UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI

„REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI” DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE MANAGEMENT ȘI TURISM RURAL

Specializarea: Inginerie și Management în Alimentație Publică și Agroturism

Manuela Dora ORBOI

SOCIOLOGIE

Curs pentru studenţii IFR

Timisoara
2020
Cuprins

Unitatea de învăţare 1 Noţiuni introductive ……………………… 5

Unitatea de învăţare 2 Sociologiile de ramură …………………... 11
Unitatea de învăţare 3 Factorii şi condiţiile vieţii sociale ……… 17
Unitatea de învăţare 4 Personalitatea umană şi socializarea …. 27
Unitatea de învăţare 5 Populaţie şi demografie …………………. 35
Unitatea de învăţare 6 Fenomenele demografice ……………….. 47
Unitatea de învăţare 7 Grupurile sociale …………………………. 53
Unitatea de învăţare 8 Instituţii şi organizaţii sociale ………….. 67
Unitatea de învăţare 9 Familia ……………………………………… 77
Unitatea de învăţare 10 Structura şi dinamica socială …………... 93
Unitatea de învăţare 11 Calitatea vieţii ……………………………... 107
Unitatea de învăţare 12 Ancheta sociologică ……………………... 119
Unitatea de învăţare 13 Chestionarul sociologic (I) ……………… 131
Unitatea de învăţare 14 Chestionarul sociologic (II) ……………... 145
Bibliografie ………………………………… 157
Anexa 1 158
 
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Cuvinte cheie: viaţa socială, realitatea socială, societate,

colectivitate, grupare socială

Rezumat
Sociologia constituie o modalitate specifică de cunoaştere
sistematică şi unitară a societăţii omeneşti. Ea studiază metodic faptele,
fenomenele, schimbările şi procesele sociale, grupurile şi colectivităţile de
oameni, comportamentul acestora, relaţiile interumane şi instituţiile, din
punct de vedere al ansamblului social. Menirea sociologiei este de a
dezvălui cum este posibilă convieţuirea oamenilor şi derularea activităţilor
lor economice, politice, artistice, religioase, juridice, spirituale, a instituţiilor
corespunzătoare acestora; de a diagnostica factorii şi condiţiile ordinii
sociale şi de a explica ştiinţific în ce constă această ordine. Din structura
sociologiei se degajă două categorii de funcţii: unele teoretice, izvorâte din
fondul său ştiinţific, şi altele, aplicative, prin care se conectează direct cu
cerinţele vieţii sociale şi răspunde unor solicitări pragmatice în diferite
momente.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Definiţia şi specificul sociologiei ca ştiinţă socială

Preocupări privind viaţa socială au existat din cele mai vechi
timpuri. Din totdeauna s-a manifestat aspiraţia omului de a atinge cel mai
înalt nivel al conştiinţei de sine, care a devenit un factor de influenţă în
cunoaşterea şi înţelegerea vieţii sociale, în cunoaşterea societăţii în
totalitatea ei.
Diversificarea societăţii, atingerea unui ridicat grad de complexitate
au determinat apariţia unor ştiinţe socio-umane speciale, între care
menţionăm şi sociologia. Auguste Comte (1798-1857) filozof şi sociolog
francez, în lucrarea sa "Curs de filozofie pozitivă", carte apărută în 1839,
utilizează pentru prima dată termenul de sociologie cu înţelesul de ştiinţă a
fenomenelor vieţii sociale.
Sociologia constituie o modalitate specifică de cunoaştere
sistematică şi unitară a societăţii omeneşti. Ea studiază metodic faptele,
fenomenele, schimbările şi procesele sociale, grupurile şi colectivităţile de
oameni, comportamentul acestora, relaţiile interumane şi instituţiile, din
punct de vedere al ansamblului social.
Sub aspect etimologic, termenul de sociologie desemnează ştiinţa
societăţii ori a societăţilor, a colectivităţilor sau grupărilor sociale. Acesta s-
a format prin asocierea cuvântului latin socius (soţ, asociat, tovarăş) şi a
cuvântului grecesc logos (teorie, ştiinţă, idee, studiu). Exprimat "ad
literam", putem înţelege că sociologia este ştiinţa asocierii, a grupării
colectivelor, unităţilor sau formaţiunilor sociale de orice fel, a tuturor
5
formelor de viaţă socială constituite de oameni, de la cele mai simple şi
mai mărunte ca cercurile de prieteni, familia, echipele de muncă, până la
cele mai complexe şi mai întinse, ca triburile, popoarele, naţiunile, ţările,
organizaţiile internaţionale şi mondiale.
Numeroşi autori împărtăşesc opinia că sociologia este „studiul
ştiinţific al comportamentului social uman, al societăţii umane şi al
rezultatelor activităţilor sociale. Premisa fundamentală a sociologiei este
cât din existenţa umană este existenţă socială.”
Spre deosebire de biologia umană – care studiază omul ca fiinţă
organică -, de psihologia umană – care examinează viaţa psihică a omului
-, sociologia analizează viaţa socială a omului sub aspectul:
- organizării microgrupale (familie, colectivitate de muncă) şi
macrogrupale (sat, oraş, popor, naţiune, organizaţii internaţionale);
- activităţilor, instituţiilor şi valorilor politice, juridice, economice,
morale, religioase, artistice, ştiinţifice şi filosofice, precum şi
- al funcţionalităţii şi evoluţiei în timp a tuturor acestora.
În concepţia unor autori, sociologia se poate defini:
- în sens restrâns, ca ştiinţă, teorie generală a socialului sau a
formelor sociale ale activităţii umane;
- în sens larg, ca o teorie a societăţii globale (numită şi
macrosociologie). De asemenea, în structura acestei discipline ştiinţifice
sunt integrate şi sociologiile de ramură.
Un element specific sociologiei este şi faptul că descoperă corelaţii
între fenomene şi procese aparent izolate, care nu pot fi dezvăluite şi
demonstrate de alte ştiinţe sociale. Alţi autori au considerat că sociologia
se ocupă de sistematizarea ştiinţelor sociale particulare şi explicarea
relaţiilor dintre acestea.
Sociologia este o ştiinţă interdisciplinară şi, în această calitate, nu
exclude din câmpul preocupărilor sale înfăptuirea unor sinteze teoretice,
bazate pe rezultatele obţinute de diversele ştiinţe sociale în analizele lor
concrete, dar nu se limitează la contactul cu ştiinţele socio-umane
particulare sau la interpretări abstracte, cu caracter generalizator. Pe
lângă scopul său teoretic, de reconstrucţie conceptuală, sociologia are şi o
finalitate pragmatică, urmărind descifrarea cât mai riguroasă a condiţiei
umane pe baza cercetărilor concrete şi ameliorarea ei, prin oferirea de
soluţii menite a înlătura „stările anomice” ale societăţii (infracţionalitate,
sărăcia, corupţia, delicvenţa juvenilă). Termenul anomie desemnează „o
stare de dezordine, criză, absenţă a regulii”.
Specificul sociologiei ca ştiinţă derivă din modalităţile proprii de
reflectare a obiectului său de studiu, din rezultatele analizelor teoretico-
aplicative pe care le-a întreprins în decursul evoluţiei sale istorice, precum
şi din metodologia de cercetare utilizată.
Sociologia este o ştiinţă teoretică şi, concomitent, empirică,
aplicativă. În dimensiunea ei teoretică, sociologia este preocupată de
analize conceptuale, de abstractizare şi generalizare, de elaborare a unor
teorii, paradigme explicative, metodologii, de descifrare a unor legi
statistice, şi alcătuire a unor tipologii, pe baza cărora acumulează
adevăruri semnificative despre societate. Acestea, la rândul lor, servesc
ca ipoteză şi punct de plecare în desfăşurarea unor cercetări empirice, de
teren, a unor experimente.

6
 Ca ştiinţă aplicativă, sociologia contribuie la rezolvarea unor
probleme sociale, implicându-se activ în reconstrucţia diverselor domenii
ale societăţii, în descoperirea unor variante eficiente de activitate umană.
În acest caz, ea se numeşte şi sociotehnică sau inginerie socială.
De asemenea, în funcţie de mărimea şi complexitatea obiectului
său de cercetare, se poate vorbi de microsociologie şi macrosociologie
(teorie a societăţii globale).

