ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

BUCUREŞTI
FACULTATEA: ECONOMIA AGROALIMENTARĂ ŞI A
MEDIULUI

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. LETIŢIA ZAHIU

Autor:
COSMA SORINEL

- Bucureşti 2005 -
 ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE
BUCUREŞTI

MANIFESTĂRI ALE RENTEI FUNCIARE ÎN

AGRICULTURĂ

Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. LETIŢIA ZAHIU

Drd.COSMA SORINEL

- Bucureşti 2005 -
 CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………….. 4

Cap.I. NOŢIUNEA DE RENTĂ FUNCIARĂ – DELIMITĂRI

CONCEPTUALE ……………………………………………………………………. 8

1.1. Pământul – cea mai importantă resursă fizică din agricultură ............................ 8
1.2. Renta funciară şi proprietatea asupra pământului.
Caracterul general al rentei funciare …………………………………………….. 17
1.3. Originile rentei funciare …………………………………………………………. 22
1.4. Tipologia şi condiţiile formării rentei funciare ………………………………….. 26
1.4.1. Definirea conceptului de rentă funciară …………………………..…… 26
1.4.2. Renta intensivă şi renta extensivă ........................................................... 35
1.4.3. Renta funciară – expresie a rarităţii …………................................. 41
1.5. Evoluţii privind teoria rentei funciare de la fiziocraţi până în epoca modernă . . . 44
1.5.1. Originea teoriei rentei: mercantilismul şi fiziocraţia . . . . . . . . . . . . . . 44
1.5.2. Contribuţia lui Adam Smith la teoria rentei funciare . . . . . . . . . . . . . . . 47
1.5.3. Doctrina ricardiană a rentei funciare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
1.5.4. Critica marxistă a teoriei rentei funciare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
1.5.5. Modificarea doctrinei ricardiene a rentei funciare . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
1.5.6. Henry George şi teoria rentei funciare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
1.5.7. Teoria rentei funciare în perioada neoclasică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
1.6. Conceptul de rentă în epoca modernă .................................................................... 79
1.6.1. Grupurile de interes special şi conceptul modern de rentă . . . . . . . . . . . 79
1.6.2. Fenomenul de rent-seeking . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . 82

Cap.II. RENTA FUNCIARĂ ŞI UTILIZAREA TERENULUI AGRICOL ……………. 90

2.1. Teoria structurii spaţiale a producţiei agricole ........................... ……………… 90

2.2. Echilibrul exploataţiei agricole – un model optim de utilizare
a pământului bazat pe determinarea mărimii rentei funciare ……………………. 95
2.3. Renta bazată pe capitalul funciar ………………………………………………... 102
2.4. Renta bazată pe capitalul de exploatare a terenului agricol ……………………... 105
2.5. Metodologii de calcul al rentei funciare – evaluări cantitative …………………. 109
2.6. Preţul pământului ………………………………………………………………... 121

Cap.III. RESURSELE NATURALE ŞI CONDIŢIILE CLIMATICE ALE

JUDEŢULUI CONSTANŢA - IMPORTANŢA LOR ÎN
FUNDAMENTAREA RENTEI FUNCIARE …................................................... 128

3.1. Aşezarea şi cadrul natural ………………………………………………………. 128

3.1.1. Geomorfologia ………………………………………………………… 128
3.1.2. Caracterizarea generală a judeţului Constanţa ……………………….. 130

1
 3.2. Fondul funciar al judeţului Constanţa ………………………………………….. 133
3.2.1. Suprafaţă şi structură ………………………………………………….. 133
3.2.2. Principalele tipuri de sol ………………………………………………. 134
3.3. Clima judeţului Constanţa ……………………………………………………… 139
3.3.1. Regimul termic ....................................................................................... 143
3.3.2. Regimul precipitaţiilor, umezeala aerului şi alte
resurse de apă …………………………………………………………. 146
3.4. Îmbunătăţirile funciare în Dobrogea …………………………………………….. 149
3.4.1. Amenajările hidroameliorative în Dobrogea ………………………….. 149
3.4.2. Lucrările de desecare-drenaj şi de combaterea
eroziunii solului ……………………………………………………….. 152
3.5. Aprecierea favorabilităţii naturale şi economice a solurilor ……………………. 153
3.5.1. Aprecierea favorabilităţii naturale ......................................................... 153
3.5.2. Aprecierea favorabilităţii potenţate din jud.Constanţa ………………… 156
3.6. Favorabilitatea naturală a solurilor judeţului Constanţa,
comparativ ansamblul ţării şi cu ţările Uniunii Europene ……………………… 159
3.6.1. Favorabilitatea naturală a solurilor judeţului Constanţa,
comparativ cu ansamblul ţării …………………………………………. 159
3.6.2. Favorabilitatea naturală a solurilor comparativ cu
zona Uniunii Europene ……………………………………………. 160
3.6.3. Potenţarea favorabilităţii naturale a solurilor din
România în raport cu ţările Uniunii Europene ………………………. 165

Cap.IV. ZONALITATEA PRODUCŢIEI VEGETALE

ŞI GRADUL DE VALORIFICARE A FERTILITĂŢII
NATURALE ŞI POTENŢATE A SOLURILOR
DIN JUDEŢUL CONSTANŢA ………………………………………………….. 167

4.1. Zonalitatea condiţiilor ecologice pe teritoriul jud.Constanţa ……………………. 167

4.1.1. Clima …………………………………………………………………... 167
4.1.2. Solurile ………………………………………………………………… 169
4.2. Lucrări de zonare a producţiei agricole în jud.Constanţa ……………………….. 170
4.2.1. Zonarea ecologică a plantelor agricole în RPR 1960 ………………….. 170
4.2.2. Zonarea producţiei agricole în Dobrogea, nivel 1970-1972 ………….. 172
4.2.3. Zonarea producţiei agricole, orizont 1980-1985-1990 ………………… 175
4.3. Bonitarea condiţiilor naturale şi potenţate a terenurilor
agricole din judeţul Constanţa …………………………………………………… 178
4.3.1. Bonitarea condiţiilor naturale …………………………………………. 178
4.3.2. Bonitarea condiţiilor potenţate a terenurilor
agricole din judeţul Constanţa ………………………………………… 189
4.4. Valorificarea fertilităţii naturale şi potenţate a terenurilor
arabile din judeţul Constanţa …………………………………………………… 191
4.4.1. Valorificarea fertilităţii naturale a terenurilor arabile
din judeţul Constanţa …………………………………………..……… 191
4.4.2. Valorificarea fertilităţii potenţate a terenurilor arabile
din judeţul Constanţa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . ..... 194
4.5. Interpretarea şi valorificarea economică a bonitării
terenurilor agricole ................................................................................................ 195
4.5.1. Câteva aspecte istorice .......................................................................... 195
4.5.2. Valorificarea economică şi ecologică a bonitării
terenurilor agricole în România ............................................................. 200

2
Cap.V. RENTA FUNCIARĂ ÎN AGRICULTURA CONTEMPORANĂ ......................... 202

5.1. De la teorie la practică în abordarea problemei rentei funciare …………………. 202

5.2. Renta funciară şi fertilitatea terenurilor agricole ……………………………….. 204
5.3. Potenţarea fertilităţii naturale a solurilor prin progres tehnic şi tehnologic …….. 207
5.4. Renta funciară şi progresul tehnologic ………………………………………….. 215
5.4.1. Material biologic ………………………………………………………. 219
5.4.2. Îngrăşăminte …………………………………………………………… 220
5.4.3. Irigaţiile ………………………………………………………………... 221
5.5. Renta funciară în judeţul Constanţa ...................………………………………… 222
5.5.1. Renta diferenţială ricardiană …………………………………………... 222
5.5.2. Renta diferenţială de poziţie …………………………………………... 228
5.5.3. Renta de monopol ……………………………………………………... 230
5.5.4. Renta absolută …………………………………………………………. 230
5.6. Repartiţia rentei funciare ………………………………………………………… 231
5.7. Renta diferenţială, arenda şi piaţa funciară ……………………………………… 232
5.7.1. Evoluţii pe termen lung ………………………………………………... 232
5.7.2. Metode şi tehnici de evaluare a preţului pământului ………………….. 233
5.7.3. Preţul de piaţă al terenurilor agricole ………………………………….. 236

Concluzii ………………………………………………………………………................... 239

Bibliografie ………………………………………………………………………………... 252

3
 Cap. I. NOTIUNEA DE RENTA FUNCIARA – DELIMITARI
CONCEPTUALE

1.1. Pamântul – cea mai importanta resursa fizica din agricultura

“Suveranul si natiunea nu trebuie sa piarda niciodata din vedere ca pamântul este unica sursa a avutiei si ca
agricultura este cea care multiplica aceasta avutie”1

Agricultura a fost una din primele ocupatii ale omului. Ea consta în utilizarea
prin munca a fortelor fizice ale naturii. Considerata de fiziocrati ca activitate
productiva prin excelenta, agricultura este expresia colaborarii omului cu natura în
activitatea de productie.
Datorita functiei alimentare pe care o are, agricultura este considerata mai mult
decât un sector strategic al economiei, o veritabila “coloana vertebrala a spatiului
rural“. Ea are menirea esentiala de a mentine echilibrul ecologic, fiind în acelasi timp
un factor important al stabilitatii sociale.
Între activitatile economice, agricultura a fost si ramâne o ramura
fundamentala a majoritatii economiilor nationale, indiferent de gradul de dezvolta re a
acestora. În tarile avansate din punct de vedere economic, se poate constata ca
agricultura îsi pierde din importanta în sensul ca este mai avantajoasa specializarea în
productia industriala. Totusi, chiar daca agricultura cade pe planul al doilea ca aport

1
Quesnay, F., Physiocratie, Flammarion, Paris, 1991, pag. 238;
8
la crearea avutiei nationale, însemnatatea ei se mentine însa pentru echilibrul social si
economic, pentru asigurarea securitatii alimentare a populatiei.
Starea agriculturii unei tari este cel mai bun indicator al bogatiei acesteia.
Barometrul agricol este influentat în primul rând de un ansamblu de conditii naturale,
iar procesul de productie consta în întrebuintarea factorilor naturali neinfluentabili de
catre om – lumina, caldura, umiditate –, precum si a pamântului în scopul obtinerii
produselor vegetale si animale necesare traiului.
În al doilea rând, agricultura este sub influenta marimii si directiei fluxurilor
de capital, marimii si dinamicii populatiei, precum si a sistemului proprietatii.
Proprietatea asupra pamântului a suscitat si înca su scita discutii si controverse (mica
proprietate vs. marea proprietate). Un alt element esential îl reprezinta modalitatea de
exploatare a terenului: fie direct de catre proprietar, situatie în care capitalul funciar
si capitalul de exploatare, departe de a se afla în opozitie, servesc unui scop comun,
fie proprietarul cedeaza dreptul de exploatare unui tert( fermier, întreprinzator agricol
sau arendas). În tarile dezvoltate predomina fermajul – închirierea unei ferme – în
raport cu metaiajul-arenda în parte .
Notiunea de “pamânt” ca factor de productie a fost folosita de primii
economisti si are neajunsul de a avea un înteles prea restrâns. De aceea, sintagma
“agenti naturali” –Natura însasi - este mai potrivita pentru a desemna ansamblul
elementelor apartinând mediului natural pe care omul le întrebuinteaza pentru a
produce. Însemnatatea pamântului ca factor de productie este surprinsa deosebit de
sugestiv de K.Kautsky: “Pamântul este, într-adevar, un mijloc de producere cu totul
particular. Fara dânsul, nici o activitate omeneasca nu-i cu putinta. Chiar si marinarul
2
si aeronautul au nevoie de un loc de pornire si de unul de coborâre”.
În sens generic, teoria economica defineste conceptul de pamânt ca un
ansamblu de conditii naturale, format din sol, subsol, aer, apa, fauna, flora etc., iar în
sens restrâns, doar ca sol, denumit si fond funciar.
Cu mult înainte de a dobândi o semnificatie economico-sociala, pamântul a
avut o puternica încarcatura simbolica. Pildele “agricole” abunda în Biblie, Creatorul

2
Kautsky, K., Bazele social-democratiei, Cercul de Editura Socialista, Bucuresti, 1911, pag. 64;
9
aparând ca un fel de agricultor-sef care îndruma muncile ucenicilor pamânteni.
Totodata, Tatal ceresc este prezentat drept stapânul unui “câmp”(lumea) cu o însusire
unica, aparte, anume aceea de a asigura încoltirea “semintei”(cuvântul). Pilda
smochinului sterp [Luca 13:6-9] ilustreaza simultan doua idei, una de natura
spirituala (rabdarea ca virtute a omului-agricultor) si cealalta de natura practica
(necesitatea îngrijirii plantelor, prin sapare si a solului, prin folosirea
îngrasamintelor).
Reflectiile economice ale gânditorilor din Grecia antica recunosc importanta
pamântului în cadrul vietii economico-sociale. Pentru Xenofon, agricultura este
“doica tuturor meseriilor”, avutia sociala depinzând în întregime de fertilitatea
solului. Pamântul poate avea rand amente mai mult sau mai putin ridicate în functie
de grija care i se acorda. Mentorul fiziocratiei, Francois Quesnay, asa cum am
observat înca din motto-ul accestui capitol, considera agricultura singura activitate
creatoare de “produs net”. La rândul sau, Petty considera pamântul “mama bogatiei”,
aratând în acelasi timp ca valoarea unei suprafete de teren este data de capacitatea sa
productiva, respectiv de numarul de oameni a caror hrana poate fi asigurata de pe
terenul respectiv.
În timp ce în industrie si în celelalte ramuri neagricole, pamântul constituie
doar o conditie a realizarii procesului de productie, locul pe care se afla si se
desfasoara acest proces, în agricultura pamântul se transforma într-un factor activ si
determinant al productiei. Cantitativ si calitativ, productia agricola depinde în primul
rând de însusirile pamântului, respectiv de modalitatea prin care este exploatat.
Dezvoltarea activitatii economice se afla în strânsa legatura cu forta productiva
a solului. La rândul sau, omul influenteaza mediul natural.
Interactiunea om-natura poate fi abordata atât dintr-o perspectiva juridica, cât
si dintr-una economica, bazata pe raportul cerere-oferta.
Din perspectiva juridica, legatura dintre om si pamânt se realizeaza prin
intermediul proprietatii, chiar si atunci când utilizatorul terenului îsi exercita
drepturile prin intermediul unui contract de arenda. Totusi, de multe ori, asa cum
observa Proudhon, proprietatea, în loc sa consfinteasca uniunea sacra dintre om si

10
natura, ajunge sa transforme aceasta legatura într-una la fel de degradanta ca si
prostitutia. Din punct de vedere economic, într-o tara precum România, forta de
munca este relativ abundenta în comparatie cu oferta de pamânt, si ca urmare
salariile sunt mici comparativ cu pre tul cumpararii sau închirierii pamântului. În
consecinta, producatorul agricol român va prefera o combinatie de factori de
productie intensiva în munca.
Din perspectiva morala, asa cum nu trebuie sa existe stapâni si sclavi, nici
proprietatea asupra pamântului nu trebuie sa apartina în exclusivitate unei categorii
sociale. Astfel, renta funciara, ca venit al pamântului, devine sursa ideala de venit a
comunitatii: taxele pentru utilizarea atmosferei, a apei si a pamântului pot fi
considerate ca taxe pe renta obtinuta de respectivii utilizatori.
În pofida caracterului ei actual, ideea nu este noua. Spre exemplu, Bastiat în
ale sale “Armonii economice”3, constata ca pe masura ce civilizatia avanseaza,
situatia muncitorului se înrautateste în raport cu cea a pro prietarului funciar. Departe
de a fi o expresie a armoniei universale, aceasta tendinta de crestere a pretului
pamântului determina în acelati timp si o reducere a pretului produselor care se
cultiva pe acest pamânt. Bastiat arata ca, daca în apropirea unei ferme se construieste
un drum, se deschide o noua piata de desfacere si ferma va valora mai mult.
Proprietarul va dispune de mijloace banesti suplimentare (încasari sporite) si va face
investitii care la rândul lor vor spori si mai mult valoarea pamântului. În mod evident
si normal, o buna parte din sporul total de valoare se datoreaza unei investitii de
capital. Restul sporului poate fi considerat ca un dividend, în sensul ca atât timp cât
drumul ne exista, proprietarul fermei a platit taxe si impozite fara a beneficia de o
cheltuiala publica finantata cu ajutorul acestor taxe; platind taxe, este ca si cum ar fi
cumparat actiuni la o întreprindere publica. Dupa ce drumul a fost construit, valoarea
proprietatii sale a crescut ca rezultat al unei “investitii” initiale.
Si Bastiat nu se opreste cu analiza aici. El observa ca siguranta si protectia
oferita de politie confera valoare suplimentara unui teren într-un mod similar muncii
si capitalului. La finantarea serviciilor politienesti de paza si ordine contribuie atât

3
Bastiat F., Armonies economiques, 1864, pag. 267 ;
11
proprietarul terenului, cât si fermierul-capitalist si lucratorii. Daca statul cheltuieste
în mod întelept veniturile provenite din impozite si taxe se vor întoarce, sub forma
unui echivalent valoric, la cei care platesc aceste impozite si taxe.4
Responsabilitatea unei bune guvernari, axata pe ideea de justitie sociala,
presupune ca pretul pamântului – “creat” de Natura si Societate - sa pemita ca o
parte din el sa fie utilizata în scopuri publice.
În contextul “Statului bunastarii”, importanta rentei funciare ca venit s-a
diminuat, întrucât politica statului vizeaza o “confiscare” a rentei funciare, în sensul
utilizarii acesteia în folosul comunitatii. Renta economica reprezinta unica forma de
venit care poate fi utilizata în scopuri publice fa ra a avea un impact negativ asupra
potentialului productiv national.
Capitalizarea rentei funciare genereaza disparitati sociale între proprietarii
funciari si cei care nu detin terenuri agricole. Pretul de piata al terenului este adesea
foarte ridicat, datorita capitalizarii rentei care nu s-a transformat în venit la bugetul
statului .
Activitatea economica este motivata de profit. Daca câstigul unui proprietar
funciar îl stimuleaza sa nu se implice în activitatea economica si doar sa-si încaseze
renta, atunci el va opta pentru acel dolce farniente atât de daunator progresului
economic. O asemenea situatie nu putea scapa spiritului critic al lui Marx, atunci
când blameaza personajul care întruchipeaza raul dintr-o economie: “capitalistul
pasiv” sau rentierul în acceptiunea moderna a termenului. J.M.Keynes observa si el
“ce prefaceri uriase ar rezulta din disparitia treptata a unei anumite rate de venit de pe
urma avutiei acumulate. Fiecare ar fi liber în continuare sa acumuleze veniturile sale
5
dobândite prin munca, în vederea cheltuirii lor la o data ulterioara.”
Pamântul poate fi privit atât ca bun economic, precum si ca factor de
productie care prezinta trei caracteristici esentiale: este disponibil într-o cantitate
limitata, sau, în termeni de specialitate moderni, este un factor de productie a carui

4
Conceptia filozofico-economica potrivit careia renta trebuie utilizata pentru finantarea serviciilor publice si astfel sa
fie împartita în mod egal între toti cetatenii unei comunitati a fost consacrata ca atare prin scrierile lui H.George, fiind
cunoscuta sub numele de “georgism” si, mai recent, de “geoism”. Spre deosebire de taxele pe venit sau pe consumul
anumitor bunuri, taxele pe renta nu reduc cererea si oferta de pamânt, având adesea ca efect pozitiv reducera pretului
pamântului.
5
Keynes, J.M., Teoria generala a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si a banilor, Ed.Stiintifica, Bucuresti, pag. 236;
12
oferta este aproape rigida la evolutia pretului de piata; este imobil, în sensul ca este
un factor de productie care nu poate fi întrebuintat decât acolo unde este situat, oferta
si cererea nu se pot compensa la fel ca în cazul altor valori care pot fi trasportate
oriunde este nevoie de ele ; este indestructibil, el se întrebuinteaza, nu se consuma,
însusi Ricardo scriind despre “fortele originare si indestructibile ale solului”.
Aceste caracteristici nu trebuie însa întelese sticto sensu.
Din punct de vedere al întinderii fizice, geografice, pamântul nu poate fi sporit
(chiar si corectitudinea acestei asertiuni “clasice” poate fi totusi infirmata de
formarea unei delte sau de aparitia unei insule, sau de prac ticile de îndiguire din
agricultura olandeza ).Insuficienta terenului agricol a determinat o tara precum
Vietnamul sa interzica prin lege construirea de noi terenuri de golf, una din
activitatile recreationale intensive în ceea ce priveste utilizarea pamântului. 6 Din
punct de vedere economic însa, constatam aparitia unui curent de opinie care neaga
ideea unei oferte fixe de “utilitati naturale”. De-a lungul timpului s-a manifestat mai
întâi o extindere a terenului agricol deoarece evolutia stiintei si tehnicii a permis
luarea în cultura a unor suprafete care în trecut erau ca si inexistente din punct de
vedere agricol: fie erau prea sarace în elemente nutritive, fie erau acoperite de paduri
sau mlastini, fie pur si simplu erau situate la distante mult prea mari pentru ca
exploatarea lor sa fie rentabila. În prezent, la nivel mondial, statisticile demonstreaza
o accentuata tendinta de reconversie a pamântului spre activitati neagricole: câstigul
agricol din ce în ce mai redus, adesea sub costul de oportunitate, nu mai poate
împiedica “migrarea” pamântului spre utilizarile alternative mai profitabile din punct
de vedere economic. Terenurile agricole extravilane devin intravilane, cu atât mai
mult cu cât câstigurile agricultorilor se diminueaza datorita introducerii impozitelor
si datorita politicii de preturi practicate de stat. La fel cum un imobil de locuit situat
într-o zona centrala devine sediu de firma, suprafata agricola de la marginea marilor
aglomerari urbane devine suprafata construibila pentru un supermarket sau pentru un
parc de distractii.

6
Brown, L., Starea lumii, Ed.Tehnica, Bucuresti, 1999, pag. 167 ;
13
 În ceea ce priveste caracterul imobil al pamântului, acesta poate fi considerat
aparent. Desi propriu-zis pamântul nu poate fi mutat, pozitia sa se poate schimba în
termeni relativi: la diferite momente ale istoriei si la un anumit nivel al stiintei si
tehnicii, unul si acelasi teren se poate “transla” dinspre centru spre periferie sau
invers, prin raportare la locatia utilizatorilor.
Cu exceptia agriculturii rudimentare, aceasta activitate nu poate exista fara o
reînnoire atenta a proprietatilor solului, care se deterioreaza în urma cultivarii
repetate.
Istoria ofera nenumarate exemple deosebit de graitoare în acest sens.
Aridizarea si desertificarea sunt realitati ale lumii contemporane. Exista chiar teorii
care explica decadenta vechilor civilizatii (asirocaldeeana, greaca, romana etc) prin
decadenta agriculturii, cauzata la rândul ei de exploatarea rapace, nestiintifica a
terenului de cultura. Sicilia, în trecut grânar al Romei, Palestina unde, asa cum
spuneau profetii, “curgeau râuri de lapte si miere”, malurile Eufratului, pe vremuri la
fel de roditoare precum cele ale Tamisei, s-au transformat dupa ani si ani în terenuri
sterpe si slab populate.
Toate acestea sunt rezultatul unei încrederi de nestramutat în “fortele originare
si indestructibile ale solului”...
Pamântul nu este uniform din punct de vedere calitativ. Datorita compozitiei
sale chimice si datorita conditiilor climatice, el este caracterizat printr-o multitudine
de grade de fertilitate. Hartile pedologice lasa impresia unui mozaic care reflecta
capriciile naturii. Legea care guverneaza distributia resurselor naturale este
inegalitatea.
Înteles ca si capacitate de productie pe unitatea de suprafata, conceptul de
fertilitate a solului este abordat din unghiuri diferite. Karl Marx distingea o fertilitate
naturala sau potentiala a pamântului si o fertilitate economica sau efectiva a acestuia.
“Fertilitatea, desi este o proprietate obiectiva a solului, include întotdeauna din punct
de vedere economic o anumita relatie, relatia fata de starea de dezvoltare a chimiei
agricole si a mecanizarii agriculturii, si, în consecinta, se modifica odata cu aceasta

14
dezvoltare”.7 Diferitele grade de fertilitate naturala ale terenurilor depind de
compozitia chimica a stratului superior al solului, de continutul diferit în materii
nutritive pentru plante. Altfel spus, la baza fertilitatii economice sta fertilitatea
naturala, care exprima însusirile biologice, fizice, chimice, precum si conditiile
climatice care determina potentialul pamântului de a produce produse agricole.
Fertilitatea naturala rezulta din depuneri acumulate de substante organice. Dupa
epuizarea potentialului oferit de aceasa fertilitate, exploatarea permenenta ar putea
deveni nerentabila, întrucât costul sporirii pe cale artificiala a fertlitatii depaseste
beneficiile viitoare. Paradoxal, în conditiile raritatii terenului agricol, abandonarea
unor portiuni ale acestuia apare ca rationala si necesara. Prin utilizarea mijloacelor
tehnice, a îngrasamintelor, a lucrarilor hidroameliorative si de îmbunatatiri funciare,
a priceperii si experientei sale, omul actioneaza asupra pamântului, tansformând
fertilitatea naturala în fertilitate economica. “Toate aceste influente aupra fertilitatii
diferentiate a diferitelor terenuri se reduc la aceea ca pentru fertilitatea economica
starea în care se afla forta productiva a muncii, în cazul de fata capacitatea
agriculturii de a face ca fertilitatea naturala a solului sa poata fi imediat exploatata –
capacitate care este diferita pe diferite trepte de dezvoltare - este un moment al asa-
zisei fertilitati naturale a solului, la fel ca si compozitia lui chimica si celelalte
proprietati naturale”, completeaza Marx.. 8

fertilitate naturala + fertilitate artificiala = fertilitate economica

Însusirile naturale ale solului, derivate din compozitia chimica a acestuia, din
continutul de substante nutritive necesare pentru plante constituie fertilitatea naturala
a solului.
Diferentele în ceeea ce priveste fertilitatea multitudinii de parcele de teren
constituie baza obiectiva a constituirii relatiilor de renta, la care se adauga si
monopolul natural asupra anumitor parcele aflate în posesia unor persoane distincte.

7
Marx, K., Capitalul, vol. III, Partea a II-a, Ed. de stat pentru literatura politica, 1955, pag. 620 ;
8
Marx, K., Op.cit., pag. 621 ;
15
 Fertilitatea nu este un atribut exclusiv al terenului agricol. Fertilitatea
economica caracterizeaza în egala masura oricare alt teren care, aplicându-i-se o
anumita cantitate de munca, produce si altceva decât hrana (minele, de exemplu).
Fertilitatea artificiala este rezultatul îmbunatatirilor aduse terenului, în timp ce
fertilitatea naturala este data de pozitionarea terenului în teritoriu.
Afirmatia potrivit careia fertilitatea naturala este o sursa a rentei funciare
reprezinta un adevar axiomatic, supus însa în prezent unei noi analize. În lumina
acesteia, doar situarea (locatia) pune în valoare fertilitatea. Solul fertil dintr-o zona
îndepartata poate avea o valoare mai mica decât unul mai putin fertil situat la
îndemâna utilizatorului efectiv sau potential.
În cadrul oricarei analize comparative, fertilitatea naturala este privita drept un
factor constant, în timp ce situarea – distanta fata de piata – consituie factorul care
“face diferenta” între doua terenuri, stabilindu-le valoarea. În concluzie, nu
fertilitatea potenteaza valoarea, ci exact invers: valoarea unui teren nu este constanta
în timp, ci depinde de activitatea omului. Daca consideram pamântul si omul ca
factori de productie primordiali, putem spune ca fertilitatea reprezinta pentru pamânt
ceea ce inteligenta este pentru om, adica o caracteristica intrinseca variabila.
Pamântul, ca factor de productie eminamente pasiv, nu are valoare decât atunci când
intervine factorul activ, omul: “Pe de alta parte, un pamânt care trecea drept prost nu
din pricina compozitiei lui chimice, ci numai din pricina greutatilor mecanice si
fizice pe care opunea cultivarii lui, se transforma într-un pamânt bun imediat ce sunt
descoperite mijloacele de înlaturare a acestor greutati”. 9
Fertilitatea naturala si fertilitatea artificiala (dobândita prin investitii) sunt
diferite în timp si spatiu. Ele pot fi potentate prin adoptarea unor masuri de
exploatare intensiva a terenului agricol.
Pamântul poate fi utilizat extensiv sau intensiv. Utilizarea extensiva a terenului
nu echivaleaza cu practicarea unei agriculturi extensive: o situatie în care exista o
structura extensiva a culturilor, în care predomina cerealele este diferita de situatia în
10
care investitiile de capital /hectar sunt reduse.

9
Marx, K., Op.cit., 1955, pag. 726 ;
10
Zahiu, Letitia, Management agricol, Ed. Economica, Bucuresti, pag.206;
16
 1.2. Renta funciara si proprietatea asupra pamântului. Caracterul general
al rentei funciare

Problematica rentei funciare nu poate fi abordata ignorând aspectele juridice

legate de regimul proprietatii. Astfel, generalizarea conceptului de renta ridica o serie
deprobleme , inclusiv de natura ideologica si politica.
Analogiile existente între rigiditatea ofertei de pamânt si cea a ofertei de
capital sunt totusi relative. Oferta de pamânt este limitata atât de factori naturali, cât
si de factori legati de proprietatea privata asupra pamântului, tipica pentru o anumita
organizare sociala si care are într-o masura mai mica sau mai mare un caracter
istoric. Renta generata de dreptul de autor are implicatii economice, sociale si
politice mult mai reduse în raport cu cea obtinuta în baza proprietatii private asupra
unui teren. Rigiditatea ofertei de capital personal, de pilda, are pe termen scurt, un
caracter preponderent obiectiv: dificultatile exstente legate de durata dobândirii unor
cunostinte practice sau stiintifice se situeaza mult peste medie.
În ceea ce priveste renta funciara si proprietatea privata asupra pamântului,
economistii “ortodocsi” si mai ales cei care au apartinut scolii clasice engleze sau
care au fost influentati de aceasta au întreprins o analiza obiectiva si lipsita de
prejudecati, cu atât mai valoroasa cu cât problematica rentei funciare este indisolubil
legata de cea a profitului. Astfel, în mod evident deliberat, J.S.Mill a numit
“necâstigat” sporul de valoare a terenurilor agricole si a celor destinate constructiilor:
aceasta se datoreaza exclusiv cresterii numerice si în densitate a populatiei si nu
vointei sau stradaniei proprietarului funciar.
Economistii ortodocsi au dat dovada de obiectivitate în analiza rentei funciare,
întrucât optiunea lor ideologica aparea cu precadere în legatura cu profitul si cu
însisirea acestuia de catre clasa capitalistilor în detrimentul clasei muncitorilor.
Astfel, cei mai multi dintre acesti economisti sustin teoria potrivit careia profitul este
un rezultat exclusiv al capacitatii de organizare a întreprinzatorului. Din contra, când
este vorba de renta, intra în joc interesele mai multor subclase care îsi împart în mod

17
indirect acest venit. Firesc, în tarile în care industria si capitalul mobiliar sunt
dominante, o mare parte a economistilor sunt de partea industriasilor, atragând
atentia cu precadere asupra rapacitatii proprietarilor funciari. Este cazul scolii liberale
engleze, care s-a ridicat împotriva taxelor vamale la importul de cereale, ea sustinând
în acelasi timp necesitatea expansiunii industriei nationale engleze pe piata mondiala.
Este caracteristica în acest sens pozitia lui V.Pareto cu privire la raporturile
dintre renta si proprietatea privata asupra pamântului. Într-una dintre lucrarile sale
esentiale, el considera ca trebuie avut în vedere faptul ca a sustine într-o maniera
absoluta utilitatea rentei echivaleaza cu a sustine utilitatea unui impozit platit de
restul populatiei proprietarilor funciari. Argumentul ar putea avea la baza
consideratiile despre avantajul politic rezultat pentru o natiune din existenta unei
clase puternice de proprietari funciari. Dar problema este rareori pusa în termeni asa
de transanti. Pareto apara proprietatea privata asupra pamântului, dar este obiectiv
atunci când abordeza problematica rentei, ca fenomen care nu este exclusiv de natura
economica.
Trecerea dreptului de proprietate asupra unui bun de la o persoana la alta
(schimb) sau a dreptului de utilizare (arendare, închiriere) comporta existenta unei
organizari sociale. Se impun astfel obstacole, limitari în calea obtinerii unor bunuri
care, din perspectiva economica, au o utilitate eminamente subiectiva. Un exemplu îl
constituie proprietatea, a carei conditie sine qua non o reprezinta limitarea cantitativa
si calitativa a bunurilor.
Orice schimb sau orice transfer al dreptului de utilizare implica în mod necesar
respectarea dreptului de proprietate, respectiv efectuarea unor plati catre proprietarul
de fapt si de drept.
În cazul proprietatii private asupra solului, renta este acea suma care trebuie
platita proprietarului pamântului pentru a obtine dreptul de utilizare a acestuia.
În ceea ce priveste relatia dintre proprietate si renta funciara, putem distinge în
rândul economistilor teoreticieni doua orientari teoretice majore.
În primul rând, sunt cei care considera ca, daca toate terenurile ar fi omogene
din punctul de vedere al fertilitatii, atunci nu ar exista renta funciara. Este cazul lui

18
D.Ricardo care, punând la baza rentei funciare exclusiv diferentele de fertilitate,
crede ca diminuarea acestor diferente de fertilitate duce în timp la scaderea rentei
funciare.
În al doilea rând , sunt cei care considera ca ar exista renta funciara chiar daca
toate terenurile ar fi identice ca fertilitate (Ferrara, Pareto, Fisher).
Proprietatea asupra pamântului nu este posibila decât atunci când acesta
prezinta un grad concret de limitare cantitativa în raport cu marimea populatiei si cu
intensitatea nevoilor acesteia.
De fapt, chiar si în cele mai vechi timpuri, cele legate de începuturile societatii
omenesti, pamântul era caracterizat de o raritate relativa. Desi mai mult decât
suficiente în raport cu nevoile populatiei, totusi terenurile pe care securitatea
utilizatorilor era garantata erau putin numeroase (erau frecvente incursiunile
barbarilor si, în plus, majoritatea terenurilor erau situate în zone periculoase pentru
sanatatea oamenilor). În aceste conditii, o parte din produsul net aferent terenurilor
sigure si cautate revenea proprietarilor sub forma de renta funciara.
Ca plata pentru dreptul de a întrebuinta temporar terenul, renta funciara are la
baza utilitatea acestui teren pentru utilizatorul potential (utilitatea subiectiva). Chiar
daca pentru posesor utilitatea obiectiva este nula – cazul unui teren sterp, impropriu
oricarei altei utilizari economice - , cel care doreste acel teren trebuie sa treaca
obstacolul proprietatii si tocmai de aceea este nevoit sa plateasca renta funciara.
În forma sa “absoluta”, renta funciara remunereaza proprietatea privata asupra
pamântului, ca institutie sociala nascuta dintr-o limitare preponderent cantitativa.
În forma sa “ relativa” sau diferentiala, renta funciara remunereaza proprietatea
privata asupra terenului ca institutie sociala bazata pe o limitare calitativa si de
pozitie.
Privita în ansamblul sau, renta funciara reprezinta un tribut care se plateste
unei institutii sociale – proprietatea privata asupra terenului -, iar diferitele sale
niveluri corespund unor diferente de fertilitate sau de pozitie caracteristice terenurilor
care fac obiectul acestei proprietati.

19
 Renta numita “absoluta”, care corespunde celui mai slab teren, nu este decât o
renta funciara minima. Renta numita “diferentiala”, care corespunde unui teren
superior, nu este altceva decât o renta funciara maxima.
Cei care doresc sa -si întrebuinteze munca si capitalul pe terenul altcuiva
trebuie sa platesca proprietarului pamântului o suma de bani. Privita ca plata pentru
întrebuintarea oricarui teren, aceasta suma de bani apare ca renta absoluta. Privita ca
plata mai mica sau mai mare pentru utilizarea unui teren mai fertil sau mai putin
fertil, mai bine sau mai prost pozitionat, aceasta suma de bani apare ca renta
diferentiala. Esenta este însa aceeasi: este o plata pentru utilizarea unui bun care
constituie obiect al proprietatii private.
Aparent, renta diferentiala se datoreaza unor diferente de ordin fizic, natural
(fertilitate, pozitie), dar în esenta sa ea reprezinta un fenomen social, bazat, ca si
renta absoluta, pe proprietatea privata asupra pamântului. Renta diferentiala apare
deci ca un caz particular al rentei absolute, respectiv ca plata pentru un obiect al
proprietatii cu o calitate superioara.
Pe scurt, natura rentei este unica: renta reprezinta o plata pentru
întrebuintarea proprietatii, o plata în mod evident mai mare în care
caracteristicile obiectului proprietatii sunt mai bune. Daca toate terenurile ar avea
aceleasi proprietati fizico-chimice, atunci renta funciara s-ar datora exclusiv
diferentelor de pozitie.
Costul utilizarii factorului pamânt se numeste arenda, înteleasa ca pret platit în
schimbul dreptului de folosinta, exploatare a unui bun.11 Pentru fermier, arenda este
un element al costului, în timp ce pentru proprietarul ternului este o forma de
venit(renta funciara). În ceeea ce priveste marimea, renta si arenda nu sunt identice.
Arenda include, pe lânga chiria propriu-zisa a terenului, si dobânda la capitalul
12
investit de proprietar în amenajari funciare si în constructii conexe.
Ca forma de venit, renta are o determinare complexa: „Renta rezulta din
confruntarea la piata a cererii si ofertei produselor comercializate si este un venit ce
revine unui factor de productie remunerat pe baza productivitatii marginale, la care se

11
Dictionar enciclopedic, vol.1, Ed.Enciclopedica, Bucuresti, pag. 102;
12
Zahiu, Letitia, Op.cit., pag. 217 si urm.;
20
adauga venitul rezidual temporar rezultat din confruntarea cererii cu oferta la produse
la a caror obtinere concura factori de productie cu caracteristici speciale. Renta ca
venit bidimensional poate fi integral sau partial însusita de proprietarul factorului, în
functie de conditiile social-economice de functionare a pietei factorilor si produselor
si de structurile de productie.” 13
În mod natural, renta diferentiala tinde sa absoarba supraprofiturile fermierilor
avantajati prin utilizarea unor terenuri mai bune. Modificarea raportului de forte între
diferite subclase sociale capitaliste – între fermieri, întelesi ca proprietari ai
capitalului mobiliar sau ca întreprinzatori si proprietarii funciari – duce la o repartitie
diferita a rentei funciare. Trebuie evitata confuzia dintre abordarea rentei funciare
prin prisma productiei si cea prin prisma repartitiei. Fertilitatea diferita a terenurilor
reprezinta un fapt obiectiv, care pe baza proprietatilor fizico-chimice diferite
determina obtinerea unor productii diferite, indiferent de regimul proprietatii. Din
contra, însusirea acestui plus de productie datorat fertilitatii mai mari constitutie o
problema de repartitie, care depinde al rândul ei de organizarea economico-sociala si
de caracteristica esetiala a acesteia, regimul proprietatii. În acest sens, deosebit de
utila este distinctia între supraprofitul datorat folosirii unei forte naturale accesibile
tuturor si acela datorat unei forte naturale limitata cantitativ si aflata în proprietatea
cuiva. Posesorul unei asemenea forte dispune de posibilitatea de a pretinde pentru
sine diferenta dintre supraprofit si profitul normal.
Nivelarea terenurilor din punct de vedere al calitatii (lucrari de îmbunatatiri
funciare, fertilizatori, irigatii) sau al pozitiei (dezvoltarea retelei de transport) poate
avea ca efect modificari mai mici ale nivelului diferitelor rente existente la un
moment dat, în sensul ca rentele cele ma i scazute ramân constante, în timp ce rentele
cele mai ridicate se reduc fara însa a se anula vreodata.
Considerata ca fenomen care apartine sferei distributiei, renta funciara se
prezinta ca atribut economic al unei forme de proprietate concrete asupra
pamântului, independenta de calitatile acestuia din urma.

13
Dumitru, M., Renta funciara si dezvoltarea agricola, teza de doctorat, ASE, 1999;
21
 1.3. Originile rentei funciare

Dupa o geneza extrem de lunga (1450-1850), capitalismul devine dominant

abia spre sfârsitul secolului al XIX -lea. Tranzitia de la feudalism la capitalism a dus
la nasterea unei veritabile “economii de renta feudala”. Mult înainte de explicatiile si
analizele lui Ricardo sau Marx, renta a existat sub forma corvoadei sau a arendei.
Procesul de constituire a capitalismului are loc pe fondul unei faramitari a domeniilor
feudale din regiunile de munte si o regrupare a acestora în regiunile fertile. În termeni
marxisti, începe sa se manifeste o contradictie între raporturile de dominare si
sistemul de exploatare a solului (între regimul politic si regimul funciar). Parcelarea
pamântului este considerata de H.George un semn al regresului economico-social,
tendinta naturala a proprietatii funciare fiind aceea de concentrare. Îndiferent însa de
marimea lotului detinut în proprietate, “pamântul ramâne sursa puterii, originea
averii, cadrul vietii”.14
Initial, aparitia rentei funciare este bazata pe raporturi politice de dominatie:
forta armata a domeniului feudal sau a regatului monarhic a stat la baza rentei
funciare. Logica dominatiei nu este de natura economica, dar pune în evidenta un
concept-cheie: raritatea. Raporturile de dominatie permit prelevarea unui tribut
(renta) de la producatori.
Renta feudala reprezenta suma veniturilor unui fief (feuda)15, ca totalitate a
redeventelor impuse de dominatia seniorilor feudali asupra comun itatii rurale
aservite. Pe masura ce nobilii încep sa-si casatoreasca copiii din interes, acceptând în
familie burghezi bogati, domeniul feudal este privit ca proprietate funciara asupra
unui teren generator de rente anuale. Marimea rentei feudale se stabileste prin
mecanismul rentei funciare.
Din punct de vedere istoric, renta este consecinta dominatiei razboinicilor
asupra producatorilor. Forta armata a domeniului seniorial sau a regatului monarhic
era baza existentei rentei funciare. Dominatia nu era un fenomen de natura

14
Le Goff, J. ; Schmitt, J.-C., Dictionar tematic al Evului Mediu occidental, Ed. Polirom, Iasi, 2002, pag. 594 ;
15
Domeniu concedat cu titlu de posesiune nobiliara de catre senior unui vas al în schimbul anumitor servicii (Le Petit
Robert, pag. 1028);
22
economica, ci unul de natura politica: pentru a putea stapâni taranii, era nevoie de
razboinici; creste astfel numarul garnizoanelor, ele începând sa negocize protectia pe
care o puteau oferi. În consecinta, se constituie feudele. Renta era o redeventa
feudala impusa prin forta, în schimbul unei “protectii” oferite de catre senior
taranilor. Necesitatea de a plati renta ducea la necesitatea constituirii unui produs net
suplimentar care sa permita plata acestei rente. Fieful era în fapt un bun concedat nu
în schimbul unor obligatii de “a plati”, ci contra unor obligatii de “a face”. Orice
vasal care lua în stapânire o feuda datora fidelitate si cinstire seniorului feudal. În caz
de tradare, acesta din urma putea confisca fieful. În schimb, posesorul feudei
beneficia de numeroase drepturi seniorilae aferente, în general, terenurilor aflte în
posesia oamenilor de rând.
Fiecare domeniu feudal era caracterizat de o anumita valoare strategica (relief,
cursuri de apa, trecatori) si de o anumita valoare economica (fertilitatea si varietatea
solului). Rentele generate de asemenea fiefuri aveau marimi diferite.
Caracteristicile relatiilor agrare din Europa feudala difereau în functie de
modalitatea de exploatare a terenului agricol. Astfel, pe lânga “domeniul de rezerva”,
de pe care seniorul culegea nemijlocit toate roadele, acesta detinea:
§ feuda (fieful), care aducea venituri însemnate sub forma taxelor
percepute când se schimba posesorul, precum si prin accea ca genera
numeroase drepturi conexe (dreptul de însusire daca nu existau
mostenitori, dreptul de confiscare legitima); în plus, posesorul feudei
beneficia de anumite servicii si corvezi executate pe “rezerva”.
§ loturi de pamânt concedate cu conditia unor prestatii în bani si care se
deosebeau de feude prin aceea ca cedentul era nobil, iar cesionarul om
de rând, precum si prin natura reala a raportului cedent-cesionar, nu
personala ca în cazul feudei (plata unui cens, ca renta anuala în bani –
16
redeventa – platita seniorului feudal de catre posesoru l de pamânt). De
altfel, “ca si istoria fiefului, istoria lotului taranesc a fost aceea a trecerii

16
Cf. Dictionar enciclopedic, vol. I, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993, pag. 357;
23
 de la o structura sociala bazata pe serviciul personal la un sistem de
rente funciare”.17
Spre deosebire de feuda, în cazul celorlalte loturi detinute accentul relatiilor
agrare cadea pe latura economica si nu pe cea politica.
Îndatoririle vasalului erau de doua categorii: auxilium si consilium. Prima
includea datoria de a da ajutor militar (punerea la dispozitia seniorului a unui numar
determinat de cavaleri), în timp ce cea de-a doua consta în obligatia de a participa la
adunarile convocate de senior si de a împarti dreptatea în numele seniorului. Pentru
toate acerste servicii, vasalul era remunerat prin feuda, precum si prin întretinere:
seniorul îl înzestra cu gospodarie proprie, care includea un lot si casa, din care sa-si
asigure el însusi întretinerea (“lot-salariu”).18
Astfel, un titlu nobiliar era generator de renta. Treptat, seniorii devin
proprietari funciari prin desfiintarea domeniilor feudale si disparitia privilegiilor
traditionale. În pofida fluctuatiilor marimii productiei agricole, prelevarea asupra ei –
renta funciara – a reprezentat justificarea si ratiunea de a fi a tutelei senioriale în Evul
Mediu european.
În perioada Evului Mediu, geneza si evolutia rentei funciare s-a aflat în strânsa
legatura cu conceptul de privilegiu, ca adaptare a dreptului la necesitatile unui grup
social. Întrucât remunereaza riscul mai convenabil decât dobânda, privilegiul este
generator de renta. Regele Siciliei vinde monopolul exportului de grâu, iar cel al
Angliei liberul acces la lâna insulara. Cedând dreptul de exploatare a alaunului din
Tolfa, Papa îi face pe bancherii sai sa plateasca scump monopolul aprovizionarii
pietelor industriale din Europa occidentala.
Scoaterea la licitatie a dreptului de a percepe un impozit sau o taxa a fost un
alt procedeu adesea utilizat de monarh pentru a crea venituri cu caracter de renta: cel
care cumpara un asemenea drept (privilegiu) era obligat sa achite pretul licitatiei sale
si încasa în beneficiul sau obiectul contractului (de exemplu, impozitul pe circulatia
unor marfuri de larg consum, asupra vânzarii en gros sau cu amanuntul). O
conjunctura economica favorabila permitea celui care încasa efectiv impozitul sa

17
Bloch, M., Societatea feudala, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, pag. 263;
18
Bloch, M. Op.cit., pag. 177 si urm.;
24
pastreze pentru sine toata diferenta (renta) dintre ceea ce încasa si ceea ce platise deja
pentru contractul sau. În situatia în care, din diferite motive, platitorii de impozite nu
reuseau sa-si vânda produsele la un pret corespunzator, scadea si impozitul indirect
perceput, astfel ca putem vorbi de încasarea unei ... “rente negative”. Adevaratul
câstig din aceste activitati, desi întotdeauna nu foarte mare, nu aparea decât odata cu
continuitatea, când anii buni îi compensau pe cei slabi si când arendele aleatorii erau
echilibrate printr-o siguranta relativa a câstigurilor încasate din alte afaceri mai
constante.
Începând cu secolul al XIII-lea, burghezul (negustorul) tinde sa-si plaseze
capitalul în cumpararea de pamânt, dar aceasta optiune este mai mult expresia unei
ambitii sociale decât a unui calcul economic.19 În genere, pamântul se vinde ieftin,
pretul sau fiind echivalent cu venitul pe 10 ani. 20
Pe parcursul secolului al XV-lea renta funciara dobândeste o noua importanta.
Proprietarii îsi ipotecau pamântul, angajân du-se sa plateasca o renta pe viata.
Marimea acesteia se stabilea în functie de dobânda la împrumuturile în bani, dar era
mult mai sigura. În caz de neplata a rentei, proprietatea se scotea la vânzare,
cumparatorul fiind de regula însusi rentierul. În mediul rural, aceste forme de rente
private remunereaza plasamente de mica anvergura, cu risc minim. În timp,
plasamentele în rente devin devin o sursa de acumulare esentiala în constituirea unor
mari domenii funciare de catre cei care dispuneau de capitaluri si de mijloace de
presiune (posesia de titluri de renta): notabilitatile societatii citadine, avocatii, notarii,
magistratii, functionarii fiscali, oamenii de afaceri.
Observam ca, în fapt, renta genereaza renta: plasamentele initiale în titluri de
renta sunt premisa si cauza obtinerii rentei funciare de pe domeniile nou dobândite de
la nobilii faliti, nevoiti sa-si vânda ieftin proprietatile pentru a-si achita datoriile.
În afara rentelor private, existau în societatea feudala si rente publice. Datoriile
contractate de orase au fost o cauza importanta a tensiunilor sociale: cei care
conduceau orasul stimulau împrumutul public fiind de acord cu cursuri ridicate ale
titlurilor de renta – rente mai mari – si erau nevoiti sa finanteze rambursarea printr-un

19
Favier, J., Aur si mirodenii. Nasterea omului de afaceri în Evul Mediu, Ed. Artemis, 2001, pag,. 389;
20
Favier, J., Op.cit. pag. 294;
25
sistem de impozitare mai larg. Cei mai modesti dintre contribuabili plateau renta
contractata de notabilitati, nemultumirea lor fireasca oferind regalitatii prilejul de a
interveni în afacerile municipalitatilor, care abuzau vânzând rente care depaseau
capacitatea de plata a orasului. Cumparatorii rentelor municipale erau în general
marii burghezi, astfel ca datoria publica era de fapt creditul personal al celor care
conduceau orasul...
Dar nu numai orasele se finantau prin rente, ci si însasi regalitatea. În Spania
de pilda, marea raspândirea a rentelor dateaza din vremea domniilor lui Carol Quintul
si a lui Filip al II-lea care au constituit rente (juros) garantate de venituri înstrainate
în acest scop. Localizarea venitului da numele respectivelor rente: de Casa de la
Contratacion, de Puerto Secos, de Maestrazgos etc. În acele vremi, era bine sa-ti
plasezi banii “ca unul care are un juro pe pasunile apartinând de Maestrazgos din
Estremadura”, spune un personaj al lui Cervantes.21 Juros se prezentau în diferite
forme: juro perpetuo, juro de por vida, juro al quitar. În functiile de veniturile regale,
mai mult sau mai putin sigure, existau rente mai bune sau mai putin bune.22

1.4. Tipologia si conditiile formarii rentei funciare

1.4.1.Definirea conceptului de renta funciara. Aparut în franceza veche din

secolul al XII-lea, cuvântul “renta” deriva din latinescul rendita, cu întelesul de venit
sau câstig. Pe masura evolutiei economico-sociale, s-au evidentiat doua caracteristici
majore ale teoriei rentei: dificult atea definirii clare, fara echivoc a conceptului si
sinuozitatea interesului manifestat de teoreticieni pentru problematica rentei.
Definirea rentei s-a dovedit a fi un subiect foarte controversat, dictionarele
explicative conferidu-i sensuri multiple:
§ venit periodic al unui bun, al unui capital; a avea o renta echivaleaza cu a
avea un venit suficient pentru a putea trai fara a munci;
§ suma de bani sau cantitate de produse pe care cineva este obligat sa o
plateasca (redeventa);

21
Cervantes, M., “La Gitanilla”, Novelas Ejemplares, Ed. Cartea Româneasca, 1981, pag. 33;
22
Braudel, F., Jocurile schimbului, vol. II, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1985, pag. 203-204;
26
 § împrumut de stat, reprezentat de un titlu de valoare care da dreptul
detinatorului sa încaseze un venit fix la scadenta odata cu returnarea sumei
împrumutate sau un venit perpetuu;
§ venit care remunereaza productivitatea naturala a pamântului. 23(renta
funciara)
Termenul de renta, în acceptiunea sa economica, are un înteles diferit de cel
din vorbirea curenta. Generator de confuzii, întelesul economic este fie mai restrâns,
fie mai larg în raport cu acceptiunea comuna :
§ în vorbirea curenta, prin renta se întelege plata pentru folosirea unui
imobil, a unui utilaj sau a unei suprafete de teren ; în sens economic,
renta reprezinta doar acea parte a platii care se efectueaza pentru
utilizarea terenului, restul platit pentru cladiri sau pentru alte investitii
aferente terenului fiind în fapt dobânda ;
§ în vorbirea curenta , persoana care plateste renta este întotdeauna
distincta de cea care o încaseaza ; în sens economic , proprietarul
încaseaza renta chiar daca utilizeaza el însusi terenul.
Problema esentiala legata de clarificarea conc eptului de renta este aceea de a
stabili daca renta este o categorie economica specifica agrarului sau daca este
expresia unui fenomen mai larg, caracteristic oricarei activitati economice. Unii
economisti francezi, precum J.M.Harribey, remarca un proces tot mai intens de
“capitalizare” a naturii, de transformare a factorului de productie clasic (sayst)
Natura în “capital natural”. Efectul imediat, în plan teoretic, consta într-o veritabila
24
osmoza între doua categorii distincte de venit : profitul si renta.
Conceptul de renta a fost generalizat în doua directii principale :
§ ca plata suplimentara necesara pentru a atrage o resursa dintr-o utilizare
curenta spre o alta ;
§ ca spor de venit al celor care beneficiaza de privilegii sau de transferuri
guvernamentale, fara a fi facut cheltuieli în acest scop, cu exceptia

23
Le Nouveau Petit Robert. Dictionnaire de la langue francaise, Paris, 2000, pag. 2166;
24
Politicile economice neoliberale actuale creeaza piete financiare al caror scop este acela de a institui drepturi de
proprietate asupra resurselor naturale.
27
 lobby-ului ; încercarea de o obtine asemenea sporuri de venit se numeste
rent-seeking (« cautarea rentei »)
Definirea si explicarea rentei în dictionarele economice de specialitate reflecta
o multitudine de variante, fiecare reliefând o anumita latura a acestui fenomen pe cât
de complex, pe atât de divers. Astfel, termenul de renta are trei întelesuri:
§ Primul :
• venit sigur însusit de cineva pe o perioada lunga de timp;
• venit al factorului de productie natural, determinat de
particularitatile sale;25
§ Al doilea: venit regulat rezultat din proprietatile naturale ale pamântului
(renta funciara), din detinerea în proprietate a unei resurse rare (renta miniera)
26
sau din plasamente în împrumuturi publice;
§ Al treilea:
• venit însusit fara munca;
• în acceptiunea economiei clasice, a teoriei ricardiene prin
excelenta, pamântul si orice factor de productie limitat cantitativ
da nastere unui venit diferential numit renta;
• în economia moderna, renta reprezinta remunerarea serviciilor
27
unui factor de productie special;
Analiza evolutiei stiintei economice arata ca interesul economistilor pentru
conceptul de renta a fost deosebit de fluctuant. Dupa aparitia, în anul 1954, a lucrarii
lui J.Schumpeter “Istoria analizei economice” – unde autorul se face ecoul
dezbaterilor dintre economisti cu privire la natura si originea rentei -, scrierile
economice încep sa trateze lapidar problematica rentei deoarece se considera fie ca
aceasta era “depasita” fiind caracteristica epocii preindustriale, fie ca se ajunsese la o
generalizare suficienta prin care renta era înglobata în termenul de supraprofit sau
câstig de productivitate.28

25
Dictionnaire des sciences economiques, Armand Colin, Paris, 1991, pag. 410;
26
Dictionnaire d’economie et de sciences sociales, Nathan, Paris, 1989, pag. 506;
27
International Encyclopedia of Social Sciency, vol. III, New York, 1968, pag. 454;
28
Pentru exemplificare, vezi manualele de economie politica din Franta (R.Barre, H.Guitton) sau SUA (P.Samuelson);
28
 În lucrarile recente de microeconomie, studiile despre concureta imperfecta,
despre efectele si oportunitatea interventiei statului în economie pun într-o noua
lumina conceptul de renta.29
Cea mai plauzibila explicatie a “oscilatiilor” preocuparilor legate de renta pare
aceea care sustine ca ele se datoreaza evolutiei contextului economic, caracterizat de
o standardizare sau, din contra, de o diferentiere a conditiilor de productie.
În perioada clasicismului economic, renta funciara a ocupat un loc de seama în
dezbaterile economistilor. Acest fapt a fost o urmare fireasca a opozitiei dintre
burghezia industriala în plina afirmare si clasa proprietarilor funciari cu privire la
pretul grâului si la politica de liber-schimb. Polemicile s-au manifestat atât în planul
literaturii economice (scrierile lui D. Ricardo sunt notorii în acest sens), cât si în
planul luptei politice (în Parlamentul Marii Britanii, de pilda). Totodata, interesul
pentru renta era în deplina concordanta cu caracteristicile economice ale epocii:
importanta hotarâtoare a resurselor naturale pentru activitatea de productie,
diversitatea produselor si a originii acestora, diferentierea conditiior de productie si a
pietelor. Contextul general era acela al raritatii resurselor, pe fondul cresterii
intensitatii nevoilor.
În a doua jumatate a secolului al XIX-lea, teoria rentei a iesit din matca sa
originara, începând sa se generalizeze pentru toti factorii de productie cu oferta
inelastica. Drumul a fost deschis de J.S.Mill, dar poate ca scrierile sale cu privire la
renta ar fi trecut neobservate daca, în urma Revolutiei industriale, nu s-ar fi
manifestat noi tendinte în plan economic: deschiderea pietelor, trecerea la utilizarea
combustibililor fosili, intensificarea fara precedent a activitatilor industriale pe
fondul reducerii celor agricole sau artizanale.
Spre sfârsitul secolului urmator, conceptul de renta începe sa fie treptat
ignorat, pamântul are o valoare care rezulta din capitalul care i-a fost încorporat si
înceteaza a mai fi privit drept “un dar gratuit al naturii”. Arenda se confunda cu
dobânda la investitiile efectuate de proprietarii funciari. Renta este asimilata unui
supraprofit mai mult sau mai putin temporar generat de o situatie provizorie de

29
Vezi în continuare consideratiile referitoare la rent-seeking;
29
monopol sau de rigiditatea ofertei unui factor de productie. În paralel, se face tot mai
mult resimtita influenta fordismului, care duce la câstiguri de productivitate si
randamente crescatoare, la abundenta de bunuri si consum de masa (“democratizarea
produselor”). Erodarea conceptului de renta apare pe fondul unei standardizari a
conditiilor de productie si al unei înlocuiri progresive a capitalului natural cu cel
manufacturat.
Aprofundarea analizei conceptului de renta nu a fost însa abandonata. Forma
sa diferentiala a ramas în actualitate în încercarea de a explica inegalitatile regionale
ale dezvoltarii: renta de situatie sau de pozitie, renta diferentiala legate de
specializare sau de câstigurile cumulate de productivitate, renta obtinuta în baza
segmentarii pietelor. Dupa criza economica din anii ’70, odata cu multiplicarea
diferentierilor care-i favorizeaza aparitia, renta capteaza din nou atentia
economistilor, dar si pe cea a producatorilor: se încearca evitarea concurentei prin
costuri printr-o personalizare a calitatii ofertei, prin utilizarea unor resurse
nereproductibile si/sau nesubstituibile.
Prin renta se întelege plata pentru utilizarea unei resurse (pamânt, munca,
echipament de productie, know-how sau bani), îmbracând forma de salariu, drept de
autor (indemnizatie) sau dobânda. În functie de caracterul permanent sau temporar al
inelasticitatii ofertei din respectiva resursa la pret, teoria economica face distinctie
între renta economica si renta economica pura (cvasi-renta).
Renta economica este definita pe baza conditiilor de oferta ale unui factor de
productie: orice factor de productie a carui oferta este insuficienta în raport cu
cererea va obtine un venit sub forma de renta. În China, de pilda, doar 35% din
suprafata tarii reprezinta teren arabil si, la o populatie asa de numeroasa, cererea de
produse agricole exercita o presiune enorma. În asemenea conditii, terenul agricol nu
are utilizari alternative. Pretul pamântului, desi nu reflecta costul de oportunitate al
factorului, aloca resursa spre cea mai buna utilizare.
Astfel, conceptul de renta se generalizeaza la toti factorii de productie si nu se
refera doar la pamânt.
Mai precis, renta economica este definita în doua moduri:

30
 § ca venit al unui factor, egal cu excedentul peste venitul care ar fi fost
obtinut daca acest factor ar fi fost utilizat în cea de-a doua dintre cele
mai bune alternative posibile (renta apare drept excedent peste costul de
oportunitate);
§ ca venit al unei resurse productive, egal cu excedentul peste plata
necesara pastrarii utilizarii prezente a resursei (sau, altfel spus, este ceea
ce se plateste peste minimul necesar atragerii resursei pe piata).
Aceste doua definitii sunt clare numai daca se considera adevarata premisa
perfectei inelasticitati a ofertei de resurse. Renta este deci un excedent peste
veniturile de transfer sau peste veniturile alternative.
Venitul total (VT) al unui factor de productie este format din renta economica
(RE) si câstig de transfer (CT):

VT = RE + CT

Asa cum am aratat, renta economica este un venit încasat de proprietarul unui
factor de productie peste suma considerata suficienta pentru a oferi spre utiliz are
factorul respectiv.
Câstigul de transfer este egal cu costul de oportunitate al utilizarii factorului de
productie (valoarea factorului în urmatoarea dintre cele mai bune alternative
posibile). Curba ofertei poate fi interpretata simultan în doua moduri, ea indicând fie
cantitatea oferita la un pret dat, fie pretul minim pentru care este oferita o anumita
cantitate. Daca ofertantii încaseaza doar pretul minim necesar pentru a oferi o bucata,
ei vor fi platiti cu un pret diferit pentru fiecare bucata. Aceste preturi formeaza curba
ofertei, iar întregul venit încasat formeaza câstigul de transfer.
Renta economica este similara surplusului consumatorului. Acesta
reprezinta diferenta dintre pretul maxim pe care un consumator ar putea sa -l
plateasca pentru a intra în posesia unui bun economic (conform curbei cererii) si
pretul efectiv platit. La fel, renta economica este tocmai diferenta pretul încasat de
proprietarul factorului si pretul minim la care poate fi oferit respectivul factor; ea

31
poate fi considerata drept diferenta între remunerarea efectiva a unui factor de
productie si costul sau de oportunitate.
Partea din venitul factorului care reprezinta renta economica depinde de
elasticitatea ofertei la pret a respectivului factor. Daca aceasta oferta este perfect
inelastica, întregul venit este renta economica, iar daca oferta este perfect elastica
întregul venit al factorului îmbraca forma de cîstig de transfer. De exemplu, într-o
tara cu un venit pe locuitor scazut precum România, cu populatie relativ numeroasa,
salariile încasate sunt de fapt câstiguri de transfer, în timp ce salariul unui savant de
exceptie îmbraca forma rentei economice pure.
Renta economica pura (cvasi-renta, în acceptiunea marhalliana) apare doar
atât timp cât oferta factorului de productie este fixa si în mod natural, neputând fi
modificata prin actiunea (economica) a omului. Doar pentru o perioada de timp,
proprietarii resursei primesc o plata peste costul de oportunitate al utilizarii resursei
cu suma cvasi-rentei. Pe termen lung, când cantitatea disponibila din factorul de
productie respectiv poate varia, cvasi-renta dispare. Marshall introduce si conceptul
de cvasi-renta compozita : când doua resurse detinute separat sunt utilizate
împreuna si rezultatul este încasarea unei rente superioare sumei rentelor individuale
care ar fi fost obtinute daca cele doua resurse ar fi fost utilizate independent una de
cealalta, atunci renta superioara se numeste cvasi-renta compozita.
Considerând ca oferta nu poate fi sporita prin actiunea omului, se poate utiliza
urmatoarea formula de calcul al rentei economice pure (REP):

REP = încasari – (cheltuieli + profit normal)

Considerarea venitului pamântului ca fiind renta este justificata pe baza ideii

ca oferta agregata de pamânt este inelastica, situatie în care rentele funciare sunt un
“surplus” sau o forma de venit numita renta economica.
Totusi, pentru utilizatorul individual oferta este de multe ori elastica, mai ales
atunci când aceasta elasticitate este masurata tinând cont de productivitatea fizica a
factorului pamânt.

