Economia Mediului

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢELE VIEȚII
„REGELE MIHAI I” DIN TIMIŞOARA
FACULTATEA DE MANAGEMENT ȘI TURISM RURAL
Specializarea: Inginerie și Management în Alimentație Publică și Agroturism
Tiberiu IANCU Tabita ADAMOV
ECONOMIA MEDIULUI
Curs pentru studenţii IFR
Timisoara
2022
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 5
CONCEPTE ŞI ABORDĂRI TEORETICE ASUPRA ECONOMIEI
MEDIULUI
MEDIUL ŞI DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ
RESURSE NATURALE (I)
RESURSE NATURALE (II)
RESURSE NATURALE (III)
RAPORTUL DINTRE CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI MEDIUL
INTEGRAREA PROBLEMELOR PRIVIND CONDIŢIILE DE MEDIU
ÎN PRACTICA ECONOMICĂ (I)
INTEGRAREA PROBLEMELOR PRIVIND CONDIŢIILE DE MEDIU
ÎN PRACTICA ECONOMICĂ (II)
EVALUAREA FLUXURILOR MATERIALE ŞI A ACTIVITĂŢII DE
REDUCERE A REZIDUURILOR POLUANTE (I)
REDUCERE A REZIDUURILOR POLUANTE (II)
POLITICI DE MEDIU (I)
POLITICI DE MEDIU (II)
POLITICI DE MEDIU (III)
AUDITUL ECOLOGIC SAU ECO-EXPERTIZA
BIBLIOGRAFIE 93
ANEXA 1 94
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
CONCEPTE ŞI ABORDĂRI TEORETICE ASUPRA

ECONOMIEI MEDIULUI
Cuvinte cheie: economia mediului, mediul natural, relația economie-

mediu
Rezumat
Această unitatea de învățare prezintă conținutul și caracteristicile
disciplinei economia mediului. Astfel, am prezentat obiectul de studiu,
importanța disciplinei și relația dintre om și mediul înconjurător.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
OBIECTUL DE STUDIU ŞI IMPORTANŢA DISCIPLINEI
Protecţia mediului a devenit una din cele mai dezbătute probleme ale
contemporaneităţii şi una de prim ordin pentru gestiunea societăţi umane.
Mediul însuşi este definit prin prisma înţelegerii omului ca parte
integrantă a naturii şi al dezvoltării generale. Mediul reprezintă totalitatea
factorilor naturali şi a celor create prin activitatea umană, care în, strânsă
interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile. de viată şi
de muncă pentru om şi perspectivele de dezvoltare a societăţii. Protecţia
mediului este concepută ca fiind asigurarea echilibrului ecologic dinamic,
conservarea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea bogăţiilor naturale
ale ţării, asigurarea unor condiţii de viaţă şi activitatea tot mai bună pentru
generaţiile prezente şi viitoare. Grija pentru protecţia mediului a devenit o
preocupare a tuturor sistemelor sociale şi a tuturor subsistemelor sale.
Protecţia mediului natural presupune:
cunoaşterea mediului şi a interacţiunilor dintre sistemul social-
economic şi sistemele naturale, cât şi prevederea consecinţelor mai
apropiate şi mai depărtate (pe termen scurt sau lung ale acestor
interacţiuni;
utilizarea raţională şi cu economicitate maximă a resurselor naturale,
indiferent de originea lor;
prevenirea si combaterea degradării mediului, atât cea provocată de
om, cât şi a celei determinată de cauze naturale;
armonizarea intereselor imediate pe termen scurt cu cele de lungă
durată şi permanente ale societăţii umane şi utilizarea cu chibzuinţă a
factorilor naturali de mediu: aer, apă, sol, subsol, floră, faună,
rezervaţii si monumente ale naturii, peisaj.
Pentru realizarea acestor obiective ale protecţiei mediului este
5

necesar ca toate proiectele economice-sociale să se bazeze pe cunoaşterea
atentă a implicaţiilor ecologice şi a consecinţelor în acest domeniu ale
fiecărei variante de dezvoltare, investiţii şi pe cercetarea cu grijă a
contradicţiilor pe care le pot provoca acestea, stabilind modalităţile cele mai
eficiente de soluţionare a acestor contradicţii.
În acţiunea de programare a dezvoltării trebuie să se stabilească şi să
se ţină seama de priorităţile în domeniul protecţie mediului. Protecţia,
ameliorarea, conservarea mediului natural, cer eforturi însemnate atât pe
plan ştiinţific, tehnic, economic, financiar și cultural-educativ, cât şi o mare
unitate de voinţă si acţiune din partea tuturor membrilor societăţii. Efortul
trebuie să stea la baza principiului raţionalităţii şi eficienţei, atât din punct de
vedere economic, cât şi ecologico-tehnic. Programele de protecţia mediului
se pot organiza şi realiza eficient numai pe baza unui plan de ansamblu care
include priorităţile decurgând din integrarea informaţiei ştiinţifice, tehnice,
economice şi sociale, proiectând şi măsurând influentele asupra tuturor
resurselor.
Cercetarea ecologică şi în legătură cu ea cercetarea de protecţie a
mediului, oferă economistului posibilităţi de:
- îmbunătăţire a modului de înţelegere a sistemului de producţie,
reproducţie şi a creşterii economice;
- posibilitatea aprecierii echilibrului şi optimului economic (de colaborare
şi cooperare internaţională.
Economia mediului este o ramură a ştiinţelor economice, al cărui
obiect îl constituie gestionarea naturii din punct de vedere al îmbinării
armonioase a intereselor imediate, pe termen scurt, cu cele de perspectivă
pe termen lung şi permanent al societăţii omeneşti, în condiţiile maximizării
efortului depus pentru gestionarea sa.
Economistul ecologist are sarcina de a lupta atât contra celui lipsit de
perspectiva timpului, prădalnic, faţă de natură şi deci, dăunătoare societăţii
cât şi ecologistului abuziv, care uită ci însăşi protecţia naturii ne interesează
din punct de vedere al protejării omului, al existenţei şi progresului umanităţii.
Economistul, preocupat de problemele ecologice, se va strădui să îşi
armonizeze interesele şi obiectivele dezvoltării economico-sociale cu
gestionarea raţională şi prudentă a mediului natural.
Acest fenomen face necesară o lărgire a cercetărilor economice dar şi
a nevoii stringentă de îmbogăţire a viziunii asupra dezvoltării şi creşterii
economice, ca şi a instrumentului de investigare ştiinţifică a acestei
dezvoltări. Această viziune porneşte de la faptul că omul nu s-a dezvoltat în
sfera legilor, care guvernează viata, ci ca orice fiinţă de pe pământ, s-a
format şi dezvoltat în interacţiune cu mediul.
Condiţiile naturale au influenţat întotdeauna dezvoltarea societăţii, dar
modul în care acesta s-a manifestat, a diferit de la o epocă la alta.
Protecţia, conservarea, apărarea şi ameliorarea calităţii mediului au
devenit în zilele noastre tot atâtea chemări pe care omenirea alertată de
marile pericole pe care le generează un anumit fel de desfăşurare a activităţii
economice şi le adresează ei însăşi.
Semnalul de alarmă l-au dat ecologiştii, însă preocuparea s-a extins
continuu în rândurile societăţii civile, ale organizaţiilor internaţionale şi
6

guvernelor. Ştiinţele au început cercetarea fenomenelor de protecţie a
mediului, de depistare a cauzelor, de măsurare a efectelor şi de căutare a
soluţiilor. Protecţia mediului a devenit una din cele mai dezbătute probleme
ale contemporaneităţii şi una de prim ordin conducerea societăţii,
Mediul este definit şi prin prisma înţelegerii omului ca parte integrantă
a naturii şi sens al dezvoltării generale. Mediul ambiant este considerat ca
sistem geofizic şi biochimic organizat prin legi de armonie evolutivă, ca
mediu şi suport al vieţii, inclusiv al omului ca fiinţă socială. Mediul constituie,
în acelaşi timp, baza de resurse minerale şi energetice, de resurse vegetale
şi animale, iar deteriorarea acestora echivalează cu însăşi subminarea
bazelor dezvoltării economiei mondiale. Mediul ambiant constituie, de
asemenea, suportul vieţii şi sursa tuturor bunurilor de care avem nevoie.
El reprezintă totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi
umane care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic,
determină condiţiile de viaţă şi de muncă pentru om şi perspectivele de
dezvoltare a societăţii.
Protecţia mediului este concepută ca asigurarea echilibrului ecologic,
dinamic, conservarea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea bogăţiilor
naturale, asigurarea unor condiţii de viaţă şi activitate tot mai bune pentru
generaţiile prezente şi viitoare.
Oamenii s-au smuls din cercul vieţii îmboldiţi nu de nevoi biologice, ci
de organizarea socială pe care au născocit-o pentru a cuceri natura, un
mijloc de a dobândi bogăţii care satisfac cerinţe aflate în conflict cu cele care
guvernează natura. Rezultatul final este criza mediului ambiant, o criză a
supravieţuirii, "Pentru a supravieţui trebuie să învăţăm cum să restituim
naturii bogăţia împrumutată de la ea" (Barry Commener),
Ecosfera este sălaşul pe care viaţa şi l-a clădit pe suprafaţa
pământului, planeta noastră. Orice vieţuitoare, pentru a trăi pe pământ,
trebuie să se încadreze în ecosferă, căci altfel, piere. Criza mediului e un
semn că legătura fin cizelată dintre viaţă şi ambianţa ei, a început să se
macine, interacţiunile dinamice care sunt întregul, încep şi ele să cedeze şi
pe alocuri să dispară.
În ecosferă fenomenele biologice au caracter ciclic; reziduurile
biologice ale unui animal devin hrană pentru bacteriile din sol, excreţiile
bacteriene hrănesc lumea vegetală, animalele consumă plantele etc.
Aceste cicluri ecologice sunt greu acceptate de experienţa umană în
sfera tehnici, când maşina A nu dă întotdeauna produsul B, iar produsul B,
după folosire, este aruncat, nemaiavând nici o utilitate pentru maşină, pentru
producţie sau pentru cel care l-a folosit.
Aici are loc prima mare greşeală din existenta omului ca parte a
ecosferei. Noi am distrus circuitul vieţii, transformând nenumăratele lui cicluri
în fenomene liniare, artificiale, create de om: petrol – distilare – ardere -
motoare – energie – gaze nocive - aer poluat.
Alte rupturi create de om duc la apariţia chimicalelor toxice, apelor
uzate, grămezilor de gunoaie, dovedind toate puterea omului de a sfâşia
ţesătura ecologică ce susţine de milioane de ani viaţa pe pământ.
7

RELAŢIA OM-NATURĂ, COMPONENTĂ A EXISTENŢEI ŞI
DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII
Omul nu se află în afara legilor care guvernează viaţa pe planeta

noastră, ci ca orice vieţuitoare, s-a format şi s-a dezvoltat în interacţiune cu
mediul.
Dezvoltarea societăţii a fost influenţată de condiţiile vieţii pe planetă,
dar gradul de influenţă a variat de la o epocă la alta. Din punct de vedere
economic condiţiile naturale (mediul) se pot împărţii în doua mari categorii;
avuţia naturală, sub forma mijloacelor de subzistenţă (fertilitatea
solului, apa, aerul, flora, fauna);
avuţia naturală, în mijloace de muncă de felul mineralelor metalifere si
nemetalifere, combustibililor solizi, lichizi, gazoşi, energiei eoliene,
hidraulice, aburului, electricităţii.
Prima categorie de avuţii naturale a captat atenţia omului şi a jucat un
rol esenţial încă de la începuturile civilizaţiei.
A doua categorie a căpătat importanţă pe măsura descoperiri modului
de utilizare a lor, ajungând ca pe treptele înaintate ale civilizaţiei să
primească o importanţă covârşitoare. Întreaga mişcare este indisolubil legată
de dezvoltarea istorică a producţiei, de muncă.
Fiind un proces între om şi natură, în cursul ceea ce omul efectuează,
reglementează şi prin acţiunea sa, controlează schimbul de materii dintre el
şi natură, munca presupune atât unitatea dintre om şi natură, cât şi lupta
dintre el şi aceasta, deci contradicţia dintre ei.
Învingerea acestei contradicţii nu poate avea lac decât prin adaptarea
şi transformarea naturii potrivit nevoilor şi scopurilor societăţii omeneşti, şi
desigur numai pe măsura cunoaşterii de către om a naturii, a legilor ei şi a
respectării acestora. Contradicţia dintre om şi natură străbate întreaga
existenţă a omenirii, constituind o parte componentă de cea mai mare
importanţă a istoriei omenirii.
Dezvoltarea economică are loc în contextul unor sisteme ecologice
complexe.
Ecosistemul-unitatea dintre biocenoză (organisme vii aflate în
interacţiune şi legate de un anumit loc de viaţă, cu o componentă
determinată şi autoreglabilă) şi biotop, exprimând relaţiile indisolubile dintre
organismele vii şi factorii abiotici-constă în interacţiunea dintre comunitatea
biotică şi mediul fizic ce este necesar existenţei şi dezvoltării, în relaţia dintre
organismele vii şi mediul lor de viaţă. Toate elementele fizice ale mediului
natural influenţează organismele vii iar acestea exercită la rândul lor o
anumită influenţă asupra elementelor mediului.
Funcţionarea ecosistemului presupune o combinaţie adecvată de
componente vii, fiecare având o funcţie specială.
Plantele verzi în prezenta energiei solare, aer şi apă-substanţe
nutritive din sol, prin fotosinteză produc substanţele organice (bioxid de
carbon, aminoacizi) şi o transformă în energie chimică înmagazinată în
moleculele produselor care au fost sintetizate.
Plantele verzi sunt organismele de care depinde existenţa celorlalte
vieţuitoare de pe Terra, inclusiv a omului.
8

Ecosistemul cuprinde şi organisme, capabile să descompună pe cele
vegetale şi animale ajunse la capătul existenţei lor şi sa restituie pământului
componentele chimice ale acestuia.
Fluxul de energie care parcurge ecosistemul are un sens unic.
Energia solară ajunge pe pământ fiind reţinută de plantele verzi, ia forma
energiei chimice, materiilor organice de lungă durată sau materiilor organice
moarte, dar apărute de prin procese complexe de descompunere şi formând
acumulări cum sunt gunoaiele, turba, gaze naturale, petrol, cărbune etc.
În cadrul unui ecosistem fiecare specie poate exista, prospera, decade
sau pieri, în funcţie de capacitatea respectivului sistem de a o asigura cu cele
necesare vieţii.
Odată cu amplificarea activităţii umane, economice şi sociale,
proporţiile modificărilor mediului au evoluat. Aceste modificări pot să nu
prezinte un pericol atâta timp cât nu deteriorează echilibrul ecologic al
biosferei.
Menţinerea echilibrului dinamic cere ca transformările şi modificările
produse de om în mediul natural, felul, proporţiile şi repeziciunea lor să
permită de fiecare dată restabilirea in timp util a unui nou echilibru ecologic.
Omul nu poate să scape din vedere posibilităţile noi de adaptare a biosferei
în dependenţă de intervenţia omului.
Orice dereglare a echilibrului ecologic, mai ales atingerea punctului de
unde nu mai este posibilă întoarcerea pot provoca societăţii umane pagube
imense, pot frâna sau împiedica dezvoltarea economică şi socială, punând în
pericol chiar existenţa.
Adaptând şi transformând natura potrivit intereselor sale omul nu
trebuie să uite că el face parte din natură, să-i respecte legile şi în legătură
cu ele, cerinţele echilibrului ecologic dinamic.
Atât din punct de vedere general uman cât şi cel economic utilizarea
cu grijă, raţională, apărarea şi conservarea mediului natural şi respectarea
exigenţelor echilibrului ecologic constituie o condiţie fundamentală a creşterii
economice.
Reproducţia presupune deci şi reproducerea condiţiilor echilibrului
ecologic dinamic, fără de care se îngustează condiţiile de bază ale
desfăşurării ei.
Progresul ştiinţelor naturii dă posibilitatea prevederii atât a
consecinţelor imediate şi directe cât şi a celor îndepărtate sau indirecte de
intervenţie a omului în mediul natural.
Nivelul şi complexitatea dezvoltării producţiei sociale determină
varietatea şi complexitatea legăturilor dintre om şi natură.
Omul se eliberează tot mai mult de sub puterea naturii dar aceasta nu
înseamnă depărtarea de ea, ci cunoaşterea ei mai profundă şi folosirea ei
mai eficientă în interesul lor.
Progresul nu duce deci la despărţirea sau dispariţia dependenţei
omului de resursele naturii, ci o creştere pe baza cunoaşterii, a influenţei sale
asupra naturii.
9

Concepte şi noţiuni de reţinut:
• Mediul reprezintă totalitatea factorilor naturali şi a celor create prin
activitatea umană, care în, strânsă interacţiune, influenţează echilibrul
ecologic, determină condiţiile. de viată şi de muncă pentru om şi
perspectivele de dezvoltare a societăţii. Protecţia mediului este
concepută ca fiind asigurarea echilibrului ecologic dinamic,
conservarea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea bogăţiilor
naturale ale ţării, asigurarea unor condiţii de viaţă şi activitatea tot mai
bună pentru generaţiile prezente şi viitoare.
• Mediul ambiant este considerat ca sistem geofizic şi biochimic
organizat prin legi de armonie evolutivă, ca mediu şi suport al vieţii,
inclusiv al omului ca fiinţă socială.
• Din punct de vedere economic condiţiile naturale (mediul) se pot
împărţii în doua mari categorii;
avuţia naturală, sub forma mijloacelor de subzistenţă
(fertilitatea solului, apa, aerul, flora, fauna);
avuţia naturală, în mijloace de muncă de felul mineralelor
metalifere si nemetalifere, combustibililor solizi, lichizi, gazoşi, energiei
eoliene, hidraulice, aburului, electricităţii.
Întrebări de autoevaluare:
1. Clasificați condițiile naturale, din punct de vedere economic.

2. Definiți ecosistemul.
10

MEDIUL ŞI DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ
Cuvinte cheie: mediul natural, mediul înconjurător
Rezumat
În cadrul acestei unități de învățare am prezentat conceptul de mediu
natural și mediu înconjurător, componentele mediului înconjurător precum și
implicațiile dezvoltării economice asupra mediului.
MEDIUL NATURAL ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR
Într-o concepţie mai largă, totalitatea factorilor naturali, care se

prezintă într-o anumită stare de echilibru şi care determină condiţiile de viaţă
pentru regnurile vegetale, animale şi pentru exponentul său raţional - omul,
cuprinzând aerul, apa, solul, subsolul şi relieful, reprezintă mediul natural.
Aflat, ca orice sistem material, într-o continuă evoluţie şi transformare,
structura şi caracteristicile sale dinamice s-au modificat în timp, el devenind
mereu mai complex, mai variat. Chiar în intervalul scurt (raportat la evoluţia
Pământului ca planetă) dintre apariţia strămoşilor omului şi epoca actuală,
mediul natural a evoluat mult, independent de existenţa şi voinţa speciei
umane. Astfel, au avut loc puternice mişcări tectonice care au influenţat
formele de relief, s-a modificat mult conturul mărilor, s-au instalat şi retras
succesiv câteva glaciaţii continentale, au avut loc alternanţe de clime calde şi
reci, umede şi uscate şi ca urmare alternante corespunzătoare de floră,
faună şi soluri.
Evoluţia societăţii s-a desfăşurat însă, într-un ritm incompatibil mai
rapid. Lăsând de-o parte perioada îndelungată în care specia umană şi
activitatea ei au fost determinate de legi biologice, munca nefiind un act de
producţie organizat special, societatea umană în istoria sa, a avut o
accelerare progresivă a ritmului ei de dezvoltare. Astfel, în ultimele secole,
mediul natural n-a suferit decât modificări spontane, minime, însă în acelaşi
timp, în istoria societăţii s-au succedat mai multe orânduiri sociale.
Desigur, această diferenţiere dinamică a permis societăţii o prelucrare
mereu mai complexă şi mai eficientă a condiţiilor naturale.
Astfel, dacă Homo sapiens şi strămoşii săi apropiaţi, nu erau decât
nişte membrii printre mulţi alţii ai lumii vii, care nu-şi puteau modifica mediul
în care trăiau mai mult decât alte fiinţe, iar culegătorii şi vânătorii erau direct
interesaţi în păstrarea echilibrului florei şi faunei naturale, adaptându-se
eventualelor schimbări spontane ale acestora, odată cu descoperirea
11

uneltelor, omul a căpătat posibilitatea de-a modifica şi controla mediul
natural, pentru a-l adapta necesităţilor sale,
Hotărâtoare a fost capacitatea speciei umane, de-a transmite întreaga
informaţie dobândită mai ales urmaşilor, acumulându-se astfel un capital de
experienţă din ce în ce mai mare. Aproape independent de moştenirea
genetică, dezvoltarea societăţii umane era marcată de experienţa transmisă.
Cu dezvoltarea agriculturii, ecosistemele unor vaste teritorii s-au
modificat fundamental, iar aria de răspândire şi chiar codul genetic a
numeroaselor specii de animale şi vegetale au suportat transformări
importante. Revoluţia industrială din secolul al XIX-lea şi revoluţia tehnico-
ştiinţifică contemporană au înarmat societatea cu mijloace de acţiune mereu
mai puternice şi mai perfecţionate. A avut loc popularea, uneori masivă, a
unor zone slab locuite (Vestul S.U.A., preeria canadiană, Australia, Noua
Zeelandă, zona Golfului Persic etc.), punerea în valoare a noi surse de
energie, lucrări intense de transformare a naturii. Omul a învăţat să schimbe
cursul râurilor să niveleze neregularităţile morfologice ale unor zone în care
au creat aşezări omeneşti şi drumuri, să obţină terenuri cultivate pe seama
mării, să defrişeze intens sau să extindă irigaţiile în zone aride. S-a ajuns în
final la formarea şi dezvoltarea culturii specifice epocii industrial-tehnice,
capabilă să determine schimbări profunde ale mediului înconjurător.
În felul acesta, astăzi nu se mai poate vorbi aproape nicăieri de
existenţa. unui mediu natural nemodificat, dată fiind prezenta peste tot a
omului pe glob, Societatea a alăturat şi introdus în limitele mediului natural,
un nou mediu artificial, creat prin diverse acţiuni umane care, în strânsă
interdependenţă, influenţează echilibrul ecologic şi determină condiţiile de
viaţă pentru om, pentru dezvoltarea societăţii, căruia i s-a adoptat denumirea
de mediu înconjurător sau mediu ambiant.
Evident, acest tip de mediu nu există şi nu funcţionează ca o sumă de
termeni diferiţi, ci constituie un întreg care prin varietatea şi diversitatea de
structură, şi particularităţi dinamice, preia şi combină în variante extrem de
bogate şi complexe toate caracteristicile entităţilor iniţiale din care provine.
Principala sa însuşire, calitativ diferită faţă de acestea, este apariţia în
sistemul de relaţii a unor termeni şi legături noi, datorită cărora mediul fizic
seamănă tot mai puţin cu varianta sa primară. Populaţia creşte continuu, iar
societatea umană îşi extinde tot mai mult posibilitatea de acţiune. Fără
îndoială, scopurile imediate ale acestor acţiuni au fost întotdeauna utile într-
un fel sau altul societăţii, dar consecinţele intervenţiei omului în circuitul
material au luat uneori, în timp, caracter de catastrofă. Defrişările abuzive au
scos din circuitul economic suprafeţe întinse de teren în bazinul Mării
Mediterane, în America de Nord, în Brazilia etc.
Chiar în epoca actuală, când se execută studii detaliate în vederea
întocmirii proiectelor unor lucrări tehnice, neglijarea cunoaşterii anumitor
caracteristici ale cadrului fizico-geografic poate să se soldeze cu pagube
materiale considerabile şi degradări imprevizibile ale mediului (ruperea
barajelor, colmatarea lacurilor de acumulare, pierderea unui volum de muncă
şi materiale investite in irigaţii, căi de comunicaţie, infestarea unor culturi cu
dăunători).
Cu toate acestea, progresul tehnic este un fapt de necontestat,
12

societatea evoluează, omul modern produce mereu si randamentul muncii
sale este în continuă creştere, aşa după cum, proporţional creşte şi cererea
pe care el însuşi, producătorul, o ridică faţă de producţia de bunuri materiale,
în general. Iată un sistem care se autodezvoltă, în care s-ar părea că nimic
nu se opune unei creşteri continue. Zestrea naturală a Pământului include
deopotrivă, elemente înlocuibile în timp, ca şi resurse limitate. Mai clar decât
oricând omul a devenit conştient de acest fapt în momentul în care
explorarea spaţială i-a permis să realizeze dimensiunile şi posibilităţile
limitate ale Pământului ca planetă şi ca spaţiu de acţiune. A atinge aceste
limite şi a le depăşi, chiar numai parţial, înseamnă în primul rând epuizarea
rapidă a unor materii prime, de înlocuit, urmând ca pe viitor activitatea
economică să se desfăşoare în lipsa totală a lor (de exemplu, purtătorii fosili
de energie). Pe de altă parte, a neglija sau a minimaliza aceste limite
înseamnă deranjarea şi dezechilibrarea unor procese naturale sau acţiuni
umane extrem de importante; distrugerea capacităţi de autoepuraţie a apelor,
prin supraîncărcarea lor cu reziduuri, primejduirea agriculturii prin secătuirea
solurilor etc. Aceste periclitări înseamnă de fapt provocări, cu atât mai
nocive, cu cât consecinţele lor negative se răsfrâng şi asupra vieţii şi
activităţii generaţiilor viitoare, unele dintre ele fiind ireversibile sau forte greu
corectabile.
Se realizează astfel un dificil, dar nu insurmontabil (de netrecut)
moment de criză. De altfel în decursul istoriei societăţii, posibilităţile oferite
de mediu în unele momente şi anumite locuri, au fost suprasolicitate (cel
puţin pentru perioade scurte şi în detrimentul câtorva generaţii). Fenomenul a
generat însă, întotdeauna, reacţii specifice: crize alimentare, migraţii în alte
ţinuturi. Nou este faptul că acum mediul îşi arată limitele nu numai în locuri
izolate.
Pământul întreg funcţionează ca o unitate economică şi este în
întregime suprasolicitat. De asemenea, este nou şi faptul că omul a devenit
conştient de această situaţie şi încă într-un timp relativ scurt.
Problemele de mediu sunt legate, în perioada contemporană de
creşterea demografică, a urbanizării, a nivelului şi structurii consumului şi a
evoluţiei tehnice.
Problemele de mediu, cele mai grave, au apărut însă în cursul
ultimelor decenii. Înainte de orice, ele rezultă din nivelul ridicat de utilizare a
energiei şi a materiilor prime, precum şi din necesitatea evacuării deşeurilor
provenite dintr-o producţie şi un consum general mai mare. Utilizarea
energiei determină deteriorări extrem de variate şi de grave ale mediului, în
toate stadiile, de la extracţie, trecând prin transformare, transport şi
conversiune până la evacuarea surplusului de căldură.
Acţiunile umane au asupra mediului şi efecte globale, care s-ar putea
concretiza în modificări climatice generale. Eventualitatea unor fenomene
spectaculoase, ca topirea calotelor glaciare, pare puţin probabilă. Se
constată în schimbări de anvergură mai mică, dar nu lipsită de importanţă:
aşa este spre exemplu expansiunea zonelor aride şi semiaride, ceea ce ar
putea să aibă urmări dezastruoase pentru agricultura din numeroase ţări. Se
apreciază ca posibilă în următorii 30-40 de ani, în condiţiile unor slabe
preocupări de preîntâmpinare, şi o modificare a climei, determinată de
13

degajarea unor cantităţi de bioxid de carbon în atmosferă (prin arderea
combustibililor clasici) şi de agravarea turbidităţii atmosferei , ca urmare a
dezvoltării industriei şi a repartiţiei inegale a căldurii produse prin utilitatea
diferitelor forme de energie, ceea ce ar putea antrena o substanţială
modificare a circulaţiei generale a atmosferei.
Imaginea situaţiei actuale a mediului înconjurător pare şi este în multe
privinţe şi în multe locuri destul de gravă se apreciază însă că stadiul actual
al cunoştinţelor generale, posibilităţile materiale globale şi mai ales
unanimitatea mondială de acţiune a protecţiei lui, sunt în măsură să asigure
şi pe viitor o calitate satisfăcătoare a vieţii. Se aşteaptă astfel că mediul
înconjurător să iasă de sub consumul abuziv de energie, mai întâi prin
valorificarea unor forme noi de energie, nepoluate, apoi prin recurgerea la
convertizori, nepoluaţi cât şi prin neutralizarea noxelor rezultate, înainte ca
ele să se răspândească în mediu, De asemenea, în perspectivă, prin
cooperare internaţională şi utilizarea eficientelor mijloace electronice
moderne, se vor elabora modele analitice perfecţionate ale dinamicii
atmosferice, prin care se vor putea calcula şi prevedea efectele climatice ale
modificărilor survenite, Astfel, va fi posibilă repartizarea cât mai judicioasă a
activităţilor industriale, agricole şi a populaţiei. Complexitatea şi vastitatea
sistemului de măsuri generale necesare implică dimensiuni în timp pentru
realizare. Importanţa este generalizarea rapidă a opiniei, că protecţia
mediului înconjurător cere măsuri urgente, responsabile, şi aplicarea unor
programe corelate.
În literatură se întâlnesc o serie de noţiuni, care de fapt se referă la
una şi aceeaşi problemă şi anume cadrul ambiant de viaţă şi muncă al
omului.
Mediul înconjurător este noţiunea cea mai des întâlnită şi reprezintă
mediul natural, transformat de om. Noţiuni sinonime cu mediul înconjurător
sunt: peisajul geografic, landschaft, environnement, mediu ambiant etc.
Mediul înconjurător este alcătuit din următoarele componente:
A. Componente fizico-naturale (abiotice); aer, apă, substrat

geologic, relief, sol, în înţelesul larg ca suport ecologic.
O prima caracteristică a acestor elemente o constituie necesitatea lor
obligatorie pentru existenţa vieţii. De aceea, pe buna dreptate, ele sunt
considerate suportul ecologic al mediului.
O a doua parte caracteristică decurge din întrepătrunderea totală a
elementelor respective, natura lor fizică şi compoziţia lor chimică,
permiţându-le să ia forme de îmbinare foarte variate. Aerul, apa, solul, nu
sunt elemente în sine, ci alcătuiesc un complex organic deosebit de sudat.
Ele au origine iniţial cosmică, se repartizează şi se dozează diferenţiat la
suprafaţa Terrei. Apa, aerul şi solul sunt elemente finite în cadrul învelişului
terestru, deoarece transformările şi refacerile lor nu generează cantităţi în
plus. Terra nu va putea obţine de nicăieri nici o cantitate de aer sau de apă în
plus peste cea aflată' într-un continuu circuit în natură. Gestionarea şi buna
gospodărire a acestor elemente constituie singurele posibilităţi de a acoperi
necesităţile vieţii, activităţilor social-economice ale omului.
14

