Sunteți pe pagina 1din 188

UNIVERSITATEA DIN BUCUREªTI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVÃÞÃMÂNT DESCHIS LA DISTANÞÃ

Prof. univ. dr. GRECU FLORINA

GLACIOLOGIE
Ediþia a II-a

UNIVERSITATEA DIN BUCUREªTI


2006
Cuprins
&
TEMA I – PROBLEME GENERALE. TIPURI DE GHEAÞà ÎN NATURÃ
1. Probleme generale ............................................................................................................ 9
1.1. Glaciologia – ºtiinþa gheþii ºi gheþarilor ................................................................... 9
1.1.1. Raporturi de interdiciplinaritate ................................................................... 10
1.1.2. Conturarea glaciologiei ca ºtiinþã ................................................................. 11
1.1.3. Etapele dezvoltãrii glaciologiei ca ºtiinþã ..................................................... 16
1.1.4. Glaciologia – ºtiinþã fundamentalã ºi aplicatã .............................................. 17
1.2. Principalele proprietãþi fizice ºi chimice ale gheþii importante în studiul gheþarilor 20
Întrebãri ºi exerciþii de verificare .......................................................................................... 22

TEMA II – FORMAREA GHEÞII ÎN NATURÃ


2. Formarea gheþii în naturã .................................................................................................. 27
2.1. Gheaþa de pe sol (gheaþa terestrã) ............................................................................ 27
2.1.1. Zãpada ºi principalele proprietãþi fizice ........................................................ 27
2.1.2. Transformarea zãpezii în névé (firn) ºi în gheaþã (diageneza zãpezii) ......... 32
2.1.3. Structura gheþarului ........................................................................................ 34
2.1.4. Limita zãpezilor persistente ........................................................................... 35
2.1.5. Grosimea ºi durata stratului de zãpadã .......................................................... 37
2.1.6. Avalanºele ...................................................................................................... 40
2.2. Gheaþa de lac ºi de râu ............................................................................................. 46
2.2.1. Gheaþa de lac .................................................................................................. 46
2.2.2. Gheaþa de râu ................................................................................................. 47
2.3. Gheaþa formatã din apã de mare .............................................................................. 48
2.3.1. Principalele proprietãþi fizice ºi chimice ale apei de mare ce influenþeazã
formarea gheþii ............................................................................................. 48
2.3.2. Apariþia ºi evoluþia îngheþului ........................................................................ 49
2.3.3. Gheaþa de mare din Bazinul Arctic ................................................................ 51
2.3.4. Gheaþa de mare din Bazinul Antarctic ........................................................... 53
2.4. Gheaþa formatã în sol ............................................................................................... 55
2.4.1. Formele de apã din sol ................................................................................... 56
2.4.2. Tipurile de gheaþã din sol ºi formele create ................................................... 56
Întrebãri ºi exerciþii de verificare .......................................................................................... 61

TEMA III – MORFOLOGIA GHEÞARILOR


3. Morfologia gheþarilor ....................................................................................................... 65
3.1. Noþiunea de gheþar ................................................................................................... 65
3.2. Pãrþile componente ale unui gheþar .......................................................................... 66
3.3. Clasificarea gheþarilor .............................................................................................. 72
3.3.1. Clasificarea gheþarilor dupã temperatura masei de gheaþã (clasificarea
termicã) ......................................................................................................... 72
3.3.2. Clasificarea gheþarilor dupã condiþiile de curgere (clasificarea dinamicã) .. 73
3.3.3. Clasificarea morfologicã a gheþarilor ........................................................... 73
3.4. Miºcarea (curgerea) gheþarilor ................................................................................. 76
3.5. Forme exoglaciare ºi endoglaciare (micromorfologia glaciarã) .............................. 80
3.5.1. Crevasele ...................................................................................................... 81

3
+
3.5.2. Penitenþii ....................................................................................................... 85
3.5.3. Alte microforme în masa gheþarului ............................................................. 87
Întrebãri ºi exerciþii de verificare .......................................................................................... 89

TEMA IV – MORFODINAMICA GHEÞARILOR


4. Acþiunea morfodinamicã a gheþarilor ............................................................................... 93
4.1. Eroziunea glaciarã ......................................................................................................... 94
4.1.1. Factori care influenþeazã eroziunea glaciarã ............................................................... 94
4.1.2. Evoluþia teoriilor privind eroziunea glaciarã ................................................ 95
4.1.3. Formele de relief .......................................................................................... 97
4.2. Acumularea glaciarã ................................................................................................ 100
4.2.1. Formaþiunile glaciare .................................................................................... 100
4.2.2. Formele de relief create de gheþarii de calotã ............................................... 103
4.3. Bilanþul glaciar ......................................................................................................... 109
4.3.1. Acumularea, ablaþia ºi bilanþul glaciar ......................................................... 109
4.3.2. Factorii bilanþului glaciar ............................................................................. 111
4.3.5. Metode de determinare a bilanþului net ........................................................ 112
Întrebãri ºi exerciþii de verificare .......................................................................................... 115

REPARTIÞIA GHEÞARILOR ACTUALI


TEMA V – GHEÞARII DIN ARCTICA, EUROPA ªI ASIA
5. Gheþarii din Arctica, Europa ºi Asia ................................................................................. 119
5.1. Groenlanda ............................................................................................................... 119
5.2. Arhipelagul Canadian ºi Peninsula Labrador ........................................................... 122
5.3. Eurasia de Nord ....................................................................................................... 123
5.3.1. Insulele Islanda ºi Jan Mayen ....................................................................... 123
5.3.2. Peninsula Scandinavia .................................................................................. 124
5.3.3. Arhipelagul Svalbard .................................................................................... 125
5.3.4. Arhipelagul Franz Josef ................................................................................ 129
5.3.5. Insulele Novaia Zemlea ................................................................................ 130
5.3.6. Arhipelagul Severnaia Zemlea ..................................................................... 130
5.3.7. Munþii Ural ................................................................................................... 131
5.3.8. Siberia ............................................................................................................ 131
5.4. Gheþarii din Europa ºi din Asia Centralã ºi de Sud .................................................. 132
5.4.1. Munþii Pirinei ............................................................................................... 132
5.5. Munþii Alpi .............................................................................................................. 133
5.5.1. Munþii Alpi de pe teritoriul Elveþiei ............................................................. 136
5.5.2. Munþii Alpi de pe teritoriul Franþei .............................................................. 137
5.5.3. Munþii Alpi de pe teritoriul Italiei ................................................................ 140
5.5.4. Munþii Alpi de pe teritoriul Austriei ............................................................. 141
5.5.5. Munþii Alpi de pe teritoriul Sloveniei .......................................................... 142
5.6. Munþii Caucaz ºi Munþii Armeniei .......................................................................... 142
5.7. Munþii din Asia Centralã Înaltã ................................................................................ 145
5.7.1. Munþii Pamir ................................................................................................. 146
5.7.2. Munþii Altai-Tian ªan ................................................................................... 148
5.7.3. Munþii Hinducuº ........................................................................................... 149
5.7.4. Munþii Karakorum ........................................................................................ 150
5.7.5. Munþii Nanºan .............................................................................................. 152
5.7.6. Munþii Himalaya ........................................................................................... 152
Întrebãri ºi exerciþii de verificare .......................................................................................... 159

TEMA VI – GHEÞARII DIN AMERICA DE NORD


6. Gheþarii din America de Nord ......................................................................................... 163
6.1. Cordiliera Pacificã ................................................................................................... 163
6.1.1. Insulele Aleutine ........................................................................................... 163

4
&
6.1.2. Cordiliera Alaska .......................................................................................... 165
6.1.3. Munþii Vranghel ........................................................................................... 165
6.1.4. Cordiliera Coastelor ..................................................................................... 165
6.2. Munþii Stâncoºi ........................................................................................................ 168
6.2.1. Munþii Stâncoºi de pe teritoriul S.U.A. ........................................................ 168
6.2.2. Munþii Stâncoºi de pe teritoriul Canadei ...................................................... 168
6.3. Gheþarii din Mexic ................................................................................................... 170
6.4. Gheþarii din America de Sud .................................................................................... 171
6.4.1. Munþii Anzi .................................................................................................. 171
6.4.2. Regiunea glaciarã atlanticã-central-americanã ............................................. 171
6.4.3. Regiunea glaciarã atlanticã-sud-americanã .................................................. 172
6.4.4. Regiunea glaciarã pacificã-sud-americanã ................................................... 172
6.5. Platourile glaciare .................................................................................................... 175
6.5.1. Platoul glaciar al Patagoniei de Nord ........................................................... 176
6.5.2. Platoul glaciar al Patagoniei de Sud ............................................................. 176
6.6. Arhipelagul Þara de Foc .......................................................................................... 177
6.7. Gheþarii din Africa, Noua Guinee ºi Noua Zeelandã ............................................... 178
Întrebãri ºi exerciþii de verificare .......................................................................................... 178

TEMA VII – ANTARCTICA


7. Antarctica ...................................................................................................................... 181
7.1. Caracterizare generalã .............................................................................................. 182
7.1.1. Relieful .......................................................................................................... 182
7.1.2. Clima .............................................................................................................. 184
7.2. Bilanþul masei glaciare ............................................................................................. 191
7.3. Gheþarii .................................................................................................................... 192
7.3.1. Calota glaciarã .............................................................................................. 192
7.3.2. Gheþarii de „scurgere” .................................................................................. 193
7.3.3. Gheþarii de ºelf ............................................................................................. 194
Întrebãri ºi exerciþii de verificare .......................................................................................... 195

5
+

6
&
Tema I

Probleme generale

Obiective

Tema îºi propune:

ð Stabilirea problemelor generale ce definesc obiectul de cercetare al


glaciologiei, raporturile glaciologice cu alte ºtiinþe, istoricul dezvoltãrii
glaciologiei ca ºtiinþã;

ð Prezentarea gheþii ca obiectiv al cercetãrii glaciologiei ºi a principalelor


ei caracteristici fizice ºi chimice importante în studiul gheþarilor.

7
&
1. Probleme generale

1.1. Glaciologia – ºtiinþa gheþii ºi gheþarilor

Determinarea identitãþii unei ºtiinþe (teoretice) este semnificativã pentru


conturarea corectã a conþinutului ei. Întrucât acelaºi obiect sau fenomen poate
constitui subiect de cercetare pentru diferite discipline ºtiinþifice, „nu obiectele
ca atare, ci problemele ºtiinþifice formulate cu referiri la ele delimiteazã un
domeniu de cercetare”. În consecinþã, „structura unei ºtiinþe” se stabileºte în
funcþie de „principalii factori ce determinã apariþia ºi schimbarea problemelor
ei” (M. Flonta, 1994, p. 161, subl.n.). Aceºti factori pot fi grupaþi, dupã M.
Flonta, în: sistem specific de concepte, modele teoretice ºi metode ºi tehnici
specifice de cercetare. Alãturi de probleme, „aceste componente intervin în
configuraþia ºi articularea oricãrei activitãþi de cercetare teoreticã, în fixarea
obiectivelor cercetãrii, în formularea ºi validarea ipotezelor teoretice”.
Este de la sine înþeles cã glaciologia studiazã anumite probleme ale
gheþii, operând cu concepte ºi modele teoretice proprii sau împrumutate de
la alte ºtiinþe, folosind metode ºi tehnici specifice de cercetare. Pentru definirea
conþinutului ºtiinþific actual al glaciologiei se are în vedere ºi tradiþia ºtiinþificã
ca rezultat al confruntãrii permanente a experienþei practice cu evoluþia
modelelor ºi a ipotezelor teoretice. Etimologia cuvântului glaciologie defineºte
foarte scurt, dar concret, conþinutul sãu: ºtiinþa gheþii. Glaciologia este o
ºtiinþã interdisciplinarã, de sintezã, care utilizeazã rezultate ale cercetãrii mai
multor ºtiinþe, cum sunt: geologia glaciarã, geomorfologia, geofizica,
meteorologia, oceanografia, geografia, mineralogia, metalurgia, fizica º.a. (fig.
1). Trebuie sã subliniem de la început cã glaciologia studiazã doar gheaþa din
naturã, formatã în diferite medii: gheaþa de pe sol, gheaþa din aer, gheaþa din
sol, gheaþa din cavitãþi subterane, gheaþa de mare, gheaþa de râu ºi de lac.
Apariþia acestor tipuri de gheaþã este datoratã îngheþului, motiv pentru care
ºtiinþa respectivã s-a numit un timp criologie, termen propus de A. B.
Dobrowolski ºi abandonat definitiv dupã Anul Geofizic Internaþional (1957–
1958).
Pentru glaciolog, gheaþa este un component al sistemului planetar, în
care se înscrie cu particularitãþi proprii date de subsistemele din care este
format. Prin urmare, proprietãþile gheþii sunt studiate atât izolat, cât ºi în

9
+
relaþii cu celelalte componente ale mediului. Prioritarã pentru glaciologie
este ºi studierea acestor relaþii de interdependenþã dintre gheaþã ºi relief
(inclusiv substrat geologic), gheaþã ºi aer, gheaþã ºi societatea umanã.
Datoritã suprafeþei apreciabile pe care o deþine Terra, înveliºul de gheaþã
al Pãmântului este cunoscut ºi sub numele de criosferã; mai corect s-ar
impune sã se foloseascã termenul de glaciosferã, în concordanþã cu termenul
ce defineºte ºtiinþa gheþii, respectiv glaciologie.
În concluzie se pot desprinde douã aspecte:
– conturarea glaciologiei ca ºtiinþã ºi raporturile interdisciplinare cu
ºtiinþele Pãmântului, pe de o parte, ºi cu ºtiinþele reale, ca fizica, metalurgia,
pe de altã parte;
– raporturile de interdependenþã ale glaciologiei cu ºtiinþele Pãmântului,
desfãºurate în condiþii climatice reci, dispuse spaþial atât latitudinal, cât ºi

Fig. 1. Sistemul glaciar ºi raporturile cu alte ºtiinþe (dupã C. Smiraglia, 1992).

altitudinal, contureazã sistemul glaciar, sinonim cumva cu mediul glaciar.

1.1.1. Raporturi de interdiciplinaritate

Glaciologia s-a dezvoltat în strânsã legãturã cu rezultate obþinute în


cercetarea Cuaternarului. De altfel, chiar studiul Cuaternarului presupune o
abordare multidisciplinarã. Evident cã evenimentul semnificativ din Cuaternar
îl reprezintã glaciaþiunea, cu repercusiunile sale asupra mediului planetar. În
acest sens sunt de menþionat în primul rând studiile pentru reconstituirea
climei Cuaternarului inferior, care a permis instalarea gheþarilor. Gheþarii
pleistoceni furnizeazã glaciologiei actuale date asupra reliefului creat de gheþari
ºi depozitelor glaciare, conform principiului actualismului „prezentul este
cheia trecutului”. Prin urmare, cercetarea gheþarilor actuali reconstituirea unor
caracteristici ale glaciaþiunii pleistocene: distribuþia spaþialã a gheþarilor,

10
&
dinamica gheþii, condiþiile climatice, repartiþia ºi adaptarea florei ºi faunei la
condiþiile de mediu etc.
Originea fluctuaþiilor climatice din Cuaternar este învãluitã încã în
ipoteze. Este cert însã cã înveliºul de gheaþã a modificat la rândul sãu condiþiile
climatice prin albedou (84–95% pentru zãpadã proaspãtã; 46–60% pentru
zãpadã învechitã), prin temperatura scãzutã a masei acvatice ºi prin curenþii
oceanici. Descifrarea condiþiilor biopedoclimatice ºi geomorfologice ale
regiunilor cu îngheþ veºnic (permafrost) se realizeazã ºi prin studiile de
glaciologie, respectiv particularitãþile gheþii din sol. De altfel, cercetarea
complexã a periglaciarului se realizeazã de echipe de specialiºti formate din
glaciologi, pedologi, geomorfologi, climatologi.
Mecanismele genezei ºi dinamicii formelor de relief rezultate prin
eroziune ºi depunerea glaciarã, aspectele cantitative ºi calitative ale acestora
intrã în sfera geomorfologiei. La scarã planetarã, masa gheþarilor cuaternari
a produs modificãri în crusta terestrã ºi a influenþat viteza miºcãrii de rotaþie
a Pãmântului. Stabilitatea versanþilor, precum ºi dinamica râurilor au fost
profund influenþate de fluctuaþiile paleoclimatice ºi sunt reflectate în
morfologia albiilor de râu ºi a versanþilor. Prin urmare, raporturile de
interdependenþã dintre glaciologie, respectiv gheaþa terestrã, ºi geomorfologie
au efecte la nivel planetar ºi local.
Organizatoric, glaciologia a fost inclusã hidrologiei ca subdiviziune
aparte, punându-se accent pe condiþiile formãrii ºi topirii gheþii, în contextul
ciclului apã-gheaþã-apã. Sunt analizate raporturile dintre gheþari ºi râuri,
urmãrindu-se variaþiile nivelurilor ºi debitelor apei râurilor. Glaciologii însã
intrã în mecanismele foarte complexe ale topirii, evaporãrii ºi reîngheþului.
Gheaþa mãrii este studiatã atât de oceanografie cât ºi de glaciologie,
ambele ºtiinþe o privesc din unghiuri diferite, în concordanþã cu scopul general
al cercetãrii ºtiinþifice. Glaciologiei îi revine sarcina de a studia în primul
rând apariþia ºi evoluþia gheþii mãrii, rezistenþa sa mecanicã º.a. Ea þine
seama însã ºi de cercetãrile oceanografice ce vizeazã deplasarea gheþii, curenþii
marini, condiþiile de salinitate ºi de temperaturã ale apei mãrii în care se
formeazã gheaþa.
Prin studiul precipitaþiilor solide, respectiv al formelor de gheaþã
atmosfericã, glaciologia se interfereazã cu meteorologia, iar prin tehnica de
prospectare în adâncime a gheþarilor glaciologia se apropie de geofizicã.

1.1.2. Conturarea glaciologiei ca ºtiinþã

Existenþa gheþarilor ºi prezenþa unei stratificaþii în secþiunea lor


transversalã au fost semnalate încã din antichitate de cãtre Strabon. Totuºi,
primele observaþii ºtiinþifice dateazã din secolul al XVIII-lea. Ele aparþin lui
Horace Benedict de Saussure (1740–1799), Scheuchzer, Altmann, Bordier
º.a. ºi se referã în special la curgerea glaciarã. Miºcarea gheþarului este
datoratã împingerii provocate de apa reîngheþatã de la baza gheþarului, prin
mãrirea volumului (J. J. Scheuchzer, 1705), sau alunecãrii pe un pat stâncos
sub impulsul propriei greutãþi (Altmann, 1751; Saussure, 1779). Spre sfârºitul

11
+
secolului al XIX-lea, Forel (1882) explicã mãrirea cristalului de gheaþã prin
reîngheþul peliculelor lichide care îl înconjurã. Deformarea plasticã a gheþii
a fost semnalatã de Bordier (1773), iar încercãri experimentale au fost fãcute,
aproape un secol mai târziu, de J. Thomson (1849). Dinamica gheþarului a
fost atribuitã ulterior ºi altor mecanisme, cum sunt contractãrile ºi dilatãrile
termice (Moesley, 1869; L. Lliboutry, 1964).
Tatonãrile asupra cauzelor miºcãrii gheþarilor au durat pe tor parcursul
secolelor XVIII ºi XIX. Prima încercare de a aplica gheþarilor legile mecanicii
fluidelor vâscoase se situeazã la începutul secolului al XX-lea (Weinberg,
1906), deºi legile au fost formulate cu un secol în urmã.
A urmat o perioadã când s-a considerat cã teoria matematicã a curgerii
cu vâscozitate uniformã în întregul gheþar era un bun câºtigat. Dar dupã
1930, când expediþiile în munþii înalþi se înmulþise, se ajunge la concluzia cã
la gheþarii „rapizi” apare un miez central practic rapid. Observaþii directe
asupra gheþarilor ºi implicit asupra dinamicii lor au efectuat L. Agassiz,
Forel ºi P. L. Mercanton pe gheþarul Rhône între anii 1875 ºi 1915 ºi expediþiile
germane în Pamir (1928) ºi Nanga Parbat (1934).
Un rol important l-a avut însã sesiunea de la Cambridge, organizatã la
29 aprilie 1948 de G. Seligman, preºedintele Societãþii Britanice de
Glaciologie, împreunã cu Centrul Britanic de Reologie, Institutul Metalelor
ºi Fierului ºi Institutul Oþelului, unde Orowan a expus teoria matematicã a
corpului perfect plastic. (De altfel, primele cercetãri asupra plasticitãþii
metalelor dateazã din 1864 ºi abia în 1950 Hill a publicat o lucrare asupra
teoriei plasticului perfect). Aplicarea acestei teorii la gheþari a condus la
explicarea de cãtre glaciologi a curgerii glaciare. Nye (1956) publicã o lucrare
fundamentalã despre curgerea gheþii, bazându-se ºi pe rezultatele experimentale
ale lui Glan ºi Perutz. Rezultate importante s-au expus la Simpozionul
internaþional asupra miºcãrii gheþii de la Chamonix din 1958 (L. Lliboutry,
1964).
Dacã explicarea mecanismului curgerii glaciare a fost strâns legatã de
teoriile asupra deplasãrii corpurilor solide formulate de ingineri, primele
deducþii asupra vitezei de deplasare a gheþarilor sunt datorate întâmplãri. Se
citeazã astfel cã în 1788 a fost lãsatã o scarã la piciorul Noire-ei (de cãtre
Couttet) ºi regãsitã în 1832 la Moulins, rezultând o deplasare de 94 m/an. La
18 august 1820, trei ghizi au fost surprinºi de o avalanºã pe drumul spre
Mont Blanc, rãmãºiþele acestora au fost regãsite în faþa Glacier de Bossons,
la 15 august 1861, 3.500 m mai jos, indicând o vitezã de deplasare de 180
m/an.
Primele mãsurãtori de viteze anuale cu ajutorul deplasãrii de blocuri pe
morena medianã Unteraagletscher au fost efectuate de Huji în 1827–1836.
Agassiz planteazã primele balize de ablaþie la trei metri adâncime (1840) ºi
observã cã viteza este maximã la mijlocul gheþarului. Între anii 1891 ºi 1899,
Joseph Valott a relevat prin tahimetrie deplasãrile orizontale ºi verticale ale
ºirurilor de pietre dispuse de-a curmeziºul Mer de Glace.
Perfecþionarea gradatã a tehnicii, folosirea teodolitului, fotogrammetriei
ºi teledetecþiei, precum ºi datele furnizate de sateliþi ºi prelucrarea lor modernã

12
&
cu ajutorul computerelor au permis studierea complexã a unor gheþari. Cu
toate acestea, o sintezã exhaustivã asupra lor este un deziderat greu de atins.
Explorarea gheþarilor în profunzime este încã destul de dificilã cu toate
metodele ºi tehnicile moderne de care dispune cercetarea în prezent. ªi în
acest domeniu, primele observaþii s-au realizat în condiþii empirice. Agassiz
a încercat sã determine grosimea gheþarilor coborând în gãuri unde se scurgea
apa din topire. El ºi Valott au coborât numai pânã la 30 m. Fontaine atinge
grosimea de 60 m, iar Hess ºi Bluemke efectueazã foraje mecanice pe un
gheþar din Tyrol (Hintereisferner), în 1895. Acestea sunt numai începuturile
unui drum anevoios al descifrãrii structurii în secþiune a gheþarilor; în prezent,
se dezvoltã ca disciplinã aparte speologia glaciarã.
Prospecþiunea seismicã a fost introdusã ºi aplicatã la determinarea
grosimii gheþarilor ºi la studiul reliefului de sub gheþar de geofizicienii
germani; astfel Hans Mothes a utilizat pentru prima datã un seismograf
mecanic pe gheþarii din Alpi (Aletsch ºi Hintereisferner în 1926–1929). Însã
numeroase studii seismice au fost întreprinse în perioada Anului Geofizic
Internaþional ºi în cadrul programelor de cercetare globalã a Terrei.
Existenþa gheþarilor cuaternari ºi extinderea acestora în Munþii Alpi ºi
în Munþii Jura au fost semnalate încã din secolul al XVIII-lea. La începutul
secolului al XIX-lea, Perraudin, Charpantier, Venetz ºi Agassiz expun aceeaºi
idee a existenþei unor gheþari vechi.
Explorarea regiunilor polare – Arctica ºi Antarctica – a avut ca scop,
pe lângã întregirea cunoaºterii Terrei, ºi cercetarea gheþii.
Nu ne propunem o prezentare exhaustivã a istoricului explorãrii polare,
ci doar o subliniere a importanþei acesteia pentru conturarea glaciologiei ca
ºtiinþã.
Explorarea Arcticii a urmãrit în principal trei obiective majore: gãsirea
unui drum prin nordul Americii („pasajul de nord-vest”), gãsirea unui drum
spre nordul Asiei („pasajul de nord-est”) ºi atingerea Polului Nord.
Campaniile lui Peary (1819–1827), John ºi James Ross (1829–1833),
John Franklin (1819, 1845), McClure (1849) conduc la concluzia existenþei
„pasajului de nord-vest”, însã impracticabil la acea vreme în scopuri
comerciale. Suedezul Nordeskfold descoperã în 1878–1879 „pasajul de
nord-est”, iar în anii 1879–1881, De Long încearcã sã treacã prin „pasajul de
nord-est”, la bordul navei Jeannette, care a avut un sfârºit dramatic. Fr.
Nansen cu vasul Fram (1893 ºi 1896) nu ajunge la Polul Nord, fiind antrenat
de banchizã, dar aduce observaþii foarte importante pentru studiul Arcticii. În
1909, Peary ajunge la Polul Nord, sfârºindu-se astfel lupta pentru atingerea
lui.
Iniþiatorul cercetãrilor ºtiinþifice în Arctica este austriacul Karl Weyprecht,
care a ºi impulsionat organizarea primului An Polar Internaþional (1882–
1883), în timpul cãruia s-au fãcut observaþii remarcabile asupra meteorologiei,
geomagnetismului ºi aurorelor boreale din regiunile polare. De Querain (1912),
Koch ºi Wegener (1913), Wegener, Brockam ºi Sorge (1930) studiazã
indlandsisul groenlandez, ultimii instalându-se la staþiunile Eismitte (L.
Lliboutry, 1964).

13
+
Studiile de glaciologie din Groenlanda au continuat în al doilea An
Polar (1932–1933) ºi au vizat determinarea grosimii gheþii indlandsisului,
tehnica fiind asiguratã de baza americanã de cercetãri de la Thulé. De
asemenea, expediþiile glaciologice, dintre care amintim pe cea din 1959 cu
rezultate semnificative în nivelment, bilanþ tehnic, névé º.a., au completat în
permanenþã cunoaºterea ºtiinþificã nu numai a gheþii, dar ºi a mediului glaciar
în ansamblu ºi a substratului geologic.
Cu rezultate remarcabile au fost toate expediþiile arctice, dar, dintre
acestea meritã sã amintim pe cele din Islanda, Svalbard, Novaia Zemlea,
Severnaia Zemlea º.a., organizate de specialiºti din diferite state al cãror
teritoriu se extinde – sau nu se extinde – în regiuni polare ºi subpolare.
Explorarea Antarcticii prin primele expediþii ºtiinþifice, din anii 1830–
1840 (Dumont d’Urville, James C. Ross) a avut drept scop cunoaºterea a noi
teritorii ºi cucerirea Polului Sud (decembrie 1911, Roald Amundsen; ianuarie
1912, Robert Scott).
• Din amplul istoric al cercetãrilor din Antarctica ne oprim doar asupra
expediþiei iniþiate ºi organizate de cãtre locotenentul din marina belgianã
Adrien de Gérlache, cu ajutorul material acordat de Academia ºi Societatea
de Geografie din Belgia (1897–1899). Aceastã primã expediþie internaþionalã,
realizatã cu vasul „Belgica” era formatã din 19 membri, cel mai în vârstã
nedepãºind 32 de ani. Expediþia a avut un caracter ºtiinþific, cu specialiºti din
diferite domenii: Emil Racoviþã, biolog (român); Frederik Cook, medic,
antropolog (american); Emil Danco, geofizician (Belgian); Georges Lecointe,
hidrolog ºi cartograf (Belgian); Henryk Arktowski, geolog ºi oceanograf
(polonez); Antoine Dobrowolski, meteorolog (polonez); Roald Amundsen
(noervegian). Contribuþiile lui Emil Racoviþã la explorarea þinuturilor antarctice
sunt remarcabile: a realizat prima descriere ºtiinþificã asupra florei ºi faunei
din Antarctica, a descoperit specia Aira amtarctica (prima plantã cu flori
descoperitã în regiune), a studiat viaþa balenelor º.a.
Un alt moment esenþial pentru cercetarea Antarcticii îl reprezintã Anul
Geofizic Internaþional (1957–1958). În 1958 cele 12 state active în Antarctica
fondeazã Comitetul ªtiinþific de Cercetare a Antarcticii (SCAR), organizaþie
membrã a Consiliului Internaþional al Uniunilor ªtiinþifice. Obiectivul principal
al SCAR este de a coordona activitatea ºtiinþificã în Antarctica, inclusiv a
programelor circumpolare.
La 1 decembrie 1959 s-a încheiat „Tratatul pentru cooperare ºi
gospodãrirea Antarcticii” care a intrat în vigoare în 1961. iniþial tratatul a
fost semnat de cele 12 state cu membrii în SCAR (Argentina, Australia,
Belgia, Chile, Franþa, Japonia, Noua Zeelandã, Marea Britanie, Republica
Sud Africanã, Norvegia, S.U.A., U.R.S.S.). Pânã în 1989 au aderat încã 27
de þãri (Polonia, Germania, în 1978). Tratatul prevedea iniþial ca zona de la
sud de 60° sã fie o zonã a pãcii, interzicea acþiuni militare, explozii nucleare
ºi depozitarea deºeurilor radioactive. Statele semnatare au dreptul de a se
supraveghea reciproc. Dintre mãsurile întreprinse se remarcã cele referitoare
la interzicerea omorârii puilor de focã ºi a exploatãrilor miniere; mãsuri
pentru conservarea faunei ºi a florei antarctice (interzicerea alungãrii libere

14
&
a câinilor ºi a zborului elicopterelor deasupra coloniilor de pãsãri), protejarea
unor arii cu scopuri ºtiinþifice, interzicerea activitãþii în diferite areale.
În ultimii ani, cercetãrile de glaciologie din Antarctica s-au concentrat
pe înþelegerea dinamicii calotei glaciare vestice („cu bazã marinã”), descifrarea
paleoclimei din timpul depunerii zãpezilor prin studiul gheþarilor în secþiune
(„miezul gheþarilor”), construcþia modelelor climatice predictive (vezi Belgian
Scientific Research Programme on the Arcctic, vol III, Glaciology and
Climatology, 1993).
• Programul Polar al ªtiinþelor Pãmântului cuprinde cercetãri în domenii
încã neclare ºi care pot furniza date pentru sistemele globale ale Pãmântului:
– structura plãcilor tectonice antarctice în Gondwana ºi dupã separarea
ei;
– evoluþia bazinelor sedimentare în Gondwana ºi dupã separarea ei;
– formarea Munþilor Transantarctici;
– paleobiologie globalã;
– formarea ºi evoluþia gheþarilor; urmãrile gheþii antartice în climatul
global de astãzi.
Aceste prioritãþi globale în cercetare sunt departe de a fi rezolvate. În
continuare, redãm, pe scurt, câteva concluzii la care s-a ajuns în urma
cercetãrilor efectuate în Antarctica în cadrul acestui program.
Prin studiul fosilelor, al compoziþiei chimice a rocilor s-au putut stabili
speciile de plante ºi de animale care trãiau atât pe uscat cât ºi în apele
înconjurãtoare, mediul lor de viaþã, inclusiv clima, evenimentele tectonice
care au dus la separarea continentelor din Gondwana.
În aria gheþarului Beardmore s-au gãsit urme de soluri vechi cu fragmente
de lemn, buºteni fosilizaþi, cu diametru de 40,64 cm, care indicã un climat
mult mai cald în urmã cu circa 150 milioane de ani, un climat cu douã
anotimpuri, unul umed ºi altul uscat.
Studiul fosilelor din Insula Seymour aratã cã Antarctica a fost un adãpost
sigur pentru plante ºi animale în timpul evenimentelor majore, globale, care
au dus la dispariþia dinozaurilor la sfârºitul Mezozoicului ºi începutul
Neozoicului. Unele specii de plante ºi animale au apãrut mai întâi în Gondwana
ºi apoi s-au rãspândit în restul continentelor, iar unele specii din fauna Insulei
Seymour s-au adaptat la noile condiþii de mediu, descendenþii lor trãind pânã
în zilele noastre.
Studiul a peste 8.000 (pânã în anul 1987) de meteoriþi, sau fragmente
din meteoriþi, gãsiþi la marginea gheþarilor, au furnizat date foarte interesante
asupra sistemului solar. Unele fragmente din meteoriþi au fost foarte bine
conservate (de circa 11 miliarde de ani) astfel încât ºi-au putut pãstra aceeaºi
compoziþie cu a corpurilor din care s-au desprins: asteroizi, Luna, Marte.
Cercetãrile efectuate asupra meteoriþilor sunt utile în descifrarea formãrii ºi
evoluþiei pãturilor de gheaþã din Antarctica.
Sedimentele din ºelful atlantic reflectã climatul ºi condiþiile de sedi-
mentare; de exemplu, caracteristicile sedimentelor au arãtat cã pãtura veche
de gheaþã trebuie sã fi fost mult mai mare decât astãzi, având baza pe fundul
oceanului, în zona ºelfului (acum circa 30–35 milioane de ani).
Una dintre întrebãrile care se pun este dacã pãturile de gheaþã marinã
pot fi corelate cu ciclurile climatice, cu variaþiile nivelurilor mãrii, cu evoluþia
reliefului fundului mãrii.

15
+
Dupã 1985, cercetãrile glaciologice s-au concentrat pe cunoaºterea
dinamicii pãturii de gheaþã din Antarctica Occidental㠄cu bazã marinã”.
Proiectul Coasta Siple, în Antarctica Occidentalã, urmãreºte schimbãrile
masei glaciare ºi repercusiunile acestora asupra climei Pãmântului.
Cunoaºterea „miezului” calotei glaciare este într-un stadiu incipient ºi
constituie unui dintre dezideratele glaciologilor.

1.1.3. Etapele dezvoltãrii glaciologiei ca ºtiinþã

De la primele observaþii asupra gheþii ºi pânã în prezent, glaciologia a


parcurs mai multe etape, între care nu existã însã o separare netã. Astfel, pot
fi urmãrite modul cum s-a conturat glaciologia ca ºtiinþã ºi cum a evoluat,
precum ºi instituþiile, organismele care au coordonat activitatea de cercetare
ºi au facilitat transmiterea ºi circulaþia informaþiilor ºtiinþifice.
• Ca primã perioadã poate fi consideratã cea care se deruleazã la sfârºitul
secolului al XVIII-lea ºi prima jumãtate a secolului al XIX-lea, când cercetãrile
se fac mai mult izolat. Saussure, Charpentier, Agassiz, Tyndall º.a. au pus în
evidenþã numeroase date ºi legi care au format baza cercetãrilor ulterioare.
Prima sintezã a rezultatelor obþinute pe plan mondial a fost realizatã de L.
Agassiz (1840 ºi 1847).
• Cea de-a doua jumãtate a secolului al XIX-lea ºi prima jumãtate a
secolului al XX-lea se relevã prin apariþia unor organisme internaþionale,
aplicarea unor legi, cunoºtinþe ºi tehnici din alte domenii, cercetarea gheþarilor
polari. Astfel, în anul 1894 s-a înfiinþat Comisia Internaþionalã a Gheþarilor
(CIG), de cãtre Forel (Geneva) ºi Marshall (Marea Britanie). Aceastã comisie
a aderat la Uniunea Geofizicã ºi Geodezicã Internaþionalã (UGGI) ca o secþiune
a Asociaþiei Internaþionale a ªtiinþelor Hidrologice (1924). Comisia
Internaþionalã a Zãpezilor, înfiinþatã în 1933, devine dupã 1944 Comisia
Internaþionalã a Zãpezilor ºi a Gheþii. În aceastã perioadã se organizeazã
primele programe complexe de cooperare internaþionalã în cadrul primului
(1882–1883) ºi celui de-al doilea (1932–1933) An Polar Internaþional.
Ca urmare a preocupãrilor personale ºi a capacitãþii de sintezã, glaciologul
francez Louis Lliboutry, profesor la Facultatea de ªtiinþe din Grenoble, scrie
tratatul de glaciologie în douã volume, care constituie ºi astãzi suportul
documentar în acest domeniu. Deºi a apãrut în anii 1964 (vol. I) ºi 1965 (vol.
II), tratatul poate fi înscris în preocupãrile majore din prima jumãtate a acestui
secol, pentru motive care nu necesitã explicaþii.
Pentru aceastã perioadã sunt remarcabile contribuþiile lui Heim, Hess,
Richter, Hobbs, Ahlmann, Russell, Merzbacher, Meyer, Drygalski, Martonne,
ªumski, Kropotkin, Dobrowolski, Haefeli, Kinosita º.a.
• Perioada de dupã anii 1950–1960 este supusã unei specializãri extrem
de înguste, din glaciologie desprinzându-se chiar alte domenii de cercetare.
De asemenea, începe cercetarea sistematicã a morfometriei, a morfografiei ºi
a dinamicii gheþarilor la nivel regional, utilizându-se tehnica modernã de
înaltã performanþã.

16
&
În cadrul Anului Geofizic Internaþional (1957–1958) se abordeazã
probleme globale, cum ar fi rolul calotelor glaciare în circulaþia maselor de
aer, iar în perioada 1965–1974, în Deceniul Hidrologic Internaþional, începe
primul inventar mondial al gheþarilor. Apar sinteze specializate pe o anumitã
problematicã legatã de gheaþã ºi gheþari, cum ar fi fizica ºi dinamica gheþii
ºi a gheþarilor etc. Se elaboreazã lucrãri pe baza imaginilor din satelit asupra
gheþarilor. Apar numeroase convenþii regionale care se concentreazã pe studiul
gheþarilor din diferite pãrþi ale Terrei. Studiul mediului glaciar intrã în atenþia
specialiºtilor, datã fiind presiunea societãþii asupra acestuia (vezi bibliografia).
Societatea Internaþionalã de Glaciologie (International Glaciological
Society – IGS), cu sediul în Marea Britanie (Lensfield Road, Cambridge, CB
2 1 ER) are comitete în diferite þãri ºi publicã rezultatele cercetãrii în Journal
of Glaciology.

1.1.4. Glaciologia – ºtiinþã fundamentalã ºi aplicatã

Glaciologia, ca ºtiinþã a apei îngheþate ºi în egalã mãsurã ºi a mediului


în care se formeazã ºi care o conservã, este una dintre ºtiinþele cu potenþial
pragmatic relevant. Acest fapt rezultã ºi din interesul deosebit pe care îl
prezintã gheþarii, fiind cel mai important rezervor de apã dulce de pe Pãmânt.
Se ºtie cã din volumul total al apei de pe Terra, apa dulce reprezintã doar
27% ºi se gãseºte în: calote glaciare ºi gheþari, 77,2%; subteran ºi sol, 22,4%;
lacuri ºi mlaºtini, 0,35%; atmosferã, 0,04%; cursuri de apã, 0,01%.
Cuantificarea volumului de apã dulce conþinutã în gheþari, precum ºi
inventarierea gheþarilor de pe Pãmânt au fost iniþiate din 1970 de cãtre
International Association of Scientific Hydrology, sub egida UNESCO, sarcinã
preluatã de World Glacier Monitoring Service cu sediul la Zürich. Potrivit
primei estimãri din anii 1980, dupã World Glacier Inventory, suprafaþa ºi
repartiþia gheþarilor pe regiuni geografice se prezintã astfel (dupã C. Smiraglia,
1992):

Regiunea geograficã Suprafaþã [km2]


Europa 53967
Alpi 2909
Scandinavia (cu Jan Mayen) 3174
Svalbard (Spitzbergen) 36612
Islanda 11260
Pirinei ºi munþii mediteraneeni 12
fosta U.R.S.S. – Asia 185211
fosta U.R.S.S. 77263
Turcia – Iran – Afganistan 4000
Pakistan – India 40000
Nepal – Bhutan 7500
China 56481
Indonezia 7
Groenlanda 1726400
America de Nord 276100
S.U.A. (cu Alaska) 75283

17
+
Canada 200806
Mexic 11
America de Sud
Venezuela 3
Columbia 111
Ecuador 120
Peru 1780
Bolivia 566
Argentina (la nord de 44° latitudine sudicã) 1385
Chile (la nord de 46° latitudine sudicã) 743
Þara de Foc ºi Paragonia 21200
Africa 10
Noua Zeelandã ºi Insulele subantarctice 7860
Noua Zeelandã 860
Insulele subantarctice 7000
Antarctida 13586310
TOTAL: 15861766

Valorile suprafeþei totale a gheþarilor actuali variazã de la autor la autor*:


• 15156000 km2 (M. Vanni, 1950, citat de C. Smiraglia, 1992);
• 15098055 km2 (J,. Tricard ºi A. Cailleux, 1962);
• 14898320 km2 (Flint, 1971);
• 163176300 km2 (V.M. Kotleakov, 1984) (Tabelul 2);
• 16346336 km2 (L.D. Dolguºin ºi G.B. Osipova, 1989).
Conform legii zonalitãþii latitudinale a fenomenelor geografice ºi
þinându-se cont de raportul uscat-apã, suprafaþa acoperitã cu gheþari variazã
de la Ecuator spre cei doi poli (tabelele 1 ºi 3). Dacã între 60° ºi 90° latitudine
Tabelul 1. Rãspândirea gheþii în latitudine (dupã V.M. Kotleakov, 1984)

Latitudinea Gheþari Gheaþã subteranã Gheaþã de mare a, b, c, % din


% din uscat (a) % din uscat (b) % din ocean (c) suprafaþa totalã
90°–80° N 68,5 31,5 92,5–97,3 93,2–97,6
80°–70° N 35,8 64,2 66,1–86,9 79,1–90,8
70°–60° N 4,5 80,3 22,8–65,2 67,7–79,0
60°–50° N 0,30 45,3 7,6–35,1 29,3–41,1
50°–40° N 0,07 5,7 4,1–13,1 5,0–9,3
40°–25° N 0,47 1,7 0 0,91
25° N–30° S 0,00 0,00 0 0,00
30°–35° S 0,08 0,01 0 0,01
35°–50° S 0,84 0,1 0 0,04
50°–60° S 10,90 0,8 0,0–11,1 0,19–71,8
60°–90° S 99,93 0,07 24,5–84,2 55,2–90,6

* În lucrarea de faþã au fost date valorile cantitative ale gheþarilor (suprafaþã, lungime,
grosime, volum etc.) aºa cum au fost luate din literatura de specialitate, fãrã o încercare de
uniformizare. De aceea, acelaºi gheþar poate apãrea cu valori variabile dupã sursa pe care
am folosit-o (n.a.).

18
&
sudicã gheaþa terestrã acoperã 99,93% din suprafaþa uscatului (de la aceeaºi
latitudine), între 80° ºi 90° latitudine nordicã procentul este doar de 68,5%,
gheaþa de mare deþinând 92,5–97,3% din suprafaþa apei oceanice. ªi mai
importante sunt concluziile ce se pot trage din analiza gheþii din sol (subte-
rane). Astfel, între 50° ºi 60° latitudine nordicã, aproape jumãtate din suprafaþa
uscatului (situat la aceeaºi latitudine) este îngheþatã. Dar, în aceastã regiune
se manifestã o creºtere a populaþiei ca urmare a exploziei demografice mon-
diale, decurgând astfel o serie de probleme cum sunt cele privind construcþiile.

Tabelul 2. Suprafaþa glaciaþiunii actuale pe glob (dupã V.M. Kotleakov, 1984)


Localizarea gheþarilor Suprafaþa Localizarea gheþarilor Suprafaþa
[km2] [km2]
Antarctica 13979000 Asia 118355
Antarctida 13975000 Himalaya 33055
Gheþari de calotã 13779000 Tian-ªan 17875
Gheþari de pãmânt 12150000 Karakorum 16265
Gheþari plutitori 1460000 Nan-ªan 13000
Gheþari insulari 169000 Pamir-Alai 12070
Gheþari din oaze ºi nunatak-uri 196000 Kun-Lun 11640
Insule periantarctice 4000 Hinducuº 6200
Arctica 2044250 Restul Asiei Centrale 5420
Groenlanda 1802600 Siberia ºi Orientul
Gheþari de calotã 1726400 Îndepãrtat 1570
Alþi gheþari 76200 Asia Micã 50
Arhipelagul Canadian 149900 America de Nord 123700
Insulele Elsmir 78350 Alaska 103700
Þara Baffin 36830 Cordiliera Pacificã 15410
Insulele Devon 16575 Munþii Stâncoºi 4580
Insulele Aksel Heiberg 12560 Vulcanii din Mexic 10
Alte insule 5675 America de Sud 32300
Insulele Arcticii Ruse 56125 Africa ºi Oceania 845
Arhipelagul Svalbard Noua Zeelandã 810
Insulele Jan Mayen 35245 Africa 20
America de Nord 260 Noua Guinee 15
Asia 30
Europa 19180
Islanda 11785
Scandinavia 3060
Munþii Alpi ºi Munþii Pirinei 2880
Munþii Caucaz ºi Munþii Ural 1445
Total = 16317630 km2

19
+
Tabelul 3. Rãspândirea diferitelor tipuri de gheaþã pe glob (dupã V.M. Kotleakov, 1984)
Masa Suprafaþa Perioada medie de
Tipul de gheaþã
[g] [%] [mil. km ]2
[%] existenþã [ani]
Gheþari 2,4·1022 97,72 16 11 uscat 9580
Gheaþa subteranã 5·1020 2,04 32 25 uscat 30–75
Gheaþã marinã 4·10 19
0,16 26 7 ocean 1,05
Înveliºul de zãpadã 1·10 19
0,04 72 14 Pãmânt 0,35–0,52
Aisberg 8·1018 0,03 64 19 ocean 4,07
Gheaþã atmosfericã 2·1018 0,01 – – 4·10–3

1.2. Principalele proprietãþi fizice ºi chimice ale gheþii


importante în studiul gheþarilor

Mecanismele gheþarilor actuali (dinamica, bilanþul masei gheþarilor,


clasificarea gheþarilor º.a.) ºi caracterizarea lor de ansamblu nu pot fi explicate
fãrã o însuºire prealabilã a unor proprietãþi fizice ºi chimice ale gheþii.
Existã unele diferenþieri în accepþiunea noþiunii de gheaþã de cãtre
glaciologi, pe de o parte, ºi de alþi specialiºti, pe de altã parte, fizicienii, de
exemplu, definesc gheaþa ca fiind varietãþile de apã în stare solidã. La
glaciologi, gheaþa reprezintã apa solidã în masã compactã.
Structura molecularã. Gheaþa este apa în stare solidã care conþine
intruziuni gazoase ºi solide. Este formatã din atomi de H2 ºi O cu o structurã
molecularã cristalinã, adicã atomii sãi de oxigen ºi hidrogen au întotdeauna
aceeaºi dispoziþie. Aceastã structurã geometricã se reproduce periodic de la
un capãt la celãlalt al cristalinului, formând o reþea. Faþetele care limiteazã
un cristal sunt plane, legate de reþea ºi se numesc plane reticulare. Aceste
forme au o axã de simetrie hexagonalã. Întorcând cristalul cu 60° în jurul
axei, acesta coincide cu poziþia sa anterioarã. Gheaþa cristalizeazã în sistemul
hexagonal, clasa dihexagonal piramidalã, luând forme variate: plãci hexa-
gonale, cristale tubulare, figuri cu ºase raze, dendrite etc.
Gheaþa compactã, precum cea a gheþarilor, se compune din cristale care
nu au formã geometricã caracteristicã. Fiecare cristal constituie un monocristal
numit cristalit, grãunþã, iar conglomeratul lor se numeºte gheaþã policristalinã.
Proprietãþile gheþii policristaline depind de proprietãþile cristalelor. Pentru
studiul acestora s-au obþinut prin diferite metode monocristale artificiale. În
timpul cristalizãrii, gheaþa respinge impuritãþile prezente în lichid, iar în
cazul unei cristalizãri rapide, impuritãþile formeazã incluziuni în gheaþã. Gheaþa
nu formeazã cu nici un corp soluþie solidã, inserþii sau substituþii, singurele
excepþii sunt florura de amoniu ºi acidul fluorhidric, care pot forma cu gheaþa
cristale mixte de substituþie. Gheaþa nu dizolvã deloc azotul sau oxigenul din

20
&
Fig. 2. Structura cristalului de gheaþã. Cercurile
semnificã atomii de oxigen. Numerele semnificã
atomii corespondenþi în cele douã diagrame:
a – proiecþia structurii în planul de bazã;
cercurile închise ºi deschise semnificã atomi în
douã plane la distanþa de 0,923 Å; legãturile
între atomi sunt astfel oblice în planul hârtiei;
b – proiecþia structurii în planul care conþine
axa opticã ºi linia punctatã în a; atomii care se
vãd sunt în patru plane diferite (12), (345), (678),
(90) (dupã W.S.B. Paterson, 1969).
Explicaþii:
• axa opticã este direcþia care face unghiul drept
cu planul de bazã; • structura seamãnã cu cea a
cristalului de magneziu sau cadmiu (metale
hexagonale); • atomii de O2 sunt aºezaþi în
straturi de inele hexagonale. Atomii într-un inel
se aflã în douã plane; atomii alternativi se aflã
în planurile superior ºi inferior. Spaþiul dintre
aceste plane este mult mai mic decât spaþiul
dintre straturi. Straturile adiacente sunt imagini
în oglindã unele pentru altele; • planul de bazã
este planul unui strat de inele hexagonale.

aer. Apa la 0°C, sub o atmosferã, include, în volum 1,02% oxigen ºi 1,85%
azot, ce apar sub formã de bule la congelare.
Poziþia atomilor de oxigen. Dispunerea atomilor de oxigen corespunde
grupei de simetrie D644. Fiecare atom de oxigen este înconjurat de 4 oxigeni
vecini, depãrtaþi la 2,76 Å (1 Å = 10–10 m), dispuºi în vârfurile unui tetraedru
regulat. Bazele acestor tetraedre formeazã o construcþie regulatã numitã plan.
Direcþia cristalograficã perpendicularã pe acest plan este o axã de simetrie
hexagonalã numitã axa opticã. Structura este periodicã, paralelã acestei axe
de simetrie hexagonalã cu o perioadã c = 7,367 Å (fig. 2). Cele trei muchii
de la baza tetraedrului se întretaie dupã un unghi de 60°. Structura cristalinã
este periodic paralelã la aceste direcþii cu o perioadã: a = 4.523 Å. Raportul
c/a = 1,629, apropiat de valoarea 1,633 caracteristicã unei stivuiri de sfere
egale (valorile sunt la 0°C).
În concluzie, dimensiunea celulei elementare este:
a = 4,523 Å; c = 7,37 Å; α = 98,51; z = 4.
Compoziþia chimicã calculatã: H = 11,19%; O = 88,81%.
Poziþia atomilor de hidrogen. Nucleele atomilor de hidrogen (proton
H+) se gãsesc pe segmente de dreaptã care unesc oxigenii vecini la 0,96 Å
de unul din ei. Distanþa oxigen-oxigen fiind de 2,76 Å, existã douã poziþii
posibile pentru fiecare atom de hidrogen pe segment, dar care nu pot fi
ocupate simultan. Pentru a explica forþa de legãturã dintre atomii de oxigen
trebuie sã se admitã cã fiecare proton îºi schimbã continuu poziþia în cele
douã puncte (legãtura de hidrogen). În jurul unui oxigen sunt patru poziþii
posibile pentru atomii de hidrogen, dar numai douã dintre ele sunt ocupate.
În structura gheþii, moleculele de H2O (în care protonii H+ care nu au
electroni proprii pãtrund adânc în interiorul ionului de oxigen), slab legate
între ele, sunt astfel aºezate încât porþiunile lor încãrcate pozitiv sunt orientate
spre porþiunile încãrcate negativ ale altor molecule, obþinându-se o structurã

21
+
mai puþin compactã, ceea ce explicã greutatea specificã a gheþii mai micã
decât a apei.
Densitatea ºi coeficientul de dilatare. Densitatea gheþii, gãsitã experi-
mental, depinde de gradul de purificare a cristalului ºi de existenþa bulelor
de aer microscopice.
La 0°C densitatea gheþii este:
ñ = 0,91663 ± 0,00001
(dupã alte surse ñ = 0,9168)
Coeficientul de dilatare termicã liniar se micºoreazã cu temperatura
dupã legea:
α = (54 + 0,18 ) · 10–3
Dupã unii cercetãtori se admite cã coeficientul de dilatare liniar are
valoare de 5,25 · 10–5.
Proprietãþile optice. Refracþia. Gheaþa este uºor birefringentã ºi uniaxã.
Axa opticã (direcþia dupã care o razã luminoasã polarizatã traverseazã cristalul
fãrã alterare) este axa de simetrie hexagonalã. Gheaþa este optic pozitivã.
În luminã naturalã prezintã urmãtoarele valori ale indicilor de refracþie:
ù = 1,309
º = 1,310
Gheaþa nu are culoare, dar în volume mari este uºor coloratã în
albastru-verzui, cu luciu sticlos.
Termoluminiscenþa este proprietatea obiectelor de a înmagazina energia
în reþea ºi a o restitui apoi sub formã de radiaþie când sunt încãlzite. Gheaþa
este de circa 1.000 de ori mai puþin luminescentã decât calciul.
Proprietãþi calorice. Cãldura specificã a gheþii scade cu temperatura: la
0°C este de 0,487 kcal/kg°C, iar la –20°C este de 0,465 kcal/kg°C.
Conductibilitatea termicã la 0° este de 1,92 kcal/m · h · °C; creºte cu
scãderea temperaturii, atingând la –50°C valoarea de 2,39 kcal/ m · h · °C.
Cãldura latentã de topire înregistreazã 80 kcal/kg.
Proprietãþile mecanice. Rezistenþa la tracþiune este în medie de 17,7
kg/cm2, iar rezistenþa la compresiune de 42,3 kg/cm2.
Gheaþa este casantã, nu prezintã clivaj ºi are o duritate de 1,5. La 0°C
greutatea specificã este de 0,9175; în general variazã între 0,88 ºi 0,93, în
funcþie de temperaturã ºi de prezenþa bulelor de aer.
Proprietãþile electrice. Gheaþa se comportã ca un dielectric cu pierderi,
dar are ºi o slabã conductibilitate ionicã.
Constanta dielectricã a gheþii este ridicatã, apropiatã de cea a apei.
Aceasta se datoreazã structurii polare a moleculei de apã care se gãseºte în
gheaþã. Aceºti dipoli electrici elementari se orienteazã spontan în aceeaºi
direcþie.
Gheaþa este feroelectricã (echivalent electric al feromagnetismului). (Cor-
purile feromagnetice prezintã proprietatea fundamentalã cã au magnetizaþie
spontanã, adicã magnetizaþie nenulã chiar ºi în cazul absenþei câmpurilor
magnetice exterioare).