Obiectul de studiu şi scopul sociologiei

Privită din afară, societatea ne apare, la prima vedere, ca un
conglomerat de indivizi, grupuri şi activităţi umane de o diversitate
nelimitată. În realitate, orice societate este o unitate de viaţă, căci, altfel,
nu ar putea exist şi supravieţui. Menirea sociologiei este de a dezvălui
cum este posibilă convieţuirea oamenilor şi derularea activităţilor lor
economice, politice, artistice, religioase, juridice, spirituale, a instituţiilor
corespunzătoare acestora; de a diagnostica factorii şi condiţiile ordinii
sociale şi de a explica ştiinţific în ce constă această ordine.
Pentru Émile Durkheim, sociologia este alcătuită din trei diviziuni:
- morfologia socială (care descrie şi explică „anatomia societăţii”);
- fiziologia socială (ilustrată de sociologiile particulare, ce studiază
„manifestările vitale ale societăţii”);
- sociologia generală (care sintetizează concluziile analizelor
ştiinţelor particulare).
Morfologia socială are în vedere – ca latură, componentă
fundamentală a sociologiei – studiul cadrului geografic al popoarelor în
raport cu organizarea lor socială, precum şi al populaţiei sub aspectul
dispoziţiei în teritoriu, al volumului şi densităţii acesteia. Dacă morfologia
socială are ca obiect „forma materială şi exterioară a societăţii”, fiziologia
socială – cealaltă componentă fundamentală a societăţii şi, implicit, a
sociologiei – vizează manifestările funcţionale ale vieţii sociale, care sunt
obiect de studiu pentru diversele sociologii de ramură. Astfel, credinţele,
practicile şi instituţiile religioase intră în preocupările sociologiei religiei;
moravurile şi concepţiile morale constituie obiectul sociologiei moralei;
fenomenele şi instituţiile juridice formează obiectul de studiu al sociologiei
juridice; instituţiile care se referă la producţia, schimbul şi distribuirea
bunurilor materiale sunt examinate de sociologia economică; sociologie
rurală; sociologie urbană; sociologia organizaţiilor; sociologia opiniei
publice; sociologia familiei; sociologia educaţiei; sociologia industrială;
sociologia muncii etc.
Rezultatele cercetărilor ştiinţelor particulare sunt analizate,
interpretate şi sintetizate de sociologia generală, care, se caracterizează
prin concepţii şi teorii care exprimă şi explică aspectele generale ale vieţii
sociale. Prin urmare, la întrebarea privind obiectul de studiu al sociologiei,
răspunsul presupune anumite nuanţări: sociologia generală are ca obiect
structura, funcţiile şi dinamica sistemului social global, în timp ce
sociologiile particulare/sociologiile de ramură se limitează la domenii
determinate ale societăţii (economic, politic, juridic, artistic, religios, moral
etc.), pe care le descriu şi explică prin raportare la sistemul social global.
Ponderea acestor cercetări în sociologia contemporană este
variabilă de la o ţară la alta şi de la o etapă istorică la alta.

7
 Prin însăşi tradiţia sa, sociologia generală a dezvoltat două teorii
clasice: teoria structurilor sociale şi teoria schimbărilor sociale, cărora, pe
parcurs, li s-au adăugat: teoria comportării sociale a indivizilor şi teoria
comportării colectivităţilor omeneşti.
Teoria structurilor sociale, cunoscută şi sub denumirea de „teoria
grupurilor sociale” sau „teoria societăţii”, se ocupă de cercetarea
componentelor grupurilor şi diverselor colectivităţi umane, de principiile
alcătuirii lor, urmărind să dezvăluie acele forţe interne care asigură
coeziunea sau, dimpotrivă, care contribuie la descompunerea acestora.
Astfel de cercetări pot conduce la generalizarea unor rezultate şi, implicit,
la formularea unor legi statistice generale.
Teoria schimbărilor sociale are în vedere atât dezvoltarea, cât şi
destrămarea diferitelor grupuri şi colectivităţi. Această teorie tinde să
generalizeze rezultatele cercetărilor privind fenomenele şi procesele care
determină transformarea formaţiunilor grupale. În cadrul teoriei
schimbărilor sociale se integrează teoriile generale ale dezvoltării şi
progresului social, ale regresului şi destrămării colectivităţilor umane.
Teoria structurilor sociale şi teoria schimbărilor sociale reprezintă o
sursă de alimentare a cercetărilor speciale, cărora le oferă noţiuni
generale, ipoteze de investigaţie, scheme teoretice şi metodologice de
examinare a realităţii sociale.
Teoria comportării sociale a indivizilor a apărut la graniţa dintre
psihologie generală, psihologie socială şi sociologie. Asemenea teorie
explică raporturile care se nasc între anumite situaţii sociale şi reacţiile
indivizilor faţă de acestea, stabilind anumite modele de acţiune a
oamenilor în diverse împrejurări sociale.
Teoria comportării colectivităţilor formulează legile statistice
generale de comportare a mulţimilor ori a maselor uriaşe de oameni în
diferite perioade ori momente de criză socială. Ea răspunde unor solicitări
practice, fiind semnificativă pentru predicţia comportamentului economic şi
politic al diverselor categorii profesionale, clase sociale ori colectivităţi de
oameni, precum şi pentru dirijarea acestora în funcţie de scopurile
urmărite.

Funcţiile teoretice şi aplicative ale sociologiei

Din structura sociologiei se degajă două categorii de funcţii: unele
teoretice, izvorâte din fondul său ştiinţific, şi altele, aplicative, prin care se
conectează direct cu cerinţele vieţii sociale şi răspunde unor solicitări
pragmatice în diferite momente. Dintre funcţiile teoretice, putem să
menţionăm următoarele:
- funcţia cognitivă, de cunoaştere a realităţii sociale pe baza unor
analize descriptive şi explicative, a unor date verificabile teoretic şi
empiric, care ne conduc la cunoştinţe incontestabile;
- funcţia sintetizatoare, de elaborare a unor cunoştinţe şi modele
teoretice generale, pe baza valorificării informaţiilor furnizate de propriile
cercetări, precum şi de diferitele ştiinţe sociale particulare;
- funcţia previzională, de anticipare a tendinţelor evoluţiei în viitor a
societăţii umane ori a diferitelor ei componente şi activităţi, procese, pe
temeiul descoperirii legilor lor de constituire, funcţionare şi dezvoltare;
- funcţia metodologică, sociologia preocupându-se de continua

8
îmbunătăţire a metodelor de investigaţie, ştiut fiind faptul că valoarea
cunoştinţelor elaborate şi corectitudinea adevărurilor susţinute sunt
dependente nemijlocit de maniera în care această ştiinţă îşi recoltează
datele, de rigoarea investigaţiilor întreprinse.
Printre cele mai cunoscute funcţii aplicative ale sociologiei se
numără:
- funcţia terapeutică, de asanare a maladiilor şi devianţelor sociale,
prin care sociologia formulează, pe baza cercetărilor de teren, soluţii cu
finalitate practică diverselor probleme sociale, precum şi variante ale
dezvoltării societăţii;
- funcţia de control social. Prin datele de care dispune şi rezultatele
cercetărilor curente întreprinse, sociologia ne oferă o imagine edificatoare
asupra stării de evoluţie a unei societăţi ori a unor domenii ale acesteia.
Aceasta este necesară atât instituţiilor conducătoare, factorilor decizionali,
cât şi diferitelor instituţii sociale şi organizaţii, pentru a evalua diversele
fapte, fenomene şi procese sociale, în special cele cu impact direct asupra
conştiinţei şi calităţii vieţii oamenilor. Anchetele şi sondajele de opinie,
precum şi rezultatele obţinute cu ajutorul acestora, sunt cele mai frecvente
mijloace prin care sociologia îşi realizează funcţia sa de control social.

Legile sociologice
Sociologia ca ştiinţă trebuie să surprindă legăturile cauzale din
societate şi să le fixeze în enunţuri. Ca legi sociologice menţionăm: legea
celor trei stadii, legea creşterii demografice, legea paralelismului
sociologic. Conţinutul legii sociologice este specific, deoarece dezvăluie
legături între mărimi omogene, de acelaşi ordin sau de acelaşi domeniu.
Legile sociologiei se pot clasifica în:
- cauzale, (care explică corelaţiile dintre fenomene, respectiv
fenomene-cauză şi fenomene-efect),
- funcţionale, (care exprimă relaţiile dintre componentele unui
sistem sau dintre sisteme)
- mixte (care exprimă unitatea dintre cauzalitate de pe o parte şi
schimbarea, transformarea pe de altă parte).
În sociologie se pot face clasificări de legi sincrone sau structurale
sau legi diacronice sau genetice. Primele formulează raporturile de
simultaneitate şi interdependenţă între fenomenele sociale, celelalte
stabilesc un raport de succesiune între două fenomene, procese sau între
componentele aceluiaşi fenomen. Datorită caracterului complex al
obiectului sociologiei, legile formulate au un caracter mai puţin general,
deci avem de a face cu legi parţiale. Legile în sociologie alături de obiect
şi de mijloacele de investigaţie asigură sociologiei că existenţa ei ca ştiinţă
nu mai poate fi pusă în pericol.
Formele conceptuale utilizate de sociologie pot fi grupate în funcţie
de domeniile lor de aplicare şi anume: concepte sociale (comunitate,
situaţie socială, grup); concepte culturale; concepte procesuale; concepte
structurale (funcţia, disfuncţia, structură formală, structură informală);
concepte comportamentale (model comportamental, comportament
deviant); concepte relaţionale (interacţiune, status, rol); concepte
organizaţionale (organizaţie informală, democraţie, anarhie); concepte
ecologice (mediu social, cadru natural, cadru istoric); concepte

9
metodologice (anchetă sociologică, interviu sociologic, sociograma).
Recent se utilizează conceptul de dezvoltare socio-umană, care
urmăreşte unitatea planurilor de dezvoltare privind componentele de ordin
economic şi tehnic, cât şi cele de ordin social-cultura.

Conceptele sociologiei
Sociologia ocupă un loc central în sistemul ştiinţelor sociale (socio-
umane şi antropologice). În cadrul ştiinţelor sociale se conturează
discipline specifice ca de pildă: antropologie, economie, psihologie
socială, sociologia, istorie. Aceste ştiinţe se disting de disciplinele
umaniste: filozofie, teologie, istoriografie, arte, etc. Unii cercetători
urmărind legăturile sociologiei cu alte ştiinţe sociale, emit ipoteza apariţiei
în zonele de interferenţă ale sociologiei cu celelalte ştiinţe sociale, a unor
ştiinţe de graniţă.
Colaborarea sociologiei cu alte ştiinţe este necesară nu numai
pentru rezolvarea anumitor aspecte legate de comportarea indivizilor şi
grupurilor, respectiv nu are legături numai cu psihologia ci şi cu alte ştiinţe
sociale: istoria, economia, politologia, demografia socială, istoria culturii,
etc. Elementul specific al sociologiei faţă de celelalte ştiinţe sociale este
urmărirea legilor vieţii sociale, a relaţiilor interumane", a structurilor
sociale, a forţelor sociale care influenţează dinamica grupurilor mari şi
mici. Deci, putem sublinia că se manifestă strânse relaţii între sociologie şi
alte ştiinţe socio-umane, în care sociologia deţine un rol central.