32
 Din perspectiva utilizatorului individual, pentru mentinerea terenului într-o
utilizare data este necesara întreaga suma si nu exista renta economica.
În plus, referitor la distinctia între renta si renta economica aferenta
pamântului, teoreticienii contemporani au observat de asemenea ca si alti factori de
productie au oferta fixa, fiind remunerati cu un venit care îmbraca forma de renta
economica. Renta devine o recompensa a oricarui factor de productie a carui oferta
este inelastica la pret si la variatia câstigurilor de transfer. 30
Din perspectiva macroeconomica, oferta de pamânt este fixa, neexistând
utilizari alternative. Evident, oferta de pamânt nu este pe deplin fixa, ea poate sa
scada odata cu reducerea pretului. Totusi, comparativ cu alti factori de productie, a
caror oferta este inelastica în raport cu pretul pe termen lung, oferta de pamânt esta
mai putin sensibila la modificarile survenite în marimea pretului. Motivul acestei
rigiditati este acela ca pamântul poate fi utilizat într-o multitudine de scopuri. În
cazul celorlalti factori de productie cu oferta inelastica- de exemplu un savant de
exceptie sau un artist talentat - utilizarile alternative sunt mult mai putine.
Daca analizam renta funciara în acelasi mod, considerând separat fiecare
serviciu furnizat de pamânt, câstigurile de transfer trebuie sa se reduca pentru a
determina aparitia rentei. Dar, spre deosebire de alti factori de productie, unele
caracteristici ale pamântului - ca de exemplu pozitia - au costu ri de întretinere
aproape nule si ele vor continua sa existe indiferent de venitul obtinut. Acest cost de
întretinere redus este un argument istoric pentru a considera întreaga plata a
pamântului ca renta economica (si nu doar excedentul).
În ceea ce priveste renta funciara, exista o abordare teoretica foarte raspândita
în secolul al XIX-lea. Porivit acesteia, conditiile economice inegale corespunzatoare
diferitelor categorii de terenuri fac sa apara rente diferentiale egalizatoare. Acestor
rente diferentia le se adauga renta absoluta, obtinuta de pe orice teren. Apar însa
dezacorduri în ceeea ce priveste formarea acestei rente absolute, explicata fie cu
ajutorul “compozitiei organice a capitalului” (Marx), fie prin monopolul asupra
proprietatii funciare (Smith, Marx) sau prin raritate.

30
Atunci când sporul de venit al factorului de productie se datoreaza faptului ca oferta sa este fixa doar pe termen scurt
- pe termen lung el dispare prin ajustarea ofertei – acesta poarta numele de cvasi-renta;
33
 Începând cu secolul al XVII-lea ordinea luarii în cultura a terenurilor s-a
schimbat, datorita transformarilor tehnicilor de cultura. Astfel, fertilitatea solului nu
mai este numai un “dar” al Naturii, ci decurge si din alegerea unei anumite
combinatii potrivite de factori de productie.
Într-un regim de proprietate privata asupra terenului, utilizatorul trebuie sa
plateasca o anumita suma proprietarului, pentru dreptul de a uza de proprietatile
intrinseci ale solului sau de avantajele care decurg din pozitia terenului.
Aceasta plata, în functie de modul în care este privita, are o dubla
determinare .
Daca este privita ca surplus (venit suplimentar) care rezulta din activitatea
economica a utilizatorului si care poate reveni prop rietarului, atunci renta provine
dintr-o confruntare a conditiilor cererii cu oferta.
Daca este privita ca variabila de repartitie, atunci marimea ei va depinde de
raporturile dintre indivizi sau dintre clasele sociale. Dubla determinare, sociala si
economica, a rentei funciare face ca de cele mai multe ori, în marime absoluta, renta-
surplus sa difere de renta-transfer. Cei care o platesc tin cont de marimea profitului,
dar nu platesc renta decât dupa o confruntare “sociala” cu proprietarii sau cu alti
utilizatori potentiali ai terenului.
Conditiile specifice agriculturii României de dupa anul 1989 ne fac sa
remarcam preponderenta determinarii sociale a rentei funciare, profitul celor care o
platesc proprietarilor - care fie ca nu au forta economica, fie ca sunt absenteisti –
fiind mult mai mare decât cel normal, aceasta în mod evident în detrimentul
detinatorilor terenului agricol, care încaseaza o renta funciara destul de redusa.
Distinctia între renta absoluta si renta diferentiala, chiar daca este utila din
punctul de vedere al istoriei gândirii economice, nu are totusi o semnificatie practica.
Renta absoluta reprezinta de fapt renta minima care se plateste pentru cel mai slab
teren în ceeea ce priveste fertilitatea sau pozitia în raport cu piata. Renta diferentiala
este de fapt o renta mai mare care se plateste pentru terenurile cu fertilitate superioara
sau care sunt mai bine pozitionate.

34
 Renta funciara este deci un tribut (o plata) a carei marime variaza, dar al carei
regim juridic este mereu acelasi – proprietatea privata asupra pamântului. Ca urmare,
se manifesta o tendinta de crestere a preturilor produselor agricole pâna la acel nivel
care sa faca posibila plata rentei funciare.
Aceasta evolutie este doar tendentiala întrucât se pot manifesta si influente
contrare, de scadere a pretului produselor agricole. De pilda, datorita concurentei
internationale, preturile interne se egalizeaza cu cele externe, efectul fiind acela ca
unii proprietari funciari obtin o renta mai scazuta, în timp ce altii nu mai obtin renta
funciara (printr-un proces firesc, terenurile acestora din urma ies din circuitul
agricol).
1.4.2.Renta intensiva si renta extensiva. Existenta rentei intensive poate fi
demonstrata matematic, pornind de la luarea în considerare a unei situatii în care este
utilizata o resursa naturala omogena din punct de vedere al caracteristicilor calitative,
indispensabila pentru producerea unui bun agricol.
Fie un model de productie simplificat, cu un singur produs agricol si cu un
singur produs industrial.
Pentru a produce o unitate din bunul industrial se utilizeaza:
O cantitate x din acest bun
O cantitate L1 de munca directa
Pentru a produce o unitate din bunul agricol exista doua metode de productie,
utilizându-se:
- o cantitate y1 sau y2 din bunul industrial
- o cantitate L1 sau L2 de munca directa
- o suprafata P1 sau P2 de teren agricol
Presupunând ca rata profitului este aceeasi în industrie si în agricultura (RPr),
ca toti muncitorii primesc acelasi salariu (S), iar proprietarilor funciari le este varsata
aceeasi renta (r), atunci ecuatiile preturilor unitare pentru cele doua produse vor fi:

P ind = (1+RPr)xPind + SxL1

P agr = (1+RPr)xy1xPind+SxL1+rP1

35
 P agr = (1+RPr)x y2xPind+SxL2+rP2

Din ultimele doua ecuatii se observa ca pretul bunului agricol este acelasi
indiferent de metoda de productie utilizata; se observa si ca renta încasata de
proprietarii funciari proportional cu suprafata de teren utilizata.
Presupunem ca exista doar aceste doua metode de productie a bunului agricol
si ca randamentul la hectar este superior în cazul celei de-a doua metode:

P1>P2
?1 = 1/P1 si ?2 = 1/P2 ? ?2 › ?1

Presupunem ca cererea pentru produsul agricol poate fi acoperita în doua

modalitati:
- cultivându-se întreaga suprafata disponibila, partial utilizând prima metoda si
partial utilizând-o pe a doua;
- cultivându-se doar o parte din suprafata disponibila, utilizând doar a doua
metoda ( cererea pentru produsul agricol nu poate fi satisfacuta cultivându-se integral
suprafata si folosind doar prima metoda de productie).
Tinând cont de conditia de normalizare a preturilor, care implica o noua
ecuatie (P1 = 1), va rezulta un sistem de ecuatii cu 5 necunoscute: cele 2 preturi si
cele 3 variabile de repartitie (salariul, profitul si renta funciara). Prima ecuatie
permite calcularea la un salariu dat, a RPr care, înlocuita în ultimele doua ecuatii,
permite calcularea pretului bunului agricol si a rentei funciare pe unitatea de
suprafata.
Pentru simplificare, vom nota:

C1 = (1+RPr)xy1xPind+SxL1
C2 = (1+RPr)xy2xPind+SxL2
unde C1 si C2 sunt costurile aferente celor doua metode de productie.

36
 Deci

r = C2-C1/P1-P2 = (C2-C1) / (1/?1-1/?2) =(C2-C1) / (?2-?1) / ?1?2

r = ?1?2 (C2 -C1) / (?2-?1)

Pentru ca am presupus ca P1>P2 sau ?1< ?2, renta r este pozitiv a doar daca
C2>C1: limitarea suprafetei disponibile implica necesitatea obligatorie a utilizarii
celei de a doua metode, cu randament mai mare si mai costisitoare. Acest lucru va
genera renta funciara.
Astfel, raritatea pamântului se situeaza în centrul analizaei rentei
funciare, deoarece daca suprafata cultivabila ar fi nelimitata, cererea pentru un
anumit produs agricol ar putea fi satisfacuta utilizând metode de cultura mai
ieftine, iar renta funciara nu ar exista. În esenta, aparitia rentei intensive are la
baza coexistenta unor metode de productie diferite ca randament pe terenuri
agricole cu fertilitate egala.
Raritatea nu este independenta de repartitie pentru ca renta intensiva este
pozitiva numai pentru o anumita rata a profitului.
Renta extensiva rezulta din faptul ca terenurile cultivate au fertilitati diferite.
Fertilitatea nu trebuie înteleasa ca oproprietate naturala, pur agronomica, ci una
determinata si influentata antropic. Ea determina ordinea luarii în cultura a diferitelor
terenuri si depinde de problematica repartitiei la nivel macroeconomic. Datorita
cresterii cererii de produse agricole, vor fi luate în cultura si terenuri mai putin fertile
si, în consecinta, posesorii celor mai fertile terenuri – primele cultivate – vor
beneficia de o renta extensiva (diferentiala).

37
 Gradul de rentabilitate al terenului nu coincide întotdeauna cu gradul sau de
fertilitate: nu întotdeauna cel mai fertil teren aduce si cea mai mare renta diferentiala
la hectar! Rentele extensive obtinute pe doua terenuri care utilizeaza aceleasi inputuri
si aceeasi cantitate de munca directa pentru a produce un bun agricol sunt
proportionale cu productivitatile celor doua terenuri: este vorba de un caz particular
de renta proportionala (de exemplu, daca randamentul la hectar este dublu, atunci
renta extensiva va fi si eaq de doua ori mai mare).
Renta extensiva exprima superioritatea metodelor de productie a caror utilizare
determina aparitia unui surplus însusit de catre proprietarul funciar datorita raritatii
(insuficientei) terenurilor pe care le detin si datorita concurentei dintre fermieri.
Acest surplus va fi repartizat în functie de suprafata utilizata, productivitatea având
un rol secundar. Proprietarii funciari vor obtine o renta extensiva mai mica sau mai
mare în functie de suprafata mai mica sau mai mare pe care o detin: renta extensiva
remunereaza pamântul, nu capitalul!
Marimea si tipologia rentei funciare diferentiale difera în functie de maniera de
abordare:
§ prin prisma conditiilor ofertei, renta are tendinta de a se diferentia având în
vedere costul de productie, acesta fiind influentat de urmatorii factori:
• fertilitatea solului (nu numai fertilitatea naturala, ci si cea
economica, determinata antropic); în acest caz ne putem referi la renta
diferentiala extensiva (specific ricardiana) sau la renta diferentiala
caracteristica analizei marxiste, numita “de tip I” (Marx);
• gradul de intensitate a exploatarii capitalului, o anumita tehnica
de productie putând fi mai mult sau mai putin intensiva în utilizarea
capitalului; în acest caz este vorba de renta diferentiala intensiva (a carei
aparitie este determinata de actiunea legii randamentelor
neproportionale în conditiile raritatii terenurilor) sau de renta
diferentiala “de tip II” (Marx);

38
 • pozitionarea terenului în raport cu centrele de aprovizionare si
desfacere, tinând cont de distanta euclidiana sau de “accesibilitate”, care
determina aparitia rentei de pozitie.
§ prin prisma conditiilor cererii, renta are tendinta de a se diferentia având în
vedere pretul de vânzare, fiind vorba de o renta diferentiala de cerere (acelasi
produs obtinut în locuri diferite, de firme diferite, se confrunta cu conditii de
cerere diferite: la conditii de productie identice, deoarece este vândut pe piete
diferite, preturile de vânzare nu vor fi aceleasi).
Deplasarea accentului analizei rentei funciare dinspre oferta spre cerere s-a
facut pe baza unor noi realitati care motiveaza perfect noua abordare. Mai întâi,
existenta în mediul rural a unei duble piete a terenurilor, unde exista doua tipuri de
agricultura si deci doua explicatii posibile pentru renta. În al doilea rând, în mediul
urban exista diferente de pret pentru terenuri similare atât în ceea ce priveste costurile
de constructibilitate, cât si în ceea ce priveste pozitionarea lor în raport cu reteaua de
transport.
În evolutia gândirii economice, si mai ales în scrierile ricardiene, teoria rentei
apare, mai întâi de toate, ca teorie a rentei diferentiale. Desi o teorie completa trebuie
sa realizeze sinteza între renta absoluta si renta diferentiala, istoria diverselor teorii
ne îndreptateste sa abordam renta diferentiala ca forma de venit distincta de renta
absoluta.
Sursa capacitatii de a plati o renta diferentiala consta într-un surplus valoric, în
diferenta dintre pretul de vânzare as produsului pe piata si costul sau de productie,
care include consumul de capital si de munca. Acest surplus este de fapt un profit pe
care-l putem exprima în functie de capitalul avansat.
Pentru simplificare si pentru o mai mare acuratete analizei vom numi rata
profitului calculata înainte de plata rentei rata potentiala a profitului (RPP) si vom
porni de la ipoteza ca într-o economie concuretiala exista o mare diversitate a RPP.
Manifestarea concurentei pe o piata libera are ca rezultat diferentierea RPP:
§ pentru acelasi produs:
• datorita diferentelor care apar în conditiile de productie, deoarece

39
 tehnicile utilizate difera de la teren la teren, adica respectivele
combinatii productive (proportia dintre diferitele elemente de capital fix
si de munca) sunt inegale; exista 3 explicatii pentru acest fapt:
o diferentele de fertilitate ale solului, stiut fiind ca fertilitatea nu depinde
numai de proprietatile fizico-chimice ale solului, ci si de combinatiile
productive utilizate pe respectivul sol (aceasta precizare explica atât
renta extensiva ricardiana, cât si renta diferentiala I marxista);
o diferentele în ceea ce priveste intensivitatea utilizarii capitalului: o
tehnica poate fi mai mult sau mai putin intensiva în capital (renta
diferentiala intensiva sau renta diferentiala II marxista);
o diferentele de situare a terenului: acestea se pot afla la distante mai mari
sau mai mici de piata (distanta euclidiana sau “accesibilitatea”). Astfel,
poate fi necesar mai mult sau mai putin “input-transport” pentru a aduce
produsul pe piata. Este deci vorba de o renta de pozitie (în acest caz,
tehnica de productie este o combinatie de capital real, munca si distanta
fata de piata);
• datorita modificarii pretului de vânzare. Presupunând ca acelasi produs
obtinut în locuri diferite – de firme diferite – se confrunta cu conditii de
cerere diferite (de exemplu, este vândut pe mai multe piete), vom observa
ca, la conditii de productie identice, el poate fi vândut la preturi diferite.
Exista deci o diferenta de profit potential transformabil în renta: aceasta
este sursa rentei diferentiale de cerere.
§ pentru produse diferite: exista diferente de rata a profitului potential între
diferite subramuri de productie, astfel ca nu putem considera agricultura ca un
întreg nediferentiat.
Pentru ca aceste diferente ale RPP sa fie transformabile în renta funciara,
trebuie exclus orice proces automat de egalizare a ratelor profitului. Aceasta
înseamna ca existenta capacitatilor diferite de plata a rentei zadarniceste te oria
concurentei perfecte, precum si ipoteza marxista a egalizarii ratei profitului, care nu
este decât expresia directa a cadrului concurentei perfecte.

40
 Putem distinge doua forme de renta diferentiala. Prima apare datorita faptului
ca se aplica capitaluri egale pe terenuri cu suprafata egala, dar randamentele vor fi
diferite. Cauza diferentelor de randament este fie fertilitatea, fie pozitia în raport cu
piata: în consecinta, la productii egale, costurile vor fi mai mici. A doua apare
datorita faptului ca se aplica doze succesive egale de capital pe acelasi teren,
rezultatele fiind inegale.
1.4.3. Renta funciara – expresie a raritatii. Vom remarca faptul ca renta
funciara va aparea doar daca excludem orice proces automat de egalizare a ratelor
profitului.
Pentru utilizatorul pamântului, singura sursa a rentei absolute este diferenta
dintre pretul de vânzare si costurile unitare de capital tehnic si munca, diferenta
independenta de diferentele în ceea ce priveste conditiile cererii si/sau ale ofertei. Pe
piata exista un asemenea raport între conditiile de productie si cele de vânzare, încât
se poate plati renta chiar si pentru terenul care aduce cel mai mic profit. Cu alte
cuvinte, sistemul de preturi existent permite un profit potential marginal superior
profitului minim efectiv admis de capitalisti. Aceasta se manifesta pe fondul unei
raritati absolute a solurilor care, în cazui unui singur produs, se traduce într-o raritate
(insuficienta) a acestui produs în raport cu nevoile exprimate prin cerere: pretul
produsului egaleaza cererea cu o oferta limitata, ceea ce implica un profit potential
mai mare decât profitul practic sau admisibil; situatia caracterizeaza piata majoritatii
produselor agricole românesti, cu observatia ca profitul suplimentar – care în esen ta
îmbraca forma de renta - este însusit nu de catre producatori, ci de catre comerciantii
privati sau de stat.
Repartitia surplusului marginal între profit efectiv si renta absoluta nu este
rezultatul unui anumit raport de forte între utilizatorii terenu lui si proprietari, cum ar
fi “normal” din punct de vedere economic, fiind vorba mai degraba de un raport de
forte între utilizatori si comercianti, ca si consecinta a regimului proprietatii funciare.
Proprietarul ar putea pretinde o anumita marime a rente i absolute, independent
de surplusul disponibil al utilizatorului, adica independent de profitul potential.
Aceasta renta ceruta poate fi considerata o forma a rentei de monopol. Ea nu apare

41
pentru ca exista concurenta între utilizatorii de teren, ci pentru ca exista o anumita
raritate a terenurilor. Marimea rentei efective va rezulta dintr-o confruntare a rentei
cerute de proprietari cu diferenta dintre profitul potential si cel admis de utilizator.
Rezultatul exact depinde raportul de forte în plan econom ico-social. Astfel, raritatea
terenurilor se manifesta si ca sursa a rentei absolute.
Renta absoluta si renta diferentiala au aceeasi natura, cauza lor primara fiind
raritatea. Putem distinge o raritate absoluta, generala, a terenurilor, din care deriva
renta absoluta,, dar si o raritate relativa, a anumitor terenuri, din care deriva renta
diferentiala. Din moment ce au aceeasi cauza, distinctia între cele doua tipuri de renta
este tot mai dificil de facut: renta absoluta se confunda cu o parte a rentei
diferentiale, pe care o influenteaza modificându -i marimea în raport cu alte rente
diferentiale.
Într-o acceptiune etica, daca teoria ricardiana a rentei ar fi valida si daca renta,
ca remunerare a capacitatilor libere si indestructibile ale elementelor naturii, ar
reprezenta o parte importanta din venitul national, preturile n-ar reflecta costurile.
Aceia care vor avea controlul asupra resurselor vor obtine venituri asemanatoare
celor de monopol, desi nu se poate spune ca acesti proprietari restrâng într-un fel sau
altul oferta.
Aceasta situatie nu implica în mod necesar inechitatea, daca veniturile acestor
indivizi nu depasesc veniturilor unor indivizi similari din alte domenii. Totusi, renta
funciara ca venit îi îmbogateste pe aceia care au reusit sa -si apropie elementele
productive ale naturii, în timp ce venitul capitalului - ca resursa derivata, realizata de
om prin combinarea muncii cu natura -reprezinta o recompensa pentru eforturile
depuse în trecut de un individ.
Pentru a depasi inadvertentele etice si analitice ale teoriei rentei ca surplus,
economistii au pus în discutie dihotomia clasica a resurselor nonumane, împartite în
capital si pamânt. Acest lucru s-a petrecut pe fondul scaderii relative a suprafetelor
de pamânt cu destinatie agricola. În prezent, majoritatea economistilor nu privesc
pamântul ca factor de productie distinct de capital. În consecinta, se amplifica
dimensiunea etica a acestei problematici.

42
 Renta si dobânda sunt considerate doua forme de venit care se pot substitui
între ele si care depind de contractul dintre proprietarul si utilizatorul resurselor.
Aceasta optica va reflecta trecerea de la factorii absoluti care determina valoarea -
cresterea durerii sau a placerii - la factori relativi (oportunitati irosite). Dupa ce s-a
realizat ajustarea resurselor la variatia cererii, preturile vor egala costurile medii. Dar
costurile vor reflecta cererile alternative pentru folosirea resurselor, si nu doar timpul
de munca sau unitatile de utilitate. Aceasta deplasare spre relativitate a fost
inevitabila din moment ce a fost necesara din punct de vedere metodologic.
Asa cum am vazut, economistii clasici defineau renta ca plata pentru dreptul
de a utiliza “capacitatile originare si indestructibile ale solului”. Renta era implicit
“funciara”.
Marimea rentei era determinata de abundenta sau raritatea darurilor naturii.
Desi explicarea rentei era legata de capacitatile originare ale solului, aceasta
depindea indirect si de raportul cerere-oferta pe piata funciara.
Într-o economie luata ca întreg, oferta de pamânt este considerata inelastica în
raport cu pretul. Exista situatii în care oferta de teren agricol poate fi considerata
elastica, de exemplu atunci când oferta este masurata pe baza capacitatii productive a
solului (unitati fizice obtinute/hectar).
Daca oferta este inelastica la pret, cresterea cererii va determina cresterea
marimii rentei nu doar pe termen scurt ci si pe termen lung. Majorarea cererii este o
consecinta directa a cresterii populatiei sau a numarului de utilizatori potentiali ai
pamântului ca factor de productie. Aceasta schimbare determina cresterea valorii
pamântului.
Mai precis, cererea de pamânt creste când cresc cererea si pretul produselor
agricole. Totusi, cresterea cererii de produse agricole nu determina neaparat cresterea
cererii de pamânt, deoarece poate avea loc o crestere a ofertei de produse agricole pe
baza intensiva (introducerea progresului tehnic, îmbunatatirea metodelor de
management agricol).
Pe scurt, cresterea cererii de pamânt se datoreaza cresterii numarului si
intensitatii utilizarilor sale, precum si cresterii pretului la produsele agricole.

43
Progresul tehnic va atenua cresterea pretului prin efectul sau de sporire a ofertei de
produse agricole. Astfel, progresul tehnic apare ca modalitate de creste re a ofertei de
pamânt, deoarece el contribuie la cresterea capacitatii productive a acestui factor de
productie. Cresterea eficientei a invalidat previziunile care afirmau ca va spori
ponderea rentei în venitul national. Din pacate, economia româneasca se
caracterizeaza printr-o scadere continua a eficientei de ansamblu…
Mult timp renta funciara a fost explicata ca diferenta între venitul celui mai
bun teren si cel al terenului marginal, care nu aduce posesorului sau renta. Diferite
unitati de teren omogene vor aduce renta daca cererea de pamânt va fi suficient de
mare astfel încât sa apara necesitatea de a cultiva toate aceste terenuri. Astfel, renta
funciara poate fi considerata o renta de raritate.
Conceptul de raritate este suficient pentru a explica diferitele marimi ale rentei
corespunzatoare diferentelor de fertilitate sau de pozitie ale terenurilor. Totusi, aceste
marimi diferite ale rentelor mai au o explicatie, care tine de capacitatea productiva a
terenurilor. Un teren cu o situare excelenta va aduce posesorului sau o renta
importanta. Cu cât este mai productiv terenul, cu atât mai mare va fi cererea pentru el
si cu atât mai mare va fi renta.
Desi distinctia între renta funciara de raritate si renta diferentiala este uneori
utila, Alfred Marshall spune:” Într-un fel, toate rentele sunt rente de raritate si toate
rentele sunt rente diferentiale”. Aceasta înseamna ca, daca raritatea factorilor de
productie este o realitate a vietii economice, raritatatea unui factor poate fi masurata
în raport cu ceilalti factori sau în raport cu o unitate din acelasi factor, dar diferit din
punct de vedere calitativ.

1.5. Evolutii privind teoria rentei funciare de la fiziocrati pâna în epoca

moderna

1.5.1. Originea teoriei rentei: mercantilismul si fiziocratia . Cuvântul “renta”

a aparut în franceza veche din secolul al XII-lea si deriva din latinescul rendita, cu
întelesul de venit sau câstig.

44
 Desi exista numeroase referiri la plata unei rente funciare în documentele
Evului Mediu, speculatiile referitoare la natura rentei si la factorii care o determina
aproape ca lipsesc din scrierile economice ale scolasticilor. Schumpeter explica acest
fapt sugerând ca “aceasta se datora pe de o parte faptului ca, în conditiile în care
fermierii îsi lucrau ei însisi pamântul, elementul de renta nu-si releva caracterul lui
distinct si, pe de alta parte, deoarece renta platita proprietarului se confunda usor în
acele vremuri cu dari de alta natura, renta economica neputându-se delimita clar, în
ciuda faptului ca ea exista în mod traditional”.31
Teoria rentei funciare îsi are originea în scrierile economistilor mercantilisti
din secolul al XVII-lea. Elaborându-si scrierile în perioada formarii statelor-natiune
moderne, mercantilistii erau preocupati îndeosebi de probleme legate de sporirea
puterii nationale a unui stat ( formularea politicilor monetare, fiscale si de schimb
extern ). Referintele la agricultura în general si la renta funciara în special erau doar
de importanta secundara, fiind abordate într-o maniera tangentiala.
Sir WILLIAM PETTY (1623-1687 ) ocupa un loc de onoare în galeria
fondatorilor teoriei rentei. Prima si cea mai importanta contributie a sa în aceasta
problema apare în “A Treaty on Taxes and Contributions “, scrisa în anul 1662, unde
el avanseaza câteva sugestii pentru întarirea sistemului fiscal din Anglia. Potrivit lui
Petty, renta funciara este un surplus sau un venit net rezultat în urma utilizarii
pamântului în scopuri agricole sau pentru cresterea animalelor.
Odata determinata renta funciara, Petty demonstreaza ca pretul pamântului ar
putea fi calculat prin capitalizarea rentei. El nu specifica rata de la care ar trebui sa
fie determinata renta, dar sugereaza ca dobânda este determinata de nivelurile
rentei:”Cât priveste camata, minimul ei este dat de renta obtinuta de pe pamântul
32
cumparat cu banii împrumutati, în conditii de siguranta totala”.
Dupa ce defineste renta ca venit sau ca surplus care creste ori de câte ori
venitul agricol depaseste costul, Petty cauta sa explice diferentele dintre diferitele
niveluri ale rentei. Astfel, poate pentru prima data , el schiteaza conceptul de renta

31
Schumpeter, J.A., History of Economic Analysis, New York, 1954, pag.101;
32
Economic Writings of Sir William Petty, editat de Charles H. Hull, Londra, 1899, pag. 48;
45
diferentiala. La acelasi nivel al fertilitatii, terenurile mai apropiate de oras vor obtine
o renta superioara în raport cu cea obtinuta de pe terenurile mai îndepartate.
Totodata, Petty subliniaza ca si cauze ale diferentelor ce apar între nivelurile
rentei o serie de factori precum evolutia tehnicii agricole si fertilitatea naturala a
solului.
În lucrarea sa “Treatise on Ireland”(1687), exista un pasaj în care Petty
propune rezolvarea conflictului religios din aceasta tara prin migrarea fortata a unui
milion din populatia sa romano-catolica în Anglia si Tara Galilor. Aceasta ar duce la
cresterea proportionala a nivelului rentei.
Desi renta funciara nu a fost un subiect de interes deosebit pentru teoreticienii
mercantilisti, ei au pus piatra de temelie pentru o analiza viitoare. Din opera
mercantilista razbat doua conceptii privitoare la renta:
§ prima, care considera renta un venit net al factorului pamânt sau, cum
arata John Locke (1632-1704), un venit al investitiei în îmbunatatiri
funciare; în consecinta, o parte a mercantilistilor nu a facut distinctia
între pamânt si capital ca factori de productie;
§ a doua, care considera renta –sau o parte a sa - ca venit ce apare datorita
diferentei de situare sau de fertilitate, pamântul fiind individualizat de
capital ca factor de productie.
În plan teoretic, între 1756 si 1776, Franta s-a aflat sub influenta conceptiilor
fiziocrate, remarcabile prin dorinta de a dezvolta economia fra nceza si de a ridica
nivelul de trai al locuitorilor, pe baza principiului laissez faire si a reformelor
politice.
FRANCOIS QUESNAY (1694-1774), autorul celebrului “Tablou economic”,
a fost mentorul unui grup de economisti care îi includea printre altii pe Nicolas
Baudeau, Mercier de la Riviere, Pierre Samuel Dupont de Nemours. Conceptia lui
Quesnay despre renta funciara poate fi înteleasa pe deplin numai în contextul mai
larg al sistemului sau macroeconomic. În acest model, exista trei categorii de
destinatari ai venitului: fermierii, proprietarii funciari si artizanii. Dintre aceste trei
clase, doar fermierii sunt “productivi”, deoarece doar activitatea lor – agricola -

46
creaza surplus (“produit net”). De aceea, Quesnay considera ca “agricultura este
sursa întregii avutii a Statului si a celei a cetatenilor sai” 33. Artizanii si cei din
domeniul manufacturilor fac parte din “clasa sterila”. Din a treia clasa, numita
“mixta”, fac parte proprietarii funciari, clerul si functionarii. El explica ca proprietarii
funciari nu trebuie confundati cu clasa efectiv sterila deoarece sunt responsabili cu
problemele de administrare si cu cheltuielile de întretinere a patrimoniului lor.
Quesnay vorbeste despre renta ca venit net însusit de proprietarii funciari cu titlu de
“compensatie permanenta” pentru “avansurile” facute de acestia în trecut ( aici
“avans” are sens de investitie). Totusi, în unele texte scrise în anul 1757 Quesnay
aminteste de “proprietarii nedrepti si perfizi”, apreciere pe care ulterior si-o va
nuanta.
Fiziocratii au abordat problema rentei în context macroeconomic. Ei credeau
ca principalul obstacol în calea obtinerii unei productii agricole ridicate si a atingerii
prosperitatii în Franta erau taxele, propunând înlocuirea sistemului de taxe cu una
singura legata direct de “produsul net” creat doar în sistemul agricol (era vorba de
fapt de o taxa pe renta obtinuta de proprietarii funciari).
Formation and Distribution of Riches” (1770), el a stabilit o identitate formala
între pamânt si capital ca factori de productie:
CONCLUZIE. Economistii fiziocrati au adaugat doua dimensiuni importante
în analiza rentei funciare :
§ au examinat rolul pe care agricultura si renta îl au în distribuirea
venitului national si, prin aceasta, au deschis noi perspective exploatate
ulterior de ricardieni.
§ au extins analiza rentei bazata pe cerere si oferta la teoria rentei funciare
si au conturat o vedere de ansamblu asupra rentei ca fiind determinata si
de factori economici si de factori fizici, naturali.
1.5.2. Contributia lui Ad am Smith la teoria rentei funciare . În raport cu
predecesorii sai, ADAM SMITH (1723-1790) acorda rentei o importanta mult mai
mare. El nu se remarca printr-o originalitate exclusiva, dar elaboreaza o sinteza

33
Oeuvres economiques et philosophiques de Francois Quesnay, editat de August Oncken, Frankfurt si Paris, 1888,
pag.331;
47
valoroasa a ideilor anterioare în domeniu, prin integrarea fenomenului rentei în
sistemul economic (influenta în determinarea pretului, în repartizarea venitului, în
dezvoltarea economica generala). De fapt, A.Smith a fost primul care a acordat rentei
un rol esential în mecanismul economic.
În ciuda unor neconcordante, Smith considera renta un surplus necâstigat care
este însusit de proprietarul funciar în virtutea unui drept de monopol. El respinge teza
lui Quesnay, care considera renta funciara ca venit functional al proprietarilor
funciari, care rec ompenseaza capitalul investit. Astfel, în capitolul al XI-lea din
lucrarea sa fundamentala, Smith scrie: “Am putea zice ca renta pamântului, adeseori,
nu este decât un fel de profit rezonabil sau o dobânda a capitalului plasat de
proprietar în amelioratiuni. Fara îndoiala, se poate ca, în anumite împrejurari, acesta
sa fie, în parte, cazul; caci altfel decât în parte, numai rareori se poate întâmpla.
Proprietarul pretinde o renta chiar si pentru un pamânt neameliorat, iar dobânda
presupusa ori profitul la cheltuiala de ameliorare reprezinta, în general, un adaos la
renta initiala. Pe de alta parte, aceste ameliorari nu sunt întotdeauna facute cu
capitalul proprietarului de pamânt, ci uneori ele se fac cu capitalul arendasului. Cu
toate acestea, când se reînnoieste arendarea, proprietarul pamântului cere de obicei
aceeasi sporire a arendei, ca si cum ameliorarile ar fi fost facute, toate, cu capitalul
sau propriu.(…) Deci, renta pamântului, considerata ca pret platit pentru folosirea
pamântului, este, fireste, un pret de monopol. Ea nu este deloc proportionala cu ceea
ce proprietarul pamântului ar fi putut cheltui cu ameliorarile sau cu ceea ce îsi poate
îngadui sa ia; ci cu ceea ce arendasul îsi poate îngadui sa dea.” 34.
Când analizeaza factorii de influenta ai rentei funciare, Smith ridica o serie de
probleme care ulterior vor crea la rândul lor alte probleme generatiilor de economisti.
Meritul cel mai de seama al lui, ca de altfel al oricarui scriitor de exceptie, consta mai
mult în punerea întrebarii decât în gasirea raspunsului la aceasta.
Adam Smith arata ca renta, privita ca un câstig suplimentar peste cost care
include si profitul fermierului, nu poate sa creasca în absenta unei cereri sporite de
terenuri, ca rezultat al necesarului tot mai mare de produse agricole. “Dar solul,

34
Smith, A., Avutia natiunilor, Universitas, Chisinau, 1992, vol. 1, pg.102
48
aproape în toate împrejurarile, produce o cantitate de alimente mai mult decât
suficienta pentru a întretine toata munca necesara spre a le aduce pe piata, în modul
cel mai larg în care acea munca a fost vreodata întretinuta. De asemenea, surplusul
este întotdeauna mai mult decât suficient ca sa reconstituie capitalul care angajeaza
aceasta munca, împreuna cu profitul lui. Ceva, deci, ramâne întotdeauna ca renta
pentru proprietarul solului.”.35
În analiza rentei diferentiale, pe lânga diferentele de fertilitate, Smith introduce
un nou factor important: îmbunatatirile rezultate din progresul transporturilor.
Autorul îsi încheie consideratiile privind teoria rentei cu un studiu al influentei
progresului tehnic asupra rentei, privita ca venit national agregat. Smith constata o
tendinta de crestere a venitului în sectorul neagricol al economiei. În ceea ce priveste
agricultura, el anticipeaza ca, datorita progresului activitatii manufacturiere, va avea
loc o crestere a eficientei. Astfel, se contureaza înca de pe acum ideea venitului
agricol descrescator, idee care va juca un rol crucial în teoria rentei.
Trendul crescator al rentei reale – care este concomitent cu progresul
economic- este rezultatul diferentelor de impact ale progresului tehnic asupra
sectorului agricol si neagricol din economie. Progresul este mai rapid în sectorul
neagricol si, în consecinta, puterea de cumparare a rentei va creste. Una din cauzele
ramânerii relative în urma a agriculturii o constituie limitele care apar în calea
diviziunii muncii agricole, comparativ cu situatia din manufacturi.
CONCLUZIE. Analiza rentei funciare la Adam Smith este o prelungire
sintetizatoare a scrierilor fiziocratilor. Apar însa doua contributii originale. Prima
consta în integrarea analizei rentei în dinamica economica generala, rentele reale
crescând datorita progresului mai rapid al sectorului neagicol în raport cu cel agricol.
A doua este un mare pas pe calea generalizarii conceptului de renta, prin extinderea
analizei teoretice la structurile urbane.
1.5.3. Doctrina ricardiana a rentei funciare. Renta, ca obiect de studiu al
economiei politice, este mai întâi de toate funciara si ricardiana: platita de fermier

35
Smith, A., Op. cit., pg. 104;
49
proprietarului funciar, ea este remunerarea “dreptului de exploatare a însisirilor
originare si indestructibile ale solului”.
Preluând în întregime ideile lui Smith, Ricardo descompune venitul national al
unei tari în trei parti, corespunzatoare celor trei clase sociale care compun societatea:
Ø rentele, care constituie veniturile proprietarilor funciari;
Ø salariile, care constituie veniturile lucratorilor;
Ø profiturile, care constituie veniturile întreprinzatorilor capitalisti.
Toate celelalte forme de venit nu sunt decât “derivatii” ale celor trei surse
primare. Restul societatii, asa cum arata si J. S. Mill referindu-se la armata, cler s.a.,
este întretinut de cheltuielile celor trei clase sociale, furnizând în schimb servicii
neproductive.
Reluând – pe alocuri completând si corectând- conceptiile lui Smith, Malthus
si Buchanan, Ricardo arata ca proprietarul funciar, pentru cedarea dreptului de
utilizare a terenului sau, obtine o renta egala cu diferenta dintre valoarea productiei
care poate fi obtinuta de pe terenul sau si valoarea productiei de pe terenul marginal
(care corespunde celor mai putin favorabile conditii de productie în ceea ce priveste
fertilitatea si pozitia).
Ricardo îsi începe analiza presupunând ca într-o “tara noua” ( în curs de
colonizare) oamenii se confrunta cu o abundenta a terenului fertil, dar pe masura ce
populatia creste sunt motive pentru a se lua în cultura noi terenuri mai putin fertile
sau pentru a se investi munca si capital în terenul deja cultivat ( sa se intensifice
cultura).
Partea tot mai mare din venitul national platita landlorzilor – datorita actiunii
legii randamentelor neproportionale - nu este considerata de Ricardo drept o
remunerare functionala a unor servicii, ci drept un transfer pur, de unde si atitudinea
sa politica împotriva landlorzilor. De fapt, si Adam Smith îsi exprimase frecvent
dezacordul cu clasa proprietarilor funciari, dar acesta concluziona în cele din urma
ca interesele acestora sunt “ strict si inseparabil legate de interesul general al
societatii”. David Buchanan si J. C. L. Simonde de Sismondi si-au manifestat si ei
oprobiul pentru proprietarii funciari monopolisti care îsi însuseau “venituri

50
 necâstigate”, însa nici unul dintre ei nu si-a formulat un model logic, coerent, cu
ajutorul caruia sa-si argumenteze pozitia. Ricardo a fost primul care a realizat acest
lucru.
Dupa ce în primul capitol din lucrarea sa de referinta “Despre principiile
economiei politice si impunerii” (1817) clarifica unele inadvertente teoretice în ceea
ce priveste elaborarea teoriei valorii-munca de catre înaintasii sai, Ricardo începe
analiza formala a rentei funciare în capitolul al doilea al cartii. Mai întâi, la începutul
acestui capitol, intitulat “Despre renta”, Ricardo face distinctia între renta, pe de-o
parte, si profit si dobânda, pe de alta parte.
Stricto sensu, renta “este acea parte din produsul pamântului care se plateste
landlordului pentru folosinta fortelor originare si indestructibile ale solului”.36
Autorul considera cazul ipotetic a doua ferme alaturate, cu aceeasi suprafata,
cu terenuri egale ca fertilitate, una fiind dotata de proprietar cu toate constructiile si
mijloacele de productie agricole si având terenul bine întretinut. Exploatatia vecina,
abandonata, nu a beneficiat de nici o investitie. Astfel, este evident ca prima
exploatatie va fi arendata mai scump. În limbaj curent, renta desemneaza totalitatea
sumei varsate de cel care lucreaza pamântul proprietarului acestuia.
În primul caz, doar o parte a sumei platite constituie renta, respectiv
remunerarea “facultatilor originare si indestructibile ale solului”. Restul reprezinta
dobânda pentru capitalul investit. În exemplul propus de Ricardo, renta este aceeasi
pentru ambele ferme, singura diferenta fiind dobânda platita proprietarului.
Daca toate terenurile ar fi identice ca fertilitate si ca pozitionare, daca ar exista
imense suprafete exploatabile neînsusite înca, atunci n-ar exista renta, pamântul fiind
un “bun liber”, fara limite cantitative si fara stapân (ca si aerul sau caldura soarelui).
Datorita faptului ca, pe de -o parte, fertilitatea solului difera de la o parcela la alta, iar
pe de alta parte cresterea nevoii de produse agricole impune luarea în cultura si a
terenurilor mai putin fertile si accesibile, proprietarul funciar poate preleva renta, a
carei marime depinde de diferentele de fertilitate si de pozitionare.

36
Ricardo, D., Opere alese, Universitas, Chisinau, 1993, vol 1, pag. 85;
51
 În virtutea legii cererii si a ofertei, vor obtine renta doar proprietarii care detin
terenuri de calitate superioara. De fapt, datorita amplificarii puternice a nevoilor,
asemenea terenuri nu mai sunt disponibile. Pe de alta parte, terenurile marginale nu
aduc renta.
Pentru exemplificarea mecanismului de formare a rentei funciare, pe baza
analizei ricardiene, construim urmatorul tabel:

Perioada 1 Perioada 2 Perioada 3

Categoria Randament Terenuri Renta Terenuri Renta Terenuri Renta
de teren la hectar exploatate la hectar exploatate la hectar exploatate la hectar
I 40 Da 0 Da 10 Da 20
II 30 Nu 0 Da 0 Da 10
III 20 Nu 0 Nu 0 Da 0

Am considerat trei categorii de terenuri diferite ca fertilitate. Pentru aceeasi

cheltuiala de capital si munca, de pe fiecare teren se obtin 40, 30 si 20 chintale de
grâu la hectar. Initial, exploatarea unei parti a terenurilor din prima categorie este
suficienta pentru a asigura necesarul de hrana al populatiei. Datorita abundentei
terenurilor fertile, nu poate fi ceruta renta pentru cedarea dreptului de folosinta a
acestora: “întregul produs net va ramâne la cultivator si va reprezenta profitul
37
acestuia”.
Daca cresterea populatiei va determina si cultivarea terenurilor din categoria
a-II-a, pe terenurile din prima clasa de fertilitate va aparea renta, egala cu 10 chintale
la hectar. Odata cu luarea în cultura a terenurilor de categoria a-III-a, renta celor din
prima categorie va creste la 20 chintale la hectar, iar terenurile de categoria a -II-a vor
obtine si ele o renta de 10 chintale la hectar.
Procesul de determinare a nivelului rentei poate fi interpretat ca fiind rezultatul
actiunii libere a mecanismului pietei, în ipoteza concurentei în modelul ricardian.

37
Ricardo, D., Op. cit., pag. 87;
52
 De fapt, în decursul fiecarei perioade, rata profitului – care remunereaza
capitalul agricol, presupus a fi perfect mobil- este uniforma pe toate exploatatiile
agricole, indiferent de gradul de fertilitate, deoarece cheltuielile de capital si munca
sunt presupuse aceleasi pe toate parcelele, iar pretul de piata al grâului este unic.
Determinarea rentei, asa cum a fost descrisa mai sus, ca rezultat al actiunii
mecanismului pietei, realizeaza egalizarea pe toate exploatatiile a remuneratiilor
tuturor serviciilor productive furnizate de munca si capital. Desi apare renta, capitalul
investit de fermier aduce un profit, indiferent de terenul care este utilizat. Daca
fermierul refuza sa plateasca renta, proprietarul va gasi imediat un altul care sa -l
înlocuiasca.
Prelevarea rentei de catre proprietarii funciari este o consecinta atât a actiunii
legii randamentelor descrescatoare, cât si a însusirii terenurilor.
Renta este egala cu diferenta de randament între trenul considerat si cel
marginal, terenul marginal fiind terenul cu cele mai nefavorabile conditii de
productie agricola aflat în exploatare. Presupunând ca toate terenurile sunt lucrate cu
acelasi raport capital-munca, renta pe lucrator va fi egala cu diferenta de
productivitate a muncii de pe terenul considerat si cel marginal.
Un asemenea mecanism de formare a rentei corespunde asa -numitei rente
diferentiale extensive, care apare în conditiile luarii succesive în cultura a unor
terenuri cu fertilitate descrescatoare si pastrarii nemodificate a tehnicii de productie
agricola ( ceea ce implica aceleasi cheltuieli de munca si capital la hectar).
Acest tip de renta este distinct de renta diferentiala intensiva, care apare în
conditiile modificarii graduale a tehnicii de productie, deci a cantitatilor de capital si
munca utilizate pe o parcela anume, “stocul” de teren cultivat fiind considerat
invariabil.
Sa presupunem ca la sfârsitul primei perioade va fi mai avantajos sa se
intensifice cultura pe terenul de categoria I, decât sa se extinda cultura la terenul din
categoria a -II-a ( prin defrisari, de exemplu). O dublare a capitalului investit la hectar
– de la 1000 la 2000 – pe terenul din prima clasa de fertilitate duce la cresterea
productiei la 35 chintale, adica o majorare de 5 chintale fata de productia care ar fi

53
fost obtinuta cultivînd terenul de categoria a – II-a utilizând aceeasi doza de capital.
Rezulta deci o renta de 5 chintale pe care proprietarul o cere fermierului în schimbul
efectuarii unei investitii productive suplimentare de 1000 unitati de capital.
În continuare, vor fi aplicate noi metode, mai intensive, pâna când aceasta
noua combinatie productiva a fost aplicata tuturor terenurilor din a doua categorie.
Aceasta se va întâmpla atât timp cât produsul marginal al capitalului utilizat pe
terenurile aflate în exploatare ramâne superior celui susceptibil de a fi investit pe
terenurile mai putin fertile. Ulterior, vor fi luate în exploatare noi terenuri,
combinându-de renta extensiva cu renta intensiva.
Din punctul de vedere al analizei economice moderne, teoria rentei la Ricardo
este o aplicare a principiului productivitatii marginale pentru pamânt: din moment ce
produsul mediu si marginal pe unitatea de input variabil scade, câstigurile
intramarginale diferentiale obtinute de landlorzi sub forma de renta vor creste.
Ricardo vede rentele ca si venituri de transfer, si nu doar ca element de cost, idee pe
care o formuleaza într-o fraza devenita celebra: “ Grâul nu este urcat fiindca se
plateste renta, ci se plateste renta, fiindca grâul este urcat”.38
Economistii moderni afirma ca legea randamentelor neproportionale va actiona
doar pornind de la doua premise: absenta progresului tehnic si cantitatea constanta de
input suplimentar de factor de productie.
CONCLUZIE. În preajma anului 1825, teoria ricardiana a rentei funciare
devenise foarte cunoscuta. Prestigiul ei era atât de mare încât punea în umbra
scrierile rivalilor sai si a fost nevoie de un deceniu întreg pâna când criticile care i-au
fost aduse au putut sa se faca remarcate în rândul exegetilor.
Cum poate fi explicat succesul spectaculos al doctrinei ricardiene? Raspunsul
consta în natura modelului general, în cadrul caruia doctrina rentei este o componenta
esentiala. Modelul este relevant în special pentru situatia economica si politica exista
în Anglia post-napoleoniena. Pretul grâului se afla în urcare, iar presiunile derivate
din acest fapt asupra nivelului salariilor reale începusera sa aiba consecinte negative

38
Ricardo, D., Op. cit., pag. 89;
54
asupra industriei. Modelul ricardian nu numai ca explica aceste dificultati, dar si
sugera o eventuala solutie politica.
1.5.4. Critica marxista a teoriei rentei funciare. Înainte de a trece la analiza
contrubutiei marxiste la teoria rentei, se impune o precizare. Exista un nume care nu
poate lipsi din galeria celor care, prin scrierile lor, au fost reprezentantii unei linii
novatoare în domeniu: HENRY CHARLES CAREY (1795-1879), un economist
american care s-a facut remarcat printr-o originala doctrina a “armoniei sociale”.
El publica în 1837, 1838 si 1840 cele trei volume ale cartii “Principles of
Social Science”, iar în 1848 – “The Past, Present and the Future”, unde îsi expune pe
larg teoria rentei funciare. Carey vede în doctrina ricardiana baza rezolvarii
neajunsurilor sociale existente, explicând acest fapt într-un limbaj consacrat ulterior
de Karl Marx. Legea rentei enuntata de Ricardo constituia un adevarat “cosmar”
pentru economistii optimisti, Daca din nefericire aceasta lege ar fi adevarata, nu le-ar
mai ramâne decât sa le dea crezare socialistilor care vorbeau despre o vatamare grava
si ireversibila a structurii sociale. Autorul se opune parerii ca valoarea grâului trebuie
sa creasca deoarece omul, dupa ce a luat în cultura cele mai fertile terenuri, va fi
obligat sa le cultive si pe cele mai putin fertile. Carey sustine ca luarea în cultura a
terenurilor se face exact în ordinea inversa descrisa de Ricardo, adica începând cu
cele mai putin fertile; în consecinta, productivitatea va creste în timp, iar pretul
grâului va scadea. Argumentarea este fra panta, verificându-se si în cazul pamântului:
omul a început sa foloseasca fortele naturii în ordinea inversa a puterii lor ( forta
animalelor înainte de cea a apei, iar cea a apei înainte de cea a aburului).
Ambele teorii, desi sunt opuse, se verifica în anumite circumstante de loc si
timp. Astfel, teoria ricardiana a rentei explica situatia din Anglia, caracterizata de o
presiune numerica a populatiei în conditiile insuficientei terenurilor. În schimb, teoria
lui Carey se verifica în cazul colonizarii, unde populatia redusa ca numar ocupa putin
teren, si anume pe cel care îi conferea o siguranta mai mare ( în munti, în mijlocul
padurii etc).
Scrierile lui KARL MARX (1818-1883) asupra rentei se afla sub amprenta
transformarii valorii în pret. Primele analize ale rentei apar înca din 1847, în “Mizeria

55
filozofiei”. Patru ani mai târziu, Marx îsi exprima dezacordul cu Ricardo în ceea ce
priveste renta funciara, descoperind posibilitatea teoretica a rentei absolute.
Spre deosebire de Ricardo, la Marx, pe termen lung, renta nu influenteaza
deloc scaderea tendentiala a ratei profitului: aceasta este doar efectul acumularii de
“capital constant”, care determina cresterea “compozitiei organice a capitalului”.
Marx nu critica fondul teoriei ricardiene a rentei si nic i mecanismul de formare
a acesteia, ci domeniul istoric de validitate. Marx considera ca istoria contrazice
ipotezele analizei ricardiene. Este adevarat ca, odata cu progresul civilizatiei, sunt
luate în cultura soluri din ce în ce mai putin fertile. Dar, datorita progresului stiintei si
tehnicii, aceste soluri mai putin fertile devin relativ bune în comparatie cu solurile
considerate anterior bune. El concepe progresul tehnic în agricultura drept o
ameliorare continua a fertilitatii tuturor terenurilor: “Relativ, unul dintre terenuri va
ramâne la fel de putin fertil în raport cu altul -pe scara ecartul ramâne-, dar fertilitatea
generala creste”. Cauza rentei nu este deci diferenta de fertilitate absoluta a
terenurilor în raport cu fertilitatea terenurilor mai putin fertile luate în cultura, ci
diferentele între fertilitatile relative ale acestor terenuri. Apare o disociere între
evolutia pretului grâului si cea a marimii rentei: contrar tezei ricardiene clasice, renta
poate creste atunci când scade pretul grâului-si invers-datorita cresterii diferentelor
relative de fertilitate. Deci, “legea rentei nu presupune fertilitatea descrescatoare a
solului ci doar, în ciuda cresterii generale a fertilitatii solului odata cu evolutia
societatii, fertilitati diferite ale terenurilor sau o diferenta între rezultatele capitalului
utilizat succesiv pe acelasi teren”.
În 1862, când începe elaborarea teoriei rentei absolute, Marx pune în cauza
doua din asertiunile lui Ricardo. În plan practic, el constata ca accesul la terenul
agricol comunal nu mai este liber, în Anglia parcelarea terenurilor fiind practic
încheiata la sfâsitul razboiului cu Franta. În plan teoretic, Marx scrie ca Ricardo
confunda valoarea cu pretul de vânzare, deoarece produsele vor fi vândute
întotdeauna sub valoarea lor, adica sub suma dintre remunerarea capitalului avansat
si profitul mediu.

56
 Proprietatea funciara este o piedica în calea investirii libere a capitalului
fermierilor: un proprietar funciar care detine cel mai putin fertil teren nu este un
filantrop, el nu are nici un motiv sa-l puna gratuit la dispozitia fermierului (Marx nu
este de acord ca terenul marginal nu aduce renta).
În “Capitalul”, la baza teoriei rentei funciare se afla patru concepte:
1. renta diferentiala I, care este o renta de tip extensiv; aceasta rezulta din
diferentele de fertilitate relativa între diferite terenuri, neavând de-a face cu ordinea
luarii în cultura. Spre deosebire de Ricardo, Marx nu leaga evolutia acestui tip de
renta de viitorul pesimist al orânduirii capitaliste;
2. renta diferentiala II, care este o renta de tip intensiv; aceasta rezulta din
diferentele de productie obtinute pe terenuri de fertilitate egala prin investitii
succesive de doze suplimentare egale de capital. Aceasta nu se refera la randament,
Marx analizând mecanismul de formarea rentei diferentiale II, în conditiile unor
investitii aditionale care se fac la o rata a productivitatii capitalului constanta,
crescatoare sau descrescatoare, iar pretul de productie putând sa ramâna constant, sa
creasca sau sa scada;
3. renta absoluta , a carei origine este legata de doua elemente:
a) “compozitia organica a capitalului”, ca raport între capitalul
“constant”(materii prime, materiale, utilaje) si cel “variabil”(acel capital platit pentru
salarii). Marx considera ca în agricultura compozitia organica a capitalului este
inferioara celei din industrie, deoarece pretul de vânzare este mai mic decât valoarea
(profitul mediu este inferior “plusvalorii”,ca “excedent creat de forta de munca peste
propria ei valoare, care este însusit în mod gratuit de capitalist”). În consecinta,
agricultura fiind submecanizata, va aparea un supraprofit, ca diferenta între valoare si
pretul de vânzare, sub forma de renta absoluta;
b) proprietatea funciara, care se va opune “ca o parte din plusvaloarea
obtinuta în agricultura sa fie distribuita fratilor capitalisti din bransele industriale si
va interzice capitalului agricol sa functioneze în calitate de parte alicota a totalitatii
capitalului apartinând clasei capitalistilor”.

57
 4. renta de monopol, care tine cont de faptul ca, în anumite împrejurari,
proprietarii funciari pot sa determine cresterea pretului regulator al pietei peste
valoarea anumitor marfuri; în virtutea dreptului de proprietate, posesorul terenului va
cere renta chiar si pentru cel mai putin fertil teren.
CONCLUZIE. Teoria marxista a rentei, asa cum transpare din “Capitalul” si
din “Scrieri depre plusvaloare”, marcheaza o ruptura incompleta cu conceptia
ricardiana, cu economia politica clasica. Mai mult, se pot observa elemente de
continuitate. Marx nu si-a definitivat niciodata explicit teoria rentei funciare, probabil
datorita posibilelor implicatii asupra teoriei valorii. Necesitatea întelegerii structurilor
sociale taranesti, în perspectiva luarii de pozitii politice vis-à-vis de problema agrara
l-a determinat pe Marx sa faca totusi din analiza rentei absolute una dintre cele mai
importante preocupari teoretice ale sale.
1.5.5. Modificarea doctrinei ricardiene a rentei funciare. Evolutia post-
ricardiana a teoriei rentei a avut loc pe doua coordonate fundamentale: modificarea ei
de catre economisti care în esenta au împartasit ideile de baza ale lui Ricardo,
precum si extinderea doctrinei la alti factori de productie, respectiv generalizarea
conceptului de renta.
Prima coordonata a evolutiei este ilustrata de conceptia despre renta funciara a
lui JOHN STUART MILL (1806-1873), autorul unuia dintre cele mai citite tratate
din secolul al XIX-lea (“Principles of Political Economy with some of their
Applications to Social Philosophy”), aparut în 1848 a modificat unele din conceptele
lui Ricardo, dar a pastrat intacte ideile acestuia cu privire la rolul jucat de renta în
procesul de dezvoltare economica.
Ideea centrala a conceptiei lui Mill despre renta este aceea ca aceasta forma de
venit este rezultatul unui monop ol natural: ”Pamântul este principalul agent natural
susceptibil de a fi însusit, iar pretul platit pentru a obtine dreptul de a-l utiliza poarta
numele de renta. Proprietarii funciari sunt singura clasa putin numeroasa, dar
importanta, care participa la repartitie ca urmare a faptului ca poseda un lucru pe care
39
nu l-au produs nici ei, nici alte persoane”. Cauza însusirii rentei funciare este

39
Mill, J.S., Principles,pag. 477;
58
descrisa astfel: ”Motivul pentru care proprietarilor li se plateste renta pentru
terenurile lor este acela ca ei poseda o marfa de care are nevoie un numar mare de
oameni si nimeni nu o poate obtine fara consimtamântul lor”. Faptul ca renta este
rezultatul unui monopol este considerat de Mill de domeniul evidentei. Acest
monopol, desi natural, poate fi reglementat, ba mai mult, poate fi pus în grija
comunitatii, „dar nu poate fi împiedicat sa existe”40.
Mill arata ca daca pentru a asigura hrana unei colectivitati ar fi necesara luarea
în cultura a întregii suprafete de teren existente, atunci toate aceste terenuri ar aduce
renta. Dar cum în realitate lucrurile nu stau astfel, se cultiva doar o parte din terenuri,
si anume acelea care sunt cele mai avantajoase din punctul de vedere al fertilitatii si
al pozitiei: numai acestea vor fi susceptibile de a genera renta, întrucât numai în cazul
lor oferta este inferioara cererii.
Totusi, exista si posibilitatea ca unele terenuri sa fie cultivate în pierdere, fara
sa aduca un venit suplimentar. Mill exemplifica cu coloniile de saraci din Belgia,
unde pamântul este cultivat pentru asigurarea subzistentei si a nevoilor secundare
(întretinerea uneltelor si a animalelor, precum si a altor obiecte necesare traiului).
Aceste terenuri, desi sunt cultivate, nu aduc renta. Putem remarca acuratetea
observatiilor lui Mill, valabile si în cond itiile agriculturii de subzistenta practicata în
România post – decembrista.
Cel mai prost teren – terenul marginal – a carui cultivare poate fi considerata
drept un plasament – investitie (n.n.) – este acela care, dupa ce a asigurat
reproducerea semintelor si satisfacerea nevoilor primare si secundare ale taranului,
asigura acestuia un salariu plus un excedent egal cu cel sperat daca si-ar fi
întrebuintat capitalul în alt mod.
În primul rând, aparitia rentei este determinata de diferentele de fertilitate si
accesibilitate (”distanta fata de piata”, cum o numeste Mill ). Totusi, renta depinde de
preturile de vânzare ale produselor agricole. Acestea asigura salariile cultivatorilor si
un profit al capitalului pe care Mill îl numeste ”obisnuit”.

40
M ill, J.S., Op.cit. pag.478;
59
 J.S.Mill concluzioneaza ca într-o tara în care nu exista obstacole în calea
cultivarii terenurilor apte pentru agricultura, terenurile cele mai proaste si cele din
imediata vecinatate a lor nu aduc renta (acestea din urma aduc doar profit normal, si
nu mai mult!).
În acceptiunea lui Mill, renta poate fi privita ca diferenta de profit, între
profitul terenului cel mai bun si cel al terenului cel mai prost, aducator de profit.
Marimea rentei este fluctuanta, în functie de puterea si pretentiile proprietarului.
Renta platita de cultivator nu coincide în mod necesar cu diferenta de profit de care
aminteam mai sus. Lui Mill îi revine astfel meritul de a fi situat analiza rentei în
contextul repartitiei.
Convins ca teoria rentei funciare - asa cum a fost formulata de Anderson,
West, Malthus si Ricardo – reprezinta una din „dogmele fundamentale ale economiei
politice”41, Mill arata ca terenul care se ia în cultura este de multe ori întins si
eterogen din punct de vedere al fertilitatii. Cu toate acestea, arendarea este globala:
practic, nominal întreaga suprafata aduce renta proprietarului, dar, da fapt, ea provine
doar de pe anumite suprafete. Deci si terenurile care nu aduc renta sunt cultivate…
Daca cererea de produse agricole creste, efectul va fi o sporire a cantitatii de
capital si munca utilizate pe terenurile deja cultivate. Se stie ca o cresterea capitalului
investit, celelalte conditii ramânând constante, duce la o reducere proportionala a
profiturilor generate de capital. Cresterea preturilor produselor agricole da
posibilitate întreprinzatorului de a efectua unele investitii: îngrasaminte scumpe,
irigatii, amenajari si îmbunatatiri funciare). El urmareste obtinerea unui profit cât mai
mare, si nu a unei rente,
Capitalul investit în cele mai nefavorabile conditii – si care aduce doar profit
ordinar – face ca acel capital care este investit în conditii mai avantajoase sa obtina o
remuneratie suplimentara sub forma rentei funciare.
Cu siguranta ca fermierul urmareste sa obtina un profit ordinar pentru întreg
capitalul investit; el este obligat sa plateasca proprietarului funciar suma care
depaseste acest profit, dar nu va fi de acord sa-i plateasca în plus peste aceasta suma.