22
&
Conþinutul în ioni salini. La 0°C, gheaþa din gheþar ºi gheaþa naturalã,
în general, sunt mai conducãtoare decât gheaþa din apa distilatã datoritã
ionilor salini. Existã diferenþieri în gheþar în ceea ce priveºte conductibilitatea,
de exemplu: spre limba gheþarului, unde cristalele sunt mult mai mari ºi
conþinutul în impuritãþi mai mic, conductibilitatea este de ordinul 10–6/Ω ·
cm. În ansamblu, conductibilitatea gheþii de gheþar este 10–9 sau chiar 10–10/
Ω · cm.
Concentraþia de ioni fluctueazã cu adâncimea în gheþar. O mare parte a
ionilor provine din mare, mai ales ionul Cl–. În zãpada proaspãtã ionul carbonic
CO3H–, provenit din aer, este preponderent. El face zãpada proaspãtã uºor
acidã (pH = 5,5), aptã sã corodeze calcarele. În zonele industriale sau vulcanice
este abundent SO4–2.
Bicarbonatul de calciu sau clorura de studiu fac gheaþa negativã, iar
sãrurile sau nitraþii o fac pozitivã. Altfel zis, gheaþa absoarbe foarte bine
ionii CO3H–, Cl–, NH4– ºi foarte prost NO3–.
În concluzie, putem menþiona importanþa cercetãrii gheþii pentru a stabili
gradul de poluare. La gheþarii de calotã, studiile sunt relevante pentru
determinãri privind atmosfera cuaternarã.
Vâscozitatea ºi plasticitatea. Despãrþirea între starea vâscoasã ºi cea
plasticã a gheþii este foarte greu de fãcut. Dar pentru mecanismul curgerii
gheþarilor este foarte important sã se ºtie dacã aceasta se efectueazã în mod
vâscos sau plastic.
Gheaþa are proprietãþi plastice în special la temperaturi apropiate de
0°C. Supusã la presiune, gheaþa îºi modificã cu timpul forma.
Vâscozitatea gheþii a fost mãsuratã în laborator, la fel ca ºi cea a altor
materiale ºi este în medie 1013 poise, variând între 1012 ºi 1015 în funcþie de
starea sa cristalinã ºi de temperaturã. Ea are o valoare intermediarã între
valoarea vâscozitãþii lavei fluide ºi cea a rocilor obiºnuite. Bazaltul topit, de
exemplu, are o vâscozitate doar de 104 poise; cea mai mare parte a rocilor
înregistrând o valoare de 1022 poise. Sarea se apropie cel mai mult, din acest
punct de vedere, de gheaþã ºi are vâscozitatea 1017 poise.
Plasticitatea gheþii este, de asemenea, bine cunoscutã. O barã de gheaþã
ale cãrei extremitãþi sunt susþinute, iar mijlocul rãmâne liber tinde sã se
curbeze sub efectul greutãþii.
Aceste proprietãþi ale gheþii (plasticitatea ºi vâscozitatea) sunt puse în
evidenþã de unele observaþii asupra morfologiei gheþarilor ºi asupra dinamicii
acestora. De exemplu, gheaþa ºi névé-ul nu aderã perfect stâncilor ºi sunt
separate de acestea printr-o fisurã largã de la câþiva decimetri la 1...2 m,
numitã rimaye. Aderenþa gheþii la rocã este puternic diminuatã de rimaye,
ceea ce reduce efectele mecanice ale eroziunii prin contact direct. Este dificil
sã se explice formarea rimayei fie prin vâscozitatea redusã, fie prin insuficienta
plasticitate a gheþii. Probabil se datoreazã altor factori asupra cãrora vom
reveni.
Existã douã tipuri de plasticitate elementarã:
– microplasticitatea care este datoratã tendinþei grãunþelor de gheaþã
(cristalului) de a se întinde în sensul forþelor care acþioneazã asupra lor;

23
+
– mezoplasticitatea se datoreazã jocului grãunþelor, unele în raport cu
altele, datoritã semilichefierii saramurii interstiþiale; este mai activã decât
microplasticitatea.
La gheþarii polari predominã microplasticitatea, rezultând de aici
încetineala miºcãrii inlandsisurilor sau a limbilor gheþarilor.
În gheþarii temperaþi, cele douã tipuri de plasticitate coexistã cu intensitate
mãritã.
Gheaþa din gheþar este o aglomerare de cristale echigranulare. Miºcarea
relativã dintre cristale este limitatã, dar fiecare cristal se poate deforma intern.
Aceastã deformare este însoþitã de recristalizare, astfel încât forma generalã
a cristalelor nu se schimbã foarte mult.
Mãrimea cristalelor diferã în funcþie de poziþia lor în masa gheþarului.
În regiunile de mare presiune, cristalele sunt relativ mici. În general,
dimensiunea cristalelor creºte pânã la adâncimi ce variazã de la gheþar la
gheþar, în funcþie de grosimea stratului de névé, ºi apoi scade, spre interiorul
gheþarului.
Schimbãrile produse în masa gheþarului sunt corelate cu stratificarea
acestuia, respectiv cu alcãtuirea gheþarului din strate suprapuse de câþiva
centimetri grosime.
Lamelarea este o structurã formatã din straturi plane alternatice fie de
gheaþã curatã ºi cu bule de aer, fie de gheaþã finã cu gheaþã grosolanã.

Întrebãri ºi exerciþii de verificare


1. Argumentaþi caracterul interdisciplinar al glaciologiei.
2. Realizaþi, pe scurt, istoricul dezvoltãrii glaciologiei ca ºtiinþã (ºi menþionaþi
contribuþiile de seamã obþinute în urma explorãrii Arcticii ºi Antarcticii)
3. Care sunt expediþiile de referinþã în încercãrile de cucerire a celor 2 poli?
4. Care este structura molecularã a gheþii ºi raportarea ei la sistemele de
cristalizare a rocilor. Exemple.
5. Cum influenþeazã proprietãþile fizice ºi chimice funcþionarea gheþarilor?
De ce pluteºte gheaþa? Ce culoare are gheaþa?
6. Principalele sisteme glaciare de pe glob.
7. De ce glaciologia este o ºtiinþã aplicatã?

24
&
Tema II

Tipuri de gheaþã în naturã

Obiective

Tema îºi propune:

ð Prezentarea principalelor tipuri de gheaþã din naturã;

ð Descrierea ºi caracterizarea tipurilor de gheaþã (gheaþa din atmosferã;


gheaþa din sol; gheaþa din râuri, lacuri ºi mãri)

ð Repartiþia tipurilor de gheaþã pe glob, limita zãpezilor persistente.

25
2. Tipuri de gheaþã în naturã
&
Diferite tipuri de gheaþã
Apariþia gheþii în diferite medii de pe Terra este legatã în primul rând
de existenþa ºi persistenþa temperaturilor negative.
În funcþie de poziþia faþã de principalele înveliºuri ale Pãmântului, gheaþa
poate fi clasificatã în:
– gheaþa de pe suprafaþa terestrã (pe sol), cea mai rãspânditã;
– gheaþa din atmosferã;
– gheaþa din râuri, oceane, mãri (gheaþa de mare);
– gheaþa din sol;
– gheaþa din cavitãþi subterane.
Aceste tipuri de gheaþã se produc prin procese complexe de transformare
pe care le suferã apa în stare lichidã sau gazoasã.
Pentru acumularea gheþii ºi transformarea ei în gheþari (continentali)
sunt necesare trei condiþii majore:
– persistenþa temperaturilor sub 0°C ºi în semestrul cald al anului;
– existenþa unei cantitãþi mari de precipitaþii solide;
– configuraþia reliefului care sã permitã acumularea zãpezii.

2.1. Gheaþa de pe sol (gheaþa terestrã)


Acest tip de gheaþã se formeazã din zãpadã ºi este strâns legatã de
gheaþa din atmosferã. Acumulãrile masive de gheaþã de pe munþii înalþi, dar
ºi de la altitudini din ce în ce mai coborâte, spre poli, precum ºi acumulãrile
de calote glaciare de la latitudinile mari sunt cele mai extinse de pe suprafaþa
Terrei ºi se datoreazã transformãrilor complexe pe care le suportã zãpada.

2.1.1. Zãpada ºi principalele proprietãþi fizice

Zãpada se formeazã prin condensarea vaporilor de apã la temperaturi


negative; rezultã deci dintr-o „sedimentare” subaerianã a cristalelor de apã,
de unde ºi expresia de „gheaþã sedimentar㔠ce i se atribuie uneori.
Structura molecularã a zãpezii este cristalinã, iar forma ºi mãrimea
moleculelor sunt foarte variate. Cristalizeazã în sistemul cristalografic
hexagonal.
Norii de gheaþã sunt situaþi în etajul superior al norilor din atmosfera
înaltã, la 8.000–9.000 m ºi chiar peste 9.000 m. Cei mai înalþi nori, sub
formã de lamele sau fibre fine, subþiri ºi înguste, au un aspect mãtãsos ºi sunt

27
+
cunoscuþi sub numele de cirus. Din aceeaºi formaþie mai fac parte cirostratus,
nori de gheaþã transparenþi, albicioºi, ºi norii cirocumulus alcãtuiþi din nori
globulari, dispuºi în ºiruri ce formeazã grupuri mai mult sau mai puþin
compacte (fig. 3).

Fig. 3. Tipuri de nori (dupã A. N. Strahler, 1973).

Structura molecularã a zãpezii este strâns legatã de particularitãþile


atmosferei ºi de stadiul de diagenezã a cristalelor de zãpadã.
Particularitãþile atmosferei. În diferite condiþii de temperaturã ºi
umiditate, cristalele de gheaþã din nori se transformã în cristale de zãpadã.
Acestea, în momentul cãderii, sunt grupate în ansambluri de diferite forme,
reunindu-se în policristale.
Caracteristic acestor forme este volumul lor total Vt mult mai mare
decât volumul cristalului propriu-zis Vz. Acest fapt explicã atât aglomerarea
cristalelor în fulgi, cât ºi înglobarea unui volum mare de aer Va în interstiþii,
datoritã porozitãþi mari. Deci:
V t = Vz + V a
Rezultã cã porozitatea zãpezii este direct proporþionalã cu volumul aerului
din cristalele de zãpadã. În consecinþã, zãpada proaspãtã formatã din fulgi
mari are o porozitate mult mai mare decât zãpada formatã din fulgi mici sau
decât cea tasatã.
În momentul cãderii, cristalele de gheaþã din nori, precum ºi cele formate
din ele, respectiv cristalele de zãpadã, pot cãpãta diferite forme, grupate în
general în zece tipuri (fig. 4).
Acele se formeazã la temperaturi cuprinse între 0° ºi –5°C, au forme
neregulate, cu diametrul de 0,5...1 mm. Cristalele sunt prisme hexagonale
alungite, ce cresc în mod inegal;
Cupele apar la temperaturi de circa –8...–10°C, cu dimensiuni
microscopice ºi forme rotunde sau hexagonale;

28
&

Fig. 4. Principalele tipuri de cristale de zãpadã ºi simbolurile lor.

29
+
Coloanele ºi prismele sunt forme hexagonale diferite ca lungime
(coloanele 0,5 mm; prismele 0,2 mm) care apar la temperaturi ce variazã
între 10° ºi 16°C; se formeazã frecvent în norii cirostratus;
Stelele se formeazã la temperaturi de –15...–18°C; predominã cristalele
sub formã de stele subþiri, ramificate, cu diametrul în general de 1 mm,
rareori ºi de 4 mm;
Plachetele apar la temperaturi ºi mai scãzute, respectiv la circa –20°C,
de formã hexagonalã cu grosimi de 0,10...0,20 mm ºi cu diametrul de 1 mm;
sunt cristale tipice pentru norii altostratus;
Dendritele se prezintã fie ca cristale cu diferite prelungiri, fie sub formã
de butoni de cãmaºã; în diametru ating 1 mm;
Agregatele neregulate se formeazã la temperaturi scãzute, cuprinse între
–20° ºi –25°C; au diametrul de 1 mm.
Fulgii mari se formeazã la altitudini superioare, când temperatura aerului
este cuprinsã între –14°C ºi –17°C. Cristalele sub formã de coloane ºi plãci
subþiri apar la temperaturi de sub –18°C.
Mãzãrichea este formatã din zãpadã pe jumãtate topitã care se solidificã
în timpul cãderii;
Ploaia îngheþatã reprezintã globule rotunjite cu margini netede ºi se
formeazã când ploaia în cãdere traverseazã straturile inferioare cu temperaturi
mai scãzute decât cele superioare;
Grindina este tot o ploaie îngheþatã; are interiorul mai bine consolidat
ºi este mai umedã decât ploaia îngheþatã.
Dimensiunile cristalelor de zãpadã sunt în general reduse. Pentru
comparaþie se ia seamã diametrul lor; se considerã, dupã lungimea lui, cã
sunt:
– cristale fine: 0,5...1 mm în diametru;
– cristale medii: 1...2 mm în diametru;
– cristale mari: 2...4 mm în diametru;
– cristale foarte mari: peste 4 mm; pot atinge în unele situaþii, în diametru
chiar 8–10 mm.
Dimensiunea ºi forma cristalelor de zãpadã depind de condiþiile
atmosferice în care se formeazã. Umiditatea împreunã cu gradul de saturaþie
al aerului, temperatura aerului, precum ºi deplasarea maselor de aer sunt
factori esenþiali de care depind atât formarea cristalelor de gheaþã în nori cât
ºi cãderea zãpezii. Umezeala aerului reprezintã conþinutul în vapori de apã
al aerului ºi se redã prin umezeala absolutã ºi umezeala relativã. Umezeala
absolutã este cantitatea totalã de vapori de apã existentã într-un volum de aer
ºi se exprimã în grame pe metri cubi. Proporþia vaporilor de apã existenþi în
aer faþã de cantitatea maximã posibilã constituie umezeala relativã ºi se redã
în procente. Ambele forme ale umezelii aerului se prezintã prin formule de
calcul*. În condiþii de temperaturã negativã, vaporii de apã tind sã atingã
e
* Umezeala absolutã: d = [g/m3]; Umezeala relativã: U = e · 100 [%] unde: e este
RT E
tensiunea actualã a vaporilor de apã; E – tensiunea maximã sau tensiunea de saturaþie; 0,623
– densitatea vaporilor de apã din aer în aceleaºi condiþii de temperaturã ºi presiune.

30
&
limita de saturaþie; prin procesul de sublimare trec direct în faza solidã,
respectiv în cristale de gheaþã, ce se transformã în cristale de zãpadã. Umezeala
aerului variazã în raport de latitudine ºi altitudine, fiind dependentã de
temperaturã.
Precipitaþiile se formeazã atunci când temperatura unor mase de aer
scade sub punctul de condensare. Mecanismele scãderii temperaturii aerului
în troposferã sunt cunoscute din meteorologie. Menþionãm doar un aspect al
acestora, ºi anume cel exprimat prin gradientul adiabatic. Prin înãlþare, aerul
se rãceºte fãrã sã piardã energie caloricã, datoritã destinderii sale ascendente,
urmare a micºorãrii presiunii atmosferice. Viteza de scãdere a temperaturii
poartã denumirea de gradient adiabatic ºi are diferite valori:
– 1°C la 100 m diferenþã de nivel, când nu se produce condensarea ºi
se numeºte gradient adiabatic uscat;
– 0,6°C la 100 m diferenþã de nivel, când vaporii de apã din aer se
condenseazã ºi este cunoscut ca gradient adiabatic umed (gradientul adiabatic
de saturaþie).
La temperaturi foarte scãzute, cristalizarea este rapidã, iar cristalele
sunt de dimensiuni mici. Vântul influenþeazã, de asemenea, dimensiunea
cristalelor. De aceea, zãpada cade rar la temperaturi foarte joase, cum sunt
cele din mijlocul inlandsisurilor. Prin urmare, suprafaþa acestora este acoperitã
cu o zãpadã finã.
La temperaturi în jur de 0°C, când cãderea se produce pe timp calm,
cristalele au timp de creºtere, porozitatea fiind maximã, fulgii au dimensiuni
mari.
Stadiul de diagenezã al cristalelor de zãpadã. În timpul cãderii sale în
aer, zãpada suferã modificãri de structurã. Diageneza zãpezii prezintã douã
faze strâns unite între ele, cu evoluþia în sens contrar (fig. 5):
– în prima fazã, cristalul de zãpadã devine din ce în ce mai mic ºi mai
izodiametric, în acelaºi timp în care aspectul sãu se modificã;
– în a doua fazã, grãunþele cresc progresiv prin recristalizare.
Densitatea zãpezii. Densitatea zãpezii depinde de porozitatea sa, caracte-
risticã ce o deosebeºte de gheaþã. Se poate afirma cã transformãrile pe care
le are zãpada pânã în stadiul de gheaþã se succed tocmai datoritã porozitãþii.
În timpul cãderii, densitatea este cu atât mai mare cu cât grãunþele sunt mai

Fig. 5. Diageneza unui cristal de zãpadã (dupã J. Tricart ºi A. Cailleux, 1962).

31
+
globulare ºi mai învelite în apã de topire. Dupã cãdere, densitatea variazã în
funcþie de stadiul de diagenezã:
– zãpada pudroasã proaspãtã: 0,06...0,08;
– zãpada de douã zile, pe pantã: 0,2;
– zãpada dinaintea iernii; 0,5...0,6;
– zãpada de avalanºã: 0,8.
În general, densitatea zãpezii variazã de la 0,1 la 0,8.
Densitatea gheþii este 0,91. Deci proporþia de aer poate atinge, în zãpadã,
peste 90%.
ρ
Porozitatea = 1 –
0,9168
Permeabilitatea în aer a zãpezii este foarte mare; aerul circulând aproape
liber formeazã un adevãrat curent ce influenþeazã diageneza.
Permeabilitatea, respectiv conþinutul în apã, poate atinge proporþii de
40% din volumul zãpezii cãzute ºi 75% din greutatea sa.
Conductibilitatea termicã. Conductibilitatea termicã este foarte slabã
datoritã cantitãþii de aer conþinute. Deci, topirea zãpezii depinde de insolaþie,
care încãlzeºte stratul superficial.
Proprietãþile mecanice. Proprietãþile mecanice ale zãpezii sunt diferite
în funcþie de temperatura sa, zãpada comportându-se fie ca un material elastic
ºi vâscos, fie ca un corp elastic. Proprietatea elasticã o atinge la temperaturi
joase.
Plasticitatea zãpezii permite glisarea straturilor, respectiv „târârea” lor.
Rezistenþa la rupere a zãpezii este cu atât mai slabã cu cât grãunþa este
mai mare. La temperaturi scãzute, rezistenþa la rupere scade.
Tasarea este datoratã greutãþii straturilor de zãpadã ºi porozitãþii. Aceastã
proprietate a zãpezii permite transformarea ei în névé ºi apoi în gheaþã.
Precipitaþiile solide parcurg o anumitã distanþã de la locul formãrii în atmosferã
pânã la depunere pe suprafaþa terestrã. Viteza de cãdere, determinatã de
greutatea cristalelor ºi acceleraþia gravitaþionalã, este de circa 50 cm/s pentru
zãpadã; de 150–250 cm/s pentru mãzãrichea moale ºi de 300–500 cm/s pentru
mãzãrichea tare.

2.1.2. Transformarea zãpezii în névé (firn) ºi în gheaþã (diageneza


zãpezii)

Névé-ul este constituit dintr-o zãpadã puternic consolidatã. Astfel spus,


este zãpada iernii precedente care nu s-a topit în timpul verii (în domeniul
glaciarului temperat). În general, se considerã cã névé-ul are o densitate de
circa 0,6. Existã ºi aici diferenþieri. Densitatea care se atinge în mod normal
într-un an în Alpi se atinge în 35–50 de ani în Groenlanda. În gheþarii polari
diageneza este deci mult mai înceatã.
Mecanismul diagenezei are la bazã expulzarea aerului conþinut între
grãunþele zãpezii, recunoscându-se trei faze (J. Tricart, A. Cailleux, 1962):
– topirea localã sub efectul insolaþiei;

32
&
– sublimarea de-a lungul porilor masei zãpezii; firn;
– deformarea plasticã ºi rearanjarea în solid a cristalelor (fig. 6, a).
Transformarea zãpezii în gheaþã prin compresiune (fig. 6, b) se realizeazã
printr-un proces complex, unde fenomenele conduc la recristalizarea completã,
la deformãri plastice, la deplasãri între granule.
În detaliu fenomenul a fost explicat de Kinosita (1962, citat de L.
Lliboutry, 1965) ºi prezentat grafic dupã fotografie (fig. 6, b) astfel:
1) o simplã sudurã a grãunþelor de gheaþã prin topire;
2) datoritã presiunii au loc: simple apropieri (f, g), sudurã prin topire
(b), deplasarea grãunþelor (c), recristalizare completã (a), deformare plasticã
cu apariþia unor planuri de alunecare (d, e);
3) datoritã creºterii presiunii, canalele de aer dintre grãunþe nu mai
comunicã; recristalizarea este generalizatã;
4) mãrimea grãunþelor prin metaforism: unele bule de aer rãmân între
cristale, altele devin intracristaline (j);
5) „zdrobirea” cristalelor mari; bulele de aer mari sunt fragmentate în
bule mici. Sub efectul greutãþii se transformã unele bule intercristaline în
bule intracristaline. În alte pãrþi se poate forma ºi gheaþã microgranulatã.

Fig. 6. Transformarea zãpezii în gheaþã:


a – fazele transformãrii: 1 – névé (granule rotunde, rezultatul transformãrii cristalelor de
zãpadã, cu pori ocupaþi de aer); 2 – gheaþã tânãrã (dispariþia porilor, forme neregulate); 3 –
gheaþã bãtrânã (granulele sunt alungite datoritã presiunii) (dupã J. Tricart ºi A. Cailleux, 1962);
b – transformarea zãpezii în gheaþã prin compresiune (dupã Kinosita, citat de L. Lliboutry, 1965).

33
+
Topirea localã are loc prin infiltrarea apei rezultate din topirea
superficialã sub efectul insolaþiei sau a apei rezultate din încãlzirea grãunþelor
în punctele de contact sub efectul miºcãrilor în masã. Aceastã apã de topire
recristalizeazã în pori, micºorând volumul de aer ºi crescând talia grãunþelor.
Cele mai mici grãunþe sunt „absorbite” de cele mai mari, stabilindu-se practic
un echilibru între grãunþe. Ca urmare a acestei tendinþe, dimensiunile sunt
diferite unele faþã de celelalte.
Sublimarea de-a lungul porilor masei zãpezii sau a névé-ului este
însoþitã de condensarea vaporilor rezultaþi. Procesul de creºtere a taliei
grãunþelor este acelaºi ca în cazul topire-recristalizare. Viteza este însã mult
mai redusã, sublimarea fiind foarte lentã.
Deformarea plasticã ºi rearanjarea în solid seamãnã cu metaforismul
general al rocilor. Procesul se produce mai ales în profunzimea gheþarului,
sub efectul presiunii. Intereseazã mai mult transformarea névé-ului în gheaþã
ºi evoluþia gheþii, decât trecerea de la zãpadã la névé. Acest proces se petrece
la 70–80 m adâncime în Antarctica ºi Groenlanda ºi la 30–40 m în cazul
gheþarilor din zona temperatã.

2.1.3. Structura gheþarului

În zona de alimentaþie (de acumulare), în general, zãpada cãzutã iarna


nu se topeºte total vara urmãtoare, rezultând o stivuire de straturi succesive:
la suprafaþã zãpada anului, dedesubt zãpada anului precedent (în munþii
temperaþi este un névé în stadiu iniþial); urmeazã straturi de névé din ce în
ce mai evoluat; la circa 30–40 m adâncime sau chiar mai puþin în Alpi, spre
100 în inlandsis, gheaþã. Una din caracteristicile macroscopice ale névé-ului
este aceastã stratificare a pãturilor de câþiva decimetri sau de un metru,
relativ regulate. În gheþarii temperaþi, ele sunt subliniate, în general, de pãturi
subþiri de praf de care s-a lipit zãpada în timpul cãderii. Vara, când are loc
o topire parþialã, praful rãmâne ºi astfel se concentreazã la suprafaþã, la care
se adaugã praful ce cade pe suprafaþa gheþarului. Rezultã astfel pãturi de
impuritãþi, bine dezvoltate vara, în care se gãsesc insecte, frunze, polen.
În zona de ablaþie a gheþarilor temperaþi sau intermediari, condiþiile
sunt diferite, datoritã ablaþiei. Zãpada care cade în cursul unei ierni este, în
general, complet topitã în cursul verii urmãtoare. Nu se formeazã deci névé.
Toatã gheaþa provine din zona de acumulare, modificãrile în profil longitudinal
ºi transversal fiind legate de dinamica gheþii. Stratificãrile caracteristice zonelor
de névé superficial se erodeazã ca urmare a eforturilor de presiune datorate
curgerii. Sub efectul compresiunii laterale, lângã stânci, dacã patul se
îngusteazã, se formeazã brazde longitudinale. Acolo unde predominã tracþiunea
se produc crevase. Diversele pãrþi ale gheþarului nu se miºcã cu aceleaºi
viteze, producându-se rupturi care se traduc prin forfecãri, planuri de ºariaj
etc. ce deranjeazã stratificarea iniþialã.
Textura se modificã în acelaºi timp cu structura. Se pare cã grãunþele au
tendinþa de a se întinde ºi a se lungi în sensul curgerii.

34
&
La contactul cu rocile topirea este mai rapidã, gheaþa se subþiazã, iar
profilul transversal al limbii ia o alurã convexã. De aceea, pe hãrþi bune se
poate repera cu aproximaþie limita între zona de acumulare ºi zona de ablaþie
pe un gheþar ca fiind locul unde profilul sãu transversal devine concav-convex.

2.1.4. Limita zãpezilor persistente

Condiþia esenþialã pentru formarea gheþarilor este menþinerea stratului


de zãpadã de la un an la altul, respectiv persistenþa temperaturilor negative
timp îndelungat.
Limita zãpezilor persistente nu se reduce la o linie. Ea corespunde, de
fapt, unei zone cu lãþimi variabile, în care precipitaþiile lichide ºi cele solide
sunt într-o continuã disputã. Altfel spus, este înãlþimea medie mai sus de
care cantitatea de zãpadã este mai mare decât cea care se poate topi sub
incidenþa razelor solare. Din cele expuse rezultã c㠄zona” zãpezilor persistente
prezintã o limitã superioarã ºi o limitã inferioarã, amplitudinea altimetricã
dintre ele fiind diferitã în funcþie de latitudine ºi de altitudine.
Limita inferioarã separã precipitaþiile lichide de cele solide; sub limitã,
valorile bilanþului mediu anual al zãpezii sunt negative, iar deasupra limitei
valorile bilanþului respectiv sunt pozitive. La nivelul limitei inferioare se
realizeazã un echilibru relativ între cantitatea de precipitaþii solide ºi cele
lichide.
Poziþia limitei zãpezilor persistente este variabilã ºi în timp. Ea nu este
aºadar situatã pentru totdeauna în aceeaºi poziþie, suferind mari variaþii diurne,
anotimpuale (deci în timp), dar ºi în spaþiu, chiar în cadrul aceluiaºi masiv.
De exemplu, în Munþii Caucaz sau în Munþii Anzi, iarna zãpezile coboarã
mult pe vãi, în timp ce în anotimpul de varã urcã mult pe versanþi. Mai sus
de limitã, cantitatea de zãpadã este mai mare decât cea care se poate topi
într-un an. Sub limitã, condiþiile sunt favorabile topirii unei cantitãþi de zãpadã
mai mari decât zãpada cãzutã (în acelaºi an). Poziþia (zonei) limitelor zãpezilor
persistente variazã în funcþie de: latitudine, altitudine, temperatura aerului,
cantitatea de precipitaþii, insolaþie, relief (expoziþie, pante), raportul dintre
suprafaþa uscatului ºi cea a apei (tabelul 4).
Temperatura aerului ºi cantitatea precipitaþiilor solide sunt de fapt factorii
esenþiali, întrucât aceºtia se supun legii zonalitãþii latitudinale ºi altitudinale
a fenomenelor naturii. Ei depind în acelaºi timp de umiditatea aerului, respectiv
de extinderea suprafeþelor oceanice.
Astfel, în þinuturile polare, limita zãpezii persistente depinde mai mult
de influenþele maritime, respectiv repartiþia uscatului ºi a apei. La 50–60°
latitudine în emisfera sudicã, altitudinea medie la care se gãseºte limita
zãpezilor persistente este 800 m, iar în emisfera nordicã la 2.050 m. Altitudinea
coborâtã în emisfera sudicã este efectul predominãrii suprafeþelor acvatice ºi
deci a maselor de aer umede.

35
+
Tabelul 4. Limita zãpezilor persistente în raport de latitudine, altitudine ºi repartiþia
uscatului ºi a apei
Emisfera nordicã Emisfera sudicã
Latitudine Altitudine Altitudini Altitudine Altitudini
[grade] medie extreme medie extreme
[m] [m] [m] [m]
0–10 4600 4500–4600 5000 4500–5800
10–20 4600 4600–4700 5600 5000–6100
20–30 5300 4900–6000 5100 4700–6100
30–40 4300 3500–6100 3000 1600–4500
40–50 3000 1400–4300 1500 700–2200
50–60 2050 800–3200 800 500–1200
60–70 1100 550–2300 – –
70–80–90 550 300–1000 – –

În zona temperatã ºi în zona caldã, rolul principal în fixarea limitei


zãpezilor persistente îl au regimul termic ºi apoi precipitaþiile. Altitudinea
maximã a limitei se gãseºte la tropice (5.100–5.300) ºi nu la Ecuator (4.600
m între 0 ºi 10° latitudine nordicã ºi 5.000 m între 0 ºi 10° latitudine sudicã).
În regiunile litorale, rolul precipitaþiilor este evident în determinarea
limitei zãpezilor persistente. Aceasta urcã în altitudine de la þãrmurile oceanice
spre interiorul continentului. Un exemplu concludent îl constituie Munþii
Caucaz. În partea esticã limita zãpezilor persistente este la 3.700 m, în partea
vesticã la 2.900 m (pe versantul sudic) ºi 3.400 m (pe versantul nordic).
În Munþii Himalaya, pe versantul sudic, cu musoni, limita coboarã la
750 m; pe versantul nordic, arid, atinge 5.000 m. La latitudini mari, rãcirea
generalã a atmosferei scade mult limita zãpezilor persistente, ajungând la
1.100 m la 60–70°. Scãderea altitudinii limitei zãpezilor persistente în emisfera
sudicã este ºi mai mare. La 60° latitudine sudicã limita se gãseºte între
altitudinile extreme 500 ºi 1.200 m.
În munþii înalþi ai Europei, Asiei Centrale, Americii de Nord, cu
precipitaþii mai puþine, limita este mai urcatã pe versanþii estici, expuºi razelor
solare, decât pe cei vestici, umbriþi.
Limita zãpezilor persistente este una dintre cele mai importante limite
geografice, pentru cã ea desparte douã medii fizico-geografice diferite:
deasupra este domeniul gheþarilor – criosfera –, dedesubt domeniul apelor
curgãtoare. De aceea specialiºtii folosesc ºi noþiunea de nivel de glaciaþie,
care este înãlþimea criticã necesarã apariþiei gheþarilor. Gheþarii se formeazã
la altitudini mai mari decât limita zãpezilor persistente. Denumirea de nivel
de glaciaþie aparþine norvegianului Gunnar Östrem.
O încercare de reprezentare graficã a stabilirii nivelului superior ºi a
celui inferior al limitei zãpezilor persistente a fost realizatã de ªumski (dupã
C. C. Markov, 1957) (fig. 7). Pe abscisã sunt trecute mãrimea ablaþiei ºi
mãrimea acumulãrii, iar pe ordonatã, înãlþimea. Odatã cu înãlþimea, cantitatea
de precipitaþii creºte, dupã care, atingându-se o anumitã valoare, ea începe sã

36
&

Fig. 7. Chinosfera ºi limitele zãpezilor (dupã T. A. ªumski, citat de Markov, 1957):


ABCD – curba de acumulare la diferite înãlþimi;
FBCD – curba de ablaþie la diferite înãlþimi.

scadã, chiar dacã înãlþimea continuã sã creascã. Curba de acumulare ABCE


ilustreazã concret acest fapt. Pe mãsurã ce ne îndepãrtãm de suprafaþa terestrã,
în funcþie de înãlþime, ablaþia (topirea) se reduce. Curba de ablaþie FBCD din
figurã aratã aceastã lege. Locul unde se intersecteazã cele douã curbe reprezintã
limitele superioarã ºi, respectiv, inferioarã ale zonei zãpezii. Ambele curbe
se intersecteazã în punctul B, dupã care devin divergente, intersectându-se la
altitudini mari în punctul C. Spaþiul haºurat aratã intensitatea acumulãrii
zãpezii pe înãlþimi între B ºi C, iar distanþa verticalã B1C1 este grosimea
chinosferei.
De obicei, se are în vedere limita inferioarã a „zonei” limitei zãpezilor
persistente care este folositã generalizat cu expresia „limita zãpezilor
persistente”. Ea este marcatã de izochione, respectiv de linii ce unesc puncte
cu aceeaºi altitudine a limitei zãpezilor, situate deasupra nivelului mãrii.
Coeficientul nivometric este raportul dintre precipitaþiile sub formã de
zãpadã la precipitaþiile totale. El variazã între 0 ºi 1. În Alpi este zero la sub
200 m ºi 1 spre 3.400 m altitudine.

2.1.5. Grosimea ºi durata stratului de zãpadã

Formarea ºi existenþa gheþarilor sunt dependente de principalele caracte-


ristici nivometrice, dintre care grosimea ºi durata stratului de zãpadã sunt
esenþiale.
Repartiþia zilnicã, lunarã ºi anualã a cantitãþilor de precipitaþii sub formã
de zãpadã variazã pe suprafaþa Terrei în funcþie de latitudine, de altitudinea
formelor de relief, de expunerea reliefului faþã de circulaþia generalã a
atmosferei, precum ºi de declivitatea versanþilor.
Grosimea (înãlþimea) stratului de zãpadã este grosimea zãpezii proaspete
mãsuratã la sfârºitul fiecãrei cãderi de zãpadã sau la sfârºitul unei perioade
de 24 de ore. Variaþia zãpezilor în funcþie de altitudine (fig. 8) a fost subliniatã

37
+ Fig. 8. Variaþia grosimii stratului de zãpadã cu
altitudinea, la Oisans (dupã Ch. P. Péguy, 1968). Pe
curbã este trecutã grosimea stratului de zãpadã,
þinându-se cont de scãderea densitãþii în altitudine.

de Ch. P. Péguy (1968), pe care o considerã determinantã pentru cãderile


masive de zãpadã.
Repartiþia grosimii zãpezilor în emisfera nordicã (fig. 9) se supune, în
linii generale, acestui principiu. Astfel, se observã cã la Cercul Polar în
Eurasia, grosimea stratului de zãpadã nu depãºeºte 1 m, în timp ce în America
de Nord este cuprins între 1 ºi 2 m, în condiþii asemãnãtoare de relief.
Rezultã cã în analiza grosimii stratului de zãpadã se au în vedere ºi alþi
factori, cum ar fi extinderea suprafeþelor de uscat ºi a celor de apã.

Fig. 9. Grosimea stratului de zãpadã în emisfera nordicã:


1 – 50 cm...1 m; 2 – 1...2 m; 3 – 2...3 m; 4 – peste 3 m (dupã Ch. P. Péguy, 1952, citat
de J. Tricart ºi A. Cailleux, 1962).

38
&
În Munþii Alpi, grosimea anualã a stratului de zãpadã variazã de la un
loc la altul în funcþie de factorii prezentaþi: la Grenoble (220 m) este de 42
cm, la Albertville (240 m) de 4,5 m, la Allemont (circa 800 m) 10 m; lângã
Chamonix (1.430 m) de 9,60 m; la Névache (circa 1.700 m) este de 8–9,5
m; la Bramant (peste 2.400 m) este de numai 6,7 m. În Alpi, stratul de
zãpadã are grosimi mai mari decât în regiunile polare. Gardientul nivometric
este de 4 ºi 4,5 mm/m în cadrul masivelor din jurul depresiunii Grenoble –
Chartreuse, unde, la 2.000 m, grosimea anualã a zãpezii este de circa 6,5 m,
iar la 3.000 m de 11 m.
În Antarctida, grosimea stratului de zãpadã nu þine cont de altitudinea
sistemelor montane, ci de umiditatea aerului, datoritã maselor de aer oceanice.
Durata stratului de zãpadã nu se confundã cu zãpezile persistente.
Numãrul zilelor cu strat de zãpadã creºte de la Ecuator spre poli, dar ºi în
altitudine. În nordul Canadei ºi al Asiei, stratul de zãpadã persistã mai mult
de 300 de zile pe an (fig. 10).

Fig. 10. Durata stratului de zãpadã în emisfera nordicã:


1 – zãpadã timp de o lunã; 2 – douã ºi trei luni; 3 – patru ºi cinci luni; 4 – ºase ºi
ºapte luni; 5 – opt luni ºi peste opt luni (Ch. P. Péguy, 1968).

În Carpaþii Româneºti, zãpada persistã peste 200 de zile în locuri


adãpostite, pe vãi, dar ºi la altitudini mari, ca în Munþii Bucegi, la Vârful
Omu (2.505), unde stratul stabil persistã 235 de zile pe an.

39
+
2.1.6. Avalanºele

Avalanºele sunt procese gravitaþionale reprezentate de masele de zãpadã


ºi gheaþã care alunecã sau se rostogolesc la vale, mãrindu-ºi, în aval, volumul,
greutatea ºi viteza. Numele: avaler = a coborî; se folosea ºi termenul de
avalanºã, care desemneazã curgerea în lanþ a materiei, fiind din aceeaºi
categorie cu lava. Termenul de avalanºã sau lavinã este folosit de oamenii de
munte pentru toate miºcãrile de zãpadã sau de gheaþã de mari proporþii.
Ca ºi în cazul altor deplasãri gravitaþionale existã factori potenþiali ºi
factori declanºatori ai avalanºelor.
Factorii potenþiali:
– acumularea zãpezii;
– structura stratelor de zãpadã;
– rezistenþa pãturii de zãpadã.
Factorii declanºatori:
– factorii potenþiali când depãºesc pragurile ce conduc la dezechilibrarea
maselor de zãpadã;
– vântul;
– trepidaþiile antropice;
– cutremurele.
Grosimea zãpezii proaspete este consideratã factor esenþial în declanºarea
avalanºelor. Se considerã cã prezintã un anumit risc pentru:
– turiºti: 30–50 cm;
– cãi de comunicaþie: 40...70 cm;
– catastrofã: peste 110 cm.
Momentul deplasãrii este în funcþie de valoarea precipitaþiilor ºi de
structura stratului de zãpadã. Vânturile puternice însoþesc sau premerg
avalanºele. Sunt ºi situaþii când
nu vântul declanºeazã avalan-
ºele. Deci riscul de avalanºe
depinde de: importanþa precipi-
taþiilor ºi structura mantalei de
zãpadã.
Temperatura aerului acþio-
neazã indirect, influenþând cã-
derile mari de zãpadã. Obiºnuit,
nu constituie un factor al ava-
lanºelor.
Pentru avalanºe, dezechi-
librul este dependent de limita
de rupere a pãturii de zãpadã
(fig. 11). Rezistenþa pãturii de
zãpadã este determinatã de ac-
þiunea forþei de gravitaþie, mate- Fig. 11. Curba intrinsecã a douã tipuri de zãpadã
rializatã prin unghiul de pantã. (dupã Haefeli, citat de L. Lliboutry, 1965).

40
&
Pentru zãpadã, unghiul de frecare staticã este de circa 50°. Pentru
zãpada proaspãtã însã are valori de 90°. În structurile succesive de zãpadã
depuse pe un strat preexistent, tensiunea normalã ºi tensiunea de forfecare
cresc proporþional, coeficientul de proporþionalitate fiind egal cu tangenta
pantei:
τ = σ tg α
Rezultã cã o zãpadã stabilã pentru sarcini mici poate fi instabilã pentru
sarcini mari. Zãpada pusã în miºcare se deplaseazã în funcþie de unghiul de
frecare cinetic (frecare de alunecare).
Pe versanþii al cãror unghi cu orizontala este cuprins între unghiul de
frecare cinetic ºi unghiul de frecare static, zãpada nu curge, dar, pusã în
miºcare datoritã unor cauze brutale, ea nu se mai opreºte.
Pe mãsurã ce o masã de zãpadã coboarã, lucrul mecanic al greutãþii este
mai mare decât lucrul mecanic al frecãrii interne. O anumitã cantitate de
energie eliberatã rupe coeziunea zãpezii ºi pune în miºcare particulele
învecinate, astfel încât masa de zãpadã care coboarã este din ce în ce mai
mare în aval, producându-se o avalanºã.
Tipuri de avalanºe. Existã mai multe tipuri de avalanºe, stabilite în
funcþie de criteriul folosit.
• Dupã grosimea stratului de zãpadã antrenatã în miºcare:
– avalanºe de suprafaþã;
– avalanºe de adâncime.
• Dupã calitatea zãpezii, avalanºele sunt formate din:
– zãpadã prãfoasã (pudroasã) proaspãtã;
– zãpadã viscolitã;
– zãpadã proaspãtã umedã;
– zãpadã în grãunþi rotunjiþi.
• L. Lliboutry (1965) prezintã urmãtoarele tipuri:
– avalanºe pudroase (prãfoase);
– avalanºe în plãci care alunecã pe versanþi;
– avalanºe de zãpadã umedã;
– avalanºe de primãvarã.
Avalanºele de zãpadã prãfoasã, uscate, se produc în zãpada proaspãtã,
fãrã coeziune, la scurt timp dupã cãderea ei. Frecvenþa lor este maximã în
mijlocul iernii, în Alpi, Anzi, Himalaya, Arctica.
Sunt avalanºe fie superficiale, fie de adâncime, foarte repezi. Avalanºele
de adâncime sunt specifice regiunilor cu climã rece ºi uscatã.
Avalanºele sunt periculoase nu numai prin presiunea aerului care are
efectul unui uragan, ci ºi prin efectul zãpezii (fig. 12). Diferenþa dintre
coeficientul cinetic ºi cel static este foarte mare, din aceastã cauzã viteza
zãpezii creºte rapid pe pantã. Dupã Oechslin (citat de L. Lliboutry, 1965,
p. 264):

v = 64 h m/s = 230 h km/h

41
+

Fig. 12. Dezvoltarea unei avalanºe pudroase (prãfoase) (dupã teoria lui Voellmy, schema
lui L. Lliboutry, 1965).

Avalanºele de acest tip sunt periculoase pentru cã:


– presiunea staticã exercitatã în stratul de aer comprimat este mare (0,1
atm)*;
– în frontul avalanºelor se formeazã curenþi ascendenþi ºi contracurenþi
deosebit de violenþi;
– când avalanºa loveºte direct o construcþie, presiunea de oprire poate
atinge valori foarte mari, de ordinul a mai multe tone pe metru pãtrat;
– victimele pot fi asfixiate de zãpada pulverizatã.
Avalanºele de zãpadã umedã se formeazã în zãpada îmbibatã cu apã,
zãpadã grea. Deplasarea are loc pe diferite culoare cu o vitezã de 30...80 km/
orã (fig. 13). Presiunea acestor avalanºe este foarte mare putând atinge
10...20 t/m2.
În cazul acestui tip de avalanºe:
v = 116 h m/s = 417 h km/h
Avalanºele în plãci sau de rostogolire se produc dupã trei-patru zile de
la cãderea zãpezii, când se formeazã o crustã superficialã ºi o anumitã

* ∆P = 1 ρaW
2
2
adicã de circa 0,1 atm. Unda de presiune se propagã în aer cu viteza sunetului c.
Dacã o undã sonorã se propagã într-un mediu de densitate ρa, cu viteza v, presiunea
maximã ∆P este:
∆P = ρacv
Voellmy (citat de L. Lliboutry, 1965) a stabilit cã v = W (a frontului), atunci p =
0,2...0,5 atm., adicã 2.000...5.000 kgf/m2.
Se citeazã avalanºa Gastein din 1951, când victimele au prezentat rupturi ale plãmânilor,
datorate undei de ºoc cu o presiune de circa 3 atmosfere.

42
&

Fig. 13. Structura avalanºei de zãpadã umedã (dupã teoria lui Voellmy, schema lui
L. Lliboutry, 1965).

43
+
consolidare, ambele datorate ºi vântului. Mecanismul avalanºelor se aseamãnã
puþin cu cel al alunecãrilor. Deplasarea este determinatã de straturile de zãpadã
care acþioneazã ca un lubrifiant (fig. 14).
Avalanºele de primãvarã se produc în zãpezi mai grele ºi vechi, la
primele temperaturi ridicate de primãvarã. Sunt avalanºe mari, de adâncime,
care antreneazã ºi o parte din materialele de pe versanþi. Survin, de obicei,
în locuri previzibile, de aceea pagubele sunt mai reduse decât la celelalte
tipuri de avalanºe.

Fig. 14. Avalanºã în plãci de zãpadã (dupã Haefeli, citat de L. Lliboutry, 1965).

Probleme de risc. Avalanºele constituie unele dintre fenomenele cu cel


mai ridicat risc pentru societate, datoritã impactului direct pe care îl au în
primul rând asupra oamenilor, atunci când aceºtia sunt în perimetrul afectat.
În Munþii Alpi se produc în permanenþã avalanºe cu urmãri negative pentru
societate. În decursul istoriei, au avut loc adevãrate catastrofe datorate
avalanºelor, zeci ºi sute de oameni cãzându-le victime.
Unele dintre primele constatãri sunt cele referitoare la anul 218 î.Ch.,
când o parte a armatei lui Hannibal este îngropatã de o avalanºã într-o
trecãtoare din Alpi. În anul 1949, un bloc de gheaþã cu un volum de circa
50000 m3 a sfâºiat în bucãþi ºase persoane pe Valea Chamonix, blocul de
gheaþã rupându-se din gheþarul Tour. Avalanºele din Masivul St. Gothard, din
1951 au distrus satul Airolo, tunelul pe sub munte a fost blocat timp de 8
zile. Tot în acelaºi an ºi-au pierdut viaþa în Alpi 300 de persoane. O masã
de gheaþã din gheþarul Allain (Elveþia) a îngropat sub ruinele unei lucrãri 80
de muncitori care lucrau la un ºantier hidrotehnic, în august 1965. în noaptea
de 16 aprilie 1970, la poalele masivului Mont Blanc ºi-au pierdut viaþa 62
de persoane din sanatoriul Toc de Fiz.

44
&
În 14 ani (1975–1989), în Munþii Alpi s-au înregistrat 1.622 morþi datoritã
impactului avalanºelor (fig. 15). Cele mai multe victime au fost în Franþa, cu
o medie anualã de 32, iar cele mai puþine, în Germania cu 3 victime pe an
(Fr. Valla, 1990).

Fig. 15. Repartiþia pe þãri a morþilor


prin avalanºe (1975–1989) (dupã
Fr. Valla, 1990).

Suprafaþa montanã alpinã diferitã pe teritoriul statelor respective explicã


ºi numãrul diferit de victime. Evoluþia anualã a numãrului de victime ne
aratã o anumitã tendinþã, cele mai multe victime înregistrându-se în iernile
1977–1978 (147) ºi 1984–1985 (180) (fig. 16).

Fig. 16. Evoluþia anualã a numãrului de victime ale avalanºelor din Munþii Alpi
(dupã Fr. Valla, 1990).

În bazinul Chamonix predominã avalanºele de profunzime (67,7%),


numãrul maxim de avalanºe producându-se noaptea, între orele 18 ºi 6 (140
în anii 1971–1988) ºi ziua, între orele 9 ºi 15 (118, în aceeaºi perioadã)
(Yves Bravard, 1990).
Volumul masei de zãpadã variazã; el poate atinge zeci de mii de metri
cubi (28.831 m3 la 14 aug. 1949).
Avalanºe cu urmãri catastrofale se produc în toate regiunile montane cu
zãpezi. Una dintre cele mai devastatoare a fost cea din ianuarie 1962. Avalanºa,
cu un milion de metri cubi de gheaþã ºi ºapte milioane metri cubi de rocã
desprinsã din Muntele Huascaran (Anzii Peruani) de la 6.500 m altitudine,
a devastat localitatea Raucrachira, murind 1.000 de persoane.
În Iran, la graniþa cu Turcia, avalanºa din februarie 1972 a fãcut 60 de
victime, peste 600 de dispãruþi ºi imense pagube materiale.

45
+
În Carpaþii Româneºti, avalanºele nu au amploarea celor menþionate în
alte regiuni de pe Terra, cum sunt în Munþii Alpi, de exemplu. Ele nu sunt
însã suficient cercetate. O cartare a arealelor cu risc de avalanºe în Carpaþii
Româneºti ar fi beneficã nu numai pentru cercetarea ºtiinþificã, ci ºi pentru
oamenii care, dintr-un motiv sau altul, ajung în perimetre cu risc la avalanºe.

2.2. Gheaþa de lac ºi de râu


2.2.1. Gheaþa de lac

Lacurile cu apã dulce. Volumul apei stãtãtoare, cum este cel al lacului,
se rãceºte întotdeauna de la suprafaþã. Acest lucru este normal, întrucât se are
în vedere acþiunea directã a aerului rece sau a evaporãrii asupra apei lacului.
De asemenea, pierderea de cãldurã prin radiaþii infraroºii este redusã pentru
cã apa opreºte aproape toate radiaþiile infraroºii emise de interiorul apei ºi de
fundul lacului. Cum între 4°C ºi 0°C apa se dilatã când se rãceºte, volumul
de apã este stabil când fundul este la 4°C ºi suprafaþa superioarã la 0°C; în
acest caz, cristalizarea nu este perturbatã de fenomene de convecþie internã.
În general, în procesul de formare a gheþii sunt necesare urmãtoarele
condiþii: suprarãcirea apei; prezenþa în apã a unor nuclee de cristalizare;
degajarea cãldurii rezultatã din îngheþarea apei. Momentul formãrii gheþii
diferã de la un loc la altul ºi este în funcþie de temperaturã. Aceste condiþii
sunt destul de diferite în funcþie de adâncimea lacului, mai ales la cele puþin
adânci, ºi de poziþia sa geograficã. Pentru lacurile din nordul Alaskãi, de
exemplu, care sunt prelungi ºi foarte plate (60 la 90 cm adâncime, altele pânã
la 2–3 m), când începe îngheþul, toatã apa din lac se gãseºte practic la 0°,
apoi, în urma încãlzirii sub efectul razelor solare, temperatura apei urcã,
rãmânând izotermã ºi poate atinge +2°C. Prima cãdere de zãpadã care acoperã
gheaþa este acompaniatã de o rãcire a întregii ape a lacului. În continuare, în
cursul iernii, se observã o uºoarã reîncãlzire care nu poate fi datoratã cãldurii
terestre, aceasta fiind toatã interceptatã de solul îngheþat care existã dedesubt.
Reîncãlzirea este atribuitã reacþiilor organice care au loc în cuveta lacului.
Lacurile cu apã sãratã. Datoritã mineralizãrii se constatã o rãcire de
iarnã, pânã la instalarea podului de gheaþã ºi o încãlzire de iarnã, sub podul
de gheaþã. Este cunoscut faptul cã apa puternic sãratã se încãlzeºte mai mult
datoritã sãrurilor în soluþie care înmagazineazã o cantitate mare de energie
caloricã. În acelaºi timp, se rãcesc mult mai greu decât apa lacurilor dulci sau
salmastre. Din aceastã cauzã, amplitudinea de variaþie a temperaturii apei
este mult mai mare. Pentru lacurile din þara noastrã aceasta este de 50–60°C
(P. Gâºtescu, 1963). Rãcirea apei lacurilor sãrate este foarte lentã, iar procesul
este diferit în funcþie de dinamica pe verticalã.
Datoritã aportului de apã din bazinul de recepþie, deasupra apei lacurilor
existã un strat de apã mai dulce, cu rol protector faþã de cãldura degajatã în
interiorul lacului. Sub pãtura de apã dulce se gãsesc straturile de apã cu
concentraþie diferitã de sãruri, care vin la suprafaþã numai prin curenþi de
convecþie.

46
&
Tipuri de gheaþã. Existã mai multe tipuri de gheaþã de lac, în funcþie
ºi de poziþia lacului mai mult sau mai puþin expus acþiunii vântului.
Gheaþa omogenã. Când o peliculã de gheaþã a acoperit tot lacul ºi s-a
îngroºat progresiv, gheaþa este macroscopic omogenã, putându-se deosebi
trei forme:
– gheaþa granularã, formatã din mici grãunþe puþin rotunjite; se formeazã
când apa este puþin turbulentã, când existã o cãdere de zãpadã în momentul
îngheþului sau când, sub efectul valurilor, de exemplu, apa lacului a acoperit
gheaþa ºi a reîngheþat la suprafaþa sa;
– gheaþa columnarã este cea mai frecventã; cristalele au formã de prisme
alungite vertical; diametrul frecvent al secþiunii lor este 2,5 cm; lungimea lor
este de obicei cea a grosimii stratului de gheaþã;
– gheaþa tubularã se formeazã în condiþii puþin cunoscute încã; într-o
gheaþã puþin groasã apar cristale enorme, având o formã neregulatã; conturul
lor are aspectul unei frunze de arþar sau de vârf de lance; diametrul lor poate
atinge uneori 60 cm, când grosimea gheþii are 1,2 cm.
Gheaþa heterogenã este un tip crescãtor de gheaþã; se formeazã când
zãpada ºi cristalele de gheaþã (fraisil) plutesc pe apã alcãtuind un amalgam
de gheaþã, concentrat sub influenþa vântului ºi a valurilor; iau naºtere astfel
mase rotunjite, cu un diametru de ordinul metrilor care se ciocnesc. Sub
efectul acestor ºocuri marginile lor se ridicã, precum niºte suluri circulare.
Aproape de mal, aceste mase se erodeazã ºi devin mai mult sau mai puþin
sferice. Îngheþul continuând, aceste mase rotunjite se sudeazã între ele.
Gheaþa conglomeratã se formeazã când un strat de gheaþã omogenã
este fragmentat ºi resudat. O asemenea gheaþã este foarte heterogenã din
punctul de vedere al proprietãþilor mecanice.
La baza zãpezii care acoperã gheaþa de lac se poate forma o gheaþã de
reîngheþ, cu calitãþi mecanice mediane între cele douã straturi pe care le
separã.

2.2.2. Gheaþa de râu

Formaþiuni instabile, temporare. Aceste forme dispar dupã un interval


foarte scurt cu temperaturi pozitive. Prezintã o dezvoltare progresivã,
putându-se deosebi:
– acele sau cristalele de gheaþã, care apar la o slabã suprarãcire a apei;
– gheaþa interioarã ºi gheaþa de fund, care se formeazã prin antrenarea
acelor de gheaþã în interiorul curentului ºi pe patul albiei.
Formaþiuni stabile. Formaþiunile stabile de gheaþã persistã timp
îndelungat. Iau naºtere din transformarea formaþiunilor temporare, atunci când
temperatura aerului ºi a apei persistã mai mult timp. În funcþie de poziþia în
cadrul râului ºi de gradul de stabilitate s-au diferenþiat:
– gheaþa de mal – apare ca o fâºie de-a lungul râului la unul sau la
ambele maluri, cu grosimi de la câþiva centimetri la zeci de centimetri;
– gheaþa interioar㠖 nãboi (sloiurile de gheaþã) se formeazã prin
creºterea dimensiunilor formelor temporare, plutesc la suprafaþa apei;

47
+
– podul de gheaþ㠖 cea mai stabilã form㠖 apare fie din gheaþa de mal,
fie prin fixarea sloiurilor;
– îngheþul total – când temperaturile negative sunt foarte scãzute, râul
îngheaþã pe toatã secþiunea. În sectoarele de munte, datoritã vitezei mari a
apei podul de gheaþã continuu este foarte rar. Aici este prezent podul cu
ochiuri de apã.
Zãporul este aglomerarea sloiurilor care bareazã râul dând naºtere la
inundaþii. Barajele de gheaþã de mai mulþi metri înãlþime formeazã blocajele
de gheaþã.
Dezgheþul de la izvor la vãrsare, în cazul râurilor care se varsã în
Arctica, determinã, de asemenea, inundaþii.
Gheaþa se formeazã pe malurile râurilor plecând de la taluzuri. Dar are
loc formarea a nenumãrate cristale de gheaþã ºi în mijlocul râului. Aceste
cristale au formã de discuri aplatizate de câþiva milimetri în diametru, numite
fraisil (în francezã) sau frazil (în englezã). Creºterea acestor cristale a constituit
obiectul a numeroase studii.

2.3. Gheaþa formatã din apã de mare


2.3.1. Principalele proprietãþi fizice ºi chimice ale apei de mare ce
influenþeazã formarea gheþii

Salinitatea apei de mare este în raport direct cu temperatura de îngheþ.


