceasta este constituită
din cantitatea de substanţă care pătrunde şi circulă în interiorul sistemului realizând
producţia de biomasă.
Ansamblul de relaţii trofice dintre speciile biocenozei constituie structura
trofică a biocenozei.
Din punctul de vedere al modului de hrănire, toate speciile unei biocenoze se împart
în trei mari categorii funcţionale interdependente:
I. Producătorii primari sau speciile producătoare de substanţă organică din
care fac parte în primul rând toate plantele verzi care, cu ajutorul clorofilei, convertesc
energia solară în energia legăturilor chimice ale substanţelor organice pe care le
sintetizează din compuşi anorganici ai biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu
fosfor etc.). Din această categorie mai fac parte bacteriile fotosintetizante şi bacteriile
chemosintetizante (sulfuroase, feruginoase).

58
 II. Consumatorii, reprezentati, prin toate animalele dintr-o biocenoză.
În functie de hrana consumată putem distinge:
1. consumatori primari sau consumatori de ordinul I, reprezentati prin
animale fitofage, deci care se hrănesc direct cu producătorii primari;
2. consumatori secundari sau de ordinul II, reprezentati prin animale ce se
hrănesc cu cele fitofage;
3. consumatori de ordinul III etc.
O pozitie aparte în categoria consumatorilor este ocupată de detritofagi,
animale care se hrănesc cu detritus organic (fragmente de material organic rezultat din
fărâmiţarea şi descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte). Din această
grupare ecologică fac parte numeroase specii de viermi, râme, miriapode, crustacei,
acarieni, insecte. Detritusul organic este alcătuit, în cea mai mare parte, din resturi
vegetale care se descompun mai greu (celuloza, lignina etc.).
O pozitie apropiată de a detritofagilor, din punctul de vedere al nutritiei, o
ocupă animalele care se hrănesc cu plante moarte (netransformate in detritus) şi
animalele necrofage Tot aici trebuie menţionat grupul saprofitelor - plante ce se
hrănesc cu resturi de plante (uneori şi de animale) - din care fac parte, de pildă,
ciupercile.
Toate aceste grupe, prin modul 1or de hrănire, grăbesc fragmentarea şi
descompunerea materialului organic vegetal sau animal.
III. Descompunătorii sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi fungi care
degradează substanţele organice provenite din cadavre, din excrete sau alte deşeuri.
După mai multe etape succesive, fiecare etapă fiind determinată de anumite grupe de
bacterii sau fungi, sunt eliberate elementele minerale conţinute în substanţele organice.
Acest proces poartă numele de mineralizare. Intr-un fel, este reversul procesului de
fotosinteză.
Grupările de specii, despărţite de producătorii primari prin acelaşi număr de
trepte şi îndeplinind aceeaşi funcţie trofică, poartă numele de nivel trofic.
Plantele verzi, deci producătorii primari, reprezintă primul nivel trofic.
Consumatorii primari (animale fitofage) ca şi detritofagii reprezintă al doilea nivel
trofic, consumatorii secundari (de ordinul II) - al treilea nivel trofic etc. Speciile din
niveluri trofice diferite, legate între ele prin relaţii de nutriţie constituie lanţuri trofice
(fig. 12). Lanţurile trofice reprezintă căile prin care se produce transferul de substanţă
şi energie în orice ecosistem. Exemplu de lanţ trofic: iarbă – iepuri – vulpi.

59
 Examinând structura lanturilor trofice constatam că numărul verigilor de cele
mai multe ori nu depăşeşte 5-6. Sunt două cauze esenţiale care limitează numărul
verigilor din lanţurile trofice: în primul rând, un consumator nu poate consuma hrana
sa în întregime deoarece aceasta ar duce la propria sa pieire; existenţa consumatorului
este condiţionată de posibilitatea de refacere a hranei. In al doilea rând, admiţând că
din partea consumată în medie cam 9/10 sunt pierdute prin cheltuieli energetice şi doar
1/10 contribuie la creşterea biomasei consumatorului dat care, deci, devine disponibilă
pentru veriga următoare. Apare clar că, pe măsură ce înaintăm spre vârful lanţului
trofic, animalele dispun de resurse tot mai puţine, trebuie să desfăşoare o activitate tot
mai intensă pentru a-şi satisface necesităţile nutritive.

Fig. 12 Schema cea mai simplă a unui lanţ trofic complet

Structura trofică a ecosistemelor ne arată că un animal carnivor sau omnivor,

care se află în vârful piramidei trofice, pentru a trăi în bune condiţii trebuie să
exploreze un spaţiu de circa o mie până la un milion de ori mai mare, decât un
producător primar. Pentru acest motiv numărul de indivizi vegetali pe unitatea de
suprafaţă este covârşitor faţă de numărul animalelor care se pot hrăni pe seama
vegetaţiei.
Orice creştere a populaţiilor de erbivore peste proporţia legică admisă de
piramida trofică duce la deteriorarea ecosistemelor prin distrugerea vegetaţiei. In

60
condiţiile naturale un astfel de proces nu este posibil fiindcă efectivele populatiilor de
erbivore sunt supuse mai multor controale ecologice, între care controlul prin carnivore
joacă un rol important. Numărul carnivorelor de asemenea, nu poate creşte peste măsură
fiindcă ele s-ar afla în situaţia de a-şi distruge propria resursă alimentară. Controlul
carnivorelor se realizează prin scăderea naşterilor şi prin epidemii care elimină indivizii
subalimentati.

Fig. 13 Piramidele eltoniene

Erbivorele domesticite sunt singurele animale scoase de sub controlul exercitat

de reţeaua trofică a ecosistemelor naturale. Inmultirea lor excesivă poate conduce, prin
suprapăşunat, la distrugerea ecosistemelor seminaturale (a pajiştilor) prin fenomene de
dezechilibru dintre productia vegetală, consumul ei sporit şi micşorarea posibilităţilor
de regenerare a vegetatiei. Rezultatul este degradarea biotopurilor respective, de regulă
prin eroziune, ca rezultat al suprapăşunatului.
Lanţurile trofice, cu cât sunt mai scurte, cu atât sunt mai productive.
61
 Lanţurile trofice nu sunt simple şi nici izolate unele de altele. De exemplu, cele
mai multe animale fitofage consumă diferite specii de plante şi, la rândul lor, cad pradă
diferitelor animale carnivore, făcând parte, deci, din mai multe lanţuri trofice. Astfel,
lanţurile trofice apar interconectate, alcătuind reţelele trofice.
Structura trofică a ecosistemelor a fost descrisă pentru prima dată cantitativ de
către ecologul englez ELTON (1927). Pentru acest motiv reprezentarea succesivă a
nivelurilor trofice dintr-un ecosistem sub forma unei piramide se numeşte in ecologie
piramidă trofică sau piramida eltoniană (fig. 13).
Astfel, numărul de indivizi descreşte pe măsură ce se trece de la producători
la consumatorii primari, secundari şi terţiari. În alcătuirea piramidelor trofice se
iau în considerare şi biomasa şi energia. Atunci când se înregistrează biomasa
nivelurilor trofice succesive vom obţine piramida biomaselor, iar când vom
exprima energia stocată în biomasa organismelor de la fiecare nivel trofic va rezulta
piramida energetică. Indiferent de modul de exprimare, la baza majorităţii
ecosistemelor stau producătorii primari care reprezintă circa 98% din biomasă,
respectiv 90% din totalul energiei stocate în organismele ce formează piramidele
trofice. În ecosistemele naturale, proporţia consumatorilor primari variază între 1-
9%, iar a celor secundari este de circa 1%. Desigur, în cazul unor dezechilibre
ecologice, aceste valori se pot modifica.

4.2 Structura biochimică a ecosistemelor

Sub aspect biochimic, biocenoza se prezintă ca un sistem de canale prin care

circulă metaboliţi de la un organism la altul, de la biocenoză la biotop. Cea mai mare
parte din produşii metabolici circulă prin reteaua trofică, iar o fracţiune redusă este
eliminată în biotop, de unde este recepţionată selectiv de către populaţiile biocenozei.
Când metaboliţii sunt secretaţi de plante poartă denumirea de substanţe
alelopatice,iar când sunt secretaţi de animale, se numesc feromoni sau alomoni.
Organismele ce sintetizează şi elimină substanţe alelopatice se numesc
emiţătoare sau donatoare, iar cele care receptează aceşti metaboliţi se numesc
receptoare sau acceptoare
În lumea vie există mai multe tipuri de interacţiuni biochimice, dintre care
amintim:
a) Interacţiuni biochimice în lumea plantelor superioare
Antagonismele se manifestă când colinele secretate de unele plante superioare
inhibă dezvoltarea altor plante superioare. De exemplu nucul (Juglans nigra) inhibă

62
dezvoltarea cartofilor, tomatelor, lucernei etc., datorită juglonului (toxină) eliminat de
părţile verzi ale plantelor.
Se fac cercetări privind extragerea şi sinteza pe scara largă a unor erbicide de
origine vegetală (de la plante care conţin coline) sau la crearea de soiuri de plante
cultivate care să elimine în mediu coline împotriva buruienilor.
Sinergismele reprezintă o stimulare reciprocă a două specii ce cresc împreună.
Colinele secretate de unele plante au efect pozitiv, stimulator asupra altora, cu care
convietuiesc Exemplu: varza creşte mai bine în amestec cu tomatele; gramineele cresc
mai bine în amestec cu leguminoasele etc.
Actiunea sinergică se manifestă şi prin profilaxia unilaterală sau reciprocă faţă
de boli şi dăunători. Exemplu: cultura intercalată de morcov cu praz împiedică
depunerea ouălor de musculiţa morcovului cât şi a muştei cepei.
b) Interacţiuni biochimice la animale
La animale, substantele metabolice secundare elaborate cu rol în relatiile
intraspecifice se numesc feromoni, iar în relaţiile interspecifice, alomoni. Aceşti
metaboliţi îndeplinesc diverse funcţii:
Feromonii de atractie a sexelor sunt bine studiati la insecte, asigurând
întâlnirea celor două sexe în vederea reproducerii. Fenomenul este utilizat în lupta
integrată (capcane feromonale).
Feromonii de marcare sunt utilizaţi pentru însemnarea puilor, a teritoriului, a
surselor de hrană (ex.: la albine şi furnici asigură accesul rapid al întregii colonii la
aceste surse).
Feromonii de agregare sunt specifici unor insecte (lăcuste, gândaci de scoarţă),
determinând formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru reproducere şi pentru
folosirea hranei.
Feromonii de alarmă determină reacţii de apărare la ceilalţi indivizi din
populaţia sa.
Alomonii au rol de apărare sau de atac împotriva altor specii. Exemplu: albine, viespi,
şerpi etc.
e) Interacţiuni biochimice plante - animale fitofage.
Între plante (producători primari) şi animalele fitofage există atât interrelaţii
trofice, cat şi biochimice.
Plantele elaborează în procesul metabolic un număr mare de compuşi toxici
(alcaloizi, glicozizi, saponine etc.) cu rol in limitarea atacului fitofagilor. Fitofagii, la

63
rândul lor, elaborează produşi care neutralizează (antitoxine) metaboliţii plantelor.
Plantele elimină noi toxine şi astfel, insectele fitofage acumulează gene care le fac
rezistente faţă de toxinele vegetale. Dacă planta gazdă şi dăunătorul convieţuiesc în aceleaşi
ecosisteme se stabileşte o stare de echilibru intre plantă şi fitofag Contactul unei plante cu
un fitofag nou faţă de care nu are mijloace de apărare poate duce la dispariţia sa (ex.: viţa de
vie europeană cu filoxera Phyloxera vastatrix).

5. FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI

Funcţionalitatea ecosistemului rezultă din relaţiile existente între speciile care-

l compun şi interacţiunile acestora cu factorii abiotici.Esenţa funcţionării unui
ecosistem constă în antrenarea energiei solare şi a substanţelor nutritive în circuitul
biologic unde sunt transformate în substanţe organice ce intră în alcătuirea populaţiilor
din biocenoză. Astfel, ecosistemul apare ca o unitate productivă de substanţă organică,
materializată în organismele ce populează biotopul dat.
Principalele funcţiuni ale unui ecosistem sunt: funcţia energetică, funcţia de
circulaţie a materiei şi funcţia de autoreglare.

5.1 Funcţia energetică

Ecosistemul functionează ca un laborator de acumulare şi transformare a

energiei. Nici un ecosistem de pe planeta noastră nu produce energie. Energia
ecosistemului poate să crească numai pe baza importului din radiaţiile solare. Viaţa
este posibilă pe Terra numai datorită faptului că un flux continuu de energie solară
intră zilnic în ecosistem, iar în acelasi timp, cantităţi mari de energie termică (de pe
Pământ) intră în cosmos. Ecosistemele îşi menţin stabilitatea numai prin echilibrarea
aportului continuu de energie radiantă cu cel al eliminării continue de căldură.
Transformările energetice din ecosistem se desfăşoară conform principiilor
termodinamicii.
Primul principiu al termodinamicii (principiul conservării energiei) stabileşte
că întreaga energie de care dispune un ecosistem este întemeiată pe tranformarea energiei iniţial
intrate prin fotosinteză sau prin chemosinteză. Pe nici un nivel trofic al ecosistemului nu are loc
o producţie de energie, ci numai o transformare de energie.
Astfel, energia radiantă care ajunge la plante este transformată, în prezenţa
clorofilei, în energie chimică pe care plantele o depozitează în molecule de glucide,
lipide, protide etc., iar prin consumarea lor de către animale energia trece în corpul
acestora din urmă. Atât în plante cât şi în animale energia chimică conţinută în

64
molecule este eliberată în procesul respiraţiei şi utilizată în toate procesele vitale. O
parte din această energie se transformă în căldură, iar în final, după moartea
organismelor, toată energia chimică a moleculelor organice este transformată de către
descompunători în energie calorică.
Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul că intrările de energie
într-un sistem trebuie să fie egalate de ieşiri, deci printr-un ecosistem energia se
scurge intr-un flux continuu.
Al doilea principiu al termodinamicii este acela al degradării energiei, care
arată că în orice proces de transformare a energiei, o parte din energia potenţială se
degradează sub forma de căldură şi este dispersată. De aici rezultă că randamentul
transformării este < 1.
Pe măsură ce trecem de la nivelul producătorilor către consumatori de rang
tot mai înalt, o tot mai mare parte din energia asimilată este consumată pentru
necesităţile proprii ale organismelor şi deci o cantitate tot mai mică se acumulează în
producţie de biomasă (cantitatea de substanţă organică acumulată într-o perioadă de
timp şi existentă la un moment dat) disponibilă pentru nivelurile trofice următoare (fig.
14).
Această legitate are o profundă semnificaţie biologică dacă ţinem seama şi de
faptul că, pornind de la producători primari către consumatori de un grad tot mai înalt,
creşte, în linii mari şi nivelul evolutiv al apeciilor. Speciile mai evoluate desfăşoară o
activitate mai intensă şi mai diversificată. Grupele evoluate de organisme desfăşoară
activităţi calitativ superioare. De pildă, la păsări şi mamifere o proporţie importantă
de energie este cheltuită nu numai pentru căutarea şi capturarea prăzii (la carnivori)
dar mai ales pentru protecţia, îngrijirea şi educaţia urmaşilor.
De aici se vede că fluxul de energie prin ecosistem nu este simplu transfer
al energiei chimice de la un nivel trofic la a1tul, ci şi un proces de schimbare a
formelor de energie, apariţia şi dezvoltarea unor forme superioare de energie ca, de
pildă, energia nervoasă, energia psihică.
Energia degradată sub formă de căldură nu mai poate fi reutilizată de către
ecosistem, ceea ce impune intrarea de noi cantităţi de energie, deci fluxul de energie
ce se scurge prin ecosistem este unidirecţional.
Sursa principală de energie a unui ecosistem este energia solară, alcătuită din
45% radiaţii din spectrul vizibil, 45% radiaţii infraroşii şi 10% radiaţii ultraviolete.
De menţionat este faptul că, nu toată cantitatea de energie solară poate fi pusă la

65
dispoziţia vieţuitoarelor. Astfel, din cele aproximativ 2 cal/cmp /min. (constantă
solară), circa 42% este absorbită de ozon, vapori de apă, particule de praf etc. şi este
apoi radiată în spaţiu sub formă de căldură şi numai 58% ajunge la suprafaţa
pământului. Din această cantitate numai 20% este absorbită de sol, apă şi vegetaţie,
restul de 80% fiind reflectată în spaţiu. Plantele verzi utilizează pentru fotosinteză şi
transformă în energie chimică numai 1-3% din energia luminoasă.

Fig. 14 Transferul de energie într-un ecosistem

Fotosinteza este procesul prin care sunt captate radiaţiile solare cu ajutorul
clorofilei iar această energie este convertită în cea a legăturilor chimice din
substanţele organice. În procesul de fotosinteză sunt implicate şi sărurile minerale
(N, P, K, S etc.). Privită din punct de vedere chimic este o reacţie reducătoare, în
care CO2 (acceptor de hidrogen - electroni) este redus, apa este sursa de hidrogen,
iar radiaţia luminoasă (fotonii) este sursa de energie necesară procesului de
reducere.
Reacţia extrem de simplificată a fotosintezei este:
clorofilă
↓
6 CO2 + 6 H2O + energie solară → C6H12O6 + 6 O2

66
 Energia chimică are o contribuţie modestă la bilanţul energetic din
ecosisteme, fiind folosită în principal de bacteriile chemosintetizante: nitrificatoare,
sulfuroase şi feruginoase. În procesul de sinteză a substanţelor organice, ca sursă de
energie folosesc energia obţinută prin oxidarea unor compuşi anorganici (compuşi ai
sulfului, ai fierului) iar ca sursă de hidrogen pentru reducerea CO2 este apa.

Producția și productivitatea ecosistemelor

În plan macroscopic, fluxul de energie apare ca un flux de materie, în care

moleculele asimilate sunt transformate în molecule specifice consumatorului.
Ecosistemele nu sunt numai depozite și transformatori de substanță ci și producători.
Evident, producători de substanță organică, nu de energie. Astfel, livada, pădurea,
pășunea, funcționează ca niște întreprinderi producătoare de biomasă, pe baza unei
tehnologii naturale. Momentele esențiale ale procesului de producție constau în
legarea primară a biomasei și în descompunerea necromasei.
Ramura ecologiei care se ocupă cu formarea substanței organice în biosferă
este denumită biologia productivității. În rândul ecologilor nu există, în momentul de
față, definiții unanim acceptate în domeniul biologiei productivității. De aceea, în
cursul de față, definițiile utilizate sunt cele mai frecvent întâlnite în literatura de
specialitate și cele mai compatibile cu noțiunile prezentate în lucrarea de față.
În fiecare ecosistem există două componente ale producției: producția primară
și producția secundară.
I. Producția primară este cantitatea de materie organică sintetizată de
producătorii primari (plantele verzi şi organismele chemosintetizante) pe baza
substanțelor anorganice. Sinteza primară a substanței organice se bazează pe două
surse de carbon: CO2 (în fotosinteză) și CH4 (în chemosinteză). Producția primară
reprezintă sursa de hrană pentru toate speciile heterotrofe și se exprimă sub formă
brută şi netă. Producţia primară brută (PPB), reprezintă cantitatea totală de substanță
organică produsă de către organismele autotrofe, prin fotosinteză, respectiv
chemosinteză. O parte din această energie este folosită pentru desfășurarea proceselor
metabolice (sinteză substanțe organice, mișcare etc.) ale plantei producătoare, iar
partea rămasă este acumulată sub formă de substanţă organică în celulele ţesuturilor,
constituind producţia primară netă (PPN). Câștigul propriu-zis de biomasă se obține
după scăderea „cheltuielilor de întreținere ale plantei”, exprimate prin respirație.
Dinamica proceselor metabolice este întreținută de un flux slab, dar permanent, de

67
electroni pus la dispoziția organismului prin respirație. Prin respirație sunt desfăcute,
de fapt, legăturile C-C din substanțele organice, energia rezultată fiind utilizată treptat.
Deci, producţia primară netă (PPN) = producţia primară brută (PPB) –
consumul respirator (R). Producţia primară netă constituie sursa de hrană disponibilă
pentru nivelul trofic al consumatorilor primari (fitofagi).
Cantitatea de substanţă organică acumulată (producţia netă) într-o perioadă de
timp şi existentă la un moment dat în ecosistem poartă numele de biomasă. Viteza de
acumulare a biomasei, prin fotosinteză, raportată la unitatea de timp și de suprafață
reprezintă productivitatea primară. Rezultatul productivității primare este, așadar,
producţia primară netă.
Productivitatea primară, biomasa, producția primară, se exprimă în greutatea
substanţei organice uscate raportată la unitatea de spaţiu (mg/l; g/mp; kg/ha etc.) şi
timp. Transformarea unităţilor de masă în unități energetice se poate face cunoscând
echivalentul unui gram de substanță uscată (materie organică + substanțe minerale) în
kcal. De exemplu, în cazul plantelor terestre un gram de substanţă uscată echivalează
cu 4,5 kcal.
În agroecosistemele cu recolte acceptabile, productivitatea primară netă este
sensibil mai mare decât în ecosistemele naturale înlocuite, dacă acestea au fost
alcătuite din plante ierboase.
Producţia primară netă a diferitelor tipuri de ecosisteme terestre și
acvatice este foarte diferită - pădurile tropicale umede: 2.800 g/mp/an; pădurile
de foioase din zona temperată: 1000 g/mp/an; terenuri cultivate din zona
temperată: 50 g/mp/an; deșerturi: 3 g/mp/an; bălți și mlaștini: 2000 g/mp/an.
Recolta reprezintă doar o parte din producţia primară netă. Aceasta diferă
foarte mult între recoltele bazate pe organele de reproducere şi cele bazate pe
organe vegetative. Astfel, la boabele de cereale şi leguminoase umiditatea este de
12-16%, iar la fructele cărnoase şi tuberculi 70-80%. De aceea s-a generalizat
practica evaluării recoltelor în substanţă uscată.
Corelaţia dintre recoltă şi producţie primară netă poate fi sugerată de
valorile indicelui de recoltă (IR), prin care vom înţelege procentul de substanţă
uscată din produsul util din punct de vedere economic. În unele cazuri recolta
este extrasă din masa vegetală supraterană, în alte cazuri din cea subterană
(rădăcinoase, tuberculifere, bulbifere etc.). Exemple de IR: Orez – 51%, fasole
boabe – 59%, grâu – 35%.

68
 Menţionăm că pentru stabilirea indicelui de recoltă, raportarea s-a făcut la
PPN supraterană. Chiar dacă recolta utilă a speciilor luate în studiu este
reprezentată de organele de reproducere, indicele nu depăşeşte decât foarte rar
valoarea de 50%. Dacă raportarea s-ar fi făcut la total PPN, cifrele s-ar reduce
cu circa 1/3, iar dacă IR s-ar raporta la PPB, valorile din tabel s-ar reduce
aproximativ la jumătate.
De-a lungul timpului, unul dintre obiectivele amelioratorilor a fost
creşterea indicelui de recoltă. Productivitatea agricolă primară este determinată,
aşadar, de factorul genetic, dar şi de intensitatea luminii, concentraţia CO2,
aprovizionarea cu apă şi elemente minerale etc.. De aici, decurg o serie de
adaptări ale tehnologiei plantelor de cultură, în vederea creşterii productivităţii:
expoziţia culturilor, stabilirea densităţii optime, tăierile pomilor fructiferi,
îndepărtarea excesului de apă, irigarea, fertilizarea, solele săritoare cu plante
leguminoase pentru fixarea azotului atmosferic etc.
II.) Producţia secundară brută
Substanţa organică produsă de plantele unui ecosistem reprezintă sursa de
energie disponibilă pentru nivelurile trofice următoare ale diferiţilor consumatori:
direct pentru fitofagi, indirect pentru consumatori de ordine mai înalte.
Destinaţiile energiei consumate de animale prin hrană sunt diferite: o parte din
hrana ingerată este digerată şi asimilată. Partea rămasă nedigerată este eliminată prin
fecale şi urină. Din hrana asimilată o parte este utilizată în desfăşurarea proceselor
metabolice, pentru mişcare, producere de căldură şi se concretizează în procesul
respiraţiei (al consumului de oxigen). O altă parte a energiei asimilate prin hrană este
stocată în legăturile chimice ale substanţelor organice proprii, sintetizate de organis-
mul animal şi care se concretizează în acumulare de biomasă şi producere de noi
indivizi. Așadar, și în cazul organismelor heterotrofe avem o producție secundară brută
și una netă. Producția secundară brută reprezintă cantitatea totală de substanță
organică produsă în unitatea de timp, iar producția secundară netă este cantitatea de
substanță organică acumulată în unitatea de timp de către biosistem, după scăderea
pierderilor datorate respirației.
Eficienţa asimilării hranei ingerate de animale (energie asimilată/energie
ingerată) este foarte diferită: un animal erbivor trebuie să consume 80 kg de iarbă
pentru a obţine o producţie secundară de 1 kg, pe când un carnivor are nevoie de
aproximativ 5 kg de ţesut animal pentru a acumula 1 kg de masă vie. Eficienţa mai

69
mare la carnivore se explică în primul rând, datorită calităţii nutritive a hranei, care
poate fi digerată aproape în întregime.
Hrana vegetală conţine, de regulă, multă celuloză şi lignină şi conţine mai
puţină energie. Eficienţa asimilării diferă foarte mult, în funcţie de calitatea hranei: la
miriapodele care se hrănesc cu lemn în descompunere eficienţa este de 15%, la cele
care se hrănesc cu frunze şi ramuri tinere în jur de 40%, la mamiferele care pasc iarbă
aproximativ 60%.
La carnivorele tipice, eficienţa asimilării este în jur 90%, în timp ce, la
animalele insectivore, ce consumă hrană cu multă chitină, de circa 70-80%.
În agroecosisteme, producţia secundară stă la baza tuturor produselor obţinute
de la animale. Proporţia în care proteina şi energia din raţia furajeră a animalelor este
transformată în produse consumabile de om este foarte diferită. Cea mai eficientă
conversie se obţine la producţiile de ouă (27%) şi de lapte (26%). La bovine şi ovine
pentru carne, eficienţa este scăzută însă câştigul alimentar este categoric, dacă avem
în vedere că acestea se hrănesc cu produse neconsumabile de om.
Desigur că, rasele ameliorate de animale valorifică cel mai eficient proteina
din furaje şi realizează cele mai bune performanţe în realizarea producţiei secundare.

5.2 Funcţia de circulaţie

Biocenoza, în baza structurii ei trofice, în procesul de hrănire, realizează

circulaţia permanentă a materiei în ecosistem.
Substanţa pătrunde în biocenoză din biotop sub forma unor combinaţii de
atomi ai elementelor chimice.
Plantele folosesc aceste combinaţii sub formă de soluţii apoase, iar cu ajutorul
energiei solare atomii asimilaţi sunt incluşi în structurile substanţei organice prin
procesul de fotosinteză.
Deci, plantele asigură intrarea selectivă a elementelor din biotop în biocenoză.
Atât proporţia cât şi viteza de absorbţie a elementelor de către biocenoză, constituie o
caracteristică a fiecărui ecosistem.
De la producătorii primari atomii elementelor respective trec la consumatori
prin reţeaua trofică, spre nivelurile superioare. Ajunse în organismul consumatorilor,
elementele sunt scindate în radicali mai simpli, dintre care unii sunt eliminaţi sub
formă de deşeuri metabolice, alţii sunt retinuţi pentru a fi utilizaţi în noi sinteze, iar
alţii sunt depozitaţi fără a putea fi eliminaţi. In procesul de eliminare-reţinere, unele
elemente realizează concentraţii crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei

70
trofice. Acest proces poartă denumirea de concentrare-acumulare sau amplificare
biologică. De exemplu, într-un lanţ alimentar acvatic cu cinci verigi, concentraţia de
DDT creşte de aproximativ de 10 milioane de ori, acumulându-se în special în
ţesuturile grase ale organismelor (de la 0,000003 ppm DDT în apă, la 25 ppm în
ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori (fig. 15).

Fig. 15 Bioamplificarea DDT

Substanțe Producători Fitofagi Zoofagi Carnivore

anorganice primari vârf

Descompunători

Fig. 16 Transferul elementelor în ecosistem prin ciclu trofic

Cunoaşterea acestui proces are o importanţă deosebită pentru că unele

substanţe toxice ce au în biotop concentraţii reduse (pesticide, metale grele etc.) pot
ajunge la unii consumatori din vârful piramidei trofice (răpitoare, om) la concentraţii
foarte mari ce pot deveni letale.
Descompunătorii grefaţi la fiecare nivel trofic, mineralizează substanţele
organice din organismele moarte şi asigură astfel transferul elementelor din biocenoză
în biotop (fig. 16).
O caracteristică importantă a circulaţiei substanţelor în ecosistem este viteza

71
de desfăşurare a procesului. Astfel, în ecosistemele pădurii ecuatoriale umede, materia
organică lipsită de viaţă este rapid descompusă şi reabsorbită, în timp ce, în
ecosistemele naturale din zonele temperate se acumulează o mare cantitate de materie
moartă la suprafaţa solului (litiera, turbă) sau în sol (humus). Formarea humusului
determină o încetinire a ciclurilor biogeochimice şi asigură eliminarea lentă a
elementelor repuse la dispoziţia plantelor. În acest fel, sistemele capabile de o mai
rapidă reciclare a elementelor şi substanţelor au o productivitate sporită pe unitatea de
suprafaţă şi timp.
Circulaţia substanţelor la nivelul biosferei formează cicluri circuite
biogeochimice globale. Ele se pot împărti în două tipuri fundamentale: tipul
sedimentar (fosfor şi sulf) şi tipul gazos (azot, oxigen, carbon). La circuitele
sedimentare, rezervorul principal îl constituie litosfera, iar la circuitele gazoase
rezervorul principal îl constituie atmosfera. De asemenea, un rol major la nivelul
biosferei îl reprezintă circuitul apei.

5.2.1 Circuitul carbonului

Carbonul este constituientul de bază al tuturor compușilor organici. Structura

atomului de carbon este de așa natură încât permite legarea atomilor de C între ei
formând lanțuri ce reprezintă „scheletul” tuturor moleculelor și macromoleculelor
organice. Evaluarea productivității primare se exprimă în grame carbon fixat/m2/an.
Dacă rolul biologic al carbonului este de prim rang, rolul ecologic global este,
de asemenea, foarte important. CO2 atmosferic, alături de alți componenți atmosferici,
reprezintă un ecran care împiedică o parte din radiația termică emisă de Pământ să se
piardă în spațiu. Așa se formează efectul de seră natural prin care este menținută
temperatura medie globală la temperaturi favorabile vieții.
Carbonul este introdus în corpul plantelor prin dioxidul de carbon, în procesul
de fotosinteză şi este fixat apoi în substanţele organice care alcătuiesc corpul tuturor
plantelor şi celorlalte organisme care compun lanţurile trofice din ecosisteme şi
biosferă (fig. 17).
Prin lanțurile trofice carbonul din substanțele organice este transferat până la
consumatorii de vârf. Prin respirație și prin diferitele procese de descompunere, CO2
atmosferic este redat circuitului. Circuitul carbonului este reglat, așadar, de două
procese antagoniste: fotosinteza și respirația.
După moartea plantelor şi animalelor; substanţele organice sunt descompuse
sub acţiunea bacteriilor şi a altor organisme saprofite care populează solul, şi se ajunge

72
la bioxid de carbon, apă şi săruri minerale; deci la materia anorganică de la care s-a
pornit.

Fig. 17 Circuitul carbonului în natură

Concentrația normală a dioxidului de carbon în atmosferă este de 0,03% . Până

la Revoluția Industrială, fenomenul de „combustie biologică” era principalul izvor de
CO2 atmosferic. Începând cu această perioadă, atmosfera este alimentată cu CO2 și
prin „combustie industrială”, adică arderea combustibililor fosili. Astfel, s-a înregistrat
o creștere progresivă a acestui gaz atmosferic. Analizele efectuate în bulele de aer din
calotele glaciare polare arată că dioxidul de carbon a crescut în atmosfera terestră de
la 280 ppm, în anul 1750, la 370 ppm în anul 2000.
Intervenţia omului în circuitul biogeochimic al carbonului constă în
creştererea concentraţiei dioxidului de carbon în atmosferă prin: extinderea terenurilor
agricole, în defavoarea pădurilor; incendieri, utilizarea lemnului drept combustibil,
utilizarea pe scară largă a combustibililor fosili. Adaosul de CO2 în atmosferă nu poate
fi compensat prin creşterea ratei de fixare fotosintetică de unde rezultă accentuarea
efectului de seră.
O altă cauză a perturbării circuitului carbonului constă în defrișarea masivă a
pădurilor, absorbanți de bază ai dioxidului de carbon atmosferic. Pădurile acumulează
de 20-30 de ori mai mult dioxid de carbon decât terenurile cultivate sau pășunile.
Anual, fiecare hectar de pădure consumă 16 tone de CO2 și produce 30 de tone de

73
oxigen. Astfel, defrișarea lor și înlocuirea cu terenuri agricole și pășuni vor conduce la
accelerarea încălzirii la nivel global.
În afara circuitului terestru, CO2 realizează și un circuit oceanic. Oceanul joacă
un rol important în concentrația CO2 din atmosferă. În straturile superficiale CO2 este
utilizat de către fitoplancton pentru sinteza de materie organică, prin fotosinteză.
Rata absorbției de dioxid atmosferic de către oceane depinde de temperatura
apelor. CO2 are solubilitate mult mai mare în apele reci decât în cele calde, de unde
rezultă o scădere a CO2 din atmosferă. S-a observat că o creștere a temperaturii apei
cu 0,1oC mărește concentrația CO2 atmosferic cu 10 ppm. Aceasta înseamnă că
Oceanul Planetar poate deveni o sursă importantă de CO2 pentru atmosferă, în
condițiile încălzirii globale.
Pentru reducerea dereglărilor antropice în circuitul carbonului, se sugerează
două soluții: creșterea absorbției CO2 prin mărirea volumului de vegetație; reducerea
emanațiilor antropice (industrie, transporturi, încălzirea locuințelor) prin
retehnologizare, utilizarea surselor de energie alternativă etc.

5.2.2 Circuitul azotului în natură

Rolul biologic al azotului este unul extrem de important, deoarece constituie
elementul de bază al proteinei, iar proteina este „cărămida” ce stă la baza construcției
materiei vii. Rezervorul principal de azot este atmosfera, unde se găsește în stare
gazoasă, în proporție de 79%. Deși îl găsim din abundență în atmosferă, azotul este
sub formă moleculară (N2), inaccesibilă majorității organismelor vii. Pentru a fi utilizat
de către acestea, el trebuie să fie convertit în forme accesibile (NO3-, NH4+). Toate
aceste transformări constituie, de fapt, faze ale ciclului biogeochimic al azotului.
A.) Fixarea azotului molecular (N2) se face prin procese fizice și biologice.
Procesele fizice implicate în fixarea azotului atmosferic sunt radiațiile ultraviolete la
înălțimi mai mari, respectiv descărcările electrice, la înălțimi mai mici. Pentru a se
realiza combinarea azotului cu hidrogenul și cu oxigenul din apă este nevoie de aceste
surse puternice de energie. Rezultă, astfel, amoniul și nitrații care ajung pe Pământ
prin precipitații. S-a estimat că anual ajung pe această cale 8,9 kg azot/hectar.
A doua cale de fixare a azotului atmosferic este cea biologică, cu ajutorul
microorganismelor fixatoare de azot. Aceste microorganisme pot fixa azotul
atmosferic fie direct (fixatori liberi), fie în simbioză (fixatori simbionți) cu rădăcinile
plantelor din speciile Fabaceae, unde formează nodozități.

74
 Principalele bacterii simbionte sunt cele din genul Rhizobium. În ecosistemele
agricole se cunosc circa 200 de specii de plante fixatoare de azot, iar în cele naturale
circa 12.000 de specii. Astfel de nodozități formează și rădăcinile unor specii de arbori
și arbuști din alte familii botanice. Amoniul produs de bacterii împreună cu
hidrocarbonaţii rezultaţi din fotosinteză permit formarea aminoacizilor, utilizați de
plante în sinteza substanţelor proteice. Pe această cale se produc 100-200 kg azot/hectar
anual, respectiv 90% din N fixat pe Terra în fiecare an.
Anual, pe Terra se fixează pe cale biologică circa 150 milioane tone de azot.
B.) Denitrificarea constă în procese care reduc NO3- la N2 (azot molecular) și
N2O (oxidul nitros) sau alți compuși gazoși ce conțin azot. Cele mai importante
bacterii denitrificatoare aparțin genului Pseudomonas. Denitrificarea se produce mai
intens în soluri, ape, sedimente, slab aerate, cu multă substanţă organică și cu pH
cuprins între 6 și 7. Temperatura optimă desfășurării acestui proces este de 60oC.
Denitrificarea este principala cale prin care se pierde în atmosferă azotul fixat pe cale
fizică sau biologică. Pentru ecosistemele agricole, acest fenomen este foarte dăunător
deoarece conduce la pierderi importante de azot în atmosferă, sub formă de amoniac.
C.) Mineralizarea compușilor organici constă în descompunerea organelor și
organismelor moarte până la compuși utilizabili (nitrați sau amoniu) de către plante.
Acest proces se desfășoară în două etape mai importante: amonificarea și nitrificarea.
a.) Amonificarea înseamnă degradarea substanțelor organice azotate până la
amoniac (NH3).
b.) Nitrificarea este procesul biologic în care amoniacul este oxidat până la
nitriți (nitritarea) și apoi nitrați (nitratarea). În fiecare etapă sunt implicate alte
grupuri de specii bacteriene: nitritarea - specii din genul Nitrosomonas; nitratarea –
grup de bacterii din genul Nitrobacter.
D.) Sinteza substanțelor organice azotoase, proces efectuat de către plante.
Energia utilizată în această sinteză este, în principal, cea a energiei solare captate
prin fotosinteză.
Din plante, unde azotul intră în compoziţia substanţelor proteice, se întoarce în
sol în mod direct, prin corpul plantelor moarte sau prin corpul animalelor moarte.
Toate aceste surse asigură materia organică a solului, necesară formării humusului şi
nutriţiei bacteriilor din sol. Prin putrezire, azotul din materia organică ajunge în
compuşi nitrici şi de aici, fie în nutriţia minerală a plantelor, fie în atmosferă, ca azot
gazos (fig. 18).

75
 Fixarea biologică a azotului atmosferic se face cu eficiență maximă la
presiunea de 0,8 atmosfere și la temperatura de 20oC. Amoniacul se poate obține din
azot atmosferic și pe cale industrială însă la o presiune de 250 atmosfere, respectiv
400oC. Utilizarea fertilizanților cu azot în agricultură constituie principalul factor
de dereglare a circuitului azotului. La scară globală, ciclul azotului este afectat
profund de îngrășămintele chimice cu azot. În fiecare an, în agroecosistemele de pe
Terra se utilizează circa 60 de milioane de tone de fertilizanți cu azot. Impactul
supradozării cu îngrășăminte azotoase constă și în inhibarea florei bacteriene
implicată în procesul de fixare biologică a azotului.

Fig. 18 Circuitul azotului în natură

Prin arderea combustibililor fosili se eliberează în atmosferă cantități imense

de oxizi de azot care accentuează dereglările circuitului azotului. În ansamblu,
activitățile antropice adaugă în circuitul global al azotului cam tot atât azot cât se
fixează pe cale biologică anual, pe întregul mapamond.
Creşterea necontrolată a concentraţiei de azot se manifestă regional prin
poluarea straturilor acvifere şi eutrofizarea apelor continentale.

76
 5.2.3 Circuitul fosforului

În scoarța terestră, fosforul se găsește în proporție foarte redusă (0,1%), iar în

hidrosferă în cantități și mai mici (0,00001%). Cu toate acestea, organismele vii
acumulează fosfor până la 1%, dat fiind rolul biologic de prim rang al acestui element
chimic. Fosforul intră în compoziția acizilor nucleici, atât ca depozitar al informației
genetice (ADN), cât și ca vehiculator de informație genetică, prin acizii ribonucleici
ARN. Acizii nucleici puri conțin 10% fosfor care este un component de bază al ATP
(acid adenozintrifosforic) – acumulatorul și transportorul de energie chimică
potențială la nivelul fiecărei celule. Ionul fosfat este implicat în numeroase procese
metabolice precum: fotosinteza, glicoliza, respirația, biosinteza proteinelor, lipidelor,
protidelor, enzimelor etc. La animale, fosforul intră în structura scheletului, dinților,
scheletului etc.

Fig. 19 Circuitul fosforului în natură

Principalele rezerve de fosfor în natură sunt reprezentate de apatit (fosfat
natural de Ca care conţine şi F şi Cl), în rocile magmatice şi în depozitele de
excremente ale păsărilor acvatice (guano). Circuitul fosforului nu are componenţi
gazoşi, este indisolubil legat de circuitul hidrologic. Fosforul din rocile sedimentare şi
eruptive de pe uscat este eliberat de dezagregare chimică, este spălat de ape de
precipitaţie şi transportat treptat, prin râuri spre mări şi oceane unde se depune în

77
sedimente. Fosforul de la mare adâncime, practic rămâne pierdut pentru biosferă (fig.
19). O revenire parţială a fosforului se realizează are loc prin depunerea excrementelor
păsărilor marine (cca 10 mii tone anual) şi prin pescuitul realizat de om (cca 60 mii
tone anual).
În ecosistemele terestre o parte din fosfor eliberat prin dezagregarea rocilor este
preluat de plante; de la plante este preluat de animale. Excrementele ca şi cadavrele
plantelor şi animalelor sunt degradate prin activitatea microbiană care duce la eliberare
de fosfor. O parte din acesta reintră în circuit, altă parte formează compuşi solubili.
Permanentele pierderi de fosfor din circuit fac ca acest element să devină un
factor limitant al productivităţii biologice.

Date fiind permanentele pierderi de fosfor din circuit și rolul său biologic
esențial, este normal ca acest element să constituie un factor limitativ al productivității
biologice. Compensarea acestor pierderi se face și prin exploatarea rocilor fosfatice și
fabricarea de îngrășăminte cu fosfor. Anual sunt introduse în circuit pe această cale 5-
6 milioane tone de fosfor mineral, iar cantitatea este în continuă creștere.
Administrarea necorespunzătoare a acestor fertilizanți, alături de cei cu azot, poate
conduce însă la îmbogățirea apelor stătătoare continentale în nutrienți. Consecința
acestui proces constă în înmulțirea excesivă a algelor, fenomen cunoscut sub
denumirea de înflorirea apelor sau eutrofizare. Dereglările circuitului fosforului sunt
accentuate și de apele reziduale menajere și industriale, de detergenții care conțin
polifosfați și de deșeurile organice.

5.2.4 Circuitul apei în natură

În medie, partea vie a biosferei este alcătuită din apă în proporție de 70%. Apa
constituie substratul fundamental al activităților biologice, catalizator și stabilizator al
reacțiilor biochimice. Practic, se poate spune că materia vie este „un sistem organic
dispersat în apă”.
Circuitul apei este unul foarte simplu, dar extrem de important. Fără circuitul
apei nu ar exista circuitele biogeochimice. Forța care pune în mișcare acest circuit este
energia solară. Încălzirea atmosferei conduce la evaporarea apei – mecanismul de
bază al circuitului. Vaporii de apă din atmosferă se transformă în picături de ploaie sau
cristale de gheață și cad pe Pământ. Evaporarea este mai intensă deasupra oceanului
(84%), comparativ cu uscatul (16%). Un proces fiziologic important prin care apa
revine în atmosferă este transpirația plantelor.

78
 Resursele de apă pe Terra sunt distribuite astfel: 97% apă sărată în mări și
oceane; apă dulce 3%, din care 2% în calote polare și ghețari alpini și doar 1% apă
dulce în lacuri (0,3%), râuri, fluvii, apă freatică, sol, materie vie. Apa aflată la un
moment dat în tranzit (vapori în nori, picături lichide sau cristale solide în precipitații,
apă liberă și legată biochimic în materia organică) reprezintă 0,08%.
Apa ajunsă pe suprafața terestră se infiltrează în substrat, în mod diferit, în
funcție de o serie de factori: tipul de sol, pantă, tipul de vegetație, caracterul
precipitațiilor etc. Ecosistemele forestiere joacă un rol foarte important în circuitul
apei. Astfel, circa 65% din apa pluvială căzută pe suprafața pădurii este reținută
în sol, iar scurgerile de suprafață sunt în medie de 5%. Cea mai mare parte din apa
reținută de coronamentul pădurii este redată atmosferei, prin evaporare. În pășuni,
scurgerile de suprafață se ridică la 50%. Infiltrarea masivă a apei în sol este extrem
de importantă, deoarece este evitată eroziunea solului și este alimentată pânza
freatică.
Agricultura este cel mai mare consumator de apă dulce. Din volumul total de
apă preluat din râuri, lacuri sau acvifere, agricultura utilizează 65%, în timp ce,
industria 25%, iar populația și municipalitățile circa 10%. Pentru producerea unei tone
de cereale sunt necesare aproximativ 1000 tone de apă. Deși reprezintă doar 16% din
suprafața agricolă a Terrei, suprafețele irigate asigură 40% din necesarul de alimente
al omenirii. În anul 1995, consumul mediu de cereale per cap de locuitor era de 300
de kilograme de cereale, sub formă directă sau sub formă de produse animaliere. În
perioada 1950 – 2001 consumul de apă s-a triplat, deși circuitul hidrologic este în
esență ca și în urmă cu 50 de ani. Având în vedere creșterea demografică a Terrei, cu
circa 90 milioane locuitori pe an, se impune găsirea unor surse suplimentare de apă
dulce, ceea ce pare a fi destul de dificil.
Utilizarea excesivă a apelor subterane a condus la epuizarea acestor rezerve,
respectiv la reducerea ireversibilă a capacității pământului de a stoca apa. Cauza
acestui fenomen constă în compactarea materialului geologic al acviferului prin
eliminarea porilor și a spațiilor care stochează apa. Așa s-a întâmplat cu acviferele din
California (Central Valley), unde exploatarea excesivă a apelor subterane a determinat
pierderea unei capacități de stocare de 25 miliarde metri cubi, egală cu aproximativ
40% din totalul rezervoarelor de apă construite de Statele Unite la suprafața solului.
O altă cauză a diminuării resurselor de apă dulce constă în invadarea
acviferelor de apă dulce cu apă sărată, în zonele de coastă, datorită pompării excesive

79
a apei freatice. Așa s-a întâmplat în vestul Indiei și în Israel. Același efect asupra
acviferelor din zonele de coastă îl are și încălzirea globală care va conduce la o creștere
a nivelului mării cu 10-120 cm, până în anul 2100 (studiu al Băncii Mondiale). Pe
lângă invadarea apei sărate în acviferele de coastă, vor fi inundate 902 milioane hectare
de teren, respectiv 48 de orașe din zona litorală. În Vietnam, de exemplu, s-a estimat
că va fi necesară construirea a circa 4700 de kilometri de diguri.

5.3 Funcţia de autoreglare a ecosistemelor

Pentru ca un ecosistem să desfășoare o activitate normală și să-și poată

îndeplini funcțiile (energetică și de circulație) trebuie să aibă o anumită stabilitate în
timp și spațiu. Stabilitatea în ecologie este tendința ecosistemului de a rămâne în
apropierea unui punct de echilibru după ce a suferit o perturbare.
Necesitatea autocontrolului rezultă din faptul că atât energia primită de un
ecosistem natural (agroecosistemele fac excepție) cât și cantitatea de nutrienți
disponibili sunt limitate. Pe de altă parte, dacă înmulțirea unei specii nu ar fi temperată
s-ar ajunge la epuizarea resurselor de hrană. Prin urmare, menținerea unei populații în
ecosistem este dependentă pe de o parte de refacerea hranei, iar pe de altă parte de
păstrarea nivelului ei numeric la o valoare cât mai apropiată de cea optimă. Valoare
optimă înseamnă starea în care populația să supraviețuiască și să-și îndeplinească
funcțiile în biocenoză, cu maximum de eficiență.
În reglarea numărului de indivizi într-un ecosistem intervin populațiile care
sunt în relații cu ele, dar și factorii abiotici care pot oferi condiții favorabile sau
nefavorabile de dezvoltare. De exemplu, într-un ecosistem acvatic populaţiile algale
sunt limitate pe de o parte de elementele nutritive aflate în apă, iar pe altă parte de către
peştii erbivori.
Agroecosistemele sunt sisteme perturbate antropogen și sunt foarte vulnerabile.
Echilibrul lor poate fi menținut numai prin intervenții agrotehnice. Deși vegetația este,
de regulă, foarte puțin diversificată, ea poate suporta o faună foarte bogată. Efectul cel
mai păgubitor al omului în ecosistemele agricole și nu numai constă în distrugerea
descompunătorilor prin pesticide. Distrugerea acestui nivel trofic poate conduce la
întreruperea ciclului local al materiei și la periclitarea resurselor minerale ale plantelor.

80
 Întrebări recapitulative

1. Ce sunt piramidele eltoniene?

..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
2. Daţi exemple de piramide trofice într-un ecosistem de apă dulce şi într-un ecosistem
terestru
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
3. Ce este toleranţa alelopatică? Daţi exemple.
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
4. Explicaţi interacţiunile hormonale fitogene asupra animalelor
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
5. Ce sunt circuitele biogeochimice gazoase şi sedimentare?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................

Teste de autoevaluare

– Unitatea de învățare nr. 3 –

a. Tratați pe scurt subiectele redacţionale enunţate mai jos

b. Bifaţi răspunsurile corecte la subiectele grilă

1. Descompunătorii
Au rolul de a mineraliza materia organică moartă
Sunt organisme autotrofe
Transformă materia anorganică în materie organică
Sunt organisme chemosintetizante
Sunt reprezentați de miriapode, crustacei și acarieni
Grăbesc fragmentarea și descompunerea materiei organice moarte
Sunt reprezentați de bacterii și fungi
2. Detritofagii
Au rolul de a mineraliza materia organică moartă
Sunt organisme autotrofe
Transformă materia anorganică în materie organică

81
 Se hrănesc cu materie vegetală moartă
Sunt reprezentați de miriapode, crustacei, acarieni, ciuperci saprofite,
carnivore și erbivore mari
Grăbesc fragmentarea și descompunerea materiei organice moarte
Sunt reprezentați de bacterii și fungi
3. Feromonii de atracție a sexelor
Au rol de marcare a teritoriului
Sunt prezenţi în tot regnul animal, dar cel mai bine studiaţi sunt feromonii
insectelor
Sunt folosiți ca mijloace de combatere nepoluantă în agricultură
Sunt secretaţi de insecte prin intermediul glandelor exocrine
Au specificitate foarte mare
Se referă la plantele angiosperme
4. Bioamplificarea
Se referă la fluxul energetic din ecosistem
Are importanță practică desebită pentru substanțe toxice care au în biotop
concentraţii reduse
Afectează îndeosebi speciile de la baza piramidei trofice
Afectează îndeosebi speciile de la vârful piramidei trofice
5. Circuitul carbonului și dereglările antropice ale acestui circuit
6. Circuitul carbonului
Este un circuit sedimentar
Este un circuit carbogazos
Este dereglat prin arderea combustibililor fosili
Este strâns legat de circuitul hidrologic
7. Circuitul azotului și dereglările antropice ale acestui circuit
8. Sursele naturale de azot sunt:
Rocile magmatice
Azotul fixat cu ajutorul plantelor, în special al celor din familia Asteraceae
Azotul fixat prin intermediul descărcărilor electrice
Azotul fixat prin intermediul rediațiilor ultraviolete, la înălțimi mari
9. Circuitul fosforului
Este un circuit sedimentar
Este dereglat prin arderea combustibililor fosili
Este strâns legat de circuitul hidrologic
Este un circuit carbogazos
Este dereglat, în principal, prin utilizarea excesivă a îngrășămintelor
fosfatice
10. Circuitul apei și dereglările antropice ale acestui circuit
11. Cum este capacitatea de aureglare a agroecosistemelor comparativ cu cea a
ecosistemelor naturale? Explicați.

82
 Rezumat
Ecosistemele naturale care compun biosfera prezintă structuri şi funcţii extrem
de complexe, adeseori greu de descifrat. În prezentul curs vom studia doar structura
trofică şi biochimică a ecosistemului.

STRUCTURA ECOSISTEMULUI

Structura trofică a ecosistemului

În cazul biocenozei, între specii se stabilesc relaţii diferite, dintre care relaţiile
privind hrana (relaţiile trofice) ocupă un loc important. Speciile dintr-o biocenoză sunt
dependente de hrana oferită de mediu (de baza trofică). Aceasta este constituită din cantitatea de
substanţă care pătrunde şi circulă în interiorul sistemului realizând producţia de biomasă.
Ansamblul de relaţii trofice dintre speciile biocenozei constituie structura trofică a
biocenozei.
Din punctul de vedere al modului de hrănire, toate speciile unei biocenoze se
împart în trei mari categorii funcţionale interdependente:
I. Producătorii primari sau speciile producătoare de substanţă organică din
care fac parte în primul rând toate plantele verzi care, cu ajutorul clorofilei, convertesc
energia solară în energia legăturilor chimice ale substanţelor organice pe care le
sintetizează din compuşi anorganici ai biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu
fosfor etc.). Din această categorie mai fac parte bacteriile fotosintetizante şi bacteriile
chemosintetizante (sulfuroase, feruginoase).
II. Consumatorii, reprezentati, prin toate animalele dintr-o biocenoză.
In functie de hrana consumată putem distinge:
1. consumatori primari sau consumatori de ordinul I, reprezentati prin
animale fitofage, deci care se hrănesc direct cu producătorii primari;
2. consumatori secundari sau de ordinul II, reprezentati prin animale ce se
hrănesc cu cele fitofage;
3. consumatori de ordinul III etc.
O pozitie aparte în categoria consumatorilor este ocupată de detritofagi,
animale care se hrănesc cu detritus organic (fragmente de material organic rezultat din
fărâmiţarea şi descompunerea parţială a plantelor şi animalelor moarte). Din această
grupare ecologică fac parte numeroase specii de viermi, râme, miriapode, crustacei,
acarieni, insecte. Detritusul organic este alcătuit, în cea mai mare parte, din resturi
vegetale care se descompun mai greu (celuloza, lignina etc.).

83
 Toate aceste grupe, prin modul 1or de hrănire, grăbesc fragmentarea şi
descompunerea materialului organic vegetal sau animal.
III. Descompunătorii sunt reprezentaţi mai ales prin bacterii şi fungi care
degradează substanţele organice provenite din cadavre, din excrete sau alte deşeuri.
După mai multe etape succesive, fiecare etapă fiind determinată de anumite grupe de
bacterii sau fungi, sunt eliberate elementele minerale conţinute în substanţele organice.
Acest proces poartă numele de mineralizare. Intr-un fel, este reversul procesului de
fotosinteză.
Grupările de specii, despărţite de producătorii primari prin acelaşi număr de
trepte şi îndeplinind aceeaşi funcţie trofică, poartă numele de nivel trofic.
Plantele verzi, deci producătorii primari, reprezintă primul nivel trofic.
Consumatorii primari (animale fitofage) ca şi detritofagii reprezintă al doilea nivel
trofic, consumatorii secundari (de ordinul II) - al treilea nivel trofic etc. Speciile din
niveluri trofice diferite, legate între ele prin relaţii de nutriţie constituie lanţuri trofice.
Lanţurile trofice nu sunt simple şi nici izolate unele de altele. De exemplu, cele
mai multe animale fitofage consumă diferite specii de plante şi, la rândul lor, cad pradă
diferitelor animale carnivore, făcând parte, deci, din mai multe lanţuri trofice. Astfel,
lanţurile trofice apar interconectate, alcătuind reţelele trofice.
Structura trofică a ecosistemelor a fost descrisă pentru prima dată cantitativ de
către ecologul englez ELTON (1927). Pentru acest motiv reprezentarea succesivă a
nivelurilor trofice dintr-un ecosistem sub forma unei piramide se numeşte in ecologie
piramidă trofică sau piramida eltoniană.
Structura biochimică a ecosistemelor
Sub aspect biochimic, biocenoza se prezintă ca un sistem de canale prin care
circulă metaboliţi de la un organism la altul, de la biocenoză la biotop. Cea mai mare
parte din produşii metabolici circulă prin reteaua trofică, iar o fracţiune redusă este
eliminată în biotop, de unde este recepţionată selectiv de către populaţiile biocenozei.
Când metaboliţii sunt secretaţi de plante poartă denumirea de substanţe
alelopatice, iar când sunt secretaţi de animale, se numesc feromoni sau alomoni.
Organismele ce sintetizează şi elimină substanţe alelopatice se numesc
emiţătoare sau donatoare, iar cele care receptează aceşti metaboliţi se numesc
receptoare sau acceptoare
În lumea vie există mai multe tipuri de interacţiuni biochimice, dintre care
amintim:

84
 a) Interacţiuni biochimice în lumea plantelor superioare
Antagonismele se manifestă când colinele secretate de unele plante superioare
inhibă dezvoltarea altor plante superioare. De exemplu nucul (Juglans nigra) inhibă
dezvoltarea cartofilor, tomatelor, lucernei etc., datorită juglonului (toxină) eliminat de
părţile verzi ale plantelor.
Se fac cercetări privind extragerea şi sinteza pe scara largă a unor erbicide de
origine vegetală (de la plante care conţin coline) sau la crearea de soiuri de plante
cultivate care să elimine în mediu coline împotriva buruienilor.
Sinergismele reprezintă o stimulare reciprocă a două specii ce cresc împreună.
Colinele secretate de unele plante au efect pozitiv, stimulator asupra altora, cu care
convietuiesc Exemplu: varza creşte mai bine în amestec cu tomatele; gramineele cresc
mai bine în amestec cu leguminoasele etc.
Actiunea sinergică se manifestă şi prin profilaxia unilaterală sau reciprocă faţă
de boli şi dăunători. Exemplu: cultura intercalată de morcov cu praz împiedică
depunerea ouălor de musculiţa morcovului cât şi a muştei cepei.
b) Interacţiuni biochimice la animale
La animale, substantele metabolice secundare elaborate cu rol în relatiile
intraspecifice se numesc feromoni, iar în relaţiile interspecifice, alomoni. Aceşti
metaboliţi îndeplinesc diverse funcţii:
Feromonii de atractie a sexelor sunt bine studiati la insecte, asigurând
întâlnirea celor două sexe în vederea reproducerii. Fenomenul este utilizat în lupta
integrată (capcane feromonale).
Feromonii de marcare sunt utilizaţi pentru însemnarea puilor, a teritoriului, a
surselor de hrană (ex.: la albine şi furnici asigură accesul rapid al întregii colonii la
aceste surse).
Feromonii de agregare sunt specifici unor insecte (lăcuste, gândaci de scoarţă),
determinând formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru reproducere şi pentru
folosirea hranei.
Feromonii de alarmă determină reacţii de apărare la ceilalţi indivizi din
populaţia sa.
Alomonii au rol de apărare sau de atac împotriva altor specii. Exemplu: albine, viespi,
şerpi etc.

85
 e) Interacţiuni biochimice plante - animale fitofage.
Între plante (producători primari) şi animalele fitofage există atât interrelaţii
trofice, cât şi biochimice.
Plantele elaborează în procesul metabolic un număr mare de compuşi toxici
(alcaloizi, glicozizi, saponine etc.) cu rol in limitarea atacului fitofagilor. Fitofagii, la
rândul lor, elaborează produşi care neutralizează (antitoxine) metaboliţii plantelor.
Plantele elimină noi toxine şi astfel, insectele fitofage acumulează gene care le fac
rezistente faţă de toxinele vegetale. Dacă planta gazdă şi dăunătorul convieţuiesc în aceleaşi
ecosisteme se stabileşte o stare de echilibru intre plantă şi fitofag.

FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI

Principalele funcţiuni ale unui ecosistem sunt: funcţia energetică, funcţia de

circulaţie a materiei şi funcţia de autoreglare.
Funcţia energetică
Ecosistemul functionează ca un laborator de acumulare şi transformare a
energiei. Nici un ecosistem de pe planeta noastră nu produce energie. Energia
ecosistemului poate să crească numai pe baza importului din radiaţiile solare. Viaţa
este posibilă pe Terra numai datorită faptului că un flux continuu de energie solară
intră zilnic în ecosistem, iar în acelasi timp, cantităţi mari de energie termică (de pe
Pământ) intră în cosmos. Ecosistemele îşi menţin stabilitatea numai prin echilibrarea
aportului continuu de energie radiantă cu cel al eliminării continue de căldură.
Transformările energetice din ecosistem se desfăşoară conform principiilor
termodinamicii.
Primul principiu al termodinamicii (principiul conservării energiei) stabileşte
că întreaga energie de care dispune un ecosistem este întemeiată pe tranformarea energiei iniţial
intrate prin fotosinteză sau prin chemosinteză. Pe nici un nivel trofic al ecosistemului nu are loc
o producţie de energie, ci numai o transformare de energie.
Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul că intrările de energie într-
un sistem trebuie să fie egalate de ieşiri, deci printr-un ecosistem energia se scurge
intr-un flux continuu.
Al doilea principiu al termodinamicii este acela al degradării energiei, care
arată că în orice proces de transformare a energiei, o parte din energia potenţială se
degradează sub forma de căldură şi este dispersată. De aici rezultă că randamentul
transformării este < 1.

86
 Pe măsură ce trecem de la nivelul producătorilor către consumatori de rang
tot mai înalt, o tot mai mare parte din energia asimilată este consumată pentru
necesităţile proprii ale organismelor şi deci o cantitate tot mai mică se acumulează în
producţie de biomasă (cantitatea de substanţă organică acumulată într-o perioadă de
timp şi existentă la un moment dat) disponibilă pentru nivelurile trofice următoare.
Energia degradată sub formă de caldură nu mai poate fi reutilizată de către
ecosistem, ceea ce impune intrarea de noi cantităţi de energie, deci fluxul de energie
ce se scurge prin ecosistem este unidirecţional.
Energia chimică are o contribuţie modestă la bilanţul energetic din
ecosisteme, fiind folosită în principal de bacteriile chemosintetizante: nitrificatoare,
sulfuroase şi feruginoase. În procesul de sinteză a substanţelor organice, ca sursă de
energie folosesc energia obţinută prin oxidarea unor compuşi anorganici (compuşi ai
sulfului, ai fierului) iar ca sursă de hidrogen pentru reducerea CO2 este apa.
Funcţia de circulaţie
Biocenoza, în baza structurii ei trofice, în procesul de hrănire, realizează
circulaţia permanentă a materiei în ecosistem.
De la producătorii primari atomii elementelor respective trec la consumatori
prin reţeaua trofică, spre nivelurile superioare. Ajunse în organismul consumatorilor,
elementele sunt scindate în radicali mai simpli, dintre care unii sunt eliminaţi sub
formă de deşeuri metabolice, alţii sunt retinuţi pentru a fi utilizaţi în noi sinteze, iar
alţii sunt depozitaţi fără a putea fi eliminaţi. In procesul de eliminare-reţinere, unele
elemente realizează concentraţii crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei
trofice. Acest proces poartă denumirea de concentrare-acumulare sau amplificare
biologică. De exemplu, într-un lanţ alimentar acvatic cu cinci verigi, concentraţia de
DDT creşte de aproximativ de 10 milioane de ori, acumulându-se în special în
ţesuturile grase ale organismelor (de la 0,000003 ppm DDT în apă, la 25 ppm în
ţesuturile păsărilor consumatoare de peşti carnivori.
Circulaţia substanţelor la nivelul biosferei formează cicluri circuite
biogeochimice globale. Ele se pot împărti în două tipuri fundamentale: tipul
sedimentar (fosfor şi sulf) şi tipul gazos (azot, oxigen, carbon). La circuitele
sedimentare, rezervorul principal îl constituie litosfera, iar la circuitele gazoase
rezervorul principal îl constituie atmosfera. De asemenea, un rol major la nivelul
biosferei îl reprezintă circuitul apei.

87
 Circuitul carbonului
Carbonul este introdus în corpul plantelor prin dioxidul de carbon, în procesul
de fotosinteză şi este fixat apoi în substanţele organice care alcătuiesc corpul tuturor
plantelor şi celorlalte organisme care compun lanţurile trofice din ecosisteme şi
biosferă.
Plantele ca şi producători sunt consumate de animale (consumatori), şi astfel
materia organică vegetală se transformă în componenţi organici specifici organismului
animal.
După moartea plantelor şi animalelor; substanţele organice sunt descompuse
sub acţiunea bacteriilor şi a altor organisme saprofite care populează solul, şi se ajunge
la bioxid de carbon, apă şi săruri minerale; deci la materia anorganică de la care s-a
pornit.
Unele dintre substanţele anorganice de natură gazoază, rezultate, trec în
atmosferă, altele ramân în sol şi formează substanţele hrănitoare pentru generaţiile noi
de plante.
Intervenţia omului în circuitul biogeochimic al carbonului constă în creştererea
concentraţiei dioxidului de carbon în atmosferă prin: extinderea terenurilor agricole,
în defavoarea pădurilor; incendieri, utilizarea lemnului drept combustibil, utilizarea pe
scară largă a combustibililor fosili. Adaosul de CO2 în atmosferă nu poate fi
compensat prin creşterea ratei de fixare fotosintetică de unde rezultă accentuarea
efectului de seră.
Circuitul azotului în natură
Circuitul azotului in natură are ca bază de pornire azotul atmosferic care poate
fi fixat pe mai multe căi: în atmosferă, la înălţimi mari, sub influenţa radiaţiilor UV se
produc NH3 şi nitraţi iar la înălţimi mai mici, sub influenţa fulgerelor iau naştere
cantităţi mici de NH3. Aceşti compuşi sunt antrenaţi pe suprafaţa Pământului. Fixarea
biologică a N atmosferic este cea mai importantă cale de intrare a acestui element în
circuitul biosferei. Astfel, azotul ajunge în sol sau direct în rădăcinile plantelor
leguminoase (sau alte angiosperme) şi de aici în planta verde. Fixarea azotului
atmosferic se face cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot (Rhizobium,
Azotobacter etc.).
Din plante, unde azotul intră în compoziţia substanţelor proteice, se întoarce în
sol în mod direct, prin corpul plantelor moarte sau prin corpul animalelor moarte.
Toate aceste surse asigură materia organică a solului, necesară formării humusului şi

88
nutriţiei bacteriilor din sol. Prin putrezire, azotul din materia organică ajunge în
compuşi nitrici şi de aici, fie în nutriţia minerală a plantelor, fie în atmosferă, ca azot
gazos.Omul intervine în circuitul azotului prin îngrăşămintele naturale (gunoi de
grajd) şi artificiale (îngrăşăminte obţinute prin fixarea industrială a azotului liber)
utilizate pentru fertilizarea culturilor agricole. Cantitatea de N atmosferic fixat pe cale
artificială se ridică la circa 50 milioane tone pe an reprezentând circa 1/3 din azotul
fixat pe cale biologică. Aceasta conduce la dereglări profunde a circuitului azotului pe
scară planetară. Efectele creşterii necontrolate a concentraţiei de azot se manifestă
regional prin poluarea straturilor acvifere şi eutrofizarea apelor continentale.
Circuitul fosforului
Principalele rezerve de fosfor în natură sunt reprezentate de apatit (fosfat
natural de Ca care conţine şi F şi Cl), în rocile magmatice şi în depozitele de
excremente ale păsărilor acvatice (guano). Circuitul P nu are componenţi gazoşi, este
indisolubil legat de circuitul hidrologic. P din rocile sedimentare şi eruptive de pe uscat
este eliberat de dezagregare chimică, este spălat de ape de precipitaţie şi transportat
treptat, prin râuri spre mări şi oceane unde se depune în sedimente.P de la mare
adâncime, practic rămâne pierdut pentru biosferă. O revenire parţială a fosforului se
realizează are loc prin depunerea excrementelor păsărilor marine (cca 10 mii tone
anual) şi prin pescuitul realizat de om (cca 60 mii tone anual).
În ecosistemele terestre o parte din P eliberat prin dezagregarea rocilor este
preluat de plante; de la plante este preluat de animale. Excrementele ca şi cadavrele
plantelor şi animalelor sunt degradate prin activitatea microbiană care duce la eliberare
de P. O parte din acesta reintră în circuit, altă parte formează compuşi solubili.
Permanentele pierderi de P din circuit fac ca acest element să devină un factor
limitant al productivităţii biologice.
Omul intervine în circuitul fosforului, în sensul creşterii ratei de scurgere a
fosforului spre oceane, prin accelerarea proceselor de eroziune datorate restrângerii
vegetaţiei naturale, prin utilizarea pe scară largă a fertilizanţilor fosfatici în agricultură şi
în urma extinderii detergenţilor. Circa 5-6 milioane t de fosfor mineral sunt introduse în
circuit, prin îngrăşămintele minerale obţinute din exploatarea rocilor fosfatice. Cantităţile
excesive de fosfor ajunse în apa lacurilor (îngrăşăminte, ape uzate) contribuie la
fenomenul de eutrofizare a apelor.

89
 Circuitul apei în natură
În medie, partea vie a biosferei este alcătuită din apă în proporţie de 70%.
Aceasta sugerează importanţa ei pentru viaţă, deşi din cantitatea totală de apă existentă
pe planetă doar 0,00005% este legată de materia vie. Apa constituie substratul
fundamental al activităţilor biologice, catalizator şi stabilizator al reacţiilor
biochimice. Practic, se poate spune că materia vie este “un sistem organic dispersat în
apă”.
In cursul ciclului său, apa se deplasează în mod neîntrerupt din ocean spre
atmosferă: O mare parte a apei de ploaie care ajunge întrr-un ecosistem terestru, se
evaporă în atmosferă, o altă parte este absorbită de rădăcinile plantelor, o altă parte
este absorbită de rădăcinile plantelor şi reapare în atmosferă prin efectul transpiraţiei
plantelor; în sfârşit, o altă parte se scurge la suprafaţa solului sau ajunge în pânza de
apă freatică.
Scurgerea apei este cu atât mai mare cu cât ecosistemul are mai puţină
vegetaţie, solul este mai puţin permeabil şi înclinatia terenului este mai mare. În
mişcarea sa la suprafata solului, apa nemaiîntâlnind nici o rezistenţă erodează şi
distruge treptat solul. Ecosistemele cu ierburi dese, dar mai ales cele forestiere,
compacte sunt cele mai eficace împotriva fenomenului de eroziune. Astfel, în
ecosistemele forestiere, cantitatea de apă reţinută poate fi de 5-25 de ori mai mare
comparativ cu pajiştile. În schimb, în păduri creşte cantitatea de apă infiltrată având
un dublu efect: reducerea eroziunii solului şi alimentarea pânzei de apă freatică.
Funcţia de autoreglare a ecosistemelor
Pentru ca un ecosistem să desfășoare o activitate normală și să-și poată
îndeplini funcțiile (energetică și de circulație) trebuie să aibă o anumită stabilitate în
timp și spațiu. Stabilitatea în ecologie este tendința ecosistemului de a rămâne în
apropierea unui punct de echilibru după ce a suferit o perturbare.

Bibliografie
Obligatorie:
1. Fiţiu A., 2002. Ecologie şi protecţia mediului. Ed. Academicpres, Cluj-Napoca
2. Maxim, A., 2008. Ecologie generală şi aplicată. Editura Risoprint, Cluj-Napoca
3. Şandor, M. şi Maxim, A., 2009. Ecologie. Lucrări practice. Editura AcademicPres,
Cluj-Napoca
Facultativă:
1. Botnariuc N., Vădineanu A, 1982. Ecologie. Ed. Did. si Ped., Bucuresti

90
2. Muntean L., Stirban M, 1995. Ecologie şi protecţia mediului. Editura Dacia, Cluj-
Napoca
3. Stugren B., 1982. Bazele ecologiei generale. Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
4. Şchiopu, D., Vântu, V., 2002. Ecologie şi protecţia mediului. Ed. „Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi

91
 Unitatea de învățare nr. 4

DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE ȘI

MĂSURI DE REDUCERE A POLUĂRII

Cuprins
6.1 Poluant. Poluare. Substanţe poluante………………………………………
6.2 Clasificarea poluării......................................................................................
6.3 Poluarea aerului...........................................................................................
6.3.1 Poluanţii gazoşi…………………………………………….....................
6.3.2 Ploile acide…………………………………………………....................
6.3.3 Deteriorarea stratului de ozon………………………………...................
6.3.4 Efectul de seră şi schimbările climatice globale………….......................
6.3.5 Agricultura și încălzirea globală...............................................................
6.4 Poluarea apei………………………………………………........................
6.5 Poluarea solului............................................................................................
Test de evaluare.................................................................................................
Întrebări recapitulative.....................................................................................
Test de autoevaluare..........................................................................................
Rezumat.............................................................................................................
Bibliografie........................................................................................................

Introducere
De cele mai multe ori, vorbind despre impactul omului asupra mediului
înconjurător, se fac referiri la poluare. In realitate agresiunea omului depăşeşte mult
sfera poluării şi de aceea este mai corect să vorbim de căi diferite de deteriorare a
mediului.
Poluarea este una din ele. La aceasta trebuie adăugate o serie de alte căi de
deteriorare, ca: extragerea din ecosisteme a unor componenti abiotici sau biologici,
introducerea de elemente biologice - floristice sau faunistice care duc la schimbarea
echilibrelor ecologice, a structurii trofice, a productivităţii biologice; modificări ale
unor întregi biomi prin mari construcţii sau lucrări hidrotehnice sau hidroameliorative;
desfăşurarea unor activităţi generale ale omului afectând în diferite moduri cele mai
variate ecosisteme.

92
 Vom examina pe rând aceste diferite căi de deteriorare a mediului si a căilor de
protecţie, nu însă inainte de a atrage atenţia că, aceste căi de deteriorare nu acţionează
separat în timp şi spaţiu, ci de cele mai multe ori agresiunea se exercită simultan asupra
diferitelor componente ale unui ecosistem, asupra ecosistemului întreg, asupra
complexelor de ecosisteme şi cu atât mai mult asupra ecosferei luată în ansamblu.

Obiective
La sfârşitul acestui capitol, studentul:
- va putea înţelege şi explica principalele fenomene de poluare a aerului,
apei şi solului prin activităţi antropice, precum şi măsurile de remediere a
acestora;
- va înţelege modul de formare a ploilor acide, efectul de seră, deteriorarea
stratului de ozon şi eutrofizarea apelor;
- va înţelege modul de funcţionare a unei staţii de epurare a apelor uzate.

Durata medie de studiu individual: 3 ore

Conținut
6. DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN POLUARE ȘI
MĂSURI DE REDUCERE A POLUĂRII

De cele mai multe ori, vorbind despre impactul omului asupra mediului
înconjurător, se fac referiri la poluare. In realitate agresiunea omului depăşeşte mult
sfera poluării şi de aceea este mai corect să vorbim de căi diferite de deteriorare a
mediului.
Poluarea este una din ele. La aceasta trebuie adăugate o serie de alte căi de
deteriorare, ca: extragerea din ecosisteme a unor componenti abiotici sau biologici,
introducerea de elemente biologice - floristice sau faunistice care duc la schimbarea
echilibrelor ecologice, a structurii trofice, a productivităţii biologice; modificări ale
unor întregi biomi prin mari construcţii sau lucrări hidrotehnice sau hidroameliorative;
desfăşurarea unor activităţi generale ale omului afectând în diferite moduri cele mai
variate ecosisteme.
Vom examina pe rând aceste diferite căi de deteriorare a mediului si a căilor de
protecţie, nu însă inainte de a atrage atenţia că, aceste căi de deteriorare nu acţionează
separat în timp şi spaţiu, ci de cele mai multe ori agresiunea se exercită simultan asupra

93
diferitelor componente ale unui ecosistem, asupra ecosistemului întreg, asupra
complexelor de ecosisteme şi cu atât mai mult asupra ecosferei luată în ansamblu.