B. Componentele biotice (organismele): vegetaţia, animalele şi
omul. Această categorie se caracterizează prin nivelul înalt de organizare a
materiei, ea fiind câmpul de interferenţă a energiilor (în toate învelişurile
Terrei), ceea ce constituie şi caracteristica lor principală.
O altă caracteristică a componentelor biotice este dată de faptul că
această categorie reprezintă o "rezultantă a factorilor tereştrii şi cosmici" ,
provenienţa resurselor genetice şi de existenţă fiind atât de natură cosmică.
Componentele biotice apar sub formă de comunităţi, biocenoze, iar
răspândirea lor, arealele ocupate de aceste comunităţi, sunt direct legate de
condiţiile de mediu. Ele au o continuitate concretă în spaţiu.
Pe lângă dinamica pe care o au în spaţiu, aceste componente au şi o
foarte complexă dinamică a evoluţiei lor în timp. Organismele actuale, prin
caracteristicile lor biologice, nu reprezintă decât un stadiu din permanenta
evoluţiei a diferitelor specii vegetale sau animale. Această evoluţie în timp
depinde de natura biotopului, cât şi de relaţiile de interacţiune, care se
stabilesc între specii.
Materia organică vie a Terrei, ca un focar de energie specifică, foarte
activă, se organizează în forme de manifestare foarte diverse.
C. Componentele sociale. Aceste componente dau expresia

superioară a "pluridimensionalităţii" mediului înconjurător, atestă locul pe
care-l ocupă omul în cadrul acestuia.
Ca element al naturii organice, pe fondul acestei existenţe naturale,
omul prin activităţile sale (economice, sociale, culturale) îşi depăşeşte
condiţia sa naturală. Are loc un proces de dedublare a existenţei sale, celei
naturale suprapunându-se existenţa socială.
Pornind de la acest concept al societăţii considerate un component
major al mediului, subliniem că particularitatea deosebită a mediului este
generată tocmai de acest caracter dublu, de interpătrundera naturalului cu
socialul. De asemenea, în timp ce natura este materială în totalitatea
elementelor şi raporturilor sale, societatea este un domeniu căruia i se poate
atribui doar parţial atributul materialităţii. În afara structurilor şi relaţiilor
materiale, hotărâtoare în determinarea vieţii sociale în societate se instituie şi
o altă sferă de fenomene, derivate din cele dintâi, dar care nu au atributul
materialităţii şi anume domeniul structurilor ideale sau existenţa ideală.
Dubla poziţie a omului, naturală şi socială în acelaşi timp, face ca si
componentele sociale ale mediului să poarte în permanentă amprenta, pe
de-o parte, a afinităţii omului cu natura, a dependenţei sale organice de
natură, iar pe de-alta parte, a detaşării sale conştiente de aceasta, a calităţii
sale sociale şi culturale.
Omul acţionând prin prisma intereselor şi necesităţilor sale, dă un
scop proceselor naturale, le stabileşte finalităţile. Exemplele de acest gen
sunt numeroase, de la dirijarea apelor către turbinele hidrocentralelor până la
folosirea energiei solare sau eoliene, de la transformarea terenurilor umede,
în orezării şi până la utilizarea energiei animalelor de muncă.
15

DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ ŞI PROTECŢIA NATURII
Omul este un produs al evoluţiei ecosferei, în care rămâne integrat

deoarece existenţa lui este indisolubil legată de cea a altor specii şi a
întregului înveliş viu al planetei. Dar, dacă evoluţia tuturor celorlalte specii se
datorează doar acţiunii unor legi, biologice, în procesul apariţiei şi evoluţiei
speciei umane acţionează, pe lângă legi biologice, o nouă categorie de legi:
legile sociale, a căror bază este reprezentată prin procesul muncii. Acest
proces a permis confecţionarea uneltelor, folosirea mai bună a resurselor
naturale, a determinat transformarea radicală a raporturilor omului cu propriul
său mediu (comparativ cu alte specii) conferindu-i o serie de trăsături
ecologice cu totul noi. Compararea unora din aceste trăsături cu ale altor
specii apare ca deosebit de semnificativă pentru înţelegerea relaţiilor omului
cu natura.
Omul a devenit specia dominantă în natură. Prin numărul său şi mai
ales prin stăpânirea ştiinţei şi a tehnologiei, el transformă mediul adaptându-l
la nevoile sale, în timp ce la celelalte specii procesul este invers, speciile se
transforma adaptându-se la mediu. În acelaşi timp însă, omul rămâne o parte
componentă (un subsistem) al ecosferei. Ca atare, modificările unor trăsături
ale ecosferei determinate de om, până la urmă se reflectă şi asupra lui
însuşi. Această poziţie, în cadrul ecosferei, implică alte trăsături ecologice ale
speciei umane. Astfel în timp ce orice specie este localizată geografic şi
ecologic în anumite ecosisteme în afara cărora nu pot exista, omul nu este
legat de un anume ecosistem, ci este răspândit în întreaga ecosferă.
Acţiunea oricărei specii asupra mediului său - ca extindere şi
intensitate, este limitată de cadrul ecosistemului şi este controlată în mod
automat prin necesitatea coexistenţei cu alte specii, precum şi prin
mecanisme ecologice. În cazul omului, această acţiune este practic
nelimitată şi necontrolată, iar prin intensitatea şi amploarea ei a ajuns să
echivaleze cele mai impresionante forţe la nivel planetar.
Multe mecanisme de autocontrol nu mai funcţionează la specia umană
deoarece şi-au pierdut rolul lor adaptiv, selecţia naturală fiind în mare măsură
înlocuită prin factori sociali. În primul loc trebuie menţionată înmulţirea
necontrolată care prin corelaţie duce la accelerarea creşterii necesităţilor şi a
tuturor activităţilor umane.
Orice specie poate exista într-un ecosistem atât timp cât produsele
activităţii sale sunt eliminate din mediul în care trăieşte ceea ce practic se
realizează prin utilizarea acestora ca sursă de hrană pentru alte specii. Ca
urmare procesele din ecosistemele naturale au un pregnant caracter ciclic.
Spre deosebire de aceasta situaţie, deşeurile activităţii umane se
acumulează în mare măsură, neputând fi reintroduse în ritmul în care sunt
produse.
Într-o anumită privinţă însă, acţiunea omului asupra naturii se
aseamănă cu a celorlalte specii: este aproape la fel de inconştientă. Se ştie
că pentru a avea dreptul să opereze un om, viitorul medic trebuie să studieze
ani de zile anatomia normală şi patologică, fiziologică, fiziopatologia, ca şi
multe alte discipline legate de cunoaşterea structurii şi modului de
funcţionare a organismului uman. În acelaşi timp oamenii intervin brutal în
16

structura şi funcţionarea "organismului" mult mai complex, delicat şi fragil al
naturii, cunoscând mai nimic despre anatomia şi fiziologia lui. Rezultatul
tuturor acestor acţiuni, care determină o influenţă tot mai puternică a omului
asupra întregii ecosfere, constituie situaţia de criză care a apărut în relaţiile
omului cu ecosfera din care face parte.
Esenţa acestei crize constă în deosebirea care există între strategia
ecosisistemelor naturale şi cea a omului.
Strategia sistemelor ecologice constă în maximizarea intrărilor de
energie în sistem, realizată prin creşterea diversităţii şi de aici a stabilităţii
sistemului faţă de factorii perturbatori. Dar menţinerea acestor parametrii la
valori ridicate implică mari cheltuieli de energie. De aceea un ecosistem
matur, evoluat, cheltuieşte aproape tot ce produce, iar producţia unui
asemenea ecosistem tinde câtre zero, ceea ce evident, contravine
intereselor imediate ale omului. Trebuie subliniat însă că stabilitatea
ecosistemelor naturale înseamnă nu numai menţinerea structurii şi a modului
de funcţionare a biocenozei ci şi a condiţiilor abiotice stabilitatea climei, a
structurii şi a compoziţie solului, a regimului hidrologic, deci a condiţiilor
generale de viaţă.
Spre deosebire de această strategie a naturii, strategia societăţii
umane, în dezvoltarea. ei accelerată, constă în realizarea unei maxime
productivităţi a ecosistemelor împreună cu exploatarea tot mai intensă şi
extinsă a resurselor naturale biologice şi nebiologice, pentru satisfacerea
intereselor imediate. Realizarea acestor tendinţe face ca intervenţiile omului
în echilibrele sensibile şi fragile ale naturii să submineze existenţa normală şi
supravieţuirea multor specii, care dispar sub ochii noştri, ca şi altor resurse
nebiologice, de asemenea, însă şi perspectivele dezvoltării economiei şi
chiar a existentei speciei umane. În sensul celor afirmate ne permitem să
cităm câteva fapte,
De cele mai multe ori nu ştim nimic de implicaţiile genetice, ecologice
şi economice ale dispariţiei unor specii decât atunci când aceasta afectează
într-un mod vădit interesele noastre. Ceea ce putem spune cu certitudine
este că asemenea implicaţii există, afectând genofondul şi ecofondul
biosferei.
O asemenea situaţie critică a devenit evidentă în ultima vreme în
domeniul exploatării. resurselor oceanice. Nevoia crescândă de alimente
face ca tot mai multe speranţe şi eforturi să se îndrepte către aceste resurse
ale oceanului. De multă vreme, pe alocuri şi în prezent, imensitatea spaţiilor
oceanice face să se considere ca inepuizabile resursele lor alimentare. Dar,
încă din primele decenii ale secolului nostru au apărut indici contrari.
O serie de specii de balene şi alte mamifere mari oceanice sunt în
pragul dispariţiei s-au chiar au dispărut. S-a intensificat pescuitul micului
crevete cunoscut sub numele de Krill, care reprezintă hrana de bază a
balenelor în Oceanul Arctic, şi în zona Antarctică. Nu se ţine seama nici de
faptul că aceşti creveţi sunt în contextul unei reţele trofice din care fac parte
nu numai balene dar şi foci, păsările (mai ales pinguinii) ca şi numeroase
specii de peşti, Exploatarea kcrillului dincolo de anumite limite va submina
evoluţia acestui complex faunistic de mare importanţă economică şi globală.
Pescuitul prădalnic, necontrolat, a dus la exploatarea unei întregi serii
17

de specii de peşti care reprezentau până nu demult baza pescuitului mondial,
De pildă in Atlanticul de Nord, specii importante cum sunt codul, heringul etc,
au ajuns la pragul critic, iar altele, la fel de importante ca heringul etc,
aproape că au dispărut.
Caracterul neraţional al exploatării şi utilizării resurselor marine se
desprinde şi din următorul fapt: după datele F.A.O, din totalul capturilor
mondiale (73,9 milioane) circa 28% nu sunt folosite direct în alimentaţia
oamenilor, ci mai ales sub formă de făină în alimentaţia animalelor (în
majoritate la crescătorii de păsări). Dar în felul acesta, dacă ţinem seama de
randamentul transformărilor energetice, care este de aproximativ l/l0,
însemnă că 9/l0 din această cantitate se pierde în aceste procese, în timp ce
în lume şi chiar în unele ţări mari producătoare de peşte ca Peru, populaţia
suferă de lipsa de hrană proteică.
Repercusiuni la fel de grave asupra economic şi chiar a sănătăţii
populaţiilor umane apar în urma poluării principalelor medii de viaţă: apa,
aerul, solul, Astfel, bioxidul de sulf emanat în atmosferă în urma arderilor
industriale şi transportat la distanţe mari de către vânt, determină aşa
numitele "ploi acide" care acidifică apele râurilor, lacurilor, solul. Apele
Scandinavei se depopulează, iar pădurile îşi reduc extinderea din cauza
ploilor acide de bioxidul de sulf provenit din zonele industriale ale Marii
Britanii şi ale Germaniei. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Canada din cauza
bioxidului de sulf provenit din S.U.A. La rândul său creşterea concentraţiei
bioxidului de carbon din atmosferă, provenit în urma arderilor industriale şi a
despăduririlor, pune sub semnul întrebării stabilitatea climei Pământului.
Acestea sunt câteva aspecte globale ale unor fenomene ecologice
provocate de om.
Rezultatele globale ale tuturor acestor impacte ale activităţii umane asupra
ecosferei conduce la scăderea continuă a capacităţii planetei noastre de a
întreţine viaţa. Pe de o parte lumea săracă majoritatea populaţiei globului
exercită o puternică presiune distructivă asupra naturii pentru a-şi asigura
minimul de existenţă, pe de altă parte, ţările dezvoltate consumă cea mai
mare parte a resurselor Pământului, şi unii şi alţii văd în acţiunea de
conservare un adversar al propriilor lor interese. Contradicţia apare
ireductibilă. Dar o asemenea atitudine este profund greşită. Soluţia problemei
există dar ea trebuie înţeleasă, adoptată şi aplicată cu hotărâre de toate
statele lumii. Pe de altă parte trebuie stabilită o ordine economică,
internaţională, pentru conservarea naturii, care trebuie înţeleasă ca o măsură
strategică a societăţii umane (trebuie să conservăm resursele şi pentru
generaţiile viitoare).

• Totalitatea factorilor naturali, care se prezintă într-o anumită stare de
echilibru şi care determină condiţiile de viaţă pentru regnurile vegetale,
animale şi pentru exponentul său raţional - omul, cuprinzând aerul,
apa, solul, subsolul şi relieful, reprezintă mediul natural.
18

• Mediul înconjurător este noţiunea cea mai des întâlnită şi reprezintă
mediul natural, transformat de om.
• Mediul înconjurător este alcătuit din următoarele componente:
− Componente fizico-naturale (abiotice); aer, apă, substrat
geologic, relief, sol, în înţelesul larg ca suport ecologic.
− Componentele biotice (organismele): vegetaţia, animalele şi
omul.
− Componentele sociale. Aceste componente dau expresia
superioară a "pluridimensionalităţii" mediului înconjurător, atestă
locul pe care-l ocupă omul în cadrul acestuia.
1. Prezentați componentele mediului înconjurător.

2. Indicați componentele abiotice ale mediului înconjurător.
3. Care sunt componentele biotice ale mediului înconjurător?
19

RESURSE NATURALE (I)
Cuvinte cheie: resurse naturale, resurse paramarginabile, resurse ale

biosferei
Rezumat
Pe parcursul acestei unități de învățare am prezentat principalele
aspecte legate resursele naturale. În prima parte a unității am recurs la
definirea conceptului de resursă și clasificarea acestora după mai multe
criterii, iar în cea de-a doua parte am prezentat câteva aspecte legate de
utilizarea rațională a resurselor.
CONCEPT ŞI CLASIFICARE
Prin resurse naturale sunt înţelese mijloacele de existenţă oferite

omului de mediul natural sau, toate acele forme şi combinaţii ale materiei
existente în natură care pot fi utile societăţii omeneşti într-una din etapele
evoluţiei sale. Pe lângă sfera de cuprindere foarte largă a conceptului,
trebuie reţinut caracterul său dinamic, prin faptul că îşi schimbă conţinutul în
raport cu necesităţile societăţii (diferite de la o perioadă de dezvoltare la alta,
de gradul de cunoaştere a naturii (dependent de nivelul dezvoltării ştiinţei) şi
de posibilităţile tehnice de a le introduce în circuitul economic.
Pe de altă parte, din definiţie reiese şi faptul că deşi resursele naturale
prin geneza şi forma lor materială - sunt elemente ale naturii (ceea ce
înseamnă că proprietăţile şi repartiţia lor sunt determinate de legităţile care
guvernează natural, ele sunt în acelaşi timp şi categorii sociale, datorită
legăturii lor cu nivelele de dezvoltare a forţelor de producţie, cu gradul de
participare la activitatea productivă a societăţii. Si în cadrul documentelor
ONU termenul de resursă naturală este abordat în aceiaşi accepţiune largă,
documente care include în sfera acestei noţiuni şi acele elemente ale
mediului natural numite, mai frecvent, "condiţii naturale", cum ar fi cele
climatice şi morfologice (de relief, care favorizează viaţa omului sau care
constituie suport de dezvoltare a activităţii umane.
Necesitatea definirii cât mai exacte a termenului de resursă naturală,
la nivelul unor organisme ONU, a apărut şi datorită faptului că adeseori se
fac confuzii între acesta şi cel de "rezerve", îndeosebi atunci când este vorba
despre substanţele minerale utile. Ca urmare, într-un raport al grupului de
experţi care se ocupă cu definirea şi terminologia resurselor minerale, se fac
precizările de rigoare. Astfel, se atribuie noţiunii de "resursă" o sferă de
20

cuprindere mult mai largă, fiind definită ca o concentrare naturală de
substanţe solide, lichide şi gazoase aflate în interiorul) sau deasupra scoarţei
terestre în forme care permit exploatarea actuală sau cea potenţială,
realizabilă în viitor. În acelaşi timp, prin "rezerve" trebuie să se înţeleagă
acea parte a resurselor identificate (descoperite şi măsurate din care o
substanţă utilă omului poate fi extrasă în condiţii economice şi legale.
Preocupări de clasificare a resurselor naturale au existat de mai multă
vreme dar ele s-au intensificat în perioada contemporană, pe măsura
creşterii interesului general faţă de problemele privind cunoaşterea,
valorificarea şi utilizarea judicioasă şi echitabilă a acestora. Literatura de
specialitate oferă numeroase clasificări a resurselor naturale bazate pe
diferite criterii care pun în evidenţă o anumită caracteristică a acestora.
A. După criteriul repartiţiei spaţiale (care are cel mai pronunţat

caracter geografic), resursele naturale pot fi grupate în:
a. resurse extraterestre şi atmosferice, care cuprind energia solară,
energia eoliană şi diferite elemente componente ale atmosferei folosite ca
materii prime;
b. resurse ale hidrosferei, localizate în cele două unităţi majore;
Oceanul Planetar (cu resurse energetice şi substanţe minerale utile) şi Apele
continentale care cuprind apele subterane, hidroenergetice şi apele de uz
industrial, agricol sau menajer;
c. resurse ale litosferei, în cadrul cărora se evidenţiază combustibilii
fosili, substanţe minerale utile, roci de construcţii şi solul;
d. resurse ale biosferei, de natură vegetală şi animală. ·
B. După criteriul modului de folosinţă se pot deosebi;

a. resurse energetice, care cuprind acele substanţe ce pot produce
energie (combustibili fosili, forţa apei, lemnul, forţa vântului şi energia solară).
în acest domeniu, gama de resurse se lărgeşte continuu, cercetările
efectuate încercând să facă faţă cerinţelor impuse de consumul imens de
energie al societăţii contemporane.
b. resurse de materii prime industriale, în categoria cărora sunt incluse
minereurile feroase şi neferoase, lemnul, unele gaze din componenţa
atmosferei, etc.,
c. resurse alimentare, ce includ produse de natură vegetală şi animală
Tot după acest criteriu, dar privite d într-un alt punct de vedere, se
poate vorbi de resurse folosite în domeniul producţiei materiale (industrie,
agricultură) şi de resurse utilizate în domeniul neproductiv (destinate
consumului populaţiei), precum şi de resurse cu întrebuinţare mai restrânsă.
C. După criteriul locului de folosinţă există două categorii;

a. resurse transportabile, care pot fi introduse în producţie acolo unde
este nevoie (substanţe minerale utile, apa, lemnul, etc.)
b. resurse netransportabile, care nu pot fi utilizate decât în locul în
care se găsesc (energia mareelor, a valurilor, solul, etc.)
21

D. După criteriul gradului de cunoaştere, în literatura de
specialitate, inclusiv în documentele ONU, se vorbeşte despre următoarele
categorii de resurse naturale:
a. resurse cunoscute, exploatabile. Sunt delimitate, se cunoaşte
importanţa lor şi sunt exploatabile economic în condiţiile actuale.
b. resurse cunoscute paramarginale şi submarginale. Includ
zăcăminte delimitate a căror importanţă este cunoscută, dar exploatarea lor
este nerentabilă. Ele pot deveni rentabile în alte condiţii tehnice.
c. resurse nedescoperite (presupuse), exploatabile. Nu sunt
delimitate, dar prezenţa lor în natură este indicată de studiile geologice
d. resurse nedescoperite (presupuse), paramarginale şi submarginale.
Includ zăcăminte nedelimitate, dar a căror prezenţă este indicată de
prospecţiunile geologice.
După acelaşi criteriu, dar folosind termeni de comparaţie mai mari, se
vorbeşte şi de resurse naturale bine cunoscute (energie solară, energie
eoliană, resursele de apă şi săruri ale Oceanului Planetar, etc.), resurse
relativ bine cunoscute (resursele biosferei, ale solului, etc.) şi resurse slab
cunoscute (resursele litosferei).
UTILIZAREA RESURSELOR ŞI MODIFICAREA PEISAJULUI
Procesul intens de dezvoltare economică, specific epocii

contemporane, imprimă ritmuri accelerate valorificării tuturor resurselor
naturale şi impulsionează activitatea de cercetare şi atragere în circuitul
economic de noi regiuni. Deşi dezvoltarea fără precedent a economiei ţărilor
lumii antrenează toate categoriile de resurse, acest proces este mai evident
în cazul acelor resurse de substanţe care au un rol cu totul deosebit în
economie. Valorificarea resurselor energetice şi metalurgice, ca şi a altor
categorii de resurse naturale, constituie un factor deosebit de important al
dezvoltării economice în general, al intensificării procesului de industrializare
în special. În acelaşi timp însă, prin utilizarea resurselor naturale se produc
modificări ale peisajului, substanţial, dar diferite în raport de tip şi de volumul
utilizat.
Exploatarea resurselor de combustibili fosili are un rol important în
modificarea mediului. Repartiţia teritorială a industriei dintr-o regiune sau ţară
oarecare capătă o anumită configuraţie, influenţată tocmai de aceste
elemente.
a) Exploatarea cărbunelui care precede valorificarea celorlalte

resurse energetice clasice, a produs mari transformări în peisaj, nu numai
prin procesul de extracţie şi prelucrare, dar şi prin rolul pe care îl are această
resursă în atragerea şi fixarea altor subramuri industriale. Încă de la mijlocul
sec. al XIX-lea, exploatarea cărbunelui a contribuit la apariţia unor industrii
variate, încât regiunile carbonifere importante s-au transformat treptat în
puternice concentrări industriale. Între acestea, pot fi menţionate Yorkshire,
Appalachi, Ruhr, Doneţ, Kuzneţk, Silezia Superioară şi altele. Cărbunele în
general şi cel cu slabă putere calorică în special se valorifică în zona de
22

extracţie. Ca urmare, această resursă a exercitat o forţă de atracţie puternică
asupra energiei electrice şi termice, asupra producţiei de cocs şi produse
siderurgice, cât şi asupra celor care derivă -chimice, neferoase, etc.
Primele unităţi industriale apărute pe baza cărbunelui care imprimă un
plus de originalitate peisajului acestor regiuni sunt centralele termo-electrice.
Prezenţa lor este determinată de marele consum de energie electrică
din instalaţiile de spălare şi tratare de la suprafaţă, precum şi cele din
subteran. Industria extractivă a cărbunelui este astfel, în parte,
consumatoarea propriei sale producţii.
Producţia cărbunelui cocsificabil atrage industria cocsului, în care pe
lângă cocs, produs indispensabil industriei siderurgice, se obţin gaze. În
aceste condiţii devine avantajoasă construirea uzinelor siderurgice, care au
la îndemână cocsul fără a mai utiliza mijloace de transport. Ca urmare, după
anul 1950, se generalizează producţia de fontă pe bază de cocs, încât
uzinele siderurgice se desprind treptat de zonele care le furnizau cărbunele
din lemn şi gravitează tot mai mult spre bazinele carbonifere.
Această repartiţie teritorială a uzinelor siderurgice nu are un caracter
exlusiv: ea este specifică numai acelor întreprinderi în care este mai
avantajoasă aducerea minereului de fier în zonele producătoare de cocs.
Producţia cocsului este însoţită de cea a gazelor care constituie o materie
primă de bază în industria chimică.
Valorificarea acestor gaze constituie o realizare deosebită deoarece
se obţin o serie de produse importante: acid azotic, îngrăşăminte, produse de
sinteză, ajungându-se până la mase plastice.
O altă grupă de industrii grefate pe resursele de cărbune utilizează
energia produsă fie direct sub formă de cărbune, fie indirect sub formă de
energie electrică. Dintre industriile care sunt mari consumatoare de energie
termică, fac parte cele de ciment, de produse refractare, care servesc
totodată şi siderurgia (oţelăriile, furnale, cocseriile). Posibilităţile largi de
aprovizionare cu energie electrică se concretizează în diversitatea
subramurilor industriei construcţiilor de maşini (utilaj minier, maşini grele). De
asemenea, preţul scăzut al energiei electrice atrage de cele mai multe ori
industria de aluminiu. Un exemplu în acest sens îl constituie uzina de la
Lunen din bazinul Ruhr. Pe de altă parte, ramurile legate de cărbune -
"obligatorii" (termocentrale), "derivate" (cocsochimia), "asociate" (siderurgia,
construcţiile de maşini), "paralele" (cărămizi refractare) - necesită un număr
apreciabil de forţă de muncă. Concentrarea populaţiei, determinată de aceste
activităţi, a impus implantarea unor subramuri ale industriei bunurilor de
consum. Astfel, treptat, se accentuează diversificare industriei, deşi rolul cel
mai important continuă să-l deţină subramurile bazate pe cărbune.
Concentrarea puternică a industriei pe baza cărbunelui se
caracterizează pr într-un trafic foarte intens şi de aceea însoţită de puternica
dezvoltare a mijloacelor de transport terestre şi pe apă.
Prezenţa cărbunelui de calitate superioară şi în cantităţi apreciabile
are consecinţe dintre cele mai vizibile în peisaj, atât datorită apariţiei unor
puternice concentrări industriale cu o structură complexă, cât şi datorită
procesului de urbanizare extrem de evoluat în aceste zone.
Sunt numeroase regiunile industriale apărute pe baza cărbunelui, dar
23

caracterizate în prezent printr-o puternică diversificare a structurii industriei.
Concentrarea şi diversificarea industriei în regiunile apărute pe baza
cărbunelui se traduc în densităţi mari de populaţie (500-1000 loc./km2) şi în
aglomeraţii urbane de tipul celor din Anglia centrală, Ruhr, Doneţ.
b) Spre deosebire de cărbune, a cărui valorificare se reflectă pregnant

chiar în peisajul regiunilor de exploatare, utilizarea hidrocarburilor şi
îndeosebi a petrolului, mai uşor transportabil, contribuie la modificarea
peisajului atât în zonele de extracţie, cât şi în regiuni mult mai îndepărtate.
Utilizarea hidrocarburilor ca sursă de energie termică şi producţia
mare de energie electrică atrag dezvoltarea industriei electro-metalurgice şi
îndeosebi a aluminiului. Un exemplu în acest sens îl constituie câmpurile
gazeifere din Louisiana (SUA) şi Lacq IFranţa). Folosirea hidrocarburilor în
zonele de extracţie, ca şi în cazul cărbunelui, atrage diverse subramuri ale
industriei materialelor de construcţii (ciment, ceramică), mari consumatoare
de combustibili.
În zonele bogate în hidrocarburi apare, de asemenea, dar nu
obligatoriu, şi industria petrochimică, care valorifică superior aceste resurse.
Gazele obţinute în procesul de rafinare constituie materii prime care stau la
baza producţiei de mase plastice, cauciuc sintetic, detergenţi, produse
farmaceutice, etc.
Dacă exploatarea şi prelucrarea petrolului nu coincid teritorial, decât
uneori, fiind în general vorba de o disociere, asocierea extracţie-prelucrare
devine mult mai necesară în cazul gazelor naturale, imprimând anumite
caracteristici valorificării. Astfel, gazele naturale din regiunea Lacq, din
Texasul de vest sau Algeria, cu un conţinut ridicat de hidrogen sulfurat, cu
acţiune corozivă, impun un proces de purificare pentru a putea fi
transformate şi livrate consumatorilor. De aceea, uzinele de desulfurare
constituie parte integrantă a peisajului din zonele gazeifere respective.
Volumul rezervelor indică anumite direcţii valorificării gazelor naturale.
Astfel, exploatarea zăcămintelor mici (câteva mil. m3) nu se justifică decât în
măsura în care există o zonă apropiată de consum, exploatarea servind în
acest caz 1a aprovizionareo unui oraş. Zăcămintele mari de ordinul
miliardelor de m3, ca Lacq (Franţa) sau Hassi-R' Mel (Algeria), prezintă
importanţă deosebită şi justifică implantarea unor industrii bazate pe gaze.
Crearea unor astfel de industrii în zonele de extracţie sau în apropiere a fost
determinată de dificultatea transportului gazelor la mari distanţe. Activitatea
de lichefiere a gazelor naturale-prezentă într-un număr restrâns de state care
dispun de gaze naturale, dar care se găseşte în plină ascensiune –
favorizează extinderea valorificării acestei resurse şi în regiuni situate
departe de locul de extracţie.
Rolul gazelor naturale în dezvoltarea economică depinde într-o largă
măsură de alegerea direcţiilor de valorificare: utilizarea lor ca materie primă
în industria chimică reprezintă orientarea cea mai judicioasă, dar şi cu
implicaţii mai profunde asupra mediului înconjurător.
Peisajul creat prin valorificarea resurselor de petrol şi gaze prezintă
trăsături specifice. Marea varietate a industriilor constituie nota distinctă a
regiunilor industriale bazate pe valorificare hidrocarburilor lichide sau
24

gazoase. Pornind de la rafinarea petrolului sau tratarea gazelor, regiunile se
pot dezvolta în două direcţii, în raport cu utilizarea chimică a gazelor sau
pentru producerea energiei termice şi electrice. De aici o varietate de
industrii: petrochimică, metalurgică (oţelării electrice, uzine de aluminiu
aprovizionate cu energie electrică produsă de termocentrale care folosesc
petrolul şi gazele naturale), industria constructoare de maşini pe baza
materialului propriu. Aceste trăsături sunt specifice regiunii Golfului Mexic,
sud-vestul Californiei şi în special regiunii Los Angeles, regiunii Lacq, etc.
c) Industria extractivă şi de prelucrare a resurselor de minereuri

feroase şi neferoase imprimă şi ea un aspect deosebit teritoriului. Prezenţa
centralelor miniere, dezvoltarea complexelor siderurgice şi ale metalurgiei
neferoase, care presupune existenţa unui sistem de transport corespunzător,
constituie factorii care generează densităţi mari de populaţie odată cu
puternica dezvoltare a centrelor urbane. Anumite particularităţi ale acestor
resurse date de mărimea volumului rezervelor şi mai ales de calitatea
minereurilor, determină deosebiri de la o regiune la alta, în ceea ce priveşte
valorificarea şi ca urmare contribuţia lor la modificare mediului. Cantitatea
uriaşă de minereu solicitată de industria metalurgică, conţinutul mediu sau
slab în metal, constituie factori hotărâtori în amplasarea întreprinderilor
industriale. Deoarece transportul minereului de calitate inferioară este
nerentabil, se impune valorificarea minereului pe loc, adică în zonele de
extracţie, contribuind astfel la constituirea unor peisaje cu trăsături specifice.
Importantele resurse de minereu de fier ale fostei URSS au favorizat
constituirea unor puternice baze siderurgice, cum sunt din partea central-
estică a Ucrainei - care folosesc minereurile de la Krivoi-Rog şi Kerci şi
cărbunii din bazinul Doneţului - sau cea din Ural. Un exemplu similar îl
constituie zăcămintele de fier din jurul Lacului Superior.
Acestea împreună cu posibilităţile de transport oferite de Marile Lacuri,
au favorizat dezvoltarea aici, a unei importante baze siderurgice a SUA, care
grupează un număr însemnat de centre de extracţie a minereului şi de
prelucrare (Duluth, Milwaukee, Chicago, Detroit, etc.).
Minereurile cu conţinut redus în metal obligă, de asemenea, la o
utilizare a lor în zonele de extracţie. În acest sens, putem da ca exemplu
Lorenei, regiune care concentrează cele mai mari resurse de fier din Franţa,
dar a căror calitate medie sau slabă face neeconomic transportul minereurilor
la distanţe mari.
De aceea, Lorena apare ca o regiune siderurgică strâns legată de
prezenţa minereurilor, în care s-au constituit trei grupări siderurgice: Metz-
Thionville, Longway, Villerupt şi Nancy.
Minereurile cu conţinut ridicat în metal sau sub formă de concentrate
constituite - în numeroase cazuri - materia primă pentru unităţi siderurgice
care se găsesc departe de zona de extracţie contribuind la modificarea
peisajului în aceste regiuni. Utilizarea transporturilor maritime mai
avantajoase datorită volumului acestor produse, explică prezenţa unor mari
întreprinderi metalurgice în porturi Tokyo, Yokohama, Kobe, Hamburg,
Bremen, Baltimore, Philadelphia, etc.
Pe lângă aceste elemente pozitive ce caracterizează peisajul general
25