Datoritã salinitãþii, apa de mare începe sã îngheþe la –1,8°C, salinitatea fiind
de 3,5 g/l. La valori ale salinitãþii mai mici, îngheþarea apei de mare se
apropie de 0°C. Apa de mare conþine mai multe sãruri, cu care însã nu
cristalizeazã. În raport cu scãderea temperaturii (fig. 17) se formeazã
urmãtoarele cristale de:
– gheaþã purã la –1...–2°C;
– clorurã de sodiu la –8°C;
– sulfat de sodiu la –23°C;
– clorurã de magneziu ºi potasiu la –36°C.
Prin topirea gheþii de mare (de exemplu, icebergurile) primele se topesc
cristalele sãrate. Suprafaþa aisbergurilor poate da apã potabilã dupã un anumit
timp de la începerea topirii. Cunoscându-se aceastã proprietate a gheþii, în
regiuni de pe glob cu deficit de apã potabilã se conservã gheaþa de mare. De
asemenea, folosindu-se tehnici adecvate se obþine apã dulce prin congelarea
apei de mare.
O caracteristicã importantã este poziþia orizontalã a axelor optice.
Forma ºi dimensiunea cristalelor. Forma cristalelor este columnarã,
respectiv a unor lumânãri verticale, cu diametru de circa 1 cm. Fiecare cristal
este alcãtuit din lamele verticale, perpendiculare pe axa opticã, cu un diametru
de circa 1,2 mm. Între acestea se gãsesc picãturi de saramurã dispuse haotic,
de dimensiuni aproximative de 1/100 mm în diametru. De aceea, în partea
inferioarã a cristalului, pe circa 2–3 cm lungime, frecvenþa bulelor de saramurã

48
&

Fig. 17. Diagrama fazelor în solidificarea apei de mare


(dupã D. Anderson, citat de L. Lliboutry, 1965).

este mare. Din aceastã cauzã, cristalul nu are rezistenþã mecanicã. În partea
superioarã a cristalului, structura laminarã dispare, faþetele se mãresc, iar
cristalul devine mai dur. Când temperatura gheþii scade, prin îngheþ parþial,
volumul bulelor se micºoreazã. Prin îngustarea ºi secþionarea canalelor capilare
iniþiale se formeazã bulele de saramurã.
În laborator s-a demonstrat cã picãturile de saramurã migreazã spre
temperaturile cele mai ridicate.
Viteza de migrare a bulelor de saramurã este proporþionalã cu gradientul
de temperaturã ºi invers proporþionalã cu temperatura centezimalã a gheþii:
dv/dt = D/ ·d/dx
unde: dv este vitezã; dt – timp, D – 2,1 cm2/zi; d – gradient de
temperaturã; dx – temperaturã centezimalã.

2.3.2. Apariþia ºi evoluþia îngheþului

Datoritã proprietãþilor fizice ale apei de mare, pentru a îngheþa sunt


necesare:
– temperaturi ale aerului sub –1,8°C;
– persistenþa zilelor cu temperaturi negative.
Numãrul de zile-grade negative variazã de la bazin la bazin, fiind cuprins
între 9 ºi 36 de zile consecutiv (pentru ca îngheþarea apei sã înceapã).

49
+
Îngheþarea apei este un proces evolutiv de la cristalele de gheaþã pânã
la gheaþa compactã cu zeci de centimetri grosime, parcurgându-se mai multe
stadii:
a) La temperaturi ale aerului de –1,8°C ºi salinitate a apei de 3,5 g/l se
formeazã mai întâi cristale de gheaþã numite slush sau sludge.
b) Crusta de gheaþã se formeazã prin cimentarea slush-ului într-o mare
liniºtitã, având câþiva centimetri. Când este foarte subþire, hula sparge crusta
de gheaþã.
Clãtitele (crêpes) sunt discuri circulare de gheaþã cu diametru de la 0,3
la 3 m, rezultate din rotunjirea fragmentelor ce apar prin spargerea crustei.
c) Gheaþa compactã, mai mult sau mai puþin continuã, ia naºtere fie din
evoluþia crustei de gheaþã, fie din îngheþarea canalelor dintre clãtite ºi sudarea
acestora din urmã.
Stadiile prezentate mai sus reprezintã situaþia „idealã”, pentru cã în
naturã, îngheþul nu este progresiv.
Banchiza (pack ice) (fig. 18) este gheaþa de mare compactã, extinsã pe
suprafeþe variate ca dimensiune. Aceste „câmpuri” de gheaþã se sparg datoritã
curenþilor marini sau vântului dând naºtere la câmpuri de sloiuri, separate de
canale. Din îngrãmãdirea sloiurilor, datoritã vântului se formeazã
hummock-uri, cu o formã neregulatã.

Fig. 18. Banchiza costierã.

Dupã extinderea în suprafaþã ºi poziþia banchizei faþã de uscat se


deosebesc:
– banchiza polarã (Packul Arctic) acoperã douã treimi din Oceanul
Arctic, în jurul Polului Nord;
– banchiza de þãrm (de coastã) (fast ice) se formeazã de la þãrm spre
largul mãrii, în timpul iernii; vara, datoritã proceselor combinate de pe uscat
ºi apã, banchiza de þãrm se fragmenteazã ºi se poate topi parþial sau total;
– banchiza derivantã este gheaþa care nu s-a topit în timpul verii ºi care
poate ieºi din Oceanul Arctic. Vara se fragmenteazã puternic formând câmpuri
de gheaþã.
Este dificil sã se traseze limita între Packul Arctic ºi banchiza derivantã.
Aisbergurile sunt blocuri de gheaþã de dimensiuni mari ce se desprind
fie din gheþarii din vale, fie din cei de calotã ºi care plutesc datoritã densitãþii
lor mai micã decât cea a apei de mare. Din volumul total, circa 5/6 se aflã

50
&
sub nivelul apei ºi numai 1/6 deasupra. Sunt formate din apã dulce, deci din
gheaþã de uscat (din zãpadã), nu din gheaþã de apã marinã.
Aisbergurile din emisfera nordicã provin, în cea mai mare parte, din
gheþarii din Insula Groenlanda. Curenþii Labradorului ºi Groenlandei din
Atlanticul de Nord deplaseazã spre sud aisbergurile, care au o formã foarte
neregulatã.
Aisbergurile din emisfera sudicã, în general, au formã neregulatã, tabularã
ºi provin din gheþarii de ºelf. Cei sub formã de cupolã se rup din limbile
plutitoare ale gheþarilor montani.
Aceste aisberguri au dimensiuni apreciabile: suprafeþe de zeci de
kilometri ºi grosimi de peste 600 m, deasupra nivelului mãrii ridicându-se
fronturi (pereþi) de gheaþã de 60–90 m.

2.3.3. Gheaþa de mare din Bazinul Arctic

Packul Arctic reprezintã gheaþa de mare ce pluteºte în centrul Bazinului


Arctic, acoperind circa 2/3 din acesta. Nu se poate face o distincþie între
banchiza derivantã ºi pack (fig. 19).
Sub efectul curenþilor, suprafaþa packului este neuniform㠖 tãiatã de
crevase, îngrãmãdiri de blocuri de gheaþã. Suprafaþa de apã liberã dintre
blocurile de gheaþã (numite hummock-uri) este acoperitã de o crustã mai
subþire de gheaþã. Hummock-urile eºuate (stamuki) ajung spre mal.
Deriva gheþurilor este rezultatul unei miºcãri generale datoratã curenþilor
marini ºi vântului.
Existã o derivã generalã a gheþurilor din strâmtoarea Behring spre coastele
Groenlandei. Dupã datele oferite de vasul Fram (1893–1896), viteza derivei
este de 2 km/zi. Staþiile ruse (SP) ºi cele americane (T2, T3) au furnizat date
mai complete ºi mai exacte asupra direcþiei ºi vitezei derivei.
În bazinul Pacific al Arcticii, packul descrie o buclã mare pânã spre 70°
latitudine (fig. 19); în bazinul Atlantic al Arcticii, packul face o buclã mai
micã ce ocoleºte pe la nord insula Svalbard. Marea buclã a fost descrisã de
staþia rusã SP2 în patru ani, rezultând o vitezã de 1,7 km/an.
Datoritã curentului rece al Groenlandei, gheþurile în derivã apar în
Atlanticul de Nord.
Bilanþul de masã al banchizei derivante este dat de ablaþie ºi acumulare.
Când ablaþia este mai mare decât acumularea, masa gheþii scade; când ablaþia
este mai micã decât acumularea, masa gheþii creºte. Rezultã un echilibru care
se menþine în masa packului.
Packul este deci gheaþa de mare, influenþatã foarte puþin de zãpadã,
altfel s-ar transforma în ºelf.
Dupã ªumski, structura gheþii la Polul Nord în luna iulie este de:
– 10 cm zãpadã;
– 40 cm gheaþã de reîngheþ, formatã prin reîngheþul apei de topire a
zãpezii ºi corespunde la patru straturi anuale;
– 110 cm de gheaþã de mare având mai mult de patru ani, foarte moale
datoritã migraþiei în jos a incluziunilor de saramurã;
– 130 cm de gheaþã de mare având mai puþin de patru ani vechime.

51
+

Fig. 19. Gheaþa de mare din Oceanul Arctic (dupã A.N. Strahler, 1973).

Packul creºte în grosime prin îngheþul apei de mare de la baza sa ºi se


topeºte de la suprafaþã. Ablaþia superficialã este mai mare decât precipitaþiile
care sunt slabe în toatã Arctica.
Creºterea volumului packului se face deci ºi pe seama apei dulci rezultate
din topirea gheþii de la suprafaþã. Apa de topire se scurge fie între gheaþã ºi
apa de mare, fie în crevasele gheþii, îngheþând la temperaturi scãzute.
Banchiza de coasã reprezintã de fapt îngheþul de lângã uscat, care are
extensiuni apreciabile în timpul iernii.
Spre deosebire de banchiza derivantã sau de Packul Arctic, aici zãpada
are un rol mai important în menþinerea gheþii.

52
&
Printre primele observaþii detaliate asupra banchizei de coastã din Arctica
se menþioneazã cele ale lui Rivolier.
Zãpada cãzutã pe gheaþa de þãrm suferã modificãri datoritã apei de mare
ajunsã la zãpadã prin ascensiune capilarã. Gheaþa de mare permite acest
lucru datoritã porozitãþii sale. În câteva sãptãmâni, gheaþa în grãunte fine se
substituie zãpezii. Gheaþa de mare provine din îngheþul acestei zãpezi îmbibate
cu apa de mare ºi nu din reîngheþul apei de topire, ca în cazul studiat de
ªumski pentru banchiza permanentã (Packul Arctic).
Aceastã gheaþã de infiltrare este mult mai sãratã, conþinutul în sãruri
putând atinge 42%, mai mult decât în apa de mare.
Continuitatea banchizei este întreruptã fie de fisuri, în care se
recristalizeazã apa, fie de spãrturi mai mari – adevãrate râuri care se modificã
sub influenþa curenþilor marini.

2.3.4. Gheaþa de mare din Bazinul Antarctic

Spre deosebire de Arctica, în Antarctica þãrmul (coasta) este acoperit de


o suprafaþã de gheaþã. Banchiza de coastã este continuã de la un an la altul.
Noþiunea de ºelf semnificã gheaþa de la þãrmul mãrii, alimentatã de cãderile
de zãpadã succesive ºi reprezintã continuarea gheþii de pe uscat pe mare.
ªelful este limitat spre ocean de un abrupt care se poate ridica cu circa 30
m deasupra apei. Pentru Antarctica cele mai extinse suprafeþe cu ºelf sunt
cele din Marea Ross ºi din Marea Weddell.
Banchiza antarcticã se extinde de jur împrejurul continentului (fig. 20).
Cea mai mare parte este formatã în marea liberã, la temperaturi sub –12°C.
În septembrie-octombrie ajunge pânã la 60° latitudine sudicã în dreptul pãrþii
de vest a continentului (Þara Graham), 55° latitudine sudicã în sectorul atlantic,
58° latitudine sudicã în sectorul indian ºi 65° în sectorul Pacific. De la
sfârºitul lunii octombrie pânã în martie (în timpul verii australe), gheaþa din

Fig. 20. Limita banchizei antarctice.

53
+
bazinul antarctic se retrage, având extensiunea minimã. Cea mai micã retragere
are loc în Oceanul Pacific, unde packul variazã foarte puþin ca suprafaþã în
timpul anului, situaþie datoratã extinderii chiar ºi în timpul iernii numai la
60° latitudine sudicã.
Distribuþia generalã a banchizei este strâns legatã de condiþiile meteoro-
logice ºi de curenþii mãrii.
Condiþiile meteorologice cu impact în morfologia ºi evoluþia Packului
Antarctic:
– la latitudini apropiate de limita nordicã a extinderii packului antarctic,
în timp calm, când apele superficiale au o temperaturã de –1,5°C, se formeazã
mai întâi fraisil, trecându-se progresiv, spre sud, la sludge ºi apoi la clãtite
de gheaþã ºi la floes:
– vânturile puternice ºi reci din direcþia platoului antarctic determinã o
îngheþare rapidã a apei, fãrã sã treacã prin stadiile de fraisil ºi sludge. Are
loc, de asemenea, o derivã spre nord a aisbergurilor ºi o modificare a marginii
banchizei, din care se desprind coloºi de gheaþã;
– vânturile dominante de nord-vest, care antreneazã aer temperat,
influenþeazã temperatura apei superficiale, care se apropie de –2°C. Cristalele
de gheaþã ºi microconcentraþiile acestora sunt antrenate în direcþie esticã.
Marginea banchizei prezintã neregularitãþi atât datoritã miºcãrii aerului,
cât ºi datoritã dinamicii apei oceanice.
Curenþii marini ºi influenþa lor în morfologia banchizei antarctice.
În jurul Antarcticii se distinge o circulaþie în direcþia vest-est, conformã deci
cu paralelele, ºi alta în direcþia sud-nord, aproximativ meridianã (fig. 21).

Fig. 21. Curentul circumpolar.

Curentul care are o direcþie paralelã este foarte puternic ºi înconjurã


Antarctica de la vest la est, antrenând un volum de apã în medie de
150.000.000 m3/s. În strâmtoarea Drake are o vitezã de circa 5,5 km/h,

54
&
simþindu-se pe adâncimi apreciabile. În general, este influenþat de relieful
submarin, cum este dorsala Pacificului de Sud în dreptul Noii Zeelande, care
îl deviazã spre nord.
Curentul circumpolar provoacã contracurenþi care antreneazã spre nord
aisbergurile ºi ape mai reci.
Unul dintre cei mai importanþi contracurenþi este cel care pãtrunde în
Marea Weddell prin est, având direcþia inversã acelor de ceasornic. Curentul,
care atinge coastele Peninsulei Antarctice, exercitã o mare presiune asupra
ºelfului Larsen (din estul Peninsulei). Limita nordicã a Mãrii Weddell este
marcatã de aglomerãri de aisberguri, o adevãratã bandã de gheaþã, formatã de
contracurentul respectiv. În vestul Peninsulei Antarctice, contracurentul este
foarte slab, de aceea la sud de 68° latitudine sudicã, banchiza este stabilã ºi
nemiºcatã chiar ºi în timpul verii.
Curenþii cu direcþie meridianã sunt destul de complecºi, datoritã
convergenþelor cu curentul circumpolar ºi cu curenþii de la latitudini mai
mici, de aceea impactul lor asupra banchizei prezintã situaþii diferite.
În Oceanul Pacific convergenþa curenþilor antarctici se gãseºte la circa
55° latitudine sudicã, iar în Oceanul Atlantic, la 48° latitudine sudicã. Poate
sã se extindã spre nord pânã la 36° latitudine sudicã (în sudul Insulei Reunion)
ºi spre sud, pânã ºa 60° latitudine sudicã (în sudul Insulei Noua Zeelandã).

2.4. Gheaþa formatã în sol


Îngheþul din sol comportã de la început diferenþierea în douã categorii
dupã duratã, respectiv dupã persistenþa acestuia:
– îngheþul persistent, veºnic sau peren;
– îngheþul temporar.
Pentru glaciologie intereseazã în mod deosebit gheaþa din sol care persistã
timp îndelungat nu numai din punctul de vedere al importanþei acesteia privind
descifrarea condiþiilor de mediu, ci ºi din cel al importanþei pentru condiþiile
de locuire, de utilizare a acestor terenuri de cãtre societate. Din aceastã
ultimã perspectivã, þinând cont ºi de suprafeþele extinse ocupate de asemenea
terenuri (circa 35 milioane km2), rezultã importanþa care s-a acordat studierii
îngheþului solului, implicit asupra definirii termenilor utilizaþi.
Termenul de permafrost a fost introdus de S. W. Muller în 1934, fiind
de fapt forma prescurtatã a expresiei permanently frozen ground = pãmânt
permanent îngheþat. Un termen sinonim care desemneazã îngheþul veºnic
este pergélisol (din limba francezã). Termenul acceptat de specialiºti, cu
utilizare frecventã este ce de permafrost, care desemneazã prezenþa gheþii în
sol. Existã ºi opinia ca termenul sã desemneze solurile cu temperaturi sub
0°C, indiferent dacã conþine sau nu gheaþã. Walery £ozinsky, geolog polonez,
în 1910, propune termenul de periglaciar. De altfel, sunt greu de separat
regiunile cu permafrost continuu de cele cu permafrost temporar, cu excepþia
celor sub gheþari ºi a celor circumpolare.
Conþinutul de apã al solului poate fi aºadar îngheþat fie parþial, fie total,
în funcþie de natura chimicã a apei, de presiune, de forþa capilarã º.a.

55
+
2.4.1. Formele de apã din sol

În literatura de specialitate se întâlnesc numeroase sisteme de clasificare


a formelor de apã din sol, sisteme care se bazeazã sau nu pe criterii privind
energia de reþinere a apei de cãtre sol.
Apa conþinutã într-un sol drenat poate sã aibã urmãtoarele forme:
– apa higroscopicã sau apa de higroscopicitate este apa care formeazã
o peliculã subþire în jurul particulelor de sol; este constituitã deci din unul
sau mai multe straturi de molecule puternic legate cu particulele din sul; nu
este accesibilã plantelor;
– apa capilarã neabsorbabilã este apa care umple spaþiile capilare cele
mai fine, circulã foarte greu prin sol; nu poate fi absorbitã de plante; peliculele
de apã acoperã grãunþele de sol, astfel încât lasã sã cuprindã o anumitã
cantitate de aer; deasupra pânzei freatice constituie franja capilarã;
– apa capilarã absorbabilã umple porii de dimensiune medii ºi constituie
sursa principalã de alimentare cu apã a plantelor în sezonul uscat; aceastã
apã se poate deplasa prin difuzie capilarã;
– apa abundentã este apa asupra cãreia acþioneazã forþa de gravitaþie ºi
se gãseºte sub douã forme: apa de dilataþie ºi apa de gravitaþie (vadose
water).
Apa de dilataþie provoacã molisoluri sau nisipuri miºcãtoare ºi este în
excedent faþã de cea care umple toþi porii terenului. Presiunea în aceastã apã
este aceeaºi ca în particulele solide învecinate. Ea depãºeºte capacitatea porilor
solului.
Apa de gravitaþie (vadose water) este cea care penetreazã prin sol pânã
atinge un strat impermeabil, constituind astfel o pânzã freaticã. Deasupra
pânzei freatice, apa gravitaþionalã se gãseºte la o presiune egalã cu presiunea
atmosfericã. În pânza freaticã, ea creºte conform legilor hidrostaticii. Greutatea
terenului este transmisã prin particulele solide. Cum nu mai avem de-a face
cu apa de dilataþie trebuie sã se facã distincþie între presiuni (sau mai bine
zis între forþe) în solul solid, pe de o parte, ºi presiunea interstiþialã a apei,
pe de altã parte.
Caracterizarea stãrii de umiditate a solului se face folosindu-se anumiþi
indici hidrofizici sau constante hidrice, care se exprimã ca umiditãþi, respectiv
ca procent al masei de apã în raport cu masa solului uscat.

2.4.2. Tipurile de gheaþã din sol ºi formele create

Existã o varietate de forme de gheaþã în sol, în funcþie de originea apei


înainte de a îngheþa.
Tipurile de gheaþã formatã prin concentrarea uniditãþii proprii a solului
sunt: gheaþa de segregaþie; gheaþa din porii rocilor (de intruzie).
Gheaþa de segregaþie este tipul cu cea mai largã rãspândire. Se formeazã
prin migrarea apei libere în pori ºi pe planurile de îngheþ, unde se dispune
în strate subþiri, care se acumuleazã de la un an la altul depãºind 10 m
grosime. Nu este o gheaþã purã, ci se întrepãtrunde cu strate minerale.

56
&
Alterneazã strate de gheaþã cu strate de sol, în unele condiþii formându-se
lentile de gheaþã (de pânã la 1 m).
Se poate forma ºi la limita inferioarã a solului supus îngheþ-dezgheþului,
dar ºi la limita superioarã a permafrostului în urmãtoarele condiþii:
– existenþa apei în sol;
– îngheþul lent;
– depozite cu granulometrie finã.
Cele mai importante procese de deformare a suprafeþei terenului sub
influenþa gheþii, precum ºi unele deformãri ale depozitelor au drept cauzã
principalã evoluþia acestui tip de gheaþã. De aceea, gheaþa de segregaþie
datoritã creºterii cristalelor de gheaþã poate exercita o forþã de 150 t/m2,
situaþie deosebit de periculoasã pentru construcþii.
Acele de gheaþã sunt coloane cu lungimi pânã la 5–7 cm, perpendiculare
pe suprafaþa de îngheþ; au în partea superioarã granule de sol; se dezvoltã în
„pachete” ce dispar la dezgheþ; granule de sol mineral se deplaseazã pe
partea inferioarã a poziþiei iniþiale de pe versant, realizându-se astfel fenomenul
numit pipkrake, întâlnit ºi în zonele temperate cu variaþii bruºte de temperaturã
toamna sau primãvara.

Fig. 22. Formarea penelor de gheaþã (dupã T. L. Péwé, 1976).

Penele de gheaþã sunt mase de gheaþã caracterizate printr-o structurã


foliatã paralele sau uºor înclinate. În plan au forma unor bare lungi de câþiva
zeci de metri, uneori doar de câþiva centimetri, care pãtrund în sol. În secþiune
transversalã au forma unor pene. Originea lor este foarte controversatã.
Formarea lor se explicã prin teoria contracþiei termice. În iernile reci, datoritã
contracþiei provocate de ger se formeazã fisuri de pânã la 2–3 cm. În timpul
dezgheþului, acestea se umplu cu apã, care îngheaþã la temperaturi scãzute.
Iarna urmãtoare fisurile se mãresc, creând condiþii pentru mãrirea penei de
gheaþã (fig. 22).
Când permafrostul se dezgheaþã, se degradeazã, locul ocupat de gheaþã
este luat de materialul mineral din sol. Deformarea penelor duce la formarea

57
+
unor „pungi periglaciare” care au forma de molar. Penele de gheaþã formeazã
reþele de „poligoane” cu diametrul de la câþiva centimetri la zeci de metri
(fig. 23).

Fig. 23. Tipuri de reþea de pene de gheaþã.

Involuþiile se formeazã în procesul genezei gheþii de segregaþie ca efect


al presiunii stratului de gheaþã de la partea superioarã a molisolului ºi a
permafrostului.
În condiþiile unui sol de exces de umezealã, îngheþul lent imprimã o
presiune spre masa depozitelor încã neîngheþate, dar aflate într-o stare de
vâscozitate ce permite deplasarea particulelor ºi orientarea lor spre zonele cu
presiune mai micã; migrarea particulelor spre baza stratului activ este limitatã
de presiunea pe care o exercitã partea superioarã a permafrostului; formeazã
un fel de „curent” de miºcare a particulelor care, din cauza inegalitãþii
presiunilor la care este supus, urmeazã o deplasare mai mult sau mai puþin
sinusoidalã. Apar astfel involuþiile.
Frost-heaving – proces în care dominã miºcarea pe verticalã a particulelor
minerale supuse presiunii criostatice (presiunea generatã de îngheþ). Deplasarea
se face tot pe planuri de îngheþ, determinatã de miºcarea apei, fie pe planuri
create de diferenþierea de densitate a materialelor supuse îngheþului.
Se pune în evidenþã când matricea finã are în ea fragmente de rocã de
dimensiuni mai mari. La adâncimea de 20 cm faþã de suprafaþa solului s-a
determinat viteza miºcãrii fragmentelor de rocã supuse frost-heaving-ului de
1,5–5,8 mm/an în domeniul uscat. Fenomenul explicã scoaterea din sol a
unor piloni de poduri construite în zonele permafrostului. Presiunea poate fi
generatã nu numai în timpul îngheþului, dar ºi atunci când temperatura creºte
sau se apropie de 0°C.
Gheaþa intrusivã se formeazã prin pãtrunderea sau injectarea apei sub
presiune în porii depozitelor sau între stratele geologice. Apar corpuri de
gheaþã sub formã de bare. Cele mai caracteristice sunt „discurile” de gheaþã
numite pingo (formã conicã, movile, în limba bãºtinaºilor) (fig. 24).
Se deosebesc douã forme (dupã genezã):
– în sistem închis – în regiuni cu exces de umiditate, slab drenate;
– în sistem deschis (gheaþa extrusivã, dupã unii cercetãtori) se formeazã
prin îngheþarea apelor freatice aflate sub presiune sau a apelor libere care

58
&
Fig. 24. Degradarea unui pingo (dupã E. Watson, 1977, citat de I. Ichim, 1980).

pãtrund în sol. Topirea acestor corpuri de gheaþã din sol duce la schimbarea
formei pozitive de teren într-o depresiune mãrginitã de un „val” de pãmânt
din deplasarea continuã a solului spre periferie pe mãsura creºterii gheþii.
Dupã unii cercetãtori, gheaþa de segregaþie joacã un rol important în
degradarea unui pingo, cel puþin în prima fazã.
Formele ºi tipurile de gheaþã din sol sunt foarte variate; în ansamblu se
deosebesc:
– gheaþa epigenetic㠖 formatã dupã depunerea sedimentelor în care
este înglobatã;
– gheaþa singenetic㠖 formatã concomitent cu depunerea sedimentelor.
Rãspândirea ºi grosimea permafrostului. Existã diferite criterii de
clasificare ºi chiar de descriere a permafrostului. În literatura de specialitate
se deosebesc urmãtoarele tipuri (I. Ichim, 1980);
– permafrostul uscat – conþinut de gheaþã mai mic decât volumul porilor
rocii supuse temperaturii negative; când se topeºte, solul nu are un exces de
umiditate;
– permafrostul singenetic – format concomitent cu depunerea
sedimentelor cuprinse de îngheþ; tipic pentru regiunile deltaice din þinuturile
nordice;
– permafrostul epigenetic, cel mai rãspândit, se formeazã dupã depunerea
sedimentelor supuse îngheþului;
– permafrostul stratificat constituie o formaþiune în care alterneazã strate
îngheþate cu strate neîngheþate; rãspândirea frecventã la limitele permafrostului
discontinuu;
– permafrostul marginal – la limita inferioarã a regiunilor cu temperaturi
negative, apropiate însã de 0°C;
– permafrostul în echilibru – echilibru între temperaturile negative de
la suprafaþa solului sau fundul mãrii ºi fluxul caloric din interiorul scoarþei
terestre;
– permafrostul în dezechilibru se caracterizeazã prin lipsa unui echilibru
între regimul termic de la suprafaþã ºi din interiorul scoarþei terestre;
– permafrostul continuu are o rãspândire continuã pe suprafaþa terestrã;
se extinde de la Polul Nord pânã la izoterma de –6°C;
– permafrostul discontinuu – între izoterma de –6°C ºi 0°C.

59
+
Unii cercetãtori considerã ca limitã între actuale tipuri de permafrost
izoterma de –5°C, alþii pe cea de –8°C.
Limita endogenã a îngheþului depinde de: temperatura aerului ºi
temperatura internã a Pãmântului.
Adâncimea pânã la care pãtrunde îngheþul este datã de gradientul
geotermic care are valoarea de 1°C pentru fiecare 30–60 m, adicã la fiecare
30–60 m temperatura solului creºte cu 1°C, datoritã cãldurii interne a
Pãmântului.
Îngheþul pãtrunde acolo unde temperaturile din exterior sunt compensate
de creºterea temperaturii datoritã fluxului caloric din interiorul Pãmântului
(fig. 25).

Fig. 25. Distribuþia teoreticã a zonelor de permafrost în emisfera nordicã


(dupã J. D. Ives, 1974).

Grosimea maximã a stratului îngheþat poate sã depãºeascã 600–800 m


în teritoriile arctice ale Siberiei. Izolat, poate atinge chiar 1.500 m. La
temperaturi medii anuale de sub –7…–8°C este localizatã zona permafrostului
continuu, cu o grosime mai mare de 500 m, între –3…–2°C ºi –7…–8°C este
zona permafrostului discontinuu cu grosimi de 1–12 m.
Suprafaþa totalã a permafrostului este de 34,5 milioane km2, din care 21
milioane 21 milioane km2 în emisfera nordicã (fig. 26).
Aria permafrostului continuu ocupã:
– insulele Oceanului Arctic;
– Groenlanda (cu excepþia þãrmului sudic);
– o fâºie în nordul Canadei, ce coboarã pânã la sud de golful Hudson
la circa 55° latitudine;
– Siberia nordicã, o fâºie ce atinge chiar 50° latitudine nordicã în Siberia
Orientalã;
– la acestea se adaugã zonele montane înalte.
Aria permafrostului discontinuu:
– Canada – pânã la 50° latitudine;
– Peninsula Kamceatka;
– Siberia Orientalã;
– Siberia Centralã ºi Siberia Occidentalã.

60
&
Fig. 26. Extinderea actualã a zonelor cu
permafrost din emisfera nordicã
(dupã T. L. Péwé, 1976).

Practic, zona de est de râul Obi este ocupatã circa 50% de permafrost.
Permafrostul polar ºi montan ocupã circa 20% din suprafaþa uscatului cu
urmãtoarea repartiþie: Antarctica – 13,5 milioane km2; fosta U.R.S.S. –
11 milioane km2; Mongolia – 0,8 milioane km2; China (Tibet) – 0,4 milioane
km2; Alaska – 1,5 milioane km2; Canada – 5,7 milioane km2; Groenlanda –
milioane km2.

Întrebãri ºi exerciþii de verificare


1. Care sunt principalele tipuri de gheaþã?
2. Care sunt proprietãþile fizice ale gheþii?
3. tipuri de cristale de zãpadã în naturã?
4. Ce este nevé-ul?
5. Factorii care determinã poziþia limitei zãpezilor persistente?
6. Cauzele producerii avalanºelor ºi tipuri. Care sunt cele mai periculoase?
7. Banchiza – ce este? Tipuri ºi factorii care influenþeazã evoluþia packurilor
Arctic ºi Antarctic.
8. Definiþi urmãtoarele noþiuni: pipkrate, involuþie, frost, heaving, pingo.
9. Distribuþia permafrostului în Emisfera Nordicã.

61
&
TEMA III

Morfologia gheþarilor

Obiective

Tema îºi propune:

ð Identificarea principalelor pãrþi componente ale unui gheþar, rolul


acestora în dinamica gheþarului;

ð Stabilirea tipurilor de gheþari în funcþie de condiþiile lor morfogenetice;

ð Analiza formelor create în interiorul gheþii, expresie a particularitãþilor


fizice ºi mecanice ale gheþii, a raporturilor gheþarului cu suprafaþa
terestrã ºi radiaþia solarã.

63
&
3. Morfologia gheþarilor

3.1. Noþiunea de gheþar


Definirea corectã a noþiunii de gheþar eliminã posibilitatea deformãrii
conþinutului sãu ºtiinþific. Trebuie subliniat cã nu orice masã compactã de
gheaþã formeazã un gheþar. În esenþã, gheþarul este un volum de gheaþã, de
dimensiuni variabile, format din acumularea ºi transformarea zãpezii în firn
ºi apoi în gheaþã prin tasare, topire parþialã ºi îngheþ sau reîngheþ. Pe scurt,
gheþarul este masa de gheaþã formatã pe uscat din zãpadã.
Rezultã din definiþie cã gheþarul are anumite particularitãþi morfometrice
(lungime, lãþime, grosime, suprafaþã etc.), morfografice (formã) ºi morfo-
genetice (zona de ablaþie, zonã de acumulare) ºi morfodinamice (miºcarea
gheþii), particularitãþi ce trebuie corelate însã cu cele ale mediului în care s-a
format ºi în care existã, în primul rând cu particularitãþile climatice ºi cu cele
orografice. Din aceastã coexistenþã (climaticã ºi de relief) rezultã ºi alte
aspecte, cum sunt cele legate de structura ºi compoziþia gheþii, formaþiunii
(depozite) glaciare încorporate în masa de gheaþã º.a.
Gheþarul constituie un sistem natural complex, în care schimburile de
materie ºi energie cu mediul îi determinã funcþionalitatea.
Aspectul actual al gheþarului este rezultatul evoluþiei sale îndelungate,
reflectatã în particularitãþile morfometrice ºi morfografice.
Indiferent de clasificãrile fãcute, mai mult sau mai puþin laborioase,
dupã formã, mãrime ºi condiþii de acumulare a zãpezii existã douã mari
categorii de gheþari (fig. 27):
– gheþari de calotã sau continentali, cunoscuþi ºi sub denumirea
norvegianã de inlandsis;
– gheþari montani sau locali (gheþari de vale).
Gheþarii de calotã se formeazã prin acumularea zãpezii pe suprafeþe
relativ plate sau uºor denivelate continentale; relieful de la marginea calotei
diminueazã evacuarea masei de gheaþã. În diametru, calotele ating mii de
kilometri (8.000 km în Antarctida ºi 1.000 km în Groenlanda). Calota glaciarã
cuaternarã din America de Nord avea 5.000 km în diametru, iar cea din
nordul Europei, circa 2.000 km.
Gheþarii montani se formeazã în regiuni înalte, montane. Pãrþile
componente ale acestor categorii de gheþari sunt în general aceleaºi; diferã
însã atât parametrii morfometrici, cât ºi cei morfografici, ca rezultt al dinamicii
masei de gheaþã.

65
+

Fig. 27. Principalele tipuri de gheaþ㠖 reprezentare schematicã (dupã J. R. L. Allen,


1970, citat de M. Campy ºi J. J. Macaire, 1989, cu modificãri).

3.2. Pãrþile componente ale unui gheþar

Zona de acumulare sau zona de alimentare constituie partea superioarã


a gheþarului care poate avea aspect de dom, de platou, de vale înaltã sau de
cuvetã. În cazul platoului glaciar, deasupra gheþii apar din loc în loc vârfuri
stâncoase numite nunatak-uri (termen groenlandez). Când partea superioarã
a gheþarului este o vale cu versanþi abrupþi, acumularea se face predominant
din avalanºe (de exemplu, în Munþii Caucaz sau în Munþii Himalaya). Sunt
ºi vãi largi, cu versanþi slab înclinaþi, unde avalanºele lipsesc, alimentarea
fãcându-se din precipitaþii (de exemplu, în Munþii Anzi, de lângã Santiago de
Chile). Zona de acumulare se poate extinde ºi numai pe versanþii umbriþi ai
unei vãi situate la altitudine.
Cuveta sau circul glaciar poate avea diferite forme. Între peretele de
rocã al circului ºi masa de gheaþã se aflã o crãpãturã verticalã numitã rimaye,
urmare a neaderãrii gheþii la rocã (fig. 28, d).
Zona de acumulare se mai numeºte ºi câmp de firn (névé), dupã procesul
dominant de firnificare, respectiv de transformare a zãpezii în firn ºi apoi în
gheaþã, prin tasare ºi recristalizare.
În profil transversal, câmpul de firn dintr-un circ este concav (fig. 28,
c). La gheþarii de calotã zona de acumulare se aflã în partea centralã ºi

66
&

Fig. 28. Reprezentarea schematicã a pãrþilor constituante ale unui gheþar de vale:
a – secþiune longitudinalã; b – vedere în plan; c – secþiune transversalã; d – rimaye; AA’
– lungimea gheþarului; aa’ – lãþimea maximã; bb’ – lãþimea minimã; cc’ – grosimea.

prezintã, în general, suprafeþe mult mai extinse decât la gheþarii montani;


este cunoscutã ºi sub denumirea de icefeld (în Groenlanda). La gheþarii montani
de vale, trecerea de la zona de acumulare la cea de ablaþie se face printr-un
prag glaciar (rock step), unde gheaþa prezintã crevase adânci ºi se formeazã
cascada de gheaþã (fig. 29). Crevasele sunt crãpãturi în masa gheþarului ºi
au diferite forme ºi dimensiuni (vezi capitolul „Crevasele”).
Zona de ablaþie (de topire) este situatã în aval de zona de acumulare;
aici ablaþia este mai intensã decât acumularea. La gheþarii de calotã se aflã
la periferia masei glaciare. Ea se suprapune limbii glaciare ce curge într-o
vale, având uneori lungimi apreciabile. Partea inferioarã a limbii prezintã o
secþiune convexã. Limbile glaciare ce se desprind din gheþarii de calotã de
tip groenlandez sunt denumite icestrom.
Între cele douã zone se interpune linia de echilibru, unde bilanþul glaciar
este nul; în secþiune transversalã, suprafaþa gheþarului nu prezintã deformãri
de la orizontalã.

67
+

Fig. 29. Morfologia gheþarului de vale:


a – în profil transversal; b – în profil longitudinal; c – repartiþia vitezelor de curgere în
limba unui gheþar (dupã A. N. Strahler, 1973).

Fruntea (frontul) gheþarului constituie partea cea mai complexã din


punctul de vedere al diversitãþii tipurilor combinate de procese glaciare, al
diamicii ºi al bilanþului gheþarului.
Fruntea reprezintã capãtul dinspre aval al gheþarului ºi este rezultatul
proceselor de înaintare-retragere a gheþarilor, ca urmare a dinamicii ºi a
bilanþului glaciar. În funcþie de poziþia gheþarului ºi implicit a pãrþii sale din
aval, care este de fapt partea terminalã, aceasta din urmã prezintã particularitãþi
diferite, astfel încât se disting douã mari tipuri de frunþi.
Fruntea marinã relevã contactul cu mediul acvatic. Din aceastã frunte
se desprind mase de gheaþã datoritã acþiunii erozive exercitate de apã asupra
gheþii (fig. 30).
Frunþile marine plutitoare sunt supuse acþiunii mareelor ºi valurilor. În
timpul verii, datoritã dinamicii apei marine, frunþile gheþarilor sunt brãzdate
de crevase. Iarna, limbile de gheaþã continentalã se suprapun gheþii marine.
Frunþile glaciare lacustre sunt situate la marginea lacurilor cu apã dulce.
Fruntea terestrã reprezintã partea terminalã, spre aval, a gheþarilor
montani. La gheþarii care se retrag datoritã bilanþului negativ ºi a ablaþiei
puternice, fruntea este teºitã ºi, de obicei, acoperitã de grohotiº. Gheþarii care
înainteazã, cu bilanþ pozitiv, prezintã o frunte în general abruptã. Un tip
aparte îl constituie frunþile suspendate, rãmase deasupra stâncilor. Din frunþile
terestre, datoritã ablaþiei ºi crevaselor, se desprind bucãþi de dimensiuni mari,
numite seracuri

68
&

Fig. 30. Fronturi marine – diferite moduri de evoluþie (dupã L. Lliboutry, 1965).

Morenele constituie materialul detritic (pietriº, nisip, bolovãniº) transpor-


tat de gheþari, asemãnãtor aluviunilor în cazul râurilor, care provine atât din
roca subiacentã prin desprindere de cãtre gheþar, cât ºi de pe versanþi, fiind
adus de avalanºe sau vânt. Sfãrâmãturile de rocã în acest caz sunt datorate
proceselor periglaciare (vezi capitolul „Acþiunea morfodinamicã a gheþarilor”).
Dupã poziþia lor faþã de masa de gheaþã se deosebesc:
– morene de suprafaþã, situate pe spinarea gheþarului, morene laterale
sub forma unor benzi la contactul cu versanþii; morene mediane sau centrale
formate din unirea morenelor laterale la confluenþa a doi gheþari;
– morene interne, situate în corpul gheþarului;
– morene de fund, localizate la baza gheþarului;
– morene frontale sau terminale, situate în zona frontalã a gheþarului.
Curba hipsometricã a gheþarului se întocmeºte asemãnãtor curbei
hipsometrice terestre sau a bazinelor hidrografice. Ea este mai puþin utilizatã
în prezent. Are ca bazã de lucru harta gheþarului cu izohipse (vezi fig. 31, b):
– se planimetreazã suprafaþa situatã deasupra fiecãrei izohipse stabilite;
Ahlmann a folosit curba hipsometricã cu numai 9 izohipse ºi 10 suprafeþe;
– se întocmeºte mai întâi curba hipsometricã cumulatã: pe abscisã se
trece altitudinea h, iar pe ordonatã procesul corespunzãtor suprafeþei S a
gheþarului care se gãseºte sub altitudinea h; curba este continuu crescãtoare;
– din curba hipsometricã cumulatã se deduce curba hipsometricã simplã:
pe abscisã se trece la altitudinea h, iar pe ordonatã se trece ∆S/∆h; curba
hipsometricã obþinutã este derivatã curbei cumulate.

69
+

Fig. 31, a. Tipuri de gheþari:


1 – cupolã glaciarã; 2 – gheþar complex rezultat din unirea unor gheþari de vale; 3–6
– gheþari de vale; 7 – gheþar de circ; 8 – gheþar de piemont; 9 – gheþar de transfluenþã
(1–8, dupã Ahlmann, citat de L. Lliboutry, 1965; 9 – dupã Max Derruau, 1969).

70
&

Fig. 31, b. Curba hipsometricã a tipurilor de gheþari.

Fig. 31, c. Tipul Kilimandjaro.

Cu ajutorul curbei hipsometrice se determinã altitudinea medie a


gheþarului ºi altitudinea cu cea mai mare frecvenþã:
S1h1 + S 2 h2 + … + S n hn
h=
S1 + S 2 + … + S n
unde: h reprezintã altitudinea medie; h1, h2, ...hn – altitudinile respective;
h0, hr – altitudinile extreme; ; S1, S2, ...Sn – ariile corespunzãtoare dintre
izohipse.
Altitudinea medianã hm este altitudinea faþã de care suprafaþa gheþarului
de dedesubt este egalã cu suprafaþa gheþarului de deasupra:
hm hr

∫ dS = ∫ dS
h0 hm

Folosindu-se de curba hipsometricã, Ahlmann a fãcut o clasificare a


gheþarilor, deosebind urmãtoarele tipuri: gheþari de calotã, gheþari
transecþionaþi, gheþari de vale (cu patru tipuri), gheþari de piemont, gheþari
de circ (vezi fig. 31, a).

71
+
Bazinul de recepþie al gheþarului se delimiteazã prin unirea punctelor
maxime de pe interfluviu (cumpãnã) ca ºi în cazul unui bazin hidrografic. În
regiunile cu gheþari complecºi, delimitarea zonei de acumulare a gheþarilor
se face cu dificultate.
Lungimea gheþarului reprezintã distanþa mãsuratã pe suprafaþa sa între
punctele cu altitudine maximã ºi minimã, situate la cea mai mare distanþã, în
direcþia de curgere a gheþarului.
Lãþimea gheþarului este mãsuratã pe dreapta perpendicularã pe lungimea
sa (pe direcþia de curgere a gheþarului), cu valori maxime între punctele
situate la distanþa cea mai mare ºi valori minime între punctele situate la
distanþa cea mai micã (lãþimea medie este o valoare calculatã).
Grosimea gheþarului reprezintã distanþa mãsuratã de la suprafaþa
acestuia pânã la baza sa ºi poate avea, de asemenea, valoare maximã, minimã
sau medie, în funcþie de punctele alese care pot fi situate fie la distanþa cea
mai mare, fie la distanþa cea mai micã dintre suprafaþã ºi bazã.

3.3. Clasificarea gheþarilor


Ca orice clasificare, ºi clasificarea gheþarilor se realizeazã dupã unul
sau mai multe criterii, rezultând clasificãri simple, când se þine cont de un
singur criteriu, ºi clasificãri complexe, când se au în vedere mai multe criterii.
Fiecare clasificare presupune ºi un anumit grad de subiectivism, de aceea
poate fi îmbunãtãþitã în permanenþã.
Clasificarea cea mai simplã ºi mai utilizatã cuprinde gheþarii montani
(locali) ºi gheþarii continentali sau de calotã (inlandsis, termen norvegian).

3.3.1. Clasificarea gheþarilor dupã temperatura masei de gheaþã


(clasificarea termicã)

Variaþia uºoarã a temperaturii gheþii în timpul anului influenþeazã atât


bilanþul masei de gheaþã, cât ºi circulaþia apei în cuprinsul gheþarului.
Temperatura gheþarilor este dependentã de temperatura aerului, de aceea
aceastã clasificare þine cont, de fapt, de poziþia gheþarilor pe glob.
Gheþarii din regiunile temperate. În timpul verii ablaþia este destul de
însemnatã, chiar în zona de alimentare a gheþarului. Apa rezultatã se scurge
pe la baza gheþarului, uºurând miºcarea gheþarului ºi mãrind potenþialul sãu
eroziv. Apa intraglaciarã, prin recristalizare, contribuie la mãrirea volumului
gheþarului, prin transformarea rapidã a zãpezii în firn ºi a firnului în gheaþã.
Gheþarii din Alpi ºi din sudul Scandinaviei sunt caracteristici pentru
acest tip de gheþar.
Gheþarii din regiunile polare. Ablaþia este foarte redusã datoritã
temperaturilor sub 0°C, chiar ºi în timpul verii. Transformarea zãpezii în firn
se face foarte lent. Suprafaþa gheþarilor este acoperitã cu o manta groasã de
firn.
Gheþarii din regiunile subpolare. Încãlzirea din timpul verii determinã
o topire a zãpezii de la suprafaþa masei de gheaþã, apa pãtrunzând în adâncime,

72
&
recristalizeazã. În adâncime temperaturile sunt negative, astfel încât nu existã
apã în stare lichidã (ca la gheþarii temperaþi). Firnul persistã pe o grosime de
peste 10–20 m.

3.3.2. Clasificarea gheþarilor dupã condiþiile de curgere (clasificarea


dinamicã)

Gheþarii activi sunt gheþarii care se miºcã relativ repede ºi asigurã ºi


deplasarea sfãrâmãturilor rezultate prin eroziunea glaciarã. Se aflã în regiunile
cu precipitaþii solide, în special în zona de alimentaþie a gheþarului,
determinând un bilanþ pozitiv al masei de gheaþã.
Gheþarii pasivi sunt gheþarii care se scurg încet; au grosime scãzutã, din
aceastã cauzã uneori rãmân suspendaþi deasupra limbii gheþarului principal.
Bilanþul fiind negativ, adicã ablaþia este mai mare decât alimentarea gheþarului,
are loc reducerea treptatã a volumului sãu ºi transformarea în gheþari morþi.
Gheþarii morþi sunt resturi ale unor gheþari activi sau pasivi; alimentarea
cu firn nu se mai face; forma de miºcare se reduce la apa furnizatã prin topire
(de exemplu, gheþarii din Mexic).
Aceastã clasificare þine cont de stadiul de evoluþie a masei de gheaþã în
sens descrescãtor: de la stadiul de tinereþe, în plinã activitate, la stadiul de
maturitate ºi apoi de stingere.

3.3.3. Clasificarea morfologicã a gheþarilor

În general, în clasificarea morfologicã se iau în considerare aspectul


general al masei de gheaþã ºi poziþia acesteia pe suprafaþa Terrei sau în cadrul
zonei montane.
a) Dupã morfografie
Gheþarii simpli sunt formaþi dintr-un bazin de alimentaþie, în care se
acumuleazã precipitaþiile solide, ºi o singurã limbã glaciarã, ce evacueazã
excedentul de precipitaþii spre zonele mai coborâte.
Gheþarii compuºi (dendritici) sunt formaþi fie din mai mulþi gheþari
simpli, ale cãror limbi se reunesc într-un singur curent de gheaþã, fie dintr-o
masã de gheaþã corespunzãtoare bazinului de alimentaþie cu mai multe limbi
glaciare. Sunt cei mai frecvenþi.
b) Dupã poziþia geograficã ºi morfologie (clasificarea morfologicã
complexã)
Gheþarul suspendat sau gheþarul de circ (cirque glacier) este un gheþar
simplu, fãrã o limbã netã. Masa de gheaþã este cantonatã numai în circul
glaciar. Se deosebesc urmãtoarele tipuri:
– gheþarul pirenian, specific pentru Munþii Pirinei, se dezvoltã mai mult
în zona de alimentaþie a gheþarului, iar condiþiile climatice împiedicã formarea
unor limbi glaciare lungi; nu prezintã morene de fund;
– gheþarul turkestan este cantonat în depresiuni fãrã scurgere, în general
tectonice; alimentarea se face din avalanºe sau din zãpada transportatã de
vânt;

73
+
– gheþarul de niºã este format pe pante abrupte în condiþiile unor strate
alternante dure ºi moi. Zãpada se acumuleazã pe roci mai dure, cele moi
fiind erodate mai uºor. Sunt forme izolate de gheþari, reprezentând gheþari
simpli. Pot fi consideraþi ºi ca o etapã timpurie în formarea gheþarilor de circ.
Gheþarul de vale (valley glacier) prezintã o limbã bine dezvoltatã, de
unde ºi numele de gheþar de vale. Se compune din: bazinul de alimentare cu
apã, circul cu gheaþã ºi limba. Atunci când prezintã o singurã limbã glaciarã
dintr-un circ este un gheþar simplu (fig. 31, a).
Pentru cã este caracteristic Munþilor Alpi ºi Himalaya se deosebesc:
– gheþarul alpin este un gheþar compus (de exemplu, Aletsch din Munþii
Alpi);
– gheþarul himalayan este un gheþar complex; zona zãpezilor persistente
este foarte extinsã de la 4.700 la 8.000 m în altitudine. Limbile sunt foarte
lungi, depãºind 50 km, cu aspectul unor fluvii de gheaþã.
Sunt situaþii când gheþarii trec prin înºeuãri de transfluenþã unindu-se cu
gheþarii vecini. În acest caz, unii specialiºti au separat chiar un tip de gheþar
numit transecþionat. El este de fapt o caracteristicã localã a gheþarului de
vale, tipul himalayan sau de curgere (fig. 31, a).
Tot în cadrul gheþarilor de vale se pot distinge gheþari instalaþi în craterele
vulcanice, respectiv tipul Kilimandjaro (fig. 31, c), de exemplu: gheþarii
Shira, Mawnzi ºi Kibo în Kilimandjaro; Lewis, Heim, Forel, Diamond, Tyndal,
Darwin, Kraph, Joseph, Cesar, North din Kenya.
Gheþarul de piemont se formeazã când gheaþa de vale înainteazã din
munte cãtre un þinut jos, unindu-se în adevãrate piemonturi de gheaþã, Ahlmann
distinge:
– foot glacier, alimentat de un singur curent de gheaþã;
– piedmont glacier, alimentat de doi sau mai mulþi curenþi de gheaþã.
Gheþarul de piemont este un gheþar compus, specific regiunii montane
din Alaska, de unde ºi denumirea de gheþarul de tip alaskian. Cel mai
caracteristic este gheþarul Malaspina (fig. 32), alþi gheþari de piemont: Behring
ºi Alaska în Alaska sau Rafael în Chile.
Calote de munte sau gheþarul de tip norvegian este specific reliefului
de munþi vechi din Norvegia; gheþarii sunt instalaþi pe platforma înãlþatã a
acestor munþi, având aspectul de platoºã, din care se desprind limbi glaciare
scurte ºi foarte repezi datoritã pantelor abrupte. Limbile glaciare se scurg
spre fiorduri ºi se numesc icestrom, iar platoºa de gheaþã icefield (exemplu,
gheþarul Jostedals – Norvegia).
Calotele polare se extind pe suprafeþe mai mari în zonele cu climã rece.
Dupã particularitãþile morfologice ale gheþarilor s-au separat mai multe
tipuri (pentru detalii vezi „Repartiþia gheþarilor”):
– calota glaciarã de tip antarctic este specificã climatului polar din
emisfera sudicã; prezintã cel mai complex ºi grandios mediu glaciar de pe
terra (85% din gheaþa planetei);
– calota glaciarã de tip groenlandez este caracteristicã emisferei nordice;
calota glaciarã acoperã 3/4 din suprafaþa insulei Groenlanda (11% din gheaþa

74
&

Fig. 32. Gheþarul de piemont Malaspina:


1 – stânci; 2 – gheaþã; 3 – gheaþã amestecatã cu morenã; 4 – câmpie litoralã; 5 – apã
(dupã L. R. Seerebreannâi ºi A. V. Orlov, 1985).

Terrei). Pe marginile insulei existã o fâºie fãrã calotã glaciarã, dar strãbãtutã
de gheþari locali;
– gheþarul de tip islandez este specific insulei cu acelaºi nume; gheþarii
au dimensiuni reduse ºi o morfologie aparte datoritã vulcanismului activ;
– gheþarul de tip spitzberg, din insula Spitzbergen (Svalbard), se
detaºeazã de celelalte tipuri prin faptul cã în arhipelag se gãsesc atât gheþari
de calotã cât ºi gheþari de vale (montani).
c) Clasificarea gheþarilor adoptatã de UNESCO. A fost elaboratã de
un grup de specialiºti sub egida UNESCO. Este o clasificare morfologicã ºi
poziþionalã care poate fi îmbunãtãþitã pe parcursul extinderii investigaþiilor
(Dan Bãlteanu, 1982).
Calotele glaciare (numite ºi inlandsis sau „gheaþã de interior”) sunt
mase enorme de gheaþã, extinse mult în suprafaþã, care acoperã relieful în
întregime (de exemplu, calota glaciarã din Antarctida ºi cea din Groenlanda).
Câmpurile glaciare sunt întinderi de gheaþã ceva mai mici ca suprafaþã;
nu mascheazã complet relieful datoritã grosimii gheþii reduse la 200–300 m;
în arhipelagurile Franz Josef, Novaia Zemlea, Severnaia Zemlea; în America
de Sud – Hielo Patagonica Nord ºi Hielo Patagonica de Sud.
Cupolele glaciare se extind pe unele platouri montane, sub formã de
cupolã, din care se desprind limbi glaciare în direcþie radiarã. Precipitaþiile
sub formã de zãpadã sunt abundente. Sunt localizate în Norvegia (gheþarul

75
+
Jostedal, cel mai mare din Europa, cu 486 km2), apoi în insulele Franz Josef
ºi Severnaia Zemlea, în Þara Baffin (douã cupole, fiecare de circa 6.000
km2). Tot în aceastã categorie intrã ºi gheþarii formaþi în craterele vulcanilor
stinºi, cum sunt Chimborazo (6.310 m) ºi Cotopaxi (6.005 m).
Limbile de gheaþã sunt mase de gheaþã ce se detaºeazã din calote,
câmpuri sau cupole glaciare sub forma unor râuri enorme. Nu au bazin de
alimentare bine conturat; viteza de deplasare mai mare decât a masei glaciare
din jur îi delimiteazã de aceasta. De exemplu, spre Golful Ross se scurg
limbile glaciare care formeazã gheþarul Lambert (300 km lungime) ºi gheþarul
Beardmore (200 km lungime).
Gheþarii de circ sunt dezvoltaþi în cadrul cãldãrilor glaciare, al craterelor
vulcanice sau în niºe de versant.
Gheþarii de vale au fost studiaþi mai mult în Alpi; gheaþa formatã în
circurile glaciare se scurge pe vãi, exercitând o puternicã eroziune a acestora
(fig. 33).

Fig. 33. Secþiune transversalã printr-un gheþar de vale (vitezele sunt redate în m/an,
iar scara sãgeþilor corespunde scãrii din partea de sus).
Componentele orizontale sunt perpendiculare pe planul figurii (dupã T. Stenborg, 1974).

3.4. Miºcarea (curgerea) gheþarilor


Procesul de deplasare a gheþii, deºi semnalat cu peste 400 de ani în
urmã (de cãtre Sebastian Münster în 1544), este încã insuficient explicat,
ridicând multe controverse. Dificultatea porneºte de la caracteristicile fizice
ale gheþii, respectiv de la faptul cã gheaþa este apã în stare solidã. În esenþã,
curgerea gheþii este mult mai complexã decât cea a apei, fiind vorba de
deplasarea unui corp plastic ºi nu de un lichid. În plus, gheaþa suferã transfor-
mãri cristalografice atât în secþiune transversalã, cât ºi în profil longitudinal,
situaþie care face dificilã atât gãsirea unor legi general valabile, cât ºi studiul
pe model redus în laborator. Prin urmare, deplasarea gheþii nu se supune în
totalitate nici legilor hidraulicii, nici celor ale mecanicii solidelor. La acestea
se adaugã dificultatea mare cu care se fac cercetãrile datoritã grosimii gheþii
ºi a aderãrii ei la substrat.
Cei mai studiaþi gheþarii sub aspectul dinamicii lor sunt gheþarii de
munte din regiunile temperate, unde deplasarea gheþii este direcþionatã de
pantã, iar eroziunea subglaciarã este activã.