6.1 Poluant. Poluare. Substanţe poluante

Incepând cu primele civilizaţii urbane, a apărut şi intervenţia brutală în mediu
a omului prin exploatarea neraţională a terenurilor şi a alterării mediului înconjurător
prin poluanţi proveniţi din activitatea umană.
Poluant, reprezintă factorul produs de om sau de fenomene naturale cu acţiune
toxică asupra organismelor, care degradează componentele nevii ale mediului,
provocând dezechilibre ecologice. Ca atare, orice factor util care depăşeşte optimul
devine poluant.
Factorii poluanţi pot fi clasificaţi astfel:
- factori fizici: radiaţii ionizante, particule solide, zgomote etc ;
- factori chimici: compuşi chimici naturali sau artificiali;
- factori biologici sau genetici: specii de plante şi animale.
Poluarea este fenomenul de apariţie a factorilor menţionaţi anterior şi de
producere a dezechilibrelor ecologice.
Substante poluante
Ca substanţe poluante pot fi considerate:
a.) Substanţele care se găseau cândva în mici cantităţi în natură însă acum se
află într-un procent mai mare. Aceasta se datorează fie exploatării intensive a
rezervelor minerale şi energetice din subsol şi punerii lor în circulaţie (petrolui,
cărbunele, substanţele radioactive etc.) fie produşilor toxici rezultaţi din prelucrarea
substanţelor menţionate anterior (CO2, NH3, sulfuri, hidrocarburi etc).
b.) Substanţe noi apărute prin sinteze chimice, cum sunt: erbicidele,
insecticidele, detergenţii, freonii etc.

6.2 Clasificarea poluării

După natura poluantului, întâlnim:

A. Poluare naturală, ce reprezintă o impurificare a mediului sub influenţa
factorilor naturali, având ca surse:
a.) vulcanii, ce elimină particule solide, gaze şi vapori purtate de curenţi până
la mari depărtări de la locul emiterii (30-50 km în stratosferă);
b.) cutremurele, produc perturbaţii atmosferice şi mari cantităţi de impurităţi
provenite din sol sunt deplasate la mari distanţe odată cu curenţii de aer formaţi;

94
 c.) cometele şi meteoriţii, formează o pulbere cosmică de 100 tone pe tot
globul. Are o acţiune redusă asupra organismului, excepţie face praful cosmic
contaminat radioactiv;
d.) eroziunea solului, datorată acţiunii vântului şi a ploilor. Prin eroziunea
eoliană se elimină în atmosferă cantităţi variabile de pulbere de praf ce sunt purtate de
vânt la mii de kilometri;
e.) reziduurile vegetale şi animale, sub formă de frunze moarte, dejecţii, ca-
davre etc.degajă prin descompunere o serie de substanţe gazoase (CO2, NH3, H2S) care
impurifică aerul;
f.) focul degradează calitativ şi cantitativ ecosistemele, degajând în atmosferă
mari cantităţi de fum şi bioxid de c arrb on.
B. Poluare artificială, a apărut sub influenţa factorului antropic. Aceasta poate
fi:
a.) fizică, produsă de zgomot (poluare sonoră), produsă de substanţe radioac-
tive (poluare radioactivă) produsă de apă caldă, praf etc.;
b.) chimică produsă de compuşi gazoşi din industrie, produsă de ionii unor
metale grele, pesticide, detergenţi;
c.) biologică, rezultă din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni
proveniţi din fermentaţii, eutrofizarea apelor.
După mediul în care acţionează poluanţii întâlnim: poluarea aerului, solului şi
apei.

6.3 Poluarea aerului

Poluarea aerului are numeroase cauze, unele fiind rezultatul unor activităţi
umane din ce în ce mai extinse şi răspândite în ultima perioadă de timp, altele se
datorează unor condiţii naturale.
Acest tip de poluare a luat o mare amploare, odată cu apariţia civilizaţiei
moderne, cu creşterea producţiei industriale, a circulaţiei rutiere, cu apariţia deşeurilor
menajere etc. Poluarea aerului este mai puternică în mediul urban iar aici în anumite
zone industriale unde producerea de noxe este sporită.
Substanţele poluante sunt rezultate din arderea combustibililor, praful de la
fabricile de ciment, gaze din industria chimică etc. In funcţie de starea lor de agregare,
poluanţii din aer sunt de două feluri: poluanţi gazoşi şi solizi.

6.3.1. Poluanţii gazoşi

Acest tip de poluanţi reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi în
95
atmosferă şi din această categorie fac parte:
- oxidul de carbon (CO), este cel mai răspândit poluant atmosferic.
Principalele surse generatoare de CO sunt: centralele electrice pe cărbune, păcură şi
gaze; motoarele cu ardere internă (58% din total); industria fierului, oţelului,
petrochimică, a celulozei şi hârtiei; arderea deşeurilor, incendiile etc. Oxidul de carbon
are o acţiune asfixiantă asupra organismului datorită formării carboxihemoglobinei, ca
urmare a combinării cu hemoglobina din sânge.
- bioxidul de carbon (CO2). Concentraţia maximă normală de CO2, admisă în
atmosferă este de 0,3 mg/mc de aer, iar creşterea concentraţiei peste 2-3% îl face toxic
pentru om. Creşterea concentraţiei poate provoca schimbări dăunătoare la nivelul
creierului dar principalul efect îl constituie „efectul de seră”. Principalele surse
antropice de CO2 sunt diferitele procese de combustie în întreprinderi şi arderile
directe în atmosferă (incendii, deşeuri, incălzit etc.).
- hidrocarburile, se datorează arderii incomplete a carburanţilor cu efecte
cancerigene;
- bioxidul de sulf (SO2), rezultat din arderea combustibililor fosili şi din
industria metalurgică, cu efecte toxice asupra plantelor producând leziuni foliare la
conifere sau la specii foioase (plop, tei, mesteacăn etc.);
- hidrogenul sulfurat (H2S) se datorează fermentaţiilor anaerobe produse de
sulfobacterii sau în industria chimică, farmaceutică, coloranţilor etc. Acesta afectează
sistemul nervos, aparatul circulator şi sângele;
- compuşii azotului, dintre care NO2 este cel mai periculos poluant provenit din
motoarele cu ardere internă şi automobile, arderea combustibililor fosili; transporturi,
industria chimică (fabrici de îngrăşăminte cu azot, de fabricare a HNO3). Oxizii de
azot pot produce efecte toxice asupra plantelor şi animalelor. Dioxidul de azot (NO 2)
este de circa patru ori mai toxic decât monoxidul (NO).
Persistenţa în atmosferă a unor poluanţi variază între limite foarte largi. Astfel,
compuşii pe bază de sulf şi azot (SO2, NO, NO2, N2O, NH3, H2S) persistă în atmosferă
câteva zile (1-5 zile), în timp ce, alte substanţe ajung la structuri mai puţin stabile şi
reactive după ani de zile (CO = 3 ani; CO2 = 4 ani; hidrocarburi = 16 ani)
„Smog-ul” este o ceaţă albăstruie, rezultată în urma reacţiilor chimice dintre
razele solare catalizatoare şi diferiţi poluanţi, în condiţiile unei atmosfere umede. Este
un amestec de ceaţă şi fum şi provine din cuvintele englezeşti „smoke”şi „fog”.
Provoacă iritaţia mucoaselor la om şi animale iar la plante leziuni şi arsuri. În 1952, la

96
Londra, din cauza smogului s-au înregistrat 4000 de decese în 4 zile.
În atmosferă apar şi procese de autoepurare (datorită factorilor meteorologici
şi fenomenelor de sedimentare), însă atâta timp cât cantităţile de poluanţi se înscriu în
limite rezonabile, iar fenomenele meteorologice nu sunt modificate antropic.

6.3.2 Ploile acide

Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub formă de ploi acide. Ploile
acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot (SO2 şi NO2)
care în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor ultraviolete, se transformă
în acizi foarte toxici (acidul sulfuric şi acidul azotic).
Aceste substanţe ajunse în atmosferă, în urma activităţilor industriale, pot fi
transportate de vânturile dominante la distanţe mai mici sau mai mari, căzând apoi pe
sol sub formă de precipitaţii (ploaie, ninsoare, brumă sau prafuri acide).
Apa de ploaie este uşor acidă din cauză cauza acidului carbonic (rezultat din
combinarea CO2) dizolvat în ea. pH-ul normal al apei de ploaie „necontaminată” este
considerat 5,6. Precipitaţiile acide sunt considerate cele în care apa are un pH sub 5,6.
a. Influenţa ploilor acide asupra apei
Peștii și amfibienii sunt foarte sensibili la modificarea pH-ului apei.
Continuarea procesului de acidifiere a mediilor acvatice, prin ploi acide, va conduce
la dispariția a numeroase specii de pești și amfibieni. În apele cu aciditate mare sunt
afectate inclusiv microorganismele descompunătoare, dereglându-se astfel rata
reciclării mineralelor și productivitatea ecosistemelor acvatice.
Apele afectate de depuneri acide pot avea drept efect dizolvarea unor toxine
insolubile în apă aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile; prezenţa
acestor metale toxice aflate în bazinele şi reţelele de aducţiune a apei potabile poate
dăuna grav sănătăţii populaţiei.
Dacă posibilitatea de tamponare a solului este prea mică pentru a neutraliza
aciditatea ploilor va avea loc o acidifiere a apelor freatice, a cursurilor de apă şi
lacurilor.
b. Influenţa ploilor acide asupra solului
Aceste ploi produc acidifierea solurilor, iar reacţia solului exercită o mare
influenţă asupra diversității microorganismelor din sol. Pentru fiecare specie există un
interval optim de reacţie însă cele mai multe specii de plante se dezvoltă bine la o
reacţie slab spre moderat acidă (pH 5,5-6,5). De asemenea, reacţia solului determină
modificări ale mobilităţii elementelor nutritive. Astfel, în mediu acid, ionii de Al3+,

97
Fe2+ şi Mn2+ apar în soluţia solului în cantităţi toxice, în timp ce, unele specii
importante de cationi precum Ca2+, K+ şi Mg2+ se vor absorbi mai greu, iar fosforul va
precipita sub forma de fosfaţi de aluminiu, devenind inaccesibil plantelor. Cu excepţia
molibdenului, microelementele au mobilitate mare în mediu acid, iar la pH alcalin sau
neutru, mobilitatea lor se reduce, prin formarea de compuşi insolubili.
c. Influenţa ploilor acide asupra plantelor
Frunzele pot fi puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceară şi a
epidermei sau prin extracţia şi spălarea elementelor nutritive.
Contactul ploii acide cu frunza conduce la distrugerea cuticulei, apoi a
celulelor epidermei de pe suprafaţa superioară a frunzei, urmată de distrugerea
celulelor palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate.
Răspunsul frunzei la acţiunea ploilor acide depinde de: durata expunerii,
frecvenţa expunerii, intervalul dintre ploi, intensitatea ploii, mărimea picăturilor.
Efecte vizibil negative asupra creşterii plantelor se obţin când vegetaţia este
expusă la ploi cu pH sub 4. Sensibile la efectul ploilor acide sunt în general culturile
legumicole şi sfecla de zahăr.
Ploile acide au de asemenea o influenţă negativă şi asupra pădurilor, în mod
direct asupra frunzei arborilor şi în mod indirect prin modificarea calităţii solului din
care arborii îşi extrag substanţele nutritive. După unele studii rezultă că solurile
pădurilor de conifere sunt cele mai expuse.
d. Influenţa ploilor acide asupra diferitelor materiale
Depunerile acide au un efect puternic de corodare a diferitelor metale,
construcţii de piatră etc.
e. Influenţa ploilor acide asupra ecosistemelor acvatice
Flora şi fauna acvatice sunt foarte sensibile la schimbarea pH-ului.
Posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva ploilor acide sunt reduse. De aceea se
impune luarea unor măsuri de limitare la sursă a substanţelor acidifiante.

6.3.3 Deteriorarea stratului de ozon

Stratul de ozon (O3 - o formă molecutară de oxigen cu o mare capacitate de

oxidare) este localizat în atmosferă la o altitudine de 10-15 km. El este important din
punct de vedere ecologic prin funcţia de protecţie împotriva excesului de radiaţii
ultraviolete.
În atmosferă, în condiţii normale, cantitatea de ozon este relativ constantă;
procesele prin care ozonul se distruge şi cele prin care ozonul se reface sunt într-un

98
relativ echilibru. In ultimele decenii însă, ca urmare a activităţilor industriale, în
atmosferă sunt eliminate gaze care perturbă acest echilibru.
Principalul element chimic care intervine în oxidarea şi distrugerea moleculei
de ozon este clorul ajuns în stratosferă care „sparge” moleculele de ozon. Clorul poate
fi eliminat în atmosferă sub formă de CFC (clorofluorocarburi) utilizate ca solvenţi
industriali, în refrigeratoare, în sprayuri, şi sub formă de teraclorură de carbon (solvent
industrial). Alături de substanţele clorurate, efect nefavorabil asupra stratului de ozon
au şi oxizii de azot NOx (produşi rezultaţi din arderea combustibililor fosili).
Distrugerea stratului de ozon poate avea implicaţii importante asupra sănătăţii
umane. O subţiere cu l % a stratului poate avea drept urmare o creştere cu 2% a
intensităţii radiaţiei solare ultraviolete ajunsă la suprafaţa solului: rezultatul poate
consta într-o creştere cu 5-7% a incidenţei cancerului de piele. Expunerea prelungită
la radiaţii ultraviolete de intensitate ridicată poate, de asemenea, cauza o creştere a
incidenţei cataractelor şi o slăbire generală a sistemului imunitar al organismului
Fluxul mai intens de radiaţie ultravioletă poate afecta şi lanţurile trofice, atât
cele acvatice (în felul acesta diminuând producţia de peşte), cât şi cele terestre.
Influenţând nefavorabil fotosinteza plantelor terestre afectează direct producţia
primară şi în consecinţă producţia de alimente.
Pericolul de distrugere a stratulur de ozon, cu toate implicatiile lui, este in
atenţia forurilor de decizie naţionale şi internaţionale. Cercetările recente au
demonstrat că deasupra Antarcticii stratul a fost distrus în proporţie de aproape 40%
iar deasupra Statelor Unite se apreciază că grosimea stratului s-a diminuat cu 2,3 până
la 6%.
Alerta internaţională şi presiunea opiniei publice din diverse tări au avut drept
urmare incheierea în anul 1987 a Protocolului de la Montreal, ratificat de 150 de ţări,
conform prevederilor căruia statele semnatare se obligă ca în viitorul apropiat să
reducă cantitatea de CFC eliminată în atmosferă.

6.3.4 Efectul de seră și schimbările climatice globale

Încălzirea globală este fenomenul de creștere continuă a temperaturilor medii

înregistrate ale atmosferei în imediata apropiere a solului, precum și a apei oceanelor,
constatată în ultimele două secole, dar mai ales în ultimele decenii.
Cauzele încălzirii globale sunt de natură astronomică și antropică.
Cauzele astronomice se referă la influenţa deplasării Pământului pe orbită în
jurul Soarelui care a determinat de-a lungul existenței Pământului perioade de încălzire

99
și de răcire. De la jumătatea secolului XIX, Pământul a intrat într-o perioadă de
încălzire, din cauze astronomice (Încălzirea recentă).
În ultimele două milioane de ani, au existat cel puțin 10 cicluri de încălzire-
răcire la nivel global. Cu siguranță, în perioadele calde, cât și în cele glaciare, au
dispărut multe specii de plante și animale. Speciile prezente astăzi pe Terra sunt, de
fapt, supraviețuitoare ale unor schimbări climatice globale. Problema se pune dacă
aceste specii vor fi capabile să se adapteze suficient de rapid pentru a supraviețui
încălzirii globale care se desfășoară într-un ritm mult mai alert decât încălzirile
anterioare, din cauze antropice.
Cauzele de natură antropică se referă la accentuarea efectului de seră natural,
prin schimbarea compoziției atmosferei datorate poluării.
Se știe că vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul și alte elemente ale
atmosferei (gaze cu efect de seră) sunt transparente și permit trecerea razelor solare
care încălzesc suprafața Pământului. Radiația infraroșie emisă de suprafața terestră
este retrimisă în straturile inferioare ale atmosferei de către gazele cu efect de seră.
Pământul și atmosfera se prezintă, din această perspectivă, ca o seră gigantică. Ca și
sticla unei sere, atmosfera este transparentă și permite pătrunderea radiațiilor solare.
Căldura planetei este menținută în același mod în care efectul de seră păstrează căldura
între pereții și acoperișul de sticlă al serei și oprește evaporarea. Fenomenul este
cunoscut sub numele de efect de seră (fig. 20).
Efectul de seră natural are un rol benefic pentru viața de pe Terra, întrucât
menține temperatura medie globală la valoarea de +15 °C. Lipsa fenomenului ar
scădea această temperatură la -18 °C, adică ar fi cu 33°C mai mică decât cea actuală.
Efectul de seră natural asigură încălzirea suficientă a Pământului pentru a permite
dezvoltarea speciilor de plante și animale, aşa cum le cunoaştem noi azi. Problema
este că, datorită activităţilor umane din epoca industrializării, concentrația gazelor cu
efect de seră a crescut semnificativ și, prin urmare, efectul de seră natural s-a accentuat
foarte mult. În ultimul secol, temperatura globală a crescut cu 0,6oC, iar prognozele
arată că până la finele acestui secol temperatura medie la nivel mondial ar putea creşte
cu 1,4 - 5,8oC.
Cele mai importante gaze de seră rezultate din activitățile antropice sunt
dioxidul de carbon și metanul.
Concentrația dioxidului de carbon din atmosferă a crescut în ultimul secol de
la 290 ppm la 380 ppm, iar prognozele arată că aceasta se va dubla până la jumătatea

100
acestui secol. Cauza principală este arderea combustibililor fosili (cărbune, petrol și
gaze naturale), defrișarea pădurilor (absorbanți importanți de CO2), arderea lemnului.
Prin Protocolul de la Kyoto (1997), ratificat de 40 de țări, se prevede reducerea
emisiilor globale de dioxid de carbon.

Fig. 20 Efectul de seră: diferențe și similitudini între:A. Desfășurarea fenomenului în

condițiile concrete dintr-o seră. B. Efectul de seră al Pământului. Gazele cu efect de seră și
vaporii de apă din atmosferă se comportă asemenea pereților și acoperișului de sticlă
dintr-o seră
Metanul, un alt gaz de seră important, a înregistrat o creștere accentuată în
ultimii 100 de ani, din cauza extinderii culturilor de orez, activității de creștere a
animalelor, decompunerii deșeurilor, arderii combustibililor fosili și a pădurilor
tropicale ș.a. Nivelul CH4 a ajuns astăzi la 1,7 ppm, de la 0,8 ppm cât era în urmă cu
un secol.
În ultima perioadă au apărut curente care susțin că, de fapt, marele pericol care
pândește Terra este o iminentă și foarte rapidă răcire globală. De aceea, considerăm
utilă prezentarea câtorva dovezi cuantificabile și evidente ale încălzirii globale,

101
sintetizate de Parmesan și Yohe (2003), la care am adăugat și câteva informații
provenite din alte surse.
Creșterea incidenței valurilor de căldură. Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (OMS) apreciază că procesul de încălzire globală este vinovat de moartea
anuală a 150.000 de persoane şi îmbolnăvirea altor 5 milioane, din cauza valurilor
de căldură sau a diferitelor calamităţi naturale declanşate de acest proces. Valul de
caniculă care a lovit Franța în luna august 2003 a ucis 11.435 persoane.
Topirea ghețarilor și a calotelor glaciare. În Munții Caucaz, 50% din ghețari
s-au topit în ultimul secol. Raportul Agenţiei Europene pentru Mediu din august 2004
arată că valul de căldură din 2003 a cauzat topirea gheţii ce a redus masa gheţarilor
din Alpi cu 10%. Scutul de gheață al Groenlandei a scăzut în 1996 cu 90 de kilometri
cubi, iar în 1997 cu 50 de kilometri cubi. În anul 1999, o banchiză de aproape 3000
km2 din Antarctica s-a desprins intrând în derivă și a început să se topească.
Creșterea nivelului mării. Din 1938, 1/3 din zonele umede ale Golfului
Chesapeake (Virginia, SUA) au fost acoperite de apă datorită creșterii nivelului
mării. Nivelul Oceanului Planetar a crescut în ultimul secol cu 10-20 cm și multe
insule care se aflau deasupra nivelului mării sunt acum inundate.
Înflorirea timpurie a plantelor. 2/3 din plante înfloresc mai devreme față de
cum înfloreau în urmă cu câteva decenii.
Sosirea timpurie a primăverii. În Anglia, 1/3 din păsări depun ouăle mai
devreme față de cum le depuneau în urmă cu 30 de ani, iar stejarii pierd frunzele mai
târziu față de acum 40 de ani.
Deplasarea arealelor speciilor. 2/3 din speciile cunoscute de fluturi din
Europa se întâlnesc acum cu 35 până la 250 km mai la nord, față de cum erau în
urmă cu câteva decenii.
Declinul populațiilor. Datorită topirii calotelor glaciare, populațiile
pinguinului Adelie s-au redus cu o treime în ultimii 25 de ani.
Încălzirea globală va crește incidența fenomenelor climatice de risc (tornade,
uragane, inundații) și va ridica nivelul apei din mări și oceane, din cauza topirii
calotelor glaciare și a expansiunii termice a apei. Se estimează că, nivelul mării va
crește cu până la 88 cm până la sfârșitul secolului. Astfel, Bangladeshul va fi complet
acoperit cu apă, iar marile metropole de pe coasta estică a Americii riscă să ajungă,
în bună parte, sub ape.

102
 În ultima jumătate de secol, cei mai mulţi gheţari din Alpi şi-au redus
considerabil masa. Dacă ratele actuale de topire continuă, în câteva decenii cei mai
mulţi dintre gheţarii din Alpi vor dispărea. În ultimii 30 de ani, gheţarii himalayeni
(Asia) s-au retras reducându-și grosimea, iar în Bhutan (țară din sudul Asiei) acest
proces a atins o rată de 30-40 m pe an. În Asia Centrală, ratele de retragere a
gheţarilor sunt printre cele mai ridicate din lume. O scădere alarmantă a suprafeţei
acoperite de gheaţă se înregistrează şi la gheţarii tropicali din Africa, care, de la
începutul secolului al XX-lea şi-au redus suprafaţa cu 60-70%. Gheaţa de pe Muntele
Kilimanjaro a scăzut cu 80% pe parcursul secolului trecut. Pe Muntele Kenya, 7 din
cei 18 gheţari prezenţi în 1900 erau deja dispăruți în 1993. Estimările arată că, până
în 2050, aproape 75% dintre gheţarii din Alpii Elveţieni vor dispărea. Topirea
ghețarilor montani în acest ritm înseamnă creșterea nivelului oceanelor, dispariția
surselor de apă pentru fluvii și râuri, producerea inundațiilor. Numai topirea
ghețarilor himalayeni va afecta alimentarea cu apă a 7 mari fluvii (Gange,
Brahmaputra, Indus, Salween, Mekong, Yangtze şi Huanghe) de care depind 2
miliarde de oameni. Inundaţiile din peste o sută de mari oraşe de coastă provocate
de topirea gheţarilor ar putea provoca pagube de până la 28.000 de miliarde de dolari
în 2050, potrivit unui studiu realizat de Fondul Mondial pentru Natură (WWF).
Urșii polari își asigură necesarul de hrană vânând, în cea mai mare parte, foci
și morse de pe platformele de gheață din nord. Lipsa ghețurilor face practic
imposibilă vânătoarea, condamnând urșii la o moarte lentă și chinuitoare. Din cauza
foamei, în ultimii ani au fost descrise tot mai multe cazuri de canibalism la urșii
polari. Uniunea Mondială pentru Conservarea Naturii estimează că, în prezent trăiesc
între 20.000 și 25.000 de urși polari, iar 16.000 (2/3) vor dispărea până în anul 2050.
De asemenea, biologii marini sunt îngrijorați de situația balenelor gri (Eschrichtius
robustus) din Oceanul Pacific deoarece numărul acestora a scăzut drastic, din cauza
schimbărilor climatice și a numărului tot mai mic de crustacee. Estimat inițial la
96.000, numărul balenelor gri din Pacific ar fi de fapt, doar de circa 22.000 de
exemplare, au constatat oamenii de știință de la universitățile de stat din Washington
și Stanford. Biologii americani au început cercetările după ce au fost descoperite
numeroase balene moarte de foame.
Soluțiile propuse pentru diminuarea procesului de încălzire globală sunt:
utilizarea pe scară largă a surselor de energie alternativă, utilizarea filtrelor în
industriile poluatoare, folosirea cărbunilor superiori în termocentrale, izolarea

103
termică a locuințelor, utilizarea mijloacelor de transport în comun, practicarea unei
agriculturi durabile, programe eficiente de refacere a pădurilor etc.
E. Prevenirea şi combaterea poluării aerului
Dintre măsurile de prevenire şi combatere a poluării mediului enumerăm:
- întreţinerea şi supravegherea utilajelor din industrie cu scopul evitării
pierderilor accidentale de substanţe toxice;
- aplicarea de tehnologii nepoluante;
- utilizarea surselor nepoluante de energie, cum sunt: sursa eoliană, hidraulică, a
mareelor etc.;
- extinderea folosirii procedeelor care asigură reducerea poluării în cazul
utilizării cărbunilor ca sursa de energie;
- înlocuirea sau reducerea a cât mai mult posibil a transportului auto prin
transportul cu trenul;
- buna funcţionare a motoarelor cu ardere internă;
- înlocuirea materialelor energofage în sensul că prin reducerea consumului de
combustibili fosili să se diminueze şi poluarea aerului;
- amplasarea întreprinderilor care poluează atmosfera la distanţa mai mari de
localităţi, în special complexele zootehnice în timp ce la unităţile industriale
trebuie să se evite eliminarea poluanţilor în atmosferă prin filtrarea aerului poluant
şi nu prin mărirea înălţimii coşurilor de evacuare a gazelor poluante.

6.3.5 Agricultura şi încălzirea globală

În 1986, Grupul Consultativ pentru Gazele cu Efect de Seră, a raportat în 1990

că o încălzire globală de 2°C constituie „limita superioară dincolo de care riscurile
unei deteriorări a ecosistemelor să scape de sub control”.
Principalele elemente de producere a efectului de seră sunt: vaporii de apă 36
-70%, urmaţi de dioxidul de carbon 9-26%, metan 4-9% şi ozonul, cu o pondere de 3-
7%.
Uscatul reprezintă o pătrime din suprafaţa Pământului şi deţine de trei ori mai
mult carbon decât atmosfera. În jur de 1600 miliarde tone din acest carbon se află în
sol, sub formă de materie organică, iar alte aproape 540-610 miliarde tone se află în
vegetaţia vie. Cu toate că volumul de carbon de la suprafaţa Pământului şi din
atmosferă este incomparabil mai mic decât multele mii de miliarde tone stocate în
subsol sub formă de sedimente, roci sedimentare şi combustibili fosili, carbonul aflat
la suprafaţă are un rol crucial în schimbarea climatică şi asigurarea vieţii, datorită

104
mobilităţii sale inerente.
Carbonul de la suprafaţă trece din atmosferă în sol şi înapoi, iar prin acest
proces el pune în mişcare motorul vieţii pe planetă. Plantele folosesc CO2 din
atmosferă pentru a creşte şi a produce alimente, precum şi resurse care susţin restul
biotei. Atunci când aceste organisme respiră, cresc, mor şi în cele din urmă se
descompun, carbonul este eliberat în atmosferă şi în sol. Carbonul din aceste vieţi
trecute oferă combustibilul noilor vieţi. Într-adevăr, viaţa depinde de această mişcare
armonioasă a carbonului, de la un rezervor la altul. Dislocările sau modificările la
scară largă ale terenurilor alterează drastic dinamica armonioasă a carbonului.
Unele modificări ale exploatării terenurilor afectează climatul prin alterarea
regimului precipitaţiilor. Per total, felul în care sunt exploatate terenurile, precum şi
modificarea destinaţiei acestora, sunt responsabile pentru aproximativ 31% din
totalul emisiilor de gaze cu efect de seră datorate acţiunii umane care ajung în
atmosferă, însă alte tipuri de exploatare a terenurilor pot juca rolul opus. Plantele în
creştere pot îndepărta cantităţi uriaşe de carbon din atmosferă, depozitându-l în
vegetaţie şi sol, prin metode care nu numai că stabilizează clima, dar aduc şi beneficii
producţiei de alimente şi fibre naturale, precum şi mediului înconjurător. Deci este
imperativ că orice strategie de atenuare a schimbării climatice să se adreseze acestui
sector.
O acţiune pe scară mare de influenţare a modului în care sunt exploatate
terenurile va fi deci esenţială pentru susţinerea producţiei de alimente şi lemn, în
confruntarea cu schimbarea climatică. Sistemele agricole s-au dezvoltat de-a lungul
unei perioade cu tipare climatice locale relativ predictibile. Alegerea culturilor şi
varietăţilor, perioadele de recoltare şi consum, vulnerabilitatea la boli şi dăunători,
precum şi calendarul lucrărilor - toate acestea sunt strâns legate de temperatură şi de
căderea ploilor. Odată cu schimbarea c1imatică, condiţiile de producţie se vor
modifica - extrem de radical în unele locuri - lucru care va duce la modificări majore
în sistemele de cultivare a pământului.
Gheţarul Gangotri din Himalaya, care furnizează până la 70% din apa
fluviului Gange, se retrage cu 35 metri pe an. Odată ce acesta va fi dispărut, Gangele
va deveni un râu periodic, sezonier, lipsind de apă 40% din terenurile cultivate ale
Indiei şi aproape 400 milioane oameni.
Impactul dăunătorilor şi bolilor în noile condiţii de climă este în cea mai mare
parte necunoscut şi ar putea anula orice beneficiu. De exemplu, viermele muguri lor

105
de pin Picea din Estul SUA este un dăunător periculos, care defoliază multe păduri
din America de Nord. Schimbarea climatică mută arealul geografic al vrăbiilor care
se hrănesc cu aceşti paraziţi, crescând astfel pericolul înmulţirii exagerate a viermilor
de muguri.
Sunt cunoscute şi practicate tehnici de realizare a amenajărilor agricole
prietenoase din punct de vedere climatic.
Există cinci strategii care care au ca scop reducerea GES în privința atenuării
schimbării climatice:
a. îmbogăţirea conţinutului de carbon din sol;
b. crearea unor sisteme de cultură cu absorbţie mare de carbon;
c. promovarea unor sisteme de producţie zootehnică climatic prietenoase;
d. protejarea depozitelor de carbon existente sub forma pădurilor;
e. restaurarea vegetației în ariile degradate (fig. 21).

a. Îmbogăţirea conţinutului de carbon din sol

Solul are patru elemente componente - substanţe minerale, apă, aer şi materii
organice - şi este al treilea mare bazin de carbon de pe planetă. Pe termen lung
conţinutul de carbon din sol creşte datorită aplicării materiei organice. Există o serie
de metode de îmbogăţire a solului în carbon:
a1. Sporirea nutrienţilor din sol prin metode organice
Solurile fertilizate cu îngrăşământ bazat pe azot, eliberează oxid de azot fiind
un GES care are capacitatea de încălzire de 300 de ori mai mare decât CO2. Solurile
astfel fertilizate eliberează în fiecare an mai mult de 2 miliarde tone gaze cu efect de
seră (în dioxid de carbon echivalent).
O strategie promițătoare de reducere a emisiilor constă în adoptarea practicilor
manageriale de fertilizare a solului care sa sporească cantitatea de materii organice din
sol și să absoarbă carbon din atmosferă. Există numeroase tehnologii care pot fi
folosite pentru a substitui sau minimize nevoia de îngrăşăminte anorganice. Exemplele
includ folosirea de composturi, îngrăşăminte ecologice, culture de acoperire şi culture
intermediare cu rol de fixare a azotului, ca şi a gunoiului de grajd. Chiar şi simpla
îmbunătăţire a metodelor de aplicare a îngrăşămintelor poate reduce emisiile.
Cercetările din SUA au condus la concluzia că metoda organică sporeşte conţinutul de
carbon din sol cu 15-28%, iar conţinutul de azot cu 8-15%.

106
 Fig. 21 Strategii multiple proiectate pentru a capta şi stoca în
mod productiv carbonul în amenajările agricole

a2. Minimizarea arăturilor

Aratul solului expune microbii anaerobi la contactul cu oxigenul iar pe cei
aerobi îi sufocă datorită ajungerii acestora sub brazdă. Această perturbare expune
materia organică nevie la contactul cu oxigenul, eliberând dioxid de carbon.
Menținerea reziduurilor culturilor agricole sau a frunzelor și paielor la suprafață ajută
solul să rețină umiditatea, prevenind eroziunea și returnând carbonul în sol prin
descompunere.
Au fost dezvoltate sisteme mecanizate speciale, care sfredelesc stratul
vegetativ pentru a introduce seminţele, folosind erbicide pentru a scăpa de buruieni
(fig. 22).
Lucrările solului se pot face prin sistemul de lucrări minime şi prin sistemul
fără lucrări (no tillage sau direct drilling).
Sistemul minim de lucrări ale solului, cunoscut în literatura de specialitate sub
denumirea de „minimum tillageˮ, presupune renunţarea în tehnologia unei culturi la
arătură şi la o parte din lucrările solului, fapt ce conduce la o mai bună conservare a
acesteia.
Sistemul fără lucrări ale solului, semănatul direct în mirişte. În literatura de
specialitate, sistemul fără lucrări sau semănatul direct este cunoscut şi sub numele de
„zero lucrăriˮ, „no tillageˮ, „direct drillingˮ. Se practică mai mult în Canada, SUA şi

107
mai puţin în Europa şi numai pentru câteva culturi ce e seamănă în rânduri depărtate
(porumb, floarea soarelui, soia).
Sistemul de semănat direct presupune renunţarea la toate lucrările mecanice
ale solului, semănatul facându-se direct pe terenul cu resturi vegetale ale plantei
premergatoare, cu ajutorul unor semănători speciale, care deschid fâşii înguste şi
permit introducerea seminţelor şi a îngrăşămintelor.
Combaterea buruienilor se face numai chimic cu ajutorul erbicidelor. Metoda
se poate aplica pe solurile uşoare, afânate şi în zonele mai umede. Resturile vegetale
uscate de la suprafaţa solului prezintă un mulci şi o bună protecţie împotriva eroziunii
solului şi a evaporării apei.

Fig. 22 Semănatul mecanizat, direct în mirişte

Terenurile nearate produc cu o treime mai mult grâu şi soia decât terenurile
convenţionale, reducând eroziunea solului cu până la 90%. Culturile fără arătură au
beneficiul suplimentar de reducere a forţei de muncă şi a consumului de combustibili
fosili, precum şi de îmbunătăţire a biodiversităţii solului - toate acestea fiind realizate
concomitent cu administrarea ciclică a nutrienţilor şi cu stocarea carbonului.
Descompunerea plantelor este una din căile de îmbogăţire cu carbon, În cazul
în care acest proces are loc în condiţii sigure în interiorul solului; pe de altă parte,
descompunerea la suprafaţa solului eliberează carbon în atmosferă, sub formă de
dioxid de carbon. În zonele tropicale umede, de exemplu, materia organică se
descompune rapid, reducând beneficiile sistemelor organice de fixare a carbonului în
sol.
b. Culturi agricole cu absorbţie mare de carbon
Sistemele de producţie agricolă nu au doar menirea să furnizeze alimente şi
fibre naturale, ci să susţină, de asemenea, biodiversitatea şi serviciile de ecosistem
importante, inclusiv Încetinirea schimbării climatice. O strategie majoră de atingere a

108
acestor obiective constă În creşterea rolului culturilor perene, a arbuştilor, copacilor şi
palmierilor, astfel încât carbonul să fie absorbit şi fixat În masa biologică din rădăcini,
trunchiuri şi ramuri, în acelaşi timp cu producerea recoltelor.
b1. Graminee perene
În mod curent, două treimi din terenurile arabile sunt folosite pentru creşterea
gramineelor anuale.
Această producţie depinde de arături, de pregătirea paturilor germinative şi de
aplicarea adaosurilor chimice. În fiecare an, procesul trebuie luat de la început.
Spre deosebire de culturile anuale, ierburile perene păstrează o reţea puternică
de rădăcini între anotimpuri, un volum important de materie biologică rămâne în sol,
menţin de asemenea materia organică din sol şi apă, elimină nevoia arăturilor anuale
care eliberează GES şi provoacă eroziunea solului.
Cercetătorii au creat deja soiuri perene înrudite ale cerealelor (orez, sorg şi
grâu), nutreţurilor (culturi intermediare de grâu tânăr, secară) şi oleaginoaselor
(floarea soarelui). În statul Washington, unele varietăţi de grâu deja cultivate produc
cu un spor peste 70%, la fel cu grâul comercial.
Munca de domesticire se află în plină desfăşurare pentru un număr de ierburi
perene mai puţin cunoscute, iar multe alte culturi perene oferă oportunităţi unice şi
atrăgătoare.
b2. Interculturi agrosilvice
O altă metodă de creştere a cantităţii carbonului fixat prin agricultură este
agrosilvicultura, în cadrul căreia arborii sunt plantaţi în interiorul sau în jurul
terenurilor cultivate şi al păşunilor. Speciile de arbori pot furniza produse (fructe,
nuci, produse medicinale, combustibil, cherestea etc.), pot aduce beneficii producţiei
agricole (rol de fixare a azotului biologic, de protecţie împotriva vântului pentru
culturi sau animale etc.), oferind şi servicii de ecosistem (habitat pentru polenizatorii
naturali ai culturilor, îmbunătăţirea microclimatului). Arborii sau alte plante perene
din sistemele agrosilvice captează şi depozitează carbon, îmbunătăţind conţinutul de
carbon al amenajărilor agricole (fig. 23).
Interculturile simple sunt folosite acolo unde competiţia copaci-culturi este
minimă, sau acolo unde valoarea culturilor arboricole este mai mare decât valoarea
interculturilor anuale ori a păşunilor, sau ca mijloace de reducere a riscurilor
comerciale. Acolo unde culturile sunt în mod semnificativ afectate de competiţia
pentru lumină şi apă, copacii trebuie să fie crescuţi pe loturi mici, amplasate în mozaic

109
cu loturile culturilor anuale.

Fig. 23 Interculturi agrosilvice

b3. Culturi alternative pentru lemn, hrană şi combustibili

Trecerea producţie de biocombustibil de la culturile anuale care au adesea un
impact negativ, la cele perene care oferă culturi valoroase din punct de vedere
economic, au efect pozitiv asupra ecosistemelor.

c. Promovarea metodelor zootehnice climatic prietenoase

Animalele domestice - vitele, porcii, oile, caprele, păsările de curte, bovinele

şi altele - produc marea majoritate a biomasei obţinute de la animale vii din lume. Are
loc o adevărată revoluţie în consumul de produse pentru animale, deoarece ţările în
curs de dezvoltare adoptă dietele occidentale. Consumul de carne din China, de
exemplu, a crescut mai mult de două ori în ultimii 20 de ani şi se estimează să se mai
dubleze o dată în jurul anului 2030. Această tendinţă a declanşat creşterea până la
dimensiuni uriaşe a loturilor furajere şi a fermelor de lapte, precum şi defrişarea unor
suprafeţe imense de teren pentru păşunat intensiv. Animalele produc, de asemenea,
cantităţi imense de gaze cu efect de seră: metan (prin fermentarea hranei în rumen,
cel mai mare compartiment al stomacului şi prin stocarea gunoiului de grajd), oxizi
de azot (prin denitrificarea solului din depozitele de bălegar) şi dioxid de carbon (din
respiraţia culturilor, a animalelor şi microbiană, precum şi din arderea combustibililor
şi defrişarea terenuri lor).
Animalele sunt responsabile pentru 50% din emisiile agriculturii şi ale
modificării destinaţiei terenurilor. În mod remarcabil, emisiile anuale datorate
animalelor totalizează aproape 7, l miliarde tone (incluzând cele 2,5 miliarde tone din
defrişarea terenurilor pentru păşunat), ajungând la 14,5% din emisiile datorate
activităţilor umane. Într-adevăr, o pereche vacă/viţel dintr-o fermă de vite pentru tăiere
este responsabilă pentru mai multe emisii GES pe an decât un om care conduce 16.000

110
kilometri într-o maşină de mărime medie.
c1. Păşunatul intensiv rotational
Rotaţia turmelor permite regenerarea plantelor după păşunat. Lăsând plantele
să se regenereze, materia organică din sol şi carbonul sunt protejate de efectele
eroziuni. S-a demonstrat că amprenta carbonului (în emisii GES) s-a dovedit a fi mult
mai mare în cazul fermelor de lapte intensive cu hrănire în țarc față de sistemele de
pășunare.
Cercetări din SUA arată că, păşunatul rotaţional intensive poate tripla speciile
perene de pe terenuri, reuşind în acelaşi timp aproape să tripleze cantitatea de carne
produsă, de la 66 kg la 171 kg per hectar. Prin metoda păşunatului rotaţional,
suprafeţe întinse de câmpuri şi păşuni degradate din întreaga lume pot fi făcute să
susţină producţia durabilă a fermelor zootehnice.
c2.Fermentatoare pentru producerea energiei
Balega este o sursă majoră de metan responsabilă pentru 400 milioane tone
de C02. Folosind tehnologii adecvate precum fermentatorul anaerob de biogaz,
fermierii pot profita de gunoiul de grajd şi în acelaşi timp protejează mediul şi pot
fertiliza solul. Folosind tehnologii adecvate, precum fermentatorul anaerob de
biogaz, fermierii pot profita de gunoiul de grajd, protejând în acelaşi timp şi climatul.
Un fermentator de biogaz este de fapt un container închis ermetic, cu temperatură
controlată. Gunoiul de grajd sau resturile alimentare sunt introduse în container, unde
microbii le descompun în metan sau biogaz şi într-un sediment inodor, bogat în
substanţe nutritive. Biogazul poate fi folosit pentru încălzire sau pentru producerea
energiei electrice, în timp ce sedimentul poate fi folosit drept îngrăşământ.
Unele comunităţi locale din ţările în curs de dezvoltare folosesc deja gunoiul
de grajd pentru producerea combustibilului maşinilor de gătit. Prin instalarea
fermentatoarelor anaerobe, grămezile mari de gunoi de grajd pot fi folosite spre a
produce biogaz şi îngrăşăminte pentru ferme. Chiar şi simplul fapt de a capta metanul
pentru a-l arde, transformându-l în dioxid de carbon, ar reprezenta o îmbunătăţire, dat
fiind faptul că metanul are pe moleculă o putere calorică de 25 ori mai mare decât
dioxidul de carbon, pe o perioadă de 100 ani, iar căldura pe care o generează poate fi
folosită pentru a produce energie electrică.
Cu toate aceste în multe ecosisteme silvice tropicale, incendiile sunt provocate
în mare parte de oameni şi sunt dăunătoare mediului.

111
 d. Protejarea „depozitelor de carbonˮ existente sub forma pădurilor și a
biomasei din agricultură

Cele 4 miliarde hectare de păduri şi 5 miliarde hectare de păşuni naturale

reprezintă un imens rezervor de carbon - atât prin vegetaţie, cât şi prin sistemul de
rădăcini. Defrişările masive eliberează din nou în atmosferă carbonul stocat de-a
lungul anilor. Între 2000 şi 2005, lumea a pierdut suprafeţe de păduri de 7,3 milioane
hectare pe an, pentru fiecare hectar de pădure dispărută au fost adăugate în atmosferă
între 271 şi 640 tone de CO2.
Negocierile internaţionale curente explorează posibilitatea acordării de
compensaţii ţărilor în curs de dezvoltare pentru a-şi conserva pădurile intacte sau
pentru îmbunătăţirea administrării acestora.
Arderea necontrolată a biomasei din sectorul agricol poate avea anumite limite,
funcţii pozitive, ca mijloc de curăţire a terenurilor.
Cu toate aceste în multe ecosisteme silvice tropicale, incendiile sunt provocate
în mare parte de oameni şi sunt dăunătoare mediului.
Ţările în curs de dezvoltare primesc compensaţii pentru a-şi conserva pădurile
intacte. În cadrul conferinţei referitoare la convenţia pentru climat care a avut loc în
Bali în decembrie 2007, guvernele au fost de acord cu adoptarea unui mecanism de
Reducere a Emisiilor datorate Despăduririlor şi Degradări (REDD) după 2012.

e. Restaurarea vegetaţiei în zonele degradate

Suprafeţe întinse de terenuri din întreaga lume au fost golite de vegetaţie, din
motive mergând de la defrişările la scară mare, realizate pentru a face loc culturilor
anuale sau păşuni lor, până la folosirea excesivă sau proasta administrare a terenurilor
publice sau comunitare, datorată unei guvernări lipsite de fermitate. Acest fenomen
reprezintă o pierdere tragică, din mai multe puncte de vedere. Oamenii care trăiesc în
aceste zone au pierdut un activ cu mare valoare potenţială în producţia de nutreţuri
pentru vite, combustibil, plante medicinale şi materii prime. Simpla culegere a unor
asemenea materiale vegetale este o sursă extrem de importantă de venituri şi
subzistenţă pentru locuitorii săraci din zonele rurale. De exemplu, cercetările arată
că, în Zimbabwe că 24% din venitul total al agricultorilor săraci venea din produse
culese din păduri. În acelaşi timp, pierderea vegetaţiei ameninţă serios serviciile de
ecosistem, mai ales funcţiile de drenare a apei şi habitaturile naturale.
Reînverzirea zonelor de drenaj al apelor şi al câmpurilor degradate.

112
Hidrologii au învăţat că „apa verdeˮ - apa stocată în vegetaţie şi filtrată prin sol - este
la fel de importantă ca „apa albastră” din râuri şi lacuri. Când cade ploaia pe solurile
sterpe, cea mai mare parte a apei se pierde, scurgându-se. În multe din zonele
importante de drenaj al apei din lume, majoritatea terenurilor sunt exploatate în
scopuri productive. Slaba acoperire cu vegetaţie limitează capacitatea de a reţine apa
de ploaie în cadrul sistemului sau pe cea de filtrare a apei care curge în râuri şi lacuri,
accelerând astfel pierderile de cernoziom. Din perspectivă climatică, terenurile
văduvite de vegetaţie au pierdut potenţialul de fixare a carbonului.
Date fiind creşterea cererii de apă şi deficitul de apă care se prefigurează în
multe ţări (datorat în parte schimbării climatice), reînverzirea zonelor de drenaj al apei
se bucură de o serioasă atenţie din partea factorilor politici.
Rolul central în orice răspuns la schimbarea climatică îl au fermierii şi
comunităţile locale, cei care administrează, de fapt, terenurile. Un factor cheie este
acţiunea de conştientizare a consumatorului şi a cumpărătorului. Consumatorii vor
face paşii necesari după ce vor realiza că alegerea lor pentru produse din carne şi
lactate şi susţinerea protecţiei pădurilor naturale şi a păşunilor poate avea un impact
la fel de mare asupra climatului ca şi numărul de kilometri parcurşi cu automobilele.
În mod curent, administraţiile guvernamentale cheltuiesc miliarde de dolari în
fiecare an pentru plata subvenţiilor agricole şi pentru contribuţiile de consum, mai
ales în SUA (13 miliarde dolari în 2006, sumă care reprezenta 16% din valoarea
producţiei agricole) şi Europa (77 miliarde dolari sau 40% din producţia agricolă),
dar şi în Japonia, India, China sau oricare altă ţară. Majoritatea acestor plăţi
exacerbează utilizarea chimicalelor, expansiunea terenurilor de cultură în zonele
periclitate şi suprasolicitarea surselor de apă şi a celorlalte resurse, în acelaşi timp cu
denaturarea valorizării comerciale şi stimularea practicilor agricole care nu respectă
principiile dezvoltării durabile. Unele ţări încep să redirecţioneze subvenţiile către
plăţi agroecologice pentru toate tipurile de servicii de ecosistem, iar acestea pot
include în mod explicit fixarea carbonului sau reducerea emisiilor.
Brazilia pune la punct o serie de programe diverse de investiţii, pentru a
susţine utilizatorii terenurilor din zonele rurale care investesc în schimbarea
destinaţiei terenurilor în vederea adaptării la schimbarea climatică şi a atenuării
acesteia. Programul de Protecţie a Mediului susţinut de ONU iniţiază dialoguri asupra
„înverziriiˮ, privită ca o reacţie internaţională faţă de criza de alimente.

113
 6.4 Poluarea apei

A. Consumatorii de apă şi sursele de poluare ale apei

Cerinţele cele mai mari pentru apă le au agricultura şi industria, cu menţiunea

că în timp ce agricultura scoate din circuitul hidrologic local apa utilizată, industria o
restituie în proporţie foarte mare.
Apele restituite sunt „ape uzate” şi au o compoziţie fizică, chimică, şi
bacteriologică diferite faţă de apa prelevată.
In ceea ce priveşte apa, prin poluare se înţelege alterarea calităţilor fizice,
chimice şi biologice ale acesteia produsă direct sau indirect de activităţi umane sau de
procesele naturale care o fac improprie pentru folosirea normală, în scopurile în care
această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea.
După provenienţă apele uzate pot fi împărţite astfel:
a. ape uzate menajere, în care poluanţii sunt: resturi alimentare, dejecţii,
săpun, detergenţi, microorganisme etc.
b. ape uzate din zootehnie, în care poluanţii sunt: resturi de furaje, aşternut,
dejecţii, microorganisme etc.
c. ape uzate industriale, împărţite în:
- ape de răcire (poluantul este căldura),
- ape uzate de spălare şi transport,
- ape provenite din secţiile de producţie.

B. Principalii poluanţi ai apelor

In ape poluanţii se găsesc sub formă de substanţe dizolvate sau în stare de
dispersie şi sunt constituiţi din substanţe organice şi anorganice.
- Poluanţi organici. Aceaştia sunt specifici fabricilor de hârtie şi celuloză care
poluează cantităţi mari de apă. Acest tip de poluanţi mai rezultă şi de la abatoare, in-
dustria alimentară (fabrici de conserve, fabrici de zahăr) etc.
Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli, amine,
uree, amoniac, nitraţi, nitriţi.
De asemenea, industriile petrochimică, maselor plastice, fibrelor sintetice,
detergenţilor, medicamentelor, coloranţilor folosesc cantităţi mari de apă. Poluanţii din
aceste ape sunt în cantităţi mari iar unele dintre substanţe sunt toxice pentru diferite
organisme.
- Poluanţi anorganici. Aceştia sunt caracteristici, în primul rând, industriei

114
clorosodice (în special cu săruri de NaCl). Acest tip de poluanţi mai rezultă şi din
industria petrolieră de extracţie şi industria petrochimică.
Din industria chimică anorganică rezultă acizi şi baze libere (acid sulfuric, acid
clorhidric, acid azotic etc.).
- Poluarea biologică rezultă din aglomerările umane (localităţi, şantiere etc.),
zootehnie, abatoare etc. şi se caracterizează prin existenţa microorganismelor patogene
care găsesc condiţii mai bune în apele calde, murdare, stătătoare.
Prin apă pot fi transmise boli bacteriene, boli virotice, boli parazitare şi alte
boli infecţioase;
In funcţie de gradul de poluare, apele se grupează în trei categorii: polisaprobe
(foarte puternic poluate), mezosaprobe (impurificate puternic până la moderat) şi
oligosaprobe (considerate practic curate).

C. Poluarea apei prin produsele utilizate în agricultură

a. Ingrăşămintele chimice
Administrarea îngrăşămintelor chimice în mod abuziv şi incorect, provoacă
grave fenomene de poluare a apelor subterane şi de suprafaţă.
b. Pesticidele
Pesticidele prezintă toxicitate mare pentru om, floră şi faună. Ele ajung în
sursele de apă prin scurgerea apelor din industria pesticidelor, prin scurgerea de pe
solele tratate, prin transportul de către curenţii de aer, prin spălarea echipamentelor
etc.
Măsuri de prevenire a poluării surselor de apă cu pesticide constau în:
delimitarea zonelor de protecţie sanitară de instalaţiile de apă şi interzicerea
tratamentelor fitosanitare în această zonă; utilizarea corectă a pesticidelor, colectarea
apelor de spălare de la aparatele şi recipientele în care au fost pesticide şi tratarea lor
şi aerarea intensă a solurilor tratate pentru activarea degradării biochimice a
pesticidelor şi producerea şi folosirea de pesticide cu toxicitatea redusă.
c. Gunoiul de grajd
O tonă de gunoi de grajd produce în sol 100 kg humus şi aduce 3-5 kg azot,
1-2 kg P2O5 şi 3-6 kg K2O. Dacă aceste produse nu sunt folosite ca îngrăşământ şi sunt
deversate direct, fără epurări prealabile, ele formează permanente izvoare de
impurificare a apelor, ducând la imposibilitatea folosirii acestora pentru adăpat
animalele precum şi la distrugerea faunei şi florei acvatice.

115
 D. Eutrofizarea apelor
Eutrofizarea este o formă a poluării ecosistemelor, mai ales a apelor
continentale stătătoare, prin introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi, ca
urmare a activităţii umane. În ultima vreme procesul s-a extins şi a început să afecteze
şi unele bazine maritime.
Mecanismul ecologic general al acestui proces este relativ simplu. Nutrienţii,
principali responsabili ai eutrofizării, sunt în primul rând fosforul (care în condiţii
naturale, de obicei este în cantităţi mici şi reprezintă factorul limitant al dezvoltării
vegetaţiei), apoi azotul. Creşterea concentraţiei lor în apă determină o înmulţire rapidă
a algelor iar în zonele litorale din lacuri şi în alte ape de adâncime mică — a
macrofitelor acvatice.
Resturile plantelor se depun iar descompunerea lor de către organisme
mineralizatoare duce la consumul şi adesea dispariţia (periodică sau permanentă)
oxigenului în sedimente şi în straturile adânci ale apei. Carenţa de oxigen duce la
sărăcirea sau chiar dispariţia faunei bentonice şi la înlocuirea descompunătorilor
aerobi prin cei anaerobi. Substanţa organică depusă în cantităţi mari, este degradată pe
cale anaerobă doar parţial, se acumulează, iar bacteriile sulfat-reducătoare care-şi fac
apariţia în aceste condiţii, duc la degajare de H2S, care intoxică sedimentele şi apele
de profunzime.
În timp, aceste schimbări duc la transformarea completă a structurii
ecosistemelor, a modului lor de funcţionare, la deteriorarea calităţii apei, degradarea
biocenozelor.
Sursele de îmbogăţire a apelor cu nutrienţi sunt multiple. Din punct de vedere
practic, al posibilităţilor de control al acestor surse, ele pot fi împărţite în punctiforme
şi difuze.
În prima categorie intră în general apele care se scurg prin sisteme de
canalizare - deci scurgeri din aşezări omeneşti, din întreprinderi industriale. Aceste
surse pot fi mai uşor controlate prin tehnologii care să permită diminuarea cantităţilor
de nutrienţi eliminaţi sau extragerea mai ales a fosforului şi azotului din apele
deversate, prin diverse procedee.
In a doua categorie, a surselor difuze, intră în primul rând îngrăşămintele
folosite în agricultură, îngrăşăminte din care o parte importantă este dizolvată şi
spălată prin ape de şiroire, de infiltraţie, sau prin sistemele de drenaj al apelor de
irigaţii, ajungând în râuri sau în pânze freatice. Tot în această categorie sunt incluse

116
deşeurile provenite din crescătorii intensive de animale precum şi din scurgerea unor
mari cantităţi de detritus organic provenit din eroziunea solurilor. Controlul acestor
surse este dificil şi, practic, singura posibilitate de a reduce influenţa lor este o
gospodărire raţională, foarte atentă a resurselor.
E. Prevenirea şi combaterea poluării apei
Una din măsurile de prevenire sau limitare a poluării apelor constă în epurarea
apelor uzate înainte de deversare în emisari.
Epurarea apelor reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate, care au ca
rezultat diminuarea conţinutului de poluanţi, astfel încât cantităţile rămase să
determine concentraţii mici în apele receptoare, care să nu provoace dezechilibre
ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare.
Fluxul tehnologic al epurării cuprinde 3 trepte:
Treapta mecanică în care se reţin şi se îndepărtează corpurile decantabile şi
cele plutitoare cu ajutorul grătarelor, sitelor, deznisipatoarelor, decantoarelor etc.
Grătarele sunt rare şi dese (fine). Grătarele fine separă, compactează şi spală
rejecţiile din apă mai mari de 10 mm.
Deznisipatoarele asigură decantarea nisipului din apele reziduale pe fundul
bazinelor precum şi separarea grăsimilor prin procedeul flotaţiei, printr-un proces de
barbotare puternică cu aer.
În decantoarele primare, nămolul este decantat iar ulterior este transportat în
partea din amonte a decantorului, de unde este evacuat.
Treapta chimică în care apa este tratată cu coagulanţi (sulfat de aluminiu,
clorură ferică etc.) pentru coagularea diferitelor substanţe mai uşor de separat şi
îndepărtat. Substanţele acide sau bazice sunt neutralizate.
Treapta biologică. Aici sunt eliminaţi poluanţii organici biodegradabili
folosind microorganisme ce le utilizează ca hrană. Din procesul de fermentare a
nămolului rezultă biogaz care se utilizează pentru producerea de energie termică,
respectiv energie electrică (cu ajutorul unui motor de tip Diesel, adaptat pentru a
funcţiona pe biogaz, cu o concentraţie minimă de 40% biogaz). Surplusul de biogaz
se poate stoca în gazometre.

Nămolul fermentat îngroşat se pompează spre staţia de deshidratarea

nămolului care este dotată cu instalaţii de centrifugare a nămolului. În cazul scoaterii
din funcţiune a instalaţiei de centrifugare a nămolului sunt utilizate platformele pentru
uscarea nămolului (fig. 24).

117
 Atât apele epurate cât şi nămolurile provenite din zootehnie pot fi valorificate
cu succes în agricultură însă nu înainte de a se cunoaşte caracteristicile epizootologice
pentru a evita contaminarea solului cu agenţi patogeni.
Calitatea apei este stabilită prin normative (STAS-uri). Indicatorii de calitate
sunt: organoleptici (miros, culoare), microbiologici (bacterii coliforme, streptococi
etc.) fizici şi chimici (pH, ioni amoniu, nitraţi, nitriţi, consum biochimic de oxigen –
CBO5, consum chimic de oxigen – CCO etc).

Fig. 24 Schema unei stații de epurare cu treaptă mecanică și biologică

Cel mai important indicator de poluare al apei este CBO5 (consum biochimic
de oxigen). CBO5 este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme în termen
de 5 zile pentru descompunerea biochimică a substanţelor organice conţinute în apă.
Acest indice se măsoară în miligrame de oxigen necesare la 1 litru de apă (mg/l).

6.5 Poluarea solului

Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer, de apele
reziduale, de deşeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele

118
şi de îngrăşămintele chimice folosite în agricultură.
A . Poluarea cu îngrăşăminte chimice
Dezvoltarea agriculturii moderne intensive este indisolubil legată de
utilizarea îngrăşămintelor, cele cu azot, fosfor şi potasiu ocupând locul principal.
Efectul poluant al îngrăşămintelor chimice rezultă din faptul că, unele din ele conţin
numeroase impurităţi toxice, sau sunt folosite în cantităţi excesive. Fiind solubile în
apă, atât impurităţile cât şi excesul de îngrăşământ, neutilizat de plante este spălat şi
ajunge în apele freatice, în râuri, lacuri, în apa potabilă şi deci la om.
Efectul poluant cel mai intens îl determină utilizarea în exces a azotaţilor.
Caracterul dăunător al excesului de nitraţi şi al prezenţei lor în pânza freatică
a râurilor, constă în intensificarea procesului de eutrofizare, iar prezenţa lor în apa
potabilă este periculoasă pentru sănătatea omului.
Din plante, azotaţii ajung la om, în tubul digestiv, unde în condiţii
reducătoare, datorită florei intestinale, se transformă în azotiţi care sunt foarte toxici.
Ei se combină cu hemoglobina, formând methemoglobina care nu poate fixa
oxigenul, situaţii în care apar grave anemii.
Studii recente au arătat că azotaţii, în tractusul intestinal, pot să se transforme
în nitrosamine, substanţe cu acţiune cancerigenă.
Nu numai îngrăşămintele cu azot dar şi superfosfaţii prezintă toxicitate,
datorită unor impurităţi care intră în compoziţia lor.
O problemă îngrijorătoare este poluarea solurilor datorită irigării cu apă din
unele râuri în care se deversează substanţe toxice şi reziduuri petroliere (Argeş, Olt,
Mureş, Prahova).
Complexele de creştere în sistem industrial al porcilor şi păsărilor, reprezintă
surse serioase de poluare a solurilor dacă nu sunt dotate cu stații de epurare.
În România, suprafeţe importante de terenuri sunt scoase din folosinţă
agricolă prin acoperirea lor cu diferite deşeuri şi reziduuri, care totalizează o
cantitate de peste 300 milioane tone şi acoperă o suprafaţă de aproximativ 22 mii
hectare.
Pentru stoparea procesului de secătuire a solului în humus şi în elemente
nutritive cu compensarea acestor elemente prin promovarea unor sisteme de
fertilizare perfecţionată. Acest sistem trebuie să includă în mai mare măsură folosirea
îngrăşămintelor organice şi verzi, creşterea ponderii plantelor leguminoase fixatoare
de azot atmosferic, precum şi a plantelor perene care contribuie la îmbunătăţirea

119
solului în materie organică şi a structurii acestuia.
B. Poluarea cu pesticide
Descoperirea şi diversificarea pesticidelor utilizate astăzi a început în
timpul şi mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, când s-a trecut la
producţia pe scară largă a insecticidelor organoclorurate, organofosforice,
erbicidelor, fungicidelor, raticidelor etc. de mare eficacitate şi adesea foarte
selective în distrugerea anumitor grupe de microorganisme, plante superioare,
animale nevertebrate sau mamifere.
Pesticidele cu mare toxicitate pot să degradeze biocenozele din sol,
îndeosebi detritofagii şi microorganismele din sol cu rol în descompunerea şi
mineralizarea materiei organice moarte. Prin aceasta sunt dereglate şi circuitele
biogeochimice ale elementelor în natură. Pesticidele afectează în mod deosebit
râmele care au un rol primordial în asigurarea fertilităţii solului.
Răspândirea cea mai largă o au pesticidele organoclorurate, grup din care
face parte DDT-ui şi derivaţii săi. Se ştie că 2,4 D şi DDT-ul ajunşi în sol întrerup
temporar procesul de nitrificaţie, ceea ce îngreunează aprovizionarea plantelor cu
hrană.
Compuşii organocloruraţi, ca de altfel multe alte pesticide, cu o mare
stabilitate chimică în condiţiile mediului natural, se degradează producându-se
foarte lent (DDT-ul are timpul de înjumătăţire de circa 20 ani), sunt greu solubili
în apă şi foarte solubili în grăsimi, acumulându-se în grăsimea animalelor şi
plantelor.
Mecanismele de acţiune fiziologică asupra organismelor nu se cunosc decât
parţial la unele substanţe şi doar la unele organisme.
Astfel, în ceea ce priveşte organocloruratele (în special DDT-ul) se ştie că
acestea acţionează asupra sistemului nervos şi a metabolismului hormonilor sexuali
la nevertebrate şi asupra sistemului nervos la vertebrate.
Compuşii organofosforici sunt extrem de toxici, inhibă enzime, afectează
sistemul nervos atât la insecte, la artropode cât şi la homeoterme.
Cantitatea de pesticide utilizată este în general superioară celei necesare
pentru distrugerea paraziţilor şi dăunătorilor, existând totdeauna o supraîncărcare
a tratamentului. Pesticidele afectează zone foarte întinse, de zeci de milioane de
hectare. Marea stabilitate a pesticidelor agravează şi mai mult acest tip de poluare.
O mare parte din paraziţii culturilor devin rezistenţi. Folosirea abuzivă a

120
pesticidelor are drept urmare acumularea lor în numeroase produse alimentare, în
special cele proaspete.
Efectele directe ale tratamentelor cu pesticide provoacă dispariţia unui
număr mare de indivizi ai populaţiilor animale şi vegetale din zonele tratate în afara
celor vizaţi. Pulverizarea insecticidelor din avion, deasupra pădurilor poate
provoca intoxicaţii puternice în special a faunei forestiere.
Utilizarea de către păsări a seminţelor tratate cu insectofungicide
organoclorurate poate de asemenea reduce efectivele lor.
Efectele indirecte ale pesticidelor rezultă din circulaţia şi acumularea lor
de-a lungul lanţurilor şi reţelelor trofice. Pesticidele din biomasa vegetală, trec apoi
şi contaminează fitofagii cu o acumulare la nivelul carnivorelor.
Problema atitudinii faţă de pesticide este complexă ţinând seama de
utilitatea lor pe de o parte şi efectele negative asupra omului pe de altă parte.
Producerea şi utilizarea lor, deocamdată nu poate fi oprită; sunt însă
necesare măsuri severe de interzicere a folosirii acestor substanţe cu toxicitate şi
remanentă mare. În ultimele decenii s-au făcut cercetări ample legate de reducerea
cantităţilor de pesticide în combaterea paraziţilor la plantele de cultură. Aceste aspecte
sunt tratate la capitolul 12.2.2.1. „Sisteme de agricultură integrate”.
C. Alte surse de poluare a solului
Alte produse care poluează solul sunt: zgurile metalurgice, reziduurile
petroliere, deşeurile rezultate de la crescătoriile de animale, reziduurile provenite din
industria alimentară, deşeurile casnice etc. Suprafețe imense de teren agricol sunt
scoase din circuit prin haldele de steril din industria minieră (sterilul rezultă după
separarea substanței minerale utile din minereu) și haldele de cenușă (rezultată din
arderea cărbunilor) din industria termoenergetică.

Întrebări recapitulative
1. Cum se produce efectul de seră şi care sunt principalele gaze cu efect de seră?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
.................................................................................................................................
2. Cum se produc ploile acide? Enumeraţi cauzele
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
.................................................................................................................................

121
3. Cum se produce deteriorarea stratului de ozon şi care sunt implicaţiile ecologice
ale acestui fenomen?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
.................................................................................................................................
4. Ce este eutrofizarea apelor?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
.................................................................................................................................
5. Descrieţi o staţie de epurare cu trei trepte
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
.................................................................................................................................
6. Care este contribuția agriculturii la încălzirea globală?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
.................................................................................................................................
7. Descrieți principalele metode de îmbogățire a solului în carbon
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
.................................................................................................................................
Test de autoevaluare
Bifaţi răspunsurile corecte

1. Ploile acide
Au pH-ul mai mic de 5,6
Afectează apa, solul și plantele
Au un efect puternic de corodare a diferitelor metale, construcţii de
piatră, statui etc.
2. Ploile acide
Au pH-ul mai mic de 5,6
Afectează apa, solul și plantele
Au un efect puternic de corodare a diferitelor metale, construcţii de
piatră, statui etc.
Sunt strâns legate de deteriorarea stratului de ozon
Au pH-ul mai mare de 5,6
Sunt cauzate de încălzirea globală
3. Stratul de ozon
Principalul element chimic care intervine în oxidarea şi distrugerea
moleculei de ozon este dioxidul de carbon rezultat din arderea
combustibililor fosili
Este distrus și de oxizii de azot
Este important din punct de vedere ecologic prin funcţia de protecţie
împotriva excesului de radiaţii ultraviolete
Ozonul stratosferic este mai periculos pentru om decât cel troposferic
Principalul element chimic care intervine în oxidarea şi distrugerea
moleculei de ozon este clorul

122
 Stratul de ozon odată distrus nu se mai poate reface
4. Eutrofizarea apelor
Constă în introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi, ca urmare
a activităţii umane
Este o formă a poluării ecosistemelor, mai ales a apelor continentale
stătătoare
Constă în poluare apelor stătătoare cu erbicide
5. Treapta biologică a staţiilor de epurare a apei
Se referă la poluanţii organici biodegradabili utilizaţi de către
microorganisme ce le utilizează ca hrană
Constă în îndepărtarea corpurilor decantabile şi cele plutitoare
Constă în tratarea apei cu coagulanţi
6. Minimizarea arăturilor
Presupune renunţarea în tehnologia unei culturi la arătură şi la o parte
din lucrările solului
Presupune renunţarea la toate lucrările mecanice ale solului
Este o strategie de îmbogăţire a conţinutului de carbon din sol
7. Din categoria culturilor agricole cu absorbţie mare de carbon fac parte:
Gramineele perene
Culturile anuale prășitoare
Culturile agrosilvice
8. Promovarea metodelor zootehnice climatic prietenoase:
Se realizează prin păşunatul intensiv rotațional
Se realizează prin pășunat intensiv
Se face prin fermentatoare anaerobe de biogaz pentru gunoi de grajd

Rezumat
Poluant, reprezintă factorul produs de om sau de fenomene naturale cu acţiune toxică
asupra organismelor, care degradează componentele nevii ale mediului, provocând
dezechilibre ecologice. Ca atare, orice factor util care depăşeşte optimul devine poluant.
Ploile acide. Apa de ploaie este uşor acidă din cauză cauza acidului carbonic
(rezultat din combinarea CO2) dizolvat în ea. pH-ul normal al apei de ploaie
„necontaminată” este considerat 5,6. Precipitaţiile acide sunt considerate cele în care
apa are un pH sub 5,6.
Impactul ploilor se regăseşte asupra apei, solului, plantelor, construcţiilor şi diverselor
materiale.
Deteriorarea stratului de ozon. Principalul element chimic care intervine în
oxidarea şi distrugerea moleculei de ozon este clorul ajuns în stratosferă care „sparge”
moleculele de ozon. Clorul poate fi eliminat în atmosferă sub formă de CFC

123
(clorofluorocarburi) utilizate ca solvenţi industriali, în refrigeratoare, în sprayuri, şi
sub formă de teraclorură de carbon (solvent industrial). Alături de substanţele
clorurate, efect nefavorabil asupra stratului de ozon au şi oxizii de azot NOx (produşi
rezultaţi din arderea combustibililor fosili).
Distrugerea stratului de ozon poate avea implicaţii importante asupra sănătăţii
umane.
Efectul de seră. Se cunoaşte că Atmosfera este, în principiu, mai rece decât
suprafata Pământului. Astfel, o parte din radiaţia infraroşie emisă de suprafaţa terestră
este absorbită de către componenţii naturali ai Atmosferei, mai ales de către vaporii de
apă şi de dioxidul de carbon din aer. Atmosfera, la rândul ei, va emite un flux radiativ,
din care o parte va fi îndreptată spre Pământ, generând efectul de seră natural, iar altă
parte se îndreaptă către spaţiu. Datorită efectului de seră natural se produce încălzirea
suprafeţei terestre şi a stratului de aer din vecinătate care, în absenţa acestui efect, ar
avea o temperatură mai mică cu 33oC (-18oC în loc de 15oC).
Perturbarea bilanţului radiativ a fost numită impuls radiativ care poate fi
pozitiv, când duce la creşterea temperaturii medii globale sau negativ când are efect
invers.
Datorită activităţii antropice, efectul de seră s-a intensificat în ultimul secol.
Consumatorii de apă şi sursele de poluare a apei. In ape poluanţii se găsesc
sub formă de substanţe dizolvate sau în stare de dispersie şi sunt constituiţi din
substanţe organice şi anorganice.
Agricultura poluează, în principal prin pesticide, îngrăşăminte chimice şi gunoi
de grajd.
Eutrofizarea este o formă a poluării ecosistemelor, mai ales a apelor
continentale stătătoare, prin introducerea unor cantităţi excesive de nutrienţi, ca
urmare a activităţii umane.
Una din măsurile de prevenire sau limitare a poluării apelor constă în epurarea apelor
uzate înainte de deversare în emisari.
Epurarea apelor reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate, care au ca rezultat
diminuarea conţinutului de poluanţi, astfel încât cantităţile rămase să determine
concentraţii mici în apele receptoare, care să nu provoace dezechilibre ecologice şi să nu
poată stânjeni utilizările ulterioare.
Fluxul tehnologic al epurării cuprinde 3 trepte: mecanică, chimică şi
biologică.

124
 Nămolul fermentat îngroşat, rezultat din staţiile de epurare, se pompează spre
staţia de deshidratarea nămolului care este dotată cu instalaţii de centrifugare a
nămolului. În cazul scoaterii din funcţiune a instalaţiei de centrifugare a nămolului
sunt utilizate platformele pentru uscarea nămolului.
Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer, de apele
reziduale, de deşeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele
şi de îngrăşămintele chimice folosite în agricultură.
Caracterul dăunător al excesului de nitraţi şi al prezenţei lor în pânza freatică a
râurilor, constă în intensificarea procesului de eutrofizare, iar prezenţa lor în apa potabilă
este periculoasă pentru sănătatea omului.
Din plante, azotaţii ajung la om, în tubul digestiv, unde în condiţii reducătoare,
datorită florei intestinale, se transformă în azotiţi care sunt foarte toxici. Ei se combină
cu hemoglobina, formând methemoglobina care nu poate fixa oxigenul, situaţii în care
apar grave anemii.
Pesticidele cu mare toxicitate pot să degradeze biocenozele din sol,
îndeosebi detritofagii şi microorganismele din sol cu rol în descompunerea şi
mineralizarea materiei organice moarte. Prin aceasta sunt dereglate şi circuitele
biogeochimice ale elementelor în natură. Pesticidele afectează în mod deosebit
râmele care au un rol primordial în asigurarea fertilităţii solului.
O mare parte din energia electrică şi termică a României se realizează pe bază de
cărbune şi acest lucru are, printre altele, drept rezultat obţinerea unor mari cantităţi de
zgură şi cenuşă, care reclamă un mare volum de muncă pentru transport şi depozitare.
Cenuşa şi zgura rezultate de la termocentrale necesită pentru depozitare aproximativ 1,2
ha pentru fiecare milion de tone.
Paralel cu scoaterea din circuitul agricol a unor suprafeţe însemnate de teren se
produce şi o încărcare a atmosferei, plantelor şi solului din apropierea haldei cu cantităţi
mari de cenuşă şi pulberi fine.
Unele modificări ale exploatării terenurilor afectează climatul prin alterarea
regimului precipitaţiilor. Per total, felul în care sunt exploatate terenurile, precum şi
modificarea destinaţiei acestora, sunt responsabile pentru aproximativ 31% din totalul
emisiilor de gaze cu efect de seră datorate acţiunii umane care ajung în atmosferă.
Există cinci strategii care care au ca scop reducerea GES în privința atenuării
schimbării climatice:
f. îmbogăţirea conţinutului de carbon din sol;

125
 g. crearea unor sisteme de cultură cu absorbţie mare de carbon;
h. promovarea unor sisteme de producţie zootehnică climatic prietenoase;
i. protejarea depozitelor de carbon existente sub forma pădurilor;
restaurarea vegetației în ariile degradate

Bibliografie
Obligatorie:
1. Banu, A. şi Radovici, O.M., 2007. Elementele de ingineria şi protecţia
mediului. Editura Tehnică, Bucureşti
2. Maxim, A., 2008. Ecologie generală şi aplicată, Editura Risoprint Cluj-Napoca
3. Roşu, C., 2006. Bazele chimiei mediului. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca
4. Popescu, M., Popescu, R., Strătulă, C., 2006. Metode fizico-chimice de tratare
a poluanţilor industriali atmosferici. Editura Academiei Române, Bucureşti
5. Şandor, M. şi Maxim, A., 2009. Ecologie. Lucrări practice, Editura
AcademicPres, Cluj-Napoca
Facultativă:
1. Cârstea, St., D., 2015. Sisteme de management de mediu. Influențe și
implementare facilă în organizații. Editura Fundației pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca
2. Fabian A., Onaca Rodica, 1999. Ecologie aplicată, Ed. Sarmis, Cluj Napoca

126
 Unitatea de învățare nr. 5

CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII ȘI
GESTIUNEA DEȘEURILOR

Cuprins

7. BIODIVERSITATEA ȘI CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII..........

7.1 Biodiversitatea – o problemă globală……………………………………..
7.2 Valoarea biodiversităţii………………………………………………........
7.3 Tipuri de biodiversitate…………………………………………………...
7.4 Conservarea biodiversităţii……………………………………………….
8. GESTIUNEA DEȘEURILOR...................................................................
8.1 Clasificarea deșeurilor……………………………………………...........
8.2 Gestiunea deșeurilor …………………………………………………….
8.2.1 Depozitarea deșeurilor............................................................................
8.2.2 Metode de tratare a deșeurilor................................................................

