Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PEDOLOGIE
CURS PENTRU STUDENŢII
DE LA FACULTATEA DE INGINERIA MEDIULUI ŞI
BIOTEHNOLOGII SPECIALIZAREA
MONTANOLOGIE ANUL II
TÂRGOVIŞTE
-2007-
1
CUPRINS
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE......................................................................4
1.1. Obiectul de studiu...............................................................................4
1.2. Însuşirile solului ca mijloc de producţie în agricultură......................6
1.3. Scurt istoric al dezvoltării pedologiei.................................................6
1.4. Importanţa pedologiei........................................................................7
1.5. Evoluţia fondului funciar al Romaniei...............................................8
2. FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII MINERALE A SOLULUI
...10
2.1. Originea părţii minerale...................................................................10
2.2. Procesele de formare a părţii minerale.............................................21
2.3. Alcătuirea părţii minerale.................................................................26
3. FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII ORGANICE A SOLULUI ..29
3.1. Sursele de materie organică..............................................................29
3.2. Microorganismele şi rolullor în transformarea resturilor
organice ...29
3.3. Descompunerea resturilor organice şi formarea humusului.............30
3.4. Tipurile de humus.............................................................................32
3.5. Importanţa humusului în sol.............................................................32
4. APA DIN SOL.............................................................................................34
4.1. Sursele de apă din sol.......................................................................34
4.2. Forţele care acţionează asupra apei din sol.......................................34
4.3. Formele de apă din sol......................................................................35
4.4. Pierderea apei din sol........................................................................37
4.5. Bilanţul apei în sol şi regimul hidric al solului.................................38
5. AERUL DIN SOL........................................................................................41
5.1. Conţinutul de aer al solului..............................................................41
5.2. Compoziţia aerului din sol...............................................................41
5.3. Aeraţia solului..................................................................................42
5.4. Regimul aerului din sol....................................................................43
6. FACTORII DE SOLIFICARE...................................................................44
6.1. Rolul organismelor vegetale şi animale...........................................44
6.2. Rolul climei......................................................................................44
6.3. Rolul rocii.........................................................................................45
6.4. Rolul reliefului.................................................................................46
6.5. Rolul apelor freatice şi stagnante.....................................................47
6.6. Rolul timpului...................................................................................47
6.7. Rolul omului.....................................................................................48
7. FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PROFILULUI DE SOL.....................50
7.1. Procesele de formare a profilului de sol..........................................50
7.2. Alcătuirea profilului de sol..............................................................54
8. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE SOLULUI.........................................63
8.1. Culoarea solului..............................................................................63
8.2. Textura solului................................................................................66
8.3. Structura solului..............................................................................70
2
9. PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE SOLULUI....................................73
9.1. Soluţia solului..................................................................................73
9.2. Coloizii solului şi principalele lor proprietăţi.................................74
9.3. Capacitatea de adsorbţie a solului...................................................75
9.4. Reacţia soluţiei solului....................................................................77
9.5. Rolul reacţiei solului.......................................................................78
Bibliografie selectivă..............................................................................113
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Fizică / \ Geologie
a,\ Geografie ŞtunţeleX
Chimie L...
/Ştiinţele naturii \ Biologie
Biochimie/
fizico-
/ chimice
3
PEDOLOGIE
. . . \ Ştiinţele /, . agro- / A9r|
Ingineria mediului \ jngine. Ştiinţele
cultura
Inginerie geologică \ reşti silvice/ Agrochimie /
îmbunătăţiri funciare\ Silvicultură
Fig.1.1 - Pedologia, ştiinţă interdisciplinară
(H V () )
P
B]
Fig.1.2 - Pedosfera (P), zonă de întrepătrundere
a geosferelor; A - Atmosfera; L - Litosfera; H -
Hidrosfera; B - Biosfera
4
Fig.1.3 - Alcătuirea generală a
solului
Prin fertilitate se înţelege capacitatea solului de a pune la dispoziţia
plantelor substanţele nutritive, apa şi aerul de care acestea au nevoie pentru
creşterea şi dezvoltarea lor.
Fertilitatea solului în condiţii naturale sau nemodificate de om poartă
denumirea de fertilitate naturală. Fertilitatea pe care o capătă solul în urma
intervenţiei omului (lucrări agrotehnice, agrochimice, ameliorative etc.) poartă
denumirea de fertilitate artificială, culturală sau tehnogenă.
Prin urmare, fertilitatea este o însuşire naturală a solului strâns legată de
factorii de mediu, precum şi de acţiunea omului, de gradul de dezvoltare al ştiinţei
şi tehnicii.
Uneori, în legătură cu potenţialul productiv al solului, în afară de noţiunea
de fertilitate, se mai foloseşte şi noţiunea de productivitate. Aceasta nu trebuie
confundată cu fertilitatea, deoarece se referă la întregul ansamblu de factori care
iau parte la obţinerea recoltelor: solul, condiţiile de mediu, tehnologiile de cultură,
potenţialul biologic al plantelor (soiuri, hibrizi), organizarea activităţii de
producţie etc. În această situaţie, soluri cu aceeaşi fertilitate pot avea
productivităţi diferite, în funcţie de influenţa celorlalţi factori.
5
reliefului, climei şi vegetaţiei de la nivelul câmpiilor periferice spre culmile
montane. Această lucrare este însoţită şi de prima hartă generală a solurilor din
ţara noastră, realizată la scara 1:2 500 000 şi publicată în anul 1911.
In cadrul Institutului de Cercetări Agronomice al României, înfiinţat în
anul 1928, Gheorghe Ionescu Siseşti a organizat cercetarea sistematică a stării de
fertilitate a principalelor soluri din România.
În anul 1933 s-a înfiinţat Institutul de Cercetări Forestiere, în cadrul
căruia C. D. Chiriţă a iniţiat cercetarea solurilor forestiere din ţara noastră.
După cel de-al Il-lea război mondial, cercetarea solului s-a dezvoltat tot
mai mult, fiind impulsionată şi de înfiiţarea Societăţii Naţionale Române de
Ştiinţa Solului (1961), care a organizat numeroase conferinţe de specialitate,
precum şi cel de-al VlII-lea Congres Internaţional de Ştiinţa Solului, care a avut
loc la Bucureşti în anul 1964.
Cercetările pedologice au luat un avânt deosebit după anul 1970, când s-a
înfiimţat Institutrul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie din Bucureşti
(ICPA).
Ca urmare a progreselor înregistrate, în anul 1980 a apărut ,,Sistemul
român de clasificare a solurilor" , în viziunea căruia s-au efectuat numeroase
studii pedologice şi s-au editat alte hărţi de soluri ale României la scările 1:1 000
000, 1:500 000 şi 1:200 000 (compusă din 50 de foi). De asemenea, au apărut
unele hărţi cu tematică specială, ca de exemplu: Harta eroziunii solurilor, Harta
terenurilor cu exces de umiditate etc.
În anul 2003 a apărut ,,Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor", care
reprezintă o sinteză reuşită a progreselor înregistrate pe plan intern şi internaţional
în domeniul ştiinţei solului.
6
• fondul funciar forestier................................6,7 ,, ,, ...28%
• fondul funciar al apelor................................0,9 ,, ,, ..4%
• fondul funciar al construcţiilor.....................0,6 ,, ,, ...3%
• fondul funciar al drumurilor.........................0,5 ,, ,, ...2%
• fondul funciar al terenurilor neproductive....0,4 ,, ,, ..1%
Total general................................................ 23,8 mil.ha..100%
Întrebări recapitulative
1. Ce este pedologia?
2. Aţi reţinut relaţiile pedologiei cu alte ştiinţe?
3. Care este alcătuirea generală a solului?
4. Ce se înţelege prin fertilitate?
5. Care sunt însuşirile solului ca mijloc de producţie în agricultură?
6. Cunoaşteţi situaţia generală a fondului funciar al României?
2. FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PÂRTII MINERALE
A SOLULUI
7
Principalele elemente componente ale mineralelor, rocilor şi, deci, ale
litosferei sunt prezentate în tabelul de mai jos.
8
Oxizii şi hidroxizii reprezintă combinaţiile simple ale diferitelor metale şi
metaloide cu oxigenul şi gruparea oxidril (OH). Din această clasă fac parte şi
prezintă importanţă pedogenetică:
- dioxidul de siliciu (SiO2), care poate fi cristalizat - cuarţul şi necristalizat
(stare amorfă) - opalul şi calcedonia; cuarţul este cel mai răspândit mineral în
scoarţa terestră, incolor sau divers colorat, nu clivează, prezintă spărtură
concoidală sau neregulată, luciu sticlos, în roci apare sub formă de mase
grăunţoase, duritatea 7 (zgârie sticla), greutatea specifică 2,6 - 2,7; din categoria
dioxidului de siliciu necristalizat se poate menţiona şi silicea secundară, amorfă,
care se formează în soluri sub influenţa proceselor de podzolire, prezentându-se
sub formă de pudră albicioasă.
- oxizii şi hidroxizii de fier cuprind: magnetitul (Fe3O4), hematitul (Fe2O3)
şi limonitul (Fe2O3 . nH2O); magnetitul reprezintă principala sursă de obţinere a
fierului, este de culoare neagră, are luciu semimetalic, prezintă puternice
proprietăţi magnetice, duritatea 5,5-6,0, greutatea specifică 5, cristalizează în
sistemul cubic; hematitul şi limonitul reprezintă alte surse de obţinere a fierului,
care se găsesc şi în sol, căruia îi imprimă culoarea roşcată sau gălbuie; uneori,
oxizii şi hidroxizii de fier împreună cu oxizii şi hidroxizii de mangan contribuie la
formarea de concreţiuni ferimanganice în sol;
- oxizii şi hidroxizii de mangan au ca mineral mai important piroluzita
(MnO2); este cel mai important oxid de mangan, are culoarea neagră, luciu
semimetalic, clivaj perfect, duritatea 5-6, greutatea specifică 5, cristalizează în
sistemul tetragonal; se găsesc în cantităţi mai reduse în soluri, cărora le imprimă
culori închise, negricioase.
- oxizii şi hidroxizii de aluminiu sunt reprezentaţi prin hidrargilit
[Al(OH)3], diasporul (Al2O3-H2O) şi corindonul (Al2O3); hidrargilitul participă la
formarea bauxitei, materia primă de bază pentru obţinerea aluminiului, este
monoclinic şi are culoarea albă.
d) Clasa sărurilor oxigenate
Cuprinde două treimi din totalul mineralelor ce se întâlnesc în scoarţa
terestră. Din punct de vedere chimic, în această clasă sunt cuprinse sărurile
naturale ale diferiţilor acizi oxigenaţi.
Nitraţii sunt săruri ale acidului azotic (HNO3). Din cadrul lor prezintă
importanţă salpetru de sodiu sau de Chile (NaNO3) şi salpetru de potasiu sau de
India (KNO3), care se folosesc ca îngrăşăminte naturale în agricultură. Aceste
minerale se formează, în general, în regiunile calde şi uscate, prin descompunerea
biochimică a unor substanţe cu conţinut mare de azot (escremante de păsări şi
animale).
Carbonaţii sunt săruri ale acidului carbonic (H2CO3) şi au o răspândire
considerabilă în scoarţa terestră. Dintre carbonaţi, amintim: carbonatul de calciu
(CaCO3), prezent în natură sub formă de calcit şi aragonit; magnezitul (MgCO3);
dolomitul CaMg(CO3)2; sideritul (FeCO3), rodocrozitul (MnCO3) şi soda
(Na2CO3) etc.
Calcitul este foarte răspândit în natură (al doilea ca frecvenţă după cuarţ),
întâlnindu-se frecvent sub forme concreţionare (stalactite, stalagmite etc), incolor
sau divers colorat (alb lăptos, galben, roşcat, cenuşiu), luciu sticlos, duritatea 3,
greutatea specifică 2,6 - 2,8; face efervescenţă puternică cu acidul clorhidric, la
rece.
Carbonatul de calciu şi în special calcitul este un component important al
solurilor în cadrul cărora se găseşte dispersat sau sub formă de neoformaţii
(eflorescenţe, concreţiuni). În agricultură se foloseşte ca amendament pentru
corectarea reacţiei acide a solurilor.
Sulfaţii constituie săruri ale acidului sulfuric (H2SO4). Cea mai mare
răspândire o au sulfaţii de calciu, reprezentaţi prin anhidrit (CaSO4) şi gips
(CaSO4-2H2O). Se întrebuinţează în agricultură ca materiale ameliorative pentru
corectarea reacţiei alcaline a solurilor halomorfe.
Gipsul este colorat în alb, gălbui, roz sau cenuşiu, are luciu sticlos sau
sidefos, duritatea 2, greutatea specifică 2,3; agregate lamelare, fibroase, compacte,
se zgârie cu unghia; intră în alcătuirea rocilor sedimentare şi uneori se întâlneşte şi
în soluri.
9
Fosfaţii reprezintă săruri ale acidului fosforic (H3PO4). Deşi grupează un
număr mare de minerale, cantitatea lor, raportată la greutatea litosferei, este
redusă. Dintre aceste minerale, mai răspândite sunt apatitul [Ca5(PO4)3(F, Cl,
OH)], care intră, de obicei în alcătuirea fosforitelor; vivianitul [Fe3(PO4)2-8H2O],
răspândit în unele roci, dar şi în solurile formate în condiţii de exces de umiditate.
Fosfaţii, prin alterare, eliberează fosforul, constituind sursa primară a
fosforului din sedimente. Apatitul şi fosforitele se întrebuinţează la prepararea
îngrăşămintelor minerale cu fosfor.
Apatitul este un mineral foarte răspândit în roci magmatice, prezintă
agregate concreţionare, fin cristalizate sau amorfe, cu structură radiară şi luciu
mat.
Vivianitul prezintă culoare albă (care în contact cu aerul devine
albăstruie), se găseşte în solurile cu exces de apă imprimând culori cenuşii-
albăstrui, cenuşiu-verzui, albăstrui - închis sau negru - albăstrui (împreună cu
compuşii reduşi de fier).
Silicaţii cuprind cel mai mare număr de minerale, cu o participare
dominantă în scoarţa terestră (aproximativ 90%). Silicaţii au o mare importanţă în
formarea solului, deoarece produşii rezultaţi din alterarea lor (săruri, oxizi şi
hidroxizi, minerale argiloase, etc.) formează principalii componenţi ai solului.
Silicaţii sunt săruri ale acidului silicic (H4SiO4), fiind compuşi complecşi
cu structură cristalină, care au la bază reţele ionice. În jurul fiecărui ion de Si4+ se
găsesc 4 ioni de O2+, care sunt dispuşi, astfel încât unind centrele ionilor
respectivi, rezultă un tetraedru, motiv pentru care această grupare a fost denumită
tetraedru de siliciu.
Ionii din spaţiul central al grupărilor pot fi înlocuiţi cu alţi ioni de acelaşi
volum sau cu volum apropiat. Aşa, de exemplu, ionii de siliciu din gruparea
tetraedrică pot fi înlocuiţi cu ioni de aluminiu, formându-se aluminosilicaţi.
• Ioni de siliciu O
Ioni de oxigen
10
Silicaţi cu reţele tridimensionale (feldspaţi şi feldspatoizi).
Feldspaţii sunt aluminosilicaţi alcalini sau alcalino - pământoşi, care se
subâmpart în ortoclazi (potasici) şi plagioclazi (calcosodici). Mai răspândită este
ortoza, care aparţine feldspaţilor ortoclazi, are culoarea roz deschis, luciu sticlos
sau sidefos, clivaj în unghi de 90° (trepte).
Feldspatoizii sunt aluminosilicaţi cu un conţinut mai mic de siliciu decât al
feldspaţilor, reprezentaţi în principal prin sodalit şi nefelin. Sodalitul se întâlneşte
sub formă de cristale sau mase granulare, este incolor cu nuanţe albăstrui,
duritatea 5,5 - 6, greutatea specifică 2,2 - 2,6; sistem de cristalizare cubic.
11
- pietrişuri (fragmente rotunjite, de obicei transportate de râuri, care prin
cimentare formează conglomeratele);
- nisipuri (fragmente cu diametrul cuprins între 0,02 - 2,0 mm, prin
cimentarea cărora se formează gresiile);
- praf (material format din particule cu diametrul cuprins între 0,02 -0,002
mm, prin cimentarea cărora cu carbonat de calciu rezultă loessul);
- argile (particule cu diametrul mai mic de 0,002 mm; când sunt bogate în
carbonat de calciu, acestea poartă numele de marne).
Rocile de precipitare chimică s-au format prin evaporare în golfurile,
lagunele şi lacurile din regiunile aride. Din această categorie fac parte:
- sarea gemă (NaCl);
- gips (CaSO4 x 2H2O) şi anhidrit (CaSO4);
- travertinul (format din calcit, foarte poros şi uşor);
- calcare comune (depozit de CaCO3, numit şi piatră de var);
- calcare oolitice (cu sfere mici, formate în jurul grăunţilor de nisip);
- dolomitul CaMg(CO3)2
Prin dizolvarea rocilor calcaroase rezultă un depozit argilos, bogat în oxizi
de fier şi de aluminiu, de culoare roşiatică, numit terra rossa. Când un astfel de
depozit este mai bogat în oxizi de aluminiu, poartă numele de bauxită.
Rocile organogene au rezultat prin acumularea de resturi ale unor
organisme vegetale sau animale, aşa cum sunt:
- calcarele organogene (de ex. calcare cochilifere);
- diatomeele (rezultă prin acumulări de alge din fitoplancton);
12
2.1.3. SCOARŢA DE ALTERARE
9
Rocile de la suprafaţa scoarţei terestre sunt supuse în permanenţă
proceselor de dezagregare şi alterare, în urma cărora rezultă o serie de produse
care formează depozite sedimentare.
Aceste depozite, cunoscute şi sub denumirea de scoarţă de alterare,
afânate şi permeabile, constituie materialele pe seama cărora se formează şi
evoluează solurile.
Scoarţa de alterare, alcătuită din produse rămase pe loc, rezultate prin
transformarea directă a rocilor compacte, este considerată reziduală, autohtonă sau
primară.
Scoarţa de alterare, alcătuită din produse care au fost transportate de
diferiţi agenţi şi apoi sedimentate, reprezintă scoarţa de alterare acumulativă,
alohtonă sau secundară. Acest tip de scoarţă de alterare contribuie la apariţia unor
forme de relief specifice, ca de exemplu: piemonturi, câmpii, terase, lunci etc.
a) Scoarţa de alterare reziduală
Este specifică arealului muntos al ţării şi cuprinde mai multe tipuri, a căror
repartiţie teritorială este strâns legată de rocile din care provin.
Tipul litogen, caracterizat prin predominarea fragmentelor de rocă şi a
mineralelor primare, individualizează etajul alpin al Carpaţilor, apărând pe roci
consolidate, compacte. Apare şi în restul regiunii montane pe roci diferite, în
areale cu pante accentuate şi cu procese intense de eroziune.
Tipul carbonato-litogen pe calcar a fost individualizat deoarece forma
tipică a scoarţei de alterare carbonato-litogen nu există în România, dar calcarele
şi gresiile calcaroase generează prin alterare, în primele stadii, o scoarţă litogenă
care conţine şi carbonat de calciu, provenit însă din roca iniţială.
Alterarea se produce atât în condiţii climatice umede, cât şi de uscăciune,
arealul ocupat de acest tip de scoarţă de alterare atestând aceste condiţii: Munţii
Apuseni, sudul Carpaţilor Meridionali, Carpaţii Orientali şi Dobrogea.
Tipul siallitic se caracterizează prin formarea şi acumularea de minerale
argiloase, alături de fragmente de rocă şi minerale primare. Este răspândit în zona
forestieră montană. Precipitaţiile bogate determină levigarea sărurilor, în special a
celor de Ca şi Na, ceea ce face ca reacţia să devină acidă.
13
1.aluviuni; 2.nisipuri; 3.mlaştini; 4.litogen; 5.carbonato-litogen; 6.siallitic;
7.siallito-feritic; 8.argilo-siallitic cu argilizare slabă - moderată; 9.argilo-siallitic
cu argilizare moderată-intensă; 10.argilo-siallitic cu argilizare intensă şi feritizare
slabă; 11.carbonato-siallitic; 12.carbonato-siallitic în partea inferioară în argilo-
siallitic în cea superioară; 13.halosiallitic (după Ivanovici şi Florea, citaţi de
Grecu, 1997).
Tipul siallito - feritic este destul de puţin prezentă deoarece apariţia sa
este legată de condiţii bioclimatice anterioare celor actuale sau unor condiţii
locale. În cadrul unor areale restrânse aparţinând Munţilor Apuseni şi în regiunea
Huedin - Cluj apar vechi scoarţe roşii de alterare, formate în condiţii mai calde şi
umede decât în prezent.
În acelaşi sens, prin alterarea calcarelor, care generează argile bogate în
oxizi de fier, rezultă aceeaşi scoarţă de alterare, proces caracteristic pentru Munţii
Apuseni şi mai rar în Dobrogea sudică.
De asemenea, acelaşi tip de scoarţă de alterare rezultă în urma alterării
rocilor eruptive, bogate în minerale melanocrate existente în regiunea montană din
nord-vest.
b) Scoarţa de alterare acumulativă
Această scoarţă de alterare este specifică regiunilor de dealuri, podişuri şi
câmpii şi este reprezentată de tipul argilo-siallitic, carbonato-siallitic şi
hallosiallitic.
Tipul argilo-siallitic ocupă cea mai mare parte a arealului forestier, fiind
alcătuit din depozite variate din punct de vedere al originii şi granulometriei,
mineralele argiloase aflându-se în amestec cu mineralele primare rezistente la
alterare (cuarţ, feldspat). Partea superioară a scoarţei are reacţie acidă, cea mai
mare parte a bazelor fiind îndepărtate prin levigare.
Având în vedere intensitatea diferită de neoformare a mineralelor
argiloase, se separă un areal estic, cu argilizare slab - moderată şi unul vestic, sud-
vestic cu argilizare moderat - intensă, diferenţă generată de influenţele climatice
diferite.
Tipul carbonato-siallitic se extinde în regiunea de stepă din Dobrogea,
sudul şi estul Munteniei, sudul Moldovei şi vestul Banatului. Este alcătuit, în cea
mai mare parte, din loess şi depozite loessoide, care s-au acumulat în condiţiile
unui climat cu precipitaţii mai reduse.
Levigarea mai slabă a acestui tip de scoarţă de alterare favorizează
acumularea carbonaţilor, în special a celor de calciu şi magneziu. Prin urmare,
reacţia este slab acidă până la slab bazică, devenind bazică în adâncime.
Scoarţa de alterare argilo-siallitică la partea superioară şi carbonato-
sialitică la cea inferioară, caracteristică zonei de silvostepă, reprezintă o tranziţie
între cele două tipuri de scoarţă de alterare.