şi valorificarea resurselor de substanţe utile - dezvoltarea diverselor
subramuri industriale, a transporturilor, intensificarea procesului de
urbanizare - acestea se extind teritorial şi totodată se intensifică şi procesele
de degradare a mediului. Activitatea de extracţie şi de prelucrare a
substanţelor utile a determinat profunde transformări ale compoziţiei scoarţei
şi chiar forme noi de relief. Exploatarea unor cantităţi enorme de substanţe
utile din scoarţa terestră a generat goluri subterane de dimensiuni
considerabile, cu implicaţii şi la suprafaţă. Astfel, în zonele miniere sunt
caracteristice fenomenele de tasare, care se reflectă în relief sub forma unor
depresiuni: multe din aceste depresiuni, create pe locul vechilor regiuni de
exploatare a sării au devenit cuvete lacustre.
Valorificarea substanţelor utile a condus şi la apariţia unor forme
pozitive de relief, haldele, create prin depozitarea vreme îndelungată a
sterilului şi a altor materiale rezultate din procesul de prelucrare şi care
constituie unul din elementele caracteristice peisajului regiunilor miniere.
d) Valorificarea resurselor de apă în diverse scopuri a produs

profunde transformări în fizionomia reţelei hidrografice. Reducerea rolului
distructiv al râurilor, care se manifestă în unele regiuni prin puternice
revărsări sau inundaţii, a necesitat o intervenţie deosebit de activă a omului
în peisaj, concretizată prin realizarea unor canalizări, îndiguiri şi asanări.
Transformarea peisajului s-a efectuat nu numai prin lucrări întreprinse
în scopul reducerii excesului de apă, cât şi pentru acelea care aveau ca scop
asigurarea resurselor de apă necesare industriei, agriculturii şi populaţiei.
Odată cu dezvoltarea industriei şi agriculturii, cu intensificarea procesului de
urbanizare, creşte considerabil cantitatea de apă necesară proceselor
tehnologice, irigaţiei şi consumului populaţiei. Ca urmare se construiesc noi
canale menite să satisfacă aceste cerinţe.
Aceste lucrări se încadrează în activitatea de valorificare complexă a
reţelei hidrografice în scopul alimentării cu apă a aşezărilor omeneşti,
industriei, agriculturii, precum şi producerii energiei hidroelectrice. Lacurile de
acumulare şi barajele, deseori de mari proporţii, centralele hidroelectrice, ca
şi sistemele de canale de irigaţii care însoţesc astfel de amenajări complexe
ale reţelei hidrografice, constituie elemente care imprimă trăsături noi
peisajului, În plus, energia hidroelectrică produsă, ca şi alte forme de energie
contribuie la fixarea unor întreprinderi industriale caracteristice.
Atracţia exercitată de hidroenergie este determinată înainte de toate
de costul scăzut al energiei produse. Implantarea industriei bazată pe
hidroenergie are caracter selectiv, se constată că hidroenergia atrage toate
ramurile industriei care necesită mari cantităţi de electricitate, cum sunt
industria aluminiului, nichelului, titanului, industria de prelucrare chimică a
lemnului şi altele.
Activitatea tot mai intensă de valorificare complexă a reţelei
hidrografice, care se desfăşoară în zilele noastre, va schimba radical peisajul
în numeroase zone ale globului. Grandioasele proiecte care vizează
utilizarea marilor fluvii din Asia, America Latină atrag atenţia în mod cu totul
deosebit. Realizarea acestor proiecte va contribui nu numai la prevenirea
inundaţiilor, la asigurarea apei pentru irigaţii şi creşterea productivităţii în
26

agricultură.
Realizarea proiectelor gigantice care prevăd utilizarea complexă a
marilor fluvii ale Asiei, Huang He, Chang Jiang, Gange, Mekong va face
posibilă o dezvoltarea a industriei şi agriculturii în aceste zone. Construirea
unor centrale electrice de mare capacitate pe cursul mijlociu al fluviului
Chang Jiang va permite valorificarea zăcămintelor de cărbune, fier, mangan,
wolfram, molibden, etc.
Totodată, de o mare însemnătate este regularizarea debitului acestui
fluviu, ferind regiunea de inundaţii. Crearea celor 46 centrale hidroelectrice
pe Huang He dintre care unele sunt deja în funcţiune - contribuie nu numai la
asigurarea energiei electrice, dar şi la evitarea inundaţiilor, la extinderea
irigaţiilor în provinciile Shanxi, Henan.
Valorificarea fluviului Parana unde este în construcţie cea mai mare
centrală hidroelectrică din lume, va contribui la schimbarea înfăţişării acestui
bazin. Despăduririle, devierea apelor acestui fluviu gigant şi construcţia unui
lac de acumulare în aceeaşi măsură sunt numai câteva elemente care
ilustrează marile transformări ale peisajului.
e) Valorificarea solurilor şi a resurselor biosferei a contribuit într-o

mare măsură la schimbarea peisajului. Creşterea populaţiei şi ca urmare a
cerinţelor alimentare a necesitat extinderea suprafeţelor agricole. În acest
scop, dar şi pentru obţinerea lemnului de foc sau necesar industriei, s-a
desfăşurat o activitate intensă de despădurire.
Defrişarea, care a luat proporţii uriaşe mai ales în ultima sută de ani, a
contribuit nu numai la ruperea echilibrelor unor biocenoze, dar şi la
declanşarea eroziunii accelerate pe suprafeţe întinse. Astfel de fenomene au
căpătat dimensiuni si ritmuri catastrofale în zona intertropicală, unde au creat
un peisaj dezolant.
O altă formaţiune vegetală naturală principală care a suferit profunde
modificări, a fost cea a pajiştilor naturale, îndeosebi cele din stepă şi
silvostepă. Activitatea de transformare a acestor pajişti datează din epoca în
care s-a trecut la cultivarea pământului, dar efectele ei au devenit tot mai
evidente pe măsură ce mijloacele de lucru s-au perfecţionat şi au permis în
treprinderea unor importante acţiuni de desţelenire. Pe de altă parte,
păşunatul excesiv a determinat reducerea calităţii păşunilor pe mari
suprafeţe.
Modificarea învelişului vegetal natural a avut urmări asupra faunei,
determinând dispariţia condiţiilor specifice mediului de viaţă pentru anumite
specii de animale. Pe lângă această acţiune indirectă, omul a exercitat şi o
presiune directă şi neîntreruptă asupra faunei prin vânătoare. Ca urmare,
aria de repartiţie a multor specii a suferit modificări importante, unele dintre
acestea chiar dispărând.
Rezultă deci, că valorificarea resurselor naturale are ca efect
transformarea profundă a peisajului. O viziune clară şi multilaterală asupra
mediului şi o intervenţie ştiinţifică a societăţii omeneşti constituie premisele
unei valorificări capabile să asigure menţinerea echilibrului componentelor
mediului, atât de necesar vieţii şi activităţii omului.
27

• Resurse naturale sunt înţelese mijloacele de existenţă oferite omului
de mediul natural sau, toate acele forme şi combinaţii ale materiei
existente în natură care pot fi utile societăţii omeneşti într-una din
etapele evoluţiei sale.
• Resurse transportabile, care pot fi introduse în producţie acolo unde
este nevoie.
• Resurse netransportabile, care nu pot fi utilizate decât în locul în care
se găsesc.
• Turiştii alocentrici sunt încrezători în forţele proprii, dispuşi să
încerce noi experienţe, caută varietatea, aventura; ca urmare, ei vor
călătorii individuale la distanţe mari, în afara celor cuprinse în
pachetul de vacanţă-standard.
1. Definiți resursele.
2. Clasificați resursele naturale, după criteriul repartiției spațiale.
3. Realizați o clasificare a resurselor naturale având în vedere
criteriul gradului de cunoaştere.
28

RESURSE NATURALE (II)
Cuvinte cheie: trebuințe umane, trebuințe sociale, trebuințe

fiziologice, caracter deficitar, limitat
Rezumat
Utilizarea resurselor constituie bază a satisfacerii nevoilor de consum.
În această unitate de învățare am prezentat problema trebuințelor umane, ca
solicitator de resurse.
TREBUINŢELE UMANE CA SOLICITATORI DE RESURSE
Energia folosită de om sub diferite forme, element pentru întreaga

activitate economică, formează unul din factorii tot mai importanţi ai
civilizaţiei materiale omeneşti. Un alt element esenţial, care formează însă
structura materială a economiei, il constituie materiile prime minerale şi
biologice. Toate obiectele confecţionate de om în procesul de producţie
pentru a satisface diferite categorii de trebuinţe - fiziologice, sociale şi
spirituale - şi care ne înconjoară pretutindeni au ca origine materia primă
supusă prelucrării.
În faţa omului - privit ca un complex biologic şi social cu determinări
biofiziologice, psihologice şi socio-istorice concrete - stau numeroase
trebuinţe, pentru satisfacerea cărora există multe obstacole provocate de
mediul înconjurător. În acest caz mediului i se dă un înţeles larg, incluzând
deci în această categorie atât mediul natural, cât şi cel artificial (economic,
social, cultural şi estetic), în care omul îşi desfăşoară întreaga sa activitate,
tot mai bogată şi mai complexă. Omul, definit în multilateralitatea sa,
împreună cu nevoile sale este considerat ca un sistem cibernetic. Pentru
conservarea şi dezvoltarea acestui sistem, omul desfăşoară întreaga sa
activitate pe baza informaţiilor recepţionate şi a răspunsurilor la variaţiile şi
incertitudinile venite de la mediul ambiant:
Trebuințele Mediul
umane ambiant
Informația
29

Prin informaţiile recepţionate despre starea, comportamentul şi
evoluţia mediului, omul caută să dea răspunsuri la o serie de probleme
privind selectarea şi ordonarea nevoilor, organizarea întregii sale activităţii
individuale şi de grup după anumite priorităţi, în care se ia în considerare
mijloacele disponibile, precum şi posibilitatea creării acestor mijloace
materiale, profesionale, organizaţionale, politice şi ideologice pentru
satisfacerea nevoilor. Aceste mijloace, ca şi posibilităţile de a le crea sunt cu
atât mai eficiente şi mai diversificate cu cât omul, prin dezvoltarea economică
şi socială, se eliberează de sub dominaţia directă a naturii.
Omul se află într-un proces continuu de învăţare pentru a găsi
răspunsuri şi a-şi perfecţiona răspunsurile la întrebarea cum să depăşească
limitele şi obstacolele impuse de mediul înconjurător. Aceasta o face, pe de o
parte, în scopul de a depăşi barierele impuse de mediul ambiant, în
permanenta sa schimbare, iar pe de altă parte de a minimiza eforturile în
raporturile sale tot mai complexe cu acest mediu.
Acest lucru, tot mai conştientizat, se realizează ca atare nu numai la
nivelul individului, ci şi la cel al societăţii, unde se urmăreşte satisfacerea
unor categorii tot mai largi şi cuprinzătoare de trebuinţe.
Atât la nivelul indivizilor, cât şi la cel al grupurilor şi claselor sociale din
diferite ţări există o varietate mare de tipuri şi structuri de trebuinţe, ca şi
diferenţe însemnate în ce priveşte nivelurile de satisfacere a acestora.
De aceea se impune ca lucrurile să fie analizate mai atent, pentru a
putea trage concluzii corecte, conforme cu realitatea.
Prima constatare: Gradul de dezvoltare economică îşi pune
amprenta în mod hotărâtor asupra nivelului şi structurii dorinţelor şi
trebuinţelor relevate în mod practic prin cererea efectivă. Trebuinţele, ca şi
dorinţa de satisfacere a acestora constituie motorul iniţial care declanşează
dezvoltarea economică. Dintre naţiunile si grupurile sociale cu condiţii grele,
devin cele mai dinamice tocmai acelea care sunt mănate de dorinţele ferme
de a străbate noi trepte de realizare a unor trebuinţe sporite cantitativ,
calitativ şi ca diversitate.
Deci putem obţine explicaţii consistente cu privire la mobilitatea,
nivelul şi structura diferitelor categorii de trebuinţe numai când acestea sunt
puse în strânsă corelaţie cu studiile de dezvoltare economică. Astfel, într-o
societate mai puţin dezvoltată din punct de vedere economic, nevoile sunt
mai puţin diversificate, mai puţin schimbătoare, iar ponderea lor principală o
formează cele de supravieţuire biofiziologică. Însă pe măsură ce nivelul de
dezvoltare economică creşte, iar volumul şi diversitatea produselor şi
serviciilor sporesc, nevoile umane nu mai sunt legate atât de strâns de viaţa
biofiziologică. Ele trec treptat la cele de interes social, ştiinţific, cultural,
estetic, etc.
A doua constatare: În afară de nivelul de dezvoltare economică, un
alt factor care îşi pune amprenta asupra structurii, volumului şi direcţiilor de
evoluţie a trebuinţelor este cel privind natura relaţiilor de producţie şi sociale,
structura de clasă, nivelul de cultură, ca şi reprezentările şi concepţiile
oamenilor asupra nevoilor lor, reflectate şi de aspiraţiile individuale şi
colective. Într-adevăr, analizând mai atent fizionomia societăţii sub aspectul
tendinţelor privind structura şi volumul trebuinţelor, va reieşi legătura
30

acestora cu mecanismele economice şi sociale, care în întregime sunt
dominate şi aservite scopului maximizării profitului, procesele economice
sunt intensificate la maximum prin aplicarea descoperirilor ştiinţifice şi
tehnologice în scopul univoc al sporirii profitului.
Aceasta înseamnă, practic, un mare consum de resurse regenerabile
şi neregenerabile din natură şi adeseori peste puterea naturii de menţinere a
echilibrului ecosistemelor vitale pentru evoluţia viitoare a sistemului biologic,
şi în primul rând a celui uman.
A treia constatare: Trecerea la producţia de masă a bunurilor,
posibilităţile largi oferite de tehnologii, ritmul accelerat al schimbării modului
de viaţă, al schimbării locului de muncă ş.a. duc la schimbări în toate
domeniile de viaţă: materială, culturală, estetică, etc. De la o atitudine
generală a permanenţei impusă de mediul şi de concepţiile care predominau
în societăţile puţin schimbătoare din perioadele anterioare, astăzi prin
acceleraţiile dezvoltărilor şi schimbărilor se trece la o atitudine - după
expresia lui A. Toffler - de temporizare a metodelor de producţie şi de
organizare, a fabricării şi folosirii bunurilor, ca şi a trebuinţelor. De exemplu,
reparaţia bunurilor este tot mai mult exclusă din economia modernă.
Produsele vechi după un grad minim de uzură nu se mai repară, ci se
aruncă, pentru a fi înlocuite cu altele noi, acestea din urmă fiind în general
ieftine şi nereparabile. Produsele, ca şi metodele şi mijloacele de producţie
capătă uzură morală în mod rapid, uneori chiar înainte de a fi introduse în
fabricaţie de serie ceea ce impune schimbarea lor chiar înainte de a se
recupera complet cheltuiala de investiţie. De aici rezultă tendinţa generală de
sporire rapidă a cererii şi consumului de resurse.
A patra constatare: Analiza existenţei unor diferenţe încă mai mari
între diferitele ţări şi grupuri sociale în ce priveşte structura şi volumul
trebuinţelor, a stat la baza unor propuneri de elaborare a unor standarde
privind nivelul minim şi nivelul maxim de trebuinţe în medie şi pe o persoană.
Atingerea nivelurilor prevăzute de aceste standarde se propune să formeze
chiar obiective de politică economică nu numai la nivelul naţiunilor, ci şi al
unor organisme ONU. Fireşte pentru atingerea obiectivului de a realiza un
nivel minim de satisfacere a trebuinţelor în multe ţări în curs de dezvoltare,
se cere pe plan intern, introducerea unor structuri economice şi sociale care
să favorizeze, pe de o parte, intensificarea ritmului de creştere economică,
iar pe de altă parte, realizarea unei politicii de repartiţie echitabilă.
A cincea constatare: Dacă stabilirea nivelului minim al trebuinţelor
umane nu ridică probleme metodologice deosebite, întrucât ponderea
principală în structura acestora o au cele biofiziologice, precizarea nivelului
maxim însă este dificilă prin faptul că trebuie luate în considerare mai multe
aspecte, cum sunt: caracterul tot mai mobil, mai schimbător al trebuinţelor,
structura tot mai complexă a acestora; caracterul dinamic şi în spirală al
evoluţiei trebuinţelor, acesta explicându-se prin trecerea nu numai la noi
bunuri, ci şi la noi forme de satisfacere, precum şi la noi trebuinţe.
Dezvoltarea economică şi tehnologică însă face să apară noi mijloace
(bunuri şi servicii), mai perfecţionate, de satisfacere a vechilor trebuinţe şi să
stimuleze altele noi, necunoscute anterior.
31

CARACTERUL DEFICITAR ŞL LIMITAT AL RESURSELOR ÎN
CONTEXTUL CREŞTERII ECONOMICE
1. Abordarea tradiţională
Până în curând, analiza economică în ansamblul său, şi mai ales cea
referitoare la optimizare, a fost predominată de conceptul privind caracterul
deficitar al resurselor. 0 mare parte din aparatul conceptual şi metodologic a
fost strâns legat de rezolvarea problemelor privind alocarea resurselor la
nivel micro şi macroeconomic. În acest context, limita factorilor de producţie
apare ca fiind relativă atât în viziune statică, cât şi în cea dinamică. Într-
adevăr, bunurile apar deficitare, pe de o parte, în raportul în care se
găsesc aceste bunuri în procesul de producţie, deci combinarea lor reciprocă
din punct de vedere cantitativ şi calitativ în procesul utilizării acestora. Ele
apar ca fiind deficitare deoarece factorii de producţie necesari nu sunt
disponibili fără limită în timpul procesului de producţie.
În teoria alocării optime a resurselor este vorba de o combinare a
factorilor de producţie de aşa manieră încât, ţinând seama de unele restricţii
date de caracterul deficitar temporar al unor resurse, să se realizeze un efect
maxim. Fiind pus în joc un număr mare de factori şi de variante tehnologice,
se urmăreşte folosirea lor eficientă, precum şi substituţia unor resurse
deficitare cu altele nedeficitare.
Privind procesele în dinamică, în general, factorii de producţie se
reproduc în cantităţi din ce în ce mai mari. Totuşi, în procesul utilizării
resurselor, caracterul deficitar al acestora se menţine în mod relativ (intre
resurse), devenind practic, oscilant în timp, tocmai datorită intervenţiei cu
intensităţi diferite a progresului tehnic, a acţiunii directe a omului, a
mecanismului economic ş.a. Caracterul deficitar al resurselor în raport cu
nevoile societăţii se atenuează treptat pe măsura dezvoltării economice şi a
sporirii contribuţiei progresului tehnic la creşterea economică.
Caracterul deficitar al resurselor ar trebui evidenţiat în economie cu
ajutorul preţurilor: cu cât aceste resurse sunt mai deficitare, cu atât preţul lor
ar urma să fie mai ridicat. Într-adevăr, preţurile trebuie să exprime, pe de o
parte, cantitatea de cheltuieli de muncă vie şi materializată, iar pe de altă
parte, situaţia curentă şi de perspectivă a pieţei (cerere şi ofertă), starea
resurselor naturale ş.a.
2. O abordare nouă
Interpretările de mai sus au devenit însă insuficiente pentru o
înţelegere mai bună, la adevărata dimensiune, a noii problematici. De aceea
apare necesară abordarea problemei resurselor în strânsă legătură cu
evoluţia mediului şi a factorilor acestuia, cu noile procese economico-sociale
şi tehnologice de perspectivă, care au loc nu numai la scară naţională, ci şi
mondială.
Însă, chiar dacă privim lucrurile pe plan general, se perpetuează.
aceeaşi imagine tradiţională, potrivit căreia resursele naturale esenţiale
pentru asigurarea vieţii biologice şi a celei economico-sociale ar fi bunuri
libere (free goods) şi că omul trăieşte într-un spaţiu nelimitat, iar resursele
naturale ar fi daruri ale naturii.
32

Dezvoltarea industriilor şi a tehnologiilor, creşterea populaţiei etc. au
început să solicite tot mai mult şi sub diferite forme mediul înconjurător, aşa
încât a devenit un factor de producţie adiţional, iar poluarea a intervenit ca un
element tot mai evoluat în domeniul limitelor mediului natural.
Este necesar ca omul să-şi schimbe comportamentul în raporturile
sale cu natura, de la violenţă şi nechibzuinţă, el trebuie să se încadreze ca
un protector şi colaborator al mediului natural, sau, după caz cum spune
Boulding, să-şi găsească locul într-un sistem ecologic ciclic care este capabil
de reproducere continuă a formei materiale.
În legătură cu resursele minerale care sunt nereînnoibile, este destul
de dificil să stabilim cu certitudine numărul anilor de exploatare a rezervelor
existente până la completa lor epuizare. Dacă, totuşi, se calculează
cantitatea rezervelor de minerale grupate în categoriile sigure, probabile şi
posibile, aceasta se face de către specialişti nu cu scopul de a arăta că peste
un număr de ani resursele globului vor fi sau nu complet epuizate. Aceste
cantităţi şi durata lor de exploatare arată mai degrabă gradul de cunoaştere a
rezervelor la un moment dat, permis de mărimea fondurilor alocate pentru
cercetări şi explorări geologice, de interesul practic care există în acest scop
în alocarea fondurilor în ramurile extractive respective pentru sporirea
producţiei curente şi în perspectivă imediată, precum şi de posibilităţile
tehnice şi economice existente de valorificare a acestora.
Pe măsura extinderii cunoaşterii, ca urmare a cercetărilor geologice, a
perfecţionării tehnologiilor de exploatare şi de extracţie, sporesc şi rezervele
exploatabile de resurse naturale. De asemenea sunt atrase în circuitul
economic noi resurse minerale, cu care se îmbogăţeşte gama acestora,
unele dintre ele putând substitui pe cele clasice devenite prea costisitoare.
Având în vedere toate aceste lucruri, este mai corect să se facă
aprecierea că evoluţia economiei mondiale în ansamblu, ca şi economiile
naţionale componente, va fi influenţată nu atât de limitele fizice ale resurselor
în condiţiile unei evoluţii demografice normale, ci îndeosebi de cele
economice şi tehnologice. În acest sens devin hotărâtoare costurile de
extracţie ale diferitelor minerale datorită trecerii la folosirea de minereuri cu
conţinut tot mai scăzut şi cu grad tot mai mare de impurităţi, la adâncimi mai
mari de exploatare şi în condiţii din ce în ce mai grele. De asemenea, o
influenţă însemnată va avea evoluţia cercetărilor şi aplicării noilor tehnologii
care să facă posibilă substituţia resurselor clasice cu altele noi, ca şi
economisirea folosirii resurselor prin reducerea consumurilor specifice, prin
reciclarea acestora etc. Toate acestea se reflectă în costurile de producţie şi
în nivelul de eficientă economică a extracţiei elementelor utile.
A indica numărul de ani cât va dura exploatarea rezervelor până la
epuizarea lor completă atunci când se fac prognoze privind evoluţia
economiei şi, de aici, a se trage concluzii potrivit cărora creşterea economică
trebuie încetinită sau oprită apare nu numai ca un lucru nejustificat, ci chiar
naiv din punct de vedere al raţionamentelor economice.
33

• Gradul de dezvoltare economică îşi pune amprenta în mod hotărâtor
asupra nivelului şi structurii dorinţelor şi trebuinţelor relevate în mod
practic prin cererea efectivă. Trebuinţele, ca şi dorinţa de satisfacere
a acestora constituie motorul iniţial care declanşează dezvoltarea
economică.
• În afară de nivelul de dezvoltare economică, un alt factor care îşi
pune amprenta asupra structurii, volumului şi direcţiilor de evoluţie a
trebuinţelor este cel privind natura relaţiilor de producţie şi sociale,
structura de clasă, nivelul de cultură, ca şi reprezentările şi concepţiile
oamenilor asupra nevoilor lor, reflectate şi de aspiraţiile individuale şi
colective.
1. Prezentați teoria alocării optime a resurselor.

2. Indicați elementul prin intermediu căruia trebuințele umane își
găsesc răspuns în mediul înconjurător.
34

RESURSE NATURALE (III)
Cuvinte cheie: resurse, consum de materii prime, longevitatea

produselor, depreciere fizică, depreciere morală
Rezumat
Pe parcursul acestei unități de învățare am prezentat principalele
aspecte legate de consumul de materii prime și factorii determinanți. În acest
sens am tratat aspecte legate de longevitatea produselor, reciclarea
resurselor de materii prime și evaluarea economică a resurselor.
CONSUMUL DE MATERII PRIME ŞI UNII FACTORI DETERMINANŢI
Mijloacele de satisfacere a trebuinţelor concretizare în bunuri de

consum individual şi social şi în servicii constituie principala componentă a
produsului final. Această componentă atrage după sine pe de o parte, o
dezvoltare importantă a activităţii de investiţii, iar pe de altă parte, o extindere
a producţiei ramurilor de materii prime şi semifabricate care formează fluxul
interramuri şi care ajunge la o pondere de 40-60% în produsul social total.
În felul acesta se produce o sporire fără precedent a fluxului global de
materiale cu dublă implicaţie:
a) extragerea din mediul natural şi antrenarea în economie a unor
cantităţi tot mai importante de resurse;
b) evacuarea în natură a unor cantităţi crescânde de deşeuri sub
diferite forme.
Mărimea fluxului global de materiale depinde de numărul bunurilor
produse, de amploarea fluxurilor interramuri, de consumurile specifice de
materiale pe unitatea de produs şi de durata medie de viaţă sau longevitatea
bunurilor.
În mod obişnuit, pentru a sublinia sporirea volumului fluxului material
şi ridicarea vitezei acestuia, se poate considera că în vremurile moderne, în
decursul vieţii unei persoane, considerând speranţa medie de viaţă de circa
75 ani, aceasta asistă la creşteri fără precedent a producţiei şi a consumului
de bunuri şi servicii.
Mediul Procese
natural
Reziduuri
35