Întrebări recapitulative.................................................................................
Test de autoevaluare......................................................................................
Rezumat.........................................................................................................
Bibliografie....................................................................................................

Introducere
Acțiunile de conservare au menirea de a proteja speciile în declin demografic,
care sunt în pericol de extincție.
Pentru multe specii, strategia cea mai eficientă de conservare presupune
menținerea în sălbăticie a întregii comunități biologice din care face parte specia țintă.
Numai în habitatul lor natural, unele specii pot să-și continue evoluția și să se adapteze
noilor condiții de mediu, iar în captivitate nu pot fi create relațiile interspecifice
naturale în toată complexitatea lor. Conservarea speciilor în habitatul lor natural este
denumită in situ.
Pentru speciile rare, cu populații mici, singura cale de menținere a indivizilor
este în condiții artificiale, sub supraveghere antropică, numită ex situ. În aceste situații,
managementul de conservare in situ poate să pună în pericol specia, așa cum s-a
întâmplat la numeroase specii de plante și animale. În multe cazuri, programele de

127
conservare ex situ au ca obiectiv obținerea unui număr suficient de indivizi care sunt
ulterior eliberați în habitatul lor natural.
Gestionarea deșeurilor se referă la educația privind colectarea, transportul,
tratarea, reciclarea și depozitarea deșeurilor. De obicei, termenul se referă la
materialele rezultate din activități umane și la reducerea efectului lor asupra sănătății
oamenilor, a mediului, sau aspectului unui habitat. Gestionarea deșeurilor are ca scop
și economisirea unor resurse naturale prin reutilizarea părților recuperabile. Deșeurile
gestionate pot fi atât solide, cât și lichide sau gazoase, precum și cu diverse proprietăți
(de exemplu radioactive), necesitând metode de tratare specifice fiecărora.
În România activitatea de gestionare a deșeurilor este fundamentată pe Legea
211/2011, care implementează o serie de directive ale Consiliului Europei.
Coordonarea acestei activități cade în sarcina Ministerului Mediului și a Agenției
Naționale pentru Protecția Mediului (ANPM).

Obiective
- Studenţii vor cunoaşte importanța, valorile și tipurile de biodiversitate.
- Studenții vor înțelege care sunt principalele amenințări ale
biodiversității.
- Studenţii vor fi cunoaşte ce presupune conservarea in situ și ex situ a
biodiversității.
- Studenții își vor însuși caracteristicile principalelor tipuri de deșeuri și
modalitățile de gestionare a acestora.

Durata medie de studiu individual: 4 ore

Conţinut
7. BIODIVERSITATEA ŞI CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII

Comunităţile biologice, dezvoltate in milioane de ani, au început să fie distruse

de activităţile oamenilor. Un număr mare de specii suferă un declin rapid, unele fiind
aproape de punctul de unde începe extincţialor, ca rezultat al vânării excesive,
distrugerii habitatelor, atacului sălbatic al prădătorilor sau competitorilor introduşi de
către om. Principalul inamic al biodiversităţii este sărăcia iar protecţia acesteia trece,
in mod obligatoriu, prin ameliorarea bunăstării umanităţii şi lupta împotriva
subdezvoltării .
Diversitatea biologică este definită ca fiind abundenţa de entităţi vii pe

128
Pământ, reprezentată de milioane de plante, animale şi microorganisme, genele pe
care acestea le conţin, complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul
biologic.
7.1 Biodiversitatea – o problemă globală
Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate, ci şi
eficacitatea unor măsuri active de protecţie. Conservaţioniştii includ în studiile lor şi
aspecte sociale, economice, politice şi etice. Conservaţioniştii nu lucrează numai în
plan ştiinţific, ci şi în plan politic şi educaţional, implicând oficialităţile locale,
guvernamentale şi comunităţile locale în planurile de protecţie.
În anul 1992, la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare
(CNUE) s-a adoptat Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBO), semnată de 168
de state.
Dispariția speciilor este un proces natural însă aceastadevine periculoasă atunci
când rata de extincţie este mai mare decât rata speciaţiei.
Multe resurse naturale precum aerul, apele, solul, speciile rare, peisajele
deosebite sunt considerate a fi resurse comunecare sunt bunul întregii societăţi. Aceste
resurse nu sunt întotdeauna asociate cu o valoare monetară. Oamenii, industriile,
utilizează şi degradează aceste resurse fără a plăti decât simbolic sau deseori fără a
plăti nimic, situatie descrisă ca tragedia bunului comun. In sistemele ecologiste de
evaluare (economie ecologică) utilizarea acestor resurse comune este inclusă ca parte
internă a afacerii şi intră în costul de producţie al produsului.
Atunci când oamenii şi organizaţiile vor plăti pentru acţiunile lor se va diminua
şi degradarea mediului. astfel că industriile vor avea politici de supraveghere mai
severe şi vor fi mai precaute cu mediul.

7.2 Valoarea biodiversităţii

A. Valori economice directe
1. Valori utilizate pentru consum
Valorile utilizate pentru consum pot fi atribuite bunurilor care sunt consumate
local şi care nu apar pe pieţele naţionale şi internationale. Oamenii care trăiesc aproape
de terenurile productive utilizează adesea o parte considerabilă a bunurilor produse
pentru consumul propriu. În cazul în care populaţia din mediul rural nu este capabilă
să obţină aceste produse (ex. vânatul, combustibilul lemnos), ca urmare a efectelor
degradării mediului, supraexploatării resurselor naturale sau datorită instituirii ariilor
protejate, standardul de viaţă va fi în scădere, fapt ce poate merge până la punctul in

129
care devine imposibilă supravieţuirea şi este necesară migrarea spre centrele urbane.
2. Valoarea de utilizare a produselor
Valoarea de utilizare a produselor este valoarea directă atribuită produselor
care sunt recoltate din mediul sălbatic şi vândute pe pieţele comerciale naţionale sau
internaţionale.
In prezent, lemnul este cel mai important produs obţinut din mediul natural, cu
o valoare circulantă în comerţul internaţional de peste 120 miliarde USD an. Productia
de lemn este exportată în proporţie tot mai mare din multe ţări tropicale, care obţin
astfel valută pentru industrializare sau plata datoriilor. Produsele nelemnoase din
pădure, incluzând vânatul, fructele, latex-ul, răşinile, plantele medicinale au de
asemenea o valoare productivă foarte mare. De exemplu, produsele nelemnoase
exportate de India reprezintă 63% din totalul exporturilor forestiere Valoarea
produselor nelemnoase împreună cu valoarea lemnului aduce o puternică justificare
economică pentru menţinerea ecosistemelor forestiere în bune condiţii.
Beneficii enorme obţinute din comerţul ilegal „de viaţă sălbatică”, precum şi
ingeniozitatea reţelelor fac dificile controlul şi stoparea acestei activităţi. De exemplu,
un cimpanzeu este plătit braconierilor cu aproximativ 70 USD şi se vinde
beneficiarului cu circa 7.500 USD.
Cea mai importantă valoare de utilizare pentru multe specii constă în
capacitatea lor de a produce noi materii prime pentru industrie şi de a îmbunătăţi
genetic culturile agricole.
Populaţiile sălbatice produc sursa de material genetic care le poate redresa
genetic pe cele domestice. In cazul plantelor cultivate, speciile sălbatice pot produce
gene care conferă rezistenta la boli sau determină creşterea producţiei. Continua
ameliorare genetică a plantelor cultivate este necesară nu numai pentru creşterea
producţiei dar şi ca protecţie împotriva insectelor rezistente la pesticide, virulenţei
unor fungi, bacterii sau viruşi necunoscuti. Pierderea plantelor cultivate poate fi
adeseori legată direct de variabilitatea genetică redusă. Astfel, În Irlanda, în anul 1846,
cartofii au fost distruşi aproape în totalitate. Consecinţele acestei vulnerabilităţi
genetice ridicate s-au concretizat prin moartea a peste 1,5 milioane de irlandezi şi cu
migrarea altor 2-3 milioane în alte ţări, cartoful fiind un aliment de bază. În anul 1922
cartoful a fost aproape decimat în fosta URSS. Exemplele pot continua.
Speciile sălbatice pot fi adesea utilizate ca agenţi biologici de control.
Exemplu: viermele alb al maniocului a fost introdus accidental în Africa unde a produs

130
pagube de circa 2 miliarde de USD/an reducând substanţial hrana a peste 200 de
milioane de africani. După cercetări intense, entomologii au descoperit o viespe din
Paraguai, necunoscută iniţial ca parazit al viermelui alb al maniocului. Un program de
creştere şi introducere a 250 000 de viespi în Africa a condus la controlul dezvoltării
viermelui şi reducerea a 95% din pierderile de manioc.
Lumea naturală este şi o importantă sursă de materii prime în industria
farmaceutică. Mai mult de 75% din primele 150 de medicamente prescrise curent in
S.U.A. sunt derivate din plante, animale, fungi, bacterii. Două medicamente obţinute
dintr-un melc de mare din Madagascar s-au dovedit a fi eficiente in tratarea leucemiilor
şi a altor boli de sânge. Aceste tratamente au crescut rata de supravieţuire a copiilor cu
leucemie de la 10% la 90%.
Comunităţile biologice ale lumii sunt în continuare cercetate pentru a se
descoperi noi plante, animale, fungi şi microorganisme care pot fi utilizate in lupta
oamenilor cu boli precum cancerul sau SIDA.
B. Valori economice indirecte
Comunităţile biologice produc o mare varietate de servicii de mediu care nu
sunt consumate prin utilizare. Ele previn inundaţiile şi eroziunea solurilor, purifică
apele, ameliorarea climatului, şi creează locuri pentru recreere şi studiere a naturii.
C. Valori opţionale
Valoarea optională a speciilor constă în potenţialul de a produce un beneficiu
economic societăţii umane în viitor. Continua schimbare a societăţii umane generează
necesităţi, deci trebuie să existe metode care să le satisfacă. Adesea solutia problemei
este un animal sau o plantă necunoscută anterior. Căutarea de produse naturale noi este
foarte extinsă. Entomologii caută insecte utilizabile ca agenţi biologici de control,
microbiologii caută bacterii care să asiste procesele biochimice industriale, zoologii
caută sa identifice specii ce pot produce proteine animale mai eficiente etc. Posibila
valoare economică a speciilor este greu de precizat deoarece este bazată pe produse
sau procese neimaginabile încă.
Agenţiile de asigurări medicale şi companiile farmaceutice sunt angajate în
eforturi mari de colectare şi prelucrare a unor plante pentru a exploata capacitatea lor
de a lupta cu diverse maladii. Descoperirea unui agent anticancer în tisa pacifică
(Taxus brevifolia) un arbore specific pădurilor seculare nord-americane, este unul din
rezultatele recente ale acestor căutări. O altă specie cu valoare în producerea unor
medicamente este arborele Ginkgo biloba care mai vegetează spontan doar în câteva

131
localitati izolate din China. In decursul ultimilor 20 de ani, o industrie de 500 milioane
de USD/an a fost dezvoltată in jurul plantatiilor de ginkgo. De asemenea s-au dezvoltat
linii tehnologice în fabricile de medicamente din Europa şi Asia, care extrag din frunze
un complex extrem de util în tratarea problemele de circulatie, accidente cerebrale,
pierderea memoriei.
Unele specii sunt evaluate aparent ca neavând valoare economică
considerabilă. Dacă doar una din aceste specii devine extinctă înainte de descoperirea
ei va fi o pierdere iremediabilă pentru economia globală, chiar şi în cazul în care
majoritatea celorlalte specii vor fi prezervate. Diversitatea speciilor poate fi comparată
cu un manual care ne explică cum ar fi posibilă menţinerea Pământului în viaţă.
Pierderea unor specii este echivalentul ruperii anumitor pagini din acest manual; dacă
informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi sau o altă
specie vom constata prea târziu că informaţiile dispărute sunt de neînlocuit. Niciodată
nu vom face prea mult pentru a salva specii sau ecosisteme, niciodată nu putem spune
că o specie este importantă sau nu. Practic nu avem cum să ne dăm seama de
dimensiunea dezastrului pe care îl poate declanşa pierderea unei specii.

7.3 Tipuri de diversitate și amenințări pentru biodiversitate

Tipuri de diversitate biologică

Nivelurile la care este şi trebuie abordată diversitatea sunt sunt următoarele:

A. Diversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea
genotipurilor şi genofondului din interiorul populaţiilor unei specii, pe întregul său
areal de răspândire Omul este şi un creator de biodiverstiate, nu numai un factor de
erodare a acesteia. De-a lungul timpului, cel mai adesea prin metode empirice,
comunităţile umane au obţinut un număr impresionant de soiuri tradiţionale sau locale,
precum şi de rase;
B. Diversitatea specifică (interspecifică) cuprinde totalitatea speciilor aflate
într-un anumit biotop, o anumită regiune, ţară ş.a.m.d, privite şi prin prisma
importanţei biogeografice, a efectivelor populaţiilor si a suprafeţelor ocupate de
acestea. Mulţi autori apreciază că noi cunoaştem aproximativ 13% din biodiversitatea
Terrei. Numărul probabil de specii pe Glob este de circa 13.600.000 iar numărul de
specii descrise de circa 1.800.000. Dispariţiasau extincţia speciilor şi grupelor de
organisme este un proces mult discutat în ultima jumătate de secol.Caracterul acestui
proces este alarmant întrucât, de la o rată naturală a extincţiilor de o specie/4 ani s-a

132
ajuns una-două specii/ zi. Cauzele principale constau, în esenţă, în supraexploatarea
speciilor, supraexploatarea şi deteriorarea habitatelor şi în explozia procesului de
poluare artificială, cu toate efectele sale asupra organismelor şi asupra climatului
general.
C. Diversitatea ecologică (a ecosistemelor) priveşte mozaicul realizat de
diversele comunităţi de organisme, integrate într-un anumit biotop, dar şi complexul
de relaţii funcţionale care guvernează ecosistemele prezente. Acest tip de
biodiversitate este, în mod cert, cel mai puţin studiat, întrucât el nu priveşte numai
tipul de ecosistem şi structura sa specifică, ci mai ales bogăţia şi lungimea lanţurilor
şi reţelelor trofice, modul în care se realizează circulaţia materiei şi energiei, precum
şi evaluarea capacităţii de producţie şi de suport a fiecărui tip de ecosistem în parte.
Cauza acestei situaţii este reprezentată de complexitatea unor astfel de cercetări.
D. Diversitatea culturală se consideră cătoate practicile, tradiţiile şi creaţiile
umane, care au ca obiect ori ca bază de inspiraţie componente ale viului, în toată
complexitatea sa. Prin aceste practici şi tradiţii, omul a reuşit să creeze biodiversitate
(specii hibride, varietăţi, soiuri şi rase) ori să conserve anumite fragmente din
ecosistemele apropiate sufletului unei anumite comunităţi umane şi într-o anumită
perioadă a dezvoltării societăţii. In toate regiunile Globului, de-a lungul secolelor,
populaţia umană şi-a construit aşezări şi şi-a dezvoltat un anumit sistem agro-silvo-
pastoral care a ajuns la un anumit echilibru cu ambianţa ecologică în care se practica.
În acelaşi timp, s-au consolidat o serie de tradiţii populare, de ritualuri păgâne sau
creştine, multe având ca „actori” elemente din mediul înconjurător. De la aceste
practici s-au dezvoltat şi atitudini (protective ori distructive) faţă de ambianţa
ecologică. Eliminarea acestor practici şi tradiţii a dus şi duce, implicit, la dispariţia
factorilor care au menţinut o anumită specie, un anumit tip de habitat în spaţiul
comunităţii respective.
Pentru conservarea primelor trei categorii de biodiversitate, asocierea şi
utilizarea unora dintre aceste tradiţii culturale reprezintă una dintre modalităţile cele
mai sigure şi mai economicoase. Multe dintre eşecurile ecologice au la bază tocmai
schimbarea unor tradiţii seculare cu tehnologii importate, străine populaţiei băştinaşe
(agricultura intensivă în regiunile tropicale este unul din exemplele tipice în acest
sens).

133
 Amenințări pentru diversitatea biologică
Au fost identificate șapte pericole majore pentru diversitatea biologică care
decurg, în principal, din creșterea exponențială a populației umane care implică
accelerarea utilizării resurselor naturale. Amenințările de natură antropică acționează
la scară mare și cu o rapiditate care depășește capacitatea de adaptare a speciilor.
Acțiunea lor poate fi cumulată sau chiar sinergică. Aceste pericole se referă la:
distrugerea (inclusiv deșertificarea), fragmentarea și degradarea habitatelor,
schimbările climatice globale, supraexploatarea, speciile invazive și diversificarea
maladiilor.
Distrugerea habitatelor. Pierderea și degradarea habitatelor este cea mai
importantă amenințare pentru diversitatea biologică, de aceea, conservarea habitatelor
rămâne cea mai eficientă metodă de conservare. Distrugerea habitatelor este produsă
de extinderea agriculturii (afectează 38% din speciile amenințate), de activitățile
industriale (afectează 35% din speciile amenințate), de pășunat (22%), poluare (20%),
infrastructură (17%), incendii naturale (13%) și exploatări forestiere (13%).
Cele mai amenințate habitate sunt pădurile tropicale umede care ocupă 7% din
suprafața Terrei. Se apreciază că acestea adăpostesc 50% din speciile lumii. Anual se
defrișează circa 140.000 km2 din aceste păduri, adică aproximativ 60% din suprafața
României. Pădurile tropicale umede se defrișează masiv pentru extinderea culturilor
agricole, a fermelor zootehnice, pentru înființarea de plantații pomicole, pentru
practicarea agriculturii itinerante (pădurea se taie și se arde, apoi în golurile formate
se cultivă plante agricole 2-3 sezoane, până la scăderea fertilității solului), pentru
obținerea lemnului (circa 2 miliarde de oameni folosesc lemnul pentru gătit).
Deşertificarea afecteazǎ 41% din suprafaţa terestrǎ şi peste 1 miliard de
oameni. Cauzele principale ale extinderii zonelor deșertice sunt: agricultura
nedurabilă, suprapășunatul, tăierea arbuștilor, schimbările climatice globale,
suprapopularea. Rezultatele deșertificării sunt distrugerea stratului fertil, urmată de
pierderea capacității solului de a susține recolte, pășuni sau alte activități umane.
Pe Glob, cel mai intens proces de deșertificare este în zona Sahelului african
(partea sudică a Deșertului Sahara) unde trăiesc de 2,5 ori mai mulți oameni decât
capacitatea de susținere a arealului.
Soluțiile propuse pentru stoparea deșertificării sunt: practicile agricole
durabile, eliminarea sărăciei, controlul populației, refacerea zonelor împădurite etc.

134
 Fragmentarea habitatelor. Fragmentarea habitatelor prin drumuri, căi ferate,
linii electrice, garduri, conducte de petrol și gaz, terenuri agricole, medii urbane,
construcții, mărește considerabil efectul de margine. Marginea unui habitat se
caracterizează prin modificarea caracteristicilor de microclimat. Multe specii de
mamifere, insecte și păsări se expun atacului prădătorilor dacă ajung în zone deschise.
Drumurile și gardurile pot fi bariere pentru mișcarea animalelor, pentru hrană și
împerechere. Fragmentarea habitatelor poate conduce la divizarea populației în
subpopulații mici unde există riscul consangvinizării și driftului genetic specifice
populațiilor mici. În habitatele fragmentate, contactul animalelor domestice cu cele
sălbatice crește riscul de transmitere a unor boli, inclusiv la om.
Degradarea habitatelor. Degradarea habitatelor se referă la activități antropice
care nu schimbă structura habitatelor, dar afectează funcționalitatea lor. Spre exemplu,
suprapășunatul poate determina dispariția unor specii native de plante și extinderea
unor specii care suportă condițiile nou create. Când apa caldă de la o centrală termică
ridică temperatura apei dintr-un râu vor dispărea mai multe specii de plante și animale,
din cauza degradării habitatului. Cea mai răspândită formă de degradare rămâne însă
poluarea cu diverse substanțe chimice: pesticide, produse petroliere, metale grele (Cd,
Hg, Pb, Zn), detergenți, antibiotice, reziduuri industriale, nutrienți din agricultură
(nitrați și fosfați) etc. Tot în această categorie intră ploile acide, Efectele degradării
habitatelor asupra comunităților biologice pot fi observate în timp.
Schimbările climatice globale. Vezi cap. 6.3.
Supraexploatarea. Resursele naturale sunt supraexploatate atât de săracii care
luptă pentru menținerea subzistenței, cât și de bogații care vor tot mai mult profit.
Comerțul ilegal cu specii sălbatice aduce profituri imense, iar rețelele care s-au
format și s-au perfecționat sunt asemănătoare celor specifice traficului de arme și
droguri. Multe specii au ajuns în declin din cauza acestui tip de comerț.
Progresul tehnologic a sporit randamentul de colectare a plantelor și
animalelor, iar habitatele sunt tot mai afectate. Arcurile cu săgeți au fost înlocuite cu
arme de foc, iar bărcile clasice au fost înlocuite de bărcile cu motor și de marile
pescadoare.
Pentru înțelegerea dimensiunilor acestui fenomen dăm un singur exemplu:
pescuitul oceanic - o sursă de hrană foarte importantă pentru populația Globului.
Produsele oceanice furnizează 16% din cantitatea de proteină animală şi 5,6% din
totalul de proteină (animală și vehetală) consumată de oameni pe întregul Glob. În anul

135
1993, peştele marin pescuit era de 80 de milioane de tone pe an, iar în anul 1995 de
100 de milioane. În acelaşi an (1995), FAO limita creşterea volumului pescuitului
marin sub 100 de milioane de tone, pentru ca rezervele de peşte să fie cât mai bine
administrate. Cinci ani mai târziu (2000), cantitatea totală de peşte prins în întreaga
lume a fost de 94,8 milioane tone. Acest regres se datorează supraexploatării oceanelor
şi mărilor. Trei sferturi din locurile de pescuit oceanic sunt exploatate la limită sau
chiar peste limita lor de suportabilitate (FAO, 2002).
Managementul din industria pescuitului se bazează mai mult pe modele
matematice simpliste care să asigure maximizarea profitului și mai puțin pe refacerea
populațiilor. De exemplu, în unii ani, din cauza condițiilor climatice, populațiile unor
specii sunt drastic diminuate. Cu toate acestea, companiile de pescuit mențin ratele de
colectare și pun astfel în pericol speciile respective.
Prin aplicarea unor reglementări internaționale (exemplu Convenția CITES) și
naționale, populațiile multor specii au șanse de redresare. Eficiența acestor acțiuni s-a
dovedit în refacerea populațiilor de vidre, țestoase marine, elefanți, anumite specii de
balene etc.
Specii invazive.
Oamenii au transportat animale dintr-o parte în alta a lumii timp de mii de ani,
uneori intenționat (animale și plante aduse de marinari pe teritorii noi, pentru hrană),
alteori accidental (șobolanii, țânțarul anofel, gândacul din Colorado, filoxera viței de
vie ș.a. care au ajuns pe vapor, iar ulterior pe areale noi). În multe cazuri, astfel de
introduceri nu au succes, dar este posibil ca specia străină invazivă să producă efecte
catastrofale asupra ecosistemelor și sănătății umane.
Speciile invazive pot afecta speciile native astfel: le pot utiliza ca hrană, pot
concura cu ele, se pot reproduce cu ele, le pot distruge habitatele sau pot introduce
paraziți noi, care să le afecteze. Speciile invazive au fost implicate în aproape jumătate
din extincțiile ce au avut loc, începând cu anul 1500.
O specie este considerată invazivă dacă a fost introdusă de o acțiune umană
într-o zonă sau regiune unde nu se găsea în mod natural (nu este nativă). Aceasta
devine capabilă să se reproducă în noua locație, fără intervenția omului, și se
răspândește rapid pe noul teritoriu.
Marea majoritate a speciilor nu supraviețuiesc în afara arealului lor natural, iar
din cele care supraviețuiesc, doar aproximativ 1% sunt capabile să se înmulțească și
să se răspândească în noul habitat.

136
 Introducerea de elemente (specii) străine în diferite biocenoze poate fi
neintenţionată sau intenţionată.

7.4 Conservarea biodiversităţii

A. Consideraţii generale
Astăzi circa 1,3 miliarde de oameni trăiesc într-o sărăcie absolută, 40 de
milioane mor anual de boli cauzate de foame, despăduririle au un ritm mediu anual de
circa 2%, urbanizarea a reunit deja 50% din populaţia Terrei, iar 5-14% dintre speciile
diverselor grupe de organisme sunt puternic ameninţate etc. Problema apei devine una
globală. Unii specialişti sunt de părere că „Omenirea va muri de sete înainte să moară
de foame”. Afirmaţia se bazează pe faptul că, în deceniul trecut, peste 1 miliard de
oameni nu aveau acces la apă potabilă, iar circa 10 milioane mureau anual din cauza
bolilor generate de lipsa acesteia.
În aceste condiţii este necesară folosirea oricăror modalităţi care ar fi în măsură
să asigure conservarea biodiversităţii în ansamblul ei ori a unor specii puternic
ameninţate cu dispariţia, pentru că noi nu putem prevedea care specie este cheie într-
un ecosistem.
Conservarea biodiversității se poate face in situ și ex situ.
B. Conservarea „in situ”
Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariţia rămâne
încercarea de a conserva comunităţile biologice şi ecosistemele din care fac parte.
Conservarea „in situ”rămâne, aşadar, soluţia optimă, ideală pentru strategia
conservativă.
a. Lista roșie a speciilor
Multă vreme, naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau rare, ori
prezentau o valoare biogeografică deosebită, chiar şi una sentimentală. Aşa s-au
declarat „monumente ale naturii, aşa s-au constituit rezervaţiile ştiinţifice şi naturale
şi, tot aşa, s-au elaborat primele „liste roşii” sau „cărţi roşii”. Aceste liste includ specii
vegetale şi animale care sunt în pericol și care necesită o protecţie strictă.
b. Categorii de arii protejate
Pentru conservarea speciilor sălbatice, crearea prin acte normative a ariilor
naturale protejate constituie primul pas în protecția eficientă a comunităților biologice
din care fac parte. Conservarea in situ are marele avantaj că speciile își continuă
evoluția sub presiunea bolilor, dăunătorilor, secetei, poluanților, concurenței intra- și
interspecifice și a altor factori de stres din zona respectivă. Există mai multe clasificări

137
ale ariilor naturale protejate însă, în acest curs, ne vom limita la enumerarea câtorva
categorii: parcuri naționale, monumente ale naturii, parcuri naturale, rezervații ale
biosferei etc. Fiecarea categorie are caracteristicile și restricțiile sale în privința
intervențiilor antropice.
La nivelul Uniunii Europene s-a organizat rețeaua ecologică de arii protejate
Natura 2000 menită să eficientizeze acțiunile de protecție a habitatelor și a speciilor
de interes comunitar. Natura 2000 cuprinde arii speciale de conservare (SCI) declarate
pe baza Directivei Habitate 92/43 EEC și arii de protecție specială avifaunistică (SPA)
declarate de baza Directivei Păsări 79/409 EEC. În România, siturile Natura 2000
ocupă 5.406.718 ha, adică 22,7% din fondul funciar (locul 7 în UE-27). În aceste arii
protejate, fermierii au diverse restricții, dar primesc în schimb plăți compensatorii
(vezi cap. 14).
C. Conservarea „ex situ”
Deși conservarea in situ rămâne cea mai bună strategie de protejare a
biodiversității pe termen lung, pentru multe specii rare această soluție nu este viabilă.
Dacă o populație este prea mică și există riscul de extincție, atunci singura cale de
prevenire a acestui fenomen rămâne menținerea indivizilor în condiții artificiale, sub
controlul oamenilor, denumită prezervare ex situ sau off site. Numeroase specii de
animale extincte în sălbăticie supraviețuiesc în captivitate.
Arca lui Noe a devenit o metaforă pentru protecția ex situ, sugerând că multe
specii nu ar exista astăzi dacă nu ar fi fost luate din sălbăticie și menținute în
captivitate.
Conservarea ex situ se poate face în grădini zoologice, fonduri de vânătoare,
acvarii și centre de creștere în captivitate pentru animale, respectiv grădini botanice,
parcuri dendrologice și bănci de gene pentru plante.
Băncile de gene reunesc seminţe de fructe, culturi in vitro şi embrioni care,
după o corectă identificare şi codificare sunt păstrate în condiţii de temperaturi scăzute
(criostocare), fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp.
Grădiniile botanice şi grădiniile zoologice sunt şi vor rămâne importante
instituţii de conservare ex situ a biodiversităţii, rol care va deveni, în viitor unul la fel
de important ca şi cel educaţional.

138
 8. GESTIUNEA DEȘEURILOR

Deșeurile sunt resturi materiale rezultate dintr-un proces tehnologic (sau

casnic) de realizare a unui anumit produs, care nu mai pot fi valorificate direct în
realizarea produsului respectiv.

8.1 Clasificarea deşeurilor

Din punctul de vedere al naturii şi al locurilor de producere, deşeurile se

clasifică astfel:
- Deşeuri din industria minieră. Acestea sunt depuse de regulă în halde de steril sau la
gura minei în zone neamenajate expuse periodic eroziunii şi spălării de către apele de
suprafaţă.
- Deşeuri din industria energetică şi metalurgică – pot fi zguri, nămoluri, prafuri şi
cenuşi.
- Deşeuri industriale - provin în general din industria prelucrătoare (textilă, a lemnului,
alimentară) şi în special din prelucrarea metalelor.
- Deşeuri din construcţii.
- Deşeuri stradale – sunt reprezentate de hârtie, plastic, resturi ceramice şi sticle,
moloz, resturi alimentare, resturi vegetale, metale şi praf.
- Deşeuri menajere – sunt reziduurile solide colectate de la locuinţele populaţiei şi sunt
reprezentate prin: hârtie, plastic, material textil, ceramică, metal, sticlă, ambalaje,
diverse substanţe chimice, baterii, anvelope, uleiuri şi nu în ultimul rând resturi
alimentare.
- Deşeuri agricole – sunt constituite din resturi vegetale, iar din zootehnie rezultă mari
cantităţi de gunoi de grajd şi dejecţii animaliere.
- Deşeuri periculoase – provin în cea mai mare parte din industria chimică, industria
metalurgică, din rafinării, ateliere auto şi staţii de benzină.
- Deşeuri radioactive – sunt rezultate din activităţi industriale, medicale şi de
cercetare.
8.2 Gestiunea deșeurilor
Aceste deşeuri rezultă din activitatea casnică, resturile provenite din magazine,
hoteluri, cantine, unităţi de alimentaţie publică, instituţii de învăţământ şi alte instituţii
publice în care activitatea sau prezenţa oamenilor poate produce reziduuri similare
reziduurilor din gospodărie.
Cantitatea de deşeuri menajere diferă mult de la o ţară la alta:

139
- Elveţia – 450 kg/locuitor; - Anglia – 760 kg/locuitor;
- India – 1060 kg/locuitor; - Brazilia – 640 kg/locuitor;
- Ungaria – 600 kg/locuitor; - Franţa – 800 kg/locuitor;
- SUA – 930 kg/locuitor; - România – 985 kg/locuitor;
În România, în multe zone din ţară, oamenii aruncă gunoiul în zone
neamenajate din care acestea pot ajunge foarte uşor în apa râurilor. Aceste zone devin
uşor focare de infecţie, iar câinii vagabonzi, ciorile, şobolanii pot purta diverse boli
înspre localităţi. Frumuseţea peisajului românesc (munţi, păduri, ape ş.a.) este umbrită,
în cea mai mare parte, de PET-uri, cârpe, sticle, borcane, pungi care sunt prezente peste
tot.
Cele mai multe deşeuri se descompun foarte greu. Astfel, o sticlă de sticlă se
descompune în decursul a circa 4000 ani, hârtia în 5 ani, un PET (sticlă de plastic) în
circa 700 de ani.

8.2.1 Depozitarea deșeurilor

Depozitarea deșeurilor se poate face în depozite neamenajate sau în depozite
moderne (fig. 25).
A. Depozitele de deşeuri (gropile de gunoi) neamenajate au un impact negativ
asupra omului şi mediului prin:
- modificări de peisaj şi disconfort vizual;
- poluarea aerului;
- poluarea apelor de suprafaţă;
- modificări ale fertilităţii solurilor şi ale compoziţiei biocenozelor pe terenurile
învecinate;
- poluarea aerului cu mirosuri neplăcute şi cu suspensii antrenate de vânt.
În România, aceste rampe de gunoi trebuie închise şi acoperite cu un strat de
pământ. În momentul de faţă există circa 2.300 de gropi de gunoi, din care 50
municipale, care nu respectă normele europene în domeniu.

B. În depozitele moderne, deşeurile sunt compactate, pentru a le mări

densitatea şi stabilitatea, şi acoperite cu folii de polietilenă şi cu pământ.
Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol, rampele moderne sunt
prevăzute cu straturi izolante, care pot fi din argilă (lut) sau folii groase de material
plastic, geomembrane sau geotextile. Grosimea stratului de argilă trebuie să fie mai
mare de 1 m pentru deşeuri inerte sau nepericuloase şi mai mare de 5 m pentru deşeuri
periculoase.

140
 8.2.2 Metode de tratare a deșeurilor

Principalele metode de tratare a deşeurilor sunt: incinerarea, recuperarea și

compostarea.
a. Incinerarea deşeurilor este o metodă de eliminare a deşeurilor prin arderea
lor. În urma incinerării se obţin căldură, gaze, abur şi cenuşă. Incinerarea poate fi
practicată în instalaţii mici, individuale, sau la scară industrială. La nivel industrial
este controversată, din cauza poluanţilor gazoşi (în special dioxine) produşi prin
ardere.
b. Recuperarea înseamnă extragerea din deşeuri a resurselor care pot fi
refolosite. Recuperarea poate fi făcută în principal prin:
- reciclare, adică prelucrarea anumitor deșeuri în vederea refolosirii lor ca
materia primă sau materiale înlocuitoare a materiilor prime primare. Exemplu: dozele
de bere din aluminiu.
- reutilizare adică recuperarea și reintroducerea în circuitul economic a unor
materiale refolosibile. Exemplu: sticla din sticlă.
- alte procese de extragere a materiilor prime auxiliare.
Avantajele reciclării
Reciclarea reduce cantitatea de deşeuri ce trebuie depozitată în gropi de gunoi
sau incinerată. Prin reciclarea unei tone de plastic se câştigă 6 metri cubi de spaţiu de
depozitare la groapa de gunoi.
Energia pe care o recuperăm când reciclăm un pahar de sticlă poate alimenta
un bec pentru patru ore. Reciclând o sticlă de plastic este economisită energie
suficientă pentru funcţionarea unui bec de 60W timp de 6 ore. Prin reciclarea unei tone
de plastic se economisesc 1,8 tone de petrol.
Reciclarea reduce semnificativ cantitatea de emisii de CO2 realizată prin
extragerea şi prelucrarea minereurilor.
Reciclarea ajută la conservarea resurselor naturale precum lemnul, apa şi
minereurile. Pentru o tonă de hârtie se taie 20 de copaci, şi se irosesc cantităţi
importante de apă si alte resurse naturale. În lume sunt reciclate numai 25% din
cantităţile de hârtie existente. Reciclând numai jumătate din hârtia folosită astăzi în
lume se poate acoperi aproape 75% din necesarul de hârtie nouă salvând, în acelaşi
timp, 4 milioane hectare de pădure. Atunci când putrezește, hârtia emite metan, gaz cu
efect de seră, responsabil pentru încălzirea globală. Pentru extragerea bauxitei, folosită
la fabricarea aluminiului, sunt utilizate substanțe chimice care otrăvesc solul și apa.

141
Fiecare tonă de aluminiu produs lasă în urma sa o tonă de noroi caustic, rezultat din
extragerea bauxitei.

a. b.
Fig. 25 Rampă de gunoi neamenajată (a). Amenajarea unui depozit
modern de deșeuri (b)

Reciclarea poate asigura confortul vizual al oamenilor şi măreşte atractivitatea

zonelor cu potenţial turistic, prin păstrarea naturaleţei peisajului.
Prin reciclare se foloseşte cu:
- 95% mai puţină energie pentru reciclarea aluminiului faţă de cea necesară
producerii din materii prime
- 60% în cazul oţelului
- 40% în cazul hârtiei
- 70% pentru plastic
- 40% pentru sticlă).
Simbolul internaţional al reciclării este prezentat în fig. 26.
Sunt oraşe în SUA în care rata de reciclare ajunge la 44% (Los Angeles), 47%
(Chicago) sau chiar 60% (Seattle şi Minneapolis). În ultimul deceniu au fost puse la
punct tehnologii de reciclare pentru majoritatea componentelor gunoiului menajer.
Astfel, Germania a ajuns să producă 72% din hârtie din fibre reciclate. La sticlă,
aluminiu şi plastic, ratele de reciclare pot fi chiar mai mari.
În anul 2007, România se situa pe penultimul loc în UE la capitolul reciclare
a deşeurilor municipale, cu doar 1% deşeuri reciclate. Restul, de 99% este aruncat la
groapa de gunoi.
Faţă de alte metode ecologice, reciclarea presupune cel mai mic efort din partea
consumatorilor. Aceştia trebuie să sorteze doar deşeurile menajere înainte de a le
arunca în containere separate pe tipul de deşeu acceptat (plastic, sticlă, hârtie etc.) –
fig. 27. Deci, pentru consumatorul de rând reciclarea presupune doar puţină atenţie la
sortarea deşeurilor.

142
 În depozite, recuperarea începe cu sortarea materialelor, prin intermediul
diferitelor utilaje. Deşeurile sortate şi purificare sunt balotate în prese, fiind gata de
livrare spre beneficiar (fig. 28).

Fig. 26 Simbolul internaţional al reciclării

Fig. 27 Recipiente pentru colectarea selectivă a deşeurilor

Fig. 28 Deşeuri de aluminiu şi materiale textile presate şi balotate

Colectarea selectivă a deşeurilor
Dacă deşeurile amestecate conţin componente biologice, acestea pot fi
prelucrate biologic, însă trebuie separate dinainte pe cât posibil celelalte materiale
recuperabile.
c. Compostarea
Deşeurile organice, cum ar fi resturile de vegetale, resturile alimentare şi hârtia,
pot fi valorificate prin compostare, care implică un proces de descompunere a materiei
organice. Rezultatul este compostul care se poate folosi ca îngrăşământ agricol. În
timpul compostării se produce biogaz cu un mare conţinut de metan care poate fi

143
folosit ca atare, de exemplu la aragazuri, sau în termocentrale la producerea curentului
electric.
Compostarea poate fi efectuată atât în mici instalaţii individuale din
gospodării, cât şi în mari instalaţii industriale (ex. staţii de epurare). Ea poate avea loc
atât prin fermentare aerobă, cât şi anaerobă.

Întrebări recapitulative
1. Care sunt valorile economice indirecte ale biodiversităţii?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
.................................................................................................................................
2. Care sunt căile de degradare a habitatelor?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
3. Supraexploatarea ca ameninţare pentru biodiversitate.
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
4. Care sunt categoriile de arii naturale protejate din România conform IUCN şi
prin ce se caracterizează acestea?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
5. Explicați rolul grădinilor zoologice ca agenți activi ai dezvoltării durabile
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
6. Ce rol au grădinile botanice?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................

Test de autoevaluare
Bifaţi răspunsurile corecte

1. Valoarea economică indirectă

Se referă la valoarea de consum a biodiversităţii
Include bunurile folosite la nivel local
Se referă la produsele biodiversităţii care intră în PIB
2. Valoarea de consum a biodiversității
Include bunurile folosite la nivel local
Cuprinde gama produselor obținute din mediul natural și vândute pe pieţe
Se referă la valoarea educațională şi ştiinţifică
3. Valoarea opţională a biodiversității
Se referă la potențialul unei specii de a produce beneficii societăţii umane în viitor

144
 Se referă la dreptul fiecărei specii la existenţă, la perpetuare în timp şi la evoluţie
Se referă la valoarea educaţională şi ştiinţifică
4. Biodiversitatea culturală
Îmbină elementele culturale cu cele ale diversității biologice
Se referă la habitatele naturale, nealterate
Se referă la totalitatea speciilor de pe Terra
5. Biodiversitate specifică
Se mai numeşte „biodivesitate genetică”
Înglobează toate speciile dintr-un ecosistem, regiune, țară, continent, biosferă
Reprezintă variabilitatea genotipurilor şi a genofondului din cadrul unei specii
6. Degradarea habitatelor se poate face prin
Distrugerea habitatelor
Poluarea cu pesticide
Fragmentarea habitatelor
7. Parcurile naţionale
Sunt suprafeţe întinse de peisaje naturale care includ mai multe arii cu statut de
rezervaţie integrală
Sunt asemănătoare cu rezervațiile strict protejate
Sunt arii naturale protejate de interes judeţean sau local
8. Rezervaţiile naturale
Au ca scop conservarea unor habitate și elemente importante sub aspect floristic,
faunistic, geologic, forestier, speologic, paleontologic, pedologic
Se întind, de regulă, pe suprafețe mari, iar gospodărirea lor se face prin
regulamente și planuri proprii de protecție și conservare
Permit numai desfășurarea de activități științifice
9. Grădinile zoologice
Trebuie să participe continuu la educarea publicului larg, în direcţia dezvoltării
durabile
Acordă atenție deosebită nevertebratelor
Trebuie să fie exemple vii de implementare a tehnicilor verzi
10. Grădinile botanice
Cultivă şi cresc o mare varietate de plante pentru expunerea lor
Au rolul de a educa publicul larg
Sunt cele mai numeroase la tropice
11. Reciclarea deșeurilor:
Este o metodă de eliminare a deşeurilor prin arderea lor
Se face prin reutilizare
Reduce semnificativ cantitatea de emisii de CO2 realizată prin extragerea şi
prelucrarea minereurilor

Rezumat
Diversitatea biologică este definită ca fiind abundenţa de entităţi vii pe
Pământ, reprezentată de milioane de plante, animale şi microorganisme, genele pe

145
care acestea le conţin, complexitatea ecosistemelor pe care le formează în mediul
biologic.

Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate, ci şi

eficacitatea unor măsuri active de protecţie.
În anul 1992, la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare
(CNUE) s-a adoptat Convenţia asupra Diversităţii Biologice (CBO), semnată de 168
de state.
Dispariția speciilor este un proces natural însă aceasta devine periculoasă
atunci când rata de extincţie este mai mare decât rata speciaţiei.
Valorile biodiversității sunt:
Valori utilizate pentru consum
Valorile utilizate pentru consum pot fi atribuite bunurilor care sunt consumate
local şi care nu apar pe pieţele naţionale şi internationale.
Valoarea de utilizare a produselor este valoarea directă atribuită produselor
care sunt recoltate din mediul sălbatic şi vândute pe pieţele comerciale naţionale sau
internaţionale.
Valori economice indirecte
Comunităţile biologice produc o mare varietate de servicii de mediu care nu
sunt consumate prin utilizare. Ele previn inundaţiile şi eroziunea solurilor, purifică
apele, ameliorarea climatului, şi creează locuri pentru recreere şi studiere a naturii.
Valoarea optională a speciilor constă în potenţialul de a produce un beneficiu
economic societăţii umane în viitor.
Tipurile de diversitate biologică sunt: genetică, specifică, ecologică și
culturală.

Diversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea genotipurilor şi

genofondului din interiorul populaţiilor unei specii, pe întregul său areal de răspândire
Diversitatea specifică (interspecifică) cuprinde totalitatea speciilor aflate într-
un anumit biotop, o anumită regiune, ţară ş.a.m.d, privite şi prin prisma importanţei
biogeografice, a efectivelor populaţiilor si a suprafeţelor ocupate de acestea.
Diversitatea ecologică (a ecosistemelor) priveşte mozaicul realizat de
diversele comunităţi de organisme, integrate într-un anumit biotop, dar şi complexul
de relaţii funcţionale care guvernează ecosistemele prezente.
Diversitatea culturală. Se consideră că toate practicile, tradiţiile şi creaţiile
umane, care au ca obiect ori ca bază de inspiraţie componente ale viului, în toată

146
complexitatea sa. Prin aceste practici şi tradiţii, omul a reuşit să creeze biodiversitate
(specii hibride, varietăţi, soiuri şi rase) ori să conserve anumite fragmente din
ecosistemele apropiate sufletului unei anumite comunităţi umane şi într-o anumită
perioadă a dezvoltării societăţii.
Au fost identificate șapte pericole majore pentru diversitatea biologică care
decurg, în principal, din creșterea exponențială a populației umane care implică
accelerarea utilizării resurselor naturale. Amenințările de natură antropică acționează
la scară mare și cu o rapiditate care depășește capacitatea de adaptare a speciilor.
Acțiunea lor poate fi cumulată sau chiar sinergică. Aceste pericole se referă la:
distrugerea (inclusiv deșertificarea), fragmentarea și degradarea habitatelor,
schimbările climatice globale, supraexploatarea, speciile invazive și diversificarea
maladiilor.
Conservarea biodiversității se poate face in situ și ex situ.
Conservarea „in situ”
Singura posibilitate reală de a proteja speciile periclitate cu dispariţia rămâne
încercarea de a conserva comunităţile biologice şi ecosistemele din care fac parte.
Conservarea „in situ”rămâne, aşadar, soluţia optimă, ideală pentru strategia
conservativă.
Pentru conservarea speciilor sălbatice, crearea prin acte normative a ariilor
naturale protejate constituie primul pas în protecția eficientă a comunităților biologice
din care fac parte. Conservarea in situ are marele avantaj că speciile își continuă
evoluția sub presiunea bolilor, dăunătorilor, secetei, poluanților, concurenței intra- și
interspecifice și a altor factori de stres din zona respectivă. Există mai multe clasificări
ale ariilor naturale protejate însă, în acest curs, ne vom limita la enumerarea câtorva
categorii: parcuri naționale, monumente ale naturii, parcuri naturale, rezervații ale
biosferei etc. Fiecarea categorie are caracteristicile și restricțiile sale în privința
intervențiilor antropice.
Conservarea „ex situ”
Conservarea ex situ se poate face în grădini zoologice, fonduri de vânătoare,
acvarii și centre de creștere în captivitate pentru animale, respectiv grădini botanice,
parcuri dendrologice și bănci de gene pentru plante.
Băncile de gene reunesc seminţe de fructe, culturi in vitro şi embrioni care,
după o corectă identificare şi codificare sunt păstrate în condiţii de temperaturi scăzute
(criostocare), fiind necesară o reînnoire a materialului biologic după un anumit timp.

147
 Grădiniile botanice şi grădiniile zoologice sunt şi vor rămâne importante
instituţii de conservare ex situ a biodiversităţii, rol care va deveni, în viitor unul la fel
de important ca şi cel educaţional.
Depozitarea deșeurilor
Depozitarea deșeurilor se poate face în depozite neamenajate sau în depozite
moderne.
Depozitele de deşeuri (gropile de gunoi) neamenajate au un impact negativ
asupra omului şi mediului prin:
În depozitele moderne, deşeurile sunt compactate, pentru a le mări densitatea
şi stabilitatea, şi acoperite cu folii de polietilenă şi cu pământ.
Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol, rampele moderne sunt
prevăzute cu straturi izolante, care pot fi din argilă (lut) sau folii groase de material
plastic, geomembrane sau geotextile.
Principalele metode de tratare a deşeurilor sunt: incinerarea, recuperarea și
compostarea.
Incinerarea deşeurilor este o metodă de eliminare a deşeurilor prin arderea lor.
În urma incinerării se obţin căldură, gaze, abur şi cenuşă.
Recuperarea înseamnă extragerea din deşeuri a resurselor care pot fi refolosite.
Recuperarea poate fi făcută în principal prin:
- Reciclare, adică prelucrarea anumitor deșeuri în vederea refolosirii lor ca
materia primă sau materiale înlocuitoare a materiilor prime primare. Exemplu: dozele
de bere din aluminiu. Reciclarea reduce semnificativ cantitatea de emisii de CO2
realizată prin extragerea şi prelucrarea minereurilor. Reciclarea ajută la conservarea
resurselor naturale precum lemnul, apa şi minereurile.
- Reutilizarea adică recuperarea și reintroducerea în circuitul economic a unor
materiale refolosibile. Exemplu: sticla din sticlă.
- Alte procese de extragere a materiilor prime auxiliare.
Compostarea
Deşeurile organice, cum ar fi resturile de vegetale, resturile alimentare şi hârtia,
pot fi valorificate prin compostare, care implică un proces de descompunere a materiei
organice. Rezultatul este compostul care se poate folosi ca îngrăşământ agricol.

148
 Bibliografie
1. Maxim, A., 2008. Ecologie generală şi aplicată. Editura Risoprint, Cluj-
Napoca
2. Maxim, A., 2010. Agrobiodiversitate și bioconservare. Editura Risoprint,
Cluj- Napoca
3. Primack, B., Pătroescu, M., Rozylowicz, Iojă, C., 2002. Conservarea
diversităţii biologice. Editura Tehnică, Bucureşti
4. Proorocu M., 2007, Gestionarea deșeurilor, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca

149
 Unitatea de învățare nr. 6

ECOLOGIE AGRICOLĂ (AGROECOLOGIA)

Cuprins
9. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE.....................
9.1 Definiție, importanță și istoric..........................................................................
9.2 Originea și evoluția ecosistemelor agricole.......................................................
9.3 Particularitățile ecosistemelor agricole..............................................................
10. CLASIFICAREA ENERGETICĂ A ECOSISTEMELOR AGRICOLE
10.1 Agroecosistemele extensive............................................................................
10.2 Agroecosistemele intensive.............................................................................
10.3 Agroecosistemele industrializate.....................................................................
11. ECOSISTEMELE AGRICOLE ŞI ALIMENTAŢIA OMENIRII..............
12. SISTEME DE AGRICULTURĂ....................................................................
12.1 Sisteme de agricultură tradiţională..................................................................
12.2 Sisteme de agricultură modernă......................................................................
12.2.1. Sisteme de agricultură industrializată.......................................................
12.2.2 Sisteme de agricultură durabilă....................................................................
12.2.2.1 Sisteme de agricultură integrată................................................................
12.2.2.2 Sisteme de agricultură ecologică………………………………………..

Întrebări recapitulative.....................................................................................
Test de autoevaluare..........................................................................................
Rezumat.............................................................................................................
Bibliografie........................................................................................................

Introducere
În prima parte a acestui modul sunt descrise caracteristicile
agroecosistemelor și elementele esențiale care le diferențiază de ecosistemele
naturale.
În partea a doua a modulului sunt descrise principalele sisteme de
agricultură, cu avantajele și dezavantajele pe care le prezintă fiecare.

150
 Parcurgerea unității de învățare permite tragerea unor concluzii cu privire
la soluțiile pe care le pot oferi sistemele de agricultură în asigurarea securității
alimentare și a protejării mediului ambiant.

Obiective
La sfârşitul acestui capitol, studentul:
- va cunoaşte caracteristicile agroecosistemelor;
- va stăpâni modalitatea de calcul a inputurilor energetice în diferitele sisteme
de cultură;
- va înţelege avantajele şi deficitele ecologice ale diferitelor sisteme de
agricultură.

Durata medie de studiu individual: 4 ore

Conținut

9. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMELE

În mod paradoxal, dintre ramurile aplicative ale științelor naturii, cele mai
puțin cunoscute și popularizate sunt științele agricole, inclusiv ecologia agricolă. Puia
și colab. (2001) încearcă să găsească câteva explicații ale acestei stări de fapt, dintre
care vom aminti două mai importante:
- Marea majoritate a concetățenilor nostri, în special orășenii, consideră
agricultura ca o îndeletnicire umană simplă, în care lucrările sunt realizate prin
mijlocirea proceselor naturale ce decurg de la sine. Această concepție este, evident,
una eronată și își are originea în perioada dezvoltării mașinismului în țările puternic
industrializate (sec. XVIII-XX), când o parte din populația rurală a fost atrasă în marile
aglomerări urbane. Despărțirea și îndepărtarea de natură a condus la situația în care
80% din populația marilor orașe nu știe mai nimic despre modul cum se produc
alimentele pe care le consumă zilnic. La același nivel se găsesc și cunoștințele privind
biologia propriului organism, cât și a celorlalte sisteme vii de care este legat omul, în
mod direct sau indirect.
- Importanța scăzută care se acordă cunoașterii universului viu, în programele
de învățământ din școlile de cultură generală. Microbiologul francez Francois Jacob,
laureat al Premiului Nobel (1965), spunea că alienarea psihică și ecologică a
majorității orășenilor își are rădăcinile în condiția umană creată de ultratehnicizarea
vieții urbane și de eliminarea din preocupările ei a interesului pentru structurile și
151
funcțiile viului, a logicii viului.
Nu se pune problema de a face apologia întoarcerii la lumea patriarhală de
odinioară care, practic, nu mai există. Se dorește în schimb recunoașterea rolului și a
misiunii pe care o are agricultura modernă și implicit agroecologia, de asigurarea
hranei pentru o populație în continuă creștere și de protejare a mediului ambiant, în
același timp. Elogiile aduse agriculturii sunt pe deplin justificate dacă avem în vedere
că …șubrezirea bazei alimentare a omenirii poate conduce la prăbușirea societăților
umane celor mai sofisticate, aflate în epoca informaticii și a internetului.

9.1 Definiție, importanță și istoric

Agricultura este cea mai veche formă de ecologie aplicată, chiar dacă, de-a
lungul timpului, ecologia a ignorat agroecosistemele. Ecologia agricolă sau
agroecologia este una dintre cele mai importante componente ale ecologiei generale
pentru existența și prosperitatea omenirii. Definiţiile agroecologiei sunt foarte diferite,
în funcţie de etapa istorică de dezvoltare a agriculturii şi de zona geografică la care ne
referim. De aceea, termenul de agroecologie poate produce confuzie, atât în rândul
oamenilor de ştiinţă, cât și în cel al practicienilor. În acest curs vom prezenta într-o
primă etapă caracteristicile agroecologiei în sensul ei clasic, tradiţional (A), iar apoi
trăsăturile extinse pe care le-a căpătat această disciplină în ultimele decenii (B). Așa
cum se va putea remarca în continuare, prima abordare (A) este una mai restrânsă care
limitează preocupările la teren, fermă și peisaj, spre deosebire de varianta secundă
unde sunt luate în considerare interacțiunile acestor elemente cu societatea, cu politica
și cu economia.
A. Ca disciplină pur ştiinţifică, ecologia agricolă a fost întemeiată de profesorul
italian Girolamo Azzi, de la Universitatea din Torino, în jurul anului 1930. El o definea
ca fiind o ramură a ecologiei corelate cu stiinţa agricolă care are ca principal
domeniu de studiu influenţa factorilor de mediu (biotici si abiotici) asupra creşterii şi
productivitătii plantelor de cultură. Din Italia, ecologia agricolă s-a răspândit rapid în
țările cu agricultură avansată (Franța, Belgia, Olanda, Anglia, Statele Unite ale
Americii), urmând ca prin anii 1970 să se dezvolte și în Estul Europei.
O definiție mai complexă este dată de Puia și colab. (2001): Agroecologia este
acea ramură sau disciplină aplicativă a ecologiei generale care se ocupă de studiul
multilateral, îndeosebi sub raport productiv, a influențelor exercitate de factorii de
mediu asupra plantelor cultivate și animalelor domesticite (așa numita autecologie

152
agricolă), precum și cercetarea ecologică a sistemelor agricole (așa numita
sinecologie agricolă).
OECD (Organizația pentru Cooperare și dezvoltare Economică) definește
agroecologia ca fiind „studiul relației dintre culturile agricole și mediul înconjurătorˮ.
Prima jumătate a secolului XX a adus numeroase date cu privire la
productivitatea unor agroecosisteme, în funcție de suprafața cultivată și de condițiile
de mediu. Alte cercetări vizau proporția în care plantele de cultură absorb și fixează în
substanțe organice energia solară.
Reputatul ecolog Odum susține că ecosistemul agricol este ideal pentru
studierea fluxurilor de substanță (cicluri biogeochimice) și energie deoarece au o
structură vegetală simplă, iar intrările și ieșirile de nutrienți și energie pot fi ușor
controlate de specialiști.
Ecologiei agricole îi aparţin experienţele privind dependenţa producţiei
plantelor şi a animalelor de climă şi sol, influenţa lucrărilor solului, irigaţiei, tratării
plantelor cu insectofungicide.
Conceptele agroecologiei stau la baza lucrărilor de zonare ecologică a
plantelor cultivate, în funcție de favorabilitatea condițiilor agropedoclimatice. Pentru
aceasta este necesară cunoașterea climei fiecărei zone, precum și a pretențiilor
pedoclimatice ale fiecărei specii. Astfel avem posibilitatea să amplasăm fiecare cultură
agricolă acolo unde găsește condițiile cele mai favorabile de creștere și dezvoltare.
Înființarea unei culturi într-o zonă care nu corespunde cerințelor ecologice ale speciei
și crearea artificială a acestor condiții este, de regulă, neeconomică.
Schimper (1953) și Odum (1959) introduc în ecologie noțiunea de optim
ecologic care exprimă raportul dintre cerințele plantelor și factorii de mediu.
Cunoașterea acestui nivel de referință permite delimitarea zonelor ecogeografice, de
la cele mai favorabile, până la cele mai nefavorabile, unde cerințele biologice ale
speciei sunt satisfăcute doar parțial sau sunt total improprii. Prin zonarea ecologică a
culturilor crește eficiența valorificării resurselor climatice, orografice și edafice care
pemit convertirea maximă a energiei solare și a elementelor nutritive ale solului în
energia chimică a produselor agricole. Orice abatere de la optimul ecologic înseamnă
cheltuieli suplimentare, consumuri mai ridicate de energie, ritm scăzut de
profitabilitate.
Pe plan mondial, ecosistemele agricole au o eficiență bună în exploatare numai
în zonele temperate și subtropicale de joasă altitudine, cu temperaturi medii anuale de

153
6-12oC și precipitații moderate. Aceste zone ocupă circa 10% din suprafața uscatului
și coincid, în linii mari, cu aria de uscat ocupată de terenurile agricole.
România face parte din centura climatică temperată a emisferei nordice, unde
există cele mai productive zone agricole, cu o mare diversitate de sisteme de cultură
și de creștere a animalelor. Clima are un caracter pronunțat de continentalism în
Dobrogea, Bărăgan și Moldova și mai slab pronunțat în rest. Temperatura medie
anuală variază de la -3oC la 12oC, precipitațiile medii anuale între 350 și 1499 mm, iar
indicele hidrotermic între 0 și 9, ceea ce înseamnă condiții favorabile pentru foarte
multe specii de cultură, în special pentru porumb. În unele zone ale țării se
înregistrează fenomene climatice de risc precum: brume și înghețuri târzii de
primăvară, reveniri la geruri de primăvară uneori cu ninsori, variații de temperatură
între zi și noapte de până la 10-15oC, arșițe și secete etc.. Toate aceste fenomene
afectează culturile agricole și horti-viticole.
Lucrări masive de zonare ecologică sau raionare s-au desfășurat în România în
a doua jumătate a secolului trecut. Ele au fost întocmite de colective zonale de
specialiști care au evidențiat favorabilitatea ecologică pe culturi, în funcție de factorii
pedoclimatici, hidrologici și orografici.
Pentru stabilitatea producției nu este suficientă zonarea agricolă. Ea trebuie să
fie urmată de microzonarea agroclimatică până la nivel de soi. Prin urmare, zonarea
producției agricole prezentată în fig. 67 este una foarte generală.
De exemplu, în domeniul pomiculturii, România este împărțită în 13 regiuni:
cinci regiuni (cele mai favorabile) în zona subcarpatică a piemonturilor și dealurilor
corespunzătoare pădurilor de fag și stejar; trei regiuni în ecosistemele din podișurile și
platformele din Transilvania și Moldova; patru regiuni în ecosistemele din zona
colinară și de șes; o regiune în zona inundabilă a Dunării și a Deltei. La baza delimitării
acestor regiuni pomicole s-a avut în vedere gruparea lor în jurul unor mari ecosisteme
naturale cu o structură geografică și climă relativ asemănătoare.
Caisul (Armeniaca vulgaris Lam.), de exemplu, este o specie pretențioasă față
de căldură și de aceea vom amplasa această cultură doar în zonele unde temperatura
medie anuală este cuprinsă între 10-11,5oC. Mărul, în schimb, reușește bine și în
localitățile cu medii anuale de 9-10oC. De asemenea, nu vom înființa plantații de cais
acolo unde temperaturile minime absolute scad sub -20oC, deoarece riscăm să pierdem
investiția. Mărul însă, dacă s-a călit corespunzător înainte de instalarea iernii, va
rezista până la -35…-36oC. Dacă în pomicultura Bărăganului și a Dobrogei (Regiunea

154
a XII-a pomicolă) caisul dă rezultate foarte bune, în județul Bistrița-Năsăud (Regiunea
a IV-a pomicolă) nu vom întâlni plantații compacte din această specie pomicolă, din
rațiunile menționate anterior.
Exigențele soiurilor față de factorii de vegetație sunt, de asemenea, diferite.
Astfel, la o medie anuală de 8oC, soiurile de măr Parmen auriu și Jonathan au dat
producții susținute an de an, în timp ce, soiul Starking delicious nu a avut aceeași
constanță în producția de fructe. Reacția soiurilor de măr la gerurile de iarnă este foarte
variată. În anii cu geruri aspre, la unele soiuri de măr (Wagener premiat, Jonathan,
Gustav durabil) se înregistrează înnegrirea lemnului și degerarea scoarței pe trunchi,
fără să fie afectați mugurii; la alte soiuri se constată degerarea mugurilor de rod și
compromiterea producției (London Pepping, Renet de Landsberg etc.). Soiurile
Crețești, Clar alb, Parmen auriu, Melba etc. au dovedit, în schimb, rezistență la
temperaturi foarte scăzute.
B. În anii 1970, ca urmare a efectelor negative ale agriculturii industrializate,
agroecologia a început să aibă a abordare holistică, mai complexă, menită să
favorizeze dezvoltarea și extinderea sistemelor de agricultură durabilă.
Cu trei decenii în urmă, cercetătorii agroecologi au identificat următoarele
proprietăți principale ale agroecosistemelor: productivitatea, stabilitatea, durabilitatea
și echitatea. În anii 1990, abordările cercetării agroecologice au apărut în multe
manuale, precum și în cercetarea academică din SUA și Europa. În cele din urmă,
agroecologia ca disciplină științifică a suferit o schimbare puternică, în sensul unei mai
mari concentrări asupra întregului sistem alimentar. Cercetătorii apreciază că
agroecologia trebuie să fie văzută ca o rețea globală de producție, distribuție și
consum, iar producătorii și consumatorii sunt considerați ca părți active ale acestei
rețele.
În anul 2003, Francis și colab. propun ca agroecologia să depășească spațiul
mărginit de câmp și fermă și definesc această știință ca fiind studiul integrat al
lanțurilor alimentare cuprinzând toate dimensiunile ecologice, economice și sociale.
Producătorul este considerat un administrator al ansamblului pământ-biodiversitate-
hrană bazat pe incluziune, participare și asumare de responsabilități pentru un sistem
alimentar echitabil. Aceasta presupune o abordare sistemică, interdisciplinară și
participativă. Abordarea participativă se referă la integrarea cunoștințelor indigene în
acest sistem.

155
 Conform FAO (Organizația pentru Agricultură și Alimentație) agroecologia
este o disciplină științifică, un set de practici și o mișcare socială. Ca disciplină
științifică, studiază modul în care interacționează diferitele componente ale
agroecosistemului; ca set de practici, ea caută sisteme agricole durabile care să
optimizeze și să stabilizeze randamentele; ca mișcare socială, ea urmărește roluri
multifuncționale pentru agricultură, promovează justiția socială, susține identitatea și
cultura și consolidează viabilitatea economică a zonelor rurale. Fermierii de familie
sunt cei care dețin instrumentele pentru practicarea agroecologiei. Ei sunt păstorii reali
ai cunoașterii și înțelepciunii necesare pentru această agendă. Prin urmare, fermierii
de familie din întreaga lume sunt elementele cheie pentru producerea produselor
alimentare într-un mod agroecologic.
Agroecologia nu trebuie confundată cu agricultura ecologică. Agroecologia se
ocupă cu studiul tuturor agroecosistemelor, indiferent de tehnologia aplicată:
ecologică, convențională, intensivă sau extensivă.

9.2 Originea și evoluția ecosistemelor agricole

Ecosistemele agricole sau agroecosistemele sunt ecosisteme antropice care au

apărut în urmă cu aproximativ 10.000 de ani. Această perioadă de trecere a populației
umane la un nou mod de hrană s-a prelungit mai multe milenii, până cu 5.000 – 2500
ani î.Hr.. Părăsirea de către om a modului natural de procurare a hranei, prin cules și
vânat, și obținerea hranei prin intermediul unor ecosisteme construite de el, au
constituit cea mai importantă tranziție ecologică a speciei umane.
Revoluția agricolă, realizată prin trecerea de la stadiul de culegător și vânător
la cea de producător, a determinat o serie de modificări ale comportamentului uman.
Pentru practicarea agriculturii a fost necesară extinderea habitatului specific uman
(oikumen). Geneza agriculturii a fost legată, de asemenea, de dezvoltarea inteligenței
și a sistemului de comunicare între indivizi. Perfecționarea limbajului era absolut
necesară pentru transmiterea cunoștințelor la urmași. Culegătorul și vânătorul aveau
un număr mult mai redus de cuvinte, iar precizarea acțiunilor se făcea, cu
preponderență, la trecut și prezent. Cercetările lui Laitman (1990) arată că și astăzi,
limbajul triburilor de vânători și culegători este foarte sărac. Lucrările agricole, în
schimb, impuneau transmiterea ordonată a numeroase cunoștințe, cât și amplificarea
gândirii anticipative. Agricultorul a introdus viitorul în conjugarea verbelor. El trebuia
să cunoască mai exact calendarul, succesiunea anotimpurilor, influențele climatului
asupra culturilor sale.

156
 Depășirea stadiului primitiv al agriculturii a fost posibil prin apariția
ceramicii care oferea agricultorului posibilitatea înmagazinării produselor vegetale
obținute, în special a semințelor. În vasele de ceramică semințele uscate erau ferite de
umezeală, mucegaiuri, păsări și mamifere granivore. Tehnica utilizată în producția
vaselor de lut a fost adaptată la prelucrarea metalelor. Apariția metalurgiei a pus la
dispoziția omenirii unelte mai eficiente pentru lucrările pământului, unelte de
prelucrare a lemnului, arme de vânătoare etc.
Originile agriculturii sunt asociate cu sedentarismul. Conform tradiției,
sedentarismul și domesticirea plantelor și a animalelor s-au dezvoltat împreună.
Trecerea de la grupurile nomade de vânători-culegători la grupurile sedentare,
agricole, a fost un proces complex și de lungă durată. În figura 29 este prezentată o
schemă a genezei și evoluției agroecosistemelor după Spedding (1975).
De-a lungul timpului au apărut mai multe ipoteze cu privire la originea
agriculturii, însă ele nu vor face obiectul prezentului curs. Cert este că mai trebuie
făcute multe cercetări pentru a formula o teorie bine fundamentată asupra genezei
agriculturii. Din păcate, preocupările cercetătorilor nu s-au orientat într-o măsură
corespunzătoare asupra acestor aspecte, așa cum sublinia și celebrul naturalist francez
Jean Henry FABRE: Istoricii ridică în slăvi câmpurile de bătălie în care semenii noştri
şi-au găsit moartea, dar consideră sub demnitatea lor să vorbească despre istoria
câmpurilor desţelenite care ne aduc belşugul; ei cunosc numele tuturor bastarzilor
regali, dar nu ne pot spune nimic despre istoria grâului. Este şi acesta un mod de
manifestare a nebuniei umane.
Ecosistemele agricole au luat ființă prin desțelenirea pajiștilor și prin defrișarea
pădurilor. Prin cultivare, fertilitatea naturală a terenurilor scădea, iar utilizarea agricolă
înceta. Pe suprafețele respective se instalau diferite specii din flora spontană, iar
pădurea și pajiștea se refăceau. Oamenii se mutau în alte zone, unde procedau la fel.
Acest gen de agricultură se numește agricultură itinerantă sau nomadă. Așezările
agricultorilor erau stabile. Agricultura itinerantă s-a practicat și încă se mai practică în
zonele tropicale, unde mineralizarea materiei organice se desfășoară foarte rapid.
În zona temperată refacerea fertilității se făcea prin așa numită odihnă a solului,
adică necultivarea lui câțiva ani de zile (pârloagă). În acest timp pe terenul respectiv
se instalau buruienile care erau pășunate de animale. Fertilizarea solului se făcea prin
descompunerea resturilor vegetale și prin dejecțiile animale.

157
 Crescătorii de animale practicau în acest timp transhumanța. La noi, din
această categorie au făcut și fac încă parte, oierii. Aceștia au locuințe stabile, în special
în zonele de munte. Toamna și iarna ei pleacă cu oile în zonele de câmpie, unde găsesc
surse de hrană pentru animale, pe miriști și pe pârloage, după care revin în zonele de
baștină.
Ulterior refacerea fertilității solului prin odihna terenului a fost înlocuită cu
ogorul negru. După 4-5 ani de cultivare a plantelor, terenul era arat, apoi menținut
curat de buruieni prin lucrări la sol, ceea ce grăbea mineralizarea substanțelor organice
(resturi vegetale, dejecții animale, humus) și obținerea de compuși minerali solubili,
accesibili plantelor. Lucrările solului favorizau și acumularea apei în sol. Creșterea
demografică a populației a condus la înlocuirea ogorului negru cu plante prășitoare.

Fig. 29 Geneza și evoluția agroecosistemelor

După 1960, la noi în țară s-a sistat ogorul negru ca și metodă de refacere a
fertilității solului, el fiind înlocuit cu îngrășăminte chimice și organice, plante
amelioratoare etc..
În ultima perioadă, în țările occidentale, cu agricultură avansată, s-a reintrodus
pârloaga, datorită multiplelor sale avantaje: refacerea fertilității solului, evitarea
supraproducției și a poluării prin chimizare excesivă etc.
Miel (1994) afirmă că în aceste țări, agricultorii sunt obligați să lase pârloagă
15% din suprafața destinată culturilor de câmp, iar statul oferă compensații
corespunzătoare pentru despăgubirea agricultorilor. Această pârloagă (fr. jachère)
presupune pregătitul și semănatul terenului, urmat de cosirea repetată a culturii și a
buruienilor (cositul de întreținere) și lăsarea materialului vegetal la sol.

158
 9.3 Particularitățile ecosistemelor agricole

Agricultura își sprijină precumpănitor activitatea pe selectarea din natură a

diferitelor specii de plante, animale și microorganisme, creșterea lor în condiții
naturale, cvasi naturale sau artificiale, în scopul măririi producției primare (plante) și
secundare (animale), pentru obținerea de alimente și bunuri materiale.
Noțiunea de ecosistem agricol sau agroecosistem a apărut, destul de târziu,
după anul 1965. În acest răstimp au fost formulate numeroase definiții ale sistemelor
agricole. Puia și Soran propun următoarea definiție: „agroecosistemul este unitatea
funcțională a biosferei create de om în scopul obținerii de produse agricole și prin
aceasta dependentă de el”.
Deși agroecosistemele sunt similare cu ecosistemele naturale, între ele există
diferențe importante din punct de vedere structural și funcțional.
Ecosistemele naturale au, în primul rând, capacitate de autoreglare. Această
trăsătură lipsește agroecosistemelor, mai ales celor simplificate la maximum, așa cum
sunt, de exemplu, monoculturile. Absența capacității de autoreglare își găsește
explicația în existența unui singur nivel trofic, cu șanse foarte reduse în competiție cu
un ecosistem natural. Majoritatea agroecosistemelor sunt, așadar, fragmente de
ecosisteme, iar continuitatea lor poate fi asigurată numai prin aport de energie din
afara sistemului. Dacă în ecosistemele naturale singura sursă de energie este cea
solară, în cele agricole omul introduce așa numita energie culturală. Scopul acestei
acțiuni este creșterea productivității biologice. Cu cât agroecosistemul este mai
simplificat, cu atât input-urile (energia culturală introdusă în sistem) trebuie să fie mai
mari, în vederea întreținerii lui.
Energia culturală, introdusă de om, este suma energiei biologice (munca
omului și a animalelor) și a celei tehnologice (energia cheltuită de diverse mașini și
utilaje, inclusiv cea pentru fabricarea lor, energia încorporată în îngrășăminte chimice,
pesticide etc.).
Părțile componente ale unui agroecosistem sunt agrobiotopul și agrobiocenoza.
Agrobiotopul este componenta abiotică, nevie, a ecosistemului agricol. Este un
biotop transformat de om (fertilizări, irigații, lucrările solului etc.), în scopul
satisfacerii cerințelor biologice ale plantelor de cultură sau ale animalelor domestice.
Biotopul agricol al Terrei este format din totalitatea terenurilor cultivate și a
pajiștilor create de om sau apărute în urma activităților sale. Acesta ocupă circa 30%
din suprafața uscatului (4,5 miliarde ha), 10% revenind culturilor agricole, iar 20%

159
pajiștilor. Terenurile acoperite de fitocenozele agricole diferă însă foarte mult de la o
zonă la alta a Globului: în zona temperată 70-98%, în stepele uscate și silvostepe 50-
70%, în zonele calde mediteraneene și cele subtropicale 30-60%, în savane 10-20%.
Cox și Atkins (1979) apreciază că numai 7% din biotopurile terestre
îndeplinesc condiții foarte bune pentru agricultură. De aici rezultă că, în momentul de
față, agricultura folosește cele mai bune biotopuri, iar extinderea suprafețelor agricole
se poate face doar cu investirea unor importante resurse energetice. Aceeași situație
este și în România unde terenurile agricole ocupă circa 63% din suprafața țării, din
care 42% terenuri agricole, iar 21% pășuni, fânețe, livezi și podgorii.
Obținerea de producții tot mai mari pe terenurile agricole, prin tehnici
moderne, supune solul la presiuni tot mai mari, prin creșterea eroziunii și scăderea
fertilității.
Agrobiocenoza este partea vie a agroecosistemului și este alcătuită din
totalitatea organismelor vii. Aceste organisme sunt impuse de om, în cea mai mare
parte, în funcție de scopul pe care-l urmărește. Plantele și animalele nedorite sunt
eliminate de către om din agrobiocenoză, în favoarea componenților utili (plante
cultivate, animale domestice).
Biocenozele agricole sunt diferite față de cele naturale și prin originea
speciilor ce le compun. În ecosistemele naturale, speciile sunt autohtone, specifice
zonei biogeografice respective, în timp ce, biocenozele agricole sunt alcătuite, de
regulă, dintr-o singură specie, străină acelei zone (alohtonă).
Prin aplicarea diverselor tehnologii de cultură, biotopul agricol este similar cu
cel al stadiului de pionierat dintr-o succesiune naturală, adică biodiversitate redusă,
producție de substanță organică mai scăzută, lanțuri trofice scurte, număr redus de
detritivore, instabilitate ridicată. Ca orice ecosistem și cel agricol are o tendință
accentuată de creștere a vitezei schimbărilor înspre o stare staționară. Aceasta se
realizează prin sosirea de noi coloniști, ceea ce implică o instabilitate a sistemului
agricol. De aceea, agrobiocenozele sunt mai expuse invaziilor cu dăunători.
Cele trei fluxuri fundamentale din ecosistemele naturale funcționează și în
agroecosisteme. Între cele două categorii de sisteme există însă diferențe
semnificative: în ecosistemele agricole, fluxul de energie este intensificat datorită
introducerii energiei combustibililor fosili, a energiei electrice și a celei nucleare,
fluxul de substanță este accentuat prin utilizarea îngrășămintelor chimice și a
pesticidelor, iar fluxul informațional este amplificat prin aplicarea progreselor științei

160
și tehnicii actuale. Toate aceste intervenții antropice sporesc productivitatea
sistemului, dar pe de altă parte poluează mediul.
La baza constituirii biocenozelor agricole stau în principal rațiunile economice
și mai puțin cele ecologice. Rezultatul constă în scindarea biocenozei în lanțuri trofice
independente, cu întreruperea ciclurilor biogeochimice. Acestea trebuie menținute
artificial, prin cheltuieli energetice făcute de om.