Tipul halosiallitic este caracterizat prin diferite depozite îmbogăţite în
săruri solubile (cloruri, sulfaţi) şi ocupă areale restrânse în zona de extensiune a
scoarţei de alterare de tip carbonato-siallitic.
14
acumulate pe versanţi sau la baza acestora, cunoscute sub numele de conuri de
grohotiş sau poale de grohotiş.
15
Fig.2.5 - Depozitproluvial (prelucrare după Strahler A.N.,1973)
16
Pe loess s-au format soluri profunde, cu textură mijlocie şi fertilitate
ridicată.
2.2.1. DEZAGREGAREA
Prin dezagregare se înţelege procesul de mărunţire a rocilor în fragmente
din ce în ce mai mici, fără modificarea compoziţiei chimice a mineralelor
componente. Prin mărunţire, roca devine permeabilă pentru apă şi aer.
Dezagregarea se produce datorită variaţiilor de temperatură, îngheţului şi
dezgheţului, apei, vântului, forţei gravitaţionale, plantelor şi animalelor, cât şi
datorită omului.
a) Dezagregarea datorită variaţiilor de temperatură
Rocile şi mineralele care le alcătuiesc sunt rele conducătoare de căldură,
ceea ce face ca încălzirea şi răcirea acestora să nu se producă uniform de la
suprafaţă spre interior. Astfel, ziua, când temperatura este mai ridicată, stratele de
la suprafaţă se încălzesc şi se dilată mai mult, iar cele din interior din ce în ce mai
puţin. Răcirea se produce tot de la exterior către interior, mai ales noaptea, când
stratele de la suprafaţă se răcesc mai mult, iar cele din interior din ce în ce mai
puţin.
Prin repetarea acestor fenomene, între stratele rocilor apar o serie de fisuri,
care, intersectându-se în planuri diferite, duc la fragmentarea rocii în particule din
ce în ce mai mici.
Cu cât roca este alcătuită din mai multe minerale, care se comportă diferit
faţă de temperatură, cu atât se fisurează mai uşor. De asemenea, dezagregarea este
mai intesă cu cât amplitudinea variaţiilor de termice este mai mare şi se produce
într-un timp cât mai scurt.
Dezagregarea datorită variaţiilor de temperatură este specifică regiunilor
de pustiuri şi în zonele montane înalte.
b) Dezagregarea datorită îngheţului şi dezgheţului
Acest proces mai este cunoscut şi sub numele de gelivaţie şi se produce
prin intermediul apei care pătrunde în fisurile rocilor. Prin îngheţ, apa îşi măreşte
volumul (aproximativ cu 9%), exercitând presiuni asupra fisurilor şi crăpăturilor,
ceea ce duce la lărgirea acestora şi chiar la desfacerea rocilor în bucăţi.
În general, dezagregarea datorită îngheţului şi dezgheţului este specifică
munţilor înalţi, dar se produce şi în regiunile de dealuri şi câmpii din zonele
temperate, la începutul şi sfârşitul iernii. Repetarea fenomenului de îngheţ
-dezgheţ determină fragmentarea agregatelor mari de sol, care rămân în urma
arăturilor adânci de toamnă, contribuind astfel la o mai bună structurare a solului.
c) Dezagregarea datorită apei
Dintre toţi agenţii de dezagregare, apa are cea mai mare importanţă, iar
dezagregarea datorită acesteia este foarte variată.
• Acţiunea apei în fisuri şi pori. Apa în stare lichidă pătrunde în fisurile şi
porii rocilor, unde determină presiuni capabile să ducă la mărunţirea celor mai tari
roci. De asemenea, prin dizolvarea unor compuşi chimici are loc reducerea
coeziunii rocilor, ceea ce măreşte posibilitatea de mărunţire a acestora.
• Acţiunea apelor de şiroire şi a toreţilor. În timpul ploilor abundente sau
după topirea zăpezilor pe suprafeţele înclinate iau naştere ape de şiroire sau chiar
cursuri temporare, cunoscute sub numele de torenţi, care prin acţiunea de eroziune
şi transport contribuie la procesul de dezagregare.
• Acţiunea apelor curgătoare. Apele curgătoare exercită o acţiune şi mai
intensă de desprindere a unor materiale din scoarţa terestră. În timpul
transportului, prin procese chimice de dizolvare, dar mai ales prin procese
17
mecanice (izbire, frecare, rostogolire), fragmentele de rocă sunt mărunţite şi
depuse în lunci şi delte, unde sunt cunoscute sub numele de materiale aluviale.
• Acţiunea lacurilor, mărilor şi oceanelor. Acţiunea de dezagregare a
lacurilor, mărilor şi oceanelor este mult mai redusă decât în cazul apelor
curgătoare şi se manifestă în timpul vânturilor puternice, când valurile izbesc cu
putere malurile, reuşind să desprindă bucăţi de roci din care acestea sunt alcătuite.
Fenomenul este specific ţărmurilor cu faleză.
• Acţiunea zăpezilor şi gheţarilor. În procesul dezagregării rocilor,
acţiunea zăpezilor şi gheţarilor este mai evidentă în zonele montane înalte, unde
se acumulează multă zăpadă care se desprinde şi alunecă pe versanţi sub formă de
avalanşe (lavine). Acestea desprind şi antrenează la vale blocuri mari de roci care
se mărunţesc în timpul transportului.
În mod asemănător acţionează şi gheţarii. Rocile desprinse şi mărunţite de
gheţari în timpul transportului poartă numele de morene.
d) Dezagregarea datorită vântului
Acţiunea vântului asupra dezagregării rocilor cuprinde trei procese
distincte:
- de erodare a rocilor (coraziune eoliană);
- de transport (deflaţia sau denudaţia eoliană);
- de sedimentare (depunerea materialului transportat).
Erodarea rocilor este produsă de vânturile încărcate cu grăunţi de nisip, cu
ajutorul cărora izbesc blocurile de stânci apărute în cale, pe care le modelează în
forme diferite (de exemplu, Babele şi Sfinxul din Munţii Bucegi).
Transportul materialelor se face prin rostogolire sau prin antrenarea lor
aeriană, în funcţie de puterea de transport a vântului şi mărimea particulelor.
Sedimentarea începe în momentul în care puterea de transport a vântului se
reduce foarte mult, iar materialul depus dă naştere la depozite eoliene. Se
consideră că loessul este un depozit de origine eoliană.
2.2.2. ALTERAREA
18
Este procesul de modificare chimică a mineralelor care intră în alcătuirea
rocilor. Cu cât dezagregarea este mai accentuată, cu atât alterarea este mai intensă,
deoarece suprafaţa totală a particulelor creşte odată cu gradul de mărunţire.
Alterarea mineralelor se produce pe cale chimică şi biochimică.
a) Alterarea chimică
Agentul principal al alterării chimice este apa. În lipsa apei sau atunci când
aceasta se află sub formă de gheaţă, alterarea nu poate avea loc sau este foarte
slabă. În afara apei, rol important în alterarea chimică îl are aerul, care acţionează
direct prin diferiţii lui componenţi: oxigenul, dioxidul de carbon etc.
Alterarea chimică se desfăşoară prin mai multe procese, mai importante
fiind: hidratarea, dizolvarea, hidroliza, carbonatarea şi oxido-reducerea.
Hidratarea este procesul fizico-chimic prin care mineralele ajung să
conţină apă şi este de două feluri: fizică şi chimică.
• Hidratarea fizică se produce prin atragerea apei la suprafaţa particulelor
minerale, unde se formează o peliculă sau film de apă. Cu cât materialul mineral
este mai mărunţit, cu atât cantitatea de apă fixată este mai mare.
• Hidratarea chimică constă în pătrunderea apei în reţeaua cristalină a
mineralelor, fie sub formă moleculară (denumită apă de cristalizare), fie sub
formă de grupe OH (denumită apă de constituţie), fapt ce determină formarea de
noi minerale. De exemplu, anhidritul prin hidratare cu apă moleculară trece în
gips, iar hematitul trece în limonit.
CaSO4 + 2H2O CaSO4 x
2H2O Fe2O3 + nH2O -> Fe2O3
x nH2O
Prin hidratarea hematitului se poate forma şi hidroxidul de fier, situaţie în
care apa de hidratare este reprezentată prin grupe OH.
Fe2O3 + 3H2O 2Fe(OH)3
Procesul prin care mineralele pierd apa este cunoscut sub numele de
deshidratare. Apa de hidratare fizică fiind slab reţinută se pierde mai uşor, în timp
ce apa de hidratare chimică se pierde mult mai greu.
Dizolvarea reprezintă procesul de trecere a unei substanţe în soluţie, fără
ca aceasta să-şi modifice natura chimică. Acest proces este mai des întâlnit în
cazul rocilor sedimentare, care conţin unele săruri solubile, ca de exemplu: nitraţi,
cloruri, sulfaţi, carbonaţi etc.
Fenomenul de dizolvare prezintă o importanţă deosebită pentru formarea
solului şi a fertilităţii sale, în sensul că o parte din substanţele dizolvate satisfac
necesităţile plantelor, iar o altă parte sunt levigate pe profilul de sol, dând naştere
la orizonturi sărăcite sau îmbogăţite în anumiţi compuşi.
Hidroliza este procesul de descompunere a unei sări, sub acţiunea apei, în
acidul şi baza din care este formată sarea respectivă.
CaCO3 + 2H2O H2CO3 + Ca (Offh
CaSO4 + 2H2O H2SO4 + Ca
(OH)2
Hidroliza constituie principalul proces prin care se produce alterarea
silicaţilor. Deoarece silicaţii sunt insolubili, hidroliza lor are loc lent, în
următoarele etape sau faze: debazificarea, desilicifierea şi argilizarea.
Ca urmare a proceselor de mărunţire, la suprafaţa particulelor de silicaţi se
găsesc diferiţi ioni, dintre care unii au caracter bazic (K,+ Na+, Mg+, Ca+). Apa
care vine în contact cu suprafaţa particulelor silicatice disociază în ioni de
hidrogen şi oxidril.
• In această primă etapă a hidrolizei, cationii de hidrogen trec în locul
cationilor de K,+ Na+, Mg+ şi Ca+, care la rîndul lor trec în soluţie, formând cu
ionii oxidril (rezultaţi din disocierea apei) o serie de baze.
H2O
H+ OH-
K+ KOH
Na+ => NaOH,
19
Mg+ Mg(OH)2
+
Ca Ca(OH)2
20
orizonturile superioare (odată cu apa de evaporaţie), fenomen cunoscut sub
numele de recarbonatare, carbonatare secundară sau regradare.
Oxido-reducerea. Prin oxidare se înţelege procesul de combinare a unor
elemente cu oxigenul. Dintre acestea, fierul şi manganul, foarte răspândite în
scoarţa terestră, au mare afinitate faţă de oxigen. Procesele de oxidare au loc în
mediu aerob, situaţie în care fierul şi manganul se găsesc sub formă de compuşi
oxidaţi, insolubili, care au culori de la galben până la roşcat (denumite culori de
oxidare).
Reducerea este fenomenul invers oxidării şi constă în pierderea de oxigen.
Procesele de reducere au loc în condiţii anaerobe. Formele reduse ale fierului şi
manganului sunt solubile, deci pot fi transportate de apă şi au culori verzui,
albăstrui, vineţii (denumite culori de reducere).
Oxidarea şi reducerea au loc împreună, oxidarea dominând în solurile bine
aerisite, în timp ce reducerea domină în solurile cu exces de umiditate, deci slab
aerisite.
b) Alterarea biochimică
Reprezintă modificarea chimică a mineralelor sub acţiunea organismelor,
mai ales a microorganismelor şi plantelor. Deşi masa organismelor reprezintă cel
mult 0,1% din scoarţa terestră, datorită răspândirii şi caracterului ei activ
determină profunde şi multiple transformări ale scoarţei.
Majoritatea reacţiilor chimice din partea superioară a scoarţei terestre se
petrec cu participarea directă a organismelor, adică au un caracter biochimic, sau,
cel puţin, decurg într-un mediu ale cărui proprietăţi fizico-chimice au fost
determinate, în cea mai mare parte, de acţiunea organismelor în decursul erelor
geologice.
Există organisme care acţionează direct în procesul de alterare, extrăgând
din minerale diferiţi compuşi care se acumulează în corpul lor. De exemplu,
diatomeele şi radiolarii extrag silicea din silicaţi; muşchii şi lichenii se dezvoltă
prin instalarea lor directă la suprafaţa mineralelor şi rocilor, iar unele plante
absorb prin rădăcini diferiţi cationi bazici de la suprafaţa particulelor minerale etc.
Mult mai important este, însă, rolul indirect al organismelor în procesul de
alterare. De exemplu, prin acţiunea microorganismelor asupra materiei minerale şi
organice se eliberează dioxidul de carbon, diferiţi acizi minerali şi organici, care
duc la intensificarea, în general, a proceselor de alterare a mineralelor.
Vegetaţia lasă, în partea superioară a scoarţei terestre, cantităţi importante
de resturi organice, prin descompunerea cărora de către microorganisme se
formează acizi, baze şi săruri, care contribuie la intensificarea alterării.
In concluzie, organismele exercită o intensă acţiune de alterare a
mineralelor şi rocilor, încât este greu de realizat o delimitare între procesele
chimice şi biochimice de alterare, care se condiţionează reciproc şi se petrec
simultan.
21
Bolovanii, pietrele şi pietrişul sunt rezultatul unei dezagregări slabe, nu
prezintă compoziţie chimică şi mineralogică specifică şi se întâlnesc mai rar pe
profilul de sol, formând ceea ce se cunoaşte sub numele de scheletul solului. Mai
departe, prin dezagregare şi alterare, pe seama lor, se formează alte produse.
Nisipul este rezultatul dezagregării mai avansate a mineralelor şi rocilor şi
este component al texturii solului. Spre deosebire de nisipul provenit din particule
de cuarţ, care este foarte rezistent, nisipul provenit din roci mai sărace în cuarţ
poate fi transformat mult mai uşor în alte produse ale dezagregării şi alterării.
Praful, alcătuit din fragmente de dimensiuni mai mici decât nisipul, este,
de asemenea, component al texturii solului. Pe seama particulelor de praf,
alcătuite din diferite minerale, se pot forma, mai departe, alte produse de alterare.
22
Întrebări recapitulative:
1. Care este alcătuirea mineralogică a scoarţei terestre?
2. Care este alcătuirea petrografică a scoarţei terestre?
3. Enumeraţi depozitele de suprafaţă şi precizaţi importanţa lor asupra
formării solurilor?
4. Ce este şi cum se produce dezagregarea?
5. Prin ce căi se desfăşoară alterarea chimică?
6. În ce constă alterarea biochimică?
7. Din ce este alcătuită partea minerală a solului?
3. FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PÂRTII ORGANICE
A SOLULUI
23
După mediul de viaţă, de asemenea, bacteriile se clasifică în două mari
grupe:
• bacterii aerobe, care îşi desfăşoară activitatea în solurile bine aerate;
• bacterii anaerobe, adică acţionează în solurile neaerate sau slab aerate.
În general, bacteriile au o intesă activitate în condiţii de reacţie neutră, slab
acidă ori slab alcalină şi constituie principala grupă de microorganisme care
provoacă transformarea resturilor organice provenite de la vegetaţia ierboasă.
Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe, adică se hrănesc numai cu
substanţe organice. Sunt aerobe şi, spre deosebire de bacterii, se dezvoltă în
condiţii de reacţie acidă, acţionând mai mult în transformarea resturilor de
vegetaţie lemnoasă.
Actinomicetele sunt tot microorganisme heterotrofe, care fac legătura între
bacterii şi ciuperci şi se dezvoltă în condiţii de reacţie acidă până la alcalină. Spre
deosebire de bacterii şi ciuperci au o capacitate mare de descompunere a
substanţelor organice rezistente, aşa cum sunt ligninele.
24
Acizii humici au o compoziţie elementară foarte complexă, în alcătuirea
lor întâlnindu-se toate elementele care intră în alcătuirea plantelor, pondere mare
având C, H, O şi N.
Pentru caracterizarea humusului, un rol foarte important în raportul dintre
carbon şi azot (C/N). Valorile acestui raport sunt ridicate (60-90) pentru materia
organică proaspătă, dar pe măsură ce are loc procesul de humificare, valorile
acestui raport scad, tinzând spre anumite valori caracteristice condiţiilor
biopedoclimatice. Astfel, în condiţiile în care în sol se formează predominant acizi
huminici (în zona de stepă) raportul C/N are valori scăzute, sub 15. În condiţiile în
care în sol se formează predominant acizi fulvici (în zona de pădure) raportul C/N
are valori mai ridicate, uneori peste 26.
Raportul C/N constituie un criteriu foarte important în aprecierea
aprovizionării solului cu azot. Valorile scăzute ale raportului indică un conţinut
ridicat de azot (de exemplu, la cernoziomuri raportul C/N =10), în timp ce valorile
ridicate ale acestui raport arată un conţinut scăzut de azot (de exemplu, la
podzoluri raportul C/N =20).
b) Proprietăţile acizilor humici
Acizii humici, ca orice acizi, au în molecula lor cationi de hidrogen; de
asemenea, ca orice acizi, se pot neutraliza.
Datorită prezenţei în sol a cationilor de Ca, Mg, K, Na etc., acizii humici
fixează aceşti cationi în locul celor de hidrogen, adică se neutralizează sau se
saturează cu baze. Deoarece acizii humici au molecule mari, iar cationii de
hidrogen, care pot fi înlocuiţi cu cei de Ca, Mg, K, Na etc., se găsesc la periferia
macromoleculelor, cationii respectivi apar ca adsorbiţi şi pot fi schimbaţi de către
alţi cationi din soluţia solului.
Proprietatea acizilor humici de avea cationi adsorbiţi şi de ai schimba cu
alţi cationi din soluţia solului poartă denumirea de capacitate de adsorbţie şi
schimb cationic.
Această proprietate, întâlnită şi la mineralele argiloase, împreună cu care
acizii humici formează complexul coloidal sau argilo-humic, constituie una din
cele mai importante însuşiri ale solului.
Prin adsorbţie, cationii de Ca, Mg, K, Na etc., sunt feriţi într-o oarecare
măsură de a fi spălaţi în adâncime, iar prin trecere în soluţie, ca urmare
afenomenelor de schimb, pot fi folosiţi de către plante.
Ca urmare a reacţiei dintre acizii humici şi partea minerală a solului
rezultă diferite combinaţii denumite organominerale. Astfel, în toate solurile se
produce reacţia dintre acizii humici şi mineralele argiloase, mai ales în orizontul
superior, rezultînd complexul argilohumic sau coloidal sau adsorbtiv, care
constituie partea cea mai importantă a solului.
25
umedă şi mai răcoroasă, de microfloră mai săracă şi mai puţin activă. Are o
culoare brună şi duce la formarea unui orizont bioacumulativ mai subţire decât în
cazul solurilor cu humus de tipul mull. În funcţie de condiţiile de mediu acest tip
de humus poate fi:
- moder forestier (sub păduri);
- moder de pajişte (sub pajisti montane acide);
- moder calcic (specific solurilor formate pe calcare);
- moder hidromorf (specific solurilor cu exces de umiditate).
Humusul brut (morul) este un tip de humus format predominant din resturi
organice slab humificate, practic nelegate de partea minerală a solului, cu un
procent ridicat de acizi fulvici. Este caracteristic solurilor din zona montană,
formate pe roci acide, cu climă rece şi umedă, condiţii în care procesul de
humificare este foarte lent.
Turba se formează prin acumularea resturilor organice într-un mediu saturat cu
apă în cea mai mare parte a anului. Se deosebesc două feluri de turbă :
- eutrofă (calcică), neutră ori slab alcalină, bogată în substanţe minerale;
- oligotrofă, acidă şi saracă în substanţe minerale.
Întrebări recapitulative:
1. Care sunt principalele surse de materie organică?
2. Cine transformă resturile organice în humus?
3. Ce este humusul şi care este rolul său în sol?
4. Care sunt principalele tipuri de humus?
4. APA DIN SOL
26
4.1. SURSELE DE APĂ DIN SOL
Precipitaţiile atmosferice constituie sursa generală de aprovizionare a
solurilor cu apă. Tot ca sursă generală, dar mai puţin importantă, este şi apa
reprezentată de vaporii din atmosferă, care prin pătrundere şi condensare în sol
pot trece sub formă de apă lichidă.
Alte surse de apă pot fi reprezentate prin:
• pânzele freatice, atunci când acestea se află la adâncimi mici şi
influenţează profilul de sol;
• scurgerile de suprafaţă, în cazul solurilor aflate la baza versanţilor sau
în zone depresionare;
• din irigaţie, în cazul solurilor irigate;
27
Vaporii de apă din atmosferă pot atenua efectul secetei atât prin aportul de
apă în sol, cât şi prin modul de protecţie pe care îl exercită asupra părţii aeriene a
vegetaţiei.
Apa de higroscopicitate. Reprezintă apa reţinută de forţele de adsorbţie la
suprafaţa particulelor de sol. Această formă de apă nu se poate deplasa (decât dacă
trece sub altă formă de apă) şi nu poate fi cedată plantelor, pentru că este reţinută
cu o forţă mai mare decât forţa de sugere a rădăcinilor.
Coeficientul de higroscopicitate reprezintă unul din cei mai importanţi
indici hidrofizici ai solului şi reprezintă cantitatea maximă de apă pe care solul o
poate absorbi dintr-o atmosferă saturată cu vapori. Aceasta depinde în mare
măsură de textura solului. Astfel, cu cât textura este mai fină, cu atât suprafaţa de
contact între sol şi apă este mai mare şi deci, catitatea de apă de higroscopicitate
este mai mare.
Apa peliculară. După ce solul a reţinut apa de higroscopicitate, în
continuare fixează alte molecule de apă, până la satisfacerea totală a capacităţii de
adsorbţie. Apa peliculară, fiind reţinută cu forţe mai mici decât cea de
higroscopicitate, circulă lent de la particulele mai groase spre cele mai subţiri şi
poate fi folosită într-o oarecare măsură de către plante.
Apa capilară. Reprezintă apa reţinută în porii capilari ai solului datorită
forţelor capilare. Cantitatea de apă capilară depinde de textură şi structură,
crescând de la solurile nisipoase spre cele argiloase şi de la solurile nestructurate
spre cele structurate.