Astfel un om dintr-o ţară unde se realizează un ritm de creştere
economică de 8% observă la bătrâneţe că într-un an se produc de peste 300
de ori mai multe bunuri şi servicii decât în anii tinereţii sale. Ca urmare, în
decursul vieţii un om nu numai că îşi poate reînnoi de mai multe ori toate
produsele ce-l înconjoară, ci şi le poate înmulţi, în special pe seama noilor
produse, care au început să fie cunoscute doar începând din acest secol -
automobil, televizor, radio, aparate electrocasnice, precum şi pe seama unui
număr important de servicii superioare cantitativ şi calitativ, care aduc omului
însemnate avantaje.
Fireşte, creşterea volumului producţiei nu este proporţională cu
sporirea potenţialului acesteia de a satisface un volum mărit de trebuinţe. La
rândul lor, nici consumul de resurse desprinse din natură, nici cantităţile de
reziduuri evacuate în natură nu sunt proporţionale cu sporirea volumului total
al producţiei.
În primul rând, se pune problema reducerii considerabile a consumului
specific de materii prime, combustibil şi energie pe unitatea utilă de produs
sau pe unitatea parametrilor caracteristici de funcţionare ai produselor, ca de
exemplu: consum de metal pe un cal putere, consum de carburanţi la 100 de
tone-km parcurşi, consum de combustibil pentru un kWh produs, consum de
metal şi de alte materiale pe o maşină electronică, ţinând seama de
performanţele acesteia (memorie, viteză de calcul, etc.).
În al doilea rând, este vorba de schimbarea raportului dintre
sectoarele primar, secundar şi terţiar ca urmare a adâncirii gradului de
prelucrare a materiilor prime, a reducerii consumurilor specifice de materiale
şi modificării structurii consumului global în favoarea serviciilor care aşa cum
este cunoscut sunt consumatoare mai modeste de materii prime.
În al treilea rând ne referim, pe de o parte, la tendinţa de scurtare a
duratei de viaţă a bunurilor, iar pe de altă parte, la cea de intensificare a
reciclării resurselor anorganice şi organice. Acestea au efecte contrarii: prima
conduce la sporirea necesarului total de resurse extrase din natură, iar cea
de-a doua la reducerea acestuia.
1. Longevitatea produselor
Dacă durata fizică a produselor poate fi nelimitată, longevitatea
acestora este limitată şi se referă la perioada de timp a utilizării lor.
Reducerea longetivităţii produselor este determinată de manifestarea a două
tendinţe principale în economia modernă:
a. simplificarea produselor şi proceselor, care conduce adeseori la
înlăturarea lor după o singură folosire, fără ca acestea să fie uzate (de
exemplu ambalajele);
b. deprecierea tehnică şi morală a produselor.
În legătură cu cea de-a doua tendinţă menţionată mai sus
(deprecierea tehnică), aceasta se referă, îndeosebi la deteriorarea calităţii
produselor sau performanţelor lor tehnice ca urmare a funcţionării acestora
fie în condiţii normale, fie în condiţiile unor dereglări ale mediului înconjurător.
Ca urmare, are loc grăbirea deprecierii tehnice a produselor (de ex.
coroziunea unor instalaţii din cauza unor poluanţi chimici). Cel de-al doilea
gen de depreciere (morală) joacă un rol tot mai important în economie,
36

datorită unor anumite schimbări în mecanismele de piaţă, precum' şi în
comportamentul consumatorului şi al producătorului. Deprecierea morală are
ca izvor apariţia unor bunuri noi cu performanţe tehnice şi economice
superioare celor existente şi care asigură o eficienţă economică sporită.
Aceasta poate fi numită depreciere morală, economică. Alt izvor al deprecierii
morale este cel de origine social-psihologică, asimilat unor fenomene ce ţin
de schimbările sau de evoluţia psihologiei individuale şi sociale, ca moda,
gusturile, etc. Deprecierea morală psihologică se extinde tot mai mult, pe
măsura creării abundenţei de produse şi servicii.
Există numeroase variabile care determină sau influenţează, într-un
sens sau altul, longevitatea produselor.
Printre acestea se numără tot mai mult factorii care nu în totdeauna
pot fi exprimaţi cantitativ, cum sunt, de exemplu, cei psiho-sociali menţionaţi.
Problema practică este de a lua în considerare toţi aceşti factori pentru a
determina momentul optim de înlocuire a produselor (mijloace de producţie şi
în special uneltele de muncă, bunurile de consum de folosinţă îndelungată,
precum şi unele bunuri cum sunt cele de îmbrăcăminte, de încălţăminte, de
uz casnic, etc.) Totodată, se pune problema de a determina timpul de
funcţionare a produselor, pe de o parte, de către consumatori, iar pe de altă
parte, de către producători.
Criteriul esenţial care se are în vedere la determinarea duratei optime
de funcţionare a produsului este cel al eficienţei economico-sociale. În acest
scop, pentru calcule şi comparaţii se iau indicatori caracteristici, cum sunt
preţurile de achiziţii ale bunurilor noi, cheltuielile de reparaţii şi de întreţinere
ale bunurilor existente, cheltuielile de exploatare şi efectele economice şi
sociale pe care le aduc produsele respective în comparaţie cu cele de
înlocuire.
Evoluţia consumului, ca şi a comportamentului consumatorului în
corelaţie cu dezvoltarea economică se află sub influenţa diferiţilor factori,
printre care un loc principal îl ocupă strategia producătorilor pusă în evidenţă
prin intermediul mecanismului de piaţă. Producătorul îşi poate exercita
strategia sa într-un mod cu totul diferit, în funcţie de evoluţia produsului şi de
gradul de saturare a pieţei cu produsul respectiv. Se disting următoarele trei
faze importante:
a. perioada de inovaţie, când producerea bunurilor se face în număr
mic, preţul lor este ridicat şi ele sunt destinate unei minorităţi a
consumatorilor care dispun de venituri ridicate;
b. o perioadă ce se caracterizează prin trecerea la o producţie de
masă a bunurilor, coborârea preţului de vânzare şi o largă difuzare a
acestora;
c. o perioadă de saturare a cererii pentru produsele respective,
nemaifiind posibilă nu numai sporirea producţiei, ci chiar menţinerea ei la
dimensiunile anterioare.
În acest context, adeseori se pune problema, pe de o parte, pentru
producători de a găsi noi căi de îmbunătăţire a calităţii produselor, a
caracteristicilor lor tehnico-economice, iar pe de altă parte, pentru
consumatori de stimulare a lor de a înlocui produsele vechi cu altele noi, de
calitate îmbunătăţită.
37

2. Reciclarea resurselor de materii prime
Activitatea de producţie este caracterizată ca fiind un proces în care
are loc schimbul permanent intre om şi natură:
a. desprinderea resurselor din natură pentru prelucrarea lor în produse
folositoare;
b. restituirea în mediul natural a materialelor sub formă finală de
deşeuri. După un anumit timp, cu o întârziere mai mică sau mai mare, o
parte din deşeuri sunt integrate în circuitul biologic, iar altă parte, în circuitul
economic. Prima formă de integrare se numeşte reciclarea naturală care are
loc mai cu seamă cu ajutorul agenţilor biologici, iar cea de-a doua - reciclarea
artificială, care se face de către om. Problema este de a păstra la proporţii
cât mai reduse cantităţile de reziduuri evacuate în natură şi anume în limita
potenţialului de care dispune mediul natural de a le recicla fără urmări
defavorabile de tipul dezechilibrelor ecologice. Aceasta se poate realiza, pe
de o parte prin desprinderea din natură a unor cantităţi rezonabile de resurse
şi prelucrarea eficientă a acestora, fără să rezulte cantităţi mari de deşeuri,
iar pe de altă parte, de a capta şi colecta în proporţii crescânde aceste
deşeuri, începând de la însăşi sursa lor de producere, şi a le supune
prelucrării în procesele de producţie.
Operaţia este cunoscută sub denumirea de reciclare artificială a
resurselor. Desfăşurarea sa are loc după anumite reguli sau cerinţe obiective
de care trebuie să se tină seama în formularea unor acţiuni practice în
economie.
În primul rând, pe întregul ciclu economic - de la extracţia,
producţia şi transformarea materiei prime la consumul final - se produc
subproduse cu valoare redusă sau fără valoare, precum şi reziduuri fără
valoare, ori chiar cu efecte dăunătoare în economie, numite pe scurt deşeuri,
care şunt susceptibile în anumite condiţii tehnice şi eficienţă economică de a
reintra în circuitul economic.
În al doilea rând, în cursul proceselor economice, inclusiv al
reciclării deşeurilor, au loc modificări ale proprietăţii produselor, precum şi
dispersia materiei, cu care prilej se produce degradarea materiilor prime,
pierderea greutăţii, etc.
În al treilea rând, evoluţia ratei de reciclare a deşeurilor este
determinată, pe de o parte, de evoluţia costului la producţia obţinută din
materia primă originală, iar pe de altă parte, de evoluţia costului la produsele
obţinute din reciclarea deşeurilor, luând în considerare, în acelaşi timp, atât
cheltuielile de investiţii suplimentare pentru. recuperarea acestor resurse, cât
şi efectele negative ce pot fi provocate vieţii economice şi sociale dacă nu s-
ar lua măsurile necesare de reciclare a deşeurilor. Atât timp cât abundenţa
unor resurse exploatabile asigură costuri de producţie mult mai scăzute
decât cele pe care le-ar putea asigura utilizarea deşeurilor, iar influenţa
negativă a evacuării acestora în natură asupra factorilor de mediu nu a
început încă să-şi facă apariţia, reciclarea rămâne în afara teoriei şi practicii
economice, neprezentând interes nici din punctul de vedere al eficienţei
economice, nici din cel al moralei ecologice. Problema capătă importanţă şi
începe să intre în câmpul de preocupări al ecologiştilor, apoi ale
economiştilor în măsura în care încep să-şi facă apariţia efectele negative
38

asupra factorilor de mediu, cu pierderi pentru economie. Ea capătă aspecte
deosebit de acute în cazurile când resursele devin deficitare, iar costurile
noilor resurse extrase din natură cresc.
În al patrulea rând, mărimea ratei de reciclare, precum şi masa
deşeurilor reciclate depind de nivelul de dezvoltare economică în general,
de gradul de dezvoltare a unor ramuri recunoscute ca mari producătoare de
deşeuri, precum şi de intensitatea caracterului deficitar al resurselor, atât pe
plan intern, cât şi internaţional, sau, pe de o parte, de raritatea resurselor, iar
pe de altă parte, de mărirea cererii. Deşi în acest domeniu statisticile sunt
destul de sărace în informaţii, iar metodologia care stă la baza calculării
indicatorilor nu este încă unitară, totuşi, există unele calcule şi situaţii pentru
a putea reprezenta unele tendinţe privind amploarea şi direcţia de
desfăşurarea a fenomenului.
Astfel, cantitatea deşeurilor industriale, comerciale şi menajere
colectate a ajuns la cca 40kg/zi locuitor SUA, l8kg/locuitor RFG şi 2kg/zi
locuitor în România. Pretutindeni, metalele preţioase sunt aproape în
întregime reciclate.
Totodată, rate înalte de recuperare se realizează la metalele feroase
şi neferoase, însă cu diferenţe mari pe ţări. De exemplu, la cupru, raportul
intre producţie mondială de cupru rafinat obţinut din minereu şi producţia
obţinută din reciclare este de 0,42. În acelaşi timp insă, în ţările cu un
consum mare de cupru şi cu un puternic deficit de resurse miniere proprii,
acest raport apare mult mai ridicat: 0,66 în SUA, 0,97 în ţările Europei de
Vest etc. De asemenea, în ţările exportatoare de aluminiu obţinut din prima
fuziune, rata de reciclare exprimată ca raport intre producţia de aluminiu din
a doua fuziune şi producţia din prima fuziune a fost în anul 1970 foarte
redusă (Norvegia - 0,008, Canada - 0,003, Franţa - 0,23) faţă de marile ţări
importatoare de aluminiu din prima fuziune unde rata de reciclare a fost mult
mai înaltă (Japonia 0,43; RFG - 0,84; Italia - 1,05; Anglia - peste 5). Rate de
recuperare înaltă se realizează la fier (50-70%), iar rate în creştere se
înregistrează la hârtie şi cartoane, textile, sticlă şi cauciuc. De exemplu,
gradul de colectare a maculaturii faţă de consumul intern de hârtie şi carton
se ridică la 30-33% în unele ţări din Europa de Vest (Franţa, Olanda, Anglia,
RFG) şi în anul 1975 la 28,5% în România, cu perspectiva de creştere la
peste 36%.
Realizarea pe această cale a unor însemnate economii de resurse,
precum şi a protecţiei mediului sunt evidente dacă se are în vedere că numai
pentru fabricarea unei tone de hârtie sunt necesare 3,8 mc de material
lemnos, 650 kg combustibil convenţional, cca 110 kg de produse chimice, un
consum foarte mare de apă şi că procesele de fabricaţie a hârtiei au un grad
înalt de poluare a unor factori de mediu (îndeosebi a apei).
În general, există pretutindeni tendinţa ca ratele de recuperare a
resturilor de producţie şi a deşeurilor să crească substanţial, ceea ce apare
ca un fapt pozitiv pe linia cerinţelor privind conservarea resurselor naturale şi
protecţia mediului înconjurător. Se menţin totuşi însemnate obstacole în
calea ridicării acestor rate, cum sunt: costuri de investiţii şi cheltuieli de
exploatare încă necompetitive faţă de cele asigurate prin procedee de
extracţie primară, disponibilităţi de fonduri de investiţii încă restrânse în
39

raport cu cererile, insuficiente în ce priveşte rezultatele oferite de tehnologiile
existente pentru recuperarea deşeurilor, etc. În vederea economisirii
resurselor şi a recuperării deşeurilor pot fi insă găsite numeroase soluţii atât
pe linia sporirii în această direcţie a contribuţiei cercetării şi proiectării, cât şi
pe linia perfecţionării sistemului de organizare, de cointeresare materială
(individuală şi colectivă), precum şi de educaţie cetăţenească, a populaţiei în
spiritul economisirii şi reciclării resurselor.
3. Probleme ale evaluării economice a resurselor

La această dată se recunoaşte insuficienta studiere a relaţiilor si a
cerinţelor de ordin economic pentru prevenirea sau redresarea unor factori
de mediu, a unor efecte negative precum şi lipsa unui sistem de evaluări
economice ale resurselor naturale, suficient închegat, de cuprinzător, de
eficient şi fundamentat teoretic, sistem care să fie pus în slujba economisirii
resurselor naturale şi a conservării factorilor de mediu. Unii cercetători
apreciază că a sosit timpul unei evaluări băneşti realiste a terenurilor agricole
şi silvicole, care să fie corect luată în considerare economiceşte în procesul
reproducţiei lărgite şi a creşterii economice, ca şi în compararea mărimii şi
structurii preţului producţiei agricole din ţară cu cele de peste hotare. De
asemenea, trebuie să adăugăm că a sosit timpul de a evalua băneşte şi
resursele minerale ale subsolului, şi resursele de apă, astfel încât asemenea
evaluări să fie utilizate ca instrumente eficiente în acţiunea amplă de
raţionalizare a extracţiei şi a utilizării în producţie a tuturor resurselor, acţiune
pusă în strânsă corelaţie cu cerinţele creşterii economice în perspectivă.
Până în prezent, problema resurselor a fost studiată în ţara noastră
mai ales sub următoarele aspecte:
a) aprecierea cantitativă sau fizică, în dinamică, a rezervelor sigure,
probabile şi posibile pe cele doua categorii - regenerabile şi neregenerabile;
b) substituţia resurselor în perspectivă, luând în considerare tendinţele
progresului tehnic, mutaţiile pe care le provoacă progresul tehnic în domeniul
folosirii materiilor prime şi energiei;
c) evaluarea bănească a resurselor naturale atrase în circuitul
economic, ţinând seama nu numai de valoarea - muncă, ci şi de valoarea de
întrebuinţare, în prezent şi în perspectivă, de volumul în creştere a
cheltuielilor pentru producerea resurselor (când este vorba de cele
regenerabile) sau de volumul crescând al cheltuielilor cerute de cercetare şi
de introducerea tehnicii noi pentru substituţie când este vorba de cele
neregenerabile. Evaluarea resurselor are o importanţă nu atât teoretică în
sine; ci mai cu seamă practică, pentru înlăturarea risipei în procesele
economice 1de producţie şi de consum), pentru exploatarea raţională a
acestora ş.a. Faptul că, în general, consumurile specifice de materii prime şi
de resurse energetice sunt încă mari, că factorul de recuperare al multor
resurse minerale este foarte mic, că se face mare risipă în întregul circuit
economic, tocmai la acele resurse care în perspectivă se vor împuţina tot mai
mult se datorează în bună măsură tocmai situaţiei că preţurile se stabilesc
doar pe baza valorii - muncă curente şi că nu se iau în considerare în măsură
suficientă factorii specifici determinanţi privind situaţia actuală şi de
perspectivă a acestor resurse.
40

Toate cele menţionate mai sus constituie elemente utile în realizarea
politicii economice în domeniu resurselor. Folosite cu grijă aceste elemente
pot contribui, într-adevăr, la raţionalizarea consumului de resurse naturale şi
la conservarea factorilor de mediu.

• Dacă durata fizică a produselor poate fi nelimitată, longevitatea
acestora este limitată şi se referă la perioada de timp a utilizării lor.
Reducerea longevităţii produselor este determinată de manifestarea a
două tendinţe principale în economia modernă:
simplificarea produselor şi proceselor, care conduce adeseori la
înlăturarea lor după o singură folosire, fără ca acestea să fie uzate (de
exemplu ambalajele);
deprecierea tehnică şi morală a produselor.
• Activitatea de producţie este caracterizată ca fiind un proces în care
are loc schimbul permanent intre om şi natură:
desprinderea resurselor din natură pentru prelucrarea lor în
produse folositoare;
restituirea în mediul natural a materialelor sub formă finală de
deşeuri.
1. Ce înțelegeți prin longevitatea produselor?

2. Indicați factorii principali care determină reducerea longevităţii
produselor.
3. Definiți uzura morală.
41

RAPORTUL DINTRE CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI MEDIUL
Cuvinte cheie: creștere economică, mediul natural, ecologiști,

economiști
Rezumat
În cadrul acestei unități de învățare se prezintă aspecte ce
caracterizează raportul creștere economică – mediu înconjurător.
ATITUDINI ŞI CONCEPTE FAŢĂ DE MEDIU
Rezultatele economice şi tehnologice obţinute de-a lungul deceniilor în

ţările dezvoltate au creat un optimism robust în jurul sistemului de producţie
şi tehnologie modern, încât legătura firească de intercondiţionare dintre
creşterea economică şi mediu fie că a fost uitată, fie că a creat o imagine
falsă, potrivit căreia natura generoasă se poate dispensa de toate bogăţiile
sale, pe care omul le poate obţine după bunul său plac, fără vreun control
sistematic. De asemenea, s-a creat imaginea că omul înzestrat cu forţa
inteligenţei şi tehnologie modernă trebui să domine şi apoi să transforme
natura, punând-o astfel în întregime în slujba sa.
Această atitudine faţă de mediu a fost reflectată din plin de ştiinţele
economice, care, astfel au alimentat şi ele conştiinţa multor generaţii în
direcţia respectivă. Însă în felul acesta am asistat la adâncirea înstrăinării
omului de natură, proces care începuse deja odată cu înaintarea spre
civilizaţiile moderne, de când el îşi creează şi îşi dezvoltă un mediu artificial
tot mai confortabil, pe seama sau în opoziţie cu cel natural.
Sistemul tehnologic modern îl înstrăinează pe om de natură în aşa
măsură în cât el acţionează tot mai mult împotriva ei, contribuind la
degradarea acesteia. Natura astfel se poate răzbuna în mod ireversibil.
Problema esenţială este nu numai de a găsi explicaţii privind originea unor
astfel de atitudini, şi ci de a face pe om un bun aliat şi protector al naturii, de
căuta şi construi mecanismele economice şi sociale, necesare care să
lucreze pentru protecţia mediului în condiţiile creşterii economice.
Din punct de vedere al manierei generale a subiectelor tratate, se
poate aprecia că în acest domeniu sunt formate trei curente principale, care
în general sunt dominate de viziunea a trei profesii:
a) - ecologi, care în general, pe baza unor studii ample şi concrete a
faptelor şi fenomenelor, pledează în favoare conservării mediului natural,
adeseori emiţând ca soluţie principală încetinirea sau oprirea creşterii
42

economice.
b) – economişti, care pe baza cercetărilor concrete ale ecologilor, ca şi
a unor cercetări proprii, subliniază compatibilitatea dintre creşterea
economică şi conservarea mediului, conţinând nu numai explicaţiile ci şi
mecanismele economice sociale necesare pentru a asigura această
compatibilitate.
c) - matematicieni, care, de obicei, pe baza unor ipoteze, ca şi a unor
concepte elaborate fie de ecologi, fie de economişti, formează modele pentru
a clarifica mai bine interdependenţele dintre variabile şi pentru a desprinde
unele tendinţe, inclusiv cele pe termen lung.
Acest domeniu necesită în să o cercetare amplă, interdisciplinară în
care economiştii şi tehnologii din diferite ramuri şi de diverse specialităţi
trebuie să conlucreze.
CONCEPTE PRIVIND RAPORTUL DINTRE CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI

MEDIUL ÎNCONJURĂTOR
l. Trebuie oprită creşterea economică?

Potrivit părerii unor ecologi, imperativul mediului necesită oprirea
creşterii economice ca o chestiune a supravieţuirii. După părerea multor
economişti însă, imperativul socio-economic, dimpotrivă solicită continuarea
creşterii ca o problemă a supravieţuirii sociale. Însă şi unii şi alţii pun aceste
probleme sub forma unor condiţii necesare, însă nu şi suficiente, primii
referindu-se la cerinţa protejării şi restaurării ecosistemelor, iar ceilalţi la
cerinţa progresului social şi a asigurării stabilităţii economice.
Deseori din partea domeniului ştiinţelor naturii se solicită tot mai mult
economistului revizuirea atitudinii favorabile pe care aceştia în general o au
faţă de creşterea economică. Într-adevăr se observă din punct de vedere
economic existenţa unei restrânse corelaţii dintre creşterea economică
exprimată prin anumiţi indicatori sintetici (PNB) şi evoluţia stării ecologice
denumită evoluţia solicitării ecologice. În explicarea proceselor şi
mecanismelor economico-sociale se formulează o relaţie generală
funcţională cantitativă intre solicitarea ecologică (Yt) şi creşterea economică
(Xt) astfel:
Yt = f (Xt)
emiţându-se următorul raţionament: pentru a opri sau modera

solicitarea ecologică (Yt) trebuie frânată sau oprită creşterea economică (Xt).
Evident însă că o asemenea concluzie nu poate fi acceptată.
Evoluţia vieţii economico-sociale poate fi interpretată în termeni fizici,
cantitativi sau doar în termenii unor relaţii liniare, univoce, deterministe.
Asupra acestei relaţii şi concluzii simplificate se pot face următoarele
observaţii:
a) - creşterea economică exprimată prin evoluţia PNB nu este scopul

final, ci doar un mijloc, un instrument, scopul final al producţiei sociale şi în
43

general al întregii activităţi social-economice fiind creşterea nivelului de trai.
b) - creşterea economică, exprimată prin indicatori sintetici, constituie

o sursă substanţială a creşterii bunăstării individuale şi sociale a populaţiei,
cu toată creşterea de cheltuieli pentru conservarea mediului. Potrivit
estimărilor, cheltuielile totale, publice şi private prevăzute pentru apărarea
mediului în produsul naţional brut pentru unele ţări cu economie dezvoltată,
se ridică până la 2,5% şi chiar mai mult.
În SUA cheltuielile pentru protecţie mediului se ridicau la 2% din PNB
(105 mdr. Dolari), iar la Londra reducerea substanţială a fumului din aer la
0,15 lire sterline pe fiecare locuitor al oraşului.
Aceste cheltuieli în creştere, incorporate în venitul naţional sub diferite
forme contribuie într-o anumită măsură la umflarea acestui indicator cu o
cotă parte care nu se regăseşte în produse şi servicii destinate consumului
neproductiv şi deci ele diminuează bunăstarea populaţiei.
Dar chiar şi în aceste condiţii, creşterea economică încă oferă
posibilităţi mari de sporire a nivelului de trai al populaţiei, în special în ţările în
curs de dezvoltare. În acest context, corect ar fi ca problema să fie pusă în
termenii raţionamentului marginal de eficienţă, compararea creşterii
beneficiului cu creşterea costului. Este vorba de o balanţă intre natură şi om,
între mediu şi creşterea economică, între tehnologie şi ecologie.
Soluţia concretă este deci de a accepta creşterea care dă suplimente
de beneficii nete pentru om şi societate, până când diferenţa dintre beneficiul
creşterii economice şi costul reducerii poluării, inclusiv protecţia mediului,
devine zero, deci până când cheltuielile pentru protecţia mediului nu mai
aduc nici un supliment adiţional de bunuri pentru ridicarea calităţii vieţii. Prin
urmare problema este nu de a maximiza protecţia mediului, ci de a găsi un
nivel optim efectelor în interesul omului şi societăţii în comparaţia dintre
protecţia mediului şi creşterea economică. Însă la o diferenţă nulă între
beneficii şi costuri s-ar ajunge într-un viitor previzibil doar în cazul când
tehnologiile industriale ar rămâne aceleaşi sau s-ar dezvolta mai lent decât
ritmul de deteriorare al mediului.
c) - Formularea propunerii de încetare a creşterii economice, mai ales

la nivel planetar sau regional, nu poate avea nici o consistenţă atâta timp cât
pe întinse regiuni ale globului şi pe ţări există mari discrepanţe în ce priveşte
- nivelul de dezvoltare economică, tehnologică şi ştiinţifică şi intensitatea
legăturii funcţionale dintre solicitarea ecologică şi creşterea economică.
După unele aprecieri, un locuitor cu un venit mediu dintr-o ţară
dezvoltată economic, ca de exemplu SUA, în comparaţie cu un locuitor dintr-
o ţară subdezvoltată din Africa cauzează o rată de exploatare a
ecosistemelor planetei la cca 100 de ori mai mare şi evacuează în natură
reziduuri poluante în proporţii şi mai mari. Unele ţări dezvoltate grăbesc
procesul de dezechilibrare sau chiar de distrugere nu numai a propriilor
sisteme ecologice ci şi a unor ecosisteme din ţări în curs de dezvoltare pe
două căi principale. Prima se referă la tendinţa unor ţări dezvoltate de a
amplasa investiţii de capital în ramurile nepoluante în ţările dezvoltate şi în
ramuri puternic poluante în ţările în curs de dezvoltare, fără eforturi deosebite
44

de adaptare a unor tehnologii curate. A doua se referă la consumul unor
cantităţi masive de materii prime importate din ţările în curs de dezvoltare.
Din cele prezente evidentă eroarea propunerii de frânare sau încetare a
creşterii economice cu consecinţe defavorabile pentru ţările sărace şi
favorabile pentru cele bogate.
d) Problema esenţială este nu de a frâna creşterea economică, mai

ales în ţările în curs de dezvoltare, ci de a căuta şi aplica instrumente
economice şi politice eficiente pentru a pune de acord cerinţele obiective ale
creşterii economice cu cele ale protecţiei mediului prin gospodărirea şi
alocarea raţională a resurselor şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu,
modalităţile de acţionare fiind următoarele: celor ce consumă resursele, ca şi
celor ce poluează factorii de mediu şi afectează sănătatea omului să li se
impună restricţii economice prin preţuri mai ridicate, prin taxe progresive
pentru că poluează mediul natural şi social, precum şi prin altfel de
instrumente. În legătură cu această problemă, economistului ii revin cel puţin
următoarele obligaţii: în primul rând să explice geneza opoziţiei dintre optimul
la nivel microeconomic şi social (total) în care problema mediului ocupă un
loc important. În al doilea rând economistul este chemat să calculeze
pagubele pe care le aduc atât poluarea, cât şi folosirea unor rate înalte de
consum al resurselor şi pe această bază, să stabilească un sistem de preţuri
şi de taxe suficient de eficace, alături de unele măsuri prohibitive, un sistem
instituţional şi de control corespunzător.
2. Cum poate fi integrat mediul în ansamblul proceselor
economico-sociale?
Tot mai frecvent apare. necesitatea de a analiza relaţiile valorice
dintre întreprindere şi economie, relaţii care se caracterizează printr-o
strânsă interdependenţă. Această interdependenţă însă nu întotdeauna este
reflectată just în indicatorii valorici şi în deciziile care trebuie să concorde cu
interesele generale (sociale). De aceea, a apărut necesitatea de a crea şi
adopta conceptul de efecte externe, care să ajute la efectuarea, pe plan
teoretic şi prin măsuri de politică economică, a acestei legături, prin
"internalizarea" la întreprindere a efectelor lor externe, denumite
"externalităţi".
De altfel, se apreciază că teoria microeconomică nu dispune astăzi în
mod practic de teoria factorilor externi, cu ajutorul căreia se face legătura
factorilor microeconomici cu cei macroeconomici. Şi în domeniul economiei
s-a simţit nevoia folosirii acestui concept, pentru că, mai mult decât în alte
domenii, efectele negative pe care o întreprindere le provoacă economiei sau
societăţii prin degradarea unor factori de mediu sau prin poluare nu sunt
evidenţiate în costurile acesteia.
Problema care se pune este de a "internaliza" efectele "externe"
negative pe care le provoacă acea întreprindere fie altei unităţi economico-
sociale, fie societăţii. Deci, de a aduce costul individual (local) la nivelul
costului social, prin adăugarea la costul local al unei mărimi adiţionale
echivalente cu valoarea pagubelor sociale provocate de acea întreprindere.
În felul acesta se poate face legătura în mod corect între nivelul costurilor
locale şi nivelul celor sociale prin intermediul unui sistem de taxe, tarife,
45

preţuri, deşi în practică se ridică numeroase probleme dificile, cum sunt:
determinarea efectelor provocate de fiecare unitate economico-socială,
stabilirea mărimii cheltuielilor pentru depoluare până la nivelul necesar
(optim).
În schimbul permanent care are loc între om şi natură în procesul
muncii, intervine următorul raţionament: orice element care trece frontiera de
la mediul înconjurător la procesul de producţie este un input şi orice element
care trece în direcţia opusă este un output, adică schimbul sistematic dintre
cele două sfere (mediul înconjurător-procese). Astfel în procesul de
producţie, reproducţie, consum etc., se folosesc ca input resursele naturale,
din consumul cărora rezultă ca output reziduuri (vaste) în cantităţi conforme
cu principiul balansării materiale, avându-se în vedere legea conservării
materiei (input-output).
Printre concluziile fundamentale care rezultă dintr-o abordare privind
analiza fluxurilor materiale de-a lungul proceselor economice pot fi reţinute
îndeosebi următoarele:
a. ritmul creşterii cantităţilor de resurse solicitate de dezvoltarea
economică are ca limită relativă mărimea zăcămintelor de minerale
nereînnoibile, ceea ce impune sporirea eficienţei folosirii acestora pe tot
parcursul proceselor tehnologice care economisesc resursele, substituirea
unor resurse deficitare cu altele abundente, prelungirea duratei de viaţă a
produselor ş.a.;
b. producerea de reziduuri este inerentă şi ea constituie o parte
componentă pe tot parcursul proceselor economice, de la desprinderea
resurselor din natură până la consumul final al produselor;
c. evaluarea cantitativă a tuturor elementelor care intră în flux trebuie,
în primul rând, să fie însoţită de exprimarea valorică, iar în al doilea rând, să
facă obiectul de calcul şi de introducere a gestiunii economice pentru
asigurarea unei bune gospodăriri a resurselor şi a mediului pe tot parcursul
proceselor economico-sociale.
PRECIZĂRI METODOLOGICE
Adeseori, în construcţia modelelor de creştere economică de tip

tradiţional, formalizate sau nu matematic, se ia în considerare ca ieşire
(output) unul din indicatorii sintetici P.N.B., P.I.B., venit naţional, iar ca intrare
(input), factorii de producţie, forţa de muncă şi progresul tehnic, cu o
descriere a legăturilor dintre variabile într-o formă simplificată, deterministă.
Însă pentru a descrie corect procesele economice şi legăturile
acestora cu factorii naturali de mediu, s-a simţit tot mai mult nevoia, pe de o
parte, să se includă în modele, pe lângă variabilele menţionate, altele noi
cum sunt populaţia, resursele naturale, fluxurile materiale curente interne ale
procesului de producţie şi reziduurile poluante, iar pe de altă parte evoluţiile
şi legăturile dintre variabile să apară nu în formă dinamică de tip mecanic fie
ele chiar cu influenţe reciproce pozitive şi negative, ci în forme complexe cu
evoluţii cantitative şi calitative (fie de tip organic, fie de tip entropic, fie în
sfârşit de tip structural).
Făcând această remarcă, nu intenţionăm să prezentăm vreo variantă
46

a modelelor de creştere economică şi de evoluţie a mediului înconjurător, ci
doar să subliniem câteva lucruri mai importante:
- în primul rând, există un număr mare de factori care au nu numai o
existenţă simultană, ci sunt într-o strânsă interconexiune. Potrivit acestui
principiu orice lucru este conectat cu oricare alt lucru şi, ca atare, producând
un impuls sau perturbând un factor, datorită strânsei lor interconexiuni, are
loc, mai curând sau mai târziu o mişcare sau o perturbare a altor factori sau
chiar a întregului sistem;
- în al doilea rând, în natură, fie prin transformări fizice sau chimice, fie
prin consumuri biologice, nimic nu se pierde, ci totul îşi schimbă doar locul
sau forma. Ca atare, orice lucru desprins din natură, prelucrat sau consumat,
trebuie să meargă undeva. De obicei acesta se cumulează în cantităţi mari
de materiale în locuri ale naturii de care ele nu aparţin şi din care motiv se
pot produce perturbaţii ale factorilor şi ale ecosistemelor;
- în al treilea rând, natura (fizică, chimică şi biologică) are legile sale,
care nu pot fi şi nu trebuie să fie încălcate, ci studiate cu atenţie, cunoscute şi
înţelese de om în toate acţiunile sale. Intervenţia omului în procesele
naturale trebuie să aibă loc nu împotriva sau în detrimentul acestora, ci în
strânsă concordanţă cu procesele şi legile naturii, pentru evitarea
perturbaţiilor sau catastrofelor. Aceasta nu presupune, insă că omul trebuie
să evite orice modificare a naturii. Ceea ce se cere însă este de a păstra
aceste modificări în limite raţionale şi admisibile, prevăzând şi evitând acele
procese de acumulare distructive care, potrivit legilor de evoluţie, pot duce la
schimbări bruşte, destructive, cu pagube mari şi ireversibile;
- în al patrulea rând, interpretarea şi descrierea evoluţiei fenomenelor
naturale şi, îndeosebi a celor economico-sociale nu se poate face după un
sistem de gândire şi după o metodologie similară fizicii mecanice, ci după
sisteme care să aibă în vedere schimbările reale calitative şi cantitative ale
factorilor de mediu;
- în al cincilea rând, mediul natural trebuie integrat în modele de
creştere ţinând seama de cele două laturi esenţiale ale sale - ca izvor de
resurse naturale (minerale, biologice) necesare desfăşurării proceselor
economice şi ca rezervor pentru evacuarea reziduurilor din procesele
economico-sociale cu o capacitate limitată de absorbţie a acestor reziduuri şi
de autoregenerare a factorilor de mediu.
Într-o astfel de interpretare se poate face o analiză şi o evaluare mai
corectă a capacităţii mediului natural de a suporta în perspectivă creşterea
economică, această capacitate privind-o prin prisma disponibilităţilor de
resurse naturale (minerale şi biologice), atrase în cantităţi tot mai mari în
circuitul economic, cât şi prin prisma capacităţii chimice, fizice şi biologice a
ecosistemelor de absorbţie naturală a reziduurilor evacuate în mediu ca
urmare a desfăşurării activităţilor economico-sociale.
O asemenea evaluare are importanţă nu numai pentru a satisface
cerinţe ale cunoaşterii, ci în special, pentru a satisface, cerinţe practice
devenite vitale pentru evoluţia societăţii umane contemporane şi, îndeosebi,
a celei viitoare. Problema pusă spre soluţionare se pretează la analiza unui
volum mare de date şi informaţii, şi ar trebui orientată spre următoarele
obiective principale:
47

1. Reprezentarea în mod cât mai real şi complet a fluxurilor materiale
în cadrul proceselor economico-sociale, în care trebuie inclus şi mediul
înconjurător în dubla sa calitate - generator de resurse naturale şi receptor
de reziduuri cu capacitate limitată de autocurăţare şi regenerare a factorilor
de mediu.
2. Desprinderea tendinţelor privind evoluţia pe termen lung a cererilor
de resurse, a descoperirilor geologice şi a rezervelor existente pe glob
localizate pe regiuni şi ţări, cu luare în considerare a unor factori de
contractare a creşterii cererii de resurse (reducerea consumurilor specifice,
folosirea substituenţilor, reciclarea materiilor prime, prelungirea durabilităţii
produselor, schimbarea comportamentului consumatorului faţă de
gospodărirea resurselor.
3. Caracterizarea evoluţiei cantităţii de reziduuri rezultate din
procesele de producţie şi consum şi a creşterii gradului de nocivitate al
acestor reziduuri asupra mediului ambiant (a factorilor de mediu şi a
ecosistemelor), cu influenţe negative asupra vieţii economice şi sociale,
precum şi proiectarea, construcţia şi folosirea unei pârghii economice pentru
protecţia factorilor de mediu şi pentru înlăturarea poluării.