10. CLASIFICAREA ENERGETICĂ A AGROECOSISTEMELOR

Agroecologii au elaborat o serie de criterii în clasificarea diferitelor tipuri de

ecosisteme agricole. Unul dintre cele mai importante criterii se referă la raportul dintre
output (energie recoltată) și input (energie culturală introdusă) (fig. 30). Din acest
punct de vedere distingem trei tipuri de agroecosisteme: extensive sau de intensitate
scăzută, intensive și industriale sau industrializate (fig. 31).
Revoluția verde din anii ’60 ai secolului trecut a determinat o creștere
vertiginoasă a producțiilor agricole însă, odată cu aceasta, a sporit și consumul de
energie. La numeroase lucrări agricole, trecerea de la tracțiunea animală la tractor și
alte utilaje a însemnat și o mărire a cheltuielilor energetice de 2,4 ori. Consumul de
combustibil fosil din agricultură nu depășește, în ansamblul economiei unei țări, câteva
procente (de exemplu în Franța este de 2-3%). Așadar, nu putem vorbi de o “foame”
energetică a tehnologiilor agricole. Problema este că unele forme de energie utilizate
în acest domeniu sunt foarte poluante. Pe de altă parte, spre deosebire de alte sectoare
economice, producția agricolă beneficiază de surse de energie neconvenționale
gratuite, creându-se astfel mari posibilități de reducere a consumului de energie
neregenerabilă. În strategia dezvoltării agriculturii durabile un loc important îl ocupă
conservarea energiei convenționale și creșterea randamentului energetic. Soluțiile
constau în realizarea diferitelor modificări în structura ecosistemului, utilizarea pe
scară tot mai largă a surselor energetice regenerabile (energia eoliană, solară,
geotermică, hidraulică, derivată din biomasă etc.), practicarea tehnologiilor mai puțin
energofage.
Creșterea demografică și necesarul tot mai mare de alimente nu ne permit să
renunțăm la input-rile de energie culturală din agricultură. Acestea trebuie să fie însă
moderate. De exemplu, energia introdusă de om într-o cultură de porumb modernă se
ridică la 700 kg petrol la hectar și se produc circa 5.000 kg boabe/hectar, în timp ce,
într-o cultură tradițională se obțin aproximativ 1.000 kg boabe de porumb pe aceeași
unitate de suprafață. Conform datelor FAO, pentru fabricarea, distribuția și aplicarea

161
unui kilogram de azot se consumă 2 kg de combustibil fosil, pentru un kg de fosfor
0,2 kg, pentru unul de potasiu 0,18 kg, iar pentru un kg de pesticid 2,2 kg de
combustibil fosil. Aceeași sursă arată că irigarea unui hectar de teren necesită 100-200
kg/ha, iar un tractor consumă anual 3-4 tone de combustibil.

Fig. 30 Intrările și ieșirile de energie din agroecosisteme

Fig. 31 Clasificarea agroecosistemelor pe categorii și tipuri în funcție de raportul energie

recoltată (output)/energie culturală introdusă (input) și de raportul invers (input/output);
sunt menționate și alte criterii

Conform datelor publicate de Bellarby și colab. (2008) de la Universitatea

Abeerden din Olanda (www.greenpeace.org) agricultura are o contribuție de 17-32%
în totalul gazelor cu efect de seră (Green Houses Gases - GHG) produse de activitate

162
umană. Cele mai importante din aceste gaze sunt - dioxidul de carbon (CO2), metanul
(CH4) și oxizii de azot (NOx). Sursele sunt atât directe cât și indirecte. Metanul provine
din fermentarea excrementelor de la animalele domestice și din culturile de orez,
metanul și oxizii de azot de la fermentarea gunoiului de grajd și de la arderea biomasei,
oxizii de azot din oxidarea nitraților utilizați la fertilizare, dioxidul de carbon de la
mașinile agricole și de la irigații, dioxidul de carbon și oxizii de azot de la fabricarea
fertilizanților. La aceste cauze se adaugă defrișările masive ale pădurilor tropicale în
scopul extinderii suprafețelor agricole. În ultimele decenii, cantitățile de GHG din
agricultură, emise în atmosferă, au fost în continuă creștere. Spre exemplu, emisiile de
CH4 și NOx au crescut la nivel global cu 17%, în perioada 1990-2005. Continuarea
fertilizării cu azot în același ritm o să conducă la sporirea cu 35-60% a acestor gaze,
până în anul 2030.
Tabelul 2
Bilanț energetic al culturii de porumb neirigat în Franța, în 103Kcal./ha/an
Specificație Consum energetic %
(103Kcal./ha/an)
Mașini 955 11
Carburant 955 11
Îngrășăminte 3.055 35
Semințe 143 2
Irigații 0 -
Insecticide 62 1
Erbicide 62 1
Uscătorie 2.579 28
Diverse (electricitate, 955 11
transport)
Total intrări 8.766 100
Producție în chintale/ha 60 -
103Kcal./ha/an 20.660 -
Randament energetic 2,36

Agricultura intensivă presupune un consum de energie directă (carburanți,

electricitate) și indirectă (îngrășăminte și utilaje). De exemplu, în Franța, în anul 1972,
cheltuielile energetice (convenționale) erau constituite din 49,3% carburanți și 28,7%
îngrășăminte.
Compararea diferitelor culturi sau sisteme mixte de culturi și animale se face
prin calculul randamentului energetic (Re) după formula:
Au
Re =
Im
În care Au = ieșiri

163
 Im = intrări
Acest indicator cuprinde, pe de o parte, numărul de kilocalorii investite sub
formă de motorină, semințe, îngrășăminte, pesticide, mașini, forță de muncă etc., iar
pe de altă parte, numărul de kilocalorii din recolta obținută.
În tabelul 2 este prezentat bilanțul energetic al culturii de porumb din Franța,
în cultură neirigată (Re = 2,36).
În continuare se va face o scurtă descriere a ecosistemelor agricole, după
clasificarea propusă de Soran și Puia (1982), amintită la începutul prezentului
subcapitol.

10.1 Agroecosistemele extensive

Agroecosistemele extensive sau de intensitate scăzută se caracterizează printr-

un raport output (ieșire) – input (intrare) ridicat. În medie, acest raport este de 1:10,
adică la o calorie de energie culturală introdusă în sistem se obțin circa 10 calorii sub
formă de recoltă. Ecosistemele tradiționale sunt puternic antientropice, prin
intermediul omului și a factorilor naturali, iar energia culturală este de natură
biologică, în cea mai mare parte. În unele cazuri (sisteme tradiționale de cultivare a
orezului) eficiența poate ajunge la 40-50 calorii sub formă de recoltă utilă, pentru o
calorie energie culturală introdusă. Energia suplimentară investită în aceste
agroecosisteme este redusă, dar producțiile care se obțin sunt, de asemenea, scăzute.
Cauzele nivelului diminuat al producției constau în pierderile provocate de boli și
dăunători, de agrotehnica primitivă, de soiurile mai puțin performante sub aspectul
productivității etc. Sistemele de agricultură tradiționale sunt reprezentate de livezile și
grădinile familiale, pășunile și fânețele naturale și seminaturale.
În sistemele de agricultură tradițională există o legătură foarte strânsă între
terenurile cultivate și pășune, prin intermediul animalelor domestice. Aceste animale
sunt crescute pentru producerea de alimente (carne, ouă, produse lactate) și diverse
materii prime (lână, piele, oase, pene etc.), producerea de îngrășăminte organice pentru
terenurile cultivate și pentru utilizarea lor ca animale de tracțiune. Această legătură
între culturile de plante și creșterea animalelor face posibilă recircularea completă a
tuturor resurselor naturale terestre (substanțe minerale și organice, CO2, O2, apă) și
regenerarea lor (sol, apă, CO2, O2). Astfel, sistemele primitive și tradiționale de
agricultură pot fi incluse în circuitele de substanță și energie ale biosferei. Recircularea
și regenerarea completă a resurselor, în această categorie de agroecosisteme, le conferă
un înalt grad de stabilitate, numită agroclimax. Puia (1977) definește agroclimaxul ca

164
fiind acea „stare de echilibru dintre componentele agroecosistemului, realizată prin
reglarea conștientă introdusă de om în astfel de sisteme”.

10.2 Agroecosistemele intensive

Valoarea aproximativă a raportului energetic (output/input) în cazul acestui tip

de ecosisteme agricole este 1. Aceasta înseamnă că aportul de energie culturală
(mecanizare + chimizare) este mult mai ridicat decât la agroecosistemele tradiționale,
dar și producția este de 3-6 ori mai mare. Creșterea producției se datorează și altor
factori: folosirea de soiuri moderne, ameliorate, îmbunătățiri funciare, irigații etc..
Producerea de alimente în agroecosistemele intensive este posibilă atâta timp
cât resursele de energie tehnologică sunt disponibile și relativ ieftine. Creșterea
exagerată a prețului la combustibilii fosili va atrage după sine scumpirea produselor
agricole în așa fel încât practicarea agriculturii în astfel de sisteme să devină
nerentabilă.
Spre deosebire de agroecosistemele extensive, în cele intensive se produce, de
multe ori, o disjuncție între terenurile cultivate și pășune. Această separare artificială
între cele două compartimente este impusă de producțiile mari obținute, de
specializarea foarte îngustă a producătorilor, de consumurile sporite de energie
culturală. Reciclarea naturală a elementelor se realizează doar parțial, ea fiind suplinită
prin îngrășăminte chimice.
Ecosistemele intensive au o entropie naturală ridicată însă prin energia
culturală introdusă din exterior sunt antientropice.
În această categorie a sistemelor agricole intensive intră fermele care practică
tehnologii complet mecanizate şi chimizate, plantaţiile pomicole, podgoriile intensive
etc.. Utilizarea pe scară largă a chimicalelor în aceste agroecosisteme determină un
grad de poluare ridicat.

10.3 Agroecosisteme industrializate

În astfel de agroecosisteme se produc, în ultimele decenii, cantități însemnate

de produse alimentare. Raportul energetic ieșire-intrare este sub 1, pentru obținerea
unei calorii sub formă de aliment cheltuindu-se 2-20 calorii energie culturală.
Ecosistemele industrializate sau industriale sunt profilate pe cultivarea sau creșterea
unei singure specii, în condiții controlate: complexe industriale pentru creșterea
păsărilor, suinelor, bovinelor, acvacultură, sere de legume și flori.

165
 Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total
dependente de resursele energetice de care dispune omenirea. Șansa de supraviețuire
a acestor ecosisteme este corelată cu prețurile combustibililor convenționali, utilizați
masiv în obținerea produsului finit. O provocare pentru cei care practică acest tip de
agricultură este trecerea de la energia nucleară și cea bazată pe arderea combustibililor
fosili (țiței, cărbune, gaze naturale) la cea regenerabilă.
Din punct de vedere ecologic, agroecosistemele industriale, pot fi comparate
cu ecosistemele naturale heterotrofe (abisurile oceanelor, peșterile, apele freatice).
Existența ambelor tipuri de ecosisteme depinde de schimbul de energie cu alte
ecosisteme, iar nivelul producătorilor primari lipsește (excepție fac serele).
Acțiunea factorilor externi în agroecosistemele industriale este strict controlată
antropic. Ele sunt foarte dependente de continuitatea fluxului de resurse minerale,
organice și energetice și la cea mai mică dereglare a aprovizionării, starea de
agroclimax poate fi anulată.
Ecosistemele industrializate, superintensive, sunt foarte poluante.
Ramade (1981) își exprimă chiar îngrijorarea pentru faptul că principala
materie primă pentru agricultura mondială nu mai este solul, ci petrolul și derivatele
sale. Diminuarea resurselor clasice de energie s-ar putea să pună în pericol menținerea
producției alimentare la nivelul cerut de creșterea demografică.
Eforturile cercetătorilor trebuie concentrate în direcția găsirii de soluții pentru
asigurarea fertilității din surse mai puțin energofage (îngrășăminte organice și diverse
îngrășăminte minerale, creșterea activității bacteriilor fixatoare de azot) și prin
aclimatizarea de noi specii vegetale care să asigure un randament superior al conversiei
fotosintetice. Berca (2001) reamintește că energia solară este fixată în medie în
proporție de 1%, iar dublarea ei ar conduce la dublarea biomasei pe Terra. Produsele
agricole înglobează circa 95% energie cosmică și doar 5% energie convențională.
Aceasta înseamnă că numai cele 5 procente se facturează și creează deci probleme
agriculturii mondiale și implicit celei românești.
Soluția producerii de alimente pentru viitor constă, probabil, în menținerea
diversității agroecosistemelor, în funcție de particularitățile ecologice, economice,
demografice, culturale și sociale ale fiecărei zone și ale fiecărei țări. Funcționarea lor
trebuie să aibă însă în vedere conservarea energiei, impactul ambiental minim și
alimentația sănătoasă a populației umane.

166
 11. ECOSISTEMELE AGRICOLE ȘI ALIMENTAȚIA OMENIRII

În condițiile creșterii demografice ale Terrei, problema asigurării hranei devine

un subiect de importanță majoră pentru viitorul omenirii. Dacă astăzi, populația
planetei numără circa 6,2 miliarde de oameni, în anul 2020 se prognozează o creștere
de până la 8 miliarde. Experții apreciază că necesarul global de hrană în următorii 25
de ani va fi mai mare cu 64% decât cel actual. Astfel, agricultura acestui secol va trebui
să rezolve necesarul de alimente în condițiile exploatării raționale a resurselor, ceea ce
nu s-a făcut de la apariția Revoluției verzi încoace.
În ultimele decenii ale secolului XX, agricultura a înregistrat succese
incontestabile în domeniul producerii de alimente. Dovada cea mai clară a acestor
realizări constă în reducerea proporției oamenilor care suferă de foame cronică. Astfel,
în anul 1969 o treime din populația Globului se afla în această situație, pe când în anul
1996 mai puțin de o cincime. Aceste creșteri impresionante de producție s-au datorat
atât cultivării de noi soiuri, cât și utilizării îngrășămintelor, pesticidelor, irigațiilor etc.
Prețul acestor producții agricole record se regăsește, din păcate, și în supraexploatarea
resurselor naturale. Suprafețele agricole erodate sunt tot mai mari, rezervele de apă
continentală tot mai reduse, iar pământul dă semne tot mai clare de oboseală.
S-a constat că, la nivel global, circa 38% din totalul terenurilor agricole sunt
depreciate (eroziune, sărăturare, compactare, deșertificare, poluare cu îngrășăminte și
pesticide) ca urmare a administrării incorecte a lor. Așadar, este în suferință la scară
planetară tocmai solul, fundamentul de bază al agriculturii.
În mod natural, solul se reface anual în cantitate de circa o tonă la hectar. Datele
ONU arată că pierderile de sol prin eroziune înseamnă 5-10 tone la hectar în Africa,
Europa și Australia, 10-20 tone la hectar pe continetul american, iar în Asia până la 30
de tone la hectar. În felul acesta, în numai câteva decenii, activitățile umane au distrus
un patrimoniu natural câștigat în mii de ani.
Conform datelor ONU, aproximativ un sfert din pământurile agricole ale Terrei
intră în categoria terenurilor puternic și moderat degradate. Terenurile “puternic
degradate” sunt cele care și-au redus în mare parte funcțiile biotice esențiale, iar cele
„moderat degradate” au producții scăzute. În anul 1990, producțiile pe terenurile
degradate au fost în medie cu 17% mai mici decât cele obținute pe pământurile
neafectate. Aceasta este o piedică serioasă în creșterea cu 64% a producției agricole în
următorii 25 de ani. Evoluția creșterii recoltelor de cereale în ultima jumătate de veac
vine să confirme această temere. Dacă în perioada 1950-1984, recoltele de cereale au

167
crescut cu 2,3% anual, între anii 1980-1984 cu 1,8%, în perioada 1990-1994 ritmul
anual de creștere s-a situat în jurul valorii de 0,5%. Evoluția producției de cereale este
un barometru util al securității alimentare mondiale, dacă avem în vedere că cerealele
reprezintă, direct sau indirect, peste 50% din necesarul zilnic de calorii al unui om.
Deși noutățile tehnologice continuă să apară, niciuna nu poate asigura salturi
mari în producția mondială de alimente. De exemplu, în Japonia producția de orez de
4,7 tone la hectar nu a mai fost depășită din anul 1984. Așadar, creșterile spectaculoase
de producție din anii ’70 – ’80, care dădeau impresia rezolvării pe termen foarte lung
a alimentației globale, nu mai are suport în realitate. În mod plastic se spune că „deși
conducta nu a secat încă, torentul s-a transformat în pârâu“.
Câteva decenii la rând, prin fertilizările masive cu azot, fosfor și potasiu s-a
reușit compensarea pierderilor de substanțe nutritive suferite de sol. În ultima perioadă
s-a constatat că îngrășămintele minerale nu mai pot acoperi degradarea tot mai
avansată a solurilor. Acești fertilizanți chimici nu pot asigura un echilibru între
elementele esențiale ale solului: materie organică, microorganisme, insecte, apă,
macro- și microelemente etc.
Excesul de azot și fosfor a condus la dereglări puternice în circuitul global al
celor două elemente nutritive vegetale majore. Cantitățile mari de fertilizanți cu azot
au condus la o dezvoltare diferențiată a speciilor, în funcție de capacitatea lor de
asimilare a acestui element de bază, deci la tulburări în viața ecosistemelor. Aceeași
utilizare nesăbuită a determinat schimbarea acidității solului și a conținutului său în
materie organică.
Fosforul și azotul spălat din terenurile agricole erodate ajung în apă, unde
provoacă dezvoltarea excesivă a algelor și asfixia peștilor.
Această evoluție îngrijorătoare a stării de sănătate a terenurilor agricole a
determinat factorii responsabili din unele zone ale lumii să ia măsuri de reabilitare a
lor. Conservarea terenurilor prin necultivare sau prin recolte de acoperire (culturi
intermediare între recolta anterioară și cea următoare) se face în tot mai multe țări cu
agricultură avansată. Pentru terenurile în stare incipientă de eroziune s-a luat măsura
scoaterii temporare din circuitul agricol. În Statele Unite, astfel de acțiuni au luat
amploare în anul 1989. În anul 1996, această tehnică ocupa o treime din suprafața
cultivată a țării. Evaluările făcute în perioada 1982-1992 în SUA au arătat că măsurile
luate au redus cu 25% ritmul de eroziune a solurilor.

168
 O altă soluție recomandată de tot mai mulți specialiști constă în extinderea
culturilor de leguminoase. Avantajele acestora se regăsesc în conținutul ridicat de
proteină și în îmbogățirea terenului în azot. Datele furnizate de Obaton și Bardin
(1981) vin să confirme justețea acestei soluții: un hectar de leguminoase furajere poate
furniza trei tone de proteină animalului consumator; cantitatea de proteină obținută pe
un hectar de leguminoase boabe poate ajunge până la o tonă pe hectar; un hectar de
culturi leguminoase îmbogățește solul cu 50-100 kg în cazul soiei, respectiv 60-80 kg
în cazul lucernei.
Creșterea populației globului determină un alt pericol pentru asigurarea
securității alimentare pe termen lung și anume ultraurbanizarea care împinge orașele
către zonele limitrofe. Populația tot mai numeroasă va însemna acutizarea problemei
locuințelor, a locurilor de muncă, transportului, zonelor de recreere etc., toate acestea
reclamând terenuri. Foarte grav este faptul că adesea, urbanizarea cere cele mai bune
terenuri agricole. Istoric vorbind, orașele au fost amplasate în jurul celor mai fertile
terenuri agricole. Extinderea fără precedent a zonelor urbane a condus la scoaterea din
circuitul agricol a celor mai bune terenuri. De exemplu, în Statele Unite, cele mai
fertile terenuri se găsesc în proporție de 27% în jurul celor mai urbanizate centre și
numai 18% în zonele rurale. Java pierde anual pentru urbanizare 20.000 hectare teren
agricol, suficiente pentru a a sigura o producție de orez pentru circa 378.000 de
indonezieni.
Întrucât hrana umanității este asigurată din biomasa Terrei, se impune
cunoașterea câtorva parametri ai acesteia.
Producția primară netă a globului se ridică la 18,2 x 1010 t/an substanță uscată,
din care jumătate se regăsește în mediul continental, iar cealaltă jumătate în oceane. În
anul 1970, producția agricolă reprezenta 9,3% din producția primară terestră, dar din
aceasta numai 12% era recoltată și consumată de om.
Studiile lui Barbault (1995) arată că alimentele de proveniență vegetală și
animală consumate de om reprezintă 0,7% din producția netă a globului. Cifra de mai
sus ar putea da impresia că potențialul biosferei este nelimitat. Acest mod de abordare
este însă eronat, dacă avem în vedere faptul că nevoile alimentare ale omului nu se
exprimă numai prin cantitate de energie, ci și prin calitate. Astfel, din această cantitate
imensă de producție primară globală netă, doar o mică parte este utilizabilă de către
om sub formă de hrană.

169
 Conform normelor FAO și OMS, aportul energetic minim prin alimente este
de 2.200 calorii pentru femei, respectiv 2.800 calorii pentru bărbați. Aceste nevoi se
referă la adulți. De menționat faptul că pentru o nutriție echilibrată, hrana de origine
animală trebuie să conțină cantități suficiente de aminoacizi esențiali. Există însă și
plante leguminoase bogate în proteine și cu un spectru larg de aminoacizi, care pot
înlocui parțial consumul de produse animaliere. Pentru a avea o imagine asupra
conținutului de calorii a alimentelor voi enumera câteva: un litru de lapte de vacă
integral – 650 calorii; un kg telemea de vacă – 3.730 calorii; crap – 1.040 calorii;
conservă de pește (crap în sos tomat) – 1.250 calorii; un kg ou integral – 1.740 calorii;
un kg carne de vacă semigrasă – 1.340 calorii; un kg. carne de porc semigrasă - 2.950
calorii; un kg carne de miel – 2.600 calorii; un kg carne de oaie – 1.310 calorii; un kg
carne de găină – 1.420 calorii; un kg carne de iepure - 1.000 calorii; un kg de parizer
sau polonez – 2.950 calorii; salam de Sibiu – 5.790 calorii; un kg de ardei gras roșu –
390 calorii; un kg. de castraveți – 130 calorii; un kg de cartofi noi – 800 calorii; ceapă
verde – 200 calorii; un kg de morcovi – 400 calorii; un kg de salată verde – 150 calorii;
un kg de varză – 250 calorii etc.
Conform datelor furnizate de Worldwatch Institute din Statele Unite (1996), o
modalitate de creștere a eficienței utilizării hranei ar fi reducerea consumului de carne
în general, respectiv a cărnii de vită în special. Din producția mondială de cereale, 38%
este alocată pentru hrănirea animalelor. Pentru obținerea unui kg de carne de vită se
consumă 7 kg de cereale, sau 80 de kilograme de iarbă verde, iar pentru un kg de carne
de porc se consumă 4 kilograme de cereale. Un kilogram de carne de pasăre sau de
pește se obține prin consumul a două kilograme de cereale.
Modificările aduse în circuitul alimentar în sensul menționat mai sus, ar putea
disponibiliza cantități imense de cereale pentru hrana altor oameni. Câștigul ar fi
dublu: menținerea sănătății consumatorilor din unele țări și scăderea numărului de
oameni care suferă de inaniție. 40% din aportul energetic al regimului alimentar
american sau francez provine din grăsimi, în timp ce, procentul recomandat este de
30%. Dacă americanii și-ar reduce consumul de cereale la jumătate, adică la cel al
italienilor, s-ar economisi 105 milioane tone de cereale, suficiente pentru hrana a 2/3
din populația Indiei pe un an de zile.
Consumul de cereale diferă foarte mult de la o țară la alta. În tabelul 3 este
prezentată situația acestui consum pe cap de locuitor în 15 țări ale lumii.

170
 Nerealizarea necesarului de energie în regimul alimentar se numește
subnutriție, iar absența unuia sau a mai multor compuși indispensabili determină starea
de malnutriție. Atunci când sunt depășite necesitățile de calorii apare starea de
supranutriție. Omul poate fi pe rând sau concomitent consumator primar (consumă
alimente de origine vegetală), consumator secundar (consumă erbivore) și consumator
terțiar (consumă alimente provenite de la răpitoare). Omul poate modifica lanțurile și
rețelele trofice în sensul satisfacerii nevoilor sale.
Tabelul 3
Consumul de cereale pe cap de locuitor în diverse țări, în anul 1990
[Worldwatch Institute – Probleme globale ale omenirii, 1994)

Țara Consumul de cereale pe locuitor (kg)

Canada 974
Statele Unite 860
Uniunea Sovietică (CSI) 843
Australia 503
Franța 465

Turcia 419
Mexic 309
Japonia 297
China 292
Brazilia 277

India 186
Bangladesh 176
Kenya 145
Tanzania 145
Haiti 100
Media mondială 323

Producerea alimentelor este strict legată de o suprafață de teren uscat sau

submers, pe care plantele verzi fixează energia solară prin fotosinteză. Suprafaţa
ocupată de ecosistemele agricole şi cele naturale, de unde omul îşi procură hrana
zilnică, reprezintă suprafaţa de nutriţie. Prin raportarea acestei suprafețe la efectivul
populației obținem suprafața de nutriție a unei persoane. Aici sunt incluse şi mările,
oceanele şi pădurile, unde se practică pescuitul şi vânătoarea.
Suprafața agricolă mondială este de 4,56 miliarde de hectare, ceea ce reprezintă
34,9% din suprafața uscatului. Conform datelor FAO, în anul 1981, suprafața agricolă
medie per individ era de 0,323 hectare, cu diferențieri mari între continente (Asia –
0,18 ha, Australia – 3,01 ha). În ţara noastră suprafaţa agricolă este de circa 14,8
milioane de hectare (62% din suprafaţa totală) din care 9,4 milioane hectare de teren

171
arabil (63%). De aici rezultă că suprafaţa cultivată ce revine unui locuitor este de 0,41
ha, iar cea agricolă de 0,64 ha, valori superioare mediei mondiale.
Situația actuală și de perspectivă a asigurării hranei omenirii se dezbate tot mai
intens atât la nivelul Organizației Națiunilor Unite cât și al altor organizații mondiale.
După creșterea constantă a producției timp de patru decenii (1950-1990), ca urmare a
sporirii cantităților de îngrășăminte de 10 ori, a început declinul. Lumea a început să
intre într-o nouă eră, cea a nesiguranței asigurării hranei pentru iminenta creștere
masivă a populației.

Capitolul 12
SISTEME DE AGRICULTURĂ

Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări ale sistemelor de

agricultură. Dacă încercăm însă o simplificare a acestora, vom constata că principalele
categorii de agroecosisteme existente în momentul de față în agricultura mondială, pot
fi înglobate în două mari categorii: tradiționale și moderne. Agroecosistemele din cea
de-a doua categorie au apărut odată cu trecerea la utilizarea pe scară largă a mecanizării
și chimizării agriculturii, din anii ’60 ai secolului trecut. Este așa numita agricultură
industrială sau industrializată. Multiplele dezavantaje ale acestui tip de agricultură au
determinat apariția agriculturii durabile care includ două sisteme de agricultură:
integrate și ecologice (biologice, organice).
tradiționale

SISTEME DE industriale
AGRICULTURĂ

moderne integrate

durabile

ecologice
(biologice,
organice)

Fig. 32 Clasificarea simplificată a principalelor sisteme de agricultură

Clasificarea sistemelor de agricultură prezentată în acest curs (fig. 32) elimină

erorile din unele manuale de ecologie, apărute în ultimii ani la noi în țară. Cauza
principală a acestor greșeli constă în ignorarea legislației apărute la nivel național în
ultimul deceniu, în special cea care privește agricultura ecologică. Astfel, în aceste

172
sisteme de agricultură este permisă utilizarea frecventă a pesticidelor organice de
sinteză, ceea ce contravine flagrant actelor normative valabile pentru acest domeniu de
activitate. Apar în felul acesta o serie de confuzii între diferitele sisteme de agricultură,
între trăsăturile definitorii ale acestora.

12.1 Sisteme de agricultură tradiţională

Agricultura tradițională sau de subzistență, cum mai este numită, a apărut în

antichitate, odată cu utilizarea uneltelor din ce în ce mai perfecționate și prin folosirea
animalelor domestice în muncile agricole; așadar, introducerea unei forțe
suplimentare, pe lângă cea umană, care a permis creșterea productivității
agroecosistemelor. Sistemele agricole tradiționale, apărute în zona temperată, au
dăinuit 4-5 milenii, până la apariția revoluției industriale. În scopul creșterii eficienței
cultivării, aceste sisteme au fost îmbunătățite permanent, prin: extinderea terenurilor
agricole, în detrimentul celor naturale; introducerea rotației agricole, iar mai târziu a
asolamentului; obținerea prin selecție empirică și utilizarea soiurilor de plante și a
raselor de animale mai productive; introducerea muncii animalelor în agricultură;
folosirea de unelte agricole metalice sau cu părți metalice; utilizarea dejecțiilor
animale pentru fertilizarea terenurilor agricole. Această legătură foarte strânsă între
plantele de cultură și animale apropie agroecosistemele tradiționale de ecosistemele
naturale. Regăsim aici toate componentele piramidelor eltoniene: producătorii
primari (plante cultivate), consumatorii primari (erbivorele domestice și omul),
consumatori secundari (omul consumator de produse animaliere) și destructorii
prezenți în sol, în marea lor majoritate.
În agricultura tradițională există o permanentă reciclare a substanțelor, iar
procesele de producție agricolă se integrează foarte bine în circuitele biogeochimice
globale. De aceea, se poate afirma că, sistemele tradiționale de agricultură au un
pronunțat caracter ecologic, acestea fiind cele mai apropiate de cursul neîntrerupt al
proceselor naturale. Din punctul de vedere al raportului inputuri/outputuri energetice
aceste sisteme pot fi incluse în categoria celor extensive sau de intensitate redusă.
Prin cultura plantelor în sistem tradițional, omul poate obține în medie 150
kcal/an/m2. Suprafață (arabilă) de alimentare a unui om adult pentru un an de zile este
în medie de un hectar.
În aceste sisteme agricole, omul a reușit eliminarea controlului carnivorelor
mari asupra erbivorelor domestice însă nu a reușit să stăpânească epidemiile și
atacurile dăunătorilor fitofagi.

173
 Agricultura tradițională sau familială se mai practică încă în multe țări ale
lumii, ea fiind specifică țărilor subdezvoltate sau sărace. Acest tip de agricultură este
din nou practicat și în România, pe suprafețe destul de mari. În ultimele decenii ale
secolului trecut, în aceste sisteme agricole a fost introdusă „mica mecanizare” și
pesticidele. Este așa numita agricultură țărănească, eco-biologică.

12.2 Sisteme de agricultură modernă

Așa cum s-a menționat deja la începutul prezentului capitol, agricultura

modernă include atât sistemele de cultură industriale cât și cele durabile.

12.2.1 Sisteme de agricultură industrializată

Trecerea de la sistemele tradiționale la cele moderne de agricultură a fost

posibilă odată cu revoluția industrială, tehnică și științifică din a doua jumătate a
secolului XX. Utilizarea combustibililor fosili pe scară largă, mecanizarea și
chimizarea au determinat creşteri substanţiale ale producţiilor agricole, dar şi efecte
negative asupra mediului.
Agricultura industrială înseamnă artificializarea sistemelor agricole, înseamnă
înlocuirea proceselor biologice, specifice ecosistemelor naturale, cu procese
nebiologice, bazate pe energie convențională, în special tehnologică. Astfel, în
ecosistemele industriale, îngrășămintele cu azot înlocuiesc fixarea naturală a azotului,
cu ajutorul plantelor fixatoare de azot; pășunatul este înlocuit cu hrănirea animalelor
în crescătorii; mașinile înlocuiesc munca manuală și animală la executarea lucrărilor
agricole; în sistemele agricole industrializate atacul paraziților este limitat cu ajutorul
pesticidelor, spre deosebire cele naturale care se bazează pe relația interspecifică
pradă-prădător și pradă-parazit.
În aceste sisteme agricole industriale, recoltele medii sunt de circa 2.300
kcal/an/m2, iar suprafaţa arabilă de alimentaţie pentru un adult se reduce la 0,4
hectare. Din punctul de vedere al aportului energetic, sisteme agricole industriale se
încadrează în categoria agroecosistemelor intensive și industrializate.
Acest sistem de agricultură este unul de mare randament și se practică în câmp
deschis, în livezi, în vii, în sere pentru legume și flori, în complexe industriale de
creștere a animalelor. Avantajele acestor ecosisteme agricole sunt multiple: creșterea
producției agricole, diversificarea produselor alimentare și asigurarea de alimente
proaspete în tot timpul anului, eliberarea forței de muncă rurale și migrarea spre mediul
urban.

174
 Agricultura industrială, prin consumul impresionant de pesticide, îngrășăminte
și combustibil are o multitudine de deficite ecologice, cum sunt denumite de Puia și
colab. (2002):
- Poluarea cauzată de pesticide și îngrășăminte chimice. Prin aplicarea
repetată a unor erbicide este influențată compoziția floristică a agroecosistemului.
Există unele specii vegetale care prezintă toleranță față de anumite erbicide; acestea
se multiplică și se extind pe seama buruienilor distruse prin erbicidare. Numeroase
experiențe arată că folosirea repetată a unui erbicid nu face decât să schimbe
compoziția floristică a buruienilor nu să le elimine
Este cunoscut faptul că, populația microbiană a solului este alcătuită din
numeroase grupe de microorganisme, fiecare având rolul său ecologic. Pesticidele
ajunse în sol exercită o acțiune selectivă asupra acestora: microorganismele sensibile
dispar, iar cele rezistente proliferează. Se instalează astfel, un echilibru biologic
complet diferit față de cel inițial, cu consecințe grave asupra circuitului carbonului și
al altor substanțe în ecosistem. La aprecierea impactului produs de pesticide asupra
microflorei solului trebuie avuți în vedere și ingredienții folosiți la fabricarea lor. În
ciuda faptului că aceștia sunt considerați inerți, inofensivi, măresc agresivitatea
pesticidelor asupra microflorei din sol și permit levigarea pe profilul solului, afectând
și microorganismele din adâncime. Așa sunt, de exemplu, detergenții care însoțesc
adesea substanțele active ale diferitelor pesticide.
Entomofauna utilă, cu rol în limitarea dăunătorilor fitofagi dar și în
descompunerea detritusului, este de asemenea afectată de pesticide, îndeosebi de
insecticide.
Pesticidele produc serioase perturbări ale echilibrelor ecologice, prin
fluctuațiile apărute în diferitele populații, înmulțirea neprevăzută a unor specii,
dispariția unui mare număr de organisme nețintă (paraziți și prădători naturali). Sunt
experiențe care arată că tratamentul făcut împotriva cărăbușului de mai (M.
melolontha) a provocat distrugerea a 45% diptere, 25% himenoptere și 14%
coleoptere. Albinele și păsările plătesc și ele un tribut tratamentelor chimice din
agricultură, prin intoxicare cu pesticide și moartea lor.
Multe pesticide aplicate nu ajung să-și facă efectul deoarece nu ajung pe
suprafața utilă. Numai jumătate din cantitatea de pesticide pulverizată din avion ajunge
pe suprafața destinată.
Excesul de azotați și fosfați de pe terenurile agricole conduc la îmbogățirea

175
apelor în nutrienți, proces numit eutrofizare.
- Calitatea produselor alimentare și a apei potabile. Pesticidele sunt
absorbite în diferite proporții de către plante, de unde ajung în alimentele oamenilor și
ale animalelor. Utilizarea intensă a chimicalelor și a apei de irigație dau alimentelor
un gust fad, ierbos, nespecific. În cazul animalelor, hormonii și antibioticele trec în
carne sau în produsele animaliere. La acestea se adaugă aditivii alimentari (coloranți
sintetici, conservanți, condimente etc.) folosiți în industria alimentară. Aspectul
comercial al produselor este, indiscutabil, unul foarte atrăgător dar în detrimentul
calității.
Un studiu efectuat în SUA, în anul 1995, arată că, din 29 de orașe luate în
studiu, în 28 de orașe a fost semnalată prezența erbicidelor, iar în jumătate dintre
acestea valorile admise erau depășite. Comisia Mondială de Sănătate apreciază că
aproximativ un milion de oameni sunt intoxicați anual cu erbicide. În anii ’80, circa
80% dintre decesele provocate de pesticide erau localizate în țările în curs de
dezvoltare care foloseau doar 20% din totalul pesticidelor. Cei mai afectați sunt
fermierii și lucrătorii din agricultură implicați în activitatea de protecția plantelor. În
anul 1993, în China, datorită utilizării de pesticide nebrevetate, circa 10.000 de
fermieri au murit prin otrăvire cu pesticide.
- Epuizarea fertilității solului și eroziunea solului (vezi capitolul 11).
- Restrângerea biodiversității. Este afectată biodiversitatea interspecifică,
prin extinderea suprafețelor agricole și prin reducerea numărului de specii cultivate.
De-a lungul istoriei omenirii au fost utilizate circa 10.000 de specii de plante pentru
producere de alimente. Astăzi, 90% din necesarul de hrană al omenirii este asigurat
doar de 120 de specii agricole. Prin aplicarea necorespunzătoare a pesticidelor au fost
distruse numeroase specii de microorganisme, insecte utile și diverse viețuitoare. Au
supraviețuit și s-au înmulțit doar cele care au dobândit rezistență la produsele aplicate.
Diversitatea genetică, intraspecifică, a fost, de asemenea, redusă. Foarte multe soiuri
tradiționale și varietăți locale au dispărut din cultură, în favoarea câtorva soiuri
moderne cu productivitate și uniformitate mare. Aceste măsuri au condus la creșterea
vulnerabilității culturilor agricole, la factorii de stres biotici și abiotici.
- Multiplicarea numărului de boli şi dăunători prin practicarea monoculturii şi
scăderea rezistenţei fiziologice naturale a plantelor şi animalelor, ca urmare a folosirii
abundente a substanţelor chimice. La animalele crescute în sistem intensiv au apărut
epidemii şi chiar pandemii, cum ar fi salmoneloza si tuberculoza aviară, apariţia

176
canibalismului, precum şi creşterea extremă a agresivităţii. În această categorie putem
include și boala vacii nebune (boala Creutzfeldt Jacobs), boală prionică care are și
varianta umană. Bolile prionice sunt contagioase și sunt cauzate de infectarea
sistemului nervos central cu prioni – molecule proteice care afectează lent creierul.
- Apariția de rase rezistente la boli și dăunători. În sistemele de agricultură
industrială, fermierii urmăresc eradicarea paraziților vegetali, prin metode directe de
combatere, producând astfel dereglarea ecosistemului. Astăzi, se cunoaște faptul că
distrugerea exagerată a bolilor și dăunătorilor are efecte contraproductive, prin apariția
formelor rezistente. Vânzările de pesticide au atins în 1994 cifra record de 25 de
miliarde de dolari în țările industrializate, ceea ce reprezintă 80% din totalul vânzărilor
de pesticide. Apariția raselor rezistente la boli și dăunători înseamnă creșterea dozelor
de pesticid și apariția de molecule noi, pentru fabricarea altor produse
fitofarmaceutice. Brown și colab. (1995) afirmă că, în unele zone ale Asiei, fermierii
folosesc în mod frecvent doze de pesticide de opt ori mai mari decât cele recomandate,
pentru a obține efectele scontate. Numărul speciilor rezistente la pesticide a crescut de
la 182 în anul 1965, la circa 900, în anul 2000. Studiile arată că, în SUA, proporția
recoltelor distruse de insecte, în anul 1945, era de 7%. După 44 de ani (1989), deși se
foloseau de 10 ori mai multe pesticide, recoltele distruse aproape s-au dublat, ajungând
la circa 13% din producția agricolă. Același fenomen s-a înregistrat cu țânțarul anofel,
vector la malariei. În anii ’60 incidența malariei s-a redus de la mai multe milioane de
cazuri la numai 40.000. Astăzi, numărul bolnavilor de malarie înregistrează 59 de
milioane de cazuri, iar numărul anual al deceselor este de 2 milioane, numai în India,
datorită rezistenței țânțarului la insecticide.
Un alt exemplu este cel al lăcustei brune a orezului din Indonezia. Utilizarea
nesăbuită a pesticidelor a condus la distrugerea paraziților și prădătorilor naturali ai
dăunătorului și la înmulțirea exagerată a sa. Pagubele produse de lăcustă s-au ridicat
în numai doi ani la 1,5 miliarde de dolari, ceea ce a determinat guvernul indonezian să
retragă subvențiile pentru pesticide, cu recomandarea pentru fermieri de a găsi alte
modalități de combatere a parazitului.
- Etologia animalelor (ramură a zoologiei care studiază modul de viaţă a
animalelor sub aspectul obiceiurilor legate de hrănire, reproducere, depunerea ouălor
etc.). În complexele industriale de creștere a animalelor, unele verigi ale lanţurilor
trofice naturale sunt izolate şi hipertrofiate. Animalele sunt scoase din sistemul
constituit prin evoluția biologică şi ecologică sol-plantă-animal, care constituie

177
nucleul agroecosistemului. În fermele zootehnice, sterilitatea animalelor crește
datorită stresului.
Experiențele făcute cu porci crescuţi în sistem intensiv, apoi lăsați în libertate,
au arătat o creștere extremă a agresivității. În timp, toţi s-au imbolnăvit și au murit de
diferite boli infecţioase şi degenerative, cu preponderenţă cancer. La control, s-a
constatat degenerarea sistemului imunitar. Aceste animale au devenit rezervorul a
numeroși paraziți și boli infecţioase, dintre care multe transmisibile şi la om.
Consecințele practicării sistemelor de agricultură nu se opresc aici. Situația
critică actuală a terenurilor agricole de pe Terra, prezentate în capitolul 9 sunt, în bună
parte, rezultatele agriculturii industrializate, practicate de la jumătatea secolului trecut
încoace.

12.2.2 Sisteme de agricultură durabilă

Date fiind dezavantajele agriculturii comerciale, industriale, numeroși

specialiști din domeniul agriculturii consideră aceste sisteme dăunătoare, atât pentru
sănătatea oamenilor cât și a pentru cea a mediului. De aceea, tot mai mult se pledează
pentru sisteme durabile de agricultură.
Durabilitatea desemnează acea dezvoltare în care sunt satisfăcute necesităţile
prezentului, fără a compromite necesităţile generaţiile viitoare. Conceptul de durabil
(sustainable) a apărut în ecologie, în sintagma biosferă durabilă, apoi s-a răspândit
în agronomie, etică şi alte domenii.
Conform Congresului SUA, agricultura durabilă este Un sistem care se poate
autosusține pe un timp nelimitat fără să conducă la degradarea pământului, a
ambianței umane sau a umanității; o strategie de managamant care să ajute
producătorul să aleagă soiurile și hibrizii, practicile culturale, programele de
fertilizare și combatere a bolilor și dăunătorilor cu input-uri minime, care să
minimizeze impactul sistemului asupra ambianței umane și care să asigure un nivel
susținut de producție și de profit pentru fermieri.
În aceste sisteme de agricultură putem vorbi de ecotehnologie și ecotehnică. În
concepția cercetătorilor Mitsch și Jorgensen (1989) citați de Mănescu și Ștefan (2005),
ecotehnologia și ecotehnica reprezintă proiectarea societății umane în mediul natural,
în beneficiul acesteia și în opoziție cu orice forme de tehnici inginerești care se
substituie mediului natural.
Ecotehnologia agricolă presupune cunoașterea și aplicarea metodelor și
mijloacelor necesare în toate procesele de producție, cu păstrarea nealterată a

178
mediului înconjurător. Spre deosebire de tehnicile agresive utilizate în sistemele
agricole industriale, ecotehnicile, specifice agriculturii durabile, protejează
integritatea solului, respectă echilibrul ecologic, susțin reciclarea resurselor, reduc
consumul de energie culturală.
În momentul de faţă există o multitudine de clasificări legate de agricultura
durabilă. În spiritul acestui curs, în sistemele de agricultură durabilă includem:
sistemele de agricultură integrată şi sistemele de agricultură organică (ecologică,
biologică).

12.2.2.1 Sisteme de agricultură integrată

Aceste sisteme se fundamentează pe stimularea proceselor naturale care să

conducă la menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat şi la un control riguros al
paraziţilor, cu cheltuieli moderate de energie, în condiţiile menţinerii producţiei la un
nivel ridicat, fără a deranja mediul înconjurător.
Anual sunt folosite în agricultura lumii aproximativ 100 milioane de tone de
îngrăşăminte, care aduc un spor de producţie echivalent cu 40% din producţia
mondială de cereale. La acestea se adaugă multe alte milioane tone de substanţe
chimice destinate protecţiei plantelor care salvează circa 30% din recoltele obţinute.
Se apreciază că, prin intermediul acestor mijloace, jumătate din populaţia lumii are
asigurată hrana cotidiană necesară pentru subzistenţă. Cifrele acestea sumare şi
aproximative ilustrează cu elocvenţă importanţa capitală pe care procesul de
chimizare-fertilizare al agriculturii îl are pentru întreaga planetă, pentru dezvoltarea
societăţii. Prin urmare, în etapa actuală de evoluție a societății omenești, înlocuirea
totală a input-urilor din agroecosisteme prin mecanisme naturale de reglare nu este
realistă și nici posibilă. Reîntoarcerea omului la natură nu se poate face într-o natură
primitivă, bucolică, cum susțin unele curente ecologice fundamentaliste, ci pe baze
raționale. Numai așa se va putea asigura necesarul de hrană pentru o populație în
continuă creștere.
Principalele surse de poluare din agricultură sunt îngrășămintele chimice și
pesticidele.
Agricultura integrată pornește de la convingerea că fertilizarea şi chimizarea
sunt absolut necesare pentru o agricultură modernă de mare randament, dar aceste
mijloace sunt numai o componentă a fertilităţii solului şi a protecţiei plantelor
împotriva bolilor şi dăunătorilor. Utilizarea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor
este integrată într-un sistem mult mai complex, din care fac parte și alte metode de

179
fertilizare și de fitoprotecție. Berca și Roman (1991) consideră că schemele
agriculturii integrate acceptă numai substanțe chimice de valoare biologică mare,
ușor degradabile, care după lansarea efectului părăsesc rapid ecosistemul.
Fertilizarea în agricultura integrată presupune intensificarea fertilizării
organice a solului cu gunoi de grajd și diverse composturi. În ultimul timp se utilizează
tot mai mult composturile provenite de la staţiile de epurare şi din resturile menajere.
Pentru obținerea acestor fertilizanți organici trebuie folosite însă tehnologii adecvate,
deoarece există riscul poluării chimice a infectării și infestării cu diferiți paraziți,
prezenți în aceste materiale.
Îngrăşămintele verzi sunt folosite intens în agricultura integrată. Această
metodă constă în cultivarea de plante cu masă vegetală bogată și nepretențioasă față
de nutrienți, în scopul încorporării lor în sol, odată cu lucrările de bază. Speciile
preferate în acest sens sunt leguminoasele (lupin, mazăre, măzăriche, sulfină etc.), dar
pot folosite și alte specii precum – secara, floarea soarelui, rapița, muștarul etc..
Îngrășămintele verzi au rolul de a îmbunătăți proprietățile fizico-chimice ale solului
precum și activitatea microflorei și microfaunei din sol.
Utilizarea leguminoaselor este, de asemenea, un mijloc important de fertilizare
şi de menţinere a echilibrului biologic în natură. O cultură de leguminoase poate fixa
în cursul unui an cantități importante de azot (vezi Circuitul azotului). Efectele
benefice ale acestor culturi constau și în refacerea structurii solului cultivat.
Combaterea bolilor și dăunătorilor în agricultura integrată se deosebește
esențial de cea practicată în sistemele de agricultură industrializată, întrucât aici
obiectivul nu mai constă în eradicarea paraziților, ci în menținerea nivelului de atac la
un anumit nivel. Acest nivel este denumit prag economic de dăunare (PED), adică
limita de atac a paraziţilor care duce la pierderi de recoltă egale cu costul tratamentelor.
PED permite renunţarea la o stropire fitosanitară atunci când densitatea bolii sau
dăunătorului nu atinge valoarea critică. De exemplu, dacă o stropire cu insecticid
împotriva viespii semințelor de prun (Eurytoma schreineri) costă 500 Euro, iar
pagubele produse de viespe la un atac de 2% se ridică la 500 de Euro, înseamnă că
PED la E. schreineri este 2% fructe atacate. Dacă atacul este de 3% se va executa
tratamentul, dacă este de 1,5% se va renunța la stropire. Desigur că, stabilirea PED
este o muncă laborioasă care presupune estimarea atacului, a prețului de valorificare a
produsului finit, costul pesticidelor, a combustibilului, a muncii vii etc.

180
 Utilizarea PED are cel puțin două avantaje: folosirea unei cantităţi reduse de
pesticide şi implicit reducerea poluării; păstrarea mai bună a diversităţii, deoarece
pragurile acceptă un număr de buruieni, boli şi dăunători.
În agroecosisteme produc pagube circa 500 de specii de ciuperci, 200 specii de
buruieni, 10.000 specii de insecte si acarieni. Pentru asigurarea alimentelor necesare
omenirii, societatea internațională a acceptat folosirea pesticidelor ca un rău necesar,
ca pe o ultimă variantă de apărare. Lupta integrată este ansamblul de mijloace si
metode (agrotehnice, chimice si biologice) folosite pentru distrugerea paraziţilor
agricoli, atunci când valoarea atacului depăşeste pragul economic de dăunare.
Măsurile agrotehnice de combatere pot conduce la eliminarea unor tratamente
chimice sau la reducerea acestora. Ele constau în: alegerea corespunzătoare a
terenului, rotația culturilor, fertilizări corespunzătoare, igiena fitosanitară, sterilizarea
solului cu abur în sere, recoltarea și arderea organelor infectate sau infestate etc..
Astfel, caisul fiind foarte sensibil la apoplexie, nu va fi amplasat pe terenuri joase, cu
exces de umiditate, care favorizează boala; cultura de varză nu se va înființa pe terenuri
cu pH acid care avantajează răspândirea și evoluția herniei la varză. La prun, pe
suprafețe restrânse, adunarea fructelor infestate cu Eurytoma schreinery poate reduce
semnificativ pagubele produse de această viespe [Maxim, 1993]. Studiile făcute la
măr de Ciurdărescu și colab. (1991) arată că, sistemul de întreținere a solului pe
intervalele dintre rândurile de pomi influențează atacul viermelui merelor
(Laspeyresia pomonella). Astfel, acolo unde terenul este înierbat, atacul a fost mult
mai redus față de ogorul negru.
Prin practicarea rotației culturilor este evitată așa numita oboseală a terenului,
prezentă la monoculturi. Fenomenul se datorează în principal acumulării de substanțe
alelopatice și extragerii unilaterale a unor substanțe nutritive din sol, ceea ce conduce
la secătuirea solului în elementele respective. La stabilirea succesiunii culturilor se
ține seamă de bolile și dăunătorii comuni ai speciilor agricole. Primăvara, fiecare teren
cultivat deține o rezervă biologică de paraziți, în funcție de cultura premergătoare. De
aceea, o specie va reveni pe aceeași solă numai după un anumit interval de timp. Chiar
și înființarea de culturi cu specii înrudite poate fi păgubitoare pentru cultivator. De
exemplu, mana florii soarelui va dispărea complet de pe un teren doar după cinci ani.
Prevenirea infestării solului cu gândaci gheboși se poate face numai prin evitarea
cultivării porumbului după porumb. Revenirea unei culturi de solanaceae pe aceeași

181
solă se va face doar după patru ani, din cauza manei și a gândacului de Colorado care
le sunt comune.
Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea
masivă a pesticidelor. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și
lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme, utilizarea
feromonilor și a păsărilor insectivore, crearea de soiuri cu rezistență genetică etc..
Combaterea biologică a paraziților vegetali poate contribui la reducerea
masivă a pesticidelor. Dintre aceste metode amintim: multiplicarea în laborator și
lansarea în cultură a diferitelor specii de insecte utile și microorganisme, utilizarea
feromonilor și a păsărilor insectivore, utilizarea extractelor vegetale antimicotice,
crearea de soiuri cu rezistență genetică etc. Maxim (2005) constată că unele extracte
apoase de plante (Armoracia rusticana, Daucus carota, Urtica dioica, Primula
officinalis, Juglas regia, Cannabis sativa, Equisetum arvense) inhibă total germinarea
conidiilor de rapăn la măr (Fucicladium dendriticum) „in vitro”. Același autor ajunge
la concluzia că, în livadă, cele mai bune rezultate în combaterea cancerului rugos al
pomilor la măr (Diaphora perniciosa f.c. Phomopsis mali) s-au obţinut prin utilizarea
concomitentă (efect sinergic) a două specii de microorganisme luate în studiu:
Trichoderma harzianum și Bacillus subtilis.
În afară de combinarea metodelor de combatere a paraziților și de pragurile
economice de dăunare, în lupta integrată mai trebuie respectate următoarele principii:
- La același efect biologic să se utilizeze produsele cele mai putin toxice.
- Evitarea introducerii în ecosistem a pesticidelor: greu degradabile biologic,
cu rezidualitate ridicată, uşor levigabile (ajung mai rapid în apa freatică), cu efecte
secundare nedorite, a celor care se acumulează de-a lungul lanțurilor trofice, a celor
care distrug flora și fauna utilă din sol și de pe plante (cu rol important în mineralizarea
materiei organice moarte și limitarea numărului de dăunători fitofagi), în general a
pesticidelor care afectează echilibrele ecologice.
- Protejarea paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorilor fitofagi, prin
utilizarea de pesticide selective și/sau evitarea stropirilor cu produse neselective în
stadiile vulnerabile ale acestora.
- Utilizarea de soiuri cu rezistență genetică la boli și dăunători.
- Reducerea drastică a pesticidelor, prin efectuarea tratamentelor fitosanitare
numai în condiții de strictă necesitate. Stropirile vor fi executate pe baza avertizărilor
emise de specialiști, în urma diferitelor observații, analize, prognoze și evaluări. Se

182
vor lua în considerare - ecologia parazitului, fenologia plantei, remanența pesticidelor,
rezerva biologică a parazitului, rezistența soiurilor etc.. Este foarte important ca
stropirea să fie făcută la momentul optim. În Marea Britanie, cantitatea de fungicide
pentru cereale a fost redusă cu 50-75% numai prin administrarea la momentul potrivit.
Reducerea cantităților de pesticide se poate realiza și prin utilizarea tratamentelor la
sol, în locul celor aviatice. Eficiența tratamentului poate crește astfel, de la 50% la
90%. Prin introducerea tehnicilor de stropit cu aerosoli, consumul de soluție la hectar
este diminuat semnificativ.
- Complexarea tratamentelor fitosanitare, adică introducerea în soluția de
stropit a unei combinații de pesticide (fungicid + insecticid + acaricid) cu spectru mai
larg de acțiune, în vederea reducerii numărului de treceri cu agregatul prin cultură.
Avantajele acestui sistem constau în reducerea consumului de combustibil și evitarea
tasării solului. Aplicarea tratamentelor complexe presupune găsirea momentului optim
de tratament, în care stadiile vulnerabile ale paraziților vegetali să se suprapună
(Maxim, 1997).
- Creșterea rezistenței fiziologice a plantelor și animalelor printr-o nutriție
echilibrată.
O componentă importantă a agriculturii integrate este sistemul de lucrări ale
solului etc.. Distingem aici sistemul de lucrări minime (minimum tillage) și sistemul
fără lucrări (no tillage). Rezultatele efectuate în România pe această temă sunt destul
de contradictorii.
Practicarea agriculturii integrate a facilitat trecerea la un alt tip de agricultură,
cea ecologică.

12.2.2.2 Sisteme de agricultură ecologică

Exploatarea intensă a pământului folosind produsele chimice de sinteză, a

condus la intoxicarea permanentă a populaţiei, cu o creştere alarmantă a frecvenţei
bolilor degenerative (cancer, alergii, boli de piele grave etc.), mai cu seamă la fermierii
care întrebuinţează aceste substanţe. La acestea, se adaugă alte numeroase
dezavantaje, prezentate la Sisteme de agricultură industrializate din actuala lucrare și
la capitolul 11 (Ecosistemele agricole și alimentația omenirii).

A. Generalități

Agricultura ecologică are ca scop obținerea de produse agroalimentare fără

utilizarea produselor organice de sinteză (pesticide, îngrăşăminte, stimulatori,

183
regulatori de creștere, antibiotice). Organismele modificate genetic și derivatele lor
sunt interzise în acest tip de agricultură.
Agricultura ecologică (biologică sau organică) se deosebește fundamental de
celelalte sisteme de agricultură, întrucât produsele finite nu pot fi valorificate sub sigla
„ecologic” numai dacă sunt etichetate de către organisme autorizate. Obținerea
certificatului de produs ecologic presupune parcurgerea obligatorie a mai multor etape,
stabilite prin diferite acte normative și supuse sistemului de certificare și inspecție. La
produsele agroalimentare ecologice trasabilitatea produsului poate fi urmărită de la
furcă la furculiță.
Istoria agriculturii biologice a început în Europa, la începutul secolului XX.
Este important să menționăm faptul că, în ţările cu o agricultură biologică
semnificativă s-a dezvoltat mai întâi agricultura integrată, cea care integrează
metodele şi procedeele agrotehnice blânde, ocrotitoare de mediu, cu metodele şi
procedeele intensive, dar aplicate la nivelul minimului necesar. Agricultura integrată a
funcționat și încă mai funcționează ca o școală de trecere la agricultura ecologică.
Agricultura ecologică are numeroși opozanți în rândul producătorilor de
pesticide, a îngrășămintelor chimice și a semințelor modificate genetic. Principalele
argumente constau în producția mică și prețul ridicat al produselor obținute. Este
adevărat că necesarul de hrană al Terrei nu poate fi susținut numai de produse organice
însă cererea tot mai ridicată în rândul consumatorilor justifică pe deplin extinderea
acestui tip de agricultură. În plus, consumatorului trebuie să i se ofere dreptul la
opțiune. Nu este moral ca producătorul agricol să impună dieta publicului larg, ci
dimpotrivă trebuie să răspundă comenzii cetățeanului cumpărător și consumator.
Teama producătorilor de chimicale și semințe modificate genetic, legată cu
neputința agriculturii organice de a produce suficientă hrană pentru omenire, nu se
susține, deoarece nu se pune problema trecerii masive și necontrolate a agricultorilor
la sistemul ecologic de cultură. Tehnologiile ecologice sunt foarte pretențioase,
presupun un grad înalt de profesionalism și prezintă multe riscuri de natură economică
pentru producător. Pe cealaltă parte, agricultura în sistem industrial este mult mai ușor
și mai comod de aplicat, întrucât nu interesează sănătatea mediului, a oamenilor,
consecințele pe termen lung, ci doar profitul imediat. Este mult mai simplu într-o
plantație de măr, de pildă, să aplici 25 de stropiri pe an cu pesticide, decât să urmărești
îndeaproape evoluția paraziților fitofagi, a speciilor de insecte utile, să cântărești și să
evaluezi cu multă chibzuință și pricepere oportunitatea unei intervenții fitosanitare.

184
Tehnologiile organice nu pot asigura, în acest moment, toată hrana omenirii însă
alături de sistemele integrate de cultură ar putea fi cea mai benefică combinație de
agroecosisteme, din toate punctele de vedere. În privința ponderii celor două sisteme,
cred că piața poate regla cel mai bine acest aspect.
Din punctul de vedere al agriculturii, riscurile majore pentru bunăstarea și
sănătatea Planetei, prezente și viitoare, nu vin de la agricultura organică ci de la cea
industrială. Situația actuală a terenurilor agricole, a surselor de apă dulce, a
contaminării biosferei cu pesticide și nitrați ș.a. confirmă cu prisosință acest lucru.
Extinderea exagerată a agriculturii organice s-ar putea remedia extrem de rapid și tot
atât de simplu, prin revenirea la sistemele integrate sau industriale de agricultură.
Remedierea terenurilor supraexploatate și epuizate de agricultura comercială este însă
mai dificilă și mai îndelungată.
Din capitolul 11 al prezentului curs am reținut că, eroziunea alarmantă a
solurilor, cauzată de intensificarea exagerată a agriculturii, a determinat guvernul SUA
să ia măsura necultivării terenurilor agricole pe o treime din suprafața cultivată a țării,
în scopul refacerii solului. Trebuie doar să ne imaginăm acele suprafețe imense,
distruse de chimizarea nesăbuită, împânzite de ferme ecologice, în care grija față de
sol și față de mediu este primordială, și ne vom schimba percepția față de temerile
producătorilor de chimicale și semințe transgenice, cu privire la securitatea alimentară
a planetei.
Majoritatea ţărilor vestice subvenţionează de la stat doar agricultura ecologică.
Au apărut legi drastice, institutii specializate, care asigură controlul permanent al
calităţii produselor, al condițiilor în care se cultivă plantele şi al adăposturilor unde se
cresc animalele. Au luat fiinţă în domeniu multe asociaţii, uniuni, cooperative cu acest
obiect de activitate.
În ultimii ani s-au înființat, în toată lumea, magazine specializate pentru
vânzarea produselor ecologice. Deși producțiile în aceste sisteme de agricultură sunt
mai reduse, prețurile de valorificare sunt cu 20-60% mai mari decât cele ale produselor
convenţionale, ceea ce permite fermelor biologice să fie rentabile (www.agricultura-
ecologica.ro). La prețurile foarte convenabile se mai adaugă subvenţiile primite de la
stat.
Cu privire la incapacitatea agriculturii organice de a asigura alimente pentru
întreaga planetă, menționez că există studii care infirmă acest lucru. Badgley și colab.
(2007) de la Universitatea din Michigan, comparând producțiile sistemului

185
convențional, intensiv, cu cel ecologic (293 de comparații din diferite țări ale lumii)
ajung la concluzia că producția în sistemul ecologic reprezintă 96% din producția
agriculturii convenționale.
Sondajele de opinie arată că, în Occident, consumatorii preferă aceste produse,
iar suprafeţele cultivate în sistem biologic cresc în progresie geometrică. Tot mai mulţi
medici susţin că nu se poate concepe sănătatea unei naţiuni în afara sistemului de
agricultură biologică.
Trecerea de la agricultura convenţională, intens chimizată, la agricultura
ecologică se realizează într-o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă (6 săptămâni
- 3 ani), în funcţie de o serie de factori. Aceasta este denumită perioadă de conversie.
Bioagricultorul trebuie să încheie contracte cu autoritatea specializată din cadrul
Ministerului Agriculturii. Activitatea, în aceste unităţi de producţie se va face sub
îndrumarea şi sub controlul permanent al consultanţilor şi controlorilor autorităţilor
competente.

B. Elemente componente ale agriculturii ecologice

a. Studiul şi ameliorarea condițiilor locale de mediu

În preajma fermei ecologice, mediul înconjurător se va păstra curat, iar

biodiversitatea va fi conservată. Se vor planta perdele de protecţie, pomii şi arborii
răzleţi se vor menține sănătoşi. Vor fi construite cuiburi pentru păsări şi ascunzişuri
pentru reptile şi arici, se va inventaria fauna folositoare din zonă etc..
Bioagricultorul va ţine cont de zonarea şi microzonarea producţiei agricole.
Vor fi cultivate și crescute numai acele specii şi soiuri/rase de plante și animale care
sunt bine adaptate la condițiile zonei şi verificate perioade îndelungate (vezi cap. 6).
Numai în felul acesta se vor putea reduce input-urile energetice, unul dintre obiectivele
acestui tip de agricultură. Cu alte cuvinte, culturile agricole se vor amplasa acolo unde
găsesc cele mai potrivite condiții naturale de creștere și dezvoltare. Înființarea lor în
zone improprii ar presupune crearea artificială a cerințelor optime speciei și soiului,
ceea ce înseamnă consumuri energetice suplimentare. La fel se pune problema și în
cazul animalelor.
b. Ameliorarea solului

Măsurile de ameliorare a solului în agricultura biologică vizează sporirea

fertilităţii naturale și creşterea activităţii biologice din sol.

186
 Solul este un organism viu, care se naşte, trăieşte şi poate muri. El este format
din 45% substante minerale, 7% substanţe organice, 25% aer şi 23% apă. Deși are doar
șapte procente, substanţa organică a solului este izvorul vieţii şi fertilităţii.
Substanţa organică este formată din 85% humus, 10% rădăcini de plante şi 5%
flora şi fauna solului. Din acest 5%, microflora (bacterii, actinomicete, alge şi ciuperci)
reprezintă 4%, iar fauna (protozoare, nematode, colembole, acarieni, miriapode,
crustacei, cârtiţe, dar mai ales râmele - principalul indicator al vieţii biologice din sol)
doar 1 %. Între flora şi fauna solului pe de o parte şi humusul din sol pe de altă parte,
există o legătură foarte strânsă. Fără aceste componente ale solului nu putem vorbi de
o agricultură sănătoasă și durabilă și cu atât mai puțin de agricultură ecologică. Pentru
a evidenția importanța deosebită a substanței organice din sol pentru plantă, anglo-
saxonii au denumit aceste sisteme de cultură, agricultură organică.
Principalele măsuri de ameliorare a solului în direcţia celor amintite mai sus
sunt:
- Administrarea sistematică de gunoi de grajd - cel mai important îngrăşământ
şi ameliorator de sol din agricultura biologică. Utilizarea îngrășămintelor chimice este
interzisă. Gunoiul de grajd se va completa cu îngrăşăminte verzi și plante
leguminoase. Cercetările efectuate în diferite țări arată că, de exemplu, cultura de soia
poate aduce un aport de azot biologic de 50-150 kg la hectar, iar îngrășămintele verzi
din lupin, sparcetă și măzăriche pot înlocui 20 de tone de gunoi de grajd sau 250 kg
NPK la hectar.
- Pentru diminuarea riscului de eroziune a solului, acesta va fi menținut
acoperit cu vegetaţie tot timpul anului prin: culturi intercalate, culturi succesive,
îngrăşăminte verzi, mulcire etc..
- Evitarea compactării solului, prin folosirea de agregate uşoare și prin
practicarea unui minimum de lucrări ale terenului. Solul se va lucra numai la
umiditatea optimă.
- Menținerea pH-ului solului in limite optime (6-7), care să permită
valorificarea corespunzătoare a elementelor nutritive din sol de către plantele de
cultură şi creşterea capacităţii de tamponare a solului. Pentru corectarea pH-ului se vor
folosi amendamente admise de legislație pentru agricultura organică;
- Completarea necesarului de microelemente, se va face prin administrarea de
făină de rocă odată cu gunoiul de grajd.

187
 c. Folosirea îngrăşămintelor

Ingrăşămintele organice constituie cheia de boltă a agriculturii ecologice și este

de preferat ca ele să provină din resurse proprii. Utilizarea îngrăşămintelor minerale
se va face numai în completarea celor organice. Acestea sunt naturale, greu solubile și
trebuie să fie admise de legislație pentru acest tip de agricultură.
In agricultura ecologică nu este permisă utilizarea îngrășămintelor chimice dar
nici a urinei, a gunoiului de pasăre, fecalelor, nămolului de la staţiile de epurare şi a
composturilor menajere. Gunoiul proaspăt se administrează toamna sau iarna.
Paiele cumpărate de la alte întreprinderi, ca şi cele din producţie proprie, nu
trebuie să fi fost tratate cu regulatori de creştere.
Îngrăşămintele organice folosite în agricultura biologică sunt gunoiul de grajd,
proaspăt sau fermentat și îngrăşămintele verzi. Pentru evitarea erorilor de supradozaj
a azotului, chiar și în cazul fertilizanților organici, se vor calcula cu atenţie dozele
optime.
Ca și îngrășăminte minerale se utilizează făina de rocă din bazalt, granit, tufuri
vulcanice.
La aplicarea îngrăşămintelor în agricultura ecologică se pornește de la premisa
că aplicarea lor mai deasă şi în cantităţi mici este mai eficientă.
Pregătirea îngrăşămintelor organice se face după reţete speciale, prevăzute în
legislație.

d. Asolamentul

În cadrul unei ferme ecologice, succesiunea culturilor în timp și spațiu este o

verigă tehnologică hotărâtoare, datorită avantajelor cunoscute: menţinerea fertilității
solului, sporirea rezistenţei plantelor la boli şi dăunători, concomitent cu reducerea
rezervelor biologice ale paraziților etc.
În stabilirea asolamentului se va ține seamă de o serie de criterii:
- alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură;
- alternarea speciilor care îmbogăţesc solul în azot cu cele care îl sărăcesc;
- plantele cu înrădăcinare adâncă vor alternate cu cele care au înrădăcinare
superficială;
- alternarea monocotiledonatelor cu dicotiledonate;
- revenirea speciilor cu paraziți comuni pe aceeași parcelă după un anumit
număr de ani;

188
 - utilizarea pe scară largă a culturilor intercalate şi succesive.

e. Sămânţa şi materialul săditor

În principiu, sămânţa şi materialul săditor trebuie să provină din întreprinderi

biologice certificate. În anumite circumstanțe, se poate folosi însă și material biologic
convențional, dar netratat chimic. La tratarea seminţelor se vor utiliza doar produse
fitofarmaceutice admise în anexele actelor normative privitoare la agricultura
ecologică. Se interzice tratarea chimică a seminţelor, iradierea sau tratarea acestora cu
microunde. Nu este permisă folosirea de seminţe sau material săditor modificat
genetic. Este admisă înmulţirea plantelor obținute „in vitro”.

f. Controlul bolilor şi al dăunătorilor

In agricultura ecologică, paraziții nu se „stârpesc”, împotriva lor nu se „luptă”

(nu se declară război), ci ei se controlează, cel mult se combat.
Pentru controlul paraziților în agricultura biologică, se interzice utilizarea
pesticidelor de sinteză chimică. Toate preparatele fitofarmaceutice admise în
agricultura biologică sunt menţionate în anexele speciale ale actelor normative care
reglementează agricultura ecologică.
Metode preventive
Ca și în medicina veterinară și umană, metodele preventive sunt cele mai
importante. Le menţionăm pe cele de bază:
- alegerea terenului în funcție de pretențiile plantei de cultură;
- lucrările de ameliorare a solului care vizează: humusul, structura, pH-ul,
activitatea biologică;
- fertilizarea organo - minerală echilibrată care va mări rezistența fiziologică
a plantelor la boli și dăunători;
- asolament armonios, cu multe leguminoase;
- utilizarea celor mai rezistente specii şi soiuri la factorii de stres abiotici și
biotici (boli, dăunători, ger, secetă etc.);
- practicarea culturilor asociate, succesive şi ale celor acoperitoare de sol;
- semănatul sau plantatul la epoca optimă;
- igiena fitosanitară;
- cunoaşterea faunei folositoare de pe cuprinsul fermei şi protejarea acesteia
prin perdele de protecţie, cuiburi pentru păsări, adăposturi etc.);

189
 Metode curative de combatere
Se vor folosi numai după epuizarea celor preventive. Mai întâi se va recurge la
metodele curative mai „blânde" (cu impact minim asupra mediului), apoi se va trece
la cele cu efect de omorâre.
Mijloace fizico-mecanice
- strângerea unor dăunători şi opărirea acestora (limacşi, gândaci);
- strivirea ouălor sau chiar a unor omizi;
- scuturarea pomilor (dimineaţa) și strângerea gândacilor pe folii de polietilenă; se
pot obține rezultate foarte bune, de exemplu, la gărgărița florilor de măr (Anthonomus
pomorum);
- strângerea zilnică a fructelor căzute, opărirea sau utilizarea acestora pentru distilat
sau pentru hrana porcilor; strângerea fructelor mumifiate;
- tăierea unor părţi din planta atacată (făinare, păduchi, focul bacterian al rozaceelor
etc.) și distrugerea lor prin ardere;
- strângerea plantelor bolnave;
- răzuirea scoarţei pomilor deasupra unor folii și arderea ei;
- strângerea cuiburilor de omizi;
- văruirea pomilor de două ori pe an, toamna şi primăvara;
- instalarea de curse mecanice pentru şoareci şi şobolani;
- instalarea de benzi argintii, ca sperietori împotriva păsărilor, sau plase;
- instalarea de inele cleioase sau brâie-capcană în pomicultură;
- instalarea de capcane cleioase, de culoare galbenă, impotriva muştei cireşelor,
muştei morcovului şi a musculitei albe;
- preparate care protejează sau fortifică plantele împotriva atacului unor boli.
Exemplu: permanganatul de potasiu, eficient în combaterea făinării la viţa-de-vie,
trandafiri etc.
- distrugerea virusurilor prin termoterapie etc.
Mijloace biotehnice
- instalarea de capcane biologice: părţi de plante, fructe tuberculi ş.a., pe sol, în sol,
în beciuri şi depozite; capcanele se strâng şi se opăresc;
- instalarea de capcane feromonale;
- înmulţirea plantelor prin culturi de meristeme.
Mijloace biologice („viu contra viuˮ), numită şi combatere biologică
- semănarea sau plantarea de plante care îndepărtează sau reduc atacul unor boli sau

190
dăunători (usturoi, crăiţe, conduraşi, levănţică, cimbru, pelin, salvie, ceapă, pătrunjel,
mentă, ţelină etc.);
- atragerea animalelor şi insectelor folositoare prin crearea unor condiţii bune de
hrană şi adăpost: buburuze, acarieni prădători, viespi parazite etc.;
- folosirea insectelor utile crescute în condiții artificiale și lansarea lor în cultură;
- folosirea mijloacelor microbiologice de combatere. Sunt moderne, eficace, dar încă
destul de scumpe. Constau în combaterea unor dăunători, cu preparate obţinute din
anumite microorganisme vii (virusuri, bacterii, ciuperci);
- preparate care îndepărtează dăunătorii. Exemplu: alaunul (piatra acră) care diluată
în apă fierbinte (0,4%) şi aplicată pe plante are efect repelent asupra păduchilor de
frunză timp de 2-3 luni;
- preparate care omoară dăunătorii (insecticide). Exemplu: piretrina (insecticid
natural extras din anumite varietăţi de crizanteme), săpunul de potasiu (1-3%) utilizat
în combaterea acarienilor, omizilor, păduchilor ţestoşi și lânoşi etc.

g. Creşterea eficienţei controlul paraziţilor vegetali prin

conservarea biodiversităţii

Deşi în ultimii 40 de ani pesticidele au fost utilizate la scară largă dar procentul
pierderilor de recoltă nu a scăzut. Principala cauză constă în distrugerea prădătorilor
naturali care au nevoie de nectarul și polenul plantelor sălbatice şi zone naturale și
seminaturale pentru adăpost și iernat. De aceea se recomandă prezenţa habitatelor
seminaturale.
Măsurile ecologice de control al dăunătorilor sunt preventive şi curative (fig.
33).
Măsurile curative de control al paraziţilor la plantele de cultură ecologice au
fost prezentate anterior. În continuare, vom detalia câteva măsuri preventive de
control, utilizând biodiversitatea asociată.
1. Protecția mediului, sporirea biodiversității habitatelor necultivate,
interconectarea habitatelor cultivate și necultivate la nivel de fermă și peisaj.
Extinderea habitatelor naturale din jurul şi din interiorul fermelor poate atrage
paraziţii şi prădătorii naturali.
Experienţele efectuate de către Krauss şi colab. (2011) în Germania arată
diferenţele între culturile organice şi industriale de triticale. Astfel, în fermele organice
erau 5 ori mai multe specii de plante, de 20 de ori mai multe insecte polenizatoare, de
3 ori mai mulți paraziți și prădători naturali, în timp ce, atacul de afide a fost de 5 ori

191
mai mic. În ferma convenţională de triticale, în sistem monocultură, s-a înregistrat un
atac masiv de afide.