28
• ape freatice situate la adâncimi critice (2 - 3m), situaţie în care franja
capilară se ridică până la suprafaţa solului, exercitând o influenţă negativă asupra
acestuia;
• ape freatice aflate la adâncimi subcritice (3-6m), situaţie în care franja
capilară se ridică până la partea inferioară a profilului de sol;
• ape freatice situate la adâncimi acritice (>6m), situaţie în care franja
capilară nu afectează profilului de sol;
După gradul de mineralizare, apele freatice se clasifică în:
• ape dulci (conţin <0,5g/l)
• ape sălcii (0,6-4,5g/l )
• ape sărate ( >4,6g/l)
Dacă pânza freatică se află la adâncimi critice, aceasta provoacă gleizarea
şi chiar înmlăştinirea solului. Atunci când pânza freatică este bogat mineralizată se
produce şi fenomenul de sărăturare a solului.
Mineralizarea de la care se produce sărăturarea solului poartă denumirea
de mineralizare critică şi variază, în condiţiile din ţara noastră, între 0,5 şi 3g
săruri solubile la litru de apă freatică.
Când apele freatice se găsesc la adâncimi de la care se pot ridica până în
zona rădăcinilor au o influenţă favorabilă asupra vegetaţiei, dacă nu au loc procese
de gleizare, înmlăştinire sau sărăturare.
29
• drenajul global, reprezentat prin pierderile de apă datorită drenajului
intern şi extern.
4.6. BILANŢUL APEI ÎN SOL ŞI
REGIMUL HIDRIC AL SOLULUI
30
Regimul hidric periodic percolativ este caracteristic solurilor din zona de
silvostepă, unde cantitatea de apă pierdută prin evapotranspiraţie este aproximativ
egală cu cea provenită din precipitaţii (ETP = P). În astfel de situaţii, cel puţin
odată la câţiva ani se realizează un curent de apă descendent care străbate întregul
profil de sol. Solurile cu un astfel de regim hidric sunt ceva mai levigate ( de ex.
cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale etc.), iar deficitul de umiditate
este mai puţin pronunţat.
Regimul hidric percolativ se întâlneşte la solurile din regiunile de câmpii
piemontane, dealuri şi podişuri, unde precipitaţiile sunt mai bogate decât
evapotranspiraţia potenţială (P > ETP), ceea ce determină formarea unui curent
descendet de apă, care, cel puţin odată pe an, străbate întregul profil de sol,
ajungând până la pânza freatică. Solurile care au un astfel de regim hidric sunt, în
general, puternic levigate, debazificate şi acide (de ex. solurile brune luvice,
luvisolurile albice etc.).
100
%
preci
pitaţii
Fig. 4.3 - Reprezentarea schematică a bilanţului apei
la regimul hidric percolativ (după A. Rode, 1963);
1 - reţinerea în coroană (30%);
2 - scurgerea superficială (5%);
3 - evapotranspiraţia vegetaţiei (10%);
4 - scurgerea în sol (10%);
5 - transpiraţia vegetaţiei lemnoase (30%);
6 - scurgerea freatică (15%).
31
stagnării apei provenite din precipitaţii sau din scurgerile laterale, solul prezintă
exces de apă în partea superioară a profilului, uneori chiar de la suprafaţă, situaţie
specifică solurilor pseudogleice şi pseudogleizate.
Regimul hidric amfistagnant se caracterizează prin prezenţa excesului de
umiditate din precipitaţii la suprafaţa solului, cât şi din pânza fratică la partea
inferioară a profilului de sol. Acest tip de regim hidric se întîlneşte mai rar, având
în vedere că solul trebuie să fie afectat de procese de pseudogleizare, cât şi de
gleizare.
Regimul hidric de irigaţie se întâlneşte la solurile irigate şi se
caracterizează printr-o umezire mai profundă şi repetată a profilului de sol, mai
ales în perioadele secetoase.
Întrebări recapitulative:
1. Care sunt principalele surse de apă din sol?
2. În ce constă importanţa apei capilare?
3. Care sunt căile de pierdere a apei din sol?
4. Ce se înţelege prin bilanţul apei în sol?
5. Care sunt principalele tipuri de regim hidric?
5. AERUL DIN SOL
32
oxigen, dar mai bogat în azot şi mai ales în dioxid de carbon (aproximativ de 10
ori). De asemenea, aerul din sol este mai bogat în vapori de apă şi amoniac, iar
uneori poate să conţină şi unele gaze toxice, cum ar fi hidrogenul sulfurat, metanul
etc.
Importanţă deosebită pentru creşterea vegetaţiei prezintă conţinutul de
oxigen şi dioxid de carbon. Sub acest aspect, conţinutul mai mic de oxigen şi mai
ridicat de dioxid de carbon se datorează proceselor ce au loc în sol. Astfel, în
procesul de respiraţie a rădăcinilor plantelor se consumă oxigen şi se elimină
dioxid de carbon. De asemenea, descompunerea substanţelor organice din sol de
către microorganisme se produce cu consum de oxigen. Micşorarea conţinutului
de oxigen din sol mai poate avea loc şi datorită proceselor de alterare chimică a
diferiţilor compuşi minerali.
Ca urmare a celor prezentate, compoziţia aerului din sol, sub aspectul
raportului dintre conţinutul de oxigen şi dioxid de carbon, variază foarte mult de
la un sol la altul. De exemplu, aerul din solurile bogate în substanţe organice şi cu
activitate microbiologică intensă este mai bogat în dioxid de carbon şi mai sărac în
oxigen, faţă de aerul din solurile care au o cantitate mai mică de substanţe
organice şi o activitate microbiologică mai redusă.
Aerul din solurile argiloase, nestructurate, îndesate şi prea umede are un
conţinut mai ridicat de dioxid de carbon faţă de aerul din solurile lutoase sau
nisipoase, structurate, afânate şi potrivit de umede. În solurile foarte bogate în
resturi organice şi supraumezire puternică (mlăştinoase, turboase) aerul conţine şi
unele gaze toxice pentru plante, cum ar fi hidrogenul sulfurat, metanul etc.
Dar, conţinutul de dioxid de carbon şi oxigen variază chiar şi în cadrul
aceluiaşi tip de sol, în funcţie de anotimp, de calitatea lucrărilor agrotehnice, de
cantitatea de apă, de adâncime etc. Astfel, conţinutil de dioxid de carbon este mai
ridicat vara şi mai coborât iarna, mai scăzut când solul este bine lucrat, mai mare
când este mai umed, mai mic în partea superioară decât în cea inferioară etc.
Scăderea sub anumite limite a conţinutului de oxigen (sub 10%) şi
creşterea dioxidului de carbon influenţează negativ dezvoltarea normală a
plantelor.
33
structură şi gradul de tasare sau afânare. Astfel, solurile au textură lutoasă,
lutonisipoasă, cu structură glomerulară şi afânate au o aeraţie foarte bună, în timp
ce solurile argiloase, nestructurate şi compactate au o aeraţie defectuasă.
Şi omul, prin activitatea sa productivă, poate influenţa schimbul de aer
dintre sol şi atmosferă contribuind la îmbunătăţirea regimului aerohidric al solului.
Indiferent de calea pe care se produce, împrospătarea aerului din sol se
realizează mai uşor în orizontul de suprafaţă şi din ce în ce mai greu în adâncime.
După calculele specialiştilor, pentru a exista condiţii optime de creştere şi
dezvoltare a plantelor, aerul din primii 20 cm ai solului trebuie să se împrospăteze
complet în decurs de circa 8 zile.
Întrebări recapitulative:
1. Ce se înţelege prin regimul aerohidric al solului?
2. Care este compoziţia aerului din sol?
3. Cum se produce aera'ia solului?
6. FACTORII DE SOLIFICARE
34
organismele vegetale şi animale au rolul fundamental în procesul de solificare,
ceilalţi factori reprezentând condiţiile în care se desfăşoară acest proces.
În ţara noastră, cele două tipuri principale de vegetaţie, cea ierboasă şi cea
de pădure, influenţează în mod diferit procesul de solificare.
Resturile organice provenite de la vegetaţia ierboasă, specifică zonei de
stepă şi silvostepă, sunt reprezentate, în general, prin rădăcinile care rămân în sol,
cu precădere în primii 40-50 cm. Datorită temperaturilor ridicate şi precipitaţiilor
reduse, cât şi datorită numărului mare de microorganisme care populează solul,
mai ales bacterii, descompunerea resturilor organice este destul de intensă.
Ca urmare, în condiţii de vegetaţie ierboasă, în zona de stepă şi silvostepă
se formează soluri cu orizont bioacumulativ gros, care este bogat în humus de
calitate, motiv pentru care solurile din aceste zone sunt cele mai fertile.
În cazul vegetaţiei de pădure, resturile organice, reprezentate în cea mai
mare parte prin frunze, se acumulează la suprafaţa solului, unde se formează
stratul de litieră. Datorită climatului mai răcoros şi mai umed, specific arealelor de
pădure, descompunerea resturilor organice de către microorganisme, în special de
ciuperci, este mult mai lentă. Din această cauză solurile de sub pădure prezintă
orizont bioacumulativ mai subţire (10-20 cm), mai sărac în humus şi de calitate
mai slabă, având un conţinut redus de substanţe nutritive.
Importanţa vegetaţiei asupra procesului de solificare se manifestă şi prin
intermediul rădăcinilor care au rol important în structurarea solului şi, în general,
în protejarea sa împotriva eroziunii. Acest aspect este foarte evident în regiunile
deluroase, unde vegetaţia naturală a fost înlocuită cu cea cultivată, care protejează
mai puţin solul, fapt ce a favorizat extinderea proceselor de eroziune, învelişul de
sol fiind în permanenţă degradat, pe alocuri chiar distrus în totalitate.
Fauna din sol, în calitatea sa de componenta vie a solului, influenţează
procesul de solificare, uneori foarte evident, încât a fost necesar ca influenţa sa să
fie menţionată chiar în denumirea solului (de ex. cernoziom vermic).
În sol trăiesc un număr mare de nevertebrate (viermi, insecte, larve etc.) şi
vertebrate (şoareci, popândăi, cârtiţe), care contribuie la fragmentarea resturilor
organice şi amestecarea lor cu partea minerală, la afânarea şi amestecarea
materialelor din diferite orizonturi şi la formarea unei structuri specifice. De
asemenea, canalele pe care le sapă asigură drenarea şi aerisirea solului.
35
Temperaturile ridicate şi umiditatea scăzută favorizează descompunerea
resturilor organice, în timp ce temperaturile scăzute şi umiditatea ridicată reduc
foarte mult acest proces.
In situaţia în care precipitaţiile sunt foarte reduse şi nu permit instalarea
vegetaţiei (de ex. în regiunile de pustiuri), clima devine un factor restrictiv în ceea
ce priveşte formarea învelişului de sol.
Între climă, vegetaţie şi sol există o strânsă legătură, aceasta exprimându-
se printr-o serie de indici, mai cunoscut fiind indicele de ariditate climatică
Emmanuel de Martonne, redat de următoarea formulă:
P
Iar =--------, în care Iar = indice de ariditate climatică;
T +10
P = precipitaţii medii anuale; T =
temperatura medie annuală;
10= coeficient pentru evitarea unor valori negative.
Indicele de ariditate climatică Emmanuel de Martonne se poate calcula şi
lunar folosindu-se mediile lunare ale precipitaţiilor şi temperaturilor. Cu cât
valoarea acestui indice este mai mică, cu atât procesul de transformare a resturilor
organice în humus este mai intens.
36
Pe suprafeţele plane, cu materiale parentale lutoase sau luto-nisipoase, are
loc umezirea normală a profilului de sol; când materialele parentale devin
argiloase, apa din precipitaţii stagnează la partea superioară a profilului de sol,
situaţie în care se formează soluri cu un pronunţat caracter hidromorf (soluri
pseudogleizate sau chiar pseudogleice);
Pe suprafeţele înclinate numai o parte din apa din precipitaţii se infiltrează
în sol, o altă parte scurgându-se la suprafaţă, situaţie în care se formează soluri
mai puţin levigate decât solurile de pe suprafeţele plane din apropiere;
Suprafeţele depresionare (crovuri, padine), spre care converg apele
provenite din scurgerile laterale, beneficiază de mai multă umezeală decât
suprafeţele din jur şi, ca atare, procesele de eluviere-iluviere sunt mai active şi mai
profunde, iar solurile vor corespunde, ca stadiu de evoluţie, unor zone mai umede
decât zona respectivă. De asemenea, în unele situaţii, pânza freatică poate să
influenţeze partea inferioară a profilului de sol.
In ceea ce priveşte regimul termic al solului, acesta este influenţat de
expoziţia versanţilor. Astfel, versanţii cu expoziţie sudică sunt cei mai însoriţi,
urmaţi de cei cu expoziţie estică şi vestică. Versanţii cu expoziţie nordică se află
în permanenţă în umbră, fapt pentru care solurile de pe acestea sunt mai umede,
mai reci şi au profilul mai bine diferenţiat morfologic şi textural (de ex. soluri
brune luvice sau luvisoluri albice faţă de soluri brune argiloiluviale pe versanţii
sudici).
Prin manifestarea_procesului de eroziune_pe versanţi se poate ajunge la:
• truncherea solului, mai ales în partea superioară a versanţilor, unde
procesul de eroziune este mai activ;
• încetinirea procesului de solificare, cu precădere în zona mediană a
versanţilor sau pe versanţii mai slab înclinaţi, situaţie în care se realizează un
anumit echilibru între procesul de eroziune şi cel de solificare;
• colmatarea unor soluri situate la baza versanţilor.
Uneori, pe versanţii afectaţi de procese intense de eroziune se poate ajunge
la înlăturarea totală a învelişului de sol, la suprafaţă aflându-se roca dezgolită.
Pe cale indirectă, relieful acţionează asupra procesului pedogenetic prin
influenţa pe care o are asupra celorlalte factori de solificare, în special asupra
climei şi vegetaţiei.
Dacă teritoriul României ar avea un relief uniform, întrucât se întinde
numai pe 5o latitudine, clima, vegetaţia naturală şi solurile ar fi relativ uniforme.
Dar, relieful foarte complex din ţara noastră (câmpii, dealuri şi munţi), determină
climate foarte diferite, care condiţionează existenţa unei vegetaţii de stepă, de
silvostepă, de pădure şi de pajişti alpine. Ca urmare, variaţia climei şi a vegetaţiei
determină etajarea altitudinală a solurilor.
37
Procesul de formare şi evoluţie a solului este condiţionat de timpul sau
durata de acţiune a factorilor pedogenetici într-un anumit loc. Durata procesului
de solificare determină vârsta absolută a solului, aceasta fiind în strânsă legătură
cu vârsta teritotiului respectiv. Din această cauză, solurile din lunci şi delte au cea
mai mică vârstă absolută, solurile de pe terasele inferioare sunt mai tinere decât
cele de pe terasele superioare etc.
Formarea şi evoluţia solurilor poate fi frânată sau accelerată de o serie de
factori locali, care determină vârsta relativă a solurilor şi care se apreciază după
gradul de dezvoltare al profilului de sol. Astfel, roca sau forma de relief pot
influenţa diferit procesul de solificare.
De exemplu, în zona umedă, pe roci sărace în elemente bazice, procesul de
solificare este orientat în direcţia debazificări şi acidifierii, profilul de sol fiind
foarte bine diferenţiat morfologic şi textural. Tot în zona umedă, dar pe roci
calcaroase, deoarece ionii de calciu se opun proceselor amintite, apar soluri cu
grad mare de saturaţie în baze (rendzine). De asemenea, prezenţa unor roci dure
aproape de suprafaţă menţin procesul de solificare într-un stadiu incipient.
Solurilor formate pe versanţii afectaţi de eroziune au profilul mai redus şi
mai puţin evoluat decât solurile aflate pe suprafeţele plane învecinate
Şi omul poate influenţa formarea unor soluri cu vârstă relativă. De
exemplu, prin nivelerea solurilor nisipoase din sudul Olteniei s-au format soluri
mai tinere decât cele anterioare.
38
înlocuirea pajiştilor naturale cu vegetaţie lemnoasă, pentru protejarea
terenurilor împotriva eroziunii, determină schimbări impotante asupra profilului
de sol. De exemplu, pădurea de stejar din sudul Olteniei, plantată acum 100 de ani
pentru fixarea dunelor de nisip, a determinat formarea unui sol profund, cu orizont
A mai gros şi mai bogat în elemente nutritive decât solul nisipos neacoperit de
vegetaţia forestieră.
Prin luarea în cultură a solurilor din zona de stepă se reduce intensitatea
procesului de bioacumulare, scade cantitatea de humus şi elemente nutritive, se
degradează structura etc.
Arăturile adânci sau desfundarea terenurilor (necesare pentru plantarea
pomilor sau viţei-de-vie) modifică profilul de sol prin răsturnarea sau amestecarea
orizonturilor, încât recunoaşterea tipologiei profilului de sol devine destul de
dificilă.
Aplicarea îngrăşămintelor naturale şi minerale pentru creşterea fertilităţii
solului, determină schimbarea proprietăţilor fizico-chimice ale acestuia. De
exemplu, prin aplicarea gunoiului de grajd pe solurile cu fertilitate scăzută se
produce creşterea conţinutului de humus şi a gradului de saturaţie în baze, în
paralel cu reducerea acidităţii soluţiei solului.
Lucrările de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări, îndiguiri, combaterea
eroziunii solului) au, de asemenea, rol important în modificarea procesului de
solificare
Pentru solurile care au suferit modificări foarte mari, încât nu mai seamănă
cu cele din care au provenit, în sistemul de clasificare folosit în ţara noastră s-a
prevăzut o categorie specială de soluri şi anume protosoluri antropice.
In concluzie, chiar dacă unul din factorii de solificare are un rol mai mare
sau mai mic asupra formării solului, acesta este rezultatul conjugat al tuturor
factorilor de solificare, factori care se întrpătrund şi se influenţează reciproc.
Spre exemplu, într-o măsură mai mare sau mai mică, relieful este
condiţionat de rocă, relieful, la rîndul său, influenţată clima, vegetaţia se dezvoltă
sub influenţa directă a climei etc. Marea varietate a condiţiilor de rocă, relief,
climă şi vegetaţie de care dispune România, atrage după sine şi o mare varietate a
învelişului de sol, în cadrul căruia se întâlnesc aproape toate solurile din Europa şi
o bună parte din solurile existente pe glob.
Întrebări recapitulative:
1. Ce se înţelege prin factorii de solificare?
2. Care sunt factorii de solificare?
7. FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PROFILULUI
DE SOL
39
profilului de sol, unde se formează un orizont bioacumulativ. Acumularea
biologică este un proces general şi caracterizează toate solurile.
În funcţie de condiţiile de solificare se deosebesc trei categorii de
bioacumulare, caracterizate prin:
• acumulare de materie organică bine humificată şi intim amestecată cu
partea minerală a solului, situaţie în care se formează orizontul A;
• acumulare de materie organică netransformată sau parţial transformată,
neamestecată cu partea minerală a solului, situaţie în care se formează orizontul O
(organic);
• acumulare masivă de resturi organice într-un mediu saturat cu apă, în cea
mai mare parte a anului (terenuri mlăştinoase), situaţie în care se formează
orizontul T (turbos).
40
• În zonele montane cu climat rece şi umed, vegetaţie acidofilă şi roci
acide, silicaţii primari sunt desfăcuţi, prin alterare, în componentele de bază,
dintre care mai importante sunt silicea şi sescvioxizii de fier şi aluminiu. În
asemenea condiţii, prin migrarea sescvioxizilor din partea superioară şi
acumularea acestora mai în jos, se formează orizontul B feriiluvial, notat cu Bs.
Când alături de sescvioxizi (Fe2O3, Al2O3) se depun şi acizii humici, denumirea
este de orizont B humico-feriiluvial, notat cu Bhs. Atât pentru orizontul Bs, cât şi
pentru Bhs se foloseşte denumirea de orizont spodic.
În cazul eluvierii intense a sescvioxizilor şi humusului, deasupra
orizontului B spodic se formează un orizont îmbogăţit rezidual în pudră de silice,
de culoare cenuşie, denumit orizont eluvial spodic sau podzolic, notat cu Es.
Procesul care duce la formarea asociată a orizonturilor Es, Bs sau Bhs
poartă denumirea de proces de podzolire feriiluvială sau podzolire humico-
feriiluvială şi este caracteristică solurilor denumite podzoluri.
41
Orizontul Go se formează în condiţii de exces de apă mai puţin accentuat,
motiv pentru care compuşii de fier se află atât în stare redusă, cât şi oxidaţi. Prin
urmare, acest orizont prezintă pete având culori de reducere (verzui, albăstrui,
vineţii), dar predominante sunt culorile de oxidare (gălbui, ruginii).
b) Procesele de stagnogleizare (pseudogleizare)
Excesul de apă pluvială determină procesele de stagnogleizare, în urma
cărora se formează orizontul de stagnogleizare. În raport cu intensitatea
procesului de reducere se deosebeşte un orizont de stagnoglei şi un orizont
stagnogleizat.
Orizontul de stagnoglei, notat cu W, se formează atunci când excesul de
umiditate este accentuat şi prelungit, situaţie în care dominante sunt culorile de
reducere. Acest orizont corespunde lui Gr, dar la partea superioară a profilului de
sol, iar W provine de la waser din limba germană, care sugerează ideea de exces
de apă.
Orizontul stagnogleizat, notat cu w, rezultă atunci când excesul de apă este
mai puţin accentuat (numai în anumite perioade ale anului), situaţie în care
prezintă culori şi de reducere şi de oxidare. Corespunde orizontului Go, iar w
sugerează un exces de apă mai slab.
Procesele de gleizare şi stagnogleizare caracterizează solurile denumite
hidrisoluri.
42
Prin umezire are loc gonflarea, adică creşterea apreciabilă a volumului,
ceea ce face ca agregatele să alunece unele peste altele, să-şi lustruiască
suprafeţele şi să se deplaseze spre suprafaţă, direcţie în care rezistenţa este mai
mică. Astfel are loc amestecarea continuă a solului pană la adâncimea la care
ajung crăpăturile (60 - 80 cm).
Aceste procese duc la formarea unui orizont specific, denumit orizont
vertic, care se notează cu y.
7.2.1.Orizonturi minerale
Orizontul mineral este alcătuit, în cea mai mare parte, din componente
minerale şi poate să conţină cel mult 20 - 35% materie organică.
Orizontul A
În general, majoritatea solurilor au la partea superioară orizont A, care se
caracterizează prin acumulare de humus, de unde şi culoarea mai închisă decât a
orizontului subiacent. Poate fi de mai multe feluri.
• A molic (Am): bogat în humus de cea mai bună calitate, ceea ce îi
conferă culoare închisă şi structură foarte bună (glomerulară sau grăunţoasă),
43
datorită căreia este afânat; gradul de saturaţie în baze este > 55% şi prezintă o
grosime minimă de 20-25 cm; este cel mai bun orizont posibil şi se întâlneşte la
solurile formate sub vegetaţie ierboasă în zone puţin umede (stepă şi silvostepă),
cât şi în zone mai umede, dar numai pe substrate calcaroase sau bogate în calciu.