41
Ibidem. pag.481;
60
Diferenta dintre venitul capitalului întrebuintat în agricultura si cel al unui capital cu
alta întrebuintare îmbraca forma rentei, ca tribut platit de posesorul acestui capital
proprietarului funciar.
Acest lucru reprezinta o expresie a concurentei dintre fermieri, al caror numar
este mai mare decât cel al fermelor existente. Astfel, ei accepta sa plateasca o renta
excesiva, în sensul ca aceasta le va diminua profiturile.
Denumirea de renta desemneaza mai multe categorii de plati, care nu
remunereaza întotdeauna dreptul de a beneficia de capacitatea productiva a solului.
Prin renta se poate întelege si o remunerare a capitalului întrebuintat pentru a
ameliora terenul. Mill scrie: ”Suplimentul de renta adus de un teren ca urmare a
ameliorarilor – considera unii autori – trebuie considerat ca profit si nu drept renta
funciara” 42. Cladirile fermei, casa de locuit, animalele sunt de fapt capitaluri care
trebuie remunerate, iar venitul acestora este inclus în suma totala platita de fermier,
suma pe care o numim generic renta.
Terenurile de fertilitate egala trebuie sa aduca renta egala, neavând importanta
daca aceasta fertilitate este naturala sau dobândita. Terenurile se afla în posesia
proprietarilor funciari, care si-au abandonat capitalul banesc pe care îl vor recupera
prin renta generata de pamânturile pe care le detin.
Transformarea capitalului în pamânt duce la transformarea veniturilor sale di
profit în renta. Întrevedem între rândurile scrise de Mill o eterna dilema, care
strabate ca un fir rosu întreaga istorie a gândirii economice: ” Este sau nu pamântul
capital?”.
Carey raspunde afirmativ la aceasta întrebare, atunci când considera ca renta
este întotdeauna venitul unui capital investit. Este celebra constatarea economistului
american potrivit careia expresia monetara a valorii pamântului unei tari este diferita
de cheltuielile necesitate de transformarea în teren agricol a unei suprafete virgine
egale.
Mill observa ca Carey, atunci când afirma oarecum ironic ca n-ar fi
avantajoasa alipirea la Anglia a unei suprafete de teren egale cu cea a tarii – datorita

42
Ibidem.pag. 486;
61
faptului ca remunerarea capitalului investit în aceasta operatiune ipotetica ar fi
inferioara remunerarii pe care acest capital ar obtine-o într-o întrebuintare prezenta,
calculata pe baza pretului actual al pamântului – ia în considerare si alte cheltuieli de
capital, cu caracter indirect, cum ar fi cele legate de construirea unei retele de
drumuri. Cu toate acestea, scrie Mill, ”drumurile si canalele nu sunt destinate sa
sporeasca valoarea terenurilor ci, între altele, sa reduca preturile bunurilor –
agricole(n.n.) – adaugând productia terenurilor mai îndepartate; pe masura ce acest
scop este îndeplinit, renta se reduce” 43.
Parcurgând consideratiile lui Mill asupra rentei funciare, reiese un adevar
axiomatic: marimea rentei este cea care se modifica, valoarea agregata a terenurilor
ramâne aceeasi.
Ricardo nu a afirmat un lucru absurd, si anume ca luarea în cultura a unor
terenuri slabe duce la aparitia rentei pe terenurile bune! El a spus ca insuficienta
produselor agricole necesare unei populatii din ce în ce mai numeroase face ca
terenurile slabe sa fie luate în cultura si deci sa apara renta! Acesta este unul dintre
aspectele nuantate care îl determina pe John Suart Mill sa considere descifrarea
teoriei rentei funciare o adevarata ”PUNTE A MAGARILOR”, întrucât putine sunt
mintile luminate care, daca n u o înteleg, refuza sa o accepte44.

AUTOR CAUZA EFECT

CAREY Luarea în cultura si a Aparitia rentei funciare
terenurilor slabe
RICARDO Insuficienta ofertei de Aparitia rentei funciare
produse agricole în raport
cu cererea curenta
MILL Insuficienta ofer tei de Aparitia rentei funciare
produse agricole (face
precizarea ca ordinea luarii
în cultura nu are relevanta)

În finalul capitolului consacrat analizei rentei funciare, Mill îl completeaza

magistral pe Ricardo si face analogie cu o situatie ipotetica din domeniul industrial.
Daca un întreprinzator ar utiliza o masina cu aburi cu o putere superioara în raport cu
cele existente si daca numarul de asemenea utilaje ar fi limitat de legi naturale, fizice
43
Ibidem.pag.489;
44
Ibidem. pag.491;
62
– neputând fi influentat de cererea de produse manufacturate cu ajutorul lor- , renta
pe care ar trebui sa o plateasca pentru a putea utiliza asemenea masini n-ar putea fi
considerata o remunerare a investitiei sale (si deci sa fie inclusa în cost) deoarece este
vorba tocmai de o economisire a banilor pe care el ar trebui sa-i investeasca,
deoarece daca ar fi dorit sa obtina o productie egala, ar fi cheltuit mai mult
cumparând mai multe masini neperformante.
Renta nu este inclusa în cheltuielile de productie: ”Acest pamânt sau acest
capital, asa cum am vazut, nu dau deloc renta, dar cheltuielile care rezulta din
utilizarea sa încarca cu o cheltuiala echivalenta sub forma de renta toate celelalte
pamânturi si întreg capitalul agricol. Cel care plateste renta recupereaza întreaga sa
valoare sub forma unor avanta je speciale, iar renta pe care o plateste nu-l pune într-o
situatie mai grava decât a celui care nu plateste deloc renta si utilizeaza un instrument
de putere medie. Renta egalizeaza cele doua situatii” 45.
Mill accepta postulatul ricardian al tendintei istorice spre venituri din ce în ce
mai mici. Desi accepta efectele îmbunatatirii tehnicilor agricole, Mill este de parere
ca acestea nu vor elimina renta pentru ca nu sunt introduse suficient de repede în
raport cu cresterea populatiei încât sa permita atenuarea diferentelor de fertilitate prin
iesirea din circuitul exploatarii agricole a terenurilor cu fertilitate redusa.
În teoria lui Mill, salariul, profitul si renta sunt determinate de productivitatea
terenului marginal. Pe masura ce “marginea cultivarii” scade, salariul real scade, iar
renta creste datorita diferentei de fertilitate între terenuri. O alta problema adusa în
discutie de Mill este relatia dintre renta funciara si valoare. Utilizarea pamântului în
scopuri neagricole implica un cost de oportunitate si de aceea renta -sau mai exact
acea parte din ea care constituie un cost de oportunitate- trebuie inclusa în costul de
productie, costurile de oportunitate având un rol determinant în stabilirea preturilor.
Mill însa nu a aplicat acelasi rationament si în cazul rentei pentru pamântul care
poate fi utilizat pentru recolte alternative. În schimb, el afirma, fara nici o explicatie,
ca numai renta de raritate intra în costul de productie. Renta este efectul
monopolului, desi monopolul este natural, lucru ce poate fi reglementat, dar nu

45
Ibidem. pag.492;
63
împiedicat sa existe. Aceste convingeri l-au facut pe Mill, spre sfârsitul vietii, sa
respinga ideea de nationalizare a pamântului. Pe fondul unei evidente antipatii
pentru proprietatea privata, el respingea solutia nationalizarii nu pentru ca ar fi fost
injusta, ci pentru ca, spune el, Statul este un foarte prost administrator.
Este de remarcat ca trecerea pamântului în proprietatea publica are adepti de
seama: Gossen, în scopul maximizarii profitului; Walras, pentru a asigura Statul cu
resursele necesare; Alfred Russel Wallace, pentru rezolvarea problemei legate de
saracie si somaj, prin liberul acces la terenuri.
Ideeea de injustete, de nelegitimitate a proprietatii funciare îsi gaseste un
sprijin involuntar în teoria ricardiana. În timp ce proprietatea mobiliara este
justificata pentru ca rezulta din economisire, dintr-un efort uman, pîmântul este un
dar al Naturii si deci orice venit legat de acesta este nelegitim. Continuând analiza
începuta cu succes de tatal sau înca din 1821, J.S.Mill scrie în “Principes d’economie
politique”ca Statul nu-si poate însusi decât renta viitoare, proprietarul funciar având
drept asupra rentei prezente. El subliniaza necesitatea evaluarii tuturor terenurilor,
pentru a li se putea stabili plusul de valoare dobândita ce va fi preluat de Stat, iar
pentru a nu fi dezavantajati, proprietarii funciari vor avea de ales: ori sa-si vânda
terenul la pretul initial stabilit la începutul Reformei funciare, ori sa accepte plata
impozitului (confiscarea rentei).
1.5.6. Henry George si teoria rentei funciare. Începând cu sfârsitul secolului
al XVIII-lea, economisti proeminenti, precum Adam Smith, au promovat puternice
interferente politice si sociale în teoria rentei. Renta era privita ca un “surplus
necâstigat” sau ca un transfer si mai putin ca venit functional al serviciilor
productive. Astfel, renta funciara si proprietatea funciara au devenit tinte ale
reformatorilor sociali.
Campionul reformei funciare a fost HENRY GEORGE (1839-1897). În
“Progress and Poverty”(1879), cartea care l-a facut faimos, el expune o teorie a
distributiei originala, bazata pe cea clasica. Salariul real este determinat de costul
agricol de pe terenul marginal, acest cost determinând si profitul si volumul
investitiilor. Renta este un venit rezidual care creste relativ daca venitul diferential al

64
terenului cultivat creste sau daca suprafata -limita cultivata se reduce. Astfel,
productivitatea marginala a pamântului are acelasi rol esential ca si în doctrina
ricardiana.
Piatra de temelie a teoriei distributiei la Henry George este legea ricardiana a
rentei:
“Renta funciara este determinata de surplusul de productie peste cea care ar fi
fost asigurata cu acelasi efort ca pe cea mai putin productiva suprafata de teren”.46
Si cum nu exista activitate în care sa nu se implice munca si capitalul în
utilizarea pamântului, rezulta ca salariile si dobânzile sunt determinate de “legea
rentei”: ”Munca si capitalul vor primi sub forma de salariu si dobânda doar acea
parte din produsul final care ar fi corespuns situatiei în care factorul pamânt nu ar fi
implicat cheltuieli, adica nu ar fi presupus plata rentei”.47 În dorinta de a fi cât se
poate de explicit, George recurge la o prezentare algebrica, concisa, a conceptiei sale.
Venit final = renta + salariu + dobânda
Venit final – renta = salariu + dobânda
“Astfel, salariul si dobânda nu depind de valoarea productiei muncii si a
capitalului, ci de ceea ce ramâne dupa ce se scade renta. Chiar daca creste
productivitatea, daca evolutia rentei tine pasul cu cea a productivitatii, salariile si
dobânzile vor ramâne constante”.48
Renta, ca “pret de monopol”datorat detinerii private a “elementelor naturale”
pe care straduinta omului nu le poate crea sau spori, ocupa un loc însemnat în
dinamica economica la Henry George. Când renta creste, salariul si dobânda trebuie
sa scada.
Henry George explica de ce renta scade: respingând doctrina lui Malthus, el se
situeaza pe o pozitie diferita de cea a ricardienilor, în ceea ce priveste relatia dintre
cresterea populatie i, produsul total si renta. George admite ca o crestere a populatiei
determina cresterea rentei prin scaderea suprafetei-limita cultivata. Totusi, simultan,
cresterea populatiei determina cresterea produsului total, prin adâncirea diviziunii

46
George, H., Progress and Poverty.An Inquery into the Cause of Industrial Depressions and of the Increase of Want
with Increase the Wealth, New York, 1955, pag. 168;
47
George, H., Op. cit., pag. 171;
48
Ibidem pag. 171;
65
muncii si aparitia de noi piete; aceasta conceptie este similara cu cea exprimata de
Henry Carey. Autorul introduce conceptul de renta de raritate, care apare odata cu
cresterea populatiei si nu are vreo legatura cu modificarea suprafetei-limita cultivate.
Cresterea populatiei determina cresterea rentelor “valorificând capacitatile
solului anterior latente si adaugând calitati superioare anumitor terenuri”.49
Un al doilea factor care determina cresterea rentei este progresul tehnic, care
sporeste productivitatea muncii si deci mareste cererea de pamânt, reducând
suprafata -limita cultivata.
Un al treilea factor de crestere a rentelor este speculatia funciara. Rolul
speculatiei este comparabil cu cel al cresterii populatiei în modelul ricardian. În
“societatile progresiste”, cresterea populatiei si progresul tehnic cresc valoarea
pamântului, ceea ce are ca si consecinta intensificarea speculatiilor funciare,
speculatii bazate pe o crestere viitoare a preturilor. Oprindu-si cele mai bune terenuri,
speculatorii reduc suprafata -limita cultivata si sporesc rentele, salariile si dobânzile
scazând în consecinta.
Henry George considera ca proprietarii funciari, datorita pozitiei lor de
monopol, îsi însusesc nu doar o parte ci întreg beneficiul rezultat din cresterea
populatiei si din perfectionarea mijloacelor de productie. Pe masura ce societatea
evolueaza, se adânceste discrepanta dintre saraci si bogati. În timp ce renta creste,
dobânda se reduce, iar salariul lucratorilor coboara spre minimul necesar pentru
procurarea mijloacelor de subzistenta.
În explicarea cauzelor acestei înrautatiri permanente a traiului lucratorilor,
George respinge explicatia lui Malthus, care afirma ca sporirea populatiei devanseaza
ca ritm cresterea productiei de mijloace de subzistenta. George arata ca pretutindeni
bogatia sporeste mai rapid decât populatia si ca oamenii reusesc sa faca minuni si în
cele mai nefavorabile conditii: “Douazeci de oameni lucrând acolo unde Natura este
zgârcita produc de douazeci de ori mai mult decât produce un singur om acolo unde
50
Natura este cea mai generoasa”.

49
Ibidem, pag. 243;
50
Ibidem, pag. 273;
66
 Totodata, George respinge si pozitia socialistilor, care sustineau ideea
exploatarii muncii de catre capital. El crede ca munca si capitalul sunt solidari, ambii
factori de productie fiind exploatati de proprietarii funciari. Omul îsi poate dirija
activitatea spre productia de capital sau spre munca. Capitalul si munca sunt deci
manifestarea unei singure forte: efortul uman. Beneficiile rezultate din formarea
capitalului si din exercitarea muncii tind sa fie echivalente; daca n-ar fi asa, omul ar
tinde sa produca mai mult capital sau sa munceasca mai mult, pâna când
randamentele utilizarii celor doi factori devin iar egale. În consecinta, rata dobânzii si
salariul nu pot varia în sens invers.
Explicatia decalajului în crestere dintre bogati si saraci consta în aceea ca renta
funciara este în crestere. Datorita concurentei între capitalisti si muncitori, salariul si
dobânda se fixeaza în functie de randamentul muncii si al capitalului pe ultimul teren
luat în cultura, ca re însa nu aduce renta. Monopolul proprietarilor funciari le permite
sa ceara, ca pret de utilizare a acestor terenuri, întreg surplusul care depaseste acest
randament minim. Astfel, renta va putea creste la infinit. Pe masura ce populatia
creste, iar nevoile devin tot mai numeroase si mai variate, procedeele tehnice se
perfectioneaza, se disponibilizeaza tot mai multi lucratori si se iau în cultura noi
terenuri, mai putin productive. În consecinta, renta pe terenurile cultivate anterior
creste continuu.
Pentru Henry George, renta funciara nu este doar un venit neimpozabil, cum
considera Stuart Mill, ci însasi sursa raului social. Suprimarea ei ar însemna
eliminarea saraciei, a inegalitatii sociale. Nu este suficienta stoparea cresterii viitoare
a rentei, trebuie ca renta actuala, prezenta sa fie confiscata prin impozitare.
Ca si fiziocratii, George propunea finantarea cheltuielilor statului printr-o
singura taxa, si anume impozitând doar renta funciara. Totusi, el ignora functia
alocativa a rentei: marimea ei este un reper important pentru cele mai eficiente firme
în orientarea investitiilor spre cele mai productive terenuri.
Atitudinea sociala si politica cu privire la proprietarii funciari este determinata
în prezent de decizia acestora de a investi sau nu o parte a rentei pe care o încaseaza

67
în propriul teren: îmbunatatiri funciare, sisteme de irigatii, constructii agricole, cai de
acces. Astfel, ei justifica etic si economic încasarea (unei parti a) rentei.
CONCLUZIE. Încercarile de a generaliza conceptul de renta în perioada
clasica nu au afectat pozitia ferma ocupata de teoria rentei funciare. Ele au relaxat
disputa, inerenta pentru doctrina clasica, cu privire la pamânt, considerat unicul
factor de productie. Consecintele acestei dezvoltari asupra teoriei rentei funciare nu
au devenit evidente decât odata cu revolutia neoclasica.
În secolul de la aparitia “Avutiei natiunilor” pâna la declinul scolii clasice, la
sfîrsitul anilor 1870, teoria rentei funciare a suferit transformari radicale. Desi i-a
extins sfera de cuprindere, Adam Smith a lasat teoria rentei funciare aproape intacta.
Marea schimbare a început cu “descoperirea” lui Anderson a conceptului
diferential si a fost completata în 1815 când West si Ricardo au pus în legatura
doctrina rentei funciare cu conceptul de venituri descrescatoare pe termen lung.
Notiunea traditionala de renta funciara ca surplus sau ca venit necâstigat a ramas
neschimbata, cu diferenta ca acum magnitudinea ei putea fi explicata prin
productivitatea marginala a pamântu lui. Mai mult, teoria rentei funciare ocupa acum
o pozitie importanta în cadrul modelului economic dominant care avea ca scop sa
explice atât tendintele prezente cât si cele viitoare în cresterea si distributia venitului.
În ciuda criticilor, doctrina ricardiana a rentei - sau cel putin o versiune
modificata a acesteia – a câstigat teren în fata rivalilor. Pâna spre sfârsitul secolului al
XIX-lea, îi crescuse prestigiul pâna si în Statele Unite unde influenta lui Henry
Charles Carey era foarte puternica. Reputatia de care se bucura Ricardo nu poate
explica de una singura îndelungata popularitate a doctrinei sale cu privire la renta
funciara. Teoria sa cu privire la valoarea-munca, pentru a cita un exemplu
semnificativ, a fost în întregime demolata de teoreticienii de la mijlocul secolului al
XIX-lea. Explicatia rezida în maniera fina si flexibila în care doctrina sa a fost
modificata si largita de catre Mill, Senior, Sidgwick si altii. Acestia au pastrat
notiunea fundamentala de renta ca venit sau surplus si în acelasi timp au largit
analiza în asa fel încât aceasta sa cuprinda si rentele de raritate si acele fenomene pe
termen scurt pe care mai târziu Marshall le va numi cvasirente.

68
 1.5.7. Teoria rentei funciare în perioada neoclasica. Dintre toate inova tiile
neoclasice, teoria productivitatii marginale, prin implicatiile asupra distributiei, a
influentat cel mai mult teoria rentei funciare. Dezvoltarea teoriei rentei funciare în
perioada neoclasica s-a datorat eforturilor depuse de cercetatori, cadre didactic e si
specialisti în domeniul agrar, ale caror opere - articole, monografii sau tratate - au
fost numeroase si variate.
Astfel, s-au facut remarcate scrierile “trioului austriac”, format din Menger,
Bohm-Bawerk si Walras.
CARL MENGER(1840-1921),în“Grundsatze der volkwirtschaftslehre”(1871),
nu împartaseste “simpatia” lui Jevons cu privire la teoria clasica a rentei. Discutia pe
aceasta tema are ca punct central o controversa metodologica, si anume daca
pamântul ar trebui tratat ca o categorie distincta de celelalte bunuri.
Menger afirma cu tarie ca teoria ricardiana a rentei a fost nascocita mai ales
pentru a descrie un fenomen care nu putea fi explicat pe baza teoriei valorii-munca,
fiind de parere ca:
“Pamântul nu ocupa un loc exceptional în raport cu celelalte bunuri. Daca este
utilizat pentru consum (gradini ornamentale, terenuri de vînatoare), este un bun de
rangul întâi. Daca este utilizat la producerea altor bunuri, el este un bun de rang
superior. Fie ca este vorba de determinarea valorii pamîntului, fie ca este vorba de
determinarea valorii serviciilor aduse de pamânt, se aplica aceleasi legi generale de
determinare a valorii… Numerosi economisti si-au dat seama ca valoarea pamântului
nu poate fi validata urmarindu-se o analogie istorica referitoare la munca sau la
serviciile capitalului. De aici, unii economisti clasici au dedus legitimitatea
considerarii pamântului ca un bun special, cu o pozitie exceptionala printre celelalte
51
bunuri”.
Menger înglobeaza renta în teoria generala a pretului, afirmând categoric ca
”serviciile pamântului se supun acelorasi legi ca si masinile, uneltele, casele de locuit
52
sau fabricile” . Singura diferenta apare în ceea ce priveste durata mai mica sau mai
mare de încasare a venitului sub forma de renta.

51
Menger, C., Principles of Economics, Glencoe, Illinois, 1950, pag. 165 -166;
52
Menger, C., Op. cit., pag. 201;
69
 FRIEDERICH VON WIESER (1851-1926) a fost preocupat în special de
analiza productiei, a costurilor si a distributiei. Daca interesul lui Menger pentru
teoria rentei era pur metodologic, von Wieser analizeaza în mod elaborat renta
funciara în cartea sa “Der naturliche Wert”, aparuta în 1889. Cea mai importanta
contributie a lui von Wieser în domeniul rentei consta în sugestiile sale asupra
influentelor pe care le -ar avea conceptul de renta diferentiala asupra explicarii
veniturilor factorilor de productie munca si capita l. El afirma ca:
“Cel mai fertil pamânt, pamântul situat cel mai aproape de sfera cererii, cel
mai priceput lucrator, cea mai productiva masina-nu sunt doar cel mai bine
remunerate. Pe lânga aceasta, datorita calitatii lor excelente, ele îsi îsusesc o parte
comparativ mai mare din venitul total, aceasta fiind de fapt cauza remunerarii lor
superioare"”53
În ciuda celor câteva aluzii previzionale si a unei accentuari a conceptului de
“renta intensiva” sau cresterea rentei datorata utilizarii intensive a dozelor de capital
si munca pe o anumita suprafata de teren, rolul lui von Wieser în transformarea
doctrinei ricardiene a rentei este totusi minor. Ceea ce ramâne demn de semnalat în
analiza autorului austriac este o critica nuantata a doctrinei lui Ricardo, fara însa ca
respectivele comentarii si observatii sa fie de o mare acuratete.
“Renta funciara este acea parte a venitului agricol care revine pamântului ca
atare”, scrie Wieser54. El precizeaza apoi ca acele calitati care dispar prin cultivare nu
genereaza renta, ci doar cele indestructibile.
Renta funciara are o forma naturala si una contractuala.
Proprietarul unui teren pe care-l cultiva el însusi obtine o renta naturala, ca
surplus la capitalul pe care l-a investit.
Cel care închiriaza – care da în arenda – un teren obtine o renta contractuala ca
excedent la dobânda aferenta bunurilor-capital pe care le-a dat cu chirie.
Pe terenul cu fertilitate ridicata si cu o pozitie buna în raport cu piata – costuri
de transport reduse – se practica o agricultura intensiva, ceea ce are ca efect cresterea
rentei funciare, obtinându-se o ”renta de intensitate”(Intensitatsrente).

53
Von Wieser, F., Natural Value, New York, 1956, pag. 113;
54
Von Wieser, F., Op.cit pag. 335;
70
 Desi progresul tehnic agricol si progresul mijloacelor de transport duce la o
diminuare a rentei funciare, pe termen lung cresterea populatiei imprima rentei
funciare o tendinta crescatoare.
Marimea rentei contractuale oscileaza în jurul celei a rentei naturale, în functie
de raportul cerere-oferta pe piata fermelor disponibile spre închiriere. Daca oferta
este superioara cererii, renta funciara va fi mai mica decât diferenta dintre renta
naturala si dobânda aferenta capitalului. Daca oferta este inferioara cererii, renta
funciara va fi mai mare decât diferenta amintita.
Concurenta dintre micii fermieri îi face sa accepte plata unei rente excesive,
care le diminueaza venitul din munca. Acolo unde marea proprietate predomina,
situatia acestora se înrautateste si mai mult. Este cazul Angliei, unde proprietarii
funciari, putin numerosi, încaseaza renta în forma ei contractuala. Wieser este foarte
transant atunci când scrie: ”În conditiile de organizare economico-sociala din Anglia,
renta reprezinta partea cea mai odioasa a venitului national, fiind o forma de venit
obtinut fara munca de o minoritate privilegiata pe seama tuturor celorlalte clase
sociale”55.
În tarile în care proprietatea asupra pamântului este distribuita mai echitabil si
cea mai mare parte a pamântului este detinuta de tarani, nu se pune problema
monopolului în exploatarea pamântului. Renta funciara obtinuta de proprietarii care
îsi lucreaza ei însisi pamântul este rezultatul muncii proprii si este corect câstigata.
Chiar daca este atribuita pamântului, renta funciara poate fi obtinuta doar de acei
proprietari care se straduiesc cel mai mult.
Wieser conchide ca, în conditiile cresterii populatiei si scaderii dimensiunilor
fermelor, renta funciara creste, iar cea mai buna modalitate de repartitie sociala a
acesteia a fost gasita în cadrul economiei de piata.
EUGEN VON BOHM-BAWERK (1851-1941) si-a câstigat renumele
international prin contributia sa la teoria capitalului. Dupa analiza capitalului fix, în
lucrarea sa “Positive Theory of Capital”(1889), el afirma ca:

55
Ibidem pag.337;
71
 Renta funciara nu este nimic altceva decât o manifestare specializata a
dobânzii care deriva din bunurile durabile. Exista un singur motiv pentru care cele
doua explicatii nu coincid în totalitate si, dimpotriva, teoriile rentei funciare exprima
un continut radical diferit de cel al teoriilor capitalului. Acest motiv este reprezentat
de necesitatea unei interpolari care este destul de superflua în cazul dobânzii asupra
capitalului durabil.
Mai mult, datorita faptului ca nu au reusit sa înteleaga complet problema rentei
funciare, teoreticienii au echivalat extrapolarea cu problema de ansamblu a rentei
funciare. În cazul tuturor produselor muncii, si deci si al bunurilor de capital, este
evident faptul ca utilizarea în scopuri productive are valoare economica. Altfel,
acestea nu ar fi produse. În cazul utilizarii terenurilor, însa, acest fapt nu este la fel de
clar si a fost nevoie mai întâi sa se dovedeasca de ce si în ce circumstante utilizarea
pamântului capata valoare si impune un pret. Utilizarea corecta a teoriei valorii si
aplicarea doctrinelor utilitatii marginale si bunurilor complementare ar fi facut
aceasta dovada posibila fara a se risipi prea multa cerneala”.56
“Imunitatea” la critici a teoriei clasice a rentei funciare ia sfârsit odata cu opera
lui JOHN BATES CLARK (1847-1938).
Pâna în 1880, doctrina clasica (ricardiana) a rentei s-a dovedit de nezdruncinat
pentru reformatorii neoclasici ai stiintei economice. Desi Jevons, trioul austriac si
Walras au respins, în mod critic, afirmatia ca renta nu intra în costul de productie, ei
au ramas departe de o reforma radicala a teoriei.
John Bates Clark respinge teoria ricardiana a rentei datorita faptului ca aceasta
nu ia în considerare îmbunatatirile aduse transportului si investitiilor în capital care
cresc oferta si îmbunatatesc pamântul.(“Philosophy of Wealth”,1886).
Mai mult, doi ani mai târziu, în “Capital and Its Earnings”, el renunta la
trihotomia clasica a factorilor de productie, eliminând pamântul ca factor de
productie de sine statator. Argumentul sau este convingerea ca importanta economica
a pamântului nu deriva de la “natura”:

56
von Bohm-Bawerk, E., Capital and Interest, South Holland, 1959, pag. 310;
72
 “Pamântul este o însumare a trei categorii de utilitati. Mai întâi, sunt
proprietatile pe care omul nu le poate crea sau distruge. Sunt apoi altele pe care
omenirea le creaza prin actiune colectiva. Ultimele, în sfârsit, sunt cele care rezulta
din munca individuala. Renta este o remunerare a ultimelor doua categorii de
utilitate. Acele calitati ale solului care sunt originare si indestructibile -care ar fi
existat chiar daca omul n-ar fi fost creat si care vor continua sa existe si dupa
disparitia rasei umane - nu influenteaza direct renta”.57
Clark credea ca “renta normala” este determinata de “patru utilitati”:
§ fertilitatea rezultata din drenari si irigari;
§ fertilitatea obtinuta prin îngrasaminte;
§ accesibilitatea obtinuta datorita facilitatilor de transport;
§ raritatea.
“Trei din cele patru utilitati care formeaza valoarea pamântului sunt produse
de munca, în timp ce a patra este rezultatul evolutiei sociale generale si constituie un
monopol limitat. Rentele primelor trei utilitati sunt normale; ele au la baza costul de
productie. Utilitatea care depinde de situarea terenului în apropierea pietei este
independenta de cost, iar renta care este asigurata de aceasta utilitate este masurata de
formula ricardiana. Câstigul total de pe o suprafata de teren este o suma de patru
rente: trei normale si una fixata de piata”.58
Spre deosebire de ricardieni, care afirmau ca oferta inelastica de pamânt
determina o tendinta istorica de crestere a rentei, J. B. Clark credea ca evolutia
mijloacelor de transport sporeste oferta de pamânt.
În 1891, Clark completeaza generaliz area conceptului de renta ricardiana la
toti factorii de productie: conform teoriei ricardiene, pamântul este considerat
constant, în timp ce capitalul si munca variaza. Ele sunt remunerate în functie de
productivitatea lor marginala, iar ceea ce ramâne sau surplusul este renta. El
considera capitalul si munca drept constante, în timp ce pamântul este un input
variabil. Renta pamântului ar fi determinata de productivitatea sa marginala, în timp
ce dobânda si salariul sunt acum reziduale . Toate veniturile îmbraca succesiv forma

57
Clark, J.B., Capital and Its Earnings, pag. 33;
58
Clark, J.B., Op. cit., pag. 46-47;
73
de renta. De exemplu, daca vom considera capitalul unei firme drept constant si vom
aplica doze egale succesive suplimentare de munca, fiecare doza în plus de munca va
produce mai putin decât precedenta. Productivitatea ultimei unitati de munca va regla
remunerarea tuturor celorlalte doze precedente. Dar, productivitatea acestora fiind
superioara celei marginale, ele vor avea un plus de productie, adica un plus de venit
care are caracter de renta. Efortul lui Clark de a combina productivitatea marginala
cu randamentul descrescator este o dovada a influentei ricardiene asupra
economistilor anglo -saxoni. În conditii de echilibru static si de concurenta pura -
când profitul este nul, prin definitie - remunerarile celor doi factori de productie vor fi
aceleasi indiferent daca le determinam marginal sau rezidual.
Clark începe analiza rentei cu o remarcabila si documentata incursiune
istorica. Astfel, el observa ca la început fermierii, negustorii si multi dintre
manufacturieri închiriau terenul de care aveau nevoie si nu aduceau decât capitalul
auxiliar necesar întrebuintarii acestui teren. În consecinta, venitul terenului era diferit
de cel al capitalului din moment ce revenea unor clase sociale distincte.
Pe masura ce pamântul a devenit un bun comercial, întreprinzatorii au început
sa-l cumpere; cineva poate ”sa-si plaseze capitalul într-o afacere” cumparând teren
sau ”sa -si retraga capitalul” vânând terenul. În plan practic, conceptul de capital se
întrepatrunde cu cel de teren: prin capital comercial, de pilda, se întelegea totalitatea
averii productive investite într-o întreprindere, inclusiv terenul, cladirile,creantele.
Multumind-se sa constate ca marimea ratei dobânzii este determinata de
raportul cerere / oferta pe piata monetara, stiin ta economica nu s-a preocupat de
determinarea unei formule de calcul al acesteia. Nu acelasi lucru se poate spune
despre calculul rentei funciare, care a preocupat mintile multora.
Pentru Clark, pamântul este o componenta a fondului permanent de avutie
productiva numita generic capital. El difera de celelalte bunuri-capital prin aceea ca
59
nu se uzeaza si nu trebuie reînnoit . Clark distinge mai multe categorii de teren:

59
Ibidem, pag.151;
74
 - no-rent land: teren care nu asigura decât recuperarea cheltuielilor, salariul
lucratorului si dobânda capitalului; pe asemenea terenuri se practica în general o
agricultura extensiva.
- rent land: teren care asigura obtinerea rentei funciare si pe care se practica
agricultura intensiva, adica se aplica din ce în ce mai multe doze egale de capital si
munca; capitalul si munca se combina în proportii diferite, în functie de calitatile
terenului.
- minus-rent land: teren care nu asigura macar nici recuperarea cheltuielilor.
Aderând la conceptia originara potrivit careia renta se asimileaza unui venit
generat de aportul specific al solului la produsul altor factori de productie cu care
intra în combinatie, Clark da dovada de originalitate atunci când lanseaza ideea de
renta ca venit diferential: ”Renta funciara reprezinta ceea ce pamântul adauga la
valoarea produsului marginal al muncii si capitalului. Adaugând o doza de capital si
munca pe o suprafata de teren, va rezulta un plus de productie care, dupa scaderea
contravalorii dozei de capital si munca, va îmbraca forma rentei funciare” 60.
Diferenta dintre rezultatul aplicarii unor doze identice de capital si munca pe
doua terenuri diferite egale ca întindere este generata de calitatile intrinseci diferite
ale solului. Sub actiunea legii randamentelor descrescatoare, prin utilizarea unor doze
succesive egale de capital si munca pe o suprafata data de teren, fiecare doza
genereaza un plus de productie din ce în ce mai mic. La limita, se trece la luarea în
cultura a unui teren nou …daca va fi avantajos din punct de vedere economic. Si de
regula este avantajos, mai ales ca cererea de produse agricole creste odata cu
cresterea populatiei, deci si preturile acestor produse agricole vor fi mai mari! Un
teren nou se va lua în cultura doar daca o doza suplimentara de munca si capital va
genera un plus convenabil, inclusiv renta: ”Marja utilizarii unui teren se va întinde
pâna în punctul în care o unitate de factor-munca aplicata respectivului teren a carui
utilizare este justificata din punct de vedere economic împreuna cu o doza de capital
auxiliar a carui utilizare este justificata din punct de vedere economic va genera un

60
Ibidem, pag. 148;
75
produs egal cu salariul unitatii de munca determinat în cazul utilizarii celui mai bun
teren, plus valoarea capitalului auxiliar corespunzator acestuia” 61.
Diferenta dintre produsul total al solului, muncii si capitalului auxiliar si
produsul muncii si capitalului întrebuintate în conditii marginale constituie renta
solului: ”Renta unui agent ( de productie ) consta în ceea ce el adauga produsului
marginal al muncii si capitalului dintr-o întrebuintare alternativa concurenta”62.
Clark este de acord cu Ricardo si întelege prin pamânt ”fortele originare si
indestructibile ale solului”, care nu se datoreaza omului. Combinându -l cu munca si
capitalul, omul confera pamântului o anumita forta productiva care însa, din punct de
vedere fizic, este datorata naturii. Desigur, terenul are si elemente destructibile, de
exemplu substantele care îi confera un anumit grad de fertilitate. Economia politica
întelege prin ”pamânt” doar acele elemente ale acestuia care nu se deterioreaza prin
întrebuintare. Pentru ca, în principiu, pamântul nu se uzeaza si nu trebuie înlocuit,
întreaga valoare pe care el o adauga produsului muncii si al capitalului este prelevata
sub forma de venit de catre proprietarul funciar. Tot ce produce pamântul reprezinta
o adaugare neta la venitul total al societatii.
Deosebit de originala si clara este analiza comparativa pe care Clark o face
între pamânt si capital, precum si între veniturile acestor factori de productie. Astfel,
el asimileaza renta neta dobânzii capitalului: ”În consecinta, putem considera
dobânda o renta neta, calculând renta bruta generata de fiecare instrument al unei
serii si determinând cât din aceasta renta este destinat sa compenseze uzura si cât
reprezinta un venit veritabil” 63.
În cazul instrumentelor artificiale (capital) apare distinctia între renta bruta si
renta neta, obtinuta prin scaderea din prima a sumei necesara întretinerii si înlocuirii
acestor instrumente. Capitalul, spre deosebire de pamânt, se înlocuieste cu ajutorul
venitului (rentei) generata de el însusi: întâi îsi recupereaza valoarea, apoi aduce si
banii necesari achizitionarii unui alt mijloc de productie.

61
Ibidem, pag.155;
62
Ibidem, pag.161;
63
Ibidem, pag.166;
76
 Putem spune ca fertilitatea solului are aceleasi efecte asupra generarii
rentei ca si progresul tehnic în cazul capitalului fix. Fertilitatea solului îsi
gaseste corespondentul în gradul de încorporare a progresului tehnic în
capitalul fix utilizat: ”Orice instrument fabricat îsi începe cariera prin a aduce o
renta maxima si o sfârse ste prin a nu mai aduce nici o renta”, scrie Clark referindu-se
probabil la uzura fizica si morala 64.
Renta funciara este un produs net al solului. Plata rentei funciare catre arendas
proprietarului funciar nu influenteaza pretul de piata al produselor. In diferent cui
apartine surplusul (renta funciara), pretul pietei va fi acelasi. În forma sa originara,
orice renta este un element al ofertei de bunuri, existenta sa servind la determinarea
preturilor: disparitia ei ar determina diminuarea ofertei si ar duce la cresterea
pretului, mai ales în cazul rentei în natura.
Pâna la aparitia lucrarii “Principles of Economics”(1840), scrisa de ALFRED
MARSHALL (1842-1924), analiza neoclasica a rentei funciare a fost o structura
eterogena, completata permanent, fara a se constitui însa într-un tot unitar.
În prefata “Principiilor”, al caror motto semnificativ este “Natura nu face
salturi” 65, într-o discutie pe tema distinctiei renta-dobânda, Marshall scria:
“Renta funciara este vazuta nu ca lucru în sine, ci ca specie evoluata dintr-un
gen mai larg. Pentru ca, într-adevar, are particularitati proprii, de importanta vitala,
atât în plan practic, cât si din punct de vedere teoretic”.66
Marshall este foarte meticulos, aratând ca “un numar mare de scriitori, printre
care Senior si Mill, Hermann si Mangoldt au observat ca notiunea de renta ar putea fi
extinsa la toate formele de venit care deriva din avantajul diferential în producerea
67
unor bunuri” . În editiile ulterioare ale “Principiilor”, Marshall a dezvoltat si extins
conceptul de “quasi-renta”, care include:
- veniturile pe termen scurt ale acelei parti a capitalului careia nu i se poate
schimba rapid destinatia productiva (“sunken capital”, spre deosebire de “floating
capital”, care poate fi schimbat rapid în alta utilizare mai avantajoasa);

64
Ibidem, pag.168;
65
Marshall, A., Principles of Economics, Londra, 1938, pag. 8;
66
Marshall, A., Op. cit., pag. 492;
67
Ibidem, pag. 424;
77
 - veniturile care apar ca si consecinta directa a raritatii factorilor de productie
de înalta specializare.
El caracterizeaza quasi-rentele ca venituri care exced costul variabil, scriind ca
“quasi-renta este corect definita ca profit nenecesar obtinut pe termen scurt datorita
inexistentei unor costuri <speciale>, de exemplu în cazul unui utilaj achizitionat deja
si care asteapta sa fie utilizat productiv”68. Putem spune ca, în prezent, acest lucru
este valabil si în cazul unui utilaj deja amortizat: amortizarea ca element de cost nu
mai exista, deci profitul creste, iar diferenta suplimentara constituie de fapt un venit
pe care am putea sa -l numim “renta de amortizare”.
Marshall considera timpul ca element esential al distinctiei între quasi-renta si
renta de pozitie, nefacând vreo diferenta fundamentala între renta diferentiala si renta
de raritate:
“Într-un fel toate rentele sunt rente de raritate si toate rentele sunt rente
diferentiale. Dar în unele cazuri în mod conventional renta unui anumit agent
economic este estimata comparând venitul acestuia cu cel al unui agent inferior -
poate marginal -, care îsi desfasoara activitatea în conditii asemanatoare. În alte
cazuri, trebuie mers direct la relatia fundamentala între cerere si rarita tea sau
abundenta mijloacelor de producere a acelor bunuri”.69
În ceea ce priveste renta funciara, Marshall încearca sa continue traditia
neoclasica. El începe prin a face distinctie clara între pamânt si capital, care este însa
valabila doar în cazul unei “tari vechi”. Într-o “tara noua”, pentru producator,
pamântul nu este de fapt decât o forma particulara de capital. Explicatia este
urmatoarea: “Într-o tara noua, care abia se formeaza, cei care se stabilesc acolo nu
vor accepta greutatile decât daca sunt încrezatori ca vor obtine câstiguri mai mari.
Astfel, presupunând ca nu exista impozite funciare, pamântul este populat pâna la
acel nivel la care se obtin câstiguri adecvate fara a ramâne nici un surplus sub forma
de renta. Daca aceste impozite exista, im igratia creste pâna la acel nivel la care, pe
lânga câstigul obisnuit, se va obtine un surplus sub forma de renta. În acest caz,
pamântul are un cost si trebuie retinut ca, nici în aceasta tara si nici în una veche,

68
Ibidem, pag. 422-423;
69
Ibidem, pag. 430;
78
producatorul individual nu face vreo diferenta între pamânt si capital ca factori de
productie”.70
CONCLUZIE. Dintre toate transformarile suferite de teoria rentei în ultimele
trei secole, cele datorate neoclasicilor sunt cele mai drastice. Putem observa ca aceste
schimbari s-au derulat într-o perioada lunga de timp (1870-1935), desi bazele lor
fusesera puse înca de la începutul secolului al XIX-lea de autori precum Hermann,
Senior sau Mangoldt. Explicatia ar putea consta în declinul însemnatatii economice a
terenului agricol. La începutul secolu lui al XIX-lea, când a fost elaborat modelul
ricardian al rentei, pamântul constituia un elelment esential care determina limita
superioara a cresterii si a bunastarii. În 1948, selectându-si variabilele economice
pentru “Dinamica economica”, Roy Harrod a redus pamântul la o importanta
“cantitativ nesemnificativa”. Chiar daca decizia lui Harrod ar fi putut avea un
caracter arbitrar, ramâne realitatea potrivit careia importanta economica a pamântului
ca factor natural de productie în agricultura se reduce continuu în procesul de
industrializare a economiei.
Modelul ricardian a fost eleborat într-o perioada în care o mare parte a
cheltuielilor era atribuita procurarii hranei. Poate tocmai de aceea acest model revine
cu atâta putere în actualitatea dezbaterilo r din mediul academic economic românesc:
atunci, ca si acum, era mare si ponderea lucratorilor agricoli în totalul fortei de
munca, precum si ponderea produsului agricol în produsul national.
În timp, proportiile s-au schimbat în majoritatea tarilor cu o mai mare
intensitate la sfârsitul secolului al XIX-lea comparativ cu începutul secolului
urmator, fapt care explica importantele transformari survenite în teoria rentei.

1.6. Conceptul de renta în epoca moderna

1.6.1.Grupurile de interes special si conceptul modern de renta. O analiza

atenta a istoriei doctrinelor rentei duce la concluzia ca, în timp, controversele iscate

70
Ibidem, pag. 430;
79
în jurul teoriei clasice nu au avut ca scop ultim o clarificare teoretica, ci si o
explorare a implicatiilor etice si sociale care deriva din ordinea economica.
Complexitatea schimbarilor care afecteaza structura economiei românesti
implica necesitatea interventiei statului. În acelasi timp, aceasta implicare a autoritatii
publice are si o importanta dimensiune subiectiva, de natura polit ica: orientarea
ideologica a celor care aleg caile economice ale reformei presupune ca si idee de
fond un control al statului în domenii strategice precum agricultura, de exemplu.
Aceasta stare de fapt genereaza o polarizare a structurilor sociale, în functie de
interesele specifice fiecarei grupari sociale, fie ea sindicat, partid politic sau asociatie
inter-profesionala. De fapt, se cristalizeaza asa-numitele grupuri de interes special,
care pe de-o parte determina statul sa adopte masuri economice generatoare de renta ,
iar pe de alta parte participa la distribuirea acestei rente.
Perioada contemporana este marcata de prefaceri profunde atât în planul
economiei reale – evolutia economica a tarilor est-europene, de pilda- cât si din
punct de vedere teoretic ( de exemplu, intensificarea procesului de matematizare a
economiei, de modelare si previzionare a acesteia). Într-un astfel de context dinamic
si incert, creste semnificativ importanta asa -numitilor “lideri de opinie”- acele
personalitati din vârful ierarhiei valorilor în jurul carora se formeaza adesea grupurile
de interes special, care prin actiunea lor concertata genereaza rente economice.
Grupul de interes special este o organizatie care cauta sa determine guvernul sa
aloce sume suplimentare sau sa adopte alte masuri de care sa beneficieze anumiti
oameni.
Aceste grupuri reprezinta firme, grupuri etnice sau rasiale, regiuni, orase,
persoane implicate în protectia mediului sau platitori de taxe.
Recent, grupurile de interes special au devenit importante forte politice. Ele îsi
încurajeaza membrii sa voteze cu sau împotriva anumitor candidati. Aceste grupuri
de interes special încearca sa obtina subventii, reduceri de taxe sau sa influenteze
politica guvernamentala în beneficiul propriilor membri.
Unul dintre cele mai puternice grupuri de interes special în tarile dezvoltate îl
reprezinta fermierii.

80
 O crestere a cheltuielilor guvernamentale -sau o reducere a taxelor-care
favorizeaza pe cineva înseamna ca altcineva plateste taxe mai multe sau mai mari sau
ca beneficiaza de mai putini bani de la guvern, cel putin pe termen scurt. Oricum,
daca grupurile de presiune încearca sa obtina schimbari în politica economica, care sa
aiba drept consecinta o alocare mai eficienta a resurselor, atunci grupurile de interes
special vor fi favorizate fara a dezavantaja alti cetateni. De exemplu, subventiile
destinate internalizarii externalitatilor pozitive ajuta economia sa aloce mai eficient
resursele.
O economie nu va obtine neaparat câstiguri nete din subventiile acordate sau
din alte masuri care influenteaza preturile si cresc veniturile anumitor grupuri
diminuându-le în acelasi timp pe ale altora. Cu cât grupul de interes special are mai
putini membri, cu atât forta sa este mai mare. Explicatia este urmatoarea: cu cât este
mai mic grupul, cu atât mai mica va fi taxa pe care fiecare contribuabil va trebui sa o
plateasca pentru un dolar-subventie pentru membrii grupului.
Exemplu: daca exista 1000000 fermieri, o subventie de 3000 $ per fermier
implica un necesar de 3000000000$ anual. Daca exista 100000000 contribuabili
pentru a finanta aceasta cheltuiala, fiecare va trebui sa plateasca 30$/an, o suma
îndeajuns de mica pentru a trece neobservata de contribuabilul mediu. Daca ar exista
însa 20000000 fermieri, necesarul annual al subventiei ar fi 60000000000$, adica
60$/contribuabil, suma care nu este deloc n eglijabila.
În cazul agriculturii, aceasta ipoteza pare a fi verificata de fapte. Agricultura
este puternic subventionata în tarile în care ea reprezinta un sector mic al economiei
(SUA, Japonia), în timp ce în tarile în care ea constituie un sector economic cu
pondere ridicata, ea este puternic taxata (tarile Africii si cele din sud-estul Europei).
Grupurile de interes special contribuie la cresterea importantei guvernelor.
Majoritatea oamenilor nu ar duce -o mai rau daca subventiile pe care le primesc si
taxele pe care le platesc pentru a -i subventiona pe altii ar scadea în aceeasi proportie.
Totusi, deoarece taxele si subventiile distorsioneaza optiunile în moduri care
împiedica obtinerea unor rezultate eficiente de catre piata, ar exista un câstig net de
eficienta odata cu reducerea proportionala a taxelor si a subventiilor.

81
 1.6.2. Fenomenul de rent-seeking. Rentele economice sunt cîstiguri nete care
exced costul de oportunitate al unei activitati.
Daca cineva obtine renta economica lucrând într-un anumit domeniu aceasta
înseamna ca obtine un salariu superior celui mai bun salariu pe care l-ar putea câstiga
lucrând în alt domeniu. Guvernele pot crea renta economica limitând numarul celor
care vând un anumit bun sau serviciu (numarul de fermieri care cultiva o anumita
planta sau suprafata cultivata cu o anumita cultura).
De exemplu în SUA pe piata tutunului, fiecare fermier are un lot de teren
arendat (o “alocare”). Alocarile reprezinta dreptul de a vinde foi de tutun si servesc la
limitarea numarului de acri cultivati cu tutun. Când cererea creste, pretul creste, în
timp ce oferta este oprita sa creasca si ea, cel putin pe termen scurt. Astfel, vor creste
veniturile “norocosilor” care beneficiaza de alocari. Datorita politicii
guvernamentale, cei care detin alocari în acest domeniu au un activ valoros, care
poate fi închiriat celor care cultiva tutun sau care poate fi vândut la pretul pietei.
Rent-seeking este procesul prin care oamenii se întrec în a obtine favorurile
guvernamentale care majoreaza rentele economice pe care ei le -ar putea câstiga.
Acest proces apare pe baza existentei rentelor: el nu le creeaza, ci le majoreaza.
Rent-seeking include competitia pentru obtinerea privilegiilor de monopol, ca
de exemplu concesionarea în fransiza a utilizarii unor rute de transport sau licente de
export.
Costul de tranzactie al încercarii de a obtine rente economice poate fi
substantial. Aceste costuri includ cheltuielile cu angajati, computere, echipament de
birou, cladiri, terenuri, plus timpul pierdut si eforturile grupurilor de lobby care lupta
sa convinga oamenii politici sa sustina masurile aducatoare de drepuri si privilegii
speciale.
Potrivit unui studiu realizat în SUA (“The Social Costs of Monopoly and
Regulation”) de catre Richard A. Posner (1975), costurile si pierderile de eficienta
rezultate din rent-seeking se ridica la 10-60% din vânzarile primelor 6 firme din
SUA.

82
 Pe lânga rentele economice, exista înca doua modalitati prin care guvernele
sprijina grupurile de interes special:
§ activitatea si indivizii care consuma produse realizate în anumite
întreprinderi obtin adesea împrumuturi garantate sau subventii
directe;
§ multe întreprinderi beneficiaza de scutiri de taxe care le
subventioneaza indirect activitatea si le cresc profitabilitatea.
Lucratorii si corporatiile din multe ramuri sunt protejate fata de concurenta
straina prin taxe vamale si contingente la import.
Punctul nodal în analiza rentei este faptul ca, daca indivizii consacra o parte
din resursele lor cresterii avutiei personale, nimic nu-i împiedica sa utilizeze aceste
resurse pentru a putea beneficia de o redistribuire a bogatiei colective.
Activitatea de obtinere a rentei are ca obiectiv redistribuirea, iar renta, privita
prin prisma teoriei “rent-seeking”, are caracterul unui venit de transfer.
Interventia statului în economie este unul dintre cei mai importanti factori
generatori de transferuri. Statul detine chiar un monopol în crearea rentei, corolar al
monopolului de productie al marilor regii autonome. Statul este deci direct
responsabil pentru procesul de deturnare a resurselor spre activitati DUP (Directly
Unproductive Profit-seeking)71, definit astfel de Tollison: “cheltuiala de resurse rare
în scopul de a capta un transfer creat artificial”.72
Astfel, unele reglementari se situeaza în zona interferentei economicului cu
politicul: este vorba de fapt de o veritabila “tocmeala” pe o piata specifica între
ofertantii de renta (cumparatorii de voturi) si cumparatorii sau “vânatorii” de renta
73
(ofertantii de voturi).
Beneficiarul efectelor redistributive datorate unei interventii a statului va
obtine o renta secundara : aparitia acestui tip de renta este determinata de
interventia statului. Exista si cazul în care, printr-o anumita masura care va avea
71
Termenul DUP a fost propus de Bhagwati si are un înteles mai larg: 1. premium -seeking (activitati în scopul obtinerii
licentelor de import); 2. tariff-seeking ( activitati care vizeaza introducerea taxelor vamale); 3. revenue-seeking (
activitati orientate în scopul obtinerii sau crearii unui avantaj fiscal). Potrivit unei aprecieri a lui M.Isarescu, actele de
coruptie de tip “revenue-seeking” (obtinerea de scutiri sau deduceri fiscale) exercita o presiune deosebit de accentuata
asupra procesului de eleborare a bugetului de stat;
72
Tollison , R.D., Rent -seeking: A Survey, Kyklos, fasc.4/1982, pag. 575-602;
83
consecinte redistributive favorabile, un agent economic va obtine o renta primara
:aceast tip de renta determina interventia statului. Practicarea PAC are ca efect
crearea unor rente secundare pentru unii dintre agricultorii europeni, în timp ce piata
agricola româneasca este dominata de rente primare, arareori limitate de masuri
guvernamentale. De exemplu, daca se introduce un sistem de reglementare a
preturilor agricole, firmele din sectorul respectiv vor fi incitate sa-si sporeasca
eforturile de publicitate pentru a -si atrage un numar mai mare de clienti. Dorind deci
sa-si însuseasca renta secundara, aceste firme desfasoara activitati costisitoare. Dar,
din moment ce aceste rente rezulta din interventia statului, controlul însu sirii lor
scapa autoritatii publice.
Cautarea rentei apare ca efect secundar – involuntar sau nu – al actiunii
publice, astfel ca economistii de orientare liberala gasesc înca un argument pentru
limitarea interventiei statului în economie.
Cautarea rentei secundare este în mod necesar un proces bilateral, ea rezultând
dintr-o negociere între cei care cer si cei care ofera “privilegii redistributive”, acestia
din urma identificându-se adesea cu politicienii si birocratii. 74
Oferta de rente apare ca instrumen t privilegiat al concurentei dintre
politicieni pentru a obtine voturile alegatorilor. Gustul pentru putere este caracteristic
întreprinzatorului politic si constituie sursa “rentelor de ego”.75
Oferta de rente potentiale a unui candidat se manifesta prin includerea în
platforma electorala a unor masuri care au ca efect o redistribuire minoritara. Oferta
de renta rezulta în urma unui arbitraj între suplimentul de sustinere politica obtinut
prin intermediul aportului electoral furnizat de viitorii "“rentieri" si pierderea
datorata rectiei negative a alegatorilor la promisiunea de renta a candidatului. Oferta
de renta este optimala atunci când aceste doua efecte se compenseaza.
Rentele politice – create de politicieni – realizeaza un transfer de avutie. Cel
mai adesea ele sunt prelevate asupra surplusului consumatorului în beneficiul

73
G.J. Stigler a elaborat o teorie a captarii rentei;
74
Nordhaus arata ca exista cicluri politico-economice, demonstrând ca guvernele, pentru a -si maximiza sansele de a fi
realese, tind sa provoace fluctuatii ciclice (relanseaza economia în perioada preelectorala si apoi, odata alegerile t
recute, “frâneaza” activitatea economica pentru a corecta perturbatiile create anterior) si sa nu caute sa atinga echilibrul
economic corespunzator cerintelor politicii de stabilizare;
75
Rogoff, K., Equilibrum Political Budget Cycles, AER, 1990, 80/1, pag. 21-36;
84
producatorului. Surplusul producatorului nu este pozitiv decât atunci când unele
întreprinderi obtin renta economica. Aceste rente pot proveni din utilizarea unor
factori de productie proprii întreprinderii (talentul de a gestiona) sau dintr-o inventie
(daca si alte firme au posibilitatea de a utiliza aceasta inventie, atunci câstigul este
temporar si se numeste cvasi-renta). Politicienii utilizeaza doua metode pentru a crea
renta. Mai întâi, ei pot introduce o taxa care duce la majorarea costului marginal, fapt
care se va repercuta integral în pret: marimea maxima a acestei pierderi este egala cu
nivelul maxim al contributiilor pe care producatorii ar trebui sa fie dispusi sa le
furnizeze politicienilor pentru ca acestia sa nu îi deposedeze de profit. În al doilea
rând, ei pot elimina un avantaj relativ: o firma care are imagine de marca este
obligata sa obtina de la administratie certificate de calitate.
Un rol esential în oferta de renta a politicienilor îl are informatia (influentarea
gradului de cunoastere si a consecintelor), informarea fiind considerata prima
conditie a justitiei sociale.
De fapt, cautarea rentei nu este decât corolarul prezentei unei piete politice pe
care se schimba voturi ale cetatenilor contra promisiuni electorale.
Birocratii, care au o marja importanta în aplicarea deciziilor politice, pot fi
“valorificati” de vânatorii de rente. În consecinta, este cultivata nontransparenta unui
mare numar de moduri de interventie guvernamentala: pentru a raspunde cererilor de
redistribuire care le sunt adresate, liderii politici nu se pot limita la masuri de
redistribuire propriu-zise care prezinta riscul de a deveni vizibile pentru
contribuabilii defavorizati daca iluzia bugetara se atenueaza; ei sunt înclinati sa
opteze pentru masuri care produc indirect efectul dorit de ei.
Cererea de rente se înscrie în aceeasi logica a cautarii pofitului. Dar, daca
aceasta din urma are ca scop producerea unui surplus, cautarea rentei consta în
redistribuirea fortata a acestui surplus. Vizând o modificare favorabila a “regulilor
jocului” economic, ea se îndreapta spre institutia însarcinata cu stabilirea si
respectarea acestor regului – STATUL.

85
 Interventia statului, o constanta a vietii economice, vizeaza între altele si un
efort de sporire a eficientei alocative a resurselor. Mecanismul pietei nu este suficient
în acest sens, deoarece apar situatii care impun implicarea activa a autoritatii publice:
§ existenta randamentelor de scara crescatoare, care se traduc în
monopoluri naturale;
§ aparitia unor externalitati pozitive sau negative care, datorita
incompletitudinii informatiilor si costurilor de tranzactie ridicate, nu pot
fi internalizate de catre piata;
§ sub-optimalitatea care caracterizeaza furnizarea bunurilor colective;
resursele cheltuite de producatori pentru a se carteliza si de consumatori
pentru a se organiza au un cost de oportunitate pozitiv, astfel ca
resursele alocate cautarii rentei sunt deturnate de la utilizarile care ar fi
produs valoare. Absorbite de aceste activitati neproductive, ele sunt la
originea unei pierderi colective care reclama ca necesara o institutie
supraindividuala care, pe de-o parte sa garanteze respectarea “reguluilor
jocului” concurential facând costisitoare orice încercare de a evitare a
actiunii “mâinii invizibile”, iar pe de alta parte sa instaureze sisteme de
compensare apte sa asigure o alcare optima a resurselor.
În corectarea “crampelor” celebrei “mâini invizibile”, Statul genereaza rente.
Interventia autoritatii publice, oricare ar fi forma ei, are de fapt o dimensiune
redistributiva. În timp ce unii autori considera mecanismul pietei ca suficient pentru
o societate justa, altii considera ca statul trebuie sa devina un “vânator de rente”, dar
nu în folosul sau, ci pentru asigurarea justitiei si echitatii sociale. El realizeaza acest
lucru prin transferuri neutre, adica subventii si impozite. Într-o economie precum cea
românasca , cu resurse publice limitate vânate de cautatorii de rente, problema este
delicata, impunându-se un arbitraj între pierderea de eficienta cauzata de noua
redistribuire si câstigul potential de echitate sociala.

86
 Dorinta de a obtine renta, arata Rosanvallon, se materializeaza în doua
atitudini socio-economice ale puterii, numite de el corporatism de presiune si social-
corporatism 76.
Corporatismul de presiune se defineste prin comportamente traditionale de
lobbying în sistemul politic, care sunt cu atât mai dezvoltate cu cât este mai
accentuata legislatia si reglementarea economica. Acest corporatism de presiune
emana de la grupari economice care doresc sa obtina avantaje fiscale sau
reglementari privilegiate ( asa-numitele grupuri de interes special).
Ca noua forma de gestiune a socialului, social-corporatismul îsi gaseste
manifestarea într-o spirala a compensatiei. Acest mod de guvernare a societatii se
bazeaza pe multiplicarea acordurilor bilaterale si a compromisurilor partiale si
sectoriale între stat si partenerii sociali ( între stat si grupurile de interese economice).
Pentru a deveni influenta si aducatoare de renta, presiunea exercitata de un
producator trebuie sa o înfrunte pe a altora. Astfel, renta devine mobilul unei lupte
susceptibile sa absoarba un volum de resurse însemnat. Prin analogie cu modelul
concurentei perfecte – în care profitul global se anuleaza la echilibru - investitiile
facute în scopul obtinerii rentei trebuie sa fie cel putin egale cu renta în joc, adica
cheltuiala globala de obtinere a rentei trebuie sa fie egala cu valoarea rentei.
Actiunea efectiva a statului este susceptibila de a incita anumiti agenti
economici sa consacre o parte din resursele de care dispun încercarii de a beneficia
de aceasta redistribuire si deci sa caute mai sus amintita renta secundara.
Dar statul apare ca o putere stimulatoare a cautarii rentei mai ales prin
posibilitatile de actiune pe care le are. Aceasta cautare a rentei primare nu urmareste
sa profite de o redistribuire existenta, ci sa obtina o redistribuire favorabila. În
situatia încercarii de a monopoliza un anumit sector economic, renta primara nu este
nimic altceva decât supraprofitul asteptat de la pozitia de monopol. Cheltuielile de
cautare a rentei sunt facute în scopul influentarii posibilitatilor de a câstiga renta si nu
pentru acoperirea costurilor de productie.