Concepte şi noţiuni de reţinut

● Sociologia analizează viaţa socială a omului sub aspectul: organizării
microgrupale (familie, colectivitate de muncă) şi macrogrupale (sat,
oraş, popor, naţiune, organizaţii internaţionale); activităţilor, instituţiilor
şi valorilor politice, juridice, economice, morale, religioase, artistice,
ştiinţifice şi filosofice, precum şi al funcţionalităţii şi evoluţiei în timp a
tuturor acestora.
● Premisa fundamentală a sociologiei este cât din existenţa umană
este existenţă socială.
Sociologia ne oferă o viziune unitară şi totalizatoare asupra societăţii ca
întreg şi a diverselor ei componente şi activităţi.
● Din structura sociologiei se degajă două categorii de funcţii: unele
teoretice, izvorâte din fondul său ştiinţific, şi altele, aplicative, prin care
se conectează direct cu cerinţele vieţii sociale şi răspunde unor
solicitări pragmatice în diferite momente.
● Recent se utilizează conceptul de dezvoltare socio-umană, care
urmăreşte unitatea planurilor de dezvoltare privind componentele de
ordin economic şi tehnic, cât şi cele de ordin social-cultural.

Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt principalele funcţii teoretice ale sociologiei?
2. De asemenea, care sunt principalele funcţii aplicative ale
sociologiei?
3. Clasificaţi legile sociologiei.
4. Enumeraţi formele conceptuale utilizate de sociologie?
5. Cum se numeşte conceptul care se utilizează recent?

10
 UNITATEA DE ÎNVĂŢĂRE 2

SOCIOLOGIILE DE RAMURĂ

Cuvinte cheie: sociologie rurală, sociologie organizaţională,

sociologia familiei, sociologia muncii, sociologie economică, sociologia
opiniei publice

Rezumat
Unitatea prezintă aspecte privind sociologiile de ramură, care
decsriu diferite domenii ale realităţii. Sociologia rurală împreună cu
sociologia urbană, alcătuieşte ceea ce s-a numit „sociologia comunităţilor
teritoriale”.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Sociologii de ramură
Sociologiile de ramură descriu diferite domenii ale realităţii, le
explică şi le asigură şi tehnici de cercetare. Există numeroase ramuri ale
sociologiei care sunt specializate în funcţie de domeniile şi aspectele vieţii
sociale. Fiecare ramură nouă a sociologiei îi aduce un spor de identitate.

Sociologie rurală
Între ştiinţele sociale, sociologia rurală este o disciplină relativ nouă.
Abia acum, la început de veac şi de mileniu, ea va deveni centenară.
Sociologia rurală are, în istoria sociologiei şi în manifestarea
diferitelor şcoli sociologice, o situaţie aparte. Împreună cu sociologia
urbană, ea alcătuieşte ceea ce s-a numit „sociologia comunităţilor
teritoriale” şi se diferenţiază de sociologiile de ramură (sociologia religiei,
sociologia educaţiei, sociologia culturii, sociologia industrială, sociologia
comunicării, sociologia medicinei etc.), pentru că nu reprezintă o disciplină
specializată într-un domeniu al socialului şi umanului (religia, educaţia,
cultura, industria, comunicarea, medicina etc.), ci este sociologia însăşi,
proiectată teoretic, metodologic şi empiric asupra comunităţilor rurale, cu
totalitatea dimensiunilor lor sociale şi economice, organizaţionale şi
structurale, ca şi cum comunităţile rurale ar reprezenta umanitatea însăşi.
Prin urmare, perspectiva sociologiei rurale este una holistică, de
cercetare şi înţelegere a comunităţilor rurale, ca totalităţi umane cu
specific local şi regional. Alături de această dimensiune holistă, sociologia
rurală are şi un caracter interdisciplinar, întrucât „reinterpretează din punct
de vedere sociologic datele referitoare la mediul rural prezentate de
geografia socială, istoria socială, etnografie, demografie, medicină socială
etc. Şi, pe de altă parte, prin cercetări proprii determină aspectele rurale
ale problemelor” de care sunt preocupate ştiinţele menţionate mai sus,
precum şi altele.
Există în limbajul sociologiei rurale o terminologie specifică
corpusului semiotic al sociologiei generale, care îi conferă acesteia calităţi
11
teoretice şi reflexive, uneori generatoare de definiţii pentru unele legi
sociale sau paradigme.
În acest context al dezvoltării dimensiunilor specifice ale unor
termeni în discursul sociologiei rurale s-a precizat că termenul „geografie”
înglobează aici ceea ce uzual numim „ecologie”, o parte importantă a
„morfologiei sociale”. În acelaşi domeniu „geografic”, partea care se
numeşte „natură şi tehnică” e compusă din „mediu” şi „spaţiu”. „Mediu” a
devenit, pentru sociologia rurală, „mediu natural”, în opoziţie cu „peisaj
rural” se constituie în arii geografice. De asemenea, domeniul „economic”
îşi circumscrie pentru rural termeni precum: „sistem de producţie”, „capital
de exploataţie”, „sectoare de activitate”.

Sociologie organizaţională
Modelul resurselor umane a pus accentul în abordarea diferitelor
probleme ale organizaţiilor şi conducerii organizaţiilor pe factori personali
şi interpersonali. Individul cu „necesităţile şi motivaţiile lui”, ca şi
interacţiunile dintre oameni „relaţiile umane” existente într-o organizaţie au
constituit principalele centre de interes pentru teoreticienii acestui model.
Abordarea problemelor ce vizau structura organizaţiei ca întreg a
însemnat totodată şi o reconsiderare a ideilor şi principiilor dezvoltate de
teoreticieni clasici (Taylor, Fayol, Weber). Întrucât majoritatea celor care s-
au preocupat de aceste probleme erau sociologi (spre deosebire de
teoreticienii Resurselor Umane care erau în psincipali psihologi) orientarea
dezvoltată de ei devine cunoscută sub numele de Sociologie
organizaţională sau Sociologia organizaţiilor complexe. Domeniul de
studiu al Sociologiei organizaţionale vizează în principal aş anumitele
aspecte formale ale organizaţiei: reguli scrise, canale de comunicare şi
recompense. Dar subiectul de cel mai mare intens se referă la modul în
care organizaţia se adaptează la cerinţele tehnologiei şi ale mediului
extern.
Perspectiva sociologică asupra organizaţiilor poate fi delimitată prin
evidenţierea câtorva trăsături definitorii:
1. Organizaţiile sunt abordate ca sisteme complexe, deschise.
2. Acest fapt conduce la necesitatea considerării tuturor factorilor
cu care ele interacţionează.
3. Abordarea sociologică este în principal o abordare de
contingenţă, însă orientată pe studierea determinaţilor impersonali ai
structurii spre deosebire de abordarea psihologică ce este conturată în
principal pe analiza determinaţilor personale.
Concluzia cea mai importantă pe care o putem desprinde din
întreaga evoluţie a teoriilor despre organizaţii este aceea că nu există un
model ideal de organizare şi conducere, adecvat în orice situaţie.
Perspective, orizontul cunoaşterii umane asupra organizaţiilor a
devenit mai complexă şi mai elaborată, luându-se în consideraţie mult mai
multe alternative cu privire la structura de organizare în funcţie de factori
cum ar fi mediul, tehnologia sau structura. Organizaţia nu mai este
abordată ca un sistem static de elemente componente, ci ca un sistem
dinamic deschis, ale cărei structuri trebuie să se adapteze în permanenţă
mediului în care funcţionează.

12
 Sociologia familiei
Sociologia familiei este o ramură a sociologiei care studiază relaţiile
existente între familie şi societate.
Ca obiective de cercetare ea studiază:
a) familia ca totalitate (sintalitate) a ansamblului structurilor şi
funcţiilor acesteia în interdependenţa lor, a faptelor, fenomenelor şi
proceselor sociale care au loc în cadrul familiei;
b) familia prin prisma sistemului social global, adică analiza
interacţiunilor dintre familie şi societate în ansamblul ei pe de o parte şi pe
de altă parte, interacţiunea familiei cu alte subsisteme ale sistemului social
general.
În „Dicţionarul de sociologie” sociologia familiei este definită ca
„ramură specializată a sociologiei care studiază familia ca o structură
dinamică definită în raporturile sale cu mediul social global.”
Sintetizând, putem spune că sociologia familiei studiază atât
relaţiile ce se stabilesc în cadrul familiei (între membrii acesteia) ca sistem
de sine stătător, cât şi relaţiile existente între societate ca sistem global şi
familie ca subsistem al acesteia, modul în care transformările de la nivelul
societăţii globale influenţează structura şi evoluţia familiei, precum şi
influenţa pe care structura şi relaţiile din cadrul familiei o au asupra
evoluţiei societăţii.
În cadrul sociologiei, sociologia familiei dobândeşte un statut
distinct prin lucrările lui Rene Villerme, Auguste Comte, Frederic Le Play.
Petru Iluţ spune că principalele teme ale sociologiei familiei sunt:
tipologia familială; apariţia şi evoluţia grupului familial, factorii determinanţi
în procesul schimbării structurilor şi funcţiilor familiei; familia ca element al
structurii sociale, interrelaţiile dintre ea şi alte instituţii; rolurile şi activităţile
din familie; raporturile părinţi-copii, socializarea şi educaţia; factorii sociali
în alegerea partenerului de cuplu conjugal; ciclurile de viaţă familială;
cauze şi consecinţe ale disoluţiei (de drept sau de fapt, formale sau
informale) familiei.
Studiile despre familie relevă două tendinţe fundamentale:
a) existenţa, şi pentru sociologia familiei a abordării
macrosociologice (familia ca instituţie socială, locul şi rolul său în
ansamblul societăţii şi relaţiile cu alte instituţii) şi a celei microsociologice
(structurile şi procesele din interiorul grupului familial);
b) sociologia familiei tinde – şi reuşeşte într-o mare măsură – la o
viziune holistică (sistemică), integrând date din mai multe discipline
ştiinţifice, în particular din istorie (comparaţie în timp), din antropologia
culturii (comparaţie spaţio-culturală), din economie (problema costuri-
beneficii) şi din psihologia socială (valori, atitudini, percepţii, mecanisme
cognitive ale grupului familial).