• A umbric (Au): ca şi Am este bogat în humus, închis la culoare,
structurat şi afânat, gros de minimum 20-25 cm; spre deosebire de Am este acid,
nesaturat în baze (V < 55%); se formează în zone montane umede şi răcoroase.
• A ocric (Ao): deschis la culoare, fie datorită conţinutului mic de humus
(care nu poate imprima culoare închisă - în cazul solurilor tinere, neevoluate), fie
alcătuirii humusului predominant din acizi fulvici (care având culoare deschisă,
chiar dacă conţinutul de humus este mare, orizontul este tot deschis la culoare
-cazul solurilor din zona de pădure).
• A om sau Aou: prezintă toate caracterele unui orizont molic sau umbric,
cu excepţia grosimii, care este sub 20-25 cm; deci Aom este un Am, dar subţire,
iar Aou este un Au, dar subţire; se întâlnesc la unele soluri din zona montană, pe
roci dure ce nu permit avansarea solificării (Aom pe substrate calcaroase, iar Aou
pe roci acide).
• A molic - eluvial (Ame): este un Am cu acumulări reziduale de grăunţi
de cuarţ, în urma unor procese incipiente de eluviere; se găseşte între un orizont
Am şi Bv sau Bt, numai în cazul solurilor cenuşii.
• A vertic (Ay): este bogat în argile gonflante, prezintă elemente
structurale mari, cu unghiuri şi muchii ascuţite, feţe de alunecare oblice, crăpături
largi de peste 1 cm, compact şi masiv; este caracteristic solurilor formate pe argile
gonflante.
• A prelucrat (Ap): reprezintă stratul arat de la suprafaţa oricărui sol, care
datorită cultivării suferă modificări ce-l diferenţiază de restul orizontului nelucrat;
se întâlneşte la toate solurile cultivate, inclusiv pe terenurile erodate, care nu mai
au la suprafaţă orizontul A, dar se formează prin lucrarea şi cultivarea continuă a
orizontului B sau C ajunse la suprafaţă datorită eroziunii.
Orizontul E (eluvial)
Se caracterizează prin eluvierea (migrarea, levigarea) particulelor fine,
coloidale (argilă, sescvioxizi de fier şi aluminiu, humus) şi îmbogăţirea reziduală
în particule mai grosiere, de dimensiunea nisipului (grăunţi cuarţoşi) sau a
prafului (pudră de silice). Este situat sub orizontul A şi deasupra orizontului B şi
poate fi: luvic, albic şi spodic.
• E luvic (El): format prin eluvierea argilei şi îmbogăţirea reziduală în
particule grosiere (cuarţoase); are culori deschise, structură poliedrică sau
lamelară sau fără structură, textură mai grosieră decât a orizontului subiacent; se
găseşte deasupra orizontului B argiloiluvial la solurile din zona de pădure.
• E albic (Ea): format, de asemenea, ca şi orizontul El, dar faţă de acesta
este mai eluviat, deci mai sărăcit în argilă şi mai îmbogăţit rezidual în particule
grosiere (cuarţoase); are culori mai deschise, structura, dacă există, este lamelară
sau poliedrică slab dezvoltată, textura mai grosieră decât a orizontului subiacent;
se întâlneşte la solurile formate sub influenţa unei umidităţi mai mari decât în
cazul orizontului El.
• E spodic (Es): spre deosebire de orizonturile El şi Ea se întâlneşte la
soluri din zona montană unde, datorită alterării puternice, nu se mai formează
argilă, silicaţii primari desfăcându-se complet în componenţii lor de bază
-sescvioxizi şi silice; se formează prin eluvierea sescvioxizilor de fier şi aluminiu,
uneori şi a humusului (deci, nu prin eluvierea argilei) şi acumularea reziduală de
pudră de silice (deci, nu particule grosiere, cuarţoase); este deschis la culoare
(spodos = cenuşă), nestructurat, situat deasupra unui orizont Bs sau Bhs (şi nu Bt,
ca El şi Ea).
Orizontul B
Se formează sub un orizont A sau E, fie prin alterarea materialului
parental, fie prin iluviere de argilă, sescvioxizi sau de humus şi sescvioxizi şi
poate fi de mai multe feluri.
• B cambic (Bv): format ca urmare a modificării prin alterare a
materialului parental (cambiare = modificare, schimbare), ceea ce îi conferă
proprietăţi de orizont B şi anume culoare mai închisă sau mai roşcată decât a
materialului parental, structură poliedrică sau columnoid - prismatică, uneori, un
plus de argilă (dar formată în loc, nu migrată din orizonturile superioare); se
44
întâlneşte la unele soluri din zona de pădure, dar şi în zona montană şi de
silvostepă.
• B argiloiluvial sau B textural (Bt): orizont format prin îmbogăţirea în
argilă migrată (eluviată) din orizonturile superioare şi acumulată (iluviată) sub
formă de pelicule la suprafaţa agregatelor structurale, prezintă culori mai închise
decât materialul parental şi structură prismatică, columnoidă, poliedrică sau
masivă; mai frecvent se întâlneşte la solurile din zona de pădure, unde argila
migrează datorită debazificării (înlocuirii cationilor bazici, îndeosebi de calciu cu
cei de hidrogeni).
• Bt natric (Btna): tot orizont argiloiluvial, dar faţă de Bt are argila
îmbogăţită în Na adsorbit (aceasta fiind şi cauza migrării) şi nu în H (ca în cazul
precedent) iar structura este columnară (specifică); este caracteristic unor soluri
sărăturate (soloneţuri).
• B spodic: format sub un orizont Au sau Es prin iluvierea sescvioxizilor
de fier şi aluminiu (Bs) sau a humusului şi sescvioxizilor (Bhs), prezintă culori
ruginii şi respectiv brun-ruginii fiind, de obicei, nestructurat; se întâlneşte în zone
montane înalte unde prin alterare nu se mai formează argile, ci sescvioxizi care
migrează pe profil (spodos = cenuşă, expresie ce sugerează culoare deschisă pe
care o are solul în partea superioară, ca urmare a migrării sescvioxizilor sau a
humusului şi sescvioxizilor).
Orizontul C
Este situat la partea inferioară a profilului, fiind reprezentat din materiale
neconsolidate, ca de exemplu: argile, loess, nisip etc, pe care s-au format unele
soluri.
• Orizontul C carbonatoiluvial (Cca). Este format pe seama unui orizont
C îmbogăţit în carbonat de calciu (peste 12%) levigat din partea superioară a
profilului. Se întâlneşte la unele soluri cu procese de eluviere-iluviere a sărurilor.
Atunci când un sol are orizont C calcic, acesta se găseşte deasupra orizontului C.
• Orizontul C pseudorendzinic (Cpr). Este tot un orizont C, dar
reprezentat numai prin marne, marne argiloase, argile marnoase. Este caracteristic
solurilor denumite pseudorendzine, de unde şi numele orizontului (deci, cu
excepţia marnelor şi a rocilor înrudite, toate celelalte materiale neconsolidate se
notează cu C).
Orizontul R
Orizontul R, ca şi orizontul C, este situat la baza profilului, dar este
constituit numai din roci compacte (granite, gnaise, conglomerate etc.), care sunt
foarte răspândite în zonele montane. În mod convenţional include şi pietrişurile
fluviatile.
Orizontul R rendzinic (Rrz). Este tot un orizont R, dar reprezentat numai
prin calcare, gips sau roci magmatice şi metamorfice bazice. Este caracteristic
solurilor denumite rendzine, de unde şi numele orizontului (deci, cu excepţia
rocilor compacte calcaroase sau bogate în elemente bazice, toate celelalte roci
dure se notează cu R).
Orizontul de glei (G)
Este un orizont format în condiţiile unui mediu saturat cu apă, cel puţin o
parte din an, determinat de apa freatică situată la adâncime mică. În general, se
află sub un orizont T, A sau B. Se disting G de reducere şi G de oxido-reducere.
• Orizontul G de reducere (Gr): orizont format în partea inferioară a
profilului, datorită proceselor de reducere determinate de excesul îndelungat de
apă din pânza freatică (deci, condiţii predominant anaerobe); prezintă culori de
reducere (verzui, albăstrui, vineţii etc.) în proporţie de peste 50% din suprafaţă;
este nestructurat.
• Orizontul G de oxido-reducere (Go): spre deosebire de orizontul Gr se
formează în condiţii alternante de aerobioză şi exces de apă, datorită ridicării şi
coborârii succesive a nivelului freatic; prezintă culori de reducere în proporţie de
16-50%, iar de oxidare de peste 16%; nu se găseşte singur, fiind grefat pe alte
orizonturi (AGo, BGo, CGo etc.).
Orizontul stagnogleic (W)
Se formează la suprafaţă sau în partea superioară a profilului, ca urmare a
excesului prelungit de apă din precipitaţii, care stagnează deasupra unui orizont
impermeabil sau slab permeabil. Are aspect marmorat în care culorile de reducere
45
ocupă peste 50% şi conţine sescvioxizi sub formă de pelicule şi concreţiuni. Se
asociază cu orizonturile pe care se grefează (AW, ElW, BW etc).
Orizontul stagnogleizat (w)
Este asemănător orizontului pseudogleic, dar se formează în condiţii de
exces de apă pe perioade mai mici. Are aspect marmorat mai slab, culorile de
reducere ocupănd între 6-50% din suprafaţă.
Orizontul salic (sa)
Este un orizont bogat în săruri uşor solubile, conţinând peste 1% cloruri şi
peste 1,5% sulfaţi, săruri ce se evidenţiază şi ca neoformaţii (sărurile solubile
provin, fie din apa freatică, fie din materialul parental). Nu se găseşte singur, ci
asociat, grefat pe alte orizonturi (Amsa, Aosa, Bvsa etc.).
Orizontul salinizat (sc)
Se deosebeşte de orizontul salic prin cantitatea mai mică de săruri solubile,
sub 1% până la 0,10% cloruri şi sub 1,5% până la 0,15% sulfaţi (sub 0,10% şi
respectiv sub 0,15% solul se consideră nesalinizat). Ca şi orizontul salic se
grefează pe alte orizonturi (Amsc, Aosc, Bvsc, Gosc etc.).
Orizontul natric sau alcalic (na)
Este un orizont îmbogăţit în sodiu adsorbit, în proporţie de peste 15% din
capacitatea de schimb cationic (T). Se formează tot în condiţii de sărăturare,
grefându-se pe alte orizonturi, cel mai adesea fiind întâlnit sub formă de Btna,
prezentat la orizontul B.
Orizontul alcalizat (ac) Se caracterizează printr-un conţinut mai redus de
sodiu adsorbit, între 5 şi 15% din capacitatea de schimb cationic (sub 5% Na
adsorbit solul se consideră nealcalizat). Se asociază orizonturilor pe care se
grefează (Aosaac, Btac, Goac etc.).
În general, separarea acestui orizont, ca şi a orizonturilor natric, salic şi
salinizat se face mai greu în teren, numai analizele de laborator stabilind cu
exactitate conţinutul de săruri solubile şi proporţia de sodiu adsorbit.
Orizontul vertic (y) Se caracterizează printr-un conţinut de cel puţin 30%
argilă (frecvent peste 40%), predominant gonflantă, elemente structurale mari,
feţe de alunecare oblice, crăpături largi, de peste 1 cm, pe o grosime de cel puţin
50 cm. Este specific vertisolurilor de unde şi numele de vertic. Se asociază
orizonturilor pe care se grefează, cel mai adesea întâlnindu-se sub formă de Bty.
Orizonturi de tranziţie
Adeseori, între două orizonturi succesive pe profil trecerea nu este
tranşantă, ci se face prin intermediul unor orizonturi de tranziţie. Acestea au
proprietăţi din ambele orizonturi, fără ca vreunele să predomine.
Din această categorie se pot cita următoarele exemple: A/C, A/B, A/R,
A/G, E/B, B/C, B/R, B/G, C/G etc.
Orizontul A + R este un orizont de tranziţie între A şi R, orizontul A
pătrunzând în orizontul R cu cel puţin 50% din volum. Dacă orizontul R ocupă
peste 50%, orizontul poate fi notat sub forma R + A.
În mod asemănător se prezintă situaţia şi în cazul orizontului B + R sau R +
B.
Orizontul E + B este cunoscut şi sub numele de orizont glosic, deoarece
orizontul E pătrunde sub formă de limbi în orizontul B. Se notează cu E + B când
limbile ocupă peste 50% din volum şi B + E când acestea ocupă sub 50% din
volum.
46
• Of (organic de fermentaţie): format din resturi organice parţial
descompuse, vizibile cu ochiul liber sau cu lupa.
• Oh (organic de humificare): materialul organic se află într-un stadiu
foarte avansat de descompunere, încât nu se mai recunosc cu ochiul liber, nici
chiar cu lupa resturile vegetale cu structură caracteristică.
Orizontul T (organic hidromorf sau turbos)
Este un orizont format în condiţiile unui mediu saturat cu apă, în cea mai
mare parte a anului, constituit predominant din muşchi, Cyperaceae, Juncaceae
etc. cu grosime mai mare de 50 cm. Se pot diferenţia următoarele suborizonturi:
• Tf (turbosfibric): material organic slab descompus.
• Th (turbos hemic): material organic moderat
descompus.
• Ts (turbos sapric): material organic puternic
descompus.
Orizonturi de bioacumulare
Orizonturi de eluviere
Orizonturi de iluviere
Materialul parental
Roca subiacentă
47
Succesiunea orizonturilor pe profilul de sol este influenţată de factorii de
solificare (vegetaţie, climă, rocă, relief etc.), factori care determină natura şi
intensitatea proceselor pedogenetice.
Toate solurile au orizont A, deoarece nu există sol fără acumulare de
humus. De asemenea, toate solurile au orizont C, care reprezintă substratul alterat
(materialul parental) din care se formează solul. Între aceste orizonturi, în funcţie
de condiţiile de mediu, pe profilul de sol pot să apară şi alte orizonturi.
În zona de stepă (cea mai mare parte a Dobrogei şi partea de est a
Bărăganului), sub influenţa climatului mai puţin umed şi deci a vegetaţiei
ierboase, procesul de bioacumulare este foarte intens (se formează humus în
cantitate şi de calitate), iar levigarea este slabă, încât carbonatul de calciu (sare
greu solubilă) poate să apară chiar de la suprafaţă sau se acumulează la mică
adâncime. Prin urmare, profilul de sol prezintă următoarea succesiune de
orizonturi :
Am - A/C - Cca sau C (kastanoziomuri şi cernoziomuri)
În zona de silvostepă (partea de est a Moldovei, vestul Bărăganului, sudul
Câmpiei Române şi Câmpia de Vest), climatul ceva mai umed şi vegetaţia mixtă
(ierboasă în alternanţă cu pâlcuri de păduri), favorizează bioacumularea, numai că
levigarea este ceva mai accentuată, carbonatul de calciu fiin deplasat la adâncime
mai mare pe profilul de sol.
În prima parte a silvostepei, sub orizontul Am, datorită umezirii mai
accentuate a profilui de sol, au loc procese specifice de alterare cu formarea de
orizont Bv, rezultând profile de tipul:
Am - Bv - C sau Cca (cernoziom cambic)
În a doua parte a silvostepei, înspre zona de pădure, precipitaţiile aflate în
continuă creştere, pe lângă levigarea carbonatului de calciu, determină şi
eluvierea-iluvierea argilei, ceea ce duce la formarea orizontului Bt, solurile având
profile de tipul:
Am - Bt - C sau Cca (cernoziom argiloiluvial)
Numai în silvostepa din partea de est a ţării, datorită climatului cu
influenţe de continentalism accentuat (foarte cald vara şi foarte frig iarna, dar cu
precipitaţii mai bogate), eluvierea argilei este însoţită şi de formarea de orizont
Ame, rezultând profile de tipul:
Ame - Bt - C sau Cca (sol cenuşiu)
În zona de pădure, ce mai extinsă, se evidenţiază etajarea pe verticală a
vegetaţiei şi climatul tot mai umed şi mai răcoros pe măsură ce creşte altitudinea.
Etajul pădurilor de stejar, specific regiunilor de câmpii, dealuri şi podişuri
cu altitudini de până la 500 - 600 m, se caracterizează prin reducerea procesului de
bioacumulare, locul orizontului Am fiind luat de orizontul Ao, cât şi prin
intensificarea procesului de eluviere - iluviere, astfel că, pe lângă orizontul Bt,
apar şi orizonturile eluviale El sau Ea. Ca urmare, solurile pot prezenta profile cu
următoarea succesiune de orizonturi:
Ao - Bt - C sau Cca (sol brun argiloiluvial);
Ao - El - Bt - C (sol brun luvic);
Ao - Ea- Bt - C (luvisol albic).
În etajul următor, cel al pădurilor de fag sau de fag în amestec cu conifere,
care urcă până la 1000 - 1200 m altitudine, climatul mai umed şi răcoros
determină intensificarea procesului de alterare a mineralelor şi rocilor, silicaţii
primari fiind desfăcuţi direct în componentele lor de bază: silice, hidroxizi de fier
şi aluminiu etc., care împreună cu acizii humici formează complexe organo-
minerale puţin mobile. În această situaţie, în care nu se mai formează argilă, în
locul orizontului Bt se separă un orizont B cambic (Bv), rezultând profile de tipul:
Ao - Bv - C sau R (districambosol).
În etajul pădurilor de conifere (1200 - 1800 m), în condiţii de climă
umedă, răcoroasă şi de reacţie acidă, de regulă, bioacumularea duce la formarea
de orizont Au; alterarea mineralelor şi rocilor este şi mai puternică, din silicaţii
primari rezultând silice, hidroxizi de fier şi aluminiu (deci, nu se formează argilă),
care, de data aceasta, sunt supuşi levigării pe profilul de sol, rezultând orizontul B
spodic (Bs). Uneori, procesele de eluviere - iluviere sunt aşa de intense, încât este
levigat şi humusul, ceea ce face ca pe profilul de sol să apară orizonturile Es şi
Bhs.
48
Concluzionând, solurile formate în etajul pădurilor de conifere pot
prezenta profile cu următoerea succesiune de orizonturi:
Au - Bs - C sau R (prepodol);
Au - Es - Bs sau Bhs - R sau C (podzol).
În zona alpină, răspândită pe cele mai înalte culmi ale Carpaţilor (la peste
1800 m), în special în Carpaţii Meridionali, datorită climatului foarte rece şi umed
(la Vf. Omu temperatura medie anuală este de - 2,7 oC, iar precipitaţiile sunt de
1400 mm/anual), cât şi datorită rocilor compacte aflate aproape de suprafaţă, se
formează soluri cu profil scurt, adesea conţinând schelet, cu procese intense de
bioacumulare, dar cu humus brut şi acid, de tipul:
Au - A/R - R sau Au - A/C - C (nigrosol, humosiosol).
În interiorul zonelor prezentate mai înainte, sub influenţa unor condiţii
locale, ca de ex. roca, excesul de apă etc., se formează soluri cu profile specifice.
Astfel, acolo unde roca parentală este reprezentată prin calcare, la baza
profilului de sol se află orizontul R rendzinic (Rrz), iar la partea superioară, chiar
şi în zona montană (foarte umedă, cu procese intense de levigare), calciul nu
ajunge să fie spălat, adică nu se produce debazificarea şi migrarea coloizilor, ceea
ce face ca bioacumularea să ducă la formarea de humus în cantitate mare şi de cea
mai bună calitate, rezultând profile de tipul:
Am - A/R - Rrz (rendzină).
Dacă materialul parental este reprezentat prin marne, marne argiloase
sau argile marnoase (roci bogate în carbonat de calciu), solificarea decurge în
mod asemănător, profilul de sol fiid alcătuit din următoarele orizonturi:
Am - A/C - Cpr (pseudorendzină).
În condiţii de exces de apă, procesele pedogenetice caracteristice sunt cele
de gleizare şi pseudogleizare.
Când excesul de umiditate provine din pânza freatică, la partea inferioară a
profilului de sol au loc procese de gleizare cu formare de orizont Gr, în timp ce la
partea superioară au loc procese de bioacumulare cu formare de orizont Am (dacă
materialul parental conţine calciu) sau Ao (în absenţa calciului). Între orizontul de
suprafaţă şi cel de adâncime apare un orizont de tranziţie A/Go, rezultând profile
de tipul:
Am - A/Go- Gr (gleisol molic);
Ao - A/Go - Gr (gleisol tipic).
Când excesul de umiditate provine din precipitaţii, la partea superioară a
profilului de sol au loc procese de stagnogleizare cu formare de orizonturi w şi W,
care se grefează pe orizonturile Ao şi B, rezultând profile de tipul:
Aow - AoW- BW- C (sol stagnogleic).
În condiţii de exces de apă freatică bogată în săruri de sodiu sau de
material parental salifer sau cu conţinut mare de săruri de sodiu, procesele
caracteristice sunt cele de salinizare şi alcalizare.
Salinizarea duce la formarea de orizont salic (sa) grefat pe un orizont Ao
de bioacumulare redusă (din cauza sării, vegetaţia este slab reprezentată). De
obicei, salinizarea se datorează apei freatice, aşa că au loc şi procese de gleizare,
rezultând profile de tipul:
Aosa - A/Go - C (solonceac).
Alcalizarea determină, de regulă, formarea orizontului Btna foarte bine
diferenţiat structural şi textural pe profilul de sol. Vegetaţia fiind slab
reprezentată, orizontul bioavcumulativ este Ao. Şi în acest caz, de obicei, există
influenţa apei freaticecare determină profile de tipul:
Ao - Btna - C sau CGo (soloneţ).
Când solurile se formează pe materiale parentale reprezentate prin
argile gonflante există condiţii pentru manifestarea proceselor vertice cu formarea
de orizont vertic (y) şi profile de tipul:
Ay - C sau Ay - By - C (vertosol).
În situaţia în care solificarea este incipientă, se desfăşoară greoi sau este
întreruptă, profilul de sol prezintă numai orizont Ao, ca rezultat al procesului de
bioacumulare foarte slab, după care urmează materialul parental sau chiar roca de
solificare. În această categorie se încadrează solurile tinere, neevoluate, care au
profile de tipul:
49
Ao - C (aluviosoluri, psamosoluri etc.) sau Ao - R (litosol).
În cazul desfundării terenurilor cu soluri argiloase (lucrare necesară
pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole, de viţă- de- vie sau pentru îmbunătăţirea
regimului aerohidric al solului) se produce amestecarea orizonturilor din
jumătatea superioară a profilului de sol, cee ce duce la formarea unui orizont D,
urmat de materialul parental sau de orizonturile nederanjate ale soluli respectiv,
rezultând profile de tipul:
Do - C sau Do - Bt - C (sol desfundat).