76
&
Cea mai veche metodã de determinare a miºcãrii gheþii în profunzime
dateazã din 1904 pe Hintereisferner. Ea a constat în introducerea unei tije de
foraj pânã la baza gheþarului. Înclinarea ei în amonte sau în aval a permis
determinarea miºcãrii gheþii la suprafaþã sau în adâncime. Miºcarea gheþii la
suprafaþa gheþarului a fost observatã prin metode vechi, cea mai simplã fiind
folosirea jaloanelor sau pietrelor colorate ºi urmãrirea faþã de un punct reper
de pornire.
Pornindu-se de la aceste prime ºi empirice metode pentru determinarea
miºcãrii gheþii, s-a ajuns la folosirea unor tehnologii moderne, pe mãsura
dezvoltãrii ºtiinþei ºi tehnicii ºi a rezultatelor obþinute în geofizica gheþarilor.
Deplasarea gheþarului este dependentã de grosimea gheþii, panta
substratului ºi regimul (bilanþul) local al gheþii.
În cazul gheþarilor temperaþi, Perutz a arãtat cã cu cât grosimea gheþii
este mai mare cu atât curgerea tinde sã fie mai rapidã. Corelaþia nu este
valabilã pentru inlandsisuri, iar expresiile matematice elaborate nu sunt
satisfãcãtoare. Atunci când gheaþa este foarte subþire, deplasãrile devin foarte
neregulate datoritã substratului. Observaþiile efectuate la suprafaþa gheþarului
aratã cã viteza de deplasare a gheþii este direct proporþionalã cu panta, corelaþie
care trebuie sã þinã seama însã ºi de grosimea gheþii. În profil longitudinal,
viteza maximã se observã în partea terminalã a limbii gheþarului, iar în profil
transversal, miºcarea gheþii este maximã în partea centralã ºi scade pe margini.
Miºcarea gheþarului este rezultatul deformãrii interioare ºi a glisãrii pe
substrat (alunecarea laminarã).
Avându-se în vedere proprietãþile fizice ale gheþii, deformarea interioarã
se explicã pe baza unor legi ce þin cont de aceste proprietãþi: legea curgerii
vâscoase, legea curgerii plastice, legea curgerii energetice. Potrivit curgerii
plastice (F. G. Nye, 1952, citat de W. S. B. Paterson, 1969), deformãrile în
masa gheþarului sunt dependente de efortul de forfecare.
Se ºtie cã la aplicarea unei sarcini, gheaþa se deformeazã instantaneu, în
timp, însã, deformãrile se produc apoi din ce în ce mai lent (creep). Sub
efectul presiunii, procesul lent al deformãrilor permite gheþii sã curgã continuu.
Cam în acelaºi timp, W. G. Glen (1955, citat de W. S. B. Paterson, 1969) a
stabilit relaþia dintre efortul de forfecare τ ºi rata solicitãrii:
º· = k τn
în care n < ºi k sunt în funcþie de temperaturã.
Formula a fost completatã dupã revizuirea legii curgerii de F. M. Meier
(1960, citat de I. Mac, 1986) rezultând:
º· = k1 τk2τn
Cele mai mari deformãri la gheþarii temperaþi au loc când n = 4,5; k1
= 0,018 ºi k2 = 0,13.
Cunoscându-se forma ºi panta patului glaciar conform curgerii laminare
în canale cu secþiune semicircularã (F. J. Nye, 1952), se calculeazã efortul de
forfecare la patul gheþarului Tb cu formula:
A
Tb = ρg P sinα

77
+
în care: A este suprafaþa secþiunii transversale luatã perpendicular pe
patul glaciar; P – perimetrul patului secþiunii transversale; α – panta suprafeþei
gheþarului; ρ – densitatea gheþii )aproximativ 0,9); g – acceleraþia gravitaþiei.
Viteza în interiorul gheþarului, la o anumitã adâncime, se poate estima,
pornindu-se de la legea curgerii, astfel:
x
v0 – v = n + 1 sinnα · dn+1
unde: v0 este viteza la suprafaþã; v – viteza la o anumitã adâncime; d ºi
x = ρgkn.
Aplicând legea energiei lui Glen, se compune profilul vitezelor, care
este o funcþie a unghiului de versant (fig. 34).

Fig. 34. Dinamica gheþarilor (dupã R. J. Rice, 1977).

Dacã efortul de solicitare (acþiune), dupã Glen, este º = kτ, atunci viteza
la suprafaþã este datã de formula (dupã Rice, 1977):
k (ρg )n
vs = sinnα · hn+1
n +1
Pentru masa gheþarilor, ca ºi pentru apa curgãtoare, liniile de curent au
o importanþã deosebitã pentru dinamicã. Potrivit cinematicii fluidelor, liniile
de curent sunt curbe tangente în toate punctele la vectorul vitezã.
În cazul gheþarilor, ele au fost expuse la sfârºitul secolului trecut de cãtre
Reid (în 1896, citat de L. Lliboutry, 1965) cu aspectul redat în figura 35.
Mecanismele deplasãrii gheþarilor au fost explicate ºi pe baza altor legi,
cum sunt: deplasarea datoritã creºterii cu adâncimea atât a presiunii, cât ºi a
plasticitãþii; deplasarea prin întindere ºi compresiune; deplasarea rotaþionalã;
deplasarea prin alunecare pe pat ºi pe marginile gheþarilor.
Mãsurarea deplasãrii gheþarilor pe margini este mai lesne de realizat
decât cea pentru baza sa.
Glisarea marginalã Ss este redatã ca procent al vitezei maxime de
suprafaþã vm, dupã formula:
Ss = vm/ vs · 100
unde vs este viteza la vârful gheþii.
Dupã J. Weertman (1957), pentru gheþarii temperaþi, alunecarea prin
recongelare, datoritã topirii ºi reîngheþãrii stratului de gheaþã de la baza

78
&

Fig. 35. Stratificarea (linii continue) ºi liniile de curent (trasate cu linii întrerupte) (dupã
desenul original al lui Reid realizat de L. Lliboutry, 1965).

gheþarului, are o importanþã deosebitã pentru miºcarea lor. El a conceput ºi


un model în care substratul are protuberanþe (într-un studiu iniþial sub formã
de cub, mai târziu obstacole cu trei dimensiuni), intensitatea recongelãrii
fiind invers proporþionalã cu dimensiunea obstacolelor, dar are în vedere ºi
creepul.
Intensitatea alunecãrii prin recongelare Sa:

τbBD L′2

Sa = 3HρL L2
în care τb = ρg = sinα
Relaþia devine:
A
ρg sin α BD ′2
P L
Sa = ⋅ 2
3HρL L

Valoarea deplasãrii prin creep Sb.


n
 τbL′2 
Sb = BL  
 2L 
2

Înlocuind τb se obþine:
n
 A 
 ρg sin α L′2 
 P 
Sb = BL  2 L2 
 
 

79
+
în care: ρ este densitatea gheþii; g – acceleraþia gravitãþii; A – suprafaþa
secþiunii transversale; P – perimetrul patului secþiunii transversale; H – cãldura
de fuziune a gheþii; L – dimensiunea obstacolelor de pe patul gheþarului; L’
– distanþa dintre obstacole; B – 0,18 (constantã); n – 3 (constantã în funcþie
de temperaturã cu valori cuprinse între 1 ºi 4).
Din modelul ºi formulele de calcul elaborate rezultã cã atunci când
grosimea stratului de apã de la baza gheþarului este mai micã de 100 de ori
decât dimensiunea obstacolului, deplasarea este ca ºi inexistentã; delãsarea
este rapidã atunci când grosimea stratului de apã este egalã cu înãlþimea
obstacolelor.
Gheþarul ajunge destul de repede într-un echilibru dinamic. Intensitatea
acumulãrii din partea superioarã a gheþarului este egalatã cu forþa ablaþiei din
partea inferioarã. Curgerea nu scoate gheþarul din starea de echilibru, care îºi
menþine aspectul ºi dimensiunile atât în profil longitudinal cât ºi transversal.
Amplificarea sau diminuarea intensitãþii medii anuale a acumulãrii sau topirii
duce la scoaterea gheþarului din starea de echilibru. În ceea ce priveºte viteza
curgerii, valorile acesteia variazã de la gheþar. Cel mai puþin se deplaseazã
gheþarii de calotã, precum ºi gheþarii montani pasivi (câþiva centimetri pe zi).
Valori de pânã la câþiva metri pe zi ating gheþarii montani de vale activi.
Prezentãm în continuare câteva exemple ale vitezei de deplasare a unor
gheþari (dupã C. Smiraglia, 1992):

Gheþarul Viteza [m/an]


Jakobshavn (Groenlanda) 7500
Karajak (Groenlanda) 7000
Farrar (Antarctida) 17
Marii emisari antarctici 1000
Mackay (Antarctida) 336
Hoffel (Islanda) 700
Pilatte (Alpii Francezi) 13–34
Gorner (Alpii Elveþieni) 44–175
Hintereisferner (Alpii Austrieci) 20–120
Forni (Alpii Italieni) 33–67
Fedcenko (Pamir) 180
Baltoro (Karakorum) 90
Emmons (Munþii Cascadelor) 40–85

3.5. Forme exoglaciare ºi endoglaciare (micromorfologia


glaciarã)
Suprafaþa gheþarului are un relief complex, format într-un sistem natural
bine definit, datoritã urmãtoarelor variabile:
– proprietãþile fizice ºi mecanice ale gheþii;
– raportul dintre alimentaþie ºi ablaþie;

80
&
– dinamica gheþarului;
– particularitãþile suprafeþei terestre;
– energia solarã.
Întrucât primele patru variabile au fost expuse în capitolele anterioare,
ne vom referi, pe scurt, la radiaþia solarã.
În gheaþã, coeficientul de dispersie r este foarte mare în raport cu
coeficientul de absorbþie s care este foarte redus. Pe o anumitã grosime,
fluxul radiaþiei difuze variazã foarte mult. În gheaþa alteratã ºi în névé, radiaþia
este absorbitã în raport cu adâncimea, astfel: la suprafaþã, în cel mult 3 cm,
radiaþia este absorbitã în proporþie de 50%; la 10 cm în proporþie de 75% în
gheaþã ºi 90% în névé; la 20 cm în névé se absoarbe 99% din radiaþie, iar
acelaºi procent se atinge în gheaþã la 185 cm.
Culoarea verde a gheþii este datã de aceastã penetrare ºi reflectare a
radiaþiei care ajunge la suprafaþã ºi în interiorul sãu.
Sub aspect morfologic, cele mai monotone ºi mai uniforme sunt pãrþile
superioare, respectiv zona de alimentare a gheþarilor, sau zonele de firnificare,
iar cele mai fragmentate ºi mai diversificate ca microforme sunt pãrþile
terminale, sau zona de ablaþie.

3.5.1. Crevasele

Crevasele sunt crãpãturi de suprafaþã, de diferite dimensiuni, în masa


gheþarului. Apar în momentul dezechilibrãrii gheþarului ºi tendinþei de a se
restabili echilibrul în profilul sãu longitudinal. Cu alte cuvinte, se formeazã
atunci când presiunile asupra gheþarului sunt mai mari decât limita plasticitãþii
gheþii, a soliditãþii sale la rupere. Formarea lor este precedatã de zgomote
continui, fie surde, fie puternice, în funcþie de presiunea exercitatã asupra
gheþarului ºi evident a dimensiunii crevasei. Sunetele mai prelungi aratã
lãrgimea crevasei.
Crãpãturile în gheþar sunt datorate miºcãrii diferenþiate în masã pe
parcursul deplasãrii sale generale. Apar, în general, în regiunile de limbã ºi
pe marginile gheþarilor, la o denivelare puternicã a suprafeþei topografice.
Plasticitatea redusã a gheþii acþioneazã ca o frânã, astfel încât masa de gheaþã,
supusã efortului cerut de suprafaþa topograficã, crapã.
Crevasele constituie cea mai periculoasã formã glaciarã pentru cei care
exploreazã gheþarii. Masa gheþarilor este acoperitã de crevase de diferite
dimensiuni. Stadiul incipient este al unei fisuri, care ulterior se lãrgeºte ºi se
adânceºte pânã când înceteazã acþiunea factorilor care îi determinã apariþia,
în raport ºi de proprietãþile fizice ale gheþii, în special de plasticitate.
Profilul transversal al crevaselor este în general în formã de V, dar în
anumite condiþii de plasticitate poate avea ºi forma de U (fig. 36). Crevasele
sub formã de V apar atunci când masa de gheaþã are aceeaºi plasticitate, iar
crevasele sub formã de U apar când partea superioarã (dinspre suprafaþã) mai
rigidã este situatã pe o gheaþã în extensiune. În timpul ruperii, mai ales a
ruperilor bruºte, versanþii (pereþii) crevaselor formate sunt neuniformi. În

81
+
regiunile cu ablaþie ei sunt ulterior modelaþi de
apa rezultatã din topirea zãpezii, formându-se
uneori adevãrate dopuri. De aceea nici
adâncimea lor nu poate fi determinatã cu
uºurinþã.
Dimensiuni. Adâncimea medie frecventã
a crevasei este de 10–15–20 m. În Mont Blanc
majoritatea crevaselor au o adâncime de 20–30
m, ara 50–60 m. Atunci când crevasele sunt
afectate de eroziunea apei, adâncimea lor atinge
chiar 100 m. Sunt situaþii când pe cele douã
laturi ale creavselor se formeazã corniºe de
zãpadã, e dau prin unire un pod de zãpadã. În
perioadee cu precipitaþii, el se consolideazã prin
tasarea zãpezii de cãtre vânt ºi apoi prin
Fig. 36. Deschiderea creavselor:
procesul de firnificare. În felul acesta rãmân în
1 – bloc rigid pe un gheþar în
extensie; 2 – bloc plastic pe o interiorul masei gheþarului niºte goluri, de cele
bazã rigidã; 3 – blocul ºi baza mai multe ori alungite, care au o evoluþie
sunt plastice (dupã L. Lliboutry, proprie (fig. 37).
1965). În regiunile polare, cu ablaþie foarte redusã,
aceste crevase „ascunse” sunt greu de depistat dupã morfologia de la suprafaþã.
În regiunile temperate, în timpul verii, podul de zãpadã, încã neconsolidat,
se înmoaie ºi se prãbuºeºte. Are loc mai întâi o denivelare prin tasarea
zãpezii, sesizabilã de exploratori.
Crevasele acoperite sunt deosebit de periculoase. Cele mai mari dimen-
siuni le ating crevasele în lungime, unele putând sã se extindã pe toatã
lungimea gheþarului. Dupã lungime, crevasele sunt foarte diversificate, putând
avea de la zeci de metri la sute de metri. În înãlþime, însã, ele au frecvent
10–20 m, rar depãºesc 20–30 m.

Fig. 37. Schema podului de zãpadã deasupra crevasei (dupã Meier, citat de L. Lliboutry
– simplificatã).

82
&
Clasificarea crevaselor. Existã diferite criterii de clasificare a crevaselor.
Scopul acestora fiind stabilirea tipurilor de crevase cu caractere comune în
vederea precizãrii genezei ºi evoluþiei diferitelor forme de crãpãturi, precum
ºi a depistãrii lor cu uºurinþã de cãtre exploratori.
Dupã rolul apei în evoluþia lor:
– crevase uscate, situate cu precãdere în regiunile fãrã ablaþie; uneori
sunt închise în partea superioarã de podul de gheaþã; din corniºe ºi din podul
de gheaþã atârnã stalactite; partea inferioarã a crevasei este acoperitã de
gheaþã de reîngheþ, atunci când crevasa este liberã în partea superioarã;
– crevase cu apã apar în regiunile cu ablaþie; prin eroziune, cursul de
apã adânceºte crevasa, astfel încât poate sã atingã zeci de metri. Când masa
de gheaþã nu muleazã suprafaþa topograficã ºi adâncimea crevasei a atins
partea inferioarã a gheþarului, apa se scurge pe la baza gheþarului, „ruinând”,
în unele situaþii, o parte din gheþar;
– rimaye – crãpãturã care se formeazã la contactul dintre masa gheþarului
ºi pereþii stâncoºi (vezi fig. 28, d).
Dupã poziþia faþã de direcþia gheþarului ºi forma de suprafaþã se pot
identifica (fig. 38):
– crevase transversale – perpendiculare pe direcþia de curgere a
gheþarului;
– crevase longitudinale – paralel cu direcþia de curgere a gheþarului;
– crevase marginale – spre pãrþile laterale ale gheþarului;
– crevase în arc de cerc, provin din cele transversale;
– crevase în evantai, provin din cele longitudinale;
– crevase în trepte, pe laturile gheþarului, asemãnãtoare crevaselor
marginale; fiecare crevasã face un unghi de 45° cu marginea gheþarului;
– crevase în reþea – formate din douã serii de crevase mai înclinate, dau
naºtere la seracuri.

Fig. 38. Diferite reþele de crevase vãzute pe un inlandsis (dupã Kapista, din L. Lliboutry, 1965):
1–3 – sisteme rectilinii (paralele, în evantai, reticulare); 4–6 – sisteme curbate;
7–9 sisteme sparte (paralele, haotice, în stea).

83
+
Dupã sistemul de reþea al crevaselor, pe inlandsis s-au deosebit (fig. 52):
– sisteme rectilinii (paralele, în evantai, reticulate);
– sisteme curbate (paralele, în evantai, reticulate);
– sisteme sparte (paralele, haotice, în stea).
Dupã caracterele morfologice ale crevaselor formate pe diferite pãrþi
componente ale gheþarului se deosebesc:
• crevase formate în firn:
– crevase în formã de cerc, care înconjurã pãrþile superioare ale
gheþarului, separându-l de stânci – rimaye;
– crevase numite beciuri glaciare, datoritã faptului cã sunt mult mai
largi decât cele formate în gheaþã;
• crevase formate pe limba gheþarului sau în pãrþile marginale ale
inlandsisurilor.
Evoluþia crevaselor poate constitui un criteriu de clasificare. Tipurile
de clasificare rezultate dupã clasificãrile anterioare reprezintã stadiul incipient,
de „tinereþe” (fig. 39). În funcþie de radiaþia solarã, directã ºi difuzã, de
cantitatea de precipitaþii lichide, crevasele evolueazã spre „bãtrâneþe” pânã la
stingere. Crevasele în stadii de tinereþe pot persista pe suprafaþa gheþarului,
în regiunile cu ablaþie foarte redusã, chiar inexistentã, fãrã sã atingã stadiul
de bãtrâneþe.

Fig. 39. Reþea de crevase de vârste diferite în Groenlanda de Nord-Vest


(dupã Meier, citat de L. Lliboutry, 1965).

Reþeaua de crevase se modificã în special în regiunile de frunte ale


gheþarului. Se deosebesc mai multe situaþii, fãrã a le cuprinde în mod exhaustiv.
• Crevase formate în partea terminalã a gheþarilor tereºtrii sunt atacate
de ploi în timpul verii ºi le transformã, prin topire, în ace ºi lame de gheaþã.
În apropiere de front, crevasele devin adevãrate ravene cu apã, ale cãror baze
ºi pereþi laterali sunt tãiate de o altã reþea de crevase transversale.

84
&
• Când suprafaþa gheþarilor crevasaþi prezintã un front (frunte) marin,
care se terminã într-un fiord, reþelele perpendiculare de crevase se adâncesc
datoritã ploilor ºi ablaþiei, ce se transformã apoi în ravene, care descompun
gheþarul în mari seracuri, crevasate ºi ele.
• O reþea de crevase paralele de pe un inlandsis rece, în zona sa de
ablaþie, prezintã o evoluþie pe care, cu puþinã imaginaþie, o putem asemãna
cu cea a ravenelor ºi a alunecãrilor de teren, putându-se deosebi (fig. 40):
– faza de adâncire ºi de lãrgire;
– faza evoluþiei în lateral a crevaselor; datoritã ablaþiei are loc teºirea
ºi apoi reducerea treptatã a altitudinii pereþilor unor ravene, formându-se
crevase cu fundul foarte lat ºi pereþi puþin înalþi;
– faza formãrii unor mici heleºtee în lungul crevasei, legate prin bédièrs
ºi despãrþite de mici movile;
– faza valurilor ºi movilelor din ce în ce mai reduse;
– faza de stingere datoritã ablaþiei la marginea gheþarilor sau de crevasare
a noii suprafeþe a gheþarului.

Fig. 40. Evoluþia crevaselor în zona de ablaþie a unui emisar al inlandsisului groenlandez
(dupã L. Lliboutry, 1965, cu modificãri).

3.5.2. Penitenþii

Apariþia penitenþilor este strâns legatã de particularitãþile topirii zãpezii


ºi evaporãrii la insolaþie puternicã.
Charles Darwin (1835) a observat penitenþii de la 4.000 m altitudine,
atribuindu-i vântului. Louis Lliboutry a fãcut o analizã detaliatã a formãrii ºi
distribuþiei penitenþilor, analizã efectuatã, cum însuºi mãrturiseºte, timp de
cinci ani consecutivi în Anzii de Santiago (vezi L. Lliboutry, vol. I, 1964,
pag. 372–376), pe care o rezumãm ºi noi în continuare.
Definiþie, nume, formare. Penitenþii sunt lamele paralele formate în
zãpadã compactã veche (de névé sau situatã pe gheaþã), lame aliniate pe
direcþia est-vest ºi înclinare spre soare (spre nord, în Anzii de Santiago care
se gãsesc în emisfera sudicã).
În profil, aceste lame au aliura unui om ºi aspectul penitenþilor catolici
care fac procesiuni religioase în Sãptãmâna Sfântã, aspect care le-a ºi dat
numele.

85
+
Penitenþii se formeazã prin ablaþie diferenþiatã în zãpada compactã.
Condiþiile în care se formeazã sunt perioade fãrã precipitaþii, timp deschis
(fãrã nori), aer rece ºi foarte uscat.
Pe un câmp de zãpadã netedã, cu temperaturi în jurul valorii de 0°C ºi
radiaþie solarã intensã, evaporaþia este intensã, iar câmpul de zãpadã instabil.
Se formeazã mai întâi mici gãuri în care se concentreazã radiaþia solarã ce
va diminua treptat evaporarea, topind zãpada ºi mãrind micile gãuri. Treptat
se formeazã un câmp de micropenitenþi care se alineazã, mâncându-se unii
pe alþii, astfel încât sã se pãstreze o anumitã proporþie între adâncime ºi
distanþa dintre penitenþi.
Prin acelaºi mecanism se mãresc porii de pe suprafaþa zãpezilor compacte
(de exemplu, urmele de paºi ale animalelor – legenda omului Yeti).
Topirea este însoþitã ºi de evaporare, astfel cã bilanþul hidraulic este
slab – nu existã curgere.
Orientarea este rezultatul penetrãrii tangenþiale a razelor solare pe
parcursul întregii zile. În timpul formãrii penitenþelor nu existã transport de
zãpadã. De asemenea, când se formeazã, planul meridian al penitentului
corespunde înãlþimii meridiane a Soarelui, înãlþime ce creºte primãvara ºi
scade vara. Astfel, faþa sudicã a penitentului este în soare mai mult atunci
când se formeazã primãvara.
Date morfometrice. Înãlþimea penitenþilor variazã în timpul anului: în
noiembrie este de 50 cm; în ianuarie 1 m, dar poate atinge ºi 2–3 m la circa
4.600 m. Distanþa dintre douã aliniamente de penitenþi este de circa 2–3,5 ori
mai micã decât înãlþimea.
În timpul verii, culoarele dintre acestea se adâncesc mult, influenþând ºi
înãlþarea penitenþilor.
Penitenþii formaþi pe zãpada de névé pot dispãrea la sfârºitul verii. Cei
formaþi din zãpada de pe gheþar la sfârºitul verii se adâncesc în masa
gheþarului, iar iarna sunt acoperiþi de zãpadã, astfel încât în vara urmãtoare
sunt redescoperiþi, ºi continuã sã creascã, atingând dimensiuni mai mari decât
cei formaþi pe zãpada de névé. Când se topeºte zãpada de deasupra penitenþilor,
apa formeazã bãlþi ce îngheaþã pe patul format de gheaþa impermeabilã. La
noi topiri ea se prelinge pe pereþii umbroºi, formând adevãrate draperii
verticale din gheaþã.
Repartiþia geograficã. Micropenitenþii ºi penitenþii cu „viaþ㔠mai mult
sau mai puþin redusã se formeazã pe aproape toate câmpurile de gheaþã.
Pentru regiunile cu perioade lungi fãrã precipitaþii, aer rece ºi uscat, cu
timp senin, penitenþii sunt caracteristici ca formã normalã de ablaþie, astfel:
– în partea de vest a Anzilor, în sudul Perului ºi în olivia, apoi Anzii
Chilieni ºi Argentinieni pânã la 35° latitudine sudicã. În Anzi apar la peste
3.500 m cu duratã temporarã, iar la peste 4.500 m cu duratã îndelungatã;
– la peste 5.000 m se formeazã ºi pe gheþarii din Pamir, Himalaya,
Chimborazo (Ecuador), Popocatepetl (Mexic), Kilimandjaro º.a.;
– în Groenlanda ºi în Antarctica sunt mult înclinaþi, se pare cã apar sub
influenþa vânturilor catabatice încãlzite de la marginea inlandsisurilor.

86
&
3.5.3. Alte microforme în masa gheþarului

Masa gheþarului (la suprafaþã sau în interior) este consideratã a fi destul


de monotonã în comparaþie cu relieful regiunilor montane. În realitate, gheþarul
prezintã o diversitate de forme, unele dintre ele deosebit de spectaculoase ºi
uºor de observat, cum sunt cele exoglaciare, altele ascunse în interiorul gheþii,
fiind dificil de explorat.
Pe lângã penitenþi, care sunt cele mai spectaculoase forme exoglaciare,
existã o diversitate de microforme datorate fie ablaþiei ºi reîngheþului, fie
eroziunii fluviale, fie unor cauze combinate.
Dintre formele exoglaciare atrag atenþia benzile brune arcuite – galoane
– separate de benzi albe, situate pe limba gheþarului în miºcare. Sunt alcãtuite
din pietriº fin ºi nisip de culoare închisã. Forma, poziþia ºi compoziþia acestor
benzi au suscitat un viu interes. Se pare cã s-ar datora modului diferit de
comportare a gheþarului pe pante în perioada de ablaþie ºi în cea de acumulare.
Forma de arc rezultã din miºcarea mai rapidã pe centrul limbii gheþarului
decât pe margini.
Zãpada fagure de miere (cuiburi de albine) sunt microdepresiuni
asemãnãtoare fagurelui de miere de albine, formate în zãpada relativ proaspãtã,
înainte de a trece în faza de firn. Se formeazã din lãrgirea porilor zãpezii
datoritã apei de topire. Aceasta, dupã ce depãºeºte capacitatea de retenþie,
prin capilaritate, pãtrunde în stratul de zãpadã, modificându-l sub forma
apropiatã fagurelui de miere de albine. Viteza de percolare verticalã variazã
între 9 ºi 15 cm/h. Forma poate evolua spre micropenitenþi, respectiv mici
coloane când apa îngheaþã în profunzime, iar zãpada continuã sã se topeascã
la suprafaþã.
Formele create de eroziunea fluvialã au o densitate mare în partea
inferioarã a limbii gheþarilor montani sau la periferia gheþarilor de calotã,
când ablaþia este puternicã. La suprafaþa gheþarului se formeazã adevãrate
râuri ce pot avea 15–20 m lãþime ºi sute de metri lungime. Suprafaþa gheþarului
este impermeabilã, astfel încât râurile îºi modificã frecvent albia, dând impresia
unor adevãrate zone de divagare. În funcþie de panta gheþarului, râurile
meandreazã puternic, atunci când au reuºit sã-ºi creeze o albie ce atinge
uneori pânã la 10 m adâncime.
Când panta gheþarului este mai mare spre aval, râurile care ajung la
fruntea gheþarului se adâncesc puternic formând adevãrate canioane.
Prin crevase, râurile intrã în masa gheþarului acumulându-se ºi formând
canale de scurgere subglaciarã sau diferite goluri, tuneluri ºi grote.
„Moara glaciar㔠are denumirea de la zgomotul produs de cãderea
apei, asemãnãtor cu cel al unei mori care macinã cereale. Se formeazã din
pâraiele ce pãtrund în crevase, care sapã o microdepresiune la baza acesteia
(fig. 41). Puþul format nu se obtureazã când se închide crevasa.
Râurile pãtrunse în masa gheþarului lasã la suprafaþã albii seci ºi diferite
cavitãþi, fenomen asemãnãtor cu cel ce se produce în calcare.
Tunelele glaciare pot atinge câteva sute de metri lungime ºi sunt folosite,
ca ºi grotele, pentru explorarea subteranã a gheþarului.

87
+
Fig. 41. Secþiune printr-o „moarã
glaciar㔠în Marea de Gheaþã
(dupã M. Iancu, 1978).

În gheþarul Semenov din Masivul Han-Tengri (Tianºanul Central) a fost


descrisã o grotã de circa 300 m lungime, dispusã pe douã niveluri, în care
procesele de ablaþie ºi eroziune au creat microfoane variate. Tot în acest
masiv existã un tunel lung de 14 km în gheþarul Inâlcek de Sud, tunel ce
preia apele din lacul Mertzbahar, situat între gheþarul Inâlcek de Sud ºi gheþarul
Inâlcek de Nord. La ieºirea din tunel, apele râului produc inundaþii puternice
(L. R. Serebreannâi ºi A. V. Orlov, 1985) (fig. 42).

Fig. 42. Secþiune prin gheþarii Inâlcek de Sud ºi Inâlcek de Nord:


a – înainte de revãrsarea lacului Mertzbahar; b – dupã revãrsare
(dupã L. R. Serebreannâi ºi A. V. Orlov, 1985).

88
&
Întrebãri ºi exerciþii de verificare
1. Care sunt pãrþile componente al unui gheþar?
2. Care este relaþia între zona de acumulare ºi zona de ablaþie?
3. Descrieri caracteristicile ºi elementele zonei de acumulare a unui gheþar.
4. Precizaþi principalele tipuri de morene ºi relaþiile dintre ele.
5. Criteriile de clasificare a gheþarilor.
6. Comparaþi dinamica gheþarilor montani cu cea a gheþarilor de calotã.
7. Care dintre tipurile de forme create în interiorul gheþarului ºi pe gheþar au
o evoluþie mai rapidã ºi de ce?
8. Importanþa frontului glaciar în dinamica gheþarului.
9. Stabiliþi diferenþele dintre gheþarii de tip circ, de vale ºi de piemont.

89
&
Tema IV

Morfodinamica gheþarilor

Obiective

Tema îºi propune:

ð Prezentarea principalelor forme de relief create de gheþari montani ºi


cei de calotã prin procesele de eroziune ºi acumulare;

ð rolul bilanþului glaciar în dinamica gheþarilor.

91
&
4. Acþiunea morfodinamicã a gheþarilor

Formele de relief create de gheþari sunt grupate în (fig 43):


– forme de eroziune;
– forme de acumulare (de depunere).
Aceste forme fac obiectul de studiu, în principal, al geomorfologiei;
glaciologia pune accent pe mecanismele lor de formare, ca urmare a agentului
modelator principal – gheaþa. Sunt situaþii când eroziunea ºi acumularea
acþioneazã simultan, forma creatã putându-se cu greu atribui unui anumit
proces (cazul morenelor glaciare).
Deºi geomorfologic morenele sunt considerate forme de acumulare, totuºi
este greu de delimitat rolul eroziunii de cel al acumulãrii în formarea lor.

Fig 43. Morfologia montanã glaciarã (forme de eroziune ºi forme de acumulare).

93
+
4.1. Eroziunea glaciarã
4.1.1. Factori care influenþeazã eroziunea glaciarã

Mecanismele eroziunii glaciare sunt strâns legate de: stadiul de evoluþie


a masei gheþarului, în raport direct cu variaþiile bilanþului specific; localizarea
potenþialului optim al eroziunii în masa gheþarului; caracteristicile suprafeþei
subiacente (preexistente).
Dinamica masei gheþarului redatã de bilanþul specific necesitã observaþii
îndelungate. De asemenea, pentru studiile contemporane se iau în seamã nu
atât investigaþiile din anii cu bilanþ normal, cât cele din anii excepþionali,
cum sunt cei foarte secetoºi ºi cu temperaturi ridicate. În general, se admite
cã la bilanþul nul suprafaþa gheþarului este neschimbatã. În realitate, observaþiile
efectuate în ultimul secol au demonstrat cã la un bilanþ nul, fruntea limbii
gheþarului poate sã se retragã, în timp ce zona de acumulare se extinde.
Înaintãrile ºi retragerile frunþii gheþarilor nu sunt sincrone, chiar la gheþarii
situaþi la aceeaºi latitudine, datoritã fie unor cauze locale, fie altitudinii lor
diferite.
Existã un decalaj între variaþiile dintre zona de acumulare ºi cea de
ablaþie ºi dinamica gheþarului, urmãritã în variaþiile frunþii acestuia. Ridicarea
temperaturii, la altitudini joase, poate diminua acumularea ºi accelera ablaþia
datoritã precipitaþiilor sub formã de ploaie. La altitudini ridicate, sporeºte
gradul de umiditate ºi, implicit, acumularea.
Dintre factorii locali care determinã asincronizarea înaintãrii ºi retragerii
gheþarilor se citeazã erupþiile vulcanice, avalanºele, factori ce conduc inclusiv
la fenomenele de „captare” glaciarã.
Gheþarii în creºtere au o dinamicã activã. Cantitatea de material erodat
este în funcþie de natura rocii, de gradul ei de fisurare ºi de diaclazare.
Gheþarii cu bilanþ pozitiv (în creºtere) au un potenþial eroziv ridicat dacã
prezintã o morenã de fund.
Capacitatea de eroziune ºi transport a gheþarilor este strâns legatã deci
de fluctuaþiile anuale ale frunþilor. În timpul verilor, fruntea este descoperitã,
iar gheþarul regreseazã, pentru ca în timpul iernii sã înainteze ºi sã se acopere
cu zãpadã.
Potenþialul morfodinamic al gheþarului este diferit în profilul sãu
transversal. Existã o eroziune subglaciarã realizatã de „torenþi” ºi o eroziune
efectuatã de masa gheþarului în miºcare, ambele forme sunt stimulate însã de
eroziunea periglaciarã.
Eroziunea torenþilor subglaciari explicã vãile adânci ºi marmitele sãpate
de apa turbionarã de sub gheþari.
La marginea inlandsisurilor, eroziunea subglaciarã formeazã diferite
forme de relief. Dupã Woldstedt, torenþii subglaciari formau o reþea de
50–80 km pe toatã bordura meridionalã a inlandsisurilor cuaternare.
Cantitatea de sedimente transportatã de torenþii subglaciari este diferitã
de la un gheþar la altul. Pornindu-se de la volumul acestuia s-a cãutat sã se
stabileascã intensitatea eroziunii glaciare.

94
&
Acþiunea de eroziune a gheþarilor este greu de departajat de cea a
torenþilor subglaciari sau cea de pe versanþii bazinului glaciar fãrã gheaþã. În
general, însã, eroziunea glaciarã a unui gheþar staþionar este extrem de redusã
(L. Lliboutry dã 0,05 mm/an, eroziunea glaciarã medie fiind de circa 20 de
ori mai puternicã).
Eroziunea gheþarilor în miºcare este puternicã sub limbile de gheaþã în
cazul gheþarilor de vale, iar în cazul inlandsisurilor gheþarii nu au modificat
decât foarte puþin sau chiar au protejat regiunile centrale, gheaþa fiind practic
imobilã. În jurul inlandsisurilor eroziunea este maximã.
Materialele erodate sunt transportate ºi sedimentate sub forma unor coline
(vezi capitolul „Acumularea glaciarã”).
Intensitatea proceselor de eroziune glaciarã este dependentã de
duritatea rocilor, de gradul de fisurare ºi diaclazare ale acestora, dar ºi de
forma pe care s-a suprapus gheþarul, inclusiv panta reliefului ºi cea a gheþii.
Sectorul subglaciar este cel mai expus proceselor de eroziune. Acestea sunt
mai active la gheþarii temperaþi decât la gheþarii reci, datoritã prezenþei apei
subglaciare în anumite perioade ale anului.

4.1.2. Evoluþia teoriilor privind eroziunea glaciarã

Acþiunea morfologicã a gheþarilor este abordatã în principal de cãtre


geomorfologi, care pornesc de la studiul formelor de teren pentru a deduce
procesele de eroziune a gheþii ºi apoi, prin procese, explicã formele.
Confruntarea permanentã a rezultatelor cercetãrii formelor de relief cu
cele ale proceselor care le creeazã pare a fi pentru geomorfologi abordarea
indispensabilã explicãrii eroziunii glaciare (J. Tricart, A. Cailleux, 1962).
De la primele observaþii asupra fenomenelor de eroziune ºi pânã în
prezent s-au confruntat douã grupe de teorii; una exacerbând rolul gheþarilor
în modelarea reliefului, iar alta minimizându-l.
Teoria ultraglacialistã este cea mai veche, afirmatã la sfârºitul secolului
al XIX-lea, mai ales de geomorfologi. Cu unele modificãri ea este acceptatã
ºi astãzi de cãtre unii cercetãtori. Conform acestei teorii, gheþarii sunt cei
mai activi dintre agenþii de eroziune continentalã. Ei modificã total relieful
preexistent, transportând ºi depunând apoi mase impresionante de grohotiº.
Cercetãrile s-au efectuat în special în America de Nord ºi în nordul Europei
(Scandinavia, Polonia), iar concluziile ultraglacialiste se bazeazã pe
interpretarea unilateralã a grosimii mari a morenelor ºi pe adâncimea
apreciabilã a unor vãi glaciare din Alaska ºi Columbia Britanicã.
„ªcoala vãii glaciare” atribuie gheþii rolul principal în sculptarea formei,
comparându-le cu vãile fluviatile. Ca ºi râul, gheþarul îºi modeleazã patul în
funcþie de dinamica sa. Aceastã concepþie a fost aplicatã în Munþii Alpi de
cãtre A. Penck ºi Brukner ºi de cercetãtorii ªcolii de la Grenoble.
Teoria antiglacialistã apare la sfârºitul secolului al XIX-lea, concomitent
cu teoria ultraglacialistã, ca o reacþie la aceasta; ea a fost amendatã pe mãsura
obþinerii unor noi observaþii asupra dinamicii gheþarilor. Potrivit glacio-

95
+
logilor-geologi, gheþarii favorizeazã conservarea reliefului, de unde ºi
denumirea de teoria gheþarilor protectori. Treptat, teoria antiglacialistã, în
aceastã formã, a fost abandonatã.
Teoria antiglacialistã modernã nu neagã rolul gheþarului în modelarea
reliefului, admiþând existenþa unui relief tipic glaciar. De asemenea, gheþarii
modeleazã formele preexistente, cãrora le dã o amprentã glaciarã.
Teoriile „tranzacþionale” admit capacitatea gheþarului de a eroda ºi
transporta materialele erodate, modelându-ºi în acest fel valea pe o vale
schiþatã anterior (J. Tricart ºi A. Cailleux, 1962).
Teoria lui Emm. De Martonne susþine cã relieful preglaciar este cel care
faciliteazã morfodinamica gheþarului. Ea a fost aplicatã la gheþarii de munte
din Alpi. Dupã autorii citaþi meritul teoriei lui Emm. De Martonne constã în
faptul cã a sesizat combinarea proceselor succesive a douã sisteme de eroziune
diferite. Ea nu a fost aplicatã însã în domeniul glaciaþiunii inlandsisurilor, ci
doar reliefului tipic montan.
La concluzii asemãnãtoare au ajuns ºi alþi autori. De exemplu, Flint,
fãrã a emite o anumitã ipotezã, îºi expune principalele idei asupra rolului
geomorfologic al inlandsisurilor într-un capitol din tratatul sãu, creând în
America o ºcoalã în acest sens. Dupã Flint, alþi autori americani au demonstrat
cã rolul morfogenetic al gheþii se manifestã prin debitaj ºi abraziune, primul
proces fiind preponderent. Abraziunea rezultã din frecarea gheþii încãrcate cu
pietriºuri. Ambele procese au o anumitã intensitate în funcþie de caracteristicile
suprafeþei preexistente: gradul de alterare, gradul de diaclazare, crãpãturi etc.
Abraziunea dominã pe contrapantã, iar debitajul este intens pe suprafeþe
înclinate, spre aval.
Acþiunea morfogeneticã a gheþii este cu atât mai mare cu cât gheaþa are
încorporatã o cantitate mai mare de grohotiº. În acest fel se explicã faptul cã
eroziunea inlandsisurilor a fost mai importantã pe marginile calotei glaciare.
Atât Martonne cât ºi Flint, precum ºi alþi autori, insistã asupra raporturilor
dintre gheþar ºi suprafaþa preexistentã (relief, litologie, tectonicã).
Fiecare dintre teoriile enunþate au valabilitatea lor, ele nu se exclud, ci
se completeazã una pe alta.
În urma analizei fãcute, J. Tricart ºi A. Cailleux (1962) ajung la unele
concluzii care se regãsesc ºi astãzi în preocupãrile glaciologilor, domeniul
glaciar al Pãmântului constituind în multe privinþe un laborator inepuizail ca
problematicã.
– Mecanismele eroziunii glaciare sunt încã discutate, ele sunt diferite la
gheþarii locali, temperaþi, faþã de cele ale gheþarilor de calotã, fiind determinate
de condiþiile locale ale fiecãrui tip de gheþar.
– Dinamica gheþii ºi caracteristicile ei morfogenetice nu depind numai
de masa de gheaþã, ci ºi de litologie, relaþie care trebuie privitã în dublu sens.
– Pentru studiile glaciologice sunt deosebit de importante analizele
concrete pe termen lung ºi încercarea de sintetizare pe baza acestor rezultate.
Aderarea la una din teoriile prezentate se face numai în urma acestor cercetãri,
efectuate de cele mai multe ori colectiv ºi pe gheþari tipici.

96
&
4.1.3. Formele de relief

Circul glaciar. În 1823, Charpentier observã circurile ca forme de relief,


dar abia în 1837 Gastaldi le atribuie, pentru prima datã, eroziunii glaciare.
Ca formã de relief este abordatã de specialiºtii geomorfologi ai regiunilor
glaciare ºi periglaciare.
Glaciologic, circurile glaciare sunt în primul rând rezultatul acþiunii
erozive a gheþii asupra scoarþei terestre.
Circul glaciar este o microdepresiune semicircularã sau circularã cu
fundul relativ plat ºi versanþi abrupþi care a fost sau este ocupatã de gheþar.
Asupra genezei circurilor glaciare s-au purtat ample discuþii, pãrerile
fiind grupate în douã mari categorii: ultraglacialiste ºi antiglacialiste. Dupã
teoriile ultraglacialiste, circurile glaciare sunt rezultatul acþiunii névé-ului
asupra substratului. Teoriile antiglacialiste considerã cã circurile glaciare sunt
rezultatul proceselor complexe de gelivaþie, nivaþie ºi eroziune fluvialã anterior
existenþei gheþii. Aceasta din urmã contribuie la modelarea ulterioarã a unor
microdepresiuni preexistente.
Conform teoriilor antiglacialiste, în geneza circurilor se disting trei faze:
incipientã, de névé ºi de evoluþie glaciarã a circurilor (J. Tricart ºi A. Cailleux,
1962, fig. 44). În faza incipientã are loc acumularea unor cantitãþi mari de

Fig. 44. Evoluþia circurilor glaciare (dupã J. Tricart ºi A. Cailleux, 1962).

zãpadã pe o suprafaþã uºor concavã, cu denivelãri situate fie la obârºia unei


vãi, fie pe accidente structurale. În a doua fazã, zãpada stratificatã începe sã
se transforme în névé ºi în gheaþã simultan cu mãrirea excavaþiei prin procese
de gelivaþie. Când grosimea névé-ului ºi a gheþii depãºeºte coeficientul de
frecare începe sã alunece peste prag, cãutându-ºi drum spre altitudini mai
coborâte. Dinamica gheþii în cadrul circului este susþinutã ºi de rimaye,
respectiv de fanta existentã între gheaþã ºi pereþii circului, la care nu aderã
perfect datoritã plasticitãþii ºi vâscozitãþii. În ultima fazã are loc modelarea
puternicã a circului, atât a versanþilor, cât ºi a fundului sãu, transformându-se

97
+
în depresiuni de diferite dimensiuni, uneori atingând diametre apreciabile.
Prin intersectarea crestelor care separã circuri alãturate, apar fie circuri
complexe, fie creste cu altitudini reduse. De sub masa de gheaþã se iveºte
roca în loc sub forma nunatak-urilor. Când se unesc circuri glaciare de pe
mai mulþi versanþi opuºi, în relief rãmân vârfuri piramidale cunoscute sub
numele de hornuri.
Custurile (karlingurile) se formeazã prin evoluþia versanþilor circurilor
alãturate ºi se prezintã sub forma unor culmi ascuþite. Porþiunile mai coborâte
ale custurilor se numesc înºeuãri de transfluenþã, atunci când masa de gheaþã
dintr-un circ situat la altitudini mai mari poate sã treacã într-un circ cu
altitudini mai coborâte decât primul.
Valea glaciarã este forma de relief prin care se deplaseazã limba gheþa-
rului, formã ocupatã sau nu de gheaþã (în prezent). Ca ºi în cazul circurilor
glaciare, în formarea vãilor s-au confruntat susþinãtorii teoriilor ultraglacialiste
ºi antiglacialiste, dominând un timp aºa-numita „ºcoalã a vãii (patului)
glaciare”. Aceasta susþinea cã gheþarii au o putere erozionalã capabilã sã
modifice total topografia anterioarã instalãrii gheþii. Davis a atras atenþia
asupra faptului cã nu trebuie sã se piardã din vedere cã gheaþa acoperã doar
patul (fundul) vãii. Versanþii vãii sunt modelaþi de procese periglaciare. Ca
ºi râul, gheaþa îºi amenajeazã patul în funcþie de dinamica curgerii. Indiferent
de acceptarea sau nu a ipotezelor eroziunii glaciare (vezi ºi „Evoluþia teoriilor
privind eroziunea glaciarã”), este de înþeles cã limba gheþarului se instaleazã
acolo unde relieful preexistent îi este favorabil prin denivelãri negative mai
mult sau mai puþin adânci. Ulterior, acestea sunt modelate de gheþari, astfel
încât ele sunt rezultatul unor procese complexe de modelare a scoarþei terestre,
tipice regiunilor cu climat rece.
Morfologia alpinã cu vãi glaciare este un indiciu al existenþei gheþarilor
cuaternari. În profil transversal valea glaciarã are în general forma literei U.
Asemenea vãi se gãsesc însã ºi în zonele tropicale, formate în condiþii climatice
specifice acestor regiuni, fãrã nici o legãturã cu modelarea glaciarã. De
asemenea, vãile glaciare pot avea ºi forma literei V, cum sunt unele vãi
glaciare din Marea de Gheaþã. Uneori au ºi un profil complex, respectiv sub
formã de V ºi de U.
În profilul transversal apar adesea umeri de vale, dovezi fie ale fazelor
glaciare succesive, fie ale evoluþiei periglaciare (fig. 45).

Fig. 45. Profil transversal printr-o vale glaciarã (dupã A. N. Strahler, 1973).

98
&
Profilul longitudinal al unei vãi glaciare prezintã o succesiune de trepte
(praguri) ºi cuvete sau bazine situate în amonte de praguri, rezultate prin
procese de subsãpare glaciarã (fig. 46). Adâncirea cuvetelor din spatele
pragurilor este însoþitã ºi de o creºtere în grosime a gheþii, ce are o acþiune
erozivã mai intensã în contrapantã. Dupã topirea gheþarilor aceste cuvete, ca
ºi circurile glaciare, sunt ocupate de lacuri glaciare.

Fig. 46. Profil longitudinal prin Valea Bucurei (Munþii Retezat, dupã I. Piºota, 1971).

În Alpii Transilvaniei (Carpaþii Meridionali), acest tip de relief modelat


de gheþari are caractere proprii (fig. 47). Cele peste 150 de lacuri glaciare,
formate în circuri ºi în lungul vãilor glaciare, situate în cea mai mare parte
la o altitudine medie de 2000 m, au fost studiate sub aspect hidrologic
(I. Piºota, 1971). Un exemplu de lacuri situate în lungul vãilor este complexul
glaciar Bucura-Lia din Munþii Retezat, unde se aflã urmãtoarele lacuri: Bucura,
Tãul Agãþat, Tãul Porþii, Florica, Viorica, Ana, Lia, cu o suprafaþã totalã de
9,7 km2 (I. Piºota, 1971, pag. 35).

Fig. 47. Circuri glaciare ºi vãi glaciare în Munþii Godeanu (dupã Gh. Niculescu, 1965).

99
+
Pe baza analizei umerilor din vãile glaciare ºi a corelãrii cu condiþiile
locale structurale ºi topoclimatice, Grigore Posea (1981) considerã cã glacia-
þiunea cuaternarã a afectat Carpaþii Româneºti (Munþii Fãgãraº) numai într-o
singurã fazã, ºi anume în Würm.
Fiordurile sunt vechi vãi glaciare acoperite de apã. Ele apar sub forma
unor golfuri alungite puternic ºi ramificate, pe þãrmurile accidentate ale unor
þinuturi muntoase acoperite cu gheþari. Apariþia ºi evoluþia fiordurilor sunt
dependente de preexistenþa unor vãi fluviale în care s-au instalat gheþarii.
Fiordurile reprezintã ultima fazã a acestei evoluþii, cea de golf extrem de
alungit ºi ramificat (Sogne, 1.200 m).
Rocile mutonate (roches moutonnées) sunt rezultatul eroziunii glaciare
ºi apar sub forma rocilor ºlefuite ovale sau circulare, cu unghiuri tocite.
ªlefuirea rocilor provine dintr-o uzurã a asperitãþilor rocilor. Numele este
considerat de mulþi autori a fi provenit în urma asemãnãrii lor cu o turmã de
oi culcate. Dupã L. Lliboutry (1964), analogia se face cu o perucã din secolul
al XVIII-lea, bine rotunjitã.
Pe rocile mai puþin dure se observã striuri, uneori adâncite spre aval.
Prezenþa striurilor presupune existenþa gheþarilor ºi cu ajutorul lor se poate
determina vechea direcþie de scurgere a gheþii ultimei faze glaciare din
Cuaternar, în cazul gheþarilor de calotã.
Fjeld-urile, câmpii sau podiºuri dezvoltate pe un strat dur, au fost netezite
în parte de cãtre gheþarii de calotã. Asemenea câmpii apar în Scandinavia,
Peninsula Kola, partea nordicã a Munþilor Ural, Siberia de Est, Canada.
Suprafaþa acestei câmpii este ondulatã, cu spaþii depresionare acoperite
de turbã, mlaºtini sau lacuri.

4.2. Acumularea glaciarã


4.2.1. Formaþiunile glaciare

Formaþiunile superficiale rezultate din depunerea gheþarului sunt


cunoscute sub douã denumiri: morene ºi tilluri. Formele de relief create din
aceste depozite sunt, de asemenea, diversificate în funcþie de tipul gheþarilor:
de munte sau de calotã.
Formaþiunile glaciaþiei recente ocupã circa 35% din suprafaþa Europei,
ºi anume: Europa de Nord (peninsula Scandinavia, Finlanda), Europa Mijlocie
(nordul Poloniei, Germaniei ºi Olandei), precum ºi zona montanã începând
din vest cu Pirineii, Masivul Central Francez, Munþii Jura, Munþii Vosgi ºi
continuând, spre est, cu Munþii Alpi, Munþii Carpaþi, Munþii Caucaz. Ele se
gãsesc pe spaþii întinse în America de Nord (Canada, nordul Statelor Unite),
la diferite altitudini în toatã Cordiliera Pacificã, din Alaska pânã în Insula
Þara de Foc, în Asia Centralã Înaltã etc. Prezenþa lor este legatã de extinderea
gheþarilor cuaternari ºi a celor actuali. Suprafaþa apreciabilã justificã interesul
specialiºtilor pentru studiul lor.

100
&
Termenul de morenã se pare cã îºi are originea în limba latinã, murana
desemnând o îngrãmãdire de pietre. Dupã Lliboutry (1965) el poate proveni
ºi de la murus, sens apropiat cu cel de zid, perete.
Terminologia anglo-saxonã foloseºte noþiunea de till, introdusã se pare
de Flint. În literatura de specialitate din România se întâlnesc ambii termeni:
în general, geomorfologii folosesc noþiunea de morenã (mai ales pentru gheþarii
montani), iar geologii pe cea de till, pentru sediment, ortho-tilluri pentru
formaþiuni glaciare remaniate.
Una dintre primele clasificãri a morenelor a fost fãcutã de Comisia
Internaþionalã a Gheþarilor în 1989 ºi se bazeazã pe poziþia pe care o au
morenele în raport cu gheþarul. Potrivit acestei clasificãri se deosebesc:
morene mobile (laterale sau mediene); morene depuse (riverane, mediane,
frontale, de fund). Cu unele modificãri clasificarea este folositã ºi astãzi
(fig. 48).

Fig. 48. Formarea morenelor mediene:


A-A’, B-B’, C-C’ – morenele mediane ºi profilurile lor longitudinale; a-a’, b-b’ – profiluri
transversale prin limba gheþarului (dupã L. R. Serebreannâi ºi A. V. Orlov, 1985).

101
+
Clasificarea geneticã propusã de Lliboutry (1965) se bazeazã de fapt tot
pe cea din 1899, cãreia i-a adus unele completãri ºi, aºa cum afirmã acesta,
înglobeazã ºi alte forme, adeseori confundate cu morenele.
Morenele mobile sunt reprezentate de:
– morene stratificate care provin din diferite procese subglaciare; iniþial
sunt morene inferioare, dar pot fi înglobate în masa gheþarului în urma
confluenþei mai mult gheþari;
– morene de grohotiº, laterale, mediene sau în pânzã, care se formeazã
din grohotiºul cãzut de pe pante; pot deveni interne fãrã a fi însã stratificate
datoritã poziþiei lor în stratele superioare ale gheþarului;
– morene de ablaþie care provin fie de la o morenã stratificatã inferioarã,
fie din pânzele de grohotiº în urma procesului repetat de ablaþie.
Morenele depuse prezintã urmãtoarele tipuri:
– morene riverane sau laterale;
– morene de ablaþie (ablation till) – provin din morenele de ablaþie
mobile dupã topirea completã a gheþii;
– morene frontale sau stadiale – provin din morenele de ablaþie, prin
acumulãri repetate în fruntea gheþarului;
– morene de împingere – provin din remanierea morenelor frontale în
urma împingerilor exercitate de gheþar;
– gheþarii stâncoºi – depozite interstratificate de zãpadã, gheaþã ºi
grohotiº.
Morenele de fund numite ºi „terenuri mobile subglaciare” sunt
reprezentate prin:
– argilã compactã cu blocuri (lodged till); este o suprafaþã devenitã
compactã datoritã gheþarului; nu este o morenã în sens strict;
– urme (dâre) morenice ºi drumlinuri care se formeazã sub gheþar fie
din lodged till (argilã compactã cu blocuri), fie din morene inferioare.
Depozitele fluvio-glaciare (stratified drift) rezultã din sedimentarea
materialelor transportate la periferia gheþarilor. Se deosebesc de morene prin
stratificare, ele prezentând alternanþe de pietriº, nisip, mâl. Alternanþa anualã
permite datarea vârstei depozitului prin metoda varvelor.
Cercetãrile efectuate în cadrul INQUA (International Union for
Quaternary Research), bazate pe compararea formaþiunilor gheþarilor actuali
cu ale celor vechi, cuaternari, au adus noi precizãri asupra structurii, texturii
ºi morfologiei lor.
Formaþiunile glaciare sunt „sedimente transportate apoi depuse de un
gheþar activ sau depuse prin topirea gheþarului ºi care au putut suferi, dupã
depunerea lor, deformãri, dar nu remanieri importante” (M. Deynoux, 1980,
citat de M. Campy ºi J. J. Maciare, 1989, pag. 166).
Dupã particularitãþile genetice, formaþiunile glaciare sunt curpinse în
douã mari tipuri: tilluri de fund, depuse la baza gheþarului, formate din blocuri
striate, heterometrice, compacte datoritã greutãþii gheþarului; tilluri de ablaþie,
formate prin acumularea progresivã a materialelor în timpul topirii gheþii,
mai puþin compacte.