Sociologia muncii şi sociologie industrială

Sociologia industrială este acea ramură a sociologiei care se ocupă
de relaţiile dintre industrie şi societate, de măsura în care industria este
influenţată de structura şi dezvoltarea societăţii, iar societatea este
influenţată de apariţia, formele, activităţile şi desfăşurările industriei (Tr.
Herseni). O remarcă foarte importantă care trebuie reţinută, este aceea că
relaţia dintre societate şi industrie nu este între doi termeni independenţi,

13
ci între o realitate globală şi o componentă sau parte integrantă a ei.
Industria este doar un sector de activitate al societăţii. După unele surse,
sociologia industrială ar fi aplicarea demersului sociologic la studierea
întreprinderii industriale. O asemenea definiţie nu ne ajută să definim
obiectul sociologiei industriale, ci doar domeniul asupra căruia se aplică
sociologia.
Procesul industrializării are o influenţă cu mult dincolo de ramurile
economiei în care se desfăşoară, ea extinzându-se asupra instituţiilor
sociale, asupra structurii sociale, asupra comportamentelor indivizilor şi
grupurilor, provocând în general, schimbări adânci de ordin structural. Aşa
se şi explică importanţa deosebită, centrală, care se acordă în societatea
modernă studiului sociologic al industriei.
După J.D. Reynaud „sociologia industrială are ca preocupare
principală studiul resorturilor industriale care pun în mişcare dinamica
societăţii, studiul mişcărilor şi schimbărilor provocate de industrie în cadrul
societăţii globale în care apare şi din care face parte”.
Sintetizând diferitele puncte de vedere, sociologia industrială poate
fi definită ca acea ramură a sociologiei generale care studiază atât relaţiile
interumane ce se stabilesc la nivel de întreprindere – în cadrul diferitelor
colective de muncă, între angajaţii acesteia – ca sistem de sine stătător,
cât şi relaţiile existente între societate ca sistem global şi industrie ca
subsistem al acesteia, modul în care societatea este influenţată în evoluţia
ei de către formele, activităţile şi structura industriei precum şi influenţa
muncii industriale (a industriei) asupra structurii şi proceselor de la nivelul
societăţii globale, asupra evoluţiei acesteia.

Sociologie economică
Sociologia economică se numără printre sociologiile speciale.
Sociologia specială este orientată spre utilizarea prezentării problemelor,
noţiunilor şi concepţiilor teoretice ale sociologiei generale precum şi
metodelor cercetării sociologice experimentale în direcţia cercetării
aspectelor socio-culturale ale diferitelor subsisteme şi câmpuri de
probleme ale vieţii în comun din societate. Sociologia economică serveşte
la cercetarea aspectelor socio-culturale ale subsistemului economic al
societăţii, cercetare fundamentată teoretic şi orientată practic. Sociologia
economică se limitează nu numai la analiza legăturilor structurale, ci se
străduieşte să realizeze cercetarea proceselor, modurilor de
comportament şi fenomenelor de schimbare pe o perioadă mai
îndelungată de timp.
Se poate vorbi despre o sociologie economică generală şi de un
număr de sociologii economice speciale. Sociologia economică generală
cercetează în mod general, aspectele socio-culturale ale fenomenelor
economice determinantele socio-culturale ale acţiunii economice,
interdependenţa dintre economie, societate şi cultură, interdependenţa
dintre subsistemul economic şi alte subsisteme ale societăţii, elementele,
problemele şi consecinţele dezvoltării economice.
Sociologia economică conţine un număr de sociologii speciale.
După unii cercetători putem deosebi sociologii economice funcţionale,
sectorale şi istorice. În cadrul sociologiilor economice funcţionale
deosebim: sociologia muncii şi a serviciului, sociologia pieţei şi a

14
consumului, sociologia administraţiei şi a organizaţiei şi sociologia tehnicii.
În rândul sociologiilor sectoriale numărăm: sociologia agrară,
sociologia industrială, sociologia sectorului terţiar. Sociologiile economice
istorice cuprind aspecte ale epocilor timpurii ale istoriei economice, şi
precizează din punct de vedere istoric forme corespunzătoare ale
economiei din trecut.
Sociologia economică are întrepătrunderi variate cu numeroase
sociologii speciale ca de pildă cu sociologia politică, cu sociologia religiilor,
cu sociologia dezvoltării, cu sociologia familiei. Menţionăm de asemenea
relaţii cu sociologia învăţării şi a instruirii, cu sociologia timpului liber şi a
sportului, cu sociologia oraşului şi a aşezărilor, cu sociologia regională, cu
sociologia tehnicii, cu sociologia economică, în special cu problema
creşterii economice şi a crizei mondiale.

Sociologia opiniei publice

Din perspectiva psihologiei sociale, opiniile sunt analizate ca
fenomene psihosociale, concomitent psihice şi sociale, individuale şi
colective, în sensul că fiecare individ are o părere în funcţie de normele şi
valorile grupului social căruia îi aparţine sau la care se raportează şi
numai în relaţie cu alţii indivizi. Opinia pe care o poate formula un individ
referitor la un eveniment este legată de aceea pe care o afirmă sau ar
putea-o afirma cu privire la un altul. Caracterul verbal al opiniei nu trebuie
să ne inducă în eroare, pentru că este vorba, de fapt, de exprimarea unei
gândiri ancorate profund în realitatea psihosocială şi care se dezvăluie cu
ocazia unei întrebări.
Termenul „opinie publică” a fost folosit în sensuri foarte diferite, atât
de multe încât unii cercetători au pus sub semnul întrebării oportunitatea
folosirii lui.
O abordare mai completă şi mai „exoterică” o propune profesoara
Mihaela Vlăsceanu (Dicţionarul de sociologie) care spune că: „opinia
publică este un ansamblu de cunoştinţe, convingeri şi trăiri afective
manifestate cu o intensitate relativ mare de membrii unui grup sau ai unei
comunităţi faţă de un anumit domeniu de importanţă socială majoră”.
Exprimarea opiniei publice poate fi verbală (scrisă şi / sau orală),
iconică (afişe, manifeste etc.) şi nonverbală (gesturi specifice, demonstraţii
etc.).
„Obiectul opiniei publice trebuie să fie real, actual, concret şi să
aibă implicaţii deosebite în planul realizării intereselor personale sau
colective pentru a spori activismul şi intensitatea manifestărilor opiniei
publice”.
Opinia publică rezultă din activizarea intereselor, atitudinilor,
cunoştinţelor şi convingerilor în relaţiile interpersonale în cadrul publicului.
Populaţia ale cărei interese sunt afectate de obiectul sau domeniul de
conţinut al opiniei publice constituie publicul.
A Roth spune că, manipularea vine de la latinescul manipulatio
„mânuire a unui lucru” şi o defineşte ca „acţiune de conducere, care, prin
diferite procedee, impune celor conduşi o anumită conduită, fără a recurge
la mijloacele constrângerii deschise, lăsând şi cultivând chiar la subiecţii în
cauză impresia că ei acţionează conform propriei lor voinţe şi propriilor lor
interese”.

15
 Concepte şi noţiuni de reţinut
• Sociologia rurală este sociologia însăşi, proiectată teoretic,
metodologic şi empiric asupra comunităţilor rurale, cu totalitatea
dimensiunilor lor sociale şi economice, organizaţionale şi structurale,
ca şi cum comunităţile rurale ar reprezenta umanitatea însăşi.
• Domeniul de studiu al Sociologiei organizaţionale vizează în
principal aspectele formale ale organizaţiei: reguli scrise, canale de
comunicare şi recompense, dar subiectul de cel mai mare intens se
referă la modul în care organizaţia se adaptează la cerinţele
tehnologiei şi ale mediului extern.
• Sociologia familiei studiază atât relaţiile ce se stabilesc în cadrul
familiei (între membrii acesteia) ca sistem de sine stătător, cât şi
relaţiile existente între societate ca sistem global şi familie ca
subsistem al acesteia, modul în care transformările de la nivelul
societăţii globale influenţează structura şi evoluţia familiei, precum şi
influenţa pe care structura şi relaţiile din cadrul familiei o au asupra
evoluţiei societăţii.
• Sociologia industrială este acea ramură a sociologiei care se ocupă
de relaţiile dintre industrie şi societate, de măsura în care industria
este influenţată de structura şi dezvoltarea societăţii, iar societatea
este influenţată de apariţia, formele, activităţile şi desfăşurările
industriei.
• Sociologia economică serveşte la cercetarea aspectelor socio-
culturale ale subsistemului economic al societăţii, cercetare
fundamentată teoretic şi orientată practic.
• Opinia publică este un ansamblu de cunoştinţe, convingeri şi trăiri
afective manifestate cu o intensitate relativ mare de membrii unui
grup sau ai unei comunităţi faţă de un anumit domeniu de importanţă
socială majoră.