În condiţii de mlaştină şi vegetaţie hidrofilă are loc procesul de turbificare
al resturilor organice, profilul de sol fiind reprezentat printr-un orizont turbos (T)
mai gros de 50 cm, uneori chiar de mai mulţi metri.
În concluzie, în funcţie de condiţiile de mediu, solurile pot prezenta profile
alcătuite din diferite orizonturi.
Întrebări recapitulative:
1. Ce se înţelege prin procese pedogenetice?
2. Care sunt principalele procese pedogenetice?
3. Ce este un orizont de sol?
4. Care sunt orizonturile minerale specifice tuturor solurilor?
5. Care sut orizonturile de sol din zona de stepă, de silvostepă şi de
pădure?
8. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE SOLULUI
9
8.1. CULOAREA
Reprezintă criteriul principal de separare a orizonturilor pe profil, de
recunoaştere şi denumire a unor soluri (sol bălan, cernoziom, sol cenuşiu, sol brun
roşcat etc.).
Culoarea este determinată de însăşi compoziţia solului. Componentele
solului prezintă culori diferite pe care le imprimă şi acestuia, în măsură mai mare
sau mai mică, în funcţie de proporţia lor. De exemplu, humusul imprimă solului
culori închise (de la brun până la negru); silicea, carbonatul de calciu şi sărurile
uşor solubile dau culori albicioase; oxizii şi hidroxizii de fier, culori de la gălbui
până la roşcat; compuşii feroşi, culori verzui-albăstrui-vineţii etc. Prin combinarea
culorilor date de componentele respective rezultă numeroase alte culori,
caracteristice diferitelor orizonturi şi soluri.
Culoarea unui orizont poate fi uniformă sau neuniformă. Aşa de exemplu,
prin pătrunderea humusului din orizontul superior spre orizonturile subiacente,
acestea capătă un aspect pătat.
Unele orizonturi ale solurilor hidromorfe supuse alternativ proceselor de
oxidare şi reducere au un aspect marmorat, determinat de petele gălbui-ruginii sau
cenuşii-vineţii aflate în proporţii aproximativ egale faţă de culoarea generală a
fondului.
Prezenţa concreţiunilor ferimanganice sau a celor de carbonat de calciu în
cantitate mare dau orizonturilor în care apar un aspect pestriţ.
Culoarea solului este influenţată de gradul de umiditate în momentul
examinării, fiind mai închisă la solul umed şi mai deschisă la solul uscat. Din
acest motiv este recomandat să se aprecieze culoarea solului atât în stare umedă,
cât şi în stare uscată.
Pentru evitarea subiectivismului şi exprimarea în termeni universal
valabili, cu semnificaţii precise, culoarea solului se determină cu ajutorul
sistemului Munsell (Munsell Soil Color Charts).
Sistemul Munsell stabileşte întreaga gamă de culori posibile, în funcţie de
trei variabile: nuanţă, valoare şi cromă (fig. 8.1).
a) Nuanţa exprimă culoarea dominantă, care cuprinde cinci culori de bază
şi cinci intermediare, notaţia acestora făcându-se cu iniţialele denumirilor din
limba engleză a culorilor: R (red = roşu), Y (yellow = galben), G (green = verde),
B (blue = albastru), P (purple = violet) şi YR (galben - roşu), GY (verde - galben),
BG (albastru - verde), PB (violet - albastru), RP (roşu - violet).
Fiecare din cele zece simboluri de nuanţe sunt gradate de la 1 la 10, cifrele
respective fiind aşezate înaintea iniţialelor corespunzătoare culorii de bază (ex.
50
5YR, 10 YR etc.). Aceste simboluri sunt scrise în colţul din dreapta sus al fiecărei
din cele şapte planşe cuprinse în sistemul Munsell (10 R; 2,5YR; 5YR; 7,5YR;
10YR; 2,5Y şi 5Y).
51
Fig. 8.1- Determinatorul de culori
Munsell
b) Valoarea compartimentează planşa de jos în sus în zece trepte, notate cu cifre de la 1
la 10 şi arată gradul de strălucire a culorii respective.
c) Croma compartimentează planşa de la stânga la dreapta, se notează cu cifre de la 1 la
8 şi indică în cadrul fiecărei valori intensitatea culorii.
Valorile şi cromele, care compartimentează planşa se notează sub formă de fracţie (3/2,
3/5 etc.), numărătorul arătând valoarea, iar numitorul croma. Fracţia adăugată simbolului nuanţei
(10YR, 5Y etc.) constituie notarea completă a culorii respective (ex.10YR 3/2-ceea ce înseamnă
brun cenuşiu închis).
Cu cât valorile şi cromele sunt mai mari, cu atât culorile sunt mai deschise şi mai puţin
intense şi cu cât sunt mai mici cu atât culorile sunt mai închise şi mai intense.
Majoritatea solurilor din ţara noastră au culori ce se încadrează în planşa 10YR, prezentată
schematic în fig. 3.2.
Pentru determinarea culorii, agregatele de sol se ţin sub planşă, deplasându-se de la un
orificiu la altul, până când culoarea solului corespunde cu cea etalon. In situaţia în care între
acestea nu există o concordanţă perfectă, se pot alege valori şi crome
intermediare (ex. 10YR 3,5/2,5).
Etapele principale utilizate în identificarea culorii cu ajutorul sistemului Munsell sunt:
• alegerea planşei cu nuanţa cea mai apropiată;
• identificarea culorii celei mai apropiate din planşă prin plimbarea probei de sol în
dreptul tuturor eşantioanelor de pe planşa respectivă;
bălane > 2 (prezintă culoare mai puţin închisă). La solul brun argiloiluvial tipic,
orizontul Bt trebuie să aibă culori în nuanţa 10YR cu valori şi crome > 3,5, iar la
solul brun roşcat, nuanţa de 7,5YR (culori spre roşu) cu valori şi crome > 3,5 etc.
•
AN m A/fi
s/A
■Rnm CîaLhc
r'ftfiinc n
pol
• • • • • •
VI 112 7/3 7/4 7/6
T/ţ
CcŢJ
lLLţ
Ul
ml Brun Brun Crjjbcn
7 hrr.nni •
•
m 6/4
Brun l> li.' . .I !" I .
•
# * * *
1
Întrebări recapitulative:
1. Cum se determină culoarea solului?
2. Ce este textura solului?
3. Care sunt principalele clase texturale?
4. Ce se înţelege prin scheletul solului?
5. Cine contribuie la formarea structurii solului?
6. Care sunt principalele tipuri de structură?
7. Cum se degradează şi se ameliorează structura solului?
9. PROPRIETĂTIILE CHIMICE ALE SOLULUI
9.2. COLOIZIISOLULUI ŞI
PRINCIPALELE LOR PROPRIETĂŢI
Prin coloizii solului se înţelege aceea parte a materiei solului aflată sub
formă de particule foarte fine care nu se dizolvă în apă ( diametrul particulelor
este sub 0,002). Coloizii formează partea activă a solului, participând la
majoritatea proceselor fizice şi chimice care au loc în sol.
Clasificarea coloizilor. În funcţie de alcătuirea lor, coloizii se împart în
trei grupe: coloizi minerali, coloizi organici şi coloizi organo-minerali.
Coloizii minerali sunt reprezentaţi, în principal, prin minerale argiloase la
care se adaugă oxizii şi hidroxizii de fier, de aluminiu, şi silicea coloidală.
Ccloizii organici cuprind, îndeosebi, acizii humici, dar şi alte materii
humice, hidraţi de carbon, proteine etc.
Coloizii organo-minerali, cei mai răspândiţi în sol, rezultă din unirea
coloizilor minerali cu cei organici. Cei mai importanţi coloizi organo-minerali
sunt cei care se formează prin unirea argilei cu humusul.
Proprietăţile coloizilor. Coloizii au anumite proprietăţi, din care mai
importante sunt adsorbţia, schimbul de cationi, peptizarea şi coagularea.
Adsorbţia este specifică particulelor coloidale de humus şi argilă, care,
având sarcini electrice negative, pot atrage şi reţine ioni pozitivi (cationi), cum
sunt cei de Ca, Mg, K, Na, H.
Cationii adsorbiţi de către particulele coloidale de humus şi argilă pot fi
schimbaţi cu alţi catiioni din soluţia solului, fenomen cunoscut sub denumirea de
capacitatea de schimb cationic.
Particulele coloidale de humus sau de argilă, având sarcini electrice
negative, în soluţie se resping, adică se află în stare dispersă. Această proprietate
poartă numele de peptizare.
Dacă în soluţia solului se află cationi (ioni cu sarcini electrice pozitive),
aceştia provoacă unirea mai multor particule coloidale care, fiind mai grele, se
depun. Acest proces poartă numele de coagulare.
Coloizii pot coagula ireversibil, situaţie în care agregatele formate nu se
mai desfac în particulele coloidale din care au provenit şi reversibil, adică
agregatele se desfac în particulele din care s-au format, coloidul trecând din starea
coagulată în stare peptizată (dispersă).
Tipul de coagulare depinde de cationii care o determină. Astfel, cationii de
Ca şi Mg provoacă coagularea ireversibilă a argilei şi humusului, iar cei de Na şi
H determină coagularea reversibilă. Deci, acelaşi coloid poate coagula ireversibil
sau reversibil, în funcţie de cationii adsorbiţi.
Coloizii în stare de coagulare ireversibilă prezintă stabilitate, nu pot fi
levigaţi în adâncime, leagă particulele de sol în agregate structurale, adică au rol
pozitiv. Coloizii în stare de coagulare reversibilă nu prezintă stabilitate, pot fi
levigaţi în adâncime şi nu determină o bună structurare a solului.
Coloizii se asociază unii cu alţii, chiar şi în situaţia când au sarcini
electrice de acelaşi semn (datorită cationilor adsorbiţi), formând complexul
coloidal al solului.
Deoarece în complexul coloidal al solului predomină argila şi humusul,
acesta mai poartă şi denumirea de complexul argilo-humic. Având în vedere că
principala însuşire a coloizilor este adsorbţia, complexul coloidal sau argilo-humic
a primit şi denumirea de complexul adsorbtiv al solului.
V% la pH = 8,2Apreciere< 10Extrem
oligobazic11-30Oligobazic31-
55Oligomezobazic56-75Mezobazic76-
90Eubazic> 91Saturat în baze
NRCLASAORIZONT DIAGNOSTICTIPURI DE
SOL1CERNISOLURIOrizont A molic (Am)1. Kastanoziom
2. Cernoziom
3. Faeziom
4. Rendzină2LUVISOLURIOrizont B argic (Bt)5. Preluvosol
6. Luvosol
7. Planosol
8. Alosol3CAMBISOLURIOrizont B cambic (Bv)9. Eutricambosol
10. Districambosol4SPODISOLURIOrizont B spodic (Bs)11. Prepodzol
12. Podzol
13. Criptopodzol5UMBRISOLURIOrizont A umbric (Au)14. Nigrosol
15. Humosiosol6ANDISOLURIOrizont andic16.
Andosol7HIDRISOLURIOrizont gleic(G), pseudogleic(W) sau A
limnic (Al)17. Stagnosol
18. Gleisol
19. Limnosol8SALSODISOLURIOrizont salic sau natric20. Solonceac
21. Soloneţ9PELISOLURIOrizont pelic sau orizont vertic în primii 20
cm22. Pelosol
23. Vertosol10PROTISOLURIOrizont A sau O mai subţiri de 20 cm,
fără alte orizonturi24. Litosol
25. Regosol
26. Psamosol
27. Aluviosol
28. Entiantrosol11ANTRISOLURIOrizont antropogenetic sau lipsa
orizonturilor A şi E29. Erodisol
30. Antrosol12HISTOSOLURIOrizont folic (O) sau turbos (T)31.
Histosol
32. Foliosol
11.1.3. Faeziomurile
Definiţie. Soluri cu orizont A molic (Am) urmat de orizont intermediar
(A/C, Bv sau Bt) având, cel puţin în partea superioară, culori de orizont molic (dar
mai puţin închise) şi fără orizont Cca sau concentrări de carbonaţi secundari în
primii 125 cm. Prezintă pelicule argilo - humice în orizontul B şi adesea caractere
de hidromorfie când există orizont Bt (orizont Gr sau W, dar sub adâncimea de 50
cm.).
Condiţii şi procese de formare. Sunt răspândite în continuarea
cernoziomurilor spre zonele mai umede şi răcoroase (P = 600 - 800 mm şi T = 8
-10oC), din Câmpia Română, Câmpia de Vest, Dealuile de Vest, Podişul
Transilvaniei, Depresiunea Braşov, Podişul Moldovei, iar pe areale mai restânse
chiar şi în Subcarpaţi; materialele parentale sunt bogate în carbonat de calciu,
fiind reprezentate prin loess, depozite loessoide, luturi, argile, marne, marne
ariloase etc.; predomină vegetaţia de pădure sau de silvostepă.
Procesul de formare al faeziomurilor determină acumularea humusului în
cantitate mare în orizontul Am, cât şi deplasarea de humus şi argilă din partea
superioară şi depunerea acestora pe profil sub formă de pelicule organominerale.
Profil, proprietăţi. În general, faeziomurile au profil şi proprietăţi
asemănătoare cernoziomurilor. Profilul de sol prezintă următoarea succesiune de
orizonturi: Am - A/C, Bv sau Bt - C. Orizontul Am este de culoare închisă până
negriciosă şi are grosimi de 40-50 cm. Orizonturile subiacente, A/C, Bv sau Bt,
prezintă, cel puţin în jumătatea superioară, tot culor închise. Orizontul C,
reprezentat prin materialul parental, apare la adâncime mai mare decât în cazul
cernoziomurilor.
Textura este mijlocie (uneori spre fină sau spre grosieră), dar diferenţiată
(plus de argilă în Bt, migrată de sus); structura glomerulară în Am, poiedrică în
Bv şi prismatica în Bt; lipsesc neoformaţiile de carbonat de calciu, dar prezintă
neoformaţii specifice, reprezentate prin pelicule organominerale.
Conţinutul de humus este, de asemenea, ridicat (3 - 5%) şi de calitate; grad
de saturaţie în baze şi reacţie cu valori mai mici, însă tot favorabile (V nu coboară
sub 75%, iar pH-ul este peste 6); activitatea microbiologică şi aprovizionarea cu
substanţe nutritive sunt bune.
Fertilitate şi folosinţă. Sunt soluri cu fertilitate bună, fiind favorabile
pentru o gamă largă de culturi agricole: cereale (grâu, porumb, orz, ovăz, secară),
plante industriale (îndeosebi sfeclă de zahar, cartof, cânepă şi in pentru fuior),
plante furajere şi pomi
Fiind situate în zone mai umede, uneori prezintă exces de apă,
inconvenient ce poate fi înlăturat prin lucrări agrotehnice. De asemenea, în unele
situaţii sunt necesare măsuri preventive pentru protecţie împotriva eroziunii.
11.1.4. Rendzinele
Definiţie. Soluri cu orizont A molic (Am) şi orizont intermediar (A/R, Bv,
A/C), având culori de orizont molic, cel puţin în partea superioară şi cel puţin pe
feţele agregatelor structurale, dezvoltate pe materiale parentale calcarifere sau roci
calcaroase care apar între 20 şi 50 cm.
Condiţii şi procese de formare. Rendzinele sunt legate de prezenţa
calcarelor ca roci parentale (uneori şi a dolomitelor, gipsurilor, rocilor magmatice
şi metamorfice bazice şi ultrabazice). Astfel de situaţii se întâlnesc în condiţii
foarte variate în ceea ce priveşte relieful (de la munte până la dealuri şi podişuri);
clima de la puţin umedă şi caldă până la foarte umedă şi rece, iar vegetaţia de la
stepă până în etajul alpin (mai frecvent se întâlnesc în Carpaţi, în Podişul
Dobrogei şi Subcarpaţii Getici).
Datorită rocii specifice (dură, calcaroasă sau bogată în calciu, ori în alte
elemente bazice), solificarea se caracterizează prin separarea unui orizont Rrz la
baza profilului de sol, iar în partea superioară a unui orizont Am.
Profil, proprietăţi. Rendzina tipică are profilul Am - A/R - Rrz. Orizontul
Am este gros de 20 - 30 cm (uneori mai mult), închis la culoare (brun - închis
până la negricios); A/R de grosimi variabile şi culoare închisă, cel puţin în partea
superioară; orizontul Rrz (rocă parentală specifică) apare până la adâncimea de 50
cm. În condiţii mai favorabile procesului de solificare (pantă redusă, climă mai
caldă etc), în locul orizontului A/R poate să apară un orizont A/C sau Bv.
Textura fină până la mijlocie, nediferenţiată pe profil; structura
glomerulară bine dezvoltată; situaţie favorabilă în ceea ce priveşte porozitatea,
permeabilitatea şi regimul aerohidric; conţinut mare de humus de tip mull calcic
(până la 10 %); gradul de saturaţie în baze este cuprins între 70 - 100%, iar pH-ul
între 6 şi 8; aprovizionarea cu substanţe nutritive şi activitatea microbiologică sunt
bune.
Fertilitate şi folosinţă. Rendzinele au, faţă de solurile vecine, o fertilitate
mai mare în zonele umede şi mai mică în cele uscate. În regiunile montane sunt
ocupate de pajişti şi de păduri. În zonele de deal şi podiş se folosesc şi în cultura
plantelor de câmp (grâu, orz, porumb, soia, borceaguri etc.), în viticultură şi
pomicultură.
Pentru îmbunătăţire se recomandă aplicarea de îngraşăminte organice şi
minerale, iar dacă este cazul se va acţiona pentru îndepărtarea materialului
scheletic şi prevenirea sau combaterea eroziunii etc.
Întrebări recapitulative:
1. Ce sunt cernisolurile?
2. Care sunt solurile care se încadrează în clasa cernisoluri?
3. În ce regiuni se întâlnesc kastanoziomurile, cernoziomurile şi
faeziomurile?
4. Care este condiţia esenţială a formării rendzinelor?
11.2.1. Preluvosolurile
Definiţie. Soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Am) urmat de
orizont intermediar B argic (Bt), având culoare brună - gălbuie începând din
partea superioară şi grad de saturaţie în baze (V) de peste 53%. Pot prezenta
orizont vertic (y), orizont C calcic (Cca) sau concentrări de carbonaţi secundari în
primii 125 cm, orizont organic (O) şi proprietăţi stagnice (W) sau gleice (G)
intense sub 50 cm.
Condiţii şi procese de formare. Sunt răspândite în continuarea
cernoziomurilor argice, spre zonele mai umede din câmpiile piemontane (Câmpia
Găvanu - Burdea, Câmpia Boianu, în partea de nord a Câmpiei Olteniei etc) şi în
special în regiunile de dealuri şi podişuri (Dealurile de Vest, Podişul
Transilvaniei, Podişul Getic etc.); pe roci bogate în calciu sau alte elemente bazice
(loessuri, depozite loessoide, luturi, nisipuri, argile); climă cu temperaturi medii
anuale de 8 -10 oC şi precipitaţii de 600 - 900 mm/anual, regim hidric percolativ
sau percolativ repetat; vegetaţie de păduri de stejar (Quercus cerris, Q. robur, Q
petraea) şi fag (Fagus silvatica) în zonele mai înalte.
Solificarea se caracterizează printr-o bioacumulare puţin intensă (s-a
format un orizont A ocric) şi o migrare moderată a coloizilor minerali (s-a separat
un orizont Bt).
Profil, proprietăţi. Preluvosolurile tipice prezintă profilul Ao - Bt - C. Orizontul
Ao se extinde pe 20 - 30 cm şi are culoare deschisă (brun, brun deschisă); Bt este
gros de peste 100 cm şi culoare gălbuie sau, mai rar, roşcată;
urmează materialul parental C. Dintre neoformaţii, caracteristice sunt cele sub
formă de pelicule de argilă din orizontul Bt.
Textura este diferenţiată pe profil (adesea mijlocie în Ao, iar în Bt fină sau
tot mijlocie, dar cu un conţinut mai mare de argilă); structura grăunţoasă, relativ
bine dezvoltată în Ao şi columnoid prismatică în Bt; regim aerohidric satisfăcător;
conţinutul de humus de 2 - 3%; gradul de saturaţie în baze şi reacţia au valori
relativ ridicate (V peste 80% şi pH=6 până aproape de 7); aprovizionarea cu
substanţe nutritive şi activitatea microbiologică sunt relativ bune.
Fertilitate şi folosinţă. Fiind răspândite în zone umede asigură, în general,
o bună aprovizionare cu apă a culturilor; în anii secetoşi regimul de apă este însă
deficitar, iar în cei ploioşi poate apare un surplus de umiditate; reglarea regimului
de umiditate se poate face, în general, printr-o aplicare corectă a lucrărilor
agrotehnice. Pentru obţinerea unor producţii mai mari este necesară aplicarea de
îngrăşăminte (chimice şi organice).
Sunt folosite în cultura plantelor de câmp (grâu, porumb, floarea - foarelui,
sfeclă pentru zahăr, orz, lucernă, trifoi, soia, mazăre, fasole), a pomilor (măr, păr,
prun, cireş, vişin, piersic, cais), a viţei de vie, a legumelor şi plantelor furajere;
rezultate foarte bune dau pomii şi viţa de vie care, de altfel, au o mare răspândire
pe aceste soluri.
12.2.2. Luvosolurile
Definiţie. Soluri având orizont A ocric (Ao) şi orizont eluvial E (El sau
Ea) urmat de orizont B argic (Bt) cu grad de saturaţie în baze (V) de peste 53%
cel puţin într-un orizont din partea superioară; Pot să prezinte orizont organic (O),
orizont vertic (y) şi proprietăţi stagnice intense (W) sau gleice (Gr) sub 50 cm,
schimbare texturală semibruscă sau trecere glosică (albeluvică)
Condiţii şi procese de formare. Sunt răspândite în alternanţă cu
preluvosolurile, dar ocupă suprafeţele depresionare, mai umede, sau în regiunile
de dealuri şi podişuri mai înlte, unde precipitaţiile sunt ceva mai bogate; ca
urmare, levigarea, debazificarea şi migrarea coloizilor sunt mai intense, ceea ce a
permis formarea unui orizont Bt mai dezvoltat, cât mai ales formarea unui orizont
eluvial (El sau Ea) deasupra acestuia; debazificarea profilului de sol este
favorizată şi de materialele parentale sărace în elemente bazice, iar vegetaţia
naturală alcătuită din specii acidofile accentuează cracterul acid al acestor soluri.