Fig. 33 Măsuri de control al bolilor și dăunătorilor în agricultura ecologică

Un alt studiu efectuat de Birkhofer (2008), în Elveţia, arată că, în culturile de

grâu fertilizate cu bălegar s-a observat abundență și diversitate mare de insecte
polenizatoare, iar paraziți și prădători naturali erau de două ori mai numeroși, decât în
grâul cultivat convenţional. Cultura clasică de grâu avea un atac de afide de două ori
mai mare, datorită utilizării îngrăşămintelor chimice şi erbicidelor.
Habitatele seminaturale şi naturale din interiorul şi din jurul fermelor
favorizează biodiversitatea şi constituie adevărate rezervoare pentru flori şi insecte
sălbatice. Mai multe studii arată că aceste habitate atrag o mare diversitate de prădători
naturali ai dăunătorilor. Zonele împădurite şi cu plante erbacee din jurul fermelor pot
constitui surse de polen şi nectar pentru mulţi dintre aceştia. Bianchi şi colab. (2006)
au demonstrat că insectele din familia Chrysopidae, Coccinelidae, Syrphide şi
parazitoizii utilizează sursele de nectar din habitatele naturale aflate în vecinătatea
terenurilor cultivate şi populează apoi culturile învecinate, unde pot contribui la
controlul populaţiilor de organisme dăunătoare.
2. Practici de cultivare: rotația culturilor, o mai bună fertilizare a solului,
alegerea de cultivaruri rezistente, alegerea locurilor adecvate pe terenul agricol.
Expresia Diversitate agrobiologică funcțională (DAF) se referă la acele
192
elemente ale biodiversității la nivelul ecosistemelor agricole care susțin o producție
agricolă durabilă, dar aduc și beneficii mediului și oamenilor. Una dintre soluţiile DAF
constă în semănarea unor amestecuri de seminţe de flori sălbatice pentru a atrage
insectele polenizatoare, cât şi prădătorii naturali ai dăunătorilor. Crearea unor rețele de
habitate pentru insecte.
Florile asigură sursa de hrană pentru paraziți și prădători, plantele erbacee
asigură adăpost.Un exemplu este amestecul de graminee și leguminoase. Combinațiile
de plante trebuie alese cu atenție.
Experienţele din Michigan (SUA) cu fâșii de flori sălbatice în plantațiile de
mur au condus la o abundență de buburuze, diptere, gândaci prădători care atacă
dăunătorii murului. Astfel, s-au realizat economii de 80% la pesticide (Conniff, 2014).
Albăstrele din culturile de varză au favorizat creșterea şi înmulţirea paraziților
naturali ai fluturelui verzei (Pfiffner şi colab., 2013).
Rotația culturilor este un mijloc important pentru ţine sub control paraziţii care
trăiesc în sol.
Numeroşi cercetători au raportat atac mai redus de boli şi dăunători prin
practicarea rotaţiei culturilor şi a utilizării îngrășămintelor naturale (Finckh şi colab.,
2012).
Înfiinţarea culturilor de acoperire (crucifere, leguminoase, alte plante cu flori
în perioada de repaus) conduc la îmbogăţirea solului în materie organică, reducerea
eroziunii solului. În Spania, culturi de acoperire cerealiere în livezile de măslini au
condus la creșterea parazitoizilor care se hrănesc cu molia măslinului – dăunătorul cel
mai frecvent la măslin (Rodriguez şi colab., 2012).
Soiurile rezistente și diversitatea bogată înseamnă rezistenţă mai mare la
atacul paraziţilor. Culturile uniforme genetic sunt vulnerabile. Prin cultivarea unui
amestec de soiuri de orez (cu diferite grade de rezistență la ciuperca orezului –
Magnaporte grisea), Zhu şi colab. (2003) au raportat o creșterea a producției cu 89%
față de soiurile sensibile și o scădere a incidenței bolii cu 94%. La sfârșitul
programului de doi ani s-a renunțat la tratamentul cu fungicide.

h. Albinele şi agricultura ecologică

Europa și America de Nord se confruntă cu aşa numita criză a polenizării.

Astfel, în perioada 1985-2005, numărul albinelor melifere din aceste zone a scăzut cu
25%. Această constatare a stârnit îngrijorare la începutul anilor 1990, când a luat
naștere conceptul de „criză a polenizatorilor” – dispariția la nivel local și global a

193
numărului și a viabilității speciilor polenizatoare (Abrol, 2012).
Studiile prezente arată că circa 100 de specii de plante cultivate asigură 90%
din alimentația omenirii. Dintre acestea 71 de specii cultivate sunt polenizate de albine.
Albinele sunt, aşadar, esențiale pentru securitatea alimentară la nivel mondial.
Albinele sălbatice sunt foarte importante, întrucât cele domestice nu pot
controla polenizarea în totalitate. Cu toate acestea, agricultorii se bazează pe albinele
domestice care, în principal, sunt generaliste.
La nivel mondial sunt circa 20.000 specii de specii de albine. În Europa
Centrală 25-68% din totalul albinelor sălbatice sunt în declin.
Albinele sălbatice sunt solitare sau sociale. Acestea sunt atât generaliste (pot
poleniza o gamă largă de flori), cât şi specializate (depind de o anumită specie pentru
a supravieţui). Prin urmare, nu toate albinele preferă aceleaşi specii de plante. De
exemplu, albinele cu limba lungă sunt esenţiale pentru polenizarea bobului. Albinele
zidar sunt polenizatorii mai eficienţi ai mărului faţă de cele cele domestice. În cazul
căpşunilor, este nevoie de o combinaţie de albine sălbatice şi domestice pentru a obţine
fructe de calitate superioară (Breeze şi colab., 2012).
Bondarii sunt foarte importanți pentru trifoiul roșu și pajiștile cu flori sălbatice,
dar şi aceştia suferă un declin puternic (Blake şi colab., 2011). Conform, IUCN
(Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii) din cele 68 de specii de bondari
din Europa, 31 (46%) sunt în declin, afectând serios producția zootehnică (Potts şi
colab., 2010).
Numeroase studii arată că albinele sălbatice sunt mai eficiente la polenizare
decât cele domestice. Astfel, numărul fructelor este de două ori mai mare în cazul
polenizării făcute de albinele sălbatice. Albinele domestice nu înlocuiesc, ci
suplimentează polenizarea realizată de albinele sălbatice (Garibaldi și colab., 2013).
Principalele cauze ale declinului albinelor sălbatice și domestice sunt
agricultura industrială și poluarea. Agricultura industrială a condus la:
- Pierderea habitatelor naturale și seminaturale (garduri vii, tufișuri, răzoare, zone
împădurite, câmpuri abandonate) pentru extinderea suprafețelor cultivate, ceea ce a
condus la scăderea diversității plantelor spontane cu flori – sursa de hrană a numeroase
albine sălbatice.
- Trecerea de la fânețe tradiționale (habitate cu multe flori sălbatice) la însilozare
(câmpuri fără flori sălbatice; cosire înainte de apariția florilor) și prin aceasta pierderea
locurilor de adăpost și a surselor de hrană pentru albinele sălbatice.

194
- Monoculturile promovate de agricultura la scară industrială şi, mai general, lipsa
diversităţii florilor sălbatice din cadrul şi din jurul terenurilor cultivate, limitează, atât
în spaţiu, cât şi în timp cantitatea de hrană la care au acces albinele. Acestea îşi pot
pierde hrana pe măsură ce practicile de agricultură industrială se intensifică (Tirado și
colab., 2013), lucru ce poate dăuna albinelor, acestea având nevoie de un echilibru
optim de nutrienţi pentru creştere şi reproducere (Vanbergen și colab., 2013). Culturile
de flori, precum cele de rapiţă, pot constitui o sursă alternativă de hrană pentru unele
specii de albine sălbatice, care pot folosi în mod eficient aceste flori, dar nu şi pentru
speciile mai specializate. În plus, aceste culturi asigură doar o cantitate mică de hrană,
pe parcursul câtorva săptămâni din timpul verii. Este prea puţin pentru albine - atât
cele sălbatice, cât şi cele domestice au nevoie de resurse de polen şi nectar de-a lungul
întregului sezon de hrănire. Diverse specii de albine sălbatice sunt active în perioade
de timp diferite, resursele florale fiind astfel necesare de la începutul primăverii până
la sfârşitul verii pentru a asigura suficientă hrană pentru toate speciile de albine
(Veromann și colab., 2012, Pfiffner şi Muller 2014). Albinele sălbatice au nevoie de
florile sălbatice indigene din habitatele seminaturale care să le furnizeze resursele
florale necesare (Rollin și colab., 2013). În culturile de rapiță s-a constatat un
randament mai mare la polenizare dacă nu se cultivă 30% din teren în favoarea
speciilor spontane de plante care vor oferi hrană pentru albinele sălbatice (Morandin
și Winston, 2006).
- Pesticidele toxice pentru albine.
- Erbicidele totale care distrug florile sălbatice de pe răzoare (Kremen și colab., 2007).
Polenizarea este mai eficientă în fermele organice (45%) decât în cele
convenționale (17%) datorită diversității floristice mai bogate și a absenței pesticidelor
neselective.
În Europa, albinele domestice au scăzut cu 25% în perioada 1985-2005 din
cauza parazitului Varroa destructor – specie invazivă din Asia. Acestea au devenit mai
vulnerabile la parazit din următoarele cauze: nutriție precară (NPK); utilizarea masivă
a insectofungicidelor; utilizarea erbicidelor care reduc diversitatea plantelor cu flori în
zonele limitrofe ale parcelelor cultivate; poluare atmosferică.

Metode de atragere a albinelor

Programele agroecologice (PAE) introduse în Europa în anii 1990, pentru a
spori biodiversitatea terenurilor agricole, acordă stimulente financiare fermierilor
pentru a adopta metode ecologice de gestionare a terenurilor și pentru a lua măsuri de

195
conservarea a habitatelor naturale și seminaturale. Dintre măsurile care pot fi adoptate
amintim:
- Practicarea agriculturii ecologice care exclude pesticidele organice de sinteză,
facilitând supraviețuirea albinelor sălbatice și domestice.
- Semănarea de fâșii de flori sălbatice pentru albine și insecte polenizatoare, în
cadrul fermelor. În Marea Britanie aceste parcele au intrat deja în rotația
culturilor, în numeroase ferme. Cercetările actuale legate de amestecurile de
semințe vizează nu numai hrana albinelor și a altor polenizatori, ci și prezența
paraziților și prădătorilor naturali ai dăunătorilor fitofagi. Altfel spus,
amestecurile de plante semănate să atragă mai multe grupuri funcționale de
insecte (Carrie și colab., 2012).
- Restaurarea pășunilor și fânețelor cu o diversitate mare a speciilor.
- Conservarea și restaurarea zonelor cu garduri vii și împădurite, răzoarelor cu
plante erbacee, pârloagelor, pășunilor seminaturale din cadrul fermelor.
Diversitatea albinelor este mai scăzută în peisajele omogene dominate de
ferme decât în cele eterogene cu habitate naturale și seminaturale în cadrul fermelor
care nu trebuie să fie la distanțe mai mari de 1000 de m.
De reținut faptul că, este mult mai ușor să conservi biodiversitatea decât să fie
refăcută.

i. Controlul buruienilor

Buruienile nu trebuie privite numai ca și concurente ale plantelor de cultură.

Prezența buruienilor tinere poate fi benefică prin faptul că diminuează spălarea
azotului și contribuie la solubilizarea acestuia, îmbunătățește structura solului,
împiedică eroziunea solului și reglează balanța hidrică a acestuia. În plus, buruienile
pot fi folosite sub diferite forme (hrană, refugiu) de către paraziții și prădătorii naturali
ai insectelor fitofage. Desigur că, buruienile nu trebuie să ajungă la fructificare.
Controlul buruienilor în agricultura ecologică se bazează pe metodele
preventive. Este foarte important ca planta de cultură să fie întotdeauna înaintea
buruienilor. Cultura fiind mai avansată în creștere va fi întotdeauna mai rezistentă, în
timp ce, buruienile vor fi mai sensibile dacă sunt în stadiul de răsărire. Buruienile vor
fi combătute în primele faze de vegetație, când plantele sunt sensibile la îmburuienare,
dar ulterior plantele de cultură pot coexista cu buruienile, dacă acestea din urmă nu
dăunează.

196
 Menținerea gradului de îmburuienare sub pragul economic de dăunare în
agricultura ecologică nu se poate face printr-o singură metodă, ci printr-un complex
de măsuri.
Măsurile preventive de combatere a buruienilor constau în: alegerea soiurilor
(soiuri cu dezvoltare rapidă), utilizarea răsadului în locul semănatului direct acolo
unde este posibil, împiedicarea fructificării și diseminării buruienilor, alegerea
parcelelor (vor fi evitate parcelele puternic îmburuienate pentru înființarea de culturi
cu rezistență scăzută în competiția cu buruienile), mulcirea solului (se pot utiliza
diverse materiale: hârtie, celuloză, folie, țesături etc.), asolamentul (alternarea
buruienilor puternic competitive cu cele slab competitive, în relația cu buruienile),
înființarea de culturi intercalate care acoperă bine solul și împiedică germinarea și
dezvoltarea buruienilor etc.

C. Reglementări internaţionale şi naţionale privind

producţia agricolă ecologică

Statele cu agricultură avansată acordă importanță deosebită producției

organice, nepoluate, sănătoase și cu principii nutritive superioare. În Statele Unite s-a
elaborat Programul Național Organic. În Europa, este în vigoare Regulamentul
834/2007 privind agricultura ecologică. La acestea se adaugă reglementările
Federației Internaționale a Mișcărilor pentru Agricultura Organică (IFOAM). Pe
baza legislației europene, producția și agricultura ecologică din România este
oficializată prin Ordonanța Guvernului României nr. 34/2000 privind produsele
agroalimentare ecologice și alte acte normative.
Ultimele acte normative cu privire la agricultura ecologică sunt menționate la
capitolul 13 din Protecția Mediului în Planul Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020.
În această lucrare nu se va insista asupra reglementărilor, legilor, ordonanțelor
de urgență, normelor metodologice referitoare la aceste aspecte, ele fiind supuse
permanentelor schimbări. Consider că acest curs trebuie să prezinte sumar aspectele
practice legate de etapele pe care trebuie să le parcurgă agricultorul pentru a face
producție ecologică.
Respectarea regulilor și principiilor agriculturii ecologice, în conformitate cu
legislația în vigoare, permit obținerea certificatului de produs ecologic. Pe eticheta
aplicată unui produs ecologic sunt obligatorii următoarele menţiuni: referire la
producţia ecologică, siglele, numele şi codul organismului de inspecţie şi certificare
care a efectuat inspecţia şi a eliberat certificatul de produs ecologic. În România,

197
controlul şi certificarea produselor ecologice este asigurată în prezent de organisme de
inspecţie şi certificare private. Acestea sunt aprobate de Ministerul Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale (fig. 34).

Fig. 34 Sigla naţională ,,ae”, specifică produselor ecologice, alături de sigla comunitară
folosite la etichetarea produselor ecologice

Trecerea de la agricultura convențională la cea ecologică se face prin

parcurgerea unei perioade de conversie necesară adaptării managementului fermei la
regulile de producție ecologică. Această perioadă variază de la șase săptămâni la
păsările pentru producția de ouă până la trei ani pentru culturi perene și plantații.
Pentru culturile de câmp anuale perioada de conversie este de doi ani; pentru pajiști și
culturi furajere - doi ani; pentru vitele de carne - un an; pentru rumegătoare mici și
porci - șase luni; pentru animale de lapte - șase luni; pentru păsări pentru producția de
ouă - 10 săptămâni (păsări pentru producția de carne cumpărate la vârsta de trei zile);
pentru albine - un an.
Agricultorii care vor să treacă la sistemul ecologic de agricultură trebuie să
urmeze următorii pași:
- Informarea se poate face prin intermediul direcțiilor județene pentru agricultură și
dezvoltare rurală (DADR), a oficiilor județene ale Agenției Naționale de Consultanță
Agricolă (ANCA), de la Federația Națională pentru Agricultură Ecologică (FNAE) și
de la asociațiile de producători de agricultură ecologică.
- Înregistrarea activității ca producător, procesator, importator, distribuitor sau
comerciant la DADR din județul unde se află unitatea/ferma, prin completarea fișelor
de înregistrare.
- Încheierea unui contract cu un organism de inspecție și certificare aprobat de

198
Ministerul Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Procedura de înregistrare a
producătorilor din agricultura ecologică este reglementată în Ordinul Ministrului nr.
527/2003. În anul 2007, în România funcționau 14 organisme de inspecție și
certificare din state membre ale UE, cu filiale/sucursale pe teritoriul României
aprobate de MADR.
- Organizarea comercializării produselor ecologice. Bioagricultorul se va adresa
firmelor care au ca și obiect de activitate comercializarea acestor produse și își va afișa
oferta pe site-ul www.agricultura-ecologica.ro.
Îngrășămintele, pesticidele și ingredientele care pot fi utilizate în agricultura
ecologică se regăsesc în Anexa nr. 2 a HG 917/2001. Folosirea altor produse, care nu
apar în această listă este interzisă. Utilizarea organismelor modificate genetic (OMG)
nu este permisă în aceste sisteme de agricultură.

D. Evoluția agriculturii ecologice în lume și în România

De la apariția legislației internaționale și naționale cu privire la agricultura

ecologică, acest tip de agricultură a cunoscut o dinamică deosebită, atât pe plan
mondial cât și în România. Evident că această evoluție este în strânsă corelație cu
cererea consumatorilor.
Agricultura ecologică devine un fenomen global. Suprafețele cultivate în acest
sistem de agricultură au crescut de la 200 mii hectare în anul 2000, la 58 milioane
hectare în anul 2016 (178 de țări).
Cele mai mari piețe ecologice din lume sunt: SUA cu 35,8 miliarde euro și
Germania cu 9,5 miliarde euro (anul 2016). Cea mai mare proporție de piață la
produsele ecologice o deține Danemerca cu 8,4%.
Lideri mondiali la suprafețele cultivate ecologic sunt: Australia – 22,7 milioane
ha, Spania – 2 mil. ha, Italia – 1,5 mil. ha, Franța – 1,4 mil. ha. Cele mai mari procente
de suprafețe agricole ecologice le au: Liechtenstein – 30%, Austria – 21,3% și Suedia
– 17%.
În Uniunea Europeană, suprafața ecologică era în 2016 de 21%, respectiv 12,1
mil. ha, în timp ce, în anul 2002 UE avea 5,7 mil. ha, adică 6,7%. La nivelul aceluiași
an, numărul operatorilor ecologici la nivelul UE era de 368.292, din care 82,6% erau
producători în ferme vegetale sau animale, iart diferența în industria alimentară.
În anul 2003, numărul operatorilor de agricultură ecologică din România era
de 129. Datele MADR arată că, în anul 2018, numărul acestora a ajuns la 9008. Din
anul 2000, suprafețele cultivate după model ecologic au crescut de la 17.438 ha, la

199
326.260 ha în anul 2018, adică de aproape 19 ori. În anul 2016, șeptelul ecologic era
de 283.486 capete, majoritatea păsări și ovine.
În anul 2014, piața produselor ecologice din România se ridica la 80 milioane
euro, cu o cotă destul de redusă comparativ cu media europeană.
În decursul implementării următoarei PAC (Politică Agricolă Comună) se
preconizează ca suprafața certificată ecologic să crească în România de la 2,1% (2016)
la 2,5%.

Întrebări recapitulative
1. Ce este ecologia agricolă?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
2. Ce este zonarea ecologică? Exemplificaţi
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
3. Ce este microzonarea ecologică? Exemplificaţi
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
4. Care sunt componentele agroecosistemului şi prin ce se caracterizează acestea?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
5. Care sunt principalele tipuri de agroecosisteme, după clasificarea energetică?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
6. Care sunt principalele tipuri de agricultură?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
7. Care sunt etapele ce trebuie parcurse de un bioagricultor pentru conversia la
agricultura ecologică?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................

200
Test de autoevaluare
- Unitatea de învățare nr. 4 –

a. Tratați pe scurt subiectele redacţionale enunţate mai jos

b. Bifaţi răspunsurile corecte la subiectele grilă

1. Agroecosistemele
Se bazează pe absorbția masivă a energiei solare și transformarea ei
în materie organică
Se caracterizează prin faptul că au diversitate redusă
Au o stabilitate naturală foarte ridicată
Se caracterizează prin faptul că speciile cultivate sunt, de regulă,
autohtone
2. Enumerați principalele deficite ecologice ale sistemelor
industrializate de agricultură
3. Agricultura integrată
Exclude utilizarea îngrășămintelor chimice de sinteză
Permite utilizarea pesticidelor organice de sinteză, dar numai a celor
greu degradabile
Se ocupă cu studiul influenței factorilor climatici asupra plantelor
de cultură
Are producții sănătoase, dar prea scăzute pentru a asigura necesarul
de hrană al omenirii
Promovează efectuarea tratamentelor fitosanitare numai în condiții
de strictă necesitate
Urmărește eradicarea bolilor și dăunătorilor din culturile agricole
4. Cum se realizează fertilizarea în sistemele integrate de cultură?
5. Prin ce se caracterizează combaterea bolilor și dăunătorilor în
sistemele integrate de cultură?
6. Agricultura ecologică
Presupune cel mai ridicat aport de energie culturală
Permite utilizarea pesticidelor organice de sinteză, dar numai în
cantități mici
Se ocupă cu studiul influenței factorilor climatici asupra plantelor
de cultură
Presupune respectarea unor reglementări și acte normative
Are producțiile cele mai mari, atât din punct de vedere cantitativ cât
și calitativ
Urmărește eradicarea bolilor și dăunătorilor din culturile agricole
7. Care sunt principalele acte normative care reglementează agricultura
ecologică în România?
8. Explicați termenul de „trasabilitate a prodului de la furcă la
furculiță “
9. Care sunt evoluţia agriculturii ecologice la noi în ţară?

201
 Rezumat

Ca disciplină ştiinţifică, Ecologia agricolă a fost întemeiată de italianul

Girolamo Azzi. El o definea ca fiind o ramură a ecologiei corelate cu stiinţa agricolă
care are ca principal domeniu de studiu influenţa factorilor de mediu (biotici si
abiotici) asupra creşterii şi productivitătii plantelor de cultură.
Ca părţi componente ale ecosistemelor agricole menţionăm:
- Agrobiocenoza (componenta biotică, vie), impusă de om prin cultivarea
anumitor specii de plante sau întreţinerea unor specii de animale domestice.
- Agrobiotopul (componenta abiotică, nevie) si este amenajat în cadrul
biotopului natural de către om prin transformări ale mediului fizic necesare creării de
condiţii cât mai bune pentru plantele de cultură.
Schimper (1953) și Odum (1959) introduc în ecologie noțiunea de optim
ecologic care exprimă raportul dintre cerințele plantelor și factorii de mediu.
Cunoașterea acestui nivel de referință permite delimitarea zonelor ecogeografice,
de la cele mai favorabile, până la cele mai nefavorabile, unde cerințele biologice
ale speciei sunt satisfăcute doar parțial sau sunt total improprii.
În funcţie de cantitatea de energie culturală (energia introdusă de om pentru
obţinerea unor recolte cât mai mari; este biologică – om, animale - tehnologică - maşini)
avem trei tipuri de ecosisteme.
a. Ecosistemele agricole extensive, se caracterizează printr-un raport ridicat
între energia ieşită sub formă de produs faţă de energia introdusă. Astfel, o calorie
introdusă produce cca 10 calorii sub formă de recoltă utilă.
In categoria ecosistemelor agricole extensive se înscriu sistemele agriculturii
tradiţionale, livezile şi grădinile familiale, pajiştile naturale. Tehnologiile aplicate sunt
rudimentare, soiurile cultivate au o productivitate scăzută, controlul asupra paraziţilor
este slab sau chiar inexistent. Recolta este scăzută.
Ecosistemele agricole extensive, permit recircularea tuturor resurselor naturale
terestre şi regenerarea lor.
b. Ecosistemele agricole intensive se caracterizează printr-un raport energetic
ieşire-intrare aproximativ egal cu 1. Energia suplimentară provenită din utilizarea
combustibililor fosili (mecanizare + chimizare) conduce la o productivitate mai
ridicată a agroecosistemelor intensive de circa 3-6 ori decât în agroecosistemele

202
tradiţionale. La aceasta se mai adaugă folosirea soiurilor noi, a îmbunătăţirilor
funciare, a irigaţiilor etc.
Din aceasta categorie de ecosisteme agricole fac parte fermele ce practică
tehnologii complet mecanizate şi chimizate, plantaţiile pomicole şi podgoriile
intensive etc.
c. Ecosistemele agricole industriale se caracterizează printr-un raport energetic
ieşire-intrare mai mic decât 1. Pentru a se putea obţine o calorie de produs alimentar
se consumă 2-20 calorii de energie culturală, în special tehnologică. În comparatie cu
ecosistemele agricole tradiţionale, omul introduce în aceste ecosisteme de zeci de ori
mai multă energie.
Din aceasta grupă fac parte: complexele de creştere a păsărilor, suinelor,
taurinelor, complexele piscicole şi serele.
Ecosistemele agricole şi alimentaţia omenirii. În condiţiile creşterii
demografice ale Terrei, problema asigurării hranei devine un subiect de importanţă
majoră pentru viitorul omenirii. Dacă astăzi, populaţia planetei numără circa 6,2
miliarde de oameni, în anul 2020 se prognozează o creştere de până la 8 miliarde.
Experţii apreciază că necesarul global de hrană în următorii 25 de ani va fi mai mare
cu 64% decât cel actual. Astfel, agricultura acestui secol va trebui să rezolve necesarul
de alimente în condiţiile exploatării raţionale a resurselor, ceea ce nu s-a făcut de la
apariţia Revoluţiei verzi încoace.
S-a constat că, la nivel global, circa 38% din totalul terenurilor agricole sunt
depreciate (eroziune, sărăturare, compactare, deşertificare, poluare cu îngrăşăminte şi
pesticide) ca urmare a administrării incorecte a lor. Aşadar, este în suferinţă la scară
planetară tocmai solul, fundamentul de bază al agriculturii.
Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări ale sistemelor de
agricultură. Dacă încercăm însă o simplificare a acestora, vom constata că principalele
categorii de agroecosisteme existente în momentul de faţă în agricultura mondială, pot
fi înglobate în două mari categorii: tradiţionale şi moderne. Agroecosistemele din cea
de-a doua categorie au apărut odată cu trecerea la utilizarea pe scară largă a mecanizării
şi chimizării agriculturii, din anii ’60 ai secolului trecut. Este aşa numita agricultură
industrială sau industrializată. Multiplele dezavantaje ale acestui tip de agricultură au
determinat apariţia agriculturii durabile care includ două sisteme de agricultură:
integrate şi ecologice (biologice, organice).
Agricultura tradiţională sau de subzistenţă menține o legătură foarte strânsă

203
între plantele de cultură şi animale apropie agroecosistemele tradiţionale de
ecosistemele naturale. Regăsim aici toate componentele piramidelor eltoniene:
producătorii primari (plante cultivate), consumatorii primari (erbivorele domestice şi
omul), consumatori secundari (omul consumator de produse animaliere) şi
destructorii prezenţi în sol, în marea lor majoritate.
În agricultura tradiţională există o permanentă reciclare a substanţelor, iar
procesele de producţie agricolă se integrează foarte bine în circuitele biogeochimice
globale. De aceea, se poate afirma că, sistemele tradiţionale de agricultură au un
pronunţat caracter ecologic, acestea fiind cele mai apropiate de cursul neîntrerupt al
proceselor naturale. Din punctul de vedere al raportului inputuri/outputuri energetice
aceste sisteme pot fi incluse în categoria celor extensive sau de intensitate redusă.
Sisteme de agricultură modernă. Aşa cum s-a menţionat deja la începutul
prezentului capitol, agricultura modernă include atât sistemele de cultură industriale
cât şi cele durabile.
Agricultura industrială înseamnă artificializarea sistemelor agricole,
înseamnă înlocuirea proceselor biologice, specifice ecosistemelor naturale, cu procese
nebiologice, bazate pe energie convenţională, în special tehnologică. Acest sistem de
agricultură este unul de mare randament şi se practică în câmp deschis, în livezi, în vii,
în sere pentru legume şi flori, în complexe industriale de creştere a animalelor.
Agricultura industrială, prin consumul impresionant de pesticide, îngrăşăminte şi
combustibil are o şi o multitudine de deficite ecologice: poluarea cauzată de pesticide
şi îngrăşăminte chimice; calitatea produselor alimentare şi a apei potabile; epuizarea
fertilităţii solului şi eroziunea solului; restrângerea biodiversităţii; multiplicarea
numărului de boli şi dăunători; apariţia de rase rezistente la boli şi dăunători; etologia
animalelor etc.
Sisteme de agricultură durabilă. Date fiind dezavantajele agriculturii
comerciale, industriale, numeroşi specialişti din domeniul agriculturii consideră aceste
sisteme dăunătoare, atât pentru sănătatea oamenilor cât şi a pentru cea a mediului. De
aceea, tot mai mult se pledează pentru sisteme durabile de agricultură.
Sisteme de agricultură integrată. Principalele surse de poluare din agricultură
sunt îngrăşămintele chimice şi pesticidele. Agricultura integrată porneşte de la con-
vingerea că fertilizarea şi chimizarea sunt absolut necesare pentru o agricultură modernă
de mare randament, dar aceste mijloace sunt numai o componentă a fertilităţii solului şi
a protecţiei plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor.

204
 Fertilizarea în agricultura integrată presupune intensificarea fertilizării
organice a solului cu gunoi de grajd, îngrăşăminte verzi şi diverse composturi.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor în agricultura integrată se deosebeşte esenţial de cea
practicată în sistemele de agricultură industrializată, întrucât aici obiectivul nu mai
constă în eradicarea paraziţilor, ci în menţinerea nivelului de atac la un anumit nivel.
Acest nivel este denumit prag economic de dăunare (PED), adică limita de atac a
paraziţilor care duce la pierderi de recoltă egale cu costul tratamentelor. PED permite
renunţarea la o stropire fitosanitară atunci când densitatea bolii sau dăunătorului nu
atinge valoarea critică. Pentru asigurarea alimentelor necesare omenirii, societatea
internaţională a acceptat folosirea pesticidelor ca un rău necesar, ca pe o ultimă
variantă de apărare. Lupta integrată este ansamblul de mijloace si metode (agrotehnice,
chimice si biologice) folosite pentru distrugerea paraziţilor agricoli, atunci când
valoarea atacului depăşeste pragul economic de dăunare.
Practicarea agriculturii integrate a facilitat trecerea la un alt tip de agricultură,
cea ecologică.
Sisteme de agricultură ecologică
Agricultura ecologică are ca scop obţinerea de produse agroalimentare fără
utilizarea produselor organice de sinteză (pesticide, îngrăşăminte, stimulatori,
regulatori de creştere, antibiotice). Organismele modificate genetic şi derivatele lor
sunt interzise în acest tip de agricultură.
Agricultura ecologică (biologică sau organică) se deosebeşte fundamental de
celelalte sisteme de agricultură, întrucât produsele finite nu pot fi valorificate sub sigla
„ecologic” numai dacă sunt etichetate de către organisme autorizate. Obţinerea
certificatului de produs ecologic presupune parcurgerea obligatorie a mai multor etape,
stabilite prin diferite acte normative şi supuse sistemului de certificare şi inspecţie. La
produsele agroalimentare ecologice trasabilitatea produsului poate fi urmărită de la
furcă la furculiţă.
In agricultura ecologică, paraziţii nu se „stârpesc”, împotriva lor nu se „luptă”
(nu se declară război), ci ei se controlează, cel mult se combat.
Pentru controlul paraziţilor în agricultura biologică, se interzice utilizarea
pesticidelor de sinteză chimică. Toate preparatele fitofarmaceutice admise în
agricultura biologică sunt menţionate în anexele speciale ale actelor normative care
reglementează agricultura ecologică.

205
 Metode curative de combatere: mijloace fizico-mecanice; mijloace biotehnice
şi mijloace biologice („viu contra viu"), numită şi combatere biologică
Statele cu agricultură avansată acordă importanţă deosebită producţiei organice,
nepoluate, este oficializată printr-o serie de ordonanţe de guvern şi ordine de ministru
(34/2000, 417/110/2002 etc.).
Respectarea regulilor şi principiilor agriculturii ecologice, în conformitate cu
legislaţia în vigoare, permit obţinerea certificatului de produs ecologic. Acest certificat
se eliberează de către organisme de inspecţie şi certificare înfiinţate în acest scop.

Bibliografie
Obligatorie:
1. Fiţiu A., 2002. Ecologie şi protecţia mediului, Ed. Academicpres, Cluj-Napoca
2. Maxim, A., 2008. Ecologie generală şi aplicată, Editura Risoprint Cluj-Napoca
3. Puia, I., Soran, V., 1981. Agroecosistemele si alimentatia omenirii, Ed. Ceres
Bucuresti
4. Şandor, M. şi Maxim, A., 2009. Ecologie. Lucrări practice, Editura AcademicPres,
Cluj-Napoca
Facultativă:
1. Fabian A., Onaca Rodica, 1999. Ecologie aplicată, Ed. Sarmis, Cluj Napoca
2. Toncea I., 2002. Ghid practic de agricultură ecologică, Ed. AcademicPres, Cluj-
Napoca

206
 Unitatea de învățare nr. 7

AGROBIODIVERSITATEA ȘI CONSERVAREA
AGROBIODIVERSITĂȚII

Cuprins
13.1 Centre de domesticire a plantelor şi animalelor......................................
13.2 Definiția și funcțiile agrobiodiversității..................................................
13.3 Valorile agrobiodiversității......................................................................
13.4 Importanța și conservarea resurselor genetice animale..........................
13.4.1 Domesticirea animalelor și importanța raselor locale..........................
13.4.2 Conservarea resurselor genetice animale.............................................
13.5 Agricultura durabilă și varietățile locale ale plantelor de cultură...........
13.5.1 Istoricul varietăţilor locale şi al eroziunii genetice în agricultură........
13.5.2 Caracteristicile şi importanţa varietăţilor locale pentru o agricultură
durabilă............................................................................................................
13.5.3 Conservarea varietăţilor locale............................................................
13.5.4 Evoluţia politicilor mondiale şi europene cu privire la varietăţile
locale................................................................................................................
13.5.5 Situaţia agrobiodiversităţii agricole din România şi pericolul eroziunii
genetice.............................................................................................................
13.5.6 Priorităţi ale strategiei de conservare a varietăţilor locale în
Europa...............................................................................................................

Întrebări recapitulative.....................................................................................
Test de autoevaluare..........................................................................................
Rezumat.............................................................................................................
Bibliografie........................................................................................................

Introducere
Modulul prezintă importanța și diversitatea resurselor genetice animale și
vegetale, pentru dezvoltarea unei agriculturi durabile, pentru protecția mediului
ambiant și pentru asigurarea securității alimentare pe termen lung. De asemenea,

207
se insistă pe aspectele practice legate de conservarea in situ și ex situ a raselor
locale de animale și a varietăților locale de plante. Toate aceste probleme sunt
așezate și abordate în contextul tratatelor internaționale și a directivelor europene
în domeniu.

Obiective
- După parcurgerea acestei unități de învățare, studenții vor fi capabili
să înțeleagă importanța conservării resurselor genetice animale și
vegetale, pe termen scurt, mediu și lung.
- Studenții vor cunoaște modalitățile de valorificare a resurselor
genetice animale și vegetale prin certificarea produselor tradiționale.

Durata medie de studiu individual: 3 ore

Conţinut
Conservarea biodiversităţii în peisajul agricol este o adevărată provocare
pentru această perioadă istorică a umanităţii, provocare ce rezultă din necesitatea
înţelegerii funcţiilor combinate ale agrobiodiversităţii – ecologice şi sociale – a
contribuţiilor pe care le are, atât pentru ecosistem, cât şi pentru societate.
Una dintre cele mai grave consecinţe ale activităţilor antropice nesăbuite este
extincţia a numeroase specii. Dacă în mod natural o specie dispare la patru ani, în cea
de-a doua jumătate a secolului XX au început să dispară 1-2 specii pe zi. Se apreciază
că sunt cunoscute şi descrise aproximativ 13% din totalul speciilor de vieţuitoare de
pe Pământ. Aşadar, dispar specii înainte de a fi cunoscute, iar pe termen lung nu se
poate şti care specie este mai importantă și care specie poate deveni salvatoare pentru
omenire. Această situaţie alarmantă a mobilizat lumea ştiinţifică internaţională care
a reuşit să determine Organizaţia Naţiunilor Unite la Rio de Janeiro (1992), în aşa
numitul Summit al Pământului, să adopte Convenţia asupra biodiversităţii (CBD).
Acest document a stat şi la temelia acţiunilor de conservare a biodiversităţii agricole,
unde situaţia este cel puţin la fel de gravă ca şi în habitatele naturale. În articolul 2 al
CBD, speciile domesticite şi speciile cultivate sunt recunoscute ca o componentă
importantă a diversităţii biologice globale.

208
 13. RESURSE GENETICE VEGETALE ȘI ANIMALE

13.1 Centre de domesticire a plantelor şi animalelor

De-a lungul timpului, au existat preocupări ale oamenilor de ştiinţă cu privire

la centrele principale de origine a agriculturii, adică a zonelor unde au apărut primele
populaţii producătoare de alimente care au transformat agricultura într-o îndeletnicire
constantă. Cercetările lui Harlan (1971) conduc la ideea că, domesticirea plantelor şi
a animalelor s-a făcut în perioade şi locuri diferite. Au existat totuşi trei centre majore
de origine - Orientul Mijlociu (A), nordul Chinei (B) şi America Centrală (C) - şi trei
subcentre sau zone extinse: Africa tropicală (A1), Asia de Sud-Est (B1) şi America de
Sud (C1). De aici, agricultura s-a extins şi în alte regiuni ale lumii - fig. 35.
Studiile privind centrele de apariţie a agriculturii au fost strâns legate de cele
privind centrele de origine a plantelor cultivate. Amintim câteva nume de cercetători
cu preocupări în domeniu: botanistul elveţian De Candolle (1909), geneticianul rus
Vavilov (1920-1940), apoi discipolul său Jukovski (1964), Harlan (1971), iar mai
târziu, Cox şi Atkins (1979). Ultimii citaţi au încercat să sistematizeze cunoştinţele
actuale privind originea plantelor de cultură. Conform clasificării propuse de cei doi
cercetători există 12 mari regiuni din care provin principalele plante de cultură:
- Europa: ovăzul (Avena sativa), secara (Secale cereale), coacăzul (Ribes sp.),
zmeurul (Rubus idaeus), prunul (Prunus domestica) şi gutuiul (Cydonia oblonga);
- Regiunea mediteraneană: varză (Brassica oleracea), măslin (Olea europea),
ceapă (Allium cepa), usturoi (Allium sativum), praz (Allium parrum), salată (Lactuca
sativa), sfeclă (Beta vulgaris), păstârnac (Pastinaca sativa), hamei (Humulus lupulus),
ridichi (Raphanus sativus), bob (Vicia faba) etc.;
- Orientul Apropiat: grâul (Triticum aestivum), grâul tare (Triticum dicoccum),
orzul (Hordeum vulgare), lintea (Lens culinaris), mazărea (Pisum sativum), pepenele
galben (Cucumis melo), macul (Papaver somniferum), morcovul (Daucus carota),
smochinul (Ficus carica), cireşul (Cerasus avium), migdalul (Prunus amygdalus),
caisul (Prunus armeniaca), părul (Pyrus communis), mărul (Malus pumila), viţa de
vie (Vitis vinifera), inul (Linum usitatissimum), nucul (Juglans regia) etc.;
- Regiunea Indo-Birmană: orezul (Oryza sativa), pătlăgeaua vânătă (Solanum
melongena), piperul (Piperum nigrum), castravetele (Cucumis sativus), bumbacul
arborescent (Gossypium arboreum) etc.;
- Asia de sud-est: portocalul, lămâiul, mandarinul, grepfrutul (Citrus sp.), trestia de

209
zahăr (Saccharum officinarum), nuca de cocos (Cocos nucifera) bananierul (Musa sp.)
etc.;
- China: soia (Glycine max), varza chinezească (Brassica chinensis), ceapa
chinezească (Allium fistulosum), piersicul (Prunus persica), dudul (Morus alba),
ceaiul (Thea sinensis) etc.;

Fig. 35 Centrele principale de origine a agriculturii

-

Fig. 36 Arealele de origine ale principalelor specii cultivate

- Africa de vest: orezul african (Oryza glaberrima), meiul african (Brachieria

210
deflexa) etc.;
- Africa centrală: pepenele verde (Citrulus vulgaris), sorgul (Sorghum bicolor) etc.;
- Regiunea etiopiană: arborele de cafea (Coffea arabica), ricinul (Ricinus
communis), bananierul african (Musa ensete) etc.;
- America de Nord şi Centrală: porumbul (Zea mays), fasolea (Phaseolus
vulgaris), ardeiul (Capsicum annuum), bumbacul (Gossypium hirsutum), floarea-
soarelui (Helianthus annuus), cartoful dulce (Helianthus tuberosus), bostanul
(Cucurbita sp.), tomatele (Lycopersicon esculentum) etc.;
- Regiunea peruviană: cartoful (Solanum tuberosum), tutunul (Nicotiana tabacum),
bumbacul sud-american (Gossypium barbadense) etc.;
- Brazilia: maniocul (Manihot esculenta), arborele de cacao (Theobroma cacao),
arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis) etc. O parte dintre aceste plante de cultură
sunt reprezentate şi în harta de la fig. 36.
Conform aceloraşi autori, zonele de domesticire a principalelor specii de
animale sunt: Regiunea arctică euro-asiatică - renul (Rangifer tarandus); Europa -
iepurele (Oryctolagus cuniculus); Regiunea mediteraneană - gâsca (Anser anser),
porumbelul (Columba livia); Orientul Apropiat - oaia (Ovis aries), capra (Capra
hircus), porcul (Sus domestica), vaca (Bos taurus), câinele (Canis familiaris), cămila
(Camelus dromaderus), raţa (Anas platyrhynchos); Asia Centrală - calul (Equus
caballus), cămila cu două cocoaşe (Camelus bactrianus) etc.; India şi Asia sud-estică
- bivolul (Bubalus bubalus), găina (Gallus gallus); China - fazanul (Phasianus
colchicus), fluturele de mătase (Bombyx mori); Africa - asinul (Equus asinus), albina
(Apis mellifera); America Centrală - curcanul (Melleagris gallopavo) şi America de
Sud - lama (Lama glama).
Aceste regiuni adăpostesc şi cea mai mare variabilitate genetică a speciilor
spontane parentale, fapt ce impune măsuri deosebite de conservare a acestor rezerve
de germoplasmă. Această diversitate genetică este extrem de importantă pentru
obţinerea de noi soiuri şi rase pentru agricultură mai productive şi mai rezistente la
actualele schimbări climatice, la secetă, salinizare etc.

13.2 Definiția și funcțiile agrobiodiversității

Agricultura intensivă, bazată pe inputuri energetice mari (îngrășăminte

chimice, pesticide, combustibili fosili), este în continuă expansiune. Până în 2050 se
preconizează ca populația Globului să ajungă la circa 10 miliarde de locuitori, ceea ce
înseamnă dublarea producției agricole pentru satisfacerea necesarului de hrană. Atât

211
intensivizarea agriculturii, cât și explozia demografică vor conduce la creșterea
amprentei ecologice umane pe Terra care acoperă deja 80% din suprafața terestră.
În prezent, creșterea producției agricole se bazează, în principal, pe utilizarea
masivă a chimicalelor pentru fertilizare și pentru combaterea paraziților, pe folosirea
combustibililor fosili, a irigațiilor, a soiurilor moderne de mare productivitate.
Extinderea acestor tehnologii agricole se explică și prin faptul că sunt mult mai simple
și mai ușor de gestionat. Pe termen lung, agricultura industrială înseamnă însă poluarea
mediului ambiant, șubrezirea stării de sănătate a societății umane și pierderea
ireversibilă a diversității agricole.
În multe țări în curs de dezvoltare, soiurile tradiționale continuă să asigure o
bună parte din producția agricolă, chiar și după apariția soiurilor moderne. Explicația
constă în faptul că, soiurile vechi și varietățile locale au un randament mai bun,
stabilitate mai mare, rezistență ridicată la factorii de stres biotic și abiotic, iar necesarul
de inputuri energetice este mult mai scăzut.
De exemplu, în Nepal, în zonele agricole deluroase ale țării, la altitudini mai
mari, sunt utilizate soiuri locale tradiționale de orez (Oryza sativa L.) în proporție de
80%, deoarece soiurile moderne nu dau rezultate. La aceasta se adaugă și susținerea
guvernamentală de care se bucură conservarea on farm a agrobiodiversității.
Agrobiodiversitatea se referă la varietatea și variabilitatea organismelor vii
care contribuie la producția de alimente din agricultură și cunoștințele legate de
acestea. În sens larg, agrobiodiversitatea cuprinde toate organismele care apar în
peisajele agricole și are două componente:
- agrobiodiversitatea planificată formată din plantele de cultură și animalele
domestice alese de agricultor și
- agrobiodiversitatea asociată care include: microflora și microfauna
solului, buruieni, paraziți fitofagi, entomofauna utilă, erbivore, carnivore
etc.
Echilibrul dintre cele două componente ale agroecosistemului este menținut
printr-o gestionare eficientă făcută de către om.
Agrobiodiversitatea poate să îmbunătățească funcționarea ecosistemelor prin
introducerea de genotipuri cu randament mai mare sau cu rezistență la boli și
dăunători, prin utilizarea culturilor de acoperire și intercalate și a plantelor fixatoare
de azot, prin folosirea paraziților și prădătorilor naturali.

212
 Jackson și colab. (2007) au identificat funcțiile agrobiodiversității la diferite
niveluri ierarhice:
a. La nivel genetic și populațional. Diversitatea genetică și populațională
reprezintă baza obținerii de noi soiuri de plante și rase de animale, prin utilizarea
varietăților și raselor locale și a celor sălbatice.
b. La nivel de comunitate biologică și ecosistem. Bogăția de specii poate
contribui la utilizarea mai eficientă a resurselor și la creșterea productivității
ecosistemului. Alegerea acestor specii trebuie să fie una judicioasă, pentru a menține
funcțiile ecosistemului în limitele favorabile producției agricole.
Utilizarea agrobiodiversității în strategiile de combatere a paraziților vegetali
presupune o abordare ecosistemică ce nu se poate reduce la relațiile bilaterale dintre
două specii. Aceste strategii includ aspecte de o complexitate deosebită: biosinteza
toxinelor în unele specii vegetale, intercalarea culturilor, buruieni care pot favoriza
dăunătorii fitofagi sau paraziții și prădătorii naturali ai insectelor dăunătoare, starea de
nutriție a plantelor, rotația culturilor etc. Biota solului este influențată de
îngrășămintele utilizate, pH-ul solului, caracteristicile fizice și chimice ale solului,
rotația culturilor, utilizarea culturilor leguminoase.
Evaluarea biodiversității este esențială pentru o agricultură durabilă. Este o
operațiune extrem de complexă și presupune o cercetare interdisciplinară, cu
observații și analize specifice locului.
c. La nivel de peisaj agricol. Agroecosistemele cu diversitate mare de specii au
o reziliență și o capacitate mult mai mare de reorganizare după producerea unor
dezechilibre, comparativ cu agroecosistemele simplificate.
Țările europene cu agricultură avansată au dezavantajul frecvenței reduse a
habitatelor naturale și seminaturale dintre agroecosisteme care pot juca un rol
important în dispersarea și supraviețuirea speciilor utile din agricultură (paraziți și
prădători naturali, păsări, insecte polenizatoare, reptile etc.).
Evaluarea și conservarea biodiversității la nivel de peisaj nu presupune doar
implicarea fermierilor, ci și a managerilor de terenuri din zonele limitrofe ale
agroecosistemelor care pot să contribuie la conservarea ecosistemelor naturale și
seminaturale și a sistemelor tradiționale de utilizare a terenurilor.
Agrobiodiversitatea ridicată, menținută și valorificată corespunzător, poate să
aducă numeroase avantaje atât fermierului, cât și mediului ambiant. Aceste avantaje
se referă la: controlul dăunătorilor, polenizare, fertilitatea solului, protecţia cursurilor

213
de apă, protecția solului împotriva eroziunii, eliminarea excesului de nutrienți,
conservarea habitatelor sălbatice din vecinătatea fermelor etc. De aceea, în Europa,
sunt oferite tot mai multe facilități agricultorilor dispuși să schimbe practicile agricole
în sensul conservării agrobiodiversității și a sporirii beneficiilor pentru mediu.

13.3 Valorile agrobiodiversității

Evaluarea valorilor agrobiodiversității este o operațiune extrem de complexă și

de dificilă, întrucât nu s-au pus la punct metode și tehnici de cuantificare a serviciilor
aduse societății de către agrobiodiversitate. De exemplu, coridoarele forestiere din
jurul agroecosistemelor îmbunătățesc calitatea apei pentru irigat, reduc procesul de
eroziune a solului și de depunere a sedimentelor, ameliorează climatul local. Cu toate
avantajele pe termen scurt și lung, nu a fost stabilită valoarea monetară a acestor
beneficii.
Ca și diversitatea biologică în general, agrobiodiversitatea are valoare
economică, opțională și existențială.
a. Valoarea economică a agrobiodiversității este directă și indirectă.
a1. Valoarea directă se referă la valoarea de consum și valoarea de piață a
materiilor prime obținute pentru producția alimentară, producția de fibre și cea a
biocombustibililor.
Valoarea de consum include produsele obținute și folosite pentru consum
propriu, iar valoarea de piață cuprinde gama produselor obținute din agroecosisteme
și vândute pe piețe.
a2. Valoarea indirectă. Sistemele agricole bazate pe agrobiodiversitate bogată
înseamnă o mai bună gestionare a terenurilor, apă freatică nepoluată, alimente mai
sănătoase etc.
b. Valoarea opțională a agrobiodiversității se referă la potențialul speciilor
destinate producției agricole, soiurilor, varietăților locale, raselor, hibrizilor ș.a. de a
produce beneficii societății umane în viitor. De exemplu, băncile de gene sunt instituții
specializate în conservarea resurselor genetice vegetale.
c. Valoarea existențială înglobează valori estetice, etice, emoționale și
spirituale ale agrobiodiversității.
Diversitatea agricolă bogată are cea mai bună compatibilitate cu sistemele
ecologice de cultură, unde sunt elaborate strategii pentru creșterea productivității
agricole în paralel cu protejarea biodiversității sălbatice utile.

214
 Creșterea eficienței agrobiodiversității presupune o intensificare a cercetărilor
interdisciplinare (biologice, fizice, chimice, agronomice, sociale etc.) și ale celor
participative (cercetările în care oamenii de știință lucrează împreună cu agricultorii)
care să integreze creșterea productivității agricole, bunăstarea oamenilor și reziliența
ecosistemelor.
Când agricultorii sunt organizați în grupuri și rețele bine conectate au
posibilitatea să-și îmbine cunoștințele, să-și planifice activitățile de conservare, să-și
stabilească obiectivele și să acționeze în sensul realizării lor. În conservarea
agrobiodiversității un accent deosebit se pune pe combinarea capitalului social (relații
de încredere reciprocă, schimburi de informații și material biologic, norme comune,
conectare la grupuri și rețele) cu cel natural.
Se impune stimularea financiară a fermierilor care practică sisteme de
producție ce vizează menținerea agrobiodiversității. Aceste fonduri pot veni de la
diverse organizații interesate din afara agriculturii care beneficiază de serviciile
ecologice aduse de agricultura ecologică: ONG-uri (organizații non-guvernamentale),
agenții de mediu, industria turistică, organizații de pescari etc.

13.4 Importanța și conservarea resurselor genetice animale

Prin resurse genetice animale sau zoogenetice înțelegem totalitatea speciilor,

raselor și liniilor de animale de interes economic, științific și cultural pentru prezent și
viitor. Cele mai comune specii de animale reprezentate de sectorul agricol sunt ovinele,
caprinele, bovinele, cabalinele, porcinele și păsările, urmate de cămile, măgari,
elefanți, reni și diferite specii de rozătoare.

13.4.1 Domesticirea animalelor și importanța raselor locale

Istoria civilizației este asociată îndeaproape cu animalele domestice.

Domesticirea câtorva specii de mamifere mari și păsări, în urmă cu aproximativ 12.000
de ani, a permis îmbunătățirea calității vieții oamenilor.
Animalele domestice mari au făcut posibilă trecerea de la vânat, cules și
practicarea unei agriculturi itinerante, la un mod de viață mai stabil.
Domesticirea animalelor s-a făcut din următoarele rațiuni:
- necesitatea sporirii cantității și calității hranei zilnice a omului;
- folosirea animalelor domestice, direct sau indirect, pentru hrană,
îmbrăcăminte, muncă, companie, fertilizarea terenurilor agricole etc.;

215
 - utilizarea animalelor la munca din agricultură, transport, construcții,
exploatarea pădurilor etc.;
- creșterea capacității de reproducere la animalele domesticite;
- posibilitatea obținerii de rase cu performanțe productive, prin încrucișare
și selecție artificială.
Majoritatea animalelor au fost domesticite în Europa și Asia și foarte puține în
America de Sud și Africa. Studiile efectuate de Scherf (2000) arată că, pe parcursul
celor 12.000 de ani de când au fost domesticite primele animale, s-au obținut
aproximativ 6.379 de rase, aparținând la 30 de specii.
Similar cu varietățile locale de plante, rasele locale de animale domestice sunt
adaptate la cele mai diverse condiții: secetă, umiditate, frig, paraziți etc. În plus, rasele
de animale reflectă identitatea culturală şi istorică a comunităţilor care le-au dezvoltat
şi constituie o parte integrantă a vieții şi tradiţiilor multor societăţi.
Zonele cu extreme climatice au dat naștere la rase adaptate condițiilor
respective. Aceste rase au evoluat în medii speciale și dețin o zestre genetică specială
asociată cu anumite practici de creștere și cunoștințe locale.
Odată cu apariția agriculturii industrializate însă, rasele indigene au început să
dispară, în favoarea celor moderne, cu productivitate mare dar cu plasticitate ecologică
scăzută. În ultimul secol, numai în Europa și Caucaz au dispărut 481 de rase locale de
mamifere și 39 de rase locale de păsări. Circa 35% din rasele de mamifere și 63% din
cele de păsări sunt în pericol de extincție. Se estimează că, ritmul de dispariție a raselor
de animale este de una pe săptămână. Având în vedere că nu toate rasele au fost
înregistrate, este posibil ca rata de extincție să fie chiar mai mare.
În condițiile schimbărilor climatice globale, a creșterii rezistenței agenților
patogeni și a dăunătorilor la chimicale, a frecvenței tot mai ridicate a epidemiilor, a
poluării tot mai accentuate, reducerea diversității genetice animale poate să
compromită durabilitatea producției zootehnice.
În ultima perioadă, foarte mulți amelioratori urmăresc obținerea de rase cu
producții mari, dar și cu adaptabilitate ridicată la condiții vitrege de mediu și paraziți,
precum și capacitate bună de valorificare a hranei. Multe rase cu astfel de calități au
fost în declin dar, în ultimii ani, au revenit în fermele zootehnice și pe masa
consumatorilor. Astfel, în Marea Britanie, s-au extins rasele tradiționale adaptate
pentru pășunat. În prezent sunt populate cu astfel de rase peste 600 de pășuni și se
preconizează creșterea locurilor de pășunat la 1.000. Un exemplu concludent este cel

216
al rasei de oaie Lleyn din Wales – rasă de importanță națională pentru industria ovină
din Marea Britanie – care în anii ’60 ai secolului trecut a coborât la 500 de exemplare
pentru ca acum să depășească 230.000. Această redresare s-a datorat calităților sale
deosebite (mărime medie, prolificitate, carne și lână de calitate, instinct maternal,
rusticitate ș.a.), chiar dacă productivitatea nu se ridică la nivelul raselor moderne
destinate creșterii industriale.
Rasele locale, adaptate la condițiile locale, sunt adesea cele mai potrivite pentru
a oferi servicii mediului ambiant, precum gestionarea peisajelor, inclusiv menținerea
și stimularea unui anumit tip de vegetație, păstrarea habitatelor coridor de trecere a
animalelor sălbatice. Dacă sunt promovate și valorificate corespunzător, rasele locale
pot contribui la prosperitatea crescătorilor de animale, chiar și în zonele sărace, prin
turismul ecologic și cultural.

13.4.2 Conservarea resurselor genetice animale

Conservarea resurselor genetice animale (in situ și ex situ) se referă la toate

activitățile umane, inclusiv strategii, planuri, politici și acțiuni menite să asigure
menținerea diversității resurselor genetice animale, atât pentru producția de alimente,
prezentă și viitoare, cât și pentru valorile ecologice și culturale ale acestora.
Cuantificarea diversității genetice în cadrul unei specii, prin stabilirea
numărului și a frecvenței diferitelor alele, este o sarcină aproape imposibilă, prin
tehnicile care ne stau astăzi la îndemână. În plus, trebuie avut în vedere că alelele nu
acţionează în mod izolat şi că performanţele animalelor, în majoritatea cazurilor, sunt
rezultatul interacţiunilor dintre alelele prezente în genom. Prin urmare, conservarea
eficientă a resurselor genetice animale implică crearea de structuri care să permită
menţinerea combinaţiilor genetice existente.
Un prim pas în proiectarea programelor de conservare a resurselor animale
este decizia cu privire la materialul care merită să fie conservat. Genetica moleculară
demonstrează că diversitatea genetică în cadrul unei specii de animale este o reflectare
a diversităţii alelelor, iar dezvoltarea animalelor este determinată de aproximativ
25.000 de gene (regiuni funcţionale ADN).
Criteriile de bază în stabilirea raselor locale, care să fie incluse într-un plan de
conservare, sunt contribuția la diversitatea genetică globală și potențialul acestora de
a fi utilizate și de a contribui la dezvoltarea diversității în viitor. La acestea se adaugă
criteriile suplimentare, cum sunt cele culturale sau de patrimoniu.

217
 Evaluarea diversității genetice animale se face atât pe baza diferențelor
ereditare fenotipice dintre rase, cât și pe baza diversității genetice moleculare
evidențiate prin măsurători obiective la nivelul ADN-ului. Analizele moleculare pot
releva diferențe genetice semnificative între rase aparent identice fenotipic. Rasele
care posedă trăsături unice sau combinații de gene distincte ar trebui să constituie
priorități pentru conservare.

A. Conservarea in situ a resurselor genetice animale

Conservarea in situ a resurselor zoogenetice se poate face prin continuarea

creșterii animalelor, de către deținătorii lor, în sistemele de producție originale. Din
punctul de vedere al prezervării, este cea mai eficientă metodă, deoarece rasele își pot
continua astfel evoluția, sub presiunea selecției naturale a factorilor de mediu și a
selecției dirijate a crescătorilor de animale.
În ciuda liniilor directoare ale FAO, conservarea resurselor genetice animale se
practică doar în unele țări dezvoltate.
Argumentele conservării resurselor zoogenetice şi capacitatea de conservare
variază de la o regiune la alta. În societăţile occidentale, unde se acordă o importanță
deosebită tradiţiilor şi valorilor culturale se pot asigura măsuri eficiente de conservare
a rasele rare, precum și identificarea și promovarea unor nişe de piaţă pentru produsele
animaliere. În schimb, în țările în curs de dezvoltare, preocupările imediate sunt pentru
securitatea alimentară şi pentru dezvoltare economică.
Declinul unei rase locale poate să fie determinat de mai mulți factori:
schimbări tehnologice, schimbarea politicilor în lanțurile alimentare, lipsa
rentabilității economice, modificarea politicilor naționale și internaționale cu privire
la importul germoplasmei și a produselor animaliere etc.
Protejarea raselor locale se poate face prin identificarea și promovarea unor
produse de calitate. Multe rase locale furnizează produse unice, de calitate superioară
celor provenite de la rasele comerciale. De regulă, rasele locale sunt asociate
sistemelor de agricultură tradiționale și ele au jucat adesea un rol important în viața
socială și culturală a populației rurale, inclusiv în tradițiile religioase, civice,
folclorice, gastronomice și a produselor de artizanat. Aceste caracteristici ale raselor
locale pot constitui, astfel, o bază pentru diversificarea producției animale și pentru
creșterea rentabilității lor. În multe zone ale lumii, revenirea unei rase s-a făcut prin
promovarea unor produse foarte specializate, prin subvenții directe ale guvernelor și
scutirea de impozite. De exemplu, un succes deosebit s-a obținut în unele țări

218
mediteraneene, unde diversitatea raselor de animale și a sistemelor de producție sunt
asociate cu o varietate foarte bogată de produse animaliere, preferințe alimentare și
tradiții culturale. Strategia este susținută de sistemele de certificare a produselor
agricole din cadrul Uniunii Europene: PDO (Protected Designation of Origin -
Denumire de origine protejată), PGI (Protected Geographical Indication - Indicaţie
geografică protejată) și TSG (Traditional Speciality Guaranteed - Specialitate
tradiţională garantată). Scopul acestor reglementări este de a proteja reputaţia
produselor alimentare regionale şi de a elimina concurenţa neloială şi înşelătoare a
producătorilor și a comercianților. Numai produsele care îndeplinesc criteriile
geografice şi de calitate pot utiliza marca de protecție pentru care au fost omologate.
Produsele alimentare regionale provin, în special, din zone defavorizate sau
rurale și prin aceasta se asigură creșterea veniturilor producătorilor agricoli și
menținerea populației în zonele rurale. De asemenea, consumatorilor li se oferă
informaţii clare şi succinte cu privire la originea produsului.
Un exemplu sugestiv de conservare in situ a unei rase locale este cel al “oii
sălbatice din Norvegia” – o rămășiță a populațiilor ovine rămase de la vikingi. În anul
1995, în Norvegia mai erau aproximativ 2.000 de exemplare, concentrate în vestul
țării, rasa fiind serios amenințată cu extincția. Un grup de crescători de ovine din
regiunea Hordaland (Norvegia) a luat inițiativa înființării unei asociații la nivel
național, care număra 300 de membri, și a stabilit ca obiectiv principal salvarea oii
sălbatice norvegiene, prin dezvoltarea unei industrii de nișă bazate pe această rasă. Pe
parcursul unui deceniu, asociația a reușit să sensibilizeze publicul, să adapteze
sistemele de producție pentru rentabilizarea creșterii oii, să răspundă cerințelor pieței,
să crească efectivele și să salveze rasa de la dispariție.
Asociația a stabilit un set de standarde de producție pentru certificarea cărnii
sub eticheta “oi sălbatice”. Standardele impun mai multe informații și condiții: o
scurtă descriere a rasei; practicarea tehnicilor agricole tradiționale care au păstrat rasa
în Norvegia secole de-a rândul; menținerea oilor în aer liber pe tot parcursul anului,
ele având acces doar la un șopron de protecție, dacă nu există niciun adăpost natural
disponibil; interzicerea utilizării furajelor concentrate. Carnea de oaie sălbatică a fost
salutată de către consumatori, fiind considerată foarte gustoasă și un produs de nișă la
modă. Un alt obiectiv al asociației a fost cel de conservare a peisajelor de coastă, cu
elementele culturale specifice zonei, din care fac parte și oile sălbatice la pășunat.
Aceste ovine și habitatele lor au devenit puncte de atracție deosebite pentru turiști. În

219
anul 2003, după numai 8 ani de la inițiativa refacerii populației sălbatice de ovine,
numărul acestora a depășit 20.000. Deocamdată oaia sălbatică este răspândită numai
în vestul Norvegiei, dar există proiecte de extindere a rasei și în regiunile de coastă din
Europa Centrală și din nordul Norvegiei.
La nivelul Uniunii Europene sunt recunoscute 844 de produse tradiționale, din
care: 459 produse cu denumire de origine protejată (DOP), 362 produse cu indicație
geografică protejată (IGP) și 20 de specialități tradiționale garantate (STG). Cele mai
multe produse certificate și recunoscute la nivelul UE aparțin Italiei (177), țară care
este urmată de Franța (163), Spania (123) și Portugalia (114).
România a depus la UE, până în prezent, o listă cu 162 de produse tradiționale,
care cuprinde mai multe feluri de lapte (de Dorna, de Rarău, Cedra de Apuseni), iaurt
(de Cedra, Napoca), lapte bătut (de Harghita), caș (de Oaș și de Alba), brânză (de
Moeciu, Nasal, de Mănăștur și de Dorna), cașcaval (de Rucăr, de Dobrogea și de
Rarău), salam (de Sibiu, de Nădlac), dar și cârnații de Pleșcoi, magiunul natural de
prune Topoloveni, etc. Printre produsele tradiționale românești care ar putea deveni
celebre pe piața unică europeană se mai numără pâinea ardelenească cu cartofi, pita de
Pecica, covrigii de Buzău, plăcinta dobrogeană, magiunul de Râureni, țuica de Zetea
și horinca de Maramureș. De asemenea, kürtőskalács, cu producători din Covasna şi
Harghita, este un produs pentru care se doreşte protecţia de calitate şi pentru care,
probabil, se va încheia o protecţie transfrontalieră cu Ungaria, care şi-a exprimat
dorinţa de a face dosar comun cu România. În prima etapă, producătorii se organizează
în asociaţii, după care Oficiului Național al Produselor Tradiționale și Ecologice
Românești (ONPTER) oferă asistenţă tehnică pentru întocmirea documentaţiei.
Aceasta este verificată de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale
(MAPDR) şi se acordă protecţia la nivel naţional, pe baza Regulamentului privind
protecţia indicaţiilor geografice şi a denumirilor de origine ale produselor agricole şi
alimentare al UE (510/2006), apoi este trimisă la Bruxelles pentru a o primi și pe cea
europeană. Obţinerea protecţiei durează circa un an şi jumătate sau chiar doi, întrucât
există un singur organism pentru toată Europa, la nivelul Comisiei Europene. Comisia
verifică cererea și, dacă o consideră calificată pentru înregistrare, publică toate datele
referitoare la aceasta în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene. Dacă în termen
de șase luni de la publicare nu se ridică nicio obiecție, denumirea sau indicația
geografică este înscrisă în „Registrul de denumiri de origine protejate și de indicații
geografice protejate”, ținut de Comisie.

220
 B. Conservarea ex situ a resurselor genetice animale

Conservarea ex situ poate fi in vivo și in vitro:

- in vivo, adică întreținerea animalelor vii în afara zonei lor de origine, în spații
amenajate, precum parcurile zoologice, stațiunile experimentale, fermele
guvernamentale, parcurile-fermă, universitățile de profil. Ca și în populațiile mici din
sălbăticie, și în cazul raselor propuse pentru conservare trebuie asigurat un număr
minim de exemplare. Conservaționiștii au stabilit că pentru menținerea diversității
genetice într-o rasă de animale, dimensiunea minimă a populației trebuie să fie de 50
de indivizi. În caz contrar, există riscul endogamiei (încrucișarea între rude apropiate)
și al ineficienței selecției naturale. În Marea Britanie, 17 rase rare sunt menținute în
parcuri fermă. Numai ferma Cotswold Park 21 atrage anual peste 100.000 de vizitatori.
În Germania au fost raportate 124 de instituții pentru menținerea a 9 specii de animale
cu 187 de rase locale. Astfel de instituții găsim și în Italia, Franța, Spania și America
de Nord. Parcurile fermă joacă un rol deosebit și în educația publicului.
- in vitro când se referă la stocarea resurselor genetice în condiții artificiale de
criogenie, în azot lichid (- 196oC), sub diferite forme: embrioni, material seminal,
ovocite, celule somatice etc. Băncile de gene pentru animale sunt asemănătoare cu cele
pentru semințe, dar costurile sunt incomparabil mai mari în cazul materialului genetic
animal.
În ceea ce privește conservarea ex situ a resurselor genetice animale, prima
acțiune de amploare a oamenilor de știință a avut loc la Roma, în 1980, sub egida FAO
și a Programului Națiunilor Unite pentru Mediu. Majoritatea oamenilor de știință
prezenți la eveniment au făcut parte din Asociația Europeană pentru Producția
Animală (European Association for Animal Production - EAAP). În același an (1980),
la reuniunea anuală de la München, Comisia EAAP a înființat un Grup de lucru pentru
resursele genetice animale (Working Group on Animal Genetic Resources - WG-
AnGR). Activitatea acestui grup de lucru și colaborările cu Universitatea din Hanovra
au condus la înființarea unei bănci de date pentru resurse genetice animale la Hanovra,
în Germania (1987).
După studii extinse, Grupul pentru Resurse Genetice Animale din cadrul FAO
a decis că soluția cea mai eficientă pentru conservarea raselor pe cale de dispariție sunt
băncile regionale de gene pentru depozitarea criogenică de material seminal,
embrioni, acid dezoxiribonucleic (ADN) și ovocite. Pe parcursul anului 1988, au fost
înființate bănci de gene în Africa (Etiopia şi Senegal), Asia (China şi India) şi America

221
Latină (Argentina, Brazilia şi Mexic). În curând va începe construcția unei bănci
regionale de gene și în Orientul Apropiat. Pentru fiecare rasă care intră în banca de
gene se completează descriptorii de animale.
Dreptul de proprietate asupra germoplasmei în bănci de gene rămâne al ţării de
origine. Părțile interesate au acces la materialul biologic conservat, dacă prezintă
suficiente garanții pentru valorificarea superioară a acestuia. Utilizatorii trebuie să
participe la refacerea băncii de gene, atunci când este posibil, cu material seminal sau
embrioni de la animalele regenerate.

13.5 Agricultura durabilă și varietățile locale ale plantelor de cultură

De-a lungul existenţei sale, omul a folosit circa 10.000 de specii de plante de
cultură. Conform statisticilor FAO, astăzi, 90% din producţia de alimente este
asigurată de circa 120 de specii de plante de cultură. Pe lângă reducerea drastică a
diversităţii specifice, odată cu apariţia agriculturii industrializate a început un proces
accentuat de eroziune genetică. Soiurile vechi şi varietăţile locale de plante de cultură
au fost şi sunt cele mai afectate, în favoarea soiurilor moderne.
Zeven (1998) a definit varietățile locale ca fiind soiuri cu o capacitate mare de
a tolera factorii de stres biotici şi abiotici, cu un randament ridicat și constant, iar în
cadrul sistemelor agricole cu input-uri scăzute nivelul randamentului este unul
intermediar.
În Directiva 2008/62/CE, varietăţile locale (varietăţi de conservare) sunt
definite ca fiind un ansamblu de populaţii sau clone ale unei specii de plante care s-
au adaptat natural la condiţiile de mediu ale regiunii lor.