Întrebări de autoevaluare
1. Care este domeniul de studiu al sociologiei organizaţionale?
2. Cum se numeşte procesul prin care individul devine o fiinţă
socială?
3. Cum se poate exprima opinia publică?
4. Ce înţelegeţi prin public?
5. Definiţi manipularea?

16
 UNITATEA DE ÎNVĂŢĂRE 3

FACTORII ŞI CONDIŢIILE VIEŢII SOCIALE

Cuvinte cheie: viaţa socială, realitatea socială, condiţii,

componente

Rezumat
Caracteristic pentru viaţa socială a oamenilor este faptul că ei
gândesc şi acţionează pe baza unor norme, valori şi simboluri, exprimate
într-un limbaj articulat; că fabrică bunuri materiale şi produc creaţii
spirituale, ce se moştenesc de la o generaţie la alta; că elaborează idei şi
făuresc idealuri, ce îi pun în mişcare, la nivel individual şi de grup. Printre
cele mai importante condiţii ale vieţii sociale menţionăm următoarele:
biologice, geografice, demografice, economice, naturale, de organizare,
acţiune şi control.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conceptele de societate şi viaţa socială

În general, prin societate se înţelege „un mod organizat de
existenţă în sfera fenomenelor vieţii”. Anthony Giddens a evidenţiat două
categorii de sensuri ale conceptului de societate:
a) vizează acele „cristalizări specifice de relaţii între indivizii umani
şi între instituţii” (de pildă, societatea rurală, societatea capitalistă,
societatea democratică, societatea civilă etc.)
b) priveşte „caracterul de unitate (entitate) pe care îl dobândesc
relaţiile sociale relativ hotărnicite” (societatea germană, societatea
românească, societatea europeană etc.), precum şi acele „comunităţi mici,
care sunt reprezentative pentru o zonă determinată şi care servesc drept
baze de cercetări etnografice”.
Dacă admitem că orice societate presupune „existenţa comunitară
a unor indivizi articulaţi în ansambluri mai mult ori mai puţin persistente”,
atunci reiese că societatea poate fi întâlnită nu numai în lumea umană, ci
în aceea a plantelor şi animalelor. Prin urmare, instinctul de sociabilitate
nu este exclusiv uman, fiind recunoscute societăţile perfect organizate ale
furnicilor şi albinelor.
Societatea umană s-a născut atunci când au apărut procesele
intelectuale superioare (sinteza, analiza, abstractizarea, generalizarea
etc.) şi, odată cu ele, ideile, care au devenit patrimoniul comunităţii iniţiale.
Alfred Espinas a ajuns la concluzia că societatea este „o fiinţă vie,
dar că se deosebeşte de altele prin ceea ce, înainte de toate, este
constituit prin conştiinţă. O societate este o conştiinţă vie sau un organism
de idei”.
Anumiţi sociologici, precum E. Durkheim, au respins analogia dintre
societatea umană şi societatea animală, considerând că definitorii pentru
animale sunt instinctele şi reflexele, iar pentru societatea umană sunt
caracteristice socialitatea şi cultura. Cele două categorii de societăţi se
17
deosebesc, în primul rând, prin caracterul interacţiunilor reciproce dintre
indivizii care le compun.
D. Gusti remarcă că „societatea este o idee generală. În realitate nu
există decât unităţi sociale sub nenumărate forme răspândite pe întreg
globul: familii, triburi, sate, oraşe, ţări, popoare, naţiuni. Sociologia, dacă
vrea să fie ştiinţă de observaţie, trebuie să ia ca punct de plecare unitatea
socială, studiul amănunţit şi integral al căreia fiind însăşi monografia
sociologică”. Unitatea socială este o „realitate în sine, cu trăsături proprii”,
cu o grupare de oameni ale cărei forme de viaţă au ca esenţă voinţa.
Unii sociologi au propus expresia de viaţă socială. T. Herseni
pledează pentru folosirea termenului de „viaţă socială”, în locul celui de
„societate” şi defineşte sociologia ca „ştiinţa formelor colective de viaţă
omenească”.
Pentru Jan Szczepanski, termenul de viaţă socială desemnează „în
amplitudinea lor fenomenele rezultate din interacţiunea reciprocă a
indivizilor şi a colectivităţilor care se află într-un spaţiu limitat, care se
înfruptă din rezervele de pe suprafaţa respectivă pentru satisfacerea
nevoilor lor, modificându-şi reciproc procesele de viaţă şi
comportamentele lor”.
Interacţiunile care apar între indivizi în cadrul vieţii social-umane
sunt permanente şi radical diferite de cele ce marchează viaţa socială a
plantelor şi animalelor. Viaţa devine socială ori colectivă atunci când se
permanentizează legăturile dintre indivizi.
Desigur, societatea umană nu poate fi înţeleasă profund fără a se
lua în seamă componenta biologică a indivizilor ce o alcătuiesc. Vârsta ori
sexul, de pildă, sunt parametri biologici indispensabili în cercetarea
societăţii ca grup social-uman. De altfel, orice încercare de explicare a
societăţii porneşte de la conţinutul acesteia, care este populaţia. Aceasta
reprezintă nu numai o componentă a societăţii, dar şi partea ei cea mai
însemnată, căci de numărul oamenilor ce alcătuiesc o colectivitate
depinde şi frecvenţa sau amplitudinea fenomenelor şi proceselor sociale.
În concluzie, ceea ce este caracteristic pentru viaţa socială a
oamenilor este faptul că ei gândesc şi acţionează pe baza unor norme,
valori şi simboluri, exprimate într-un limbaj articulat; că fabrică bunuri
materiale şi produc creaţii spirituale, ce se moştenesc de la o generaţie la
alta; că elaborează idei şi făuresc idealuri, ce îi pun în mişcare, la nivel
individual şi de grup.

Conţinutul vieţii social-umane; modele teoretice de analiză a

societăţii omeneşti
Societatea ne apare, din punctul de vedere al sociologiei, ca un
ansamblu integrat de unităţi, instituţii şi procese sociale, în care este
implicat distinct factorul uman conştient.
În concepţia lui Pitirim Sorokin, realitatea social-culturală trebuie să
fie studiată, atât sub forma sa structurală, cât şi sub forma sa dinamică.
Pentru Sorokin, structura realităţii sociale se exprimă într-o suită de
interacţiuni şi a dezvăluit 3 componente ale acesteia:
1. subiecţii interacţiunii şi proprietăţile lor (numărul şi calitatea
indivizilor, caracterul acţiunii lor);
2. aspectul subiectiv şi semnificativ al realităţii sociale (idei, valori şi

18
norme);
3. aspectul obiectiv şi materializat (alcătuit din agenţii interacţiunii,
din acţiunile senzoriale manifeste, din toate obiectele reale, procesele şi
forţele fizice, chimice, biologice utilizate pentru exteriorizarea şi
socializarea ideilor).
Literatura sociologică înregistrează mai multe modele de analiză a
vieţii sociale, cum ar fi: modelul organicist, modelul evoluţionist, modelul
structuralist, modelul funcţionalist, modelul sistemist, care, deşi legate
între ele au deschis căi specifice de cercetare.
Actualmente, se vorbeşte tot mai mult despre promovarea de către
sociologie, în general, a două modele de cercetare a societăţii umane:
modele de echilibru, modele de conflict.
Modelele de echilibru sunt socotite o variantă a teoriei
funcţionaliste, ele punând accent pe armonie, pe eliminarea perturbărilor
din viaţa socială, care s-a bazat pe conceptul de homeostazie, ca
proprietate a organismelor de a-şi menţine constantele mediului intern.
Modelele de conflict sunt axate pe convingerea că tensiunile şi
divergenţele, în principal de interese, lupta pentru putere şi avantaje
economice au caracter permanent şi sunt mai puternice decât tendinţele
de armonie şi echilibru ale societăţii.
Un model original de examinare a societăţii globale este avansat de
sociologul român Dimitrie Gusti, care în demersul său, a plecat de la
ipoteza că societatea nu există în mod separat de oameni şi de natură. În
concepţia sa, realitatea socială este rezultatul unui concurs de împrejurări:
spaţiale (cadrul cosmologic); temporale (cadrul istoric); vitale (cadrul
biologic); spirituale (cadrul psihologic).
Mediul cosmic sau geografic şi mediul biologic reprezintă condiţiile
naturale ale vieţii sociale, ele având un caracter permanent. Cadrul istoric
şi cel psihologic formează condiţiile sociale, aflate în continuă schimbare,
ale societăţii ca întreg. Ambele tipuri de condiţii sunt indispensabile pentru
existenţa vieţii sociale. Ele determină acţiunea voinţei sociale a oamenilor,
care urmăreşte realizarea unor noi valori, postulează norme şi propune noi
scopuri, conducând la formarea unor cadre noi, schimbându-se, deci,
mediul social şi natural.
Elementul cel mai caracteristic şi fundamental al existenţei social-
umane îl constituie prezenţa şi acţiunea oamenilor, a instituţiilor. Ei sunt
agenţii tuturor fenomenelor de viaţă şi de creaţie, de conservare şi de
progres, de cooperare şi de conflict, de coeziune şi disoluţie, de integrare
şi socializare, de emulaţie şi educaţie. Viaţa socială – umană este de
neconceput fără interacţiunea reciprocă a indivizilor şi a colectivităţilor,
fără organizarea lor în grupuri de familie, de muncă, de instruire şcolară,
de petrecere a timpului liber, fără existenţa unor factori şi condiţii propice
desfăşurării vieţii şi activităţii sociale.