102
&
Tillurile de fund, dupã gradul de fixare, cuprind (G. Seret, 1985, citat
de M. Campy ºi J. J. Macaire, 1989):
– lodgement till (morene de „placaj”) sunt materiale detritice sudate de
gheaþa bazalã, se deplaseazã în lungul penelor de forfecare; între gheaþã ºi
substrat, forþele de frecare duc la placarea elementelor detritice, element cu
element sau în bloc; materialul mobil, sudat în dezordine pe suportul glaciar,
poate atinge câþiva metri cubi; axa mare a lor este orientatã în direcþia de
deplasare a gheþii;
– melt-out till (morene de topire sub presiune) se formeazã din elementele
sudate de gheþar; datoritã ºuvoiului de apã de la baza gheþarului, elementele
devenite mobile, mai ales cele fine, sunt supuse unei spãlãri ºi depuse apoi
într-o structurã complexã, formatã din mâluri ºi bolovani de diferite
dimensiuni.
Fluctuaþiile condiþiilor subglaciare se regãsesc în faciesurile interstra-
tificate.
– dislodgement till (morene de dizlocare) apar în regiunile unde roca
prezintã diaclaze, crãpãturi, blocurile fiind dizlocate de gheþar.
Tillurile de ablaþie (ablations tilles) se formeazã la periferia gheþarului,
unde topirea gheþii are loc treptat, punând în loc materialele detritice pe care
le conþine. Structura lor este influenþatã de apele de topire, materialele fiind
uneori nestratificate, necompactate ºi lipsite de fracþiuni fine.
Pe lângã aceste douã mari categorii genetice, alte clasificãri mai prezintã:
– flow tills (tilluri de curgere), formate pe suprafaþa gheþarului; sunt
bine descrise pe gheþarii actuali din insulele Svalbard ºi Islanda;
– waterlain tills (tilluri subacvatice) rezultate din materialele transportate
de gheþarii cu frunte marinã sau lacustrã; aceste morene sunt interstratificate
în sedimente lacustre periglaciare cunoscute sub denumirea de varve. În
anotimpul de varã datoritã aportului râurilor se depuneau nisipurile, iar în
anotimpul de iarnã se depuneau argilele rãmase în suspensie în apa lacurilor.
Vârsta absolutã a cuvetelor este dedusã dupã numãrul varvelor perechi (argiles
à varves, varved clays). Metoda este folositã ºi pentru datarea glaciaþiunilor.
Cantitatea de materiale erodate, transportate ºi depuse de un gheþar sunt
dependente de mecanismele topirii ºi reîngheþului de la baza gheþarului.
Gheþarii reci apar acolo unde temperatura se aflã sub punctul de topire a
gheþii ºi, în consecinþã, nu existã apã liberã în sistemul glaciar sau aceasta
este extrem de redusã cantitativ. În zonele care trec peste punctul de topire
se formeazã gheþarii temperaþi, cu apã liberã în sistem. Zona de contact a
gheþarului cu domeniul periglaciar este caracterizatã de procese de interferenþã,
din care rezultã sedimente glacio-fluviale, glacio-lacustre sau glacio-marine.
Una dintre problemele disputate în literatura de specialitate este prezenþa
aluviunilor în masa de gheaþã, respectiv a mecanismelor existente între gheaþã
ºi roca în loc.
În literatura anglo-saxonã studiul pãturii de gheaþã aluvionatã este
denumit cu o expresie comun㠖 stratul de gheaþã bazal (Basal Ice Layers –
B.I.L.).

103
+
Prezenþa aluviunilor în masa de gheaþã este atribuitã mecanismelor de
naturã climaticã ºi mecanicã, fãrã a se ºti însã cu exactitate rolul preponderent
al unora dintre acestea, de fapt ele se aflã în relaþii de interdependenþã.
Echelmeyer ºi Zhongxiang (1987, citat de R. Souchez ºi J.-L. Tison, 1993)
pun accent pe mecanisme mecanice. Pe baza observaþiilor directe asupra
deplasãrii stratului de gheaþã bazal la temperaturi sub îngheþ, considerã cã
alunecarea ºi forfecarea par sã fi conlucrat la „pãtrunderea” aluviunilor locale.
Acest fapt se explicã prin alternanþa stratelor de gheaþã bogate în aluviuni cu
cele de gheaþã relativ curatã.
Forajele efectuate în marginea calotei antarctice, ºi anume în Þara Adeli
(Morena Prudhomme), aratã posibilitatea pãtrunderii mecanice a aluviunilor
în gheaþa bazalã, respectiv prin forfecare, la temperaturi de subîngheþ,
confirmându-se în acest fel rolul proceselor mecanice ºi climatice în formarea
morenelor (R. Souchez ºi J.-L. Tison, 1993).

4.2.2. Formele de relief create de gheþarii de calotã

Formele de relief create prin acumularea gheþarilor de calotã sunt privite


prin prisma sedimentologilor ca formaþiuni glaciare parþial remaniate. Dupã
rolul gheþii în formarea lor ºi dupã poziþia faþã de sursa glaciarã se disting
douã mari tipuri: formaþiuni glaciare propriu-zise (ice-contact drift) ºi
formaþiuni de la contactul cu domeniul periglaciar.
Drumlinurile sunt coline alungite în sensul deplasãrii gheþarilor, mai
masive în amonte decât în aval, cu dimensiuni ce ating 2–3 km lungime, 1
km lãþime ºi 20–30 m înãlþime. Formeazã câmpuri la marginea gheþarilor de
tip calotã sau piemont, fiind adesea situate pe un dâmb pietros preexistent
(fig. 45). Spre amonte par a fi forme de eroziune, iar spre aval forme de
acumulare realizate din morena de fund.
Eskerurile (öesar, asar) sunt forme alungite, sinuoase, cu dimensiuni
ce pot atinge câþiva kilometri lungime, 50 km lãþime ºi 20 m înãlþime. Pare
cã s-au format prin sedimentare subglaciarã a canalelor tunel parcurse de
apele de topire (M. Campy ºi J. J. Macarie, 1989). Sunt mai lungi ºi mai
sinuoase decât drumlinurile. Prezenþa lor este legatã de ablaþia activã din
gheþarii în curs de îmbãtrânire. Distribuþia spaþialã este independentã de relieful
preexistent, intersectând vãi, lacuri, interfluvii (fig. 49). Sunt alcãtuite din
material stratificat orizontal sau oblic.
Kamele sunt forme pozitive cu aspect de movilã în centrul vechii vãi
glaciare sau sub formã de terasã pe versant (terasã kame) (M. Champy ºi J.
J. Macarie, 1989). Au înãlþimea relativã de 5–70 m, diametrul de 100–2.000
m, fiind formate din nisipuri argiloase ºi nisipuri cu stratificaþie orizontalã.
Ca ºi eskerurile, formarea lor este legatã de ablaþia gheþarilor pasivi.
Salpauselka ºi pradolinele sunt forme rezultate din morena frontalã a
gheþarilor de calotã, urmare a înaintãrii ºi retragerii lor succesive.
Salpauselka reprezintã forme pozitive cu aspect de coline alungite pe
sute de kilometri, paralele cu fruntea gheþarului. Înãlþimea medie nu depãºeºte
100 m. Pot fi urmãrite în relieful Finlandei.

104
&
a

b
Fig. 49. Drumlinuri în Wisconsin – harta topograficã (dupã Emm. De Martonne, 1926) (a)
Reprezentarea fotograficã a drumlinului (b)

Pradolinele (urstromtäler) sunt forme negative cu aspect de culoare


depresionarã între valurile de morene frontale.
Sandrele sau câmpurile de sandre sunt forme glacio-fluviale formate
din aluviunile apelor curgãtoare de la periferia gheþarilor. Au fost construite
din conuri de dejecþie juxtapuse ale torenþilor glaciari. Panta generalã a
câmpurilor de sandre este de câþiva metri la kilometru, iar suprafaþa reprezintã
din loc în loc microforme pozitive, dune, formate din nisipuri fine ºi löessuri,
ºi microforme negative numite zolii.
În concluzie, ritmul ºi intensitatea morfodinamicii glaciare sunt variate
în raport de subsistemele glaciare: subsistemul subglaciar de la contactul cu
substratul geologic (eroziune ºi acumulare intense); subsistemul supraglaciar,
de la suprafaþa gheþarului (sub incidenþa climei); subsistemul intraglaciar
(endoglaciar) care corespunde masei gheþarului (cu forme în gheaþã de ablaþie
ºi reîngheþ); subsistemul proglaciar, din faþa calotei glaciare ºi a gheþarilor
montani, unde predominã ablaþia ºi depunerile glacio-fluviale, glacio-lacustre,
glacio-marine.

105
+
a b
Fig. 50. Morfologia generalã creatã de cãtre gheþarii de calotã (a) esker (b)

Fig. 51. Sistemul glaciar

Subsisteme Funcþii Tip genetic de till

Fig. 52. Funcþiile subsistemelor dintr-un gheþar

106
&

Fig. 53. Gheþarul Mer de Glace (vara)

Fig. 54. Morfologia glaciarã alpinã

a b
Fig. 55. Schiþa topograficã a gheþarului Mer de Glace (a). Profilul longitudinal al
gheþarului Mer de Glace (b)

107
+

Fig. 56. Gheþari Bossons ºi Taconnaz


(suspendaþi pe versant) (a) Fruntea
gheþarului Bossons cu crevase (b)

108
&
4.3. Bilanþul glaciar
4.3.1. Acumularea, ablaþia ºi bilanþul glaciar

Acumularea P reprezintã cantitatea totalã de precipitaþii solide mãsuratã


pe o suprafaþã ºi poate fi: acumulare relativã ºi acumulare totalã.
Acumularea relativã reprezintã cantitatea totalã de precipitaþii solide
dintr-un anumit punct, mãsuratã cu pluviometrul, în grame pe centimetru
pãtrat.
Acumularea totalã reprezintã acumularea relativã multiplicatã cu
suprafaþa totalã a bazinului de versant al gheþarului (bazinul-versant), se
mãsoarã în centimetri cubi.
Ablaþia A este cantitatea totalã de apã (zãpadã sau gheaþã) care iese din
masa gheþarului. Existã ºi o cantitate de apã de topire care reîngheaþã, numitã
de unii cercetãtori acumulare internã.
Atât acumularea, cât ºi ablaþia se pot mãsura.
Pe gheþari se diferenþiazã douã zone (sectoare):
– zona de alimentare (în care predominã acumularea);
– zona de ablaþie (în care predominã pierderile de apã).
Aceste zone sunt separate de linia de echilibru.
Acumularea ºi ablaþia suferã modificãri în timp ºi spaþiu, reflectate în
bilanþul glaciar.
Bilanþul glaciar exprimã starea dinamicã a gheþarului ºi se exprimã
cumulativ; în general prezintã urmãtoarele caracteristici:
– în zona de alimentare: P > A → bilanþ glaciar pozitiv;
– în zona de ablaþie: P < A ← blanþ glaciar negativ;
– în linia de echilibru: P > A → bilanþ nul.
Mãsurãtorile efectuate în multe regiuni cu gheþari au permis sublinierea
concluziei cã în secolul nostru, dar mai ales în ultimele douã decenii,
dimensiunile gheþarilor se reduc, fiind în concordanþã cu clima actualã.
Bilanþul glaciar este influenþat de temperaturã ºi precipitaþii. În timpul
unei veri rãcoroase, bilanþul poate fi pozitiv. Condiþiile favorabile pentru
bilanþul pozitiv sunt cele cu ninsori abundente ºi temperaturi care sã diminueze
ablaþia.
În general, atunci când echilibrul dintre ablaþie ºi acumulare este dereglat,
acesta se restabileºte fie prin lãrgirea zonei ablaþiei, fie prin lãrgirea zonei de
acumulare (fig. 57). Unii gheþari înainteazã în aceste situaþii mult pe vãi,
pentru a se restrânge în alte condiþii climatice.
Când bilanþul este negativ grosimea ºi suprafaþa gheþarilor se reduc, cu
timpul putând dispãrea.
Pentru întregul gheþar se determinã balanþa sau bilanþul net care
reprezintã diferenþa dintre cantitatea de zãpadã ºi de gheaþã acumulatã ºi cea
care se pierde la sfârºitul unui an bugetar.
Bilanþul net bn al ariei de acumulare Sc reprezintã cantitatea de gheaþã
ºi zãpadã acumulatã la sfârºitul anului bugetar, în puncte ale ariei de acumulare.

109
+

Fig. 57. Schimbãri în volumul ºi bilanþul glaciar al unui gheþar din zona temperatã
(modificãrile sunt supradimensionate):
a – profilul longitudinal la sfârºitul verii; b – acumularea în timpul anului urmãtor (mai ales
iarna); c – ablaþie în cursul aceluiaºi an (mai ales vara); d – rezultatul acumulãrii ºi ablaþiei
în timpul anului corespunde balanþei nete; e – miºcarea continuã a gheþarului ºi pãstrarea
profilului longitudinal (dupã T. Stenborg, 1974).

Bilanþul net bn al ariei de ablaþie Sa reprezintã cantitatea de gheaþã ºi


zãpadã pierdute prin topire, în puncte ale ariei de ablaþie.
Bilanþul net Bn pentru întregul gheþar este determinat de relaþia (W.S.B.
Paterson, 1969):
Bn = ∫ b ddSS + ∫ b ddSS
Sc
n
Sa
n

Se poate determina ºi bilanþul de iarnã, rezultat din mãsurãtori. Bilanþul


de varã rezultã din diferenþa dintre bilanþul de iarnã ºi bilanþul net.
Determinarea poziþiei liniei de echilibru este deosebit de importantã
pentru bilanþul glaciar, dar ºi deosebit de dificil de trasat.
Penck ºi Bruckner (citaþi de Lliboutry, 1965), folosind metoda
hipsometricã, considerã cã aria de acumulare/aria de ablaþie = ¾, deci linia
de echilibru este pe primul sfert al curbei hipsometrice cumulate. A fost
folositã pentru gheþarii cuaternari, dar nu este concludentã pentru toþi gheþarii
actuali (la Malaspina, de exemplu, zona ablaþiei este mai extinsã decât zona
acumulãrii).
Metoda lui Reid se bazeazã pe analiza morenelor mediane ºi studiul
bilanþului specific la diferite altitudini cu ajutorul balizelor montate pe gheþar;
s-a ajuns la anumite formule de calcul.

110
&
Linia de echilibru nu se confundã cu linia limitei zãpezilor persistente,
deºi la unii gheþari, în funcþie de condiþiile locale, acestea pot sã coincidã.
La gheþarii din zonele temperate, prin zboruri de recunoaºtere cu avionul sau
pe aerofotograme, ambele de la sfârºitul verii, se poate identifica linia de
echilibru, care coincide în general cu linia zãpezii (de la sfârºitul verii).

4.3.2. Factorii bilanþului glaciar

Existenþa ºi persistenþa masei glaciare depinde, dupã cum s-a vãzut, de:
– cantitatea de precipitaþii;
– existenþa temperaturii negative.
Aceste variabile cunosc o variaþie atât altitudinalã, cât ºi longitudinalã
în funcþie de poziþia pe glob, conform legii zonalitãþii fenomenelor geografice,
ºi de poziþia în altitudine, conform legii etajãrii fenomenelor geografice. Se
considerã cã existã o perioadã de acumulare ºi o perioadã de ablaþie într-un
ciclu anual considerat an bugetar.
Perioadele respective sunt greu de delimitat, pentru cã în timpul anului
ele diferã atât în timp, cât ºi ca extindere în diferite regiuni cu gheþari. De
aceea, noþiunile respective trebuie considerate pentru un anumit punct, pentru
o altitudine datã.
Se ºtie cã temperatura aerului scade cu altitudinea conform gradientului
altimetric al temperaturii de 0.53°C la 100 m.
Pe gheþar, gradientul altimetric al temperaturii este diferit. Iarna, spre
exemplu, este de 0,8°C/100 m (faþã de 0,5°C/100 m în afara gheþarului).
Dacã: x este spaþiul parcurs de aer; f – presiunea vaporilor saturaþi de
apã în aer; θ – temperatura aerului; h – altitudinea, atunci:
df
d dd dd d d
df = = f ⋅ è ⋅ h
ddx dè d
d dh ddx
unde: df / dθ reprezintã variaþia presiunii vaporilor saturaþi cu temperatura;
scade rapid când temperatura scade; dθ/dh – gradientul temperaturii în
atmosferã, constant, în general. Maximul de precipitaþii este pe flancul munþilor
unde dh/dx este maxim, dependent de df / dθ.
De exemplu, în Antarctica, cu regiuni permanent reci, vântul are un rol
mai important decât altitudinea. Vântul catabatic rece, care bate dinspre
interiorul Antarctidei spre periferie, duce zãpada spre exterior. În plus, termenul
df / dθ face ca alãturi de vânt, în interiorul Antarctidei, precipitaþiile sã fie
foarte reduse cantitativ.
Modificãrile produse în masa gheþarului sunt cunoscute ºi ca energie a
glaciaþiei sau indice de activitate a gheþarului. Dupã cum s-a vãzut,
schimbãrile în masa gheþarului sunt dependente de altitudine ºi respectiv de
mãrimea acumulãrii ºi ablaþiei, explicate de P.A. ªumski (1946).
Gradientul vertical al bilanþului specific al masei gheþarului reprezintã
suma gradienþilor creºterii ºi descreºterii anuale a gheþii, determinatã de regulã,
la limita de alimentare (V.M. Kotleakov, 1984). Notând cu γc – gradientul

111
+
vertical al acumulãrii ºi γa – gradientul vertical al ablaþiei, atunci energia
glaciaþiei Eg, exprimatã în mm (strat de apã) la 1 m (fig. 58), este:
Eg = γc + γ a
Valoarea acumulãrii ºi ablaþiei la limita de alimentare Sca, în g/cm2, este
proporþionalã cu energia glaciaþiei, relaþia empiricã fiind:
Eg = 0,004 S2ca + 0,02 Sca

Fig. 58. Schema energiei glaciare: 1 – acumularea; 2 – ablaþia; 3 – bilanþul glaciar;


4 – suprafaþa acumulãrii; 5 – suprafaþa ablaþiei; L.A. – linia alimentãrii
(dupã V.M. Kotleakov, 1984)

În ansamblu, valorile lui Eg cresc de la poli spre Ecuator ºi de la regiunile


din interiorul continentelor spre margini. De exemplu, în Alaska Eg = 20...22
mm/m, în Podiºul Tibet Eg = 2...3 mm/m, în Severnaia Zemlea E = 2...4 mm,
în Islanda Eg = 9...1 mm/m.

4.3.5. Metode de determinare a bilanþului net

Determinarea bilanþului net se poate face în mai multe moduri.


Mãsurarea directã pe gheþar a bilanþului net în puncte reprezentative
pe suprafaþa gheþarului este una dintre primele metode folosite.
În aria de acumulare, aceastã metodã constã în sãparea unor puþuri pânã
la atingerea suprafeþei zãpezii anterioare, care a fost marcatã prin vopsire. Se
mãsoarã grosimea ºi densitatea stratului depus.
În aria de ablaþie, procedeul constã în montarea unor stâlpi în puþurile
sãpate. Se mãsoarã distanþa dintre vârful stâlpului ºi suprafaþa gheþii la
începutul ºi la sfârºitul anului bugetar. Diferenþa între ele se înmulþeºte cu
0,9 pentru a transforma cantitatea de gheaþã în apã.

112
&
Numãrul punctelor depinde de variaþiile care au loc în aria de acumulare
ºi cea de ablaþie; el este de ordinul zecilor ºi chiar al sutelor pe kilometru
pãtrat. Dupã câþiva ani de observaþii, numãrul punctelor se poate reduce la
câteva puncte tipice.
Metoda hidrologicã este folositã pentru bilanþul net al întregului gheþar.
Mãsurãtorile se fac pe întregul bazin de drenaj în care se aflã gheþarul ºi se
efectueazã pentru: cantitatea totalã de precipitaþii P, scurgerile totale din
bazin R, evapotranspiraþie E:
Bn = P – (R + E)
Metoda fotogrammetricã constã în interpretarea aerofotogramelor
efectuate la începutul ºi sfârºitul anului bugetar. Modificãrile în conturul
gheþarului se transformã în modificãri de volum. Metoda este folositã pentru
bilanþul net al întregului gheþar, nu pentru puncte semnificative.
Fluctuaþiile liniei zãpezilor de la sfârºitul verii, care coincide în general
cu linia de echilibru, pot da unele informaþii asupra bilanþului net. Ele se pot
observa pe aerofotograme sau prin zboruri repetate cu avionul. De exemplu,
o linie a zãpezii clarã, situatã la altitudini coborâte, cu gheaþã curatã, indicã
faptul cã bilanþul net este pozitiv. Dacã limita este clarã, dar situatã la altitudini
înalte, se deduce faptul cã a avut loc o acumulare dupã câþiva ani de bilanþ
negativ. O linie a zãpezii separatã de gheaþã curatã de o linie de firn indicã
faptul cã bilanþul net este mai negativ decât cei din anii precedenþi. La gheþarii
arctici localizarea liniei de echilibru este mai dificilã. La sfârºitul verii, linia
de echilibru este mai joasã decât linia zãpezii.
Metoda modelãrii foloseºte tehnica modernã ºi date furnizate de sateliþi.
Modelarea constã în elaborarea unei reprezentãri simplificate (un model)
care pãstreazã doar trãsãturile esenþiale ale fenomenului real ºi în studierea
modelului pentru a cunoaºte obiectul sau fenomenul reprezentat.
Componentele de bazã ale bilanþului glaciar sunt acumularea ºi ablaþia.
Principalul parametru care le influenþeazã este temperatura.
Ph. Huybrechts (1993), luând în considerare temperatura la suprafaþa
gheþii antarctice, calculatã la Institutul de Cercetãri Polare Scott (Cambridge,
Marea Britanie), pe un model-grilã de 40 km, elaboreazã un model pentru
bilanþul glaciar al Antarcticii.
Variaþia medie a temperaturii de la suprafaþa gheþii δ T este dependentã
de încãlzirea climei θ (t) ºi de altitudine:
δ T=γ δ H + θ (t)
unde: γ = 5,1°C/km, dacã H ≤ 1500 m;
γ = 14,3°C/km, dacã H > 1500 m;
Relaþia între temperatura suprafeþei Ts ºi temperatura de formare a
precipitaþiilor Tf este:
Tf = 0,67 Ts + 88,9
în care Tf ºi Ts sunt grade Kelvin (0°C = 273K).

113
+
Rata de acumulare pentru o anumitã stare climaticã impusã se obþine
din produsul valorii de referinþã actual ºi raportul derivatelor presiunii vaporilor
saturaþi pe o suprafaþã planã de gheaþã pentru stãrile de referinþã actual ºi
impus.
Dupã Lorius ºi colaboratorii (1985, citat de Ph. Huybrechts, 1993) rezultã:
2
  T0 T0     Tf (prezent) 
M[Tf(t)] = M[Tf (prezent)] ·exp·  222,47  2  ·  2 2
  Tf (prezent) Tf(t)    Tf(t) 

unde: T0 = 273K = 0°C.

Ratele de acumulare pentru gheaþa antarcticã, în condiþiile de temperaturã


date, diferã cu un factor 2 la o variaþie de 10°C a temperaturii.
Ablaþia la suprafaþa Antarcticii este micã, sau lipseºte, în prezent. Dacã
temperatura creºte, ablaþia va avea loc în regiunile joase ºi la periferia
continentului, în condiþii similare Groenlandei.
Între numãrul anual de zile-grade pozitive ºi rata de ablaþie la marginea
gheþii în Groenlanda de Vest existã o mare corelaþie (Brainthwaite ºi Olesen,
1989, citaþi de Huybrechts, 1993).
Relaþia între temperatura de varã, în grade Celsius (media pentru
decembrie ºi ianuarie), amplitudinea anualã a temperaturii, în grade Celsius,
ºi latitudinea geograficã φ, în grade, este:
Tvarã = 25,11 – 0,39φ + γH (r = 0,84)
Aan = – 30,74 + 0,59φ (r = 0,91)
unde r este coeficientul de corelaþie, considerat de autorul citat suficient
de mare. Rezultã cã energia potenþialã pentru topire PDD este:
PDD [°C zi] = (58,259 – 2,201 Aan + 0,038 Aan2) +
+ (50,263 – 2,265 Aan + 0,045 Aan2) Tvarã +
+ (12,326 – 0,788 Aan + 0,019 Aan2) T2varã
unde Tvarã este de –3... + 10 ºi Aan de 7... 22°C.

Pe baza corelaþiilor fãcute, Ph. Huybrechts (1993) ajunge la urmãtoarele


concluzii privind bilanþul glaciar la suprafaþã din Antarctica (fig. 59):
– în climatul actual pierderile sunt deja neglijabile, dar cresc progresiv
cu temperatura ºi cu extinderea anotimpului de ablaþie;
– la creºteri ale temperaturii sub 5,3°C, bilanþul este pozitiv, acumularea
prevaleazã asupra creºterii ablaþiei; în acest stadiu acumularea totalã este de
32,75 · 1011 m3 din care 8,7% se pierde vara. Situaþia se aplicã la bilanþul de
suprafaþã totalã. Modelul spaþial depinde însã ºi de altitudine;
– pentru a pãstra bilanþul actual, temperatura ar trebui sã creascã cu
8,3°C;

114
&

Fig. 59. Dependenþa balanþei masei Antarcticii de temperatura relativã din prezent.
Pentru o creºtere de 5,3°C, balanþa masei va fi mai mare decât în prezent
(dupã Huybrechts, 1993).

– la o creºtere a temperaturii de 11,4°C, bilanþul total este negativ; dacã


aceasta ar dura mii de ani, ºelfurile s-ar topi, pe continent ar apãrea o bandã
largã fãrã gheþari, asemãnãtor Groenlandei;
– în climatele mai reci decât astãzi, schimbãrile în bilanþul glaciar sunt
determinate de schimbãrile ratei de acumulare.

Întrebãri ºi exerciþii de verificare


1. Corelaþi procesul de eroziune glaciarã cu dinamica masei gheþarului.
2. Care dintre formele de relief create prin eroziune glaciarã sunt mai puternic
influenþate de relieful preexistent ºi de ce?
3. Care este diferenþa dintre morene ºi tilluri?
4. Care este diferenþa dintre formele de acumulare create de gheþarii de calotã
ºi de cei montani?
5. Care sunt elementele bilanþului glaciar? Cum influenþeazã bilanþul glaciar
dinamica gheþarului?

115
&
Repartiþia gheþarilor actuali

Tema V

Gheþarii din Arctica, Europa, Asia

Obiective

Tema îºi propune:

ð Prezentarea repartiþiei gheþarilor montani ºi cei de calotã;

ð Dinamica actualã a unor gheþari reprezentativi.

117
&
5. Gheþarii din Arctica, Europa, Asia

5.1. Groenlanda
Groenlanda se extinde în latitudine nordicã de la paralela de 60° la cea
de 83°38´, respectiv de la Capul Farvel (în Sud) ºi Morris Jezup (în nord –
la circa 700 km de Polul Nord).
Suprafaþa totalã a Groenlandei (împreunã cu insulele din jurul ei) este
de 2.186.000 km2, din care o suprafaþã de 1.726.400 km2 este acoperitã de
inlandsis, iar 76.000 km2 de ceilalþi gheþari (în total circa 83% din suprafaþa
totalã).
Relieful subglaciar este un platou bazaltic cu altitudine medie de 700–
1.000 m în nord ºi de 500–800 în vest; la marginile insulei relieful este
muntos (fig. 60). În multe locuri aspectul montan este dat de fragmentarea

Fig. 60. Profile prin calota glaciarã groenlandezã


(dupã B. Firstrup, 1966, citat de Dan Bãlteanu, 1982).

platourilor bazaltice. Pe coastele esticã ºi sudicã apar vârfuri granitice.


Altitudinea maximã este de 3.700 m (în Gunnbjørn) ºi 3.360 m (în Muntele
Forel), ambele pe coasta de est, puþin mai la nord de cercul polar (fig. 61).
Sub aspect climatic, Groenlanda este sub influenþa maselor de aer polare
ºi subpolare. În jumãtatea nordicã vara este scurtã, aridã ºi foarte rece, iar

119
+

Fig. 61. Gheþarul de calotã din Groenlanda:


A – harta hipsometricã a reliefului de sub gheaþã; B – grosimea gheþarului de calotã;
C – acumularea medie, în g/cm2 · an; D – temperatura firnului la adâncimea de 10 m
(dupã Atlas Arkiki, 1985).

120
&
precipitaþiile medii anuale ating 153 mm, în Þara lui Peary 145 mm, pe
coasta de est, la 77° latitudine, se înregistreazã 230 mm, iar la Upernavik, pe
coasta de vest, 225 mm. În interiorul inlandsisului, precipitaþiile ºi acumularea
cresc de la est cãtre vest. În jumãtatea sudicã, precipitaþiile sunt, de asemenea,
mai bogate pe latura vesticã, determinând ºi o ablaþie mai puternicã.
Linia de névé se aflã în nord la 900–1.200 m, iar în sud la 1.800 m; 15%
din suprafaþa inlandsisului (254.000 km2) se aflã în zona ablaþiei, iar 85%
(1.471.800 km2) în zona de acumulare.
Cercetãri recente (Radock ºi colab., 1982) dau urmãtoarele date:
190.000 km2 în zona ablaþiei ºi 1.484.000 km2 în zona de acumulare.
Inlandsisul are o grosime ce variazã între 500 m pe margini ºi 3.000 m în
partea central-esticã (la nordul paralelei de 70° ºi pe meridianul de 40°
longitudine vesticã).
Întregul platou interior poartã denumirea de icefjeld ºi se deplaseazã cu
o vitezã foarte redusã (20 m/an); micii gheþari care coboarã pe vãi au
denumirea de icestrom.
Inlandsisul groenlandez este format din douã calote imense – una nordicã,
foarte dezvoltatã, ºi alta sudicã, mai puþin extinsã, despãrþite de o depresiune.
Aceste calote sunt drenate de adevãrate fluvii de gheaþã. Cele mai
impresionante sunt cele ce se varsã în golful Disko, ce au o vitezã de deplasare
de 7.000–8.000 m/an, ºi din care se formeazã aisberguri.
În golful Melville debuºeazã circa 70 de gheþari, unii dintre ei fiind
lungi de 300 km, fragmentaþi de crevase. Platoul este alcãtuit dintr-o masã
granularã de gheaþã, acoperitã de o pãturã de zãpadã, strãbãtutã parþial de
cristale de gheaþã formate prin reîngheþarea pãturii superficiale. Frecvent,
platoºa de gheaþã are un front, ca un zid înalt de circa 350–750 m.
Suprafaþa inlandsisului, un adevãrat deºert de gheaþã, este brãzdatã de
microforme, dar prezintã ºi areale deosebit de uniforme.
Cele mai spectaculoase sunt crevasele, ce îmbracã diferite aspecte ºi
diferite dimensiuni. Zona ablaþiei este cea mai supusã transformãrilor, datoritã
dezgheþului intens ºi a reîngheþului. Vara se formeazã cursuri de apã cu
debite impresionante ºi lacuri cu adâncimi pânã la doi metri.
Când frontul glaciar se terminã la mare, din masa haoticã se desprind
blocuri mari de gheaþã, ce plutesc pe apã spre sud, sub forma aisbergurilor.
În general, pe circa 100 km de la linia de coastã, în interior, pe gheaþã,
se pot observa întinderi mari acoperite cu praf care are o acþiune erozivã,
producând cavitãþi de circa 60 cm.
Algele pluricelulare (criconite), negricioase, cu aspect de praf, contribuie
ºi ele la formarea cavitãþilor respective.
Principalii emisari de pe coastele de nord-vest, nord ºi est. La nord-
vest, între 79° ºi 80° latitudine nordicã, platoºa de gheaþã atinge marea pe un
front de 90 km lungime – numit impropriu gheþarul lui Humboldt (fig. 59).
– Gheþarul Petermann – la 81° latitudine nordicã, este bine individualizat:
20 km lãþime, 100 km lungime – gheþar de vale.
– Gheþarul Ryder – în mijlocul coastei de Nord.

121
+
– Þara lui Peary – 180/220 km – puþin îngheþat. Între 75° ºi 80° latitudine
nordicã, pe coasta de rãsãrit, marea este acoperitã tot anul de banchizã, spre
care se dirijeazã gheþari cu lungimi de circa 25 km.
– Gheþarul Jaette, între 75° ºi 72° latitudine nordic㠖 o coastã alpinã
(2.940 m), cu fiorduri; inlandsisul la 250 km de ocean.
– Glacier Ouest, între 72° ºi 70° latitudine nordic㠖 Scoresby Sund.
– Munþii Watkins ating 3.700 m în Gunnbjørn Fjeld; între 70° ºi 60°
latitudine nordicã, climatul este foarte arid (þãrm asemãnãtor Norvegiei),
principalii gheþari sunt: Kangerdlugssuaq; Helheim; Tingmiarmiut.
Principalii emisari de pe coasta de vest (tabelul 5):
– Gheþarul Upernavik are un front de 37–66 m deasupra mãrii din care
se desprind aisberguri de 1,8 km lungime.
– Gheþarul Iakobshaven este unul dintre cei mai impresionanþi emisari
cu o suprafaþã de circa 99.000 km2 din care se formeazã aisberguri.

Tabelul 5. Principalii emisari de pe coasta de vest


Principalii emisari Latitudine Viteza medie [km/an]
Iakobshaven 68°54´ 3,4
Eqip-Sermia 69°48´ 1,6
Torssukatak 70°02´ 2,3
Qaraiaq 70°25´ 4,2
Sermilik 70°32´ 2,0
Rink 71°47´ 4,3
Umiamako 71°52´ 1,5
Upernavik 72°52´ –

5.2. Arhipelagul Canadian ºi Peninsula Labrador

Gheþarii din Þara lui Baffin. Insula lui Baffin se extinde pe 1.600 km
lungime, oarecum paralel cu Groenlanda. Relieful este muntos, cu o îngustã
câmpie litoralã mai dezvoltatã pe latura vesticã. Altitudinea maximã este de
2.591 m în Penny Highlands, în Peninsula Cumberland.
La 62°30´, în extremitatea sudicã se aflã calotele Grinnell (13 km2) ºi
Terra Nowa (17 km2), care înclinã spre golful Frobisher, cu emisari pânã la
mare.
La 67° latitudine nordicã se aflã o calotã de 6.000 km2, cu emisari ce
ating marea. Linia de echilibru este la 1.380 m altitudine.
La 70° latitudine nordicã, calota glaciarã Barnes Ice Cap se extinde pe
6.000 km2; culmineazã la 1.000 m altitudine.
Gheþarii din alte insule:
Insula Bylot – o calotã de 15.000 km2;
Insula Axel Heiberg – o calotã nordicã de 7.250 km2; o calotã sudicã de
5.100 km2 – emisarii nu ating marea.

122
&
Insula Ellesmere este disecatã de fiorduri adânci ºi este acoperitã în
proporþie de 40% din suprafaþa de gheaþã (circa 83.000 km2) cu trei mari
calote:
– între 77° ºi 79° latitudine nordicã: 20.000 km2;
– între 79°40´ ºi 81°50´ latitudine nordicã: 23.000 km2;
– între 81°30´ ºi 82°50´ latitudine nordicã: 26.000 km2.
Linia de echilibru este la 1.200 m.
Gheþarii din Peninsula Labrador. Munþii Torngat se desfãºoarã pe
circa 225 km, paralel cu þãrmul Mãrii Labrador, având o altitudine de 1.300–
1.500 m, maxima fiind de 1.676 m.
Cei 60 de gheþari au o suprafaþã totalã de 5 km2. Se dezvoltã în jurul
vârfurilor, ocupând denivelãrile ºi circurile. Sunt gheþari scurþi, cel mai lung
având abia 1,6 km.
Ca ºi în alte regiuni de pe glob, ºi aici gheþarii au înregistrat în ultimul
secol o retragere. De exemplu, între 1908 ºi 1931, gheþarul Braient s-a retras
cu 70–90 m.

5.3. Eurasia de Nord


5.3.1. Insulele Islanda ºi Jan Mayen

Situatã în partea de nord-est a Oceanului Atlantic, atingând în extremul


nordic Cercul Polar de Nord, insula Islanda are numeroºi vulcani activi, cu
care gheþarii dau nota caracteristicã peisajului. Altitudinea maximã (Vatna,
2.119 m) este în sud-estul insulei.
Clima, influenþatã de curenþii oceanici pe litoral, se continentalizeazã
spre interior. Dacã pe litoralul sudic temperatura medie a lunii celei mai reci
este de –3...+2°C, iar a celei mai calde de +7...+12°C, în interiorul insulei
valorile sunt de –5...–15°C ºi respectiv +10,5°C. Pe cupolele glaciare din sud
ºi sud-vest cad în medie pe an 2.000–3.000 mm precipitaþii solide. În nordul
ºi nord-vestul insulei, cantitatea de precipitaþii scade la 400–500 mm anual.
În sud, în sud-vest ºi în sud-est ating circa 1.000 mm anual.
Din aceastã cauzã în sud ºi sud-est gheþarii se gãsesc la altitudini foarte
joase, atingând chiar marea, în timp ce în nord, rareori coboarã sub 1.000 m.
Prin urmare, linia zãpezilor permanente se gãseºte la 500–700 m în sud ºi la
circa 1.250–1.400 m în nord.
Din suprafaþa totalã a Islandei de 103.000 km2, 11,4% (11.785 km2) este
acoperitã cu gheþari, grupaþi în cinci mari regiuni:
– Lang Jökull* (1.022 km2);
– Hofs Jökull (996 km2);
– Myrdals Jökull (701 km2);
– Dranga Jökull (50 km2);
– Vatna Jökull (8.538 km2).

* Jökull – gheþar, în limba islandezã.

123
+
Cel mai mare gheþar, Vatna Jökull, are aspectul calotelor groenlandezã
ºi antarcticã, din care se desprind limbi de gheaþã cãtre regiunile exterioare,
mai coborâte. El a fost cel mai bine studiat de cercetãtori islandezi. Grosimea
medie a gheþii este de 760–835 m, cea maximã de 1.060 m. Erupþiile
vulcanului Grimstvötn au loc sub gheaþã ºi provoacã formarea unor cavitãþi
subglaciare.
În partea centralã a Islandei se aflã gheþarul Hofs Jökull (1.765 m
altitudine maximã); tot o calotã glaciarã de formã ovalã, care se terminã la
700–800 m urcã pânã la 1.600 m altitudine.
Myrdals Jökull, situat în partea sudicã a insulei, are 1.686 m altitudine.
Dranga Jökull, în partea de nord-vest, are o altitudine maximã de
925 m.
Insula vulcanicã Jan Mayen, traversatã de paralela de 71° latitudine,
are o suprafaþã de 373 km2, dispusã sub formã alungitã. Jumãtatea nordicã
este un con vulcanic (Breerenberg) cu altitudine absolutã de 2.277 m ºi un
crater cu 800 m în diametru. Din calota glaciarã ce acoperã conul vulcanic
se desprind 20 gheþari, din care unii (pe versanþii nord-estic ºi nord-vestic)
ating marea. Suprafaþa totalã a gheþarilor este de circa 120 km2.

5.3.2. Peninsula Scandinavia

În Munþii Scandinavei, ce se întind pe direcþie sud-vest – nord-est,


paralel cu þãrmul de la Oceanul Atlantic (pe circa 1.760 km lungime), gheþarii
ocupã suprafeþe apreciabile, fiind dispuºi pe teritoriile Norvegiei ºi Suediei
(vezi anexele 3 ºi 4). Dispunerea culmilor, puternic fragmentate, altitudinea
(2.469 m în Galdhöpig ºi 2.481 m în Glliterting, ambele în sud), precum ºi
latitudinea lor (circa 60°–70° latitudine nordicã) sunt factori importanþi în
definirea caracteristicilor climei, favorabile instalãrii gheþarilor. Existã nume-
roºi gheþari de circ ºi de vale. Caracteristici sunt însã gheþarii de platou
înconjuraþi de limbi glaciare cu pantã mare, de unde ºi tipul de gheþar
norvegian (fig. 62).
În partea de sud a Norvegiei, temperatura medie a lunii februarie este
de +1,3°C, iar a lunii iulie de +15°C; cantitatea de precipitaþii creºte în
altitudine de la 1.500–2.000 mm la 2.500–4.000 mm.
Cei 921 de gheþari ocupã o suprafaþã totalã de 1.617 km2; cel mai mare
gheþar este Jostedal (487 km2), un platou glaciar din care se desprind 25
emisari (fig. 63). Se desfãºoarã între Sognefjord (în sud) ºi Nordfjord (în
nord), pe o lungime de 140 km ºi o lãþime de 30 km, coboarã pânã la circa
300 m altitudine. În partea de nord a Norvegiei ºi în Suedia se gãsesc 1.491
gheþari cu 1.442 km2 (1.122 gheþari cu 1.128 km2 în Norvegia).
Regimul bilanþului gheþarilor Scandinaviei a fost bine studiat încã de la
primele cercetãri glaciologice (Ahlman) ºi pânã în prezent (Østrem ºi

124
&

Fig. 62. Gheþarii Norvegiei dupã hãrþile din 1952–1988


(dupã Glaciers of the World, Europe, 1993).

colaboratorii, 1973). Dupã 1968 s-a constatat o tendinþã de creºtere în înãlþime


ºi volum. Gheþarul Folgefonni (din nordul Norvegiei), de exemplu, într-un an
s-a îngroºat cu circa 1,7 m din aportul precipitaþiilor solide.
În perioada 1915–1965 gheþarii din Norvegia ºi-au diminuat volumul.

5.3.3. Arhipelagul Svalbard

Insulele Arhipelagului Svalbard (Spitzbergen) sunt situate între 74° ºi


81° latitudine nordicã ºi, respectiv, 10°28´ ºi 33°37´ longitudine esticã. Au
o suprafaþã totalã de 65.000 km2 (62.050 km2), din care gheþarii ocupã circa
60%.

125
+

Fig. 63. Complexul glaciar Jostedalsbreen


(dupã Glaciars of the World, Europe, 1993).

126
&
Tipurile de gheþari sunt variate, datoritã condiþiilor glaciare, date de
relief ºi climã, diferite de la un loc la altul.
Clima este polarã, cu temperaturi medii anuale în jur de –11°C; media
lunii iulie înregistreazã +10°C; maxima lunii ianuarie –16°C; pe coastele vestice,
temperatura este mai ridicatã ºi aerul mai umed decât în restul insulelor, datoritã
curentului Svalbard; precipitaþiile sunt reduse (400–500 mm).
Cea mai mare insulã este Svalbard de Vest, cu munþi scunzi, altitudinea
maximã fiind de 1.717 m, suprafaþa ocupatã de gheþari este de aproximativ
2.000 km2. Glaciologic se separã chiar în cadrul unitãþii de vest mai multe
regiuni (fig. 64).

Fig. 64. Arhipelagul Svalbard (dupã Glaciers of the World, Europe, 1993).

127
+

128
Fig. 65. Proful prin gheþarul Hessbreen (Svalbard de Sud) în anii 1898, 1952, 1970 ºi 1974
(dupã Liestøl, 1976, citat în Glaciers of the World, Europe, 1993).
&
Gheþarii au caracter complex, coexistând atât gheþari de vale activi, cât
ºi gheþari de platou. Astfel, în Svalbard de Vest se detaºeazã unitatea sa nord-
esticã cu cei mai mari gheþari de platou (vârful Newton – 1.717 m). Emisarii
acestora ajung pânã în apele fiordurilor. Suprafaþa totalã a gheþarilor din
aceastã unitate este de 11.107 km2. Linia de névé este de 640 m în gheþarul
Nordenskjöld ºi la 690 m în Gheþarul Negri, datoritã ariditãþii climei.
Expediþia din 1907–1912 patronatã de Prinþul de Monaco a studiat
extremitatea nordicã a Gheþarul Regelui (Kongsbreen), un emisar al gheþarului
de platou Isachsenfonna (800–900 m altitudine). În regiunea Kongsfjorden
(la 79° latitudine nordicã) linia de névé variazã, în funcþie de particularitãþi
climatice anuale, între 400 ºi 650 m.
În insula Nordaustlandet (Pãmântul de Nord-Est, cu 11.309 km2 cu
gheþari) existã cupole glaciare în Westfonna, 2.880 km2, la 600–700 m
altitudine, Austfonna, 5.570 km2 ºi Sörfonna, 2.350 km2 – în total 7.920 km2.
Pe lângã aceste mari câmpuri glaciare existã ºi alte cupole de gheaþã mai
mici.
Acumularea medie este de circa 60 g/cm2. Ablaþia variazã în funcþie de
altitudine ºi este de 1,2–9,6 g/cm2 la altitudini de 400–700 m; de 25,6–79,5 g/cm2
la 100–400 m; de 106,2 g/cm2 la nivelul mãrii. La peste 700 m este foarte
slabã ca ºi inexistentã (Schytt, 1969).
Balanþa masei gheþarilor din Svalbard a fost destul de bine studiatã pe
perioade de 12 ºi respectiv, 22 de ani, atât de Ahlmann cât ºi prin cercetãri
mai recente (tabelul 6, fig. 65).

Tabelul 6. Bilanþul glaciar în centimetri echivalent apã (cercetãri efectuate de


Institutul de Geografie din Rusia) (dupã Glaciers of the World, Europe, 1993)

Ani Vøringbreen Bogerbreen


Acumulare Ablaþie Bilanþ Acumulare Ablaþie Bilanþ
1966–67... 87 107 –20 – – –
1973–74... 64 180 –116 – – –
1974–75... 73 99 –26 57 57 0
1975–76... 44 161 –117 – – –20
1976–77... 62 75 –13 62 88 –26
1977–78... 50 166 –116 34 115 –81
1978–79... 54 143 –89 61 168 –107
1979–80... 55 105 –50 48 113 –65

5.3.4. Arhipelagul Franz Josef

Arhipelagul Franz Josef este format din 91 de insule, din care 56 au


suprafeþe mai mari, deþinând circa 85% din suprafaþa arhipelagului. Se extinde
între 79°46´–81°52´ latitudine nordicã ºi 44°45´–65°25´ longitudine esticã,
fiind cel mai nordic teritoriu ce aparþine Rusiei. Insulele prezintã trei grupe:

129
+
vesticã, centralã ºi esticã, cele mai multe ºi mai reduse în suprafaþã fiind în
grupa centralã. Sunt formate din platouri bazaltice cu 400–700 m altitudine.
Suprafaþa gheþarilor de calotã este de 8.530 km2, iar cea a glaciaþiei
totale de 13.735 km2.
În arhipelagul de vest, cea mai mare este Insula Georg, apoi Insula
Alexander, cu gheþari de calotã din care se formeazã aisberguri. Insula
Alexander are cea mai întinsã zonã fãrã gheaþã.
În arhipelagul central sunt 32 de insule cu gheþari.
În arhipelagul de est, în insula Vilcek, se aflã cel mai mare gheþar de
scurgere – Znamenitâi, cu o lungime de 30 km ºi o suprafaþã de 382 km2. În
insula Graham-Bell, gheþarul de calotã Vetrenâi se întinde pe o suprafaþã de
728 km2, fiind cel mai mare din întregul arhipelag.
Condiþiile climatice din arhipelagul Franz Josef se caracterizeazã prin
temperaturi ce variazã în luna cea mai rece de la o insulã la alta între –10
ºi –23°C; în luna cea mai caldã ating valori cuprinse în intervalul
+0,7°C...+1,2°C. Precipitaþiile sunt reduse cantitativ (195–235 mm anual),
stratul de zãpadã protector fiind ºi el redus.

5.3.5. Insulele Novaia Zemlea

Insulele Novaia Zemlea se întind pe aproape 1.000 km lungime, între


Marea Barents, în vest, ºi Marea Kara, în est. Strâmtoarea Kara desparte
Insula Sudicã de insula Vaigaci, care se aflã în dreptul extremitãþii nordice
a Munþilor Urali ºi în Insula Nordicã (1.590 m), cu altitudine maximã de 811
m, în restul insulei. Acelaºi relief se regãseºte în vecinãtatea strâmtorii
Matocikin-ªar care desparte cele douã insule.
Câmpul glaciar de circa 21.500 km2 acoperã mai mult de trei sferturi
din Insula Nordicã, iar gheþarii montani cu o suprafaþã de circa 2.800 km2 se
scurg spre mãrile din jur. Suprafaþa totalã acoperitã de gheþari din Insula
Nordicã este de 24.300 km2.
În aceste condiþii, linia de echilibru este la 680 m altitudine, zona de
ablaþie extinzându-se pe circa 14.300 km2. Acumularea gheþii se face atât din
zãpadã cât ºi din reîngheþarea gheþii topite în timpul verii.

5.3.6. Arhipelagul Severnaia Zemlea

Situat la nord de Peninsula Taimâr, Arhipelagul Severnaia Zemlea se


extinde spre nord pânã la circa 82° latitudine nordicã, fiind format din cinci
insule mai mari ºi altele mai mici.
Gheþarii nu acoperã întreaga suprafaþã a insulelor, dezvoltându-se sub
formã de calote de diferite dimensiuni (51 calote cu o suprafaþã de 13.781
km2), la altitudini de 900–950 m în insulele Bolºevik* ºi Oktiabraskaia
Revoluþia ºi de 780 m în insula Komsomoleþ. Cei 99 gheþari de scurgere au
o suprafaþã de 2.985 km2.

* Denumiri existente în atlase (n.a.).

130
&
În insulele Komsomoleþ ºi Oktiabraskaia Revoluþia cei trei gheþari de
ºelf deþin, împreunã, o suprafaþã de 258 km2.
În arhipelag mai existã 72 gheþari. Suprafaþa totalã a gheþii este de
18.325 km2.

5.3.7. Munþii Ural

La nord de paralela de 63°50´, Uralul Prepolar ºi Uralul Polar prezintã


gheþari mici de circ, situaþi în cea mai mare parte sub limita climaticã a
zãpezilor persistente. Altitudinea maximã este de 1.894 m, vârful Narodnaia,
la 65° latitudine nordicã. Precipitaþiile bogate pe versantul vestic explicã o
dispunere asimetricã a gheþarilor.
În Munþii Ural sunt 143 de gheþari cu 28,7 km2: în Uralul Polar sunt 91
gheþari cu 20,8 km2, iar în Uralul Prepolar, 52 gheþari cu suprafaþã totalã de
7,9 km2.
Ablaþia la linia de echilibru variazã de la an la an (170 g/cm2 în 1958;
250 g/cm2 în 1959), în funcþie de precipitaþiile locale, care nu corespund
celor ale climei generale a regiunii.

5.3.8. Siberia

Teritoriul situat la est de Munþii Ural, în nordul Asiei, se aflã sub


influenþa maselor de aer atlantice ºi arctice. Clima subpolarã se caracterizeazã
printr-un continentalism accentuat, în direcþie vest-est.
În Siberia de Vest, temperatura medie anualã este de –15°C, temperatura
maximã se înregistreazã în luna iulie, +5°C, iar minima absolutã ajunge la
–45...–54°C. Cantitatea anualã de precipitaþii de 400–500 mm scade spre
extrema nordicã. Stratul de zãpadã se menþine nouã luni pe an ºi atinge
100–150 cm grosime în Câmpia Iamal-Gâdan.
Siberia Centralã, cuprinsã între Enisei (la vest), Lena (la est) ºi Aldan
(la sud-est), prezintã un relief de podiºuri, câmpii ºi câteva masive montane:
Munþii Putorana (cu vârful Kamen de 2.037 m), Munþii Vilini (1.044 m),
Culmea Enisei (1.104 m), Munþii Bârranga (1.000–1.500 m).
Clima este excesiv continentalã, cu temperaturi foarte scãzute în timpul
iernii (octombrie-mai): –43...–44°C la Iakutsk, ...–20°C la Krasnoiarsk. Vara,
temperatura atinge în nord 12...14°C, iar la Iakutsk, în sud, 17...19°C.
Precipitaþiile sunt reduse cantitativ: 300–400 mm în partea centralã,
150–200 mm la Iakutsk ºi 186 în tundrã.
Siberia de Nord-Est se desfãºoarã pe circa 65° longitudine, la est de
fluviul Lena cu afluentul sãu Aldan ºi la nord de Marea Ohotsk, având un
relief muntos ce cade în trepte spre nord: Verhoiansk, Suntar-Haiata, Cerski,
Kolâma.
Condiþiile climatice sunt mai excesive decât în Siberia Centralã. Tempe-
ratura medie a lunii ianuarie este de –40...–50°C, minima absolutã din emisfera
nordicã înregistrându-se la Verhoiansk ºi Oimeakon: –68...–71°C. Precipitaþiile
se rezumã la 150–250 mm în vest ºi 200–500 mm în est.

131
+
Gheþarii au suprafeþe mici, însumând doar 23,9 km2 în Siberia Centralã
ºi 356,9 km2 în Siberia de Est.
În platoul Putorana din Siberia centralã existã 22 de gheþari cu dimensiuni
reduse, cel mai mare gheþar având doar 2,54 km2.
În Munþii Cerski, cel mai mare gheþar este Þaregrad (8,9 km lungime,
12 km2 suprafaþã). Predominã gheþarii de vale ºi de circ atât în Munþii Cerski
cât ºi în Suntar-Haiata.

5.4. Gheþarii din Europa ºi din Asia Centralã


ºi de Sud
5.4.1. Munþii Pirinei

Munþii Pirinei ocupã o poziþie oarecum particularã ºi în acelaºi timp cu


repercusiuni în caracteristicile lor climatice ºi ale unitãþilor din jur. Fac legãtura
între Oceanul Atlantic (Golful Biscaya), în vest, ºi Marea Mediteranã, în est
(având 400 km lungime), ºi între Europa continentalã, în nord, ºi Europa
peninsularã, în sud (pe lãþimi de 20–110 km), pe care o ºi izoleazã cumva de
continent. Altitudinile cresc de la extremitãþi spre centru, unde, pe roci
cristaline, se ating cele mai mari înãlþimi în Masivul Maladeta (Pic d´Aneto,
3.404 m) ºi în Masivul Perdido 3.550 m.
Clima are caracteristici oceanice, în vest, ºi temperate ºi apoi meditare-
neene, spre centru ºi, respectiv, pe versanþii dinspre est. De asemenea, clima
prezintã variaþii în funcþie de altitudine.
Cele mai mari cantitãþi de precipitaþii cad pe versanþii dinspre Oceanul
Atlantic, unde depãºesc anual 1.000 mm. Ca urmare a acestor particularitãþi
climatice, linia de echilibru se
gãseºte în vest la 2.900 m, iar în
est la 3.100 m.
În partea centralã înaltã a
Munþilor Pirinei se gãsesc cei mai
mulþi gheþari. Cei circa 70 de ghe-
þari din Pirinei au abia o suprafaþã
de 8,10 km2, rezultând suprafeþe
reduse pentru fiecare gheþar în
parte.
Cel mai mare gheþar este
Aneto, ce are doar 1,32 km2 (fig.
66 ºi 67).
Sunt gheþari de circ (suspen-
daþi), ablaþia împiedicând for-
marea unor limbi prelungi. Carac-
teristica acestor gheþari a impus Fig. 66. Distribuþia suprafeþei gheþarilor dupã
ºi tipul respectiv de gheþar – cel expoziþia versanþilor în Munþii Pirinei
pirenean. (dupã Glaciers of the World, Europe, 1993).

132
&

Fig. 67. Gheþarii din Masivul Maladeta (dupã Glaciers of the World, Europe, 1993).

*
Pe versantul nordic al Sierrei Nevada (3.478 m) existã cel mai sudic
gheþar din Europa (la 37° latitudine nordicã).