76
Rosanvallon, P., Misere de l’economie, 1983, pag. 35;
87
 Situata la intersectia economicului cu politicul, piata rentelor îsi ia resursele
din ambele domenii. Renta se obtine mai ales cu mijloace politice, dar si prin
mijloace materiale.
Din punctul de vedere al cautarii rentei, sa analizam efectele alegerii de catre
guvern a unui amplasament pentru un parc de distractii tematic, care va functiona atât
cu fonduri publice cât si cu fonduri private. Vor rezulta câstiguri directe (locuri de
munca pentru locuitorii din zona, venituri sporite pentru cei care vând sau închiriaza
terenuri) si câstiguri indirecte (vizitatorii sunt clienti potentiali pentru comercianti
sau pentru alti întreprinzatori). În consecinta, locuitorii (electoratul) zonei vor
exercita o presiune asupra deciziei, dar va aparea si fenomenul numit free-riding
(“pasagerul clandestin”).77
Statul apare pentru a redistribui, fiind avansata ipoteza ca indivizii vor utiliza
si chiar vor crea institutia Statului pentru a-si transfera bogatia celor din jur, ei fiind
ghidati de propriul interes.78 Din aceasta perspectiva, Statul apare datorita dorintei de
a scapa de constrângerile existente pe piata economica, cu precadere pe cea privata.
“Oamenii au inventat Statul pentru a nu fi supusi oamenilor”, spunea Burdeau. Statul
naste cautarea rentei, întrucât activitatea sa implica reusita eforturilor de îmbogatire
fara cauza productiva a anumitor indivizi sau grupuri.
La rândul ei, cautarea rentei implica si determina aparitia si functionarea
Statului ca institutie, datorita sensibilitatii la argumentele lansate de beneficiarii
potentiali de transferuri: ponderea lor electorala, puterea de a crea conflicte de
productie sau sociale, capacitatea de contributie financiara directa.
Primele doua tipuri de argumente (ponderea electorala si influenta asupra
climatului social) trimit la analiza pozitiva a reglementarii potrivit careia interventia
statului în economie serveste scopurilor de afirmarea puterii politice si de conservare
a acesteia. Obiectivele altruiste de eficacitate a productiei si echitate sociala sunt mult
diminuate, contând doar eficacitatea politica. Astfel, arata Stiegler (1971),
reglementarile se adreseaza unui domeniu de interferenta a economicului cu politicul:

77
Dat fiind un grup de potentiali beneficiari ai unui venit de transfer, care poate profita de o investitie colectiva pentru
a obtine renta, fiecare individ-membru, constient de influenta slaba a efortului sau eventual asupra rezultatului actiunii
grupului, este tentat sa se eschiveze de la a participa la activitatile comune;
78
Mueller, D.C., “Public Choice”, Cambridge University Press, 1989, pag. 56;
88
este vorba de fapt de o veritabila tocmeala între vânatorii de voturi ca ofertanti de
rente si vânatorii de rente ca ofertanti de voturi.
Al treilea tip de argumente (contributiile financiare ale vânatorilor de renta)
permite prelungirea aceleiasi analize adaugând beneficiului politic direct dobândit
prin oferta de rente – masurat prin numarul de voturi favorabile - sustinerea politica
pecuniara adusa la cheltuielile de participare la campaniile electorale ale ofertantilor
de rente.
Alegerea unor forme de actiune publica se explica prin redistribuirea subterana
premisa de aceste interventii ale autoritatii publice.
Chiar daca existenta statului nu este o conditie sine qva non a cautarii rentei,
ea este sursa ei esentiala. Interventia autoritatii publice, oricare ar fi forma ei, are de
fapt o dimensiune redistributiva.
Actiunea efectiva a Statului este susceptibila de a incita anumiti agenti
economici sa consacre o parte din resursele lor încercarii de a beneficia de aceasta
redistribuire, cautând amintita renta secundara.
Dar Statul apare ca o putere stimulatoare a cautarii rentei mai ales prin
posibilitatile de actiune de care dispune. Aceasta cautare a rentei primare nu vizeaza
faptul de a profita de o redistribuire existenta, ci obtinerea unei redistribuiri
favorabile. Instrumentul esential este crearea unei presiuni asupra autoritatii publice.

89
 Cap. II. RENTA FUNCIARĂ ŞI UTILIZAREA TERENULUI
AGRICOL

2.1. Teoria structurii spaţiale a producţiei agricole

Teoria structurii spaţiale a producţiei agricole îşi are originea în teoria

oraşului izolat, elaborată de J.H. von Thunen în 1826. Pe baza acestei teorii, W. Isard
şi E.S. Dunn au elaborat mai recent un model nou, care porneşte de la următoarele
premise:
ƒ există o singură piaţă pe care poate fi vândută producţia agricolă;
ƒ întreaga producţie agricolă este direcţionată spre această piaţă;
ƒ pământul este omogen din punct de vedere al fertilităţii;
ƒ pentru simplificare, se consideră că se cultivă o singură cultură –
porumbul.
Diferenţa dintre venituri şi costuri reprezintă, în sens tehnic, rentă şi devine
rentă în sens economic atunci când este plătită proprietarului funciar.
Să presupunem că nu se plăteşte rentă. Un fermier observă că diferenţa dintre
venituri şi costuri depinde de plasarea terenului în raport cu piaţa de desfacere: astfel,
această diferenţă creşte pe măsură ce distanţa faţă de piaţă scade. În consecinţă, renta

90
plătită de el va fi proporţională cu această diferenţă: cu cât diferenţa va fi mai mare,
cu atât renta va fi mai mare.
Competiţia dintre fermieri pentru terenurile cele mai bine plasate face ca
profitul suplimentar al fermierilor care cultivă terenuri mai apropriate de piaţă să fie
preluat de către proprietar sub formă de rentă ( aşa cum am arătat mai sus, renta este
direct proporţională cu diferenţa dintre venituri şi costuri şi invers proporţională cu
distanţa faţă de piaţa de desfacere). Astfel, fermierului îi revine doar profitul normal,
care poate fi considerat a fi o formă de plată a muncii.
Renta funciară poate fi calculată pornind de la următoarea formulă:
R(t)=Q[p-c-k(t)]
unde
R(t) – renta funciară pe unitatea de suprafaţă pentru un teren situat la distanţa t
faţă de piaţă;
Q – producţia pe unitatea de suprafaţă;
p – preţ de vânzare unitar;
c – cost de producţie unitar;
k(t) – cheltuielile de transport unitare pentru un teren situat la distanţa t faţă de
piaţă.
Grafic, relaţia dintre renta funciară şi distanţă se prezintă astfel:

Rentă
pt. că Kc(t)=0
R1=N(Pc-C)

R2=N(Pc’-C)

0 t1 t2 Distanţă

Fig. 2.1. Determinarea rentei funciare de poziţie

91
 La distanţa t1 renta funciară este nulă. La distanţe mai mari decât t1, renta
funciară depăşeşte profitul normal al întreprinzătorului, deci fermierul ar lucra în
pierdere dacă ar cultiva acele terenuri.
Putem calcula producţia totală de porumb înmulţind producţia unitară cu
numărul de hectare cultivate. Suprafaţa cultivată – S(t) – reprezintă terenul cuprins
într-un arc de cerc de rază t în jurul pieţei, iar în condiţiile în care terenurile au
aceeaşi fertilitate suprafaţa cultivată va fi S(t), iar producţia totală corespunzătoare
ariei S(t) va fi Q(t).
Dacă această producţie totală va fi superioară cererii, atunci preţul de vânzare
va scădea ( p2<p1). În plus, renta va scădea şi ea ( R2<R1), distanţa maximă la care
se va cultiva diminuându-se, devenind t2 ( t2<t1).
Modificarea preţului pieţei determină ajustarea producţiei ( ofertei) în funcţie
de cerere. Renta, ca venit rezidual, descreşte pe măsură ce preţul scade:
cererea scade ⇒ preţul scade ⇒ oferta scade ⇒ renta funciară scade
Renta funciară apare ca fiind rezultatul unei duble condiţionări:
- pe de-o parte depinde de situarea terenului în raport cu piaţa de desfacere;
- pe de altă parte, depinde de cerere, respectiv de preţ.
Competiţia face ca profiturile suplimentare ( supraprofiturile) să fie încasate de
proprietarii funciari sub formă de rentă şi, în acelaşi timp, ca fiecare fermier să obţină
profit normal indiferent de plasarea terenului său, astfel încât să fie motivat să
producă.
Din punct de vedere teoretic, fermierului îi este indiferent unde se află terenul
său, cu condiţia ca mărimea rentei funciare să nu depăşească diferenţa dintre venituri
şi costuri.
Indiferent de ajustarea mărimii rentei funciare de către proprietari, în raport cu
preţul de desfacere, aceasta va trebui, în mod necesar, să-i asigure fermierului
profitul normal.
Presupunem că modelul se extinde la două culturi, porumb şi grâu.

92
 Cultivatorii de grâu vor plăti o rentă mai mare decât cei care cultivă porumb
până la o anumită distanţă de piaţă (ti) şi atunci proprietarii le vor da în arendă
terenul.
Cultivatorii de porumb vor plăti o rentă funciară mai mare decât cei care
cultivă grâu dincolo de distanţa (ti) şi atunci vor lua ei în arendă terenul.
La cele patru ipoteze iniţiale ale modelului, adăugăm o a cincea: cererea pieţei
cuprinde atât grâu, cât şi porumb în cantităţi egale. Astfel, se va cultiva în mod
necesar atât grâu cât şi porumb, indiferent de preţ şi cost.
Mai aproape de piaţă se va cultiva acel produs agricol pentru care diferenţa
dintre preţ şi cost va fi mai mare, respectivii producători fiind deci dispuşi să ofere o
rentă funciară superioară. Automat, ceilalţi vor fi obligaţi să cultive celălalt produs
agricol pe suprafaţa rămasă, considerată ca diferenţă între suprafaţa totală
corespunzătoare unei mărimi a rentei inferioare diferenţei preţ-cost şi suprafaţa
cultivată cu produsul agricol căruia îi corespunde o rentă mai mare.

Rentă funciară

W Pw(t)-grâu

Rg

Rp
X
R’p

R’g Distanţă
0 t1 ti t2 t Y

Fig. 2.2. Relaţia rentă funciară-distanţă-preţ

Aşa cum reiese din figura 2 , funcţia care arată renta plătită este WXY.
Pentru distanţe t < ti, se va cultiva grâu, pentru că RG>RP.
Pentru distanţe t > ti se va cultiva porumb, pentru că RP>RG.
93
 Trebuie făcută distincţie între renta efectiv plătită şi renta pe care cineva este
dispus să o plătească. Aceasta din urmă poate să nu asigure obţinerea în folosinţă a
pământului. Ea devine rentă funciară în adevăratul sens al cuvântului atunci când,
oferind-o, fermierul obţine terenul în arendă.
Ecuaţia R(t)=Q[p-c-k(t)] reprezintă funcţia ofertei de rentă funciară pentru
porumb. Din graficul acestei funcţii se observă două porţiuni distincte:
I. porţiunea (ti, t) reprezintă oferta realizată efectiv, deoarece renta funciară
oferită pentru porumb este superioară celei oferite pentru grâu (XY);
II. porţiunea (0, ti) reprezintă oferta nerealizată efectiv, deoarece RP<RG
(YW).
Desigur, analiza se poate extinde la un model cu mai multe produse agricole,
fără a schimba în vreun fel principalele repere.
Pe măsura creşterii numărului de produse agricole luate în analiză vor apărea
noi variabile, dar în acelaşi timp, apar şi noi ecuaţii cu ajutorul căroră să fie
determinate. Deci, modelul general şi firma individuală pot fi considerate a fi, în
principiu, acelaşi lucru; modelul îşi păstrează valabilitatea numai în ipoteza în care
preţul pieţei este considerat fix.
Această analiză foarte scurtă este suficientă pentru a evidenţia principalele
mijloace de agregare a cererii de pământ, ca factor de producţie în agricultură.
Pentru fiecare utilizator potenţial al pământului, se poate trasa un set de oferte
de rentă funciară, fiecare corespunzând unui nivel dat al preţului produsului agricol
şi al profitului normal.
Proprietarul va arenda pământul indiferent de situarea acestuia acelui arendaş
care va oferi cea mai mare rentă funciară. Prin prisma arendaşului, acesta va avea un
set de oferte de rentă funciară în funcţie de preţul pieţei şi de profitul său normal.
Cererea de produse determină oferta de rente funciare, care se va confrunta cu
cererea de rente funciare.
Cele mai bune oferte agregate formează structura cererii de pământ, respectiv a
rentei efective.

94
 În acelaşi timp, pe piaţa bunurilor se stabileşte preţul de echilibru, în mod
simultan sau iterativ. Acesta corespunde unei oferte care egalează cererea, ofertă care
corespunde acelei suprafeţe de teren care asigură satisfacerea cererii. Oferta de teren
este influenţată deci de mărimea rentei şi de cererea de produse agricole. Acest preţ
va indica acea curbă dintr-un set de rente care va trebui folosită.
Sintetizând, putem concluziona că
ƒ pentru fiecare utilizator potenţial de teren există un set de rente oferite
astfel încât utilizatorului îi este indiferentă situarea de-a lungul oricăreia
dintre aceste funcţii;
ƒ preţul de echilibru (renta de echilibru) pentru un anumit teren este găsit
prin compararea ofertelor de rentă ale potenţialilor utilizatori, ulterior
alegându-se cea mai bună dintre acestea;
ƒ cantitatea de pământ de echilibru este determinată prin selectarea
ofertelor de rentă corespunzătoare fiecărui utilizator.

2.2. Echilibrul exploataţiei agricole – un model optim de utilizare a

pământului bazat pe determinarea mărimii rentei funciare

În ceea ce priveşte comparaţia între renta funciară şi cea comercială urbană

există două concepţii, ilustrate de analiyele efectuate de W.Isard şi E.Chamberlain.
W.Isard consideră că metoda de analiză aplicată în agricultură poate fi extinsă
şi în cazul utilizării terenului urban. În ambele cazuri, funcţia rentei este cea pe baza
căreia este divizată piaţa. De asemenea, în ambele cazuri, legăturile cu facilităţile şi
mijloacele de transport sunt esenţiale în definirea distanţei economice efective.
E.Chamberlain consideră că renta economică urbană este un altfel de venit
decât renta funciară. De fapt, deşi aceste două tipuri de rentă sunt considerate în
general analoge, singura asemănare dintre ele constă în faptul că ambele sunt plătite
pentru teren. Situarea terenului explică integral renta economică urbană şi doar
parţial renta funciară, aceasta din urmă referindu-se la diferenţele de fertilitate ale

95
terenurilor agricole. Totuşi, teoria situării în agricultură este bazată aproape în
exclusivitate pe locaţie. Diferenţele de fertilitate sunt luate în calcul ulterior, ca un
factor suplimentar care aprofundează analiza, sporindu-i gradul de complexitate.
Chamberlain menţionează şi alte diferenţe între cele două categorii de rentă. El
subliniază că fermierul este remunerat pentru abilitatea productivă, în timp ce
comerciantul este recompensat în funcţie de priceperea sa de a vinde. Fermierul este
situat la o distanţă dată de piaţă, în timp ce comerciantul “atrage” după sine piaţa
însăşi, situaţiile lor diferind una de cealaltă ca dimensiune şi calitate a pieţei.
Mai mult, fermierul se află în poziţia unui vânzător pe o piaţă cu concurenţă
perfectă, confruntându-se cu o curbă a cererii care din punctul său de vedere este
perfect elastică. Comerciantul de la oraş se află pe poziţia unui monopolist,
confruntându-se cu o curbă a cererii descrescătoare. Acest raţionament este valabil
numai la nivel individual, pentru că echilibrul se stabileşte la acest nivel, iar atunci
curba cererii este descrescătoare.
Pe o anumită piaţă vând doar câţiva fermieri; comerciantul, în schimb, până la
un anumit punct, are propria piaţă.
Concluzia lui Chamberlain este că renta plătită de comercianţi este o rentă de
monopol în comparaţie cu cea rezultată din situaţia de concurenţă perfectă de pe piaţa
agricolă.
W.Isard consideră că omul de afaceri substituie între ele diferite cheltuieli,
efectuând cheltuieli suplimentare cu renta pentru a obţine posibilitatea unor venituri
suplimentare ( “Pentru a avea vad, plătesc rentă!”).
În încercarea sa de a elabora un model optim de utilizare a terenului, W.Isard
are ca prim obiectiv stabilirea locaţiei de echilibru a firmei. Pentru aceasta, autorul
porneşte de la o serie de considerente generale şi enunţă următorii factori de
influenţă ai rentei:
ƒ distanţa efectivă faţă de centrul pieţei;
ƒ accesibilitatea locaţiei pentru consumatorii potenţiali;
ƒ numărul concurenţilor şi situarea acestora;

96
 ƒ vecinătatea unor terenuri care sunt destinate unor scopuri complementare atât
cu atragerea cumpărătorilor potenţiali, cât şi cu reducerea costurilor ( în
domeniul producţiei, al serviciilor sau al reclamei).
ƒ la aceştia, Chamberlain adaugă un al cincilea factor, şi anume preţurile care
pot fi stabilite şi tipul afacerii care poate fi cel mai bine utilizată pe locaţia
respectivă.
Vom lua în considerare primul dintre factorii consideraţi de Isard: distanţa
până la centrul pieţei. Într-un oraş complet centralizat, acest factor îl implică şi pe al
doilea. Accesibilitatea la locaţie a potenţialilor cumpărători va descreşte pe măsură ce
distanţa faţă de centru este mai mare. Ceilalţi factori, care se referă la
interdependenţa locaţiilor de afaceri, sunt prea complecşi pentru a-i introduce în
analiză.
Tendinţa anumitor afaceri de a se extinde sau a se restrânge poat fi înţelesă cel
mai bine prin teoria lui August Losch expusă în “Economia locaţiei” (1954) sau, în al
doilea caz, printr-o teorie mai neclar formulată, numită teoria legăturilor.
Ca şi fermierul, omul de afaceri se confruntă cu o structură dată a preţurilor
pentru teren în funcţie de distanţă, care este descrisă de funcţia P(t).
El va decide care locaţie şi care suprafaţă de teren doreşte să ocupe astfel încât
profitul său să fie maxim. Acest profit ( Pr) poate fi definit ca venit rezidual,
respectiv ca sumă care rămâne după ce costurile operaţionale (C) şi renta (R) au fost
deduse din încasări (V):
Pr = V-C-R
Să examinăm elementele din partea dreaptă a ecuaţiei.
Volumul încasărilor va depinde de situarea firmei (t) şi de suprafaţa sa (s):
V = V (t, s)
Costurile operaţionale vor depinde de distanţa faţă de depozite şi terminalul de
transport (t), de suprafaţa (s) şi de încasări (V):
C = f (V, s, d)

97
 Renta de locaţie nu a fost luată în considerare, deoarece ea face obiectul unei
analize separate. Mărimea acesteia va fi determinată multiplicând numărul de unităţi
de teren ocupate (s) cu preţul pământului pentru locaţia respectivă:
R = s x P (t)
unde R – renta plătită pentru o anumită locaţie, iar P (t) – renta plătită pentru
diferite locaţii, corespunzătoare distanţei t faţă de centru.
Obiectivul omului de afaceri este acela de a-şi maximiza profitul, ajustându-şi
locaţia şi suprafaţa utilizată.
Analiza marginală a maximizării profitului poate fi ilustrată atât grafic, cât şi
analitic.

PREZENTAREA GRAFICĂ

Costul marginal total

Costul marginal al pământului

+ Costul marginal operational

0 q
- qe
Profit marginal Venit marginal

Fig. 2.3.
98
 Presupunem că locaţia a fost stabilită la o distanţă t = ti.
Singura variabilă pe care fermierul o poate manipula în scopul maximizării
profitului este suprafaţa de pământ (s).
Venitul marginal va descreşte în cele din urmă, pe măsură ce suprafaţa s
creşte, devenind negativ atunci când firma ocupă o suprafaţă prea mare.
Costurile marginale au două componente distincte: costurile operaţionale şi
costul marginal al pământului. Astfel, în timp ce costurile operaţionale sunt
descrescătoare în economiile de scară, costul marginal al pământului este constant
pentru un preţ dat al locaţiei respective P(to).
Costul marginal total este egal cu suma dintre costul marginal operaţional şi
costul marginal al pământului.
Suprafaţa optimă va fi Se, unde costul marginal egalează încasarea marginală.
Curba ce indică profitul marginal este obţinută scăzând din venitul marginal
costul marginal. Profitul marginal este pozitiv pentru suprafeţe mai mici de Se şi
negativ pentru suprafeţe mai mari de Se. Dacă fermierul va ocupa o suprafaţă mai
mică de Se, îi va fi de folos să ia teren în plus, din moment ce costul marginal este
mai mic decât venitul marginal. Totuşi, el nu se va extinde dincolo de Se, deoarece
costul marginal ar excede venitul marginal.
Să considerăm suprafaţa ca fiind S = Se, iar distanţa t variabilă.
Pe măsură ce distanţa creşte, veniturile fermierului descresc.
Aceasta înseamnă că venitul marginal este negativ. Costul marginal este mult
mai complex, având două componente: costul operaţional şi renta.
În figura de mai sus, costul marginal operaţional a fost trasat descrescător –
invers proporţional cu distanţa – pentru că el este asimilat costului de transport care
în general creşte cu o rată descrescătoare odată cu scăderea distanţei.
Cealaltă componentă, renta, se va diminua pe măsură ce distanţa creşte pentru
că terenul devine mai ieftin. Ca urmare, costul marginal de locaţie este de fapt o
economie şi este reprezentat de o curbă negativă.

99
 Aşa cum am arătat, costul marginal fiind suma a două componente, una
pozitivă şi alta negativă, poate lua valori pozitive sau negative în funcţie de costul
operaţional, a cărui creştere poate depăşi sau nu economiile provenite din rentă.
Profitul marginal reprezintă suma algebrică dintre costul marginal şi venitul
marginal.
Locaţia de echilibru va fi la distanţa pentru care costul marginal egalează
venitul marginal. Costul marginal nu este afectat de intersecţia curbelor în cadranul
negativ. În situaţia prezentată în diagramă, costurile marginale sunt economii, iar
veniturile marginale devin pierderi de venit brut pe măsură ce ne depărtăm de centrul
pieţei.
Profitul maxim şi echilibrul vor fi atinse în locaţia de echilibru atât timp cât
curba venitului marginal intersectează curba costului marginal de deasupra. La
intersecţia de dinainte – T1 – venitul marginal intersectează costul marginal de
dedesubt şi, în consecinţă, creşterile viitoare ar putea fi profitabile.
Dacă venitul marginal intersectează costul marginal de deasupra, nu este sigur
faptul că intersecţia se face în punctul de echilibru.

SOLUŢIA MATEMATICĂ

Principalul avantaj al abordării analitice constă în gradul ridicat de

generalizare. În cazul soluţiei grafice, am luat în considerare situaţia în care volumul
încasării totale scade odată cu creşterea distanţei faţă de centru. Totuşi, în cazul unui
holding, poziţia sa nu influenţează în mod necesar cifra de afaceri.
La nivel de firmă, aşa cum am văzut, ecuaţiile profitului (Pr), venitului (V),
costului (C) şi rentei (R) se prezintă astfel:
1. Pr = V- (C+R), unde Pr este profitul fermierului;
2. V = V(t,s), unde V reprezintă cifra de afaceri;
3. C = C(V,t,s) , unde C sunt costurile operaţionale;
4. R = s x P(t), unde R este costul utilizării pământului (renta sau
arenda, mai exact).

100
 Dată fiind funcţia P(t), problema constă în maximizarea profitului.
Derivând ecuaţia 1 vom obţine:
dPr = dV- dC- dR
Deoarece profitul este maxim, dPr = 0 şi deci
5. 0 = dV- dC- dR
Derivând ecuaţiile 2, 3 şi 4 vom obţine:
dV = Vtdt +Vsds
dC = CvdV + Ctdt + Csds
dR = P(t)ds + s(dP/dt)dt
Înlocuim ecuaţiile de mai sus în ecuaţia 5 şi vom obţine:
0 = Vtdt + Vsds – CvdV – Ctdt – Csds – P(t)ds – s(dP/dt)dt
Înlocuim dV din al treilea membru din dreapta al ecuaţiei de mai sus şi vom
obţine:
0 = Vtdt + Vsds – Cv(Vtdt + Vsds) – Ctdt – Csds – P(t)ds – s(dP/dt)dt
6. 0 = dt(Vd – CvVt – Ct – sxdP/dt) + ds(Vs – CvVs – Cs – P(t)
I. În ecuaţia 6 păstrăm s constant, deci ds = 0 şi obţinem
0 = dt(Vd – CvVt – Ct – sxdP/dt) şi pentru că dt nu este nul, împărţim prin dt:
7. 0 = Vd – CvVt – Ct – sxdP/dt
II. În ecuaţia 6 păstrăm t constant, deci dt = 0 şi obţinem
0 = ds(Vs – CvVs - Cs – P(t)) şi pentru că ds nu este nul, împărţim prin ds:
8. 0 = Vs – CvVs – Cs – P(t)
Ecuaţiile 7 şi 8 formează un sistem care, rezolvat fiind, determină cele două
necunoscute t şi s, pentru că celelalte variabile sunt exprimate în funcţie de distanţă şi
suprafaţă.
După aflarea valorilor pentru t şi s, din ecuaţiile 1, 2, 3 şi 4 determinăm Pr, V,
C şi R.
Valoarea maximă a profitului este în centru, unde t = 0.
Ecuaţiile 7 şi 8 arată că, la echilibru, când profitul este maxim, costul marginal
trebuie să fie egal cu încasarea marginală. Putem interpreta ecuaţiile 7 şi 8 astfel:
Ecuaţia locaţiei: 0 = Vd – Cv Vt – Cd – sxdP/dt are următorii termeni:

101
 Vd – încasarea marginală care se pierde prin creşterea cu o unitate dt a
distanţei faţă de centru;
CvVd – costul marginal operaţional (considerat a fi negativ), care este
crescător în raport cu volumul încasărilor Vd;
Cd – sporul marginal al costului operaţional, spor influenţat direct de creşterea
costului operaţional odată cu mărirea distanţei dt;
Sxdp/dt – economia de rentă plătită rezultată din micşorarea preţului
pământului odată cu creşterea distanţei dt.
Ecuaţia suprafeţei: 0 = Vs – CvVs – Cs – P(t) are următorii termeni:
Vs – sporul de încasare marginală datorat creşterii cu o unitate a suprafeţei ds
utilizate;
CvVs – sporul de cost operaţional datorat creşterii încasării odată cu creşterea
suprafeţei utilizate;
Cs – sporul marginal de cost operaţional rezultat direct din creşterea suprafeţei
cultivate;
P(t) – costul unităţii marginale de suprafaţă.

2.3. Renta bazată pe capitalul funciar

Ierarhia costurilor de producţie aferente diferitelor exploataţii agricole

contrastează cu uniformitatea preţurilor agricole pe piaţă. Rezultatul este o rentă
diferenţială obţinută de pe exploataţiile mai favorizate.
Conceptul de rentă este legat pentru totdeauna de numele lui Ricardo. El a
stabilit că originea rentei funciare se află în fertilitatea inegală a terenurilor şi că
întreaga rentă funciară este însuşită de proprietarul terenului. Totuşi, în timp s-a
observat că avantajul relativ este valabil şi pentru alţi factori de producţie, astfel încât
teoria rentei a fost generalizată pentru toţi factorii de producţie cu ofertă inelastică:
“toate avantajele pe care un concurent le are asupra altuia, indiferent dacă aceste

102
avantaje sunt naturale sau dobândite, dacă sunt personale sau dacă sunt rezultatul
unei înţelegeri sociale, fac din posesorul acestora beneficiarul unei rente”.79
Multă vreme, avantajul predominant în agricultură a constat în calităţile
naturale ale terenului (fertilitate, poziţie). În prezent însă, rolul decisiv îl joacă
progresul tehnic.
Fertilitatea nu este singura caracteristică a unui capital funciar. Factorul
spaţial, la fel de important, a fost ignorat de Ricardo. Meritul de a vedea sursa rentei
funciare şi în poziţia terenului faţă de piaţă îi revine lui Thunen. Pornind de la analiza
lui, se observă că preţul încasat de un producător este preţul de piaţă al produsului
său diminuat cu cheltuielile de transport şi comercializare; cu alte cuvinte, venitul
fermierului scade pe măsura depărtării lui de piaţă.
Sunt necesare câteva precizări:
ƒ dacă în vremea lui Thunen cheltuielile de transport variau uniform în
raport cu distanţa faţă de piaţă, în prezent întreprinderile de transport
(feroviar mai ales) practică un tarif descrescător pe tonă-kilometru
(cheltuielile de transport cresc mai puţin decât proporţional cu distanţa);
ƒ dacă în vremea lui Thunen accesul la reţeaua de transport era posibilă şi
identică pentru orice producător, în prezent există o mare varietate de
mijloace de transport (inclusiv multimodal) mai mult sau mai puţin
accesibile. Rezultatul poate fi acela că unii producători situaţi mai
departe de piaţă să fie favorizaţi în raport cu cei pentru care distanţa faţă
de piaţă este mai mică. Trebuie luată în considerare şi migrarea pieţelor
(a populaţiei), care poate influenţa decisiv renta funciară;
ƒ dacă în vremea lui Thunen exista o piaţă de consum unică pentru o
regiune, în prezent, datorită dezvoltării căilor de comunicaţii, pieţele nu
mai sunt independente şi izolate: producţia agricolă a unei zone poate fi
destinată mai multor pieţe.
ƒ costul transportului, la aceeaşi cantitate, variază semnificativ în funcţie
de natura mărfii;

79
Mill, J.S., Principes d’economie politique, Chapitre XVI, De la rente, pag. 477-492;
103
 ƒ salariul lucrătorului agricol scade pe măsura depărtării locaţiei de piaţă,
dar acest avantaj pentru fermier este diminuat de intervenţia statului,
care poate impune un salariu minim; scăderea salariului pe măsura
creşterii distanţei, corelată cu scăderea preţului produselor agricole, de
fapt diminueză mărimea rentei funciare deoarece scăderea preţului este
mai accentuată decât cea a salariului ( salariul scade într-un ritm mai
lent întrucât lucrătorul trebuie să cumpere nu numai produse agricole, ci
şi produse industriale al căror preţ nu scade cu distanţa).
ƒ prosperitatea economiei urbane se repercutează în sens pozitiv asupra
economiei agricole din zona rurală învecinată, consecinţa fiind o
tendinţă de creştere a rentei funciare. Problema rămâne însă cine
încasează aceast plus de rentă funciară: producătorul-fermier sau
comerciantul-intermediar.
Un avantaj suplimentar al producătorilor sitaţi în proximitatea pieţei constă în
externalităţile pozitive de care beneficiază aceştia (accesul la echipamente colective
sau la fluxurile de informaţie).
În concluzie, deşi preţurile produselor agricole scad pe măsură ce distanţa
producătorului faţă de piaţă creşte, această scădere nu este proporţională cu
variaţia distanţei.Înfluenţa distanţei asupra preţului, deci şi asupra mărimii
rentei funciare, se exercită în sensuri diferite.
Contrar viziunii ricardiene, renta funciară actuală nu este rezultatul scăderii
randamentelor şi al creşterii preţurilor produselor agricole, ci al ameliorării acestor
randamente, al scăderii costurilor. Luarea în considerare a elementului-timp în
analiza rentei funciare trece în plan secund avantajele naturale şi accentuează
avantajele dobândite. Renta bazată pe scăderea randamentelor nu apare decât în
condiţiile în care nu se manifestă efectele evoluţiei progresului tehnic. Progresul
tehnic, mecanic şi biologic, se răspândeşte tot mai rapid în domeniul agricol,
generalizarea sa concretizându-se într-o creştere a randamentelor. Agronomii
constată că nu se mai poate vorbi de terenuri “slabe”, ci doar de agricultori care nu
reuşesc să le pună în valoare într-un mod corespunzător.

104
 Pe de altă parte, handicapul regiunilor periferice este atenuat şi uneori chiar
anulat de progresul mijloacelor şi tehnicilor de transport. În domeniul transportului
de mărfuri, progresul tehnic determină reduceri de cost mult mai semnificative pentru
distanţele mari decât pentru distanţele reduse.80
Fertilitatea solului, ca şi apropierea faţă de piaţă continuă să favorizeze
anumite exploataţii, însă avantajul decisiv îl conferă în prezent accesul la
progresul tehnic. Extinderea acestuia determină translarea sursei principale a
rentei funciare de la capitalul funciar la capitalul de exploataţie.

2.4. Renta bazată pe capitalul de exploatare a terenului agricol

În sens general, progres tehnic se traduce într-o creştere a rezultatelor obţinute

relativ la mijloacele utilizate. Acest lucru se poare realiza prin utilizarea unei cantităţi
suplimentare de factori de producţie (factor-using) sau prin intermediul unei
economisiri de factori de producţie (factor-saving). În primul caz, producţia agricolă
sporeşte, în timp ce în al doilea caz ea poate rămâne constantă.81
Efectul progresului tehnic este o reducere a costului total mediu, indiferent
dacă aceasta se datorează unei creşteri a outputului sau unei reduceri a inputului. În
cazul agriculturii, această distincţie în ccea ce priveşte manifestarea progresului
tehnic este deosebit de utilă.
În primul rând, ea evidenţiază cele două forme ale progresului tehnic agricol:
progres tehnic de natură agro-biologică (îngrăşăminte, seminţe, soiuri cu eficienţă
superioară) şi cel de natură mecanică (diferite maşini şi utilaje noi utilizate într-o
exploataţie). Inovaţiile agro-biologice sunt de tip factor-using şi pot duce la sporirea
randamentului la hectar. Inovaţiile mecanice permit realizarea mai comodă şi mai
rapidă a unui anumit număr de operaţiuni şi se traduc prin substituirea muncii de
către capital, fără a spori în mod necesar producţia obţinută.
În al doilea rând, ea permite o apreciere nuanţată a efectelor progresului tehnic
asupra venitului agricol. Inovaţia materializată într-o creştere a producţiei agricole

80
Parodi, M., L’economie et la societe francaise de 1945 a 1970, A.Cilin, Paris, 1971, pag. 176;
81
Heady, E.O., Economics of Agricultural Production, London, 1970, pag. 802-805;
105
duce la creşterea venitului agricol numai în măsura în care reducerea costului global
este suficientă pentrua a compensa reducerea încasărilor determinată de scumpirea
produsului agricol. Dacă inovaţia creşte costul global de producţie, venitul net agricol
se va reduce.
Agricultorii se confruntă cu un fenomen paradoxal: aplicând progresul tehnic,
deşi randamentul fizic la hectar creşte, venitul lor monetar net se reduce.82 Deşi
progresul tehnic are ca şi consecinţă accelerarea procesului de reducere a ponderii
agriculturii în produsul naţional şi apariţia unor dificultăţi economice pentru unele
exploataţii agricole, totuşi, temporar cel puţin, fermierii care introduc printre primii
inovaţiile au posibilitatea obţinerii unui plus de venit care să le permită plata
(încasarea) unei rente funciare mai ridicate. Reducerii costurilor de producţie nu îi
corespunde o creştere atât de mare a ofertei globale de produse agricole care să
determine reducerea preţului şi implicit a încasărilor agricole. Pe măsura generalizării
respectivei inovaţii, majoritatea exploataţiilor se modernizează, oferta totală va creşte
şi unele exploataţii vor dispărea de pe piaţă.
Introducerea, aplicarea şi generalizarea inovaţiilor în agricultură prezintă o
serie de particularităţi. În majoritatea activităţilor non-agricole, cercetarea este
efectuată (finanţată) de firmele însele. În agricultură, inovarea are un caracter
exogen, fiind realizată şi subvenţionată de către stat, care sprijină institutele şi
laboratoarele de cercetare. Astfel, realizările ştiinţifice se propagă mult mai repede
decât în industrie, ele neconstituind monopolul câtorva firme. Deşi statul pune la
dispoziţia agricultorilor noile tehnici şi tehnologii agricole, introducerea lor efectivă
în producţie depinde de caracteristicile fiecărei exploataţii (capacitate financiară,
aptitudinile profesionale ale forţei de muncă), precum şi de tipul inovaţiei.
Posibilităţile financiare ale fiecărei exploataţii diferă în funcţie de producţia pe
care o obţine, deci de veniturile încasate. Achiziţionarea noilor materiale necesită
fonduri importante, de care exploatăţiile mici şi mijlocii nu dispun. Acestea sunt
nevoite să apeleze la credite, deoarece fie nu pot economisi, fie economiile sunt
destinate în totalitate cumpărării de teren agricol.

82
Milhau, J., La pauperisation de l’agriculture en France et dans le monde, Cahiers de l’I.S.E.A., 1962, pag.67;
106
 Nivelul de instruire al forţei de muncă influenţează atât luarea deciziei de
introducere a unei inovaţii (accesul la reviste de specialitate induce renunţarea la
rutină), cât şi capacitatea de reorganizare a activităţii exploataţiei astfel încât aceasta
să fie adaptată la cerinţele noii tehnici agricole utilizate.
Tipul inovaţiei reprezintă un alt factor care particularizează progresul tehnic
agricol. În mediul rural, datorită “preferinţei” ţăranului pentru “palpabil şi vizibil”,
inovaţiile de natură mecanică, deşi mai puţin rentabile, sunt adoptate prioritar în
raport cu cele de natură biologică. Acestea din urmă nu necesită investiţii
considerabile, fiind mult mai accesibile exploataţiilor mici şi mijlocii. În plus, ele nu
determină schimbări semnificative în organizarea sistemului de producţie. Inovaţiile
mecanice sunt mai costisitoare, iar rentabilitatea lor presupune să fie aplicate pe
suprafeţe de teren mari.83
Caracteristica esenţială a adoptării progresului tehnic în agricultura rurală este
că ea nu este în genere rezultatul unui calcul economic de eficienţă ci un efect al
încercării empirice colective de a fi în pas cu noul, de a beneficia de facilităţile de
dobândă acordate de către stat sau de conjunctura temporar favorabilă a pieţei
agricole interne pentru unele produse. Generator de rentă, statul creează premisele
intensificării rent-seeking-ului agricol. Inovaţia diferenţiază exploataţiile receptive la
nou de cele “conservatoare”, dar şi exploataţiile care aplică cu succes progresul
tehnic de cele pentru care adoptarea inovaţiilor se soldează cu nerecuperarea
costurilor şi cu eşecul economic.
Efectele introducerii progresului tehnic trebuie analizate prin prisma relaţiei
capital- muncă. Într-un număr mare de exploataţii, bazate mai ales pe munca
familială şi nu pe cea salariată, creşterea volumului de capital fix utilizat determină o
creştere a cantităţii de muncă utilizată: rambursarea creditului contractat şi plata
dobânzii aferente obligă la creşterea muncii familiale (dintr-o observaţie empirică se
desprinde concluzia că, de exemplu, achiziţionarea unui tractor reprezintă un
argument pentru ca un membru tânăr al unei familii de ţărani să-şi întrerupă studiile
şi să muncească în exploataţia familiei).

83
Gradul ridicat de dispersare a exploataţiilor din habitatul rural românesc reprezintă un alt neajuns;
107
 Din punct de vedere strict economic, pentru fiecare utilaj există un prag de
rentabilitate în funcţie de mărimea exploataţiei minime. Dacă munca fizică este
factorul predominant, marile exploataţii au ca avantaj faţă de cele cu dimensiuni
reduse doar faptul că pot cumpăra mai ieftin materiile prime şi că-şi pot vinde
producţia în condiţii mai favorabile. Prin introducerea mecanizării, aceste avantaje
sporesc considerabil: preţul unui utilaj agricol sporeşte mai puţin decât proporţional
în raport cu randamentul său fizic, iar întrebuinţarea lui este cu atât mai profitabilă cu
cât suprafaţa pe care o deserveşte este mai întinsă.
Concluzie: efectele progresului tehnic agricol au caracter cumulativ. Costurile
descrescătoare determină în acelaşi timp valori extrem de diferenţiate ale costului
unitar, crescând renta funciară pe exploataţiile mai mari şi mai rentabile.
Totuşi, în agricultură, diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul de producţie
este pusă sub semnul întrebării de inelasticitatea la preţ a cererii de produse agricole:
reducerea costului, deci a preţului, nu determină întotdeauna o creştere a cantităţii
cumpărate care să compenseze pierderea de încasare a fermierului. Apare deci ca
necesară intervenţia statului pentru a susţine creşterea producţiei.
Renta funciară dobândeşte o dimensiune instituţională: în consolidarea ei
ca formă de venit agricol rolul autorităţii publice este determinant.
Pentru elaborarea unei teorii a rentei care să depăşească anumite inconveniente
şi inadvertenţe trebuie îndeplinite o serie de condiţii:
ƒ elaborarea unei teorii a preţului, pe fondul unei stabilităţi a acestora;
ƒ clarificarea conceptului de rentă, care este diferenţială în înţelesul şcolii clasice
engleze şi absolută în accepţiunea marxistă;
ƒ stabilirea unei analize corelative între renta funciară şi renta adusă de
proprietatea asupra unui teren în general;
ƒ stabilirea unei relaţii între rentă şi raportul cerere-ofertă pe piaţa funciară şi în
întreaga economie.
Prima şi ultima condiţie sunt de natură generală, în timp ce a doua şi a treia se
circumscriu concret problematicii fenomenului de rentă.

108
 2.5. Metodologii de calcul al rentei funciare – evaluări cantitative

În literatura de specialitate din ţara noastră întâlnim mai multe variante de

calcul a rentei funciare, fiecare însă cu limitele şi neajunsurile ei.
O primă formulă utilizată în calculul rentei funciare de către O.Parpală este
următoarea:
Rdif = P – (Chp + 30% Chp)
unde Rdif – renta diferenţială totală unitară;
P – preţul produsului;
Chp – cost de producţie unitar;
30%Chp – venitul net care trebuie să rămână la dispoziţia
producătorului pentru că a riscat angajarea capitalului în activitatea agricolă,
determinat pe baza rentabilităţii medii din agricultură.84
Gh. Tănăsescu şi Gh. Peter elaborează o altă formulă de calcul a rentei
funciare diferenţiale85:
Rd = Qg – (f + r) – 20%Qg = 80%Qg – (f + r)
unde Rd – renta diferenţială;
Qg - valoarea producţiei globale la hectar;
(f + r) – costul de producţie la hectar;
20%Qg – venitul net care revine producătorului agricol şi care se
stabileşte în funcţie de ponderea venitului net în producţia globală la nivel
macroeconomic şi de producţia globală la hectar.
O a treia formulă pe care o putem reţine în calculul rentei funciare este
următoarea86:

Rdif = Val pri – [ Ct/hai + 1%k(Cfn + Cc)]

84
Parpală, O., Economia şi politica agrară în RSR, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1980;
85
Renta funciară diferenţială şi politica agrară în România, Ed.Politică, Bucureşti, 1982;
86
Pană, Viorica; Pană, C., Pământul şi folosirea lui în agricultură, Ed. Ceres, Bucureşti, 1994;
109
 unde Rdif – renta diferenţială la hectar pentru o anumită cultură;
Val pri – valoarea producţiei principale şi secundare la hectar pentru
cultura “i”;
Ct/hai – costurile totale la hectar pentru cultura “i”;
Cfn – valoarea capitalului fix neamortizat la hectar;
Cc – soldul mediu anual al capitalului circulant la hectar;
k – coeficientul de fructificare a capitalului în economie la momentul
respectiv.
Prin implicaţii şi semnificaţii, renta funciară are o poziţie importantă printre
aspectele legate de preţul pământului, de costul şi preţul produselor agricole, de
impozitul pe teren şi pe venitul agricol, de arendă şi de raporturile socio – economice
dintre proprietarii funciari şi utilizatorii terenului agricol.
Cuantificarea rentei funciare se face pe baza unei metodologii stricte, uneori
dificil de realizat în condiţiile unei rate ridicate a inflaţiei. De asemenea, dificultatea
determinării nivelului rentei funciare este accentuată şi de fluctuaţiile aleatoare ale
preţurilor produselor agricole, în condiţiile unei oferte mult inferioare cererii.
Pornind de la premisa că la un input constant de factori de producţie, la o
anumită cultură, se vor obţine producţii diferite în funcţie de potenţialul productiv al
solului, instrumentul tehnic de calcul al rentei funciare este bonitarea terenului.
În ceea ce priveşte estimarea rentei funciare, practica a stabilit două metode de
calcul fezabile. Prima, mai complexă, impune culegerea unor date pe baza unor
informaţii rareori disponibile, astfel că specialiştii în domeniu apelează mai rar la ea.
Cea de-a doua metodă estimează renta funciară pe baza preţului pământului.
Dacă preţul pământului este văzut ca rentă anuală capitalizată la o anumită rată
a venitului investiţiei, atunci preţul pământului se determină ca raport între renta
funciară şi rata curentă a dobânzii, iar renta funciară va fi egală cu produsul dintre
preţul pământului şi rata curentă a dobânzii.
Estimarea preţului de piaţă al pământului ridică o serie de probleme de care
trebuie să se ţină cont.

110
 Mai întâi,în cazul tranzacţiilor funciare, preţul pământului reflectă puterea de
cumpărare a vânzătorilor şi a cumpărătorilor , fiind de multe ori diferit de cel calculat
pe baza rentei capitalizate. Această discrepanţă este cu atât mai neînsemnată cu cât
numărul vânzătorilor “isteţi” este mai apropiat de cel al cumpărătorilor “isteţi”,
balanţa echilibrându-se de la sine.
În al doilea rând, preţul pământului este o rezultantă a speculaţiei funciare,
înainte de a se forma prin confruntarea cererii cu oferta. Atunci când pământul este
achiziţionat nu pentru a constitui baza unui venit viitor curent, ci pentru un câstig
viitor rezultat din sporirea valorii sale, preţul său va diferi semnificativ de cel calculat
pornind de la renta capitalizată. Având în vedere că în prezent pământul este
achiziţionat mai ales în scop speculativ, există riscul de a supraestima mărimea rentei
funciare.
O altă dificultate rezultă din incidenţa politicii fiscale asupra funciarului.
Astfel, preţul pămânutlui este stabilit pe baza sumei rămase din renta funciară cu
raportul dintre suma rămasă din renta funciară după scăderea taxelor.

Renta funciară = preţul pământului x rata de piaţă a dobânzii + taxe(impozite)

Această formulă porneşte de la premisa că proprietarul funciar este cel care

plăteşte taxele, dar de cele mai multe ori acestea cad în sarcina arendaşului
(chiriaşului). La fel, firmele puternice au capacitatea de a transfera plata taxelor spre
consumator, reuşind astfel să nu diminueze salariile reale plătite propriilor angajaţi
sau profitul.
O a patra dificultate este legată de rata dobânzii folosită în calculul rentei
funciare. Pământul este asimilat capitalului, în sensul că se poate investi în teren.
Unele investiţii au grad mic de lichiditate şi sunt riscante; altele sunt relativ lichide şi
mai sigure. În consecinţă, pe piaţă se lucrează cu mai multe valori ale ratei dobânzii,
de la caz la caz, în funcţie de riscul asumat de investitor şi de conjunctura economică.
În determinarea limitei minime a mărimii rentei funciare se utilizează valori ale ratei
dobânzii apropiate de cele practicate pe piaţa financiară în cazul titlurilor de stat.

111
Reperul pentru limita maximă îl constituie procentul de câştig pentru deţinătorul de
acţiuni, iar pentru limita medie se poate utiliza rata dobânzii cu care se lucrează în
cazul ipotecilor.
Economistul S.Hartia publică în anul 1990 un studiu cu privire la determinarea
preţului pământului în raport cu venitul net multiplicat realizat din producţia
agroindustrială.
Valoarea pământului se determină în funcţie de calculul venitului net
multiplicat obţinut pe diferite terenuri, potrivit formulei:

Ep = [( Vsm + Vsv + Vsc + Vsi + Vse + Vp) x Kj x P x A] x R

unde

Ep – valoarea pământului ca parte componentă a avuţiei naţionale;

Vsm – cota de venit net realizat de stat prin vânzarea către agricultură a
mijloacelor de producţie;
Vsv – cota de venit net realizat de stat prin vânzarea produselor agricole ca
diferenţă între preţul de vânzare şi de cumpărare al produselor agroalimentare;
Vsc – cota rabatului comercial şi venitul realizat din industria hotelieră,
restaurante şi turism;
Vsi – impozitul direct pe pământ, pe salarii şi CAS;
Vse – venit net realizat din exportul produselor agricole;
Vp – venitul net realizat de producătorii agricoli;
Kj – coeficientul de corecţie, adică diferenţa de venit net suplimentar realizat
prin îmbunătăţirea calităţii pămânutului ( efectul economic al investiţiilor
suplimentare care sporesc fertilitatea economică a terenului);
P – coeficient de creştere a preţului produselor industriale sau agricole odată
cu creşterea sau diminuarea venitului în agricultură;
A – situarea terenului în raport cu centrele de aprovizionare şi desfacere;

112
 R – rata venitului net multiplicat, considerat pe o perioadă de 26-32 ani,în
raport cu numărul mediu de ani lucraţi de o generaţie în agricultură.
Există trei factori de influenţă importanţi care determină preţul pămânutului:
renta capitalizată, venitul net şi cheltuielile de valorificare.
Institutul de Economie Agrară din cadrul Academiei de Ştiinţe Agricole şi
Silvice din România a calculat în anul 1990 valoarea medie a unui hectar de teren
agicol pe clase de favorabilitate: 447000 lei.
Potrivit unui studiu realizat de Viorica Pană, renta absolută la hectar în acelaşi
an se ridica la 4078 lei, ceea ce ar corespunde unei rate a dobânzii de cca. 1%.
Acelaşi studiu arată că nivelul rentei diferenţiale este influenţat de factori
naturali – tipul de sol, clima ( temperatura medie, regimul pluviometric ), relieful
concretizat în panta terenului, condiţiile hidrografice naturale între care esenţiale sunt
adâncimea apei freatice şi densitatea reţelei hidrografice. Totodată, renta
diferenţială este influenţată direct de consumul de factori de producţie reflectat de
consumul de capital fix şi circulant, precum şi de nivelul costurilor de producţie.
Renta diferenţială poate fi calculată pornind de la următoarea formulă:
Rd = η x p – [ Chp + k/100 x ( CFn + Cc )]
unde Rd – renta diferenţială la hectar;
η - randamentul mediu la hectar;
p – preţul de vânzare; de fapt, este preţul sub care nu trebuie vândute
produsele, deoarece sub acest nivel nu există rentă diferenţială;
Chp – costul de producţie la hectar;
k - coeficient de capitalizare;
CFn – valoarea rămasă neamortizată a capitalului fix ( mai puţin valoarea
pământului ), calculată ca diferenţă între valoarea de inventar şi suma amortizărilor
anuale inclusă în costuri până în momentul calculării rentei diferenţiale şi care revine
pe unitatea de suprafaţă;
Cc – soldul mediu anual al capitalului circulant pe unitatea de suprafaţă.
Aprecierea mărimii rentei funciare reprezintă o problemă esenţială a calculului
de rentabilitate într-o exploataţie agricolă. Raportul rentă-profit, dincolo de

113
dimensiunea sa distributivă, are o importanţă majoră pentru agentul economic
deoarece reflectă într-o mare măsură raportul de forţe dintre clasa proprietarilor
funciari şi cea a întreprinzătorilor agricoli.
Pământul ca factor de producţie implică o cheltuială constând din plata
serviciilor factorului care-i revine posesorului acestuia. Astfel, femierul trebuie să
plătească proprietarului funciar pentru permisiunea de a beneficia de serviciile
factorului pământ.
Costul utilizării factorului pământ reprezintă arenda plătită proprietarului în
cazul arendării sau preţul terenului în cazul cumpărării. La aceste costuri directe se
adaugă costurile de tranzacţie.
Decizia fermierului de a utiliza factorul pământ este influenţată de capacitatea
terenului de a aduce rentă, precum şi de celelalte cheltuieli de producţie; decizia
proprietarului funciar de a arenda sau vinde un teren are la bază raportul dintre renta
funciară şi venitul capitalului pe piaţa financiară. Agiculturii îi este caracteristic
faptul că, de multe ori, procurarea factorilor de producţie nu se materializează într-un
transfer monetar deoarece deţinătorul şi utilizatorul sunt una şi aceeaşi persoană.
Din analiza literaturii de specialitate se desprind trei modalităţi de calcul al
rentei funciare: metoda venitului rezidual; metoda bazată pe funcţia de producţie şi
metoda bazată pe programarea liniară.
ƒ iniţial, renta se determina rezidual, ca diferenţă între valoarea producţiei
agricole şi costurile de producţie aferente. Utilizarea acestei metode are ca
premisă stabilirea exactă a costului celorlalţi factori de producţie, inclusiv
munca ( pot apărea dificultăţi la estimarea monetară a cheltuielilor de
management sau a muncii familiale). Această metodă este indicată la nivel
regional, deoarece la nivel macroeconomic terenurile au un grad de
omogenitate prea scăzut pentru un calcul uniform al rentei.

ƒ calculul rentei funciare cu ajutorul funcţiilor de producţie porneşte de la

considerentul că renta depinde de produsul marginal al pământului, iar
estimarea productivităţii marginale a terenului poate fi făcută pe baza funcţiilor
de producţie.
114
 o funcţie de producţie este expresia matematică a dependentei outputurilor
de inputuri. Cea mai des utilizată funcţie de producţie este funcţia Cobb-
Douglas.

Exprimată matematic, această funcţie are următoarea formă algebrică:

Q = AxLa xK b

unde A,a,b sunt constante, L – munca, iar K – capitalul

Funcţia este omogenă de gradul a+b deoarece înmulţirea lui L şi K cu o constantă
k creşte outputul cu k Dacă suma exponenţilor este 1, funcţia Cobb-Douglas este
liniar-omogenă, adică indică randamente constante la scală. Dacă suma
exponenţilor este supraunitară, funcţia indică randamente crescătoare de scală, iar
dacă este subunitară, randamentele de scală vor fi descrescătoare. Dacă funcţia
este liniar-omogenă, putem desprinde două concluzii importante: produsul mediu
şi cel marginal sunt funcţii doar de raportul capital/muncă, iar dacă produsul
marginal este privit ăn raport cu fiecare factor, atunci exponenţii a şi b măsoară,
de fapt, proporţia din produsul total care este generat de muncă, respectiv de
capital.
Numărul de variabile luat în considerare în calculul rentei funciare cu ajutorul
unei funcţii Cobb-Douglas poate fi teoretic destul de mare, însă studiile de
economie agrară operează cu cel mult şase variabile: pământ, capital, muncă,
cantitatea de îngrăşăminte şi furaje, precum şi echipamentele de producţie.
Numărul acestor variabile este cu atât mai mic cu cât agricultura practicată are un
caracter mai primitiv şi mai puţin eficient.
ƒ o altă metodă utilizată în calculul rentei funciare este programarea liniară.
Această tehnică de analiză constă în maximizarea sau minimizarea unei funcţii
obiectiv, în prezenţa unor restricţii de tip inegalitate. Restricţiile constau într-o

115
 suprafaţă maximă care poate fi utilizată pentru o anumită cultură sau într-un
maxim al duratei posibile a perioadei de utilizare a echipamentelor agricole.
Evaluarea capitalului funciar poate fi realizată în unităţi fizice, în unităţi
natural-convenţionale, în unităţi de bonitare sau în unităţi băneşti.
Evaluarea în unităţi fizice caracterizează mărimea extensivă a capitalului
funciar din perspectiva formei de proprietate, a fertilităţii, a utilizatorilor, a modului
de folosinţă etc.
Evaluarea în unităţi natural-convenţionale constă în convertirea diferitelor
categorii de teren într-o unitate echivalentă, denumită teren arabil convenţional,
folosindu-se coeficienţi de convertire.
Evaluarea în unităţi de bonitare caracterizează latura calitativă a terenurilor pe
baza unui punctaj, în funcţie de condiţiile naturale ale solului, de poziţionarea
acestuia şi de gradul de organizare a teritoriului. M. Bulgaru elaborează următoarea
formulă pentru evaluarea terenurilor pe baza bonitării:

C(b) = ps + ( pc + pr + ph ) – ( pd + psd + pc )
unde C(b) – calitatea solului în funcţie de bonitare;
Ps – punctaj sol;
Pc – punctaj climă;
Pr – punctaj relief,
Ph – punctaj hidrologic;
Pd – punctaj pentru situarea terenului;
Psd – punctaj pentru starea tehnică a drumurilor;
Pc – punctaj pentru configuraţia terenurilor.
Pe baza calculelor, terenurile se pot grupa în mai multe clase de fertilitate:
- calitate foarte bună ( 81-100 puncte );
- calitate bună ( 61 – 80 puncte );
- calitate medie ( 41 – 60 puncte );
- calitate slabă ( 21 – 40 puncte );
- teren neproductiv ( 1 – 20 puncte ).

116
 Evaluarea bănească a capitalului funciar se stabileşte în funcţie de trei criterii:
valoarea de patrimoniu, valoarea de piaţă şi valoarea ecologică.
1. Valoarea de patrimoniu exprimă preţul convenţional al pământului, în
funcţie de care se stabileşte uzufructul, respectiv renta sau arenda. Valoarea de
patrimoniu se poate exprima în unităţi monetare - iar acestea în acţiuni - , ea putând fi
calculată prin mai multe metode:
a) metoda capitalizării profitului, potrivit căreia preţul pământului se stabileşte în
funcţie de renta funciară, mărimea acesteia trebuind să fie egală cu suma pe
care ar putea fi obţinută ca profit dintr-o afacere derulată pe baza unui
împrumut bancar la o anumită rată a dobânzii:
1. Vp = Vn/d
unde Vp – valoarea de patrimoniu a pământului, Vn – profitul + arenda
obţinută prin cultivarea terenului, d – rata dobânzii.
b) metoda succesiunilor, potrivit căreia preţul pământului este un multiplu de
profitul mediu la hectar, acest multiplu reprezentând durata medie de viaţă
activă a unei persoane exprimată în ani;
c) metoda asimilării şi corelării, care constă în corelarea cuantumului arendei
dintr-o perioadă anterioară cu echivalentul în bani al numărului de zile lucrate
şi cu valoarea de piaţă a pământului din acea perioadă ( potrivit acestei
metode, preţul unui hectar de teren arabil în 1998 se ridica la 15000000 lei,
respectiv 500 zile lucrate x 30000 lei/zi de lucru ).
d) metoda comparaţiilor internaţionale, care constă în corelarea preţului
pământului în valută, în ţara luată ca bază de referinţă, cu indicele de
productivitate a terenurilor şi cu renta de poziţie din ţara care se compară;
rezultatul se converteşte ulterior în moneda naţională pe baza cursului de
schimb, cu ajutorul formulei:

1. Vp = P(ta) x Cs/W(tb)
unde Vp – valoarea de patrimoniu a pământului în ţara b, P(ta) – preţul de piaţă
al unui hectar de teren în ţara a, Cs – cursul de schimb şi 1/W(tb) – indicele de

117
 productivitate a terenurilor din cele două ţări.
e) metoda capitalizării rentei, conform căreia preţul pământului (Vp) se
calculează pe baza venitului net anual (Vn) – calculat prin scăderea
cheltuielilor din venitul total - şi a ratei de capitalizare (Rc): Vp = Vn/Rc.
2. Valoarea de piaţă a pământului reprezintă preţul pământului care se
stabileşte pe piaţa funciară prin confruntarea cererii cu oferta. Piaţa funciară
românească este încă într-o fază incipientă, fiind caracterizată de fluctuaţii ample ale
preţului pământului.
3. Valoarea ecologică a pământului are în vedere efectele pe care le are
pământul asupra echilibrului ecologic, astfel că exprimarea monetară a acesteia are
un grad ridicat de relativitate.
Determinarea mărimii rentei funciare în agricultura românească presupune o
metodologie complexă, care să ţină seamă de specificitatea conjuncturii economice,
precum şi de locul pe care î-l poate ocupa fundamentarea acestui venit într-un plan de
refacere şi modernizare a sistemului agricol naţional.
Turbulenţa mediului economic face aproape imposibilă realizarea unui studiu
care să releve cu exactitate ponderea deţinută de veniturile rentiere în ansamblul
venitului naţional. Dificultăţile rezidă atât într-o insuficienţă a datelor centralizate la
nivel naţional, cât şi în faptul că cea mai mare parte a rentei se formează în cadrul
economiei subterane. În plus, diferenţele calitative existente între diferitele categorii
de teren agricol din ţară fac dificilă elaborarea unei metodologii unitare, unice, de
calcul al rentei funciare.
În consecinţă, determinarea rentei funciare am bazat-o pe o abordare
microeconomică, a cărei flexibilitate ridicată permite schimbări corespunzătoare de
la caz la caz.
Dacă pe ansamblul societăţii se individualizează clar proprietarii funciari
(întreprinzătorii agricoli sau fermierii) ca şi grup social distinct, atunci determinarea
mărimii rentei funciare se poate realiza cu un grad ridicat de exactitate.

118
 Una din dificultăţile importante întâlnite în calculul rentei funciare îşi are sursa
în chiar înţelesul acestui concept. În spatele acestui termen se ascund mai multe
înţelesuri, fapt care duce la o serie de confuzii şi neclarităţi.
Definiţia economică a rentei este foarte cuprinzătoare, deoarece include renta
diferenţială, renta absolută, cvassi-renta, precum şi elemente relative la costul de
oportunitate al factorului de producţie pământ late în calculul costului de producţie.
La fel cum în analiza economică se face distincţie între profit normal şi
supraprofit, în calculul rentei funciare se face diferenţă între renta funciară “brută” şi
cea “netă”, care nu include impozitul funciar, cheltuielile de întreţinere a terenurilor
şi amortizarea terenurilor.
Literatura economică desemnează prin termenul de rentă şi arenda, ca sumă de
bani plătită de fermier proprietarului funciar pentru dreptul de a utiliza terenul agricol
pentru o anumită perioadă. În practică, doar arareori renta şi arenda sunt egale. În
cele mai multe cazuri nivelul arendei se situează sub nivelul rentei funciare, datorită
legislaţiei privind statutul arendei, care de regulă interzice în mod expres
proprietarilor funciară să mărească arenda. În consecinţă, fermierul va obţine, cel
puţin pe termen scurt, o cvasi-rentă, fapt cu efecte benefice teoretice asupra activităţii
agricole; practic însă menţinerea arendei la un nivel prea mic determină proprietarii
funciari să nu arendeze terenurile, fermierii având acces limitat la principalul factor
de producţie din agricultură.
În caz contrar, precum în agricultura românească, dacă nivelul arendei se
situează peste cel al rentei funciare, venitul net al întreprinzătorului agricol este
inferior celui al întreprinzătorilor din alte domenii, efectul fiind o subcapitalizare a
agriculturii prin migraţia capitalului agricol spre domeniile mai profitabile.
Salariile agricole foarte scăzute plătite în agricultura României au ca şi efect
obţinerea unei cvasi-rente de către cel care exploatează terenul agricol. Pe termen
mediu şi lung, aceste cvasi-rente dispar – suferă conform spuselor lui Schumpeter un
proces de “auto-distrugere creatoare” – ca urmare a sporirii pe baze inflaţioniste ale
celorlalte cheltuieli agricole.

119
 Comensurarea rentei funciare cu ajutorul celor trei metode principale – metoda
reziduală, metoda bazată pe funcţiile de producţie şi metoda programării liniare – se
constituie într-o încercare dificilă, cu relevanţă preponderent teoretică.
Metoda reziduală nu poate fi utilizată uniform la nivel naţional datorită lipsei
de omogenitate a condiţiilor de producţie, dar permite o măsurare exactă a rentei
funciare la nivel de exploataţie agricolă individuală.
Metoda bazată pe funcţiile de producţie poate fi aplicată şi în agricultura
românească – preponderent “ de subzistenţă” – datorită nivelului destul de scăzut de
mecanizare, funcţia de producţie având doar două variabile esenţiale: munca şi
pământul.
Metoda care utilizează programarea liniară are un grad de complexitate ridicat,
fiind totuşi relevantă în cazul “construirii” unei agriculturi moderne: analiza şi
măsurarea rentei funciare se realizează mai întâi pentru o fermă-etalon, considerată
ca fiind tipică pentru o anumită zonă, urmând ca ulterior metodologia să fie extinsă şi
la alte ferme, pe măsură ce acestea reuşesc să-şi sporească activitatea din punct de
vedere calitativ şi cantitativ.
Rolul rentei funciare în alocarea terenului agricol pentru o anumită cultură este
încă scăzut, comportamentul economic al întreprinzătorilor agricoli fiind influenţat
mai întâi de stat prin subvenţii şi facilităţi la export, iar apoi de considerente empirice
de ordin conjunctural sau tradiţional.
Terenurile luate în arendă de către fermierii particulari sunt cultivate de regulă
cu culturi care aduc venituri ridicate, cuantumul arendei plătite reprezentând cca.
30% din valoarea producţiei agricole. Plata se efectuează în natură sau se stabileşte în
natură şi se face în bani după vânzarea producţiei, caz în care proprietarul funciar
pierde deoarece arendaşul operează de regulă cu preţuri de vânzare mici.
Deşi au calitatea de asociaţi, proprietarii funciari sunt fizic absenţi din procesul
de producţie – în literatura economică anglo-saxonă sunt numiţi “absentee landlords”
- fiind interesaţi mai mult de însuşirea rentei funciare decât de bunul mers al
exploataţiei.