Condiţiile necesare şi factorii fundamentali ai vieţii sociale

Petre Andrei a făcut deosebirea între factorii fundamentali şi
condiţiile necesare apariţiei vieţii sociale. Dintre factorii fundamentali, care
explică formarea, alcătuirea şi existenţa unei societăţi, amintim:
- identitatea sufletească sau conştiinţa socială, din care se nasc
obiceiuri comune, feluri asemănătoare de a judeca lucrurile şi

19
evenimentele, solidaritatea membrilor care trăiesc laolaltă;
- continuitatea şi tradiţia, pe baza cărora relaţiile dintre indivizi
dobândesc caracterul de „instituţii obiective”;
- autoritatea, care reprezintă voinţa socială şi sancţionează acţiunile
vătămătoare sau ameninţătoare pentru existenţa societăţii.
În viziunea lui Petre Andrei, condiţiile necesare apariţiei vieţii
sociale, dar nu şi suficiente pentru naşterea societăţii, sunt:
- mediul geografic, important pentru determinarea activităţii
economice, a posibilităţilor de muncă şi influenţarea psihicului, a
moravurilor oamenilor;
- comunitatea de sânge, care „fixează anumite caractere” sau
elementul biologic;
- „simpla alăturare a oamenilor în spaţiu” sau apropierea lor fizică.
Societatea omenească s-a constituit în paralel cu procesul de
umanizare a indivizilor, existenţa ei fiind legată de necesitatea satisfacerii
trebuinţelor fiecăruia cu ajutorul celorlalţi, deci, atunci când nevoile
individuale au impus schimbarea cadrului animal într-unul social, în
măsură a garanta împlinirea acestor nevoi prin munca şi contribuţia
grupului. Munca a reprezentat liantul colectivităţii şi, totodată, suportul
conservării şi evoluţiei vieţii sociale.
Printre cele mai importante condiţii ale vieţii sociale, care îşi pun
amprenta asupra acesteia, menţionăm următoarele:
1. Condiţiile biologice sau „bazele biologice” ale vieţii sociale care
se referă la caracteristicile organismului uman, la instinctele, procesele
fiziologice ale acestuia şi trebuinţele care decurg din ele, ce sunt
satisfăcute în şi prin mediul social. Constituţia organismului omenesc
impune împlinirea unor nevoi alimentare, de adăpost, sexuale, de
protejare faţă de pericolele mediului natural în vederea autoconservării lui.
2. Condiţiile geografice (climatul, resursele şi particularităţile
mediului natural) influenţează viaţa social-economică a oamenilor,
calitatea confortului lor material, ilustrând măsura efortului lor de acţiune şi
muncă.
Condiţiile geografice ale vieţii sociale se referă la teritoriu (formele
de relief determină felul de viaţă şi modalităţile de organizare a vieţii
comunităţii), climă (îşi pune amprenta asupra stării de sănătate, dar
influenţează şi structura anatomică), flora şi fauna specific, bogăţiile
minerale disponibile, toate acestea exercită o influenţă accentuată asupra
fenomenelor şi proceselor sociale. Fără să fie vorba, totuşi, despre o
condiţionare strictă, condiţiile geografice influenţează numeroase aspecte
ale existenţei sociale: locuinţa, îmbrăcămintea, arhitectura, mijloacele de
comunicare, mijloacele de transport, activităţile economice, tendinţele de
mobilitate socială. Influenţele exercitate direct de elementele de natură
geografică sunt, evident, diferite în timp, intensitatea lor diminuându-se pe
măsură ce datorită dezvoltării tehnico-economice, s-au dobândit
posibilităţile adaptării mediului la nevoile umane. În prezent, rolul omului în
raport cu mediul natural este unul dublu: este influenţat de elementele
naturale, încearcă să se adapteze, dar întreprinde numeroase acţiuni
pentru a le controla şi transforma.
3. Condiţiile demografice sau ansamblul indivizilor, al populaţiei şi
caracteristicile ei de vârstă, sex, fertilitate, sănătate, număr, densitate.

20
Situaţia acestor indicatori, prin prisma cărora sunt descrise trăsăturile
biologice ale oamenilor la nivel de colectivitate, contribuie la înţelegerea
specificului unor fenomene sociale şi al societăţii în integralitatea ei.
Studiul populaţiei constituie obiectul ştiinţei demografia, dar
populaţia este şi o problemă a sociologiei, deoarece aceasta este un
factor şi în acelaşi timp o condiţie a existenţei vieţii sociale. Fenomene
precum: natalitatea, mortalitatea, nupţialitatea, divorţialitatea şi migraţia se
produc şi ca urmare a influenţei unor factori sociali şi, în acelaşi timp,
acestea influenţează în mod direct evoluţia societăţii în ansamblul ei.
Modul în care evoluează comportamentul demografic se corelează
cu anumite procese sociale (ex. o populaţie predominant tânără obligă la
investiţii corespunzătoare în învăţământ, educaţie, pentru crearea de
locuri de muncă suplimentare în economie, de locuinţe).
4. Condiţiile economice au, ca şi cele demografice, un rol deosebit
de important în viaţa societăţii. Condiţiile economice îşi pun amprenta
asupra nivelului de trai, asupra calităţii întregii vieţi sociale şi materiale a
unui popor.
Una din cele mai importante activităţi sociale este activitatea
economică. Cercetarea ei a impus constituirea unei ramuri a sociologiei,
sociologia economică, al cărui obiect, deferit de cel al economiei politice,
este surprinderea modului de integrare al activităţilor economice în
activităţile sociale şi a influenţei lor asupra societăţii.
Producţia economică se realizează prin punerea în operă a trei
factori mai importanţi: natura, munca şi capitalul. Cel mai important este
munca, agentul producţiei, prin forţa ei productivă fiind elementul activ,
rezultat al acţiunii conştiente a omului. Natura, obiectul muncii are un rol
pasiv devenind element al producţiei în funcţie de tipul de societate, ca
urmare a modelelor ei culturale.
Activitatea economică are o influenţă majoră asupra sistemului
social.
5. Condiţiile naturale sunt reprezentate de nivelul de instrucţie al
populaţiei, de obiceiurile şi conduitele acesteia, simbolurile şi valorile
ştiinţifice, artistice, morale, politice, economice, juridice, filosofice,
religioase, de reţeaua instituţiilor de promovare a acestora şi a creaţiei
valorice. Toate acestea au un rol decisiv în stimularea gândirii inventive şi
a progresului cunoaşterii, în formarea comportamentului civilizat al
oamenilor şi în derularea conştientă a acţiunilor lor, în fundamentarea
modelelor de organizare şi conducere a vieţii sociale, de integrarea
ordonată a indivizilor în mediul social.
De asemenea, cultura este aceea care individualizează o
colectivitate umană, contribuind, la nivelul societăţii globale, la realizarea
identităţii sale spirituale, a unui specific valoric al acesteia. Prin intermediul
culturii, fiecare societate îşi făureşte propria sa istorice şi se distinge de
alte societăţi şi perioade anterioare.
Cultura permite comunicarea interumană, conservarea şi
perpetuarea, de la o generaţie socială la alta, a valorilor morale, artistice,
filosofice, a simbolurilor şi modelelor de conduită. Ea este un factor
indispensabil de control social, un factor al coeziunii şi solidarităţii unei
societăţi, al formării şi afirmării personalităţii fiecărui om. Prin cultură
(materială şi spirituală), societatea omenească se distinge de natură, iar

21
individul se umanizează, devenind o fiinţă tot mai sociabilă.
Cultura reprezintă un ansamblu de valori materiale şi spirituale, un
mod de viaţă, relativ stabil, dobândit şi transmis de la o generaţie la alta
prin schimbări continue şi fixate prin mecanisme conştiente sau
subconştiente.
În sens sociologic, prin termenul de cultură se desemnează
ansamblul modelelor de gândire, atitudine şi acţiune ce caracterizează o
anumită populaţie, inclusiv materializarea anumitor modele. Prin urmare,
cultura cuprinde două categorii de componente:
- componente ideale: credinţe, norme, valori, simboluri, modele de
comportament şi de acţiune etc.;
- componente materiale: unelte, locuinţe, îmbrăcăminte, mijloace de
transport etc.
În viaţa socială, culturii şi educaţiei le revin un rol esenţial, acela de
a-l plasa pe individ deasupra unei condiţii pe care o are la naştere,
conferindu-i o nouă identitate din punct de vedere social.
Corelată cu activitatea economică este activitatea de producţie
spirituală. În societăţile constituite, trebuinţele economice satisfac nu
numai necesităţile biologice ci, în primul rând, necesităţile sociale.
Activităţile spirituale, concretizate în producţii culturale sunt, în structura
societăţii, la fel de importante ca şi cele economice.
Activitatea economică şi cea spirituală au în consecinţă natură
constitutivă, fiind elemente fără de care societatea nu ar putea exista. Ele
fundamentează solidaritatea indivizilor, permiţând existenţa acestei
realităţi deosebite de natură, dominând natura, care este societatea
creatoare de cultură şi civilizaţie.
6. Condiţiile de organizare, acţiune şi control. Viaţa socială nu se
poate desfăşura normal în absenţa unor forme de organizare impuse
deliberat, căci o desfăşurare haotică, spontană, arhaică ar conduce la
dezagregarea societăţii. Orice societate îţi structurează în cadrul
activităţilor normative pe lângă acţiuni morale şi juridice şi acţiuni de
organizare, administraţie şi conducere publică. Activitatea politică se
concretizează în instituţiile statului şi ale partidelor. Statul administrează
viaţa societăţii. Statul poate fi o organizaţie de administrare teritorială,
vizând asigurarea unei ordini sociale în raport cu forţele din interior, cât şi
din exteriorul societăţii. Concretizarea funcţiei statului este realizată prin
intermediul dreptului şi a instituţiilor juridice.
Statul impune autoritatea ca element central al organizării sociale.
Un stat de drept este definit prin utilizarea puterii delegate de colectivitate
în sensul aspiraţiilor colectivităţii. Individualitatea puterii ca rezultat al unei
anume evoluţii istorice este impusă de centralizarea puterii suverane în
contextul stabilirii societăţii pe un anume teritoriu determinat.
Esenţa statului este concretizată în trei funcţii: funcţia legislativă,
executivă şi/sau administrativă şi judecătorească. Puterea este unică ca
suveranitate a statului şi divizată prin organele care o exercită. Diviziunea
puterii garantează existenţa statului de drept.
Viaţa socială cuprinde astfel, fenomenele şi procesele determinate
de interacţiunea indivizilor şi colectivităţilor umane într-un spaţiu
determinat (local, regional, naţional, internaţional).
Din punct de vedere istoric, la un nivel general, pot fi considerate