13.5.1 Istoricul varietăţilor locale şi al eroziunii genetice în agricultură

De la apariţia agriculturii, în urmă cu 10.000 de ani, omul a fost un creator de

diversitate genetică. De exemplu, la măr există peste 10.000 de soiuri, la trandafir
20.000, la piersic 3.000, la prun 3.000. Se apreciază că numărul soiurilor de plante și
a raselor de animale obținute de-a lungul timpului se ridică la aproape 1 milion.
Până la începutul secolului XX, populația europeană era în mare măsură rurală,
iar agricultura s-a bazat pe sisteme tradiționale, unde majoritatea factorilor de
producție, inclusiv semințele, proveneau din ferma proprie. În prezent, agricultura
ocupă circa 4% din populația activă a Europei, iar agricultura a devenit un proces
industrializat, unde cei mai mulți factori de producție sunt din afara fermei: utilaje,
combustibil, îngrășăminte chimice, pesticide, semințe obținute prin tehnici moderne

222
de ameliorare. În sistemele agricole industrializate sunt folosite semințe din soiuri
moderne, uniforme genetic, care au înlocuit soiurile tradiționale, denumite și soiuri
primitive, soiuri locale, populații locale, varietăți locale, soiuri țărănești. Din fericire,
aceste soiuri tradiționale nu au fost distruse în totalitate și este recunoscută existența
și necesitatea conservării lor. Agricultorii au selectat de-a lungul timpului plantele
producătoare de sămânță, după diferitele caracteristici urmărite: rezistență la ger, la
păstrare, la boli și dăunători, conținut în zahăr, etc.
Zeven (1998) propune trei tipuri de varietăți locale:
- varietăți locale autohtone cultivate mai mult de un secol într-o regiune;
- varietăți locale alohtone introduse din altă regiune și adaptate la condițiile
locale;
- varietăți locale provenite de la hibrizi.
În cadrul fiecărei varietăți locale există mai multe genotipuri în continuă
evoluție, datorită presiunii de selecție, naturale și artificiale. La varietățile locale,
selecția nu conduce însă la uniformitatea genetică a soiurilor moderne. Diversitatea
genetică din interiorul populațiilor locale răspunde diferitelor necesități și scopuri ale
agricultorilor. Indiferent de stresul abiotic sau biotic (secetă, umiditate exagerată, atac
de boli și dăunători ș.a.) la care este supusă cultura, vor fi genotipuri care vor rezista.
Varietățile locale ale plantelor de cultură constituie o bază genetică importantă
și pentru obținerea soiurilor moderne. Primele soiuri moderne au apărut la porumb și
grâu, la începutul secolului XX, în SUA și Italia. Tehnicile de ameliorare s-au
perfecționat continuu obținându-se soiuri și hibrizi cu uniformitate genetică tot mai
mare, care să aibă randament ridicat, să fie potrivite pentru sistemele industrializate de
cultură (irigare, fertilizare, controlul chimizat al bolilor și dăunătorilor) și să răspundă
tot mai bine cerințelor de recoltare și mecanizare. Producția de grâu a crescut, astfel,
de la 1,2 tone la hectar, cât era în jurul anului 1900, până la 10 tone la hectar în prezent.
Se apreciază că, aproximativ jumătate din această creștere se datorează potențialului
genetic al soiurilor obținute.
Uniformitatea soiurilor moderne a început să înlocuiască diversitatea soiurilor
locale, ceea ce constituie un pericol pentru culturi, prin reducerea capacității plantelor
de a se confrunta cu diverși factori de risc pentru producție. De exemplu, dacă un
parazit evoluează și depășește rezistența genetică a soiului, cultura poate fi
compromisă în totalitate. Exemplul cel mai concludent este cel al manei cartofului
(Phytophtora infestans) din Irlanda, din perioada 1845-1849. Cartoful era alimentul

223
de bază pentru irlandezii săraci. În perioada respectivă sunt menționate în Irlanda doar
2-4 soiuri de cartof, cu o zestre ereditară comună, toate sensibile la mană. Apariția
manei la cartof – boală originară din America – a compromis producția 5 ani la rând
și a condus la Marea Foamete Irlandeză (1845-1849). Acesta reprezintă un capitol
dureros din istoria Irlandei, cu foamete, epidemii și emigrații, care vor schimba
complet destinul acestui stat. Marea foamete de la mijlocul secolului al XIX-lea a
reprezentat un moment de cotitură în istoria Irlandei. Efectele sale au schimbat
iremediabil demografia, politica și peisajul cultural al statului. Circa un milion și
jumătate de irlandezi au murit și 2-3 milioane au emigrat în America. Istoria a
consemnat și alte situații în care, îngustarea bazei genetice la anumite specii a avut
consecințe dezastruoase asupra populației:
- Criza grâului din SUA (1917), din cauza atacului de rugină (Puccinia
graminis).
- Marea foamete din Bengal – India (1943) determinată de pătarea brună
(Cochiobolus victoriae) la orez. Au murit un milion și jumătate de indieni.
- Distrugerea culturilor de orez din Filipine și Indonezia (1974-1976) din
cauza atacului dăunătorului Nilaparvata lugens. În cultură au fost
generalizate doar câteva soiuri pitice de orez.
- Pagubele produse de Helminthosporium maydis la porumb (1970) în SUA
etc.
Marea problemă a agriculturii moderne constă în restrângerea fondului genetic
al speciilor cultivate. În perioada 1972-1991, în SUA, la opt specii agricole de bază,
ponderea a fost deținută de cel mult 10 soiuri pentru fiecare specie. În Asia, după 1982,
s-au cultivat 11 milioane de hectare cu același soi de orez (IR 36). În China,
diversitatea genetică la orez s-a redus la câțiva hibrizi F1, cu un fond genetic comun,
pe circa 15 milioane de hectare. FAO a avertizat asupra pericolelor reale care pot fi
generate de această situație. În anul 1986, în Bangladesh s-a cultivat un singur soi de
grâu (Sanalika) pe toată suprafața, iar în India s-a cultivat același soi pe circa 30% din
suprafață. În Olanda, Vellve (1992) avertizează asupra riscurilor cultivării a doar nouă
specii agricole pe aproape 90% din suprafața agricolă a țării, cu numai trei soiuri
pentru fiecare specie.
După anul 1994, odată cu apariția culturilor comerciale de plante modificate
genetic, vulnerabilitatea culturilor agricole s-a accentuat și mai mult. În anul 2013, la
nivel global, culturile modificate genetic ocupau 175,2 milioane hectare, adică 11,68%

224
din suprafața agricolă a lumii (4.803.385.400 hectare) [www.infomg.ro]. Datorită
uniformității genetice ridicate, aceste culturi sunt foarte vulnerabile la factorii de stres,
la care se adaugă și alte riscuri pentru mediu și pentru sănătatea omului.
Ameliorarea profesională şi intensivă a plantelor de cultură a început abia la
jumătatea sec. XIX, în urmă cu circa 150 de ani. Rolul important al raselor primitive
în agricultură a fost subliniat încă din 1890, la Congresul pentru Agricultură şi Păduri
de la Viena, iar prima definiţie a varietăţilor locale s-a consemnat în 1908, de către
Rümker. Circa două decenii mai târziu, Vavilov (1935) evidenţiază importanţa
varietăţilor locale pentru obţinerea soiurilor moderne.
Extinderea sistemelor de agricultură industrială, în a doua jumătate a secolului
XX, a condus la reducerea drastică a variabilităţii genetice la plantele cultivate, numită
eroziune genetică. Din păcate, legislaţia europeană a favorizat şi ea acest fenomen,
prin condiţionarea introducerii soiurilor în cataloagele naţionale şi în cel european de
îndeplinirea criteriilor DUS (disticţie, uniformitate, stabilitate). Conform Directivei
2008/62EC „eroziune genetică” înseamnă pierderea în timp a diversității genetice
între și în cadrul populațiilor sau varietăților din aceeași specie sau reducerea bazei
genetice a unei specii datorită intervenției umane sau a schimbărilor climatice.
Deşi nu există o situaţie clară a varietăţilor locale pierdute, în toată lumea este
raportată anual dispariţia acestora. De exemplu, în Etiopia, din cele 26 de varietăţi
tetraploide de porumb, larg răspândite în această ţară, acum se mai cultivă doar 6
(pierdere de 77%). În Europa, Hammer și colab. (1996) găseşte că, în sudul Italiei,
eroziunea genetică a varietăţilor locale în ultimii 30 de ani a fost de circa 70%, într-o
perioadă de 30 de ani, iar Negri (2003) găseşte o pierdere similară în regiunea Mt.
Amiata din Toscana, în numai patru ani. În Franţa, în perioada 1976-1985, diversitatea
genetică la porumb a scăzut cu 10%. În România, cânepa pentru fibră a dispărut
aproape în totalitate. În anul 2008, un soi vechi de cânepă pentru fibră a fost găsit
cultivat în Groșii Țibleșului din județul Maramureș. Exemplele pot continua.

13.5.2 Caracteristicile şi importanţa varietăţilor locale pentru o

agricultură durabilă

Aşa cum sugerează şi definiţia, varietăţile locale se caracterizează prin

heterogenitate mare. Ele au avantajul de a fi mult mai bine adaptate la condiţii de stres
biotic şi abiotic (boli, dăunători, secetă, conţinut scăzut de nutrienţi etc.), şi de a avea
calităţi gustative excelente, care le pot justifica un preţ de valorificare mai mare decât
al soiurilor comerciale. Datorită acestor trăsături, aceste culturi au input-uri mici, ceea

225
ce corespunde conceptului de dezvoltare durabilă. Cererea tot mai mare de produse
ecologice constituie un potențial economic remarcabil al varietăților locale – cele mai
potrivite pentru cultivarea în sisteme ecologice de cultură.
În noile condiții de stres abiotic, FAO recomandă cultivarea de soiuri care
utilizează eficient resursele de apă și nutrienții, sunt tolerante la căldură și la atacul
paraziților. Pentru obținerea acestor soiuri vor fi utilizate varietăți locale provenite din
medii neprielnice.
Varietăţile locale, în general, constituie un potenţial genetic inestimabil pentru
obţinerea unor noi soiuri de plante. De asemenea, pentru asigurarea securităţii
alimentare pe termen lung, în contextul încălzirii globale, va fi necesară o diversitate
genetică bogată. Nu există o evaluare clară a impactului schimbărilor climatice asupra
varietăţilor locale, dar ameninţarea potenţială se poate deduce din cercetările care
prezic că până în 2080 vor dispărea 27-42% din numărul speciilor vegetale sălbatice.
Varietăţile locale pot genera venituri importante pentru populaţia rurală şi pot
stimula, în acest fel, conservarea diversităţii genetice „on farm”. Cultivarea varietăţilor
locale poate contribui la dezvoltarea economiilor locale, mai ales dacă este combinată
cu agroturismul.
Varietățile locale sunt foarte importante pentru agricultura de subzistență și
continuă să aibă un rol important pentru așa numita piață de nișă. Corelarea varietăţilor
locale specifice cu anumite zone şi localităţi poate contribui inclusiv la consolidarea
identităţii culturale locale. În UE, valorificarea superioară a varietăților locale se poate
face prin acordarea unui statut special diferitelor produse agricole tradiționale, ca și în
cazul alimentelor de origine animală:
- produse cu denumire de origine protejată (DOP);
- produse cu indicație geografică protejată (IGP);
- specialități tradiționale garantate (STG) – vezi subcap. 13.4.2.
Agrobiodiversitatea contribuie la diversificarea peisajelor și la valorificarea
diferitelor tipuri de terenuri.

13.5.3 Conservarea varietăţilor locale

A. Scurt istoric

Agricultura a pătruns în Europa (Grecia) din Orientul Apropiat, în urmă cu

aproximativ 8.000 de ani. Primele culturi agricole au fost cerealele, leguminoasele și
inul. Ulterior au apărut legumele, plantele aromatice și fructele. Porumbul, tomatele și

226
cartofii au fost introduse în cultură abia după descoperirea Americii, în urmă cu 500
de ani.
Speciile sălbatice europene au fost domesticite prin selecție empirică și
introduse în cultură. Astfel au apărut numeroase varietăți locale. Louette și colab.
(1997) susține că aceste soiuri pot fi considerate “locale” dacă au fost cultivate într-o
zonă o perioadă de minimum 30 de ani. La jumătatea secolului XIX a început
ameliorarea modernă în agricultură. Cele mai importante resurse genetice pentru
ameliorare s-au regăsit în soiurile locale. Progresele obținute în domeniul ameliorării
plantelor i-au determinat pe Proskowetz (1890) şi Schindler (1890) să semnaleze
importanța varietăților locale și riscul dispariției treptate a acestora și au propus ca
acestea să fie colectate, descrise și publicate în cataloage. Cei doi cercetători au
prefigurat, de fapt, activitatea băncilor de gene moderne. Aceste idei au fost subliniate
de numeroși specialiști pe parcursul secolului XX: Nilsson-Ehle (1911), Baur (1914),
Tschermak (1915), Schindler (1918), Vavilov (1935) ș.a.
În lume, primele colecții de material vegetal au fost înființate în Europa. Istoria
activității de conservare a agrobiodiversității a fost împărțită în trei etape, de către
Hammer și Diederichsen (2009), având ca reper apariția diverselor instituții cu
preocupări în domeniu:
Etapa I
- Înființarea Biroului de Botanică Aplicată din Sankt-Petersburg (Rusia) în
anul 1894. Până în 1920, erau colectate deja din întregul imperiu, 9000 de probe de
semințe la cereale și 900 la plantele tehnice. În 1924 această instituție devine Institutul
Unional de Botanică Aplicată și Culturi Noi, iar mai târziu, sub directoratul lui
Vavilov, se va numi Institutul Unional de Industrie a Plantelor. În perioada 1920-1940,
au fost organizate 140 de expediții în Uniunea Sovietică și 64 în alte țări. Astfel,
colecția Institutului s-a ridicat la 200.000 de probe de semințe.
- Institutul German de Cercetare a Plantelor de Cultură - înfiinţat la Viena
(Austria) în 1943. Acesta a fost transferat în localitatea Gatersleben din centrul
Germaniei, după cel de-Al Doilea Război Mondial. Aici au fost utilizate tehnicile de
colectare și conservare stabilite la școala lui Vavilov.
- Institutul de Genetică și Ameliorarea Plantelor din Bulgaria, fondat în 1947.
- Divizia de genetică și ameliorarea plantelor din cadrul Institutului de
Cercetare pentru Plantele de Cultură din Praga-Ruzyne – 1951.

227
 - Institutul de Selecţie a Plantelor şi Aclimatizare Radzików (lângă Warszawa)
– Polonia (1951). Grădina Botanică din Varșovia unde s-a înființat o colecție specială
de secară.
- Institutul de Agrobotanică Tápiószele din Ungaria – 1959.
- Grădina Agrobotanică a Institutului Agronomic Cluj-Napoca și Banca de
Gene de la Suceava – România (1981).
Toate aceste activități au fost inspirate de ideile științifice ale lui Vavilov care
a primit sprijin din partea conducerii Uniunii Sovietice, aproape două decenii. În anul
1940, Vavilov este închis de comuniști, în timpul unei misiuni de colectare în vestul
Ucrainei, în apropiere de orașul Cernăuți, și a murit în 1943, în închisoarea Saratov.
Etapa a II-a
Munca lui Vavilov a fost continuată de colaboratorii lui. În 1964 ia ființă
Consiliul Tehnic și Științific al Țărilor din Est care a fost subordonat Institutului
Unional de Industrie a Plantelor. Institutul a primit numele savantului, după
reabilitarea sa în 1955. Această a doua perioadă de colectare masivă și de cercetare a
soiurilor locale (1953-1974) a fost puternic dominată de Europa de Est.
Etapa a III-a
În 1974, în cadrul Grupului consultativ pentru cercetarea agricolă
internaţională (CGIAR) a fost înființat Consiliul internaţional pentru resurse genetice
vegetale (IBPGR), astăzi Biodiversitate Internațională (Bioversity International) cu
scopul de a promova o reţea mondială de resurse genetice. Acest moment a marcat
începutul celei de-a treia perioade de documentare și de colectare a varietăților locale
(anul 1975), denumită circulația resurselor genetice vegetale. Asociația Europeană
pentru Cercetare în Ameliorarea Plantelor (European Association for Research in
Plant Breeding - EUCARPIA) a promovat o rețea regională pentru băncile de gene din
Europa.
La începutul anilor ’70 au avut loc o serie de acțiuni legate de conservarea
resurselor genetice vegetale: fondarea Băncii de Gene din Bari (Italia), apoi
Braunschweig (Germania de Vest) și Lund (Suedia) pentru țările nordice. În decembrie
1979, la Geneva a fost înființat Programul European de Cooperare pentru Resursele
Genetice Vegetale. După schimbările politice majore din anii ’90, Comitetul băncilor
de gene din cadrul EUCARPIA a coordonat și a sprijinit procesul de cooperare în
domeniul resurselor genetice vegetale. În același registru se înscrie și crearea
Sistemului european de documentare pentru colecțiile din băncile de gene (European

228
documentation systems for genebank collections - EURISCO), în anul 2008. Conform
datelor EURISCO, în băncile de gene europene sunt conservate aproximativ 268.013
de varietăți locale, adică 25% din totalul de 1.082.212 probe. Baza de date europeană
privind resursele genetice vegetale (EURISCO) cu datele specifice României cuprinde
un număr de 43.574 înregistrări.
Conservarea varietăților locale in situ sau on farm, nu a fost la fel de bine
organizată ca și cea din băncile de gene. În Europa, în a doua jumătate a secolului XX
au existat diferențe foarte mari în ceea ce privește conservarea soiurilor locale în
ferme. Astfel, în estul Europei, menținerea varietăților locale s-a făcut mai eficient în
zonele necooperativizate izolate.
Conservarea in situ şi ex situ sunt, așadar, cele două mari strategii utilizate în
conservarea resurselor genetice ale plantelor. Între aceste două strategii există o
diferenţă fundamentală: conservarea ex situ presupune prelevarea de probe, transferul
şi depozitarea populaţiei unei anumite specii departe de locaţia originală, în timp ce,
conservarea in situ (în habitatul natural) implică stabilirea varietăţilor de interes,
gestionarea şi monitorizarea lor la locul de origine, în cadrul comunităţii căreia îi
aparţin.
Conform CBD – 1992 (articolul 9), cele două strategii nu trebuie privite ca
alternative sau în opoziţie, ci se impune o abordare complementară. Desigur că, numai
conservarea on farm, cu tehnologii tradiţionale, permite o gestionare durabilă a
varietăţilor, întrucât acestea, în habitatul lor natural îşi pot continua procesele evolutive
sub presiunile exercitate de mediu, om şi tehnologie.

B. Conservarea ex situ a resurselor genetice vegetale

Conservarea ex situ presupune păstrarea componentelor diversității biologice

în afara habitatului lor natural (Convenția pentru Diversitatea Biologică, 1992). Acest
tip de conservare se realizează în:
- bănci de gene care pot folosi câteva tehnici specifice:
o stocarea de semințe
o menținerea de plante vii în colecții de câmp
o depozitarea in vitro
o păstrarea polenului
o depozitarea de semințe cu un conținut ultrascăzut de umiditate
o stocarea de ADN sau secvențe de ADN
- grădini botanice care mențin:

229
 o colecții de plante vii în câmp
o colecții de plante vii în sere
o colecții de semințe
Conservarea ex situ prezintă următoarele avantaje:
- diversitatea genetică conservată este ușor de identificat, deoarece
caracteristicile materialului biologic sunt bine cunoscute;
- diversitatea genetică este ușor controlabilă;
- siguranța păstrării materialului biologic, date fiind condițiile adecvate în
care este păstrat și regenerarea periodică;
- accesul la aceste resurse este relativ simplu.
Dezavantajele conservării ex situ constau în faptul că procesul evolutiv este
întrerupt ca urmare a scoaterii materialului genetic din mediul său natural, iar unele
procedee de păstrare sunt foarte costisitoare.

a. Conservarea resurselor genetice vegetale sub formă de sămânță

În România, singura bancă de gene în funcțiune este la Suceava, iar la

USAMV Cluj-Napoca este în curs de finalizare construcția unei noi bănci de gene.
Redăm, în continuare, principalele activități legate de conservarea semințelor
în băncile de gene.
a1. Explorarea şi colectarea resurselor genetice vegetale
Orice activitate de conservare debutează cu achiziţia de material genetic, care
se realizează prin colectare directă, preluare de material biologic din colecţiile de
ameliorare sau prin schimb de germoplasmă cu alte instituţii similare. În cazul Băncii
de Gene Suceava, principala sursă de material genetic o constituie expediţiile de
colectare, al căror obiect principal este reprezentat de varietăţi locale şi soiuri vechi,
scoase din cultură, forme cel mai ameninţate de fenomenul de eroziune genetică. Toate
acţiunile de colectare de probe sunt însoţite de notarea şi înregistrarea în baze de date
specifice a cunoştinţelor locale, care includ date referitoare la sistemul agricol
tradiţional, precum şi informaţii socio-culturale şi economice aferente comunităţilor
rurale explorate.
Maxted şi colab. (2009) propun un chestionar care să furnizeze următoarele
informaţii:
- Denumirea ştiinţifică a speciei.
- Numele varietății primitive.

230
 - Detalii privind menținătorul varietății locale. De exemplu: numele, datele
de contact, vârsta, sexul, structura familiei, educaţie, principala sursă de
venit, terenuri proprietate sau arendate, mărimea fermei, statutul ecologic,
modul de utilizare a terenului - arabil sau mixt.
- Localizare geografică. De exemplu: provincia în care este amplasată ferma,
cea mai apropiată localitate, latitudine, longitudine, altitudine.
- Caracteristicile varietăților locale.
- Detalii privind cultivarea varietății locale. De exemplu: istoricul zonei,
perioada de semănat, perioada recoltării, intrări, metode de selectare a
semințelor, metoda de depozitare a semințelor, schimburi de semințe cu alți
agricultori, comparații cu soiurile moderne cultivate în zonă.
- Distribuţia varietăţii locale; dacă este cultivată doar într-o singură fermă
sau este răspândită în întreaga zonă;
- Modul de valorificare a varietăţii locale: utilizarea de bază, utilizarea
secundară, consum familial sau vânzare pe piaţă, dacă producătorul este
membru al unei asociaţii de agricultori;
- Evaluarea factorilor de risc pentru varietatea locală: decizii politice
inadecvate dezvoltării unei agriculturi durabile, cerere scăzută pe piaţă,
lipsa de interes pentru practicarea agriculturii tradiţionale ş.a.
Diversitatea informaţiilor poate să varieze, dar în orice situaţie, valoarea
probelor păstrate în colecţii va creşte în concordanţă cu volumul cunoştinţelor locale
înregistrate. În acest context, este foarte importantă alcătuirea unor echipe de colectare,
multidisciplinare, în care experienţa practică a cercetătorilor reprezintă, întotdeauna,
un ingredient de succes.
a2. Descriptorii de paşaport
Fiecare probă de seminţe va fi însoţită de un set de informaţii standardizate,
cuprinse în aşa-numiţii descriptori de paşaport, elaboraţi de IPGRI şi care permit atât
identificarea probelor, precum şi schimbul de informaţii la nivel naţional, regional sau
global.
a3. Caracterizarea şi evaluarea resurselor genetice vegetale
Introducerea unui soi în banca de gene, în vederea bioconservării, presupune o
descriere amănunţită a lui, din punct de vedere agrobiologic, biochimic şi chiar
molecular. Totalitatea caracteristicilor care se cer formează aşa numiţii descriptori,
elaboraţi de Institutul Internaţional de Resurse Genetice Vegetale (IPGRI). Fiecare soi

231
sau varietate locală introdusă în Banca de Gene trebuie să aibă o caracterizare primară
şi una secundară.
Caracterizarea şi evaluarea primară constă în caracterizarea morfologică şi
agronomică a varietăţilor luate în studiu. Aceasta ajută la individualizarea unei probe
şi la descrierea identităţii sale genetice, realizându-se în parcelele de regenerare (specii
autogame) sau în parcele separate (specii alogame). Descriptorii de caracterizare sunt
capabili să realizeze o diferenţiere rapidă si uşoară între fenotipuri. Conţin informaţii
generale referitoare la caracterele ereditare, independente de factorii de mediu.
Suplimentar, aceşti descriptori pot include şi alte caractere cerute de potenţialii
utilizatori.
La evaluarea secundară, descriptorii de evaluare, în contrast cu descriptorii de
caracterizare, se referă la caracterele care sunt susceptibile la factorii de mediu, dar
sunt importante pentru ameliorarea plantelor. Aici sunt incluse: productivitatea,
performanţele agronomice, rezistenţa la factorii de stres biotic si abiotic, caracterele
biochimice şi citologice şi caracterizarea moleculară. În această etapă studiile capătă
un caracter multidisciplinar, incluzând cercetări fiziologice, genetice, biochimice,
patologice, citologice, taxonomice s.a.
a4. Metodologia de conservare, regenerare şi multiplicare a
seminţelor în băncile de gene
Băncile de gene sunt instituţii special înfiinţate pentru a păstra în condiţii de
siguranţă diferite forme de material genetic, în vederea utilizării imediate sau de
perspectivă. În termeni globali, acestea pot fi considerate ca fiind varianta ex situ a
centrelor de diversitate. Pentru prezervarea resurselor genetice vegetale, băncile de
gene folosesc diferite modalităţi şi tehnici, în acord cu mandatul pe care-l au de
îndeplinit, cu biologia speciilor de plante implicate şi infrastructura disponibilă.

DESCRIPTOR DE PAŞAPORT (model)

1. Codul Institutului (INSTCODE)

2. Numărul de acces (ACCENUMB)
3. Numărul de colectare (COLLNUMB)
4. Codul institutului colector (COLLCODE)
5. Genul (GENUS)
6. Specia (SPECIES)
7. Autorul speciei (SPAUTHOR)
8. Subtaxa (SUBTAXA)
9. Autorul subtaxei (SUBTAUTHOR)

232
10. Numele culturii (CROPNAME)
11. Numele probei (ACCENAME)
12. Data achiziţiei (ACQDATE)
13. Țara de origine (ORIGCTY)
14. Locul (localitatea) de colectare (COLLSITE)
15. Latitudinea locului de colectare (LATITUDE)
16. Longitudinea locului de colectare(LONGITUDE)
17. Altitudinea locului de colectare [m] (ELEVATION)
18. Data de colectare a probei originale [AAAALLZZ]
(COLLDATE)
19. Codul institutului ameliorator (BREDCODE)
20. Statutul biologic al probei (SAMPSTAT)
21. Date ancestrale (ANCEST)
22. Sursa de colectare/achiziție (COLLSRC)
23. Codul institutului donor (DONORCODE)
24. Număr donor (DONORNUMB)
25. Alte numere asociate cu accessia (OTHERNUMB)
26. Locația duplicatelor de siguranță (DUPLSITE)
27. Tipul de păstrare a germoplasmei (STORAGE)
28. Observații (REMARKS)
29. Familia (FAMILY)
Stocarea de germoplasmă vegetală sub formă de sămânţă reprezintă cea mai
practică şi, în acelaşi timp, cea mai practicată metodă de conservare ex situ, fiind
apreciată ca ieftină şi eficientă, permiţând conservarea unui mare număr de probe într-
un spaţiu relativ mic. Tehnologia conservării seminţelor presupune plasarea acestora,
după parcurgerea unei etape de uscare, în incinte cu temperaturi şi, eventual, umidităţi
relative ale aerului controlate. Etapele premergătoare introducerii seminţelor în
depozitul de conservare sunt redate schematic în fig. 37.
Calitatea seminţelor (starea de sănătate, maturitatea fiziologică), conţinutul de
umiditate a acestora şi temperatura de depozitare sunt factorii esenţiali care
influenţează viabilitatea, stabilitatea genetică şi longevitatea probelor conservate.
Această modalitate de prezervare, deşi este considerată esenţială pentru protejarea
resurselor genetice vegetale, prezintă unele dezavantaje: riscul pierderii colecţiei de
seminţe congelate, în cazul întreruperii furnizării energiei electrice sau defectării
echipamentelor; pierderea capacităţii de germinare a seminţelor chiar şi în condiţiile
păstrării la rece; apariţia de mutaţii dăunătoare; necesitatea reîntineririi mostrelor de
seminţe la intervale regulate de timp. În aceste condiţii, abordarea holistică a

233
conservării biodiversităţii vegetale, prin îmbinarea de elemente aparţinând ambelor
strategii cunoscute este, aproape, obligatorie.
Comportarea seminţelor în timpul depozitării
În funcţie de comportarea seminţelor în timpul stocării există două mari
categorii:
- Seminţe ortodoxe. Din această categorie fac parte majoritatea speciilor de
plante, din zonele temperate. Aceste seminţe tolerează desicarea, până la conţinuturi
de umiditate de 5%, iar păstrarea la temperaturi sub 0oC, favorizează menţinerea
viabilităţii şi vigorii pentru perioade considerabile, de ordinul deceniilor.
- Seminţe recalcitrante. Această categorie include seminţele majorităţii
speciilor lemnoase şi numeroase specii de cultură tropicale. Seminţele recalcitrante nu
suportă desicarea şi, prin urmare, nu pot fi depozitate la temperaturi sub 0oC. Seminţele
unor specii tropicale necesită chiar temperaturi de peste 10oC. Metodele uzuale de
conservare, doar, pe durată medie şi mică implică tratarea seminţelor cu fungicide şi
stocarea umedă în mediu inert (mangal sau rumeguş) şi cu acces de oxigen.
Tipuri de colecţii de seminţe
Colecţia de bază
- este destinată conservării de lungă durată, constituind rezerva strategică
naţională, regională sau mondială; nu este folosită pentru distribuţie;
- condiţii de păstrare: - umiditatea seminţelor de 5% ± 1%;
- temperatura: -18 oC...-20 oC;
- containere închise ermetic.
Colecţia activă
- este destinată pentru conservarea de medie durată și este folosită pentru
regenerare, multiplicare, evaluare şi distribuire;
- viabilitatea semințelor trebuie menţinută de cel puţin 65% pentru o perioadă
de 10-20 de ani;
- parametri de conservare:
- temperatura de conservare cuprinsă între 0 şi 10 oC;
- conţinutul de umiditate a seminţelor: 3-7%.
Colecţia duplicat (a colecţiei de bază) – este destinată conservării de lungă
durată; din motive de securitate, colecţia este găzduită şi de o altă localitate sau ţară.
Colecţia de lucru – este deţinută de creatorii de soiuri pentru programele de
ameliorare; băncile de gene nu menţin de regulă, astfel de colecţii.

234
 Colecţia de seminţe a comunităţii – serveşte interesele unei anumite
colectivităţi şi o putem găsi sub diferite forme.
Mărimea probelor: în medie 1500-2000 seminţe.
Containere utilizate frecvent pentru stocarea seminţelor: borcane de
sticlă, cutii din metal, diferite ambalaje din folie de aluminiu.
Înregistrarea probelor: numai la prima intrare în bancă, prin atribuirea unui
număr unic şi irepetabil.
Curăţarea: îndepărtarea corpurilor străine, a seminţelor cu tegument crăpat
şi a celor atacate de boli şi/sau dăunători.
Uscarea seminţelor
- cea mai importantă dintre operaţiile de pregătire a seminţelor;
- uscarea rapidă la temperaturi înalte poate reduce drastic viabilitatea
seminţelor;
- rata de uscare a seminţelor diferă în funcţie de specie, metodă de uscare, tipul
colecţiei de seminţe etc.;
- pentru fiecare specie există un punct de echilibru între conţinutul de umiditate
a seminţelor şi umiditatea relativă; acest echilibru se consideră atins atunci când
circulaţia umidităţii din atmosferă spre seminţe şi invers are valoarea zero.
Echipamente pentru depozitarea finală
- camere frigorifice:
- din panouri prefabricate;
- din zid de cărămidă izolată.
Monitorizarea viabilităţii seminţelor
- viabilitatea minimă a seminţelor trebuie să fie cuprinsă în intervalul de 75-
80%;
- testul iniţial de germinaţie trebuie să cuprindă minimum 200 de seminţe,
pentru următoarele teste fiind suficiente 50-100 de seminţe;
- pentru colecţia activă, testarea se face la intervale de 5 ani, iar pentru colecţia
de bază la intervale de 10 ani;
- metode de testare folosite:
- testul de germinaţie conform normelor ISTA (Institutul Internaţional de
Testare a Seminţelor);
- testarea embrionilor excizaţi, pentru speciile cu germinaţie lentă;
- testul cu tetrazoliu;

235
 - analize enzimatice.
Regenerarea şi multiplicarea resurselor genetice vegetale
- sunt activităţi prioritare în băncile de gene, fiind esenţiale în menţinerea
probelor din colecţii, la nivele calitativ (viabilitate) şi cantitativ (număr de seminţe)
corespunzătoare standardelor internaţionale acceptate;
- regenerarea constă în reînnoirea unei probe prin cultivarea acesteia în câmp,
pentru obţinerea unui lot proaspăt de seminţe cu aceleaşi caracteristici ca şi populaţia
originală;
- regenerarea se execută atunci când viabilitatea scade sub 85%, în timp ce,
multiplicarea are loc în momentul epuizării stocurilor;
- repetarea celor două operaţii, la intervale scurte de timp, prezintă riscul
pierderii integrităţii genetice a probei iniţiale, ca rezultat al erorilor de execuţie sau al
driftului genetic;
- frecvenţa de regenerare diferă în funcţie de specie, de nivelul viabilităţii la
intrarea în conservare şi de condiţiile de depozitare;
- frecvenţa operaţiei de multiplicare este în funcţie de gradul de utilizare a
probei de seminţe şi de cantitatea (numărul de seminţe) la introducerea în colecţie;
- numărul de seminţe utilizat pentru regenerarea unei probe poate fi estimat din
mărimea standard a eşantionului de regenerat (30 – 100 de plante) şi viabilitate, pe
baza următoarei ecuaţii:
Număr de semințe necesare pentru plantare ═ nr. de plante dorite / (germinaţia % x
nr. de plante răsărite), relaţie în care germinaţia şi numărul de plante răsărite se
exprimă în sistem zecimal; numărul de plante răsărite este, în general, cu 5% mai mic
decât valoarea germinaţiei.
Exemplu de calcul:
Număr de plante dorite ═ 100
Germinaţia ═ 85%
Numărul de plante răsărite ═ 80
100
Nr. de seminţe pentru plantare ═ ──────── ═ 147
0,85 x 0,80
b. Menţinerea de plante vii în câmp (field collection)
Acest tip de păstrare se foloseşte pentru speciile cu înmulţire vegetativă şi
speciile care produc seminţe recalcitrante. Colecţiile vii au dezavantajul că sunt foarte
costisitoare şi sunt vulnerabile la atacul paraziţilor şi în cazul unor calamităţi naturale

236
(incendii, uragane etc.). Pentru siguranţă, se recomandă păstrarea duplicatelor în
condiţii de creştere lentă in vitro.
c. Depozitarea in vitro
Colecţiile in vitro conservă germoplasma sub formă de celule, ţesuturi vegetale
sau plantule, în mediu de cultură steril. Prezervarea se poate face în condiţii de creştere
lentă sau în azot lichid (crioprezervare).

Fig. 37 Etapele parcurse de seminţe în băncile de gene

Conservarea în condiţii de creştere lentă se practică la cartof, manihot,

bananier şi alte specii cu înmulţire vegetativă. Materialul vegetal poate fi păstrat sub

237
această formă 1-4 ani, după care se regenerează. Acest tip de colecţie are avantajul că
plantulele pot fi propagate şi diseminate rapid din banca de gene către diferiţi
utilizatori. De asemenea, colecţia este menţinută liberă de virusuri, ciuperci şi bacterii
patogene. În prezent s-au dezvoltat tehnici de păstrare prin culturi in vitro la peste 1000
de specii vegetale.
Crioprezervarea presupune păstrarea germoplasmei la -196oC, în azot lichid,
temperatură la care diviziunea celulară şi procesele metabolice încetează. Protocolul
de crioprezervare este încă în faza de experimentare. Această metodă se aplică la circa
80 de specii.
Este important de reţinut că modalitatea de prezervare in vitro este
complementară celorlalte forme de păstrare. Această tehnică de conservare genetică
este prohibitivă pentru multe bănci de gene, datorită costurilor ridicate cu
echipamentele, mediile de cultură şi personalul cu înaltă calificare. Alt dezavantaj
constă în instabilitatea genetică datorată variaţiei somaclonale care apare în momentul
clonării. De asemenea, perioada între două subculturi este relativ scurtă. Calusul este
cel mai vulnerabil la apariţia acestor variaţii, iar cea mai stabilă formă este cea de
lăstar.
d. Depozitarea polenului
Această formă de stocare este destul de puţin utilizată în băncile de gene.
Păstrarea polenului se face în special de către amelioratori, atunci când există
neconcordanţe între data înfloritului la inflorescenţele mascule şi femele.
Polenul singur are dezavantajul că nu poate conserva diversitatea genetică
citoplasmatică a speciei. De asemenea, polenul se regenerează greu, deoarece nu este
capabil să dezvolte, în mod independent, o nouă plantă. De aceea, folosirea pe scară
largă a polenului, ca mijloc de conservare genetică, depinde de găsirea unor metode
de eşantionare care să acopere întregul fond genetic al unei populaţii.
e. Depozitarea de seminţe cu conţinut de umiditate ultrascăzut
Cea mai comună metodă de conservare ex situ este de a stoca seminţe cu un
conţinut de umiditate de 5-8%, închise ermetic, la temperatura de -18oC. Studiile
efectuate în anii ’80 arată că, viabilitatea seminţelor se poate prelungi semnificativ la
valori ale umidităţii acestora de 1-2%. Aceste condiţii nu sunt valabile însă pentru toate
speciile vegetale, conţinutul optim de umiditate a seminţelor fiind diferit în funcţie de
specie. Pentru multe bănci de gene, acest procedeu reprezintă o problemă din cauza

238
lipsei echipamentelor de răcire adecvate, a nesiguranţei în furnizarea continuă a
energiei electrice şi a costurilor de operare ridicate.
f. Conservarea de ADN şi a secvenţelor de ADN
Această strategie nu este una viabilă pentru conservare, principala destinaţie a
bibliotecilor de gene fiind izolarea de gene în vederea transferului, prin tehnicile
ingineriei genetice.

C. Conservarea in situ a resurselor genetice vegetale

Conservarea in situ sau on farm a fost definită de Maxted și colab. (1997) ca

managementul durabil al diversității genetice la plantele de cultură dezvoltate pe plan
local, asociat cu speciile și formele sălbatice și cu sistemele tradiționale de cultură
agricolă, horticolă sau agrosilvică. Autorul propune ca acest mod de conservare a
varietăților locale, on farm, să fie obligatoriu asociat cu tehnologiile de cultură
tradiționale, vechi, adică cele în care nu sunt preluate avantajele tehnicilor și
echipamentelor moderne. În Italia, de exemplu, o treime din varietățile locale
conservate on farm beneficiază de inputuri energetice (îngrășăminte chimice,
pesticide, combustibil, irigații etc.) foarte mari.
Chable și colab. (2009) consideră că o parte din diversitatea genetică agricolă
a fost redescoperită prin experienţele din domeniul agriculturii ecologice din
Europa. Aceste resurse genetice au fost menţinute în ultimele decenii în bănci de gene,
în cea mai mare parte a lor. Autorii militează pentru crearea posibilităților de evoluție
a acestora la fermă (sau în grădini), cu scopul de a dezvolta capacitatea lor de adaptare
la schimbările climatice rapide.
În Elveția, Banca Națională de Gene Agroscope Changins Wädenswil (ACW)
a întocmit o listă cu 252 de soiuri comerciale vechi și soiuri de cereale, pomi fructiferi
și legume selecționate de micii agricultori. Conservarea on farm a acestor soiuri este
susținută de organizații agricole, cu suport financiar de la guvernul elvețian. Varietățile
locale de legume sunt conservate de către micii fermieri și de grădinari, majoritatea în
vârstă. Cele mai cultivate varietăți locale on farm sunt cele de anghinare, morcov și
fasole. Multe dintre acestea sunt cu denumiri protejate sau cu indicație geografică.
Pericolele conservării on farm a varietăților locale constau în: înlocuirea lor cu
hibrizi și soiuri performante, îmbătrânirea populației, transformarea fermelor
tradiționale în case de vacanță. Agricultura tradițională are dezavantajul că veniturile
sunt mici, solicită muncă fizică intensă, iar vânzarea produselor este deseori
marginalizată.

239
 Soluțiile propuse de specialiști pentru stimularea cultivării varietăților locale la
fermă sunt multiple:
- Informarea agricultorilor cu privire la capacitatea adaptativă a acestor
varietăți și la avantajele cultivării lor pe termen lung, având în vedere
schimbările climatice globale.
- Ameliorarea participativă, în care oamenii de știință lucrează în
parteneriate cu fermierii.
- Introducerea așa numitelor „produse rare”, obținute din varietățile locale
cu calități gustative deosebite și cu posibilități avantajoase de valorificare.
- Protejarea diverselor produse agricole prin asocierea varietăților locale cu
anumite regiuni geografice: Denumire de origine protejată (DOP),
Indicație geografică protejată (IGP), Specialitate tradițională garantată
(STG) – vezi subcap. 12.4.2.
- Creșterea bunăstării populației rurale prin valorificarea produselor
tradiționale prin așa numitele „nișe de piață”.
În țările cu agricultură avansată, bioagricultorii, micii fermieri și ecologiștii
sunt foarte bine organizați în asociații şi confederaţii care luptă pentru menținerea
soiurilor locale și a sistemelor tradiționale de agricultură, pentru o alimentație
sănătoasă și pentru diversitate culturală. Amintim aici: Confédération Paysanne,
Kokopelli, Action Consommation, Afrique Verte, Association pour la Régénération de
la Vigne, Bio d’Aquitaine, Civam Bio 06, Civam Bio Corse, Terra Bio Corse, CNDSF
(Coordination nationale pour la défense des semences fermières), Coordination
Rurale, Fruits Oubliés, GREENPEACE, Le Biau Germe, Semailles, SPBio-LR etc.
În România, ființează câteva asociații cu obiective similare: Eco Ruralis
(http://www.ecoruralis.ro), Bio-România (http://www.bio-romania.org), Clubul
Ecologic Transilvania (www.cetcluj.ro), Asociația Slow Food
Turda (www.slowfoodturda.ro), Cooperativa gospodarilor ecologici BIOCOOP
(www.biocoop.ro), Asociația Hosman Durabil (www.hosman-durabil.org), Asociatia
Fermierul COZIA.

13.5.4 Evoluţia politicilor mondiale şi europene cu privire la varietăţile

locale

Problema conservării resurselor genetice vegetale şi, implicit, a varietăţilor

locale, o regăsim în memorandumuri, tratate internaţionale, directive UE, legi
naţionale şi regionale. Primul pas legat de principalele acţiuni asupra biodiversităţii a

240
fost făcut la Rio de Janeiro în 1992, cu adoptarea Convenţia asupra biodiversităţii
(CBD) ale cărei principii au fost dezvoltate în numeroase directive europene și tratate
internaționale.
În Europa, primul document cu impact major asupra conservării
agrobiodiversităţii este Directiva 98/95 CEE, în care se menţionează importanţa
conservării resurselor genetice şi necesitatea introducerii în fiecare ţară a bazei legale
pentru conservarea in situ a soiurilor tradiționale. Prevederile acestei directive dau
posibilitatea înregistrării varietăţilor locale în Catalogul Comun (creat în anul 1966 de
către Comunitatea Europeană) și a comercializării seminţelor pentru conservarea in
situ.
Menționăm că, în anul 1942, în Franța, sunt impuse condițiile DUS (Distincţie,
Uniformitate şi Stabilitate) pentru soiurile europene, prin reprezentanții industriei
producătoare de semințe și ai guvernului, reuniți în Comitetul Tehnic Permanent
pentru Semințe (Comité Technique Permanent des Semences). De la crearea
Catalogului comun în anul 1966, orice comercializare a devenit ilegală pentru soiurile
care nu figurau în cataloagele naţionale sau europene. În plus, numai producătorii de
seminţe certificați erau autorizați pentru activități de vânzare a semințelor.
Directiva 98/95 CEE menționează necesitatea introducerii unui nou catalog
care să includă așa numitele „varietăți de conservare” amenințate cu eroziunea
genetică. Bioagricultorii şi marile asociaţii şi confederaţii ale micilor fermieri din ţările
occidentale au considerat însă prea restrictive unele prevederi din această directivă şi
au propus adaptarea sau chiar eliminarea acestora. Ei au considerat incorectă aplicarea
criteriilor DUS la varietăţile locale, în special cele referitoare la uniformitate şi
stabilitate. Ei au argumentat că destinaţia principală a acestor varietăţi este agricultura
organică, iar consumatorii produselor ecologice nu sunt interesaţi de standardizarea
calităţii ca în producţia de masă.
În anul 2001, este semnat Tratatul Internaţional privind Resursele Genetice ale
Plantelor pentru Alimentaţie şi Agricultură, iar în 2005 UE a adoptat o directivă ce
deschide posibilitatea separării listelor (soiuri omologate – varietăţi locale), în vederea
protejării cât mai eficiente a tuturor resurselor vegetale.
În anul 2008, după 10 ani de la apariția Directivei 98/95 CE, Comisia
Europeană a emis o nouă directivă (2008/62/CE) din iunie 2008 prin care sunt admise
derogări pentru acceptarea de rase primitive agricole şi soiurile care sunt adaptate
natural la condiţiile locale şi regionale şi a cartofilor, ameninţate de eroziune

241
genetică, precum şi pentru comercializarea de seminţe din aceste varietăţi locale.
Aceste facilități se referă doar la anumite specii agricole: Pisum sativum, Triticum spp.,
Hordeum vulgare, Zea mays, Solanum tuberosum, Brassica napus și Helianthus
annuus. Directiva continuă să restricționeze înmulțirea varietăților de conservare prin
limitarea numărului de specii și a cantităților de semințe permise la comercializare și
prin menținerea criteriilor DUS.
În articolul 8 al Directivei 2008/62/CE se precizează:
(1) În cazul în care un stat membru acceptă o varietate de conservare, acesta
identifică regiunea sau regiunile în care se cultivă varietatea în mod tradițional și în
care aceasta s-a adaptat în mod natural, denumită în continuare <<regiunea de
origine>>. Acesta ține seama de informațiile furnizate de către autoritățile competente
în domeniul resurselor genetice vegetale sau din partea organizațiilor recunoscute în
acest sens de către statele membre. În cazul în care regiunea de origine se situează pe
teritoriul mai multor state membre, aceasta este identificată de comun acord de toate
statele membre în cauză.
(2) Statul membru sau statele membre care procedează la identificarea regiunii
de origine notifică Comisiei regiunea identificată.
În ceea ce privește restricțiile cantitative, în art. 14 al Directivei se
menționează: Fiecare stat membru se asigură că, pentru fiecare varietate de
conservare, cantitatea de semințe comercializată nu depășește 0,5 % din cantitatea de
semințe ale aceleiași specii utilizate în statul membru respectiv pe durata unui sezon
de cultivare sau o cantitate necesară pentru a semăna 100 ha, indiferent care dintre
aceste cantități este mai mare. În ceea ce privește speciile Pisum sativum, Triticum
spp., Hordeum vulgare, Zea mays, Solanum tuberosum, Brassica napus și Helianthus
annuus, procentul respectiv nu depășește 0,3 % sau o cantitate necesară pentru a
semăna 100 ha, indiferent care dintre aceste cantități este mai mare. Cu toate acestea,
cantitatea totală de semințe de varietăți de conservare comercializate în fiecare stat
membru nu depășește 10 % din cantitatea de semințe din speciile în cauză utilizată
anual în statul membru respectiv. În cazurile în care acest lucru are drept rezultat o
cantitate inferioară celei necesare pentru a semăna 100 ha, se poate spori cantitatea
maximă de semințe din specia în cauză, utilizată anual în statul membru respectiv,
astfel încât să se ajungă la cantitatea necesară pentru a semăna 100 ha.
Directiva 2008/62/CE (art. 2) definește o serie de termeni legați de conservarea
agrobiodiversității:

242
 (a) „conservarea in situ” înseamnă conservarea materialului genetic în mediul
său natural și, în cazul speciilor locale de plante cultivate, în mediul agricol în care
și-au dezvoltat proprietățile lor distinctive;
(b) „eroziune genetică” înseamnă pierderea în timp a diversității genetice între
și în cadrul populațiilor sau varietăților din aceeași specie sau reducerea bazei
genetice a unei specii datorită intervenției umane sau a schimbărilor climatice;
(c) „soi local” înseamnă un ansamblu de populații sau clone ale unei specii de
plante care s-au adaptat natural la condițiile de mediu ale regiunii acestora;
(d) „semințe” înseamnă semințe și cartofi de sămânță, cu excepția cazurilor în
care cartofii de sămânță sunt excluși în mod expres.
Prevederile directivelor europene au fost implementate în legislația diferitelor
țări. De exemplu, în Finlanda, o varietate de conservare este înregistrată în catalogul
național de soiuri dacă a fost cultivată de solicitant timp de câteva decenii. Solicitantul
trebuie să aibă consimțământul proprietarului inițial pentru înregistrare.
Un soi este considerat eligibil pentru înregistrare dacă acesta este un soi local,
un soi comercial vechi sau un soi local european. Un soi comercial vechi modificat
este un soi comercial care s-a schimbat atât de mult, din cauza polenizării încrucișate
sau selecției de mediu, încât este diferit față de soiul original.
Soiul local nu va fi cultivat departe de zona geografică de origine. Se aplică
testul DUS, dar perioada de testare este mai scurtă, respectiv un ciclu de vegetație.
Cerinţele pentru diferenţiere, omogenitate şi stabilitate nu sunt la fel de stricte ca şi
pentru soiurile moderne, dar soiul trebuie să fie identificabil. Atunci când o varietate
de conservare este înregistrată, aceasta primește o denumire care trebuie să fie
acceptabilă și pentru care se vor utiliza aceleaşi principii ca și pentru soiurile moderne.
Această denumire este identificatorul unic al varietăţii de conservare şi aceasta
trebuie să fie utilizată ori de câte ori soiul se comercializează pentru seminţe. Procesul
de testare a seminţelor este acelaşi ca şi pentru loturile de seminţe moderne,
certificate. În timpul vegetației, se face o inspecţie în câmp, de către un inspector
autorizat. După recoltare, se prelevează un eşantion reprezentativ de semințe pentru
stabilirea facultății germinative. Dacă lotul de semințe îndeplineşte standardele
stabilite pentru seminţele soiurilor locale primește aprobarea pentru comercializare,
iar sacii sunt etichetați. Facultatea germinativă minimă necesară pentru soiurile locale
este, la cele mai multe specii, mai mică decât pentru soiuri moderne. Preţurile de
inspecţii şi analizele sunt aceleaşi ca şi pentru loturile de seminţe normale. Semințele

243
varietăților de conservare pot fi comercializate doar în Finlanda, în contrast la loturile
de seminţe normale, care pot fi comercializate în toată zona UE. Până în septembrie
2008, în Finlanda au fost înregistrate 12 soiuri. Unul este considerat un soi comercial
vechi modificat, iar celelalte 11 soiuri sunt varietăți locale. Din anul 2000, guvernul
finlandez subvenționează conservarea on farm a varietăților locale. Pentru aceasta,
fermierul trebuie să cultive varietatea înregistrată de cel puțin un an și să producă
semințe pentru o suprafață de însămânțare de două hectare. Agricultorul trebuie să
garanteze că varietatea nu este amestecată cu soiuri moderne și este protejată de
polenizare încrucișată.
În Italia, înregistrarea varietăților de conservare presupune ca acestea să fie
cultivate în agroecosisteme de cel puțin 50 de ani și să nu figureze în registrul soiurilor.
În catalogul oficial este rezervată o secțiune pentru varietățile locale. Testele oficiale
nu sunt necesare însă trebuie asigurată distincția varietății împreună cu istoricul
acesteia. De asemenea, trebuie demonstrată legătura culturală între varietatea de
conservare și comunitatea umană locală. Nu sunt cerințe cu privire la puritatea
semințelor. Este permisă vânzarea unor cantități mici de semințe (sămânța necesară
pentru însămânțarea a 1000 de metri pătrați pentru legume și 10.000 metri pătrați de
cultură) fermierilor din zonă.
În anul 2009, legislația europeană este completată cu Directiva 2009/145/CE a
Comisiei din 26 noiembrie 2009 de stabilire a anumitor derogări pentru acceptarea
varietăților primitive și a soiurilor de legume care sunt cultivate, în mod tradițional,
în localități și regiuni speciale și care sunt amenințate de erodare genetică și a
soiurilor de legume lipsite de valoare intrinsecă pentru producția vegetală comercială,
dar create pentru a fi cultivate în condiții speciale, precum și pentru comercializarea
semințelor acestor varietăți primitive și soiuri.
Derogările se referă la cerințele de bază privind acceptarea unei varietăți și la
cerințele procedurale prevăzute de Directiva 2003/91/CE a Comisiei din 6 octombrie
2003 de stabilire a normelor de aplicare a dispozițiilor articolului 7 din Directiva
2002/55/CE a Consiliului privind numărul minim de caracteristici care trebuie
examinate și condițiile minime necesare pentru examinarea anumitor soiuri de legume.
Directiva 2009/145/CE aduce o serie de facilități pentru conservarea in situ a
varietăților de legume. În articolul 2 al Directivei se precizează: În vederea asigurării
conservării in situ și a utilizării durabile a resurselor genetice ale plantelor, varietățile
primitive și soiurile cultivate, în mod tradițional, în localități și regiuni speciale și

244
care sunt amenințate de erodare genetică („varietăți de conservare”) ar trebui
cultivate și comercializate chiar și în cazul în care acestea nu îndeplinesc cerințele
generale privind acceptarea soiurilor și comercializarea semințelor.
În anexa 1 a Directivei 2009/145/CE sunt menționate restricțiile cantitative
privind comercializarea semințelor varietăților de conservare în statele membre.
Numărul maxim de hectare pe stat membru pentru producția de legume pe
varietăți de conservare:
- 40 de hectare pentru: Allium cepa L. – grupul Cepa, Brassica oleracea L.,
Brassica rapa L., Capsicum annuum L., Cichorium intybus L., Cucumis
melo L., Cucurbita maxima Duchesne, Cynara cardunculus L., Daucus
carota L., Lactuca sativa L., Lycopersicon esculentum Mill., Phaseolus
vulgaris L., Pisum sativum L., Vicia faba L.
- 20 de hectare pentru: Allium cepa L. – grupul Aggregatum, Allium porrum
L., Allium sativum L., Beta vulgaris L., Citrullus lanatus (Thunb.) Matsum.
et Nakai, Cucumis sativus L., Cucurbita pepo L., Foeniculum vulgare
Mill., Solanum melongena L., Spinacia oleracea L.
- 10 hectare pentru: Allium fistulosum L., Allium schoenoprasum L.,
Anthriscus cerefolium (L.) Hoffm., Apium graveolens L., Asparagus
officinalis L., Cichorium endivia L., Petroselinum crispum (Mill.) Nyman
ex A. W. Hill, Phaseolus coccineus L., Raphanus sativus L., Rheum
rhabarbarum L., Scorzonera hispanica L., Valerianella locusta (L.)
Laterr., Zea mays L.

13.5.5 Situaţia agrobiodiversităţii agricole din România şi pericolul

eroziunii genetice

Agroecosistemele tradiționale au o pondere însemnată în peisajul agricol

românesc. Acestea sunt depozitarele cele mai importante pentru conservarea in situ a
diversității agricole intra- și interspecifice. Pentru o bună parte din populația rurală a
României, agricultura bazată pe inputuri scăzute reprezintă un element de securitate
pentru traiul zilnic.
Investigațiile Băncii de Gene de la Suceava arată că, mulți agricultori din
România sunt implicați de facto în conservarea on farm a diferitelor specii agricole,
prin cultivarea populațiilor locale de cereale, leguminoase pentru boabe, legume,
plante industriale și tehnice, plante aromatice și medicinale. În grădinile țărănești sunt
cultivate numeroase specii și varietăți locale menite să satisfacă nevoile și preferințele

245
cultivatorului. Produsele sunt utilizate atât pentru hrana familiei, cât și pentru
medicamente, valorificare pe piață sau în scopuri culturale. România este o țară în care
există diferențe semnificative între mediul urban și cel rural.
Principala instituţie din România, cu preocupări importante în domeniul
conservării ex situ a varietăţilor locale este Banca de Gene de la Suceava (BGS). Aici
sunt conservate 403 specii de plante de cultură, cu 17.704 probe. BGS a identificat trei
zone de interes din România unde sunt concentrate cele mai multe varietăţi locale:
Munţii Apuseni, Bucovina şi Maramureş, mai ales în satele care au rămas
necooperativizate în timpul comunismului şi unde nu au pătruns tehnologiile moderne
de cultură sau nu sunt posibile datorită reliefului (fig. 38).
Activitatea Băncii de Gene de la Suceava nu se limitează doar la conservarea
ex situ a resurselor fitogenetice, aceasta extinzându-se, în ultima perioadă, și în
domeniul conservării on farm a soiurilor vechi și a varietăților locale. Concluziile
studiilor întreprinse arată că, regiunile Maramureș, Suceava și Munții Apuseni au fost
identificate ca zone de interes pentru conservarea on farm a varietăților locale. Cea
mai bogată diversitate genetică conservată în acest mod o întâlnim la fasole, porumb
și cartofi. Legumele, plantele aromatice și medicinale includ și ele numeroase varietăți
locale, dar se cultivă pe suprafețe foarte mici, în special pentru consumul familial.
Aceste rase primitive autohtone sunt supuse unei eroziuni genetice accentuate, datorită
înlocuirii lor cu soiuri moderne, uniforme genetic, dar și transformărilor din
agricultură, a distrugerii habitatelor și ecosistemelor și a migrării forței de muncă în
străinătate.
Cea mai critică situație, din acest punct de vedere, o întâlnim la culturile de
fibre (in și cânepă), unde soiurile locale au dispărut aproape în totalitate. Aceeași
situație o găsim și la specia de grâu Triticum monococcum L. – o cultură relicvă pe
care o mai întâlneam până în anul 1994 în multe sate din Munții Apuseni (județele
Alba, Cluj și Hunedoara) – unde se folosea ca și furaj, iar uneori și pentru consumul
uman (în amestec cu grâul de pâine – Triticum aestivum L.). Avantajele acestei specii
constau în adaptabilitatea foarte ridicată la condiții extreme de mediu, precum și
rezistență la rugină și făinare. În toamna anului 2007, a fost identificată doar o singură
cultură de T. monococcum de 0,5 ha, în localitatea Almașu Mare, din județul Alba.
Varietățile locale de cereale românești sunt și ele amenințate cu dispariția, din
cauza pătrunderii hibrizilor și soiurilor moderne în cultură. Cristea (2004) arată că,
până în anul 2000, la porumb erau cultivate 8 varietăți locale în 399 de localități

246
necooperativizate, la altitudini de peste 800 m. În anul 2008, ca urmare a presiunii
hibrizilor și a soiurilor cu productivitate ridicată, în județul Suceava, s-au mai găsit
doar trei varietăți locale de porumb cultivate on farm, în șase sate. În Maramureș și
Munții Apuseni, s-a mai găsit doar o populație locală de porumb (Optac românesc),
cultivată exclusiv la altitudini cuprinse între 600-900 m, pe suprafețe mai mici de 0,05
ha.
Eroziunea genetică la cartof este mai gravă decât la cereale. Astfel, în Bucovina
și Munții Apuseni mai există doar cinci, respectiv trei populații locale de cartof care
se transmit din generație în generație. Fenomenul este foarte accentuat și la bob (Vicia
faba), cultivat în prezent doar în Depresiunea Dornelor.
La polul opus se găsește fasolea (Phaseolus vulgaris L.) care este cel mai bine
reprezentată în județul Maramureș unde găsim în medie până la 10 varietăți locale pe
gospodărie/fermă, chiar dacă suprafețele cultivate sunt foarte mici (sub 0,05 ha) în
grădinile familiale. În zona Suceava și cea a Munților Apuseni, specia urcătoare de
Phaseolus coccineus L., cu bobul alb, este frecvent întâlnită și este cultivată intercalat
cu porumbul.

Fig. 38 Distribuția varietăților locale în România

Pentru păstrarea on farm a patrimoniului genetic agricol, în România se impun

măsuri guvernamentale și politice speciale, cât și elaborarea unui plan național de
conservare, în care să fie implicați fermierii și micii producători agricoli.

247
 13.5.6 Priorităţi ale strategiei de conservare a varietăţilor locale în Europa

Strategia de conservare a varietăţilor locale în Europa este una foarte

complexă, aceasta incluzând, pe lângă materialul biologic propriu-zis şi factori
politici, economici şi sociali. Conform Organizaţiei Internaţionale pentru
Biodiversitate - unul dintre cele 15 centre susţinute de Grupul Consultativ pentru
Cercetarea Agricolă Internaţională - priorităţile acestei strategii sunt următoarele:
- Dezvoltarea metodologiilor de inventariere a varietăţilor locale de plante de cultură.
- Inventarierea completă a varietăţilor locale, pe grupuri de plante şi regiuni.
- Evaluarea extincţiei şi a eroziunii genetice la varietăţile locale.
- Conservarea on farm (in situ) a varietăţilor locale.
- Studierea posibilităţilor de îmbunătăţire a managementului varietăţilor locale on
farm.
- Menţinerea varietăţilor locale atât on farm cât şi în grădinile familiale.
- Diseminarea informaţiilor legate de varietăţile locale şi conservarea on farm.
- Exploatarea relaţiilor existente între varietăţile locale şi conservarea on farm în
sistemele de producţie organică.
- Colectarea şi conservarea ex situ a varietăţilor locale.
- Înfiinţarea de bănci (depozite) de seminţe locale.
- Consolidarea identităţii culturale şi evidenţierea legăturilor dintre culturile agricole
locale, diversele produse culinare şi cultura locală.
- Adoptarea unei legislaţii europene care să stimuleze menţinerea şi îmbogăţirea
diversităţii genetice la plantele de cultură.
- Conştientizarea şi educarea populaţiei. Conservarea diversității agricole nu este un
scop în sine, ci este în favoarea asigurării securității alimentare a societății umane pe
termen lung, în condițiile schimbărilor climatice globale.

Întrebări recapitulative

1. Relevați, pe scurt, importanța centrelor de domesticire a plantelor și animalelelor.

..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................

248
2. Definiți agrobiodiversitatea și descrieți funcțiile agrobiodiversității.
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
3. În ce constă prezervarea in vivo a resurselor genetice animale?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................

4. În ce constă prezervarea in vitro a resurselor genetice animale?

..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
5. Cum pot fi valorificate rasele locale din punct de vedere economic?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
6. Descrieți pe scurt metodologia de conservare, regenerare şi multiplicare a
seminţelor în băncile de gene.

..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
7. Definiți conservarea in situ sau on farm.
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
8. Care sunt principalele prevederi ale Tratatul Internaţional privind Resursele
Genetice ale Plantelor pentru Alimentaţie şi Agricultură?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................

249
9. Care este situaţia agrobiodiversităţii agricole din România şi pericolul eroziunii
genetice?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
10. Care sunt priorităţile strategiei de conservare a varietăţilor locale în Europa?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................

Test de autoevaluare
Bifaţi răspunsurile corecte
1. Funcțiile agrobiodiversității
Se regăsesc la nivel genetic și populațional
Se regăsesc la nivel de comunitate biologică și ecosistem
Se regăsesc la nivel de peisaj agricol
2. Valoarea economică a agrobiodiversității:
Se referă la valoarea de consum și valoarea de piață a materiilor prime obținute
pentru producția agricolă
Se referă la protecția solului și a apelor subterane
Include și produsele obținute și folosite pentru consum propriu
3. Valoarea opțională a agrobiodiversității
Se referă la potențialul speciilor destinate producției agricole de a produce
beneficii societății umane în viitor
Înglobează valori estetice, etice, emoționale și spirituale ale agrobiodiversității
Include produsele obținute și folosite pentru consum propriu
4. Protejarea raselor locale se poate face prin:
Identificarea și promovarea unor produse de calitate
Creșterea industrială a acestora
Crearea de noi rase utilizând genele valoroase pe care le conțin
5. Conservarea in vivo a resurselor genetice animale
Constă în întreținerea animalelor vii în afara zonei lor de origine, în spații
amenajate
Se referă la stocarea resurselor genetice în condiții artificiale de criogenie
Constă în întreținerea animalelor vii în zona lor de origine
6. Varietăţilor locale de plante de cultură:
Sunt mult mai bine adaptate la condiţii de stres biotic şi abiotic
Au uniformitate foarte mare
Pot să contribuie la consolidarea identităţii culturale locale

250
7. Colecţia activă de semințe în băncile de gene:
Este destinată pentru conservarea de medie durată
Este destinată conservării de lungă durată
Este deţinută de creatorii de soiuri pentru programele de ameliorare
8. În băncile de gene depozitarea in vitro:
Se practică la cartof
Se practică la semințele de cereale
Se poate face și prin crioprezervare
9. Pericolele conservării on farm a varietăților locale constau în:
Înlocuirea lor cu hibrizi și soiuri performante
Îmbătrânirea populației
Transformarea fermelor tradiționale în case de vacanță
10. În România, cea mai gravă eroziune genetică se înregistrează la:
Cereale
Cânepă
Legume

Rezumat
Agrobiodiversitatea se referă la varietatea și variabilitatea organismelor vii
care contribuie la producția de alimente din agricultură și cunoștințele legate de
acestea.
Agrobiodiversitatea poate să îmbunătățească funcționarea ecosistemelor prin
introducerea de genotipuri cu randament mai mare sau cu rezistență la boli și
dăunători, prin utilizarea culturilor de acoperire și intercalate și a plantelor fixatoare
de azot, prin folosirea paraziților și prădătorilor naturali.
Funcțiile agrobiodiversității la diferite niveluri ierarhice sunt:
a. La nivel genetic și populațional. Diversitatea genetică și populațională
reprezintă baza obținerii de noi soiuri de plante și rase de animale, prin utilizarea
varietăților și raselor locale și a celor sălbatice.
b. La nivel de comunitate biologică și ecosistem. Bogăția de specii poate
contribui la utilizarea mai eficientă a resurselor și la creșterea productivității
ecosistemului. Alegerea acestor specii trebuie să fie una judicioasă, pentru a menține
funcțiile ecosistemului în limitele favorabile producției agricole.
c. La nivel de peisaj agricol. Agroecosistemele cu diversitate mare de specii au
o reziliență și o capacitate mult mai mare de reorganizare după producerea unor
dezechilibre, comparativ cu agroecosistemele simplificate.
Agrobiodiversitatea are valoare economică, opțională și existențială.
a. Valoarea economică a agrobiodiversității este directă și indirectă.
251
a1. Valoarea directă se referă la valoarea de consum și valoarea de piață a materiilor
prime obținute pentru producția alimentară, producția de fibre și cea a
biocombustibililor.
Valoarea de consum include produsele obținute și folosite pentru consum propriu, iar
valoarea de piață cuprinde gama produselor obținute din agroecosisteme și vândute
pe piețe.
a2. Valoarea indirectă. Sistemele agricole bazate pe agrobiodiversitate bogată
înseamnă o mai bună gestionare a terenurilor, apă freatică nepoluată, alimente mai
sănătoase etc.
b. Valoarea opțională a agrobiodiversității se referă la potențialul speciilor destinate
producției agricole, soiurilor, varietăților locale, raselor, hibrizilor ș.a. de a produce
beneficii societății umane în viitor. De exemplu, băncile de gene sunt instituții
specializate în conservarea resurselor genetice vegetale.
c. Valoarea existențială înglobează valori estetice, etice, emoționale și spirituale ale
agrobiodiversității.
Conservarea resurselor genetice animale (in situ și ex situ) se referă la toate
activitățile umane, inclusiv strategii, planuri, politici și acțiuni menite să asigure
menținerea diversității resurselor genetice animale, atât pentru producția de alimente,
Conservarea ex situ a resurselor genetice animale se poate face in vivo și in
vitro:
- in vivo, adică întreținerea animalelor vii în afara zonei lor de origine, în spații
amenajate, precum parcurile zoologice, stațiunile experimentale, fermele
guvernamentale, parcurile-fermă, universitățile de profil.
- in vitro când se referă la stocarea resurselor genetice în condiții artificiale de
criogenie, în azot lichid (- 196oC), sub diferite forme: embrioni, material seminal,
ovocite, celule somatice etc.
Aşa cum sugerează şi definiţia, varietăţile locale se caracterizează prin
heterogenitate mare. Ele au avantajul de a fi mult mai bine adaptate la condiţii de stres
biotic şi abiotic (boli, dăunători, secetă, conţinut scăzut de nutrienţi etc.) şi de a avea
calităţi gustative excelente, care le pot justifica un preţ de valorificare mai mare decât
al soiurilor comerciale. Datorită acestor trăsături, aceste culturi au input-uri mici, ceea
ce corespunde conceptului de dezvoltare durabilă. Cererea tot mai mare de produse
ecologice constituie un potențial economic remarcabil al varietăților locale – cele mai
potrivite pentru cultivarea în sisteme ecologice de cultură.

252
 Varietăţile locale, în general, constituie un potenţial genetic inestimabil pentru
obţinerea unor noi soiuri de plante.
Cultivarea varietăţilor locale poate contribui la dezvoltarea economiilor locale,
mai ales dacă este combinată cu agroturismul.
Varietățile locale sunt foarte importante pentru agricultura de subzistență și
continuă să aibă un rol important pentru așa numita piață de nișă. Corelarea varietăţilor
locale specifice cu anumite zone şi localităţi poate contribui inclusiv la consolidarea
identităţii culturale locale.
Agrobiodiversitatea contribuie la diversificarea peisajelor și la valorificarea
diferitelor tipuri de terenuri.
Conservarea varietăţilor locale
Conservarea in situ şi ex situ sunt cele două mari strategii utilizate în
conservarea resurselor genetice ale plantelor. Între aceste două strategii există o
diferenţă fundamentală: conservarea ex situ presupune prelevarea de probe, transferul
şi depozitarea populaţiei unei anumite specii departe de locaţia originală, în timp ce,
conservarea in situ (în habitatul natural) implică stabilirea varietăţilor de interes,
gestionarea şi monitorizarea lor la locul de origine, în cadrul comunităţii căreia îi
aparţin.

Bibliografie
1. Cristea, M., 1985. Conservarea genetică a plantelor şi agricultura. Editura
Academiei RSR, Bucureşti
2. Cristea, V., Denaeyer, S., 2004. De la biodiversitate la OGM-uri. Editura
Eikon, Cluj-Napoca
3. Ghidra, V., Botu, M., Sestraş, R., Botu, I., 2004. Biodiversitate şi
bioconservare. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca
4. Maxim, A., 2008. Ecologie generală şi aplicată. Editura Risoprint, Cluj-
Napoca
5. Maxim, A., 2010. Agrobiodiversitate și bioconservare. Editura Risoprint,
Cluj- Napoca
6. Primack, B., Pătroescu, M., Rozylowicz, Iojă, C., 2002. Conservarea
diversităţii biologice. Editura Tehnică, Bucureşti

253
 Unitatea de învățare nr. 8

SCHIMBĂRILE CLIMATICE GLOBALE ȘI

POLITICA EUROPEANĂ DE ÎNVERZIRE

Cuprins
14. POLITICA EUROPEANĂ DE ÎNVERZIRE
14.1 Istoria Politicii Agricole Comune (PAC)
14.2 Protecția mediului în Planul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR)
2014-2020
14.2.1 Generalități privind PNDR 2014-2020
14.2.2 Măsura 10 – Agro-mediu şi climă
14.2.3 Măsura 11 - Agricultură ecologică
14.3 Practici agricole benefice pentru climă și mediu

Întrebări recapitulative.....................................................................................
Test de autoevaluare..........................................................................................
Rezumat.............................................................................................................
Bibliografie........................................................................................................

Introducere
Unitatea de învățare relevă principiile și dinamica Politicilor Agricole
Comune (PAC) de la Planul Agricol din 1962, până în prezent.
Actualele PAC (2014-2020) includ cele mai multe măsuri de protecție a
mediului dintre toate programele agricole ale Uniunii Europene de până acum.
Aceste măsuri se impun ca urmare a impactului activităților agricole asupra
schimbărilor climatice globale. Agricultura contribuie cu circa 30% din gazele cu
efect de seră emanate în atmosferă prin activitățile antropice.

Obiective
- După parcurgerea acestei unități de învățare, studenții vor fi capabili
să înțeleagă rolul agriculturii la accentuarea efectului de seră natural.
- Studenții vor cunoaște modalitățile de protecție a mediului
înconjurător și a sănătății umane, prin aplicarea practicilor benefice

254
 pentru mediu și a măsurilor 10 și 11 din Planul Național de Dezvoltare
Rurală.

Durata medie de studiu individual: 3 ore

Conţinut
14. POLITICA EUROPEANĂ DE ÎNVERZIRE

Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comunitare,
creată cu obiectivul asigurării necesarului de alimente în cadrul Comunităţii. PAC
reprezintă un set de reguli şi mecanisme care reglementează producerea, procesarea şi
comercializarea produselor agricole în Uniunea Europeană şi care acordă o atenţie
crescândă dezvoltării rurale.

14.1 Istoricul Politicii Agricole Comune

Nicio altă ramură economică nu a determinat statele membre din Uniunea

Europeană să-și fi pus la comun atât de mult politicile sectoriale, precum agricultura,
deși initial sectorul agricol nici nu a fost inclus în negocierile pentru Tratatul de la
Roma din 1957. Abia după întâlnirea miniștrilor de externe, s-a desprins necesitatea
unei astfel de abordări, dar în tratatul fondator nu s-au stabilit decât niște obiective
generale, fără a intra în detalii. Ele au constituit tema Conferinței de la Stressa (Italia),
din 1958, prin care s-a fondat Politica Agricolă Comună. Această politică se referă la
implementarea unor programe pentru susținerea agriculturii europene, în special
programe pentru subvenționarea fermierilor. Era nevoie ca agricultura să se facă după
principii comune, stabilite printr-o politică agricolă care să armonizeze mecanismele
naționale de sprijin și să stabilească niște bariere vamale comune pentru bunurile
venite din alte țări. Începând cu anul 1962, planul agricol a fost pus în aplicare.
Trei principii fundamentale stau la baza politicii agricole comune:
1. Principiul pieței unice - în cadrul Comunității Economice Europene
(Uniunea Europeană în prezent) produsele agricole circulă fără restricții, prin
eliminarea taxelor vamale, a limitelor cantitative și aplicarea altor măsuri cu caracter
similar. Astfel, toate produsele agricole similare din cadrul Comunității, supunându-se
mecanismelor pieței unice, ajung să aibă același preț.
2. Principiul preferinței comunitare - este favorizat consumul produselor
originare din Uniunea Europeană, prin taxarea celor din import din țările terțe.

255
Acțiunea acestui principiu este limitată de obligațiile asumate în cadrul Organizației
Mondiale a Comerțului.
3. Principiul solidarității financiare - PAC este finanțată dintr-un buget comun.
Ca instrument de punere în practică a principiului, a fost constituit, în anul 1962,
Fondul European de Orientare și Garantare a Agriculturii (FEOGA). Aplicarea acestui
principiu a devenit efectivă în 1971, la presiunile Franței. FEOGA finanțează în
întregime mecanismele de susținere a prețurilor, restituțiile la export și intervenția
publică de piață, precum și o parte a fondurilor structurale destinate dezvoltării rurale.
Aplicarea acestor principii a avut o serie de avantaje, dar și dezavantaje :
Avantaje: Uniunea a fost constant aprovizionată cu principalele categorii de
mărfuri alimentare; productivitatea a crescut la cote foarte înalte; se contribuie și la
hrănirea unui număr important de persoane din alte părți ale globului; Uniunea
Europeană a devenit o putere agricolă, iar amenințarea penuriei alimentare a dispărut
pentru consumatorul comunitar; a fost menținut un echilibru, pe de o parte, între oraș
și sat, pe de alta, între interesele agricultorilor și cele ale consumatorilor; s-a reușit
menținerea, în mediul rural, a unei populații dinamice, încetinind exodul populației
rurale către marile aglomerații urbane.
Dezechilibre: creșterea continuă a eficienței și a productivității agriculturii a
determinat în timp scăderea numărului de agricultori; fermierii primeau mai mulți
bani, dacă producția era mai mare, ceea ce a dus la o cursă pentru o cât mai mare
producție. La un moment dat, piața nu a mai putut să absoarbă, dar fermierii „vânauˮ
subvenția și nu se opreau din producție, chiar dacă nu aveau ce să facă cu ea. Așa au
apărut „munții de unt“ și „lacurile de lapte“; creșterea accelerată a productivității a
generat alocarea de sume din ce în ce mai mari pentru aceste subvenții, creând o
puternică presiune pe buget; țările cu potențial agricol au ajuns să fie avantajate în
distribuirea bugetului.
Ca urmare a acestor dezavantaje s-au impus anumite reforme ale PAC. Primele
încercări au apărut prin Programul Agricol 1980 prin care dorea să provoace o
restructurare a exploatațiilor agricole, în sensul creșterii dimensiunilor lor prin
comasări. Astfel, el propunea reducerea subvențiilor pentru fermele prea puțin
productive, dorind să convingă în jur de cinci milioane de fermieri să renunțe la această
activitate, iar terenul lor agricol să fie redistribuit fermelor rămase. Unitățile de
referință erau considerate exploatațiile de 80-100 ha pentru cultură mare și 40-60 de
vaci de lapte sau echivalentul acestora. Aceste schimbări au fost determinate de faptul

256
că fermele ajunseseră să producă mai mult decât era necesar, făcând astfel ca
programul agricol să fie costisitor.
Soluția găsită a fost aceea de a impune fermierilor o anumită cotă pentru
fiecare produs agricol, limitându-se dreptul producătorilor la venituri garantate de un
nivel maxim al producției. Produsele vizate initial au fost cerealele, lactatele și zahărul.
Negocierile globale pentru liberalizarea comerțului, de la sfârșitul anilor 1980,
care au culminat cu Runda Uruguay, au creat un factor de presiune extern, care a
determinat Uniunea Europeană să renunțe la protecționismul vamal și să reformeze
Politica Agricolă Comună. Această reformă a fost cunoscută Reforma din 1992 – Ray
MacSharry. Conform acesteia, fermieri nu vor mai primi bani pentru producție, ci vor
primi o plată compensatorie, iar prețurile de referință vor fi semnificativ reduse. Era
prevăzută o reducere graduală a prețurilor (cu cel puțin 35%), prin compensarea
acesteia cu plăți decuplate de producție, alocate pe hectar (pentru culturile arabile) și
pe cap de animal (pentru carnea de vită și lapte), condiționate de respectarea cadrului
legislativ și a protecției mediului înconjurător. Pentru culturile arabile, s-a prevăzut
ca noutate condiționarea plăților compensatorii de scoaterea din producție (set-aside)
a unui procent de 15% din suprafața deținută. Consumatorii au resimțit beneficiile,
pentru că au scăzut prețurile alimentelor, dar costul bugetar, achitat de plătitorii de
taxe, a crescut. S-a desființat totuși spirala: subvenții mai mari - producții mai mari -
efort bugetar mai mare. Fermierii sunt îndemnați să adopte practici ecologice. Reforma
a coincis cu Summitul Pământului de la Rio de Janeiro, din 1992, care lansase
principiul dezvoltării durabile. Pe la jumătatea anilor '90, PAC se concentrează asupra
calității alimentelor. Se iau măsuri pentru protejarea alimentelor tradiționale și
regionale. Se implementează prima legislație europeană privind agricultura ecologică.
Pe la jumătatea anilor `90, PAC se concentrează asupra calității alimentelor.
Politica introduce noi măsuri pentru a sprijini investițiile în ferme, în formarea
profesională și în îmbunătățirea prelucrării și a comercializării produselor. Se iau
măsuri pentru protejarea alimentelor tradiționale și regionale. Se implementează prima
legislație europeană privind agricultura ecologică.
Reforma din 1992 a continuat prin reducerea prețului la cereale, lapte, produse
lactate, carne de vită, concomitent cu creșterea plăților compensatorii. Următoarea
reformă a fost cea din 1999 (Agenda 2000). Încă de la început, PAC a stabilit ca
obiectiv modernizarea satelor și creșterea standardului de viață pentru populația
rurală, dar concentrarea pe subvenții și pe producție a avut un efect invers. De aceea,

257
în 1999 atenția a fost mutată spre dezvoltarea rurală. Astfel, PAC a fost despărțită în
două piloane:
Pilonul I – orientat spre agricultură ca ramură economică
Pilonul II – orientat spre dezvoltare rurală (modernizarea satelor și a
agriculturii, dezvoltarea ramurilor economice alternative agriculturii, protejarea
mediului și a peisajului rural).
În anul 2003, a fost adoptată o altă reformă, pe care mulți o consideră drept
cea mai radical din toată istoria PAC. Principalul element al acestei reforme a fost
introducerea plăților unice pe fermă, indiferent de structura producției.
În plus, au fost introduse două instrumente noi, care prefigurează evoluțiile
viitoare ale PAC:
1) „eco-condiționalitateaˮ – pentru a primi subvențiile, fermierii trebuie să
respecte anumite norme de mediu și privind bunăstarea animalelor;
2) „modulareaˮ (mutarea de fonduri de la Pilonul I- subvenții la Pilonul II -
dezvoltare rurală, prin reducerea subvențiilor acordate fermelor mari. Cu alte cuvinte,
fermele foarte mari primesc mai puțini bani decât ar trebui, după suprafața lucrată, iar
fondurile suplimentare sunt mutate spre dezvoltare rurală.
Ultima reformă a avut loc în anul 2013 în timpul mandatului lui Dacian Cioloș
(fostul ministru al agriculturii din România). Măsurile acestei reforme își propun: să
simplifice acordarea ajutoarelor, să le distribuie mai echitabil între agricultori, regiuni
și țările UE; să aloce 30% din subvențiile PAC fermelor care folosesc practice
ecologice, sprijinind astfel diversificarea culturilor, întreținerea pajiștilor permanente
și conservarea peisajelor naturale; dublarea fondurilor pentru cercetare în agricultură;
stabilirea unor raporturi directe cu consumatorii, prin reducerea numărului de
intermediari; să susțină protecția mediului – transformând combaterea schimbărilor
climatice și utilizarea eficientă a resurselor în priorități ale zonelor rurale; să îi atragă
pe agricultorii tineri – sprijinindu-i pe cei sub 40 de ani pe durata primilor cinci ani
de activitate; să promoveze dezvoltarea rurală și antreprenoriatul.
În România, politica europeană de înverzire se regăsește, în principal, în
stimularea fermierilor pentru respectarea celor trei practice agricole benefice pentru
mediu – diversificarea culturilor, menținerea pajiștilor permanente și conservarea
zonelor de interes ecologic (ZIE) – măsurile de agromediu (PNDR – măsura 10) și
sprijinirea agriculturii ecologice (PNDR – măsura 11).