5.5. Munþii Alpi

Alpii formeazã cel mai masiv ºi mai înalt lanþ muntos din Europa, fiind
situaþi în partea centralã a acesteia. Se extind pe circa 220.000 km 2,
aproximativ între 43°20´ ºi 48° latitudine nordicã, cu o desfãºurare în
longitudine esticã între 5° ºi 16°. Între aceste limite pot fi traversaþi pe o
lãþime ce variazã între 125 ºi 265 km. Pe latura sudicã ating circa 750 km,
iar pe latura nordicã (spre exterior), de la vest cãtre est, au 1.250 km, respectiv
de la Marea Liguriei ºi pasul Giovi (472 m) (între Munþii Apenini), pânã în
apropiere de Viena.
Alcãtuirea geologicã ºi structura destul de complexã se rãsfrâng în
morfologia de ansamblu a Munþilor Alpi.
Caracteristicile morfologice ºi climatice au fost favorabile formãrii ºi
menþinerii gheþarilor atât în Cuaternar, cât ºi actual. Este ºi motivul pentru
care primele cercetãri asupra gheþarilor s-au fãcut în Munþii Alpi. Sub acest
aspect pot fi consideraþi mai mult decât un laborator din care s-au desprins
germenii unor ºtiinþe de mai târziu, dintre care glaciologia are un loc bine
conturat. Chiar ºi sintagmele „peisaj...”, „relief...”, „vegetaþie...” sau „climat

133
+
alpin” etc. definesc un specific anume, ce ºi-a gãsit explicaþia ºtiinþificã prin
studierea zonelor montane înalte.
Altitudinal, Alpii sunt mai înalþi decât Munþii Carpaþi, dar mai scunzi
decât sistemul muntos caucazo-himalayan din care fac parte.
Cele mai mari înãlþimi se gãsesc în partea centralã, respectiv vârfurile:
Mont Blanc (4.810 m), Monte Rosa (4.638 m), Matterhorn (4.565 m), Jungfrau
(4.166 m), Bernina (4.052 m) º.a. (fig. 68). Modelaþi de glaciaþiunea cuaternarã
ºi actualã, Alpii au un relief alpin, cu vârfuri semeþe, custuri, vãi largi în
formã de U, circuri ºi lacuri glaciare. Platformele de eroziune, atât de
dezvoltate în Carpaþi, aici sunt aproape inexistente.
Clima Munþilor Alpi este determinatã în primul rând de poziþia pe glob
ºi în cadrul Europei ºi apoi de altitudine ºi masivitate. Elementele climatice
prezintã anumite caracteristici, în funcþie de expoziþia versanþilor ºi de altitu-
dine.
Precipitaþiile sunt deosebit de bogate în masivele marginale ºi pânã la
circa 2.000 m altitudine, unde cad circa 1.500–3.000 mm anual. În masivele
interioare, cantitatea de precipitaþii scade la 1.000 mm. În general, cantitatea
de precipitaþii sub formã de zãpadã este mai mare pe versanþii nordici ºi
înalþi decât pe cei sudici.
La Chamonix (1.040 m), temperatura medie anualã este de +6,3°C,
media lunii ianuarie de –5,8°C, iar a lunii iulie de +16°C. La 2.500 m altitudine
în iulie se înregistreazã în medie doar +6°C, iar în ianuarie –8°C. La 3.000
m temperatura medie anualã este de circa –7°C, a lunii iulie de +0,5°C, iar
a lunii ianuarie de –15°C.
Gradul de continentalism al climei creºte nu numai de la exterior spre
interior, ci ºi la vest cãtre est. De exemplu, media temperaturii în ianuarie
este la Grenoble de +1°C, iar la Innsbruck de –3°C.
În aceste condiþii climatice atât de variate pe întregul spaþiu ocupat de
Alpi, linia de echilibru are altitudini diferite. Astfel, pe versanþii nordici
coboarã pânã la 2.500–2.600 m, în extremitatea vesticã la 2.800–2.900 m, iar
înspre est, în Alpii Orientali, la 3.000–3.200 m.
În Alpi existã 3.191 de gheþari cu o suprafaþã totalã de circa 26.821
km . La aceºtia se adaugã 1.743 zãpezi perene cu 153,4 km2, rezultând o
2

suprafaþã totalã de 2.835,5 km2 (L. Dolguºin ºi G. B. Osipova, 1989).


În general, gheþarii din Alpi au suprafeþe reduse, de pânã la 1 km2;
gheþarii cu o suprafaþã de peste 5 km2 reprezintã doar 2,9% din numãrul total
ºi 40,4% din suprafaþa totalã a gheþarilor din Alpi.
Tipul de gheþar caracteristic pentru Munþii Alpi este gheþarul de vale,
de unde ºi numele de gheþar alpin. Caracteristic acestor gheþari este
dezvoltarea limbilor glaciare alimentate în permanenþã din gheaþa care se
scurge din circ.
Literatura de specialitate sintetizeazã în general descrierea gheþarilor
din Alpi în cadrul statelor pe teritoriul cãrora se gãsesc (tabelul 7).

134
135
Fig. 68. Repartiþia gheþarilor în Munþii Alpi (dupã P. Coteþ, 1967).
&
+
Tabelul 7. Repartiþia gheþarilor din Munþii Alpi pe state
(dupã L. D. Dolguºin ºi G. B. Osipova, 1989)

Alpii Gheþarii Zãpada perenã Total


Nr. Supraf. [km2] Nr. Supraf. [km2] Nr. Supraf. [km2]
Elveþia 1.006 1.224,2 665 79,9 1.671 1.304,1
Austria 878 561,1 218 17,9 1.096 579,0
Franþa 465 369,2 464 31,7 929 400,9
Italia 835 526,3 396 23,9 1.231 550,2
Germania 5 1,1 – – 5 1,1
Iugoslavia 2 0,2 – – 2 0,2
TOTAL 3.191 2.682,1 1.743 153,4 4.934 2.835,5

5.5.1. Munþii Alpi de pe teritoriul Elveþiei

Elveþia deþine circa o treime din numãrul total al gheþarilor ºi, respectiv,
45% din suprafaþã. În Alpii Elveþiei, Alpii Bernezi, situaþi între Podiºul
Elveþiei (la nord) ºi valea superioarã a Rhonului (la sud), ce culmineazã în
Finsterhorn la 4.275 m ºi în Jungfrau la 4.166 m, se gãseºte cea mai extinsã
arie glaciarã, cu urmãtorii gheþari:
Gheþarul Aletsch, cel mai mare gheþar din Munþii Alpi, se extinde pe o
suprafaþã de circa 86,8 km2, cu o lungime de 24,7 km; este un gheþar de vale
care se alimenteazã din patru bazine de firn: Grosser-Aletschfirn, Jungfraufirn,
Ewigschneefeld ºi Grünegfirn. Acestea se formeazã pe masivele cu înãlþimi
de 3.800–4.158 m ºi conflueazã în Concordiaplatz la 2.700–2.850 m. De aici
se desprinde limba gheþarului Aletsch care coboarã pe 17 km pânã la 1.540 m.
Viteza de deplasare a gheþarului variazã între 10 ºi 53 m/an.
Linia de echilibru se situeazã la circa 3.150 m. În perioada 1959–1980,
limba gheþarului s-a retras cu 570 m, cu toate cã balanþa masei de gheaþã a
fost pozitivã, respectiv de circa +30 g/cm2 pe an (fig. 69).

Fig. 69. Gheþarul Aletsch – date morfometrice (1973) ºi retragerea limbii gheþarului între
anii 1860 ºi 1977 (dupã Die Schweiz und ihre Ghetscher, 1980).

136
&
Gheþarul Fiescher are o suprafaþã de 33 km2 ºi o lungime de 16 km;
limba gheþarului coboarã pânã la 1.640 m, iar linia de echilibru se aflã la
3.190 m, altitudinea maximã atinge 4.180 m.
Unterer Grindel-waldgletscher: 21,7 km2 suprafaþã, 9 km lungime,
coboarã pânã la 1.260 m, linia de echilibru se aflã la 2.850 m, altitudinea
maximã la 4.100 m.
Gheþarul Rhonului: 17,4 km2 suprafaþã, 2 km lungime, coboarã pânã la
2.140 m, linia de echilibru la 2.950 m, punctul cel mai înalt la 3.620 m.
La sud de valea superioarã a Rhonului se aflã Alpii Penini ºi Lepontini
cu altitudini maxime în Alpii Penini (vârfurile Monte Rosa 4.638 m ºi
Matterhorn 4.505 m). În Alpii Lepontini se gãsesc 200 de gheþari care se
întind pe o suprafaþã de aproximativ 95 km2. Din aceºtia, în Elveþia se aflã
174 de gheþari cu o suprafaþã totalã de 81 km2, iar în Italia 26 de gheþari cu
o suprafaþã totalã de 14 km2.
Alpii Penini formeazã al doilea centru glaciar din Elveþia. Cel mai tare
gheþar este Görner cu o suprafaþã totalã de circa 70 km2 ºi o lungime de
14 km. Linia de echilibru se aflã la 3.240 m, iar limba gheþarului coboarã la
2.120 m; punctul cel mai înalt este de 4.638 m. Alþi gheþari: Findelen
(19,1 km2 suprafaþã ºi 14 km lungime), Fee, Allalin.
În Alpii Retici, la izvoarele Innului, în Masivul Bernina se aflã cel mai
mare gheþar – Morteratsch (suprafaþã 17,2 km2, lungimea 7,5 km). Masivul
Bernina este unul dintre cele mai frumoase masive din Alpi ºi, din aceastã
cauzã, ºi unul dintre locurile cele mai vizitate de turiºti, datoritã staþiunii
alpine St. Moritz.

5.5.2. Munþii Alpi de pe teritoriul Franþei

În Alpii de pe teritoriul Franþei, suprafaþa ocupatã de gheþari este de


400,9 km2, reprezentând circa 14% in suprafaþa totalã a gheþarilor din Munþii
Alpi (fig. 70).
Masivul Mont-Blanc se desfãºoarã de la sud-vest cãtre nord-est pe
circa 40 km lungime. Se ridicã deasupra pasurilor Grand St. Bernard, în
nord, având multe vârfuri ce depãºesc 4.000 m altitudine, maximul fiind de
4.810 m. Poziþia masivului în calea maselor de aer umede din direcþia vesticã
ºi altitudinea au condus la formarea a numeroºi gheþari dispuºi pe teritoriile
Franþei, Italiei ºi Elveþiei. Din suprafaþa totalã a gheþarilor dispuºi în jurul
masivului (200 km2), 125 km2 sunt în Franþa, 42 km2 în Italia ºi 33 km2 în
Elveþia.
Cel mai mare gheþar din Mont-Blanc ºi de pe teritoriul Franþei este
complexul Mer-de-Glace ce coboarã pe valea Chamonix. Suprafaþa gheþarului
este de 33,1 km2, iar limba gheþarului ajunge pânã la 1.470 m, având o
lungime totalã de 12,3 km; linia de echilibru se aflã la 2.920 m, iar altitudinea
maximã la 4.240 m. Ceilalþi gheþari din Masivul Mont-Blanc au o suprafaþã
cuprinsã între 16 (cel mai mare) ºi 8 km2 (cel mai mic), cu lungimi de sub
10 km ºi linia de echilibru în general între 2.700 ºi 2.800 m.

137
+

Fig. 70. Repartiþia gheþarilor în Alpii Francezi (dupã Glaciers of the World, Europe, 1993).

138
&
În Alpii Dofinezi, gheþarii din Masivul Pelvoux cu vârful Barre des
Ecrins (4.103 m) sunt cei mai vestici din Munþii Alpi, acoperind în total circa
134 km2. În general, gheþarii au dimensiuni reduse, având mai mult aspectul
unor petice de gheaþã între crestele cele mai înalte. Situaþia este datoratã
climei cu temperaturi medii anuale ceva mai ridicate ºi precipitaþii mai reduse
decât în Masivul Mont-Blanc.
Observaþiile efectuate pe gheþarul Saint-Sorlin (fig. 71) (3,0 km2 supra-
faþã, 2,9 km lungime, limba gheþarului coboarã pânã la 2.650 m, linia de

Fig. 71. Gheþarul Saint-Sorlin (a) ºi profilul sãu longitudinal (b) (dupã R. Vivian, 1970).

139
+
echilibru la 3.000 m) timp de 15 ani (1965–1980) au arãtat cã balanþa masei
de gheaþã a fost pozitivã (+20,5 g/cm2 pe an). Cu toate acestea, limba
gheþarului s-a retras cu circa 70 m. Este o situaþie generalizatã pe toþi Alpii
în ultimii 150 de ani, când toþi gheþarii din Munþii Alpi se reduc ca suprafaþã
ºi volum.
În Alpii Graici, de pe teritoriul Franþei se aflã Masivul La Vanoise, cu
gheþari de dimensiuni reduse (gheþarul Chasseforêt), suprafaþa totalã fiind de
57 km2. Limba gheþarului coboarã pânã la 2.860–2.790 m, iar linia zãpezilor
perene se aflã la 2.950–3.050 m.

5.5.3. Munþii Alpi de pe teritoriul Italiei

Gheþarii de pe teritoriul Italiei însumeazã o suprafaþã de 526,3 km2 ºi


un numãr de 835 gheþari. Dintre aceºtia, numai 396 sunt acoperiþi cu zãpadã
(23,9 km2).
Glaciologii împart Alpii de pe teritoriul Italiei în: Alpii Apuseni (Alpii
Piemontezi); Alpii Centrali (Alpii Lombarzi); Alpii Rãsãriteni (Alpii Veneþiei).
Predominã gheþarii cu suprafeþe mici, 67% din numãrul gheþarilor având
suprafaþa sub 1 km2.
Alpii Piemontezi se desfãºoarã pânã la pasul Ferret ºi includ versanþii
estici sau sudici ai masivelor: Alpii Maritimi, Alpii Cotici, Alpii Graici,
Mont-Blanc.
În Alpii Maritimi, datoritã altitudinilor ºi poziþiei limitrofe Mãrii Medite-
rane, gheþarii sunt mici (cel mai mare se întinde pe o suprafaþã de 0,2 km2).
Cei ºapte gheþari sunt puternic îngheþaþi, fiind de fapt niºte gheþari fosili,
resturi din gheþarii pleistoceni.
În Alpii Cotici, cel mai mare gheþar se aflã în Monte Vizo (3.841 m),
suprafaþa sa nu atinge însã 1 km (0,7 km2). În total sunt 20 de gheþari
suspendaþi.
În Alpii Graici, Masivul Gran Paradiso (4.061 m) are cea mai extinsã
arie cu gheþari. Numãrul total al gheþarilor este de 165, cu o suprafaþã totalã
de 95,5 km2.
Partea italianã a Masivului Mont-Blanc are 30 de gheþari care se întind
pe o suprafaþã totalã de 42 km2. Cei mai mari sunt gheþarii Miage, 13,02 km2
ºi Brenva, 8,06 km2.
Dinamica gheþarului Miage este staþionarã datoritã morenelor care-l
acoperã. Gheþarul Brenva a fost acoperit de o mare alunecare de teren. Gheþarul
este într-un proces de îmbãtrânire, accentuatã dupã 1970.
Alpii Lombardiei cuprind versanþii sudici ai Alpilor Penini, Lepontini,
Masivul Bernina ºi Alpii Lombarzi.
În Alpii Penini în masivele Matterhorn ºi Monte Rosa, pe teritoriul
Italiei, sunt circa 100 de gheþari (cu o suprafaþã totalã de 84 km2); dintre
aceºtia remarcabili sunt gheþarii Lys (11,8 km2), Belvedere, cu o dinamicã
staþionarã.
În Alpii Lepontini, versantul sudic, din Italia, sunt 26 de gheþari care se
întind pe o suprafaþã de 13,5 km2.

140
&
Alpii Retici au doar 10 gheþari de dimensiuni extrem de reduse (în total
2,5 km2).
În Masivul Bernina sunt 80 de gheþari care ocupã o suprafaþã totalã de
circa 40 km2. Doar patru gheþari depãºesc 5 km2 în suprafaþã (fiecare).
În Alpii Veneþieni sunt masive cu gheþari situate în întregime pe teritoriul
Italiei.
Sistemul muntos Ortles-Cevedale se prezintã ca un nod orohidrografic
din care pornesc radiar afluenþii râurilor ce-l limiteazã, astfel: Adige în nord
ºi est (cu localitatea Bolzano); Noce (afluent al Adigelui, pe dreapta), în sud;
Adda în vest (se varsã în lacul Como). Gheþarii sunt, în majoritate, de tip
alpin. Înãlþimile masivului ating 3.800–3.900 m. Cei circa 120 gheþari ocupã
o suprafaþã totalã de 44 km2.
Gheþarul Forni, cel mai mare din Italia, de tip alpin, are 5,5 km lungime
ºi 13,2 km2 în suprafaþã.
Pe gheþarul Careser (3,3 km lungime, 5,1 km2 suprafaþã, 100 m grosime
maximã) s-au fãcut cercetãri asupra bilanþului masei glaciare. S-a constatat
cã bilanþul pozitiv a fost în anii cu veri reci ºi umezi, iar bilanþul negativ în
anii cu veri uscate ºi calde. Valorile sunt destul de diferite de la an la an. De
exemplu, bilanþul negativ (în cinci ani) a avut valori de la –18 la –128 g/cm2/
an, iar bilanþul pozitiv de la +8 la +99 g/cm2/an.
În Alpii Dolomitici (30 de gheþari, cu o suprafaþã totalã de 9 km2), cel
mai mare este gheþarul Marmolada (1,6 km lungime, 3,0 km2 suprafaþã) ce
coboarã pânã la 600 m. Este cunoscut aici ºi gheþarul Terglon.
În Alpii Iulieni, pe teritoriul Italiei sunt 7 gheþari cu suprafaþa totalã sub
0,1 km2.
În Munþii Apenini este un singur gheþar (Calderone = 0,06 km2), situat
în Masivul Gran-Sasso d´Italia 2.914 m). Gheþarul se terminã la 2.680 m ºi
este gheþarul cu poziþia cea mai sudicã din Italia (42° 28´ latitudine nordicã
ºi 13´ 33´ longitudine esticã).

5.5.4. Munþii Alpi de pe teritoriul Austriei

Pe teritoriul Austriei sunt 878 de gheþari cu o suprafaþã totalã de 561,1


km2. În ultimii 100 de ani gheþarii din Alpii Austriei s-au micºorat cu 46%,
iar unii dintre ei au dispãrut. În total, în Tirol sunt peste 300 de gheþari, dar
doar 14 sunt mai mari, situaþi în masivele Ötztaler ºi Stubaier.
Alpii Bernini constituie cel mai important focar glaciar din Alpii
Orientali cu gheþari lungi, cum sunt: Gurgler, Hintereisferner, Fernachtferner.
Altitudinea maximã este în vârful Wildspitze de 3.774 m.
În Masivul Ötztaler se aflã gheþarul Gepatschferner ce coboarã pânã la
2.390 m. Are urmãtoarele dimensiuni: 7,7 km lungime, 9,5 km2 ºi 224 m
grosime maximã.
În perioada 1959–1980 din partea frontalã a gheþarului s-au topit 23 m/
an. Balanþa masei de gheaþã a fost negativã, înregistrându-se pentru anii
1969–1980 valori de –17,7 g/cm2/an.

141
+
În Alpii Stubaier sunt mulþi gheþari de dimensiuni mici. Poziþia lor
accesibilã face ca cercetãrile sã fie deosebit de minuþioase.
Gheþarii Lizener ºi Zulzental, cu o suprafaþã de circa 4,5–5 km2 fiecare,
înregistreazã o micºorare a masei glaciare.
Masivul Hohe Tauern cuprinde 250 de gheþari dispuºi în trei centre
principale: Gross Venediger (3.674 m); Gross Glockner (3.796 m) ºi Hochalm
Spitze (3.360 m).
În Masivul Gross Glockner se aflã gheþarul Pasterzen Kees (cel mai
mare din Alpii Austriei, 19,2 km lungime ºi circa 23 km2 suprafaþã). Limba
gheþarului (6 km lungime) este foarte joasã, cu pantã redusã (4°) ºi este
acoperitã de morene. Se terminã la 2.070 m.

5.5.5. Munþii Alpi de pe teritoriul Sloveniei

Gheþarii din Alpii de pe teritoriul Sloveniei sunt: gheþarul Triglav (pe


Muntele Triglav de 2.683 m) ºi gheþarul Skuta (situat între 2.000 ºi 2.160 m
altitudine, la 42° latitudine nordicã; cel mai sudic gheþar din Munþii Alpi.
O obervare atentã a hãrþii cu gheþari din Alpi permite gruparea lor în
trei mari sectoare:
1) Partea de la vest de pasul St. Gothard (2.108 m), prin care trece
ºoseaua ce leagã Lacul celor Patru Cantoane (din nord), apoi prin localitatea
de altitudine Andermatt ºi râul Ticin (din sud). Sistemele glaciare sunt deosebit
de extinse în suprafaþã, având nu numai lungimi, dar ºi lãþimi apreciabile; se
gãsesc la cea mai mare altitudine din Alpi.
2) Partea centralã, între limita amintitã ºi pasul Brenner, prin care trece
ºoseaua ºi calea feratã ce leagã localitãþile Innsbruck ºi Bolzano. Centrii
glaciari se dispun sub formã de petice (ºapte), fiecare cu o suprafaþã mai
redusã ºi o dezvoltare oarecum tentacularã; altitudinal ocupã o poziþie
intermediarã între cei mai înalþi din vest ºi cei mai scunzi din est, dezvoltându-
se între 3.500 ºi ceva peste 4.000.
3) Partea de est a Alpilor (la est de aliniamentul prezentat). Centrii
glaciari au o dezvoltare mai mult în lungime, cu aspectul unor culmi prelungi
îngheþate ºi relativ unitare.

5.6. Munþii Caucaz ºi Munþii Armeniei


Munþii Caucaz formeazã o barierã geograficã cuprinsã între Marea
Neagrã, Marea Azov ºi Marea Caspicã.
Ca ºi în cazul Munþilor Pirinei, poziþia, altitudinea ºi desfãºurarea est-
vest a culmilor definesc particularitãþile climatice cu rol esenþial în instalarea
gheþarilor.
Caucazul Mare se desfãºoarã pe o lungime de circa 1.500 km din
Peninsula Taman pânã în Peninsula Apºeron, cu lãþimi de circa 90–100 km
(fig. 72).
Clima este influenþatã de masele de aer oceanice din vest, dar ºi de cele
arctice, polare, din nord. Temperatura aerului scade în altitudine la fiecare

142
143
Fig. 72. Repartiþia gheþarilor în Munþii Caucaz (dupã P. Coteþ, 1967).
&
+
100 m cu 0,6°C. În partea centralã, la 3.100 m, media pentru sezonul cald
este de +2,3°C, iar pentru perioada rece a anului (noiembrie-martie) de –
10,1°C; la 4.100 m valorile sunt de –5,7°C ºi, respectiv, –16,5°C.
Cantitatea de precipitaþii scade de la vest cãtre est ºi diferã, de asemenea,
în funcþie de expoziþia versanþilor: la peste 3.000 m altitudine, media anualã
atinge 4.000 mm (în partea centralã), iar pe versanþii nordici din Caucazul de
Vest cad 2.000–3.000 mm. Linia de echilibru se situeazã la 2.700–3.000 m
în vest ºi la 3.500–3.700 m în est.
Altitudinile cele mai mari apar în Caucazul Central: Elbrus 5.642 m,
Sara 5.201 m, Dâh Tau 5.203 m, Kazbek 5.041 m.
Suprafaþa totalã a gheþarilor din Munþii Caucaz este de 1.428 km2, din
care 1.424 km2 se gãsesc în Caucazul Mare.
În partea centralã înaltã numãrul gheþarilor este de 742 ºi acoperã o
suprafaþã de 684 km2.
Cel mai complex ºi mai mare ca suprafaþã (122,6 km2) este gheþarul
Elbrus (fig. 73), format pe un vechi con andezitic. Limbile gheþarilor coboarã
pânã la 2.480 m, linia de echilibru situându-se la 3.800 m. Aparþine bazinelor
hidrografice Kuban ºi Malca.

Fig. 73. Gheþarul Elbrus (dupã L.D. Dolguºin ºi G.B. Osipova, 1989).

Principalul gheþar Elbrus constituie un gheþar-firn ºi are o cupolã cu


diametru de circa 10 km, care alimenteazã curenþii de gheþari radiali. Gheþarul
complex Elbrus (8 km lungime) este format din 23 de gheþari cu suprafeþe
ce variazã de la 4,5 km2 (cel mai mic) pânã la 27,8 km2 (Djikiugan).
Gheþarul complex Kazbek-Djimaraia ocupã 70,6 km 2 , zona de
alimentare acoperã masivele cele mai înalte din care se desprind limbi glaciare
care se terminã la 1.980 m; linia de echilibru este la 3.480 m. Cuprinde 18
gheþari. Unul dintre cei mai importanþi este gheþarul Devdorak de pe versantul

144
&
nord-estic (7 km2, 7,3 km lungime). Limba gheþarului, latã de maximum
2.500 m, coboarã pânã la 2.300 m, linia de echilibru la 3.260 m. Pe versantul
nord-vestic se aflã gheþarul Midagrabin (9,2 km2, 7,8 km lungime). Pe versanþii
sudici sau sud-vestici, sud-estici, limba inferioarã a gheþarilor ºi linia de
echilibru sunt la altitudini mai mari decât pe versanþii nordici. Astfel, gheþarul
Suatisi Oriental (de rãsãrit), de pe versantul sud-vestic, are o suprafaþã mai
mare (10,2 km2) decât gheþarii nordici, dar cu lungime mai redusã (5,4 km);
coboarã pânã la 3.000 m, linia de echilibru fiind la 3.500 m.
Gheþarul Bezengi (36,2 km2, 17,6 km lungime) coboarã pânã la 2.080
m, linia de echilibru la 3.600 m, altitudine maximã la 5.050 m.
Gheþarul Dâh-Su (34 km2, 13,3 km lungime) coboarã pânã la 2.070 m,
linia de echilibru la 3.300 m, altitudine maximã la 5.150 m.
Gheþarul Karaugom, dezvoltat tot pe versantul nordic din Caucazul
Central pe o suprafaþã de 26,6 km2, are o lungime de 13,3 km, coboarã pânã
la 1.830 m, altitudinea maximã la 4.630 m ºi linia de echilibru la 3.440 m.
Pe versantul sudic al Caucazului Central sunt trei gheþari cu suprafaþa
de peste 20 km2: Lecziri (33,7 km2 suprafaþã, 11,8 km lungime, 2.020 m
altitudine minimã, 4.050 altitudine maximã, 3.090 m linia de echilibru);
Þaneri (22,8 km2 suprafaþã, 10,1 km lungime); Tviberi (20,1 km2 suprafaþã).
În Caucazul Mic, cu altitudinea maximã de 4.090 m în vârful Aragat,
se gãsesc 42 de gheþari cu suprafaþa totalã de 3,79 km2, cel mai mare având
1 km2.

Gheþarii din Munþii Ararat ºi Muntele Elburs


Muntele Ararat de 5.165 m, datoritã poziþiei continentale ºi a cantitãþii
reduse de precipitaþii, prezintã gheþari cu suprafeþe reduse, iar linia de echilibru
se aflã între 4.000 ºi 4.250 m.
Muntele Elburs, la sud de Marea Caspicã, atinge 5.670 m în vârful
Demavend, un vulcan nestins complet, acoperit de zãpezi ºi un gheþar de
platou de 2 km2.
Versantul nordic al Munþilor Elburs este în general umed, iar cel sudic
secetos. Precipitaþiile sunt, în general, reduse pentru dezvoltarea unor gheþari
de dimensiuni mari.

5.7. Munþii din Asia Centralã Înaltã


Asia Centralã Înaltã este cunoscutã în regionãrile geografice sub numele
de Unitatea Pamiro-Tibetanã. Reprezintã un sistem orografic unic în lume,
având în centru Podiºul Tibet. Relieful are, în ansamblu, o dispunere în
trepte, sistemele muntoase mãrginind podiºurile interioare: Tibet, la 4.500–
5.200 m; Þaidam, la 2.700–3.000 m, ºi Gobi, la 500–1.500 m.
Principalele sisteme montane care se desprind din Pamir sunt: Munþii
Altai-Tian ªan spre nord ºi nord-est, ºi Munþii Hinducuº, Karakorum, Himalaya
spre sud ºi sud-est.
Suprafaþa totalã a gheþarilor este de 106.537,6 km2, din care 9.821,6 km2
pe teritoriul C.S.I., iar 96.716 km2 pe teritoriul celorlalte state.

145
+
5.7.1. Munþii Pamir

Munþii Pamir formeazã cel mai important nod orohidrografic din Asia,
fiind situat între Depresiunea Caspicã (Turanicã), în vest, ºi Takla Makan, în
est.
Aspectul general este de podiº cu altitudini ce depãºesc 7.000 m.
Existenþa platourilor destul de întinse a permis formarea gheþarilor.
Culmile principale sunt orientate de la vest la est, cu excepþia culmii
Kungur dispusã nord-sud, în extremitatea esticã. Aici se aflã ºi cele mai mari
înãlþimi din Pamir reprezentate prin: Kungur, 7.719 m, ºi Muztag Ata, 7.546 m
(fig. 74).

Fig. 74. Munþii Pamir.

În partea de nord se aflã culmile Transalai (vârful Lenin de 7.134 m) ºi


Academia de ªtiinþe cu gheþarul Fedcenko. Vârfurile de 7.495 m ºi 6.974 m,
se înalþã deasupra gheþarului Fedcenko, respectiv în nordul ºi sudul acestuia.
La sud de râul Bartang se desfãºoarã alte culmi mai puþin masive decât
cele prezentate, cum sunt: Muzkol, Sugan, Rusan, Aliciur.
În Pamir se gãsesc 6.729 de gheþari cu o suprafaþã totalã de 7.493 km2,
din care doar 25 de gheþari au suprafeþe mai mari de 25 km2. Acumularea în
masa gheþarilor din Pamirul de Vest atinge 200 g/cm2/an, în unele situaþii
chiar 399 g/cm2/an, iar în Pamirul Central aceasta este de numai 150–200 g/
cm2/an, datoritã caracterului continental al climei.
Morfologic, climatic, deci ºi glaciologic, Pamirul este divizat în
urmãtoarele unitãþi: Pamirul de Est, Pamirul de Nord, Pamirul Central ºi de
Vest, Pamirul de Sud-Vest.
În Pamirul de Nord, cu culmea principalã Transalai (7.134 m), se
gãsesc 550 de gheþari, care se întind pe o suprafaþã de 1.329,3 2 km
(tabelul 8).

146
&
Tabelul 8. Principalii gheþari din Pamirul de Nord
Gheþarul Lungime [km] Suprafaþã [km2]
Kâzâlsu 15,1 43
Lenin 13,5 55,3
Oktiabrskii 19,0 88,2
Balºoi Saukdara 20,6 23,5
Malâi Saukdara 14,3 23,5

În Pamirul Central ºi de Vest existã 2.187 de gheþari cu o suprafaþã totalã


de 3.480,1 km2, reprezentând 46,5% din suprafaþa cu gheþari a întregului Pamir.
Culmea principalã, situatã în partea centralã a Pamirului, o formeazã
Akademi Nauk (Academia de ªtiinþe) cu 5.760 m altitudine medie ºi 7.495
m altitudine maximã. Din cei 139 de gheþari (1.134,4 km2), 11 sunt foarte
puternici (cu 1.018 km2 suprafaþã), din categoria gheþarilor dendritici, de
vale.
Gheþarul Fedcenko este unul dintre sistemele glaciare care beneficiazã
de o staþie pilot de cercetare, amplasatã în partea de mijloc, la 4.200 m
altitudine, în cadrul celui de-al doilea An Geofizic Internaþional.
Primele observaþii asupra gheþarului au fost fãcute de B.F. Oºaninov, în
anul 1878. Prima hartã a gheþarului ºi a regiunii limitrofe a fost întocmitã
ceva mai târziu, de cãtre topograful Dorofeev. Cercetarea de detaliu a
gheþarului a fost efectuatã însã în perioada 1953–1958 (sub conducerea lui
Fedcenko).
Acest sistem glaciar are aspectul unei limbi glaciare uºor înclinate, ce
se desfãºoarã pe o lungime de 77 km ºi se întinde pe o suprafaþã de
649,6 km2 (fig. 75).

Fig. 75. Gheþarul Fedcenko (dupã L.D. Dolguºin ºi G.B. Osipova, 1989).

147
+
Gheþarul Fedcenko se extinde pe versantul nordic al Pamirului, de la
6.280 m la poalele vârfului Revoluþiei, pânã la 2.909 m (altitudine minimã).
Linia de echilibru a gheþarului se gãseºte la 4.695 m (la gheþarii afluenþi
variazã de la 4.200 la 4.700–4.900 m).
Morfologic este un gheþar dendritic, cu afluenþi puternici, cum sunt:
Bivacinâi, Nalivkin, Vitkovskovo.
Sistemul gheþarului Bivacinâi este format din 45 de gheþari afluenþi,
totalizând 37,1 km2 pe o lungime de 30,1 km.
Afluenþii puternici ai gheþarului Fedcenko au pante relativ reduse,
conforme cu suprafaþa topograficã. Grosimea stratului de gheaþã, în partea de
mijloc a gheþarului Fedcenko, este de 300–400 m. Aceastã masã imensã de
gheaþã are o vitezã anualã de deplasare de 216 m în zona de alimentaþie, de
252 m în partea de mijloc ºi de 126 m în partea terminalã, frontalã, a limbii.
Cercetãrile efectuate asupra bilanþului masei glaciare atestã o miºcare a
limbii gheþarului cu 580 m în perioada 1914–1964. În interiorul limbii, gheaþa
se topeºte, în medie, astfel: 3,5–6 cm/24 h sau 2,5–3,5 m/an. În zona de firn
însã a avut loc o acumulare de 12 m.
Degradarea gheþarului Fedcenko duce la întreruperea legãturilor cu
întregul sistem de afluenþi.
Studiul morenelor pune în evidenþã unele aspecte de dinamicã a
gheþarului, cum sunt morenele mediane, care se extind pe rânduri lungi ºi
continui pe suprafaþa gheþarului, formate dupã confluenþa cu gheþarii-afluenþi.
Prima linie de morene apare la altitudinea de 4.650 m. În pãrþile medie ºi
inferioarã, limba gheþarului Bivacinâi este acoperitã de o masã compactã ºi
continuã de morene.
În Pamirul de Sud-Vest existã 1.873 de gheþari cu o suprafaþã totalã
de 1.309,7 km2; 83% din numãrul total al gheþarilor au suprafaþã sub
1,1 km2, 8 gheþari depãºesc în suprafaþã 10 km2 (fiecare) ºi doar un gheþar
depãºeºte 25 km2 în suprafaþã: gheþarul ªteklozar (18,3 km2). El este format
din degradarea gheþarului Markov, care avea, în 1946, o suprafaþã de 60 km2,
fragmentatã în mai mulþi gheþari de dimensiuni reduse, cel mai mare fiind
gheþarul ªteklozar.
În Pamirul de Est, suprafaþa totalã ocupatã de gheþari este de 3.631,3 km2
(din care 2.257 km2 pe teritoriul Chinei).
Deºi relieful este mai puþin fragmentat, gheþarii au suprafeþe restrânse
datoritã climei aride; altitudinea lor variazã între 5.000 ºi 5.500 m.

5.7.2. Munþii Altai-Tian ªan

Suprafaþa totalã a gheþarilor este de circa 10.400 km2, din care circa
1.700 km2 pe teritoriul Chinei.
Cel mai înalt, mai periculos ºi mai puternic masiv glaciar este Tian-
ªanul Central, ºi anume în jurul Masivului Han Tengri cu 7.439 m altitudine
maximã în vârful Pobeda, 6.995 m în vârful Han Tengri ºi 6.150 m în
Mramornaia Stena (Zidul de Marmurã).

148
&
Versanþii nordici sunt abrupþi ºi scurþi, iar cei sudici sunt prelungi ºi mai
puþin înclinaþi, favorizând formarea gheþarilor de vale cu peste 60 km lungime.
Ei coboarã pânã la circa 3.000 m.
Limita zãpezilor perene variazã pe versantul nordic între 3.000 ºi 3.600 m,
iar pe cel sudic între 4.000 ºi 4.500 m.
Spre interiorul masivelor cantitatea de precipitaþii scade, iar pe înãlþimi,
datoritã vânturilor puternice, aerul este uscat, permiþând transformarea zãpezii
în gheaþã într-un timp relativ scurt (1–2 ani).
În medie, cantitatea de precipitaþii este redusã pe întregul masiv
(500–700 mm/cm2 anual); în anii umezi atingând abia 1.000 mm. În lunile
mai-august cad 75–80% din cantitatea anualã de precipitaþii, la peste 4.000 m
fiind sub formã de zãpadã. Avalanºele sunt destul de frecvente datoritã ºi
vânturilor puternice care creeazã corniºe de zãpadã ce se desprind cu uºurinþã.
La altitudini mari, temperaturile sunt negative, cu excepþia lunilor de varã
când înregistreazã valori puþin peste 0°C.
În Masivul Alatau-Þungar existã circa 109 gheþari cu o suprafaþã totalã
de circa 256 km2.
În Tian-ªanul Central s-au înregistrat pânã în prezent 707 gheþari cu o
suprafaþã totalã de 1.687,3 km2.
Gheþarul Inâlcek se dezvoltã pe versantul vestic al Masivului Han Tengri
de la 6.095 m pânã la 2.940 m altitudine.
Prezintã douã subdiviziuni: gheþarul Inâlcek de Nord ºi gheþarul Inâlcek
de Sud cu un numãr impresionant de afluenþi.
Gheþarul Inâlcek de Sud (60,5 km lungime, 567,2 km2 suprafaþã) este
cel mai mare dupã gheþarul Fedcenko (din Pamir), incluzând 78 gheþari
afluenþi. Este destul de bine cercetat, începând din 1876 când a fost descoperit
de geografii ruºi.
Gheþarul Inâlcek de Nord (32,2 Km lungime, 181,2 km2 suprafaþã),
comunicã cu gheþarul Inâlcek de Sud prin gheaþa moartã din fundul lacului
Mertzbahar.
Limba gheþarului Inâlcek de Sud bareazã scurgerea din gheþarul Inâlcek
de Nord. Lacul Mertzbahar este, de fapt, un lac de baraj glaciar al cãrui nivel
oscileazã în funcþie de ablaþia gheþii din Inâlcek de Nord. În timpul dezgheþului,
lacul atinge 4 km lungime, 1 km lãþime ºi 200 milioane m3. Sub presiune,
apa pãtrunde în tunelul din interiorul gheþarului Inâlcek de Sud, producând
puternice inundaþii în aval, pe râul cu acelaºi nume (L.R. serebriannâi ºi A.V.
Orlov, 1985).

5.7.3. Munþii Hinducuº

Culmea principalã a Munþilor Hinducuº are o dispunere generalã de la


sud-vest spre nord-est pe circa 700 km. Este format din: Hinducuºul de Sud-
Vest, cu altitudini mai coborâte, sub 5.000 m; altitudinea maximã este 5.180 m
în vârful Koh-i-Baba (Kohe-Baba) (în unele regionãri aceastã parte a Munþilor
Hinducuº este inclusã Podiºului Iran); Hinducuºul de Nord-Est sau Înalt are
altitudinea maximã de 7.700 m în vârful Tirici Mir Vest (Tiricimir). Între

149
+
cele douã subdiviziuni se aflã pasul Kabul, pe unde trece ºoseaua ce leagã
localitãþile Kabul ºi Bamian. Clima este deosebit de secetoasã. În partea de
vest cantitatea de precipitaþii este de 400–800 mm, iar în cea de est, de numai
sub 100 mm/an. Linia zãpezilor persistente în partea de vest, pe versantul
nordic, se gãseºte la 4.000–4.700 m, pe cel sudic la 5.100 m. În partea sud-
esticã, în unitatea centralã, linia zãpezilor este la 4.300–4.900 m, iar în nord-
est la 5.000–5.200 m.
Suprafaþa totalã a gheþarilor este de 5.900 km2, cu un volum de 600–
650 km3, iar cei mai mari gheþari sunt:

Tabelul 9. Principalii gheþari din Munþii Hinducuº


Gheþarul Lungime [km] Suprafaþã [km2]
Tirici 30 170
Atrak 28 129
Hurusko-Ku 13 –
Kotgaþ 16 –

Gheþarul Ciantar este cel mai mare din Munþii Hinducuº (Înalt), are o
lungime de 32 km, suprafaþa de 260 km2, linia de firn la 4.600–4.700 m,
partea terminalã la 3.660 m.

5.7.4. Munþii Karakorum

Munþii Karakorum se desfãºoarã între 33°45´ ºi 37° latitudine nordicã,


ºi între 74° ºi 80° longitudine esticã, pe direcþiile nord-vest-sud-est pe o
lungime de 800 km ºi sunt situaþi între Munþii Pamir ºi Kuenlun-Himalaya.
Altitudinea medie este de 6.000 m, iar cea maximã de 8.611 m în vârful
Chogori (K2). Existã încã 3 vârfuri ce depãºesc 8.000 m ºi câteva zeci cu
peste 7.000 m.
În contextul poziþiei din partea centralã a Asiei ºi a altitudinilor mari,
clima prezintã caracteristicile munþilor înalþi, cu valori ale parametrilor diferite
în funcþie de altitudine ºi de poziþia faþã de climatul arid al Turkestanului ºi
cel umed, musonic. Dacã în depresiuni ºi pe vãi, la altitudini coborâte, cad
în medie anual numai 100 mm/an de precipitaþii, la circa 5.000 m altitudine
cantitatea de precipitaþii este de 1.200–2.000 mm/an, iar temperatura medie
anualã de –4...–5°C. Precipitaþiile ating însã ºi valori mult mai ridicate: 5.000
mm (la 4.700 m) ºi 8.000 mm (la 6.000 m) pe gheþarul Rachict. Linia zãpezilor
permanente se gãseºte la 4.600–5.000 m în partea sud-vesticã, la 5.000–
6.000 m în partea nordicã ºi la 6.200–6.400 m în nord-estul Munþilor
Karakorum.
Cartãrile fãcute în Munþii Karakorum au stabilit o suprafaþã totalã de
15.400 km2, pentru un numãr de 2.300 de gheþari ºi un volum de 2.860 km3.
Cinci gheþari au lungimi de peste 50 km ºi suprafeþe cuprinse între 285 ºi
750 km2: Siahen, Baltoro, Biafo, Batura ºi Hispar (tabelul 10).

150
&
Tabelul 10. Principalii gheþari din Munþii Karakorum
(dupã L.D. Dolguºin ºi G.B. Osipova, 1989)

Lungime Suprafaþã Altitudinea absolutã


Gheþar [km] [km2] Partea finalã Linia zãpezilor
[m] permanente [m]
Gheþarii din bazinul râului Indului
Batura 59 285 2.540 5.000
Hispar 52 580 2.960 5.100
Virdjerab 38 250 3.440 5.050
Barpu-Sumaiar 32 200 2.800 4.800
Pasu 20 160 2.550 4.700
Karambar 23 132 3.230 5.000
Minapin 16 125 2.160 4.900
Biafo 68 420 3.100 5.100
Baltoro 62 750 3.530 5.100
Panmah 44 410 3.590 4.900
Braldu 33 190 3.840 5.050
Chogolungma 45,5 290 2.750 4.900
Siahen 70 750 3.550 5.300
Central-Rimo 45 300 4.960 5.800
Hurdopin 38 280 3.330 5.000
Bilafon 24 156 3.750 5.300
Kondus 39 270 3.100 5.100
Terong 26 245 4.200 5.600
Gheþarii din bazinul Râului Iarkend
Sarpolago 27 230 4.250 5.400
Scamri 41,5 400 4.100 5.100

Caracteristicile de relief ºi climã se reflectã în extinderea zonei de


acumulare ºi a zonei de ablaþie. De exemplu, la gheþarul Batura, din suprafaþa
totalã de 285 km2 în zona de acumulare se aflã la 144 km2, iar în cea de
ablaþie, 141 km2.
În acelaºi timp, gheþarii au ºi o vitezã de deplasare apreciabilã în funcþie
de pantã: 16 m/an la gheþarul Rakhiot, 30 m/an la gheþarul Chungphon. La
gheþarul Bazhin viteza de curgere variazã de la 200 la 700 m/an, pierzând
anual din partea frontalã un volum ce ar reprezenta 70 milioane m3 de apã.
În timpul deplasãrii rapide, gheaþa exercitã o puternicã eroziune, preluând în
masa sa detritusul format, sub forme de morene.
Gheþarul Batura este un gheþar dendritic tipic pentru Munþii Karakorum
ºi se gãseºte în prezent într-un stadiu de înaintare (extindere). Se semnaleazã
însã ºi faptul cã în partea terminalã, ablaþia este puternicã, formându-se torenþi
enormi în timpul verii, care conflueazã cu cursul superior al Indului. Grosimea

151
+
gheþarului Batura este de 430 m la 20 km de partea terminalã ºi de 85–120 m
spre partea frontalã.
Gheþarul Siahen (76 lungime, 750 km2) este cel mai mare gheþar din
Munþii Karakorum ºi este localizat între culmile Saltoro, în vest, ºi Siahen-
Mustagh, în est. Fruntea gheþarului coboarã la 3.550 m, unde se formeazã
râul Nubra.
Gheþarul Baltoro (62 km lungime, 750 km2) este situat în mijlocul celei
mai mari concentraþii de altitudini maxime de pe glob; 21 de vârfuri cu peste
7.000 m ºi patru optmiari (K2 sau Chogori de 8.611 m, Hidden Peak de
8.068 m, Broad Peak de 8.047 m ºi Gasherbrun II de 8.035 m). Prima hartã
a pãrþii inferioare a gheþarului a fost întocmitã de colonelul Godwin Austen,
probabil primul european care a pãtruns în aceastã regiune, extrem de greu
de explorat. Gheþarul Godwin Austen conflueazã cu Baltoro în piaþa Con-
cordiei. Expediþia din 1892 condusã de William Martin Conway a ajuns pânã
în partea superioarã a gheþarului de pe Masivul Baltoro Kangri (fig. 76).
Linia zãpezilor persistente este la 5.100 m, iar limba gheþarului coboarã pânã
la 3.100 m altitudine.

5.7.5. Munþii Nanºan

Sistemul montan Nanºan, situat în Asia Centralã, pe teritoriul Chinei,


are în lungime 800 km ºi în lãþime 200–400 km. Culmea principalã se înalþã
la 4.500–6.300 m. Clima este secetoasã, cu precipitaþii ce variazã între
50 mm/cm2/an pe vãi, la 100–150, 300–500 mm/cm2/an în funcþie de altitudine
ºi de poziþia faþã de masele de aer dominant. La peste 4.000 m, în est cad
400–700 mm/cm2/an, iar în vest 200–400 mm/cm2/an de precipitaþii.
Dupã ultimele cataloage ale gheþarilor, în Nanºan se aflã 2.859 de gheþari
cu o suprafaþã totalã de 1.972,5 km2 ºi un volum de 95,4 km3.
Gheþarul Laohugoi (10,1 km lungime, 21,9 km2 suprafaþã) este cel mai
lung gheþar din Munþii Nanºan. Se formeazã pe versantul nordic al culmii
Dosiuºan.
Gheþarul Dande are suprafaþa cea mai mare dintre gheþarii din Munþii
Nanºan. Este format din cinci zone de acumulare situate între 5.000 ºi 5.400
m; limbile glaciare sunt scurte, sub 2 km; linia zãpezilor persistente se aflã
la 5.020 m în nord, la 5.050 m în est ºi la 5.140 m în sud.

5.7.6. Munþii Himalaya

Munþii Himalaya formeazã cel mai grandios complex muntos de pe


Terra, desfãºurându-se pe circa 2.500 km lungime, în partea sudicã a Asiei
Centrale.
Lanþurile muntoase, aproximativ paralele ºi uºor arcuite, au o lãþime
totalã relativ redusã, de 200–300 km. Versantul sudic este abrupt ºi dominã
Câmpia Indo-Gangeticã. Versantul nordic este uºor înclinat spre Podiºul Tibet.
Acest masiv muntos este alcãtuit din patru lanþuri muntoase (dispuse de
la sud la nord): Prehimalaya, Himalaya Micã, Himalaya Mare ºi Transhimalaya
(Lanþurile Zaskar ºi Ladak).

152
153
Fig. 76. Gheþarul Baltoro (dupã M. Bleahu ºi colab, 1966).
&
+
Munþii Himalaya prezintã câteva zeci de vârfuri cu peste 7.000 m ºi 14
vârfuri cu peste 8.000 m altitudine. Cel mai înalt este Chomolungma sau
Everest (8.848 m), escaladat pentru prima datã, în 1953, de cãtre Hillary ºi
Tensing.
Himalaya Micã are altitudini medii cuprinse între 3.500 ºi 4.500 m,
unele vârfuri atingând 6.000 m.
Între Himlaya Micã ºi Himalaya Mare se aflã un ºir de depresiuni
longitudinale, mai importante fiind Depresiunea Kaºmir (în vest, la 1.600 m)
ºi Depresiunea Katmandu (în est, la 1.400 m).
Himalaya Mare are forma unei creste alpine relativ înguste cu altitudine
medie de 6.000 m ºi cele mai înalte vârfuri de pe glob: Masivul Nanga
Parbat (8.126 m) în nord-vest, urmat spre sud ºi sud-est, de o serie de vârfuri
cu înãlþimi de 6.000–7.000 m, apoi creasta se înalþã din nou la peste 8.000
m în: Dhaulagiri (8.172 m), Kutang (Manaslu) (8.126 m), Annapurna (8.078
m), Chomolungma (8.848 m, la vest de râul Arun).
Munþii Himalaya sunt împãrþiþi ºi în sectoare transversale, de cãtre
afluenþii Indusului ºi Brahmaputrei, sectoare denumite dupã state ºi provincii
istorice ale Indiei (vezi M. Bleahu ºi colab., 1966).
Himalaya Occidentalã se desfãºoarã între fluviile Indus ºi Kali pe o
lungime de 800 km.
Sectorul Kaºmir Himalaya, situat între râurile Indus ºi Ravi, are o climã
mai puþin asprã, spre temperatã, ºi diferã de restul Himalayei prin altitudinile
sale mai reduse. Masivul Nanga Parbat (8.125 m) este izolat faþã de celelalte
masive.
Sectorul Punjab Himalaya este cuprins între râurile Ravi ºi Satlej. Deºi
Punjab este numele unei provincii vechi indiene, formate din cinci state mici,
în munþi (Chamba, Lahul, Kangra, Kulu ºi Spiti), el semnificã Þara celor
cinci râuri. Altitudinea munþilor nu depãºeºte 6.800 m, iar înãlþimea medie
este cea mai redusã, cu circa 1.000 m mai puþin decât restul munþilor.
Altitudinea maximã este de 6.401 m în vârful Shilla. Lanþurile nordice cu
altitudini, de asemenea, mai reduse, fac ca acest sector sã se dezvolte mai
mult în lãþime. În Zaskar principalele vârfuri nu depãºesc 7.000 m în: Leo
Pargial (6.740 m) ºi Kinangtsang (6.795 m); în Ladak, vârful Hanle are
6.412 m.
Sectorul Garhwal Himalaya (Kuman Himalaya) este cuprins între râurile
Satledj în vest ºi Kali în est. Este puternic fragmentat de râurile cu izvoarele
în Zaskar ºi de alte râuri ce formeazã o reþea hidrograficã complicatã. Din
aceºti munþi se formeazã cele trei izvoare principale ale fluviului Gange cu
locurile de pelerinaj de la Badrinath, Kedarnath ºi Gangotri. Principalele
masive montane sunt dispuse de la vest la est între principalele râuri. Între
râurile Satledj ºi Bagirati înãlþimile sunt sub 7.000 m: Bandar Punch (6.315
m), Schivling (6.543 m); între râurile Bagirati ºi Alaknanda se aflã Masivul
Gangotri cu vârfurile Chaukhamba (7.138 m) ºi Satopanth (7.075 m). Între
râurile Alaknanda ºi Gori se gãsesc cele mai importante vârfuri din sectorul
Garhwal: Masivul Nando Devi cu vârfuri de 7.816 m ºi 7.434 m.

154
&
În extremitatea esticã, între râurile Gori ºi Kali, masivul cel mai important
Panch Chuli atinge 6.910 m.
Lanþurile Zaskar ºi Ladak ating în sectorul Garhwalului înãlþimi mari:
Kamet, 7.755 m, în Zaskar, ºi Gurla Mandhata, 7.730 m, în Ladak.
Himalaya Centralã se desfãºoarã între râurile Kali ºi masivul
Kangchendzönga (exclusiv) pe circa 800 km; corespunde sectorului Nepal
Himalaya, cel mai impresionant sub aspectul masivitãþii, care este împãrþit
de principalele râuri astfel:
– între râurile Kali ºi Karnali: Masivul Byas-Rikly-Himal cu vârfurile
Saipal, 7.034 m ºi Api, 7.132 m;
– între râurile Karnali ºi Bheri: Masivul Petrasi-Himal ºi Masivul Sisne-
Himal cu vârfuri în jur de 7.000 m;
– între râurile Bheri ºi Krishna Gandaki: Masivul Dhaula-Himal cu
ºapte vârfuri importante, cel mai estic fiind un optimar – Dhaulagiri I, 8.172 m;
– între râurile Krishna Gandaki ºi Morsyandi: Masivul Annapurna-Himal
cu vârfurile: Annapurna I, 8.078 m (primul optmiar cucerit de exploratori),
Annapurna II, 7.937 m, Annapurna III, 7.577 m;
– la est de valea Morsyandi se aflã grupa Gurkha-Himal cu vârful
Manaslu (8.126 m);
– între râurile Buri Gandaki ºi Trisuli se aflã masivele Sringi-Himal
(vârful Chamar, 7.177 m) ºi Ganesch-Himal (vârful Ganesch Peak, 7.406 m);
– între râurile Trisuli ºi Sun Kosi se aflã masivele muntoase complicate
(vârful Shisha Pangma 8.013 m cel mai mic dintre optmiarii lumii);
– între râurile Sun Kosi ºi Dudh Kosi se aflã Rowling-Himal (cu vârfuri
de circa 7.100 m);
– între râurile Dudh Kosi ºi Arun (cea mai mare vale transversalã din
Himalaya) se întinde grupa cu altitudinea maximã a refliefului terestru –
Everest. Grupa se numeºte în ansamblu Khumbu-Himal sau Mahalangur-
Himal ºi cuprinde patru optmiari ºi 15 ºaptemiari. În partea centralã a grupei
se aflã Masivul Chomolungma, 8.848 m. Primul masiv în vest este Cho Oyu
(8.153 m). Din vârful Everest se desprinde spre sud o creastã cu vârfurile:
Lhotse, 8.501 ºi Lhotse Shar, 8.383 m. În partea esticã se aflã Masivul Makalu
cu vârful cu acelaºi nume de 8.481 m;
– în extremitatea esticã a sectorului central se aflã Lumbasumba-Himal
cu vârfuri ce nu depãºesc opt mii de metri.
Himalaya Orientalã se extinde pe circa 730 km, începând cu Masivul
Kandchendzönga (Kangchenjunga) pânã la râul Brahmaputra.
Sectorul Sikkim Himalaya, pe teritoriul statului Sikkim („þara muntoasã”),
este format din trei grupe mari de munþi: Kangchendzönga, în vest; creasta
principalã a Himalayei, în nord; Dong Kya, în est.
Grupa Kangchendzönga include trei optmiari: Kangchendzönga, 8.579 m
(al treilea vârf din lume) ºi douã vârfuri secundare de 8.476 m, în sud, ºi
8.420 m, în vest.
Sectorul Bhutan Himalaya prezintã vârfuri de peste 7.000 m în masivele
Chomo Lhari, 7.314 m, Kula Kangri (7.554 m, 7.540 m, 7.531 m, 7.516 m).
La nord de Bhutan, în Tibet, se întinde lanþul Ladak, paralel cu Himalaya, cu
vârfuri ce ating 7.000 m.