22
următoarele forme de viaţă socială:
- viaţa socială primitivă (vânătorii şi culegătorii), respectiv viaţa
desfăşurată în cadrul unor mici grupuri sau triburi, nedepăşind30-40
persoane. Plasate de obicei în zone abundente în vânat şi plante
comestibile, se pare că alocau un timp destul de redus procurării hranei,
acordând o mare atenţie activităţilor ceremoniale şi rituale, promovării
valorilor religioase şi transmiterii elementelor culturale.
- viaţa socială şi pastorală, apărută în momentul în care s-a realizat
domesticirea mai multor specii de animale şi s-a trecut la cultivarea
sistematică a plantelor comestibile. Dezvoltarea acestor activităţi a implicat
o diviziune a muncii mai accentuată, devenind posibil totodată comerţul şi,
implicit, o diversificare a relaţiilor sociale;
- viaţa socială preindustrială, presupune societăţi care au la bază
agricultura şi creşterea animalelor, dar cărora li se adaugă meşteşugurile.
Deoarece utilizau scrierea, iar arta şi cunoaşterea înregistrau o dezvoltare
deosebită, se poate vorbi de civilizaţii, simultan, prin existenţa unor forme
de guvernare mult mai elaborate decât cele anterioare, fiind vorba de
apariţia şi dezvoltarea statelor;
- viaţa socială industrială, dezvoltată la nivelul societăţilor
industriale odată cu revoluţia industrială începând în secolul al XVIII-lea.
Progresiv, majoritatea populaţiei se deplasează spre centrele urbane,
ceea ce permite accentuarea şi diversificarea relaţiilor sociale. La nivelul
societăţilor industriale apar statele-naţiuni, comunităţi politice, delimitate
între ele prin frontiere clar marcate, ce deţin un control mult mai accentuat
asupra membrilor din propriile societăţi;
- viaţa socială postindustrială, făcută posibilă de procesul de
globalizare şi de revoluţia informatică, care tinde să şteargă dintre
diferenţele existente între populaţiile existente în acelaşi timp, aşa încât se
poate vorbi de o societate globală.
Diversele categorii de condiţii amintite răspund unor nevoi
individuale şi colective determinate, având rolul doar de a influenţa mersul
vieţii sociale. Elementele primordiale şi fundamentale ale societăţii sunt
oamenii şi colectivităţile umane.
Cele mai simple şi originare forme de societate sunt socotite a fi
fost hoarda şi clanul.
Hoarda este cea dintâi formă de societate umană, reprezentând
mai mult o alăturare de oameni, fără organizare internă şi conducere
durabilă, care cooperează inconştient şi temporar, care au o viaţă comună
dependentă de factorii externi şi întâmplători. Ea constituie numai mediul
care oferă posibilitatea apariţiei unei organizări.
Clanul este o formă primitivă de grupare omenească, cu caracter
permanent şi organizat, care nu se schimbă după împrejurări, precum
hoarda. Membrii săi se consideră rude de sânge, descendenţi dintr-un
strămoş comun (totem), iar relaţiile dintre sexe sunt exogamice (obicei în
cadrul ginţii matriarhale de a nu îngădui căsătoria decât cu indivizi
aparţinând altui trib sau clan). De asemenea, credinţa religioasă este cea
care domină întreaga viaţă socială a clanului. În cadrul acestuia apare şi
familia.
Dacă în societăţile primitive, formele sociale componente cele mai
simple sunt socotite a fi fost hoarda şi clanul, în societăţile organizate şi

23
moderne, civilizate sunt precizate grupurile, prin care sociologia explică
acest tip de societate.

Clasificarea societăţilor, diferitelor tipuri de societăţi

Criteriile în funcţie de care sunt clasificate societăţile umane variază
de la un cercetător la altul, iar un inventar complet al acestora este
aproape imposibil de realizat.
O primă cerinţă, subliniată de mai mulţi sociologici, este aceea de a
distinge, între societăţile formate conştient de către oameni, printr-o
asociere contractuală şi voluntară – care au un obiect determinat şi
vizează doar una dintre laturile vieţii şi activităţii indivizilor asociaţi – şi
societăţile care se organizează spontan, în mod natural, răspunzând unor
nevoi diverse ale indivizilor asociaţi, pe care le satisfac sub toate
aspectele, menţinând sistemul de instituţii necesare pentru a-i face să
trăiască împreună.
Sociologul francez Paul Fauconnet precizează că este necesar să
deosebim, între societăţile întemeiate de oameni, următoarele:
- societăţile instabile şi neorganizate, care se fac şi se desfac rapid,
ca mulţimile adunate în stradă, reuniunile, companiile temporare, formate
prin jocul circumstanţelor. Rolul lor este, deseori, important.
- societăţile durabile şi bine organizate, care au fost create în
scopuri deliberate, pentru satisfacerea de nevoi clar determinate; aşa sunt
asociaţiile sportive, ştiinţifice, filantropice, politice;
- în sfârşit, societăţile care sunt, pe de o parte stabile şi organizate,
ca aceste asociaţii despre care tocmai au vorbit, dar care, ca şi mulţimile,
se formează spontan, adică fără scopuri deliberate. Acestea sunt familiile
sau societăţile domestice, societăţile politice – ca naţiunile, şi cea mai
mare parte a societăţilor religioase şi profesionale. Astfel de societăţi pot fi
foarte mari, cuprinzând milioane de membri; unele durează secole şi în
cadrul lor se succed generaţii numeroase.
P. Fauconnet delimitează societăţile care aparţin secolului al XX-
lea, menţionând următoarele:
- Societatea politică, ce defineşte locul social al unui om în lume.
Aceasta exercită o putere regulatoare asupra majorităţii celorlalte
societăţi, existând încă din trecut, sub diverse forme: triburi, cetăţi, seniorii
feudali, imperii. Pentru veacul nostru, tipul reprezentativ de societate
politică ai cărei membrii suntem este naţiunea (societăţile politice
naţionale);
- Societatea domestică sau familială grupează oamenii care întreţin
între ei raporturi de rudenie. Aceasta e foarte restrânsă comparativ cu
societatea politică, fiind cuprinsă în interiorul naţiunii şi se află strâns unită
cu societatea conjugală, formată de soţi;
- Societatea profesională care e asociaţie profesională, puternic
organizată şi riguros delimitată, precum armata, universitatea,
magistratura, baroul, legată direct sau indirect de controlul statului;
- Societatea religioasă sau Biserica, din care fac parte credincioşii.
Francezii aparţin unei biserici internaţionale – cea catolică, după cum pot
exista şi biserici naţionale sau cetăţeni care să nu aparţină nici unei
societăţi religioase;
- Comunitatea civilizaţiei europene occidentale, alcătuită din naţiuni