258
 14.2 Protecția mediului în Planul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR)
2014-2020

PNDR este un program de măsuri elaborat de MADR - Ministerul Agriculturii

şi Dezvoltării Rurale - împreună cu Comunitatea Europeană, măsuri care să contribuie
la dezvoltarea agriculturii din România. Aceste măsuri care sunt prezentate în PNDR,
au ca drept scop dezvoltarea şi eficientizarea agriculturii şi, mai cu seamă, trecerea de
la o agricultura fărâmiţată, nerentabilă, la o agricultură modernă. Prin PNDR se
urmăreşte atragerea de fonduri europene, fonduri care să ajute la relansarea
agriculturii. Măsurile din cadrul PNDR vizează toate domeniile de activitate din
mediul rural, excepţie făcând achiziţionarea de animale şi terenuri.
Experiența implementării PNDR 2007-2013 a reprezentat un avantaj, inclusiv
în ceea ce privește acceptarea de către mediul de afaceri a PNDR 2014-2020. Cei șapte
ani de implementare a politicilode dezvoltare rurală au însemnat familiarizarea
acestuia cu procedurile privind implementarea unui proiect cu finanțare europeană.

14.2.1 Generalităţi privind PNDR 2014-2020

Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020 acoperă întregul teritoriu

al României.
Suprafaţa României este de 238.391 km2 şi cuprinde: 61,3% teren agricol (cca.
14,6 mil. ha, din care 64,2% teren arabil, 32,9% păşuni şi fâneţe naturale şi 2,7%
plantaţii de pomi şi vie); 28,3% păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră; 10,4%
suprafaţa construită a localităţilor, ape, drumuri, căi ferate şi terenuri neproductive
(INS Tempo Online, 2012).
Din punctul de vedere al mărimii suprafeţei sale, România este o ţară medie în
UE 27 (5,41 % din suprafaţa UE 27). Teritoriul României cuprinde 5 regiuni bio-
geografice (stepică, pontică, panonică, continentală şi alpină) din cele 11 ale Europei.
Din suprafaţa totală a ţării, circa 87,1% reprezintă spaţiul rural (conform
definiţiei din legislaţia naţională) format din comune, ca unităţi administrativ
teritoriale împreună cu satele componente, iar pe acest teritoriu locuia 45,0% din
populaţia României în anul 2012.
Repartizarea pe zone geografice este echilibrată: 33% zona de câmpie (până la
300 m altitudine), 37% zona colinară (300-1000 m) şi 30% zona montană (peste 1000
m altitudine).
România dispune de un potenţial de dezvoltare important, dar insuficient

259
 utilizat.
Populaţia rurală cunoaşte un declin demografic, fiind în continuă scădere şi în
curs de îmbătrânire. În planul dezvoltării economice, România deţine o poziţie
modestă în UE27, ponderea în PIB-ul UE în 2012 fiind de 1%.
Creditele acordate agricultorilor în PNDR 2007-2013 au fost de 4 ori mai mici,
comparativ cu nivelul înregistrat la nivel UE (281 €/ha teren arabil în România şi
1.203 €/ha teren arabil în UE).
Populaţia rurală din România, în 2011, are un nivel de instruire scăzut, ponderea
cea mai mare a populaţiei între 25 şi 64 de ani urmând doar gimnaziul (38,5%). Privind
studiile preuniversitare, doar 22,2%, respectiv 17,4% din populaţie a urmat o şcoală
profesională, respectiv liceu şi doar 1,6% studii superioare.
În ultimul deceniu, numărul liceelor agricole, agromontane şi veterinare a
înregistrat o tendinţă descendentă (cu 40% - în 2011 - doar 67 astfel de licee la nivel
naţional şi 44 în rural), cea mai drastică scădere fiind în cazul liceelor agricole (cu
52%). Atractivitatea scăzută a sectorului agricol şi scăderea numărului de absolvenţi
ai şcolilor cu profil agricol sunt factori ce au contribuit la scăderea nivelului de
instruire a managerilor exploataţiilor agricole.
Dezvoltarea economică a sectorului secundar şi terţiar a atras în ultimul deceniu
populaţia activă rurală către zonele urbane, în 2012 aceasta fiind cu 11,7% mai mare
decât cea din rural (44,6%). Identitatea culturală a satului românesc reprezintă o
importantă sursă de dezvoltare locală şi este caracterizată de un patrimoniu cultural
material şi imaterial divers. În rural, accesul locuitorilor din sate şi comune la cultură
este limitat, comparativ cu accesul celor din urban. Patrimoniul cultural din zonele
rurale arată un grad ridicat de degradare ceea ce impune realizarea investiţiilor
necesare pentru restaurarea acestora.
O particularitate a agriculturii din România o reprezintă dualitatea modului de
gestionare a suprafeţei agricole: jumătate din SAU (Suprafață Agricolă Utilizată) este
gestionată de exploataţiile agricole de tip comercial, eficiente şi competitive, iar
cealaltă jumătate revine fermelor de subzistență și semi-subzistență.
Suprafaţa cultivată în ferme ecologice este încă redusă. În 2012, în România,
doar 2,1% din SAU total a fost cultivată în sistem ecologic, comparativ cu 5,8% în UE
27. Din cele 288 mii ha, 64,2% (185 mii ha) erau în conversie şi doar 35,8% (103 mii
ha) certificate. În 2012 faţă de 2007, suprafeţele cultivate ecologic au crescut de peste
două ori.

260
 La nivel regional nu există diferenţe semnificative faţă de situaţia naţională.
Excepţie face Regiunea Vest care are un nivel superior de dezvoltare a fermelor, atât
din punct de vedere al dimensiunii fizice (6,3 ha SAU/unitate) ce depăşeşte cu 2,9 ha
SAU media naţională/fermă (3,4 ha).
Conform RGA (Registru General Agricol) 2010, 30,6 mii aveau personalitate
juridică (0,8%). Restul de 99,2% erau organizate sub formă de exploataţii agricole
individuale, persoane fizice autorizate sau întreprinderi familiale fără personalitate
juridică.
Conform Strategiei naţionale de agricultură pe termen mediu si lung (2014),
România se remarcă prin diversitatea condiţiilor pedoclimatice, favorabile pentru
obţinerea de producţii agricole diversificate, calitative şi cantitative ce pot acoperi un
segment important al cererii interne de produse agroalimentare şi nu numai. În ciuda
potenţialului considerabil, randamentele din agricultura României sunt modeste,
indicând o utilizare a factorilor de producţie cu mult sub valorile optime. Producţia
medie de cereale la ha a României, este în continuare cu 30% sub nivelul UE (2013).
Creşterea animalelor este un domeniu cu tradiție în România, fapt confirmat
de preponderenta fermelor cu profil de creştere a animalelor şi mixte (68% din
total).Efectivele de animale au un nivel redus (4,0% din total UE 27, respectiv 5,4 mii
UVM – Unitate Vită Mare), iar numărul acestora a scăzut într-un ritm mai accelerat
în RO decât în UE 27, în special la bovine şi suine. În 2013 comparativ cu 2009
efectivele de bovine au scăzut cu 20%. Efectivele de porci s-au redus cu 21 % în 2013
faţă de 2009. În cazul scrofiţelor de reproducţie diminuarea a fost mai drastică, de
33%. Situaţia s-a reflectat şi în producţia de carne scăzută, în contextul în care cererea
nu s-a modificat, iar România continuă să fie una dintre cele mai mari consumatoare.
Efectivele de ovine şi caprine au înregistrat 3 ani consecutivi de creştere. Cu toate
acestea, se situează în continuare cu mult sub valorile înregistrate la începutul anilor
'90, iar piaţa pentru produsele aferente este în plină expansiune. Pentru bovine şi păsări
nu au existat schimbări semnificative. Producţiile medii (carne şi lapte) pentru aceste
două specii rămân însă modeste. Cu privire la producţiile medii, România se situează
cu 25% sub nivelul înregistrat în UE 27 pentru carnea de oaie şi capră şi cu 15% în
cazul cărnii de pui.
Domeniul apicol este favorizat în România de condiţiile pedoclimatice. În
ciuda creşterii numărului de albine începând cu anul 2000 producţia de miere a
continuat să fluctueze (1.354.218 stupi cu 26.678 to miere în 2013). Apicultura

261
ecologică este în curs de dezvoltare, 15% din producţia totală de miere este ecologică,
iar numărul aferent al apicultorilor crescând în numai un an cu peste 5% (2011 faţă de
2010).
Gradul de îmbătrânire al forţei de muncă din agricultură, ce se înscrie în
tendinţele UE.
În România, comparativ cu alte state ale UE 27, forţa de muncă din agricultură
este încă supradimensionată. În 2012, în România peste 28,3% din totalul persoanelor
ocupate activau în agricultură (indicatorul UE este de 6 ori mai mic).
Suprafaţa agricolă amenajată pentru irigaţii nu s-a modificat semnificativ în
timp, rnenţinându-se aprox 3,1 milioane ha. Suprafaţa efectiv irigată rămâne însă mică
în raport cu nevoia reală (doar 1,2% din SAU în 2012).
După aderarea la UE numărul unităţilor din industria alimentară a scăzut cu
aprox. 13% datorită incapacităţii de adaptare la standardele UE şi lipsei de viabilitate
a lanţului de aprovizionare cu materii prime. În 2012 mai funcţionau 7.691 de unităţi
(1,6% din totalul IMM-urilor).
Conformarea la standardele UE de siguranţă şi calitate a alimentelor a avut
impact în industria cărnii şi laptelui, unde standadele au fost cele mai severe.
Conform situaţiei monitorizate a PNDR 2007-2013, în 2013, din totalul unităţilor de
procesare (în număr de 531) pentru carne roşie, carne de pasăre, lapte şi produse
lactate şi ouă, supuse perioadei de tranziţie pentru îndeplinirea standardelor de
siguranţă alimentară (până la 31.12.2016 în conformitate cu deciziile CE) doar 12,2%
au încheiat contract de finanţare pentru investiţii necesare îndeplinirii standardelor.
În plus, începând cu 2007, prin accesarea FEADR (Fondul European Agricol pentru
Dezvoltare Rurală)au fost create unităţi noi, viabile, ce răspund cerinţelor pieţei
comunitare Încă de la Înfiinţare.
În contextul în care 70% din producţia neprelucrată sau prelucrată primar se
comercializează pe piaţa comunitară şi extracomunitară (animale vii, cereale,
oleaginoase, tutun, grăsimi şi uleiuri vegetale) aceasta este o industrie esenţială ce
pune la dispoziţie posibilităţi variate pentru valorificarea eficientă a diversităţii
materiilor prime.
În România există un potenţial încă nevalorificat, de recunoaştere şi
promovare a mărcilor locale prin includerea acestora în schemele de calitate UE.
Suprafaţa pădurilor, ce cuprinde Fondul forestier naţional (FFN) şi Vegetaţia
forestieră din afara fondului forestier naţional (VFAFFN) s-a menţinut la un nivel

262
relativ constant în timp, în 2012 aceasta era de 6.746.906 ha (6.529.100 ha în FFN şi
217.806 ha în VFAFFN), reprezentând cca. 28,3% din suprafaţa totală a fondului
funciar naţional, sub media UE de 37,6%. Între 2006 -2012 suprafaţa FFN a crescut
cu 1,6%.
Ponderea cea mai mare în suprafaţa FFN o au pădurile proprietate publică a
statului (50,4%), cele în proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice (32,6%) iar
cele proprietate a UAT (Unitate Administrativ Teritorială) fiind cca.17%. În UE 27,
ponderea pădurilor publice este de cca. 33%, iar a celor private de cea. 67%.
Mediul natural din România se caracterizează printr-o stare bună de
conservare a resurselor naturale de sol şi apă, prin varietatea peisajelor tradiţionale
şi printr-o remarcabilă diversitate biologică.
Suprafaţa fondului funciar naţional, între 2006 - 2012 a înregistrat o uşoară
diminuare a suprafeţei agricole (cu 0,79%) şi o creştere a terenurilor neproductive şi
degradate (cu 11,6%). În 2010, peste 1,3 miI ha din suprafaţa agricolă este neutilizată
din cauza precarităţii factorilor de producţie din exploataţiile mici, funcţionării
necorespunzătoare a pieţelor agricole, a restricţiilor datorate factorilor naturali (climă,
formă de relief, caracteristici edafice etc.), litigii lor dintre proprietari etc. În 2010 -
55%, respectiv 2,49 mil. ha pajişti erau utilizate în regim extensiv (reprezentând
18,7% din SAU). Faţă de 2007, în 2010, suprafaţa de pajişti utilizată extensiv a crescut
cu cea. 24%.
România este una dintre cele mai importante ţări din UE în ceea ce priveşte
diversitatea biologică.
În România se regăsesc cele mai multe regiuni biogeografice la nivelul UE,
respectiv 5 din cele 9 existente, cu următoarea dispunere: continentală (53% din
suprafaţa ţării), alpină (23%), stepică (17%), panonică (6%) şi pontică (1 %). În 2011,
siturile Natura 2000 ocupau 5.406.718 ha, 22,7% din fondul funciar (locul 7 în UE-
27), din care SPA (Directiva Păsări) - 3.554.250 ha şi SCI (Directiva Habitate) -
3.995.251 ha (există o zonă mixtă, în care SPA se suprapune cu SCI). 12,5% din SAU
şi 38,4 % din suprafaţa FFN se regăseşte în siturile Natura 2000.
În România au fost identificate un număr de 783 tipuri de habitate, din care:
196 habitate pajişti, 206 forestiere, 135 specifice celorlalte tipuri de terenuri agricole,
13 habitate de coastă,143 specifice zonelor umede şi 90 specifice dunelor şi zonelor
stâncoase.
România deţine una din resursele cele mai bogate de terenuri agricole ce pot fi

263
clasificate cu Înaltă Valoare Naturală (locul 5 în UE-27 cu o suprafaţă de 5.221.251
ha). O contribuţie ridicată la menţinerea biodiversităţii în România o au suprafeţele
de pajişti cu Înaltă valoare naturală (HNV – High Natural Value). În 2010, acestea
acopereau o suprafaţă de cca. 2,79 mil. ha, reprezentând 21% din SAU. În această
categorie erau încadrate pajiştile permanente. Acestea cuprind şi livezile tradiţionale
extensive (incluse în zonele eligibile HNV în România din 2012) ce prezintă o Înaltă
Valoare Naturală, peisajele mozaicate incluzând pajişti, arbori, arbuşti şi parcele
agricole de dimensiuni mici cultivate extensiv în care biodiversitatea, inclusiv fauna
sălbatică, este ridicată sau pajiştile aflate în vecinătatea pădurilor. Conform
rezultatelor studiilor referitoare la valoarea conservativă a habitatelor de pajişti
naturale şi seminaturale din zona montană s-a constatat că pentru cca. 50% din
habitate sunt necesare măsuri de conservare.
Diversitatea ecosistemelor/habitatelor naturale este completată de diversitatea
speciilor. In România, în zonele reprezentative pentru speciile prioritare de păsări
sălbatice desemnate ca SPA sunt prezente păsări cu pondere importantă din populaţia
totală la nivel UE - 27, cum ar fi Lanius minor (cca. 97%), Falca vespertinus (cca.
58%), Crex crex (cca. 28%) etc., iar în unele dintre SPA sunt prezente şi păsări
periclitate, vulnerabile sau rare, fiind ameninţate de scăderea numărului de exemplare.
Din cele 54 de specii de păsări specifice terenurilor agricole la nivel UE, în
România au fost evaluate cantitativ şi calitativ 20 de specii dar şi speciile prioritare
din măsura de agromediu. Implementarea M 10 vine în sprijinul acţiunilor de protecţie
a speciilor şi habitatelor, acoperind o pondere semnificativă a siturilor Natura 2000
desemnate în România.
În cadrul sectorului agricol, Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură
din România include 2.118 soiuri.
Mărimea populaţiilor de animale de fermă din rase autohtone (indigene)
adaptate la condiţiile locale este în scădere, conducând la pericolul consangvinizării
şi la deriva genetică. În România s-au identificat 21 rase locale, din cele 29 rase
autohtone, din 5 specii în pericol de abandon utilizate În agricultură, aflate în diferite
grade de risc (anul 2014).
Resursele de apă dulce ale România sunt reduse şi distribuite neuniform,
România fiind in categoria ţărilor cu resurse sărace de apă. Reţeaua hidrografică este
de 78.905 km şi volumul râurilor interioare de 40 miliarde m3, cantitatea medie de
apă/locuitor fiind de 2.100 m3 apă/loc./an, jumătate din media EU (4.230 m3

264
apă/loc./an). Acest potenţial nu ţine cont şi de potenţialul hidrologic al Dunării (62%
din total ţară), deoarece se poate exploata economic doar parţial (20-30 km3/an), din
cauza costurilor mari de pompare şi alţi factori ce ingreunează gestionarea.
Calitatea apelor din punct de vedere chimic este moderată, bună şi foarte bună.
Doar pentru 2% din acestea s-a indicat o stare ecologică slabă sau proastă, 91,6% au
fost evaluate în 2010 ca având o calitate bună privind poluarea cu nitraţi, circa 8,4%
având o calitate moderată, evaluările indicând că nu au fost identificate o calitate
scăzută a acestora. În privinţa calităţii apelor subterane, 84,4% au fost identificate ca
având o calitate ridicată, 6,7% moderată şi 8,9% scăzută.
În privinţa zonelor vulnerabile la nitraţi, de la prima desemnare (2003) s-a
înregistrat creştere de la 8,64% din total, la 57,7% în 2008. În 2013 România a decis
aplicarea Programului naţional de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării
cu nitraţi din surse agricole. Faptul că cca. 80% din animale (bovine, ovine, porcine,
păsări) se găsesc în gospodării individuale, ce nu sunt condiţionate de obţinerea
acordului de mediu şi nu au facilităţi de stocare a gunoiului de grajd, constituie factor
de risc nu doar pentru poluarea punctiformă a apei ci şi pentru creşterea nivelului de
emisii GES (Gaze cu Efect de Seră).
În România, presiunea exercitată asupra solului şi apei de fertilizanţi şi
pesticide este scăzută, dar utilizarea fertilizanţilor chimici în agricultură are o tendinţă
de creştere în 2012 cu 13% faţă de 2007.
Emisiile GES din agricultură sunt reduse înregistrând o scădere de 6,4% în
2011 faţă de 2007 şi de 48,4% (faţă de anul de referinţă – 1990), cu nivel scăzut
comparativ cu celelalte state membre (locul 24 la nivelul UE - 27 la emisii GES/ha de
SAU). Ponderea GES din agricultură (incluzând emisiile/sechestrarea carbonului
din/în soiurile terenurilor cultivate şi pajiştilor) în total emisiilor este de 16,2% în
2011. Motivele ce au dus la scăderea substanţială faţă de 1990 sunt: diminuarea
efectivelor de animale, scăderea suprafeţelor cu orez, scăderea nivelului de
producţie/ha pentru principalele culturi de câmp şi scăderea volumului utilizat de
fertilizanţi pe bază de azot. Sursele ce au contribuit în 2011 la emisiile anuale cumulate
de GES din agricultură sunt: fertilizanţi pe terenurile agricole (47,9%), fermentarea
enterică (proces ce survine în timpul digestiei rumegătoarelor) - 41,6 %, arderea
reziduurilor din agricultură (0,9%), cultivarea orezului (0,1%) şi managementul
gunoiului de grajd (9,5%). Efectele schimbărilor climatice sunt resimţite în România,
existând o tendinţă de creştere a temperaturilor şi scădere a nivelului precipitaţiilor în

265
ultimii ani. Primele 5 cele mai călduroase şi mai secetoase luni iulie din ultimii 61 de
ani au fost înregistrate în ultimele două decenii.
În privinţa emisiilor de amoniac (NH3), se constată o reducere cu 22%,
activităţile agricole generând 91,2% din aceste emisii în 2007 şi 88% în 2012.
PNDR 2014-2020 cuprinde 14 măsuri de dezvoltare rurală. Fiecare măsură vizează
promovarea mai multor pachete:
Măsura 1 - Acțiuni pentru transferul de cunoștinte și acțiuni de informare
Măsura 2 - Servicii de consiliere, servicii de gestionare a fermei şi servicii de
înlocuire în cadrul fermei
Măsura 4 - Investiţii în active fizice
Măsura 6 - Dezvoltarea exploataţiilor şi a întreprinderilor
Măsura 7 - Servicii de bază şi reînnoirea satelor în zonele rurale
Măsura 8 - Investiții în dezvoltarea zonelor forestiere și ameliorarea viabilității
pădurilor
Măsura 9 - Sprijin pentru înființarea grupurilor de producători în sectorul
agricol
Măsura 10 - Plăți pentru agro mediu și climă
Măsura 11 - Agricultură ecologică
Măsura 13 - Plăți pentru zone care se confruntă cu constrângeri naturale sau cu
alte constrângeri specifice
Măsura 15 - Servicii de silvomediu, servicii climatice și conservarea pădurilor
Măsura 16 - Cooperare
Măsura 17 - Gestionarea riscurilor
Măsura 20 - Asistență tehnică, inclusiv Rețeaua Națională de Dezvoltare
Rurală
În prezentul curs, vom insista asupra măsurii 10 (Agro-mediu şi climă) şi 11
(Agricultură ecologică).

14.2.2 Măsura 10 – Agro-mediu şi climă

Plăţile de agro-mediu şi climă reprezintă un element cheie necesar integrării

problematicii referitoare la protecţia mediului în Politica Agricolă Comună. În
România, această măsură are ca scop încurajarea fermierilor (utilizatorilor de terenuri
agricole) să adopte, pe baze voluntare, practici agricole care să asigure menţinerea
valorii de mediu a zonelor rurale, menţinerea unor habitate specifice terenurilor
agricole importante pentru speciile sălbatice prioritare, utilizarea durabilă a resurselor

266
naturale şi păstrarea peisajelor tradiţionale.
Sprijinul acordat în cadrul acestei măsuri va contribui la atingerea obiectivelor
strategiilor, politicilor şi programelor europene şi naţionale de conservare a speciilor
importante (inclusiv la menţinerea raselor locale în pericol de abandon) şi a habitatelor
prioritare, menţinere a biodiversităţii pe terenurile agricole, în special a celor situate
pe teritoriul siturilor Natura 2000. Promovarea de practici agricole extensive prin
măsura de agro-mediu şi climă contribuie, totodată, la atingerea obiectivelor de
protecţie a apelor precizate În cadrul Directivei Cadru Apă, Directivei Nitraţi şi
Directivei privind Gestionarea Durabilă a Pesticidelor, prin reducerea poluării apelor
şi atenuarea efectelor negative ale viiturilor. Promovarea practicilor de agricultură
extensivă contribuie la gestionarea durabilă a resurselor naturale, reducerea
concentrației de gaze cu efect de seră şi amoniac din atmosferă şi adaptarea la efectele
schimbărilor climatice.
Consolidarea și implementarea măsurilor ce vizează direct asigurarea
de servicii de mediu - M10 și M11 sunt măsuri cheie ce vor viza direct
protecția, conservarea și utilizarea responsabilă a biodiversității, solului/apei pe
terenurile agricole, prin menținerea practicilor agricole tradiționale extensive,
reducerea semnificativă a utilizării inputurilor agrochimice, conservarea resurselor
genetice animale din rase locale în pericol de abandon și introducerea/menținerea
practicilor de gestionare a exploatațiilor agricole ecologice.
Măsura 10 vizează promovarea următoarelor pachete şi variante ale acestor
pachete:
1. Pachetul 1 - pajişti cu Înaltă Valoare Naturală (HNV)
2. Pachetul 2 - practici agricole tradiţionale
• varianta 2.1: lucrări manuale pe pajişti permanente utilizate ca fâneţe
• varianta 2.2: lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti permanente utilizate ca fâneţe
3. Pachetul 3 - pajişti importante pentru păsări
- Sub-pachetul 3.1 - Crex crex
• varianta 3.1.1: lucrări manuale pe pajişti importante pentru Crex crex
• varianta 3.1.2: lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti importante pentru Crex
crex
- Sub-pachetul 3.2 - Lanius minor şi Falco vespertinus
• varianta 3.2.1: lucrări manuale pe pajişti importante pentru Lanius minor şi
Falco vespertinus

267
 • varianta 3.2.2: lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti importante pentru Lanius
minor şi Falca vespertinus
4. Pachetul 4 - culturi verzi
5. Pachetul 5 - adaptarea la efectele schimbărilor climatice
6. Pachetul 6 - pajişti importante pentru fluturi (Maculinea sp.)
- varianta 6.1: lucrări manuale pe pajişti importante pentru
fluturi (Maculinea sp.)
- varianta 6.2: lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti importante
pentru fluturi (Maculinea sp.)
7. Pachetul 7 - terenuri arabile importante ca zone de hrănire pentru gâsca
cu gât roşu (Branta ruficollis)
8. Pachetul 8 - creşterea animalelor de fermă din rase locale în pericol de
abandon.

O ameninţare importantă este intensivizarea agriculturii în zonele selectate şi

o posibilă conversie a terenurilor cu Înaltă Valoare Naturală sau a pajiştilor importante
pentru păsări sau pentru fluturi în teren arabil sau pajişti utilizate intensiv.
Nivelul mediu de utilizare a fertilizanţilor şi a substanţelor de protecţie a
plantelor este încă relativ scăzut, însă este de aşteptat ca acesta să crească semnificativ
în strânsă corelare cu tendinţa de creştere a performanţei în agricultură. Pe lângă
mecanizare, creşterea utilizării inputurilor ar fi implicit asociată cu scăderea
semnificativă a diversităţii speciilor spontane de plante şi a speciilor sălbatice de
animale. Pe de altă parte, este evident riscul de abandon al activităţilor agricole pe
terenurile afectate de condiţii restrictive de mediu. Provocarea constă în menţinerea
acestei bogate resurse - biodiversitatea asociată terenurilor agricole - în faţa
schimbărilor socio-economice ce sunt aştepate în mediul rural în perioada următoare.
Pentru a reuşi, este nevoie ca sistemele extensive de agricultură să fie susţinute
îndeajuns pentru a putea face faţă competiţiei atât cu presiunea de adoptare de sisteme
agricole intensive cât şi într-un context mai larg, cu alte activităţi economice
emergente (activități incipiente, aflate încă în dezvoltare) cu care agricultura se va
putea afla în competiţie pentru utilizarea terenurilor agricole.
Măsura de agro-mediu şi climă se desfăşoară pe patru direcţiiprincipale:
• Menţinerea şi îmbunătăţirea biodiversităţii.
• Protejarea unor specii prioritare.
• Protecţia solului.

268
 • Adaptarea la efectele schimbărilor climatice.
Prezentarea Pachetului 1 este mai extinsă, pentru ca studenţii să aibă viziunea
de ansamblu asupra structurii şi cerinţelor unui pachet de măsuri, următoarele
pachete fiind prezentate în formă restrânsă.

A. Pachetul 1 - pajişti cu Înaltă Valoare Naturală

România deţine una din resursele cele mai bogate de terenuri care pot fi
clasificate ca având o Înaltă Valoare Naturală (High Nature Value- HNV), urmare a
marii varietăţi de specii asociate terenurilor agricole utilizate ca pajişti permanente,
prin activităţi tradiţionale de cosit sau păşunat. Ca şi în cazul pajiştilor permanente
naturale şi seminaturale, în situaţia livezilor tradiţionale utilizate extensiv, lipsa
mecanizării cu utilaje grele şi evitarea chimizării alături de aplicarea tehnicilor
agricole tradiţionale folosite (ce se reduc în fond la un păşunat non-intensiv şi la cosit)
vor favoriza menţinerea integrală a habitatelor respective, a fondului cultural
tradiţional, a biodiversităţii precum şi a învelişului edafic.
Pot fi încadrate în această categorie:
• pajiştile naturale şi semi-naturale, în special cele din zona montană şi colinară,
• livezile tradiţionale extensive în care fondul vechilor fâneţe se conservă aproape în
întregime, făcând din acestea unul dintre cele mai valoroase şi mai bine conservate
habitate tradiţionale din zona carpatică, Transilvania şi zona pericarpatică. În plus,
aceste livezi tradiţionale conservă, în cele mai multe cazuri, soiuri autohtone vechi de
pomi fructiferi, care constituie un genofond cultural ancestral, periclitat, ce trebuie
păstrat. „Livada tradiţională utilizată extensiv” înseamnă suprafețele de livezi
tradiţionale care sunt utilizate în principal ca pajişti permanente prin cosit şi/sau
păşunat, având dimensiunea minimă a parcelei eligibile de 0,3 ha. Densitatea pomilor
este de 140-240 pomi/ha, indiferent de specia cultivată iar intervalele dintre pomi nu
sunt simetrice și sunt acoperite cu specii furajere perene,
• pajişti permanente utilizate extensiv care sunt asociate în general cu o mare
diversitate floristică în România, ceea ce asigură implicit marea diversitate faunistică
(păsări, insecte, animale mici şi mari).
O unitate administrativ-teritorială este încadrată ca zonă cu Înaltă Valoare
Naturală dacă peste 50% din terenul ei agricol se încadrează în una din condiţiile de
definire a HNV enumerate mai sus. Trebuie menţionat şi faptul că o mare parte a
zonelor protejate importante din România (atât de interes naţional, cât şi comunitar

269
sau internaţional) sunt acoperite (aproximativ 43,38 % din suprafaţa SPA-urilor şi
55,76 % din suprafaţa SCI-urilor) de zonele cu Înaltă Valoare Naturală (HNV) .
Tip de sprijin
Sprijinul acordat în cadrul acestei măsuri este o plată compensatorie pentru
pierderile de venit şi costurile suplimentare suportate de beneficiari. Prima
compensatorie este plătită anual, ca sumă fixă pe unitatea de suprafaţă (ha).
Sprijinul este acordat în cadrul acestei măsuri în urma încheierii pe o perioadă
de 5 ani a unor angajamente voluntare. După încheierea perioadei iniţiale de 5 ani,
angajamentele se pot prelungi anual, până la încheierea perioadei de implementare a
PNDR 2014-2020.
Condiţii de eligibilitate
Aplicantul trebuie să deţină o suprafaţă minimă a fermei de 1 ha, iar parcelele
eligibile au dimensiunea minimă de 0,3 ha,
Aplicantul se angajează să menţină angajamentul de agro-mediu pentru o
perioadă de minimum 5 ani, de la data semnării acestuia.
Cerinţe specifice ale angajamentelor
Cerinţele specifice ale Pachetului 1 - pajişti cu Înaltă Valoare Naturală sunt
următoarele:
• utilizarea fertilizanţilor chimiei şi a pesticidelor este interzisă (P),
• utilizarea tradiţională a gunoiului de grajd este permisă până în echivalentul
a maxim 40 kg N s.a./ha (1 UVM/ha),
• cositul poate începe doar după data de 1 iulie (pentru terenurile situate în UAT
cu altitudini medii mai mari sau egale cu 600 m) sau după data de 15 iunie (pentru
terenurile situate în UAT cu altitudini medii mai mici de 600 m) (P),
• păşunatul se efectuează cu maxim 1 UVM (Unitate Vită Mare) pe hectar,
• masa vegetală cosită trebuie adunată de pe suprafaţa pajiştii aflate sub
angajament nu mai târziu de două săptămâni de la efectuarea cositului,
• pajiştile inundate nu vor fi păşunate mai devreme de două săptămâni de la
retragerea apelor,
• nu vor fi realizate însămânţări de suprafaţă sau supraînsămânţări (se pot face
însămânţări cu specii din flora locală doar în cazurile când unele suprafeţe sunt afectate
accidental),
• este interzis aratul sau discuitul pajiştilor existente în cadrul fermelor care au
angajamente în derulare.

270
 Beneficiarii măsurii vor trebui să facă dovada deţinerii competenţelor
necesare implementării angajamentelor sau se angajează să obţină cunoştinţele şi
informaţiile necesare sau să asigure expertiza necesară în domeniul implementării
angajamentelor de agro-mediu şi climă prin servicii de consiliere sau consultanţă.
Sume (aplicabile) şi rata sprijinului
Plata compensatorie reprezintă 100% sprijin public nerambursabil.
Plăţile compensatorii, calculate sub formă de costuri standard acoperă integral
pierderile de venituri şi costurile suplimentare estimate, fiind pentru pachetul 1 -
pajişti cu Înaltă Valoare Naturală (HNV) de 93 €/lta/an.
Informaţii suplimentare specifice operaţiunii
Ca urmare a respectării cerinţelor specifice ale Pachetului 1, fermierii suferă o
pierdere de venit în comparaţie cu cei care aplică practicile agricole convenţionale.
Interzicerea utilizării fertilizanţilor chimici conduce la o scădere a producţiei cu 25%
iar intârzierea cositului conduce la o pierdere de 33% din valoarea fânului obţinut. De
asemenea, există diferenţe în privinţa costurilor, fermierii trebuind să lucreze mai mult
pentru a combate manual plantele invazive dar în acelaşi timp având şi unele economii
prin neachiziţionarea de fertilizanţi chimiei şi pesticide.

B. Pachetul 2 - practici agricole tradiţionale

Pachetul 2 are în vedere creşterea nivelului de restricţii aplicate prin Pachetul 1

cu scopul protejării, pe lângă biodiversitatea floristică, a speciilor de păsări/mamifere
specifice pajiştilor permanente sau livezilor tradiţionale utilizate extensiv prin cosit.
Viteza mică de deplasare caracteristică acestui tip de utilaje conferă, chiar dacă
nu la acelaşi nivel ca cel al lucrărilor manuale, un grad sporit de protecţie speciilor de
păsări care cuibăresc pe pajiştilor permanente sau livezilor tradiţionale utilizate
extensiv prin cosit, în comparaţie cu utilajele mecanizate.
Pachetul 2 propune două variante aplicabile pe suprafeţele de pajişti
permanente sau livezi tradiţionale utilizate extensiv prin cosit:
• varianta 2.1: lucrări manuale pe pajişti permanente utilizate ca fâneţe,
• varianta 2.2: lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti permanente utilizate ca fâneţe.
Cerinţe specifice ale angajamentelor
• Cositul se poate efectua cu utilaje mecanizate de mică capacitate (utilaje
cu lama scurtă şi viteză mică de deplasare), fiind interzisă folosirea utilajelor grele
(P).
• masa vegetală cosită trebuie adunată de pe suprafaţa pajiştii aflate sub

271
angajament nu mai târziu de două săptămâni de la efectuarea cositului,
• nu vor fi realizate însămânţări de suprafaţă sau supraînsămânţări (se pot face
însămânţări cu specii din flora locală doar în cazurile când unele suprafeţe sunt
afectate accidental),
• este interzis aratul sau discuitul pajiştilor,
• beneficiarii ţin o evidenţă a activităţilor agricole corelate cu implementarea
cerinţelor de agro-
mediu.
Sume (aplicabile) şi rata sprijinului
• varianta 2.1: lucrări manuale pe pajişti permanente utilizate ca fâneţe -100
€/ha/an,
• varianta 2.2: lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti permanente utilizate ca fâneţe
- 21 €/ha/an

C. Pachetul 3 - pajişti importante pentru păsări

Conform prevederilor Acordului de Parteneriat, un management adecvat al

pajiştilor din interiorul Ariilor Speciale de Protecţie Avifaunistică (SPA) desemnate în
baza Directivei Păsări este necesar a fi promovat prin măsura de agro-mediu şi climă,
pentru conservarea speciilor de păsări importante la nivel european.
Zonele importante pentru protecţia păsărilor al căror habitat îl constituie
pajiştile permanente stabilite prin PNDR 2007-2013, urmând ca noile zone identificate
să fie sprijinite prin noua măsură. Reţeaua europeană de arii protejate Natura 2000 a
fost instituită în România începând cu anul 2007. Zona eligibilă propusă pentru
pachetul 3 (P. 3) acoperă cca. 32,95% din suprafaţa siturilor Natura 2000 desemnate
în România (din care 5,64% în zonele eligibile pentru P.3.1 şi 27,31% în zonele
eligibile pentru P.3.2).
Pachetul 3 propune 2 sub-pachete, fiecare cu câte două variante, aplicabile pe
suprafeţele de pajişti importante pentru păsări:
- sub-pachetul 3.1 - Crex crex,
• varianta 3.1.1: lucrări manuale pe pajişti importante pentru Crex
crex
• varianta 3.1.2: lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti importante
pentru Crex crex
- sub-pachetul 3.2 - Lanius minor şi Falco vespertinus.
• varianta 3.2.1: lucrări manuale pe pajişti importante pentru
272
 Lanius minor şi Falco vespertinus
• varianta 3.2.2: lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti importante
pentru Lanius minor și Falco vespertinus (fig. 39).
Cerinţe specifice ale angajamentelor
Cerinţele specifice sub-pachetului 3.1 – Crex crex
• cositul se poate efectua doar după data de 31 iulie,
• cositul se va realiza dinspre interiorul parcelei spre exteriorul acesteia,
• păşunatul se va efectua cu maximum 0,7 UVM pe hectar,
• lucrările cu utilaje mecanizate nu sunt permise pe suprafaţa pajiştilor
aflate sub angajament, cu excepţia celor operate cu forţă animală (pentru varianta
3.1.1) sau lucrările se pot efectua cu utilaje mecanizate de mică capacitate (cosit
cu utilaje cu lama scurtă şi viteză mică de deplasare), fiind interzisă folosirea
utilajelor grele (pentru varianta 3.1.2).
• sunt interzise acţiunile care să conducă la accelerarea drenajului natural al
pajiştilor aflate sub angajament.
Cerinţele specifice sub-pachetului 3.2 - Lanius minor şi Falco vespertinus
• cositul trebuie efectuat cel mai târziu până la data de 1 iulie,
• păşunatul se va efectua cu maximum 1 UVM pe hectar,
• lucrările cu utilaje mecanizate nu sunt permise pe suprafaţa pajiştilor aflate
sub angajament cu excepţia celor operate cu forţă animală (pentru varianta 3.2.1) sau
lucrările se pot efectua cu utilaje mecanizate de mică capacitate (cosit cu utilaje cu
lama scurtă şi viteză mică de deplasare), fiind interzisă folosirea utilajelor grele (pentru
varianta 3.2.2).

Cristelul de câmp - Crex crex Sfrâncioc mic Șoimuleț de seară

(Lanius minor) (Falco vespertinus)

Fig. 39 Păsări protejate prin Măsura 10, pachetul 3 al PNDR

Pentru ambele sub-pachete ale Pachetului 3, alte cerinţe specifice ale

angajamentelor sunt:
• utilizarea fertilizanţilor chimici şi a pesticidelor este interzisă,
• utilizarea tradiţională a gunoiului de grajd este permisă până în echivalentul

273
a maxim 40 kg N s.a/ha (1 UVM/ha),
• o bandă necosită, lată de 3 metri, va fi lăsată pe marginile fiecărei parcele
(poate fi cosită după data de 1 septembrie),
• masa vegetală cosită trebuie adunată de pe suprafaţa pajiştii aflate sub
angajament nu mai târziu de două săptămâni de la efectuarea cositului,
• pajiştile inundate nu vor fi păşunate mai devreme de două săptămâni de la
retragerea apelor, nu vor fi realizate însămânţări de suprafaţă sau supraînsămânţări (se
pot face însămânţări cu specii din flora locală doar în cazurile când unele suprafeţe
sunt afectate accidental),
• este interzis aratul sau discuitul pajiştilor existente în cadrul fermelor care
au angajamente în derulare
Sume (aplicabile) şi rata sprijinului
Plata cornpensatorie reprezintă 100% sprijin public nerambursabil.
- sub-pachetul 3.1 - Crex crex,
• varianta 3.1.1: lucrări manuale pe pajişti importante pentru Crex
crex - 261 €/ha/an
• varianta 3.1.2: lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti importante pentru
Crex crex 182 €/ha/an.
- sub-pachetul 3.2 - Lanius minor şi Falco vespertinus.
• varianta 3.2.1: lucrări manuale pe pajişti importante pentru Lanius
minor şi Falca vespertinus -159 €/ha/an
• varianta 3.2.2: lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti importante pentru
Lanius minor şi Falco vespertinus - 80 €/ha/an.
Ca urmare a respectării cerinţelor specifice Pachetului 3, fermierii suferă o
pierdere de venit în comparaţie cu cei care aplică practicile agricole convenţionale.
Interzicerea utilizării fertilizanţilor (inclusiv a celor organici) conduce la o scădere a
producţiei cu 25%. Întârzierea cositului în cazul variantei 3.1 conduce la o pierdere
de 50% din valoarea fânului obţinut. De asemenea, există diferenţe în privinţa
costurilor, fermierii trebuind să lucreze mai mult pentru a combate manual plantele
invazive dar, în acelaşi timp, având şi unele economii prin neachiziţionarea de
fertilizanţi chimici şi pesticide. Lucrări cum ar fi cositul manual sau întorsul fânului
necesită muncă intensă şi sunt mai costisitoare decât practicile mecanizate moderne.

274
 D. Pachetul 4 – culturi verzi

Eroziunea solului, în special eroziunea solului prin apă, este un fenomen larg
răspândit în România, fenomen a cărui manifestare pe termen lung, reduce viabilitatea
fermelor şi aduce daune mediului înconjurător. Promovarea Bunelor Condiţii Agricole
şi de Mediu (GAEC) relevante pentru combaterea eroziunii solului reprezintă un pas
important pentru înlăturarea acestei ameninţări, dar există de asemenea o nevoie de a
încuraja toţi fermierii să treacă dincolo de respectarea GAEC prin adoptarea unor
practici de agro-mediu ce vizează conservarea solului şi a apei. Riscul de eroziune
este crescut şi de faptul că multe terenuri sunt lăsate descoperite pe timpul iernii, de
aceea una dintre cele mai simple măsuri de conservare a solului este încurajarea
utilizării aşa numitelor culturi verzi. Acestea sunt semănate imediat după recoltare şi
protejează solul pe timpul iernii asigurând acoperirea acestuia cu vegetaţie. Acest
pachet de conservare a apei şi a solului este disponibil în întreaga ţară, el având de
asemenea potenţialul de a diminua riscul scurgerilor de nutrienţi, în special a azotului,
în timpul iernii.
Costuri eligibile
Pachetul 4 se poate aplica pe maximum 80% din suprafaţa de teren arabil
aparţinând uniforme.
Cerinţe specifice ale angajamentelor
Cerinţele specifice ale Pachetului 4 - culturi verzi sunt următoarele:
• semănarea culturilor verzi trebuie realizată până la 30 septembrie, utilizându-
se: mazărea, măzărichea, rapiţa, muştarul, lupinul, sulfina (P),
• utilizarea fertilizanţilor chimici este interzisă, doar fertilizanţii organici
putând fi utilizaţi înaintea înfiinţării culturilor verzi,
• biomasa formată trebuie să fie încorporată în sol cel târziu până la 31 martie,
este interzis aratul sau discuitul pajiştilor existente în cadrul fermelor care au
angajamente în derulare.
Sume (aplicabile) şi rata sprijinului
Plăţile compensatorii, calculate sub formă de costuri standard acoperă integral
pierderile de venituri şi costurile suplimentare estimate, fiind pentru Pachetul 4 -
culturi verzi -128 €/ha/an.
În cadrul măsurii, plăţile acordate în cadrul Pachetului 4 pot fi cumulate cu
plăţile acordate în cadrul Pachetului 5, neexistând cerinţe similare care să conducă la
dubla finanţare a unor acţiuni. Plăţile acordate în cadrul pachetului 4 nu pot fi

275
cumulate cu plăţile acordate în cadrul Pachetului 7, datorită cerinţelor diferite
aplicabile pe timpul iernii pe terenurile arabile. Nu sunt posibile alte combinaţii de
pachete pe aceleaşi parcele, zonele eligibile fiind diferite.

E. Pachetul 5 - adaptarea la efectele schimbărilor climatice

Analiza producţiilor din ultimul deceniu obţinută în reţeaua de staţiuni de

cercetare ASAS şi analiza efectuată de ICPA, bazată pe studii privind utilizarea
modelelor agro-pedo-climatice pentru prognoza recoltelor în diferite scenarii
climatice, arată o tendinţă prin care soiurile şi hibrizii culturilor de primăvară
(porumb, floarea soarelui, soia) timpurii şi semitimpurii care ocupă în prezent un
procent majoritar conduc la recolte mai mici (ca medie multianuală) decât soiurile şi
hibrizii semitardivi şi tardivi. Acest fapt se datorează evitării perioade lor cu stresuri
mari, din ce în ce mai frecvente conform prognozelor de modificare a climei, de apă
şi termice din perioada înfloritului. Acest raport se va inversa în viitor, pentru a putea
face faţă schimbărilor prognozate fermierii trebuie să-şi modifice managementul
fermelor introducând în cultură soiuri şi hibrizi cu perioade de vegetaţie diferite.
Pentru atenuarea efectelor schimbărilor climatice în arealele cu potenţial de
deşertificare există mai multe opţiuni din punctul de vedere al structurii culturilor
agricole cultivate în fermă:
• Includerea în suprafaţa cultivată a unor culturi rezistente la secetă (sorg,
mei, năut, etc.).
• Utilizarea pentru culturile tradiţionale (grâu, porumb, floarea soarelui, soia,
rapiţă, etc) a unor soiuri şi hibrizi rezistente la secetă.
• Utilizarea pentru culturile de primăvară (porumb, floarea soarelui, soia) a
unor soiuri şi hibrizi timpurii sau semitimpurii pentru care perioada de stres maxim
hidric şi termic (a doua jumătate a lunii iulie, august) este după perioada de maximă
sensibilitate a culturilor la deficit de apă şi temperaturi maxime extreme (înflorit
formarea boabelor).
Activităţile agricole influenţează fluxurile de GES. În acest sens o măsură
activă pentru sechestrarea carbonului o reprezintă aplicarea potrivită a lucrărilor
minime ale solului care contribuie şi la conservarea apei din sol, deşi prin utilizarea
acestor tipuri de lucrări se obţin producţii mai scăzute. Limitarea deficitului de apă
din sol în arealele cu potenţial de deşertificare se poate face prin înlocuirea lucrării de
bază a solului (arat) cu metode de lucrare minimă a solului (minimum tillage) prin

276
care este redusă cantitatea de apă evaporată din stratul superficial al solului,
contribuind astfel şi la reducerea necesităţii utilizării unor resurse suplimentare de apă.
Metodele de lucrare minimă a solului (minimum tillage), presupun renunţarea în
tehnologia unei culturi la aplicarea arăturii şi uneori la o parte din lucrările solului (în
cazul efectuării mai multor operaţiuni la o singură trecere cu utilajele), fiind o practică
de eficientizare a utilizării resurselor de apă din sol şi de îmbunătăţire a
managementului solului prin sechestrarea carbonului.
Coerenţa cu prevederile referitoare la practicile de înverzire: Pentru a evita
orice suprapunere cu cerinţele practicilor de înverzire (diversificarea culturilor), P5 se
aplică numai în cazul în care suprafaţa de teren arabil din cadrul fermei este mai mică
de 10 ha. Prin urmare, orice risc de dublă finanţare între practicile de inverzire şi
sprijinul acordat prin P5 este exclusă.
Cerinţele specifice ale Pachetului 5 - adaptarea la efectele schimbărilor
climatice - sunt următoarele:
• pentru fiecare cultură de primăvară (porumb, sorg, floare soarelui, soia)
angajată pe suprafaţa cultivată se vor utiliza concomitent, în proporţii egale, cel puţin
2 hibrizi/soiuri cu precocităţi diferite (timpurii sau semi-timpurii şi semi-tardivi sau
tardivi),
• fermierii care incheie angajamente, vor trebui să asigure rotaţia culturilor,
astfel încât în 2 ani consecutivi să utilizeze minim 3 culturi diferite din cele 4 eligibile
(porumb, sorg, floare soarelui, soia), utilizarea metodelor de lucrare minimă a solului
(minimum tillage), fiind interzis aratul suprafeţelor angajate,
• aplicarea gunoiului de grajd sub formă compostată.
Sume (aplicabile) şi rata sprijinului
Plata compensatorie reprezintă 100% sprijin public nerambursabil - 125
€/ha/an.
În cadrul măsuri, plăţile acordate în cadrul Pachetului 5 pot fi curnulate cu
plăţile acordate în cadrul Pachetului 4, neexistând cerinţe similare care să conducă la
dubla finanţare a unor acţiuni. Nu sunt posibile alte combinaţii de pachete pe aceleaşi
parcele, zonele eligibile fiind diferite.

F. Pachetul 6 - pajişti importante pentru fluturi (Maculinea sp.)

Pe pajiştile permanente din zona Clujului şi cele situate în Obcinele Bucovinei,

evaluarea populaţiilor din speciile genului Maculinea, specii care se regăsesc în lista

277
speciilor animale şi de vegetale de importanţă comunitară care necesită protecţie
strictă, precizată în Anexa IV din Directiva Habitate, a arătat faptul că aici se găseşte,
în funcţie de specie, până la 3% din populaţia la nivel comunitar, aceste zone
înregistrând până la 40% din populaţiile la nivel naţional. Cositul de 3-5 ori ca practică
agricolă specifică anumitor zone joase sau de 2-3 ori în zonele înalte, dar în perioade
nefaste pentru dezvoltarea fluturi lor din genul Maculinea, constituie o practică
incompatibilă cu menţinerea populaţiilor acestor specii. Deoarece perioada cuprinsă
între jumătatea lunii iunie şi jumătatea lunii august corespunde perioadei de zbor
pentru M. telejus şi M.nausithous, în această perioadă femelele depun ouăle pe
inflorescenţa plantei gazdă Sanguisorba officinalis, şi tot în această perioadă larvele
se află în interiorul inflorescenţelor plantei (fig. 40). Abia după jumătatea lunii august
majoritatea larvelor au părăsit deja inflorescenţele. Atât în zona Clujului, cât şi în zona
Bucovinei, sprijinul acordat prin Pachetul 6 va urmări promovarea cositului târziu
(după data de 25 august).
Pachetul 6 propune două variante, aplicabile pe suprafeţele de pajişti
importante pentru fluturi, cu următoarele sume aplicabile şi rată a sprijinului:
• varianta 6.1: lucrări manuale pe pajişti importante pentru (Maculinea sp.) -
361 €/ha/an
• varianta 6.2: lucrări cu utilaje uşoare pe pajişti importante pentru fluturi
(Maculinea sp.) 282 €/ha/an
Cerinţe specifice ale angajamentelor
Cerinţele specifice ale Pachetului 6 - pajişti importante pentru fluturi
(Maculinea sp.) sunt următoarele:
• utilizarea fertilizanţilor chimici şi a pesticidelor este interzisă,
• utilizarea tradiţională a gunoiului de grajd este permisă până în echivalentul a
maxim 40 kg N s.a./ha (1 UVM/ha),
• cositul poate începe doar după data de 25 august,
• masa vegetală cosită trebuie adunată de pe suprafaţa pajiştii aflate sub
angajament nu mai târziu de două săptămâni de la efectuarea cositului,
• este interzis aratul sau discuitul pajiştilor existente în cadrul fermelor care au
angajamente în derulare.
Nu sunt posibile combinaţii de pachete pe aceleaşi parcele, zonele eligibile
fiind diferite.
Obiectivul Pachetului 7 este asigurarea supravieţuirii si a reproducerii în zonele

278
eligibile desemnate în cadrul măsurii a speciei Branta ruficollis (gâsca cu gât roşu),
specie importantă inclusă în Anexa l a Directivei Păsări (fig. 41). Aceasta poate fi
observată în zonele de iernare sporadic şi în număr redus. Argumentele prezente se
referă în principal la specii de gâşte de pe teritoriul României, care sunt influenţate de
practicile agricole aplicate în zonele de habitat. Gâsca cu gât roşu este specia de gâscă
cea mai ameninţată din lume. În România, prima gâscă poate fi observată la sfârşitul
lunii octombrie, Începutul lunii noiembrie, dar concentraţii semnificative de gâşte se
formează, de obicei, la sfârşitul lunii noiembrie. Gâştele rămân pe teritoriul României
până la sfârşitul lunii februarie, dar grupuri mici mai pot fi întâlnite şi la începutul
lunii aprilie.

Fig. 40 Maculinea sp. şi planta gazdă Sanguisorba officinalis

G. Pachetul 7 - terenuri arabile importante ca zone de hrănire pentru

gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis)

a. b.

Fig. 41. Gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis) a. adulţi b. harta monitorizării -
România
Principalele situri pentru gâsca cu gât roşu în România sunt situate în Dobrogea
şi zona adiacentă. În partea de nord a Dobrogei. S-a evidenţiat faptul că acestea preferă
pe lângă siturile istorice şi ariile vaste de teren agricol din Balta Ialomiţei şi Insula
Mică a Brăilei şi Balta Albă.

279
 Cerinţe specifice ale angajamentelor
Cerinţele specifice ale Pachetului 7 - terenuri arabile importante ca zone de
hrănire pentru gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis) sunt următoarele:
• În fiecare an de angajament, după data de 15 septembrie, trebuie înfiinţată o
cultură de cereale de toamnă (grâu, orz, secară, triticale) sau de rapiţă,
• însămânţarea cerealelor de toamnă (grâu, orz, secară, triticale) sau a rapiţei
trebuie finalizată înainte de data de 15 octombrie,
• se interzic lucrările agricole şi/sau păşunatul în perioada 15 octombrie - 15
martie.
Sume (aplicabile) şi rata sprijinului
Plata compensatorie reprezintă 100% sprijin public nerambursabil, în valoare
de 250 €/ha/an.

H. Pachetul 8 - creşterea animalelor de fermă din rase locale în pericol de

abandon

Diversitatea genetică constituie un factor indispensabil pentru dezvoltarea

producţiei agricole şi a zonelor rurale. Menţinerea resurselor genetice prin creşterea
numărului de animale adulte de reproducţie din rasele locale tradiţionale specificate
care sunt în pericol de abandon conduce la constituirea unei surse de gene valoroase,
bine adaptate la condiţiile locale şi regionale de mediu. De asemenea, se păstrează
identitatea locală şi valoarea cultural-istorică a zonelor.

Fig. 42 Bivolul românesc

Rasele aparţinând celor 5 specii de animale incluse în pachetul 8 sunt rase locale
şi au fost selectate pentru acest pachet deoarece prin vechimea lor au o importanţă
cultural-istorică, dar au pierdut competiţia economică cu rasele comerciale, iar fără
sprijin financiar sunt ameninţate cu abandonul.
Tip de sprijin
Sprijinul este acordat în cadrul acestei măsuri în urma încheierii pe o perioadă

280
de 5 ani a unor angajamente voluntare. După încheierea perioadei iniţiale de 5 ani,
angajamentele se pot prelungi anual, până la încheierea perioadei de implementare a
PNDR 2014-2020.
Beneficiarii
• deţin femele de reproducţie de rasă pură locală în pericol de abandon din
speciile prevăzute În program, înscrise în registrul genealogie al rasei - secţiunea
principal
Sume (aplicabile) şi rata sprijinului
• Ovine - 87 €/UVM; rasele - Ţigaie cu cap negru de Teleorman, Raţca (Valahă
cu coarne în tirbuşon), Karakul de Botoşani, Merinos de Suseni, Merinos
Transilvănean, Merinos de Cluj, Merinos de Palas, Tigaie - varietatea ruginie.
• Caprine - 40 €/UVM; rasele - Carpatina şi Alba de Banat.
• Bovine (taurine şi bubaline)- 200 €/UVM; Sura de Stepă (taurine) şi Bivolul
românesc (fig. 48).
• Ecvidee - 200 €/UVM: raseleFurioso North Star, Huţul, Gidran, Semigreul
românesc, Shagya arabă, Nonius şi Lipiţan.
• Porcine - 176 €/UVM; rasele, Bazna şi Mangaliţa
Gestionarea angajamentelor va fi făcută prin Sistemul Integrat de Administrare
şi Control (IACS) gestionat de Agenţia de Plăţi.

14.2.3 Măsura 11 - Agricultură ecologică

Agricultura ecologică promovează practici agricole extensive, furnizând bunuri

publice de mediu şi răspunzând cererii societăţii pentru utilizarea practicilor agricole
prietenoase cu mediul, dar şi cererii crescute a consumatorilor pentru produsele
ecologice. Practicile specifice agriculturii ecologice contribuie la protejarea
biodiversităţii, menţinerea fertilităţii şi funcţionalităţii solului, reducerea poluării
resurselor de apă (prin eliminarea scurgerilor de pesticide, managementul strict al
gunoiului de grajd) şi îmbunătăţirea managementului apei (îmbunătăţirea structurii
solului, reducerea riscului şi severităţii inundaţiilor şi a secetei, în contextul
schimbărilor climatice), reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi asigurarea unor
condiţii de bunăstare a animalelor (densitatea redusă a efectivelor de animale). În plus
faţă de beneficiile acestora de mediu, acestea pot servi ca bază pentru creşterea valorii
adăugate a producţiei agricole şi dezvoltarea activităţilor economice la nivel local. De
asemenea, prin sprijinul acordat pajiştilor utilizate în sistem ecologic se va realiza o

281
corelare pozitivă între conservarea biodiversităţii şi respectarea standardelor de
bunăstare a animalelor. Prin sprijinul acordat în cadrul acestei măsuri, fermierii vor fi
încurajaţi să treacă de la metodele de agricultură convenţională la cele specifice
agriculturii ecologice, precum şi să menţină aceste metode după perioada iniţială de
conversie.
Agricultura ecologică contribuie la atenuarea efectului de seră şi a încălzirii
globale, prin capacitatea de a sechestra carbonul în sol. Multe practici utilizate în
agricultura ecologică (de exemplu încorporarea resturilor vegetale în sol, utilizarea
culturilor verzi şi rotaţia culturilor, capacitatea legumelor şi leguminoaselor de fixare
a azotului în sol), cresc randamentul întoarcerii carbonului în sol, cresc
productivitatea şi favorizează stocarea carbonului.
În România, sprijinul adresat menţinerii terenurilor certificate pentru
agricultura ecologică au fost introduse şi în PNDR 2007-2013.
Suprafaţa ocupată de pajiştile permanente este de 4,9 mil. ha, din care 3,4 mil.
ha păşuni şi 1,5 mil. fâneţe, reprezentând 34% din suprafaţa agricolă a României.
Suprafaţa de pajişti permanente cuprinsă în sistemul de agricultură ecologică a
înregistrat o continuă creştere, ajungând în prezent la 103.701 ha, reprezentând peste
70% din suprafaţa agricolă cuprinsă în sistemul de agricultură ecologică, acestea fiind
sprijinite financiar doar în perioada de conversie. În această situaţie există un real
pericol de renunţare şi reîntoarcere a fermierilor la sistemul de agricultură
convenţională şi implicit reducerea de pe piaţă a produselor animaliere ecologice.
În Strategia PNDR 2014-2020, agricultura ecologică constituie unul din
instrumentele principale de minimizare a poluării apelor în cadrul sistemelor
sustenabile de gestionare a terenurilor care vizează managementul îngrăşămintelor,
managementul de protecţie a culturilor, managementul apeişi managementul de
protecţie anti-eroziune.
Pentru a răspunde nevoilor identificate, sprijinul prin măsura 11- Agricultura
ecologică va fi acordat în două direcţii: conversia la metodele de agricultură ecologică
şi menţinerea practicilor de agricultură ecologică. Prin urmare, sunt propuse a fi
implementate două sub-măsuri:
11.1 Sprijin pentru conversia la practicile şi metodele de agricultură ecologică,
11.2 Sprijin pentru menţinerea practicilor şi metodelor de agricultură
ecologică.
Practicile specifice agriculturii ecologice vizează, de asemenea, mai multe

282
acţiuni suplimentare ce pot spori eforturile de atenuare a schimbărilor climatice, cum
ar fi reciclarea in situ a gunoiului de grajd şi compostarea resturilor vegetale,
menţinerea şi creşterea fertilităţii solurilor prin culturi intercalate, etc. De asemenea,
sunt încurajate practicile agricole care favorizează diversificarea culturilor şi a
elementelor tehnologice (în funcţie de sezon şi spaţiu), adaptarea la condiţiile locale
(prin rase şi soiuri locale, tehnici locale de îmbunătăţire a cantităţii şi calităţii materiei
organice din sol), integrarea elementelor de peisaj ca măsură mixtă estetică şi de
protecţie a mediului.

A. Sprijin pentru conversia la metodele de agricultură ecologică

Perioada de angajament pentru conversia la metodele de agricultură ecologică

este de maximum 2 ani (pentru culturi anuale) sau maximum 3 ani (pentru culturi
perene).
După încheierea perioadei de angajament, beneficiarii submăsurii trebuie să
menţină certificarea suprafeţelor care au făcut obiectul angajamentului pentru
conversia la metodele de agricultură ecologică pentru o perioadă de cel puţin 5 ani de
la momentul semnării angajamentului respectiv.
Tip de sprijin
Submăsura conţine 6 pachete:
• Pachetul 1 - culturi agricole pe terenuri arabile (inclusiv plante de nutreţ)
aflate în conversia la agricultura ecologică,
• Pachetul 2 - legume aflate în conversia la agricultura ecologică,
• Pachetul 3 - livezi aflate în conversia la agricultura ecologică,
• Pachetul 4 - vii aflate în conversia la agricultura ecologică,
• Pachetul 5 - plante medicinale şi aromatice aflate în conversia la agricultura
ecologică,
• Pachetul 6 - pajişti permanente aflate în conversia la agricultura ecologică.
Sprijinul se acordă anual ca sumă fixă, pe unitatea de suprafaţă (hectar) ca plată
compensatorie pentru pierderile de venit şi costurile suplimentare suportate de
beneficiarii care încheie angajamente voluntare pentru o perioadă de maximum 2 ani
(pentru culturi anuale) şi maximum 3 ani (pentru culturi perene).
Beneficiarul
• deţine o suprafaţă minimă a fermei de un hectar, iar parcelele eligibile au
dimensiunea minimă de 0,3 ha (0,1 ha pentru vii şi livezi, arbuşti fructiferi, hamei,
pepiniere pomicole şi viticole),

283
 • este înregistrat, în fiecare an pentru care solicită sprijin, conform
prevederilor legale, ca operator în agricultura ecologică,
• încheie pe toată durata angajamentului un contract cu un organism de
inspecţie şi certificare independent, acreditat conform prevederilor legislaţiei
naţionale,
• se angajează să ţină o evidenţă a activităţilor agricole corelate cu
implementarea angajamentelor
Cerinţe specifice ale angajamentelor
• beneficiarii submăsurii trebuie să respecte practicile specifice agriculturii
ecologice pe suprafeţele agricole care fac obiectul angajamentului, pe toată perioada
de desfăşurare a acestuia,
• beneficiarii submăsurii trebuie să menţină certificarea suprafeţelor care au
făcut obiectul angajamentului pentru conversia la metodele de agricultură ecologică
pentru o perioadă de cel puţin 5 ani de la momentul semnării angajamentului respectiv,
• beneficiarii ţin o evidenţă a activităţilor agricole corelate cu implementarea
angajamentelor,
• beneficiarii măsurii vor trebui să facă dovada deţinerii competenţelor
necesare implementării angajamentelor sau se angajează să obţină cunoştinţele şi
informaţiile necesare implementării angajamentelor de agricultură ecologică prin
servicii de consiliere sau consultanţă.
În cazul nerespectării cerinţelor specifice ale angajamentelor, se aplică reduceri
ale sprijinului acordat, care pot merge în unele cazuri prevăzute de sistemul de
sancţiuni aplicabil măsurii 11 până la excluderea de la plată.
Sume (aplicabile) şi rata sprijinului
Plăţile compensatorii în cadrul pachetelor submăsurii 11.1 acordate pentru
perioada de conversie sunt:
• Pachetul l – culturi agricole pe terenuri arabile (inclusiv plante de nutreţ)
aflate în conversia la agricultura ecologică – 293 euro/ha/an
• Pachetul 2 – legume atlate în conversia la agricultura ecologică - 500
euro/ha/an,
• Pachetul 3 – livezi aflate în conversia la agricultura ecologică - 620
euro/ha/an,
• Pachetul 4 – vii aflate în conversia la agricultura ecologică - 530 euro/ha/an,
• Pachetul 5 – plante medicinale şi aromatice atlate în conversia la agricultura

284
ecologică – 365 euro/ha/an,
• Pachetul 6 – pajişti permanente aflate în conversie la agricultura ecologică -
124 euro/ha/an

B. Sprijin pentru menţinerea practicilor şi metodelor de agricultură

ecologică

Sprijinul prevăzut în cadrul acestei submăsuri se acordă pentru operaţiunile

realizate în vederea menţinerii practicilor de agricultura ecologică.
Submăsura conţine 6 pachete identice cu cele de la măsura 11.1 (conversie),
respectiv pentru culturi certificate agricole pe terenuri arabile (inclusiv plante de
nutreţ), legume, livezi, vii, plante medicinale şi aromatice şi pajişti permanente.
Beneficiari
• deţine o suprafaţă minimă a fermei de 1 ha, iar parcelele eligibile au
dimensiunea minimă de 0,3 ha (0,1 ha pentru vii şi livezi, arbuşti fructiferi, hamei,
pepiniere pomicole şi viticole),
• este înregistrat în fiecare an pentru care solicită sprijin, conform
prevederilor legale, ca operator înagricultura ecologică,
• încheie pe toată durata angajamentului un contract cu un organism de
inspecţie şi certificare independent, acreditat conform prevederilor legislaţiei
naţionale,
• se angajează să ţină o evidenţă a activităţilor agricole corelate cu
implementarea angajamentelor
Plăţile compensatorii sunt calculate sub formă de costuri standard pe ha din
sprafaţa agricolă pentru fiecare din cele 6 pachete propuse:
• Pachetul 1 - culturi agricole pe terenuri arabile (inclusiv plante de nutreţ)
certificate în agricultura ecologică - 218 euro/ha/an,
• Pachetul 2 - legume certificate în agricultura ecologică – 431 euro/ha/an,
• Pachetul 3 - livezi certificate în agricultura ecologică – 442 euro/ha/an,
• Pachetul 4 - vii certificate în agricultura ecologică – 479 euro/ha/an,
• Pachetul 5 - plante medicinale şi aromatice certificate în agricultura ecologică
– 350 euro/ha/an
• Pachetul 6 - pajişti permanente certificate în agricultura ecologică – 111
euro/ha/an
Pachetul 1 al submăsurii se poate combina cu pachetele 4 şi 5 ale submăsurii
10.1 de agro-mediu şi climă, iar pachetul 2 al submăsurii se poate combina numai cu

285
pachetul 4 al submăsurii 10.1 de agromediu şi climă.
Informaţii suplimentare specifice operaţiunii
• Fitosanitar - OG 4/1995, cu modificările şi completările ulterioare
- Este permisă utilizarea numai a acelor produse de protecţie a plantelor
care au fost autorizate pentru vânzare şi numai În conformitate cu instrucţiunile
de utilizare;
- Pot efectua tratamente fitosanitare numai persoanele care deţin
autorizaţie pentru prestare de servicii cu produse de uz fitosanitar.
• Cerinţe privind protecţia apei împotriva poluării cu nitraţi din agricultură
- Ordin privind aprobarea Codului de Bune Practici Agricole împotriva
poluării cu nitraţi din surse agricole - îngrăşămintele naturale aplicate nu pot
conţine mai mult de 170 kg de azot (N) ca ingredient pur pe 1 ha de teren
agricol. Fermierii trebuie să respecte perioadele în care aplicarea
fertilizatorilor este interzisă. Fermierii trebuie să urmeze un plan de fertilizare.
• Folosirea îngrăşămintelor
- Ordin Comun MADRlMMP/M5; 94/1.378/1.071/2010 -
Interzicerea folosirii fertilizatorilor neautorizaţi pentru vânzare.
• Agricultură ecologică - Ordinul MADR nr.1253/2013 - Operatorii care
produc produsele ecologice sau cei aflaţi în perioada de conversie au obligaţia de a-şi
înregistra această activitate la Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale, prin
compartimentul de specialitate, şi de a se supune controlului unui organism de
inspectie şi certificare aprobat.

14.3 Practici agricole benefice pentru climă și mediu

Obiectivele noii PAC se referă la schimbări economice, politice, schimbări

privind protecţia mediului, regionalizarea, ameliorarea producţiei şi asigurarea
siguranţei alimentare.
Un alt obiectiv principal al reformei este actualizarea LPIS (Sistemul de
Identificare a Parcelelor Agricole) pentru a avea un LPIS de o mai bună calitate,
necesar pentru controale eficiente şi reducerea ratei controlului pe teren. Pentru a
realiza un control eficient al zonelor de interes ecologic şi pentru a asigura suport
fermierilor în declararea corectă a zonelor de interes ecologic (ZIE), în baza de date
LPIS se creează un strat. Acest strat va fi disponibil şi în aplicaţia IPA-ONLINE.
Acesta trebuie să permită fermierilor să delimiteze elementele specifice zonelor de

286
interes ecologic şi administraţiei (APIA) să efectueze verificări încrucişate între zonele
declarate şi stratul cu aceste zone (tipul, mărimea şi localizarea). Utilizând aplicaţiile
geospaţiale (IPA-ONLINE) se preconizează o reducere a ratei de eroare în delimitarea
şi declararea zonelor de interes ecologic. Pentru aceasta este necesar să se utilizeze
aplicaţia geospaţială (IPA-ONLINE) pentru declararea ZIE.
Având în vedere că stratul ZIE este un strat de referinţă ce trebuie folosit pentru
efectuarea controalelor administrative încrucişate şi sprijinirea declaraţiei fermierului,
trebuie să conţină toate tipurile potenţiale de elemente definite de statul membru ca
zone de interes ecologic, notificate de statul membru în conformitate cu Regulamentul
1307/2013, care sunt stabile în timp şi care sunt la dispoziţia fermierului. Ca un criteriu
general, sunt considerate a fi stabile în timp elementele care se aşteaptă să rămână în
acelaşi loc timp de cel puţin 3 ani.
Stratul ZIE cu zonele de interes ecologic trebuie să conţină date despre: tipul
elementului, locaţia, mărimea, eligibilitatea, utilizarea conversiei sau a factorilor de
ponderare, după caz. În acest strat sunt incluse elementele ZIE indiferent dacă au fost
declarate sau nu, indiferent dacă beneficiarul este scutit de declararea acestora sau
nu.
Stratul ZIE se creează pe baza imaginilor ortofoto (obținute cu ajutorul
ortofotoplanurilor), utilizând rezultatele controalelor pe teren, declaraţia fermierilor ca
un indicator de localizare (pe baza declarării acestor zone în avans).
Referitor la stabilitatea în timp, elementele vor fi incluse în stratul ZIE dacă
aceste elemente vor fi în acelaşi loc cel putin 3 ani, în acest caz se includ de la început;
dacă sunt declarate pentru al treilea an consecutiv se includ înainte de plata celui de al
treilea numai în cazul în care acestea se află exact în acelaşi loc şi se referă la o parte
a parcelei de referinţă.
Elementele definite ca zone de interes ecologic trebuie să îndeplinească
individual dimensiunile minime şi/sau maxime prevăzute la art. 45 al Regulamentului
Delegat al Comisiei (UE) nr. 639/2014 pentru a putea fi calificate drept potenţiale ZIE.
Dimensiunile sunt definite şi în Ordinul MADR nr. 619/2015. În cazul în care
există goluri în aceste elemente, ele trebuie să fie indicate în stratul ZIE. Cu toate
acestea, eventualele goluri în gardurile vii sau benzi împădurite care sunt mai mici de
1 m se ignoră.
Un fermier poate declara aceeaşi zonă sau acelaşi element de peisaj o singură
dată într-un an de cerere în scopul respectării cerinţei referitoare la zonele de interes

287
ecologic. Suprapunerile sau încrucişările elementelor de ecologizare nu sunt premise.
Zonele care sunt declarate pentru plata pe suprafaţă de către un beneficiar nu pot fi
declarate ca zone de interes ecologic de către alt beneficiar.
Toate terenurile arabile incluse în LPIS servesc drept bază pentru stabilirea
stratului ZIE. Având în vedere că elemente aflate pe păşuni sau complet înconjurate
de pajişti permanente nu sunt considerate ZIE, pentru constituirea stratului ZIE este
esenţială clasificarea terenului agricol în teren arabil, pajişti permanente şi culturi
permanente. Stratul ZIE, fiind parte a LPIS-ului, se creează pe baza foto-interpretării
ortoimaginilor aeriene utilizate pentru LPIS. Constituirea stratului ZIE în LPIS nu este
prevăzută să se realizeze pe baza imaginilor VHR/HR (satelitare) dar astfel de imagini
şi rezultatele controalelor realizate cu imagini VHR/HR ar putea fi utilizate pentru a
localiza potenţialele ZIE. Totuşi, includerea finală va trebui însă să fie făcută utilizând
ortoimagini aeriene.
Modul de creare şi completitudinea stratului ZIE pentru evitarea creşterii ratei
de control:
- În perioada 2015-2017, stratul ZIE trebuie să conţină cel puţin toate elementele
declarate înainte de plată, acestea trebuie să fie identificate şi trebuie realizate
controalele încrucişate;
- Până în anul 2018 stratul ZIE trebuie să fie complet, să conţină elementele nou create
şi pe cele care respectă principiul de trei ani stabilitate în timp.
- În conformitate cu art. 86, alin (2) din Ordinul MADR nr. 619/2015 pentru
elementele de peisaj declarate fermierul trebuie să facă dovada utilizării legale a
terenului.
Ca reguli generale, zonele de interes ecologic trebuie să fie pe teren arabil sau
adiacent cu terenul arabil. Referitor la condiţia de a fi adiacent, elementele neliniare
trebuie să fie în contact fizic cu parcela arabilă, pentru cele liniare latura mai lungă
trebuie să fie în contact fizic cu parcela. Elementele nonliniare cum ar fi iazurile,
copacii izolaţi, grupurile de copaci/pâlcuri arbustive sunt considerate a fi «adiacente
terenului arabil» când ating fizic terenul arabil. Gardurile utilizate de fermier pentru
delimitarea parcelelor, situate pe terenurile arabile eligibile sau pe potenţiale elemente
ZIE nu împiedică un element să fie adiacent.
Cu excepţia zonelor cu specii forestiere cu ciclu scurt şi a suprafeţelor
împădurite menţionate la articolul 46 (2)(g) (h) din Regulamentul (UE) nr. 1307/2013,

288
elementele ZIE trebuie să fie amplasate pe teren arabil. Cu toate acestea, elementele
de peisaj precum şi zonele tampon pot fi adiacente terenurilor arabile.
Conform. art 86, alin. (2) din Ordinul MADR nr. 619/2015 elementele de peisaj
declarate de fermier trebuie să fie la dispoziţia fermierului şi sunt prevăzute în Anexa
nr. 7. Elementele de peisaj aflate la dispoziţia fermierului reprezintă acele elemente
situate în interiorul sau adiacent parcelei de teren arabil declarată de către fermier
pentru care acesta face dovada utilizării legale a terenului. Elementele de peisaj
liniare cum ar fi garduri vii, fâşii împădurite, arbori în aliniament, margini de câmp,
rigole sau zonele tampon sunt considerate adiacente terenului arabil, atunci când
latura lungă a elementului de peisaj atinge fizic parcela agricolă de teren arabil.
Elementele de peisaj neliniare cum ar fi iazuri, arbori izolaţi, grupuri de arbori,
pâlcuri arbustive din zona de câmpie sunt considerate «adiacente terenului arabil»
când ating fizic terenul arabil în cel putin un punct.
Nu sunt considerate ca potenţiale zone de interes ecologic acele zone care nu
vor fi niciodată la dispoziţia unui beneficiar şi acele caracteristici ale peisajului care
sunt situate sau complet înconjurate de pajişti permanente sau culturi permanente.
Zonele de interes ecologic care nu sunt „niciodată la dispoziţia fermierului”,
potrivit art. 86, alin (9) din Ordinul MADR nr. 619/2015, sunt zonele de interes
ecologic situate pe suprafeţele prevăzute la art. 10 alin. (5) lit. c), d), e), g), h), i), j),
respectiv:
 suprafeţele amenajate ca terenuri permanente de sport;
 suprafeţele aferente aeroporturilor şi culoarelor de siguranţă, suprafeţele aferente
aerodromurilor şi/sau heliporturilor;
 suprafeţe aferente zonelor sportive/de agrement (parcuri, pârtii de ski) care sunt
scoase din circuitul agricol;
 suprafeţe aparţinând unităţilor militare;
 suprafeţele de teren ocupate de parcuri fotovoltaice;
 suprafeţele scoase din circuitul agricol pentru parcurile eoliene;
 suprafeţele de teren aferente lucrărilor de consolidare, de protecţie şi de apărare şi
terenul aferent elementelor infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale
aparţinând domeniului public al statului, conform Ordonanţei nr. 43/1997 privind
regimul drumurilor.