120
 2.6. Preţul pământului

Pământul, ca obiect al proprietăţii, indiferent de forma acesteia, generează

rezultate variabile în funcţie de mai mulţi factori: condiţiile de climă, inclusiv
regimul pluviometric; gradul de fertilitate; tipul şi mărimea exploataţiei; nivelul
tehnicii agricole utilizate; gradul de calificare a forţei de muncă; politica economică
a statului. Dată fiind utilitatea unei suprafeţe de teren, reflectată de foloasele pe care
le trage proprietarul, este necesară stabilirea preţului pământului, ca preţ care se oferă
pentru trecerea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren care aparţine
unei persoane fizice sau juridice asupra alteia, prin actul de vânzare – cumpărare.
În ceea ce priveşte preţul pământului, este necesară mai întâi o precizare de
ordin general. Teoria economică neoclasică tratează problematica funciară prin
prisma raţionamentelor microeconomice ale firmei (suprafaţa care optimizează
rentabilitatea, salariul agricol marginal ş.a.) şi pune pe plan secund dezbaterea şi
analiza proprietăţii funciare, adevăratul “nod gordian” al teoriei rentei funciare. În
consecinţă, preţul de piaţă al pământului poate apărea drept “iraţional” în termeni
neoclasici.
Preţul pământului reflectă raritatea acestuia, calitatea, precum şi cheltuielile
aferente întreţinerii şi exploatării sale (inclusiv impozite şi taxe).
Din punctul de vedere al unui economist, activitatea agricolă se deosebeşte de
alte activităţi prin aceea că principala resursă utilizată – solul – ne este perfect
reproductibilă: un element fundamental al procesului de producţie nu poate fi creat
de om, consecinţa fiind aceea că, în mare parte, condiţiile de producţie sunt impuse
de către natură. În termeni economici, aceasta înseamnă că, în cazul resurselor
naturale, curba ofertei este relativ rigidă la variaţiile preţului.
Preţul pământului reprezintă o coordonată deosebit de importantă în
determinarea cuantumului rentei funciare. Preocupări pentru calculul preţului
pământului au existat încă din vremea în care economia politică se cristaliza ca ştiinţă
autonomă, de sine-stătătoare. Notorie în acest sens este strădania lui William Petty,

121
considerat de Marx “părintele economiei politice”, care stipulează că suma de bani
primită în urma vânzării unui teren trebuie să fie egală cu suma rentelor anuale aduse
de acest teren pe o perioadă de 21 de ani: trebuie luată în considerare o perioadă în
care trăiesc “reprezentanţii a trei generaţii, dintre care unul are 50 de ani, altul 28 de
ani şi altul 7 ani, şi care trăiesc în acelaşi timp, adică bunicul, tatăl şi fiul. De aceea
eu consider că numărul rentelor anuale care consituie valoarea naturală a unui teren
este egală cu durata obişnuită a vieţii trăite concomitent de trei persoane aparţinând
acestor trei generaţii. La noi, în Anglia, se consideră că această durată este de 21 de
ani. În consecinţă, valoarea pământului este egală cu aproximativ acelaşi număr de
rente anuale”87 . Deşi insuficient conturată, ideea care transpare din concepţia sa este
că actul vânzării are ca obiect atât bunul în sine, cât şi eventualul venit generat de
posesiunea acestuia (rentă, chirie, profit).
Pământul, şi în general orice resursă naturală, are un preţ a cărui determinare
este diferită de cea a preţului mărfurilor care pot fi produse prin combinarea
factorilor de producţie. Din moment ce preţul pământului nu este influenţat de
condiţiile producerii sale – pământul fiind o resursă “naturală” care nu poate fi
produsă de om - , determinarea lui se supune unei logici diferite. Mărimea preţului de
piaţă al pământului se fixează pe piaţa resurselor naturale, din care face parte şi piaţa
funciară, fie în funcţie de valoarea sa prezentă derivată din întrebuinţările sale pe
termen scurt, fie în funcţie de valoarea sa viitoare derivată din perspectivele pe
termen lung.
Pe termen scurt, preţul pământului este determinat prin capitalizarea venitului
net anticipat de proprietarul său. Acest venit net este cunoscut sub numele de rentă.
Privit ca rentă capitalizată, preţul pământului se află în raport invers
proporţional cu mărimea rentei anuale şi invers proporţional cu rata dobânzii plătită
de bănci.

Preţ pământ = renta / rata dobânzii bancare

87
Petty, W., A Treaty on Taxes and Contribution ,1662, pag.25-26;
122
 Cu alte cuvinte, dacă o parcelă de pământ dată în arendă aduce proprietarului
ei un venit anual de 5000000 lei, preţul de vânzare al acestei parcele ar trebui să fie
egal cu suma care, depusă la bancă, va aduce o dobândă anuală egală cu 5000000 lei.
Dacă rata curentă de piaţă a dobânzii este de 20%, atunci preţul pământului va fi egal
cu 5000000/20%=25000000 lei.
Suma plătită pentru utilizarea unui teren are două componente.
Prima, pe care o putem considera o “rentă naturală”, remunerează resursa-
pământ aşa cum este ea de la natură.
Cea de-a doua, putem considera că este plătită pentru avantajele care derivă
din poziţionarea terenului, precum şi din lucrările publice aferente zonei (drumuri,
pieţe etc). Această componentă secundă este încasată de proprietarul funciar, însă de
fapt remunerează serviciile factorului-capital şi pe cele ale factorului-muncă.
Din această perspectivă, putem stabili ca expresie matematică a preţului
(valorii) pământului următoarea formulă:

VPP = PP/Rc - Tf /Rc

unde

VPP – valoarea (preţul) de piaţă al pământului;

PP – valoarea (preţul) pământului, respectiv suma plătită pentru dreptul
exclusiv de utilizare a unui teren pe o anumită perioadă (inclusiv costul de
oportunitate);
Tf – taxele funciare, respectiv partea din renta funciară care este reţinută
(încasată) de către comunitate;
Rc – rata de capitalizare, respectiv rata profitului care, în condiţiile pieţei, este
considerată atractivă de către potenţialii investitori funciari.
În literatura economică se întîlneşte şi o altă abordare a preţului pământului,
care porneşte de la descompunerea rentei funciare în două componente distincte.
Prima îmbracă forma unui venit net, rezidual, rezultat ca diferenţă între
venitul total al pământului şi cheltuielile aferente inputurilor productive – cu excepţia

123
celor corespunzătoare terenului agricol. Această componentă este determinată în
cadrul procesului de producţie agricolă. Oferta de pământ fiind fixă, mărimea acestei
componente este determinată de cererea de teren agricol, respectiv de potenţialii
cumpărători şi/sau utilizatori, de oferta de alte resurse productive disponibile şi de
preţul celorlalte inputuri şi outputuri agricole.
A doua îmbracă forma unui câştig net al capitalului, definit ca modificare a
valorii pământului determinată de variaţiile costurilor de oportunitate sau ale inflaţiei.
Mărimea acestei componente răspunde anticipărilor legate de variaţiile valorii
pământului rezultate din schimbările înregistrate de preţurile şi costurile de
oportunitate din alte sectoare economice. Natura sa ţine mai mult de pământ ca
mijloc de stocare a averii decât ca factor de producţie.
În consecinţă, preţul pământului este influenţat în măsuri diferite de fiecare
dintre cele două componente, rolul hotărâtor revenind celei dintâi. În condiţiile
mediului economic românesc, caracterizat de instabilitate şi inflaţie, a doua
componentă poate dobândi un rol la fel de important în stabilirea preţului de piaţă al
pământului.
Un cumpărător va fi dispus să plătească un preţ al pământului care să reflecte
ambele componente ale rentei funciare, în timp ce un arendaş va plăti un preţ mai
mic al cărui cuantum va reflecta doar prima componentă a rentei funciare deoarece el
nu obţine beneficii decât prin utilizarea pământului ca factor de producţie.
Deşi face obiectul vânzării / cumpărării ca oricare altă marfă, pământul
are un preţ care nu este determinat hotărâtor numai de situaţia existentă pe piaţa
funciară, respectiv de raportul dintre oferta de pământ, care este inelastică la
variaţiile preţului şi cererea de pământ, care este o cerere derivată. Aprecierea valorii
unui teren ia în considerare mai multe variabile de natură generală care, combinate,
dau o imagine de ansamblu, cuprinzătoare, asupra preţului:
ƒ caracteristicile topografice, structurale, agricole şi minerale ale situării sale;
ƒ condiţiile de climă;
ƒ resursele de apă şi aer curat;
ƒ caracteristici care ţin de confort: linişte, intimitate, aspect estetic;

124
 ƒ distanţa faţă de piaţă;
ƒ oferta de forţă de muncă din zonă;
ƒ serviciile publice disponibile în zonă.
ƒ posibilităţile de utilizare alternativă.
Putem lesne observa că preţul pământului nu are numai o determinantă
economică, ci şi una de ordin emoţional, cum ar fi de pildă ataşamentul pentru un
teren dobândit ca moştenire de familie.
Din punct de vedere strict economic, factorii care influenţează preţul
pământului pot fi delimitaţi şi analizaţi pornind de la descompunerea rentei funciare
pe componente.
Componenta-venit rezidual se stabileşte pe piaţa funciară prin confruntarea
cererii cu oferta. În condiţiile în care oferta de pământ este fixă, renta se stabileşte în
funcţie de cerere, respectiv în funcţie de produsul marginal al pământului (de
valoarea producţiei corespunzătoare unui anumit teren). La rândul său, acesta
depinde de condiţiile de producţie – tehnologia, preţul inputurilor, capitalul utilizat –
şi de preţul outputului agricol. Presupunând că terenul are exclusiv întrebuinţări
agricole, schimbarea condiţiilor cererii de pământ va determina variaţia rentei.
Schimbarea preţurilor agricole relative, perfecţionarea tehnologiei, înlesnirea
accesului la capital vor avea ca efect variaţii ale mărimii rentei funciare şi implicit ale
preţului pământului.
Alţi factori care influenţează preţul pământului prin intermediul componentei
venit-rezidual sunt:
ƒ infrastructura şi condiţiile de producţie;
ƒ condiţiile de marketing (distanţa faţă de piaţă, modalităţile de transport,
canalele de distribuţie, sistemul informaţional), care influenţează costul
obţinerii inputurilor şi pe cel al desfacerii outputului; aceste diferenţe de
cost explică de ce suprafeţe relativ similare de teren care produc acelaşi
tip de produs au preţuri diferite.

125
 Considerând că pământul oferă servicii productive utilizatorului, unii autori
vorbesc despre “tariful” pământului, întrucât terenul cedează valoare producţiei la
care participă.88
La polul opus, alţi autori – continuatori ai ideilor lui Bastiat – conchid că
pământul în sine nu are valoare (preţ) , aducând ca argument faptul că terenuri
identice ca fertilitate naturală sunt cultivate în unele zone, în timp ce în altele nu.
Explicaţia: investiţia necesară sporirii fertilităţii până la nivelul celei a celor mai
slabe terenurilor cultivate este superioară preţului de achiziţie pentru un teren cu
fertilitate corespunzătoare.
Inflaţia deosebit de ridicată care care însoţeşte restructurarea economiei
româneşti face ca rata dobânzii bancare să fie foarte mare, ceea ce ar avea ca efect
calcularea unui preţ al pământului sub cuantumul rentei anuale. Ar fi deci deosebit de
utilă apelarea la unul dintre “învăţămintele istoriei”, şi anume la sugestia făcută de
William Petty acum exact 340 de ani,pe care deja am amintit-o.
De-a lungul timpului, s-a manifestat o tendinţă de creştere a preţului
pământului, deoarece, aşa cum anticipa şi Ricardo, şi renta funciară a sporit
permanent ca urmare a rezultatelor superioare obţinute în agricultură. Creşterea
valorii pământului pe măsura dezvoltării societăţii, mai accentuată în cazul
terenurilor situate în imediata vecinătate a centrelor intens populate, determină
înlocuirea culturilor “inferioare”(grâul) cu cele “superioare” (legumele), precum şi a
terenurilor agricole cu cele destinate altor utilizări.
În condiţiile României însă, preţul de piaţă al pământului s-a diminuat
considerabil. Un economist celebru afirma că cea mai sigură modalitate de a te
îmbogăţi este să cumperi teren în interiorul unui oraş şi să “uiţi” douăzeci de ani de
el. Diferenţa de bani în plus va veni de la sine, poziţia relativă a respectivului teren
îmbunătăţindu-se continuu datorită extinderii oraşului. Pământul reprezintă
întotdeauna o investiţie sigură, aşa încât în România se cumpără pământ în scopuri
speculative la preţuri mici pentru ca mai târziu să fie revândut cu câştig; totodată,

88
Constantinescu, N.N., Scrieri alese, vol. II, Ed.Economica, Bucureşti, 2000, pag.177;
126
posesorii unui excedent monetar achiziţionează pământ pentru a-şi proteja
economiile de efectele nefaste ale inflaţiei.
Diminuarea suprafeţei agricole va fi resimţită pe termen lung de întrega
populaţie. Preţul pământului scos definitiv din circuitul agricol trebuie să fie în
consecinţă mult mai ridicat decât cel al terenurilor cu utilizare agricolă.
Preţul pământului este un factor esenţial în alocarea acestei resurse între
diferite întrebuinţări alternative; totodată, stabilirea valorii de piaţă a pământului este
necesară în acordarea creditelor şi în fixarea taxelor imobiliare. Alocarea resurselor
funciare are loc în cadrul pieţei funciare, a cărei funcţionare este influenţată atît de
caracteristicile factorului de producţie pământ, cât şi de reglementările cu privire la
utilizarea şi taxarea terenurilor. Funcţionarea pieţei funciare se traduce într-un preţ al
pământului care reflectă conjunctura şi particularităţile pieţei, dar care nu reflectă în
mod necesar valoarea pământului. Explicaţia constă în aceea că preţul pământului
determină alocarea acestuia pe termen scurt, în timp ce valoarea pământului
determină alocarea pe termen lung. Pe termen lung, preţul pământului va tinde să
egaleze valoarea sa.

127
 Cap.III. RESURSELE NATURALE SI CONDITIILE CLIMATICE
ALE JUDETULUI CONSTANTA - IMPORTANTA LOR ÎN
FUNDAMENTAREA RENTEI FUNCIARE

3.1. Asezarea si cadrul natural

3.1.1.Geomorfologia. În cadrul acestei configuratii de ansamblu, judetul

Constanta este situat în partea de sud a tarii, caracterizata prin urmatoarele unitati
geomorfologice (fig.3.1).
Împresurata de ape din trei parti, Dobrogea ne apare ca un tot unitar, în
realitate însa ea cuprinde unitati geomorfologice de o mare varietate: pe de o parte
cele mai vechi structuri la zi cunoscute în tara noastra -resturi din marele lant muntos
Hercinico-Himeric ce leaga Crimeea de masivele hercinice din Europa Centrala, de
vârsta paleozoica; pe de alta parte Litoralul Maritim si Delta Dunarii unde procesul
de geneza al celor mai noi formatiuni se desfasoara sub ochii nostrii.
Pozitia geografica si structura geologica a Dobrogei o separa în unitati
geomorfologice distincte si anume: podisul Dobrogei de Nord, Podisul Dobrogei de
Sud, Litoralul Dobrogean si Delta Dunarii. Cele doua podisuri despartite pe linia
Topalu la vest si lacul Siutghiol la est formeaza împreuna Podisul Dobrogei sau
Fatada Pontica.
Podisul Dobrogei de sud. Se desfasoara la sud de linia Topalu -Lacul Siutghiol
sub forma unei platforme tipice a carei principala caracteristica este altitudinea
absoluta, relativ joasa. Fundamentul apartine Platformei Moesice alcatuita din sisturi
verzi ce nu apar la suprafata. Caracteristica pentru Dobrogea de Sud este accentuarea

128
adâncirii vailor de la est spre vest. Valea Carasu, exemplul cel mai caracteristic îsi
are originea doar la câtiva kilometri de litoralul Marii Negre.

Fig.3.1. Harta fizica a Dobrogei

129
 Media ponderata hipsometrica este de 86 m, cea mai mare parte a sa, peste
55% din teritoriu având altitudini cuprinse între 100 -200 m si numai 1% peste 200 m.
Nivelul coborât al celor doua extreme -valea Dunarii la vest si Marea Neagra la est-
a favorizat saparea unor vai adânci cu o energie de relief mare, 100-150 m pe
aproape 32% din suprafata.
Principalele subunitati geomorfologice ale Dobrogei de Sud determinate de
vârsta si particularitatile morfologice existente sunt: Podisul Dorobantului la nord,
Culoarul Carasu si acesta considerat de unii cercetatori un vechi brat al Dunarii,
Podisul Negru Voda, bine dezvoltat în formatiuni calcaroase si Podisul Oltinei,
traversat de vai scurte si adânci terminate prin limane fluviatile la varsarea în Dunare.
Litoralul Dobrogei. Se deosebeste de restul provinciei prin tr-o individualitate
fizico-geografica distincta, consecinta a înfruntarii continue a uscatului cu marea.
Actuala forma si structura a litoralului este consecinta particularitatilor genetice care
au condus la formarea unui tarm jos, de cordoane de nisip si lacuri la nord de Midia
si înalt cu faleze dominante în partea de sud.
O alta caracteristica a litoralului o prezinta lacurile. Unele din acestea apartin
ca geneza limanelor maritime (complexul Razim) altele sunt limanuri fluvio-
maritime. În ce priveste gradul de mineralizare, acesta creste de la nord spre sud.
Desi sub aspect geomorfologic, Dobrogea constituie un tot unitar, cele doua
judete: Constanta si Tulcea, se deosebesc sub mai multe aspecte: marimea si calitatea
resursei funciare, economia, populatia, gradul de urbanizare, în toate cazurile judetul
Constanta fiind mult mai dezvoltat, în timp ce judetul Tulcea ramâne unul din cele
mai sarace judete din tara.

3.1.2. Caracterizarea generala a judetului Constanta. Populatia. Suprafata

de 7.071 km 2 apartine administrativ unui numar de 11 orase –din care trei municipii-
si unui numar de 54 de comune, însumând 189 de sate. Ponderea populatiei urbane
este de 72,6%, iar a celei rurale de 27,4%. Din cele 54 de comune, doua au mai
putin de 1.000 locuitori, trei între 8.000-10.000 locuitori, iar 25 de comune au
populatia cuprinsa între 2.000-4.000 locuitori.
130
 Structura etnica a populatiei este formata din: români – 91,7%: turci – 3,2%;
tatari – 3,2%; rusi, lipoveni – 0,8%; romi (tigani) – 0,6%; iar restul de 0,5% alte
nationalitati.
Populatia activa ocupata numara 275.600 persoane, din care cea mai mare
parte o are agricultura - 34,6% , urmata de industrie - 16,4%, comert si reparatii auto
– 10,9%, transport si depozitare – 10,0%, constructii 7,2%. Comparativ cu ansamblul
tarii, populatia totala reprezinta 3,3%, ocupând locul cinci, dupa ponderea populatiei
urbane si locul patru dupa ponderea populatiei rurale.
Resursele naturale. Din suprafata totala a fondului funciar – 707,1 mii ha,
agricultura ocupa 568,3 mii ha (80,4%), padurile – 35,4 mii ha (5,0%), ape si balti –
45,9 mii ha (6,5%) si restul suprafetei alte folosinte.
În subsol se gasesc, materiale de constructie, calcare, caolin, argile, porfire,
dolomite, minereuri de fier, iar în platforma continentala a Marii Negre, titei si gaze
naturale.
Economia judetului . Aproape lipsit de industrie în prima jumatate a sec.XX,
judetul Constanta a cunoscut în perioada economiei planificate o remarcabila
dezvoltare industriala. Principalele domenii în care sectorul secundar al economiei
judetului s-a afirmat în aceasta perioada sunt:
§ industria energiei electrice si termice la Ovidiu si Palas si apoi Centrala
nuclearo-electrica de la Cernavoda, singura de acest fel din tara;
§ industria construc tiilor de masini si a prelucrarii metalelor reprezentata
prin: Întreprinderea mecanica de utilaje (IMU) Medgidia, Întreprinderea
mecanica pentru agricultura si industrie alimentara (IMAIA) Navodari,
Fabrica de suruburi Saligny, industria navala reprezentata prin santie rele
de la Constanta si Mangalia;
§ industria chimica, reprezentata la început de Uzina de superfosfati si
acid sulfuric Navodari - devenita ulterior Combinatul de îngrasaminte
chimice, Combinatul petrochimic Midia-Navodari, Întreprinderea de
Celuloza si hârtie Palas-Constanta;

131
 § industria materialelor de constructii reprezentata de Fabrica de Ciment
Medgidia (devenita Combinatul de lianti si azbociment), Fabrica de
ciment Cernavoda, Întreprinderea de prefabricate si materiale de
constructii (IPMC) Constanta, Întreprinderea de prefabricate din beton
celular autoclavizat (IPBCA) Constanta;
§ industria de exploatare si prelucrare a lemnului ( producatoare de
mobila, furnire exotice, binale si alte produse din lemn);
§ industria textila, reprezentata la început de Întreprinderea Dobrogeana,
apoi de Întreprinderea integrata de lâna Constanta ;
§ industria alimentara este prezenta cu unitati de prelucrare de mare
capacitate pentru carne, lapte, morarit si panificatie, prelucrarea
strugurilor si a fructelor.
Comunicatiile. S-au dezvoltat cu prioritate caile de comunicatie rutiere, navale
si aeriene. Lungimea drumurilor modernizate depasea în anul 2000 lungimea de 500
km. În ce priveste transporturile fluviale au fost construite canalele navigabile
Dunare-Marea Neagra si Poarta Alba-Midia Navodari, fiind dezvoltate si
modernizate în acelasi timp porturile de la Cernavoda si Hîrsova. Infrastructura de
transport maritim a fost dezvoltata prin extinderea si modernizarea porturilor si
instalatiilor portuare existente precum si prin construirea portuluui Agigea-Sud,
Mangalia, Midia.
Flota maritima de mediu si mare tonaj a cunoscut o puternica dezvoltare.
Pentru dezvoltarea transporturilor aeriene s-a construit aeroportul international
Mihail Kogalniceanu.
Agricultura . Cu cele 568,3 mii ha teren agricol si 487,3 mii ha teren arabil,
judetul Constanta ocupa locul 3 pe tara dupa marimea resursei funciare. În acelasi
timp în jud.Constanta s-a amenajat cea mai mare suprafata pentru irigat, peste 422
mii ha.
În ansamblul economiei agricole judetul Constanta ocupa în anul 2000 locul 1
dupa productia de floarea-soarelui, locul 2 dupa productia de grâu si orz, locul 14
dupa productia de porumb, locul 38 dupa efectivele de bovine, locul 21 dupa

132
efectivele de porcine si locul 10 dupa efectivele de ovine, de asemenea locul 6 dupa
productia totala de carne.
Turismul litoral – jud.Constanta detine circa 45% din capacitatea de cazare
turistica a României – comertul în general sectorul tertiar ofera, cu toate greutatile
existente, perspective de dezvoltare economica.

3.2. Fondul funciar al judetului Constanta

3.2.1. Suprafata si structura. La sfârsitul anului 2002, suprafata totala a

judetului, 707,1 mii ha avea urmatoarea structura (tab.3.1 si fig.3.2).
În structura actuala a fondului funciar total predomina folosintele agricole cu o
pondere de 80,4% cu aproape o cincime mai mult decât media pe tara, dar cu o
pondere mai mica în comparatie cu judetele din Câmpia Româna. Folosintele
neagricole (exclusiv paduri) detin o pondere de 8,1% mai mare cu aproape 2% decât
media pe tara, în schimb apele (interioare) au o pondere redusa, 6,5% din fondul
funciar total fata de 9,8% media pe tara.

Tabelul 3.1
Fondul funciar al judetului Constanta –suprafete si structura-
în situatia actuala si propuneri de îmbunatatire si perspectiva
Specificare Situatia actuala (2003) Propuneri pentru perspectiva
mii ha % mii ha %
Structura fondului funciar total
Fond funciar total 707,1 100,0 707,1 100,0
din care: - agricol 568,3 80,4 520,0 73,5
- fond silvic 35,4 5,0 80,0 11,4
- ape 45,9 6,5 46,0 6,5
- alte folosinte 57,5 8,1 61,1 8,6
Structura fondului funciar agricol
Teren agricol total 568,3 100,0 520,0 100,0
din care: - arabil 487,3 85,7 405,0 77,9
- pajisti naturale 61,8 10,9 85,0 16,4
- plantatii viticole 15,2 2,7 22,0 4,2
- plantatii pomicole 4,0 0,7 8,0 1,5
Sursa: Anuarul statistic al României, 2003.

Clima cea mai defavorabila - sub aspectul precipitatiilor - caracteristica

întregului teritoriu dobrogean, ca si prezenta fenomenelor de eroziune accentu ata cu
deosebire în vestul si sud-vestul judetului Constanta au determinat factorii de decizie

133
locali ca pe baza studiilor cercetarii de profil sa propuna îmbunatatirea structurii
fondului funciar total prin reîmpadurirea si plantarea de perdele agrosilvice a unei
suprafete de 44 mii ha ceea ce va creste ponderea acestei folosinte de la 5,0% cât este
în prezent la 8,6% (fig.3.2).
De asemenea se preconizeaza îmbunatatirea structurii fondului funciar agricol
prin renuntarea la cultivarea în arabil si reîntele nirea unei suprafete de 23,2 mii ha si
cresterea pe aceasta baza a ponderii pajistilor naturale de la 10,9% la 16,4% din
agricol.

Legenda: 1 -Agricol; 2 - Paduri; 3 - Ape; 4 - Alte folosinte.

Legenda: 1 -Arabil; 2 - Pasuni; 3 - Vii; 4 - Pomi

Fig.3.2. Structura fondului funciar al judetului Constanta,

situatia actuala si de perspectiva

3.2.2. Principalele tipuri de sol. Clima, vegetatia - în mare parte determinata

de clima – alaturi de roca mama - sunt principalele elemente ale genezei solurilor.
Clima arida si o vegetatie spontana predominant ierboasa este la originea formarii

134
principalelor tipuri de sol din Dobrogea. Acesti factori de geneza pedologica fiind
prezenti pe întreg cuprinsul provinciei au condus la formarea si evolutia acelorasi
tipuri de sol în ambele judete, Constanta si Tulcea cu exceptia în ultimul caz a
solurilor hidromorfe, caracteristice zonei deltaice si luncilor fluviatile (fig.3.3).
În continuare, în ordinea frecventei si a importantei în formarea rentei
funciare, vor fi prezentate în mod sintetic principalele tipuri de soluri din jud.
Constanta (fig.3.4).
• Molisolurile sau solurile cernoziomice sunt cele mai raspândit e ocupând
aproape în întregime Podisul Dobrogei centrale si de sud. Sunt formate pe loess, în
cea mai mare parte, în conditiile unui climat pronuntat continental, cu temperaturi
medii anuale mari (10,5 oC -11,5oC) si precipitatii putine. Permit cultivarea mai
tuturor speciilor de plante cultivate în România , dar fertilitatea lor naturala este mult
diferita, de la cea mai ridicata pâna la extrema opusa, în functie de grosimea stratului
arabil, continutul în elemente fertilizante si gradul de eroziune, tehnologiile aplicate.
Combinarea în diferite proportii a elementelor morfoproductive permite identificarea
unor subtipuri din care cele mai raspândite sunt mentionate în continuare.
• Solurile balane si cernoziomurile castanii. Sunt raspândite preponderent în
vestul judetului, pe malul Dunarii, pe malul complexului Razelm, podisurile
Dobrogei de Sud (Cernavoda, Cobadin, Mangalia). Primele prezinta o favorabilitate
sub-moderata, iar cernoziomurile castanii o fertilitate mijlocie pentru principalele
specii cerealiere, leguminoase pentru boabe, unele culturi tehnice. Ponderea acestora
în structura terenului agricol a judetului este de cca.54%.
• Cernoziomurile ciocolatii, levigate, freatic umede. Ocupa cele mai mari
suprafete în podisurile Casimcei, Cobadinului, Mangaliei. Sunt cele mai fertile soluri
pretabile pentru toate speciile cultivate în zona. Ca suprafata depasesc 1/5 din
suprafata agricola a judetului.
• Solurile erodate. Ocupa aproape 14% din agricolul judetului si au drept
caracteristica principala panta mare (15-20%) motiv pentru care reclama sisteme de
cultura specifice care sa stavileasca sau sa atenueze procesul de eroziune. Sunt
prezente pe versantii Vaii Carasu, în vest si sud-vest.
135
Fig. 3.3. Harta solurilor Dobrogei

136
 • Solurile aluviale. cu o pondere de cca.3% din agricol. Sunt soluri cu o
fertilitate superioara întâlnite pe Valea Carasu, precum si în alte zone joase cu aport
freatic.
• Soluri acide si podzoluri. Ocupa suprafete de 2,5% din terenul agricol al
judetului si nu prezinta importanta semnificativa în ce priveste zonarea productiei
agricole la nivel de judet.
• Solurile nisipoase. Ocupa mai putin de 2% din agricol si se întâlnesc cu
deosebire în partea de nord-est a judetului în zona Mihai Viteazu -Istria.
• Solurile brune de padure ca si lacovistile fiecare cu câte o pondere de 1%
din terenul agricol, nu prezinta importanta pentru zonarea productiei agricole la nivel
de judet.
Profilul principalelor tipuri de sol din judetul Constanta este prezentat în figura
3.4.

Fig. 3.4. Principalele tipuri de sol din jud.Constanta

(dupa Solurile României de C.Chirita si colab.)
137
 Pe lânga caracteristicile morfologice, însusirile fizice si chimice,
microbiologice, zonarea agroproductiva a solurilor este influentata în mod
semnificativ de ceea ce în termeni de specialitate numim orografia terenului,
respectiv relieful si panta. Acestea determina gradul de mecanizabilitate, adica
accesibilitatea echipamentelor si a mijloacelor de tractiune motorizate.
Pe de alta parte, terenurile în panta sunt supuse fenomenului de eroziune în
raport direct cu marimea pantei reclamând sisteme si structuri de culturi restrictive,
sau chiar imposibilitatea folosirii lor ca teren arabil.
Chiar daca în anul 1850 marele agronom si economist agrar Ion Ionescu de la
Brad îsi intitula studiul monografic despre Dobrogea Excursiune agricola în Câmpia
Dobrogei, relieful provinciei este departe de a fi o câmpie nici macar în judetul
Constanta caracterizat printr-o intensitate a reliefului mult mai moderata decât aceea
a judetului Tulcea.
Ponderea principalelor forme de relief ale terenului agricol din judetul
Constanta fiind urmatoarea:
• câmpie ………………………………………… 5,4%
• câmpii de subsidenta, fragmentate, drenate ….. 3,4%
• câmpii înalte, piemontane, deluroase ………… 32,7%
• podisuri tabulare si larg ondulate ……………. 32,8%
• Podisuri piemontane si deluroase ……………. 25.7%
iar gruparea terenurilor agricole în functie de panta este urmatoarea 89:

Agricol Arabil
- Sub 5% ……………… 80,5 85,4
- 5-10% ……………….. 4,3 1,8
- 10-20% ……………… 12,7 12,0
- 20-35% ……………… 1,9 0,7
- peste 35% …………… 0,6 0,1

În aceasta scara terenurile cu o panta mai mica de 5% sunt considerate

mecanizabile si ele reprezinta peste 4/5 din arabilul judetului Constanta, situându-se
din acest punct de vedere peste media pe tara si chiar si peste aceea a judetului
Tulcea.

89
Georgescu, S. (coord.), Studiul fondului funciar agricol al R.S.R., Bucuresti, 1983, p ag.77;

138
 Terenurile care se încadreaza în cea de -a doua grupa de panta (5 -10%) sunt de
asemenea mecanizabile, cu unele restrictii ca de exemplu orientarea executarii
lucrarilor pe curbele de nivel.
Cel de-al doilea fenomen care influenteaza în mod hotarâtor gradul si modul
de valorificare a terenurilor agricole în panta este eroziunea relativ frecventa pe
teritoriul judetului.
Desi înaltimile absolute nu sunt mari (în general sub 200 m) teritoriul judetului
este destul de framântat, mai ales în partea de vest si de sud-vest a judetului, iar
lucrarile de combatere a eroziunii pot contribui în mod substantial la cresterea
gradului de utilizare a terenurilor arabile în special (fig.3.5 si fig.3.6).
Alaturi de panta sunt si alti factori care afecteaza în mod negativ gradul de
utilizare si capacitatea productiva a solurilor judetului. Printre acestea se numara
textura nefavorabila, seceta frecventa, uneori pe unele terenuri, excesul de apa
(fig.3.7).

3.3. Clima judetului Constanta

Pozitia geografica înscrie România în marea centura a zonei temperate din

emisfera nordica în interiorul careia s-au conturat zonele agricole cele mai
productive.
Resursele de energie radianta si termica de care dispune tara noastra, 110-140
kcal/cm2 si respectiv o suma a temperaturilor globale mai mari de 0°C cuprinsa între
2800-4300°C sunt similare marilor regiuni cerealiere din America de Nord, Europa si
estul Asiei. În schimb precipitatiile atmosferice de care beneficiaza România sunt
cu 200-250 l/m2 mai mici decât în regiunile mentionate fapt care influenteaza negativ
nivelul randamentelor culturilor agricole.
În cadrul acestui climat de ansamblu, Dobrogea se constituie ca un tot unitar ce
se caracterizeaza prin câteva particularitati legate de pozitia geografica a provinciei
situata în partea de sud -est a tarii si marginita de Marea Neagra a carei influenta
climatica se face simtita mai ales în lungul litoralului.

139
Fig.3.5. Starea eroziunii solului în judetul Constanta

140
Fig.3.6. Efectul combaterii eroziunii solului asupra productiei agricole

141
Fig.3.7. Repartizarea principalilor factori defavorabili valorificarii normale a solurilor
judetului Constanta (dupa A.Lup Zonarea productiei agricole în jud.Constanta)

142
 Potrivit uneia din cele mai cunoscute caracterizari climatice în tara noastra se
disting trei zone agroclimatice (fig.3.8)90 :
I. Zona calda-secetoasa caracterizata prin cele mai reduse precipitatii 350-550
mm.
II. Zona moderata subumeda cu resurse termice cuprinse între 3.400-4.000°C
si cu precipitatii de 550-650 mm anual.
III. Zona racoroasa umeda cu o suma a temperaturilor de peste 0°C de 3.000-
3.400°C si cu precipitatii de 600-750 mm anual.
Tinutul dobrogean se încadreaza în întregime în prima zona agroclimatica care
la rândul ei se subdivide în doua subzone în special datorita influentei Marii Negre
asupra teritoriilor litorale.
Potrivit gruparii terenurilor agricole pe un numar de zece agroecosisteme pe
teritoriul Dobrogei se diferentiaza doua din unitatile agropedoclimatice dispuse de la
nord la sud, traversând ambele judete pe aceeasi linie si având, de asemenea, pentru
ambele judete aceeasi parametri cu diferente nesemnificative sub aspectul repartitiei
teritoriale a speciilor agricole.

3.3.1 . Regimul termic. Este cel mai ridicat din tara. Principalii parametrii ai
acestuia cu influenta asupra activitatilor din agricultura, diferentiati pe cele doua
subzone sunt prezentati în tabelul 3.2.
Subzona I cuprinde Delta Dunarii si teritoriile subadiacente din sudul acesteia,
împrejurimile complexului lagunar Razelm si se prelungeste pâna la extremitatea
sudica a provinciei pe o fâsie lata de 10 -20 km în lungul litoralului Marii Negre a
carei influenta climatica o si individualizeaza, de altfel :
Tabelul 3.2
Caracterizarea termica a Dobrogei
Zile cu Unitati de ger
Subzona

Durata de Radiatia Temperatura

∑T>10°C temperaturi cu temperaturi
stralucire a solara critice maxime minima minime de
(efectiv)
soarelui ore/an MJ/cm 2/zi absoluta
de<32 °C <-15°C
1 2.260-3.000 13,7-14,1 1.400-1.600 10 -28-33 1-3
2 2.180-2.260 13,5-13,7 1.300-1.400 10-20 -20-22 4-6
Sursa: O.Berbecel. Resursele climatice ale RSR si valorificarea lor agroproductiva în Agricultura socialista, pg.192 (7).

90
Berbecel, O., Resursele climatice ale R.S.România si caracterizarea lor agroclimatica, în Agricultura Socialista a României,
pag.186-195;
143
 Masa de apa a marii are un efect moderator asupra regimului termic astfel
încât în împrejurimile orasului Mangalia se resimte chiar o influenta de climat
mediteranean. Temperatura medie anuala este cuprinsa între 11 -11,2°C, iar în zona
litorala la sud de orasul Constanta chiar 11,4°C .
Temperaturi mai ridicate se prelungesc în toamna pâna la sfârsitul acesteia si
uneori pâna la începutul iernii favorizând vegetatia cerealelor de toamna ca si
efectuarea ogoarelor. Umiditatea relativa a aerului mai ridicata decât în restul
provinciei constituie de asemenea o caracteristica a subzonei litorale cu aceeasi
influenta moderatoare asupra arsitelor din timpul verii.
Datorita celei mai mari durate de stralucire a soarelui cuprinsa între 2.260
ore/an si 3.000 ore/an, aici se înregistreaza si cele mai mari valori ale radiatiei solare
2
13,7-14,1 MJ/m /zi. Suma temperaturilor pozitive de peste 0°C variaza între 4.100-
4.200°C, iar suma temperaturilor efective de peste 10°C este în jur de 1.600°C
(tabelul 3.2 ).
În timpul verii se înregistreaza în medie 10 zile cu temperaturi maxime de
peste 32°C, iar în timpul iernii 1-3 unitati de ger cu temperaturi mai mici de -15°C
minima absoluta fiind cuprinsa între -28°C° si -33°C. Adaugam caracteristicilor
iernii acestei subzone pericolul vânturilor reci (Crivatul) din directia nord, nord-est,
care în mod frecvent provoaca o scadere brusca a temperaturii, punând astfel în
pericol semanaturile de toamna.
Cea de a 2-a subzona cuprinde restul teritoriului dobrogean , precum si o fâsie
relativ larga orientata pe directia nord-sud de la Galati si pâna la Calarasi. Scapat de
sub influenta marii teritoriul acesteia prezinta un continentalism mai accentuat, atât
prin amplitudinea valorilor termice anuale, cât si prin variabilitatea precipitatiilor în
sezonul de vegetatie.
Durata de stralucire a soarelui (2.180-2.260 ore/an) si respectiv radiatia solara
(13,5-13,7 MJ/cm 2/zi) au valori mai mici decât zona litorala (fig.3.8 si 3.9).
În schimb suma temperaturilor anuale mai mari de 0°C precum si suma
temperaturilor active de peste 10°C au valori mai mari (tabel 3.2). Numarul de zile cu
temperaturi critice mai mari de +32°C este cuprins între 10 si 20, iar unitatile de ger
144
între 4 si 6, temperaturile minime fiind cu circa 10 grade mai atenuate decât pe litoral
(-20-22°C).

Fig.3.8. Repartitia duratei medii anuale de Fig.3.9. Reapartitia radiatiei globale medii
stralucire a soarelui (ore) în Dobrogea anuale (MJ/m2 /zi) în Dobrogea în
perioada 1961-1998 (dupa Cr.Paltineanu, pe rioada 1961-1998 (dupa Cr.Paltineanu,
I.Fl.Mihailescu, Fl.Seceleanu) I.Fl.Mihailescu, Fl.Seceleanu)

Temperatura medie anuala desi are o amplitudine ceva mai larga decât în
prima subzona (10,2-11,4°C) depaseste peste tot pragul de +10°C (fig.3.10).
În ce priveste sezonalitatea regimului termic, aceasta este destul de accentuata.
Mediile lunare cele mai ridicate se înregistreaza în luna iulie, peste 22°C în toate
statiunile, iar cele mai scazute în luna ianuarie, când temperaturile normale sunt
cuprinse între –2,1°C si –0,4°C.
Durata intervalului anual fara înghet ajunge la 220-230 zile, cel mai mare din
tara. Numarul zilelor cu temperaturi peste 0°C este cuprins între 323 si 335 de zile.
Aceasta caracteristica termica a zonei creaza conditii favorabile pentru cerealele de
toamna care practic vegeteaza o buna parte din iarna, iesind în primavara în stadii de
dezvoltare mai avansate. Trebuie sa amintim însa ca regimul termic în general
favorabil din timpul iernii este perturbat de vânturile din directia nord -est frecvente,
care reduc în cea mai mare parte influenta moderatoare a marii.
Trecerea de la primavara la vara se face relativ brusc înspre sfârsitul lunii mai,
începutul lunii iunie, când vremea se încalzeste simtitor. Vara, în luna iulie sunt

145
frecvente zile cu temperaturi de peste 30°C care însotite de vânt amplifica mult
caracterul arid al zonei.

Fig.3.10. Repartitia temperaturii medii Fig.3.11. Repartitia cantitatii medii anuale

anuale (0o /C) a aerului în Dobrogea (mm) de precipitatii în Dobrogea în perioada
în perioada 1961-1998 (dupa Cr.Paltineanu, în perioada1961-1998 (dupa Cr.Paltineanu,
I.Fl.Mihailesc u, Fl.Seceleanu) I.Fl.Mihailescu, Fl.Seceleanu)

3.3.2. Regimul precipitatiilor, umezeala aerului si alte resurse de apa. În mod

sintetic caracterizarea teritoriului dobrogean sub aspectul resurselor de apa naturale,
accesibile plantelor este prezentata în tabelul 3.3.
Tabelul 3.3
Resursele de umiditate în Dobrogea
Epoci optime de semanat
Resurse de umiditate (mm) Rezerve de (date medii)
Subzona

În lunile umiditate în Deficit

primavara
(porumb)

sol: 0-100 cm IV-X la

Toamna

Început
(grâu)

în mc/ha la 31. 0-100 cm în

Anual IX-III IV-X VII III mc/ha

1 350-400 150-200 200 35-40 1133-1173 4417-4646

3 400-475 125-175 275 40-50 1137-1273 3857-4472 01-20.X 10-15.IV
Sursa: O.Berbecel. Resursele climatice ale R.S.România si valorificarea lor agroproductiva. În Agricultura socialista a României,
pg.193.

Cantitatea medie de precipitatii este cuprinsa între 350 -400 mm în subzona 1

(litoral) si 400-475 mm în subzona 2, valori ce caracterizeaza una din cele mai
secetoase provincii ale tarii.

146
 Deficitul de umiditate înregistrat în stratul 0-100 cm în sezonul de vegetatie
1.IV-31.X este cuprins între 4.417 mc/ha în subzona 1 (litoral) si 3.857-4.472 mc/ha
în restul teritoriului (fig.3.11).
Amplitudinea precipitatiilor medii anuale este cuprinsa între circa 330 si
aproape 500 mm. Relativ mai bine sunt aprovizionate teritoriile Baneasa -Ostrov si
Cernavoda.
Repartizarea lunara a precipitatiilor indica o frecventa mai mare a acestora în
perioada mai-iunie cu valori cuprinse între 40-60 mm. Perioadele cele mai secetoase
apar primavara în februarie-aprilie, apoi spre sfârsitul verii si toamna, august-
septembrie, uneori prelungindu-se pâna la sfârsitul lui noiembrie
Caracterul secetos al toamnei creeaza conditii defavorabile pentru pregatirea
terenului, însamântatul, rasaritul cerealelor de toamna, irigarea aducând în aceasta
perioada un aport substantial la formarea recoltei de grâu si orz în special. Astfel sub
aspect pluviometric Dobrogea apare ca o zona foarte secetoasa, precipitatiile fiind
insuficiente pentru majoritatea plantelor de cultura si în acelasi timp neuniform
repartizate în timpul sezonului de vegetatie.
În timpul iernii cade zapada putina, începând cu ultima decada a lunii
decembrie. Stratul este neuniform si adesea viscolit.
Umezeala relativa a aerului . În contrast cu regimul precipitatiilor care este cel
mai redus din tara, umezeala aerului compenseaza într-o oarecare masura deficitul de
umiditate valorile acesteia fiind superioare celor ce caracterizeaza în general prima
zona agroclimatica.
Sursele umezelii atmosferice sunt constituite din masele mari de apa care
înconjoara provincia cu exceptia hotarului sudic. La est Marea Neagra, la nord zona
deltaica a Dunarii si complexul lagunar Razelm (nord-est), la vest Dunarea cu cele
doua brate si baltile (care au mai ramas).
Valorile cele mai mari ale umezelii relative a aerului (peste 80% media anuala)
se întâlnesc în estul Dobrogei pâna la distanta de 30-40 km fata de tarmul Marii
Negre mai mult în partea de nord si mai putin în partea de sud si centrala ( fig.3.12).

147
 Valoarea cea mai redusa a umezelii aerului –sub 79%- se înregistreaza în est,
de la Hîrsova la Gura Portitei. În timpul anului umezeala relativa a aerului variaza în
functie de temperatura. Cea mai redusa se înregistreaza în timpul verii, în luna iulie,
mai rar în iunie sau august. În luna decembrie în schimb valoarea umezelii aerului
depaseste 90%. În perioada rece a anului, pe ansamblul Dobrogei umezeala relativa a
aerului depaseste valoarea de 80%.

Fig.3.12. Repartitia umezelii relative (%) medii anuale a aerului în Dobrogea

în perioada 1961-1998 (dupa Cr.Paltineanu, I.Fl.Mihailescu, Fl.Seceleanu)

Pentru agricultura este importanta si frecventa zilelor cu umezeala extrema,

mai mare de 80% si respectiv mai mica de 30%. Frecventa zilelor cu umezeala mare
de peste 80% variaza între 25-30% pe cea mai mare parte a Dobrogei, pe când
frecventa zilelor cu uscaciune pronuntata (umezeala aerului sub 30%) variaza între
1% în partea estica si 5% în extremitatea vestica.
148
 Curentii de aer. În vecinatatea marii pâna la distanta de 15-20 km în interiorul
provinciei se formeaza cunoscutele brize marine care influenteaza pozitiv umiditatea
relativa a aerului, dar în acelasi timp contribuie la saracirea regimului precipitatiilor.
Altfel Dobrogea este cunoscuta ca tara vânturilor înca din antichitate: (Când
crivatul salbatic, cu aspra lui suflare/ Îngheata apa marii ori Istru-nvalurat, scria
Ovidiu în ale sale Triste acum doua mii de ani). Si în prezent frecventa mare a
vânturilor ca si intensitatea lor ramâne o trasatura specifica a climatului dobrogean.
Viteza vântului este cuprinsa între 18 -90 km/ora, iar frecventa pâna la 85%, directiile
dominante fiind în ordine N, NV si NE (43,8%), apoi cele din S si SE (30,4%).
Vântul dominant este Crivatul care bate din directia NE, este un vânt rece si
uscat care coboara brusc temperatura. Primavara provoaca o evaporare puternica a
apei din sol, iar în timpul iernii spulbera putina zapada ce se depune pe sol si pe
semanaturile de toamna.
Vânturile de vara (Vântul Negru) sunt calde si uscate, provocând sistavirea
grânelor si mai apoi a porumbului, florii-soarelui, soiei, etc. Vânturile dauneaza si
irigatiilor, mai ales a celor prin aspersiune întrucât deviaza jetul de apa al
aspersoarelor împiedicând repartizarea uniforma a apei.

3.4. Îmbunatatirile funciare în Dobrogea

În acest scop au fost elaborate ample programe de hidroamelioratii în cadrul
carora Dobrogea ocupa o pozitie preferentiala, cu toate ca în studiile mai
vechi, privind necesitatea irigatiilor în România (C. Chivu 1983, V. Rosu 1907, A.
Davidescu 1911). Dobrogea nu intra în calcule datorita conditiilor orografice mult
mai dificile si a înaltimilor mari de pompare a apei.

3.4.1. Amenajarile hidroameliorative în Dobrogea. Prin amploarea lucrarilor,

suprafete amenajate, lucrari de constructii-montaj, echipamente, sistemele de irigatii
din Dobrogea au constituit cel mai mare obiectiv investitional în agricultura.
Evolutia amenajarilor pentru irigatii în cele doua judete Constanta si Tulcea în
perioada 1960-1990 poate fi urmarita în tabelul 3.4 si fig. 3.13.

149
 Pentru a ne da seama de dimensiunea acestor lucrari vom mentiona faptul ca în
anul 1990 din cele peste 3.100 mii ha amenajate pe ansamblul tarii, aproape 19,0% se
gaseau în Dobrogea si 13,6% numai în judetul Constanta, unde 74,8% din suprafata
agricola si 82,5% din arabil erau amenajate pentru irigat (numai în judetele Braila si
Calarasi ponderea suprafetelor amenajate era mai mare, dar în cu totul alte conditii
orografice).
Tabelul 3.4
Evolutia amenajarilor pentru irigatii în Dobrogea în perioada 1960-1990

Specificare 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990

Suprafata agricola- mii ha -
Jud.Constanta 8,6 9,1 62,7 199,4 339,5 393,7 422,3
Jud. Tulcea 4,9 5,9 14,0 77,2 112,5 142,5 159,2
Dobrogea 13,5 15,0 76,7 276,6 452,0 536,2 581,5
Suprafata arabila - mii ha -
Jud.Constanta 8,6 7,3 58,0 187,7 326,3 377,1 395,6
Jud. Tulcea 4,9 5,8 11,6 75,6 108,0 137,3 153,8
Dobrogea 13,5 13,1 69,6 263,3 434,3 514,3 549,4
Sursa: Anuarele statistice ale României. Date: DIF-RAIF.

Primele amenajari s-au executat la sfârsitul anilor`50. În judetul Constanta

primul sistem de irigatii cu o suprafata de 3.600 ha s-a construit în perimetrul
comunelor Mircea Voda-Satul Nou.
Amenajarea pentru irigat a unor mari suprafete de teren în Dobrogea este
declansata ceva mai târziu în anii 1968 -1969, când se începe constructia marelui
complex de irigatii Carasu cu o suprafata de circa 200.000 ha si care ramâne si azi
unul din cele mai mari din tara.
Înca în 1969, este dat în folosinta primul sistem hidrotehnic Mihail
Kogalniceanu în judetul Constanta cu o suprafata amenajata de 24.075 ha, iar în anul
urmator sistemul Nicolae Balcescu tot în judetul Constanta cu 26.389 ha, astfel ca la
sfârsitul anului 1970, suprafata agricola amenajata ajunsese la 62,7 mii ha în jud.
Constanta.
Prioritatea care s-a acordat acestei zone se justifica prin conditiile climatice cu
totul exceptionale ale Dobrogei ca si prin nivelul dezvoltarii economice a unitatilor
agricole care promitea exploatarea marilor perimetre amenajate în conditii de
eficienta.
150
Fig.3.13.Amenajari pentru irigatii în Dobrogea (dupa SNIF)

151
 Numai Complexul Carasu din jud. Constanta, spre exemplu, al carui studiu
tehnico-economic (STE) data înca din 1967, reprezenta o investitie de peste 3
miliarde lei în preturile de atunci.
La darea în folosinta acest gigant complex reprezenta printre altele: 50
milioane metri cubi pamânt escavat; 1.050 km canale de aductiune si distributie; 420
km jgheaburi din beton armat; 2.870 km conducte îngropate de beton sau
azbociment; 80 km conducte metalice; 87 statii de pompare de diferite marimi,
însumând o putere instalata de 120 megawati; peste 200 lucrari hidrotehnice, poduri,
stavilare, noduri hidrotehnice etc.
Ceea ce a caracterizat printre altele dezvoltarea irigatiilor în Dobrogea a fost
viteza cu care s-au desfasurat lucrarile. În numai 10 ani (1970 -1980) s-a amenajat în
cele doua judete o suprafata de 342.943 ha reprezentând 52,9% din suprafata agricola
a acestora sau 26,7% din întreaga suprafata amenajata pe tara în aceasta perioada.

3.4.2. Lucrari de desecare-drenaj si de combaterea eroziunii solului.

Amenajarile de desecare-drenaj precum si lucrari antierozionale s-au efectuat în
Dobrogea pe suprafete mult mai reduse (tabelul 3.5) desi suprafetele afectate de cele
doua forme de degradare sunt destul de mari, cu deosebire în jud.Tulcea. În jud.
Constanta terenurile cu exces de umiditate sunt mult mai reduse si amenajarea lor a
fost în linii mari încheiata înca în anii `80.
Tabelul 3.5
Amenajari pentru combaterea excesului de umiditate si eroziune a solului în Dobrogea
- mii ha-
Specificare 1970 1980 1990
Combaterea excesului de umiditate
Judetul Constanta 5,6 10,6 15,1
Judetul Tulcea 26,9 28,2 31,3
Dobrogea 32,5 38,8 46,4
Combaterea eroziunii solului
Jud. Constanta 38,5 53,8 35,9
Jud. Tulcea 7,4 31,5 56,6
Dobrogea 45,9 85,3 92,5
Sursa: Date DGIFCA-RAIF.

Odata cu extinderea amenajarilor hidroameliorative a aparut si fenomenul de

înmlastinire datorat exploatarii nerationale a perimetrelor exploatate în regim irigat.
Pe masura ce suprafetele irigate s-au redus, fenomenul a devenit si el endemic.
152
Fenomenul de eroziune afecteaza în schimb suprafete relativ mari si spre deosebire
de excesul de umiditate se manifesta în tot timpul anului.

3.5. Aprecierea favorabilitatii naturale si economice a solurilor

3.5.1. Aprecierea favorabilitatii naturale . Teoriile si studiile asupra rentei

funciare au la baza diferenta de potential productiv al terenurilor agricole aflate în
interiorul unui anumit perimetru, diferenta care exprima la rândul ei o suma algebrica
a influentei masurabile a unui mare numar de factori naturali (precipitatii, resurse
termice naturale) si antropici (irigatii, drenaje).
Întrucât influenta factorilor naturali se manifesta pe întreaga suprafata a
terenurilor luate în cultura, iar cea de a doua categorie doar punctual pe suprafete
amenajate sau ameliorate printr-o interventie antropica, evaluarea favorabilitatii
naturale a solurilor este cea mai importanta, aceasta permitând si comparatii spatiale
la scara mai mica sau mai mare.
În mod concret aceasta evaluare se face cu ajutorul bonitarii care la modul cel
mai general înseamna aprecierea calitatii unui produs prin acordarea de note
însumând un anumit numar de puncte, de obicei de la 0 la 100. Obiectul bonitarii îl
constituie în cazul nostru solul conceput ca mediu pentru cresterea si dezvoltarea
plantelor, cu toate însusirile sale ecologice care actioneaza concomitent pentru
formarea recoltei pe fiecare portiune dintr-un teritoriu dat.
Sistemul de bonitare folosit în România cuprinde patru grupe de factori si
conditii complexe carora li se atribuie urmatoarea pondere, în cadrul unei scari
închise de 100 de puncte:
Ø solul cu toate însusirile intrinsece ……………………………. 0-50 puncte
Ø clima, exprimata prin mai multi indicatori …………………… ±20 puncte
Ø relieful, exprimat prin înclinarea pantei ………………………. ±15 puncte
Ø hidrologia, exprimata prin adâncimea apei freatice ………….. ±15 puncte
Observam în afara de sol, celelalte trei grupe de factori au valori algebrice,
astfel ca se lucreaza de fapt cu un interval maxim posibil de 150 puncte cuprinse între
-50 si +100 puncte, ceea ce permite ca valorile algebrice date celorlalti factori în

153
afara de sol sa poata corija aprecierea favorabilitatii solurilor bune situate în conditii
nefavorabile de clima, relief sau hidrologie si invers.
Formula generala de calcul a notei de bonitare pentru o cultura oarecare este în
acest caz urmatoarea:
y = x1 + ( ± x2 ) + (± x3 ) + (± x 4) în care:
x1 – solul cu toate însusirile sale
x2 – clima
x3 – relieful
x4 – hidrologia
y – nota de bonitare
Cum fiecare element al formulei este exprimat cifric, acesta la rândul sau este
rezultatul unor analize si cercetari de teren de lunga durata, deosebit de laborioase,
ponderea acestuia fiind de asemenea o sinteza a unui numar mai mic sau mai mare de
însusiri cu o influenta masurata asupra recoltei. Spre exemplu, pentru sol sunt luate în
considerare în principal urmatoarele însusiri:
- volumul edafic util;
- textura;
- continutul în humus;
- reactia;
- starea de gleizare sau pseudogleizare;
iar pentru clima:
- temperatura medie anuala;
- precipitatiile medii anuale corectate în raport de numarul de luni de
seceta, de panta si de expozitie.
În functie de intensitatea lor fiecare din aceste însusiri capata anumite valori,
respectiv un indice de bonitare pentru fiecare cultura în parte (fig.3.14). Aplicarea
metodologiei de bonitare în conditii naturale a solurilor judetului Constanta în cadrul
lucrarilor de zonare a productiei agricole efectuate în perioada 1975 -1976, a condus
la urmatoarele rezultate (tab.3.6).
Din datele prezentate în tabelul 3.6 rezulta ca în conditii naturale solurile
jud.Constanta prezinta o favorabilitate usor superioara mediei pe tara cu exceptia

154
culturii cartofilor, sensibil superioara jud.Tulcea, dar semnificativ inferioara
principalelor judete cerealiere din sud-estul tarii, componente ale aceleiasi zone
agroclimatice I.

Fig.3.14. Grafice privind bonitarea diferitelor însusiri ale mediului

pentru cultura porumbului (dupa D. Teaci, 1980)

155
 Tabelul 3.6.
Notele de bonitare ale conditiilor naturale pentru principalele culturi în jud.
Constanta comparativ cu media pe tara si unele judete din zona agroclimatica I

Cultura Media Jud. Jud. Jud. Jud. Jud.

pe tara Constanta Tulcea Braila Ialomita Teleorman
Teren arabil 45 47 41 57 60 58
Grâu 47 47 44 55 59 59
Orz 46 48 44 57 62 61
Porumb 42 47 40 60 61 57
Soia 41 41 40 51 57 57
Floarea-soar elui 42 47 41 59 63 59
Sfecla de zahar 41 42 37 54 58 54
Cartofi 38 36 32 47 50 47
Sursa: Zonarea productiei agricele pe judete – sinteza. Bucuresti, 1976, p.92-97.

3.5.2. Aprecierea favorabilitatii potentate a solurilor din jud. Constanta.

Analiza in fluentei separate sau de interactiune a unor factori naturali asupra
favorabilitatii terenurilor agricole (fig.3.7) ne permite în unele cazuri sa intervenim
cu actiuni (lucrari de îmbunatatiri funciare) care sa anihileze sau sa atenueze în cea
mai mate masura influenta negativa a acestor factori. Dintre factorii defavorabili cei
mai importanti sunt în mod firesc aceia care pe lânga gradul de daunare se manifesta
pe suprafete mari.
Studiile de profil arata ca circa 70% din terenurile agricole ale României sunt
afectate de factori defavorabili, iar dintre acestia seceta, eroziunea si excesul de
umiditate acopera suprafetele cele mai întinse. Datorita acestei situatii amenajarile
funciare menite sa combata efectele negative ale acestor factori depaseau pe
ansamblul agriculturii câte trei mil. ha pentru irigatii si combaterea excesului de
umiditate si 2,2 mil. ha la amenajarile antierozionale. Pentru judetul Constanta seceta
reprezinta de departe factorul defavorabil cel mai important, motiv pentru care a si
fost amenajata pentru irigatii cea mai mare suprafata din tara la nivel de judet, peste
422 mii ha (tab.3.4).
În fig.3.15 se poate vedea de altfel, ca irigatiile permit practic dublarea
productiei pe aproape întreaga suprafata a judetului. În ce priveste combaterea
excesului de umiditate suprafetele afectate de acest fenomen nu sunt semnificative,
eroziunea în schimb este prezenta cu deosebire în vestul si sud-vestul judetului.
Amenajarile antierozionale nu depasesc însa 7-8% din suprafata arabila a
judetului. Eliminarea partiala sau totala a influentei negative a acestor factori are
156
drept consecinta potentarea favorabilitatii naturale cu valori exprimate prin asa-
numitii indici de potentare, care la rândul lor au fost stabiliti prin studii si cercetari de
teren ca diferenta (în valori relative) între randamentele la unitatea de suprafata
obtinute pe terenurile ameliorate comparativ cu suprafetele neameliorate din acelasi
teritoriu.
În cazul când în acelasi perimetru se executa doua sau mai multe lucrari de
îmbunatatiri funciare cu indici de potentare proprii se utilizeaza un indice de
potentare sintetic format din suma indicilor partiali în care unitatea se ia o singura
data, astfel:
- indicele de potentare pentru combaterea eroziunii ……………… 1,3
- indicele de potentare pentru combaterea excesului de umiditate .. 1,1
- indicele de potentare pentru combaterea secetei ………………….1,8
indicele sintetic de potentare va fi 2,2.
Vom mai face precizarea ca în cazul potentarii prin aplicarea indicelui de
potentare la nota de bonitare naturala, valoarea acestuia poate depasi 100 de puncte.
Prin aplicarea indicilor de potentare determinati în conditiile jud.Constanta,
favorabilitatea terenurilor arabile pentru principalele culturi se potenteaza astfel
(tab.3.7).
Tabelul 3.7
Potentarea notelor de bonitare naturale pentru principalele culturi agricole în jud. Constanta

Cultura Nota de bonitare Indice de potentare Nota de bonitare Obs.

naturala potentata
Grâu 47 1,57 74
Orz 48 1,50 72
S-a luat în calcul
Porumb 47 2,05 97
numai coeficientul
Soia 41 2,05 84 de potentare pentru
Floarea-soarelui 47 1,57 74 irigatii
Sfecla de zahar 42 2,05 86
Cartofi 36 2,08 73
Sursa: A. Lup - Zonarea productiei agricole în jud. Constanta, 1976.

Tinând seama de subiectul si tema lucrarii de fata trebuie sa facem mentiunea

ca zonalitatea randamentelor la unitatea de suprafata care sta la baza determinarii
rentei diferentiale necesita identificarea concreta, spatiala a lucrarilor de îmbunatatiri
funciare care au determinat potentarea.

157
Fig. 3.15. Efectul irigatiilor asupra productiei agricole în Dobrogea (dupa ICPA)

158
 De asemenea este tot atât de important de stiut daca terenurile amenajate
(pentru irigatii în cazul nostru) sunt realmente exploatate în no ile conditiiÎn ultimii
ani, spre exemplu, în judetul Constanta s-a irigat efectiv o suprafata maxima de 75
mii ha, ceea ce reprezinta mai putin de 1/5 din suprafata luata în calcul la potentare.
Toate acestea pot si trebuie sa influenteze evaluarea unor pa rametri legati de
renta diferentiala: marimea rentei, pretul pamântului, impozitul agricol, etc.