Profil, proprietăţi. Au profil de tipul Ao - El sau Ea - Bt - C. Deci, faţă de
preluvosoluri, luvosolurile au şi orizont El sau Ea, cu grosimi de 10 - 20 cm, de
culoare albicioasă, cu neoformaţii reziduale (grăunţi cuarţoşi), cât şi de oxizi de
fier şi mangan (pete, aglomerări şi uneori bobovine); orizontul Ao este mai subţire
(10 -20 cm), mai deschis la culoare, cu neoformaţii de fier şi mangan; Bt mai gros,
mai bogat în argilă migrată de sus şi cu neoformaţii de argilă (pelicule), cât şi de
oxizi de fier şi mangan mai bine reprezentate; orizontul C apare la adâncime mai
mare.
În comparaţie cu solurile anterioare, luvosolurile au proprietăţi fizice şi
chimice mai puţin favorabile: textura mai bine diferenţiată (conţinutul de argilă
scade de la Ao la El sau Ea şi creşte foarte mult în Bt); structura mai slab
dezvoltată în Ao şi mai ales în El, care poate fi chiar nestructurat; regim
aerohidric defectuos; conţinut mai mic de humus (circa 2%) şi de calitate slabă
(bogat în acizi fulvici); gradul de saturaţie în baze şi reacţia au valori mai mici (V
poate coborî aproape de 50%, iar pH-ul până la 5); în cazul în care prezintă
orizont Ea, pot prezenta aluminiu mobil (toxic pentru plante) şi fenomene de
imobilizare a fosforului (prin trecerea acestuia sub formă de fosfaţi de aluminiu şi
fier insolubili); activitate microbiologică şi aprovizionare cu substanţe nutritive
mai slabe.
Fertilitate şi folosinţă. Având proprietăţi mai puţin favorabile decât
preluvosolurile (mai cu seamă în ceea ce priveşte regimul aerohidric,
aprovizionarea cu substanţe nutritive şi reacţia) luvosolurile au fertilitate mai
mică. Pentru îmbunătăţirea acesteia se recomandă:
- lucrări agrotehnice, care să ducă atât la pătrunderea cât mai completă a
apei în sol, cât şi la prevenirea pierderii prin evaporaţie;
- lucrări hidroameliorative, atât pentru eliminarea excesului de apă de
suprafaţă, cât şi de compensare a deficitului de umiditate;
12.2.3. Planosolurile
Definiţie. Soluri având orizont A ocric (Ao) şi orizont eluvial E (El sau
Ea) urmat de orizont B argic (Bt) cu schimbare texturală bruscă pe cel mult 7,5
cm. Pot să prezinte orizont organic (O), orizont vertic (y) şi proprietăţi stagnice
intense (W).
Condiţii şi procese de formare. Se întâlnesc în aceleaşi areale cu
luvosolurile, dar s-au format numai pe terenuri plane sau depresionare, îndeosebi
pe luturi şi argile, sub păduri cu floră hidrofilă.
Solificarea se caracterizează prin separarea de orizont E şi Bt dar,
deoarece eluvierea - iluvierea au loc în condiţii de drenaj extern şi intern slab,
particulele fine (argiloase) antrenate din orizontul E sunt depuse imediat sub
acesta, astfel că între orizonturile E şi Bt trecerea nu se mai face treptat, ci brusc
(pe mai puţin de 7,5 cm); din cauza drenajului şi a schimbării texturale bruşte, în
formarea acestor soluri au loc şi fenomene de pseudogleizare.
Profil proprietăţi. Planosolurile au profilul Aow - Elw sau Eaw - Btw -C,
deci asemănător cu cel al luvosolurilor, cu deosebirea că orizonturile Ao, El şi Bt
sunt pseudogleizate şi deci, mai bogate neoformaţii de fier şi mangan, iar între
orizonturile El şi Bt trecerea se face brusc.
Proprietăţile fizice şi chimice sunt asemănătoare celor de la solurile mai
sus amintite dar, din cauza schimbării texturale bruşte şi pseudogleizării, regimul
aerohidric este cu totul defectos (când exces, când deficit de apă, cu frecvenţă şi
intensitate mai mare).
Fertilitate şi folosinţă. Este mai scăzută decât a luvosolurilor. Pentru a
putea fi folosite în cultura plantelor se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la solurile
precedente, cu accent deosebit pe lucrările hidroameliorative de înlăturare a
excesului de apă (inclusiv drenare prin canale deschise).
Ameliorate pot fi folosite în cultura plantelor specifice zonelor în care se
află (grâu, porumb, ovăz, cartof, soia, plante furajere etc.).
11.2.4. Alosolurile
Definiţie. Soluri având orizont A ocric sau umbric (Ao, Au) urmat direct
sau după un orizont eluvial (El, Ea) de un orizont B argic (Bt) cu proprietăţi alice
pe cel puţin 50 cm, între 25 şi 125 cm adâncime. Pot să prezinte orizont organic
(O) sau proprietăţi stagnice moderate (w) sau intense (W) sub 50 cm adâncime.
Condiţii şi procese de formare. Se întâlnesc pe suprafeţe mai reduse, fiind
specifice arealelor mai vechi, mai umede şi mai răcoroase ale regiunilor de dealuri
şi podişuri. Relieful este plan sau depresionar, ceea ce favorizează procesele de
debazificare şi eluviere - iluviere a profilului de sol. Vegetaţia are caracter
acidofil, iar materialele parentale sunt sărace în elemente bazice şi bogate în
aluminiu schimbabil.
Solificarea se caracterizează printr-un proces de bioacumulare mai redus,
de alterarea intensă a materiei minerale, cu formarea de argilă în cantitate mare,
care în parte este migrată pe profil, şi de acidifiere a profilului de sol, ca urmare a
debazificării destul de accentuate.
Profil, proprietăţi. Alosolurile au profilul Ao - El sau Ea - Bt - C. În
general, proprietăţile stagnice (w) sunt foarte frecvente, ceea ce determină un
regim aerohidric nefavorabil. Textura este argiloasă, argilo - lutoasă, iar structura
este masivă.
Prezintă un conţinut slab de humus, reacţie acidă, grad de saturaţie în baze
sub 53%, conţinut ridicat de aluminiu mobil şi aprovizionare slabă cu elemente
nutritive.
Fertilitate şi folosinţă. Datorită reacţiei acide şi conţinutului de aluminiu
mobil (toxic pentru plante), fertilitatea acestor soluri este mai redusă decât a
luvosolurilor şi planosolurilor. Sunt folosite ca păşuni şi fâneţe de slabă calitate
sau în silvicultură. Pentru folosinţa arabilă se recomandă următoarele măsuri:
- aplicarea de amendamente calcaroase;
- afânarea adâncă;
- eliminarea excesului de umiditate
- fertilizarea organică şi minerală.
Nu se recomandă pentru viticultură şi dau rezultate slabe pentru pomicultură.
întrebări recapitulative:
1. Ce solurile se încadrează în clasa luvisoluri?
2. Prin ce se deosebesc luvosolurile de preluvosoluri?
3. Care este caracteristica esenţială a planosolurilor?
4. Ce proprietăţi chimice au alosolurile?
11.3.1. Eutricambosolurile
Definiţie. Soluri având orizont A ocric sau umbric (Ao, Au), urmat de
orizont B cambic (Bv), de culoare cu nuanţe gălbui, cu valori şi crome mai mari
de 3,5 la materialul în stare umedă şi grad de saturaţie în baze mai mare de 53 %.
Nu prezintă orizont Cca în primii 80 cm. Pot prezenta orizont organic (O) şi
orizont vertic sau pelic şi proprietăţi stagnice, gleice şi andice, dar la adâncimi
mai mari sau cu intensităţi care nu permit încadrarea la hidrisoluri sau andisoluri.
Condiţii şi procese de formare. Se întâlnesc în condiţii de relief de munte,
deal, podiş, piemont, câmpii umede; pe roci bogate în calciu sau alte elemente
bazice (marme, argile, depozite de terasă, aluviuni, conglomerate, gresii, materiale
rezultate din alterarea a diferite roci metamorfice şi magmatice); climă cu P= 600
-
1000 mm şi T =5 - 6°C până la 8 - 9oC, Iar=34 - 55, regim hidric percolativ;
vegetaţie de păduri de gorun, fag, fag-răşinoase, cu ierburi neacidofile.
Solificarea, deşi se manifestă într-un climat umed până la foarte umed,
datorită bogăţiei în calciu sau alte elemente bazice a materialelor parentale, se
caracterizează printr-o debazificare slabă sau moderată (gradul de saturaţie în baze
mai mare de 53%, adică sol eumezobazic), care nu a permis migrarea argilei şi
deci separarea unui orizont Bt, dar a dus la formarea unui orizont Bv (de alterare).
Profil, proprietăţi. Eutricambosolurile tipic are profilul Ao - Bv - C.
Orizontul Ao de culoare brună, are o grosime de 10 - 30 cm, iar Bv de culoare
gălbuie sau roşcată este gros de 20 - 100 cm şi este urmat de materialul parental
C.
Textura este nediferenţiată (de obicei mijlocie); structura grăunţoasă în Ao
şi poliedrică sau prismatică în Bv; porozitatea şi permeabilitatea favorabile;
situaţie bună în ceea ce priveşte conţinutul de humus (2 - 4%), calitatea acestuia,
cât şi gradul de saturaţie în baze (V peste 53%, până la 90%) şi reacţia (pH peste 6
aproape de 7); activitatea microbiologică şi aprovizionarea cu substanţe nutritive
sunt bune.
Fertilitate şi folosinţă. Deşi sunt situate în zone umede şi foarte umede,
având proprietăţi fizice bune, prezintă un regim aerohideric favorabil, pentru
menţinerea şi îmbunătăţirea căruia sunt suficiente lucrări agrotehnice obişnuite; în
cazul în care se găsesc pe versanţi şi sunt afectate de eroziune este necesară
aplicarea de măsuri pentru combaterea acestui fenomen dăunător (arături pe
curbele de nivel, terasări, culturi în benzi etc).
Pentru sporirea producţiilor un rol deosebit revine fertilizării cu azot,
fosfor, potasiu şi gunoi de grajd. Fiind răspândite în zone foarte diferite, şi
folosinţa lor este variată; culturi de câmp (grâu, porumb, floarea-soarelui, cartof,
sfeclă etc), culturi furajere, legume, viţă de vie şi pomi - în arealele de câmpie,
deal, podiş şi piemont; pajişti naturale şi păduri - în regiuni de munte.
11.3.2. Districambosolurile
Definiţie. Soluri având orizont A ocric sau umbric (Ao, Au), urmat orizont
B cambic (Bv), de culore cu nuanţe gălbui, cu valori şi crome mai mari de 3,5 la
materialul în stare umedă şi grad de saturaţie în baze mai mic de 53 %.
Pot prezenta orizont organic (O) şi acumulări de aluminiu mobil în
orizontul Bv (la districambosolurile prespodice), cât şi proprietăţi andice (la
districambosolurile andice), dar de intensităţi şi la adâncimi care nu permit
încadrarea la andisoluri. orizont vertic sau pelic şi proprietăţi stagnice, gleice şi
andice, dar la adâncimi mai mari sau cu intensităţi care nu permit încadrarea la
hidrisoluri sau andisoluri.
Condiţii şi procese de formare. Se întâlnesc în regiuni montane; pe roci
acide (metamorfice şi eruptive sau materiale rezultate din acestea, dar şi
conglomerate, gresii etc.); în condiţii de climă umedă şi rece (P = 800 - 1400 mm
şi T = 3 - 6oC, Iar = 45 - 80); în arealele pădurii de molid, molid - brad, fag -
răşinoase, păduri cu floră acidofilă.
Datorită climatului umed şi răcoros, rocilor sărace în baze şi vegetaţiei cu
caracter acidofil, humificarea este slabă (rezultă puţin humus, dar se pot acumula
cantităţi mari de materie organică incomplet humificată), iar alterarea foarte
intensă, ceea ce duce la desfacerea silicaţilor primari în componenţii lor de bază-
silice, oxizi de fier şi aluminiu etc (prin urmare, practic, nu se formează argilă, şi
deci, nu se separă un orizont Bt, ci un orizont Bv).
Profil, proprietăţi. Eutricambosolurile tipice prezintă profilul Ao - Bv - C
sau R. Orizontul Ao are grosimi de 10 - 20 cm şi culoare brună; Bv de 20 - 60 cm,
brun cu nuanţă gălbuie şi apoi un orizont C sau R.
Textura este de la mijlocie - grosieră până la mijlocie, nediferenţiată;
structura în Ao grăunţoasă slab dezvoltată, îar în Bv poliedrică. Conţinutul de
humus propriu-zis este mic, dar prezintă cantităţi mari de materie organică
(împreună de la 4 - 5% până la 20 - 25%); gradul de saturaţie în baze sub 55%,
adeseori sub 35% (inclusiv în Bv) şi pH sub 5; activitatea microbiologică şi
aprovizionarea cu substanţe nutritive sunt reduse.
Fertilitate şi folosinţă. Se încadrează în categoria solurilor slab fertile.
Fiind situate în zone montane sunt folosite în silvicultură sau ca pajişti naturale.
Pentru îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi ridicarea producţiei pajiştilor
se recomandă: îngrăşarea prin târlire (mutarea periodică a locului de păşunat şi
odihnă a animalelor), gunoirea, aplicarea de îngrăşăminte cu azot, fosfor, potasiu
şi de amendamente calcaroase, lucrări de curăţire şi de spargere a muşuroaielor,
supraînsămânţarea cu specii valoroase etc.
întrebări recapitulative:
1. Ce sunt cambisolurile?
2. Care este deosebirea dintre eutricambosoluri şi districambosoluri?
3. Unde sunt răspândite eutricambosolurile?
4. Ce proprietăţi trebuie să îndeplinească materialele parentale pentru
formarea districambosolurilor?
11.4.1. Prepodzoluri
Definiţie. Soluri având orizont A ocric sau umbric (Ao, Au) urmat de
orizont B spodic feriiluvial (Bs). Pot avea orizont Es discontinuu şi pot prezenta
orizont organic nehidromorf (O) sub 50 cm grosime.
Condiţii şi procese de formare. Relief montan; roci acide (metamorfice,
eruptive, gresii, conglomerate etc sau materiale rezultate din acestea); climă
umedă şi rece (P = 1000 - 1200 mm, T = 3 - 4oC); vegetaţie de păduri montane
(mai ales molid, dar şi de tranziţie către pajiştile alpine, în etajul jneapănului).
În condiţiile de climă umedă şi rece şi de reacţie acidă a mediului, din
transformarea resturilor organice rezultă humus mai mult brut şi acid, închis la
culoare (adică se separă un orizont Au sau Aou), iar alternarea este foarte intensă,
silicaţii primari sunt desfăcuţi în silice, oxizi şi hidroxizi de aluminiu şi fier etc
(nu se produce argilă); o parte din sescvioxizi este supusă migrării ducând la
formarea unui orizont Bs, adică B feriiluvial (de unde şi denumirea solului).
Profil, proprietăţi. Solurile brune feriiluviale tipice au profilul Aou sau Au
-Bs - R sau C. Orizontul superior închis la culoare, cu humus acid, poate fi gros de
peste 20 - 25 cm, adică un Au, sau mai puţin de 20 cm în cazul unui Aou (adică,
tot umbric, dar subţire); urmează orizontul Bs gros de câţiva centrimetri până la
70 - 80 cm, roşietic, cu neoformaţii de sescvioxizi şi apoi fie un R, fie un C.
Sunt soluri cu textură grosieră sau mijlocie, nediferenţiată; nestructurate
sau cu structură grăunţoasă în orizontul superior şi poliedrică în Bs; bogate în
humus (10 - 25%), dar mai ales humus brut (materie organică aflată în diferite
stadii de humificare); intens debazificate şi puternic acide (V sub 55% până la
circa 10%, iar pH până aproape de 4); slab aprovizionate în substanţe nutritive şi
cu activitate microbiologică redusă.
Fertilitate şi folosinţă. Sunt soluri slab fertile, folosite în agricultură ca
pajişti naturale, pentru înbunătăţirea cărora se racomandă aplicarea de
îngrăşăminte organice şi amendamente calcaroase.
11.4.2. Podzolurile
Definiţie. Soluri având orizont A ocric sau umbric (Ao, Au) urmat de
orizont eluvial alic (Ea) şi orizont B spodic humicoferiiluvial sau feriiluvial (Bhs,
Bs). Pot prezenta orizont organic nehidromorf (O) sub 50 cm grosime şi
proprietăţi criostagnice.
Condiţii şi procese de formare. Aceste soluri, ca şi prepodzolurile, se
întâlnesc în zone montane, pe aceleaşi roci acide, dar la altitudini mai mari, climă
mai rece şi mai umedă (temperaturile scad până la 2 - 3 oC, iar precipitaţiile cresc
până la 1400 mm); vegetaţie de molidişuri şi în etajul jneapănului. Faţă de
prepodzoluri, solificarea se caracterizează printr-o migrare mai intensă a
secsvioxizilor împreună cu o parte a humusului, încât se formează un orizont Bhs,
iar deasupra acestuia un orizont Es.
Profil, proprietăţi. Podzolurile tipice au profilul: Au sau Aou - Es - Bhs -
R sau C. Faţă de solurile brune feriiluviale prezintă şi orizont Es (eluvial spodic
sau podzolic, sărăcit în materie organică şi sescvioxizi şi îmbogăţit rezidual în
silice), cu grosimi de 5 la 20 cm, albicios, cu neoformaţii de silice (pudră), iar sub
acesta un Bhs (de acumulare a sescvioxizilor, dar şi a humusului) gros de câţiva
centrimetri până la 30 -50 cm, brun-ruginiu, cu neoformaţii de sescvioxizi şi de
humus (sub forme de pelicule).
Ca şi prepodzolurile, sunt soluri cu textură grosieră sau mijlocie,
nediferenţiată; nestructurate sau cu agregate grăunţuase slab dezvoltate în
orizontul superior; bogate în humus (însă brut şi acid) în orizontul superior (8 -
25%), dar şi în Bhs (5 - 15%); intens debazificate şi puternic acide (V poate să
scadă până la 5%, iar pH-ul sub 4); activitatea microbiologică şi aprovizionarea cu
substanţe nutritive sunt foarte slabe.
Fertilitate şi folosinţă. Fac parte din categoria celor mai puţin fertile soluri
din ţara noastră. Sunt ocupate de păşuni alpine, care pot fi îmbunătăţite prin
aplicarea de amendamente calcaroase, târlirea şi frtilizarea cu îngrăşăminte
chimice.
11.4.3. Criptopodzolurile
Definiţie. Soluri având orizont A umbric (Au) foarte humifer, urmat de
orizont B criptospodic (Bcp) humifer. Pot prezenta orizont organic nehidromorf
(O) sub 50 cm grosime.
Condiţii şi procese de formare. Criptopodzolurile (postpodzolurile) se află
în continuarea podzolurilor, spre zone mai înalte, mai umede şi mai răcoroase din
etajul subalpin al Carpaţilor Meridionali şi Orientali. Faţă de podzoluri, solificarea
se caracterizează prin formarea orizontului criptospodic (Bcp), adică orizont
spodic cu acumulare iluvială de material amorf activ, predominant humic şi
aluminic, astfel că nu are coloritul roşu specific orizontului spodic. În mare parte,
aceasta poate fi mascată şi de conţinutul ridicat de materie organică (în general
peste 10%).
Profil, proprietăţi. Criptopodzolurile tipice au profilul: Au - Bcp - C sau
R. De obicei deasupra orizontului Au se află un orizont înţelenit (Aţ), a cărui
grosime este de câţivea cm. Întreg profilul are o grosime de numai 50 - 60 cm şi,
în general, are un conţinut ridicat de schelet.
Ca şi podzolurile, sunt soluri cu textură grosieră sau mijlocie,
nediferenţiată; nestructurate sau cu agregate grăunţuase slab dezvoltate în
orizontul superior; bogate în humus (însă brut şi acid) în orizontul superior (peste
10%); intens debazificate şi puternic acide (V poate să scadă până la 5%, iar pH-
ul sub 4); activitatea microbiologică şi aprovizionarea cu substanţe nutritive sunt
foarte slabe.
Fertilitate şi folosinţă. Fertilitatea acestor soluri este foarte scăzută, fiind
folosite, cel mult 3 luni pe an, ca păşuni de slabă calitate. Pot fi îmbunătăţite prin
aplicarea de amendamente calcaroase şi frtilizarea cu îngrăşăminte organice şi
minerale.
întrebări recapitulative:
1. Ce sunt spodisolurile?
2. Care este deosebirea dintre prepodzoluri şi podzoluri?
3. Unde sunt răspândite podyolurile?
4. Ce sunt criptopodzolurile?
11.5.1. Nigrosoluri
Definiţie. Soluri având orizont A umbric (Au) şi orizont subiacent (A/C,
A/R sau Bv) având culori de orizont umbric, cel puţin în partea superioară, şi grad
de saturaţie în baze mai mic de 55%.
Condiţii şi procese de formare. Sunt răspândite în areale de relief montan;
pe roci acide (metamorfice, eruptive, gresii, conglomerate etc şi produse provenite
din acestea); climă umedă şi răcoroasă (P = 800 - 1400mm şi T = 3 - 6oC, Iar = 45
-80, regim hidric percolativ repetat); în arealul pădurilor de molid, molid - brad,
fag-răşinoase, cu floră acidofilă dar, de obicei, pe suprafeţe înierbate.
În aceste condiţii, din transformarea resturilor organice rezultă un humus
mai mult brut şi acid, închis la culoare, iar prin alterare se formează un orizont Bv.
Profil, proprietăţi. Solurile negre acide tipice au profilul Au - Bv - C sau
R. Orizontul Au este gros de 20 - 40 cm, închis la culoare (brun - închis,
negricios); Bv gros de 20 - 70 cm având culori de orizont umbric, cel puţin în
partea superioară, urmat de orizontul C sau R.
Sunt soluri cu textură de la mijlocie - grosieră până la fină, nediferenţiată
pe profil; cu structură grăunţoasă în Au şi poliedrică în Bv; bogate în humus (4
-5% până la peste 20%), dar acid şi mai mult brut; debazificate şi acide, inclusiv
în Bv (V sub 55%, uneori 20%, iar pH sub 5); slab aprovizionate cu substanţe
nutritive şi activitate microbiologică redusă.
Fertilitate şi folosinţă. Sunt puţin fertile, fiind ocupate de păduri sau pajişti
naturale. În acest din urmă caz, pentru îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi
ridicarea producţiei de masă vegetală, se recomandă aplicarea de amendamente
calcaroase şi îngrăşăminte organie şi minerale.
11.5.2. Humosiosolurile
Definiţie. Soluri cu orizont A umbric (Au), conţinând materie organică
humificată segregabilă de partea minerală silicată, urmat de orizont intermediar
(A/C, A/R sau Bv) având culori de orizont umbric, cel puţin în partea superioară,
şi grad de saturaţie în baze mai mic de 55%.