• Ritmul creşterii cantităţilor de resurse solicitate de dezvoltarea
economică are ca limită relativă mărimea zăcămintelor de minerale
nereînnoibile, ceea ce impune sporirea eficienţei folosirii acestora pe
tot parcursul proceselor tehnologice care economisesc resursele,
substituirea unor resurse deficitare cu altele abundente, prelungirea
duratei de viaţă a produselor ş.a.;
• Producerea de reziduuri este inerentă şi ea constituie o parte
componentă pe tot parcursul proceselor economice, de la
desprinderea resurselor din natură până la consumul final al
produselor;
• Evaluarea cantitativă a tuturor elementelor care intră în flux trebuie, în
primul rând, să fie însoţită de exprimarea valorică, iar în al doilea rând,
să facă obiectul de calcul şi de introducere a gestiunii economice
pentru asigurarea unei bune gospodăriri a resurselor şi a mediului pe
tot parcursul proceselor economico-sociale.
1. Care sunt concluziile ce se desprind din analiza fluxurilor

materiale.
2. Prezentați opinia dumneavoastră cu privire la relația ce se
stabilește între dezvoltarea economică și mediul înconjurător.
48

INTEGRAREA PROBLEMELOR PRIVIND CONDIŢIILE DE

MEDIU ÎN PRACTICA ECONOMICĂ (I)
Cuvinte cheie: poluare, costuri antipoluare, cost efectiv, analiza cost-

beneficiu
Rezumat
Poluarea mediului înconjurător este o problemă actuală, cu care se
confruntă omenirea azi. În această unitatea am încercat să surprindem
principalele efecte ale poluării și posibilitatea de reducere a acestora, privită
din punct de vedere economic prin intermediul costurilor de depoluare.
EFECTELE POLUĂRII ŞL ANALIZA LOR ÎN RAPORT CU

COSTURILE ANTIPOLUANTE
O cerinţă fundamentală actuală a soluţionării favorabile a protecţiei

mediului înconjurător constă în integrarea sa în teoria şi practica economică.
Pentru aceasta însă trebuie lămurite o seamă de aspecte teoretice cu
numeroase implicaţii pentru practica economico-socială. Printre cele mai
importante pot fi menţionate următoarele:
- definirea, geneza si modalităţile de soluţionare a contradicţiei dintre
creşterea economică şi deteriorarea mediului înconjurător ca urmare a
solicitării factorilor de mediu, biologici şi nebiologici şi a creşterii gradului de
poluare;
- rolul noilor tehnologii şi problema pârghiilor economice pentru
stimularea aplicării lor atât în scopul substituţiei resurselor şi factorilor de
producţie, cât şi în scopul reducerii gradului de poluare pe care îl au
procesele de producţie şi de consum;
- problema aşa numitelor externalităţi sau a efectelor (directe sau
indirecte) pe care le aduce poluarea în economie. Este vorba, pe de o parte,
de evaluarea daunelor provocate de un producător sau o sursă de emisie
altor producători şi consumatorilor sau factorilor de mediu de interes public
(aer, apă, etc), iar pe de altă parte, de evaluarea rezultatelor economice şi
sociale ce ar avea loc prin înlăturarea tehnologiilor poluante şi adoptarea
altora noi, nepoluante.
În legătură cu aceste aspecte se ridică numeroase întrebări, la care
trebuie date răspunsuri corespunzătoare:
a. cine trebuie să suporte cheltuielile de protecţie a mediului
înconjurător întreprinderile producătoare, consumatorii produselor poluante
49

sau statul;
b. ce efecte pot avea asupra sporirii volumului producţiei, asupra
indicatorilor economici ca şi asupra preţurilor produselor la nivel
microeconomic şi macroeconomic, pe de o parte, dezvoltarea activităţii de
protecţie a mediului înconjurător prin crearea de ramuri de producţie
specializate în acest domeniu, iar pe de altă parte, efectuarea unor cheltuieli
de protecţia mediului.
Neluarea în considerare a laturii economice, ci numai a celei juridice -
administrative provoacă adeseori însemnate neajunsuri, manifestate
îndeosebi prin lipsa de armonizare între interesele economice locale şi cele
generale, prin nerealizarea unor prevederi de respectare a normelor de
poluare, prin nerealizarea în întregime a programelor de cheltuieli privind
reducerea gradului de poluare, prin neaplicarea la timp a tehnologiilor
antipoluante, ca şi a altor activităţi în vederea protecţiei mediului, în teoria şi
practica economică, ceea ce ar putea contribui la înlăturarea unor asemenea
aspecte negative, precum şi la ameliorarea mediului înconjurător şi la o mai
bună valorificare a resurselor.
Bunurile care formează obiectul tranzacţiilor economice (vânzare-
cumpărare), de regulă sunt rezultate ale muncii. La baza evaluării lor stau
costurile de producţie. Pentru a realiza o producţie în mod eficient
producătorii sunt puşi în situaţia de a minimiza costurile proprii de producţie,
întrucât aceasta este calea principală de sporire a beneficiului, ca şi a
celorlalţi indicatori financiari. Se poate spune că în acest fel are loc alocarea
eficientă a resurselor pentru care unităţile economice sunt cointeresate. Ele
au interesul de a economisi resursele proprii şi, prin urmare, sunt preocupate
de a minimiza şi aşa-numitul cost local.
Procesele economice însă, aşa cum am văzut, pe măsură ce se
intensifică şi se multiplică, produc şi evacuează în mediu cantităţi sporite de
reziduuri poluante, cu efecte externe negative, ce provoacă pagube
crescânde factorilor de mediu de interes public, precum şi unităţilor
economice şi sociale, populaţiei. Aceste pagube se mai numesc şi costuri
sociale. Ele nu sunt evidenţiate în aşa numitele costuri locale şi, ca atare, nu
sunt cuprinse în cheltuielile de producţie ale întreprinderii producătoare de
reziduuri poluante şi deci nici în sistemul general de preţuri. În acest caz nu
mai poate fi vorba de alocarea eficientă a resurselor, deoarece apare
contradicţia între interesele generale ale societăţii şi interesele locale ale
unităţilor economice de a reduce la minim cheltuielile. Când este vorba de
efecte negative sau de pagube externe, unităţile economice nu sunt
interesate în acţiuni antipoluante. Mai mult, în condiţiile minimizării
cheltuielilor interne ele sunt interesate să evacueze în afară (în mediul
înconjurător), reziduurile poluante. Alocarea optimă a resurselor se poate
asigura numai printr-o adaptare corespunzătoare a analizei ca şi a pârghiilor
economice, cerinţelor privind protecţia mediului prin integrarea problemelor
mediului în economie.
În legătură cu alocarea optimă a resurselor în condiţiile apariţiei unor
diferenţe între cele două categorii de costuri, ca urmare a existenţei efectelor
externe prin poluare, au fost făcute diferite încercări de a adapta în mod
corespunzător şi a aplica unele tipuri de analize economie. În cele ce
50

urmează vom reda pe scurt conţinutul unora din acestea.
1. Analiza costului efectiv

Selectarea dintre programele posibile pe acelea care realizează
obiectivul propus cu volumul de cheltuieli cel mai scăzut, formează obiectul
analizei costului efectiv. Precizând deci iniţial un anumit obiectiv, problema
este de a căuta acea variantă care să atingă obiectivul propus cu costul cel
mai redus. Această metodă nu ia în considerare beneficiul.
Într-o anumită privinţă, această metodă reprezintă un avantaj, întrucât
adeseori definirea şi măsurarea beneficiului prezintă în practică anumite
dificultăţi. De exemplu, păstrarea tot timpul anului la un anumit grad de
puritate anumite cursuri de apă în care sunt evacuate reziduurile industriale,
zootehnice şi urbane dă loc la un număr mare de variante, reprezentând
diferite combinaţii de soluţii, cum sunt: recircularea totală a apelor industriale,
epurarea apelor uzate în una, două sau trei trepte, recircularea parţială a
apelor uzate din industrie şi zootehnie, epurarea apelor uzate la fiecare
unitate economică sau în mod centralizat prin colectarea lor dintr-o anumită
zonă, epurarea apelor şi refolosirea reziduurilor în diferite scopuri ş.a.
Evident, în asemenea condiţii nu este posibilă determinarea beneficiului nici
metodologic şi nici practic. Metoda analizei costului efectiv este insă destul
de simplă şi uşor de aplicat. Ea se rezumă la evaluarea costului fiecărei
variante, la ordonarea lor după mărimea costurilor şi alegerea acelei variante
care realizează costul minim.
Când se pune însă problema de a cheltui pentru protecţia mediului
numai anumite fonduri limitate şi de a opta pentru unul din obiectivele
importante, cum sunt purificarea apelor, prevenirea poluării cu substanţe
chimice a mediului prin modificarea instalaţiilor, reducerea concentraţiei
gazelor şi particulelor evacuate în aer ş.a., nu mai este aplicabilă metoda
analizei costului efectiv. În acest caz se pune problema de a decide nu doar
asupra variantei celei mai ieftine, ci asupra unor direcţii de acţionare ce ţin de
înfăptuirea politicii ecologice sau a unor obiective din cadrul acesteia.
Trebuie căutată, de aceea, o metodă care pe de o parte cere, iar pe
de altă parte oferă elemente suplimentare de informaţii.
2. Analiza cost-beneficiu
Aceasta este o metodă de analiză cu o utilizare destul de largă în
probleme de eficienţă. Ea constă în evaluarea variantelor programelor de
protecţia a mediului şi în compararea pentru fiecare variantă în parte a celor
două elemente estimate:
a. beneficii;
b. costuri de investiţii si curente.
Pentru a fi comparabile, elementele ce intră în calcul sunt
omogenizate şi actualizate cu ajutorul ratelor de actualizare. De exemplu
cheltuielile de investiţii efectuate în prezent pentru realizarea proiectelor
antipoluante pot fi cel mult egale cu suma actualizată a beneficiilor derivate
din aplicarea programului de reducere a gradului de poluare. Rata de
actualizare, notată cu En, reprezintă coeficientul de eficienţă normată, care
înseamnă sporul de venit pe care îl aduce creşterea cu o unitate a fondurilor
51

de producţie. Limita minimă de acceptare a efectuării cheltuielii de investiţie
este realizarea egalităţii dintre volumul investiţiilor (In) şi volumul beneficiilor
(B) actualizate:
(1 + En) t − 1
B ≥I
E (1 + En) t
în care:
B = beneficiul anual prezumat.
En = coeficientul de eficientă normat
t = durata de funcţionare d obiectivului pentru protecţia mediului.
I = cheltuielile de investiţii pentru fondurile fixe şi circulante.
Împărţind suma actualizată a beneficiului la fondul de investiţii, rezultă
un raport mai mare sau cel puţin egal cu 1.
{B (1 + En) −t1 }/ I ≥ 1
t
E (1 + En)
În cazul când raportul dintre suma actualizată, a beneficiului şi suma

avansată pentru investiţii este subunitară, potrivit regulii impuse de analiza
cost beneficiu, varianta este inacceptabilă. Aceasta înseamnă că creşterea
cheltuielilor întrece creşterea beneficiului actualizat.
Ea devine cu atât mai favorabilă cu cât acest raport este mai mare
decât unitatea. În acest caz, creşterea beneficiului actualizat întrece
creşterea cheltuielilor. Definirea si măsurarea beneficiilor ca urmare a
realizării unor proiecte antipoluante este deosebit de dificilă, mai ales dacă
se ţine seama că există foarte puţine cercetări concrete în asemenea
domenii. Înfăptuirea proiectelor antipoluante va avea ca efecte pozitive
realizarea de beneficii pe următoarele căi:
a. valorificare sau reintroducerea în circuitul economic a unor
substanţe utile prin prelucrarea reziduurilor;
b. evitarea sau înlăturarea unor pierderi de valori materiale ca urmare
a reducerii gradului de poluare a factorilor de mediu;
c. evitarea sau înlăturarea unor cheltuieli pentru sănătate publică din
cauza poluării.
Rămân totuşi, unele efecte care nu pot fi evaluate în bani cum sunt
cele referitoare la confortul vieţii umane, (a calitatea vieţii indivizilor şi a
întregii colectivităţi etc. De exemplu, să presupunem că prin realizarea unui
proiect antipoluant, un lac este reamenajat, creându-se un loc agreabil
pentru recreere. Fireşte asemenea efecte pozitive deşi foarte evidente şi
favorabile, nu pot fi, totuşi, evaluate în bani sau cuantificate.
La acceptarea şi realizarea unor asemenea proiecte trebuie ţinut cont tot mai
mult de aspecte ale condiţiilor de viaţă, întrucât pe această cale se satisface
necesitatea asigurării condiţiilor materiale necesare populaţiei de a-şi petrece
timpul liber.
52

• Analiza costului efectiv constă în selectarea dintre programele
posibile pe acelea care realizează obiectivul propus cu volumul de
cheltuieli cel mai scăzut. Precizând deci iniţial un anumit obiectiv,
problema este de a căuta acea variantă care să atingă obiectivul
propus cu costul cel mai redus. Această metodă nu ia în considerare
beneficiul.
• Analiza cost-beneficiu este o metodă de analiză cu o utilizare destul
de largă în probleme de eficienţă. Ea constă în evaluarea variantelor
programelor de protecţia a mediului şi în compararea pentru fiecare
variantă în parte a celor două elemente estimate: beneficii și costuri
de investiţii și curente.
1. Prezentați metodele de analiză a costurilor antipoluare.

2. Care este condiția de acceptare a efectuării cheltuielii de
investiţie în cazul analizei costurilor de depoluare?
53

INTEGRAREA PROBLEMELOR PRIVIND CONDIŢIILE DE

MEDIU ÎN PRACTICA ECONOMICĂ (II)
Cuvinte cheie: grad de poluare, nivel optim al poluării, utilitate

marginală
Rezumat
În cadrul acestei unități de învățare am continuat cu prezentarea unor
metode privind reducerea gradului de poluare.
3. Reducerea gradului de poluare la un nivel optim

Din numeroasele observaţii şi studii empirice efectuate s-a constatat
existenţa nu numai a unei anumite evoluţii în timp a cheltuielilor pentru
acţiuni antipoluante, ci şi a unor anumite relaţii de dependenţă intre gradul de
reducere a reziduurilor poluante, pe de o parte şi costul precum şi beneficiul
total ce se realizează prin controlul şi acţiunile de reducere a gradului de
poluare, pe de altă parte.
Realizarea unui grad înalt de purificare solicită cheltuieli foarte mari,
care nu se mai pot justifica nici chiar fizic, deoarece la un anumit grad de
concentrare reziduurile devin nevătămătoare şi nici economic suportabile. De
aceea, se pune problema de a afla punctul în care se pot obţine avantajele
maxime din acţiunile de protecţie a mediului sau optimul economic.
Figura 8.1 în care pe abscisă se notează gradul de reducere a
reziduurilor poluante, iar pe ordonată indicatorii privind costul total şi
beneficiul total rezultaţi din acţiunile antipoluante ne poate servi la
determinarea nivelului optim de reducere a poluării.
Avantajele maxime se pot obţine în punctul Xo de pe abscisă. Aici,
pantele tangentelor (derivatele) la curbele funcţiilor privind costul şi beneficiul
sunt egale, iar din punct de vedere economic, diferenţa dintre beneficiul total
realizat şi costul total al acţiunilor antipoluante este maxim.
Limita maximă din punct de vedere economic până la care se pot
efectua cheltuieli pentru înlăturarea poluării este punctul Xl, unde costul total
este egal cu beneficiul total.
Dincolo de acest punct, orice leu cheltuit suplimentar aduce avantaje
mai mici de un leu, deci, cu alte cuvinte, încep să se producă pierderi. Se
poate spune că punctul unde creşterea costului unei activităţi este egală cu
creşterea beneficiului, înseamnă maximizarea câştigului net al acelei
activităţi. Dacă ne referim la cheltuielile pentru reducerea poluării, se poate
spune că gradul de poluare se află la nivelul optim din punct de vedere al
54

societăţii atunci şi numai atunci când creşterea costului pentru reducerea
gradului de poluarea este egală cu creşterea beneficiului din această
reducere.
lei
Costul total al controlului şi
reducerea reziduurilor
Beneficiul total obținut
Beneficiu
pentru realizarea controlului
net maxim
şi reducerea reziduurilor
%
0 X 0 X1
Gradul de depoluare (purificare)
Figura 8.1 Determinarea nivelului optim de reducere a gradului
poluării
Precizând mai bine această problemă se afirmă din teoria optimizării

alocării resurselor că producţia unui anumit bun (în cazul de faţă a unui efect
extern) poate continua până la acel punct în care utilitatea sa pentru membrii
societăţii este egală cu costul său. Unii economişti au aplicat acest principiu
la problema optimizării reducerii gradului de poluare. Se interpretează astfel
noţiunea de utilitate în cazul de faţă în sens monetar, sub forma valorii
pagubelor care ar putea fi evitate printr-o acţiune specială îndreptată în acest
scop şi a preţului pe care consumatorii ar fi dispuşi să-l plătească pentru a se
putea bucura de un mediu curat, nepoluat. Deci se pune problema de a
determina până la ce grad de depoluare a mediului este interesată şi dispusă
societatea să ajungă, cunoscându-se:
- gradul iniţial de poluare a mediului;
- utilitatea socială suplimentară (marginală), reprezentată de sumele
de bani în plus pe care consumatorii ar fi dispuşi să le plătească pentru
reducerea gradului de poluare, sume care sunt în descreştere odată cu
diminuarea gradului de poluare;
- costurile suplimentare pe care societatea trebuie să le plătească
pentru a avea un mediu tot mai curat, costurile care sunt în creştere odată cu
sporirea gradului de purificare a mediului.
Asemenea relaţii pot fi reprezentate în mod sintetic într-un grafic în
care pe abscisă se ia gradul de depoluarea (purificare) a mediului şi unde
valoarea funcţiilor privind utilitatea suplimentară, marginală (Um) şi costurile
suplimentare (Cm) descriu curbe cu evoluţii contrarii (Fig. 8.2)
55

lei
D F
Um Cm
B
A
E
%
0
X0 Gradul de depoluare
Figura 8.2. Gradul de depoluare, utilitate marginală şi costurile suplimentare
Pe măsură ce gradul de purificare a mediului creşte, costurile

suplimentare sunt tot mai mari. În ce priveşte însă utilitatea, iniţial aceasta
este mai ridicată, deoarece gradul de poluare este mai înalt şi deci societatea
este dispusă să cheltuiască mai mult pentru curăţirea mediului. Treptat
sumele suplimentare pe care societatea ar fi dispusă să le plătească cresc
odată cu reducerea concentraţiei substanţelor poluante din mediu, ca urmare
a acţiunilor antipoluante întreprinse. Într-un mediu bine purificat, utilitatea
unor acţiuni antipoluante suplimentare dispare şi deci, dacă o exprimăm
numeric, ea devine egală cu zero.
Limita până la care din punct de vedere economic se recomandă
purificarea mediului este capătul din dreapta Oxo din fig. 2 în dreptul căruia
are loc întretăierea curbei costurilor suplimentare. Dincolo de acest punct,
avantajele suplimentare exprimate prin utilitate sunt mai mici decât costurile
suplimentare şi ele tind să devină tot mai mici; până dispar complet, în timp
ce costurile suplimentare cresc foarte mult.
În interpretarea analizei cost beneficiu, suprafaţa mărginită de 0DE
reprezintă utilitatea socială sau avantajele pe care le aduc societăţii acţiunile
pentru purificarea completă a mediului, iar suprafaţă mărginită de 0EFA
reprezintă costul pe care societatea trebuie să-i plătească pentru purificarea
completă a mediului.
Dintre acestea, suprafaţa ABD ilustrează mărimea avantajelor nete
maxime ale activităţi antipoluante. Suprafaţa BX0E, reprezentând, de
asemenea, avantaje economice, este dominată însă de suprafaţa costurilor
0EFA, aşa încât costurile nete (pierderile) sunt descrise de suprafaţa EBF.
Din cele arătate până acum se poate trage o concluzie importantă
pentru practică: aceea de a nu pretinde efectuarea purificării totale a
mediului, întrucât aceasta ar deveni foarte costisitoare şi cu avantaje
56

economico-sociale tot mai mici. Important este de a căuta punctul unde se
realizează valoare extremă a variabilelor, adică ace) punct limită la care
cheltuiala suplimentară pentru protecţia mediului mai poate asigura cel puţin
un avantaj echivalent. Este punctul critic, peste care orice cheltuială
suplimentară se soldează cu pierderi. Asemenea raţionamente se pot face
atât pe ansamblu, cât şi separat pe fiecare factor de mediu şi reziduu poluant
în parte având în vedere, totodată, şi variantele tehnologice, precum şi
evoluţia tehnologiilor.
PÂRGHII ECONOMICE ÎN VEDEREA REDUCERII GRADULUI

DE POLUARE
Mai sus s-a arătat necesitatea şi posibilitatea de a compara costul

reducerii poluării cu valoarea diminuării pagubelor economice şi sociale
provocate de poluare. S-a subliniat că deşi elaborarea standardelor privind
respectarea concentraţiilor limită ale reziduurilor poluante constituie un factor
necesar şi pozitiv, este, totuşi, insuficient. Sistemul de norme obligatorii
trebuie integrat în sistemul economic, în speţă în sistemul valoric şi financiar,
pentru a permite în primul rând, efectuarea unor calcule corecte privind
cheltuielile şi rezultatele economice. Este vorba deci de a determina valoarea
pagubelor provocate de poluare şi de a le lua în considerare în calculele de
eficienţă a proiectelor de lucrări antipoluante. În al doilea rând, integrarea
respectării normelor fizice obligatorii în sistemul economico-valoric este
impusă de necesitatea de a face posibilă punerea mecanismului economic în
sprijinul alocării optime a resurselor nu numai prin calculul de optimizare a
reducerii gradului de poluare (compararea cheltuielilor pentru reducerea
poluării cu avantajele create prin reducerea pagubelor provocate de poluare
cu ajutorul metodelor de analiză prezente); ci printr-un sistem concret de
pârghii economice, ca de exemplu taxa pentru daunele provocate de poluare
şi taxa pentru emisiile reziduale poluante. În cele ce urmează ne vom ocupa
de aceste forme ale pârghiilor economice.
1. Taxa pentru daunele provocate de poluare

Dacă o unitate economică oarecare cauzează factorilor de mediu de
folosinţă publică sau altor unităţi economice şi sociale, datorită reziduurilor
poluante, anumite pagube, suma acestora nu este contabilizată la unitatea
emiţătoare de reziduuri poluante. De aceea, efectul local al daunelor (la
unitatea emiţătoare de reziduuri poluante) apare mai mic decât cel social.
Decizia economică referitoare la unitatea respectivă, unde eficienţa
economică apare la modul deformat mai mare, este luată pe baza efectelor
locale, nu ale celor sociale. De aceea, asemenea decizie poate fi
contradictorie intereselor generale ale economiei, fie din cauza proliferării
pagubelor aduse economiei, fie a gradului nesatisfăcător al eficienţei
economice reale.
Instituirea unei taxe asupra activităţii care generează efecte externe
poate contribui la înlăturarea unor asemenea fenomene din economie, la
punerea de acord a efectelor locale cu cele sociale, iar calculele economice
57

şi deciziile luate pe baza acestor calcule pot reflecta mai corect situaţia reală
din economie.
În felul acesta, pentru unitatea economică, taxa devine un element al
costului ca oricare alt element - materie primă, combustibil şi energie etc.
Deci, mediul înconjurător - aşa cum a făcut remarca A. Hannequart - este
transformat într-o resursă de producţie, cum sunt, de exemplu, forţa de
muncă şi materiile prime, pentru care întreprinderea începe să devină
sensibilă la folosirea acesteia tocmai datorită instituirii taxei.
2. Taxa asupra emisiei de reziduuri poluante

Această formă de taxă vine în completarea celei precedente. Ea este
o sumă de bani reprezentând cheltuielile necesare lucrărilor pentru a
cointeresa unităţile economice de a ajunge la nivelul de purificare optimă a
factorilor de mediu, adică până la nivelul Xo arătat din graficul din fig. 3. Un
asemenea tip de taxă nu ar mai avea caracter administrativ, ci unul cu o
funcţie pronunţat economic stimulativă. De aceea, este raţional ca această
taxă să fie calculată şi percepută pe fiecare unitate de poluare emisă.
Totodată, aceasta ar urma să fie egală cu o rată de XoB sau 0t, aşa cum se
arată în fig. 8.3.
lei
Om
D
B
T
Um
A
%
0
X0 Gradul de depoluare
Figura 8.3
Potrivit acestei definiri, ea reprezintă taxa sau preţul optim (în lei/t sau
mc) de emisie pe unitatea de poluant, reprezentând acel nivel al cheltuielilor
pentru acţiunile antipoluante la care, la o creştere suplimentară a acestora,
nu se mai poate obţine un efect (avantaj) economic şi social suplimentar
echivalent, ci un efect mai mic.
În practică se simte necesitatea instituirii unui asemenea sistem de
taxe, care ar putea fi interpretat ca un sistem de preţuri pentru folosirea
raţională a resurselor de interes public (aer, apă).
Taxa asupra emisiei poluanţilor are menirea de a contribui la folosirea
raţională a resurselor de utilitate publică. Aceasta se face îndeosebi pe calea
58

stimulării unităţilor economice de a integra în calculele economice protecţia
mediului înconjurător. Prin efectuarea unor cheltuieli minime în vederea
îmbunătăţirii unor procese de producţie, tehnologiei şi produselor, poluarea
poate fi diminuată în mod substanţial.