289
 În conformitate cu Reg. UE 1307/2013, art. 43 şi OUG. nr. 3/2015, art. 17
fermierii care au dreptul la plata unică pe suprafaţă aplică în mod obligatoriu pe toate
hectarele lor eligibile următoarele practici agricole benefice pentru climă şi mediu:
A. Diversificarea culturilor;
B. Menţinerea pajiştilor permanente existente;
C. Prezenţa unei zone de interes ecologic pe suprafaţa agricolă.
Plata pentru practici agricole benefice pentru climă şi mediu, „plata pentru
înverzire”, se acordă fermierilor care aplică practicile prevăzute de mai sus în funcţie
de specificul exploataţiei şi/sau structura culturilor.
Fermierii care practică sistemul de agricultură ecologică şi deţin un document
justificativ emis de un organism de inspecţie şi certificare aprobat de Ministerul
Agriculturii si Dezvoltarii Rurale potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din
Regulamentul (CE) 834/2007 privind producţia ecologică şi etichetarea produselor
ecologice, precum şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2.092/91 beneficiază
implicit de plata pentru practici agricole benefice pentru climă şi mediu pentru
suprafeţele în conversie sau certificate ale exploataţiei, utilizate pentru producţia
ecologică.
Fermierii care au întreaga exploataţie ocupată cu culturi permanente
beneficiază implicit de plata pentru practici agricole benefice pentru climă şi mediu.
Fermierii ale căror exploataţii se află integral sau parţial în zone care fac
obiectul Legii apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, şi
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei salbatice, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările
ulterioare, au dreptul la plata menționată în prezentul capitol, cu condiţia să aplice
practicile menţionate în prezentul capitol, în măsura în care practicile respective sunt
compatibile, în exploataţia în cauză, cu obiectivele actelor normative menționate.
În vederea finanţării plăţii pentru înverzire, se utilizează 30% din plafonul
naţional anual prevăzut în Anexa II la Regulamentul 1307/2013.
- Cuantumul plăţii pentru înverzire pe hectarul eligibil se calculează anual
prin împărţirea plafonului stabilit la numărul total de hectare eligibile.
- Cuantumul plăţii pentru înverzire se stabileşte anual prin hotărâre a
Guvernului.
Potrivit art. 70 (2) al Regulamentului (UE) nr. 1306/2013 România se va

290
asigura că sistemul de identificare a parcelelor agricole (LPIS) conţine un strat de
referinţă pentru includerea zonelor de interes ecologic (ZIE) care să fie pus la
dispoziţie cel târziu pentru anul de cerere 2018. În consecinţă formularele prestabilite
(ca parte a cererilor de sprijin geo-spaţiale) trebuie să ofere informaţii relevante din
acest strat ZIE. Mai mult, ca şi controalele administrative încrucişate pentru SAPS,
informaţiile stratului ZIE fac posibile controale administrative încrucişate între zonele
de interes ecologic declarate individual de către un beneficiar şi potenţialele zone de
interes ecologic incluse în stratul ZIE. Conform reglementărilor europene, stratul ZIE
în LPIS va fi creat în anul 2015, urmând a fi populat cu elementele ZIE până cel târziu
pentru anul de cerere 2018. Pentru anii 2015-2018 stratul ZIE va fi populat cu datele
declarate de fermieri, urmând ca din anul 2018, stratul ZIE să conţină toate elementele
ZIE stabile, indiferent dacă sunt declarate de fermieri.

A. Diversificarea culturilor – componentă a practicilor agricole benefice

pentru climă și mediu

Diversificarea culturilor constă în existenţa a două sau mai multe culturi pe

terenul arabil şi se aplică de către fermierii care utilizează mai mult de 10 hectare de
teren arabil.
În conformitate cu art. 18, alin. (2) din OUG nr. 3/2015, „cultură” înseamnă
oricare dintre următoarele:
a) o cultură a oricăruia dintre genurile definite în clasificarea botanică a
culturilor;
b) un teren lăsat pârloagă;
c) iarbă sau alte plante furajere erbacee;
d) culturile de toamnă şi cele de primăvară sunt considerate culturi distincte,
chiar dacă aparţin aceluiaşi gen.
În funcţie de numărul de hectare de teren arabil condiţiile sunt diferite, în
funcție de suprafață: 10-30 hectare sau suprafețe mai mari de 30 de hectare.
De exemplu, fermierul trebuie să asigure cel puţin două culturi diferite dacă
utilizează suprafeţe de teren arabil cuprinse între 10 şi 30 hectare. Cultura
preponderentă trebuie să acopere maximum 75% din terenul arabil.

291
 Dacă utilizează suprafeţe de teren arabil de peste 30 hectare, fermierul trebuie
să asigure cel puţin trei culturi diferite Cultura preponderentă trebuie să acopere
maximum 75% din terenul arabil, respectiv două culturi preponderente să acopere
împreună maximum 95% din terenul arabil.

De asemenea, există câteva excepții de la diversificarea culturilor. O astfel de

excepție este dacă peste 75% din terenul arabil este utilizat pentru producţia de iarbă
sau alte furaje erbacee, este teren lăsat pârloagă sau face obiectul unei combinaţii între
aceste utilizări, cu condiţia ca suprafaţa arabilă care nu face obiectul acestor utilizări
să fie de maxim 30 ha.

B. Menținerea pajiștilor permanente existente – componentă a

practicilor agricole benefice pentru climă și mediu

La nivelul statelor membre sunt necesare măsuri suplimentare pentru a proteja

pajiştile permanente. În conformitate cu art. 19 din OUG nr. 3/2015 menţinerea
pajiştilor permanente existente implică:
a) interdicţia de a converti/ara suprafeţele de pajişti permanente situate în ariile
naturale protejate desemnate potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 57/2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu
modificările şi completările ulterioare;
b) proporţia dintre suprafaţa totală cu pajişti permanente şi suprafaţa agricolă
totală declarate la APIA, nu trebuie să scadă cu mai mult de 5% faţă de proporţia de
referinţă stabilită în anul 2015;

292
 c) în cazul în care proporţia de referinţă a scăzut cu peste 5% la nivel naţional,
se instituie obligaţii la nivel de exploataţie de a reconverti terenul în pajişti permanente
pentru acei fermieri care au la dispoziţie teren care a fost convertit din teren cu pajişti
permanente în teren pentru alte utilizări într-o perioadă din trecut, aşa cum este
prevăzut în art. 44 din Regulamentul delegat (UE) nr. 639/2014 al Comisiei din 11
martie 2014 de completare a Regulamentului (UE) nr. 1307/2013 al Parlamentului
European şi al Consiliului de stabilire a unor norme privind plăţile directe acordate
fermierilor prin scheme de sprijin în cadrul politicii agricole comune şi de modificare
a anexei X la regulamentul menţionat, denumit în continuare Regulamentul 639/2014.
Aceasta prevedere nu se aplică în cazul în care scăderea cu peste 5% provine din
împădurire, cu condiţia ca împădurirea să fie compatibilă cu mediul şi să nu includă
plantaţiile de specii forestiere cu ciclu de producţie scurt, de brazi de Crăciun sau de
arbori cu creştere rapidă pentru producţia de energie.

C. Elementele considerate zone de interes ecologic – componentă a

practicilor agricole benefice pentru climă și mediu

Conform articolul 46 (1) al Regulamentului (UE) nr. 1307/2013 (1), respectiv

art. 20 din OUG nr. 3/2015, în cazul în care terenul arabil al unei exploataţii
este mai mare de 15 hectare, fermierii se asigură că, începând cu anul 2015, o
suprafaţă care corespunde unui procent de cel puţin 5% din terenul arabil al
exploataţiei pe care fermierul l-a declarat în conformitate cu articolul 72
alineatul (1) primul paragraf litera (a) din Regulamentul (UE) nr. 1306/2013
este zonă de interes ecologic.
În România sunt considerate ca zone de interes ecologic următoarele:
a. terase
b. elemente de peisaj :
b1 garduri vii/fâşii împãdurite
b2 arbore izolat
b3 arbori în aliniament
b4 grup de arbori/pâlcuri arbustive din zona de câmpie
b5 margini de câmp
b6 uazuri de decantare
b7 rigole
c. zone tampon situate pe marginea apelor curgătoare sau stătătoare;
d. zone cu specii forestiere cu ciclu scurt de producţie;

293
e. terenuri agricole împădurite prin Măsura 221 din PNDR 2007 - 2013 şi
Măsura 8 din PNDR 2014-2020;
f. zone cu strat vegetal;
g. zone cu culturi fixatoare de azot.

Zonele de interes ecologic sunt situate în teren arabil, cu excepţia zonelor cu

specii forestiere cu ciclu scurt de producţie şi a terenurilor agricole împădurite.
Elementele de peisaj şi zonele tampon situate pe marginea apelor curgătoare sau
stătătoare pot fi adiacente terenului arabil al exploataţiei declarat de fermier.
Zonele de interes ecologic sunt situate pe terenul pentru care fermierul face
dovada utilizării legale.
România aplică factorii de conversie şi de ponderare, propuşi într-o anexă la
Reg. (UE) 639/2014 modificată prin Reg. (UE) 1001/2014, şi în anexa nr. 7 din
Ordinul MADR nr. 619/2015.
Elementele ZIE au anumite caracteristici care trebuie îndeplinite pentru a fi
luat în considerare la plată.
Fiecărei ZIE i s-a atribuit un factor de conversie și un factor de ponderare.
Prezentăm mai jos două exemple de elemente de peisaj care includ și aplicarea celor
doi factori: arborii izolați (b2) și marginile de câmp (b5).

Exemplul 1
Arborii izolați

În conformitate cu art. 45, alin. 4, litera (b) din Regulamentul (UE) 639/2014
şi cu Ordinul MADR nr. 619/2015, arborii izolaţi cu un diametru al coroanei de
minimum 4 m reprezintă elemente de peisaj.
Pentru a simplifica administrarea şi pentru a facilita măsurarea suprafeţelor,
calculul acestora se face în conformitate cu art. 46, alin. 3 din Regulamentul (UE)
nr. 1307/2013, utilizând factorii de conversie şi ponderare din Anexa X din
Regulamentul (UE) 639/2014, care prevede:
Arbore izolat (per arbore) se aplică un factor de conversie = 20, un factor de
ponderare = 1,5 de unde rezultă o zona de interes ecologic = 30 mp.
Pentru calculul suprafeţelor ZIE, un arbore izolat cu diametrul coroanei de
minim 4 metri reprezintă o zonă de interes ecologic pentru care se alocă o suprafață
de 30 mp indiferent de diametrul coroanei. Nu reprezintă zone de interes ecologic
arborii izolaţi cu o coroană cu un diametru mai mic de 4 metri.

294
 Exemplul 2
Margini de câmp

Marginile de câmp, situate pe teren arabil sunt considerate elemente de

peisaj, conform art. 45, alin.(4), lit.(e) din Regulamentul (UE) nr. 639/2014,
respectiv Ordinul MADR, MMAP, ANSVSA nr. 352/2015.
Calculul suprafeţelor se face ținând seama de factorul de conversie și factorul
de ponderare.
Margini de câmp (pe 1 m): factor de conversie = 6, factor de ponderare =

1,5. Zona de interes ecologic = 9 m2.

Marginile de câmp sunt printre cele mai importante elemente de peisaj ce
constituie zone de interes ecologic, cu rol în păstrarea şi îmbunătăţirea biodiversităţii
în cadrul fermelor.
Domeniul Funcţia
Agronomic - Delimitarea proprietăţii, a terenului
- Protecţie împotriva animalelor sălbatice
- Adăpost pentru animale
- Protecţia culturilor (perdele de protecţie) împotriva
vântului şi a zăpezii
- Favorizarea dezvoltării insectelor polenizatoare
- Sursă de fructe, furaje şi lemn
Mediu
- Reducerea eroziunii solului, provocată de vânt şi apă
- Reducerea poluării cu îngrăşăminte şi pesticide, în
special prin curgere la suprafaţă, prin crearea de zone
Biodiversitate tampon

- Refugiu sau coridoare pentru fauna sălbatică

- Stimularea biodiversităţii şi conservarea faunei sălbatice
Social şi - Menţinerea diversităţii peisajelor
recreațional
- Încurajarea activităţilor nonagricole recreaţional
- Menţinerea caracteristicilor istorice şi a locurilor cu o
anumită semnificaţie
Ele sunt habitate cu rol important în agricultură şi în conservarea mediului,
având şi un rol cultural, ca element tradiţional de peisaj sau recreaţional.
Aceste habitate nu se încadrează în tipurile specifice sau caracteristice de peisaj
întrucât conţin o varietate de specii de plante ruderale specifice terenurilor
arabile sau virane.
De asemenea, pot fi prezente specii de ierburi cu port înalt, arbuşti, specii
forestiere şi acvatice.

295
 În trecut, rolul marginilor de câmp era, în principal, de delimitare a
proprietăţii funciare (hotar, răzor). O dată cu dezvoltarea utilizării multifuncţionale a
terenului, marginile de câmp îşi menţin unele din rolurile iniţiale, fiind identificate şi
alte funcţii, care reflectă interacţiunile dintre culturi şi aceste habitate necultivate.
Funcţiile marginilor de câmp seminaturale, sub aspectul bunelor practici
agricole, sunt:
Marginile de câmp constituie habitat pentru diverse specii de plante (ierburi,
flori de câmp), care atrag insecte benefice (albine, bondari, viespi, fluturi - ce se
hrănesc cu polen şi nectar, fiind polenizatori ai culturilor, sau buburuze, păianjeni –
prădători ce se hrănesc cu insecte dăunătoare - afide).
Marginile înierbate limitrofe culturilor agricole constituie un excelent habitat
pentru păsările pe cale de dispariţie ce-şi fac cuibul pe sol, îndeosebi în zonele de
câmpie: potârniche, prepeliţă (pitpalac), ciocârlie ş.a.
Seminţele plantelor, precum şi insecte ca lăcuste, viespi, gândaci, fluturi şi
larvele lor, constituie hrană pentru aceste păsări.
Marginile de câmp constituie refugiu pentru iepuri de câmp şi mamifere mici
(şoareci de câmp) care atrag răpitoare de noapte ca bufniţa, huhurezul, cucuveaua sau
şoimul, constituind totodată coridoare ideale pentru deplasarea liberă a faunei sălbatice
spre alte habitate.
Pentru a fi eligibile la plată ca zone de interes ecologic, marginile de câmp
trebuie să aibă o lăţime cuprinsă între 1 şi 20 de m. Aceste suprafeţe fac parte din
parcelă, pot fi utilizate pentru întoarcerea utilajelor agricole la capetele parcelei
şi ele nu se cultivă în scopul obţinerii de producţie agricolă.
Ca lucrări de întreţinere, pentru respectarea GAEC 7, este necesară distrugerea
vegetaţiei nedorite, reprezentată de buruieni care se pot răspândi uşor în culturile
învecinate: pălămidă, brusture, scaiete, pir.
Lucrările agricole, ca fertilizarea sau aplicarea de pesticide, pot avea efecte
adverse asupra marginilor de câmp, de aceea ele trebuie evitate.
Marginile de câmp vor fi delimitate pe imaginile ortofoto cu o linie folosind
instrumentul linie din aplicaţie iar lăţimea maximă a acestora este de 20 m.
Pentru a facilita digitizarea acestora a fost creat în aplicaţie un buffer (contur)
cu lăţimea de 20 m. Pentru a fi considerat element ZIE marginea de câmp trebuie
să se încadreze în acest contur.
În IPA online se va aplica automat ponderea şi factorul de conversie la

296
lungimea elementului digitizat.

Întrebări recapitulative
1. Prezentați, pe scurt, istoricul Politicilor Agricole Comune.
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
2. Care sunt principalele submăsuri ale Măsurii 10 din Planul Național de Dezvoltare
Rurală 2014-2020?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
3. La ce se referă Măsura 11 din Planul Național de Dezvoltare Rurală 2014-
2020?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
4. Care sunt practicile agricole benefice pentru mediu?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
5. Ce sunt zinele de interes ecologic? Exemplificați
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................

Test de autoevaluare
Bifaţi răspunsurile corecte

1. Eligibilitatea pajiştilor cu Înaltă Valoare Naturală (PNDR 2014-2020,

Măsura 10)
Aplicantul trebuie să deţină o suprafaţă minimă a fermei de 1 ha, iar parcelele
eligibile au dimensiunea minimă de 0,3 ha
Aplicantul se angajează să menţină angajamentul de agro-mediu pentru o
perioadă de minimum 5 ani, de la data semnării acestuia
Aplicantul se angajează să menţină angajamentul de agro-mediu pentru o
perioadă de minimum 3 ani, de la data semnării acestuia

297
2. Măsura 11 - Agricultură ecologică din PNDR 2014-2020
Se referă la sprijinul pentru conversia la metodele de agricultură ecologică
Perioada de angajament pentru conversia la metodele de agricultură ecologică
este de maximum 2 ani (pentru culturi anuale) sau maximum 3 ani (pentru
culturi perene)
Se referă la sprijinul pentru menținerea la metodele de agricultură ecologică
3. Zonele de interes ecologic (ZIE)
Trebuie să fie în teren arabil
Poate să fie adiacent cu terenul arabil
Se referă la pășunile permanente
4. Elementele de peisaj liniare ale ZIE
Se referă la garduri vii, fâşii împădurite, arbori în aliniament...
Se referă la iazuri, arbori izolaţi, grupuri de arbori...
Sunt considerate adiacente terenului arabil atunci când ating fizic terenul
arabil în cel putin un punct
5. Elementele de peisaj aflate la dispoziţia fermierului
Trebuie să fie situate în interiorul sau adiacent parcelei de teren arabil
Nu sunt sunt considerate ZIE dacă nu vor fi „niciodată la dispoziţia
fermierului”
Trebuie dovedit cu documente că sunt utilizate legal de către solicitant
6. Stratul ZIE din sistemul de identificare a parcelelor agricole (LPIS)
Se va înființa în anul 2018
Va conţine toate elementele ZIE stabile, indiferent dacă sunt declarate de
fermieri sau nu
A fost creat în anul 2015 și va fi populat cu elementele ZIE până cel târziu
pentru anul de cerere 2018
7. Diversificarea culturilor
Constă în existenţa a două sau mai multe culturi pe terenul arabil
Se aplică de către fermierii care utilizează mai mult de 10 hectare de teren
arabil
Se aplică de către fermierii care utilizează mai mult de 3 hectare de teren
arabil
8. Zonele de interes ecologic (ZIE)
Se aplică în cazul în care terenul arabil al unei exploataţii este mai mare
de 15 hectare
Se aplică în cazul în care terenul arabil al unei exploataţii este de 10-30
hectare
Se aplică în cazul în care terenul arabil al unei exploataţii este de peste
40 hectare

298
 9. Şirul de copaci de lângă drumul naţional aparţinând domeniului public al
statului
Este element ZIE
Este element ZIE doar dacă se învecinează cu terenul agricol al fermierului
pe latura lungă
Nu este element ZIE

Rezumat
Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comunitare,
creată cu obiectivul asigurării necesarului de alimente în cadrul Comunităţii. PAC
reprezintă un set de reguli şi mecanisme care reglementează producerea, procesarea şi
comercializarea produselor agricole în Uniunea Europeană şi care acordă o atenţie
crescândă dezvoltării rurale.
În 1958 a avut loc Conferința de la Stressa (Italia), prin care s-a fondat Politica
Agricolă Comună. PAC a avut mai multe reforme de-a lungul timpului. Prima PAC a
fost Planul Agricol din 1962. Subvențiile masive din agricultură au condus la scăderea
numărului de agricultori din cauza productivității mărite. Fermierii primeau mai mulți
bani, dacă producția era mai mare. În acest fel, fermierii „vânauˮ subvenția și nu se
opreau din producție, chiar dacă nu aveau ce să facă cu ea. În acest fel puneau presiune
pe buget și distrugeau mediul înconjurător.
Programul Agricol 1980 a provocat o restructurare a exploatațiilor agricole, în
sensul creșterii dimensiunilor lor prin comasări. Fermele au ajuns să producă mai mult
decât era necesar, făcând astfel ca programul agricol să fie costisitor. S-a impus o cotă
pentru fiecare produs agricol, limitându-se dreptul producătorilor la venituri garantate
de un nivel maxim al producției.
În 1992 are loc Reforma lui Ray MacSharry prin care s-au acordat plăți
compensatorii decuplate de la producție. Plățile erau alocate pe hectar (pentru culturile
arabile) și pe cap de animal (pentru carnea de vită și lapte). Plățile au fost condiționate
de respectarea cadrului legislativ și a protecției mediului înconjurător. Fermierii
sunt îndemnați să adopte practici ecologice. Se implementează prima legislație
europeană privind agricultura ecologică.
În AGENDA 2000 – Reforma din 1999 a PAC – atenția a fost îndreptată spre
dezvoltarea rurală. PAC a fost despărțită în două piloane: pilonul I – orientat spre
agricultură ca ramură economică; pilonul II – orientat spre dezvoltare rurală
(modernizarea satelor și a agriculturii, dezvoltarea ramurilor economice alternative

299
agriculturii, protejarea mediului și a peisajului rural).
În Reforma PAC din anul 2003 au fost introduse plățile unice pe fermă,
indiferent de structura producției. De asemenea, au fost incluse instrumente noi, care
prefigurează evoluțiile viitoare ale PAC: „eco-condiționalitateaˮ – pentru a primi
subvențiile, fermierii trebuie să respecte anumite norme de mediu și privind bunăstarea
animalelor – și „modulareaˮ, adică mutarea de fonduri de la Pilonul I - subvenții la
Pilonul II - dezvoltare rurală, prin reducerea subvențiilor acordate fermelor mari. Cu
alte cuvinte, fermele foarte mari primesc mai puțini bani decât ar trebui, după suprafața
lucrată, iar fondurile suplimentare sunt mutate spre dezvoltare rurală.
Ultima reformă a avut loc în anul 2013. Măsurile acestei reforme își propun să
simplifice acordarea ajutoarelor, să le distribuie mai echitabil între agricultori, regiuni
și țările UE; să aloce 30% din subvențiile PAC fermelor care folosesc practice
ecologice, sprijinind astfel diversificarea culturilor, întreținerea pajiștilor permanente
și conservarea peisajelor naturale; dublarea fondurilor pentru cercetare în agricultură;
stabilirea unor raporturi directe cu consumatorii, prin reducerea numărului de
intermediari; să susțină protecția mediului – transformând combaterea schimbărilor
climatice și utilizarea eficientă a resurselor în priorități ale zonelor rurale; să îi atragă
pe agricultorii tineri – sprijinindu-i pe cei sub 40 de ani pe durata primilor cinci ani
de activitate; să promoveze dezvoltarea rurală și antreprenoriatul.
În România, politica europeană de înverzire se regăsește, în principal, în
stimularea fermierilor pentru respectarea celor trei practice agricole benefice pentru
mediu – diversificarea culturilor, menținerea pajiștilor permanente și conservarea
zonelor de interes ecologic (ZIE) – măsurile de agromediu (PNDR – măsura 10) și
sprijinirea agriculturii ecologice (PNDR – măsura 11). PNDR 2014-2020 cuprinde 14
măsuri de dezvoltare rurală.
În prezentul curs, vom insista asupra măsurii 10 (Agro-mediu şi climă) şi 11
(Agricultură ecologică).
Măsura 10 vizează promovarea a 8 pachete care se referă la : pajişti cu Înaltă
Valoare Naturală (HNV); practici agricole tradiţionale; pajişti importante pentru
păsări (Crex crex, Lanius minor şi Falco vespertinus); culturi verzi; adaptarea la
efectele schimbărilor climatice; pajişti importante pentru fluturi (Maculinea sp.);
terenuri arabile importante ca zone de hrănire pentru gâsca cu gât roşu (Branta
ruficollis); creşterea animalelor de fermă din rase locale în pericol de abandon.
Pentru a răspunde nevoilor identificate, sprijinul prin măsura 11- Agricultura

300
ecologică va fi acordat în două direcţii: conversia la metodele de agricultură ecologică
şi menţinerea practicilor de agricultură ecologică.
Practici agricole benefice pentru climă și mediu
Obiectivele noii PAC se referă la schimbări economice, politice, schimbări
privind protecţia mediului, regionalizarea, ameliorarea producţiei şi asigurarea
siguranţei alimentare.
În conformitate cu Reg. UE 1307/2013, art. 43 şi OUG. nr. 3/2015, Art. 17
fermierii care au dreptul la plata unică pe suprafaţă aplică în mod obligatoriu pe toate
hectarele lor eligibile următoarele practici agricole benefice pentru climă şi mediu:
A. Diversificarea culturilor.
B. Menţinerea pajiştilor permanente existente.
C. Prezenţa unei zone de interes ecologic pe suprafaţa agricolă.
A. Diversificarea culturilor constă în existenţa a două sau mai multe culturi pe
terenul arabil şi se aplică de către fermierii care utilizează mai mult de 10 hectare de
teren arabil.
B. Menținerea pajiștilor permanente existente – componentă a practicilor
agricole benefice pentru climă și mediu
La nivelul statelor membre sunt necesare măsuri suplimentare pentru a proteja
pajiştile permanente. În conformitate cu art. 19 din OUG nr. 3/2015 menţinerea
pajiştilor permanente existente implică:
a) interdicţia de a converti/ara suprafeţele de pajişti permanente situate în ariile
naturale protejate;
b) proporţia dintre suprafaţa totală cu pajişti permanente şi suprafaţa agricolă
totală declarate la APIA, nu trebuie să scadă cu mai mult de 5% faţă de proporţia de
referinţă stabilită în anul 2015;
c) în cazul în care proporţia de referinţă a scăzut cu peste 5% la nivel naţional, se
instituie obligaţii la nivel de exploataţie de a reconverti terenul în pajişti permanente
pentru acei fermieri care au la dispoziţie teren care a fost convertit din teren cu pajişti
permanente în teren pentru alte utilizări într-o perioadă din trecut.
C. Elementele considerate zone de interes ecologic – componentă a practicilor
agricole benefice pentru climă și mediu
În cazul în care terenul arabil al unei exploataţii este mai mare de 15
hectare, fermierii se asigură că, începând cu anul 2015, o suprafaţă care
corespunde unei proporții de cel puţin 5% din terenul arabil al exploataţiei pe care
fermierul l-a declarat că este zonă de interes ecologic.

301
 În România sunt considerate ca zone de interes ecologic următoarele: terase,
elemente de peisaj (garduri vii/fâşii împãdurite; arbore izolat; arbori în aliniament;
grup de arbori/pâlcuri arbustive din zona de câmpie; margini de câmp; iazuri vii,
rigole); zone tampon situate pe marginea apelor curgătoare sau stătătoare; zone cu
specii forestiere cu ciclu scurt de producţie; terenuri agricole împădurite prin Măsura
221 din PNDR 2007 - 2013 şi Măsura 8 din PNDR 2014-2020; zone cu strat vegetal;
zone cu culturi fixatoare de azot.

Bibliografie
1. Cristea, M., 1985. Conservarea genetică a plantelor şi agricultura. Editura
Academiei RSR, Bucureşti
2. Cristea, V., Denaeyer, S., 2004. De la biodiversitate la OGM-uri. Editura
Eikon, Cluj-Napoca
3. Ghidra, V., Botu, M., Sestraş, R., Botu, I., 2004. Biodiversitate şi
bioconservare. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca
4. Maxim, A., 2008. Ecologie generală şi aplicată. Editura Risoprint, Cluj-
Napoca
5. Maxim, A., 2010. Agrobiodiversitate și bioconservare. Editura Risoprint,
Cluj- Napoca
6. Primack, B., Pătroescu, M., Rozylowicz, Iojă, C., 2002. Conservarea
diversităţii biologice. Editura Tehnică, Bucureşti
7. https://www.pndr.ro/pndr-2014-2020.html
8. https://lege5.ro/Gratuit/gyzdmmzygm/art-86-plata-pentru-practici-agricole-
benefice-pentru-clima-si-mediu-ordin-619-2015?dp=g43tamzxhe2da

302
 Unitatea de învățare nr. 9

ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC ȘI

ETICA ECOLOGICĂ

Cuprins
15. Organismele modificate genetic și riscurile asupra mediului ambiant...............
a. Istoricul și obținerea OMG....................................................................................
b. Situația actuală a culturilor modificate genetic.....................................................
c. Proprietățile plantelor modificate genetic..............................................................
d. Avantajele plantelor modificate genetic, prezentate de producătorii și
susținătorii lor............................................................................................................
e. Riscurile plantelor modificate genetic...................................................................
16. Etica ecologică.....................................................................................................

Întrebări recapitulative......................................................................
Test de autoevaluare...........................................................................
Rezumat..............................................................................................
Bibliografie.........................................................................................

Introducere
În afara fisiunii atomice și a fuziunii nucleare, puține descoperiri ale științei au
provocat controverse și dezbateri publice ca și organismele modificate genetic (OMG),
denumite și transgenice. Implicațiile OMG-urilor sunt atât de mari și de complexe
încât discuțiile pe marginea lor depășesc nivelul specialiștilor, al mass-mediei și al
societății civile ajungând la nivelul guvernelor și al decidenților continentali și
planetari.

Obiective
- Studenții vor înțelege riscurile organismelor modificate genetic legate
de sănătatea oamenilor și a mediului ambiant.
- Studenții își vor însuși pericolele cultivării plantelor modificate genetic
pentru biodiversitate.

Durata medie de studiu individual: 3 ore

303
 Conţinut
15. AVANTAJELE ȘI RISCURILE ORGANISMELOR
MODIFICATE GENETIC

În afara fisiunii atomice și a fuziunii nucleare, puține descoperiri ale științei au

provocat controverse și dezbateri publice ca și organismele modificate genetic (OMG),
denumite și transgenice. Implicațiile OMG-urilor sunt atât de mari și de complexe
încât discuțiile pe marginea lor depășesc nivelul specialiștilor, al mass-mediei și al
societății civile ajungând la nivelul guvernelor și al decidenților continentali și
planetari.

A. Istoricul și obținerea OMG

Biotehnologia se practică de mii de ani. Ea a apărut odată cu domesticirea

primelor plante și animale când, prin încrucișări dirijate, agricultorii au reușit să obțină
soiuri de plante și rase de animale cu producție superioară. De șase mii de ani, egiptenii
au început să folosească drojdia de bere pentru fabricarea pâinii, iar sumerienii
cunoșteau modul de fabricare a berii. Adică foloseau sisteme biologice în vederea
elaborării unui produs.
Conform Convenției asupra Biodiversității de la Rio de Janeiro (1992) este
orice aplicație care este Orice aplicație tehnologică care utilizează sisteme biologice,
organisme vii sau derivate ale acestora, pentru a crea sau modifica produse sau
procese în scopuri bine determinate.
Biotehnologia clasică se mai folosește și astăzi în procesarea vinului, a berii, a
produselor lactate, în ameliorarea convențională a plantelor și animalelor etc.
În anii ’70 ai secolului trecut au apărut biotehnologiile moderne,
neconvenționale, care presupun modificarea genetică a organismelor prin tehnici ale
ingineriei genetice (manipularea directă a genelor de către om).
Ingineria genetică este un ansamblu de metode și tehnici artificiale de
transferare rapidă a unor gene sau fracțiuni moleculare de ADN, provenite de la diferite
organisme (plante, animale, microorganisme) în alte organisme, în vederea
îmbunătățirii performanțelor acestora. Transferul genelor se face prin transgeneză, iar
aceasta permite depășirea barierelor naturale ce împiedică schimbul de gene dintre
specii. Ingineria genetică permite inclusiv transferul genelor dintr-un regn în altul.
Astfel, o genă bacteriană poate fi implantată în genomul unei plante sau al unui animal,
gena dintr-un pește poate fi transferată în tomate etc., dată fiind universalitatea codului

304
genetic. Gena care codifică o anumită însușire pe care dorim să o transferăm într-un
alt organism este denumită genă de interes, devenită în momentul transferului
transgenă. Organismul receptor este denumit organism transgenic sau modificat
genetic.
OMG înseamnă orice organism al cărui patrimoniu genetic a fost obținut prin
mecanisme specifice geniului genetic.
Pentru ca celulele transformate să poată fi selectate și pentru ca transgena să se
poată exprima în genomul celulei gazdă este necesară introducerea unei gene marker
(cele mai utilizate sunt cele care codifică rezistența la antibiotice sau erbicide) și a
reglatorilor de expresie (promotor și terminator). Gena de interes trebuie să fie
integrată într-un vector molecular (cele mai utilizate sunt plasmidele) care este
introdus în bacterii (cele mai folosite sunt Escherichia coli și Agrobacterium
tumefaciens). Prin urmare, OMG nu înseamnă doar un simplu transfer al unei gene de
interes ci o veritabilă construcție genetică pe care o vom regăsi în fiecare celulă a
noului organism.
Transferul unei gene străine în genomul unei celule vegetale se poate realiza
fie indirect, prin folosirea unui vector biologic, fie direct, prin metode fizico-chimice
(proiectarea genelor de interes spre celulele gazdă sub formă de microproiectile, cu
ajutorul „tunurilor de gene”; electroporație, micro și macroinjecție ș.a.). Indiferent de
metoda de transfer, gena de interes trebuie să fie însoțită de gena marker care permite
selectarea celulelor gazdă. La celulele vegetale, dată fiind totipotența lor, oricare celulă
somatică poate genera o nouă plantă. Din păcate, tehnicile actuale nu permit un control
precis al localizării transgenelor în celula gazdă, iar gena străină poate întrerupe
secvențele unei gene endogene și prin aceasta să perturbe expresia ei. Datorită
efectului de poziție al genelor (efectul pe care îl are o genă în funcție de poziția ei în
cromozom) pot apărea numeroase modificări metabolice și efecte secundare nedorite
la OMG-uri, fie imediat fie în timp.
Prin suprimarea barierelor naturale de încrucișare dintre specii, ingineria
genetică permite obținerea unor organisme noi care nu există în natură, nu au nicio
relație cu ritmul multimilenar de evoluție al ființelor vii, iar proprietățile lor nu sunt
pe deplin cunoscute.
În 1973, doi cercetători americani au anunțat posibilitatea transferului, prin
transgeneză, a genelor unui virus cancerigen depistat la maimuțe, în Escherichia coli.
Această bacterie se regăsește, în mod normal, în intestinele omului și animalelor. Este

305
pentru prima dată când se conștientizează pericolele potențiale ale geniului genetic.
De atunci, în domeniul ingineriei genetice s-au înregistrat progrese remarcabile, atât
în domeniul microorganismelor, cât și în cel al plantelor și al animalelor. În capitolul
de față vom detalia doar aspectele legate de plantele modificate genetic.
În anul 1983 este obținută prima plantă transgenică – un tutun rezistent la
ampicilină – care deși nu prezenta interes pentru agricultură, a confirmat validitatea
trangenezei. Prima cultură experimentală în câmp a unei plante transgenice este
înființată în anul 1986, în Belgia. În 1994, SUA comercializează prima plantă
transgenică – o tomată rezistentă (Flavor Saver) la conservarea de lungă durată.
Datorită costurilor foarte mari, în 1997 s-a renunțat la această cultură. Patru ani mai
târziu (1998) se înregistrează primul eșec al culturilor de porumb transgenic în Franța.

B. Situația actuală a culturilor modificate genetic

În anul 2014, conform ISAAB (The International Service for the Acquisition
of Agro-Biotech), 18 milioane de fermieri cultivau plante modificate genetic. Numărul
țărilor cultivatoare este de 27, iar 91,7% din suprafețe sunt cultivate doar în 6 țări:
SUA, Brazilia, Argentina, India, Canada, China. SUA ocupă 40% din suprafețe. Cele
mai răspândite culturi MG (modificate genetic) sunt soia, porumbul, rapița și
bumbacul.
Pe plan mondial 0,72% din ferme cultivă OMG-uri. Culturile modificate
genetic ocupă 175,2 milioane ha, ceea ce reprezintă 11,68% din suprafața arabilă a
Terrei.
În Europa, culturile modificate genetic ocupă doar 0,14% din suprafața arabilă.
Pentru cultivare sunt autorizate doar două soiuri: unul de porumb (MON 710) și unul
de cartof (Amflora). Uniunea Europeană este foarte rezervată la cultivarea plantelor
modificate genetic și consumul alimentelor transgenice.
În România, primele culturi comerciale de plante modificate genetic (MG) au
fost introduse în anul 1998. Este vorba de 14 varietăți de soia MG.
În anul 2007, când România a devenit stat membru al UE, soia MG a fost
oficial interzisă pentru cultivare pe teritoriul României. Conform reglementărilor
europene, soia MG nu era autorizată pentru cultivare pe teritoriul UE.
În anul 2008, în România erau 58 de cultivatori de porumb MON 810, în timp
ce, în anul 2015 era un singur cultivator. În anul 2016 nu s-au mai cultivat deloc plante
modificate genetic.
Sondajele de opinie arată că 81,5% dintre români cer autorităților interzicerea

306
OMG-urilor, iar 74,1% dintre respondenți nu doresc să consume alimente modificate
genetic (sondaj IMAS - 2010).
Numeroase organizații ecologiste din Europa și din întreaga lume, dar și
guvernanți și politicieni de prim rang, protestează împotriva politicii expansioniste a
giganților producători de OMG-uri.

C. Avantajele plantelor modificate genetic, prezentate de producătorii și

susținătorii lor

Potențialul enorm al ingineriei genetice interesează numeroase industrii din

domeniul agriculturii, industriei alimentare, medicinii, farmaciei etc. Prin nenumărate
fuziuni și cumpărări, au luat naștere societăți multinaționale din domeniul producerii
de sămânță, al agrochimiei și farmaciei (exemple: Monsanto în SUA, Novartis în
Europa). Companiile și-au asigurat protecția OMG-urilor prin brevetarea acestora,
chiar dacă este vorba de ființe vii.
Veniturile obținute din comercializarea semințelor și a pesticidelor au permis
acestor companii să-și dezvolte laboratoare și echipe puternice de cercetători, dar și
posibilități nelimitate de a-și face lobby și de a susține o politică extrem de agresivă în
întreaga lume.
Sunt și unele excepții în care cercetarea publică a vizat crearea unor plante MG,
așa cum este cazul prunului modificat genetic rezistent la virusul plum pox.
Principalele argumente pe care le invocă creatorii plantelor modificate genetic
și susținătorii acestora sunt următoarele:
- Avantajele amelioratorilor care obțin noi soiuri prin tehnici mult mai rapide
și mai precise.
- Avantajele agricultorilor care simplifică procesul de combatere a buruienilor
prin utilizarea unui erbicid total. La plantele-insecticid sunt eliminate o parte din
insecticidele utilizate în sistemul convențional. La plantele rezistente la virusuri sunt
reduse sau chiar eliminate tratamentele suplimentare pentru combaterea insectelor
vectoare. Este diminuat astfel și consumul energetic necesar administrării pesticidelor.
- Pentru industriași. Sunt ameliorate procesele de prelucrare industrială prin
utilizarea lemnului sărăcit în lignină la fabricarea hârtiei, amidon modificat, facilitarea
obținerii de proteină umană cu scop terapeutic etc.
- Pentru consumatori. Depozitarea alimentelor pe termen lung cu cheltuieli
minime. Ameliorarea sănătății oamenilor prin alimente îmbogățite în vitamine,
aminoacizi, elemente minerale etc.

307
 - Pentru mediul ambiant. Reducerea poluării cu pesticide.
- Pentru prezentul și viitorul umanității. Eliminarea foametei din lume prin
extinderea culturilor modificate genetic rezistente la paraziți, secetă, salinitatea
solului, aciditatea solului, temperaturi scăzute etc.

D. Riscurile plantelor modificate genetic

O evaluare sumară a literaturii din domeniul ingineriei genetice arată

disproporția uriașă dintre volumul lucrărilor științifice care evidențiază avantajele
culturilor MG și cele care insistă asupra riscurilor pe care le prezintă culturile și
alimentele MG, pentru sănătatea omului și a mediului ambiant. Explicația o regăsim
în disponibilitățile financiare impresionante ale companiilor producătoare de semințe
și pesticide pe de o parte și lipsa de interes a guvernelor pentru elucidarea acestor
aspecte, prin cercetări independente finanțate de la buget. În opinia noastră, rezultatele
cercetărilor efectuate de companiile producătoare de OMG-uri, neconfirmate de
cercetări independente, nu au nici o relevanță. Obiectivitatea cercetătorilor angajați ai
companiilor poate fi pusă la îndoială de oricine, dat fiind conflictul de interese în care
se găsesc aceștia. Subliniem faptul că nu se contestă potențialul științific și creator al
acestor cercetători ci imparțialitatea lor. Amintim aici, precedentele cu cercetătorii care
au făcut publice rezultatele îngrijorătoare ale experiențelor pe mamifere hrănite cu
produse MG. Aceștia au fost concediați imediat și au avut de suportat consecințele
curajului și a sincerității lor.
Din păcate organisme precum EFSA (European Food Safety Authority -
Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară) și comisiile naționale de
biosecuritate validează cu generozitate rezultatele legate de riscul OMG-urilor fără să
experimenteze aproape nimic din dosarele soiurilor MG. Sunt cel puțin două rațiuni
pentru care s-ar impune testarea OMG-urilor de către organisme științifice
independente:
- Conflictul de interese în care se găsesc cercetătorii companiilor producătoare.
- Condițiile de mediu complet diferite între locul de desfășurare a cercetărilor
efectuate de către companie și zonele unde furnizorii cer autorizarea soiurilor MG. De
exemplu, Monsanto cere autorizarea a numeroase soiuri de porumb modificat genetic
în Europa, deși studiile privind impactul asupra mediului sunt făcute în SUA. Au fost
soiuri MG la care cercetările asupra organismelor nețintă s-au făcut asupra unor specii
de buburuze (exemplu: Coleomegilla maculata) care nici măcar nu există în Europa.
În cazul majorității OMG-urilor, decidenții iau în considerare cercetările făcute de

308
compania producătoare pe continentul american, în habitate cu totul diferite față de
cele europene.
Plantele modificate genetic au fost lansate în cultură fără studii serioase de
impact ambiental și fără să fie cunoscute efectele ale alimentelor MG asupra sănătății
oamenilor. Aceste aspecte au fost identificate ulterior de către oamenii de știință,
fermieri și consumatori.
În ultimii 15 ani au fost identificate numeroase riscuri și dezavantaje ale
cultivării OMG-urilor pentru sănătatea oamenilor și pentru mediul ambiant.
a. Apariția raselor rezistente de dăunători la plantele insecticid.
Apariția insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de circa o jumătate
de secol, din sistemele industrializate de agricultură unde se folosesc masiv pesticide.
Utilizarea plantelor insecticide prin modificări genetice ridică aceeași problemă, a
adaptării insectelor la proteina insecticidă. Acest proces este accelerat de prezența
formei active a toxinei în toate țesuturile plantei care va intensifica presiunea selecției
și va favoriza apariția mutantelor rezistente. Astfel, tehnologia de control a
dăunătorilor din agricultură cu ajutorul bacteriei Bacillus thuringiensis (Bt), utilizată
în mod curent ca și pesticid natural, poate deveni ineficientă în scurt timp.
b. Intoxicarea speciilor nețintă de către plantele insecticid.
Proteina insecticidă nu afectează doar specia țintă pentru care a fost creat soiul
modificat genetic. Observațiile cercetătorilor arată că impactul negativ al acestor
plante se extinde și asupra altor categorii de organisme:
- Specii protejate, așa cum este cazul fluturelui Danaus plexippus din SUA.
Omizile acestui fluture se hrănesc cu frunze de Asclepias curassavica, plantă pe care
o regăsim la marginea culturilor de porumb. Larvele care s-au hrănit cu frunze de
Asclepias pudrate cu polen de porumb modificat genetic au murit aproape jumătate,
după 4 zile de hrănire, în timp ce, în varianta martor (frunze de Asclepias pudrate cu
polen de porumb convențional) nu s-au înregistrat indivizi morți.
- Prădători naturali ai dăunătorilor plantelor de cultură. Paraziții și prădătorii
naturali ai insectelor dăunătoare din agricultură joacă un rol extrem de important în
echilibrul biocenotic al agroecosistemului. În agricultura biologică, aceste specii sunt
o componentă de bază a programelor de control al paraziților, ele putând reduce
semnificativ utilizarea produselor chimice și asigura protejarea mediului. Cercetările
au arătat că 2/3 din indivizii prădătorului Chrysoperla carnea au murit în urma hrănirii
cu omizi de Ostrinia nubilaris (sfredelitorul porumbului) și Leucania unipunctata care

309
au consumat porumb-Bt. Buburuzele hrănite cu purici crescuți pe cartofi transgenici
depuneau cu 38% mai puține ouă, iar 50% aveau durată de viață mai scurtă comparativ
cu cele hrănite de pe cartofi normali.
- Detritivorele din sol. Toxina Bt, sintetizată de plantele insecticide MG are
efecte negative asupra colembolelor din sol – insecte detritivore cu rol important în
reciclarea materiei oragnice din sol. Cercetătorii au constatat că toxina Bt rezistă în sol
aproximativ 8 luni, după care se degradează.
Menționăm că, bacteria Bacillus thuringiensis care se găsește în natură și de la
care a fost transferată gena insecticidă Bt la plantele MG este inofensivă pentru
animalele cu sânge cald, ea activându-se doar în interiorul tubului digestiv al
insectelor. Gena insecticidă Bt din plantele modificate genetic determină sinteza
toxinei în formă activă permanentă, iar studiile toxicologice asupra acestei forme a
toxinei sunt aproape inexistente.
c. Încrucișări între soiurile modificate genetic și cele convenționale.
Numeroase studii independente demonstrează caracterul inevitabil și
dezastruos al încrucișării plantelor modificate genetic cu soiurile convenționale. Chiar
dacă reglementările legislative impun respectarea anumitor distanțe între cele două
tipuri de culturi, în fapt, poluarea genetică prin intermediul polenului nu poate fi
împiedicată. De exemplu, la porumb (plantă anemofilă), distanța minimă obligatorie
dintre culturile MG și cele non-trangenice este de 200 m, deși polenul poate ajunge la
zeci de km. La rapiță, „genele zburătoare” pot acoperi distanțe de câțiva km.
Companiile producătoare de OMG au pătruns și în Mexic, în patria de origine
a porumbului, unde mai există încă o diversitate extrem de bogată de porumb, cu peste
50 varietăți sălbatice. Această diversitate constituie un patrimoniu inestimabil al
planetei, o sursă inepuizabilă de material genetic pentru obținerea a noi soiuri de
porumb.
În anul 2000, în SUA a izbucnit un imens scandal, din cauza depistării unei
proteine alergice pentru om (Cry 9c) transmisă prin polenul porumbului furajer
transgenic Starlink la porumbul destinat consumului uman.
d. Încrucișări între plantele modificate genetic și plante înrudite din flora
spontană.
Atunci când planta de cultură modificată genetic are rude apropiate în flora
spontană, acestea se pot încrucișa cu ajutorul polenului transportat de vânt, insecte,
păsări, om. Acest fenomen a fost intens studiat la rapiță [Brassica sp.]. Dacă rapița

310
MG conține gena pentru rezistență la un erbicid, această rezistență se poate transmite
prin polen la rapița sălbatică, iar plantele nu vor mai răspunde la tratamentul cu
erbicidul respectiv. Rapița MG ajunsă în altă cultură se va comporta, de asemenea, ca
o buruiană rezistentă la acel erbicid.
e. Riscuri pentru sănătatea oamenilor și animalelor.
De la apariția produselor modificate genetic au fost semnalate numeroase
cazuri de alergii umane la proteinele conținute de produsele MG, în special la soia. De
asemenea, experiențele lui Courvalin (1998) arată posibila transmitere a rezistenței la
antibiotice de la produsele MG la bacteriile din tubul digestiv uman, prin genele
marker folosite în tehnicile de obținere a OMG-urilor. Remediul promis de companiile
producătoare de OMG-uri constă în înlocuirea genelor marker pentru rezistență la
antibiotice, cu gene ce codifică rezistența la erbicide.
Cercetările independente conduse de Gilles-Eric SERALINI într-un colectiv
complex format din 8 cercetători de la universităţile din Caen (Franţa) şi Verona
(Italia) şi Institutul Științific Francez CRIIGEN relevă numeroase aspecte de-a dreptul
îngrijorătoare.
Grupul de cercetători a folosit porumbul modificat genetic NK 603 tolerant la
erbicidul total Roundoup (substanța activă este glifosatul). Cele 200 de animale de
experiență (șobolani) au fost împărțite în variante cu porumb MG tratat cu Roundoup,
variante cu porumb MG netratat cu erbicid și variante cu șobolani adăpați cu
Roundoup în diverse diluții. Evident, la aceste variante s-a adăugat și lotul martor,
unde animalele de experiență au avut o dietă normală și apă fără erbicid.
Reținem din cercetările și rezultatele obținute de grupul de cercetăroti conduși
de Seralini următoarele:
- Studiile au fost eşalonate pe o perioadă de doi ani, în timp ce companiile
producătoare de OMG-uri trag concluziile după numai trei luni.
- Primele tumori maligne au apărut la 4-7 luni, iar maximum la 18 luni.
- Mortalitatea la toate grupele tratate (NK 603 cu şi fără Roundoup) a fost de
2-3 ori mai mare decât la martor.
- Până în luna a 14-a niciun individ din lotul martor nu a dezvoltat tumori
maligne, în timp ce, 10-30 dintre indivizii trataţi au prezentat tumori.
- În luna 24-a lună, frecvenţa tumorilor maligne la femelele din toate variantele
tratate s-a situat între 50-80%, cu o medie de 3 tumori/individ, iar la martor au fost
afectate 30% din animale.

311
 - Femelele adăpate cu apă și glifosat (concentraţii admise în apa de consum)
au dezvoltat tumori maligne în proporţie de 80%, cu o medie de 3 tumori/individ. La
femele, majoritatea tumorilor sunt mamare şi ovariene.
- Glanda hipofiză (controlează funcționarea tuturor glandelor endocrine)
prezintă hipertrofii, hiperplazii, adenoame de două ori mai multe decât la martorul
netratat.
- Toxicitatea este cronică, nu acută. Considerăm că, aceasta este principala
capcană pentru majoritatea consumatorilor: evaluarea calității și a riscurilor
alimentului după calitățile organoleptice și după eventualele simptome apărute imediat
după consum, fără să țină seama de efectul cumulativ al substanțelor nocive.
- Balanța estrogen (hormonul femel)/testosteron (hormonul mascul) este
dereglată. Astfel, la femele s-a înregistrat o cantitate mai mare de testosteron, iar la
masculi o concentrație crescută de estrogen. Consecințele acestor modificări constau
în creșterea agresivității la femele și pierderea instinctului matern, iar la masculi,
pierderea fertilității. În plus, la femele s-a mărit incidența cancerului mamar.
- La majoritatea masculilor de șobolani s-au dezvoltat simptome grave de
insuficiență hepatorenală; primele simptome au fost observate la 90 zile de hrănire cu
NK 603; la femele au apărut mai târziu (masiv în luna a 15-a); masculii hrăniți cu NK
603 sunt mult mai sensibili la nefropatii progresive cronice
Soia modificată genetic a companiei Monsanto (GTS 40-3-2) a fost analizată
într-un recent studiu din Rusia, coordonat de Maria Konovalova și supervizat de
profesorul în medicină V. Blinovm. Rezultatele studiului realizat pe cobai au semnalat
scăderi semnificative în greutate la indivizii hrăniți cu soia MG, schimbări grave la
nivelul rinichilor, ficatului, testiculelor și la nivel celular. De asemenea, consumul de
soia modificată genetic s-a dovedit a fi cauza mortalității infantile ridicate, creșterea
agresivității și pierderea instinctului matern la cobaii testați. Acest tip de soia a fost
autorizat pentru cultivare și în România, până în anul 2007.
Experiențele lui Tudisco și colab. (2006) relevă tulburări ale activității
enzimatice la nivelul inimii și rinichilor, la iepurii hrăniți cu soia modificată genetic.
Femelele de șobolan hrănite cu soia modificată genetic au prezentat modificări
ale uterului și ale ovarelor, comparativ cu indivizii hrăniți cu soia convențională.
Hamsterii hrăniți cu soia MG și urmăriți mai multe generații și-au pierdut
abilitatea de a se reproduce la a treia generație, creșterea lor a fost afectată, iar
mortalitatea puilor a fost mult mai mare decât la lotul martor.

312
 În multe cazuri, nu sunt delimitate exact situațiile în care efectele negative sunt
datorate genomului plantei, glifosatului sau este vorba de efectul sinergic al celor doi
factori. Kishore și colab. (1992) susțin că, plantele MG cu rezistență la erbicide nu au
capacitatea de a degrada aceste substanțe. În schimb, erbicidele sunt translocate și
depozitate rapid în diferite organe, cum sunt meristemele și semințele.
Glifosatul este o moleculă cu efect erbicid, sintetizată în anii ’70 de compania
Monsanto. Substanța a fost comercializată pentru prima oară în 1976, sub formă de
Roundup. Întrucât o bună parte din plantele modificate genetic prezintă rezistență la
acest erbicid, el fiind folosit masiv în culturile MG, cercetătorii au efectuat de-a lungul
timpului numeroase studii cu privire la efectul glifosatului asupra sănătății oamenilor,
a mamiferelor și a peștilor.
În Argentina, un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din
Buenos Aires, sub îndrumarea profesorului și directorului Andrés Carrasco, de la
laboratorul de embriologie moleculară au publicat în anul 2009 studiile lor cu privire
la efectele glifosatului asupra sănătății oamenilor și animalelor. Rezumăm câteva din
concluziile acestor experiențe și observații:
- Toate celulele umane testate cu Roundup au murit după 24 de ore deși nivelul
concentrației de erbicid a fost sub nivelul reziduurilor găsite în alimente. Adjuvanții
utilizați pentru fabricarea Roundup-ului măresc capacitatea glifosatului de a penetra
celulele umane, grăbind moartea celulelor.
- Glifosatul perturbă activitatea hormonilor sexuali (androgeni și estrogeni),
atât la bărbați cât și la femei, la concentrații de 8 ori mai mici decât nivelul reziduurilor
de glifosat admise în SUA, în hrana animalelor.
- Roundup-ul a provocat moartea a 40% din amfibieni, la concentrații existente
în câmpurile cu plante modificate genetic și în apele din vecinătatea acestor terenuri.
- Erbicidele pe bază de glifosat produc dereglări ale diviziunii celulare la
embrionii de arici luați în studiu. Disfuncțiile apărute în mecanismele de multiplicare
a ADN-ului pot conduce la creșterea riscului de cancer.
- Glifosatul alterează nivelul hormonilor în femelele somnului (Silurus glanis)
și scade viabilitatea ouălor. Prezența erbicidului în apă scade capacitatea de
reproducere a somnului.
- Glifosatul afectează ficatul și enzimele intestinale la șobolanii de experiență.
- Erbicidele pe bază de glifosat cauzează malformații ale scheletului la fetușii
de șobolani.

313
 - Erbicidele pe bază de glifosat au cauzat malformații în embrionii de broască
și de găină la o concentrație de 2,03 mg glifosat/kg, în timp ce, nivelul reziduurilor de
glifosat din soia ajunge la 17 mg/kg. Limita maximă de glifosat admisă în soia, în țările
UE, este de 20 mg/kg.
- Studiile de epidemiologie din Paraguay au arătat că femeile expuse timp
îndelungat la erbicide au dat naștere unor copii cu microcefalie (cap mic), anencefalie
(absența cerebelului și a encefalului, asociată cu absența oaselor plate ale cutiei
craniene) și malformații ale craniului.
- Încadrarea glifosatului în grupa a IV-a de toxicitate este incorectă, erbicidul
fiind mult mai toxic și mai periculos pentru sănătatea oamenilor și a mediului decât
sugerează criteriile acestei categorii.
Analiza raportului statistic de sănătate (aprilie 2010) din provincia Chaco din
nordul Argentinei arată că, în intervalul 2000-2009, numărul copiilor bolnavi de cancer
s-a triplat, în zonele cultivate cu soia transgenică, tratată intens cu glifosat.
În anul 2009, în Argentina, soia transgenică RR ocupa 19 milioane de hectare,
iar cantitatea de erbicide pe bază de glifosat în întreaga țară a depășit 200 de milioane
de litri.
f. Reducerea diversității biologice
Extinderea sistemelor industrializate de agricultură, bazate pe chimizare și
soiuri cu uniformitate foarte ridicată, a condus la reducerea agrodiversității. Culturile
modificate genetic vor accentua și mai mult fenomenul de eroziune genetică din
agricultură.
Plantele insecticide MG distrug numeroase organisme nețintă: paraziți și
prădători naturali ai dăunătorilor fitofagi, fluturi, colembole etc. Unele dintre acestea
constituie baza trofică pentru diferite specii sălbatice care pot fi serios afectate, din
cauza diminuării surselor de hrană. Astfel, pierderile pot afecta lanțuri și rețele trofice
întregi, acolo unde producătorii primari sunt plantele MG. La rapița și la sfecla MG,
tolerante la glifosat, s-a constatat că populațiile de albine și de fluturi în aceste culturi
și în zonele marginale sunt mult mai sărace comparativ cu cele ,lor, dar și pentru
sănătatea și siguranța alimentară a generațiilor viitoare.

314
 16. ETICĂ ECOLOGICĂ

În limba română, vocabula etică provine din grecescul ethos care înseamnă –
obicei, morav, caracter, morală. Conform dicționarului enciclopedic (2004), prin etică
înțelegem știința care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de
dezvoltare istorică, cu conținutul și rolul lor în viața socială. Etica studiază
fundamentele logice ale moralei (bine, rău, dreptate, libertate, datorie, obligație,
virtute, alegere, rațiune), adică principiile și regulile de conviețuire a oamenilor,
relațiile omului cu societatea în ansamblu ei.
Conținutul eticii diferă de la o societate la alta, de la o perioadă istorică la alta.
În cadrul eticii generale există și câteva ramuri ale eticii aplicate, dintre care o să ne
oprim asupra ecoeticii sau etica ecologică și agroetica.
Ecoetica este un domeniu aplicativ ale eticii generale care se ocupă de
principiile și regulile morale ce trebuie să guverneze relațiile omului cu mediul său
înconjurător și mai ales cu procesul vast și complex al biodiversității.
Etica ecologică include o serie de principii, dintre care enumerăm câteva:
a. Fiecare specie are o valoare în sine pentru economia naturii.
b. Toate speciile pot deveni, la un moment dat, un factor economic considerabil
a cărei valoare nu a fost încă descoperită.
c. Toate speciile sunt interdependente.
d. Natura are o valoare spirituală şi estetică care este superioară valorii
economice. In istorie, filozofii, clericii, poeţii, artiştii, scriitorii, muzicienii au fost
inspiraţi de natură. Pentru mulți dintre aceștia, inspirația este legată organic de
experiența directă în mediul natural. Simplele informații despre o specie,
observarea ei în muzee, grădini botanice și zoologice sau vizionarea video nu este
suficientă. Aproape toti oamenii apreciază viața sălbatică, estetica peisajelor şi
activitatea în aer liber. Odată cu pierderea unor specii de animale, plante, habitate
se va pierde o importantă sursă de imaginaţie a multor generaţii de artişti.
e. Diversitatea biologică este necesară pentru a cunoaşte originea și
evoluția vieţii.
Agroetica este un domeniu aplicativ al eticii generale care studiază
fundamentele metodelor și mijloacelor practice prin care se poate realiza protecția
agroecosistemelor în așa fel încât să asigure perpetuu omenirii produse alimentare de
înaltă calitate într-o agricultură sustenabilă.
Conștiința ecologică s-a format treptat, de-a lungul deceniilor și a secolelor. În

315
India antică, găsim principiul jainist care se baza pe principiul să nu ucizi sau să faci
vreun rău niciunei creaturi. Unul dintre premergătorii europeni ai consțiinței ecologice
a fost Sfântul Francisc de Assisi (1182 - 1226) care era un mare iubitor și protector al
animalelor și al naturii, în general. În secolul al XIX-lea, o serie de artiști și poeți
americani și europeni au sesizat, prin operele lor, îmbolnăvirea ambianței.
În anul 1962, renumita cercetătoare americană Rachel Carson, în tot atât de
celebră a sa lucrare Silent Spring trage un semnal de alarmă cu privire la impactul
activităților antropice asupra mediului ambiant, referindu-se, în special la efectele
dezastruoase ale DDT-ului asupra păsărilor. Redăm un fragment din cuvântul ei, rostit
la o conferință, în anul 1962: În zilele înainte de Hiroshima eu am crezut că există
domenii puternice și inviolabile ale naturii cum ar fi mările și oceanele, marele ciclu
al apei, care se află dincolo de puterea distructivă a omului. Dar m-am înselat. Chiar
și aceste lucruri, ce păreau să aparțină adevărurilor eterne, nu sunt numai amenințate,
dar au căzut deja în mâna distrugătoare a omului. Concluzia lui Rachel Carson este
că omul nu poate fi stăpânul naturii, iar pentru a supraviețui trebuie să se străduiască
să fie un partener înțelept al ei.
Numeroasele concepții de etică ambientală apărute de-a lungul timpului au fost
sistematizate de Puia și colab. (1999) în trei categorii:
a. O concepție egocentrică, cu o abordare liberalistă, care pune în prim plan
binele individual cu prețul exploatării la maximum a resurselor naturale. Astfel de idei
se găsesc și în filozofia lui Kant și în afirmația horticultorului și geneticianului rus
Miciurin (1855-1935) – Noi nu putem aștepta daruri de la natură, sarcina noastră este
să i le smulgem. Aceste concepții au condus la numeroase intervenții nesăbuite în
natură, de-a lungul deceniilor. Adepții acestor principii manifestă un optimism
tehnologic exagerat. Ei cred că tehnologia poate găsi soluții la orice problemă.
b. O concepție ecocentrică, care adoptă principiile ecologismului
fundamentalist, extremist. Etica ecocentrică trece omul pe plan secund, după
biodiversitate și bioconservare. Ea atribuie o valoare instrinsecă naturii, cu toate
componentele sale vii și nevii. Un precursor al acestei concepții este considerat
moralistul american Aldo Leopold care considera că fiecare individ este un „cetățean”
cu drepturi depline al naturii; indiferent că este copac, om sau insectă.
c. O concepție antropocentrică conform căreia natura este în serviciul
umanității. În servicul umanității deci, nu a individului, ca și în etica ecocentrică.
Natura trebuie tratată cu „moderație și inteligență” pentru că dacă ea „naufragiază”

316
atrage după sine întreaga omenire.
Cei mai mulți oameni de știință se situează pe poziții moderat antropocentrice.
Concepția moderat antropocentrică înglobează toate aspectele pozitive ale celor trei
concepții de bază: atenția omului trebuie focalizată pe natură, în ansamblul ei; omul,
făcând parte din natură trebuie să se supună acelorași reguli ca și celelalte ființe; omul
a devenit superior tuturor celorlalte specii, ceee ce îl obligă la asumarea
responsabilității protejării mediului ambiant; grija față de generațiile viitoare nu se
poate realiza prin reîntoarcerea la o natură bucolică atehnică ci prin ecotehnologii, prin
promovarea principiilor dezvoltării durabile.
Epilogul care ar putea sta la baza acestei concepții este „Uti non abuti” adică
„Uzați dar nu abuzați”. Cu alte cuvinte să ne folosim deopotrivă de darurile naturii,
ale științei și tehnicii dar să nu abuzăm de ele.

Întrebări recapitulative
4. Ce sunt organismele modificate genetic?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
2. Care sunt avantajele plantelor modificate genetic susținute de producătorii și
apărătorii lor?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
3. Care este eficiența pe termen lung a soiei modificate genetic cu rezistență la
Roundoup asupra buruienilor?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
4. Care sunt efectele produselor modificate genetic asupra animalelor de
experiență?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................

317
 5. Cum afectează culturile modificate genetic insectele utile?
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................
..................................................................................................................................

Test de autoevaluare
Bifaţi răspunsurile corecte

1. Plantele modificate genetic

Sunt identice cu cele obținute prin metode convenționale (încrucișare-selecție)
Pot afecta prădătorii naturali ai dăunătorilor plantelor de cultură
Au apărut masiv în cultură în anul 1970
2. Avantajele plantelor modificate genetic constau în
Încrucișarea cu plante înrudite din flora spontană
Încrucișarea cu soiuri convenționale
Rezistența la erbicide
3. Consumul soiei modificate genetic
S-a dovedit a fi cauza mortalității infantile ridicate
Produce creșterea agresivității animalelor de experiență
Produce pierderea instinctului matern
4. Reducerea diversității biologice datorată cultivării plantelor modificate genetic se
realizează prin
Distrugerea organismelor nețintă la OMG-urile cu rezistență la insecticide
Sărăcirea populațiilor de albine și fluturi din culturile plante modificate genetic
și din zonele marginale ale acestora
Sărăcirea diversității detritivorelor din sol, prin secrețiile radiculare ale plantelor
5. Impactul socio-economic și ambiental al OMG-urilor constă în
Creșterea prețului semințelor în mod constant
Pierderea dreptului de a refolosi sămânța pentru culturile următoare
Prosperitatea majorității populației din zonele unde se cultivă plante modificate
genetic

Rezumat
Organism Modificat Genetic (OMG) sau transgenic este termenul cel mai
folosit pentru a defini o plantă de cultură sau un animal aparent normale, cărora, prin
intermediul unor tehnici de inginerie genetică, li s-au transferat gene de la alte specii:
plante, animale, bacterii, virusuri sau chiar gene umane, pentru a le conferi anumite
proprietăţi noi.

318
 Riscurile OMG-urilor
- Pentru oameni. cele mai recente studii demonstrează că produsele
modificate genetic afectează sănătatea mamiferelor. De exemplu, porumbul modificat
genetic MON 863 al companiei Monsanto, aprobat pentru consum uman pe piaţa
Uniunii Europene, a cauzat serioase modificări la nivelul ficatului şi rinichilor cobailor
care l-au consumat, în timpul unui studiu ştiinţific. Studiul a fost realizat de
cercetătorul francez Gilles Eric Serralini si publicat în martie 2007.
- Pentru mediu. Odată eliberate în mediu, fie că sunt culturi de testare, fie
comerciale, plantele modificate genetic nu pot fi controlate pentru că acestea
interacţionează în mod liber cu întregul ecosistem. Culturile convenţionale sau
ecologice din jur pot fi impurificate prin polenizare, datorită vântului sau insectelor.
De asemenea întreaga biodiversitate are de suferit de pe urma culturilor modificate
genetic rezistente la insecte şi erbicide. Multe insecte care se hrănesc în mod natural
cu dăunătorii plantelor de cultură suferă şi chiar mor dacă consumă dăunători de pe
plante modificate genetic. Aşa este cazul buburuzelor care se hrănesc cu păduchi de
frunză. Au apărut deja buruieni rezistente la erbicidele neselective cu care sunt tratate
plantele modificate genetic. OMG se pot reproduce şi încrucişa cu organisme din
mediul natural (specii sălbatice înrudite sau soiuri convenţionale), rezultând astfel
organisme noi, într-un mod necontrolat şi imprevizibil.
- Pentru fermieri. Culturile modificate genetic au fost create pentru profitul
companiilor producătoare, care au o politică extrem de agresivă. Una din consecinţele
utilizării de seminţe modificate genetic este pierderea dreptului de a refolosi pentru
culturile următoare seminţele obţinute din recoltă din cauza patentelor pe aceste
varietăţi. In fiecare an agricultorul va trebui să cumpere seminţele de la companiile
producătoare. In cazul în care fermierul este depistat că nu a cumpărat seminţele din
cultură, este pasibil de plătirea unor amenzi şi despăgubiri substanţiale către
companie, pe baza legislaţiei de proprietate intelectuală. Ceea ce este şi mai
îngrijorător, este faptul că legislaţia care teoretic îşi propune să protejeze fermierii de
contaminare cu OMG, este absolut inaplicabilă.
Datorită uniformităţii genetice a culturilor modificate genetic există riscul ca o
cultură întreagă să fie distrusă de un singur dăunător. Pentru mediile rurale în care este
dezvoltat agroturismul, prezenţa culturilor modificate genetic în micile ferme
reprezintă un dezavantaj major pentru imaginea acelei zone, datorită îngrijorărilor
cetăţenilor din toată lumea, care sunt alarmaţi de riscurile OMG-urilor asupra sănătăţii

319
şi mediului şi care doresc ca alimentele pe care le consumă sa fie cât mai sigure şi
ecologice.
Prin aceasta tehnologie se poate ajunge la un monopol cu efecte devastatoare
pentru drepturile agricultorilor şi consumatorilor, care vor deveni dependenţi de
produsele firmelor producătoare de OMG.
Situaţia OMG-urilor în România
În România, primele culturi comerciale de plante modificate genetic (MG) au
fost introduse în anul 1998. Este vorba de 14 varietăţi de soia MG (modificată genetic).
Statisticile oficiale arată că:
- în anul 2004 au fost cultivate 5.523 ha cu soia MG
- în anul 2005 au fost cultivate 87.600 ha cu soia MG
- în anul 2006 au fost cultivate 137.275,5 ha cu soia MG
În anul 2007, când România a devenit stat membru al UE, soia MG a fost
oficial interzisă pentru cultivare pe teritoriul României. Conform reglementărilor
europene, soia MG nu era autorizată pentru cultivare pe teritoriul UE.
În luna aprilie 2007, a fost aprobat pentru cultivare un soi de porumb modificat
genetic cu denumirea MON 810, aparţinând companiei americane Monsanto, deşi
dăunătorul Ostrinia nubilalis, pentru care MON 810 prezintă rezistenţă, nu are
importanţă economică pentru România. În anul 2007, MON 810 era singurul OMG
autorizat în Uniunea Europeană.
Evoluţia suprafeţelor cu MON 810 în România este următoarea:
- în anul 2007 – 332,5 ha
- în anul 2008 – 6.130,44 ha
- în anul 2009 – 3.243,52 ha
- în anul 2010 – 822,6 ha
- din anul 2016 până în prezent: 0 hectare
Observăm că suprafaţa cultivată cu MON 810 descrie o curbă descendentă în
ultimii ani. Astfel, în anul 2009 a scăzut cu 47% faţă de 2008, iar în anul 2010 a scăzut
cu 75% faţă de anul precedent.
Sondajele de opinie arată că 81,5% dintre români cer autorităţilor interzicerea
OMG-urilor, iar 74,1% dintre respondenţi nu doresc să consume alimente modificate
genetic.

320
 Numeroase organizaţii ecologiste din Europa şi din întreaga lume, dar şi
guvernanţi şi politicieni de prim rang, protestează împotriva politicii expansioniste a
giganţilor producători de OMG-uri.

Bibliografie

1. Cristea, M., 1985. Conservarea genetică a plantelor şi agricultura. Editura

Academiei RSR, Bucureşti
2. Cristea, V., Denaeyer, S., 2004. De la biodiversitate la OGM-uri. Editura
Eikon, Cluj-Napoca
3. Ghidra, V., Botu, M., Sestraş, R., Botu, I., 2004. Biodiversitate şi
bioconservare. Editura AcademicPres, Cluj-Napoca
4. Maxim, A., 2008. Ecologie generală şi aplicată. Editura Risoprint, Cluj-
Napoca
5. Maxim, A., 2010. Agrobiodiversitate și bioconservare. Editura Risoprint,
Cluj- Napoca
6. Primack, B., Pătroescu, M., Rozylowicz, Iojă, C., 2002. Conservarea
diversităţii biologice. Editura Tehnică, Bucureşti

321