Condiţii şi procese de formare. Se întâlnesc în golurile alpine, deci în
condiţii de relief montan; roci dure, acide ori intermediare (metamorfice, eruptive
sau sedimentare consolidate- conglomerate, gresii etc); climă foarte umedă şi
foarte rece (P = 1000 mm până la circa 1400 mm şi T = 2-3 oC până aproape de
-3oC, Iar = 100 până la 200, în cea mai mare parte a anului temperaturi sub 0 oC);
vegetaţie de pajişte alpină. În asemenea condiţii, solificarea este anevoioasă,
rezultând un profil scurt, solul propriu-zis fiind alcătuit dintr-un amestec de
particule minerale şi humus.
Profil, proprietăţi. Solurile humicosilicatice tipice au profilul Au sau Aou
-A/R - R sau A/C - C. Orizontul superior este un Au, fie un Aou (deci tot umbric,
dar subţire), de culoare închisă şi conţinând materie organic segregabilă de partea
minerală silicatică (adică la uscare, prin frecare în mână, partea minerală se separă
de cea organică); urmează orizontul A/R sau A/C având tot culori închise, cel
puţin în partea superioară; începând de la adâncimea de 50 - 60 cm apare orizontul
R sau C.
Sunt soluri cu textură grosieră până la mijlocie (adesea cu mult material
scheletic); structura grăunţoasă, dar nestabilă; bogate în humus (uneori peste
20%), însă de slabă calitate; moderat până la puterinc debazificate şi acide (V
poate coborî până la 5 - 10%, iar pH până la 4); puţin active microbiologic şi slab
aprovizionate cu substanţe nutritive.
Fertilitate şi folosinţă. Sunt puţin fertile şi ocupate numai de pajişti,
pentru îmbunătăţirea cărora se recomandă îngrăşarea solului prin târlire, aplicarea
de gunoi de grajd, administrarea de îngrăşăminte minerale (azot, fosfor, potasiu) şi
de amendamente calcaroase.
întrebări recapitulative:
1. Ce sunt umbrisolurile?
2. Care este deosebirea dintre nigrosoluri şi humosiosoluri?
3. Unde sunt răspândite humosiosolurile?
4. Ce proprietăţi chimice au nigrosolurile?
11.6.1.Andosolurile
Definiţie. Soluri având orizont A (Am, Au, Ao) urmat de orizont
intermediar (A/C, A/R, Bv) la care se asociază proprietăţi andice pe cel puţin 30
cm grosime începând din primii 25 cm ai solului mineral. Nu prezintă alte
orizonturi sau proprietăţi diagnostice sau acestea sunt prea slab exprimate. Poate
avea orizont O sau T.
Condiţii şi procese de formare. Prezenţa acestori soluri este legată de
existenţa unor roci vulcanice (eruptive necristalizate) sau materiale provenite din
acestea, condiţii ce se întâlnesc în zone cu relief montan vulcanic; climă umedă şi
rece (P=1000 mm şi T=3 - 6oC); vegetaţie de păduri de fag - molid, dar şi în etajul
subalpin.
Datorită rocilor specifice din care se formează (vulcanice, necristalizate),
prin alterare nu mai rezultă minerale argiloase ci materiale coloidale amorfe, ce
imprimă solului o serie de particularităţi printre care: capacitatea mare de schimb
cationic şi anionic, capacitatea de reţinere a apei foarte mare, densitate aparentă
mică.
Profil, proprietăţi. Andosolurile tipice au profilul Au sau Aou - A/C sau
A/R - C sau R. Orizontul superior, închis la culoare, este gros de peste 20 -2 5 cm
(Au), sau sub 20 cm (Aou); A/C sau A/R de 20 - 30 cm având culori de orizont
umbric, cel puţin în partea superioară şi apoi C sau R.
Sunt soluri cu textură mijlocie până la grosieră, nediferenţiată pe profil;
nestructurate sau agregate grăunţoase; foarte poroase şi cu capacitate mare de
reţinere a apei; bogate în humus (uneori peste 20%), dar acid şi mai mult brut;
complexul adsorbtiv este foarte bine reprezentat (capacitate totală de schimb
cationic, adesea peste 100 m.e/100 g sol); debazificate şi acide (V sub 55%,
adesea mai mic de 20%, iar pH până la 4); puţin active microbiologic şi slab
aprovizionate cu substanţe nutritive.
Fertilitate şi folosinţă. Fiind răspândite în zonele motane, andosolurile
sunt considerate soluri cufertilitate bună pentru vegetaţia de pădure. În cazul
folosirii ca păşuni şi fâneţe naturale, rezultate bune se obţin prin aplicarea de
amendamenta calcaroase şi îngăşăminte minerale.
Se impune luarea unor măsuri pentru prevenirea degradării solului prin
procese de eroziune.
Întrebări recapitulative:
1. Ce sunt andisolurile?
2. Unde sunt răspândite andosolurile?
11.7. CLASAHIDRISOLURI
11.7.1. Gleisolurile
Definiţie. Soluri având proprietăţi gleice (orizont Gr) a cărui limită
superioară este situată în primii 50 cm.
Condiţii şi procese de formare. Gleisolurile sunt răspândite într-un spaţiu
geografic larg, pe suprafeţe cu exces de umiditate provenit din pânza freatică
aflată la adâncimi ce nu depăşesc 1,0 - 1,5 m şi nesalinizată. Mai frecvent se
întâlnesc în câmpiile de subsidenţă (Câmpia Crişurilor, Câmpia Timişului,
Câmpia Titu, Câmpia Siretului inferior etc.), în porţiunile mai slab drenate ale
luncilor şi teraselor inferioare, cât şi în arealele mai răcoroase din depresiunile
intramontane (Oaş, Braşov, Făgăraş etc.).
Profil, proprietăţi. Solurile gleice tipice au profilul Ao - A/Go - Gr.
Orizontul superior este relativ subţire (20 - 30 cm) şi deschis la culoare (A ocric);
orizontul A/Go prezintă pete de reducere, dar pe un fond general mai deschis;
orizontul Gr este mai intens marmorat; prezintă neoformaţii de fier şi mangan mai
bine reprezentate.
Textura este nediferenţiată (de la grosieră la fină) sau contrastantă; structură
slab dezvoltată (grăunţuasă); regim aerohidric mai nefavorabil (exces de apă mai
pronunţat); humus mai puţin (2-3%) şi de calitate inferioară; gradul de saturaţie în
baze şi reacţia au valori mai mici (V între 80 şi 55%, chiar sub 55%, pH între 6,5
şi 5 sau sub 5); aprovizionarea cu substanţe nutritive şi activitatea microbiologică
sunt mai slabe.
Fertilitate şi folosinţă. Fac parte din caregoria solurilor cu fertilitate
scăzută. În mod natural sunt ocupate cu pajişti de calitate slabă. Ameliorarea se
poate face prin coborârea nivelului freatic şi încorporarea de îngrăşăminte
organice şi minerale, iar dacă reacţia este prea acidă se recomandă şi aplicarea
amendamentelor calcaroase.
Se pot folosi pentru cultura porumbului, grâului, orzului, ovăzului, soiei,
sfeclei de zahăr, florii soarelui, plantelor furajere etc. Sunt contraindicate pentru
viţa de vie şi pomi fructiferi.
11.7.2. Stagnosolurile
Definiţie. Sunt soluri car au proprietăţi stagnice intense (orizont
stagnogleic - W), începând de la suprafaţă sau din primii 50 cm şi care se continuă
pe cel puţin 50 cm grosime.
Condiţii şi procese de formare. Se întâlnesc în condiţii cu exces de apă la
suprafaţă provenită din precipitaţii (P = 600 - 900 mm şi T= 6 - 9oC), pe suprafeţe
cu drenaj extern şi intern slab (terenuri plane sau depresionare, cu material fin) şi
vegetaţie de pădure, adesea înmlăştinită.
În aceste condiţii, solificarea este orientată în direcţia stagnogleizării
puternice şi bioacumulării slabe.
Pe suprafeţe mai mari sau mai mici se întâlnesc în Podişul Getic, Podişul
Transilvaniei, Podişul Sucevei, cât şi în unele depresiuni şi crovuri.
Profil, proprietăţi. Solurile stagnogleice au profilul Aow - AoW - BW -C.
Orizontul Aow (de acumulare a humusului şi de pseudogleizare) este gros de 1020
cm, cu aspect marmorat (pete de oxidare şi de reducere), pe fond deschis; orizont
AoW gros de 20 - 30 cm, cu aspect marmorat mai pronunţat (predominant culori
de reducere); orizont BW (B cambic sau argiloiluvial, pseudogleic) gros de 70 -
100 cm, intens marmorat (pete de reducere în proproţie de peste 50%), după care
urmează orizontul C; neoformaţii de fier şi mangan (inclusiv bobovine) chiar de la
suprafaţă.
Textura este fină sau mijlocie fină, nediferenţiată în cazul unui orizont
BvW sau diferenţiată în cazul unui orizont BtW; structură grăunţoasă slab
dezvoltată în orizonturile superioare şi poliedrică sau columnoid-prismatică în
BW; regim areohidric cu totul nefavorabil; conţinut mic de humus (1 - 2%) şi de
calitate inferioară; gradul de saturaţie în baze scade până la 40% iar reacţia este în
jur de 5 - 6; conţinut mic de substanţe nutritive şi activitate microbiologică
deficitară.
Fertilitate şi folosinţă. Sunt soluri foarte slab fertile, mai ales datorită
regimului aerohidric defectuos; în perioadele umede prezintă exces pronunţat de
apă, iar în cele secetoase prezintă deficit accentuat. Sunt acoperite de păduri,
pajişti de slabă calitate, dar folosite şi în cultura plantelor de câmp (grâu porumb,
orz, ovăz, floarea soarelui, sfeclă de zahăr, cartof etc.).
Pentru ameliorare sunt necesare măsuri obişnuite de fertilizare, dar şi
măsuri speciale reprezentate prin arături adâncite treptat, arături în spinări,
subsolaj, drenaje (canale deschise, drenuri tub, drenaje cârtiţă); îngrăşăminte în
doze mari (organice şi minerale cu azot, fosfor, potasiu); dacă reacţia este prea
acidă necesită şi amendamente calcaroase.
11.7.3. Limnosolurile
Definiţie. Limnosolurile se definesc printr-un orizont diagnostic A limnic
(Al)sau orizont turbos (T), urmate de un orizont Gr.
Condiţii şi procese de formare. Limnosolurile sunt răspândite pe fundul
bălţilor, lacurilor şi lagunelor puţin adânci. Materialul parental este alcătuit din
depozite de mâl sau nămol, în care îşi fixează rădăcinile vegetaţia acvatică (stuf,
papură, rogoz etc.).
Profil, proprietăţi. Profilul unui limnosol este alcătuit dintr-un orizont A
limnic (Al) sau orizont turbos (T), având grosimea mai mică de 50 cm, după care
urmează orizontul Gr. După secarea lacurilor, limnosolurile evoluează spre
gleisoluri sau aluviosoluri, timp în care se produce micşorarea volumului cu
formarea de crăpături mari, schimbarea culorii în gălbui şi mineralizarea unei
cantităţi mari de materie organică.
Fertilitate şi folosinţă. Limnosolurile reprezintă suportul şi mediul de
creştere a vegetaţiei acvatice.
Întrebări recapitulative:
1. Ce sunt hidrisolurile?
2. Care este deosebirea dintre stagnosoluri şi gleisoluri?
3. Unde sunt răspândite limnosolurile?
11.8.1. Solonceacurile
Definiţie. Soluri având orizont salic (sa) situat în primii 50 cm.
Condiţii şi procese de formare. Se întâlnesc în condiţii propice acumulării
în sol a sărurilor solubile (îndeosebi NaCl şi Na2SO4); materiale parentale bogate
în săruri solubile sau chiar depozite salifere; în aproprierea mărilor, lagunelor şi
lacurilor sărate; pe terenuri cu pânze freatice aflate la adâncime critică (1 - 3 m) şi
bogate în săruri solubile; pe suprafeţe irigate neraţional (proces numit sărăturare
sau salinizare secundară) ca, de exemplu, irigarea unor soluri nesărăturate cu ape
mineralizate, irigarea cu cantităţi prea mari de apă a terenurilor cu pânze freatice
mineralizate şi aflate la adâncime subcritică etc. Asemenea condiţii se întâlnesc pe
unele areale din Câmpia Bărăganului, Câmpia Moldovei, Câmpia de Vest etc.
Profil, proprietăţi. Solonceacurile tipice au profil Aosa - AGo sau Aosa
-A/C - C. Orizontul Aosa deschis la culoare şi gros de 10 - 30 cm (în primii 20 cm
se află sa de cel puţin 10 cm) este un orizont de acumulare slabă a humusului, dar
puternică a sărurilor solubile (peste 1 - 1,5%); în continuare, după cum solul se
află sau nu sub influenţa apelor freatice, se găseşte, fie un AGo, fie un A/C urmat
de materialul parental C.
Dintre neoformaţii, caracteristice sunt cele de săruri solubile în orizontul
superior, sub formă de vinişoare, tubuşoare, pete, pungi sau cuiburi şi uneori chiar
crustă, iar în cazul unui orizont A/Go şi neoformaţii de fier şi mangan.
Sunt soluri cu textură de la grosieră la fină, nediferenţiată sau contrastantă
(în cazul depozitelor aluviale neomogene); nestructurate sau având agregate
grăunţoase nestabile (prin umezire solul devine mocirlos); regim aerohidric
defectuos; sărace în humus (1 - 2%), bogate în săruri solubile de sodiu (peste 1-
1,5%), gradul de saturaţie în baze este de 100%, iar pH-ul în jur de 8,3 - 8,5; slab
aprovizionate cu substanţe nutritive şi puţin active biologic.
Fertilitate şi folosinţă. Datorită, îndeosebi, conţinutiului ridicat de săruri
solubile, neameliorate nu pot fi folosite în cultura plantelor. În condiţii naturale
sunt ocupate de o vegetaţie rară, cu plante specifice de sărătură (Salicornia
herbaceea, Salsola soda, Arthemisia salina etc.).
Ameliorarea se poate face numai prin aplicarea unui complex de măsuri
speciale: irigări de spălare în vederea levigării în adâncime a sărurilor; amendare
cu gips sau fosfogips, coborârea nivelului freatic prin drenaje, pentru a opri
revenirea sărurilor spre suprafaţă (în cazul terenurilor cu ape freatice mineralizate
la mică adâncime). În afara acestor măsuri speciale, este necesară aplicarea unei
agrotehnici specifice, încorporarea de îngrăşăminte organice şi minerale,
cultivarea de plante mai rezistente la salinitate etc.
11.8.2. Soloneturile
Definiţie. Soluri având orizont natric (na)) situat în primii 50 cm sau orizont
Btna.
Condiţii şi procese de formare. Se întâlnesc în aceleaşi areale cu
solonceacurile, dar numai pe terenurile afectate alternativ de salinizare-
desalinizare (datorită pânzelor freatice mineralizate cu nivel oscilnt) sau cu
solonceacuri supuse desalinizării (ca urmare a coborârii nivelului freatic). În
asemenea condiţii, are loc un proces specific de alcalizare sau soloneţizare care
constă, în principal, în îmbogăţirea complexului coloidal în ioni de sodiu
adsorbiţi, migrarea argilei şi separarea unui orizont Btna, iar, uneori, şi formarea
de carbonat de sodiu (Na2CO3).
Profil, proprietăţi. Soloneturile tipice au profil Ao - Btna - C sau CGo.
Orizontul Ao este de grosimi variabile (de la câţiva centrimetri până la 20 - 30
cm) şi de culoare cenuşie-deschisă. Orizontul Btna are 30 - 80 cm, culoare brună
până la brun-închisă; în continuare, după cum solul se află sau nu sub influenţa
apelor freatice, urmează, fie un orizont CGo, fie direct un C; neoformaţii de
argilă, (pelicule) în Btna, de oxizi (inclusiv bobovine) mai ales deasupra lui Btna,
şi reziduale (particule cuarţoase sau pudră de silice) în partea superioară.
Deoarece orizontul Btna începe de la o adâncime mică (adesea de la câţiva
centrimetri), proprietăţile solului sunt determinate, practic, de caracteristicile cu
totul negative ale acestui orizont: acumulare de argilă migrată de sus, structură
specifică, columnară; porozitate, permeabilitate, consistenţă, regim aerohidric etc,
dintre cele mai nefavorabile; procent ridicat de sodiu absorbit (V=100%, Na peste
15% până la 70 -80% din T) şi uneori şi Na2CO3 liber şi, deci, reacţie puternic
alcalină (pH>8,5 uneori peste 9, adică valori maxime întâlnite la soluri);
aprovizionare cu substanţe nutritive şi activitate biologică extrem de reduse etc.
În partea superioară, corespunzătoare orizontului Ao, solul este sărăcit în
argilă şi îmbogăţit rezidual în particule grosiere cuarţoase, nestructurate sau cu
structură grăunţoasă, puţin dezvoltată, slab aprovizionat cu humus (1-2%) şi
substanţe nutritive, cu grad de saturaţie în baze ce coboară până la circa 70%,
sodiu adsorbit sub 5% din capacitatea de schimb cationic (T), reacţie acidă (pH în
jur de 6) etc, adică proprietăţi, de asemenea, nefavorabile.
Fertilitate şi folosinţă. Extrem de redusă, în condiţii naturale fiind ocupate
de vegetaţie rară cu plante specifice de alcalinitate. În vederea folosirii în cultura
plantelor este necesară aplicarea aceluiaşi complex de măsuri ca şi în cazul
solonceacurilor.
Solonceac
Soloneţ
20
40
60
80
100
120
140 cm
Întrebări recapitulative:
1. Ce sunt salsodisolurile?
2. Care este deosebirea dintre solonceacuri şi soloneţuri?
3. Unde sunt răspândite solonceacurile şi soloneţurile?
11.9.1. Pelosolurile
Definiţie. Aceste soluri au ca diagnostic orizontul pelic (z), care poate să
apară chiar de la suprafaţă sau în primii 20 cm şi se continuă până la peste 100 cm.
Orizontul pelic are un conţinut de cel puţin 30 % argilă, este plastic şi adeziv în stare
umedă şi prezintă crăpături largi şi adânci în stare uscată.
Condiţii şi procese de formare. Pelosolurile sunt răspândite pe terenurile
uşor depresionare, cu exces de umiditate din zonele de câmpii şi podişuri.
Materialele parentale sunt reprezentate prin depozite cu textură fină, în cadrul cărora
predomină mineralele argiloase de tipul ilit.
Conţinutul ridicat de argilă favorizează procesul de bioacumulare (sunt soluri
moderat humifere), cât şi stagnogleizarea slabă sau moderată.
Profil, proprietăţi. Prezintă următoarea succesiune de orizonturi: Ao - Bzw
sau Btzw - C. Cu toate că au un conţinut relativ bun de humus, regimul aerohidric
deficitar scade capacitatea de producţie a acestor soluri.
Fertilitate şi folosinţă. Sunt soluri cu fertilitate slab - moderată. Prin
îmbunătăţirea regimului aerohidric se pot cultiva cu ogamă largă de culturi agricole.
Deoarece opun o mare rezistenţă la arat, adesea sunt folosite ca păşuni şi fâneţe.
11.9.2. Vertosolurile
Definiţie. Sunt soluri care se definesc pri prezenţa unui orizont vertic (y) de
la suprafaţă sau imediat dedesubtul stratului arat; obligatoriu feţe de alunecare
prezente cel puţin într-un orizont situat între 25 şi 100 cm.
Condiţii şi procese de formare. Se întâlnesc pe suprafeţe cu material
parental, reprezentat prin argile gonflante (care îşi măresc volumul prin umezire),
ceea ce determină formarea unui orizont vertic (y), caracterizat prin feţe de
alunecare oblice şi crăpături mai largi de 1-2 cm; în
zone de dealuri, podişuri şi câmpii înalte, aşa cum sunt
cele din Podişul Getic, Podişul Sucevei, Podişul
Transilvaniei, Dealurile Vestice, Câmpia Piteştilor etc.
Profil, proprietăţi. Vestisolurile tipice din
zonele cu precipitaţii mai reduse au profilul Ay -
C, iar cele din arealele mai umede Ay - By - C. În
ambele cazuri, orizontul superior este un Ay, gros
de peste 50 cm, de culoare brună până la brun-
închisă; urmează un orizont C sau mai întâi
orizontul By (Bv sau Bt) având caractere vertice şi
grosimi de 30-100 cm, cu nuanţe brun-închise,
brune, brune-gălbui, brune-ruginii. De obicei,
profilul prezintă neoformaţii de fier şi mangan ca
puncte şi pete, mai ales în partea superioară.
Sunt soluri cu textură fină (argiloasă,
argilo-lutoasă); cu masa fragmentată în elemente
structurate foarte mari, deci, practic nestructurate;
compacte, puţin permeabile, regim aerohidric
nefavorabil; conţinut de humus mic până la
mijlociu (1 - 4%); gradul de saturaţie în baze poate
de
coborî până la 7080%, iar pH-ul de la 7 până la sub 6 (în funcţie de zona
climatică în care se află); deficitare sub aspectul activităţii microbiologice şi a
aprovizionării cu substanţe nutritive.
Fertilitate şi folosinţă. Datorită, îndeosebi,
proprietăţilor fizice nefavorabile, au o fertilitate
scăzută, plantele suferind când de lipsă de apă, când
de exces de umiditate. Dintre măsurile menite să
Fig. 11.9. Profil caracterisitic , „, „, . ,.
ducă la îmbunătăţirea regimului aerohidric fac parte:
lucrarea energetică şi adâncă, irigarea şi drenarea.
În vederea ridicării fertilităţii, un rol deosebit de important revine aplicării de
îngrăşăminte minerale cu azot şi fosfor, cât şi a gunoiului de grajd (care pe lângă
aportul de substanţe nutritive contribuie şi la ameliorarea substanţială a stării fizice,
chimice şi biologice a solurilor.
Fiind situate în zone diferite (câmpie, deal, podiş) şi utilizarea este variată: în
cultura plantelor de câmp (grâu, porumb, floarea soarelui etc.), plante furajere,
pajişti (de slabă calitate), în silvicultură (păduri de gârniţă). Sunt contraindicate
pentru legume, pomi şi viţă de vie.
Întrebări recapitulative:
1. Ce sunt pelosolurile?
2. Care este deosebirea dintre pelisoluri şi vertisoluri?
3. Ce copndiţii trebuie să îndeplinească materialul parental pentru formarea
vertisolurilor?
11.10.1. Litosolurile
Definiţie. Litosolurile se definesc prin prezenţa unui orizont A sau O, urmat
de un orizont R (cu excepţia pietrişurilor fluviatile recente) sau Rrz, a căror limită
superioară este situată în primii 20 cm.