3.6. Favorabilitatea naturala a solurilor judetului Constanta,

comparativ cu restul tarii si Uniunea Europeana

3.6.1. Favorabilitatea naturala a solurilor din jud.Constata comparativ cu

restul tarii. Din datele prezentate în tab.3.6, rezulta ca pe ansamblu, solurile judetului
Constanta sunt, în conditii naturale, cu ceva mai fertile decât media pe tara (nota
medie de bonitare pentru Constanta fiind cu doua puncte mai mare decât pe
ansamblul tarii, respectiv 47 fata de 45).
Pe culturi, diferentele sunt, de asemenea, nesemnificative: cu doua puncte mai
mare la orz, cu cinci puncte mai mare la porumb si la floarea-soarelui, cu un punct
mai mare la sfecla de zahar, egala la grâu, dar cu doua puncte mai mica la cartofi.
Cu toate acestea, unul din factorii climatici defavorabili si anume deficitul de
precipitatii marcheaza în mod deosebit manifestarea favorabilitatii naturale a
solurilor judetului. În acest sens, o comparatie între randamentele obtinute în anul
2004, an agricol cu un regim de precipitatii favorabil si anul 2003, un an deosebit de
secetos, este elocventa. Productia de cereale obtinuta în anul 2004 a fost de 956.596
tone fata de numai 236.406 tone în anul 2003 adica de 2,65 ori mai mare, în timp ce
suprafata cultivata cu cereale a fost mai mare în 2004 decât în 2003 cu doar 14,6%.
Prin eliminarea influentei suprafetei cultivate obtinem o productie de cereale de 2,3
ori mai mare în anul 2004 fata de anul 2003.
Aceasta diferenta de productie poate fi atribuita unui singur factor deficitar si
anume apa care pe aceleasi soluri, de aceeasi calitate, practic cu aceleasi tehnologii
si-au manifestat capacitatea de productie într-o masura mult mai mica.
Explicatia ne-o va da valoarea deosebit de mica în cazul Dobrogei a unui alt
indice si anume indicele hidrotermic – ih care exprima relatia între resursa termica si
159
resursa hidrica si pe care-l vom explica în urmatorul paragraf întrucât acesta explica,
cel putin în parte si decalajele între randamentele la unitatea de suprafata în România,
comparativ cu unele tari din Europa de vest.

3.6.2. Favorabilitatea naturala a solurilor din România comparativ cu

Uniunea Europeana. Pozitia geografica înscrie tara noastra în centura zonei
temperate a emisferei nordice în care s-au dezvoltat agroecosistemele cele mai
performante cu deosebire cele din America de n ord si Europa de vest.
Cele doua componente majore ale favorabilitatii naturale, ecologice, solul si
clima nu sunt însa uniforme si diferentiaza într-o masura mai mare sau mai mica
fiecare stat sau grup de state.
Solurile. În ce priveste fondul edafic, România se încadreaza în zona solurilor
cernoziomice, alu visolurilor si cambisolurilor, unele din cele mai fertile din Europa
(fig.3.16).

Sursa: C.Grigoras. Solurile Terrei. Ed.Universitaria, Craiova, p.151.

Fig.3.16. Harta solurilor Europei

Clima. Literatura de specialitate - sursele geografice în speta - atesta faptul

ca asezarea si stratificarea vegetatiei pe glob este hotarâta de clima într-o masura
mult mai mare decât de sol si anume de temperatura si de precipitatii. Dintre acesti
160
ultimii factori, temperatura este aceea care deseneaza perimetrele sau mai degraba
limitele (latitudinile si altitudinile) în care sau pâna la care diferitele specii
agroalimentare pot fi cultivate.
Caldura, ca factor de vegetatie, este atât de importanta încât nu numai la nivel
de specii, dar chiar si soiurile de plante, hibrizii, sunt raionati în functie de arealele
care le confera cele mai bune conditii de dezvoltare din punctul de vedere al
regimului termic. Mai mult decât atât, geneticienii si amelioratorii creeaza anume
soiuri si hibrizi cu perioade mai scurte de vegetatie care se multumesc cu resurse
termice mai reduse, dar fiind în schimb mai putin productivi, stiind ca însasi
productivitatea plantelor este dependenta de cantitatea de caldura asimilata sau
posibil de asimilat.
Sub aspect termic, clima României în general este în cea mai mare masura
asemanatoare marilor zone agricole din Europa de veste (fig.3.17).

Fig.3.17. Resursele termice caracteristice marilor zone agricole din Europa

(dupa O.Berbecel si colab.)

În cadrul continentului european (la vest de România), principale le zone

agricole din tara noastra care sunt caracterizate printr-un cuantum de temperaturi
0 0
negative anuale cuprinse între 1.400 -1.800 C si izoterma lunii iulie între 20 si 24 C,
161
îsi gasesc corespondenta în bazinul mijlociu si cel inferior al Dunarii, în nordul
Italiei, zonele sudice ale Frantei si nordul Spaniei91.
Diferente mai mari de productivitate în interiorul acestei zone se pot produce
datorita unor enclave cu orografie mai putin favorabila (teren framântat) sau datorita
variabilitatii resurselor hidrice. O îmbinare optima între resursele termice si cele
hidrice se realizeaza doar în sud-vestul Frantei, în timp ce înaintând spre sud, la
aceleasi resurse termice resursele de apa se reduc dând nastere la fenomene de seceta
crescând în intensitate, frecventa si durata. Indicele de umiditate pentru vara capata
valori subunitare în est (0,5-1,0 corespunzator climatului secetos si între 1,0 -1,5
corespunzator climatului moderat si umed) în vest.
Arealele cu resurse termice moderate din România si anume cele din nord-
estul Moldovei si sud-vestul Transilvaniei sunt asemanatoare cu cele ce
caracterizeaza marile areale din Europa centrala si estica pâna la latitudini de 50-
55 0. În schimb, sudul si sud-estul României si Dobrogea prin excelenta se
caracterizeaza prin energia radianta cea mai generoasa si anume 128-132
KCAL/AN/cm2, iar pe litoral 132-136 KCAL/AN/cm2.
Precipitatiile. Sub aspectul resurselor hidrice de provenienta atmosferica
teritoriul României nu se deosebeste în mod semnificativ de climatul vest-european,
încadrându -se în linii mari între izohietele 500 si 1.000 mm (fig.3.18). Cu toate
acestea o mare parte din teritoriul tarii noastre si cu deosebire partea de sud-est se
încadreaza între izohietele 300-500 mm, de unde rezulta un climat continental
atenuat cu tendinte spre excesiv. Spre deosebire de vestul Europei, unde predomina
climatele oceanic propriu -zis si oceanic atenuat mult mai bogate în precipitatii
(fig.3.19).
Indicele hidrotermic I ht.. Relatia dintre resursa termica si cea hidrica prezinta
cea mai mare importanta pentru determinarea productivitatii agroecosistemelor.

91
Berbecel, O. si colab. , Consideratii privind resursele climatice si productie agricola în România. În Alimentatia si
Agricultura în urmatoarele trei decenii. Coordonatori: M.Malita si N.Giosan. Ed. Academiei Republicii Socialiste
România, Bucuresti, 1979, pag. 102-103;
162
 Fig. 3.18. Repartitia izohietelor anuale în zona eurasiatica (dupa Costela Iordache,
Europa, caracterizare geografica complexa. Ed. Universitara, Craiova, 2003).

Fig.3.19. Regionarea climatica a Europei (dupa Costela Iordache, Europa, caracterizare

geografica complexa. Ed. Universitara, Craiova, 2003).

163
 Resursa termica ce caracterizeaza teritoriul României si al Dobrogei inclusiv,
permite cultivarea majoritatii speciilor agricole vegetale caracterizate ca mezoterme,
respectiv cu cerinte medii fata de temperatura, cu exceptia câtorva specii arboricole
precum smochinul maslinul.
Spre deosebire de resursa termica, resursa hidrica, respectiv suma
precipitatiilor în special nu limiteaza aria de raspândire, dar sanctioneaza în modul
cel mai sever productivitatea. În aceasta situatie, cercetarile de profil au încercat sa
stabileasca o relatie care sa masoare oarecum productivitatea unui anumit
agroecosistem în functie de temperatura si umiditate.
Indicele hidrotermic Iht este o astfel de unitate de masura si se determina dupa
urmatoarea formula:
t0 C x Pmm
Iht = - - - - - - - - - - x K1 x K2 în care:
100
t0 C – temperatura medie anuala în 0 C;
Pmm – precipitatiile medii anuale;
K1 - coeficientul de corectie pentru zonele cu diferite frecvente ale
lunilor de seceta;
K2 - coeficientul de corectie pentru zonele cu temperaturi medii
negative.

În România, valoarea indicelui hidrotermic este cuprins între 0,7 si 9 numai ca

suprafetele cu valori de peste 7 reprezinta enclave cu totul nesemnificative, cele mai
mari suprafete încadrându -se între valorile 4,5 si 6,5. Aceasta în timp ce în unele tari
din vestul Europei, si mai cu seama pe coasta oceanului Atlantic, valoarea indicelui
hidrotermic ajunge la 15 (fig.3.20).
Valoarea indicelui hidrotermic are o semnificatie deosebita pentru evaluarea
productivitatii unui agroecosistem, respectiv a unei zone. Sub acest aspect,
productivitatea agroecosistemelor din România, pe soluri asemanatoare sau chiar cu
însusiri de productivitate superioare celor din vestul Frantei, Belgia sau sudul Angliei
este aproape de jumatate.
Pentru sud-estul tarii si pentru Dobrogea în special unde valoarea indicelui
hidrotermic este cuprinsa între 4,0 -4,5 , iar pe litoral sub 4 ceea ce corespunde unei
productivitati de sub 3 t/ha porumb, spre exemplu.
164
 Fig.3.20. Indicele hidrotermic european (dupa D.Teaci)

În sinteza, interactiunea puternica a celor doi factori climatici principali

temperatura si umiditate,repartizata mult mai uniform pre teritoriul judetului decât
diferentele de sol face ca acestea din urma sa se aplatizeze reducându-se în final
numarul zonelor de favorabilitate, între care trebuie sa existe cel putin o clasa de
favorabilitate, respectiv 20 de puncte a notei de bonitare pentru cereale spre exemplu.

3.6.3. Potentarea favorabilitatii naturale a solurilor din România în raport

cu tarile Uniunii Europene. Dintre amenajarile funciare menite sa potenteze
capacitatea productiva a terenurilor si în tarile Uniunii Europene, ca si în România,
irigatiile sunt cele mai importante, atât ca suprafata amenajata, dar mai ales ca efect
asupra sporirii randamentelor.
La nivel mondial, amenajarile pentru irigatii depaseau în anul 2000 suprafata
de 272 mil.ha sau cca 18% din suprafata arabila, cu cea mai mare extindere în Asia
cu aproape 70% din amenajarile totale si cu 44,3% din arabilul continentului.
În acelasi an suprafata amenajata pentru irigat în Europa era de 25.382 mii ha,
reprezentând 12,2% din arabil. În ordinea suprafetelor amenajate principalele

165
tari europene pentru care irigatiile pot avea un impact semnificativ asupra
randamentelor sunt urmatoarele:

Suprafata Ponderea în
mii ha arabil %
Spania 3.655 20,4
România 3.087 31,1
Italia 2.700 24,6
Franta 2.634 13,3
Grecia 1.451 37,1
Bulgaria 800 17,3
Ungaria 220 4,8

Mentionam ca cifrele reprezinta suprafetele amenajate posibil de irigat si nu

cele irigate efectiv. Se stie, spre exemplu, ca în Franta se iriga efectiv ceva mai mult
de jumatate din suprafata amenajata , dar în Italia, Grecia sau Spania situatia este cu
totul alta.
În România la nivelul anilor 2003-2004 pot fi irigate circa 1.500 mii ha, dar
efectiv nu se iriga decât 1/3 din aceasta suprafata. În judetul Constanta previziunile
pentru viitor variaza între 130-200 mii ha.

166
 Cap.IV. ZONALITATEA PRODUCŢIEI
VEGETALE ŞI GRADUL DE VALORIFICARE A
FERTILITĂŢII NATURALE ŞI POTENŢATE
A SOLURILOR DIN JUD. CONSTANŢA

4.1. Zonalitatea condiţiilor ecologice pe teritoriul jud.Constanţa

4.1.1. Clima. În cap. III s-a menţionat faptul că Dobrogea aparţine în

totalitate zonei agroclimatice I - caldă-secetoasă - caracterizată la modul cel mai
general ca regiunea cu resursele termice cele mai generoase, dar şi cu resursele
hidrice cele mai sărace.
Cele două elemente climatice majore, temperatura şi precipitaţiile, deşi
prezintă unele diferenţieri în ce priveşte repartiţia teritorială (vezi fig.3.10 şi 3.11) nu
influenţează în mod deosebit nivelul recoltelor cel puţin la sortimentul de specii
cultivate nu numai în Dobrogea, dar şi pe ansamblul întregii zone agroclimatice I
(sud-estul ţării). Cel mult pentru unele specii pomicole sau pentru viţa de vie pot fi
identificate expoziţii mai însorite sau lipsite de curenţii reci primăvara.
Temperatura. Media anuală este cuprinsă între 10,4oC în partea de nord-vest a
judeţului şi 11,4 oC în partea de sud-est.
Sub aspect termic zona litorală ceea ce înseamnă o fâşie luată de 10-15 km la
vest de ţărmul mării beneficiază de temperaturile medii cele mai mari, peste 11oC,
dar mai ales de o umiditate atmosferică mai ridicată. Aceasta din urmă atenuează,
într-o oarecare măsură, arşiţele de la sfârşitul lunii iunie şi începutul lunii iulie
favorizând maturarea normală a cerealelor păioase de toamnă, dar şi procesele de
legare (polenizarea şi fecundarea la porumb şi floarea-soarelui). De asemenea,
aceeaşi fâşie litorală beneficiază toamna de efectul termostatic al mării, prelungind
167
sezonul de vegetaţie cu 10-15 zile şi favorizând în acest fel cultivarea unor hibrizi de
porumb şi floarea-soarelui, mai tardivi, deci mai productivi. Acelaşi fenomen fereşte
culturile legumicole de brumele timpurii de toamnă.
Toate aceste diferenţe spaţiale în ce priveşte distribuţia resursei termice nu
exclud încadrarea teritoriului agricol al jud.Constanţa în marea zonă agroclimatică I,
caldă-secetoasă ai cărei parametri termici sunt cuprinşi între 4000-4300oC (suma
temperaturilor mai mari de 0 oC) şi 1400-1750 oC (suma temperaturilor efective mai
mari de 10 oC). Temperaturi de peste 1700 oC se înregistrează în partea de sud-vest a
judeţului.
La nivel de judeţ, această amplitudine a resursei termice permite, cu toate
acestea, o diferenţiere zonală suficient de mare, care la rândul ei să se materializeze
în productivităţi distincte ale teritoriilor respective.
Precipitaţiile. În ansamblul său teritoriul judeţului Constanţa, ca şi al întregii
Dobroge de altfel, este secţionat de la nord la sud de izohieta 400 care separă aceeaşi
zonă litorală de restul teritoriului judeţului. La est de această linie precipitaţiile medii
anuale sunt cuprinse între 350-400 mm anual, iar la vestul acesteia între 400-450 mm
anual.
În plan transversal, la est de izohieta 400 precipitaţiile scad pe direcţia vest-est,
iar la vest de izohieta 400 precipitaţiile cresc de la est spre vest. Cu toate acestea,
distribuţia spaţială a precipitaţiilor nu este atât de liniară ca şi aceea a temperaturilor.
În această configuraţie generală (vezi fig.3,11) se disting anumiţi poli, fie de secetă
extremă, fie ceva mai generoşi în ce priveşte regimul pluviometric.
Diferenţele în ce priveşte distribuţia precipitaţiilor sunt însă de mică amploare
20-30 mm şi punctuale ele nu influenţează productivitatea zonală în ansamblu, dar
pot avea un efect benefic în cazul când cad în perioadele cele mai critice pentru o
cultură sau alta. Spre exemplu, în anul 2003 culturile de toamnă au fost practic
compromise datorită lipsei aproape totale a precipitaţiilor din prima jumătate a anului
( 1153 kg/ha la orz, dar 2635 kg/ha la porumb)
Concluzia finală asupra modului de distribuţie a principalelor elemente
climatice este aceea că distribuţia teritorială a acestora pe teritoriul judeţului permite

168
constituirea de zone de productivitate suficient de distincte pentru formarea de rentă
diferenţială pe criteriul favorabilităţii condiţiilor naturale.

4.1.2. Solurile. O comparaţie între modul de distribuţie a elementelor climatice

(fig.3.10, 3.11) şi harta solurilor (fig.3.3) ne conduce la constatarea că acestea din
urmă sunt mult mai diferenţiate atât ca potenţial productiv (de la cele mai fertile, cum
sunt cernoziomurile ciocolatii şi levigate şi până la cele mai sărace, cum sunt solurile
bălane de stepă erodate de pe versantul vestic al judeţului), cât şi ca repartiţie
teritorială.
Pentru soluri nu se pot trasa izolinii, ca şi pentru elementele de climă
(izoterme, izohiete). Principalele tipuri de sol purtătoare ale unor potenţiale de
producţie proprii sunt distribuite mult mai uniform cel mai adesea în mod punctual,
în enclave care fac deosebit de dificilă conturarea de zone distincte cât de cât
omogene sub aspectul fertilităţii naturale.
Cele mai răspândite sunt cernoziomurile carbonatice, soluri de fertilitate
mijlocie care ocupă cea mai mare suprafaţă în partea centrală, mediană a judeţului de
la nord şi până la extremul sud. Sub formă de enclave acestea la întâlnim însă mai
peste tot (pe litoral în zona Techirghiol, în sudul extrem, Independenţa-Limanu, în
partea de nord-est sau sud-vest a judeţului).
Mult mai puţin răspândite, dar mai fertile sunt cernoziomurile semicarbonatice
şi cernoziomurile cambice răspândite cu deosebire în jumătatea sud-estică a
judeţului, dar nu în zone compacte ci întrepătrunse de enclave la soluri mai puţin
fertile, cum sunt cernoziomurile carbonatice.
În partea central-nordică a judeţului, în perimetrele localităţilor Tariverde,
Cogealac, Fântânele, Râmnic, întâlnim de asemenea unele din cele mai fertile soluri
(cernoziomuri semicarbonatice şi cernoziomuri cambice), dar pe suprafeţe mult mai
reduse şi, de asemenea, în asociaţie cu soluri de calitate inferioară.
Partea sau pintenul de sud-vest al judeţului cuprinde un adevărat amalgam de
soluri de la cele mai fertile pe fundul văilor, în zonele depresionare (aşa-zisele
ceairuri) şi până la soluri schelet sau excesiv erodate pe versanţii abrupţi.

169
 În sfârşit, partea vestică a judeţului este dominată de solurile bălane de stepă
uşoare, sensibile la uscăciune şi unele din cele mai sărace. Productivitatea redusă a
acestora este accentuată şi de faptul că în decursul timpului au fost supuse unor
puternice eroziuni prin apa ploilor de primăvară, aproape întotdeauna sub formă de
aversă. O caracteristică specifică a reliefului jud.Constanţa o constituie orientarea
văilor, de altfel uscate mai tot timpul (în partea de sud a judeţului nu există nici o apă
curgătoare permanentă cât de mică) de la est spre vest.
Un rol important în distribuţia teritorială a producţiei agricole îl are canalul
navigabil Dunăre-Marea Neagră, care traversează judeţul Constanţa în partea sa
mediană şi care alimentează cea mai mare parte din sistemele de irigaţii, atât la nord
cât şi la sud.
Ţinând seama de faptul că repartiţia teritorială a solurilor cu însuşiri de
fertilitate intrinseci diferite este mult mai neomogenă decât în cazul elementelor
climatice, în ultimă analiză repartiţia solurilor va influenţa în primul rând zonalitatea
condiţiilor de favorabilitate naturală.

4.2. Lucrări de zonare a producţiei agricole în jud. Constanţa

4.2.1. Zonarea ecologică a plantelor agricole în RPR, 1960. Prima lucrare de

zonare a foste elaborată în anul 1960 de către un colectiv de autori coordonat de prof.
N.Zamfirescu Zonarea ecologică a plantelor agricole în RPR (fig.4.1).
În această lucrare pentru toate culturile şi pentru întreaga ţară au fost luate în
considerare un număr de şase zone de favorabilitate, după cum urmează:
1. Favorabilă I (FI); 2. Favorabilă II (FII); 3. Favorabilă III (FIII); 4. Puţin
favorabilă (PF); 5. Foarte puţin favorabilă (FPF); 6. Zonă improprie (I).
La cultura grâului, teritoriul judeţului Constanţa se încadrează în primele trei
zone de favorabilitate (fig.4.1).
Partea de sud-est a judeţului cu limita nordică pe linia Constanţa-Medgidia,
limita vestică înaintând până înspre Deleni, iar limita estică, care exclude fâşia de
litoral cu precipitaţiile cele mai reduse, se încadrează în prima zonă de favorabilitate
(FI).

170
 Grâu

Porumb

Fig. 4.1. Zonarea culturii grâului şi porumbului în Dobrogea

(după N.Zamfirescu şi colab.,1960)
171
 Partea centrală a judeţului, la nord şi la sud de Valea Carasu, precum şi fâşia
cea mai săracă în precipitaţii în lungul litoralului, se încadrează în a doua zonă de
favorabilitate (FII).
Restul terenurilor agricole, cuprinse pe versantul vestic şi aproape întreaga
treime de nord, formează cea de a treia zonă de favorabilitate (FIII).
Pentru cultura porumbului, Dobrogea oferă condiţii ecologice mai puţin
favorabile decât pentru grâu şi asta datorită faptului că porumbul nu beneficiază de
precipitaţiile din timpul toamnei şi iernii, întreaga perioadă de vegetaţie
desfăşurându-se pe parcursul a şase luni de primăvară, vară şi toamnă, din care două,
hotărâtoare pentru procesul de rodire, iulie şi august sunt cele mai secetoase.
În judeţul Constanţa au fost identificate tot trei zone de favorabilitate
ecologică, în ordinea productivităţii astfel:
1. partea de sud-est a judeţului, care se suprapune pe prima zonă de
favorabilitate a grâului, constituie zona de favorabilitate II (FII), fiind însă mai puţin
întinsă înspre vest.
2. o fâşie îngustă în partea de vest a judeţului, cu limita nordică depăşind
localitatea Hîrşova , iar cu cea sudică până pe teritoriul localităţii Rasova, este
apreciată ca zonă puţin favorabilă (PF) datorită mai cu seamă prezenţei solurilor
sărace şi erodate din această parte a judeţului.
3. restul teritoriului de la nord la sud, sud-vest, ca şi fâşia relativ îngustă,
aparţine zonei favorabile III (FIII).

4.2.2. Zonarea producţiei agricole în Dobrogea, nivel 1970-1972. A doua

lucrare de zonare a producţiei vegetale în Dobrogea şi fireşte şi pentru judeţul
Constanţa a fost elaborată cca. 15 ani mai târziu de către Staţiunea Experimentală
Agricolă de la Valu lui Traian şi publicată de către P.T o m o r o g a în 1973 în
lucrarea Agricultura Dobrogei92.

92
Tomoroga, P., Agricultura Dobrogei, Ed.Ceres, Bucureşti, 1973, pag.122 şi 132;

172
 P.Tomoroga ia în considerare trei zone de favorabilitate pentru cele două
principale culturi cerealiere, grâul şi porumbul, pe teritoriul judeţului Constanţa
(fig.4.2).

173
 Pentru cultura grâului, zona cea mai favorabilă este tot partea de sud-est a
judeţului (zona III, numerotarea favorabilităţii fiind inversă), dar care include de data
aceasta şi zona litorală. Acelaşi specialist consideră că un grad de favorabilitate
identic se întâlneşte şi în centrul judeţului, în jurul oraşului Medgidia şi de asemenea
sub forma unei zone insulare, cu soluri din cele mai fertile în partea central-nordică a
judeţului.
Prima zonă de fertilitate (de data aceasta cu potenţialul de producţie cel mai
redus) acoperă partea de sud-vest a judeţului, cea mai complexă fiind varietatea
solurilor şi orografia terenului.
Restul teritoriului jud. Constanţa este asimilat zonei de doua de fertilitate
ecologică.
Pentru cultura porumbului configuraţia celor trei zone de favorabilitate se
modifică în felul următor:
ƒ zona de favorabilitate maximă a IV-a se extinde spre vest,
cuprinzând inclusiv centrul judeţului şi litoralul, cu excepţia unei
porţiuni în partea de nord-est;
ƒ zona cea mai puţin favorabilă (2 în sistemul de numerotare al
autorului) cuprinde întreaga faţetă vestică a judeţului cu
extinderea cea mai mare în sud-vest şi o fâşie îngustă în partea
centrală. De asemenea, autorul identifică o porţiune mai slab
productivă în partea de est a judeţului la sud de lacul Sinoe;
ƒ zona de fertilitate ecologică medie care cuprinde în general partea
centrală a judeţului, dar cu un areal de răspândire mai redus decât
pentru cultura grâului.
Zonarea producţiei vegetale descrisă mai sus are câteva caracetristici specifice
şi anume:
• nu corespunde cu sistemul unic de favorabilitate adoptat în lucrarea din
1960;

174
 • numerotarea este inversă de la 1 la 4, prima zonă fiind considerată
improprie terenurilor în arabil, ceea ce face ca numărul zonelor de
favorabilitate pentru plantele de cultură să se reducă la trei, din care a
treia apare ca cea mai favorabilă.;
• nu are la bază un sistem de bonitare, ci mai degrabă o statistică
teritorială a producţiilor medii la principalele culturi obţinute în perioada
elaborării lucrării;
• nu ţine seama de lucrările de îmbunătăţiri funciare, deşi la data când a
apărut lucrarea cca. 100 mii ha (20% din arabil) era amenajat pentru
irigat şi lucrările erau în plină desfăşurare cu un ritm de zeci de mii de
ha pe an;
• nivelul orientativ al randamentelor indicat în lucrare nu ţine seama de
potenţarea prin irigare a acestora, deşi Staţiunea de Cercetări de la Valu
lui Traian avea deja rezultate multianuale în acest sens.
Zonarea producţiei vegetale elaborată la începutul anilor `70 cu valoare
orientativă în ce priveşte nivelul randamentelor la unitatea de suprafaţă este cu toate
acestea deosebit de importantă întrucât sesizează şi poziţionează corect în special
diferenţele în ce priveşte starea de fertilitate a solurilor, eroziunea, relieful terenului.

4.2.3. Zonarea producţiei agricole orizont 1980-1985-1990. A fost concepută

ca o comandă socială sau mai degrabă o comandă politică ce urma să transpună în
plan teritorial obiectivele pe termen lung ale politicii agrare ale Partidului Comunist
Român stabilite la al XI-lea Congres (1974).
Lucrarea cea mai amplă elaborată în România s-a caracterizat printr-o abordare
integrală a problemelor şi locului agriculturii în economia naţională, fiind precedată
de ample studii pregătitoare în toate domeniile din interiorul agriculturii în relaţie cu
factorii externi, politici, economici şi sociali.
Caracteristica principală a lucrării a fost o abordare globală a repartiţiei
teritoriale a producţiei agricole vegetale şi animale în funcţie de condiţiile naturale,
economice şi sociale, în corelare cu:
ƒ dezvoltarea bazei materiale (capital fix şi circulant);
175
 ƒ execuţia unor ample lucrări de îmbunătăţiri funciare până la
epuizarea restricţiilor în utilizarea raţională a fondului
funciar (secetă, eroziune, exces de umiditate, de alcalinitate
etc, toate acestea urmând să fie rezolvate până în preajma
anilor `90;
ƒ progresul tehnic şi tehnologic, accentuarea proceselor de
concentrare şi specializare a producţiei pe zone şi sectoare
socio-economice (de stat, cooperatiste, zone
necoperativizate);
ƒ continuarea procesului de urbanizare şi reducerea populaţiei
ocupate în agricultură din populaţia totală ocupată până la
17-18%.
În acest context, aşezată pe un fond ecologic concret studiat în mod exhaustiv
de către pedologi în primul rând, lucrarea de zonare finalizată în anul 1976 a avut un
caracter pregnant prospectiv, vizând cu prioritate profilul complex (vegetal,
cerealier, animal-pe produse), gradul de concentrare al diferitelor produse, încadrarea
lor pe două planuri, la nivel naţional şi local. Acesta a fost şi motivul pentru care s-a
solicitat îndrumătorilor-metodologi de la nivelul judeţelor constituirea unui număr
mare de zone judeţene (8-12).
Potrivit condiţiilor ecologice naturale şi potenţate prin lucrări de îmbunătăţiri
funciare în fiecare zonă judeţeană a fost propus un anumit profil al producţiei
vegetale, iar peste acesta s-au suprapus produsele animale cele mai potrivite (carnea,
laptele, ouăle s-au asociat cu zonele cerealiere – porumb în primul rând - legumele
în zonele preorăşeneşti etc.), figura 4.3 fiind edificatoare în această privinţă.
Acutizarea penuriei de resurse atât investiţionale cât şi de exploatare care a
dominat întreg deceniul nouă al sec.XX, precum şi alte cauze, au condus la un grad
redus de realizare a obiectivelor tehnice şi economice propuse prin lucrarea de
zonare. Lucrările de îmbunătăţiri funciare au rămas cu unele excepţii (irigaţii) cam la
jumătatea suprafeţelor propuse, iar pentru cele executate nu s-au mai găsit fonduri
pentru o exploatare raţională.

176
Fig. 4.3. Profilul zonelor de producţie pe judeţul Constanţa (1976)

177
 Obiectivele moderne construite în ramura zootehnică nu au fost nici ele
exploatate raţional, astfel că în faza de exploatare parametrii tehnici şi economici au
rămas mult în urma celor proiectaţi.
Cea mai valoroasă parte din Zonarea producţiei agricole 1976 rămâne studiul
aprofundat al condiţiilor naturale în sensul că acesta poate fi utilizat şi în prezent ca
bază pentru o repartiţie teritorială raţională a producţiei vegetale, în primul rând. El
poate de asemenea să fie folosit cu succes şi în rezolvarea unor probleme actuale şi
de perspectivă, precum renta funciară şi preţul pământului, fiscalitatea, impozitul
agricol.

4.3. Bonitarea condiţiilor naturale şi potenţate a terenurilor

agricole din judeţul Constanţa

4.3.1. Bonitarea condiţiilor naturale. Lucrarea de zonare propriu-zisă, adică

de stabilire a perimetrului fiecărei zone judeţene a fost precedată de ample studii
pedologice şi climatologice executate de către institutele de cercetări de profil
(Institutul de Cercetări pedologice şi Agrochimice -ICPA şi Institutul Naţional de
Meteorologie şi Hidrologie – INMH), care au fost transpuse pe hărţi şi puse apoi la
dispoziţia comisiilor judeţene de zonare.
Bonitarea condiţiilor naturale a fost efectuată pentru toate cele patru categorii
de folosinţă a terenului: arabil, vii (struguri de vin şi struguri masă), pomi fructiferi
(separat pentru meri-peri, pruni, cireşi-vişini, caişi-piersici), pentru pajişti naturale,
precum şi pentru un număr de 13 specii de culturi de câmp (cereale, leguminoase
pentru boabe, plante tehnice, legume).
Dat fiind faptul că unul din obiectivele lucrării de faţă îl reprezintă sesizarea
manifestării rentei diferenţiale în funcţie de favorabilitatea naturală a terenurilor
agricole, am considerat oportun să reţinem din această lucrare (Zonarea producţiei
agricole 1980,1985,1990, jud. Constanţa) un număr de şase hărţi reprezentând
condiţiile naturale şi bonitarea pe 10 clase de bonitare pentru categoria de folosinţă
arabil şi un număr de cinci culturi, cele mai reprezentative: grâu, porumb, floarea-
soarelui, cartofi şi sfeclă de zahăr (fig.4.4-4.9).
178
Fig.4.4. Aprecierea economică a terenurilor – folosinţa arabil

179
Fig.4.5. Aprecierea economică a terenurilor - Grâu

180
Fig.4.6. Aprecierea economică a terenurilor – Porumb

181
Fig.4.7. Aprecierea economică a terenurilor – Floarea-soarelui

182
Fig.4.8. Aprecierea economică a terenurilor – Sfeclă de zahăr

183
Fig.4.9. Aprecierea economică a terenurilor - Cartofi

184
 Pe baza hărţilor respective au fost identificate clasele de bonitare pentru arabil
şi principalele culturi.
Observăm că primele două clase de bonitare (cele mai puţin favorabile 0-10 şi
11-20 puncte le întâlnim pe suprafeţe foarte mici la categoria arabil, precum şi
la culturile porumb, cartofi şi sfeclă de zahăr. Cea de-a treia clasă de favorabilitate
(20-30 puncte) o întâlnim şi la grâu, dar nu o mai întâlnim la cultura floarea-soarelui.
Tabelul 4.1
Identificarea claselor de bonitare (fertilitate) pentru terenul arabil
şi principalele culturi de câmp şi plante tehnice în jud.Constanţa
Clasa de Limitele
Teren Floarea- Sfeclă de
bonitarex) notei de Grâu Porumb Cartofi
arabil soarelui zahăr
fertilitatexx) bonitare
I 0-10 x x x x
II 11-20 x x x x
III 21-30 x x x x
IV 31-40 x x x x
V 41-50 x x x x x x
VI 51-60 x x x x x
VII 61-70 x x x x x
VIII 71-80 x x x x
IX 81-90
X 91-100
Media 47 49 49 48 37 43
x) Prelucrări proprii după D.Teaci şi Viorica Pană

Majoritatea terenurilor, ca şi a culturilor, se încadrează în clasele de bonitare

mijlocii între 41-50 de puncte, cu o preponderenţă masivă a clasei a cincea (41-50
puncte) care va da, de altfel şi nota medie a judeţului. Prin comprimarea claselor de
bonitare în clase de favorabilitate, respectiv din 20 în 20 de puncte ale notei de
bonitare obţinem o regrupare a terenurilor judeţului, reprezenzată în tab.4.2.
Din consultarea hărţilor de bonitare întocmite de către ICPA cu ocazia
lucrărilor de zonare a producţiei agricole (1976) rezultă următoarele concluzii:
ƒ în sistemul de apreciere a condiţiilor naturale de la 0-100 puncte, prima
clasă de favorabilitate lipseşte şi aceasta datorită în primul rând
condiţiilor de climă ca şi a absenţei aportului freatic, elemente pentru
care punctajul este egal cu zero sau minim;

185
 ƒ în cea de-a doua clasă de favorabilitate sunt cuprinse mai puţin de 17%
din suprafeţele cultivate în arabil;
Tabelul 4.2
Gruparea terenurilor şi a suprafeţelor arabile din jud.Constanţa pe clase de favorabilitate

a) Gruparea terenurilor arabile din jud.Constanţa pe clase de favorabilitate

Limita
Clasa de Teren Floarea- Sfeclă
notei de Grâu Porumb Cartofi
favorabilitate arabil soarelui de zahăr
bonitare
1. Foarte favorabilă I 81-100 - - - - - -
2. Foarte favorabilă II 61-80 x X x x - X
3. Favorabil I 41-60 x X x x x X
4. Favorabil II 21-40 x X x x x X
5. Puţin favorabil 0-20 x - x - x X
Media 47 49 49 48 37 43
b) Gruparea suprafeţelor pe clase de favorabilitate
Limita Sfeclă
Clasa de Teren Floarea-
notei de Grâu Porumb Cartofi de Media %
favorabilitate arabil soarelui
bonitare zahăr
1. Foarte
81-100 - - - - - - - 0,0
favorabilă I
2. Foarte
61-80 110 130 80 120 - 50 82 16,8
favorabilă II
3. Favorabil I 41-60 308 320 333 305 123 248 273 56,0
4. Favorabil II 21-40 40 38 50 63 200 105 96 19,6
5. Puţin
0-20 30 - 25 - 85 85 87 7,6
favorabil
Suprafaţa
Ha 488 488 488 488 488 488 488 100,0
arabilă
Nota medie de
47 49 49 48 37 47 47
bonitare
Sursa: Calculaţii după hărţile de bonitare.

ƒ clasa a 3-a de favorabilitate este dominantă cu cca. 56% din suprafaţa

arabilă şi în consecinţă formează şi nota medie de bonitare atât pentru
arabil cât şi pentru principalele culturi. Notele medii pentru cartofi sau
sfeclă de zahăr, deşi mai mici decât media, nu sunt reprezentative,
întrucât datorită suprafeţelor reduse pe care se cultivă găsesc terenuri cu
favorabilitate corespunzătoare în oricare din zonele mai mari.
ƒ cea de a 4-a zonă de favorabilitate ocupă aproape 1/5 din suprafaţa
arabilă a judeţului în special pe faleza Dunării şi în sud-vestul judeţului.
Este cultivată cu întreg sortimentul de culturi de câmp, dar şi cu plantaţii
viti-pomicole (în jumătatea de sud) parţial terasate.

186
 ƒ terenurile de categoria a 5-a cu note de bonitare mai mici de 20, ocupă
mai puţin de 8% din teritoriu, ele pot fi întâlnite aproape oriunde, dar
care datorită suprafeţelor mici, nu pot fi subiect de zonalitate.
În scopul fundamentării zonalităţii condiţiilor naturale, respectiv a zonelor de
favorabilitate susceptibile să genereze diferenţe de productivitate suficient de
semnificative pentru sesizarea rentei diferenţiale I au fost selectate un număr de trei
foste consilii agroindustriale de stat şi cooperatiste reprezentând cele trei zone de
favorabilitate mai mult sau mai puţin bine conturate (tab.4.3).
Tabelul 4.3
Notele de bonitare naturale pe zone de favorabilitate
reprezentative pentru judeţul Constanţa
Legumi-
Clase de Floarea- Sfeclă
Unitatea agricolă Grâu Porumb Cartofi noase
favorabilitate soarelui de zahăr
boabe
Unităţi agricole din zona Topraisar (litoral, sud-est)
Osmancea III 40-60 57 54 55 40 48 56
Lanurile III 40-60 61 59 60 47 53 61
Mereni II-III 41-80 62 60 61 49 54 60
Bărăganu II-III 41-80 63 61 63 56 55 62
Biruinţa III 41-60 57 53 52 40 48 53
Moviliţa II-III 41-80 63 60 59 48 56 59
Topraisar II 61-80 66 65 66 54 60 65
Potîrnichea II 61-80 66 65 66 54 60 65
Amzacea II-III 41-80 62 60 61 48 55 60
Topraisar III 41-60 60 57 56 45 53 56
TOTAL II-III 41-60 62 59 60 49 53 60
Unităţi agricole din zona Remus Opreanu (centru, nord-sud)
Medgidia III 41-60 48 42 42 32 35 46
Ivrinezu IV 21-40 22 17 14 5 7 13
Izvoru III 41-60 48 41 40 29 34 46
Peştera III 41-60 47 42 41 28 34 43
Medgidia IV 21-40 37 31 33 22 26 36
Peştera III 41-60 45 42 41 39 41 42
TOTAL III 41-60 43 41 40 32 31 40
Unităţi agricole din zona Cernavodă (vest, sud-vest)
Dunărea IV 21-40 37 33 35 20 24 35
Seimenii Mici IV 21-40 38 31 35 21 24 35
Seimenii Mari IV 21-40 39 32 36 22 25 36
Dunăreni IV 21-40 39 32 21 10 14 21
Alimanu IV 21-40 27 22 20 10 14 20
Cochirleni IV 21-40 25 21 20 10 17 20
Rasova IV 21-40 27 23 20 10 14 20
Cernavodă IV 21-40 25 21 21 11 14 20
TOTAL IV 21-40 30 26 25 13 17 24
Sursa: OSPA Constanţa, 1976.

187
 Sub acest aspect considerăm oportun să facem o disociere între două noţiuni
care se confundă adesea şi anume calitatea fondului funciar şi favorabilitatea unui
anumit teritoriu.
Clasa de calitate a terenului se referă numai la caracteristicile intrinseci ale
terenurilor, la gradul de degradare şi la pantă, fără a lua în considerare elementele
climatice (căldură, precipitaţii etc.) care sunt luate în calcul la bonitarea
agroecologică.
În literatura de specialitate, terenurile agricole au fost grupate pe şase clase de
calitate astfel:
• clasa I – terenuri de calitate foarte bună, lipsite de orice limitări
(restricţii) sau fenomene de degradare cu soluri profunde, cu textură
mijlocie, drenaj bun şi cu pante sub 5%;
• clasa II-a – terenuri de calitate bună, pe care acţiunea factorilor
limitativi este incipientă sau slabă;
• clasa III-a – terenuri de calitate mijlocie pe care factorii limitativi se
manifestă cu o intensitate semnificativă, mijlocie;
• clasa IV-a – terenuri de calitate slabă terenuri cu fenomene de
degradare puternică;
• clasa V-a – terenuri de calitate foarte slabă pe care degradările sunt
foarte puternice sau excesive;
• clasa VI-a – terenuri devenite neproductive ca urmare a unor procese de
degradare extremă, naturală sau antropică93.
Potrivit acestei clasificări, terenul arabil din Dobrogea corespunde
următoarelor clase de favorabilitate (tab.4.4)94 96.

93
Georgescu, Sc. ( coordonator), Studiul fondului funciar agricol al Republicii Socialiste România, IGFCOT, Centrul
de Material Didactic şi Propagandă Agricolă, Bucureşti, 1983, pag.7-8;
94
Georgescu, Sc. ( coordonator), Op.cit., pag.75-76;
188
 Tabelul 4.4
Structura fondului funciar agricol din Dobrogea
pe clase de calitate ( % )
Clasa de calitate Arabil Agricol
I 60,2 53,0
II 23,2 21,6
III 10,3 11,5
IV 3,8 6,3
V 2,5 7,6
Total 100,0 100,0
Sursa: Studiul fondului funciar agricol al RSR

Pe ansamblul Dobrogei calitatea terenurilor este superioară mediei pe ţară,

terenurile bune şi foarte bune (clasa I şi II) reprezentând aproape ¾ faţă de o medie de
cca.38% media pe ţară. În cadrul Dobrogei, judeţul Constanţa este sensibil superior
comparativ cu jud. Tulcea.

4.3.2. Bonitarea condiţiilor potenţate a terenurilor agricole din jud.

Constanţa. În perioada elaborării lucrărilor de bonitare a terenurilor din jud.
Constanţa (1974-1975) numai o parte din îmbunătăţirile funciare programate erau
executate.
Amenajările pentru irigaţii, spre exemplu, nu erau executate decât în proporţia
de cca. 40%, cu toate acestea bonitarea condiţiilor naturale nu a ţinut seama de aceste
amenajări. În schimb, pentru bonitarea condiţiilor potenţate s-a ţinut seama de
programul de îmbunătăţire al orizontului 1990, care în jud. Constanţa a şi fost realizat,
cu mici excepţii.
În cazul celor trei zone agricole, luate ca exemplu pentru bonitarea condiţiilor
naturale şi care reprezintă în linii generale zonalitatea acestor condiţii pentru teritoriul
luat în studiu, amenajările pentru irigaţii ca principal factor de potenţare au fost
efectuate pe 96% din suprafaţă, în zona Topraisar, 68% în cadrul zonei Remus
Opreanu şi 36% în zona Cernavodă, care se caracterizează prin cele mai slabe condiţii
pentru astfel de lucrări.
Potenţarea notelor naturale de bonitare şi transformarea lor în note potenţate a
ridicat clasa de favorabilitate pentru fiecare dintre cele trei teritorii, însă în mod diferit
(tab. 4.5).

189
 Pentru zona cea mai puţin favorabilă, Cernavodă, de la clasa a IV în condiţii
naturale (21-40 nota de bonitare) s-a ajuns la clasa superioară a III-a (41-60), iar în
unele cazuri (unde au fost posibile amenajările hidroameliorative chiar la clasa a II
(61-80 puncte).
În zona centrală Remus Opreanu, potenţarea a fost mai nuanţată. În funcţie de
condiţiile concrete ale fiecărei unităţi agricole acestea au ajuns să fie încadrate din
clasa a IV sau a III-a în clasa a II-a de favorabilitate sau chiar în clasa a I-a.

Tabelul 4.5
Notele de bonitare potenţate pe zone de favorabilitate
reprezentative pentru judeţul Constanţa
Legumi-
Clase de Floarea- Sfeclă
Unitatea agricolă Grâu Porumb Cartofi noase
favorabilitate soarelui de zahăr
boabe
Unităţi agricole din zona Topraisar (litoral, sud-est)
Osmancea I > 80 97 113 93 76 120 95
Lanurile I > 80 104 124 102 89 132 104
Mereni I > 80 105 126 104 93 135 102
Bărăganu I > 80 107 128 107 95 140 105
Biruinţa I > 80 97 111 88 76 120 90
Moviliţa I > 80 107 126 100 91 140 100
Topraisar I > 80 112 136 112 103 150 110
Potîrnichea I > 80 112 136 112 103 150 110
Amzacea I > 80 105 126 104 91 137 102
Topraisar I > 80 102 120 95 85 132 95
TOTAL 5 > 80 101 125 91 90 135 90
Unităţi agricole din zona Remus Opreanu (centru, nord-sud)
Medgidia I-II >61 82 88 71 57 97 78
Ivrinezu IV 21-40 37 36 24 9 17 22
Izvoru I-II > 61 82 86 68 55 85 78
Peştera I-II > 61 80 88 70 53 85 77
Medgidia II 61-80 63 65 56 42 65 61
Peştera II 61-80 65 69 53 64 60 56
TOTAL II 61-80 69 74 58 41 67 62
Unităţi agricole din zona Cernavodă (vest, sud-vest)
Dunărea II 61-80 66 73 62 40 52 62
Seimenii Mici II 61-80 67 68 62 42 62 62
Seimenii Mari II 61-80 68 69 63 43 64 63
Dunăreni III 41-60 49 47 35 20 34 35
Alimanu III 41-60 51 50 37 21 37 37
Cochirleni III 41-60 49 48 36 15 27 36
Rasova III 41-60 49 52 37 21 37 37
Cernavodă III 41-60 44 46 38 52 36 36
TOTAL III 41-60 54 55 45 27 43 44
Sursa: OSPA Constanţa, 1976.

190
 Potenţarea cea mai puternică s-a produs în zona litorală (Topraisar) cu solurile
cele mai fertile unde nota de bonitare potenţată a depăşit limita de 100 puncte din
sistemul de bonitare al condiţiilor naturale. Şi aici există diferenţe de la o unitate
agricolă la alta, dar în majoritatea cazurilor şi la principalele culturi, nota de bonitare
depăşeşte 100 de puncte.
Întrucât în acest caz potenţarea condiţiilor naturale s-a obţinut prin investiţii,
renta diferenţială potenţială pe aceste terenuri va fi diferită faţă de aceea obţinută pe
terenuri cu fertilitate naturală diferită. În primul caz se obţine rentă diferenţială I, iar în
cel de-al doilea rentă diferenţială II, aşa cum vom vedea în continuare. Fireşte însă că
investiţiile efectuate pe terenuri cu fertilitate naturală diferită nu vor anula renta
diferenţială I, ci o vor amplifica în condiţiile în care obiectivele de investiţii vor fi
exploatate la parametrii proiectaţi.

4.4. Valorificarea fertilităţii naturale şi potenţate a terenurilor

arabile din judeţul Constanţa

4.4.1. Valorificarea fertilităţii naturale a terenurilor arabile din jud.

Constanţa. Pe baza hărţilor de bonitare a condiţiilor naturale la principalele culturi
(fig.4.4-4.8), a zonărilor succesive 1960, 1973, 1976 (fig.4.1-4.3) au fost reconstituite
un număr de trei zone de favorabilitate reprezentative care vor permite în continuare
punerea în evidenţă a modului de manifestare a rentei funciare diferenţiale I şi II pe
teritoriul jud. Constanţa (fig.4.9).
La stabilirea celor trei zone de favorabilitate s-a ţinut seama şi de actualul
program de reabilitare a sistemelor de irigaţii din jud.Constanţa (fig.4.10) în
perimetrele reabilitate urmând a se manifesta şi efectul rentei diferenţiale II.
Pentru determinarea productivităţii celor trei zone de favorabilitate în condiţii
naturale s-au consultat datele de arhivă (dările de seamă anuale AGR-1 ale unităţilor
agricole de stat şi cooperatiste) pentru perioada 1966-1970 neinfluenţate sau foarte
puţin influenţate de lucrările de îmbunătăţiri funciare. Rezultatele obţinute sunt
prezentate în continuare în tabelul 4.6. Au fost luate considerare principalele culturi,
grâul – reprezentativ pentru culturile de cereale păioase, iar porumbul pentru culturile

191
prăşitoare. De altfel, notele de bonitare pentru cereale şi plante tehnice nu se
deosebesc în mod semnificativ.
Tabelul 4.6
Gradul de valorificare al favorabilităţii naturale la culturile
grâu şi porumb în jud. Constanţa în perioada 1966-1970
Ponderea Grâu Porumb
Zona de favorabilitate în arabil Nota Nota
kg/ha kg/punct kg/ha kg/punct
% de bonitare de bonitare
I 28 65 3210 50,1 66 4699 71,2
II 52 44 2173 48,3 43 3062 71,2
III 20 38 1877 48,1 37 2634 71,2
Media p e judeţ 100 49 2420 49,4 49 3489 71,2
Sursa: Prelucrări proprii după hărţile pedologice şi producţiile medii obţinute.

Fig.4.9. Zonarea actuală şi de perspectivă a culturilor de câmp în judeţul Constanţa

192
 Sursa ONIF – Sucursala Dobrogea, 2005.

Fig.4.10. Programul de reabilitare a sistemelor de irigaţii în jud. Constanţa

(cca.150-160 mii ha)

193
 Cerinţe mai aparte faţă de anumiţi factori de mediu manifestă doar unele specii
mai pretenţioase, precum sfecla de zahăr, cartofii, unele specii legumicole, dar care
toate împreună nu depăşesc 2-3% din suprafaţa arabilă şi care nu pot influenţa în mod
semnificativ zonalitatea de ansamblu a unui teritoriu.
Producţiile medii obţinute sunt relativ modeste, dar ele reflectă în general
nivelul tehnologic al epocii. Spre exemplu, la grâu producţia medie de 2.420 kg/ha
raportată la nota medie de bonitare naturală a judeţului înseamnă 49,4 kg/punct al
notei de bonitare, ceea ce corespunde valorii acordate de unii specialişti.
D.Teaci95 a determinat valoarea punctului de bonitare pentru grâu la 50
kg/punct pentru orizontul tehnologic al anului 1965. La porumb cu o producţie medie
de 3.489 kg/ha valoarea punctului de bonitare de 71,2 kg/punct depăşeşte chiar
evaluările orizontului 1978 (şi anume 70 kg/punct determinată de acelaşi autor).
Menţionăm, de asemenea, că valoarea sau productivitatea punctului notei de bonitare
a fost determinată pe baza randamentelor obţinute în câmpurile experimentale ale
unităţilor de cercetare de profil din zonele respective.

4.4.2. Valorificarea favorabilităţii potenţate a terenurilor arabile din jud.

Constanţa. Aşa cum s-a mai menţionat, ultima lucrare de zonare a producţiei agricole
din jud. Constanţa, elaborată în anul 1976, a fost structurată pe trei orizonturi
temporale 1980, 1985 şi 1990, când ar fi urmat să fie realizate toate lucrările de
îmbunătăţiri funciare menite să potenţeze la maximum fertilitatea naturală a
terenurilor agricole din judeţ.
Pentru scopul urmărit aici a fost luat, ca bază de referinţă, orizontul 1985,
pentru care lucrările de potenţare au fost realizate, drept care în următoarea perioadă
de timp ar fi trebuit să fie atinse cel puţin randamentele prevăzute pentru orizontul
1985. Ceea ce s-a realizat în realitate este prezentat în tabelul 4.7. Potrivit studiilor de
zonare notele de bonitare naturale au fost potenţate cu coeficienţi cuprinşi între 1,45 şi
1,65 pentru cultura grâului şi cu 1,95 şi 2,20 la cultura porumbului, iar notele medii
potenţate la nivel de judeţ au devenit 77 pentru grâu şi respectiv 100 pentru porumb.

95
Teaci, D., Bonitarea terenurilor agricole, Ed.Ceres, Bucureşti, 1980, pag.225-226;
194
 Tabelul 4.7
Gradul de valorificare al favorabilităţii potenţate la culturile de grâu şi porumb
în perioada 1986-1990, comparativ cu prevederile zonării în jud. Constanţa
Grâu Porumb
Zona
de Nota de Coeficient Producţia/ Nota de Coeficient Producţia/
favora- bonitare Nota Producţia Nota Producţia
de punct bonitare de punct
bilitate naturală potenţată kg/ha potenţată kg/ha
potenţare potenţat naturală potenţare potenţat

a) Proiectată prin lucrările de zonare orizont 1985

I 65 1,65 107 6527 61 66 2,20 145 10875 75
II 44 1,55 68 4148 61 43 2,02 87 6525 75
III 38 1,45 55 3355 61 37 1,95 72 5400 75
Media
pe 49 1,57 77 4700 61 49 2,04 100 7500 75
judeţ
b) Realizări – media anilor 1986-1990
I 65 1,65 107 4890 45,7 66 2,20 145 4423 30,5
II 44 1,55 68 3108 45,7 43 2,02 87 2654 30,5
III 38 1,45 65 2971 45,7 37 1,95 72 2196 30,5
Media
pe 49 1,57 77 3521 45,7 49 2,04 100 3051 30,5
judeţ
Sursa: Prelucrări după lucrările de zonare 1976 şi producţiile obţinute în perioada 1986-1990.

Prognoza randamentelor pentru orizontul 1985 menţionată în aceeaşi lucrare

pentru orizontul respectiv a fost de 4.700 kg/ha grâu şi 7.500 kg/ha porumb, revenind
61 kg/punct în primul caz şi 75 kg/punct în cele de al doilea (tabel 4.6 ).
Nivelul randamentului obţinut în următoarea perioadă (1986-1990) a fost însă
cu mult sub cel proiectat la grâu, iar la porumb chiar sub nivelul celui obţinut în
perioada anterioară.
Aceste rezultate aparent paradoxale îşi au explicaţia în neconcordanţa între
evoluţia notei de bonitare ca efect al unor eforturi investiţionale pe de o parte şi
evoluţia factorului tehnologic menit să pună în valoare respectiva investiţie pe de alta.

4.5. Interpretarea şi valorificarea economică a bonitării

terenurilor agricole

4.5.1. Câteva aspecte istorice. Pământul ca mijloc de procurare a hranei atât în

stare naturală sau modificat prin intervenţii antropice a constituit din cele mai vechi
timpuri, subiect de evaluare economică, criteriul de bază fiind capacitatea acestuia de
a produce recolte mai mari sau mai mici în funcţie de o serie de însuşiri, cunoscute
generic drept calitate.
195
 Se înţelege de la sine că evaluarea economică a pământului ca aproape orice
acţiune omenească, nu era gratuită. Primul interesat era, fireşte, proprietarul sau
deţinătorul de teren, dar în acelaşi timp comunitatea şi mai apoi formaţiunea statală,
pentru care impozitul funciar constituia una din principalele surse de venit. În ordine
atât istorică, dar şi ponderală formaţiile religioase posesoare de mari întinderi de
pământ erau şi ele interesate de capacitatea productivă a pământului, acestea din urmă
instituind în calitate de deţinător, aşa-zisa zeciuială adică a 10-a parte din recoltă din
partea celor care-l lucrau. Dacă pe sistemul zecimal calitatea terenului era implicată în
mod direct - această a 10-a parte fiind mai mare sau mai mică în funcţie de recoltă,
respectiv de calitate, impozitarea de către stat făcea implicită evaluarea economică a
calităţii pământului, adică bonitarea.
Aşadar evaluarea economică a pământului are o istorie practic de aceeaşi
vechime ca şi agricultura însăşi. Nu este însă locul dezvoltării ei aici, dar câteva repere
cronologice ne sunt necesare în vederea stabilirii stadiul evoluţiei conceptului de
bonitare economică şi rolul său în economia funciară în ansamblu inclusiv în ce
priveşte renta funciară.
• Cu cel puţin 3000 de ani înaintea erei creştine în Mesopotamia şi Egipt
formaţiunile statele practicau clasificarea terenurilor în funcţie de calitate
pentru stabilirea dărilor pentru stăpânire96.
• În Grecia antică şi apoi în Imperiul roman stabilirea obligaţiilor către stat
ale deţinătorilor de pământ se făcea de asemenea, pe baza clasificării
terenurilor după calitate;
• Din perioada Evului Mediu exista, de asemenea, referiri la plata rentei,
aceasta fiind însă amestecată cu alte obligaţii datorate proprietarului de
pământ sau statului97.
• Renta ca teorie începe să fie cunoscută din sec.XVII în perioada formării
statelor-naţiume, tot in legătura cu politicile fiscale (W.Petty, A Treaty on
Taxes and Contribution, 1662).

96
Teaci, D., Op. cit., pag.159;
97
Schumpeter, J.A., History of Economic Analysis, New York, 1954, pag. 101;
196
 • În sec.XVIII, fiziocraţii vor dezvolta chiar exagerat de mult teoria rentei
funciare întrucat aceştia considerau că doar în agricultură se formează
surplus (produit net).
• Descompunerea de către David Ricardo98 a venitului naţional al unei ţări în
trei parţi din care una provine de la proprietarii funciari, înseamnă printre
altele recunoaşterea implicită a unui mecanism de distribuţie a rentei
funciare între stat şi proprietarii funciari.
• Cam în acelaşi timp, sau chiar mai devreme, începând cu sec. XVIII,
administraţia habsburgică a cărei meticulozitate era cunoscută, avea
clasificate pământurile după venitul cadastral ca rezultat al capacităţii
productive, iar la începutul sec.XX o nouă încadrare a terenurilor pe clase
de favorabilitate a fost extinsă până la nivelul parcelelor individuale ale
fiecărei gospodării ţărăneşti 99.
• Începând cu sec.XIX timpuriu studii şi cercetări pedologice a pământului
din ce în ce mai laborioase se dezvoltă şi se extind şi în alte parţi ale lumii
precum în SUA, Rusia, Anglia.
În ce priveşte conceptul şi noţiunea de bonitare, aceasta din urmă îşi are
originea semantică în Germania unde a fost introdusă de I.F.Mayer în anul 1805100.
Tot în spaţiul german, Prusia, Bavaria, în fostul imperiu habsburgic s-au efectuat cele
mai vechi lucrări de bonitare cu caracter practic, introducându-se în acelaşi timp şi
cadastrul funciar.
Ţinând seama atât de personalitatea cercetătorilor care s-au ocupat de
problema bonitării terenurilor agricole, dar şi de spaţiul geografic şi timpul în care s-
au desfăşurat lucrările în mod firesc au luat naştere şi s-au format cel puţin câteva
şcoli. Pentru partea a II-a a sec.XIX şi prima jumătate a sec.XX, literatura de
specialitate citează conturarea a trei şcoli de bonitare:
- şcoala germană, având ca exponenţi pe Thaer, Bimbaum şi Knopp (1820);

98
Ricardo, D., An Essay on the Influence of a Low Price of Corn on the Profits of Stock: Showing the Inexpediency of
Restrictions on Importation, 1815;
99
Teaci, D., Ibidem, pag.171-172;
100
Teaci, D., Ibidem, pag.l59;
197
 - şcoala rusă in frunte cu Docuceaev (1870);
- şcoala americană, mai târziu al cărei exponent a fost E. Storie (1934).

Fig.4.12. Clasificarea cadastrală a Transilvaniei 1900-1912 (după D.Teaci)

Contribuţia pe care Thaer o aduce metodologiei de bonitare şi care ne

interesează şi pe noi în cel mai înalt grad este orientarea cercetărilor în două direcţii
de investigare şi anume:
a) bonitarea terenurilor după calitatea solului, respectiv cunoaşterea însuşirilor
solului şi modul cum acestea influenţează recolta;
b) taxaţia respectiv după producţia obţinută ceea ce de fapt înseamnă
verificarea practică a clasificării după calitate.
Tot atunci - în 1820 - se utilizează pentru prima oară un sistem închis de 100
de puncte bazat în primul rând pe textură, solul argilos şi humos primind maximum
de puncte - 100 - în timp ce solul nisipos era cotat doar cu 2-10 puncte.

198
 Spre sfârşitul secolului XIX, Knopp, precursor al agrochimiei moderne
clasifica solurile şi în funcţie de conţinutul în anumite elemente chimice ceea ce se va
regăsi şi în metodologia de bonitare a lui Docuceaev.
Interesant apare faptul că metodologiile de bonitare menţionate mai sus ţin
seama doar de însuşirile morfologice, fizice sau fizico-chimice ale solului, respectiv
de factorii edafici nu şi de cei cosmici, adică atmosferici (resursa termică, radiaţia
solară, precipitaţii etc.). D.Teaci explică această lacună prin faptul că metodologia de
bonitare aplicată de diferiţi autori a fost elaborată şi testată pe arii geografice relativ
restrânse unde factorii atmosferici se manifestau mai mult sau mai puţin uniform,
fiind luaţi ca o constantă101.
În decursul sec.XX au fost elaborate şi alte sisteme de bonitare în care tot
însuşirile intrinseci ale solului deţin ponderea cea mai mare. Dintre acestea amintim:
Sistemul Storie. Elaborat în anul 1933 pentru terenurile din California (SUA) şi
potrivit căruia nota de bonitare sau indicele Storie reprezintă produsul expresiilor
numerice a unui număr de patru categorii de factori astfel102:
SIR = A x B x C x D în care:
-A: caracterul profilului de sol;
-B: textura în orizontul superficial;
-C: panta;
-D: alţi factori.
Sistemul Requier. Este un sistem multiplicativ care presupune calcularea unui
indice de productivitate a terenului pe baza a nouă factori de sol astfel:
- umiditatea solului (H),
- drenajul (D);
- adâncimea efectivă (P);
- textura/structura (T);
- gradul de saturare în baze (V) sau concentraţia sărurilor solubile (S);
- conţinutul în materie organică (0);

101
Teaci, D., Ibidem., pag. 161;
102
Patriche, C.V., Evaluarea biofizica şi tehnică a terenurilor agricole, Ed. Terra Nostra, Iaşi, 2003, pag. 125-130;
199
 - capacitatea de schimb a fracţiunii minerale/natura materialelor argiloase (A);
- rezerva de minerale alterabile (M).
PI = H x D x P x T sau x O x A x M
Fiecărui factor S i se atribuie o valoare din intervalul 0-100, procedura de
înmulţire fiind identică cu aceea utilizată pentru obţinerea indicelui Storie, astfel
încât valoarea indicelui productivităţii să oscileze, de asemenea între 0-100.

4.5.2. Valorificarea economică şi ecologică a bonitării terenurilor agricole în

România. Şi în România s-a practicat impozitarea după calitatea pământului încă de
pe vremea formaţiunilor statale de tip feudal (sec.XVIII-XIX) D.Teaci citează:
Condica pentru îndreptarea legilor potrivit căreia din 1818 se stabilesc dări
diferenţiate de la câmpie la deal şi în raport cu aşezarea satelor faţă de oraşe103.
ƒ Ion Ionescu de la Brad - 1872 - contemporan cu discipolii lui Thaer, clasifica
pământurile româneşti după textura şi compoziţia lor în 11 categorii, dintre
care cităm104:
- pământ bun cu următoarea compoziţie 20-30% argilă; 50-70% nisip; 5-10%
calcar; 5-10% humus - bun pentru toate culturile.
- pământ argilos, cu 80% argilă, pământ de oale.
- pământ argilos-nisipos, pământ tare - pământ de grâu.
- pământ argilos-calcar, pământ de trifoi şi lucernă.
- pământ nisipo-humifer —pământ de grădină.
o Mai târziu, în primii ani ai sec.XX (1906) Gh.Munteanu-Murgoci
publica prima listă a solurilor, iar în 1927 este realizată prima hartă a
solurilor din România.
o În anul 1928, P.Enculescu prezintă fazele necesare pentru
fundamentarea lucrărilor de clasificare cadastrală a solurilor105 .
ƒ În anul 1933, Amilcar Vasiliu va elabora primul sistem de bonitare a
terenurilor după un punctaj atribuit principalelor însuşiri ale solului 106.