Realizarea unui grad înalt de purificare solicită cheltuieli foarte mari,
care nu se mai pot justifica nici chiar fizic, deoarece la un anumit grad
de concentrare reziduurile devin nevătămătoare şi nici economic
suportabile. De aceea, se pune problema de a afla punctul în care se
pot obţine avantajele maxime din acţiunile de protecţie a mediului sau
optimul economic.
Limita maximă din punct de vedere economic până la care se pot
efectua cheltuieli pentru înlăturarea poluării este punctul în care
costul total este egal cu beneficiul total. Dincolo de acest punct, orice
leu cheltuit suplimentar aduce avantaje mai mici de un leu, deci, cu
alte cuvinte, încep să se producă pierderi. Se poate spune că punctul
unde creşterea costului unei activităţi este egală cu creşterea
beneficiului, înseamnă maximizarea câştigului net al acelei activităţi.
1. Prezentați metoda reducerii gradului d epoluare, la un nivel

optim.
2. Ce reprezintă taxa asupra emisiei de reziduuri poluante?
59


REDUCERE A REZIDUURILOR POLUANTE (I)
Cuvinte cheie: flux material, reziduuri poluante, efecte nocive
Rezumat
Pe parcursul acestei unități de învățare am tratat problema evaluării
fluxurilor de materiale și a activității de reducere a reziduurilor poluante. Sunt
prezentate clasificarea reziduurilor poluante și a efectelor nocive și factorii
care determină creșterea cantității de reziduuri.
REPREZENTAREA GENERALĂ A FLUXURILOR MATERIALE
În condiţiile vieţii economice moderne, reziduurile poluante, cu

efectele lor nocive devin treptat o problemă esenţială. În economiile
tradiţionale, fluxurile materiale reziduale erau destul de modeste cantitativ şi
scăzute ca intensitate, iar procesele de producere a lor erau predominant
naturale. Odată cu industrializarea şi cu concentrarea populaţiei în centre
urbane puternic aglomerate, procesele de producţie, de astă dată artificiale,
(fizice, chimice şi biologice stimulate), s-au intensificat, iar fluxurile materiale
reziduale au crescut ca volum aşa de mult, încât au început să afecteze tot
mai mult - fie, direct, fie indirect - viaţa economică, provocând dezechilibru în
cadrul unor ecosisteme, a unor factori de mediu sau a unor fenomene
naturale cu efecte defavorabile în timp asupra vieţii economice şi sociale.
Procesele social-economice, alături de cele naturale, reprezentate de
activitatea vulcanilor, de incendiile naturale, de furtuni etc. solicită factorii de
mediu fizici şi biologici (solul, subsolul, apele, aerul, vegetaţia, regnul animal
etc.), creând dezechilibre locale sau de proporţii mai întinse în ecosisteme,
cu urmări defavorabile pentru însăşi viaţa economică şi socială. Dar, odată
ce aceşti factori de mediu nu mai pot continua să joace nestingheriţi sau fără
nici o restricţie, dublul rol de furnizori de resurse şi receptori de reziduuri, la
solicitările tot mai mari ale proceselor social-economice, se impune
elaborarea unor politici severe şi de perspectivă pe plan naţional şi
internaţional, de control şi protejare a acestor factori. Aceasta cu atât mai
mult cu cât o activizare peste limită a proceselor social-economice, fie chiar
numai în anumite regiuni ale globului, poate provoca dezechilibre nu numai
direct şi de mari proporţii asupra factorilor de mediu, ci şi indirecte, chiar prin
intermediul proceselor sau factorilor naturali: despăduririle şi defrişările unor
mari întinderi contribuie la extinderea, zonelor de secetă şi zonelor de deşert
60

(fenomen cunoscut în sudul Saharei şi în India), la sporirea frecvenţei şi
proporţiilor inundaţiilor.
Schema de principiu care arată legăturile şi influenţa reciprocă între
factorii de mediu, procesele social-economice şi procesele naturale este
redată în figura următoare:
Procese Natura Procese

naturale
(factori de mediu fizici şi biologici) social‐economice
Procesele social-economice, iar uneori şi cele naturale provoacă, pe

de o parte, dislocare din natură a unor cantităţi tot mai mari de resurse, pe
care le supun transformărilor fizico-chimice. Pe de altă parte, aceste procese
generează materiale reziduale, care de obicei, fiind evacuate în mediu,
produc daune receptorilor naturali, umani, ca şi celor economici, cum sunt de
exemplu, corodarea echipamentelor industriale şi civile, scăderea producţiei
vegetale şi pierderea valorii lor nutritive, scăderea randamentului pădurilor şi
a calităţii lemnului, creşterea morbidităţii în rândul populaţiei, cu urmări
defavorabile pentru sănătatea publică şi pentru economie ş.a. Au loc,
totodată, rarefierea treptată a celor mai accesibile resurse naturale clasice,
extrase şi prelucrate cu mijloace tehnice şi tehnologice actuale, precum şi
creşterea în proporţii tot mai mari a emisiilor poluante sub diferite forme, cu o
durată mare de persistenţă, întrecând adeseori posibilităţile naturale de
absorbţie, mai ales în cazul bioxidului de carbon evacuat în atmosferă, ca şi
a altor compuşi chimici, al deşeurilor organice evacuate în ape şi pe sol în
concentraţii ridicate.
După un calcul foarte aproximativ, rezultă că în fiecare an cantitatea
de materii prime şi combustibili atrase în circuitul economic pentru prelucrare
şi consum, inclusiv cele importate se ridică în România la peste 200.000.000
tone. Potrivit unor estimări, în SUA cantitatea acestora este de 3 mild. de
tone, din care mai mult de jumătate combustibili minerali. Aproape în
întregime, cantităţile menţionate suferă transformări, nu numai fizice, ci
îndeosebi chimice. Se apreciază că reziduurile eliminate în atmosferă
provenite din prelucrarea şi utilizarea acestor materiale şi din combinarea lor
chimică inclusiv din combinarea cu oxigenul din atmosferă, reprezintă circa
trei pătrimi din greutatea menţionată a materialelor utilizate. Eliminarea în
atmosferă a reziduurilor are loc sub formă de:
a. carbon combinat cu oxigenul din atmosferă, dând oxidul şi bioxidul
de carbon;
b. hidrogen combinat cu oxigenul din atmosferă, dând vaporii de apă;
c. oxid de carbon, dioxid şi oxid de azot, dioxid de sulf etc.
d. particule fine de materii prăfoase.
Cantităţi mari de reziduuri se elimină în natură şi sub formă lichidă
(diferite produse chimice) sau solidă (gunoi şi produse uzate, materii solide
dizolvate sau nedizolvate în apă), rezultând din acestea ape industriale şi
orăşeneşti uzate.
Amploarea cantităţii fluxului de materiale este dependentă de
61

amploarea dezvoltării industriei energetice, a industriei de prelucrare a
combustibililor şi a diferitelor materiale, a zootehniei şi a aglomerărilor
urbane, precum şi de nivelul de dezvoltare a consumului final.
UNELE ESTIMĂRI CANTITATIVE ALE EMISIEI ŞI CONCENTRĂRII

REZIDUURILOR POLUANTE
Când ne referim la mediul natural, înţelegem acele condiţii naturale,

precum şi acei factori de mediu cum sunt aerul, apa solul, mineralele,
organismele, clima, râurile, munţii, câmpiile, pădurile, ţărmurile marine ş.a.,
care pot contribui la dezvoltarea social-economică. Fiecare din aceste
condiţii naturale concură la asigurarea echilibrului ecologic general şi joacă
un rol bine definit în viaţa economico-socială. Folosite însă în mod abuziv,
neglijate, deteriorate sau epuizate, ele devin frâne puternice în calea
desfăşurării în condiţii normale a proceselor biologice şi a vieţii economice.
1. Clasificarea reziduurilor poluante şi a efectelor nocive ale

acestora
Una din căile importante prin care se realizează suprasolicitarea şi
deteriorarea condiţiilor de mediu este aceea a evacuării unor cantităţi în
concentraţii tot mai mari a reziduurilor poluante rezultate din activităţile
umane. Asemenea reziduuri au efecte nocive fie în mod generalizat asupra
tuturor condiţiilor de mediu, fie numai pentru anumite condiţii naturale.
În legătură cu interpretarea poluării atmosferei, trebuie distinse două
categorii de efecte:
a) cele locale sau regionale pe termen scurt;
b) cele globale pe termen lung, privind dinamica impurităţilor din
atmosferă, capacitatea şi direcţiile acesteia de a reacţiona la schimbarea
compoziţiei chimice şi fizice a atmosferei.
Estimările făcute arată că o reducere a poluării aerului cu 50% ar
contribui la reducerea morbidităţii şi mortalităţii cu 4-5% şi, totodată, ar
contribui la o creştere a speranţei de viaţă a copiilor nou-născuţi cu 3-5 ani.
Poluarea produce efecte negative, de durată la scară globală, dat fiind
faptul că emisiile de reziduuri poluante sunt transportate la distanţe mari de
sursa de provenienţă, iar odată transportate, unele din aceste reziduuri intră
în combinaţii chimice cu altele şi devin inofensive (de ex. compuşii azotului şi
sulfului), altele însă, fiind în cantităţi prea mari, nu pot fi absorbite în
întregime prin procesele chimice şi fotochimice (de ex. dioxidul de carbon),
mărindu-şi astfel treptat concentraţia, alte substanţe cu persistenţă
îndelungată sau nedegradabile (biologic, chimic sau fizic), ca de ex. plumbul,
cadmiul, fluorul, etc. Îşi măresc treptat concentraţia în anumite medii
prielnice, devenind cu timpul toxice şi dăunătoare sănătăţii.
Reziduurile organice rezultate din centrele populate, din marile
concentraţii zootehnice, din prelucrarea produselor agricole şi din industriile
alimentare, precum şi detergenţii, sunt evacuate în cea mai mare parte în
apele dulci și în apele marine prin sistemele de canalizare orăşeneşti. De
asemenea, o parte din îngrăşămintele chimice pe bază de azot, de fosfor şi
62

de potasiu sunt antrenate de apele pluviale şi colectate în cursurile de ape
dulci şi de aici în lacuri şi în apele marine. Însă ecosistemul acvatic se
numără printre cele mai delicate şi mai vulnerabile la schimbările condiţiilor
chimice şi biologice.
Reziduurile solide, în special cele de provenienţă orăşenească, se
caracterizează nu numai printr-o cantitate foarte ridicată, ci şi printr-o mare
varietate de forme şi substanţe, care cu greu pot fi reîncorporate în procesul
de producţie, cu excepţia câtorva din ele, ca metalele, sticla, etc.
Un rol important în deteriorarea calităţii mediului îl au, de asemenea,
cantităţile mari de reziduuri chimice sub formă lichidă evacuate în apele
reziduale uzinale, precum şi substanţele radioactive evacuate în apă sau în
atmosferă.
2. Factorii importanţi care contribuie la sporirea cantităţilor de

reziduuri
În condiţiile în care lucrurile s-ar lăsa să decurgă de la sine, fără a se
înlocui tehnologiile vechi cu altele curate şi fără a se lua măsuri speciale
pentru protecţia mediului ambiant, s-ar putea face aprecierea că la ridicarea
gradului de poluare concură doi factori principali:
a) densitatea teritorială a activităţii economico-sociale, exprimată prin
mărimea outputului şi al numărului de locuitori pe unitate de suprafaţă;
b) volumul activităţii industriale şi îndeosebi structura acesteia.
Densitatea teritorială a activităţilor economico-sociale
Este cunoscut că în lume există mari diferenţe nu numai în ce priveşte
nivelul de dezvoltare economică, ci şi de poluare a mediului. Din majoritatea
publicaţiilor, şi în special din cele ale ONU, reiese că Japonia are o atare
evoluţie economică, urbanistică şi demografică generală în cât astăzi se află
în fruntea ţărilor care au cele mai mari probleme privind nivelul unor efecte
nocive asupra mediului înconjurător, fiind urmată de Germania, Anglia şi
altele. Dacă ne vom referi, de exemplu la densitatea activităţilor economice,
reprezentată de outputul, de consumul de combustibili, de numărul de
automobile, etc. ce revin la o unitate de suprafaţă, rezultă, fireşte, mari
deosebiri între ţări. În Japonia de exemplu, aceşti indicatori au crescut rapid
devenind mult mai mari decât în Anglia, care de asemenea este o ţară
insulară.
Aceste date se referă insă la situaţii medii pe câteva ţări. Problema
poluării în realitate apare în acele arii în care au loc concentraţii mari ale
activităţii umane: în marile oraşe cu sistem intens de transporturi auto, cu
aglomeraţii ridicate de activităţi industriale poluante şi cu un număr ridicat de
locuitori.
Potrivit estimărilor efectuate, există foarte mari deosebiri în ceea ce
priveşte contribuţia agenţilor economici la emisia diferitelor categorii de
poluanţi, precum şi la poluarea diferiţilor factori de mediu.
De aici s-ar putea trage concluzia că, din punct de vedere cantitativ şi
structural, starea poluării mediului este o oglindă a volumului şi intensităţii
activităţilor economice, a structurii acestor activităţi şi a grijii faţă de mediu.
63

Activitatea industrială structura acesteia şi a reziduurilor
poluante emise
În multe ţări industrializate, principalul factor de poluare este industria,
inclusiv cea de conversie a energiei, cu deosebiri mari în ce priveşte
contribuţia ramurilor acesteia în emisia diferitelor categorii de reziduuri
poluante. În Japonia, de exemplu a fost determinată contribuţia ramurilor
industriale la producerea poluării pe categorii principale de emisie. De aici se
poate deduce faptul că structura şi cantitatea de reziduuri poluante
dominante în mediul ambiant se află într-o strânsă dependenţă de nivelul de
dezvoltare şi de structura pe ramuri a economiei, în general şi a industriei, în
special. Fireşte, atunci când creşterea economică este strict subordonată
unor interese imediate sau unor obiective care fac abstracţie de problemele
mediului înconjurător, se poate ajunge la situaţii mai dificile, uneori grave,
caracterizate prin sporuri mari de reziduuri poluante, cu efecte defavorabile
asupra factorilor de mediu şi cu pierderi economico-sociale mari.

Amploarea cantităţii fluxului de materiale este dependentă de
amploarea dezvoltării industriei energetice, a industriei de prelucrare a
combustibililor şi a diferitelor materiale, a zootehniei şi a aglomerărilor
urbane, precum şi de nivelul de dezvoltare a consumului final.
Una din căile importante prin care se realizează suprasolicitarea şi
deteriorarea condiţiilor de mediu este aceea a evacuării unor cantităţi
în concentraţii tot mai mari a reziduurilor poluante rezultate din
activităţile umane. Asemenea reziduuri au efecte nocive fie în mod
generalizat asupra tuturor condiţiilor de mediu, fie numai pentru
anumite condiţii naturale.
1. Care sunt principalele forme de eliminare în atmosferă a

reziduurilor.
2. Indicații care sunt factorii importanţi care contribuie la sporirea
cantităţilor de reziduuri.
3. Prezentați schema de principiu a fluxurilor materiale.
64


REDUCERE A REZIDUURILOR POLUANTE (II)
Cuvinte cheie: protecția mediului, cheltuieli de reducere a poluării
Rezumat
În această unitate am continuat problema fluxurilor materiale și a
reducerii reziduurilor poluante, având în prim plan evaluarea cheltuielilor
pentru protecția mediului.
EVALUAREA CHELTUIELILOR PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR ŞI A EFECTELOR LOR ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE
Devine tot mai evident faptul că elaborarea oricărui proiect vizând

creşterea economică pe termen lung sau oricărui scenariu de prognozare a
dezvoltării social-economice trebuie să cuprindă şi problema poluării, care a
devenit reversul nedespărţit al dezvoltării industriei, transportului şi a
aglomerărilor urbane şi al progresului tehnic în agricultură. În tot mai multe
studii inclusiv în cele elaborate sub auspiciile ONU, se apreciază că o
continuare a atitudinii de până acum faţă de mediu va aduce pe termen lung
şi cu certitudine înainte de sfârşitul acestui secol la restricţii fizice
insurmontabile asupra creşterii economice. În legătură cu evoluţia raportului
dintre creşterea economică şi poluare se pot pune cel puţin două întrebări:
a) dacă creşterea poluării este cu totul evitabilă;
b) dacă costurile reducerii poluării sunt prea mari şi prezintă o
restricţie semnificativă asupra resurselor pentru consum şi investiţii.
La prima întrebare s-ar putea răspunde afirmativ numai dacă se au în
vedere cerinţele de înlocuire treptată şi totală a tehnologiilor vechi poluante
cu altele "curate" dacă, se renunţă la produsele poluante folosite în
agricultură şi în alte ramuri economice, dacă reziduurile vor fi complet sau în
cea mai mare parte tratate sau reciclate, dacă ar exista o conştiinţă
generalizată a populaţiei şi a organelor publice de protecţie a mediului, dacă
mecanismele economice ar fi adecvate sau adaptate cerinţelor privind
reducerea şi înlăturarea poluării mediului.
În privinţa celei de-a doua întrebări, potrivit calculelor făcute de experţi
ai ONU, rezultă că, chiar în condiţiile respectării celor mai severe standarde,
volumul cheltuielilor totale, (de investiţii şi curente) pentru reducerea poluării
reprezintă 1,4-1,9% din volumul total al produsului naţional brut. În condiţiile
existenţei unor standarde mai puţin severe şi unde nu se pun probleme de
65

poluare prea grele şi numeroase, costurile tuturor activităţilor de reducere a
poluării se ridică la 0,5-0,9% din produsul naţional brut. Studiul apreciază că
în ţările dezvoltate economic circa 5-8% din totalul fondului de capital este
constituit din amenajări şi instalaţii pentru reducerea poluării şi controlul
mediului înconjurător.
Ca o concluzie la datele prezentate, în studiul ONU se apreciază, că
deşi poluarea este o problemă gravă pentru umanitate, totuşi ea poate fi
soluţionată tehnologic, iar costul economic pentru menţinerea poluării la
limitele admisibile, deşi relativ înalt, este totuşi, suportabil.
Cheltuielile pentru acţiunile antipoluante au cel puţin două categorii
principale de influenţe: prima se referă la creşterea costului producţiei, iar
cea de a doua la ameliorarea condiţiilor de mediu.
În cazurile cele mai frecvente, cheltuielile pentru protecţia mediului
ambiant duc în final la sporirea destul de însemnată a costului producţiei, mai
ales când măsurile antipoluante nu au în vedere recuperarea reziduurilor
nocive. Care este mărimea acestor influenţe asupra costului producţiei, poate
reieşi din calculele care s-au efectuat pe baza datelor privind cheltuielile
anuale curente antipoluante în diferite ţări. Astfel, dacă se ia în considerare
această categorie de cheltuieli, la care se adaugă cele de cercetare pentru
protecţia mediului înconjurător, precum şi amortismentul corespunzător
echipamentului antipoluant, creşterea costului producţiei în ramurile
industriale bazate pe procese chimice se aproximează la 6-15%.
Acum să analizăm pe scurt influenţa pe care o pot avea cheltuielile
antipoluante asupra ameliorării stării mediului ambiant în cazul adoptării
diferitelor variante tehnologice. Se ştie că, în general, există mai multe căi
de reducere a poluării factorilor de mediu. Printre acestea pot fi amintite:
construcţia instalaţiilor de captare şi valorificare a substanţelor înainte de a fi
evacuate în mediu, ameliorarea instalaţiilor şi tehnologiilor de fabricaţie,
schimbarea tehnologiilor de fabricaţie, folosirea altor materii prime şi
combustibili cu grad de poluare mai scăzut, curăţarea prealabilă a materiilor
prime şi combustibililor de impurităţi poluante ş.a. Potrivit acestor observaţii
şi sondaje efectuate, s-a constatat că, deşi pe termen lung sunt mai puţin
eficiente, totuşi, multe unităţi preferă primele soluţii (construcţia instalaţiilor
de epurare a apelor sau de captare a substanţelor poluante) întrucât ele ar
atrage după sine schimbări importante în procesele de fabricaţie. Fireşte, pe
termen lung, o asemenea soluţie nu poate fi convenabilă, mai ales dacă se
are în vedere că această cale atrage după sine şi cheltuieli suplimentare de
exploatare a instalaţiilor, precum şi cote de amortismente relativ ridicate, iar
randamentul instalaţiilor nu poate fi atât de ridicat încât să asigure în viitor un
mediu curat. De aceea, adeseori, în mod just se pune problema încurajării
unităţilor pentru adoptarea soluţiilor de schimbare treptată a tehnologiilor cu
altele noi curate.
O problemă importantă se pune şi în legătură cu găsirea unor
tehnologii care să ducă la sporirea randamentelor de depoluare, în condiţiile
asigurării unei eficienţe corespunzătoare. Sunt multe exemple care arată că
o reducere neînsemnată a gradului de poluare atrage după sine o creştere
însemnată a volumului de cheltuieli pentru măsurile antipoluante.
Adeseori, calculele privind cheltuielile şi efectele reziduurilor poluante
66

sunt făcute fără a lua în considerare posibilităţile de folosire sau reintegrare
a reziduurilor în procesele productive. Fireşte în cele mai multe cazuri cu o
diferenţă minimă de cheltuială prin prepararea reziduurilor (pe cale chimică
sau fizică) şi încorporarea lor în procesul productiv, se poate recupera o
parte din cheltuielile pentru măsurile antipoluante. Astfel, obiectele vechi
metalice sortate pot fi date la retopit, resturile de hârtie la reutilizarea lor
pentru fabricarea cartoanelor, compuşii şi substanţele din apele de
canalizare şi gunoaiele, după tratarea lor pot fi utilizate ca îngrăşăminte în
agricultură, etc.
Costurile de recuperarea a materialelor din reziduurile poluante uneori
apar mai ridicate decât costurile obtinerii lor din materialele noi extrase din
natură. Aici ar fi necesar însă să se aibă în vedere cel puțin două probleme:
a) să se ia în calcul costul extern al poluării adică nu numai daunele la
producătorul poluanţilor, ci şi cele externe provocate altor producători,
factorilor de mediu, populaţiei din imediata apropiere şi de la distanţă mai
mare, precum şi viitoarelor generaţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât s-a
putut constata că poluarea este transferată nu numai dintr-o formă în alta,
sau numai spaţial, de la distanţe mici la distanţe mari, ci şi intertemporal, de
la o generaţie la alta, prin sporirea treptată a concentraţiei diferitelor
substanţe nocive. Toate aceste aspecte trebuie avute în vedere la
determinarea volumului cheltuielilor şi efectelor reziduurilor poluante;
b) de multe ori, costurile materialelor noi extrase din natură, calculate
pe baza relaţiilor valoare - muncă, aşa cum s-a mai arătat, nu oglindesc
caracterul limitat (fizic sau economic) şi epuizabil în timp al unor resurse
naturale. În acest caz, faptul că valorificarea şi reintegrarea în procesele
productive a reziduurilor nu apar astăzi eficiente nu se datorează întotdeauna
faptului că măsurile antipoluante şi de valorificare a acestora sunt prea
scumpe, ci mai degrabă că însăşi unele resurse de materii prime şi
energetice sunt relativ mai ieftine faţă de situaţia prezentă şi mai ales cea de
perspectivă a rezervelor, cunoscând faptul că în unele cazuri problema apare
deosebit de acută.
Adeseori, sistemele de organizare a producţiei, interesele economice
curente, modul de evaluarea bănească a resurselor reintrate în circuitul
economic, etc., nu sunt suficient adaptate la necesitatea de a lua în
considerare aceste aspecte, ceea ce explică, în mare parte, creşterea
poluării şi degradării factorilor de mediu, slaba preocupare pentru
încorporarea reziduurilor în procesele economice, ca şi risipa generală de
resurse.

• În legătură cu evoluţia raportului dintre creşterea economică şi
poluare se pot pune cel puţin două întrebări:
a) dacă creşterea poluării este cu totul evitabilă;
b) dacă costurile reducerii poluării sunt prea mari şi prezintă o
restricţie semnificativă asupra resurselor pentru consum şi investiţii.
67

• În cazurile cele mai frecvente, cheltuielile pentru protecţia mediului
ambiant duc în final la sporirea destul de însemnată a costului
producţiei, mai ales când măsurile antipoluante nu au în vedere
recuperarea reziduurilor nocive.
1. Care sunt efectele cheltuielilor pentru acţiunile antipoluante?

2. Prin ce metode se poate realiza reducerea costurilor de
depoluare și implicit a costului de producție?
68

POLITICI DE MEDIU (I)

Cuvinte cheie: politici de mediu, stimularea financiar-economică,
politica reglementărilor, legislație
Rezumat
Un domeniu marcat de incertitudine precum mediu, este greu de
abordat fără a avea la bază o serie de politici. Astfel, în cadrul acestei unități
am început abordarea politicilor de mediu, prezentând conținutul și dinamica
acestora.
CONŢINUTUL ŞI DINAMICA POLITICILOR DE MEDIU
Un domeniu atât de marcat de incertitudine, cum este mediul, nu

putea sa scape preocupărilor de elaborare a politicilor globale şi sectoriale;
cu atât mai mult se justifică apariţia şi dezvoltarea politicilor de mediu cu cât
realizarea unor obiective de ordin economic şi social reflectă natura
stohastica a evoluţiei mediului ca sistem aflat în interdependenţa cu
sistemele antropice. La aceasta se adaugă şi faptul ca mecanismul pieţei,
gândit şi promovat în termenii economiei neoclasice, este implicat de o
maniera secvenţiala şi nesemnificativa în reglarea relaţiei “mediu – sistem
socio-economic”, ceea ce reclama intervenţia directă a puterii publice printr-
un ansamblu de măsuri constituite ca parte componentă a politicii de mediu.
În condiţiile adâncirii şi globalizarii ecocrizei, la care se adaugă
multiplicarea interdependenţelor dintre economiile diferitelor ţari, politica de
mediu tinde să devină o dimensiune permanentă a politicii generale a unui
stat în raporturile sale cu celelalte state, bunăstarea unei naţiuni fiind tot mai
greu de asigurat pe principiul preponderenţei efortului propriu.
Spaţiul politicilor de mediu este unul vast şi dificil de ordonat, astfel
încât, în contextul dat, ne vom limita la tratarea unor aspecte cum ar fi:
- conţinutul şi dinamica politicilor de mediu;
- elaborarea şi operaţionalizarea politicilor de mediu.
Politica de mediu poate fi definită ca un ansamblu coerent de măsuri
şi mijloace prin care se urmăreşte conservarea capacităţii de suport a
sistemelor naturale.
Considerăm necesare câteva nuanţări ale definiţiei propuse:
optăm pentru un “ansamblu coerent” şi nu pentru un “sistem” de
măsuri şi mijloace deoarece realitatea indică dificultăţi greu de depăşit
în tentativa de proiectare a unei politici de mediu, cu puternice accente
regionale şi globale, care să dispună de mijloace intrinseci de control,
69

constituite în bucle de retroacţiune, aşa cum impune conceptul de
sistem;
“conservarea capacitaţii de suport” asigură finalitate politicii de
mediu, conceptul de “conservare” neexcluzând ci presupunând
“cuplarea” mediului la activitatea economico-socială, dar în limitele
de manifestare a legilor biologice, ecologice. De asemenea, făcând
trimitere la “conservarea capacităţii de suport”, se oferă suficient
spaţiu pentru “maturizarea” polemicilor privind obiectivele politicii de
mediu, polemici şi dezbateri care se înscriu în dinamica conceptului de
“politica de mediu”.
Componentele politicii de mediu vizează sfera reglementarilor
(generale şi specifice), dar şi modificarea comportamentului producătorilor şi
consumatorilor, a societăţii civile în ansamblul sau, inclusiv prin mijloace
financiare şi economice, la toate acestea adăugându-se problema
transferului de informaţie, a comunicării în domeniul mediului.
Politica reglementarilor este un exerciţiu prin care se oficializează un
nivel minim acceptabil al calităţii mediului, ca valoare a bunăstării economico-
sociale, dar şi intervenţia statului menită să depăşească (nu să substituie)
unele din limitele economiei de piaţă în reflectarea costurilor sociale reale,
respectiv asigurarea funcţionării în regim optimal a sistemului socio-
economic, restricţionată de caracterul limitat al resurselor şi serviciilor de
mediu.
Politica reglementarilor cuprinde:
legea mediului,
standarde şi norme de mediu,
condiţii de obţinere a acordului şi autorizaţiei de mediu,
legea planificării fizice,
termenii de referinţă pentru elaborarea studiului de impact şi
evaluarea propriu-zisă a impactului de mediu.
Deoarece unele activităţi prezintă un nivel ridicat al riscului ecologic,
sunt necesare unele reglementări cu caracter specific:
nominalizarea activităţilor şi produselor periculoase, precizarea
condiţiilor de producţie, manipulare, depozitare, consum;
termenii de referinţă ai planului de intervenţie în caz de accident
ecologic;
termenii de referinţă ai rapoartelor şi informărilor, în conformitate
cu dreptul societăţii civile de a fi informată curent şi în situaţii de
urgenţa.
Masurilor de ordin administrativ li se adaugă cele ale politicii de
stimulare financiară şi economică – componentă a politicii de mediu – în
legătura cu care se manifestă o anumită opoziţie din raţiuni politice şi
economice private. Totuşi, măsurile şi mijloacele de natură economico-
financiară pot reabilita, într-o anumită măsură, statutul mecanismului
economic în raporturile cu sistemul natural, economia publică relevându-le
superioritatea faţă de măsurile şi mijloacele de reglementare.
Fără îndoială, componenta cea mai eficace şi mai economică a politicii
de mediu o reprezintă ansamblul de măsuri şi mijloace pentru modificarea
comportamentului producătorilor şi consumatorilor, a societăţii civile în
70

ansamblu, într-un sens favorabil mediului. Schimbarea opticii tuturor
utilizatorilor faţă de mediu, conştientizarea caracterului multidimensional al
sistemelor naturale, recunoaşterea rolului efortului colectiv în conservarea
capacităţii de suport a mediului, reprezintă elemente esenţiale pentru
atingerea obiectivelor cuprinse în denumirea generica de “dezvoltare
durabilă”. Modificarea modului de a produce şi a consuma trebuie să devină
o preocupare permanentă şi coerentă, născută din recunoaşterea şi
reflectarea ciclurilor biologice, a legilor ecologice a căror efecte sunt mai
puţin perceptibile la scara timpului economic.
Operaţionalizarea şi eficienţa celor trei componente ale politicii de
mediu – politica de reglementare, politica economico-financiară şi politica
educaţională – se află într-o evidentă dependenţă de o a patra componentă:
politica surselor de informaţie şi comunicării.
Se sugerează de la început necesitatea asigurării fluxurilor
informaţionale directe, reflectând realitatea şi a fluxurilor informaţionale
indirecte, de răspuns din partea subsistemului superior de gestionare a
datelor de mediu.
În mod curent, principalele surse de informare sunt:
rapoartele periodice, naţionale şi internaţionale, cuprinzând diferiţi
indicatori de mediu, dar care prezintă un grad ridicat de
generalitate;
bazele de date la nivel naţional, actualizate, în principal cu ajutorul
sistemelor de informaţie geografică (S.I.G.);
studii de impact de mediu;
bilanţurile de mediu (auditul de mediu la nivel de întreprinderi,
administraţie publica, activităţi în derulare);
rapoartele de evaluare prealabilă şi de fezabilitate (pentru proiecte
sau politici ce urmează a fi realizate);
lucrări de cercetare ştiinţifică.
Politica surselor de informare şi a comunicării trebuie sa răspundă la
doua cerinţe: calitatea datelor şi informaţiilor (de unde obţinem datele) şi
costul informaţiei.
Pentru eficientizarea acestei componente, a devenit o practică tot mai
frecventă transferul estimărilor avantajelor (pagubelor) de mediu, care constă
în a utiliza într-o situaţie, total diferită, un ansamblu de date generale pentru
cerinţele unui caz particular.
O asemenea practica este aplicabilă atunci când sunt reunite condiţii
cum ar fi:
resursele financiare, de timp, umane sunt insuficiente pentru a
realiza un nou studiu (o noua estimare);
zona de impact deja studiată este asemănătoare celei de aplicare
a proiectului;
problemele în discuţie (propuneri de modificare a politicilor, natura
proiectului), sunt asemănătoare în cele două cazuri;
metodele de evaluare originale sa fie acceptabile iar tehnologia
cercetării să fi fost riguros respectată.
Drumul de la “mediu – locul tuturor posibilităţilor” la “mediu – factor
limitativ” pentru activitatea economico-socială a însemnat şi schimbarea
71

filozofiei în politicile de mediu, centrate pe două direcţii complementare:
modificarea comportamentului agentului poluator (prin metode
directe, indirecte);
finanţarea publică a proiectelor pentru protecţia mediului,
reconstrucţie ecologică, etc (finanţare directă şi indirectă, prin
facilităţi fiscale).
Prima generaţie a politicilor de mediu avea ca obiective soluţionarea
unor probleme legate de contaminarea aerului, apei, tratarea reziduurilor
solide urbane şi conservarea spaţiilor naturale.
Aceasta primă trăsătură era rezultatul direct al mesajului de
conservare a resurselor naturale, (regenerabile şi neregenerabile),
recepţionat de sistemul socio-economic.
O a doua trăsătură consta în abordarea fragmentară, sectorială a
problemelor mediului şi fără a se urmări armonizarea cu politicile economico-
sociale sectoriale şi globale.
Existau, deci câteva verigi de interes ale relaţiei biunivoce “ mediu-
economie”, mediul ca sistem rămânând încă în afara preocupărilor.
În al treilea rând, politicile de mediu din prima generaţie erau
concepute prioritar pe baza principiului “poluator-plătitor” fiind marcate, în
consecinţă, de disproporţii între măsurile corective şi cele preventive, primele
ocupând un loc prioritar.
Aceste politici acreditau astfel ideea unei contradicţii între creşterea
economică şi calitatea mediului, neglijându-se faptul că sfârşitul perioadei de
boom economic nu a însemnat o diminuare a formelor de manifestare a eco-
crizei; se încerca, de fapt, evitarea punerii în discuţie a modelului de a
produce şi a stilului de viaţă.
În timp, căutarea soluţiilor de relansare economică a condus la
amplificarea conţinutului politicilor de mediu, acesta incluzând gestiunea
raţională a resurselor naturale, conservarea patrimoniului natural – cultural şi
îmbunătăţirea calităţii vieţii (mediul apare, astfel, ca una din variabilele tot
mai importante ale funcţiei bunăstării economico-sociale).
Valabilitatea noii optici privind relaţia dintre creşterea şi dezvoltarea
economică şi conservarea capacităţii de suport a mediului a fost exprimată,
de altfel, cu ocazia unor studii concrete, între care cel efectuat de Institutul de
Tehnologie al Statului Massachusetss, SUA.
Încercând să răspundă la întrebarea dacă preocupările pentru
calitatea mediului împiedica creşterea economică şi dezvoltarea, studiul a
ierarhizat şi analizat toate cele 50 de state ale SUA în legătură cu existenţa şi
consistenţa programelor lor ecologice, pentru a le corela cu ritmurile de
creştere ale P.S.B. (produsul brut al fiecărui stat), numărul locurilor de muncă
(cu excepţia agriculturii), numărul locurilor de muncă în construcţii,
productivităţii muncii în industria manufacturieră, productivităţii generale a
muncii.
Au fost testate doua ipoteze ale impactului politicilor de mediu:
relaţia dintre gradul de ecologizare şi creşterea economică în perioada
de vârf a neocapitalismului –1982 –1989;
analiza comparativă a sporurilor pozitive şi negative ale creşterii
economice în funcţie de gradul de ecologizare a statelor federale
72