155
+
Sectorul Assan Himalaya se întinde între graniþa Bhutanului ºi cotul
Brahmaputrei. Drumul de acces spre munþi trece prin regiuni foarte sãlbatice;
cantitatea anualã de precipitaþii atinge 12.500 mm/m2, fiind polul precipitaþiilor
pe glob.
*
Poziþia geograficã, dispunerea ºi desfãºurarea culmilor perpendicular pe
direcþia musonilor, marile altitudini influenþeazã clima, care prezintã
particularitãþi destul de variate. Pe versanþii sudici aerul tropical umed de la
altitudini joase este înlocuit treptat cu cel rece, specific zãpezilor permanente
ºi gheþurilor de pe vârfuri. Spre interiorul Masivului Himalaya, clima devine
din ce în ce mai secetoasã (la 3.500 m cad doar 80 mm precipitaþii anuale).
Pe versanþii sudici, la înãlþimi de 2.500–3.000 m, cantitatea anualã de
precipitaþii înregistreazã valori de 3.200–5.000 mm/an.
Din noiembrie pânã în martie, la nivelul liniei zãpezilor permanente,
vânturile dominante nord-estice sunt deosebit de puternice, având un rol
important în transportarea zãpezii ºi în transformarea ei în gheaþã. Zãpada
este viscolitã de pe înãlþimi pe gheþari. Frecventele avalanºe alimenteazã
gheþarii. Singura perioadã calmã este aprilie-mai, folositã pentru explorarea
masivului.
Linia de echilibru se aflã la 4.400–4.800 m pe versantul sudic ºi la
5.800–6.000 m pe cel nordic.
Relieful puternic accidentat se pare cã este factorul esenþial care împiedicã
formarea gheþarilor de dimensiuni mari.
Gheþarii din Himalaya au un rol important în alimentarea lacurilor, a
cãror apã este folositã pentru irigaþii.
Cercetarea gheþarilor din Himalaya este de datã relativ recentã, respectiv
de dupã 1970, când a început catalogarea lor, acþiune care este departe de a
fi încheiatã. Se apreciazã o suprafaþã a gheþarilor de circa 6.640 km2.
Principalele sisteme glaciare sunt grupate în jurul celor mai înalte masive,
pe care le prezentãm, de la vest la est, din descrierea datã de L. D. Dolguºin
ºi G. B. Osipova (1989), fãcutã dupã diferite surse bibliografice.
Himalaya Occidentalã. Cursul superior al Indului desparte Munþii
Karakorum de Munþii Himalaya.
La est de pasul Indului se desfãºoarã Masivul Nanga Parbat, cu condiþii
puþin favorabile formãrii gheþarilor, deºi altitudinea medie este de 3.000–
4.000 m, iar cea maximã de 8.126 m. Lipsa suprafeþelor cvasiorizontale ºi
pantele abrupte fac ca gheþarii sã fie de dimensiuni mici, mai ales pe versantul
sudic, în comparaþie cu cei de pe versantul nordic. Diferenþa dintre cei doi
versanþi este datoratã ºi precipitaþiilor, mai abundente pe partea nordicã.
În Masivul Nanga Parbat existã aproximativ 60 de gheþari cu o suprafaþã
totalã de circa 690 km2, dintre care citãm gheþarii: Rakhiot (15 km lungime),
Diamir (14 km lungime ºi 38 km2 suprafaþã), Rupal (17,6 km lungime).
Gheþarii sunt de tip alpin (turkestan), alimentaþi de avalanºe (fig. 77).
Limitele lor coboarã pânã la 3.200–3.800 m, partea frontalã fiind
acoperitã cu morene.

156
&

Fig. 77. Gheþarii din Munþii Nanga Parbat.

Masivul Nunkui (7.135 m) prezintã o zonã de alimentare de 14 km2,


situat pe o platformã la 6.160–6.580 m. Din acest „focar” glaciar se desprind
câteva limbi glaciare, cum este cea a gheþarului Gangri, cu douã ramuri de
21 km lungime, ce coboarã pânã la 3.350 m. Suprafaþa sa este puternic
crevasatã. Gheþarul Saffat are zona de alimentare la 5.000–5.500 m; limba
gheþarului atinge 16 km lungime, iar suprafaþa este de 50 km2.
Masivul Lahul (6.142–6.575 m) prezintã mulþi gheþari a cãror zonã de
alimentare se aflã la 4.500–4.800 m. Limbile gheþarilor sunt acoperite pe
suprafeþe întinse cu morene. Cel mai important gheþar este Senapani, lung de
14,7 km, cu o suprafaþã de 32,5 km2.
Munþii Dhaula Dhar, situaþi la sud de Masivul Lahul, prezintã câþiva
gheþari mici, care se alimenteazã din avalanºe. Tipul de gheþari este cel de
vale.
În bazinul râului Baspa (afluent al râului Satledj) sunt 89 de gheþari cu
suprafaþã totalã de 244 km2.
Himalaya Centralã (Sectorul Nepal). Aceastã unitate montanã din
Himalaya prezintã cel mai mare nucleu de îngheþ din întregul sistem montan
himalayan. Predominã gheþarii lungi de vale, de tip alpin, mai ales pe versantul
sudic, unde precipitaþiile ating 4.000–4.500 mm/an. Viteza de deplasare a
gheþarilor variazã între 10 ºi 15 cm/24 ore.
Gheþarul Gangotri (32 km lungime, 300 km2 suprafaþã) este cel mai
important gheþar din Himalaya, situat pe Muntele Badrinat (7.188 m). Prezintã
cinci afluenþi mari. Limba gheþarului coboarã pânã la 3.800 m ºi este acoperitã
parþial de morene, iar linia de firn este de 5.150 m.

157
+
În Masivul Kamet (7.756 m), gheþarii sunt foarte crevasaþi datoritã pantei
mari. Cel mai mare este gheþarul Mangnang (22 km lungime), ce coboarã
doar pânã la 5.320 m ºi este puternic îngheþat; linia de firn este la 5.820 m.
În Masivul Nanda-Devi (7.816 m) se aflã gheþarii Pindar ºi Milam (cel
mai lung din regiune).
În Munþii Khubi-Gangri cantitatea de precipitaþii este redusã ºi de aceea
gheþarii au suprafeþe mici, iar linia zãpezilor persistente se aflã la 5.800–
6.000 m. Gheþarul Brahmaputra are o suprafaþã de 55 km2 ºi se terminã la
4.860 m.
Masivul Annapurna prezintã în partea sa centralã cei mai mari gheþari
(Annapurna de Nord ºi Annapurna de Sud).
Cel mai productiv centru glaciar este Chomolungma, unde se gãsesc în
total 600 de gheþari cu o suprafaþã totalã de 1.600 km2, din care 217 se aflã
pe teritoriul Chinei, cu o suprafaþã totalã de 772 km2 (fig. 78).

Fig. 78. Gheþarii din Masivul Everest (dupã M. Bleahu ºi colab., 1966).

158
&
Existã doar 15 gheþari cu dimensiuni mai mari de 20 km2 ºi lungimi
apreciabile, situaþi pe vãi adânci. Se alimenteazã din mici suprafeþe cu firn,
situate pe versanþi mai puþin înclinaþi din care se desprind avalanºe.
Abrupturile puternice nu au permis formarea unor bazine de firn de
dimensiuni mari. Grosimea limbii gheþarilor, în jumãtatea inferioarã este de
110–160 m. Înãlþimea liniei de firn este la aproximativ 5.780–6.000 m.
Gheþarul Rongbuk de Vest este cel mai puternic din aceastã regiune,
situat pe versantul vestic al vârfului Chomolungma. Lungimea gheþarului
este de 22,2 km, iar suprafaþa de 86,9 km2; limba gheþarului atinge 5.150 m,
terminându-se într-o prãpastie adâncã. Este un gheþar rece, de tip continental;
viteza de deplasare a gheþii este de 100–120 m/an.
Gheþarul Khumbu este adesea vizitat de apliniºti. Se formeazã pe partea
de vest a vârfului Chomolungma deasupra unei depresiuni, în apropierea
cãreia gheþarul are o cãdere altitudinalã de 700–750 m, ceea ce duce la
crevasarea puternicã a masei de gheaþã din care se desprind blocuri gigantice.
Gheþarul se continuã spre sud-sud-est, primind pe dreapta câþiva afluenþi
puternici. Viteza de deplasare este de 180 m/an, iar linia de firn este la
5.700–5.900 m.
Himalaya Orientalã. În Masivul Kangchendzönga (8.586 m) se aflã
gheþarul Zemu, al doilea ca mãrime din Himalaya: 31 km lungime, 130 km2
suprafaþã; grosimea gheþarului este de 220 m în partea inferioarã, la 1 km de
frunte coboarã pânã la 4.350 m.
Gheþarul Kangchenjunga se aflã la sud-vest de gheþarul Zemu; are 24
km lungime ºi o suprafaþã de 107 km2.
În extremitatea esticã a sistemului muntos Himalaya câteva masive
depãºesc 7.000 m. Gheþarii sunt nesemnificativi.
În Masivul Namceabarai (7.757 m) existã cinci gheþari, cel mai lung
fiind gheþarul Salung (1,5 km lungime), ce coboarã la 2.950 m.

În sistemul muntos Himalaya poate fi urmãritã o evoluþie continuã a


gheþarilor în dublu sens: al stingerii ºi al formãrii, în timp relativ scurt, a
unor complexe glaciare.
De exemplu, în perioada 1850–1960 au dispãrut circa 112 gheþari; în
perioada 1890–1920 s-au format noi gheþari, datoritã precipitaþiilor abundente.
La acestea se adaugã ºi dinamica accentuatã a bilanþului masei gheþarilor,
mai ales a celor de dimensiuni mici ºi mijlocii (pânã la 30 km2). Gheþarul
Pindar, de exemplu, în Himalaya Centralã, s-a micºorat cu 1.600 m între
1847 ºi 1906 ºi cu încã 1.040 m între 1906 ºi 1958. Micºorarea suprafeþei
gheþarilor este, în unele situaþii, începutul îmbãtrânirii ºi apoi a stingerii
totale a gheþarilor.

159
+
Întrebãri ºi exerciþii de verificare
1. Care sunt diferenþele dintre gheþarii din Munþii Pirinei, Alpi ºi Alaska?
2. Stabiliþi tipurile de gheþari din emisfera nordicã.
3. Cum influenþeazã clima ºi relieful tipurile de gheþari?
4. Precizaþi principalii centri glaciari din emisfera nordicã.
5. Care sunt factorii care influenþeazã dimensiunile gheþarilor?

160
&
TEMA VI

Gheþarii din America de Nord

Obiective

Tema îºi propune:

ð Repartiþia gheþarilor actuali pe continentul America de Nord;

ð Realizarea unei clasificãri a gheþarilor dupã genezã ºi morfologie.

161
&
6. Gheþarii din America de Nord

6.1. Cordiliera Pacificã

Dispunerea ºi orientarea culmilor faþã de Oceanul Pacific, altitudinea ºi


latitudinea influenþeazã direct atât acumularea imenselor mase de zãpadã
transformate ulterior în gheþari, cât ºi persistenþa acestora la diferite altitudini.
Faþada vesticã a munþilor este dispusã pe direcþia nord-sud în calea
maselor de aer ce vin de pe ocean cu umezealã considerabilã. Cantitatea de
vapori de apã nu este aceeaºi, ea variind în raport ºi de alþi factori.
În Cordiliera Alaska, precipitaþiile cele mai bogate se gãsesc spre partea
sudicã, datorate întâlnirii curentului oceanic cald Kuro-ªivo cu cel rece Oya-
ªivo, ce vine de la latitudini mai joase. Vânturile puternice din vest aduc
precipitaþii bogate, determinând cea mai mare acumulare de gheþari din zonele
temperate, de circa 90.000 km2 (fig. 79). Astfel, pe versantul dinspre Oceanul
Pacific clima are caracteristici oceanice, cu precipitaþii bogate de la 2.000–
3.000 mm/cm2/an pânã la 5.000 mm/cm2/an. Pe culmile opuse, spre continent,
cantitatea de precipitaþii scade, atingând 800–1.000 mm/cm2/an.
În partea de nord a Alaskãi, precipitaþiile sunt foarte reduse cantitativ,
prin urmare gheþarii sunt ca ºi inexistenþi.
În jumãtatea sudicã a Alaskãi, spre Oceanul Pacific ºi graniþa cu Canada,
trei culmi montane, cu desfãºurare relativ paralelã cu þãrmul, prezintã cele
mai importante sisteme glaciare din America de Nord (continentalã): Cordiliera
Alaska, Munþii Vranghel ºi Cordiliera (Munþii) Coastelor.

6.1.1. Insulele Aleutine

Insulele Aleutine prezintã 57 de vulcani, dintre care 27 sunt activi ºi în


prezent.
Temperatura medie a lunii ianuarie este de –2...–11°C, iar a lunii iulie
de +13°C. Precipitaþiile scad cantitativ de la sud spre nord, respectiv de la
1.500 la 800 mm/cm2/an.
Gheþarul Katmai (2.298 m), din Munþii Aleutinelor este inclus în Parcul
Naþional Katmai alãturi de alþi 16 gheþari.
Explozia din iunie 1912 a strãpuns cupola glaciarã, formând o calderã
cu diametru de 4 km ºi versanþi de 800 m. Deºi s-au topit circa 13 km2 din
zona de alimentare, poziþia fronturilor de gheaþã nu s-a schimbat pentru cã

163
+

164
Fig. 79. Repartiþia gheþarilor în Cordiliera pacificã din America de Nord.
&
zona de ablaþie a fost acoperitã de un strat gros de circa 2–3 m de piatrã
ponce, care o protejeazã.
Gheþarii s-au reinstalat dupã circa 30 de ani coborând în calderã, deasupra
lacului.
Emisarii sãi nordici ºi nord-vestici coboarã pânã la 600–800 m.

6.1.2. Cordiliera Alaska

Cordiliera Alaska se desfãºoarã ca un arc de cerc paralel cu þãrmul;


altitudinea maximã este de 6.149 m în Munþii McKinley, la 63°C latitudine
nordicã.
Principalele sisteme glaciare (de la sud-vest spre nord-est) sunt situate
în masivele: Gerdine (3.431 m), Munþii Foraker (5.304 m) ºi McKinley
(6.194 m), precum ºi Munþii Hayes (4.216 m).
Pe versantul spre Oceanul Pacific linia de echilibru este la 1.350–1.500 m,
iar pe versantul nordic, la 2.250–2.400 m.
Gheþarul Muldrow, dezvoltat pe versantul nord-vestic al Munþilor
McKinley, este cel mai mare, acoperind o suprafaþã de 516 km2. Este un
gheþar de vale, cu o lungime de 61 km, în bazinul râului McKinley; se
terminã la 754 m.

6.1.3. Munþii Vranghel

Munþii Vranghel (munþi vulcanici), cu vârfurile Sanford, 4.949 m, ºi


Blockburn, 4.936 m, sunt puþin fragmentaþi, permiþând formarea unei cupole
glaciare de peste 70 km lungime. Numeroºi emisari se orienteazã pe versanþii
nordic ºi sudic.
Gheþarul Nabesna, traversat de paralela de 62° latitudine nordicã ºi de
meridianul de 143° longitudine vesticã, este cel mai important emisar al
cupolei glaciare din Munþii Vranghel, orientat pe versantul nordic pe 87 km
lungime ºi 819 km2 suprafaþã, coborând pânã la 870 m.

6.1.4. Cordiliera Coastelor

Cordiliera Coastelor, între Peninsula Kenai ºi Arhipelagul Alexander,


este formatã din mai multe masive cu importante suprafeþe glaciare: Munþii
Chugach (Ciugaci), Munþii Logan ºi Munþii Sf. Elias.
Linia de echilibru a gheþarilor este situatã la altitudini diferite pe versantul
dinspre Oceanul Pacific, unde coboarã la 600–800 m, ºi pe cel opus, dinspre
interior, unde urcã la 1.800–1.900 m.
În Munþii Chugach suprafaþa glaciaþiei este de 21.600 km2.
Gheþarul Bering, situat în partea de vest a munþilor, formeazã un
impresionant sistem glaciar de piemont, care sfârºeºte doar la 30 m deasupra
nivelului mãrii, desfãºurându-se pe o lungime de 203 km ºi o suprafaþã de
5.800 km2; este cel mai mare din America de Nord. În el conflueazã mai
mulþi gheþari mai mici, cum este gheþarul Steller, lung de circa 25 km.

165
+
Cercetãrile efectuate încã de la începutul secolului (1905–1906) ºi pânã
în anii 1970 au arãtat cã partea terminalã a gheþarului s-a situat la diferite
altitudini.
Sistemul glaciar Malaspina-Seward este cel mai grandios din America
de Nord, format din gheþarii: Seward Superior, Seward Inferior ºi Malaspina.
Este traversat de paralela de 60° ºi de meridianul de 140°, dezvoltându-se pe
o lungime de 113 km ºi o suprafaþã de 4.500 km2.
Gheþarul Malaspina (59°55´ latitudine nordicã ºi 140°30´ longitudine
vesticã) este un gheþar de piemont. Se desfãºoarã pe 45 km lungime ºi 2.195
km2 suprafaþã. Este în întregime în zona de ablaþie, fiind alimentat de gheþarii
Seward Superior, Marvin, Agassiz, Libbi, Heiden. Seward Superior reprezintã
un câmp imens de gheaþã situat între Muntele Sf. Elias ºi Muntele Logan
(6.050 m), cu lungime de 55 km ºi lãþime de la 12 la 25 km.
Grosimea medie a gheþarului Malaspina este de 600–610 m, patul sãu
coboarã pânã la 250 m sub nivelul mãrii. Partea terminalã, spre mare, este
într-o continuã transformare, mai ales în timpul verii, când apa rezultatã din
topirea gheþii formeazã torenþi deosebit de activi. Rezultã o câmpie acoperitã
de morene peste care se prelungeºte gheþarul. Morenele acoperã ºi zona
marginalã a gheþarului pe grosime de 2–3 m. De fapt cuvertura de grohotiºuri,
destul de continuã ºi de groasã, a permis în partea frontalã instalarea unei
vegetaþii deasupra gheþii, care constituie în acelaºi timp o frânã pentru topirea
sa.
Lacurile de acumulare formate în zonele de confluenþã ale gheþarilor
afluenþi ai Malaspinei se descarcã prin tunele subglaciare.
Crevasele fragmenteazã gheþarul, din care se desprind apoi blocuri
imense.
Gheþarul Malaspina este bine studiat încã de la sfârºitul secolului trecut
de cãtre U. C. Russel (1893) ºi apoi prin monografia elaboratã de R. Sharp
(1958). Se apreciazã astfel cã între 1946 ºi 1950, în sistemul glaciar
Seward-Malaspina, bilanþul glaciar a înregistrat un deficit de 33 km2.
Suprafaþa glaciaþiei din Munþii Sf. Elias, pe teritoriul Alaskãi este de
11.000 km2.
Arhipelagul Alexander ºi versantul vestic al Munþilor Coastelor se înscriu
pe teritoriul Alaskãi ºi prezintã suprafeþe remarcabile cu gheaþã datoritã
precipitaþiilor bogate. Cel mai important este gheþarul Taku, studiat la
jumãtatea secolului de M. Miller ºi alþi glaciologi. Linia de firn este la 1.000
m. Stratul anual de firn avea 4 m grosime la 1.800 m (în perioada 1950–
1953). Suprafaþa este de 596 km ºi lungimea de 33 km.
Cordiliera Coastelor pe teritoriul Canadei atinge, în Muntele Waddington,
4.047 m (la 51°20´ latitudine nordicã). Pe versantul sud-estic, gheþarii coboarã
pânã la 1.800 m, cu lungimi de circa 24 km.
Pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, Cordiliera Pacificã se continuã
din Canada prin Munþii Cascadelor.
Cordiliera Cascadelor situatã pe teritoriul S.U.A., datoritã latitudinii,
prezintã linia de echilibru la altitudini diferite, urcând de la 1.800 m în nord,
la 3.730 m în sud (la 37°06´ latitudine nordicã).

166
&
La est de oraºele Seattle ºi Tacoma se gãsesc gheþari în Muntele Olympus.
Gheþarii Coleman ºi South Cascade situaþi la nord-est de Seattle sunt
studiaþi de foarte mult timp fiind mai accesibili.
În Masivul Rainier (4.380 m, 46°51´ latitudine nordicã), suprafaþa cu
gheþari este de 87,8 km2, cei mai importanþi fiind gheþarii: Emmons, Nisqually,
Carbom (9,7 km lungime) (fig. 80).

Fig. 80. Gheþarii din Muntele Rainier.

Muntele Adams (3.757 m; 46°12´) adãposteºte 10 gheþari.


În Masivul Hoode (3.427 m; 45°22´ latitudine nordicã) existã opt gheþari,
linia de echilibru urcând la 2.250 m.
Gheþarii cei mai sudici de pe teritoriul S.U.A. se aflã la 37°06´ latitudine
nordicã în Muntele Palisado (4.364 m).

167
+
6.2. Munþii Stâncoºi
Munþii Stâncoºi se extind pe teritoriul S.U.A. ºi Canadei de la Munþii
Sangre de Cristo (4.011 m), în sud, pânã la râul Liard, în nord (la circa
59°–60° latitudine nordicã).
Pe teritoriul Statelor Unite ale Americii alcãtuiesc ramura esticã a
Cordilierilor ºi depãºesc 4.000 m în vârfurile: Elbert 4.399 m, Pic Blanca
4.364 m º.a. Cãtre vest, se desprind platourile Columbia, Marele Bazin ºi
Colorado.
Precipitaþiile sunt mai reduse decât în sistemul montan situat pe coasta
Pacificã, din aceastã cauzã limita zãpezilor persistente se aflã mult mai sus,
iar gheþarii ocupã suprafeþe reduse pe masivele ce depãºesc 4.000 m altitudine.

6.2.1. Munþii Stâncoºi de pe teritoriul S.U.A.

Pe teritoriul Statelor Unite ale Americii existã 319 gheþari cu o suprafaþã


totalã de 78,9 km2.
În Munþii Wind River (Gannet Peak 4.202 m; 43°–43°30´ latitudine
nordicã ºi 109°30´–110° longitudine vesticã) existã cea mai mare suprafaþã
cu gheþari de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Gheþarii au suprafeþe
reduse; cei 36 de gheþari deþin 44,5 km2. Doar ºapte gheþari au o suprafaþã
cuprinsã între 1,6 ºi 4,6 km2, cei mai mari fiind Gannet (4,57 km2 suprafaþã)
ºi Dinvudi (2,4 km lungime, 3,5 km2 suprafaþã).
La graniþa cu Canada, în partea de nord-vest a statului Montana, în
Parcul Naþional Glacier existã 53 de gheþari cu o suprafaþã totalã de 13,8 km2.
Gheþarul Sperry este cel mai mare, cu o suprafaþã de 1,34 km2 în 1946;
în 1900 avea 3,39 km2. Dupã 1950, retragerea gheþarului a încetinit, ulterior
a început sã creascã din nou.

6.2.2. Munþii Stâncoºi de pe teritoriul Canadei

Pe teritoriul Canadei, Munþii Stâncoºi se extind pe circa 1.500 km


lungime (de la 49° la 59°–60° latitudine nordicã). Datoritã temperaturii scãzute,
linia zãpezilor persistente coboarã altitudinal.
Cercetãrile gheþarilor din Munþii Stâncoºi ai Canadei au început la
mijlocul secolului trecut, iar cercetãrile complete se fac începând cu deceniile
ºase ºi ºapte ale secolului nostru, pe baza imaginilor satelitare. Cu toate
acestea nu existã încã un catalog complet al gheþarilor, cifrele privind numãrul
ºi suprafaþa lor fiind aproximative.
Principalele areale cu gheþari actuali din Munþii Stâncoºi se aflã în
pãrþile cele mai înalte din extremitãþile nordicã ºi sudicã, fiind reprezentate
toate tipurile de gheþari montani.
În câmpurile glaciare Columbia, Vapootyk-Vapta, Lyell-Month, Hooker
etc., se gãsesc gheþari de vale, gheþari de circ, gheþari suspendaþi, gheþari
regeneraþi. Ultimii se formeazã din fragmente ale gheþarilor suspendaþi ºi din
avalanºe.

168
&
În partea sudicã, cel mai important câmp glaciar se aflã în apropierea
trecãtorii Kicking-Horse, unde altitudinile depãºesc 3.000 m în vârfurile:
Deltaform, 4.322 m, Hungabe, 3.489 m, Victoria, 3.462 n.
Gheþarul Venkchemna (1,6 km lungime, 4,8 km lãþimea frontului, peste
5 km2 suprafaþã) este acoperit parþial cu morene, care îl protejeazã.
Gheþarul Victoria începe la trecãtoarea Abbot (2.922 m); are partea
frontalã acoperitã cu morene, s-a retras cu circa 754 m de la sfârºitul secolului
trecut pânã în anii 1970.
Principala masã glaciarã din Munþii Stâncoºi ai Canadei este concentratã
între pasurile Kiking-Horse ºi Yellowhead ºi este dispusã în ºase câmpuri
glaciare. Câmpul glaciar Vapootyk-Vapta are circa 117 km2, dezvoltându-se
de o parte ºi de alta a cumpenei de ape.
Gheþarul Peito (51°40´ latitudine nordicã ºi 116°38´ longitudine vesticã),
situat în Parcul Naþional Banff, pe versantul estic al Munþilor Stâncoºi, a fost
bine studiat.
În perioada 1965–1974, bilanþul a fost negativ (–18 g/cm3/an), rezultând
o pierdere a sa de 21,5 milioane tone de gheaþã. Caracteristic pentru gheþar
este dezvoltarea mare a zonei de acumulare; limba gheþarului este însã scurtã,
dar cu lãþimi apreciabile, dezvoltatã pe o pantã mare.
Câmpul glaciar Freshfield se dezvoltã pe direcþie nord-vest-sud-est, la
altitudini de 2.100–3.000 pe circa 100 km2. Gheþarul Freshfield se formeazã
din câmpul cu acelaºi nume ºi are circa 13 km lungime.
Câmpul glaciar Columbia este cel mai extins în suprafaþã (325 km2)
din Munþii Stâncoºi, fiind situat pe paralela de 52°10´ latitudine nordicã ºi
meridianul de 117°15´ longitudine vesticã. Din acest câmp se alimenteazã
râuri tributare Oceanului Pacific, Oceanului Atlantic ºi Oceanului Îngheþat.
Grosimea gheþii este cuprinsã între 360 ºi 640 m, desfãºuratã la altitudini
de la 2.500 m pânã la 3.200 m; vârfurile ating sau depãºesc însã 3.500 m
(Columbia 3.748 m). Partea centralã este ocupatã de gheþarii Columbia,
Athabaska ºi Saskatchewan, din care se formeazã râurile cu acelaºi nume
(fig. 81).
Gheþarul Athabaska (9,3 km lungime, 15 km2 suprafaþã) se formeazã
din câmpul glaciar Columbia ºi coboarã pe versantul nord-estic într-o vale
adâncã cu o limbã de 6,5 km lungime, ce se terminã la 1.950 m. Formeazã
trei cascade la 2.700–2.500 m, 2.470–2.380 m ºi 2.360–2.200 m.
Athabaska este un gheþar temperat; la 10 m adâncime având o temperaturã
de –0,5°C. Ablaþia medie anualã este de circa 400 g/cm2; viteza de miºcare
a gheþii are valori de 15 m/an; variazã în profil longitudinal, având în
perimetrul cascadelor chiar 80 m/an. Grosimea gheþii în partea frontalã are
70–90 m, iar baza cascadei inferioare atinge chiar 300 m. În aceste condiþii
de dinamicã a gheþii se apreciazã cã masa gheþii se regenereazã la circa 150
de ani.
Gheþarul Athabaska este unul dintre cei mai accesibili gheþari din Munþii
Stâncoºi ai Canadei datoritã ºoselei care trece prin apropierea frunþii gheþarului
ºi a construcþiilor tehnice ce permit accesul pânã la cascada inferioarã.
Constituie un obiectiv turistic principal în Parcul Naþional Jasper.

169
+

Fig. 81. Complexul glaciar Columbia (dupã L. D. Dolguºin ºi G. B. Osipova, 1989).

Gheþarul Saskatchewan (37,6 km2 suprafaþã) coboarã din câmpul glaciar


Columbia de est, fiind situat în Parcul Naþional Banff. Din el se formeazã
izvoarele fluviului Saskatchewan. Zona de alimentare deþine aproape 2/3 din
suprafaþa gheþarului, respectiv 23,3 km2 ºi este situatã între 2.440 ºi 3.440 m
altitudine.
Limba gheþarului coboarã pânã la 1.780 m, având 9 km lungime. Linia
de echilibru oscileazã la altitudini cuprinse între 2.440 m ºi 2.530 m. La
2.250 m prezintã o cascadã, iar la baza acesteia grosimea gheþii atinge 460
m. Panta medie a limbii gheþarului este de 3,5°, iar spre partea inferioarã,
frontalã, are 12°. Extinderea morenelor medianã ºi lateralã explicã atât
intensele procese de versant cât ºi dinamica gheþii.
Gheþarul Saskatchewan, ca ºi gheþarul Athabaska, este uºor accesibil
turiºtilor.
Gheþarul Columbia coboarã din câmpul glaciar Columbia spre nord-vest,
printr-o cascadã glaciarã la baza cãreia apar ogive. Limba gheþarului se scurge
printr-o vale adâncã, începând de la 2.100 m altitudine pânã la circa 1.500
m, unde se aflã un lac cu circa 0,8 km2. Lacul este înconjurat de morene.

6.3. Gheþarii din Mexic


Caracteristica gheþarilor din Mexic este datã de formarea lor pe cei mai
înalþi munþi vulcanici. Suprafaþa cu gheþari este de circa 11,4 km2.

170
&
Pic d’Orizaba (Citlaltepetl, 5.700 m – Muntele cu stea) prezintã un câmp
glaciar spre nord-vest din care se desprind ºapte limbi glaciare; pe versantul
estic apare un singur gheþar; suprafaþa totalã a gheþii este de 9,5 km2.
Popocatepetl (Muntele care fumeazã, 5.452 m) are trei gheþari juxtapuºi
formaþi pe versantul nord-vestic, în suprafaþa totalã de 0,72 km2.
Izatccihuatl (Femeia în alb, 5.286 m) prezintã nouã gheþari mici, aliniaþi
de o parte ºi alta a crestei principale cu direcþie nord-sud. Pe versantul vestic
gheþarii coboarã la 4.680 m, iar pe cel estic, la 4.650 m. Suprafaþa totalã a
gheþii este de 1,21 km2.

6.4. Gheþarii din America de Sud


6.4.1. Munþii Anzi

Munþii Anzi sau Cordiliera Sud-Americanã se desfãºoarã de-a lungul


litoralului Americii de Sud de la Oceanul Pacific pe o lungime de circa 7.000 km,
între extremitãþile nordicã (12° latitudine nordicã) ºi sudicã (55° latitudine
sudicã). Situaþi în cea mai mare parte în zonele climatice ecuatorialã ºi
tropicalã (circa 4/5 din lungime), formarea ºi menþinerea gheþarilor sunt impuse
în primul rând de altitudine ºi de sursele de umezealã a aerului.
În regionarea glaciologicã a Munþilor Anzi, realizatã în funcþie de sursa
principalã a precipitaþiilor atmosferice, se remarcã urmãtoarele unitãþi
(L. Dolguºin ºi G. Osipova, 1989):
– partea nordicã a Munþilor Anzi corespunde regiunii atlantico-central-
americane ºi are principala sursã de umezealã din Marea Caraibilor; suprafaþa
gheþarilor este de circa 14,4 km2;
– regiunea atlantico-sud-americanã corespunde climei ecuatoriale ºi
tropicale din emisfera sudicã; alimentarea cu precipitaþii se face dinspre
Oceanul Atlantic ºi bazinul Amazonului; suprafaþa gheþarilor atinge circa
5.850 km2;
– partea sudicã a Munþilor Anzi (la sud de 32°30´ latitudine sudicã)
aparþine regiunii pacifico-sud-americane cu precipitaþii atmosferice abundente
dinspre Oceanul Pacific; suprafaþa cu gheþari este de 27.220 km2.
Pe teritoriul Americii de Sud, inclusiv insula Þara de Foc, gheþarii acoperã
o suprafaþã de circa 33.100 ± 10% km2.

6.4.2. Regiunea glaciarã atlanticã-central-americanã

Aceastã regiune include gheþarii situaþi pe munþii ce se desfãºoarã de la


12° pânã la circa 7°30´ latitudine nordicã, respectiv Sierra Nevada de Santa
Marta ºi Cordillera de Merida, munþi ce depãºesc 5.500 m în altitudine.
Sierra Nevada de Santa Marta (Cordiliera Orientalã) atinge altitudinea
maximã în vârful Cristóbal Colón (5.800 m), foarte cunoscut de alpiniºti.
Suprafaþa totalã a gheþarilor era de circa 11,7 km2 (în 1969) ºi acoperã crestele
vârfurilor de peste 5.000 m.
Gheþarii sunt de dimensiuni mici, cel mai mare atinge 3 km lungime ºi
coboarã pânã la 4.500 m. Linia zãpezilor persistente se gãseºte la 4.880 m
pe versanþii nordici, mai umezi, ºi la 5.000 m pe versanþii sudici.

171
+
În perioada 1939–1969 s-a constatat o diminuare a suprafeþei ºi grosimii
gheþarilor situaþi la altitudini coborâte.
În 1939 gheþarii se extindeau pe circa 17,5 km2, iar grosimea lor era cu
40% mai mare faþã de anul 1969.
Cordillera de Merida, situatã între golful Maracaibo ºi izvoarele râului
Apure, are o suprafaþã glaciarã de numai 2,66 km2 (1976) ºi acoperã altitudinile
cele mai mari: Bolivar (5.775 m), Humboldt (4.942 m). ªi aici unii gheþari
au dispãrut complet, iar alþii au rãmas doar la altitudini mari, de la mijlocul
secolului XIX pânã în prezent.

6.4.3. Regiunea glaciarã atlanticã-sud-americanã

Se desfãºoarã pe teritoriul Columbiei, Perului, Boliviei ºi, parþial, pe cel


al statelor Chile ºi Argentina; deþine mai mult de jumãtate din lungimea
totalã a Anzilor, întinzându-se între 7°30´ latitudine nordicã ºi 32°30´ latitudine
sudicã.
Pe teritoriul Columbiei în Cordilliera Centralã, predominã gheþarii de
crater cu limbi scurte pe vulcanii Uila (5.750 m), Tolima (5.215 m) ºi Ruiz
(5.400 m). Erupþia vulcanului Ruiz din 13/14 noiembrie 1985 a topit zãpada
ºi gheaþa provocând ºuvoaie de mâl fierbinte ce au devastat totul pe suprafeþe
întinse, au murit peste 23.000 de oameni.
Cordillera de Est (Sierra Nevada de Cocui) prezintã versanþi abrupþi;
gheþarii suspendaþi se dezvoltã pe pante vestice, mai puþin înclinate, deºi
precipitaþiile sunt mai reduse decât cei de est. Cantitatea de precipitaþii este
de 1.500–2.000 mm/cm2/an, limita zãpezilor persistente gãsindu-se la 4.600–
4.800 m. Suprafaþa gheþarilor este de circa 80 km2.
Pe teritoriul Ecuadorului, Munþii Anzi se desfãºoarã sub forma a douã
lanþuri paralele (Cordillera de Vest ºi Cordillera de Est) ce închid un podiº
înalt. Deasupra liniei zãpezii permanente (4.300–4.750 m) se ridicã circa
douãzeci de vârfuri, majoritatea vulcani stinºi sau activi.
În Cordillera de Vest principalul centru glaciar îl constituie vulcanul
stins Chimborazo (6.272 m), care prezintã un câmp comun de firn cu o
suprafaþã de 3 km2, din care se desprind 14 gheþari cu direcþii diferite.
Suprafaþa totalã a gheþarilor este de 32 km2. Cel mai lung gheþar este
Abraspungo (3 km). Gheþarii de pe vulcanul stins Sierra Corinairaso (5.028
m) au în jur de 17 km2. Gheþarii coboarã pe versanþii interni ai craterului spre
fundul acestuia (8 gheþari), dar ºi pe versanþii externi, din care se desprind
limbi glaciare spre sud ºi sud-vest.
În Cordillera de Est se aflã cel mai înalt vulcan activ din lume Cotopaxi
(5.896 m), al cãrui vârf este acoperit de gheaþã în care se observã stratele
formate din cenuºã ºi zgurã vulcanicã. Topirea rapidã a gheþii ºi zãpezii
datoritã erupþiei vulcanului provoacã inundaþii catastrofale în bazinul râului
Napo.
Al doilea gheþar ca mãrime în Ecuador este gheþarul Pusuasu (2,5 km
lungime ºi 1 km lãþime), situat pe versantul interior al calderelor vulcanului
stins Sierra Altar (5.321 m).

172
&
Gheþarii din Anzii de pe teritoriul Perului reprezintã cea mai vastã
arie glaciarã din zona tropicalã a Pãmântului. Datele asupra lor sunt foarte
restrânse, datoritã puþinelor explorãri efectuate pânã în prezent. Cordillera
Blanca, ce se extinde pe circa 180 km de la 8°40´ pânã la 10° latitudine
sudicã, are 14 vârfuri de peste 6.000 m, altitudinea maximã fiind de 6.768
m în vârful Huascaran. Suprafaþa totalã cu gheþari este de 828 km2. Vârful
Huascaran este acoperit de o cupolã glaciarã din care se formeazã limbi
glaciare cu pantã abruptã. În Cordillera Huaraz (situatã la sud de Cordillera
Blanca), cu altitudinea maximã de 6.632 m, dominã gheþarii de tip alpin; din
aria de acumulare se desprind limbi glaciare lungi ºi înguste separate de
interfluvii muntoase. Suprafaþa totalã a gheþarilor este de 175 km2.
Cordillera Raura prezintã un gheþar de podiº de circa 16 km2 (gheþarul
Raura) din care coboarã gheþari de vale. Suprafaþa totalã a gheþarilor este de
45 km2.
Cordillera Vilikobamba, situatã la vest-nord-vest de oraºul Cuzco, se
întinde pe 150 km (între 13° ºi 13°30´ latitudine sudicã) ºi are 75 km2 de
gheþari. Frecvenþa gheþarilor este maximã pe vârfurile de 5.994 m ºi de 6.271
m. În general, gheþarii sunt scurþi (pânã la 1,5 km lungime ºi 0,5 km lãþime),
cu panta terminalã acoperitã de morene.
Cordillera de Villcanota, cu circa 1.400 km2 de gheþari, prezintã o cupolã
glaciarã de 55 km2 (Chellcaia) cu observaþii glaciologice complexe (Dolguºin
ºi Osipova, 1989): 180 ± 10 m grosimea gheþii, 17 km lungime, 3–5 km
lãþime; se aflã deasupra limitei zãpezilor persistente la 5.650, 5.543 ºi 5.480
m; marginea cupolei prezintã pereþi glaciari de 50 m înãlþime, cu excepþia a
douã limbi glaciare care coboarã pânã la 5.000–5.100 m în vest ºi, respectiv,
4.900 m în est.
Platoul glaciar Huenomari (la sud de Cordillera de Villcanota) are circa
90 km2 fiind situat la 5.500–5.800 m, deasupra liniei zãpezilor persistente
(5.500 m), în zona de acumulare.
În Anzii Boliviei, gheþarii ocupã suprafeþe însemnate mai ales în
Cordillera de Est, situatã în apropierea sursei de umezealã din bazinele
Amazon-Paraguay ºi din Oceanul Atlantic.
Suprafaþa totalã a gheþarilor din Bolivia este de 2.148 km2 ± 10%.
În Cordillera de Est, ce se desfãºoarã de la nord de lacul Titicaca prin
Munþii Nudo-de-Apolobamba cu circa 500 km2 de gheþari, linia zãpezilor
persistente este la 4.800–5.000 m. La est de lacul Titicaca se aflã Cordillera
Reali, cu altitudinea maximã în vârful Ancouma (6.388 m). Suprafaþa cu
gheþari este de circa 350 km2, linia zãpezilor persistente fiind la 4.900–5.000
m. Sunt prezenþi gheþari de vale, de circ, gheþari suspendaþi pe versanþi,
precum ºi câmpuri de firn. La sud de fluviul La Paz, pe circa 30 km lungime,
culmile de 5.600–5.900 m sunt acoperite de gheþari pe circa 100 km2. Gheþarii
de vale coboarã pânã la 4.800 m, linia de firn este la 5.300 m. Cordillera
Santa Vera Cruz pãstreazã cei mai sudici gheþari din Bolivia, majoritatea
fiind gheþari suspendaþi, numai unul este gheþar de vale.
Cordillera de Vest, deºi are multe vârfuri de peste 6.000 m, datoritã
precipitaþiilor reduse, gheþari se gãsesc numai pe vulcanul stins Sajama (6.542 m),

173
+
din care coboarã gheþarii de vale Vincurata ºi Uciusaia pânã la 5.500 m ºi,
respectiv, 4.750 m; linia zãpezilor prsistente se aflã la 5.900 m.
În Anzii Chiliano-Bolivieni ºi Chiliano-Argentinieni între 23° ºi 29°
latitudine sudicã, peste 25 de vârfuri depãºesc 6.000 m altitudine. Gheþarii nu
s-au format însã pe toate vârfurile, datoritã cantitãþii reduse de precipitaþii.
Predominã câmpurile de gheaþã, zona de alimentaþie constituind în multe
situaþii ºi zona de ablaþie, în funcþie de anotimp.
Pe versantul vestic al vulcanului Llullaillaco (6.723 m) câmpul glaciar
se extinde între 5.600 ºi 6.500 m. Vulcanul Ohos-del-Salado (6.880 m) are
craterul umplut cu gheaþã, iar pe versanþii externi se gãsesc doi gheþari de
dimensiuni mici.
La sud de paralela de 29° latitudine sudicã, climatul este mai umed
datoritã vânturilor ciclonice dinspre Oceanul Pacific. Limita zãpezilor
persistente scade la circa 4.500 m, iar gheþarii, deºi de dimensiuni mici, sunt
mai frecvenþi decât în partea nordicã.
Versantul sud-estic al Muntelui Mercedario (6.770 m) este acoperit
aproape în întregime de gheaþã, care trece într-un gheþar de vale. Între
Mercedario ºi Cordillera de Ramada (6.410 m) se gãsesc nouã gheþari de
vale, unii atingând 8–10 km lungime.

6.4.4. Regiunea glaciarã pacificã-sud-americanã

Gheþarii se extind pe cumpãna de ape din Munþii Anzi pe teritoriul


statelor Chile ºi Argentina între 32°30´ ºi 55°30´ latitudine sudicã. Precipitaþiile
sub formã de zãpadã din timpul iernii se transformã în gheaþã datoritã repetãrii
îngheþului la temperaturi scãzute, formându-se gheaþa supraimpusã.
Prin urmare, câmpurile multianuale de firn sunt foarte reduse ca suprafaþã
ºi numãr. Limita zãpezilor persistente este greu de trasat, ca dealtfel ºi sepa-
rarea zonei de acumulare de cea de ablaþie. Sunt frecvenþi gheþarii cu morene
ºi gheþarii de piatrã.
Pe vulcanul stins Aconcagua (6.959 m) gheaþa ocupã circa 50 km2,
dispusã sub formã de cupolã, din care se desprind gheþarii de vale, alimentaþi
în mare parte de avalanºe.
La sud de calea feratã transandinã, pe culmile Nevado-del-Plata (6.130 m),
Muntele Juncal (6.180 m) ºi Nevado-del-Plomo (6.050 m), gheaþa ocupã
circa 296 km2.
Gheþarul Juncal-Norte din Masivul Juncal este un gheþar de vale ce se
deplaseazã cu circa 400 m/an. Gheþarul Juncal-de-Sur are 15 km lungime
ºi 26,4 km2; se dezvoltã pe versantul sudic al muntelui cu acelaºi nume. Tot
pe versantul sudic se aflã ºi gheþarii Olivares-Alfa, Olivares-Beta ºi
Olivares-Gama, între 3.800 m ºi 4.600 m.
Pe Sierra-del-Poleras (5.960 m) cei patru gheþari deþin o suprafaþã
totalã de 46 km2 ºi lungimi ce variazã între 2 ºi 6 km; coboarã pânã la 3.600–
4.300 m.
Pe vulcanii Tupungato (6.800 m) ºi San Juan (6.070 m), gheþarii au
mãrimi ºi tipuri variate. Gheþarul Tupuian are circa 20 km lungime ºi

174
&
alimenteazã râul cu acelaºi nume. Craterul vulcanului San Juan este umplut
cu gheaþã, pe versanþii exteriori coboarã câþiva gheþari ce se pierd în depunerile
morenice. Spre valea Muzco se orienteazã gheþarul Muzco.
În regiunea vulcanilor San Jose (6.070 m) ºi Sierra Marmobho (6.100
m) gheþarii ocupã 131 km2.
În regiunea vulcanilor Maipo (5.290 m), Sierra-del-Castillo (5.485 m)
ºi grupa montanã Picos-del-Barrozo (5.000 m), gheþarii ocupã culmile ºi
versanþii sudici pe o suprafaþã totalã de circa 185 km2. Cel mai mare dintre
ei se aflã pe versantul sudic al Muntelui Picos-del-Barrozo.
Între 34°30´ ºi 35° latitudine sudicã, respectiv în Masivul Alito
de-las-Arrieres (4.986 m) ºi vulcanul Tindiririca (4.300 m) se aflã un mare
centru glaciar cu mulþi gheþari de tip alpin, cu vaste bazine de firn ºi limbi
glaciare puternic crevasate, din care se desprind seracuri. Linia zãpezilor
persistente coboarã la 3.200–3.300 m. Gheþarul Universidad are 11,6 km
lungime, 29 km2 suprafaþã ºi se formeazã din douã ramuri, principala fiind
cea vesticã. Pe Sierra-Belavista (34°35´ latitudine sudicã) existã mulþi gheþari
mici ºi repezi cu lacuri preglaciare.
Între 35° ºi 40° latitudine sudicã munþii scad în altitudine, prin urmare,
deºi precipitaþiile sunt abundente, temperaturi negative favorabile formãrii
gheþarilor se gãsesc doar pe creastã, gheþarii sunt suspendaþi ºi de dimensiuni
reduse.
În sectorul dintre 40° ºi 46°30´ latitudine sudicã suprafaþa totalã a
glaciaþiei se mãreºte, deþinând circa 770 km2. Glaciaþiunea este întreþinutã de
cantitatea de precipitaþii datorate climatului oceanic, precum ºi de scãderea
temperaturii în sezonul cald al anului, ca urmare a latitudinii, ºi nu a altitudinii,
la care se aflã regiunea.
Gheaþa de pe Sierra-Tronador (3.460 m) este puternic fisuratã; din ea,
prin desprindere ºi prãbuºire, se formeazã câþiva gheþari regeneraþi cu lungimi
de 5–7 km ºi suprafeþe cuprinse între 7 ºi 14,5 km2; coboarã pânã la 900–
950 m altitudine.
La sud de 43° latitudine sudicã, gheþarii ocupã suprafeþe din ce în ce
mai extinse. Culmile plate Sierra-Cuatro-Piramides (2.408 m) ºi Sierra
Nevada (2.042 m) sunt acoperite de gheþari imenºi cu marginile fie foarte
abrupte, fie continuate din loc în loc prin limbi glaciare ce coboarã la 550–
600 m.
Pe Sierra-Overo câmpul glaciar este de 150 km2, din el se desprind
gheþari de scurgere.
La sud de Puerto-Aisen pânã la platoul glaciar al Patagoniei de Nord,
gheþarii ocupã suprafeþe nu prea mari, pe câteva culmi montane.

6.5. Platourile glaciare


Între 46°30´ ºi 51°20´ latitudine sudicã în Munþii Anzi gheaþa are o
dezvoltare maximã formând douã platouri glaciare – sudic ºi nordic –
asemãnãtoare platoului glaciar din Alaska. Suprafaþa totalã a gheþii este de
circa 2.000 km2.
În partea de vest, gheþarii de scurgere ajung pânã la nivelul oceanului,

175
+
formând aisberguri, iar în partea de est, pânã la lacurile mari situate la 180–
220 m altitudine.
Cantitatea anualã a precipitaþiilor pe faþada pacificã este de 2.000–
3.000 mm, iar la nivelul platoului glaciar (de la 1.500–2.000 m altitudine)
atinge 7.000 mm. Spre est, cantitatea de precipitaþii scade, limita zãpezii
persistente se ridicã, gheþarii sunt de tip montan.
Pe lângã cele douã platouri glaciare, existã peste 350 de gheþari.

6.5.1. Platoul glaciar al Patagoniei de Nord

Este situat între 46°31´–47°36´ latitudine sudicã ºi 73°–74° longitudine


vesticã ºi se desfãºoarã pe o lungime de 130 km (pe direcþie nord-sud) ºi o
lãþime de 1.575 km. Suprafaþa gheþarilor este de circa 7.600 km2.
Glaciaþiunea este de trecere, de la cea montanã la cea de calotã.
Partea nordicã se dezvoltã ca o cupolã pe masivul San Valentin
(4.058 m), din care se desprind numeroase ramificaþii, cei mai mari fiind
gheþarii de scurgere Piramida ºi Juama.
Partea de mijloc a platoului glaciar al Patagoniei nordice este un câmp
de firn (névé) vãlurit cu nunatak-uri pe margini. Axa nord-sud are 55 km,
iar cea est-vest, 25–35 km. Suprafaþa gheþii nu prezintã crevase. Gheþarii de
scurgere spre est sunt mai scurþi ºi mai absupþi decât cei dinspre vest (San
Tadeo, cu o lungime de 57 km ºi o lãþime în medie de 8 km, ºi San Rafael).
Gheþarul San Rafael, situat la 46°40´ latitudine sudicã, are 45 km lungime
ºi 3 km lãþime medie. Se terminã cu un front de 5 km în laguna San Rafael
(o parte a golfului Elefantes), formând aisberguri. Este bine cercetat de
glaciologi, care semnaleazã variaþii ale frontului ºi ale marginii gheþarului
încã din secolul al XVII-lea. Înaintãrile ºi retragerile gheþarului îi atestã
probabil caracterul de gheþar pulsator ºi sunt marcate de morene.
Partea sudicã a platoului glaciar al Patagoniei nordice este separatã de
cea centralã de Munþii Cordon Alisea ºi de numeroase nunatak-uri. Din
platou se scurge spre sud gheþarul Steffen, lung de 50 km ºi lat (în medie)
de 4 km.
Numeroase lacuri subglaciare se adãpostesc în vãile laterale ale gheþarilor
din întreg platoul glaciar al Patagoniei de Nord.
Munþii ce înconjurã platoul suportã numeroºi gheþari de diferite
dimensiuni. Tipicã este aria glaciarã Cordon Contreras, situatã la 46°50´
latitudine sudicã ºi 73° longitudine vesticã, cu înãlþimi de 2.000–2.500 m,
unde dominã gheþarii de vale scurþi ºi abrupþi.

6.5.2. Platoul glaciar al Patagoniei de Sud

Este situat între 48°15´–51°20´ latitudine sudicã ºi 73°–74°15´


longitudine vesticã, ºi se desfãºoarã pe o lungime de 360 km, de la nord la
sud, ºi o lãþime de 40–90 km, de la vest la est. Suprafaþa totalã este de
14.000 km2 (inclusiv nunatak-urile ºi gheþarii de scurgere; nunatak-urile deþin
circa 2.000 km2). Are o morfologie complexã, în zona axialã a Anzilor formând

176
&
vaste câmpuri glaciare, întrerupte de nunatak-uri ºi lanþuri muntoase ce se
înalþã deasupra gheþii cu 1.000–1.500 m. Pe marginile câmpurilor glaciare
între aceste lanþuri se orienteazã numeroºi gheþari de scurgere spre fiordurile
Oceanului Pacific, în vest, ºi spre marile lacuri piemontane, în est: San
Martin (285 m altitudine absolutã), Viedma (254 m), Lago Argentino (187 m)
º.a. Ultimul lac împarte platoul glaciar al Patagoniei sudice în douã pãrþi:
nordicã (11.000 km2) ºi sudicã (3.000 km2).
Gheþarul Jorje Montt (52 km lungime, 5 km lãþime) curge spre nord în
fiordul Calen. Frontul gheþarului s-a retras între 1920 ºi 1960 cu aproximativ
10 km.
Gheþarul Higgins (40 km lungime, 6 km lãþime) are o vastã zonã de
acumulare; limba gheþarului coboarã cu o frunte de 6 km în lacul San Martin.
Porneºte din aceeaºi arie împreunã cu gheþarii Cico, Viedma ºi Braggen.
Gheþarul Viedma (40 km lungime, 575 km2 suprafaþã) curge cãtre sud-est,
are în zona de ablaþie multã cenuºã ºi praf vulcanic provenite de la vucanul
Lautaro.
Gheþarul Uppsala (60 km lungime, 595 km2 suprafaþã) este cel mai
mare gheþar din America de Sud. Frontul este un perete glaciar de 60 m ce
se terminã în partea sudicã a Lago Argentino, zonã unde are 4 km lãþime.
Grosimea gheþii este de 210–230 m. O parte a frontului se terminã pe uscat
datoritã retragerii cu circa 700 m în 20 de ani.
Partea sudicã a platoului glaciar al Patagoniei sudice prezintã gheþari cu
suprafeþe mai mici decât în partea nordicã. Dupã tipul de glaciaþiune se
aseamãnã cu cea a insulei principale din arhipelagul Svalbard.
Cei mai gheþari sunt: Balmaceda (12 km lungime, limbã puternic
crevasatã, trei lacuri subglaciare); Tindali (35 km lungime, 4 km lãþime, douã
lacuri subglaciare); Grei (28 km lungime, 5 km lãþime); Dickson (coboarã în
lacul cu acelaºi nume); Moreno (23 km lungime, 200 km2 suprafaþã, cu
observaþii din 1899).

6.6. Arhipelagul Þara de Foc


Suprafaþa totalã a arhipelagului este de 72.000 km2, din care 3.500 km2
acoperitã cu gheþari.
Gheþarii cei mai numeroºi ºi mai mari se gãsesc în Cordillera Darwin
(2.280–2.468 m), pe insula principal㠖 Þara de Foc. Majoritatea gheþarilor
se aflã pe versantul vestic, pe teritoriul statului Chile. Pe teritoriul Argentinei
sunt numai câþiva gheþari de vale ºi de circ, situaþi la circa 25 km est de
oraºul Ushuaia.
Climatul oceanic, rãcoros, prezintã diferenþe mari pe versanþii vestic ºi
estic. În vest, cantitatea de precipitaþii este de 2.000–4.000 mm/cm2 anual, în
est, de numai 500 mm/cm2.
În insula Þara de Foc, din câmpul glaciar montan se desprind gheþari de
scurgere.
În extremitatea vesticã a Peninsulei Brunswick se aflã Gheþarul Negri.

177
+
În nord, Cordillera Darwin, coboarã cel mai mare gheþar de scurgere din
Þara de Foc – gheþarul Marinelli. Cãtre sud-est se orienteazã gheþarul
Stoppani, ce ajunge la 10 km distanþã de Golful Yendegaia. Pe teritoriul
Argentinei se gãsesc numai gheþari de vale ºi de circ de dimensiuni reduse,
care coboarã pânã la 700 m altitudine. În majoritate se aflã mai jos de linia
teoreticã a limitei zãpezii persistente (situatã la 1.000 m).

6.7. Gheþarii din Africa, Noua Guinee ºi Noua Zeelandã


Munþii cei mai înalþi sunt situaþi pe Ecuator sau pânã la 4° latitudine,
astfel încât formarea gheþii este impusã de temperaturi scãzute altitudinilor
de peste 5.000 m.
În Africa gheþarii ocupã cele mai înalte masive.
Masivul Ruwenzori (5.119 m) are circa 10 km2 de gheþari. Gheþarul
Elena are 1 km lungime ºi coboarã de la 4.820 m la 4.430 m.
Munþii Kenya (5.199 m) cu 1,2 km2 de gheaþã. Gheþarul Lewis coboarã
de la 4.930 m la 4.570 m.
Munþii Kilimandjaro (5.895 m) au un climat mai uscat decât Kenya. În
crater (2,4 km diametru) existã petice de gheaþã, dar pe gheaþã, dar pe flancurile
exterioare sunt 11 gheþari mici. Gheþarul Penck are 2,4 km lungime ºi coboarã
pânã la 4.580 m altitudine.
În Noua Guinee, la 4° latitudine sudicã, linia zãpezilor persistente se
situeazã la 4.700–4.000 m. Munþii Pegunungan Maoke din Noua Guinee
Occidentalã ating 5.029 m în vârful Jaya.
În Noua Zeelandã, gheþarii deþin circa 1.000 km2 în Munþii Alpi din
insula sudicã, dezvoltaþi de-a lungul coastei vestice între 42°53´ ºi 44°47´
latitudine sudicã.
Vânturile vestice transportã mase de aer oceanice umede, influenþând
atât acumularea gheþii cât ºi dinamica acesteia.
Gheþarul Tasman (28 km lungime – ultimii kilometri fiind împãduriþi,
55 km2) este cel mai mare, extinzându-se între 43°32´ ºi 43°40´ latitudine
sudicã, în apropierea Muntelui Cook (3.764 m). În fruntea gheþarului, situatã
la 760 m altitudine, ablaþia este puternicã, temperatura medie a aerului în
lunile de varã fiind de 8...18°C, iar în lunile de iarnã de –4...+5°C. Ablaþia
maximã se înregistreazã la circa 1.150 m, unde gheaþa nu este acoperitã.
În Arhipelagul Kerguelen (49° latitudine sudicã), linia de echilibru
este la 500–850 m. Calota glaciarã are 700 km2, în care se aflã gheþarul
Cook, la 1.300 m altitudine.