103
Teaci, D., Ibidem, 1980, pag. 169;
104
lonescu de la Brad, I., Opere, vol.1, Bucureşti, 1943;
105
Teaci, D., Ibidem, pag. 117-119;
106
Teaci, D., Ibidem, pag.117-119;
200
 ƒ Tot în 1933 va apărea Legea cadastrului şi a cărţii funciare niciodată aplicată
integral în România.
ƒ În 1953, vor fi demarate ample studii şi cercetări pedoclimatice care vor
culmina cu pregătirea celei mai ample lucrări de zonare a producţiei agricole
încheiată în 1976.
Odată încheiată lucrarea de zonare, studiile pedologice vor ceda locul studiilor
agrochimice, de fapt analizelor agrochimice ale solurilor pe care fiecare unitate
economică agricolă era obligată să le repete cel puţin odată la trei ani. Oficiile
teritoriale de studii pedologice şi agrochimice - OSPA - ţineau evidenţa acestor
lucrări, iar execuţia lor se făcea în schimbul unor tarife modice.
Interesant apare faptul că acest enorm volum de lucrări, de studii şi cercetări
desfăşurat timp de câteva decenii de sute de cercetători secundaţi de mii de alte cadre
tehnice, folosind o bază materială am putea spune generoasă nu a avut efectul dorit
asupra fundamentării unor mecanisme de distribuţie a rentei diferenţiale. Explicaţii
pot fi mai multe. În primul rând absenţa impozitului direct pe teren făcea inutilă
preocupare pentru o bonitare cadastrală pe bază de rezultate (venit) similară celor
instituite în economiile cunoscute sub denumirea de capitaliste încă în urmă cu un
secol sau mai mult. Apoi, sistemul de preţuri stabilit în mod arbitrar şi autoritar atât
la imputuri cât şi la produsele agriculturii făceau inoperante teorii economice inclusiv
cele de sorginte marxistă.
Aceasta nu înseamnă că statul nu preleva o parte importantă din veniturile
obţinute din exploatarea pământului, dar pe alte căi ce vor fi prezentate în capitolul
următor.
În prezent problema rentei funciare revine în actualitate odată cu noile
reglementări privind relaţiile comerciale agriculturii cu celelalte ramuri ale
economiei naţionale şi transnaţionale, dar mai ales ca instrument de legiferare a
fiscalităţii.

201
 Cap.V. RENTA FUNCIARĂ ÎN AGRICULTURA
CONTEMPORANĂ

5.1. De la teorie la practică în abordarea problemei rentei funciare

Secolul XIX este al treilea şi se pare ultimul în care se emit teorii despre renta
funciară. Spaţial, Europa va deţine supremaţia şi va da istoriei economiei politice o
strălucită galerie de gânditori care se vor dedica problemelor rentei funciare. Unii din
interes pur ştiinţific, alţii încercând să contribuie la rezolvarea problemei alimentaţiei
în statele respective (cazul Angliei, izolată şi cu resurse funciare nu prea generoase,
este notoriu), iar alţii politizând la maximum problema cu scopul de a rezolva
problemele relaţiilor între clasele sociale sau chiar între state (Marx, Engels, Lenin).
În capitolele I şi II sunt descrise, dezvoltate şi sistematizate mai mult sau mai
puţin cronologic cele mai importante contribuţii la fundamentarea şi dezvoltarea
teoriei cu privire la renta funciară şi nu vom reveni asupra lor.
Vom menţiona însă obiectivitatea istorică a acestui fenomen într-o lume în
care agricultura era încă prioritară în structura activităţilor economice şi mai ales
vitală, ţinând seama de performanţele reduse în special în ce priveşte randamentele la
unitatea de suprafaţă sau pe cap de animal.
La sfârşitul sec.XIX nu prea mai erau terenuri de luat în cultură, cel puţin în
Europa de vest unde se născuseră teoriile rentei, se renunţase şi la rotaţiile cu ogor
negru, tot ce se putea ara şi semăna era valorificat din ce în ce mai intensiv, iar locul
fertilităţii naturale crescânde sau descrescânde era luat de fertilitatea artificială
constant crescândă pe baza infuziei de factori de producţie şi amelioraţii funciare.

202
 Impactul acestei stări de lucruri din agricultură asupra teoriilor rentei a fost
hotărâtor, dar se pare nu luat prea mult în considerare. Economia politică, ştiinţă
teoretică va fi depăşită de ştiinţele experimentale, cercetări de teren şi de laborator
vor clasifica solurile nu numai empiric sau prin intermediul randamentelor, ci şi pe
baza unor minuţioase şi severe analize a morfologiei, fizicii, chimiei şi
microbiologiei solului.
Scopul acestora se definea prin creşterea pe cale mai mult sau mai puţin
artificială a capacităţii de producţie a terenurilor agricole. Fireşte, şi în aceste
condiţii, solurile continuau să aibă potenţiale de producţie naturale diferite, dar
recoltele aşa cum va dovedi-o următorul secol, al XX-lea, vor fi formate într-o
proporţie din ce în ce mai mare de factorii de producţie concretizaţi în noi materii
prime, substanţe fertilizante, apă de irigaţii, soiuri performante, materii de protecţie
împotriva unei game din ce în ce mai largi de duşmani ai plantelor cultivate (boli,
dăunători, buruieni), tehnologii, sisteme de organizare şi management moderne.
Intensificarea agriculturii nu a eliminat însă manifestarea rentei diferenţiale I,
adică aceea datorată diferenţei de fertilitate naturală a solurilor ce are în continuare
impact cel puţin asupra a trei categorii economice: impozitul funciar, arenda şi piaţa
funciară, respectiv preţul pământului.
Ca şi cu mii de ani în urmă, unul din criteriile de bază pentru diferenţierea
impozitului funciar rămâne calitatea, respectiv gradul de fertilitate naturală a
terenurilor agricole evident la altă scară. Să comparăm spre exemplu, actualele
propuneri de impozitare, de la 200 mii lei/ha la 360 mii lei/ha arabil, clasa întâi de
calitate, cu diferenţa de venit cadastral de la 1 la 50 de ori, citat de D.Teaci, pentru
terenurile din Transilvania la începutul sec.XX107.
Mărimea arendei variază, de asemenea, în funcţie de calitatea terenului sau
mai degrabă după favorabilitatea ecologică în care este inclus şi aportul factorilor
climatici. În sfârşit, preţul pământului este influenţat, în continuare, de fertilitatea
naturală a acestuia în măsura în care cumpărătorul are în vedere utilizarea lui în
scopul cultivării, şi nu al construirii de mall-uri şi vile.

107
Teaci D., Ibidem, pag.171;
203
 Fertilitatea naturală va fi sporită într-o proporţie din ce în ce mai mare de o
nouă fertilitate artificială capabilă să multiplice de multe ori capacitatea productivă
ecologică a pământului, iar rolul rentei funciare bazate pe diferenţe de fertilitate
naturală se va reduce simţitor.

5.2. Renta funciară şi fertilitatea terenurilor agricole

Pornind de la definiţia mai generală a rentei funciare diferenţiale şi anume

venit suplimentar obţinut de agricultorii al căror pământuri sunt mai fertile, ceea ce
le permite ca la un volum egal de cheltuieli să producă la un preţ de cost mai mic108,
înţelegem că formele rentei diferenţiale sunt determinate în ultimă analiză de tipurile
de fertilitate.
La modul cel mai general se cunosc două forme de fertilitate.
a) Fertilitatea naturală exprimată aşa după cum am văzut prin nota de
bonitare naturală, aceasta din urmă exprimând însuşirile intrinsece ale solului, cât şi
aportul pozitiv sau negativ al unor factori naturali asociaţi, climă, relief, stare de
degradare naturală sau antropică.
În condiţiile aplicării unei tehnologii uniforme considerate clasice,
reprezentând o anumită perioadă şi un anumit nivel al progresului tehnic, diferenţele
de producţie între două sau mai multe teritorii amplasate în aceeaşi zonă sau în zone
diferite vor exprima renta funciară ricardiană, diferenţială I.
În legătură cu fertilitatea naturală am mai putea adăuga faptul că în prezent, cel
puţin pentru zonele în care terenul este cultivat de multă vreme, nu mai întâlnim o
fertilitate naturală originară aşa cum se manifesta la luarea terenului în cultură.
Lucrările aplicate an de an, o lungă perioadă de timp au modificat starea iniţială atât
în sens pozitiv, uneori chiar negativ. Terenurile lucrate se prezintă mai bine sub
aspect tehnologic, se lucrează mai uşor, au o permeabilitate pentru aer şi apă sporită,
sunt mai puţin îmburuienate, oferă condiţii mai bune pentru germinarea seminţelor şi
creşterea plantelor şi în orice caz constituie un mediu mai primitor pentru factorii
tehnologici pe care urmează să-i aplicăm.

108
Phelizon F., Dictionnaire de l`economie, Ed.Economica, Paris, 1985. pag.278;
204
 Specialiştii vor fi însă de acord că ne va fi greu să mai întâlnim soluri cu
faimoasa structură prismatică sau măzărată şi cu un conţinut de 10% humus. Oricum
însă pământurile agriculturii moderne sunt gata să primească factori de producţie în
cantităţi cât mai mari, răsplătindu-ne pe măsură.
Fertilitatea naturală, se afirmă în lucrarea Renta funciară, 1984 se consideră
fertilitatea existentă înainte de a o potenţa prin lucrări masive de îmbunătăţire109.
b) Fertilitatea potenţată este una sporită printr-o intervenţie antropică asupra
solului, fie pentru a-i corecta un defect natural (excesul de umiditate, eliminarea
procesului de eroziune, corectarea reacţiei), amenajarea în vederea administrării unui
factor de producţie deficitar, cum ar fi apa, spre exemplu.
Potenţarea capacităţii de producţie a solului se face pe baza unui proiect de
investiţii creatoare a unei noi capacităţi de producţie – respectiv de capital fix, iar
valoarea acestuia se transferă treptat asupra producţiei pe toată durata de viaţă a
investiţiei şi se recuperează prin amortizare.
Facem această precizare întrucât se pare că unii autori asimilează investiţia în
noi mijloace sau capacităţi de producţie cu investiţiile în factori de producţie. Asupra
acestui subiect vom mai reveni la momentul oportun, aici facem doar menţiunea şi
precizarea că potenţarea capacităţii de producţie a terenurilor este generatoare de
rentă diferenţială II.
Potenţarea capacităţii de producţie prin investiţii modifică nota de bonitare
prin adăugarea unui coeficient de potenţare stabilit de către cercetarea de profil
pentru un anumit defect al solului (seceta, excesul de umiditate) pentru o anumită
cultură şi pentru o anumită zonă aşa cum s-a văzut în cap.IV.
Nota de bonitare potenţată nu se mai încadrează în sistemul de notare de 100
de puncte, ea poate ajunge la valori de 3-4 ori mai mari, dar pe suprafeţe restrânse.
Pe areale mai mari însă, nota de bonitare potenţată nu trece decât în mod excepţional
de 150-160 de puncte.

109
Bold, I., Hartia, S. Niţă, V., Teaci, D. , Renta funciară. Ed.Ceres, Bucureşti, 1984, pag.43;
205
 Referitor la fertilitatea potenţată menţionăm, de asemenea faptul că doar în
mod excepţional se urmăreşte corectarea unui singur factor defavorabil. Spre
exemplu, marile proiecte hidroameliorative au urmărit ca odată cu amenajarea
terenului pentru irigat să asigure şi eliminarea excesului de umiditate (mai ales pe
terenurile luate în cultură prin îndiguire) sărăturarea secundară şi în unele cazuri şi
eroziunea. În astfel de cazuri coeficientul de potenţare cumulează global toate
îmbunătăţirile aduse pământului, dar nu neapărat în formă de sumă.
Între cele două ipostaze în care se poate afla un teren starea de fertilitate
naturală şi potenţată la maximum literatura de specialitate recunoaşte şi stări
intermediare, unele din ele susceptibile de a căpăta definiţii proprii. Printre acestea
amintim:
c) fertilitatea economică sau efectivă. Prin aceasta specialiştii în domeniu
înţeleg rezultatul acţiunii omului asupra solului prin mecanizarea lucrărilor agricole,
aplicarea îngrăşămintelor, a asolamentelor, a lucrărilor hidroameliorative etc.,
exprimându-se în final, prin productivitatea muncii în agricultură110.
Nu avem nimic împotriva acestei definiţii citate pe vremea când totul trebuia
să purceadă de la clasicii marxism-leninismului , dar aici sunt amestecate elemente
de natură deosebită ca de exemplu aplicarea îngrăşămintelor cu lucrările
hidroameliorative, primele intrând în sfera nivelului tehnologic iar amelioraţiile
funciare în aceea a potenţării fertilităţii naturale, aşa cum vom încerca să demonstrăm
în continuare.
d) fertilitatea de tranziţie nu este altceva decât o anumită etapă (fază) în care
pe un teren oarecare sunt aplicate una sau mai multe lucrări de îmbunătăţiri funciare
şi se practică o agricultură cu un anumit nivel tehnologic.
Este ceva similar sau chiar confundabil cu gradul de intensivitate în care se
poate găsi un anumit teritoriu, într-o anumită zonă, la un moment dat, la o anumită
unitate agricolă etc.

110
Bold, I., Hartia, S. Niţă, V., Teaci, D. , Op. cit., p.44;
206
 Mai amintim şi fertilitatea absolută care altfel spus înseamnă nivelul
randamentului (recoltei) la unitatea de suprafaţă şi, de asemenea, fertilitatea
relativă, exprimată prin costurile de producţie, respectiv prin eficienţa economică a
producţiei111.
Prezentarea tipologiei fertilităţii ne va ajuta să clasificăm şi diferitele tipuri de
rentă funciară în măsura în care vom reuşi să asociem, în mod adecvat, o anumită
categorie de factori cu un anumit tip de fertilitate, care la rândul ei va genera sau se
va manifesta într-un anumit tip de rentă.
În acest sens, este imperios necesar să disociem acţiunile care potenţează nota
de bonitare şi care vor genera un anumit tip de rentă, de factorii tehnologici care fără
a modifica nota de bonitare vor contribui la creşterea producţiei , dar de data aceasta
prin potenţarea punctului notei de bonitare, adică prin sporirea producţiei la un punct
al notei de bonitare, ca urmare a progresului tehnic şi tehnologic.

5.3. Potenţarea fertilităţii naturale a solurilor prin

progres tehnic şi tehnologic

Extinderea terenurilor cultivate a constituit o lungă perioadă de timp

principalul mijloc de asigurare a hranei pentru o populaţie din ce în ce mai
numeroasă, care părea că ignoră într-atâta şansele reale de a se nutri încât în anul
1798 Malthus o va ameninţa cu faimoasa Lege a populaţiei afirmând că, numeric,
populaţia este limitată de cantitatea disponibilă de mijloace de subzistenţă112.
La vremea când Malthus îşi enunţa principiul, populaţia globului nu atinsese
încă un miliard de locuitori, iar suprafaţa necesară a fi cultivată (ţinând seama de
productivitatea civilizaţiei plugului cu tracţiune animală când, potrivit lui Cailleux
citat de M.Bulgaru113 ,era de două hectare pentru o persoană) ar fi trebuit să fie în jur
de două miliarde de hectare. Azi se ştie însă că suprafaţa cultivată nu a depăşit 1,5
miliarde ha, din cele circa 3,2 miliarde disponibile teoretic, datorită costurilor de
punere în valoare deosebit de mari114.

111
Pană, Viorica, Economia şi politica rurală, curs, partea a I-a. Craiova 1995, pag.58;
112
Malthus, T.R., Eseu asupra principiului populaţiei. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, pag.7;
113
Bulgaru, M., Dreptul de a mânca. Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag.56;
114
Meadows, D.et colab., Halte a la croissance? Rapport sur les limites de la croissance, Ed.Fayard, Paris, 1972,
pag.168-169 ;
207
 Mult mai eficiente s-au dovedit a fi investiţiile în factori de creştere a
productivităţii suprafeţelor deja luate în cultură, domeniu în care rezultatele obţinute
până în prezent sunt mai mult decât spectaculoase, iar pentru viitor sunt de-a dreptul
imprevizibile.
Potrivit datelor departamentului de cercetări agricole al Universităţii
Wageningen (Olanda), nimeni n-ar putea evalua azi fără o enormă marjă de eroare
capacitatea planetară de producţie de biomasă consumabilă de către om şi
animalele domestice115. Aceeaşi sursă menţionează că faţă de circa 4 miliarde tone
echivalent cereale cât se produc acum la scară planetară, în funcţie de gradul de
intensificare, s-ar putea produce de la 7 la 18 ori mai mult, respectiv de la 28 la 72
miliarde tone echivalent cereale pe an.
La o primă vedere s-ar părea că ne-am permis un exces de zel statistic şi că ne
îndepărtăm de tema prezentei lucrări, dar credem că nu este aşa. Legăturile acestor
date cu tema noastră este extrem de strânsă, aşa după cum se va releva în continuare.
În fond, problematica rentei funciare începe cu circa două secole în urmă, când a fost
enunţată teoria rentei diferenţiale I datorată diferenţei de fertilitate naturală a
terenurilor aflate în cultură, în condiţiile unui anumit grad de productivitate
ecologică, a unui anumit grad de ocupare a terenurilor cultivabile şi, fireşte, în
condiţiile existenţei monopolului asupra pământului ca resursă limitată.
La 200 de ani distanţă ne găsim în următoarea situaţie:
ƒ luarea în cultură de noi terenuri este nesemnificativă ca pondere de o bună
bucată de vreme, iar cele care pun în valoare( asanări, irigaţii în zonele aride)
implică investiţii considerabile şi în nici un caz nu se contează pe
fertilitatea lor naturală, ecologică, iar de defrişări şi chiar de desţeleniri nici
nu mai poate fi vorba (la data elaborării primului raport al clubului de la Roma
–începutul anilor `70 din secolul al XX-lea- costul mediu pentru luarea în
cultură de noi terenuri a fost evaluat la cca. 1150 dolari USA).

115
Mazoyer, M., Roudart, L., Histoire des agricultures du monde, SEUIL Paris, 1998, pag.62 ;
208
 ƒ datorită rarităţii şi caracterului limitat al pământului, monopolul asupra
acestuia continuă să genereze rentă funciară.
ƒ diferenţa de fertilitate naturală a început cel puţin de la mijlocul sec.XX să aibă
o pondere din ce în ce mai mică în formarea recoltelor acestea din urmă fiind
în mare parte factori de producţie pentru care solul este din ce în ce mai mult
doar bucătăria unde se prepară producţia agricolă primară aşa după cum în
frunză este sintetizată fitomasa.
Cu argumentele menţionate mai sus nu intenţionăm să combatem teoria sau
teoriile rentei funciare elaborate în condiţiile istorice date. Ne expunem doar opinia
că, datorită schimbărilor intervenite ca urmare a noilor descoperiri ştiinţifice
materializate în elemente de progres tehnic şi tehnologic nebănuite, nici măcar cu un
secol în urmă (inginerii genetice, îngrăşăminte chimice sintetice, căi de comunicaţie
şi mijloace de transport care au înzecit şi însutit viteza de circulaţie a produselor
însoţită de reduceri ale costurilor au schimbat în mod radical datele problemei.
Principiile rentei funciare au rămas aceleaşi, dar formele sub care aceasta se
manifestă s-au modificat mult datorită progresului tehnic cu deosebire în cea de-a
doua jumătate a sec.XX, respectiv în momentul istoric recunoscut ca fază de trecere
de la civilizaţia plugului din lemn şi fier cu tracţiune animală la civilizaţia tractorului
cărora specialiştii le asociază productivităţi atât de diferite încât ele nu mai pot fi
atribuite diferenţelor de fertilitate naturală a diferitelor categorii de teren.
În faza când tracţiunea animală era preponderentă, chiar şi în Europa de vest se
aprecia că nivelul atins de productivitatea pământului făcea necesară o suprafaţă de 2
ha pentru hrănirea unei persoane. În următoarea fază cunoscută ca civilizaţia
tractorului suprafaţa de hrană necesară pentru hrănirea unei persoane s-a redus de
aproape zece ori respectiv de la 2 ha la 0,25 ha. Mai mult decât atât, specialiştii FAO
consideră că, în prezent, suprafaţa de hrană necesară unei persoane ar fi de 0,16 ha şi
că există tehnologii de vârf, care ar putea reduce această suprafaţă până la 0,08
ha/persoană.
Această aparent incredibilă evoluţie poate fi înţeleasă dacă vom urmări viteza
cu care au fost introduse şi generalizate principalele elemente ale progresului tehnic.

209
 Potrivit literaturii de specialitate, conceptul de sistem de cultură în ramura
agricolă vegetală cuprinde trei componente de bază116119:
• materialul biologic vegetal (specii şi soiuri);
• mediul natural (solul şi clima);
• tehnicile de cultură sau tehnologia.
În scopul cuantificării rezultatelor în funcţie de aportul fiecăreia din cele trei
componente, D.Teaci va da conceptului o expresie matematică în următoarea formă:
Y=NxBxM în care:
Y – recolta
N – mediul, exprimat prin nota de bonitare
B – materialul biologic (soiuri, hibrizi)
M – munca vie şi materializată exprimată prin tehnologie.

În capitolele precedente III şi IV au fost descrise pe larg şi cuantificate

principalele elemente ale mediului atât în general cât şi cu referire specială la
Dobrogea şi jud. Constanţa, constatându-se, cu această ocazie, diferenţe spaţiale
semnificative, în cazul nostru datorate mai mult variabilităţii factorilor edafici şi de
relief decât factorilor climatici.
Problema care se pune în continuare pentru a putea defini tipul de rentă
funciară, structura şi ponderea fiecăreia în rezultatele finale, este separarea factorului
natural şi exprimat prin nota de bonitare naturală generator de rentă ricardiană adică
diferenţială de gradul I de celelalte tipuri de rentă. Ne interesează în special separarea
rentei diferenţiale II obţinute ca urmare a creşterii potenţialului de producţie al
terenului respectiv a modificării sau potenţării notei de bonitare.
Aceasta cu atât mai mult cu cât creşterea acestui potenţial se datorează
factorului M (munca vie şi materializată) adică progresului tehnic, în timp ce
crearea de material biologic (soiuri şi hibrizi) reprezintă de asemenea progres tehnic
fără să potenţeze nota de bonitare. Pe de altă parte, nici îngrăşămintele sau altă formă
de muncă vie şi materializată nu potenţează nota de bonitare ci valoarea economică a
acesteia, respectiv producţia ce se obţine la un punct al notei de bonitare (naturală sau
potenţată).

116
Combe Laurette., Picart, D. (coord.), Les systèmes de culture, INRA, Paris, 1990, pag.5;
210
 Dintre autorii români, D.Teaci este cel care încearcă să exprime şi să separe
aportul celor două categorii de factori, naturali şi antropici la formarea recoltelor
(fig.5.1).
a) b)

Fig.5.1. Evoluţia producţiilor la porumb în cele mai bune variante experimentale

în perioada 1957-1977 (a) şi evoluţia producţiei de porumb în diferite
perioade pe clase de favorabilitate (b) (după D.Teaci)

În ambele grafice evoluţia spectaculoasă a randamentelor se datorează

factorului tehnic şi nu evoluţiei favorabilităţii naturale a terenurilor căci afirmă
autorul117: “dacă analizăm de pildă nivelul recoltelor medii de porumb obţinute în
ultimii 20 de ani în câmpurile experimentale pe terenurile cele mai bune, în condiţii
de irigare obţinem imaginea din figură din care rezultă că producţiile maxime au
crescut de peste 3 ori. În acelaşi timp, dacă analizăm însuşirile intrinsece ale
condiţiilor de mediu, respectiv însuşirile solului, ale apei freatice ale acestor terenuri,
constatăm că ele nu au fost modificate în mod esenţial şi în nici un caz în bine şi
cernoziomurile au rămas aceleaşi, poate cu o structură ceva mai puţin bună şi ceva
mai tasate.
Am folosit acest exemplu pentru a demonstra că în cazul modificării
termenului N (condiţia naturală), modificarea lui B prin crearea de noi hibrizi mult

117
Teaci, D., Ibidem, pag.223;
211
mai productivi, de îngrăşăminte, folosirea erbicidelor şi a insecticidelor, lucrarea
corectă a solului au dus la o modificare esenţială a rezultantei finale - recolta.”
Şi totuşi, aici, termenul - nota de bonitare- a fost şi ea modificată, adică
potenţată, întrucât atât în graficul din stânga cât şi în cel din dreapta, cele mai mari
producţii s-au obţinut în condiţii de irigare, adică pe terenuri a căror notă de bonitare
a fost potenţată prin amenajarea pentru irigat.
În exemplele date, toţi termenii formulei au suferit potenţări, nota de bonitare
(N) prin amenajarea pentru irigaţii, materialul biologic (B) prin ameliorare, iar
tehnologia (M), de asemenea, prin alocarea de factori de intensificare.
Autorul explică în continuare această situaţie: „în cazul irigaţiei se modifică
doi termeni ai ecuaţiei N şi M, rezultanta fiind pe de o parte creşterea favorabilităţii
terenului, prin sporirea resursei hidrotermice, iar pe de altă parte cantitatea de muncă
vie şi materializată determinată de necesitatea aplicării unei tehnologii superioare, fac
ca, chiar în cazul rămânerii neschimbate a termenului B (hibrizi-soiuri) recolta să
sporească de 2-3 ori în anumite cazuri (stepă, nisipuri, etc.). În acest caz însă, notele
de bonitare nu mai rămân nemodificate, ci se potenţează prin irigaţie” (adică prin
amenajarea pentru irigat, sub.n.CS).
Pentru problema care ne interesează, această disociere este foarte importantă,
întrucât amenajarea pentru irigat, ca obiect de investiţie este generatoare de rentă
diferenţială II, potenţează capacitatea productivă a solului, transformându-i nota de
bonitare naturală în notă potenţată. Modificarea factorului B şi M, ambii
reprezentând progresul tehnic nu modifică nota de bonitare, fie ea naturală sau
potenţată ci valoarea punctului de bonitare. Tot D.Teaci ne oferă explicaţiile
necesare, explicaţii care sunt de altfel rezultatul unei îndelungi cercetări de teren
(tab.5.1).
Aşadar, progresul tehnologic nu conduce la potenţarea notei de bonitare ci la
potenţarea fiecărui punct al notei de bonitare aşa cum se poate vedea în datele din
tabelul de mai sus.

212
 Tabelul 5.1
Valoarea unui punct de bonitare exprimată în kg de produs la unele plante de cultură,
situaţia actuală şi cea prognozată pentru viitor (după D.Teaci)
kg de produs pe punct de bonitare
1978
Cultura
1955 1965 1975 Tehnologie Tehnologie 1990 2000
medie superioară
Grâu 45 50 60 60 70 90 100
Porumb 50 65 70 80 90 110 130
Floarea-soarelui 20 25 30 30 35 40 50
Cartofi 250 350 400 450 550 600 700
Sfeclă de zahăr 350 400 500 500 600 700 800

Această precizare este necesară întrucât încă se face confuzie în utilizarea celor
două modalităţi de includere a progresului tehnic sau mai precis a cheltuielilor
suplimentare implicate în progresul tehnic în sporul de producţie generator de rentă.
Renta diferenţială I pote fi definită ca venit suplimentar care rezultă fie din
randamentul diferit al unor cantităţi egale de capital şi de muncă alocate pe terenuri
cu fertilitate diferită, fie de randamentul diferit al unor investiţii succesive de capital
şi de muncă făcute pe acelaşi teren.
În continuare, precizăm că în primul caz avem de-a face cu renta diferenţială I
sau rentă diferenţială extensivă, iar în cel de-al doilea caz cu rentă diferenţială II sau
rentă diferenţială intensivă.
În acest context, investiţiile succesive în factori de producţie (îngrăşăminte,
soiuri, pesticide, etc.) care potenţează valoarea punctului notei de bonitare sunt în
mod firesc generatoare de rentă intensivă, numai că aici investiţiile sunt asimilate
cheltuielilor suplimentare în general fără a se face distincţie între cele două
modalităţi de utilizare a capitalului investit.
Categoria economică de investiţie este definită de toate dicţionarele ca
generatoare de elemente ale capitalui fix:
ƒ totalitatea cheltuielilor care se fac pentru crearea de fonduri fixe precum şi
pentru reconstituirea, lărgirea şi modernizarea celor existente (MDE 1978)118.

118
Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1978, p.499;
213
 ƒ operaţiunea prin care un agent economic afectează resurse financiare pentru
achiziţia de bunuri de echipament în vederea producerii de bunuri şi servicii…
investiţie brută – formare brută de capital fix119.
O astfel de investiţie se face pe baza unui proiect de investiţii cu indicatori de
eficienţă specifici: investiţie specifică, durată de funcţionare, cotă de amortizare,
termen de recuperare, coeficient de eficienţă. În cazul nostru, amenajarea terenului
pentru irigaţii este un exemplu concludent, întrucât la un moment dat peste 80%
din suprafaţa arabilă a judeţului era amenajată pentru irigat pe baza a cel puţin 7
proiecte cu investiţii specifice cuprinse între 17,3 mii lei/ha (complexul Carasu la
începutul anilor `70 şi 25-30 mii lei/ha la proiecte de dimensiuni mai mici spre
sfârşitul anilor `80.
Este de la sine înţeles că o astfel de investiţie nu trebuie să fie succesivă şi se
presupune că pe toată durata de funcţionare calculată se va produce acelaşi venit
suplimentar care va permite amortizarea în termenul prevăzut în proiect (10-12 ani
potrivit legislaţiei economice din vremea aceea).
Desigur şi aici se poate investi succesiv, ceea ce de fapt s-a şi întâmplat.
Agregatele termice de pompare au fost înlocuite cu staţii electrice de punere sub
presiune, unele unităţi economice şi-au înlocuit echipamentele de udare cu mutare
manuală cu altele mai performante (modernizarea echipamentelor existente). Dar
aceste noi investiţii sunt tot creatoare de capital fix şi se supun aceloraşi norme
economico-financiare. Ele se deosebesc de investiţiile succesive în îngrăşăminte sau
chiar în apă de irigat care aparţin categoriei economice capital circulant şi care aşa
după cum ştim se consumă într-un singur ciclu de producţie spre deosebire de
investiţia propriu-zisă care îşi transferă valoarea asupra producţiei în mod progresiv
prin intermediul amortismentului.
Pentru calculul rentei funciare şi mai ales pentru separarea rentei diferenţiale I
de renta diferenţială II această diferenţiere a celor două forme de investiţii (din care
doar aceea care creează capital fix corespunde categoriei economice de investiţie)
este importantă întrucât crearea de capital fix poate fi echivalată cu crearea unei noi

119
Phelizon, Fr., Op. cit, pag.184 ;
214
capacităţi de producţie prin potenţarea fertilităţii solului şi ea se manifestă indiferent
dacă se investeşte sau nu în factori de producţie respectiv creşterea consumului de
capital circulant, fapt care rezultă şi din datele prezentate în continuare (tab.5.2)
Tabelul 5.2
Determinarea producţiei medii la hectar pe unităţi şi pe ferme (cultura grâului)
Ferme Perioada 1 Perioada 2 Perioada 3
şi Nota de Nota de Nota de
kg/pct kg/ha kg/pct kg/ha kg/pct kg/ha
întreprinderi bonitare bonitare bonitare
A 55 61,5 3380 55 70,7 3880 60 68,5 4100
B 64 61,5 3930 64 70,7 4520 68 68,5 4650
C 70 61,5 4300 70 70,7 4950 76 68,5 5200
D 82 61,5 5040 82 70,7 5800 88 68,5 6020
Media pe
65 61,5 4000 65 70,7 4600 73 68,5 5000
întreprindere
Sursa: S.Hartia. Folosirea optimă a resurselor în agricultură. Ed. Ceres Bucureşti, 1978, p.130.

Între perioada 1 şi 2 notele de bonitare rămân neschimbate, dar prin creşterea

consumului de îngrăşăminte şi a altor elemente tehnologice se potenţează punctul
notei de bonitare de la 61,5 kg/punct la 70,7 kg/punct.
Cea de-a treia perioadă corespunde fazei în care pe teritoriul celor patru unităţi
sau subunităţi agricole s-au executat lucrări de îmbunătăţiri funciare care au potenţat
nota de bonitare deci au modificat gradul de fertilitate a terenului. Cu aceeaşi
tehnologie, deci cu aceeaşi productivitate a punctului notei de bonitare, producţia va
creşte datorită creşterii notei de bonitare.

5.4. Renta funciară şi progresul tehnologic

În anii 1955-1957, pe cele mai bune terenuri din ţară se obţineau 3,0-3,5 t/ha
porumb, în timp ce în intervalul 1978-1980, în aceleaşi condiţii de climă şi sol, dar cu
soiuri şi hibrizi mult superiori şi cu o tehnologie corectă, inclusiv cu doze de 4-5 ori
mai mari de îngrăşăminte, se obţin 6-7 t/ha la grâu şi 8-9 t/ha la porumb.
Exista o vreme când unii specialişti, inclusiv cercetători, în dorinţa de a
economisi sămânţa de grâu recomandau utilizarea unei cantităţi mai reduse de
sămânţă la unitatea de suprafaţă contând pe capacitatea de înfrăţire adică de lăstărire
a plantelor de grâu. Alţii mai cu experienţă replicau densitatea lanului se asigură din
sac. Putem afirma cu certitudine că recoltele mari care se obţin în prezent se dau din
sac.
215
 Literatura de specialitate, agenţiile de consultanţă, firmele producătoare de
factori de producţie oferă formule precise, recomandări de doze de îngrăşăminte, de
coeficienţi de conversie în diferite produse a apei, fertilizanţilor, seminţelor;
serviciile de profil oferă analize agrochimice minuţioase, astfel că exceptând
imprevizibilitatea unor factori de risc (meteorologici în special) nivelul recoltei este
programabil şi din ce în ce mai puţin dependent de diferenţa de fertilitate naturală a
solurilor.
În continuare, ne propunem ca pe baza unor date statistice să evidenţiem
această inversiune de roluri (de ponderi, de fapt) între renta funciară ricardiană
datorată diferenţei de fertilitate naturală a solurilor şi renta intensivă actuală datorată
progresului tehnic şi tehnologic.
În acest scop, avându-se în vedere că fertilitatea naturală a solurilor luată
global la nivel de ţară, zonă continentală, nu s-a modificat o lungă perioadă de timp
50-100 de ani, situaţie confirmată de cercetarea de profil, vom analiza evoluţia
factorilor de progres tehnic asociată cu aceea a recoltelor obţinute. În prezent, există
chiar şi voci care afirmă că solul ar fi în ultimă analiză, doar mediul tehnologic în
care are loc sinteza recoltei pe baza elementelor de constituţie introduse în sol.
Fireşte că se exagerează, dar evoluţia consumului de factori de producţie ne
îndreptăţeşte să acordăm progresului tehnic un rol din ce în ce mai semnificativ
formarea recoltelor. Subiectul a fost pe larg analizat de specialişti, iar literatura de
specialitate oferă din ce în ce mai multe date privind ponderea principalilor factori de
progres tehnic în formarea recoltelor.
• Într-un documentar pe această temă, revista FAO Ceres (nr. din
ianuarie-februarie 1975) încearcă să cuantifice ponderal aportul principalilor factori
tehnologici la formarea recoltelor (fig.5.2). Pe un fond edafic apreciat ca uniform se
acordă contribuţii aproximativ egale unui număr de patru factori de progres tehnic.

216
 Fig.5.2. Ponderea principalilor factori tehnologici la formarea recoltelor

Factorul mecanizare, deşi nu se regăseşte în structura recoltei, este hotărâtor

prin contribuţia sa la realizarea parametrilor calitativi ai tehnologiei precum: lucrările
solului, uniformitatea distribuţiei seminţei, respectarea epocilor optime, evitarea
pierderilor etc.
• S.Hartia apreciază că în timp impactul factorilor de progres tehnic va
creşte (fig.5.3).
• Scrimshaw şi Taylor120 aproximează astfel evoluţia în timp a
principalilor factori în formarea producţiei (%).
1961-1965 1969-1971 1974-1976
ƒ îngrăşăminte ……… 4,9 .…… 10,4 …….. 14,2
ƒ irigaţii ……………. 21,4 …….. 20,5 …….. 20,1
ƒ extinderea suprafeţelor 59,3 …….. 52,5 ……... 48,1
ƒ alţi factori ………….. 14,4 ……. 16,6 ……… 17,6

120
Scrimshaw, G., Taylor, L., Food, Rev. Scientific American, sept.1980;
217
 Fig.5.3. Aproximarea aportului diferiţilor factori la sporirea
producţiei agricole (după S.Hartia,)
• Tratatul de economia agriculturii (2003 pag.257) citează date din
literatura străină privind influenţa factorilor de progres tehnic asupra producţiei
agricole rezultând că sporul la producţia vegetală este influenţat în proporţie de:
• 5-10% ……..progresul geneticii
• 6-10% ……. erbicide şi pesticide
• 2-3% ………regulatori de creştere
• 20-30% …… irigaţii
• 8-12% ……. tehnici speciale de fertilizare
• M.Berca citează, de asemenea, date din estimări pe plan mondial:
ƒ 35-45% …….. îngrăşămintelor chimice
ƒ 25-30% ……. irigaţiilor
ƒ 25-30% ……. combaterii bolilor şi dăunătorilor
ƒ 10-15% ……. soiurilor şi hibrizilor cu potenţial
ridicat de producţie
Pentru România, în cazul cerealelor păioase, acelaşi autor acordă o pondere de
38% îngrăşămintelor chimice, 34,5% rotaţiei culturilor, 12,5-15% soiurilor de înaltă
productivitate.
218
 Estimările menţionate mai sus au la bază datele statistice privind evoluţia
progresului tehnic în general, consumul de produse obţinute prin cercetare şi
tehnologii agricole, rezultate ale cercetării agricole de profil privind coeficienţii de
conversie, iar în ultimă instanţă evoluţia mondială, regională sau naţională a
producţiei agricole vegetale.
5.4.1. Materialul biologic. Parte constitutivă a sistemului de cultură al
plantelor, materialul biologic, respectiv soiurile, hibrizii de înaltă productivitate, este
cotat cu ponderi de până la 20% din sporurile de recoltă obţinute la principalele
plante de cultură. Este vorba nu numai de capacitatea de a valorifica în mod superior
- adică la nivelul coeficienţilor de conversie a celorlalţi factori de producţie -
(îngrăşăminte, apă, sol), dar şi de a prezenta rezistenţă sau chiar imunitate genetică la
factorii nefavorabili accidentali sau nu, precum temperaturile scăzute, arşiţa, seceta,
bolile, dăunătorii.
Azi există o adevărată industrie a ingineriei genetice, firme de renume mondial
se constituie în adevărate uzine de material biologic performant produs pe bandă
rulantă. Viaţa unui hibrid sau soi performant nu e mai lungă de câţiva ani.
În condiţiile jud.Constanţa chiar cercetările în domeniu au demonstrat că
progresul genetic la sortimentul de soiuri de grâu este cifrat la 63 kg/ha/an (fig.5.4).

Fig.5.4. Dinamica producţiilor noilor soiuri de grâu noi, introduse în cultură comparativ cu soiul
Bezostaia (după I.Stere şi colaboratorii121)

121
Stere I. şi colab., Evaluarea progresului genetic în ameliorarea capacităţii de producţie la grâul de toamnă, Lucrări
ştiinţifice ale SCCI DOBROGEA Valu lui Traian, vol.XI, 1998 Bucureşti, pag.14;

219
 5.4.2. Îngrăşămintele. Ion Ionescu de la Brad repeta pe la mijlocul sec.XIX un
vechi proverb francez: dacă vrei grâne fă livezi, livezile sunt vitele, vitele sunt
îngrăşăminte. Îngrăşămintele sunt adevăratele asiguratoare ale recoltelor122.
Numai că în urma tractoarelor nu rămân îngrăşăminte aşa că locul acestora a
fost luat de îngrăşămintele chimice mult mai eficiente într-un ritm deosebit de alert,
specifice sec.XX:
• în anul 1900 se utilizau la nivel mondial circa 4 mil.de tone de
îngrăşăminte chimice, revenind 0,3 kg/ha s.a.
• în anul 1950 cantitatea de îngrăşăminte chimice utilizate depăşea 17
mil.tone, revenind 12 kg s.a. /ha arabil.
• în anul 1980, se utilizau 130 mil.tone sau 92 kg s.a/ha123, iar la nivelul
anului 2000 se utilizau pe plan mondial peste 100 kg/ha substanţă activă. Este
adevărat însă, că în unele ţări din vestul Europei sau alte economii dezvoltate, care
etalează acum randamente de peste 6.000 kg/ha grâu sau mai mult de 8.000 kg/ha,
porumb au folosit în ultimii ani cantităţi de îngrăşăminte chimice mult mai mari.
Spre exemplu, consumul mediu de îngrăşăminte în perioada 1997-1999 a fost
de 376,6 kg/ha s.a. în Belgia, 264,9 kg/ha în Franţa, 639,1 kg/ha în Irlanda, 537,4
kg/ha în Olanda, 347,4 kg/ha în Izrael sau 291,2 kg/ha în China şi numai 32,5 kg/ha
în România. Dacă luăm în calcul un coeficient de conversie de 7,3 kg grâu, 8,5 kg
orez sau 8,8 kg porumb la un kg substanţă nutritivă (date FAO) găsim uşor explicaţia
decalajului de randamente între agriculturile intensive şi cele în curs de dezvoltare.
În România, de asemenea, consumul de îngrăşăminte chimice a cunoscut o
evoluţie pozitivă semnificativă în ultimele decenii ale sec.XX, cu excepţia perioadei
1990-2000. De la 4-5 kg/ha substanţă activă, la sfârşitul anilor `50 s-a ajuns la 60-65
kg/ha s.a. în perioada 1969-1971 şi la un maxim de 130 kg/ha arabil în anul 1986
(Agricultura României, 1992). În jud.Constanţa consumul de îngrăşăminte chimice a
avut o evoluţie asemănătoare cu aceea pe ansamblul agriculturii.

122
Ionescu de la Brad, I., Op. cit, pag. 90;
123
Mazoyer, M., Roudant, L., Op. cit., pag. 387;
220
 Tabelul 5.3
Evoluţia consumului de îngrăşăminte chimice în jud.Constanţa în perioada 1960-1989
kg/ha arabil (s.a.)
1966- 1971- 1976- 1981- 1986-
Specificare 1960 1965
1970 1975 1980 1985 1989
Substanţă activă total 10 42 65 95 120 124 143
din care: - azot 6 21 38 53 65 60 73
- fosfor 4 20 25 38 47 42 53
- potasiu - 1 2 4 8 16 17
Sursa: Direcţia judeţeană de Statistică Constanţa.

După anul 1990, consumul de îngrăşăminte chimice s-a redus în mod drastic
ajungând la mai puţin de 30 kg/ha s.a. Deosebit de grav este însă faptul că în această
medie pe o extremă se situează societăţile comerciale şi societăţile agricole cu 50-60
kg/ha, iar la extrema opusă exploataţiile individuale cu un consum mediu de 10-15
kg/ha s.a.

5.4.3. Irigaţiile. Suprafaţa amenajată pentru irigat pe plan mondial reprezintă

cca.14% din arabilul cultivat, dar se apreciază că 1/3 din producţia agricolă vegetală
se obţine în condiţii de irigare. La aceasta contribuie în primul rând cultura orezului,
care în zonele cu resurse termice corespunzătoare şi în condiţii de tehnologii de vârf
dă 2, 3 uneori 4 recolte pe an.
Dacă în anul 1900, suprafaţa amenajată pentru irigat nu depăşea 40 milioane
hectare, în 1965 erau cultivate în regim irigat 140 milioane hectare, iar în anul 2000
anuarele FAO menţionau o suprafaţă amenajată de peste 272 milioane hectare, adică
de aproape 7 ori mai mare decât cu un secol în urmă.
În anul 2000 suprafaţa amenajată a depăşit 300 milioane hectare, dar
dificultăţile legate de costul ridicat al amenajărilor, proasta gestiune a unora din cele
mai mari proiecte, cu efecte negative asupra mediului au încetinit oarecum ritmul
amenajărilor în ultimii ani.
Suprafaţa agricolă amenajată pentru irigat în anul 2002 se ridica la 1,72
milioane hectare, din care efectiv irigată 488,1 mii hectare (din aceasta 311,9 mii
hectare aparţinând proprietăţii private). La nivelul anului 2025 suprafaţa irigată va
depăşi 4 milioane hectare, reabilitarea şi modernizarea infrastructurii publice şi

221
private de irigaţii va însuma 3 milioane hectare, acordându-se atenţie realizării unei
noi infrastructuri în zonele secetoase.124
Azi se consideră mai avantajoasă exploatarea intensivă - inclusiv prin
reabilitări şi irigare integrală – a suprafeţelor amenajate existente. Acesta este de
altfel şi cazul României în general şi al judeţului Constanţa în special, unde efectul
irigaţiilor asupra randamentelor la unitatea de suprafaţă este unul din cele mai mari
din ţară (tab.5.4).
Tabelul 5.4
Randamentele obţinute în regim irigat şi neirigat la Valu lui Traian
şi sporul de producţie la principalele culturi
Numărul Producţia în regim: Spor de producţie
Cultura de ani Neirigat Irigat
kg/ha %
experimentaţi kg/ha kg/ha
Grâu 24 3790 6080 2290 60,4
Porumb 24 3900 12000 8100 207,6
Soia 23 1170 3140 1970 168,3
Floarea-soarelui 22 2280 3860 1580 69,3
Sfeclă de zahăr 22 3150 69600 66450 120,9
Lucernă (masă verde) 26 18100 53800 35700 197,2
Cartofi 25 17900 48000 30100 168,2
Sursa: Şt.Renea. Seceta şi nevoia irigaţiilor în Dobrogea la câteva culturi agricole. Lucrări ştiinţifice ale SCCI
“DOBROGEA” Valu lui Traian, vol.X, 1993 şi vol.XI 1998.

5.5. Renta funciară diferenţială în judeţul Constanţa

5.5.1. Renta diferenţială ricardiană. Analiza şi mai cu seamă parametrizarea

unui astfel de fenomen în condiţiile actuale după teorii şi legi stabilite cu două sute
de ani în urmă, în condiţiile de atunci se dovedeşte a fi un demers deosebit de dificil.
Fireşte, elementele de bază care au stat la baza teoriilor rentei funciare au
rămas mai mult sau mai puţin neschimbate, cultivăm în continuare aceleaşi terenuri
cu grade diferite de fertilitate, producţia agricolă este dispusă în continuare spaţial,
iar distanţele până la punctele de distribuţie şi de debuşeu influenţează costurile.
În plan teoretic, folosind cunoscutele principii şi formule, se poate parametriza
pe actualele date renta sau tipurile de rentă funciară. O aplicaţie de această natură va
fi, de altfel, făcută în continuare pe cazul concret al judeţului Constanţa, cu datele
la zi.

124
Date potrivit Anuarului statistic al României, 2003;
222
 Înainte de aceasta vom menţiona însă faptul că timpul, şi cu deosebire cea de-a
doua jumătate a sec.XX fără a anula principiile, a modificat profund datele problemei
în sensul raportului între diferitele elemente ale rentei funciare.
Principalii factori care au condus la modificarea structurii şi chiar a tipologiei
rentei funciare apreciem a fi următorii:
• progresul tehnic şi tehnologic care a redus mult rolul fertilităţii naturale
crescânde sau descrescânde a terenurilor agricole (credem de altfel, că şi
aceste legi sunt susceptibile de revizuire);
• progresul în transporturi, căi de comunicaţie, mijloace de transport, viteză,
costuri;
• globalizarea şi politizarea pieţei agricole, integrarea acesteia în aşa-zisul
sistem sau complex agroalimentar şi el pe cale de globalizare.
Poate că tocmai acestor factori, un Malthus al zilelor noastre ar putea să le
aplice legea evoluţiei în progresie geometrică. Pe de altă parte informaţia, datele pe
care statistica sau alte surse le pune la dispoziţie cercetătorului demonstrează
existenţa unei puternice entropii, evoluţii, parametri (randamente, costuri, bonitări
chiar, care cu greu pot fi sistematizate într-o ordine logică. Iată, spre exemplu,
evoluţia producţiilor medii la grâu şi porumb în judeţul Constanţa în perioada 1960-
2004 (tab.5.5).
Tabelul 5.5
Evoluţia producţiilor medii la grâu şi porumb în
jud.Constanţa în perioada 1960-2004

Perioada Grâu Porumb

1960 (Regiunea Constanţa) 1490 2070

1965 3112 3165
1966-1970 2420 3489
1971-1975 2780 3831
1976-1980 3019 4040
1981-1985 3119 5276
1986-1990 3521 3051
1991-1995 2303 2753
1996-2000 2918 2818
2001-2004 2459 2153
2004 3820 4573
Sursa: Direcţia Judeţeană de Statistică Constanţa.

223
 Normal, aceste serii cronologice ar trebui să fie dispuse într-o evoluţie
crescătoare cu atât mai mult cu cât sunt medii multianuale –deci cu o influenţă redusă
a factorilor climatici anuali. E greu de explicat producţii mai mari în anii `60 decât în
perioada 1986-2000, spre exemplu.
În condiţii experimentale (la Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă de
la Valu lui Traian) la începutul anilor `60 soiul de grâu A 15 producea peste 3.000
kg/ha, iar soiul de porumb Dobrogean în aceeaşi perioadă producea 3.500 kg/ha.
În afara variaţiilor climatice doar modul de utilizare al factorilor de progres
tehnic şi managementul poate explica în parte această situaţie.
Pentru aplicaţia pe care ne-am propus-o în scopul evidenţierii şi comensurării
rentei funciare în jud.Constanţa am considerat potrivit să utilizăm producţiile
obţinute în anul 2004, un an cu condiţii climatice deosebit de favorabile şi cu
randamente care ne apropie cât de cât de cele normale.
Chiar şi în aceste condiţii pentru reuşita demonstraţiei am utilizat preţuri de
valorificare din cele mai mari, 5.200 lei/kg la grâu şi respectiv 4.500 lei/kg la
porumb, preţuri care ţinând seama de mersul pieţei nu se vor realiza, deşi ele sunt în
limitele recomandate atât de literatura de specialitate cât şi de ministerul de resort.
De asemenea, la grâu a fost introdusă subvenţia de 1.759 lei/ha, iar arenda a fost
inclusă la costuri. În caz contrar, pentru zona a III-a de favorabilitate şi chiar pentru a
II-a nu s-ar fi obţinut profit, deci nici măcar renta absolută.
Pentru determinarea randamentelor pe zone de favorabilitate s-a luat ca bază
producţia medie la nivel de judeţ şi s-a stabilit producţia pe un punct al notei de
bonitare naturale, diferenţierile făcându-se apoi în funcţie de notele de bonitare ale
fiecărei zone.
În anul 2004, caracterizat printr-un regim de precipitaţii deosebit de favorabil,
practic nu a existat o influenţă a irigaţiilor la nivel de zonă.
• Renta diferenţială II s-a calculat pe baza sporurilor de producţie înregistrate
la culturile respective, în condiţii experimentale la unitatea de cercetare de profil din
zonă (Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Valu lui Traian).

224
 • Cheltuielile suplimentare cu irigaţiile, ca articol de investiţii suplimentare
sunt cele efectuate la nivelul fermei agricole şi nu totalul cheltuielilor cu apa de irigat
pe care producătorii agricoli o plătesc la tarife neacoperitoare a costului acesteia.
• La nivel de exploataţie, cheltuielile suplimentare cu irigaţiile cuprind atât
elemente de capital fix (echipamentele de aplicare a udărilor prinse în costuri sub
formă de amortizare), cât şi cheltuielile cu administrarea propriu-zisă a apei la plante
care sunt cheltuieli suplimentare tehnologice aparţinând categoriei capital circulant
(inclusiv apa, care implică cheltuieli variabile variabile).
• În cadrul prezentului studiu, nu s-a separat investiţia suplimentară
generatoare de capital fix de cea care, reprezentând factori de producţie sub formă de
îngrăşăminte, seminţe performante, pesticide. Separarea celor două categorii de
investiţii suplimentare ar fi deosebit de dificilă nu atât în ce priveşte cuantumul, cât
separarea efectului acestora.
• De fapt creşterea capacităţii productive a terenurilor agricole prin lucrări de
amelioraţii funciare trebuie însoţită obligatoriu de investiţii suplimentare sau
colaterale în tehnologie, în lipsa cărora noile capacităţi de producţie au o influenţă
redusă asupra sporurilor de producţie, iar exploatarea defectuoasă a acestora poate
conduce la dispariţia sporurilor de producţie). Este cazul exploatării marilor
perimetre amenajate hidroameliorativ în România în ultimii ani ai economiei de
comandă.
• Calculul rentei diferenţiale, respectiv modul de manifestare a acesteia în
condiţiile concrete, spaţiale (jud.Constanţa) şi temporale (anul 2004), condiţii care
pot fi extrapolate uşor la întreaga agricultură românească, este prezentat în continuare
în tabelele 5.6-5.9.
• În mod voit au fost utilizate randamentele din anul 2004 – unele din cele
mai mari, întrucât doar pe aceste randamente a fost posibilă aplicarea metodologiei
de calcul.
Cu un volum oarecum echivalent de cheltuieli, adică de investiţii tehnologice
în anii trecuţi (exceptând anul 2003, care a fost realmente calamitat) s-au obţinut în
jud.Constanţa 2.500 kg/ha grâu şi 2.200 kg/ha porumb, care s-au vândut cu circa
225
 4.000 lei/kg în primul caz şi cu 2.500-3.500 lei/kg în al doilea, condiţii în care nu s-ar
fi putut aplica nici o formulă de calcul, explicaţiile depăşind cadrul lucrării.
Aşa cum au fost aplicate relaţiile de calcul cunoscute şi de-acum clasice au
permis sesizarea manifestării rentei diferenţiale I şi II a căror existenţă nu poate fi
negată.

Tabelul 5.6
Determinarea rentei diferenţiale I la grâul de toamnă în condiţiile judeţului Constanţa

Valoarea producţiei Pv
Profit normal Pn (30%
Producţia medie kg/ha
Zona de favorabilitate

Preţ individual (cost

mediu + 30% câştig

Renta diferenţială I
Cheltuieli totale
(Ch) mii lei/ha

Peţ de vânzare
normat) Pind.
Cost mediu

Profit real
mii lei/ha

mii lei/ha

mii lei/ha

mii lei/ha
mii loei/t
mii lei/t

din Ch)

(P)

RI
I 5100 16712 3276 5014 4259 5200 28270 11558 6544
II 4500 16712 3714 5014 4828 5200 25150 8438 3424
III 3840 16712 4352 5014 5658 5200 21726 - -

Relaţiile de calcul:
Zona I : RI = Pv – (Ch + Pn) = 28270 – (16712 + 5014) = 28270 – 21726 = 6544
Zona II: RI = Pv – (Ch + Pn) = 25150 – (16712 + 5014) = 25150 – 21726 = 3424
Zona III: RI = P – (Ch + Pn) = 21726 – (16712 + 5014) = 21726 – 21726 = 0

Tabelul 5.7
Determinarea rentei diferenţiale II la grâul de toamnă în condiţiile judeţului Constanţa
Cheltuieli suplimentare
fixe variabile mii lei/ha

Valoarea producţiei Pv
Producţia medie kg/ha

Renta diferenţială II
Cheltuieli totale mii

Profit normal (chelt

Preţ individual mii

Renta diferenţială I
Cheltuieli în regim
neirigat mii lei/ha
Situaţia terenului

Peţ de vânzare
Cost mediu

Profit real
mii lei/ha

mii lei/ha

mii lei/ha

mii lei/ha

mii lei/ha
mii lei/t

mii lei/t
+30%)
lrei/ha

(P)

R II
lei/t

RI

Neamenajat 4000 15000 - 15000 3750 4500 4875 5200 22550 7550 3050 -
Amenajat 6000 15000 3000 18000 3000 5400 3900 5200 32950 14950 3050 6500

Relaţiile de calcul:
RI = Pv – (Ch + Pn) = 22550 – (15000 + 4500) = 22550 – 19500 = 3050
RII = P– (RI + Pn) = 14950 – (3050 + 5400) = 14950 – 8450 = 6500
226
 Tabelul 5.8
Determinarea rentei diferenţiale I la porumb în condiţiile judeţului Constanţa

Preţ individual (cost

mediu + 30% câştig

Valoarea producţiei

Renta diferenţială I
Profit normal Pn
Producţia medie

Cheltuieli totale
(Ch) mii lei/ha

Peţ de vânzare
normat) Pind.
(30% din Ch)
favorabilitate

Cost mediu

Profit real
mii lei/ha

mii lei/ha

mii lei/ha

mii lei/ha
mii lei/t
Zona de

mii lei/t
kg/ha

(P)

RI
Pv
I 5800 15300 2638 4590 3429 4500 26100 10800 6210
II 5000 15300 3400 4590 4420 4500 22500 7200 2610
III 4420 15300 4060 4590 5234 4500 19890 4590 0

Relaţiile de calcul:
Zona I : RI = Pv – (Ch + Pn) = 26100 – (15300 + 4590) = 26100 – 19890 = 6210
Zona II: RI = Pv – (Ch + Pn) = 22500 – (15300 + 4590) = 22500 – 19890 =2610
Zona III: RI = Pv – (Ch + Pn) = 19890 – (15300 + 4590) = 19890 – 19890 = 0

Tabelul 5.9
Determinarea rentei diferenţiale II la porumb în condiţiile judeţului Constanţa
Cheltuieli suplimentare

Valoarea producţiei Pv
Producţia medie kg/ha

Renta diferenţială II
Cheltuieli totale mii

Profit normal (chelt

Preţ individual mii

Renta diferenţială I
Cheltuieli în regim
neirigat mii lei/ha
Situaţia terenului

fixe şi variabile

Peţ de vânzare
Cost mediu
mii lei/ha

Profit real
mii lei/ha

mii lei/ha

mii lei/ha

mii lei/ha

mii lei/ha
mii loei/t
mii lei/t

+30%)
lrei/ha

(P)

R II
lei/t

RI

Neamenajat 5000 15500 - 15500 3300 4650 4920 4500 22500 7000 2350 -
Amenajat 8500 15500 4000 19500 2300 5850 2990 4500 38250 18750 2350 10550

Relaţiile de calcul:
RI = Pv – (Ch + Pn) = 22500 – (15500 + 4650) = 22500 - 20150 = 2350
RII = P– (RI + Pn) =18750 –(2350 + 5850) = 19850 – 8200 = 10550

227
 În opinia noastră, dacă nu principiile cel puţin relaţiile (formulele de calcul) ar
trebui îmbunătăţite. Spre exemplu, întreg algoritmul de determinare al rentei
diferenţiale se bazează pe introducerea acestui prag normat de rentabilitate de 30%
care ni se pare depăşit (20% ni se pare a fi mult mai în concordanţă cu noile realităţi
economice). Aceasta cu atât mai mult cu cât în realitate separarea rentei diferenţiale I
de renta diferenţială II este deosebit de dificilă. Am putea afirma chiar că renta
diferenţială I este pe cale de dispariţie, sau în orice caz îşi diminuează ponderea în
structura veniturilor chiar dacă ea mai poate fi pusă în evidenţă prin formule
matematice. În condiţiile unor tehnologii intensive poate fi pusă în discuţie, chiar şi
bonitarea, respectiv gradul diferenţiere a capacităţii de producţie a diferitelor tipuri
de soluri. În consecinţă, poate nu este atât de hazardată afirmaţia că în faza actuală de
dezvoltare a progresului tehnic nu mai avem rentă extensivă (aproape că nu mai
există terenuri cultivate în mod natural fără un anumit grad de intensivitate), ci doar
rentă intensivă de tranziţie.

5.5.2. Renta diferenţială de poziţie. Are la bază principiul, de fapt constatarea

că situarea unui anumit teren cultivat la o distanţă faţă de piaţa din amonte sau din
aval creează costuri finale diferite datorită costurilor de transport diferite care se
reflectă apoi în rezultatele economice.
Teoria rentei de poziţie având la bază calcule şi evidenţe contabile de o
meticulozitate ilustrată de preocupările lui Thunen a fost situată într-un anumit
context istoric, caracterizat prin drumuri de piatră, mijloace de transport tractate de
cai şi boi cu viteză doar 5-10 km/oră, inexistenţa mijloacelor de păstrare a
prospeţimii produselor perisabile, toate acestea traducându-se în costuri de transport
pe tona-kilometru mari, cu pondere apreciabilă în costurile finale.
Să comparăm această situaţie cu autostrada, TIR-ul cu viteze de peste 10 ori
mai mari, cu liniile aeriene cu viteze de sute de ori mai mari, şi toate cu cheltuieli pe
tona de produs mai mici, în valori relative adică în structura costurilor. Mai mult
decât atât, aceste costuri intră în sfera filierelor de distribuţie care nu mai au legătură
directă cu economia fermei şi nu influenţează decât în mică măsură volumul
cheltuielilor la unitatea de suprafaţă în funcţie de poziţionarea terenului.
228
 Costuri mai mari implică mai degrabă transporturile intragospodăreşti mai
ales cele ale producţiei secundare, dar acestea nu sunt influenţate de poziţia
terenurilor faţă de un punct exterior acesteia.
Desigur principiul a rămas valabil şi transportul produselor agricole pe distanţe
diferite înseamnă costuri de transport diferite. Iată spre exemplu, în anul 2004
transportorii auto percepeau tarife de 120 mii lei/to de cereale pentru distanţa de 6-10
km şi 260 mii lei/to pentru distanţa de 26-30 km, ceea ce ar însemna cca. 600 mii lei
sau 4-5% din costurile la hectar (5 to cereale sau 260 mii lei/to (8-10% din cheltuieli)
pentru distanţa de 26-30 km.
În acest din urmă caz, costurile de transport par să nu fie neglijabile, dar la
actuala densitate a reţelei de distribuţie sau de colectare distanţele de transport sunt
mult mai puţin uniforme anulând în cea mai mare parte diferenţele (fig. 5.5).

Fig.5.5. Reţeaua de silozuri şi bazele de recepţie Comcereal şi Cerealcom pe teritoriul Dobrogei

Dacă suprapunem cele două reţele de colectare vom găsi cu siguranţă o

distanţă medie de la locul de producţie la punctul de colectare mai mult sau mai puţin
uniformă.
Desigur, există şi cazuri în care un anumit produs trebuie transportat la distanţe
mai mari cu cheltuieli suplimentare, dar aceste produse sunt rare (plante medicinale,
tutun, unele specii uleioase), iar cultivatorii care decid să le producă în nici un caz nu

229
iau în calcul distanţa, respectiv cheltuielile de transport ci mai degrabă condiţiile
favorabilităţii interne (teren, forţă de muncă, tradiţie şi altele).
Pentru produsele materie primă perisabilă, legume în special, sunt folosite alte
două criterii de amplasare: crearea de bazine sau ferme specializate, unele afiliate
chiar unităţilor de prelucrare sau amplasarea liniilor de prelucrare în apropierea
zonelor în care condiţiile de obţinere a materiei prime sunt cele mai favorabile.