Condiţii şi procese de formare. Se întâlnesc pe suprafeţe mici, în regiuni de
munte dar, uneori, şi în zone de dealuri şi podişuri, acolo unde la suprafaţă sau
foarte aproape de suprafaţă se află roci dure (metamorfice, magmatice sau
sedimentare consolidate), datorită cărora solificarea este slabă, prezentând un profil
scurt.
Profil, proprietăţi. Litosolurile tipice au profilul Ao sau Aom ori Aou-R.
Orizontul superior subţire (mai puţin de 20 cm, dar minim 5 cm) poate fi: Ao,
deschis la culoare, deci sărac în humus sau cu humus alcătuit din acizi fulvici; sau
Aom (molic, dar subţire), închis la culoare. Urmează orizontul R, adică roca dură, cu
limita superioară situată între 5 şi 20 cm.
Sunt soluri bogate în material scheletic şi cu textură de la grosieră până la
fină; nestructurate sau cu structură slab dezvoltată (grăunţoasă sau glomerulară);
volum edafic mic şi, prin urmare, rezerve scăzute de humus şi substanţe nutritive;
pot fi saturate în baze, cu reacţie neutră-alcalină, până la intens debazificate şi acide
(în funcţie de natura rocii)
Fertilitate şi folosinţă. Sunt ocupate de o vegetaţie slab reprezentată (de
pajişti, de arbuşti, de pădure). În arealele agricole se folosesc şi în cultura plantelor
din zonă, dar foarte slab. În vederea ameliorării se recomandă îndepărtarea manuală
de la suprafaţa terenului a materialului scheletic, încorporarea de îngrăşăminte
minerale şi organice etc.
11.10.2. Regosolurile
Definiţie. Regosolurile au ca diagnostic un orizont A urmat de material
parental neconsolidat sau slab consolidat, menţinut aproape de suprafaţă datorită
eroziunii geologice (regosol = sol tânăr).
Condiţii şi procese de formare. Se întâlnesc pe suprafeţe mici, în condiţii
foarte variate de relief, rocă, climă şi vegetaţie, începând din câmpie până în zona
montană, pe versanţi alcătuiţi din roci afânate (loess-uri, luturi, argile, marne,
nisipuri etc.) supuşi eroziunii lente, care face ca materialul de sol să fie continuu şi
lent transportat pe pantă.
Profil, proprietăţi. Regosolurile tipice au profilul Ao - C. Orizontul Ao este
gros de 10 - 40 cm, deschis la culoare, slab conturat, urmat de materialul parental
(rocă neconsolidată), ce formează orizontul C.
Sunt soluri cu textură variată (de la grosieră până la fină, în funcţie de
materialul parental), nediferenţiată; structură glomerulară sau poliedrică slab
formată, ori nestructurate, sărace în humus (1 - 2%) şi substanţe nutritive; de la
saturate în baze şi reacţie slab alcalină până la debazificate şi acide (în funcţie de
materialul parental, climă, vegetaţie etc.).
Fertilitate şi folosinţă. În mod natural sunt ocupate de pajişti de slabă calitate.
Situate pe versanţi în zonele prielnice viticulturii şi pomiculturii sunt utilizate cu
bune rezultate în astfel de scopuri. În vederea ameliorării se recomandă lucrări de
prevenire şi combatere a eroziunii, încorporarea de îngrăşăminte minerale şi
organice.
11.10.3. Psamosolurile
Definiţie. Soluri care au orizont A urmat de material parental constituit din
depozite nisipoase eoliene de cel puţin 50 cm grosime.
Condiţii şi procese de formare. Se întâlnesc pe terenuri cu nisipuri
spulberate de vânt, ceea ce împiedică avansarea solificării. Pe suprafeţe mai mari se
află în sudul Olteniei, în Bărăgan, în Delta Dunării, la confluenţa Bârladului cu
Siretul, în Câmpia de Vest etc.
Profil, proprietăţi. Psomosolurile tipice au profilul Ao - C. Orizontul Ao este
gros de 10 - 40 cm, deschis la culoare, slab conturat, urmat de orizontul C,
reprezentat de materialul parental nisipos.
Prin urmare, sunt soluri cu textură nisipoasă, până la cel mult nisipo-lutoasă
(de aici denumirea de psammos=nisip); nestructurate sau agregate glomerulare puţin
formate; foarte permeabile şi deci, prezintă capacitate mică de reţinere a apei; sărace
în humus (1 - 2%) şi în substanţe nutritive; eubazice până la mezobazice (gradul de
saturaţie în baze poate coborî până la 60 - 70%); slab alcaline - neutre sau slab acide
(pH de la 8 până la 6).
Fertilitate şi folosinţă. Neameliorate sunt soluri neproductive sau slab
productive, supuse deflaţiei (spulberării). În scopul fixării se recomandă: plantaţii
forestiere de protecţie (salcâm, pin negru, plop negru hibrid etc.) în masiv sau în
perdele, acoperirea terenului cu un strat subţire de paie, coceni, frunze etc, total sau
în benzi, colmatarea cu mâl (ex. în Delta Dunării); aplicarea unor preparate chimice
în vederea măririi coeziunii sau folosirea paranisipurilor (garduri de nuiele).
Dintre măsurile propriu-zise de ameliorare se amintesc: irigarea,
încorporarea masivă de gunoi de grajd, aplicarea de îngrăşăminte minerale
complexe etc.
Îmbunătăţite se folosesc cu succes pentru cultura viţei de vie, a pomilor, a
plantelor tehnice (tutun, ricin, floarea soarelui, cartof), a secarei, a leguminoaselor
pentru boabe (fasole, lupin), a plantelor furajere (iarbă de Sudan, porumb pentru
siloz, borceag de toamnă), a legumelor (tomate, castraveţi, varză, ceapă).
11.10.4. Aluviosolurile
Definiţie. Sunt soluri cu orizont A urmat de material parental de cel puţin 50
cm grosime, constituit din depozite fluviatice, fluviolacustre sau lacustre recente,
inclusiv pietrişuri, cu orice textură.
Condiţii şi procese de formare. Solurile aluviale s-au format şi sunt
răspândite, ca şi protosolurile aluviale, în condiţii de lunci, deltă şi perimetre
lacustre, dar ieşite de sub influenţa revărsărilor, ceea ce a permis avansarea
procesului de solificare, acumularea humusului şi formarea unui orizont A mai gros
decât în cazul protosolurilor aluviale.
Profil, proprietăţi. Solurile aluviale tipice au profilul Ao - C, cu material
parental C, constituit din depozite fluviatile, fluviolacustre recente, cu orice textură.
Textura este nediferenţiată (de la grosieră până la fină) sau contrastantă; faţă
de protosolurile aluviale prezintă structură mai bună (glomerulară, grăunţoasă ori
poliedrică); regim aerohidric extrem de variat, în funcţie de textură, de adâncimea
apelor freatice etc.; conţinut mai mare de humus (2 - 3%) şi de substanţe nutritive;
gradul de saturaţie în baze şi reacţia sunt foarte diferite (de la saturate şi alcaline
până la debazificate şi acide).
Fertilitate şi folosinţă. Sunt soluri cu fertilitate ridicată, fiind folosite pentru
o gamă largă de culturi agricole. Rezultate foarte bune dau pentru culturile
legumicole, mai ales în situaţia aplicării de îngrăşăminte minerale şi organice.
11.10.5. Entiantrosolurile
Definiţie. Sunt soluri alcătuite din diferite materiale acumulate sau rezultete
în urma unor activităţi umane (inclusiv materiale de sol transportate), având o
grosime de cel puţin 50 cm sau numai 30 cm dacă materialul parental antropogen
este scheletic.
Condiţii şi procese de formare. Sunt răspândite şi s-au format în condiţii de
terenuri pe care au fost depuse reziduri de la diferite fabrici (de ciment, ceramică,
îngrăşăminte, de la combinatele chimice, petrochimice, siderurgice, miniere, cenuşă
de la termocentrale etc); material de sol provenit de la executarea de gropi, şanţuri,
terasamente; deşeuri sau reziduri de la combinatele zootehnice, resturi menajere etc.
În situaţia în care aceste materiale, aflate într-un stadiu incipient de
solificare, au grosimi mai mari de 50 cm constituie ceea ceea ce s-a denumit
entiantrosol.
Profil, proprietăţi. Protosolurile antropice nu prezintă orizonturi
pedogenetice dar, în situaţia în care materialele depuse provin de la alte soluri pot
avea fragmente din orizonturile solurilor respective (fragmente de orizont molic,
cambic, argiloiluvial, vertic, gleizat, salinizat etc.)
Au proprietăţi extrem de variate, în funcţie de natura materialelor depuse, de
grosimea acestora, de stadiul lor de transformare etc.
Fertilitate şi folosinţă. Fertilitatea acestor soluri este în funcţie de natura
materialului depus, de stadiul de solificare, de compoziţia chimică a acestuia etc. .
Introducerea în circuitul producţiei vegetale se pote face prin metode variate
şi complexe, rol deosebit de important având administrarea de gunoi de grajd,
îngrăşământ verde, sau orice alte resturi vegetae care contribuie la aprovizionarea cu
elemente nutritive, dar mai ales la îmbunătăţirea proprietăţilor fizice foarte
defectuase ale acestor soluri.
Întrebări recapitulative:
1. Ce sunt protisolurile?
2. Care sunt solurile din clasa protisoluri?
3. Unde sunt răspândite aluviosolurile?
4. Ce proprietăţi trebuie să îndeplinească materialele parentale pentru
formarea psamosolurilor?
5. Cum se formează entiantrosolurile?
11.11. CLASA ANTRISOLURI
Din această clasă fac parte soluri fără orizont A şi E (după caz), care au fost
îndepărtate prin eroziune accelerată sau decopertare, la suprafaţă aflându-se resturi
de orizont B sau C; sau soluri având la suprafaţă un orizont antropogenetic (orizont
intens modificat de om) de cel puţin 50 cm grosime.
Din această clasă fac parte erodosolurile şi antrosolurile.
11.11.1. Erodosolurile
Definiţie. Sunt soluri erodate sau decopertate astfel încât orizonturile rămase
nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol sau material parental adus la zi prin
eroziune accelerată; pot prezenta orizont Ap grefat pe A/C, B sau C.
Condiţii şi procese de formare. Sunt răspândite şi s-au format în condiţii de
terenuri puternic erodate sau afectate de alunecări de terenuri, mai ales în zone de
deal, podiş şi piemont (ocupă mari suprafeţe în Podişul Getic, Subcarpaţi, Podişul
Bârladului şi Podişul Transilvaniei etc.). Prin urmare, erodosolurile se formează
datorită procesului de eroziune accelerată, proces care, în general, este declanşat de
activitatea nechibzuită a omului (defrişări, luarea în cultură a terenurilor în pantă
etc)
Profil, proprietăţi. Întrucât orice sol poate fi supus eroziunii sau
decopertării, erodisolurile au profile foarte variate, în funcţie de solul de origine şi
de intensitatea eroziunii sau decopertării.
De exemplu, dacă prin eroziune sau decopertare s-a ajuns la materialul
parental C, profilul are doar orizont C, iar dacă terenul respectiv a fost lucrat şi
cultivat, în partea superioară, pe o grosime de circa 20 cm, se conturează un orizont
A prelucrat (Ap), urmat de orizont C (prin urmare, profil de tipul Ap - C); în cazul
unui erodisol rezultat dintr-un sol cu orizont Bv sau Bt ajuns la suprafaţă, profilul
este de tipul Bv - C sau Ap - Bv-C şi respectiv Bt - C sau Ap - Bt - C etc.
Însuşirile fizico - chimice ale erodisolurilor sunt în funcţie de acelea ale
solurilor de origine şi de ale orizonturilor ajunse la suprafaţă.
Fertilitate şi folosinţă. Sunt soluri neproductive sau slab productive. În mod
natural sunt lipsite de vegetaţie sau aceasta este foarte rară. În vederea stăvilirii
eroziunii şi ameliorării acestor soluri se recomandă:
- împăduriri, înierbiri (inclusiv sub formă de benzi);
- amenajări la obârşia şi de-a lungul ravenelor, ogaşelor şi ravenelor
(garnisaje, aleionaje, baraje etc);
- organizarea judicioasă a teritoriilor (orientarea solelor în sensul curbelor de
nivel, amplasarea corectă a drumurilor etc);
- lucrări agrotehnice specifice, obligatoriu executate în direcţia curbelor de
nivel; încorporarea de îngrăşăminte organice şi minerale etc.
Pot fi folosite ca pajişti, pentru cultura pomilor, viţei de vie, a plantelor
furajere, a plantelor de câmp neprăşitoare etc.
11.11.2. Antrosolurile
Definiţie. Sunt soluri care prezintă un orizont antropogenetic de cel puţin 50
cm grosime, orizont care poate rezulta prin fertilizare îndelungată, lucrări adânci,
adaos de material pământos, irigare cu ape bogate în suspensii sau prin utilizare
îndelungată în orezării.
Condiţii şi procese de formare. După cum rezultă din definiţie, antrosolurile
se formează în condiţii foarte variate de mediu, sub acţiunea intensă şi îndelungată a
omului. Caracteristice sunt solurile din sere şi solarii, denumite antrosoluri hortice.
Profil, proprietăţi. Aceste soluri prezintă un orizont A cu grosime minimă de
cel puţin 50 cm grosime, urmat de orizont A/C sau B, uneori chiar materialul
parental.
Fertilitate şi folosinţă. Având în vedere formarea acestor soluri sub influenţa
dominantă a omului, fertilitatea este, în general, bună. În cea mai mare parte sunt
cultivate cu legume.
Întrebări recapitulative:
1. Ce soluri fac parte din clasa antrisoluri?
2. Cum se formează erodosolurile?
3. Care sunt măsurile de protecţie şi ameliorare a erodosolurilor?
4. Cum se formează antrosolurile?
11.12. CLASA HISTISOLURI
11.12.1. Histosolurile
Definiţie. Histosolurile se definesc prin prezenţa unui orizont T mai mare de
50 cm grosime în primii 100 cm.
Condiţii şi procese de formare. Se întâlnesc în condiţii de mediu saturat cu
apă (nu numai exces ca în cazul solurilor hidromorfe) şi vegetaţie specifică,
reprezentată plante hidrofile (stuf, papură, rogoz, muşchi etc.).
Astfel de condiţii se pot întâlni în Delta Dunării, în arealele mlăştinoase ale
luncilor şi câmpiilor de subsidenţă (Lunca Dunării, Câmpia Someşului, Câmpia
Crişurilor, Câmpia Timişului, Câmpia Siretului inferior etc), în depresiunile
intramontane (Oaş, Maramureş, Dorna, Bilbor, Borsec, Braşov, Făgăraş), în zona
montană înaltă şi se reazlizează prin invadarea lacurilor şi bălţilor de către vegetaţia
hidrofilă sau prin înmlăştinirea unor molidişuri, pajişti, etc.
Histosolurile din zonele de câmpii formeză turbării saturate în baze,
cunoscute sub numele de bahne, în timp ce histosolurile din zonele montane
formează turbării acide, cunoscute sub numele de tinoave care au formă convexă.
Mediul anaerob determină manifestarea continuă a unui proces de
turbificare, adică resturile organice rămase nedescompuse sau parţial descompuse se
acumulează de la un an la altul ducând la formarea unui orizont de turbă. Pe măsură
ce acest orizont se îngroaşă, covorul vegetal pierde contactul cu substratul mineral,
solul fiind alcătuit numai dint-un strat de turbă, care frecvent atinge grosimi de 2 - 3
m.
Profil, proprietăţi. Datorită adâncimii mari la care se află substratul mineral,
histosolurile au profilul format numai dintr-un singur orizont T, gros de peste 50 cm.
Ca urmare, la aceste soluri nu de poate vorbi despre textură şi structură, starea lor
fizică generală caracterizându-se printr-o suprasaturaţie cu apă şi deci aerisire mică
sau foarte mică; sunt sărace în humus şi substanţe nutritive; gradul de saturaţie în
baze şi pH-ul variază în limite foarte largi (în funcţie de zonă, de natura vegetaţiei
etc).
Fertilitate şi folosinţă. Histosolurile au o fertilitate foarte redusă, în mod
natural fiind folosite ca pajişti de slabă calitate. Pentru ameliorare se recomandă
următoarele măsuri: desecare şi drenare, lucrarea adâncă, aplicarea de îngrăşăminte
(mai ales cu fosfor şi potasiu) şi amendamente calcaroase (în cazul în care reacţia
este prea acidă) etc.
Cea mai indicată folosinţă este tot cea de pajişti naturale, luarea în cultură
prezentând pericolul eroziunii eoliene, şi al mineralizării materialului organic, având
ca urmare subsidenţa terenului. De asemenea au fost semnalate cazuri de
autoaprindere şi ardere a materialului turbos, cu influenţă de aridizare a zonelor
respective.
Materialul turbos poate fi exploatat şi folosit în diferite scopuri: combustibil
local, prepararea de nămoluri terapeutice, confecţionarea de ghivece nutritive,
aşternut pentru vite, îngrăşăminte organice.
11.12.2. Foliosolurile
Definiţie. Sunt soluri constituite dintr-un orizont organic nehidromorf sau
orizont folic (O), a cărui grosime minimă este de 50 cm sau numai 20 cm dacă
orizontul organic este situat direct pe rocă.
Condiţii şi procese de formare. Aceste soluri sunt răspândite pe areale mai
restrânse, în zonele cu climă răcoroasă şi umedă, sub pădurile de conifere, unde se
acumulează cantităţi mari de resturi organice. În urma descompunerii lente a
materialului organic rezultă anumite cantităţi de acizi fulvici, care imprimă solului
reacţie acidă.
Profil, proprietăţi. Profilul foliosolurilor este alcătuit din următoarele
orizonturi: Ol - Of - Oh - C - sau R, a căror grosime minimă este de 50 cm.
Proprietăţile fizice şi chimice ale foliosolurilor depind de natura resturilor organice
şi de condiţiile climatice care influenţează activitatea microorganismelor implicate
în procesul de alterare.
Fertilitate şi folosinţă. Fertilitatea acestor soluri este influienţată de gradul
de descompunere a materialului organic, de natura substatului mineral, iar folosinţa
dominantă este cea silvică.
Întrebări recapitulative:
1. Ce soluri fac parte din clasa histisoluri?
2. Cum se formează histosolurile?
3. Unde sunt răspândite foliosolurile?
4. Ce este orizontul organic?
12. CRITERII DE ÎNCADRARE A TERENURILOR AGRICOLE
ÎN CLASE DE CALITATE
10 - salinizarea;
11 - volumul edafic util (0 - 150 cm);
12 - porozitatea totală;
13 - reacţia solului;
14 - rezerva de humus (0 - 50 cm);
15 - inundabilitatea;
16 - poluarea solului;
17 - conţinutul de carbonat de calciu (0 - 50 cm).
Fiecare indicator, în funcţie de caracteristici, are valori de la 0 la 1. Tabelele
cu aceste valori se găsesc în „Metodologia elaborării studiilor pedologice" (vol. II),
întocmită de I.C.P.A. (datorită lipsei de spaţiu, nu pot fi prezentate în această
lucrare). Stabilirea acestor valori se face la nivelul fiecărui T.E.O.(teritoriu ecologic
omogen), care reprezintă o porţiune de teren pe care toţi factorii naturali sunt
asemănători.
Calculul notei de bonitare se face înmulţind între ele valorile celor 17
indicatori de bonitare, iar rezultatul se înmulţeşte cu 100.
Deci, N.B.N. = X1 x X2 x X3 ...............x X17 x 100,
în care, N.B.N. = nota de bonitare naturală,
X = valoarea fiecărui indicator. Când unul dintre indicatorii de bonitare se
află într-o situaţie optimă faţă de planta respectivă, valoarea sa este egală cu 1, iar
când acesta devine limitativ valoarea sa coboară până la 0.
corectată medie
Rezerva de humus
Alunecări
freatice(m)Adâncimea apei
Inundabilitate
Folosinţa sau cultura
Panta
Porozitate totală
Reacţia
Conţinut de CaCO3
Textura în Ap
corectate
Contrast textural
Gleizare
Pseudogleizare
soloneţizare
Poluarea solului
Nota de bonitare
Salinizare sau
PS
FN
M
R
PR
PN
CV
CS
PC
VV
V
M
GR 1 1 1 0,9 0,8 0,9 - 1 1 1 1 1 0,9 0,9 1 1 1 52
OR
PS
FS
CT
SF
SO
MF
IU
IF
CN
LU
TR
LG
AR
PS - Păşune; FN - Fâneaţă; MR - Măr; PR - Păr; PN - Prun; CV - Cireş, vşin; CS
-Cais; PC - Piersic; VV - Vie vin; VM - Vie masă; GR - Grâu; OR - Orz; PB -
Porumb; FS - Floarea soarelui; CT - Cartof; SF -Sfeclă; SO - Soia; MF - Mazăre şi
fasole; IU - In ulei; IF - In fibră; CN - Cânepă; LU - Lucernă; TR - Trifoi; LG -
Legume; AR - Arabil
Dacă, de exemplu, toţi cei 17 indicatori au valoarea egală cu 1, valoarea
notei de bonitare este maximă, adică 100. Dacă numai unul din cei 17 indicatori are
valoarea 0,5 în loc de 100, nota de bonitare este de 50. Deci, când unul din indicatori
se manifestă spre limita inferioară şi nota de bonitare este mică. Dacă unul din
factori are valoarea egală cu zero, nota de bonitare devine tot zero.
Pentru a înţelege mai uşor, cu ajutorul fişei de calcul manual a notei de
bonitare, se demonstrează cum se obţine nota de bonitare la cultura grâului, pentru
un anumit T.E.O. Înmulţind între ele valorile coeficienţilor de bonitare se obţine
nota 52, care încadrează T.E.O.-ul respectiv în clasa a V-a de favorabilitate.
Penalizarea maximă este dată de adâncimea necorespunzătoare a apei freatice.
Împărţind producţia medie la hectar la nota de bonitare se obţine cantitatea
de produs ce revine fiecărui punct de bonitare. De exemplu, la 3500 kg grâu/ha şi 52
nota de bonitare naturală, rezultă 67,3 kg/punct. Cunoaşterea acestor date are o
importanţă practică deosebită, având în vedere că permite estimarea unor producţii
şi chiar să se aprecieze profitul, ceea ce în condiţiile economiei de piaţă devine
foarte important.
După cum se observă se lucrează cu 24 de situaţii cuprinzând folosinţe şi
diferite plante agricole şi vitipomicole.
Nota de bonitare pentru arabil se calculează ca medie aritmetică a notelor
pentru culturile agricole care prezintă cea mai mare favorabilitate. Pe baza notelor
de bonitare naturală se face încadrarea în cele 10 clase de favorabilitate a terenurilor
pentru diferite plante şi categorii de folosinţă.
19. xxxx
95