Întrebãri ºi exerciþii de verificare


1. Care sunt particularitãþile gheþarilor din America de Sud?
2. Cum influenþeazã clima ºi relieful tipurile de gheþari?
3. Precizaþi principalii centri glaciari din emisfera sudicã.
4. Care sunt factorii care influenþeazã dimensiunile gheþarilor?
5. Care este specificul gheþarilor din Africa ºi Oceania?

178
&
TEMA VII

Antarctica

Obiective

Tema îºi propune:

ð Prezentarea condiþiilor de formare ºi menþinere a gheþarilor de calotã;

ð Stabilirea caracteristicilor gheþarilor de calotã ºi a celor de „scurgere”.

179
&
7. Antarctica*

Pentru studiul gheþarilor din Antarctica este necesar sã se cunoascã mai


întâi urmãtoarele componente majore ale geosistemului:
– constituþia geologicã ºi relieful;
– clima.
Caracteristicile acestor componente sunt dependente direct de poziþia pe
care o are Antarctica pe glob, poziþie de care depinde în primul rând cantitatea
de energie recepþionatã, cu repercusiuni directe, dupã cum se ºtie, asupra
variaþiei elementelor climatice.
Geologic ºi geografic, Antarctida cuprinde douã unitãþi:
– Antarctida Occidentalã, la vest de meridianul Greenwich – circa 2,3 mil.
km2;
– Antarctida Orientalã – circa 10 mil. km2.
Aceeaºi regionare se face ºi în cazul gheþarilor, la care se adaugã însã
ºelful, limbile plutitoare de gheaþã ºi insulele ce cuprind circa 1,5 mil. km2.
Se apreciazã astfel în total o suprafaþã de circa 13,8 mil. km2. Existã
uºoare diferenþieri în ceea ce priveºte suprafaþa Antarcticii (americanii, de
exemplu, dau o cifrã ceva mai ridicatã, aproximativ 14,2 mil. km2) (tabelul 11).

Tabelul 11. Mãsurãtori efectuate pe suprafaþa Antarcticii


Suprafaþa mãsuratã Suprafaþa [mil. km2]
Continentul 13.942.000
Continentul fãrã gheþarii de ºelf ºi fãrã gheaþã care uneºte insulele
de la marginea continentului 12.200.000
Continentul fãrã gheþarii de ºelf, dar cu gheþarii terminali ai
cupolei 12.372.000
Continentul cu insulele din apropiere 12.400.000
Continentul cu insulele de pe platforma continentalã 13.970.000
Antarctica în limitele continentale 16.355.000

Structura geologicã a celor douã unitãþi prezintã similitudini cu structura


continentelor apropiate, ca urmare a coexistenþei lor în Gondwana.

* Antarctida desemneazã numai continentul, fãrã insulele din jur; Antarctica are un
înþeles mai larg, cuprinzând ºi insulele ºi peninsulele.

181
+
7.1. Caracterizare generalã
7.1.1. Relieful

Antarctida Orientalã este constituitã pe un soclu rigid precambrian,


încreþit ºi tocit, peste care s-au depus depozitele Paleozoicului inferior, depozite
cutate de miºcãrile caledonice, ulterior parþial erodate. Evoluþia geologicã
este asemãnãtoare cu aceea a Australiei, Africii de Sud, Madagascarului ºi
Indiei (fig. 82).
Partea de vest a Antarctidei Orientale este alcãtuitã dintr-un ºir de munþi,
Horstul Antarcticii (Munþii Transantarcticii) de circa 4.000 km lungime. Acest
horst este format din urmãtoarele lanþuri muntoase (enumerate de la Capul
Adare – cel mai apropiat de Noua Zeelandã la Marea Weddell): Amiralitãþii,
Prinþul Albert, Royal Society, Britania, Regina Alexandra, Regina Maud,
Commonwealth, Munþii Horlick, Thiel ºi Pensacola, Lanþul Shackleton ºi
Munþii Theron.
Altitudinea acestui horst depãºeºte frecvent 4.000 m: Kirkpatrik – pe
marginea gheþarului Beardmore – 4.520 m; Mt. Wade – 4.570 m.
Spre þãrmul Oceanului Indian se înalþã Munþii Prinþul Charles, iar spre
þãrmul Oceanului Atlantic, Munþii Principesa Astrid.
Relieful mulat de calota glaciarã este format din platouri ºi arii
depresionare. Cea mai mare arie depresionarã se aflã sub nivelul mãrii ºi se
extinde la est de Horstul Antarctic, începând de la Polul Sud spre Þara
Adélie, fiind alcãtuiþi din Bazinul Polar ºi Bazinul Wilkes. Amplitudinea
altitudinalã spre Horstul Antarctic depãºeºte 4.000 m, realizatã pe distanþe
cuprinse între 20 ºi 500 km.
Cel mai extins platou, cu altitudine de peste 1.000 m, este situat
aproximativ între 0°–90° longitudine esticã ºi 85°–75° latitudine sudicã,
depãºind 3.000 m altitudine în Þara Regina Maud. În acest platou se gãseºte
ºi Polul Inaccesibilitãþii (3.820 m).
Antarctida Occidentalã, mai puþin extinsã în suprafaþã decât partea de
est a Antarcticii, se desfãºoarã la vest de Horstul Antarctic. Prezintã un þãrm
puternic festonat. Peninsula Antarcticã, continuatã cu Insulele Shetland de
Sud, atinge 61° latitudine sudicã ºi este despãrþitã de America de Sud prin
strâmtoarea Drake. Morfologia Antarctidei Occidentale este deosebit de
complexã, putându-se diferenþia urmãtoarele regiuni:
a Þara Marie Byrd se extinde de la vest de Horstul Antarctic pe întreaga
arie centralã, constituind o adevãratã depresiune centralã. Relieful se aflã sub
nivelul mãrii, în unele locuri chiar la –2.000 m. Dacã gheþarii ar dispãrea,
Marea Weddell s-ar uni cu Marea Ross printr-un braþ de mare;
a Marginea Oceanului Pacific este alcãtuitã dintr-o înºiruire de munþi
vulcanici: Munþii Rockefeller, Munþii Crary, Munþii Kohler (4.160 m);
a Lanþul Munþilor Sentinelle mãrgineºte vasta arie depresionarã Þara
Marie Byrd spre Marea Weddell ºi este format din gnaise ºi micaºisturi
puternic cutate. Prezintã peste 70 de vârfuri, cel mai înalt fiind de 5.140 m
(Vinson);

182
183
Fig. 82. Harta generalã a Antarcticii.
&
+
a Platoul Ellsworth, situat între Munþii Sentinelle ºi peninsula Antarctica,
este tot o depresiune cu relieful sub nivelul mãrii. La 81° longitudine vesticã
se aflã un canal subglaciar între Marea Weddell ºi Marea Bellingshausen;
a ªelful Ross atinge circa 300 m grosime. În insulele Ross se aflã
singurul vulcan activ din Antarctica – Erebus (3.794 m). Fundul Mãrii Ross,
sub ºelf, este acoperit de un strat de sedimente de circa 1.000 m grosime. În
insula Roosevelt, ºelful se continuã pe uscat cu gheaþa de calotã;
a ªelful Filchner, format în golful cu acelaºi nume este situat în sudul
Mãrii Weddell, incluzând ºi insula Berkner;
a Peninsula Antarcticã (Þara Graham) este formatã din roci jurasice,
cutate, asemãnãtoare celor din Munþii Anzi. Este acoperitã de gheaþã
continentalã spre Marea Weddell, cu ºelful Larsen.
Þãrmul Antarctidei prezintã numeroase fiorduri, acoperite însã de calote
glaciare în unele porþiuni de ºelf.

7.1.2. Clima

Clima Antarcticii este determinatã de radiaþia solarã, evoluþia principalilor


centri barici ºi caracteristicile suprafeþei active. Ea este din ce în ce mai bine
cunoscutã datoritã cercetãrilor directe staþionare (tabelul 12).
Radiaþia solarã are în general valori ridicate, datoritã lipsei impuritãþilor
din atmosferã. Ea variazã în funcþie de altitudine, dar ºi în timpul anului. La
peste 3.000 m intensitatea radiaþiei directe este mai mare decât la altitudini
coborâte. De asemenea, în timpul verii se apropie de valoarea idealã obþinutã
în laborator: 1,7 kcal/cm2/min.

Tabelul 12. Staþiunile ºtiinþifice din Antarctida în timpul A.G.I. ºi cele înfiinþate
ulterior (dupã Gh. Neamu, 1982, cu modificãri)

Felul observaþiilor ºtiinþifice


Denumirea staþiunii Coordonate Observaþii Câþi oameni
glaciologice ierneazã
1 2 3 4 5
MAREA BRITANIE
Admiralty Bay 62°05 58°25 – 17
Anvers Islands 64°45´ 64°05´V + 9
Argentin Islands 65°15´ 64°17´V + 10
Baze „W” 63°32´ 57°23´V + 10
Danco 64°44´ 62°38´V + 6
Deception Islands 62°59´ 60°34´V – 6
Halley Bay 75°31´ 26°42´V – 21
Hope Bay 63°24´ 56°59´V + 10
Port Locroy 64°49´ 63°31´V – 7
Shackleton 77°59´ 37°09´V – 25
South Ice 81°57´ 29°52´V – 9
Stonigton Islands 68°11´ 67°00´V – 17
ARGENTINA
General Belgrano 77°58´ 37°48´V – 25

184
&
Continuare – Tabelul 12
1 2 3 4 5
Almirante Brown 64°53´ 62°53´V + 11
San Martin 68°08´ 67°07´V + 10
Deception 62°59´ 60°42´V + 10
Teniente Camaru 62°36´ 59°56´V – 14
Melchior 64°20´ 62°59´V + 11
Teniente Matienzo 64°58´ 60°02´V – 10
Pétrel 63°28´ 56°17´V + 11
Esperanza 63°24´ 56°59´V + 7
AUSTRALIA
Mawson 67°36´ 62°52´E – 24
Davis 68°35´ 77°58´E – 14
BELGIA
Regele Baudouin 70°26´ 24°19´E – 16
CHILE
Pedro Aguirre Cerdo 62°56´ 60°36´V + 10
Arturo Prat 62°29´ 59°405´V – 12
O’Higgins 63°19´ 57°54´V + 10
Gonzales Videla 61°49´ 62°51´V + 9
Presidente Eduardo Frei 62°12´ 58°55´V – 22
FRANÞA
Dumont d’Urville 66°40´ 140°01´E – 36
Charcot 69°22´ 139°01´E – 8
JAPONIA
Syowa 69°00´ 39°35´E + 30
NORVEGIA
Norvegia 70°30´ 2°32´V – 18
S.U.A.
Wilkes 66°15´ 110°32´E – 11
Me Murdo 77°51´ 166°39´E + 110
Hallett* 72°198´ 170°13´E – 18
Beardmore 83°21´ 174°54´E – 14
Little America 78°19´ 162°22´V – 28
Rockford 79°35´ 152°56´V – 9
Byrd 80°01´ 119°32´V – 24
Amundsen-Scott 90°00´ – – 23
Ellsworth 77°43´ 41°02´V – 16
NOUA ZEELANDÃ
Scott 77°51´ 166°45´E – 11
Hallett 72°19´ 170°13´E – 18
FOSTA U.R.S.S.
Mirnîi 66°33´ 93°01´E + 53
Oazis 66°16´ 100°45´E + 6
Pionierskaia 69°44´ 95°31´E – 9
Vostok 1 72°09´ 96°37´E – 10
Komsomolskaia 74°06´ 97°30´E – 8
Vostok 78°28´ 106°48´E + 23
Sovetskaia 78°23´ 87°32´E – 12
Polul Inaccesibilitãþii 82°07´ 55°02´E – 8
Relative 69°30´ 159°53´E + 15
Leningradskaia 67°40´ 45°51´E + 94
Molodiojnaia 62°12´ 58°58´V + 23
Bellingshausen 69°59´ 12°55´E + 20
Lazarev 70°46´ 11°50´E – 15

185
+
Radiaþia globalã are valori foarte mari în decembrie (30,3 kcal/cm2) ºi
în ianuarie (28,1 kcal/cm2), aceste valori fiind ºi maximale înregistrate pe
Terra. Din totalul de 30,3 kcal/cm2, 25,6 kcal/cm2 reprezintã radiaþia directã.
Temperaturile deosebit de scãzute din Antarctica sunt explicate de bilanþul
anual negativ de –5...–7 kcal/cm2, rezultat din valorile bilanþului caloric de
undã scurtã (BK) de circa 20 kcal/cm2/an ºi cele ale bilanþului caloric de
undã lungã de circa –25 kcal/cm2/an.
Principalii centri barici de la latitudinile înalte din emisfera sudicã sunt
dispuºi zonal astfel (Gh. Neamu, 1982, p. 97) (tabelul 13):
– o zonã de dezvoltare a anticiclonilor subtropicali a cãror periferie se
extinde pânã la limita nordicã a liniei de convergenþã antarcticã (aproximativ
pe paralela de 50° latitudine sudicã);

Tabelul 13. Valoarea medie lunarã a vitezei de deplasare, în km/orã/zi, a ciclonilor ºi


anticiclonilor din emisfera sudicã pentru anii 1955–1956 (dupã Gh. Neamu, 1982)

Centrul baric Sectorul Emisfera sudicã


în întregul ei
Atlantic Indian Pacific Med. Max.
Med. Max. Med. Max. Med. Max.
Decembrie – 1955
Ciclonii 36,7 91,7 48,5 95,8 47,2 87,2 44,2 95,8
Anticiclonii 48,9 75,0 31,0 79,2 26,6 83,3 35,6 79,2
Ianuarie – 1956
Ciclonii 42,1 108,0 45,3 104,0 41,2 92,0 42,9 108,0
Anticiclonii 48,6 112,0 45,0 104,0 32,4 108,0 42,0 112,0
Februarie – 1956
Ciclonii 44,5 102,1 51,0 91,7 47,3 97,9 47,6 102,1
Anticiclonii 36,7 112,0 43,4 95,9 36,3 97,9 38,6 112,0
Media pentru cele trei luni de observaþie
Ciclonii 41,1 108,0 48,2 104,0 45,2 97,9 44,9 108,0
Anticiclonii 44,7 112,0 39,8 104,0 31,8 108,0 38,8 112,0

– o zonã cuprinsã între 50 ºi 60° latitudine sudicã, caracterizatã printr-un


regim al presiunii atmosferice, la nivelul mãrii, foarte coborâtã, fiind locul
de formare a peste 90% din ciclonii emisferei sudice;
– o zonã situatã la sud de Cercul Polar de Sud, caracterizatã prin cele
mai mari presiuni atmosferice, reduse la nivelul mãrii, cu valori frecvente de
1.050–1.150 mb, aici fiind locul de formare a unor anticicloni stabili, localizaþi
deasupra cupolei de gheaþã, cu nucleul pe „Platourile Înalte ale Antarctidei”.
Vitezele de deplasare a ciclonilor ºi anticiclonilor, precum ºi interrelaþiile
lor cu mãrile sudului explicã direcþia, frecvenþa ºi intensitatea vânturilor.
Suprafaþa activã se comportã din punct de vedere climatic foarte omogen,
gheaþa reprezintã suprafaþa idealã cu pierdere de cãldurã.

186
&
Unele discontinuitãþi le dau „oazele” lipsite de gheaþã.
Caracteristicile principalilor parametri climatici sunt determinate de
factorii lor genetici.
Temperatura aerului înregistreazã valori diferenþiate în timp ºi spaþiu
(tabelul 14). La Polul Sud, temperaturile medii lunare sunt cuprinse între –
25°C ºi –62°C. Pentru comparaþie, precizãm cã la Polul Nord temperaturile
medii lunare sunt doar de 0...–35°C. Temperatura medie anualã este de –
3°...–7°C pe coastele peninsulei Antarctice; de 9°...–11°C pe coastele
Antarcticii Orientale; de –33°C la Staþiunea Byrd (1.515 m); de –49°C la
Polul Sud; de –58°C la Staþiunea Vostok (3.420 m) ºi la Polul Inaccesibilitãþii
(3.820 m) (fig. 83). La staþiunea Vostok s-au înregistrat temperaturi minime
de –87,4°C (în 1958), –88,3°C (în 24 august 1960). Temperaturile au fost
înregistrate la câteva zile dupã reapariþia Soarelui (dupã 22 august).
Vânturile sunt determinate de circulaþia atmosfericã, respectiv de evoluþia
centrilor barici, care este destul de complexã (vezi Gh. Neamu, 1982). Vântul
este elementul meteorologic cu importanþã în diageneza zãpezii. El creeazã
cele mai mari dificultãþi activitãþii de cercetare.
Viteza medie a vântului oscileazã între 2 m/s la staþiunea Almirante
Brown ºi 22 m/s la staþiunea Cape Devison. În Antarctica Orientalã, la
staþiunea Mawson, viteza medie este de 11 m/s. Aceste valori ridicate se
datoreazã diferenþei de presiune ºi densitate existente între masele de aer
situate deasupra inlandsisului (mase reci ºi foarte reduse) ºi cele cantonate
deasupra oceanului înconjurãtor (mase calde ºi mai puþin dense). Aceastã
diferenþã duce la formarea vântului de scurgere (stak) sau vântului catabatic,
cu o periodicitate de trei-patru zile. Iarna, viteza vântului atinge maximum
de 30–35 m/s, cu rafale de 50–60 m/s. În timpul verii cele mai mari valori
se înregistreazã noaptea, ºi anume 18–20 m/s.
La þãrm, direcþia de deplasare a maselor de aer este violentã ºi se
deosebesc: vânturi ciclonale, vânturi de scurgere (anticiclonale), vânturi de
tranziþie. Viteza medie a vântului în regiunea þãrmului variazã anual între 6
ºi 11 m/s la diferite staþiuni (tabelul 15). În partea centralã a Antarcticii,
valorile anuale sunt de 5 m/s (media) ºi 25 m/s (maxima) (tabelul 16).
Precipitaþiile ºi acumularea zãpezii sunt tratate împreunã pentru
importanþa pe care o prezintã în studiul gheþarilor.
Antarctida este continentul cel mai sãrac în precipitaþii, numit de altfel
ºi „pustiul de gheaþã”. Cantitatea medie anualã de precipitaþii este de numai
30–50 mm/cm2/an, de 10–15 ori mai mare în regiunea þãrmului, aici
înregistrându-se, în medie, 200–400 mm/cm2/an. În unele pãrþi ale þãrmului
s-au atins peste 600 mm/cm2 (626 mm/cm2 la staþiunea Mirnîi) sau 700 mm/cm2
(726 mm/cm2 la staþiunea Almirante Brown din arh. Palmer).
*
Din cercetãrile întreprinse s-au desprins urmãtoarele concluzii:
1. În centrul Antarctidei Orientale precipitaþiile sunt foarte scãzute
(5–7,5 cm/an-apã), din care jumãtate sub formã de chiciurã. Vânturile sunt

187
Tabelul 14. Temperatura medie lunarã ºi anualã, în °C
(dupã Gh. Neamu, 1982)
+
Amplitu-
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
dinea
Novolazarevskaia –7,0 –10,2 –12,4 –17,4 –20,4 –21,3 –24,0 –24,1 –27,6 –18,7 –15,0 –8,0 –17,2 –20,6
Regele Baudouin –6,0 –11,1 –12,2 –15,6 –18,6 –20,6 –22,5 –24,8 –23,4 –16,6 –11,3 –6,8 –15,7 –18,8
Mawson –2,8 –6,0 –11,0 –14,4 –16,4 –17,4 –18,3 –19,8 –19,3 –14,4 –7,8 –2,6 –12,5 –17,2
Davis –1,9 –3,0 –9,1 –12,2 –13,9 –16,2 –17,2 –17,2 –16,6 –13,6 –6,6 –2,2 –10,8 –15,3
Sovetskaia – – –53,0 –60,2 –67,2 –68,8 –68,5 –69,8 –70,2 –62,6 –45,4 –33,5 – –
Mirnîi –2,0 –5,7 –10,5 –12,1 –14,4 –17,2 –17,9 –17,3 –17,9 –12,8 –7,4 –2,2 –11,4 –15,9
Pionierskaia –22,7 –25,8 –38,2 –40,7 –43,4 –43,3 –47,7 –51,5 –43,6 –39,7 –31,6 –21,5 –34,1 –30,0
Vostok –32,9 –44,2 –57,6 –65,1 –66,2 –65,4 –67,3 –68,6 –66,6 –55,9 –43,5 –32,7 –55,7 –35,0
Oazis +0,6 –3,8 –6,1 –9,6 –11,9 –20,3 –18,0 –16,7 –18,2 –11,9 –4,6 +1,2 –9,9 –21,4
Wilkes –0,2 –2,8 –7,1 –9,4 –10,9 –18,1 –17,0 –16,5 –18,6 –11,1 –4,8 –0,5 –9,9 –18,2

188
Dumont d’Urville –1,6 –3,7 –8,1 –11,4 –15,2 –17,8 –17,4 –17,0 –17,8 –12,2 –6,8 –2,0 –10,9 –16,2
Mc Murdo –2,8 –8,8 –8,6 –21,2 –24,7 –24,2 –27,1 –27,8 –23,2 –20,7 –9,3 –4,4 –17,7 –25,0
Hallet –0,6 –3,0 –9,2 –16,0 –23,6 –23,7 –25,9 –27,8 –25,2 –18,9 –7,6 –1,5 –15,2 –27,9
Little America –7,9 –10,1 –24,2 –21,9 –30,0 –27,8 –36,8 –35,8 –35,3 –23,8 –13,6 –6,9 –22,8 –29,9
Byrd –16,0 –17,0 –27,3 –26,9 –31,4 –36,1 –37,4 –41,0 –35,4 –29,8 –21,2 –15,1 –27,9 –25,9
Deception Ailend –0,6 –1,7 –1,9 –7,3 –10,7 –11,7 –16,1 –12,1 –8,9 –5,6 –3,3 –1,6 –6,8 –15,5
Ellsworth –7,6 –15,4 –23,4 –28,3 –35,0 –31,6 –33,0 –35,0 –26,8 –22,1 –13,4 –7,9 –23,3 –27,4
Norvegia –4,2 –9,1 –14,8 –19,5 –20,1 –23,0 –25,6 –25,0 –26,4 –17,4 –11,0 –6,2 –16,8 –22,2
Amundsen-Scott –27,3 –38,3 –54,5 –57,8 –55,4 –59,3 –56,0 –60,8 –58,4 –51,4 –36,4 –27,2 –48,6 –33,6
Syowa –1,2 –3,4 –6,4 –10,2 –14,9 –14,9 –14,9 –18,8 –20,1 –12,4 –7,3 –2,0 –10,8 –18,9
Maudheim –4,0 –8,2 –15,3 –19,3 –23,9 –26,7 –27,2 –26,0 –23,6 –18,3 –10,7 –5,2 –17,4 –23,2
Lazarev –3,8 –9,8 –11,6 –16,6 –19,1 –20,6 –22,2 –23,4 –26,8 –16,9 –12,0 –6,2 –15,8 –23,0
Halley Bay –4,8 –8,4 –17,6 –22,6 –25,9 –26,6 –27,9 –29,9 –25,7 –19,7 –11,7 –6,4 –18,9 –25,1
&

Fig. 83. Antarctica – izotermele medii anuale (dupã Gh. Neamu, 1982).

Tabelul 15. Viteza medie a vântului, în m/s (dupã Gh, Neamu, 1982)
Staþiunea I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
Maudheim 10 13 6 12 12 9 11 10 10 10 8 6 10
Lazarev 8 7 12 15 13 13 14 11 8 10 9 8 11
Syowa 5 4 7 7 5 7 7 6 5 6 7 5 6
Mawson 8 10 11 9 12 12 12 11 11 11 10 8 11
Mirnîi 8 10 10 12 12 13 14 14 12 11 10 12 11
Regele
Baudouin 9 8 10 10 13 12 14 13 12 11 9 8 11
Oazis 7 5 6 9 10 6 11 7 10 9 7 8 8
Dumont
d’Urville 10 8 10 10 10 12 10 11 11 10 10 9 10
Mc Murdo 8 8 9 9 10 9 8 9 11 10 10 8 9
Little
America 7 7 7 9 7 11 8 9 8 8 7 7 8
Hallet 8 7 6 6 5 6 6 5 5 6 5 6 6
Norvegia 10 8 10 9 11 12 12 11 8 10 10 9 10

189
+
Tabelul 16. Viteza medie ºi maximã a vântului la staþiunea Vostok, în m/s
(dupã Gh, Neamu, 1982)
Viteza I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
Medie 4,2 4,5 5,3 4,9 5,0 5,2 5,1 5,1 5,5 5,3 4,9 4,8 5
Maximã 14 16 18 22 15 25 18 16 17 21 16 14 25

mai puþin intense, din aceastã cauzã, densitatea zãpezii la suprafaþã este de
0,36–0,40 ºi se transformã în gheaþã prin recristalizare la 120–150 m adâncime.
La staþiunea Vostok cantitatea de zãpadã acumulatã a variat de la an la
an (tabelul 17).

Tabelul 17. Cantitãþi anuale de precipitaþii ºi stratul de zãpadã, în mm apã


(dupã Gh, Neamu, 1982)
Staþiunea Anii
Vostok 1958 1959 1960 1961 1963 1964 1965 1966 1967
Precipitaþii 62,7 38,0 3,7* 24,2 59,6 32,2 29,1 30,9 61,6
Acumularea de
zãpadã 32,2 20,3 9,2 21,9 13,2 11,9 60,4 27,3 29,3

* Din carnetul de înregistrare al staþiunii Vostok pe anul 1960 rezultã cã în timpul


viscolelor nu s-au fãcut mãsurãtori.

Pe platourile înalte ale Antarctidei, considerate a fi cele mai sãrace în


precipitaþii din lume, condiþiile meteorologice în care cade zãpada se deosebesc
rar de cele în care cad acele de gheaþã sau de cele în care se depune chiciura.

Tabelul 18. Acumularea de zãpadã, în cm, la staþiunea Mirnîi


(dupã Gh, Neamu, 1982)
1957 1962 1965 Observaþii
Lunile
Perim. I Perim. II Perim. I Perim. II Perim. I Perim. II Bilanþ
Ianuarie –14 – – –14 –14 –10 negativ
Februarie 5(–2) – 11 3 3 6 pozitiv
Martie 13 – 21 1 1 7 pozitiv
Aprilie 36 31 22 21 21 21 pozitiv
Mai 24 20 1 1 –1 1 pozitiv
Iunie 43 29 –3 0 0 7 pozitiv
Iulie 9 7 0 9 9 1 pozitiv
August 0 12 –1 –2 –2 – pozitiv
Septembrie 15 47 –1 –1 –1 0 pozitiv
Octombrie 18 28 1 –3 –3 –3 pozitiv
Noiembrie –5 –6 –6 – – – negativ
Decembrie –14 –2 –1 – – – negativ
Anualã 128 166 48 13 13 47

190
&
2. Între altitudinile de circa 1.200 ºi 3.000 m pe o bandã de 700–800
km lãþime, precipitaþiile cresc, iar zãpada este repede compactizatã la suprafaþã
de vânturile catabatice. Acumularea zãpezii este doar de circa 25–30 cm. La
suprafaþa zãpezii se pot distinge trei situaþii: zãpadã veche acoperitã de o
crustã (datoritã vântului) (densitate de 0,45–0,52), zãpadã spulberatã în curs
de consolidare (densitate 0,42–0,45) ºi zãpadã prãfoasã (densitate 0,37–0,42).
3. Cantitatea de precipitaþii este maximã spre þãrm pe fâºia situatã între
kilometrul 12 ºi kilometrul 35 de þãrm, 30–35 cm de apã media anualã; 45
cm/an la staþiunea Davis, 55 cm la Holley Bay, 55 cm pe þãrmul Mãrii
Bellingshausen (toate pe þãrmul Occidental).
La staþiunea Mirnîi, pe þãrmul Oriental, cu excepþia lunilor noiembrie,
decembrie ºi ianuarie (când bilanþul este negativ), valorile bilanþului sunt
pozitive (tabelul 18); aceste valori variazã însã de la an la an.
Pe ultimii kilometri, spre linia de þãrm, se trece la alte zone diagenetice
ºi la zona de ablaþie. Linia de névé se gãseºte la 375 m, iar cea de echilibru
la 225 m.

7.2. Bilanþul masei glaciare


Cantitatea totalã a pierderilor din masa de gheaþã antarcticã se realizeazã
din suma aisbergurilor, a topirii ºi a evaporãrii de pe suprafaþa gheþii, a
transportului zãpezii de cãtre vânt, a topirii de la baza ºelfului ºi a frunþii
gheþarilor de scurgere. Dintre aceste categorii ale ieºirilor din masa gheþii,
cea mai mare cantitate o încorporeazã aisbergurile, a cãror rupere însã este
diferenþiatã ca volum de la un an la altul. Din ablaþia totalã, aisbergurile
deþin circa 85%. Celelalte categorii de pierdere se determinã destul de dificil.
În cadrul bilanþului glaciar, acumularea antarcticã a putut fi mai precis
evaluatã decât ablaþia. Astfel, pe suprafaþa calotei se acumuleazã anual circa
2.000 km3 precipitaþii (în strat de apã). De la un loc la altul cantitatea anualã
variazã astfel: 2–5 g/cm2 în partea centralã ºi 60 g/cm2 pe litoralul Antarctidei
Orientale; 90 g/cm2 pe litoralul Antarctidei Occidentale (dupã Dolguºin ºi
Osipova, 1989).
Bilanþul glaciar al Antarctidei constituie una dintre problemele disputate
ºi nerezolvate ale cercetãtorilor continentului. Pãrerile sunt grupate în existenþa
urmãtoarelor situaþii: bilanþ pozitiv, bilanþ negativ ºi situaþie cvasistaþionarã
(vezi ºi capitolul Bilanþul glaciar).
Dupã datele din 1984, bilanþul masei glaciare din Antarctida prezintã
urmãtoarele valori (dupã V. M. Kotleakov ºi colab., 1984), în km3/an (în
echivalentul apei):
Veniri – acumularea zãpezii pe suprafaþa gheþii 2.000 km3/an
Consum: – scurgere prin topire 10±5
– transport de cãtre vânt 20±10
– topirea gheþarilor pe pat 50±20
– bilanþ îngheþ-dezgheþ pe suprafaþa
interioarã a gheþarilor 320±X
– ruperea aisbergurilor 2.400±720

191
+
7.3. Gheþarii

Gheaþa acumulatã de-a lungul a milioane de ani ocupã circa 97,6% din
suprafaþa continentului, având un volum de circa 30 kilometri km3.
Grosimea maximã a gheþii este de 4.776 m. În Antarctida Occidentalã,
grosimea gheþii atinge în medie 390 m. În depresiuni, dupã unele hãrþi,
suprafaþa terestrã se aflã la –1,7 km (sub nivelul mãrii). Acest tip de gheþar
este numit gheþar cu bazã marinã, fiind singura gheaþã de acest fel de pe
Terra. Grosimea medie a gheþii variazã de la autor la autor, fiind cuprinsã
între 1.830 ºi 2.160 m. Suprafaþa fãrã gheþari (circa 330.000 km2) este formatã
din culmile montane, nunatak-uri, unele oaze antarctice, precum ºi arealele
restrânse de lângã litoral.
Topirea gheþii antarctice ar ridica nivelul Oceanului Planetar cu 60–70
m, iar continentul Antarctida s-ar ridica, izostatic, cu aproximativ 500 m. În
ultimii 30.000.000 ani, gheaþa nu a suferit schimbãri importante, astfel cã
modificãrile substanþiale, cu urmãri apreciabile asupra societãþii umane, nu
vor avea loc în timp scurt.
Înveliºul de gheaþã al Antarctidei se pare cã a fost mai gros decât cel
actual, cel puþin o datã în timpul care s-a scurs de la separarea ei de celelalte
continente.
Suprafaþa cuverturii de gheaþã din Antarctida este de circa 13.650.000
km . Gheaþa Antarcticii este alcãtuitã din:
2

a gheþari de pe continent:
– gheþari de tip cupolã sau calotã (80% din suprafaþa continentului);
– gheþari sub formã de limbã, gheþari „de scurgere”;
a gheþari de ºelf;
a gheaþa din apa de mare.

7.3.1. Calota glaciarã

Dimensiunile calotei glaciare sunt comparabile cu cele ale calotei


cuaternare din emisfera nordicã.
Dupã poziþie ºi dupã dimensiuni se deosebesc: calota glaciarã din
Antarctida Orientalã (de Est) cu circa 9,9 milioane km2; calota glaciarã din
Antarctida Occidentalã (de Vest) cu circa 1,8 milioane km2; calota glaciarã
din Peninsula Antarcticã cu o suprafaþã de circa 0,3 milioane km2. Toate cele
trei mari suprafeþe de gheþuri sunt legate între ele; au însã zona de alimentaþie
separatã.
Calota glaciarã din Antarctida Orientalã este formatã la rândul ei din
trei calote mai mici, unite între ele, dar separate prin „depresiuni”. Aceste
microcalote sunt determinate numai prin prospecþiuni geofizice ºi sunt
codificate de cãtre specialiºti cu A, B, C.
Aspectul general este al unei câmpii cu lungimi de sute de kilometri,
respectiv cu diametrul de 4.000 km. Altitudinea medie este de 2.380 m
(deasupra nivelului mãrii), maxima gãsindu-se în apropiere de Polul Sud,

192
&
unde trece de 4.000 m (fig. 84). Suprafaþa calotei glaciare coboarã mai întâi
lin, de la centru spre margini, apoi din ce în ce mai abrupt.

Fig. 84. Antarctica – grosimea calotei glaciare.

În regiunea marginalã a calotei se impun neregularitãþi reliefului sub-


glaciar, apar frecvente nunatak-uri. Marginal, apar vãi subglaciare cu aceeaºi
direcþie ca cea a deplasãrii gheþii. Porþiunile stagnante apar acolo unde gheaþa
se suprapune unui relief accidentat. Grosimea maximã a gheþii a fost mãsuratã
în douã puncte (Dolguºin ºi Osipova, 1989):
– în centrul Antarctidei Orientale, respectiv, la 84° latitudine sudicã ºi
64° longitudine esticã, unde grosimea gheþii ajunge la 4.350 m;
– în partea de nord-est a sectorului Oceanului Indian, la 69°54´ latitudine
sudicã ºi 135°12´ longitudine esticã, unde gheaþa are 4.776 m grosime.
Calota glaciarã din Antarctida Occidentalã este mult mai micã decât
cea din partea de est a continentului. Grosimea medie este de 1.100 m.
Suprafaþa gheþarului se gãseºte la o altitudine maximã de circa 2.000 m,
media fiind de 910 m. Baza gheþarului este, în medie, la numai 390 m sub
nivelul mãrii.
Calota glaciarã din Antarctida Occidentalã, inclusiv Peninsula Antarcticã,
este formatã din patru microcalote, mult mai reduse în suprafaþã decât cele
din jumãtatea rãsãriteanã. În ordinea mãrimii, acestea sunt: Marie Byrd,
Ellsworth, Palmer ºi Graham.

7.3.2. Gheþarii de „scurgere”

Gheþarii formaþi în regiunile montane, sub formã de limbã, sunt numiþi


ºi gheþari de „scurgere” datoritã vitezei relativ mari de deplasare în cadrul
vãilor glaciare, de pe versanþii stâncoºi, puternic înclinaþi.
Pe litoralul indian al Antarctidei Orientale ºi în sectorul pacific al
Antarctidei Occidentale, la vest de gheþarul de ºelf Ross, acest tip de gheaþã
se deplaseazã rapid, „în ºuvoaie”, de unde ºi denumirea lor de scurgeri
(ºuvoaie) de gheaþã. Bazinul de acumulare este greu de deosebit de calota
glaciarã din care se formeazã. În cursul inferior, suprafaþa lor este strãbãtutã
de o reþea densã ºi adâncã de crevase, care îi fac greu accesibili cu orice tip
de mijloc de transport. Partea terminalã o constituie „delta” glaciarã care
pluteºte de multe ori deasupra bazinului acvatic.
Gheþarii de scurgere propriu-ziºi se caracterizeazã printr-o mare diver-
sitate de forme ºi dimensiuni, în funcþie de morfologia subiacentã.

193
+
Gheþarul Lambert are o lungime de 500 km, o lãþime medie de 30 km;
trece în gheþarul de ºelf Amery.
Gheþarul Denmen, situat pe litoralul spre Oceanul Indian, are 200 km
lungime ºi 15–30 km lãþime; se terminã printr-o deltã plutitoare.
În majoritatea cazurilor, gheþarii de scurgere se terminã în gheþari de
ºelf. Doar 5% din lungimea Antarctidei (31.876 km) prezintã gheþari de
scurgere cu front marin. Suprafaþa totalã a gheþarilor de scurgere este de circa
491.000 km2.
În Munþii Transantarcticii cei mai mari gheþari de scurgere sunt cei care
au partea terminalã în gheþarul de ºelf Ross ºi se deplaseazã cu viteze ce
variazã între 110 ºi 840 m/an.
Unii gheþari ajung ºi la viteze de 900 m/an.

7.3.3. Gheþarii de ºelf

Gheþarii de ºelf sunt platforme gigantice de gheaþã ce plutesc pe mare,


în continuarea calotei glaciare de pe uscat. Se extind în jurul Antarctidei pe
circa 17.800 km lungime. Suprafaþa totalã variazã între 1.506.000 ºi 1.650.000
km2 (dupã diferiþi autori), volumul gheþii fiind de 720.000 km3.
Cei mai mari gheþari din Antarctida Occidentalã sunt:
– gheþarul Ross, situat într-un golf al Mãrii Ross, spre bazinul Pacificului,
prins între Munþii Transantarctici, în est, ºi Þara Marie Byrd, la vest (547.350
km2). Spre latura rãsãriteanã, la 11 mile depãrtare de baza de aprovizionare,
au murit, în 1912, înapoindu-se de la Polul Sud, Scott ºi doi coechipieri;
– gheþarul Ronne-Filchner, situat spre Marea Weddell, între peninsula
Antarcticã, în vest, ºi Antarctida Orientalã (534.970 km2).
Cei doi gheþari de ºelf au, împreunã, circa 1.000.000 km2; lungimea
fiecãruia este, de la nord spre sud, de 850–700 km, iar de la vest spre est de
1.000–1.100 km.
Gheþarii de ºelf din Antarctida Orientalã deþine circa 500.000–600.000
km2; lungimea litoralului fiind mai mare decât în partea apuseanã (10.000
km); lãþimea gheþarilor de ºelf nu depãºeºte însã 100–250 km (datele dupã
Barkov, 1971, citat din Dolguºin ºi Osipova, 1989). Cei mai mari gheþari de
ºelf din aceastã parte a continentului sunt: Amery (45.930 km2), situat
aproximativ pe meridianul de 75° longitudine esticã; gheþarul de ºelf
Shackleton (39.710 km2), situat pe meridianul de 100° longitudine esticã ºi
ªelful de Vest (26.100 km2).
Existenþa gheþarilor de ºelf este dependentã de condiþiile de alimentare
ºi de deplasare a gheþii. Din acest punct de vedere este evident cã ºelful din
golfuri este mai bine protejat decât cei din regiunile expuse curenþilor marini.
Gheþarii de ºelf convergenþi sunt gheþarii situaþi în golfuri ºi au grosimi
apreciabile: la þãrm 600–800 m, gheþarul Ross ºi 1.000–1.300 m, gheþarul
Ronne-Filchner; în partea frontalã 200–250 m; grosimea medie 650 m.
Gheþarii divergenþi au grosimi mult mai reduse decât cei convergenþi:
400–450 m la þãrm, 150–180 m în partea frontalã, 250–300 m în medie
(gheþarul de ºelf Shackelton).

194
&
Bilanþul gheþarilor de ºelf este dat de cantitatea acumulatã ºi cea care
se pierde din masa gheþii.
Cuvertura de gheaþã continentalã constituie sursa principalã de alimentare
a ºelfului (mai mult de 2/3), respectiv, circa 990 ± 400 miliarde tone/an.
Acumulãrile din precipitaþii cãzute direct pe ºelf sunt mai reduse, de
circa 357 ± 71,4 miliarde tone gheaþã/an (Barkov, 1971, citat de Dolguºin ºi
Osipova, 1989). Pierderile totale din masa gheþarilor se relizeazã în cea mai
mare parte prin aisberguri.
Gheþarii de ºelf se deplaseazã cu viteze variate: cei mai mici cu viteze
de 250–800 m/an, iar cei mai mari gheþari de ºelf cu viteze de 1.260–1.650
m/an (gheþarul Ronne-Filchner), 1.238 m/an (gheþarul Ross între insulele
Ross ºi Roosevelt).
Ruperea aisbergurilor are un caracter întâmplãtor: în unii ani se desfac
câmpuri imense de blocuri de gheaþã, în alþi ani aceste blocuri sunt mai
reduse ºi ca numãr ºi ca dimensiuni.
Aisbergurile din emisfera sudicã au, în general, morfografie diferitã în
funcþie de sursa de gheaþã din care provin:
– aisbergurile care se formeazã din gheþarii de ºelf au partea superioarã
netedã, sub formã de platou; înãlþimea lor deasupra nivelului mãrii fiind de
30–60 m;
– aisbergurile sub formã de cupolã se rup din limbile gheþarilor de
scurgere; ating 80–100 m ºi chiar peste 100 m deasupra nivelului mãrii;
– aisbergurile cu culmea piramidalã ascuþitã sunt formate din marginea
calotei glaciare sau din spargerea aisbergurilor sub formã de cupolã. Ating
cele mai mari înãlþimi deasupra apei.
Se ºtie cã datoritã volumului mare situat sub nivelul oceanului, precum
ºi datoritã frecvenþei lor în apele oceanelor din emisfera sudicã, aisbergurile
prezintã un pericol real pentru navigaþie. Se citeazã astfel cã, în 1978, la 50
km sud de Africa, s-a observat un aisberg cu peste 50 km lungime. În sectorul
spre Oceanul Indian al Antarcticii s-au consemnat peste 31.300 de aisberguri,
cu un volum total de 4.165 km3; numãrul total al aisbergurilor din apele
Antarcticii fiind de trei ori mai mare.

Întrebãri ºi exerciþii de verificare


1. Precizaþi caracteristicile gheþarilor de calotã ºi de „scurgere”.
2. Cum influenþeazã factorii climatici dinamica gheþii de ºelf ºi a gheþii
marine?

195
+ BIBLIOGRAFIE

AGASSIZ L. (1847) – Système glaciaire. Nouvelles études et expériences sur les


glaciers actuels, Masson, Paris.
AHLMANN H.W. (194) – Glaciological research in the North Atlantic coasts. Roy,
Geograph. Soc., Res., Ser. (I).
ALFORD D. (1974) – Snow, în Arctic and Alpine Environments, Methuen, London.
ANASTASIU N. (1988) – Petrologie sedimentarã, Edit. Tehnicã, Bucureºti.
BACHMANN R.C. (1983) – Glacier de la Suisse. Editions Silva, Zürich.
BÃLTEANU D. (1982) – Înveliºul de gheaþã al Pãmântului. Edit. ªtiinþificã ºi
Enciclopedicã, Bucureºti.
BLEAHU M., BOGDAN M., EPURAN GH. (1966) – Himalaya, Cucerirea giganþilor
lumii, Edit. ªtiinþificã, Bucureºti.
BOGDAN O. (1978) – Fenomene climatice de iarnã ºi de varã. Edit. ªtiinþificã ºi
Enciclopedicã, Bucureºti.
BRAVARD I. (1990) – Les avalanches à Chamonix (Haute-Sauvie, France). Revue
de géographie alpine, t. LXXVIII, nr. 1-2-3.
CAILLEUX A. (1963) – Géologie de l’Antarctique, SEDES, Paris.
CAILLEUX A., LAGAREC D. (1977) – Nombre, surface et volume des glaciers du
globe. Studia Geologica Polonica, t. LII, Varºovia.
CALOIANU N., GÂRBACEA V., MARIN I., RÃDULESCU I. (1980) – Geografia
continentelor. Asia, Australia, Oceania, Antarctica, Edit. ªtiinþificã ºi
Enciclopedicã, Bucureºti.
CAMPY M., MACAIRE J.J. (1989) – Géologie des formations superficielles.
Geodynamique – faciès – utilization, Masson, Paris.
CASCHETTO S. (1993) – Belgian scientific research programme on the Antarctic;
vol. III; Glaciology and climatology. Belgian Science Policy Office, Brussels.
CHARDON M. (1984) – Montagne et haute montagne alpine, critères et limites
morphlogiques remarquables en haute montagne. Revue de géographie alpine,
t. LXXII, nr. 2-3-4.
CHIRIÞà D.C. (1974) – Ecopedologie cu baze de pedologie generalã, Edit. „Ceres”,
Bucureºti.
CIULACHE S. (1971) – Topoclimatologie ºi microclimatologie. Centrul de
multiplicare al Universitãþii Bucureºti.
COTEÞ P. (1967) – Europa ºi Asia. Geografie fizicã, Edit. Didacticã ºi Pedagogicã,
Bucureºti.
DERRUAU M. (1969) – Les formes du relief terrestre. Masson et Cie Editeurs,
Paris.
DOLGUªIN L.D., OSIPOVA G.B. (1989) – Lendiki. Izd. „Mâsli”, Moscova.
DUPUIS J. (1982) – L’Himalaya, Press Univ. de France, Paris.
EYLES N. ed (1985) – Glacial Geology. An Introduction for Engineers and Earth
Scientists, Pergamon Press, Oxford.

196
&
EVANS IAN S. (1974) – The geomorphometry and asymmetry of glaciated mountains.
University of Cambridge.
EMBLETON C., KING C.A.M. (1969) – Glacial and Periglacial Geomorphology.
Ed. Arnold, edinburgh.
FLINT R.F. (1971) – Glacial and quaternary geology, John Wiley, New York.
FLONTA M. (1994) – Imagini ale ºtiinþei, Edit. Academiei, Bucureºti.
FRISTRUP B. (1966) – The Greenland Ice Cap, Copenhaga.
GªTESCU P. (1963) – Lacurile din România, Edit. Academiei, Bucureºti.
GLEN J.W., PERUTZ M.F. (1954) – The growth and deformation of ice crystals.
J. Glac., t. 2.
GLEN J.W., STEPHEN R.W.B. (1958) – The mechanical properties of ice. Adv. In
Physics (Quart. Suppl. Of the Phil. Mag.), t. 7.
GHERASINOV I.P. (1979) – Ohrana prirodi severa Sibiri. Izd. Akad. Nauk S.S.S.R.,
Moskva, nr. 1.
GRECU F. (1993) – Abordarea interdisciplinarã ºi ºtiinþele Pãmântului. Terra, anul
XXV (XLVIII), nr. 1–4.
GRECU F. (1997) – Gheaþã ºi gheþari. Introducere în glaciologie, Edit. Tehnicã,
Bucureºti.
GRECU F. (2006) – Rolul reliefului în geneza gheþarilor, Comunicãri ºtiinþifice, V,
Edit. Sauel, Mediaº.
GRECU F. (2006) – Hazarde ºi riscuri naturale, Edit. Universitarã, Bucureºti.
GRECU F., COMÃNESCU L. (1998) – Studiul reliefului. Îndrumãtor pentru lucrãri
practice, Edit. Universitãþii Bucureºti.
GRECU F., PALMENTOLA G. (2003) – Geomorfologie dinamicã, Edit. Tehnicã,
Bucureºti.
GRESSWELL KAY R. (1970) – Physical Geography. Longmann.
HAMBRY M., ALEAN J. (2004) – Glaciers. Second Edition, Cambridge University
Press.
HARBOR J.M. (1995) – Development of glacial-valley cross section under conditions
of spatially variable resistance to erosion, Geomorphology, vol. 14, nr. 2,
Edit. Elsevier, Amsterdam.
HULT J.L. (1978) – The global role of Antarctic iceberg exploitation, în Iceberg
utilization, Pergamon Press, New York.
HUTTER K. (1982) – Dynamics of glaciers and large ice masses. Ann. Rev. Fluid
Mech., t. 14.
HUYBRECHTS PH. (1993) – Anumerical study on the response of the Antarctic ice
sheet to changes in environmental conditions, în Glaciology and climatology,
Belgian Science Policy Office, Brussels.
IANCU S. (1963) – Consideraþii asupra formãrii circurilor glaciare în trepte. Probl.
Geogr., vol. X.
ICHIM I. (1980) – Hipercontinentul îngheþului veºnic, Edit. ªtiinþificã ºi
Enciclopedicã, Bucureºti.
IVES J.D. (1974) – Permafrost, în Arctic and Alpine Environments, Menthuen,
Londra.
JOSAN N., PETREA R., PETREA D. (1969) – Geomorfologie generalã, Edit.
Univ. Oradea.
KING C.A.M. (1967) – Techniques in geomorphology. Edward Arnold, London.
KOTLEAKOV V.M. (1980) – Buduºce prirodnoi sredî i globalnâe problemî
glaþiologhii. Izd. Akademii Nauk, Seria Gheograficeskaia, nr. 1.

197
+
KOTLEAKOV V.M. sub red. (1984) – Glaþiologhiceskii slovari. Leningrad.
LLIBOUTRY L. (1964/1965) – Traité de Glaciologie, vol. I, II, Masson, Paris.
MAC I. (1986) – Elemente de geomorfologie dinamicã, Edit. Academiei, Bucureºti.
MARKOV C.C. (1957) – Probleme fundamentale ale geomorfologiei. Litografia ºi
Tipografia Învãþãmântului, Bucureºti.
MARTONNE EMM. DE (1907) – Recherches sur l’évolution morfologique des
Alpes de Transylvanie. Rev. Géogr. Ann. (1906–1907) ºi în Lucrãri geografice
despre România, vol. I., Edit. Academiei, Bucureºti (1981).
MARTONNE EMM. DE (1926) – Traité de Géographie Physique. Le relief du sol.
Paris. Librairie Armand Colin.
MÉSZÁROS N. (1990) – Cuaternar, Curs pentru studenþii geologi ºi geografi,
Univ. „Babeº-Bolyai”, Cluj-Napoca.
MORARIU T. (1937) – Viaþa pastoralã în Munþii Rodnei, St. Cerc. Geogr., SRRG,
vol. II, Bucureºti.
MORARIU T. (1962) – Gheþarii ºi însemnãtatea lor hidrologicã. Edit. Didacticã ºi
Pedagogicã, Bucureºti.
MORARIU I. (1992) – Strategii creative transdisciplinare, Edit. Academiei,
Bucureºti.
NEAMU GH. (1982) – Geografia Antarctidei. Edit. ºtiinþificã, Bucureºti.
NICULESCU GH. (1965) – Masivul Godeanu. Studiu geomorfologic. Edit.
Academiei, Bucureºti.
PATERSON W.S.B. (1969, ed. II, 1981) – The physics of glacier, Pergamon Press,
Oxford, London.
PIªOTA I., BUTA I. (1970) – Hidrologie generalã. Edit. Didacticã ºi Pedagogicã,
Bucureºti.
PIªOTA I. (1971) – Lacurile glaciare din Carpaþii Meridionali. Studiu hidrologic,
Edit. Academiei, Bucureºti.
PÉGUY P. CH. (1968) – La neige. Presses universitaires de France, Paris.
PETRESCU J. (1990) – Perioadele glaciare ale Pãmântului. Edit. Tehnicã, Bucureºti.
POP GH. (1988) – Introducere în meteorologie ºi climatologie, Edit. ªtiinþificã,
Bucureºti.
PÉWÉ T. (1967) – Permafrost challenge of the Arctic, în Yearbook of Science and
Future, Enciclopedia Britanicã.
POSEA GR. (1981) – O singurã glaciaþiune în Carpaþi. SCGGG – Geogr., t. XXVII.
POSEA GR., GRIGORE M., POPESCU N., IELENICZ M. (1976) – Geomorfologie.
Edit. Didacticã ºi Pedagogicã, Bucureºti.
RICE J.R. (1977) – Fundamentals of Geomorphology. Longman, London.
SEREBREANNÂI L.R., ORLOV A.V. (1985) – Ledniki v goragh. Izd. „Nauka”,
Moscova.
SHARP R.P. (1991) – Living ice: understanding glaciers and glaciation. Cambridge
Univ. Press.
SMIRAGLIA C. (1992) – Guida ai ghiacciai e alla glaciologia. Forme, fluttuazioni,
ambienti. Zanichelli ed. S.p.A., Bologna.
SOUCHEZ R., TISON J.L. (1993) – Chemical and isotopic distribution in ice due
to water freezing in Antarctica în Glaciology and climatology. Belgian scientific
research Programme on the Antarctic, vol. III. Belgian Science Policy Office,
Brussels.
STENBORG T. (1974) – Glaciology. UNGI Kompendium, nr. 5, Uppsala.
STRAHLER N.A. (1973) – Geografia Fizicã. Edit. ªtiinþificã, Bucureºti.

198
&
SUGDEN D.E., JOHN B.S. (1976) – Glaciers and Landscape a Geomorphological
Approach. Edward Arnold, London.
ªUMSKI T.A. (1955) – Osnovî strukturalogo ledovedenia. Ak. Nauk SSSR. Moskva.
TRICART J., CAILLEUX A. (1962) – Le modelé glaciaire et nival. SEDES, Paris.
TRICART J., CAILLEUX A., (1977) – Geomorphologie Dynamique Generale. Precis
de geomorphologie, II.
URDEA, P. (1993) – Consideraþii asupra manifestãrii glaciaþiei cuaternare în Munþii
Retezat, St. Cerc. Geografic, t. XL.
URDEA P. (2000) – Munþii Retezat. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei Române,
Bucureºti.
URDEA P. (2005) – Gheþarii ºi relieful, Edit. Universitãþii de Vest, Timiºoara.
VALLA F. (1990) – Les accidents d’avalanches dans les Alpes (]975–1989). Revue
de Géographie Alpine, t. LXXVIII, 1-2-3.
VELCEA-MICALEVICH V. (1961) – Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic. Edit.
Academiei, Bucureºti.
VESPREMEANU E. (1992) – Oceanografie, vol. I, partea I, Tipografia Univ.
Bucureºti.
VIVIAN R. (1969) – Le glacier de Saint-Sorlin. Rev. géogr. alpine, t. LVII, fasc. 3.
VIVIAN R. (1970) – Le glacier de Tré-la-Tête. Rev. géogr. alpine, t. LVIII, fasc. 2.
VIVIAN R. (1969) – Lse glaciers des Alpes Occidentales. Allier, Grenoble.
WAUGH D. (1990) – Geography An Integrated Approach. Nelson ed., Hong Kong.
WEEKS W.F., MELLOR M. (1979) – Some elements of iceberg utilization, în
Iceberg utilization, Pergamon Press, New York.
WILLIAMS R.S., FERRIGNO G.J. ed. (1993) – Satellite Image Atlas of Glaciers
of the World, Glaciers of Europe. U.S. Geological Survey, Professional Paper,
1386-E, Washington.
WOLDSTEDT P. (1954–1958) – Das Eiszeitalter. Stuttgart, Enke Verlag. 3 vol.
*** (1966–1968) – Encyclopedia of Earth Science, vol. I–III, Ed. R.W. Fairbridge,
Reinhold Book Corp, New York.
*** (1969) – Atlas antarktiki, Leningrad.
*** (1971) – Râurile României. Monografie hidrologicã, partea a V-a, Termica ºi
îngheþul.. I.M.H. Bucureºti.
*** (1980) – Die Schweiz und ihre Gletscher. Von der Eisetz bis zur Gegenwart,
Kümmerly + Frey Geographischer Verlag. Bern.
*** (19859) – Atlas Arktiki, Moscova.
*** (1990) – Atlas Mondial Larousse, Paris.
*** (1993) – Belgian scientific research programme on the Antacrtic, vol. I, II, III,
Belgian Science Policy Office, Brussels.
*** (1995) – Geomorphology, vol. 14, nr. 2, Harbor J.M. ed. Glacial Geomorphology:
Process and Form development, Edit. Elsevier, Amsterdam.
*** (1996) – Dicþionar tehnic, Edit. Tehnicã, Bucureºti.
*** (2002) – Carte topographique, Chamonix Massif Mont Blanc, Institut
Geographique National, France.

199