(1973-1980). Datele pe ultimele două decenii, evaluate în cadrul
studiului, elimina în totalitate ideea unei contradicţii între politica
ecologică şi cea economică, în cazul fiecăreia din cele doua ipoteze.
Prima ipoteza a condus la concluzia ca statele cu politici de mediu mai
stricte nu au cunoscut rate de creştere şi dezvoltare mai mici decât statele cu
reglementari de mediu mai puţin severe, ci dimpotrivă: primele s-au dovedit
superioare la toţi indicatorii economici.
A doua ipoteza a relevat ca statele cu politici de mediu mai stricte nu
au cunoscut sporuri mai mici de creştere economică, performanţa economică
fiind superioară comparativ cu aceea a statelor federale care au promovat o
politică de mediu mai permisivă.
“Ipoteza impactului ecologist, deşi plauzibil în teorie, nu are
fundamentare empirică şi îndreaptă atenţia spre ceea ce este probabil unul
dintre factorii cel mai puţin importanţi ce afectează ritmul de creştere
economică şi dezvoltare al statelor”.
Sfârşitul anilor ’70 marchează pasul spre o nouă filozofie a politicilor
de mediu, concepută în jurul noţiunii de dezvoltare durabilă. Politicile de
mediu devin preponderent anticipative, implicând într-o măsură sporită
societatea civilă; de asemenea, devin evidente tendinţele de globalizare a
politicilor de mediu şi integrare a acestora în sistemul celor social-economice.
În acest scop, se va încerca armonizarea orizonturilor timpului
economic cu cele ale timpului biologic, ecologic, va fi abandonată treptat
abordarea sectorială, optându-se pentru una sistemică, holistă, iar limitele
reglementărilor naţionale şi internaţionale în materie de mediu vor fi suplinite
de societatea civilă, a cărei acţiune, bazată pe voluntariat, va da un nou
impuls transpunerii în practică, cu mai multă eficienţă, a programelor şi
proiectelor de mediu.
Cel de-al cincilea Program Comunitar de Politică şi acţiune în
favoarea Mediului şi dezvoltării durabile, lansat de Comisia Comunităţii
Europene, reprezintă o nouă strategie în domeniu, apărută ca reacţie la
realitatea actuală, aceea a puţinilor paşi concreţi făcuţi în direcţia asigurării
funcţionalităţii sistemelor naturale.
Noua strategie propune, deci, calea dezvoltării durabile, respectiv:
recunoaşterea calităţii şi conservării corespunzătoare a mediului, a
resurselor naturale, ca fundamente perene ale activităţilor umane şi
dezvoltării economico-sociale;
gestionarea fluxului producţiei, în toate fazele sale (fabricaţie, consum,
utilizare), de o maniera încât, ţinând cont de caracterul limitat al
resurselor de materii prime şi materiale, să faciliteze şi să încurajeze
reutilizarea şi reciclarea la un nivel optim, pentru a evita pierderile şi
epuizarea resurselor naturale;
modificarea comportamentului societăţii civile în concordanţă cu
caracterul limitat al resurselor naturale, astfel încât consumul sau
utilizarea acestora de către un individ sa nu se facă în detrimentul
altuia, aşa cum exploatarea resurselor naturale de către o generaţie
nu trebuie să limiteze posibilităţile de consum ale generaţiilor viitoare.
Se propun următoarele criterii ale durabilităţii:
− evaluarea economică a costurilor şi avantajelor de mediu;
73

− evitarea, ori de câte ori este posibil, a degradării capitalului
natural (mai ales celui limitat);
− evitarea proceselor ireversibile;
− exploatarea, în cazul resurselor reînnoibile, la nivelul
randamentului durabil sau mijlocirea unor proiecte
compensatorii în cazul resurselor naturale nereînnoibile;
− atribuirea de valori prealabile şi stabilirea de preţuri “verzi”
pentru a fi practicate în procesele economico-sociale reale.
“În acord cu declaraţia Consiliului European privind imperativele
mediului, marile principii directoare ale deciziilor politice ce decurg din cel de-
al cincilea Program reflectă abordarea preventivă şi conceptul de împărţire a
responsabilităţilor, în acest ultim caz fiind vorba, mai ales, de aplicarea
efectivă a principiului poluator–plătitor”.
Un rol important în realizarea obiectivelor noii strategii îl va avea
aplicarea principiului subsidiarităţii, care nuanţează noţiunea mai vastă de
împărţire a responsabilităţilor. În baza acestui principiu, Comunitatea îşi
asumă răspunderea realizării unor programe şi proiecte de mediu, fără a
submina rolul fiecărui stat component în exercitarea competenţelor. Nu este
vorba, deci, de crearea unui nou centru de decizie, ci de a asigura o eficienţă
mai mare acţiunii de protecţie a mediului în situaţiile în care un stat sau altul
nu le-ar putea soluţiona la fel de bine ca şi Comunitatea.

• Politica reglementarilor este un exerciţiu prin care se oficializează un
nivel minim acceptabil al calităţii mediului, ca valoare a bunăstării
economico-sociale, dar şi intervenţia statului menită să depăşească
(nu să substituie) unele din limitele economiei de piaţă în reflectarea
costurilor sociale reale, respectiv asigurarea funcţionării în regim
optimal a sistemului socio-economic, restricţionată de caracterul limitat
al resurselor şi serviciilor de mediu.
• Drumul de la “mediu – locul tuturor posibilităţilor” la “mediu – factor
limitativ” pentru activitatea economico-socială a însemnat şi
schimbarea filozofiei în politicile de mediu, centrate pe două direcţii
complementare:
modificarea comportamentului agentului poluator (prin metode
directe, indirecte);
finanţarea publică a proiectelor pentru protecţia mediului,
reconstrucţie ecologică, etc (finanţare directă şi indirectă, prin
facilităţi fiscale).
1. Definiți politica de mediu.

2. Prezentați componența reglementărilor de mediu.
3. Care din surse de informare folosite în elaborarea politicilor de
mediu?
74

POLITICI DE MEDIU (II)
Cuvinte cheie: operaționalizarea politicii de mediu, analiza cost-

avantaje, analiza cost-eficacitate
Rezumat
În cadrul acestei unități de învățare se continuă problema politicii de
mediu, prezentându-se aspecte ce vizează elaborarea acestora .
ELABORAREA ŞI OPERAŢIONALIZAREA POLITICILOR DE MEDIU
Având în vedere dimensiunea şi complexitatea activităţilor de

elaborare şi operaţionalizare a politicilor de mediu, precum şi contextul
prezentării, ne vom limita la enunţarea acestui subiect pe baza următoarelor
structuri:
etapele elaborării politicilor de mediu;
cerinţele politicilor de mediu;
operaţionalizarea politicilor de mediu.
1. Etapele politicilor de mediu

Proiectarea politicii de mediu solicită, ca efort minimal, parcurgerea a
cinci etape:
identificarea şi delimitarea problemelor de mediu;
evaluarea politicii de mediu promovată în perioada anterioară;
formularea priorităţilor în legătură cu problemele de mediu;
definirea posibilităţilor de finanţare a politicii de mediu.
Pentru precizarea obiectului politicii de mediu, eforturile de început vor
fi canalizate către identificarea şi descrierea, pe cât posibil, a problemelor de
mediu, creându-se astfel posibilitatea cunoaşterii şi înţelegerii tendinţei de
evoluţie a calităţii mediului, a mecanismelor favorabile şi nefavorabile
menţinerii funcţionalităţii sistemelor naturale. În acelaşi timp, date fiind
condiţiile concrete de aplicare a oricărei politici de mediu, între care se
remarcă necesitatea participării unui număr cât mai mare de persoane,
reprezentativ pentru multitudinea şi diversitatea intereselor faţă de bunurile şi
serviciile de mediu, prezentarea problemelor de mediu urmează a se face
într-un limbaj care să permită transmiterea eficientă a mesajului în raport cu
diversitatea receptorilor.
Odată stabilită sfera de aplicare a politicii de mediu, pentru diminuarea
costurilor de operaţionalizare, pentru sporirea eficacităţii acesteia în condiţii
75

de economicitate, este de preferat o evaluare obiectivă, şi nu de pe poziţii
doctrinar-ecologiste, a politicii de mediu aplicată în perioada anterioara. Un
asemenea demers asigură sesizarea zonelor neacoperite prin politica de
mediu, localizarea factorilor de blocaj în aplicarea politicii de mediu, toate
acestea constituindu-se ca premise ale îmbunătăţirii ansamblului de măsuri
şi mijloace de conservare a echilibrelor ecologice.
În condiţiile unor restricţii obiective de natura tehnico-materială,
financiară şi umană, mai ales în cazul economiilor cu performanţe scăzute,
pentru care acoperirea costurilor ecologice sporeşte, pe termen scurt şi
mediu, presiunea asupra echilibrului macro-economic şi social, o etapă
importanta în elaborarea politicilor de mediu o reprezintă formularea
priorităţilor. Desigur, criteriile de ierarhizare pot decurge din utilizarea unor
metode cum ar fi:
analiza cost-avantaje (sau cost beneficiu);
analiza cost-eficacitate;
analiza riscuri-avantaje, etc.
Dar acestea nu pot acoperi ansamblul criteriilor de valoare cu care
operează o societate sau alta, o colectivitate sau alta. Mai mult, tendinţa de
globalizare a problemelor de mediu generează presiuni politice
internaţionale, asumate sau nu prin semnarea unor acorduri şi convenţii
internaţionale în materie, presiuni care nu vin întotdeauna în întâmpinarea
contextului naţional sau regional de proiectare a politicilor de mediu.
Asemenea elemente indică adoptarea unei transparenţe maxim
posibile a acţiunii structurilor instituţionale administrative în raport cu
societatea civilă; numai prin explicarea clară a condiţiilor interne şi
internaţionale de promovare a politicii de mediu se vor putea justifica
opţiunile pentru soluţionarea uneia sau alteia din problemele de mediu,
transparenţa în acţiune fiind premisa principala a realizării unui parteneriat
eficient între puterea publica şi societatea civilă pentru atingerea obiectivelor
conservării mediului.
Raţiunea unui asemenea parteneriat trebuie sa se regăsească în
realismul şi coerenţa politicii de mediu proiectată, a strategiei şi tacticii ce
urmează a fi adoptate. În cea de-a patra etapa a elaborării politicii de mediu
– formularea strategiei şi a tacticii – eforturile se vor concentra spre
satisfacerea următoarelor cerinţe: asigurarea preponderenţei premiselor
certe de realizare a politicii de mediu;
formularea clara a obiectivelor strategice şi tactice;
definirea sistemului instrumentelor de aplicare şi control a politicii;
sporirea interoperabilităţii dintre structurile instituţionale şi civile
implicate în atingerea obiectivelor politicii de mediu;
creşterea gradului de audienţă a politicii de mediu în rândurile
societăţii civile;
armonizarea intertemporală a etapelor de aplicare a politicii de mediu,
a tacticilor adoptate.
O politica de mediu eficientă nu poate fi decât una pe termen lung, în
concordanţă cu ciclurile biologice, legile ecologice, motiv pentru care
parcurgerea celei de-a cincea etape – definirea posibilităţilor de finanţare a
politicii de mediu – va fi marcată de incertitudinea şi riscul din activitatea
76

economică.
Actuala evoluţie a economiilor naţionale şi a economiei mondiale,
departe de a se stabiliza, accentuarea concurenţei şi diversificarea formelor
de intervenţie pentru păstrarea anumitor poziţii pe piaţa resurselor naturale,
sunt elemente care generează discontinuităţi în ceea ce priveşte performanţa
activităţii economice, discontinuităţi care, inevitabil, se vor reflecta în
capacitatea de finanţare a costurilor ecologice.
Din aceste considerente, apreciem ca definitorie pentru politica de
finanţare a proiectelor de mediu valorificarea resurselor locale, prin crearea
canalelor ce ar putea fi folosite de public, de societatea civilă, pentru a
participa într-o măsura cât mai mare la realizarea obiectivelor politicii de
mediu; distribuirea efortului financiar de susţinere a activităţii de conservare a
mediului, a capacităţii de suport a acestuia nu poate fi asemuita cu o politică
a paşilor mărunţi, în discordanţă cu marile obiective ale politicii de mediu, cu
urgenţa refacerii echilibrelor ecologice, atâta vreme cât dezvoltarea tacticilor
intermediare se va realiza, în permanenţă, conform strategiei adoptate.
2. Cerinţele politicilor de mediu

Realismul şi coerenţa sunt atribute ce pot fi asociate politicilor de
mediu numai în măsura în care acestea satisfac o serie de cerinţe cum ar fi :
abordarea holistă a problemelor mediului;
reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc în care vor fi proiectate
şi aplicate;
integrarea cu politicile sectoriale şi globale;
reflectarea relaţiei dintre dimensiunea naţională şi internaţională a
problemelor de mediu;
armonizarea diverselor interese faţa de bunurile şi serviciile de
mediu;
compatibilitatea cu mecanismele de ameliorare a ansamblului de
măsuri şi mijloace având ca scop conservarea capacităţii de suport
a mediului.
Abordarea holistă şi reflectarea condiţiilor de incertitudine şi risc

Necesitatea reflectării holiste a problemelor de mediu în politicile de
mediu îşi găseşte suportul în relaţiile de puternică interdependenţă dintre
componentele biotice şi abiotice ale mediului, mediul ca sistem funcţionând
pe principiul specializării şi în consecinţă neputându-se aplica reguli de
substituire a unor componente, verigi cu altele.
În afara abordării holiste, respectiv optând pentru abordări sectoriale,
există riscul transferării unor probleme, de exemplu, de la are la apă, sau de
la o scară de mărime la alta. De asemenea, stabilirea priorităţilor, în condiţiile
unor puternice relaţii de interdependenţă, va fi greu de făcut, dacă nu chiar şi
ineficientă, în contextul abordării sectoriale: prin considerarea mediului ca
sistem, unele măsuri pot fi aplicate o singură dată pentru a soluţiona
problemele de la nivelul mai multor componente ale mediului, ceea ce se va
reflecta favorabil în nivelul costurilor pentru controlul poluării sau menţinerea
calităţii mediului.
Situaţia de incertitudine este generată de următorii factori:
77

sistemul informaţional şi de cunoaştere a mediului ambiant;
sistemul criteriilor de delimitare a premiselor şi formulare a obiectivelor
şi priorităţilor în probleme de mediu;
capacitatea de prognozare a variabilelor tehnico-economice şi social-
politice cu impact asupra mediului, astfel încât chiar dacă vom stabili
probabilitatea de apariţie a unui impact, rămân de depăşit importante
dificultăţi în cunoaşterea amplitudinii, locului şi momentului producerii
impactului.
Tranziţia de la situaţia de incertitudine la situaţia de risc, prin
atribuirea de probabilităţi dimensiunilor spaţio-temporale ale impactului,
necesită concentrarea eforturilor în următoarele direcţii:
realizarea de investiţii pentru dezvoltarea bazei de date;
evaluarea probabilităţii de apariţie a impactului şi a formelor sale de
manifestare;
evaluarea capacităţii decidentului de a percepe riscul precum şi
evaluarea preferinţelor publicului;
adoptarea unor reguli de decizie şi strategii de investiţii posibile de
aplicat în activitatea de gestionare a riscului.
Principalele forme de a investi pentru dezvoltarea bazei de date sunt:
finanţarea studiilor de impact asupra mediului;
testarea unor proiecte pilot, în condiţii controlate, în legătură cu
efectele asupra mediului;
finanţarea analizelor comparative ale diferitelor variante ale proiectelor
de mediu pe baza raportului cost-eficacitate sau a costului de
oportunitate;
finanţarea analizelor de senzitivitate a celor mai importante variabile
ale politicilor de mediu. (Chiar dacă nu poate fi apreciat nivelul
probabilităţii, este important de cunoscut, de exemplu, modificarea
unor variabile ale politicii de mediu sub influenţa nivelului
randamentului sau a valorii actuale nete).
Eforturile pentru dezvoltarea bazei de date vor fi astfel dimensionate
încât să asigure premisele unei cunoaşteri pe cât posibil precise a efectelor
asupra mediului, ceea ce va permite reducerea marjei de securitate luată în
calcul la elaborarea proiectului şi deci creşterea eficienţei aplicării principiului
precauţiei. În forma sa extremă, principiul precauţiei presupune eliminarea
oricărei acţiuni ce ar putea genera, cu o probabilitate cât mai mică, efecte
negative semnificative asupra mediului.
Ca demers, evaluarea riscului (respectiv procesul de transformare a
incertitudinii în risc) se realizează în trei etape principale:
analiza factorilor generatori de risc, precum şi a mecanismului de
apariţie şi propagare a riscului;
precizarea amplitudinii şi importanţei riscului;
prognozarea probabilităţilor (p) de apariţie a efectelor (r) şi a valorilor
scontate (pr), (valoarea scontată a proiectului sau a politicii de mediu
rezultând din însumarea algebrică a valorilor scontate pentru fiecare
efect posibil).
În raport cu valorile scontate, determinate pe baza unor probabilităţi
obiective (rezultate din observări şi evaluări ştiinţifice şi nu din aprecierile
78

subiective ale specialiştilor decidenţilor), perceperea riscului de către indivizi
se poate manifesta prin:
adoptarea unei atitudini neutre (optând pentru valorile obiectiv
scontate);
înclinaţie semnificativă către risc;
aversiune semnificativă pentru risc.
Aplicarea preferinţelor la valorile scontate va permite determinarea
utilităţilor dorite; diferitele consecinţe, efecte nu vor fi ponderate numai cu
probabilităţile (obiective) ci şi cu utilităţile respective: dacă decidentul va avea
aversiune faţă de pierderi, de exemplu, va recurge la un coeficient de
ponderare stabilit în funcţie de intensitatea dorinţei de a evita un asemenea
rezultat, astfel încât valoarea scontată a proiectului sau politicii se va
diminua.
Pe măsura posibilităţilor, problema incertitudinii va trebui să devină
una de gestiune a riscului.
Ţinând cont de valorile scontate în mod obiectiv, precum şi de
utilităţile, rezultatele dorite, pot fi luate în calcul o serie de reguli de decizie şi
strategii de investiţii posibile de aplicat în gestionarea riscului:
eliminarea acelor componente ale proiectului, sau politicii, generatoare
de risc, ceea ce poate să însemne conceperea unui noi proiect sau a
unei noi politici;
aplicarea unor reguli de decizie:
- mini-max: minimizarea pierderilor maxime generate de
aplicarea proiectului sau politicii de mediu,
- maxi-min: maximizarea efectelor (favorabile) minime, ce pot fi
generate de aplicarea proiectului sau politicii de mediu,
- matricea câştigurilor şi matricea regretelor;
calculul costului promovării unei decizii eronate: realizarea proiectului
deşi se va dovedi a fi fezabil (se are în vedere, deci, pierderea
scontată de oportunitate);
calcularea costului incertitudinii, respectiv evaluarea regretului când
cea mai bună decizie luată este aceea de a renunţa la realizarea
proiectului sau aplicarea politicii de mediu (Sub influenţa situaţiei de
incertitudine, nu se manifestă suficientă încredere în fezabilitatea
proiectului sau politicii de mediu, ulterior eventuala renunţare la
realizarea politicii dovedindu-se o eroare totală sau parţială).
Integrarea politicilor de mediu

Premisele şi principiile integrării ar putea fi rezumate astfel:
asumarea publică de către diferite ministere, a obiectivului de
integrare a politicilor de mediu cu politicile sectoriale şi globale;
formularea unor obiective clare, concise, măsurabile, delimitate în timp
şi prin sistemul legislativ;
adoptarea planificării anticipative, atunci când se pun în evidenţă
impacte reciproce între politicile de mediu şi cele sectoriale şi globale;
limitarea şi eliminarea în timp a măsurilor contradictorii (încurajarea
extinderii suprafeţelor cultivate inclusiv în zone fragile şi acordarea de
sprijin, pe de altă parte, celor care consimt să conserve sau chiar să
79

prezerveze astfel de zone);
extinderea posibilităţilor de intervenţie a societăţii civile în procesele
decizionale.
„Deşi politicile de scoatere din circuitul agricol a terenurilor prezintă
anumite inconveniente şi nu constituie decât o ultimă soluţie tranzitorie, ele
pot permite realizarea simultană a obiectivelor agricole, bugetare şi ale
mediului înconjurător”. Posibilităţile de concretizare a acestor avantaje sunt
cu atât mai mari cu cât sunt satisfăcute următoarele condiţii:
programele de scoatere din circuitul agricol a anumitor terenuri
vizează regiunile sensibile din punct de vedere ecologic, aflate în
principalele zone de producţie;
amânarea acordată pentru scoaterea din circuitul agricol a acestor
terenuri să fie suficientă, ca durată, pentru stimularea agricultorilor în
direcţia adoptării de activităţi propice mediului înconjurător;
alegerea terenurilor ce urmează a fi scoase din circuitul agricol se va
face în cadrul unei proceduri tip licitaţie, după criterii care se bazează
pe evaluarea incidenţei externe probabile a continuării activităţii
productive şi pe estimarea economiilor bugetare potenţiale care
rezultă din retragerea terenurilor din circuitul agricol;
programul de retragere a unor terenuri din circuitul agricol trebuie
prezentat agricultorilor, având în vedere rolul acestora în conservarea,
întreţinerea şi ameliorarea calităţii mediului.
Armonizarea efectelor distributive ale politicii de mediu

Ca sistem, mediul este un bun public şi în consecinţă politicile de
mediu, generând bunuri publice (mediul cu diferite nivele de calitate, poluare
de diferite nivele) îndeplinesc o evidentă funcţie socială de transfer,
justificând întrebări cum ar fi:
- Care sunt principalii beneficiari ai resurselor de mediu ?
- Cine câştigă mai mult în urma activităţii de protecţie a mediului, de
reconstrucţie ecologică ?
- Cine suportă costurile politicilor de mediu ?
O politică de mediu ale cărei efecte distributive de un anumit sens
(pozitive sau negative) vizează doar anumite categorii sociale îşi va limita
suportul material şi uman, astfel încât probabilitatea atingerii obiectivelor sale
se va diminua în mod corespunzător. Politica de mediu poate, până la urmă,
să fie promovată de o structură instituţională, de un grup social, dar aplicarea
sa în condiţii de eficacitate şi economicitate nu se poate realiza decât cu
contribuţia întregii societăţi şi de aceea se va impune în mod inevitabil
armonizarea efectelor sale distributive. Soluţionarea acestei probleme este
cu atât mai necesară cu cât, de multe ori, preocupările pentru conservarea
rolului activ al mediului asupra dinamicii sistemului tehnico-productiv şi
economico-social sunt percepute ca fiind apanajul unor elite, sau ca factor de
blocaj al creşterii şi dezvoltării economice. Depăşirea principalului handicap
în tentativa de reconciliere a omului cu natura, acela al comportamentului
individului sau colectivităţii, nu va putea fi înregistrată decât dacă politica de
mediu va reflecta şi eforturile de atenuare a disparităţilor privind avantajele şi
dezavantajele pe care le generează.
80

În acest context vor trebui luate în calcul următoarele tipuri de efecte
distributive ale politicilor de mediu:
distribuţia avantajelor/pagubelor în expresia fizică;
distribuţia avantajelor/pagubelor în expresia valorică;
distribuţia costurilor politicilor de mediu;
distribuţia avantajului comparativ în schimburile internaţionale
(relevând astfel şi dimensiunile naţională şi internaţională ale efectelor
distributive ale politicilor de mediu).
Datele empirice demonstrează că, datorită diversităţii structurilor
demografice şi urbane, este imposibilă generalizarea unui model al
inegalităţii economice, calitatea mediului sau poluarea fiind distribuite atât de
o manieră regresivă (în favoarea categoriilor sociale cu venituri mai mari) cât
şi progresivă (în favoarea categoriilor sociale cu venituri mai mici). Mai mult,
coeficienţii de corelaţie dintre nivelul de poluare şi cel al veniturilor variază
mult de la un tip de poluare la altul (constatându-se de exemplu o corelaţie
semnificativă între nivelul poluării sonore şi cel al veniturilor).
Pot fi analizate trei situaţii:
a. reducerea uniformă a emisiilor poluante (o), caz în care efectul
politicii de mediu va fi resimţit în mică măsură de zonele cu un nivel scăzut al
poluării (cu o categorie sau alta de substanţe), locuite de obicei de cei cu
venituri mari şi în mai mare măsură de zonele puternic poluate, dar poluate
de categorii cu venituri mai mici;
b. punerea în practică a unor măsuri de protecţie a mediului (inclusiv
de reducere a poluării) în zonele cu cele mai evidente tendinţe spre
dezechilibre ecologice, caz în care politica de mediu este de factură exclusiv
progresivă;
c. realizarea unor programe şi proiecte de îmbunătăţire a parametrilor
calitativi ai mediului în zonele rezidenţiale, fiind vorba deci de o politică de
mediu regresivă.
Un loc important în sistemul efectelor distributive ale politicilor de
mediu îl ocupă cele referitoare la costurile generate de aplicarea măsurilor de
conservare a mediului, costuri care pot fi analizate:
la nivelul sectorului familial;
la nivelul sectorului productiv;
În cazul sectorului familial, distribuţia costurilor va depinde de:
elasticitatea cererii la diferite produse în raport cu modificarea
preţurilor (elasticitate-preţ), având în vedere că principalele
instrumente ale politicii de mediu pot determina o creştere a
preţurilor;
destinaţia acordată veniturilor bugetare rezultate din utilizarea
instrumentelor pentru protecţia mediului. Studiile de specialitate
au pus în evidenţă caracterul regresiv al politicilor de mediu în
ceea ce priveşte distribuţia costurilor la nivelul sectorului
familial:
Din perspectiva destinaţiei veniturilor bugetare provenite din utilizarea
instrumentelor pentru protecţia mediului, pentru armonizarea efectelor
distributive ale politicilor de mediu se va ţine cont de următoarele situaţii:
introducerea eco-taxelor în condiţiile unui nivel relativ constant al
81

fiscalităţii, presupune eliminarea altor taxe, sau diminuarea
cuantumului acestora, motiv pentru care o parte din veniturile
bugetare provenind din eco-taxe ar putea fi folosite doar ca o
compensare a pierderilor de venituri bugetare, ceea ce va atrage însă
un pronunţat caracter distributiv al politicii de mediu;
veniturile bugetare aferente eco-taxelor vor fi folosite preponderent
pentru reechilibrarea bugetului familiilor defavorizate, măsurile de
protecţie a mediului căpătând astfel un caracter distributiv moderat.
În cazul sectorului productiv, distribuţia costurilor va depinde de
numeroşi factori, între care:
structura funcţională a pieţei (monopol, oligopol, etc);
posibilităţile de substituire între factori, inputuri (cum este cazul
diferitelor forme de energie);
nivelul concurenţei internaţionale;
tipul instrumentelor pentru protecţia mediului puse în practică.
Acţiunea singulară sau cumulativă a acestor factori trebuie analizată
separat, în funcţie de sfera relaţiilor de interdependenţă, astfel încât vom
avea în vedere:
• distribuţia costurilor între sectorul „producţie” şi sectorul „consum”;
• distribuţia costurilor între producători.
Identificarea tipurilor de efecte distributive ale politicilor de mediu
trebuie completată cu prefigurarea posibilităţilor de armonizare a acestor
efecte, în contextul următoarei alternative :
înglobarea în politica de mediu a unor măsuri corective,
constituirea efectelor distributive ca o problemă separată de politica de
mediu, ce urmează a fi soluţionată prin mecanisme specifice.
Măsurile corective pot fi grupate în două categorii :
măsuri care prin aplicarea lor afectează nivelul eficacităţii politicii de
mediu;
măsuri care prin aplicarea lor nu au urmări opuse obiectivelor
principale ale politicilor de mediu.
Din prima categorie fac parte: stabilirea de restricţii ecologice mai
puţin severe, scutirea de la plata unor eco-taxe, subvenţionarea activităţii de
producţie; asemenea măsuri diminuează impactul politicii de mediu asupra
politicii economice, cel puţin pe termen scurt şi mediu, dar trebuie evitate ori
de câte ori este posibil, mai ales pe termen lung şi aceasta datorită rolului pe
care îl pot avea în perpetuarea activităţilor mai puţin performante din punct
de vedere de vedere economico-ecologic. (Susţinerea acestor activităţi se
justifică numai pentru perioada în care sunt efectuate demersuri de
identificare a posibilităţilor de resorbire a impactelor economico-sociale
ocazionate de limitarea sau eliminarea lor). În consecinţă, atenţia trebuie
concentrată asupra măsurilor corective din a doua categorie, cum ar fi
subvenţionarea directă sau creditarea cu dobândă bonificată a programelor
şi proiectelor de mediu, mijloacele financiare având ca sursă o parte din
veniturile bugetare constituite prin aplicarea eco-taxelor. Odată cu
dezvoltarea „fiscalităţii ecologice” se va putea recurge la sisteme bugetare
„neutre” în care noile „ecotaxe” sunt compensate prin scăderea altor impozite
(cum se procedează în Suedia).
82

A doua variantă, bazată pe mecanisme specifice de armonizare a
efectelor distributive, sugerează necesitatea dimensionării corecte a politicii
de mediu în funcţie de problemele ecologice apărute sau prognozate,
urmând ca prin politica economică să se asigure susţinerea globală a
activităţilor „sensibile” la costurile ecologice. În acest caz, de exemplu,
agricultorii trebuie să suporte taxele pe factori de producţie cum ar fi :
îngrăşăminte chimice , erbicide, pesticide, etc., instituite cu scopul protejării
solului, apei, sănătăţii populaţiei, iar politica agricolă să prevadă mecanisme
de ajutorare a fermierilor : ecotaxele pe factorii de producţie cu efecte
negative asupra mediului sunt percepute de producători drept costuri, ceea
ce reprezintă un semnal important, punctual, de adaptare a tehnologiilor la
restricţiile ecologice, în timp ce ajutorul global nu va fi asociat în mod
automat cu introducerea eco-taxelor.
La nivelul schimburilor internaţionale, armonizarea efectelor
distributive ale politicilor de mediu îşi găseşte expresia în următoarele soluţii :
uniformizarea măsurilor de protecţie a mediului (norme, standarde,
taxe, etc.),
încheierea de acorduri privind pragul minim sau intervalul de valori
pentru norme şi standarde de protecţie a mediul,
încheierea de acorduri asupra mijloacelor comune de combatere a
poluării, a degradării mediului, urmând ca utilizarea acestora de către
fiecare ţară să se facă în funcţie de condiţiile concrete;
asumarea, în cadrul unor acorduri şi convenţii internaţionale, a
principiilor economice ale poluării: poluator-plătitor, poluat-plătitor,
compensare reciprocă.