5.5.3. Renta de monopol. Se formează din vânzarea la preţuri mai mari decât
media a unor produse superioare calitativ sau cu însuşiri deosebite care nu se pot
obţine decât pe anumite terenuri limitate ca suprafaţă. Deţinătorii sau cei care
exploatează aceste terenuri beneficiază de renta de monopol în condiţiile în care
pentru produsele respective există şi o cerere corespunzătoare.
În judeţul Constanţa, la vinurile obţinute în podgoria Murfatlar se formează o
astfel de rentă de monopol datorită însuşirilor deosebite ale acestora şi fireşte rarităţii
întrucât ele pot fi obţinute doar în cantităţi limitate.

5.5.4. Renta absolută. Este echivalentul profitului obţinut sau care ar trebui să
fie obţinut de toţi cultivatorii de pământ din moment ce produsele acestora sunt
necesare pentru satisfacerea cererii unei pieţe acoperitoare a nevoilor de hrană a unei
comunităţi umane la o scară oarecare.
Mărimea acestei rente, respectiv a acestui profit minim, este apreciată la un
venit suplimentar de circa 30% faţă de nivelul cheltuielilor tehnologice şi constituie
potrivit teoreticienilor rentei funciare baza pentru formarea rentei diferenţiale.
Adevărul este că în cazuri frecvente acest venit considerat minim nu se obţine,
pentru a nu mai menţiona cazurile frecvente în care nu se obţine profit, iar
cheltuielile tehnologice se acoperă din alte surse sau chiar din privaţiuni elementare
la cheltuielile de reproducere a forţei de muncă.

230
 5.6. Repartiţia rentei funciare

Odată creată, renta funciară trebuie să parcurgă şi procesul de repartiţie, în aşa

fel încât celor care au contribuit hotărâtor şi nemijlocit la producerea ei să le revină
cât mai mult, iar celor care au legiuit, doar o parte.
În condiţiile economiei agricole naturale, cu infuzie redusă de factori de
producţie, legiuitorul (statul) şi-a adjudecat o parte mai mică sau mai mare din renta
funciară prin impozite directe pe teren, vestita foncieră.
În condiţiile economiei planificate, pământul neavând valoare, rolul
impozitului agricol pe teren în prelevarea unei părţi din renta funciară s-a redus mult,
fiind înlocuit prin diferite mecanisme economico-financiare mascate, care asigurau
statului venituri importante indiferent de rezultatele obţinute în unităţile agricole.
În lucrarea „Economia funciară” se face următoarea precizare: „direct sau
indirect (prin impozit pe venitul cooperatorilor), de pe fiecare teritoriu agricol, statul
încasează anumite venituri ce se concentrează în impozite sau diferite taxe. La o
analiză mai atentă apare evident faptul că impozitele agricole sunt de două feluri:
impozite ce se încasează direct din agricultură şi impozite pe circulaţia mărfurilor
agricole care de multe ori nu apar ca venit al sectorului agricol, dar care sunt create în
acest sector ... de asemenea statul obţine anumite beneficii prin vânzarea mijloacelor
de producţie (fixe şi circulante) folosite în agricultură, aceste beneficii statul le
încasează pe fiecare porţiune de teren, în raport cu calitatea şi intensitatea procesului
de producţie agricol”.
În continuare autorii propun şi o formulă pentru determinarea venitului
prelevat de către stat125.

în care:
Vn - este venitul statului;
xi - impozite directe sub diferite forme (i)' încasate de la întreprindere sau producător; i=1,2,...,n;
yv - impozit pe circulaţia mărfurilor realizat de la diferite produse (v), v = 1,2 ,..., m:
zj - beneficiul realizat prin valorificarea produselor industriale (j) în agricultura, j == 1,2,...., p.

125
Bold, I., Hartia, S., Niţă, V., Teaci, D., Economia funciară, Ed.Ceres, Bucureşti, 1984, pag. 61;
231
 În perioada tranziţiei din raţiuni electorale statul nu a impozitat direct terenul
agricol decât simbolic - 11 mii lei/ha/an. Dar aceasta nu înseamnă că nu a beneficiat
de venituri din agricultură în primul rând prin acelaşi impozit pe circulaţia
produselor, transformat în taxă pe valoarea adăugată (TVA).
Şi cum agricultura foloseşte din ce în ce mai multe imputuri şi cum foarfecele
preţurilor acţionează în defavoarea agriculturii, contribuţia acesteia la veniturile
statului este din ce în ce mai mare. Introducerea sau reintroducerea impozitului
agricol direct va mări şi mai mult această contribuţie.

5.7. Renta diferenţială, arenda şi piaţa funciară

5.7.1. Evoluţii pe termen lung. Între calitatea pământului, respectiv

capacitatea naturală sau artificială, exprimată prin nota de bonitare naturală sau
potenţată şi preţul pământului există sau ar trebui să existe o legătură foarte strânsă.
Din punct de vedere istoric, preţul pământului fost influenţat în afară de
calitate, de zona geografică, de modul de folosinţă, de poziţie, de raritate. Pentru
perioada interbelică, date deosebit de edificatoare cu privire la preţul pământului,
rentă şi arendă, ne oferă V.Axenciuc126 (tab.5.10).
Tabel 5.10
Preţul terenului arabil, arenda şi renta în România şi unele regiuni
agrogeografice în anul 1929 (după V.Axenciuc)
Ponderea arabilului Preţul
Arenda Renta
Regiunea în suprafaţa regiunii pământului
lei/ha %
% lei/ha
România 44,1 20.240 1.438 7,1
Câmpia Dunării 68,0 20.175 1.456 7,2
Dobrogea 50,0 10.832 969 8,9
Bucovina 29,0 44.146 2.356 5,3
Banat 39,6 33.972 2.126 6,3
Transilvania de nord 17,7 27.449 1.759 6,4

Observăm că faţă de media de 20.240 lei/ha diferenţele regionale sunt

apreciabile. Cele mai scumpe terenuri ca şi cea mai mare valoare a arendei erau în
Bucovina şi aceasta datorită rarităţii, căci fertilitatea nu era din cele mai înalte.

126
Axenciuc, V., Evoluţia economică a României, 1864-1947. vol.II, Agricultura, Ed.Academiei Române, Bucureşti,
1996, pag. 267;
232
 La extrema opusă se situa Dobrogea cu terenuri de fertilitate medie, dar cu
resursă funciară generoasă datorită rarităţii populaţiei, situaţie care în mediul rural s-a
perpetuat până în zilele noastre.
Informaţii interesante privind preţul pământului pe calităţi, echivalentul în
cereale al acestuia, mărimea arendei ne sunt oferite de către A.Mihalca. La mijlocul
anilor `30, în Banat, arabilul de calitatea I se vindea cu 23-35 mii lei/ha, arabilul de
calitatea a II-a cu 17-26 mii lei/ha, arabilul de calitatea a III-a cu 9-14 mii lei/ha.
Arenda era de 1.800 lei/ha pentru terenul de calitatea a I-a şi 1.100 lei/ha pentru
terenul de calitatea a II-a. Echivalentul în cereale al terenului arabil varia între 3,4 t şi
26 t grâu pentru un hectar teren în funcţie de calitatea terenului şi de amplasare127.
În condiţiile economiei de comandă, pământul era considerat un dar al naturii
şi bun al întregului popor nu mai avea nici o valoare, deşi economiştii agrari
recunoşteau nu numai valoarea acestuia, dar şi nevoia ca aceasta să fie inclusă în
costuri: “Sistemul de evidenţă a fondurilor fixe din agricultură este incomplet,
deoarece nu cuprinde principalul fond fix - pământul - pe considerent că nu are
valoare. Aceasta face ca nivelul preţurilor, eficienţa economică a investiţiilor precum
şi a altor măsuri de intensificare a agriculturii să nu fie corect determinate”128.
Totuşi, datorită faptului că în mod abuziv, cu acordul tacit al factorilor de
decizie de la diferite niveluri se scoteau din circuitul agricol suprafeţe, uneori
însemnate de teren, s-au propus chiar formule de calcul a valorii pământului, urmând
ca din sumele recuperate tot de stat, acesta din urmă să pună în valoare alte terenuri.
Interesant rămâne faptul că propunerea de evaluare economică a pământului, pornea
tot de la concepţia lui Marx asupra pământului respectiv dobânda de 5% la CEC pe o
perioadă de 20 de ani 129.

5.7.2. Metode şi tehnici de evaluare a preţului pământului. Importanţa

economică şi socială a pământului pentru producţia agroalimentară a determinat din

127
Mihalca, Al., Aspecte din istoria agrară a judeţului Arad, partea a II-a, perioada interbelică, Ed. Multimedia, Arad,
2001, pag.174-175;
128
Bold, I. şi colab., Op. cit., pag.58;
129
Bold, I. şi colab., Ibidem, pag.59;
233
partea specialiştilor în domeniu, şi nu numai, o preocupare majoră şi permanentă
pentru stabilirea valorii şi preţului pământului. Au fost identificaţi, inventariaţi şi
clasificaţi factorii obiectivi, subiectivi, cu acţiune permanentă sau temporară,
generală sau locală asupra preţului terenurilor agricole.
Pe de altă parte, s-au formulat concepţii, principii ce pot fi împărţite în două
mari grupe:
ƒ concepţia potrivit căreia în evaluarea bănească a pământului trebuie să
se pornească de la categoriile valorice ale economiei de piaţă;
ƒ concepţii având la bază capacitatea productivă a solului ca sumă a
însuşirilor sale intrinsece naturale şi acumulate prin intervenţii
antropice.
Una din concepţiile dominante cu privire la determinarea preţului pământului
este aceea că preţul pământului este de fapt rentă funciară capitalizată, adică
ofertantul pretinde în schimbul unei suprafeţe de teren o sumă egală cu capitalul
necesar pentru a aduce o dobândă egală cu renta anuală a solului. În prezent în
România – cel puţin la nivel teoretic – didactic se cunosc mai multe metode de
evaluare economică a pământului.
I. Metoda rentei funciare capitalizate
R (arenda)x 100
Vt = ────────── , unde :
Cc
Vt – valoarea unui ha de teren;
R – Renta (arenda) funciară anuală pe ha;
Cc - coeficientul de capitalizare (socotit egal cu o rată a dobânzii de 5%).

Prin aplicarea acestei relaţii de calcul terenurile arabile din judeţul Constanţa
în condiţiile actuale ar urma să capete următoarele valori (tab.5.11).
Tabelul 5.1l

Evaluarea terenului arabil în jud. Constanţa în funcţie de clasa de calitate,

după metoda rentei funciare – capitalizate
Renta (arenda în Renta (arenda Valoarea
Clasa de Preţ de referinţă Nr. ani luaţi în
natură grâu în bani terenului
calitate lei/kg calcul
kg/ha) mii lei/ha) mii lei/ha
II 500 5.000 2.500 25 62.500
III 450 5.000 2.250 25 56.250
IV 350 5.000 1.750 25 43.750
234
 II. Metoda de evaluare după profit. Potrivit acestei metode relaţia de calcul
este următoarea:
Vt = VP – (CP + K1 + K2 + K3 + K4) x 25 de ani ,unde:
Vt – valoarea terenului în extravilan mii lei/ha
VP – valoarea producţiei mii lei/ha
CP – cheltuieli de producţie mii lei/ha
K 1 , …K 2 - coeficienţi de corecţie a cheltuielilor de producţie

Pentru cele trei zone de favorabilitate din jud. Constanţa aplicarea relaţiilor de
calcul de mai sus dau următoarele rezultate (tab.5.12).
Tabelul 5.12
Evaluarea terenului arabil din jud.Constanţa în funcţie de
clasa de calitate după profit
Valoarea
Valoarea Cheltuieli
producţiei-
Categoria producţiei de Nr.de ani Valoarea
Nota de Producţia Ceheltuieli
de kg/punct VP producţie luaţi în terenului
bonitare kg/ha de
calitate mii CP calcul mii lei/ha
producţie
lei/ha mii lei/ha
mii lei/ha
Grâu
II 71 70 5.000 25.000 17.000 8.000 25 200.000
III 50 70 3.500 17.500 15.500 2.000 25 50.000
IV 40 70 2.800 14.000 12.800 1.200 25 30.000
pORUMB
II 71 81 5.750 23.000 15.800 7.200 25 180.000
III 58 81 4.690 18.760 15.200 3.560 25 89.000
IV 50 81 4.050 16.200 14.800 1.400 25 35.000
Notă: Coeficienţii K1-K4 se referă la poziţia punctuală a unei anumite suprafeţe de teren şi nu se aplică la nivel de
zonă; în consecinţă, nu s-a ţinut seama de ei.

Observăm că prin utilizarea metodei de evaluare după profit, preţul terenurilor

ar fi mult mai mare cu deosebire la clasele de fertilitate superioare. Explicaţia constă
în faptul că spre deosebire de profit (metoda a 2-a), care este mult mai diferenţiat şi
mult mai mare la terenurile cu fertilitate superioară, arenda (renta) este mult mai
puţin diferenţiată.
De aici pot fi trase două concluzii care pot servi şi ca recomandări pentru
oportunitatea de a folosi o metodă sau alta:
• amplitudinea cuantumului arendei sau rentei trebuie să fie mai mare şi
să se suprapună într-o măsură mai mare cu scara notelor de bonitare (în
valori relative, fireşte);

235
 • profitul încast efectiv este sensibil mai mic decât cel rezultat din calcul.
Aceasta atât datorită nerealizării nivelului randamentelor la unitatea de
suprafaţă, cât şi nivelului preţurilor pe piaţa liberă (de fapt dominată de
tendinţe monopoliste), situat mult sub cel al preţurilor de referinţă
recomandate de cercetarea de profil.
Este de menţionat totuşi faptul că, în cazul utilizării metodei după profit,
rezultă valori cu 10-12% mai mari decât cele obţinute prin metoda rentei funciare
capitalizate, la categoriile de calitate superioară în special.

5.7.3. Preţul de piaţă al terenurilor agricole. Analiza evoluţiei preţurilor la

terenurile agricole după 1989, şi mai ales după apariţia legii nr.54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor confirmă cel mai bine zicala populară că socoteala de
acasă nu se potriveşte cu cea din târg.
Lunga perioadă a retrocedării, modificările succesive ale legii de bază a
fondului funciar (Legea 18/1991) între care cea mai radicală a fost Legea Lupu din
1999 (devenită Legea 1/2000) au creat o permanentă stare de confuzie care a frânat
mult dezvoltarea normală a pieţei funciare. Aceasta cu atât mai mult cu cât prima
reglementare privind piaţa funciară a apărut de abia în anul 1998.
Până la această dată (1998) din nebăgarea de seamă a unora (foştii proprietari
de pământ) şi iuţeala de mână a altora (speculanţii de terenuri şi nu numai) au
acumulat pe nimic sau aproape pe nimic adevărate latifundii, iar prin schimburi
neechivalente (de calitate, dar mai ales de poziţie) s-au creat averi fabuloase.
De la sume derizorii de 1-2 mil/ha, la începutul anilor `90, s-a ajuns în anul
2002 la 7-8 mil/ha (Adevărul Economic nr.22-580 din 4-10iunie 2003). Din aceeaşi
sursă aflăm că într-o perioadă de 10 ani s-au vândut terenuri reprezentând cca. 2,0%
din arabilul proprietate privată şi că cele mai proaste tranzacţii s-au realizat până
acum tocmai în judeţele cu terenurile cele mai fertile: Teleorman, Tulcea, Ialomiţa,
Călăraşi, Brăila, Dolj, Olt.
Din datele ministerului de resort rezultă, spre exemplu, că preţul pământului la
nivel de judeţ a variat în anul 2003 între 104,3 mil/ha în Maramureş, 95,1 mil/ha în
Bistriţa-Năsăud, 77,86 mil/ha în Vâlcea, dar numai 8,76 mil/ha în Constanţa, 8,31
236
mil/ha în Ialomiţa, 5,74 mil/ha în Brăila şi numai 3,69 mil/ha în Teleorman, raportul
între cele două extreme fiind 1:28,3.
Cum, în mod practic preţurile sunt invers proporţionale atât în ce priveşte
calitatea cât şi poziţionarea lor faţă de debuşee, raritatea a fost aceea care a influenţat
preţurile în cea mai mare măsură. Se pare însă că în ultimul timp (2004-2005) această
inflaţie de preţuri la terenurile agricole s-a mai temperat, atât datorită lipsei de bani,
cât şi a unei expectative pe măsură ce se apropie momentul aderării.
În judeţul Constanţa preţurile practicate în prezent (2005) variază între 10-15
mil/ha şi 40-50 mil/ha, în mod excepţional până la 100 mil/ha, în funcţie de gradul de
fertilitate, echiparea pentru irigaţii, dar şi aici mai ales în funcţie de poziţie (tab.5.13).
Tabelul 5.13
Preţul actual (2004-2005) al terenului arabil în jud.Constanţa
în funcţie de categoria de favorabilitate, poziţie şi echipare
Categoria de Echiparea Poziţia faţă de Preţ de piaţă
favorabilitate pentru irigat oraşul Constanţa mil lei/ha
I irigabil Preorăşenesc 55-100
II irigabil 30-40 km 40-50
I irigabil 50-55 km 35-40
I neirigabil 30-40 km 28-30
II neirigabil 30-50 km 25-30
III neirigabil 50-80 km 10-15
Sursa: D.A.D.R. Constanţa

Şi totuşi, cele mai căutate, şi deci cele mai scumpe terenuri sunt cele
periurbane (mai ales în zona preorăşenească a municipiului Constanţa) şi pe litoral.
Poziţia şi mai ales perspectiva ca într-un viitor apropiat să devină teren neagricol
(construibil, mai ales) anulează toate teoriile rentei funciare agricole, pământul ca
mijloc de producere a hranei fiind ultimul argument luat în calcul în iarmarocul
funciar actual.
În ţările cu economie dezvoltată şi agricultură performantă pământul este
scump, chiar dacă producţia agricolă primară reprezintă sub 5% din PIB.
Unele date privind piaţa funciară europeană sunt furnizate de către Tr.Lazăr
/2001. Astfel un hectar teren agricol se vinde cu 10.000 USD în Olanda, peste 8.000
USD Franţa sau Belgia, între 6.000-7.000 USD în Danemarca, Polonia, Anglia, cele

237
mai mici preţuri înregistrându-se în Italia 2.700 USD sau Spania 1.800-3.500
USD/ha.
Credem că şi asemenea comparaţii au contribuit la o oarecare stagnare a pieţei
funciare în România, dar în acelaşi timp au sporit interesul unor cetăţeni străini
pentru pământul românesc cel puţin tot atât de fertil, dar incomparabil mai ieftin.
Exemplul Banatului este edificator sub acest aspect.

238
 CONCLUZII

Trecerea de la o etapă la alta în evoluţia unei societăţi este însoţită de

transformări notabile în plan economic, social şi juridic. Aceste schimbări nu sunt
însă întotdeauna sincrone.
Odată cu intensificarera amenajărilor şi lucrărilor funciare, pământul intră într-
un ciclu capitalist de producţie agricolă, industrială sau imobiliară, ceea ce implică
simultan un efect de antrenare foarte puternic, prin amenajările pentru locuinţe,
servicii şi uitlităţi publice, transport şi agrement.
Această transformare a pământului în bun marfar nu îmbracă întotdeauna
forma amenajărilor funciare. Ea poate fi rezultatul unor procese de liberalizare
politico-administrativă a regimului unor terenuri aflate anterior “în afara comerţului”.
Este vorba de terenurile interzise pentru urbanizare sau exploatare fie printr-o
interdicţie administrativă (de pildă, printr-un plan de urbanism sau printr-o prevedere
expresă a Legii fondului funciar), fie printr-o rezervare în beneficiul colectivităţii.
În acest domeniu, intervenţia Statului este creatoare de rentă, fie prin
acapararea terenurilor de către conducători şi aliaţii acestora, fie prin “redistribuirea”
democratică sau nu, care are loc în cadrul reformei funciare.

239
 Puterea publică este unul dintre cei mai importanţi actori ai vieţii economice
agricole: organizează cererea şi oferta funciară, orientează fluxurile financiare spre
anumite culturi, mobilizează terenurile în favoarea sa sau a celor pe care consideră
necesar să-i stimuleze.
În cazul integrării pământului în activitatea economică, vom observa că
aceasta se realizează fără o modificare sincronă şi de substanţă a cadrului juridic.
Efectele acestei situaţii sunt amplificate de întîrzierile care apar în aplicarea
prevederilor legale, întîrzieri care au drept cauză mecanisme birocratice generatoare
de corupţie în plan politic, respectiv de rente în sfera economică. De exemplu, micul
producător agricol, deşi este proprietar pe terenul său, depinde esenţial de un
organism de credit, de cadastru sau de reţeaua de comercializare. Deci, am putea
vorbi, în termeni marxişti, despre o proletarizare de masă, pe fondul unei relative
reîmproprietăriri. Nedispunând de mijloace de producţie performante şi nici de
servicii de informare şi consiliere, proprietarul agricol poate fi proletar, proletarul
poate fi proprietar.
În acest context, activitatea agricolă dobândeşte funcţii noi, dintre care cele
mai importante sunt următoarele:
ƒ funcţia de reglare a investiţiilor: pe baza unor calcule de eficienţă şi de risc,
întreprinzătorii îşi investesc profitul luând ca punct de referinţă, de cele mai
multe ori, preţul pământului. În acelaşi timp, odată cu intensificarea comerţului
exterior cu produse agricole, împărţirea venitului agicol între proprietari şi
arendaşi a fost marcată de fenomene specifice tranziţiei economice.
• raportul de forţe a devenit din ce în ce mai inegal: fiind de
cele mai multe ori orăşeni şi neavând posibilitatea iniţială
de a vinde terenul sau de a verifica activitatea economică a
arendaşului, proprietarii au fost nevoiţi să cedeze o parte
importantă din renta funciară care li se cuvenea de drept.
• intervenţia autorităţii publice în domeniul agricol a oferit
posibilităţi nelimitate intermediarilor de a-şi însuşi şi ei o
fracţiune importantă a rentei funciare. Această parte a

240
 părăsit din păcate sfera agricolă, transformându-se într-o
sursă de averi băneşti care, parţial, a alimentat economia
subterană şi inflaţia.
Un alt efect al intervenţiei statului a fost redistribuirea inechitabilă a
fondurilor bugetare destinate finanţării agriculturii: creditarea preferenţială a
activităţiii agricole s-a transformat într-o creditare preferenţială a anumitor firme,
fapt care a dus apariţia unor probleme şi în sectorul bancar. În plus, eliberarea de
licenţe de import-export a favorizat apariţia unor cvasi-rente funciare comerciale. Ca
evoluţie de ansamblu, situaţia este oarecum similară cu cea din vremea lui David
Ricardo, antagonismul dintre proprietarii latifundiari şi burghezia industrială în
ascensiune îmbrăcând însă o nouă formă: opoziţia între utilizatorii terenurilor şi
vânătorii de rente “neagricole”: comercianţii de produse agricole şi reprezentanţii
aparatului de stat cu atribuţii în domeniu. Împărţirea surplusului agricol în profit
(cuvenit arendaşului) şi rentă funciară (cuvenită proprietarului) a devenit o partajare a
profitului de la care, deseori, proprietarul funciar a fost aproape exclus fie direct, fie
indirect prin intermediul activităţii Statului.
ƒ funcţia de drenare a averilor monetare şi a capitalului provenind din alte
sectoare, marcată de un caracter profund contradictoriu. Pe de-o parte, are loc
o scurgere de fonduri dinspre agricultură spre celelalte ramuri din economie,
aşa cum o demonstrează analiza foarfecelui preţurilor, iar pe de altă parte mulţi
întreprinzători investesc sume importante în funciar, mai ales în cel urban,
imobiliar, litoral sau montan. Investiţiile în tehnica agricolă lipsesc însă, iar o
piaţă a terenului cu destinaţie agricolă este încă într-o fază incipientă.
ƒ funcţia de conservare, de protejare împotriva efectelor inflaţiei.
Deplasarea către plasamentul funciar - un economist celebru arăta odată că cea
mai sigură cale de îmbogăţire pentru un individ raţional este să cumpere un
teren intravilan şi “să uite 20 de ani de existenţa aestuia” - s-a accentuat cu
atât mai mult cu cât funciarul s-a dovedit a fi un sector care conservă foarte
bine averile monetare.

241
 ƒ funcţia de mobilizare a economiilor; numeroşi agenţi economici îşi
utilizează economiile pentru a investi în funciarul urban.
ƒ funcţia de acaparare şi redistribuire a rentelor în favoarea grupurilor şi
subgrupurilor de “clienţi” ai aparatului de stat central şi local; aşa cum am
văzut, procesul de căutare a rentei – rent-seking - se intensifică, renta-surplus
se transformă în rentă-transfer. Pe fondul creşterii ponderii veniturilor rentiere
în ansamblul venitului naţional, renta funciară propriu-zisă (ca venit al
proprietăţii funciare) tinde să scadă semnificativ
ƒ funcţia de reglare a raporturilor sociale; pentru a-şi atinge scopurile
economice, deseori oamenii se îndatorează şi rămân îndatoraţi. Stratificarea
socială rezultată din rent-seeking bulversează ierarhia valorilor economice
clasice, bazate pe acumulare treptată, pe experienţa practică dobândită în timp
şi pe tradiţie. Întreprinzătorul este înlocuit de o specie economică nouă,
“rentierul de tranziţie”, care se afirmă cu preponderenţă în activitatea de
comerţ (“intermediarul”,”angrosistul”), în administraţia publică
(“funcţionarul”) şi în întreprinderile publice (“bugetarul”).
În consecinţă, încep să se manifeste unele tendinţe dominante:
ƒ descompunerea proprietăţii rurale tradiţionale în zona periurbană;
ƒ concentrarea terenurilor la un număr limitat de posesori;
ƒ creşterea susţinută a preţului pământului;
ƒ fracţiune importantă a populaţiei este exclusă de la accesul legal la solul urban
şi agricol datorită veniturilor mici şi medii.
ƒ achiziţionarea unor suprafeţe întinse de teren agricol de către cetăţeni ai
Uniunii Europene.
Datorită rentelor, ia amploare supraconsumul, veniturile unor categorii sociale
multiplicându-se rapid şi cu spor susţinut. Acest fenomen este unul dintre cei mai
semnificativi factori inflaţionişti din România, a cărui amploare este cuantificabilă
prin intermediul determinării mărimii rentei funciare.
Determinarea mărimii rentei funciare în agricultura românească presupune o
metodologie complexă, care să ţină seamă de specificitatea conjuncturii economice,

242
precum şi de locul pe care îl poate ocupa fundamentarea acestui venit într-un plan de
refacere şi modernizare a sistemului economic naţional, implicit a componentei
agricole a acestuia.
Turbulenţa mediului economic face aproape imposibilă realizarea unui studiu
care să releve cu exactitate ponderea deţinută de veniturile rentiere în ansamblul
venitului naţional. Dificultăţile rezidă atât într-o insuficienţă a datelor centralizate la
nivel macroeconomic, cât şi în faptul că o mare parte a rentei se formează şi se
distribuie în cadrul economiei subterane. În plus, diferenţele calitative existente între
diferitele categorii de teren agricol din ţară fac dificilă elaborarea unei metodologii
unitare, unice, de calcul al rentei funciare.
În consecinţă, am bazat determinarea rentei funciare pe o abordare
microeconomică, a cărei flexibilitate ridicată permite schimbări
corespunzătoare de la caz la caz.
Dacă pe ansamblul societăţii se individualizează clar proprietarii funciari
(întreprinzătorii agricoli sau fermierii) ca şi grup social distinct, atunci determinarea
mărimii rentei funciare se poate realiza cu un grad ridicat de exactitate.
Una din dificultăţile importante întâlnite în calculul rentei funciare îşi are sursa
în chiar înţelesul acestui concept. În spatele acestui termen se ascund mai multe
înţelesuri, fapt care duce la o serie de confuzii şi neclarităţi.
Definiţia economică a rentei este foarte cuprinzătoare, deoarece include renta
diferenţială, renta absolută, cvasi-renta, precum şi elemente relative la costul de
oportunitate al factorului de producţie pământ luate în calculul costului de producţie.
La fel cum în analiza economică se face distincţie între profit normal şi
supraprofit, în calculul rentei funciare se face diferenţă între renta funciară “brută” şi
cea “netă”, care nu include impozitul funciar, cheltuielile de întreţinere a terenurilor
şi amortizarea acestora.
Literatura economică desemnează prin termenul de rentă şi arenda, ca sumă de
bani plătită de fermier proprietarului funciar pentru dreptul de a utiliza terenul agricol
pentru o anumită perioadă. În practică, doar arareori renta şi arenda sunt egale. În
cele mai multe cazuri nivelul arendei se situează sub nivelul rentei funciare, datorită

243
legislaţiei privind statutul arendei, care de regulă interzice în mod expres
proprietarilor funciari să mărească arenda. În consecinţă, fermierul va obţine, cel
puţin pe termen scurt, o cvasi-rentă, fapt cu efecte benefice teoretice asupra activităţii
agricole; practic însă menţinerea arendei la un nivel prea mic determină proprietarii
funciari să nu arendeze terenurile, fermierii având acces limitat la principalul factor
de producţie din agricultură.
În caz contrar, precum în agricultura românească, dacă nivelul arendei se
situează peste cel al rentei funciare, venitul net al întreprinzătorului agricol este
inferior celui al întreprinzătorilor din alte domenii, efectul fiind o subcapitalizare a
agriculturii prin migraţia capitalului agricol spre domeniile mai profitabile.
Salariile agricole foarte scăzute plătite în agricultura României au ca şi efect
obţinerea unei cvasi-rente de către cel care exploatează terenul agricol. Pe termen
mediu şi lung, aceste cvasi-rente dispar – suferă conform spuselor lui
J.A.Schumpeter un proces de “auto-distrugere creatoare” – ca urmare a sporirii pe
baze inflaţioniste a celorlalte cheltuieli agricole.
Comensurarea rentei funciare cu ajutorul celor trei metode principale – metoda
reziduală, metoda bazată pe funcţiile de producţie şi metoda programării liniare – se
constituie într-o încercare dificilă, cu relevanţă preponderent teoretică.
Metoda reziduală nu poate fi utilizată uniform la nivel naţional datorită lipsei
de omogenitate a condiţiilor de producţie, dar permite o măsurare exactă a rentei
funciare la nivel de exploataţie agricolă individuală.
Metoda bazată pe funcţiile de producţie poate fi aplicată şi în agricultura
românească – preponderent “ de subzistenţă” – datorită nivelului destul de scăzut de
mecanizare, funcţia de producţie având doar două variabile esenţiale: munca şi
pământul.
Metoda care utilizează programarea liniară are un grad de complexitate
ridicat, fiind totuşi relevantă în cazul “construirii” unei agriculturi moderne: analiza
şi măsurarea rentei funciare se realizează mai întâi pentru o fermă-etalon, considerată
ca fiind tipică pentru o anumită zonă, urmând ca ulterior metodologia să fie extinsă şi

244
la alte ferme, pe măsură ce acestea reuşesc să-şi sporească activitatea din punct de
vedere calitativ şi cantitativ.
Rolul rentei funciare în alocarea terenului agricol pentru o anumită cultură este
încă scăzut, comportamentul economic al întreprinzătorilor agricoli fiind influenţat
mai întâi de stat prin subvenţii şi facilităţi la export, iar apoi de considerente empirice
de ordin conjunctural sau tradiţional.
Terenurile luate în arendă de către fermierii particulari sunt cultivate de regulă
cu culturi care aduc venituri ridicate, cuantumul arendei plătite reprezentând cca.
30% din valoarea producţiei agricole. Plata se efectuează în natură sau se stabileşte în
natură şi se face în bani după vânzarea producţiei, caz în care proprietarul funciar
pierde deoarece arendaşul operează de regulă cu preţuri de vânzare mici.
Deşi au calitatea de asociaţi, proprietarii funciari sunt fizic absenţi din procesul
de producţie – în literatura economică anglo-saxonă sunt numiţi “absentee landlords”
- , fiind interesaţi mai mult de însuşirea rentei funciare decât de bunul mers al
exploataţiei.
Alegerea judeţului Constanţa ca suport pentru analiza şi studiul modalităţilor
de manifestare a rentei funciare se datorează caracteristicilor sale agro-economice
care întrunesc întru-totul condiţiile ce permit sesizarea şi punerea în evidenţă a
tuturor aspectelor legate de fenomenul rentei funciare. Cu o suprafaţă totală de 7071
km2, Constanţa ocupă locul 7 ca mărime, iar cu cele 568,3 mii ha teren agricol şi
487,3 mii ha teren arabil se situează pe locul 3 după resursa funciară. Suprafaţa
amenajată pentru irigat existentă în 1989, de 422 mii ha, situa judeţul pe primul loc,
iar în prezent suprafeţele irigate efectiv sunt printre cele mai mari din ţară. Populaţia
totală reprezintă 3,3% din totalul populaţiei României, cu unul dintre cele mai
ridicate grade de urbanizare, peste 73%. Structura populaţiei ocupate în anul 2004
reflecta încă preponderenţa agriculturii – 34,6%. Ponderea în scădere a populaţiei
ocupate în agricultură, ca şi a populaţiei rurale în ansamblu (sub 28%), orientarea
economiei spre terţiar plasesză judeţul Constanţa printre cele mai dinamice din ţară,
inclusiv în domeniul agrar, cu cel mai mare grad de concentrare a producţiei agricole.

245
 Ansamblul condiţiilor pedo-climatice înscrie judeţul în zona agro-climatică I,
care domină Câmpia Dunării, Bărăganul şi Dobrogea. Zona se caracterizează prin
terenurile agricole cele mai fertile, dar cu precipitaţii insuficiente pentru o dezvoltare
normală a culturilor agricole. Sub acest aspect, judeţul Constanţa şi Dobrogea în
ansamblu reprezintă zona cu cele mai generoase resurse termice, dar cu cel mai mare
deficit de apă, raţiune pentru care lucrările hidro-ameliorative (irigaţiile) s-au efectuat
pe cele mai mari suprafeţe, antrenând investiţii considerabile.
Intensitatea reliefului nu este prea mare, înălţimile maxime nedepăşind 200 m,
dar cu toate acestea formele de relief – orografia – sunt foarte variate. Solurile
judeţului sunt de o mare varietate, de la cele mai fertile (cerniozomurile ciocolatii şi
freatic umede) şi până la soluri bălane de stepă, cu roca la zi. Varietatea tipurilor de
sol exprimata printr-o amplitudine largă a notelor de bonitare permite manifestarea
evidentă şi clară a rentei diferenţiale I pe teritoriul judeţului. De asemenea,
amploarea investiţiilor în lucrări de îmbunătăţiri funciare şi în factori de progres
tehnic reflectă în modul cel mai evident manifestarea rentei diferenţiale II.
Dat fiind decalajul între nivelul randamentelor la unitatea de suprafaţă dintre
ţările din vestul Europei şi România, au fost comparate principalele elemente ale
cadrului natural: solurile, resursa termică şi resursa hidrică. Concluzia a fost că
solurile din România sunt cele puţin tot atât de fertile ca şi cele din Europa de vest,
resursa termică este asemănătoare, ca şi cea hidrică, cu deosebirea că partea de sud-
est a României în care se încadrează şi judeţul Constanţa, face parte dintr-un climat
cu elemente de continentalism excesiv, mai rece şi mai uscat, cu amplitudini mai
mari ale elementelor climatice. De asemenea, relativa blândeţe a climatului oceanic şi
un plus de umiditate favorizează principalele culturi cerealiere în Europa de Vest în
care chiar şi cultura ovăzului rezistă peste iarnă.
În aceste condiţii, diferenţele la producţiile medii sunt datorate în primul rând
gradului de intensivitate, respectiv utilizării unui volum mult mai mare de resurse
precum îngrăşămintele, substanţele de protecţie a culturilor, la care se adaugă un plus
de calitate a proceselor tehnologice.

246
 Aşezarea spaţială, naturală a producţiei agricole pe teritoriul jud.Constanţa este
puţin diferenţiată ca structură, aceasta deosebindu-se teritorial mai mult prin
“intensitate”, respectiv prin nivelul randamentelor la unitatea de suprafaţă, care la
rândul lor, sunt determinate în primul rand de factorii edafici şi mai puţin de cei
climatici, mult mai uniformi.
Încercări de a aşeza structural producţia vegetală în funcţie de favorabilitatea
ecologică a terenurilor s-au făcut prin studii de zonare în anii 1960 şi la începutul
anilor 70. Prin lucrările de zonare efectuate în perioada 1975-1976 s-a încercat o
repartiţie integrată a producţiei vegetale şi animale având ca bază programele de
dezvoltare în perspectiva agriculturii pentru orizonturile 1980, 1985 şi 1990. S-a
urmărit concentrarea şi specializarea producţiei, integrarea în zonalitate pe ansamblul
agriculturii, inclusiv realizarea obiectivelor privind structura, volumul şi eficienţa
producţiei agricole.
În aceasta lucrare au fost utilizate cercetările şi studiile pedologice pregătitoare
efectuate de către Institutul de Cercetări Pedologice şi Agrochimice – ICPA – pe
baza cărora pe teritoriul judeţului Constanţa au fost delimitate trei zone de
favorabilitate (fig 4.9) corespunzând claselor de favorabilitate II (60-80 de puncte
nota de bonitare), III (40-60 de puncte) şi IV (20-40 de puncte). Clasa de
favorabilitate extremă I (80-100 de puncte) nu se regăseşte pe teritoriul judeţului, iar
clasa V ocupă suprafeţe nesemnificative, cu alte folosinţe decât arabilul.
Ţinând seama de favorabilitatea naturală, de gradul de execuţie şi de utilizare
în perspectivă a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare existente – mai ales irigaţii – au
fost potenţate notele de bonitare ale celor trei zone de favorabilitate, după cum
urmează:
Zona de favorabilitate Grâu Porumb
Nota de Kg/punct Nota de Kg/punct Nota de Kg/punct Nota de Kg/punct
bonitare bonitare bonitare bonitare
naturală potenţată naturală potenţată
I 65 49,4 107 45,7 66 71,2 145 30,5
II 44 49,4 68 45,7 43 71,2 87 30,5
III 38 49,4 55 45,7 37 71,2 72 30,5
Media pe judeţ 49 49,4 77 45,7 49 71,2 100 30,5

247
 Potenţarea favorabilităţii naturale s-a făcut pe baza coeficienţilor elaboraţi de
către ICPA, care la rândul lor au ţinut seama de randamentele obţinute în condiţii
experimentale. Credem că în unele cazuri aceştia sunt prea mari întrucât în condiţii
de producţie la scară mare nu pot fi reproduse în totalitate tehnologiile din câmpurile
experimentale şi în consecinţă nici randamentul.
Cauza o constituie atât nealocarea echivalentă a factorilor de producţie, dar în
mare măsură şi calitatea proceselor tehnologice, consecinţa directă fiind reducerea
producţiei obţinute pe un punct al notei de bonitare.
Renta diferenţială I, datorată fertilităţii diferite a solurilor, continuă să se
manifeste şi să producă efecte, dar “cantitativ” şi structurat într-un mod diferit faţă de
perioada anterioară anului 1989. Lucrarea, respectiv cultivarea an de an a întregii
suprafeţe disponibile cu tehnici de lucru şi tehnologii moderne micşorează diferenţele
generate de feritilitatea naturală, producţia fiind într-o proporţie din ce în ce mai
mare rezultatul diferiţilor factori de producţie convertiţi în recoltă.
În agricultură, factorii de risc natural (secetă, îngheţ) reduc de asemenea
efectele diferenţelor de fertilitate, mai cu seamă în ceea ce priveşte manifestarea
însuşirilor intrinseci ale solurilor.
Renta diferenţiala II se manifestă din ce în ce mai puternic, contribuţia
investiţiilor în potenţarea capacităţii de producţie a solurilor prin creşterea notelor de
bonitare ca şi sporirea producţiei pe un punct al notei de bonitare datorată infuziei de
factori de producţie fiind hotărâtoare în formarea recoltelor. Exploatarea neraţională
a investiţiilor care au potenţat capacitatea de producţie a solurilor prin creşterea notei
de bonitare (nota de bonitare potenţată) poate conduce la reducerea productivităţii
punctului notei de bonitare (vezi tab.4.7).
În mod practic, la nivel de analiză este deosebit de dificil, dacă nu imposibil,
de a separa efectul investiţiilor în capital fix (amanajarea pentru irigat, spre exemplu)
de investiţiile în capital circulant, întrucât exploatarea noilor capacităţi de producţie
necesită în mod automat cheltuieli suplimentare cu factorii de producţie.

248
 Referitor la relaţiile de calcul a rentei diferenţiale utilizate în literatura de
specialitate, câteva aspecte ni se par susceptibile de îmbunătăţire:
ƒ considerăm că dependenţa mărimii rentei de acel venit mediu „normat”
de 30 % (20% după Tănăsescu şi Peter) distorsionează rezultatele. Dacă
vom lua în considerare un procent mai mare, renta pe categoriile de
teren cu fertilitate superioară scade, dar vom risca să nu mai evidenţiem
existenţa rentei pe categoriile de teren cu fertilitate inferioară sau chiar
să fim în imposibilitatea de a calcula renta. Aceasta deoarece în cazuri
frecvente, valoarea producţiei este mai mică decât suma dintre cheltuieli
şi venitul “normat”.
ƒ cheltuielile la unitatea de suprafaţă pe toate categoriile de favorabilitate
sunt cosiderate egale, deşi în realitate nu este aşa. În principiu, obţinerea
unei recolte mai mari necesită cheltuieli tehnologice mai mari cauzate de
manipularea unui volum sporit de producţie. Pe de altă parte, în unele
cazuri de terenuri dificile, cu fertilitate redusă, sunt necesare lucrări
suplimentare, deci cheltuieli mai mari.
ƒ gradul redus de intensivitate în muncă al producţiei, reflectat în
ponderea mică a cheltuielilor cu forţa de muncă, în general sub 10%,
face ca influenţa raportului dintre resursele de capital şi muncă utilizate
să nu mai prezinte nici o relevanţă.
Renta de poziţie este cea mai afectată atât de progresul tehnic, în special în
transporturi, mijloace de conservare a prospeţimii, cât şi de globalizarea pieţei.
Costul de producţie “loco-exploataţie” plus cheltuielile de stocare, de transport, de
distribuţie este mai mic decât costul produsului transportat în stare proaspătă cu
mijloace de transport cu tracţiune animală la distanţe de câteva zile sau câteva zeci de
kilometri. Aceasta întrucât resursa termică pare a avea impactul cel mai mare
asupra costurilor finale .
Renta de monopol se formează după aceleaşi principii, dar sunt puţine
produsele la care aceasta se poate consitui, în cazul nostru vinurile de Murfatlar de
exemplu.

249
 În întreaga perioadă istorică a economiei naturale, când resursele de exploatare
a pământului (seminţe, îngrăşăminte, forţă de muncă) proveneau aproape în totalitate
din gospodărie, pentru care ţăranul nu plătea impozite, renta funciară diferenţială îi
rămânea în cea mai mare parte, statul însuşindu-şi o parte din ea prin impozitele
progresive, în funcţie de favorabilitatea terenului.
Apariţia întreprinzătorului intermediar a modificat modul de distribuţie a rentei
funciare, acesta făcându-se părtaş la ea prin intermediul diferitelor învoieli, mai
întotdeauna în defavoarea proprietarului de pământ plătitor de impozite.
În economia modernă, în care agricultura devine o vastă piaţă pentru produse
manufacturate, interesul statului pentru însişirea rentei prin intermediul impozitului
pe pământ scade într-atât încât, în perioada economiei de comandă, s-a renunţat chiar
la impozitul direct pe pământ. A fost preferabil să se înlocuiască impozitul funciar,
dacă pământul tot nu avea valoare, cu impozitul pe circulaţia produselor, mult mai
sigur şi din ce în ce mai substanţial, pe măsura intensificării producţiei. Prelevările
din profit, direct proporţionale cu masa acestuia, făceau într-un fel legătura cu renta
diferenţială, unităţile care exploatau terenuri mai fertile obţinând şi cele mai mari
profituri la unitatea de suprafaţă.
Profitul obţinut din vânzarea de materiale şi echipamente, ca şi din
valorificarea prin procesare şi desfacere a produselor agricole, toate aparţinând
statului, inclusiv monopolul comerţului exterior, permitea de asemenea prelevarea în
mod indirect a unei părţi deloc neglijabile din renta funciară.
În prezent, în condiţiile în care inputurile provin sau vor proveni din economia
privată, impozitul pe profit şi taxa pe valoarea adăugată rămân principalele căi de
prelevare de către stat a unei părţi mai mari sau mai mici din renta funciară.
Reintroducerea impozitului pe teren va contribui de asemenea la creşterea
cotei de participare a statului la împărţirea rentei funciare. Acest lucru apare necesar
şi pentru că profiturile provenite atât pe piaţa de aprovizionare din amonte, cât şi cele
provenite din procesarea şi desfacerea produselor, nu mai aparţin statului.
Preţul pământului. Se cunosc diferite metodologii de calcul pentru
determinarea preţului pământului, dintre care cele mai cunoscute au la bază: renta

250
funciară capitalizată, valoarea de bază, valoarea de patrimoniu, evaluarea după profit.
Toate pleacă de la teorii şi concepte economice legate de caracteristicile pământului
şi ale rentei (fertilitate, poziţie). În ultimii ani media acestor metode era de 48-50
milioane lei pe hectar terenuri de clasa I de calitate şi până la 14-15 milioane lei pe
hectar pentru clasa V de calitate.
O aplicaţie pe terenurile arabile din extravilanul judeţului Constanţa la nivelul
anilor 2004-2005 scoate în evidenţă diferenţe foarte mari între metode. Spre
exemplu, în cazul calcului după renta capitalizată preţurile corespund în general celor
citate în literatura de specialitate. Calculul după profit dă însă preţuri mult mai mari
dacă se ia în calcul acelaşi „profit normat” care se realizează în puţine cazuri.
Comparativ cu preţul pământului din unele ţări din vestul Europei preţurile
practicate la noi – inclusiv în judeţul Constanţa – sunt de 4-5 ori mai mici şi deci pot
fi achiziţionate cu renta pe doar câţiva ani.
Cele mai scumpe terenuri sunt însă cele care datorită poziţiei îşi schimbă
statutul şi destinaţia: din extravilan în intravilan, deci din agricol în construibil.
Aceste terenuri fac de altfel şi obiectul celor mai fantastice speculaţii imobiliare.

251
 BIBLIOGRAFIE

1. Albertini J.-M. (1988), Les rouages de l’economie nationale, Les

Editions Ouvrieres, Paris;
2. Alexandri Cecilia, Davidovici I., Gavrilescu D. (2003), Tratat de
economia agriculturii, Ed.Expert, Bucuresti;
3. Axenciuc V. (1996), Evolutia economica a României, vol. II
Agricultura, Ed.Academiei Române, Bucuresti;
4. Berbecel, O. (1983), Folosirea eficienta a resurselor de clima, sol si apa,
în Agricultura socialista a României, Ed.Politica, Bucuresti;
5. Berbecel O. si colab. (1972), Consideratii privind resursele climatice si
productia agricola în România, în Alimentatia si gricultura în
urmatoarele trei decenii, Ed.Academiei RSR, Bucuresti;
6. Blaug, M. (1992), Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica
si Pedagogica, Bucuresti;
7. Bohateret V. (1999), Renta funciara. Fundamente tehnice si economice,
Ed.Terra Nostra, Iasi;

252
8. Bold I., Buciuman E., Draghici M. (2003), Spatiul rural, Ed.Mirton,
Timisoara;
9. Bold I., Hartia S., Nita V., Teaci D. (1984), Economia funciara,
Ed.Cres, Bucuresti;
10. Bulgaru M. (1996), Dreptul de amânca, Ed.Economica, Bucuresti;
11. Chiran A.(coord) (2004), Piata produselor agricole si agroalimentare,
Ed.Ceres, Bucuresti;
12. Chirila C-tin, Lup A. (2000), Cerealele în România si în lume,
Ed.Mondograf, Constanta;
13. Ciumara M. (1997), Economie, politica si interes national, Editura
Expert, Bucuresti;
14. Constantinescu N. N. (1997), Învataminte ale tranzitiei economice în
România, Editura Economica, Bucuresti;
15. Constantinescu N. N.(coord.) (1997), Probleme ale tranzitiei la
economia de piata în România, Editura Fundatiei “România de Mâine”,
Bucuresti;
16. Constantinescu N. N. (1992), Acumularea primitiva a capitalului în
România, Chisinau, “Stiinta”;
17. Corfus I. (1969), Agricultura Tarii Romanesti în prima jumatatea
asecolului al XIX-lea, Ed.Ac ademiei RPR, Bucuresti;
18. Cosea M. (1995), Jurnal în tranzitie, Editura Expert, Bucuresti;
19. Croitoru L. (1993), Macrostabilizare si tranzitie, Editura Expert,
Bucuresti;
20. Dobrota N. (coord.) (1999), Economie politica, ASE, Editura
Economica, Bucuresti;
21. Draghici M. (coord) (2004), Manual de management al fermei, Ed.
ANCA, Bucuresti;
22. Dumitru M. (1999), Renta funciara si dezvoltarea agricola, Teza de
doctorat, IEA Acad. Româna, Bucuresti;

253
23. Eggertsson T. (1999), Economia neoinstitutionala ( comportament si
institutii), CEU Press si Editura Cartier, Bucuresti;
24. Freville J. (1957), Mizeria si numarul. Sperietoarea malthusianista,
Editura de Stat pentru Literatura Politica, Bucuresti;
25. Friedman M.&R. (1998), Liber sa alegi-un punct de vedere personal.
Editura ALL, Bucuresti;
26. Friedman M. (1995), Capitalism si libertate, Editura Enciclopedica,
Bucuresti;
27. Galbraith J. K., Darity, W. (1994), Macroeconomics, Houghton Mifflin
Company;
28. Gavrilescu D. (1996), Economia agroalimentara: delimitari, premise,
anticipari; Editura Expert, Bucuresti, 1996;
29. Georgescu S. (coord) (1983), Studiul fondului funciar agricol al RSR,
IGFCOT, Bucuresti;
30. Georgescu-Roegen N. (1997), Economia României. Economia agrara,
Ed.Expert, colectia BNR, Bucuresti;
31. Georgescu-Roegen N. (1996), Legea entropiei si procesul economic,
Editura Expert, Bucuresti;
32. Gide Ch., Rist Ch. (1922), Histoire des doctrines economiques,
Librairie de la Societe du Requeil Sirey;
33. Gilpin R. (1999), Economia politica a relatiilor internationale, CEU si
Editura Du Style, Bucuresti;
34. Groza N., Iagaru Gh. (1999), Agricultura în reforma si tranzitie,
Ed.AGIR, Bucuresti;
35. Hartia S. (1978), Folosirea optima a resurselor în agricultura, Ed.Ceres,
Bucuresti;
36. Hayek F. A. (1998), Capitalismul si istoricii, Editura Humanitas,
Bucuresti;
37. Hayek F. A. (1998), Constitutia libertatii, Institutul European, Iasi;

254
38. Hayek F.A.(1993), Drumul catre servitute, Editura Humanitas,
Bucuresti;
39. Heilbroner R.L. (1994), Filozofii lucrurilor pamântesti, Editura
Humanitas, Bucuresti;
40. Henderson J. V., Poole W. (1991), Principles of Microeconomics, D. C.
Heath and Company, Lexington-Massachusetts-Toronto;
41. Iancu A. (1998), Bazele politicii economice, Editura ALL, Bucuresti;
42. Iancu A. (1992 si 1993), Tratat de economie, vol.1 si 3, Editura Expert,
Bucuresti;
43. Ionescu de la Brad, Ion (1943), Opere, vol. I, Bucuresti;
44. Iordache C. (2003); Europa, caracterizare geografica complexa,
Ed.Universitaria, Craiova;
45. Keynes J.M. (1970), Teoria generala a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii si a banilor, Ed.Stiintifica, Bucuresti;
46. Kirzner I. M. (1996), Perspectiva economica, Editura ALL, Bucuresti;
47. Lazar Tr. (2001), Renta funciara si pretul pamântului, Bucuresti;
48. Lefterache L, Craciunescu C.M. (1996), Legea arendarii nr.16 din 5
aprilie 1994, Ed.ALL, Bucuresti;
49. Lipsey R. G., Chrystal, K. A. (1999), Economia pozitiva, Editura
Economica, Bucuresti;
50. Lup A. (2003), Dobrogea agricola de la legenda la globalizare, Ed.Ex-
Ponto, Constanta;
51. Lup A. (2002), Renta diferentiala si investitiile în irigatii, Revista
Agricultura României nr.18(591) din 3-9 mai, Bucuresti;
52. Lup A. (1997), Irigatiile în agricultura României, Ed.Agris, Bucuresti;
53. Lup A., Ploae V., (1977), Zonarea productiei agricole în jud. Constanta
si Tulcea, în Lucrari Stiintifice ale SCCI Dobrogea, vol. VI, Centrul de
material didactic si propaganda agricola, Bucuresti;
54. Malinschi V. (1970), Aspecte ale rentei funciare, Ed.Academiei RSR;

255
55. Malthus Th.R. (1992), Eseu asupra principiului populatiei,
Ed.Stiintifica, Bucuresti;
56. Manole V. Si colab. (2002), Diagnosticul de merketing pe filiera de
produs în agricultura, Ed. Evenimentul Românesc, Bucuresti;
57. Manole V., Stoian Mirela (2001), Agromarketing, ASE, Bucuresti;
58. Martin H.-P., Schumann H. (1999), Capcana globalizarii, Editura
Economica, Bucuresti;
59. Marx K. (1955), Capitalul, Editura de Stat pentru Literatura Politica,
Bucuresti;
60. Mazoyer M., Roudart l. (1998), Histoire des agricultures du monde,
Seuil, Paris;
61. McKinnon R.I. (1996), Etapele procesului de liberalizare economica.
Managementul financiar în procesul de tranzitie la o economie de piata,
Editura ALL, Bucuresti;
62. Meadows D. et colab. (1972), Rapport sur les limites de la croissance,
Fayard, Paris;
63. Mihalca Al. (2001), Aspecte din viata agrara a judetului Arad,
Ed.Mltimedia, Arad;
64. Mihailescu I.F., Nicoara V. (2000), Elemente de geogra fie economica
mondiala, Ed.Ex-Ponto, Constanta;
65. Mosteanu Tatiana, Floricel C-tin., Dumitrescu D. (1998), Preturi si
concurenta, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti;
66. Nechita V. (coord.) (1991), Economie politica, Editura Porto Franco,
Galati;
67. Nicolae – Valeanu I. (1996), Tratat de doctrine economice, Editura
RAMO, Bucuresti;
68. Nozick R. (1997), Anarhie, stat si utopie, Editura Humanitas, Bucuresti;
69. Olson M. (1999), Cresterea si declinul natiunilor. Prosperitate, stagflatie
si rigiditati sociale, Editura Humanitas, Bucuresti;

256
70. Otiman P.I. (2000), Restructurarea agriculturii si dezvoltarea rurala a
României în vederea aderarii la Uniunea Europeana, Ed. Agroprint,
Timisoara;
71. Otiman P.I. (1994), Agricultura României la cumpana dintre mileniile II
si III, Ed.Helicin, Timisoara;
72. Pana Viorica (1995), Economia si politica rurala, Craiova,
73. Pana Viorica, Pana C., (1994), Pamântul si folosirea lui în agricultura,
Ed.Ceres, Bucuresti;
74. Parkin M. (1997), Microeconomics, Addison-Wesley Publishing
Company Inc;
75. Parpala O. (1995), Politici agrare în lumea contemporana sau strategia
securitatii alimentare mondiale, Ed.ASE, Bucuresti;
76. Parpala O. (1980), Economia si politica agrara în RSR, Ed.Didactica si
pedagogica, Bucuresti;
77. Patriche C. V. (2003), Evaluarea biofizica si tehnica a terenurilor
agricole, Ed. Terra Nostra, Iasi;
78. Paltineanu C., Mihailescu I.F., Seceleanu I. (2000), Dobrogea, conditiile
pedoclimatice, consumul si necesarul apei de irigatie pentru principalele
culturi agricole, Ed.Ex-Ponto, Constanta;
79. Platis Magdalena (1997), Pretul si formarea lui, Editura Economica,
Bucuresti;
80. Ploae V. (1999), Economie politica. Macroeconomie, Editura Ex Ponto,
Constanta;
81. Ploae V. (1999), Economie politica. Microeconomie, Editura Ex Ponto,
Constanta;
82. Ploae V. (1993), Tipuri de exploatatii agricole în judetul Constanta;
Lucrari stiintifice vol. X, MAA, Academia de Stiinte Agricole si Silvice
“Gheorghe Ionescu Sisesti”, Bucuresti;
83. Ploae V., Enciu M., Vlasceanu M. (1988), Limitele economice de
administrare a îngrasamintelor chimice si organice la principalele culturi

257
 în conditii de irigare; Lucrari stiintifice vol.IX, Centrul de material
didactic si propaganda agricola, Bucuresti;
84. Ploae V., Enciu M. (1988), Eficienta economica si energetica a utilizarii
apei de irigatii la principalele culturi de câmp în conditiile din
Dobrogea; Lucrari stiintifice vol.IX, Centrul de material didactic si
propaganda agricola, Bucuresti;
85. Pohoata I. (1994), Paradigme de gândire. Introducere în epistemologia
economica, Editura Universitatii “Alexandru Ioan Cuza”, Iasi;
86. Pohoata I. (1993), Doctrine economice universale, Fundatia Academica
“Gheorghe Zane”, Iasi;
87. Popescu A., Cornoiu D. (1998), Drept funciar si proceduri funciare,
Editura Fundatiei “România de Mâine”, Bucuresti;
88. Popescu D. (coord.) (1998), Dinamica ideilor economice, Editura
Continent, Sibiu – Bucuresti;
89. Popescu D. (1994 si 1997), Istoria gândirii economice, Editura
Continent, Sibiu – Bucuresti;
90. Popescu G. (1999), Politici agricole.Acorduri europene, Ed.Economica,
Bucuresti;
91. Popescu Gh. (1996), Neoclasicismul economic (marginalismul),
Editura Mesagerul, Cluj- Napoca;
92. Popovici-Lupa N.O. (1925), Elemente de economie rurala pentru uzul
agricultorilor si al scolilor de agricultura, Bucuresti;
93. Przeworski A. (1996), Democratia si economia de piata, Editura ALL,
Bucuresti;
94. Quesnay F . (1991), Physiocratie, Flammarion, Paris;
95. Renea S. (1993), Seceta si nevoia irigatiilor în Dobrogea la câteva
culturi agricole. Lucrari stiintifice ale SCCI Dobrogea, Valu lui Traian,
Bucuresti;
96. Ricardo D. (1993), Opere alese, 2 vol., Universitas, Chisinau;

258
97. Rosetti R. (1907 ), Pentru ce s-au rasculat taranii, Atelierele Grafice
SOCEC, Bucuresti;
98. Rugina A. (1994), Teoria si practica economica în epoca de tranzitie si
dupa, Editura Fundatiei “România de Mâine”, Bucuresti;
99. Rugina A. (1993), Principia oeconomica, Ed. Academiei Române,
Bucuresti;
100. Samuelson P. (1982), L ’Economique, Armand Colin, Paris;
101. Schumpeter J. A. (1983), Histoire de l’analise economique, 3
vol., Gallimard, Paris;
102. Skaggs N. T., Carlson J. L. (1996), Macroeconomics. Individual
Choice and Its Consequences, Blackwell Publishers;
103. Smith A. (1992), Avutia natiunilor, Universitas, Chisinau;
104. Socol Gh. (1999), Evolutie, involutie si tranzitie în agricultura
României, IRLI, Bucuresti;
105. Stere I si colab. (1998), Evaluarea progresului genetic în
ameliorarea capacitatii de productie la grâul de toamna, Lucrari
stiintifice ale SCCI Dobrogea, vol.XI, Bucuresti;
106. Strange S. (1997), State si piete, Institutul European, Iasi;
107. Suta-Selejean Sultana (1996), Doctrine economice: o privire
panoramica, Editura Eficient, Bucuresti;
108. Suta-Selejan Sultana (1992), Doctrine si curente în gândirea
economica moderna si contemporana, Editura ALL, Bucuresti;
109. Stefan M. (2005), Planificarea costurilor si a productiei în fermele
agricole, Revista Agricultura României nr.3;
110. Tanase Florina (1998), Preturile si indicatorii macroeconomici,
Editura ALL, Bucuresti;
111. Tanasescu Gh., Peter Gh. (1982), Renta funciara diferentiala si
politica agrara în România, Ed.Politica, Bucuresti;
112. Teaci D. (1980), Bonitarea terenurilor agricole, Ed.Ceres,
Bucuresti;

259
113. Todosia M. (1992), Doctrine economice, Editura Universitatii
“Alexandru Ioan Cuza”, Iasi;
114. Tomoroga P. (1973), Agricultura Dobrogei, Ed.Ceres, Bucuresti;
115. Tomoroga P. si colab. (1963), Metode agrotehnice pentru sporirea
productiei agricole vegetale în Dobrogea, Ed.Academiei RPR,
Bucuresti;
116. Tracy M. (1993), Produsele alimentare si agricultura în economia
de piata, APS, Ed. IMPEX-92, Bucuresti;
117. Vasile R. (1999), Se închide cercul?!, Editura Nemira, Bucuresti;
118. Vasile R. (1998), Între echilibru si recesiune.Teorie si practici de
macrostabilizare, Editura Economica, Bucuresti;
119. Vacaroiu N. (1998), România, jocuri de interese, Editura Intact,
Bucuresti;
120. Voicu R. (2000), Economia si strategia unitatilor agricole, Editura
Tribuna Economica, Bucuresti;
121. Vosganian V. (1994), Contradictii ale tranzitiei la economia de
piata, Editura Expert, Bucuresti;
122. Whitehead G. (1997), Economia, Editura Sedona, Tim isoara;
123. Zahiu Letitia (coord) (2005), Politici si piete agricole. Reforma si
integrare europeana, Ed.Ceres, Bucuresti;
124. Zahiu Letitia (coord) (2003), Structurile agrare si viitorul
politicilor agricole, Ed.Economica, Bucuresti;
125. Zahiu Letitia, Dachin Anca (2001), Politici agroalimentare
comparate, Ed.Economica, Bucu resti;
126. Zahiu Letitia (2000 ), Integrarea agroalimentara europeana,
Ed.ASE, Bucuresti;
127. Zahiu Letitia (1999), Management agricol, Ed.Economica,
Bucuresti;

260
128. Zahiu Letitia, Manole V. (1998), Studiu de fezabilitate privind
restructurarea-privatizarea unei societati comerciale agroalimentare, Ed.
Fundatiei “România de Mâine”, Bucuresti;
129. Zahiu Letitia., Manole V., Rotaru V. (1998), Management-
Marketing agroalimentar, Ed.ASE, Bucuresti;
130. Zahiu Letitia, Manole V. (1994), Tematica si baze de date pentru
elaborarea unui studiu de fezabilitate pentru credite de investitii,
Bucuresti;
131. Zahiu Letitia (1992), Agricultura mondiala si mecanismele pietei,
Ed.Arta Grafica, Bucuresti;
132. Zamfir C. (coord.) (1995), Dimensiuni ale saraciei, Editura
Expert, Bucuresti;
133. Zamfirescu N. si colab. (1960), Zonarea ecologica a plantelor
agricole din RPR, Ed.Academiei RPR, Bucuresti;
134. *** Legea 1/2000
135. *** Legea 19/1991
136. *** Legea arendei
137. *** (1933) Legea cadastrului si a cartii funciare;
138. ***(1992) Agricultura României 1938 -1990, MAA si CNS, Ed.
Tehnica Agricola, Bucuresti;

261