• O politica de mediu eficientă nu poate fi decât una pe termen lung, în
concordanţă cu ciclurile biologice, legile ecologice, motiv pentru care
parcurgerea celei de-a cincea etape – definirea posibilităţilor de
finanţare a politicii de mediu – va fi marcată de incertitudinea şi riscul
din activitatea economică.
• Oportunitatea integrării politicilor de mediu cu politicile sectoriale şi
globale rezultă din natura biunivocă a relaţiei dintre mediu şi sistemul
tehnico-productiv şi social-economic.
• O politică de mediu ale cărei efecte distributive de un anumit sens
(pozitive sau negative) vizează doar anumite categorii sociale îşi va
limita suportul material şi uman, astfel încât probabilitatea atingerii
obiectivelor sale se va diminua în mod corespunzător.
1. Care sunt etapele ce trebuie parcurse în proiectarea politicii de

mediu?
2. Indicații merodele din are pot decurge criteriile de ierarhizare a
politicilor de mediu.
83

POLITICI DE MEDIU (III)
Cuvinte cheie: operaționalizarea politicii de mediu, politica bugetară,

politica energetică, politica financiară
Rezumat
O altă etapă importantă în analiza politicii de mediu o constituie
operaționalizarea acesteia. Astfel, am prezentat principalele instrumente
utilizate în acest scop.
Operaţionalizarea politicilor de mediu

Indiscutabil, fezabilitatea oricărei politici de mediu depinde de
posibilităţile de aplicare şi de control asupra acesteia. Coerenţa, severitatea
politicii de mediu sunt atribute de reţinut, dar se pot transforma în simple
speculaţii dacă din motive obiective şi/ sau subiective ansamblul măsurilor şi
mijloacelor pentru protecţia mediului, pentru refacerea calităţii acestuia, nu
pot fi aplicate într-o proporţie suficient de mare.
Operaţionalizarea politicii de mediu este o etapă importantă pentru
asigurarea eficientizării, inclusiv din punct de vedere al armonizării impactelor
distributive, etapă a cărei parcurgere presupune satisfacerea următoarelor
condiţii:
• asigurarea resurselor umane calificate, a unei capacităţi de expertiză
cât mai dezvoltate;
• existenţa unui cadru legislativ care să reflecte raportul dintre
particular şi general (pentru a putea acoperi cazuistica oferită de activitatea
practică) şi să se bazeze pe un transfer informaţional consistent. Efectele
politicilor de mediu se manifestă mai ales pe termen mediu şi lung, motiv
pentru care, respectând anumite cerinţe, sunt de preferat evaluarea şi
valorificarea exigentă a rezultatelor cercetării şi practicii interne şi
internaţionale, trecută şi prezentă;
realizarea unei compatibilităţi sporite între instrumentele propuse a se
utiliza în aplicarea politicii de mediu şi baza tehnico-materială, ţinând
cont de posibilităţile de extindere şi modernizare a acesteia;
proiectarea unui sistem funcţional pentru controlul şi autocontrolul
aplicării politicii de mediu.
În efortul de aplicare a politicilor de mediu, elementul central este
reprezentat de sistemul instrumentelor pentru protecţia mediului. Pornind de
la obiectivele politicii de mediu, dimensionate în funcţie de problematica
mediului şi caracteristicile economico-sociale ale dezvoltării fiecărei ţări,
84

regiuni, etc. se va structura sistemul instrumentelor alternative pentru
atingerea obiectivelor formulate, sistem care, în timp, trebuie să îşi găsească
susţinerea în plan legislativ, al resurselor umane şi tehnico-materiale.
Sintetic, prin politicile de mediu se preconizează utilizarea
următoarelor tipuri de măsuri:
măsuri directe (punctuale);
măsuri indirecte şi de susţinere;
măsuri economice generale.
Primul tip de măsuri se va concretiza în:
instrumente legislative;
instrumente economice;
instrumente pentru sprijin orizontale;
promovarea proiectelor de mediu.
Instrumentele legislative trebuie să asigure, în principal, un nivel
ridicat de protecţie a sănătăţii publice şi a mediului, mai ales în cazul
activităţilor care prezintă un nivel ridicat al riscurilor ecologice, precum şi
respectarea obligaţiilor cuprinse în acordurile şi convenţiile internaţionale şi
pe probleme de mediu.
Instrumentele economice (taxe, subvenţii, sisteme de consignaţie,
acreditive de mediu, permise de poluare negociabile), acţionând în direcţia
internalizării costurilor ecologice externe (a externalităţilor), corectează
nivelul preţurilor şi contribuie la o utilizare responsabilă a resurselor naturale,
la diminuarea nivelului poluării şi la o gestiune activă şi eficientă a deşeurilor.
Instrumentele de sprijin orizontale vizează:
ameliorarea bazei de date despre mediu;
promovarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice în direcţia
creării unor tehnologii mai puţin poluante sau corective (cum ar fi cele
pentru tratarea solurilor contaminate);
ameliorarea planificării sectoriale şi amenajării teritoriului;
dezvoltarea sistemelor de informare a publicului şi de formare
profesională. Sfera măsurilor indirecte şi de susţinere cuprinde:
revizuirea instituţiei proprietăţii privind:
- modul de utilizare a terenurilor;
- accesul pe proprietate;
- posibilităţile pe care comunitatea le poate valorifica cu scopul
exercitării controlului asupra activităţii desfăşurate în perimetrul proprietăţii.
raţionalizarea costurilor de operaţionalizare a politicii de mediu prin:
- îmbunătăţirea sistemului informaţional;
- simplificarea procedurilor juridice;
- reforme juridice.
Cel de-al treilea tip de măsuri – economice generale – exprimă
necesitatea armonizării politicilor economice cu cele de mediu, în contextul
programelor de ajustare, structurală şi sectorială prin politici monetare,
bugetare, în domeniul pieţelor de capital, a energiei, etc. .
În cazul politicii monetare, prin rata dobânzii şi a celei de actualizare
poate fi influenţată dezvoltarea economică în consens cu restricţiile
ecologice, sporind profitabilitatea unor domenii de activitate ca un bilanţ
pozitiv al impactelor asupra mediului şi deci schimbând direcţia de mişcare a
85

capitalului în favoarea conservării capacităţii de suport a sistemelor naturale.
Politica bugetară, în măsura în care va acorda o atenţie mai mare
veniturilor bugetare din taxe pe utilizarea resurselor, paralel cu reorientarea
sistemului de subvenţii, în direcţia limitării distorsiunilor pe care acesta le
generează la nivelul sistemului de preţuri şi cu sporirea volumului de resurse
financiare pentru susţinerea programelor ecologice, poate juca, de
asemenea, un rol important în diminuarea efectelor negative şi amplificarea
celora pozitive asupra mediului.
În domeniul pieţelor de capital pot fi întrevăzute măsuri de sprijinire
financiară într-o proporţie mai mare a sistemului de gestionare a resurselor şi
de control a poluării.
Politica energetică rămâne unul dintre principalele domenii cu impact
semnificativ asupra calităţii mediului, influenţând rata de substituire a
diferitelor surse de energie, măsurile de politică energetică pot contribui la
reducerea presiunii asupra ecosistemelor forestiere, dar şi a nivelului şi
intensităţii poluării aerului, a altor componente ale mediului. Şocurile
energetice se propagă în întregul sistem tehnico-productiv şi social-
economic, motiv pentru care “mesajul”lor trebuie să fie şi unul în favoarea
mediului. Nu în ultimul rând trebuie subliniat impactul politicilor în domeniul
investiţiilor asupra mediului; în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, cu o piaţă
excedentară a forţei de muncă, există riscul atragerii de investiţii străine în
domenii energofage, puternic poluante, astfel încât avantajele temporale
legate de reducerea presiunii sociale şi efectul antrenant asupra economiei
se pot transforma, pe termen mediu şi lung, în importante dezavantaje sub
forma unor costuri ecologice greu de suportat.
De aceea, politica investiţională trebuie să fie una care să determine
îmbunătăţirea performanţelor economice şi deci sporirea capacităţii de
finanţare inclusiv a costurilor ecologice, fără a accepta din start practici care
atentează grav, uneori ireversibil, la integritatea mediului.
Pe plan internaţional, în sistemul pârghiilor de operaţionalizare a
politicilor de mediu, se conturează o tendinţă tot mai evidentă de extindere a
instrumentelor indirecte (economice) de protecţie a mediului.
Natura economică a instrumentelor pentru protecţia mediului se
manifestă atunci când aplicarea acestora determină o modificare a costurilor,
respectiv beneficiilor aferente diferitelor alternative tehnico-productive
promovate de agenţii economici, de o manieră care să influenţeze
comportamentul într-un sens favorabil mediului.
Trebuie remarcată acţiunea indirectă a instrumentelor economice
pentru protecţia mediului, atâta vreme cât acestea modifică doar parametrii
externi sistemului decizional, în limitele cerute de menţinerea caracterului
concurenţial al pieţei, şi nu decizia în sine, care va reflecta capacitatea
managerială a agentului economic.
Prin caracterul indirect, instrumentele economice pentru protecţia
mediului nu se opun reglementărilor directe (norme, standarde,etc.) într-un
asemenea domeniu, ci se alătură acestora, precum şi instrumentelor
nerestrictive (negocierea directă cu grupurile “ţintă”, creşterea gradului de
informare privind riscurile ecologice şi bunăstarea socială, etc.)
Comparativ, este de subliniat însă superioritatea de principiu a
86

instrumentelor economice pentru protecţia mediului în raport cu
reglementările directe. Această afirmaţie ar putea fi contrazisă de realitatea
imediată, caracterizată printr-o utilizare mult mai largă a măsurilor
administrative de reducere a impactului negativ provocat de activitatea
economico-socială asupra mediului. O asemenea situaţie se explică, în ceea
mai mare parte, prin ascendentul pe care-l manifestă “politicul” în relaţiile cu
“economicul”, fapt ce denotă o percepere încă insuficientă a dimensiunii eco-
crizei şi a funcţionalităţii tandemului “economie-mediu”.
Chiar şi o simplă inventariere a limitelor celor două categorii de
instrumente poate pune în evidenţă necesitatea de a acorda un rol mai
important reglementărilor indirecte în negocierea conflictului dintre om şi
mediu şi promovarea unui model de dezvoltare durabilă bazat pe
raţionalizarea procedurală.
În ceea ce priveşte normele şi standardele, prin care se stabilesc în
mod direct restircţiile ecologice de desfăşurare a unei activităţi, principalele
limite se manifestă prin :
- caracterul dual – normele şi standardele exprimând în acelaşi timp
atât interdicţia de a depăşi un anumit nivel al emisiilor şi efluenţilor cât şi
“autorizarea” de a polua până la acest nivel fără a suporta cel puţin o parte
din pagubele asfel provocate;
- caracterul uniform – ceea ce face ca, în condiţiile unor ecobilanţuri
diferite de la zonă la zonă, să apară posibilitatea înregistrării de “fraude
ecologice”atât în relaţiile dintre regiunile aceloraşi ţări cât şi în relaţiile dintre
ţări (în acest din urmă caz, fiind cunoscută tendinţa de transferare a
activităţilor cu un puternic potenţial poluant în ţările care prevăd restricţii
ecologice mai puţin severe);
- caracterul static – normele şi standardele riscând să se transforme
într-un factor de blocaj în raport cu funcţionalitatea relaţiei “mediu-activitate
economico-socială”;
- favorizarea intervenţionalismului în economie, ceea ce poate diminua
şansele evoluţiei economiei spre starea de optimalitate.
La rândul lor, reglementările indirecte sunt marcate de dificultăţile în
stabilirea nivelului financiar şi/sau incitativ şi asigurarea operaţionalităţii (mai
ales în cazul drepturilor de poluare negociabile), inclusiv ca urmare a
opoziţiei factorilor politici.
Desigur, aceste dificultăţi diferă în funcţie de structura sistemului
măsurilor indirecte de control al echilibrului ecologic.
Din punct de vedere al obiectivelor urmărite, instrumentele economice
pentru protecţia mediului se pot clasifica în :
- instrumente de finanţare;
- instrumente de incitare (incitative);
Instrumentele de finanţare au ca obiectiv principal, în cel mai bun caz,
alimentarea unor fonduri necesare finanţării proiectelor de mediu, sau
asimilate (ex: colectarea deşeurilor) dacă nu, alimentarea bugetului de stat
central sau a bugetelor de stat locale, din care pot fi finanţate, total sau
parţial şi proiecte de mediu.
Pentru aceasta, cuantumul în care se aplică este scăzut, astfel încât
impactul asupra activităţii economico-sociale şi mediului este redus, dar
87

întâmpină o mai mică rezistenţă din partea factorilor politici şi decizionali,
fiind astfel, mai uşor de aplicat.
Instrumentele incitative au ca obiect principal descurajarea creşterii
fondului şi stocului de capital tehnic activ în domeniile poluante sau a
promovării de tehnologii “agresive” faţă de mediu.
Evident, în practică, cele două obiective – constituirea de fonduri
pentru finanţarea şi stimularea unui comportament adecvat cerinţelor de
menţinere a autoportanţei sistemului natural se întrepătrund, distincţia fiind
necesară pentru stabilirea nivelului taxelor, impozitelor de mediu, etc.
În afara unei astfel de delimitări, instrumentele economice pentru
protecţia mediului îşi pot pierde caracterul operaţional, mai ales în cazul
economiilor aflate în criză, când blocajele financiare sunt frecvente sau de
lungă durată.
Din punct de vedere al efectelor scontate, instrumentele economice
pentru protecţia mediului se pot clasifica în :
- instrumente pentru protecţia ecosistemelor;
- instrumente pentru protecţia funcţiilor mediului.
Raţiunea acestei clasificări porneşte de la faptul că poluarea tinde să-
şi transforme caracterul local sau regional în unul global şi de aceea
preocupările în direcţia menţinerii echilibrului ecologic numai pot fi centrate
exclusiv la nivelul diferitelor ecosisteme, modelele elaborate trebuind să
includă şi relaţiile dintre ecosisteme, deci mediul în ansamblul său. Tendinţa
de globalizare a poluării mută centrul atenţiei de la contradicţia dintre
necesarul de resurse şi raritatea acestora, la contradicţia dintre funcţiile
ecologice şi funcţiile economice ale mediului. Instrumentele din prima
categorie vizează doar implicit funcţionarea mediului, ele putând să
servească prioritar conservării suportului material natural al activităţii
economico-sociale, neglijând suportul primordial – cel ecologic, care a făcut
posibilă apariţia şi menţinerea vieţii pe pământ. Cu alte cuvinte, nivelul
variabilelor la care se realizează cuplarea optimă între diferite ecosisteme
poate să difere de nivelul aceloraşi variabile la care se asigură echilibrul
fiecărui ecosistem în relaţia sa cu mediul economic, ceea ce impune şi
testarea compatibilităţii cu funcţiile mediului ca sistem.
Ţinând cont de sfera de aplicare, instrumentele economice pentru
protecţia mediului se pot clasifica în:
- instrumente pentru protecţia resurselor naturale;
- instrumente pentru reducerea volumului emisiilor şi efluenţilor.
- instrumente pentru reducerea volumului produselor poluante.
Necesitatea de a opera cu acest criteriu rezultă din faptul că orice
proces de producţie “atentează” la capitalul natural atât prin consumul de
resurse naturale pe care-l presupune (cantitativ, calitativ şi structural), cât şi
în fazele producţiei propriu-zise şi consumului.

• Operaţionalizarea politicii de mediu este o etapă importantă pentru
asigurarea eficientizării, inclusiv din punct de vedere al armonizării
impactelor distributive, etapă a cărei parcurgere presupune
88

satisfacerea următoarelor condiţii:
− asigurarea resurselor umane calificate, a unei capacităţi de
expertiză cât mai dezvoltate;
− existenţa unui cadru legislativ care să reflecte raportul dintre
particular şi general (pentru a putea acoperi cazuistica oferită de
activitatea practică) şi să se bazeze pe un transfer informaţional
consistent.
• Natura economică a instrumentelor pentru protecţia mediului se
manifestă atunci când aplicarea acestora determină o modificare a
costurilor, respectiv beneficiilor aferente diferitelor alternative tehnico-
productive promovate de agenţii economici, de o manieră care să
influenţeze comportamentul într-un sens favorabil mediului.
• Trebuie remarcată acţiunea indirectă a instrumentelor economice
pentru protecţia mediului, atâta vreme cât acestea modifică doar
parametrii externi sistemului decizional, în limitele cerute de
menţinerea caracterului concurenţial al pieţei, şi nu decizia în sine,
care va reflecta capacitatea managerială a agentului economic.
1. Indicați principalele categorii de măsuri utilizate în cadrul

politicilor de mediu.
2. Care sunt instrumentele utilizate în operaționalizarea politicilor
de mediu?
89

AUDITUL ECOLOGIC SAU ECO-EXPERTIZA
Cuvinte cheie: audit ecologic, pre-audist, post-audit
Rezumat
Auditul ecologic este un instrument de management intern şi un
indicator de performanţă pentru întreprinderi. Pe parcursul acestei unități am
încercat să prezentăm principalele aspecte care vizează activitatea de
auditare.
Pentru ţările comunitare participarea la eco-audit este voluntară. Eco-

auditul este un instrument de management intern şi un indicator de
performanţă pentru întreprinderi. Este un element esenţial al stabilirii politicii
ecologice 1a nivel de întreprindere.
Termenul de "audit" provine din limba engleză şi înseamnă verificare,
revizie. Potrivit Camerei Internaţionale de Comerţ auditul ecologic este
instrumentul de management care constă în evaluarea sistematică,
documentată, periodică şi obiectivă a modului în care funcţionează firma,
conducerea şi echipamentele, în scopul de a ajuta la protejarea mediului
înconjurător prin controlul managerial al tehnicilor care îl implică şi de a
permite estimarea măsurii în care aceste practici respectă politica ecologice
a firmei.
Studiul ecologic ajută la protejarea mediului pentru că prin efectuarea
lui se stabileşte:
- dacă tehnologiile de fabricaţie, utilajele funcţionează corect sub
aspectul protecţiei mediului;
- dacă întreprinderea respectă legile şi normativele în vigoare;
- cum se pot minimiza riscurile legate de nerespectarea normelor;
- dacă publicul larg este informat asupra activităţilor întreprinderii în
cazul în care acestea prin produsele fabricate deteriorează factorii de mediu;
- posibilităţile de economisire a materiilor prime.
Eco-auditul trebuie să aibă în vedere mai multe probleme şi anume:
- mediul înconjurător - se urmăresc materiile prime folosite,
depozitarea lor, tehnologia de fabricaţie, produsele finite obţinute,
substanţele poluante emise în aer, apă, prevenirea scăpărilor accidentale;
- siguranţa în exploatare - se urmăresc normele de protecţie a muncii,
intervenţiile în caz de accidente, incendii, întreţinerea echipamentelor
specifice;
- medicina muncii – constă în expunerea personalului întreprinderii la
90

noxe (aer) sau la zgomote, radiaţii, modul de măsurare a acestor expuneri,
sistemele de ventilaţie, acordarea primului ajutor, controlul medical periodic;
- securitatea produselor - vizează calitatea lor, ambalajele folosite,
distribuirea, etichetarea, protecţia consumatorului. Expertizele de mediu se
pot efectua periodic, de către echipe interesate, ele trebuind să conţină
persoane din interiorul şi exteriorul întreprinderii, După întocmirea lor, se
analizează datele conţinute prin prisma criteriilor urmărite şi se trag
concluziile.
Realizarea studiului ecologic se face în următoarele etape:
1. Pre-audit-ul :
- se stabileşte echipa care va participa;
- se identifică întreprinderea la care se va face studiul;
- se întocmeşte planul de desfăşurare a auditului;
- se culeg informaţiile necesare, despre întreprindere şi zonă.
2. Efectuarea propriu-zisă a auditului

- deplasarea la întreprinderea interesată;
- contactele personale cu echipa managerială;
- analizarea activităţilor desfăşurate;
- studierea obiectivelor de mediu propuse;
- acumularea de informaţii, testări, verificări, controale referitoare la
problemele avute în vedere;
- evaluarea rezultatelor, listarea constatărilor făcute, prelucrarea lor;
- discutarea concluziilor cu personalul întreprinderii.
3. Post-auditul
- se întocmeşte raportul final;
- se evidenţiază acţiunile ce trebuie întreprinse pentru corectarea
neajunsurilor constatate;
- stabilirea planului de acţiune;
- implementarea planului de măsuri şi urmărirea executării lui;
Întreprinderea care solicită efectuarea audit-ului ecologic trebuie să
înţeleagă că nu este o operaţie de depistare a unor deficienţe nedeclarate, ci
o activitate de cooperare care îi oferă o serie de avantaje:
- întreprinderea se asigură că reglementările de mediu sunt respectate
punându-se la adăpost de eventualele sancţiuni;
- se reduc riscurile de accidente;
- se permite o îmbunătăţire a programelor existente;
- se furnizează o bază de date utilă pentru planificare;
- personalul este informat asupra impactului activităţilor desfăşurate
asupra mediului;
- se arată opiniei publice şi autorităţilor locale că firma se preocupă de
problemele de mediu.
91

• Termenul de "audit" provine din limba engleză şi înseamnă verificare,
revizie. Potrivit Camerei Internaţionale de Comerţ auditul ecologic
este instrumentul de management care constă în evaluarea
sistematică, documentată, periodică şi obiectivă a modului în care
funcţionează firma, conducerea şi echipamentele, în scopul de a ajuta
la protejarea mediului înconjurător prin controlul managerial al
tehnicilor care îl implică şi de a permite estimarea măsurii în care
aceste practici respectă politica ecologice a firmei.
• Etapele procesului de audit sunt: prea-auditul, auditul propriu-zis și
post-auditul.
1. Prezentați problemele pe care le vizează eco-auditul.

2. Care sunt etapele ce trebuie parcurse în realizarea auditului?
92

Bibliografie
1. Barde J.P. - Economie et politique de l environnement, Presses

Universitaires de France, Paris, 1992
2. Bran Florina - Ecologie generală şi protecţia mediului, Editura ASE,
Bucureşti, 2000
3. Bran Florina - Probleme de mediului. Posibilităţi de regelementare, Editura
ASE, Bucureşti, 2001
4. Cămăşoiu C. - Economia şi sfidarea naturii, Editura Economică,
Bucureşti, 1994
5. Ciobotaru Virginia, Socolescu Ana Maria - Priorităţi ale managementului
mediului, Editura Meteor Press, Bucureşti , 2006
6. Frăsineanu I., Băloiu L. - Economia şi protecţia mediului înconjurător,
Editura ASE, Bucureşti, 2007
7. Ghereş Marinela - Economia şi protecţia mediului, Editura Risoprint, Cluj -
Napoca, 2007
8. Ghereş Marinela - Economia mediului, Editura Risoprint, Cluj - Napoca,
2008
9. Ghereş Marinela, Rusu T. - Economia mediului, Editura Risoprint, Cluj -
Napoca, 2008
10. Ghereş Marinela - Economia mediului, Editura Risoprint, Cluj - Napoca,
2010
11. Gâştescu, P. - Managementul mediului, Editura Sfinx - 2000, Târgovişte,
2001
12. Negruţ C-tin, Goje Gh. şi colab. - Economia şi protecţia mediului, Presa
universitară Română, Timişoara, 1997
13. Negrei C. - Bazele economiei mediului, Editura Didactică și Pedagogică,
București
14. Petrescu I. - Managementul mediului, Editura Expert, Bucureşti, 2005
15. Părăuşanu V., Ponoran I., Ciobotaru V. - Economia protecţiei mediului
ambiant. Editura Metropol, Bucureşti, 1993
16. Popescu, M., Popa, B., Loghin, D. - Economia şi protecţia mediului,
Editura H.G.A., Bucureşti, 2002
17. Rojanschi V. şi alţii - Economia şi protecţia mediului, Editura „Tribuna
Economică”, Bucureşti, 1997
18. Rusu T., Ghereş Marinela - Economia mediului, Eitura Risoprint, Cluj-
Napoca, 2008
93

Anexa 1
Explicarea simbolurilor utilizate
- Rezumate. Simbolul indică prezentarea în rezumat a conţinutului

unităţii de învăţare
- atenţie. Acest simbol vă indică mărirea atenţiei asupra paragrafului

sau imaginii unde este întâlnit.
- observă. Acest simbol indică observarea cu atenţie a imaginii.
- concepte şi noţiuni de reţinut. Simbolul indică prezentarea unor

elemente de bază ce trebuie studiate cu atenţie şi reţinute.
- test rezolvat. Simbolul indică întrebări la care este dat şi răspunsul.
- întrebări. Încercaţi să daţi răspuns la aceste întrebări.
- Bibliografie
94

Economia Mediului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economia Mediului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢELE VIEȚII

„REGELE MIHAI I” DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE MANAGEMENT ȘI TURISM RURAL

Specializarea: Inginerie și Management în Alimentație Publică și Agroturism

Tiberiu IANCU Tabita ADAMOV

Curs pentru studenţii IFR

CONCEPTE ŞI ABORDĂRI TEORETICE ASUPRA

Cuvinte cheie: economia mediului, mediul natural, relația economie-

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

OBIECTUL DE STUDIU ŞI IMPORTANŢA DISCIPLINEI

Omul nu se află în afara legilor care guvernează viaţa pe planeta

1. Clasificați condițiile naturale, din punct de vedere economic.

MEDIUL ŞI DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ

Cuvinte cheie: mediul natural, mediul înconjurător

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

MEDIUL NATURAL ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Într-o concepţie mai largă, totalitatea factorilor naturali, care se

A. Componente fizico-naturale (abiotice); aer, apă, substrat

C. Componentele sociale. Aceste componente dau expresia

Omul este un produs al evoluţiei ecosferei, în care rămâne integrat

Concepte şi noţiuni de reţinut:

1. Prezentați componentele mediului înconjurător.

RESURSE NATURALE (I)

Cuvinte cheie: resurse naturale, resurse paramarginabile, resurse ale

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Prin resurse naturale sunt înţelese mijloacele de existenţă oferite

A. După criteriul repartiţiei spaţiale (care are cel mai pronunţat

B. După criteriul modului de folosinţă se pot deosebi;

C. După criteriul locului de folosinţă există două categorii;

UTILIZAREA RESURSELOR ŞI MODIFICAREA PEISAJULUI

Procesul intens de dezvoltare economică, specific epocii

a) Exploatarea cărbunelui care precede valorificarea celorlalte

b) Spre deosebire de cărbune, a cărui valorificare se reflectă pregnant

c) Industria extractivă şi de prelucrare a resurselor de minereuri

d) Valorificarea resurselor de apă în diverse scopuri a produs

e) Valorificarea solurilor şi a resurselor biosferei a contribuit într-o

RESURSE NATURALE (II)

Cuvinte cheie: trebuințe umane, trebuințe sociale, trebuințe

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

TREBUINŢELE UMANE CA SOLICITATORI DE RESURSE

Energia folosită de om sub diferite forme, element pentru întreaga

1. Prezentați teoria alocării optime a resurselor.

RESURSE NATURALE (III)

Cuvinte cheie: resurse, consum de materii prime, longevitatea

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

CONSUMUL DE MATERII PRIME ŞI UNII FACTORI DETERMINANŢI

Mijloacele de satisfacere a trebuinţelor concretizare în bunuri de

3. Probleme ale evaluării economice a resurselor

Concepte şi noţiuni de reţinut:

1. Ce înțelegeți prin longevitatea produselor?

RAPORTUL DINTRE CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI MEDIUL

Cuvinte cheie: creștere economică, mediul natural, ecologiști,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

ATITUDINI ŞI CONCEPTE FAŢĂ DE MEDIU

Rezultatele economice şi tehnologice obţinute de-a lungul deceniilor în

CONCEPTE PRIVIND RAPORTUL DINTRE CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI

l. Trebuie oprită creşterea economică?

emiţându-se următorul raţionament: pentru a opri sau modera

a) - creşterea economică exprimată prin evoluţia PNB nu este scopul

b) - creşterea economică, exprimată prin indicatori sintetici, constituie

c) - Formularea propunerii de încetare a creşterii economice, mai ales

d) Problema esenţială este nu de a frâna creşterea economică, mai

Adeseori, în construcţia modelelor de creştere economică de tip