24
care împărtăşesc relativ aceleaşi obiceiuri mentale şi ştiinţifice, morale,
juridice, tehnice, diferite de cele ale comunităţii orientale, de exemplu;
- Societatea Naţiunilor sau actualmente ONU, care cuprinde un
ansamblu de societăţi politice autonome şi independente, ce formează,
prin modul de organizare şi funcţionare, prin dreptul de care uzează o
societate politică internaţională.
E. Durkheim a recurs la o clasificare genetică a societăţilor
(indicând modul în care se formează ele) şi morfologică (insistând asupra
structurii lor într-o măsură mai mare decât asupra vieţii interioare a
acestora).
La rândul său, G. Tarde, explicând orice civilizaţie prin imitaţie şi
prin modul în care se propagă aceasta, s-a oprit asupra a două tipuri
generale de societăţi: cele în care domneşte cutuma; cele în care
dominaţia aparţine modei.
H. Spencer a clasificat societăţile, din perspectiva sociologiei
evoluţioniste, două tipuri de societăţi: militare; industriale.
Societatea militară se caracterizează prin faptul că cetăţenii săi
reprezintă „proprietatea statului”, sunt subordonaţi voinţei publice, întrucât
scopul principal e conservarea societăţii, în timp ce conservarea fiecărui
individ e un scop secundar. Individul nu are decât „libertatea pe care i-o
lasă obligaţiile sale militare, este liber să-şi realizeze scopurile private, dar
numai când societatea nu mai are nevoie de el”.
Societatea de tip industrial este aceea care are drept „îndatorire
principală apărarea individualităţii membrilor săi. Când protejarea
exterioară nu mai este necesară, protecţia interioară devine funcţia majoră
a statului”.
Max Weber, sociologul german, a formulat două tipuri de societate:
societatea de status, societatea de piaţă.
Societatea de status este definită prin contrast cu „situaţia de
clasă”, având drept caracteristică faptul că poziţia indivizilor se stabileşte
printr-o „estimare socială a prestigiului, specifică, pozitivă sau negativă.
Într-o asemenea societate, averea reprezintă unul dintre parametrii
evaluării prestigiului social al indivizilor, în timp ce în societăţile de piaţă
interesul economic generează anumite clase sociale”.
Societatea de piaţă este „acel tip de societate care se orientează
obiectiv, în conformitate cu interesul pentru bunurile de schimb, şi numai
pentru acestea.
În limbajul sociologiei se mai folosesc şi expresiile de societate
civilă (tip de societate bazată pe legile dreptului, care se transformă după
propriile reguli şi se opune influenţelor politice, apărând indivizii ori
grupurile faţă de tendinţele expansiunii statului); societate de masă (care
înlocuie grupurile şi relaţiile sociale întemeiate pe tradiţii cu grupurile
formale şi cu relaţiile de natură contractuală).
Tipologia societală este unul dintre cele mai generoase subiecte
dezbătute de sociologie.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Termenul de viaţă socială desemnează „în amplitudinea lor
fenomenele rezultate din interacţiunea reciprocă a indivizilor şi a
colectivităţilor care se află într-un spaţiu limitat, care se înfruptă din
25
 rezervele de pe suprafaţa respectivă pentru satisfacerea nevoilor lor,
modificându-şi reciproc procesele de viaţă şi comportamentele lor”.
• Elementul cel mai caracteristic şi fundamental al existenţei social-
umane îl constituie prezenţa şi acţiunea oamenilor, a instituţiilor. Ei
sunt agenţii tuturor fenomenelor de viaţă şi de creaţie, de conservare
şi de progres, de cooperare şi de conflict, de coeziune şi disoluţie, de
integrare şi socializare, de emulaţie şi educaţie.
• Dintre factorii fundamentali, care explică formarea, alcătuirea şi
existenţa unei societăţi, amintim: identitatea sufletească, continuitatea
şi tradiţia, autoritatea. Condiţiile necesare apariţiei vieţii sociale, dar nu
şi suficiente pentru naşterea societăţii, sunt: mediul geografic,
comunitatea de sânge, apropierea lor fizică.
• Cultura permite comunicarea interumană, conservarea şi perpetuarea,
de la o generaţie socială la alta, a valorilor morale, artistice, filosofice,
a simbolurilor şi modelelor de conduită. Ea este un factor indispensabil
de control social, un factor al coeziunii şi solidarităţii unei societăţi, al
formării şi afirmării personalităţii fiecărui om.
• Elementele primordiale şi fundamentale ale societăţii sunt oamenii şi
colectivităţile umane.
• Dacă în societăţile primitive, formele sociale componente cele mai
simple sunt socotite a fi fost hoarda şi clanul, în societăţile organizate
şi moderne, civilizate sunt precizate grupurile, prin care sociologia
explică acest tip de societate.
• Criteriile în funcţie de care sunt clasificate societăţile umane variază de
la un cercetător la altul, iar un inventar complet al acestora este
aproape imposibil de realizat.

Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt condiţiile naturale, respectiv condiţiile sociale ale vieţii
sociale?
2. Care este elementul cel mai caracteristic şi fundamental al
existenţei social-umane?
3. La ce se referă condiţiile geografice ale vieţii sociale?
4. Care sunt formele de viaţă socială, din punct de vedere istoric?
5. Enumeraţi societăţile care aparţin secolului al XX-lea?

26
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

PERSONALITATEA UMANĂ ŞI SOCIALIZAREA

Cuvinte cheie: personalitate, socializare, învăţare socială,

socialitate, norme sociale, comportament prosocial, comportament
antisocial

Rezumat
Elementul constitutiv al oricărui grup de oameni este agentul uman
individual, care, în condiţii sociale normale, este purtătorul unei
personalităţi distincte, este înzestrat cu anumite status-uri şi are de
îndeplinit o serie de roluri. Din punct de vedere sociologic, personalitatea
ne apare drept rezultat al interacţiunilor sociale (dintre indivizi, dintre ei şi
instituţii), fiind produsul acţiunilor şi influenţelor mediului cultural şi social
asupra individului. Personalitatea conferă identitate socială şi reglează
comportamentul şi activitatea omului în societate. Personalitatea de bază
desemnează un ansamblu de caracteristici ale personalităţii comune
tuturor membrilor societăţii respective, şi care nu apar şi la alte societăţi.
Socializarea începe de la naştere şi continuă de-a lungul întregii vieţi.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Conceptul sociologic de personalitate umană

Elementul constitutiv al oricărui grup de oameni este agentul uman
individual, care, în condiţii sociale normale, este purtătorul unei
personalităţi distincte, este înzestrat cu anumite status-uri şi are de
îndeplinit o serie de roluri. Personalitatea este un semn distinctiv al
socializării, al umanizării celor care se nasc în societate.
Dacă individualitatea este socotită, de unii autori, ca o caracteristică
biologică a omului, în schimb, personalitatea este apreciată ca fiind o
calitate socială a acestuia. Din punct de vedere sociologic, personalitatea
(termen întrebuinţat cu multiple înţelesuri în filozofie, psihologie, istorie) ne
apare drept rezultat al interacţiunilor sociale (dintre indivizi, dintre ei şi
instituţii), fiind produsul acţiunilor şi influenţelor mediului cultural şi social
asupra individului. De aceea, individul, ca entitate biologică, nu implică în
mod necesar atributul personalităţii, el putând exista şi fără acesta.
Personalitatea unui individ se formează în timp, semnificând
„naşterea” lui socială. Familia, şcoala, grupurile de prieteni şi de muncă,
climatul social general, nivelul de trai, mass-media concură laolaltă şi cu
ponderi variabile la constituirea trăsăturilor unei personalităţi. Aceasta e
reflexul original şi unic al acţiunii tuturor factorilor sociali menţionaţi.
Conştiinţa de sine şi armonia motivelor în determinarea actelor voluntare
reprezintă suportul oricărei personalităţi.
În viaţa socială avem de-a face cu personalităţi individuale care se
află în legătură cu altele, cu diverse genuri de activităţi şi instituţii. De
aceea, orice activitate şi orice relaţie a unei personalităţi individuale
27
exercită o anumită influenţă asupra societăţii, întrucât oamenii trăiesc şi
acţionează în societate.
Personalitatea conferă identitate socială şi reglează
comportamentul şi activitatea omului în societate. Ca trăsături proprii
personalităţii, pot fi menţionate: conformismul, onestitatea, altruismul,
hărnicia, independenţa, responsabilitatea, autocontrolul. Printre
componentele personalităţii în literatura de specialitate se evidenţiază:
temperamentul, caracterul, aptitudinile sau voinţa, afectivitatea, conştiinţa,
motivaţia.
Pornind de la tipul dominant de preocupări ale oamenilor, gânditorul
german Edward Spranger a diferenţiat şase tipuri de personalitate:
1. „Omul teoretic” – definit prin interesul predominant pentru
adevărurile ştiinţifice generale, pe baza cărora să explice lumea;
2. „Omul economic” – preocupat de dobândirea bunurilor materiale
şi de bogăţie;
3. „Omul estetic” – dominat de preocuparea pentru frumos, sub
toate aspectele manifestării sale;
4. „Omul politic” – stăpânit de tendinţa dominării altor semeni şi a
posedării puterii;
5. „Omul activist social” – caracterizat de preocuparea pentru
ajutorarea celor nevoiaşi sau nefericiţi;
6. „Omul religios” – preocupat de legătura cu Dumnezeu, prin
credinţă şi de problemele lumii transcendente; el poate fi şi mistic sau
misionar.
Florian Znaniecki a menţionat, pe exemplul vechii societăţi
poloneze:
- tipul „omului bine crescut” – produs al influenţei educative a şcolii;
- tipul „omului muncii” – determinat de condiţiile în care lucrează;
- tipul „omului de distracţie” – prezent în straturile sociale înalte,
aristocratice, preocupate sistematic de divertisment.
Dacă pentru psihologi există convingerea că orice om normal este
capabil să-şi edifice o personalitate, în sociologie întâlnim ideea de
personalitate asociată şi corelată obligatoriu cu ideea de valoare. Aceasta
semnifică nivelele superioare ale creaţiei culturale şi afirmării oamenilor pe
plan social, prin fapte sau lucrări de excepţie care depăşesc media
comună.

Noţiunea de personalitate de bază

Personalitatea poate fi înţeleasă ca un atribut al omului nu numai în
calitatea sa de persoană, de individ, ci şi de grup, colectivitate, societate,
în general. Personalitatea de bază desemnează un ansamblu de
caracteristici ale personalităţii comune tuturor membrilor societăţii
respective, şi care nu apar şi la alte societăţi.
Faptul că personalitatea de bază are un suport real îl dovedeşte şi
reacţia oamenilor de a-şi apăra identitatea socio-culturală şi etnică, atunci
când vin în contact cu o cultură diferită de cea a grupului umani ori a
colectivităţii, a societăţii în care s-au născut şi format (de exemplu, unui
ţăran îi va fi foarte greu să trăiască la oraş cu echipamentul cultural
dobândit în sat ori a unui cetăţean occidental să-şi însuşească legile de
viaţă ale unui trib african). Ca atare, personalitatea de bază „este

28
condiţionată, în mare măsură, de ereditatea socială, adică de continuitatea
istorică a esenţei unei forme sau alteia de cultură şi de comunitatea
etnică”.
Cunoaşterea personalităţii de bază sau a „caracterului naţional”, a
„personalităţii reprezentative” pentru un anumit popor are valenţe
aplicative, întrucât o corectă surprindere a elementelor definitorii,
caracteristice pentru o societate ori popor îngăduie anticiparea reacţiilor şi
acţiunilor acestora în diverse împrejurări complexe de viaţă (situaţii limită)
şi în contexte istorice decisive.

Socializarea
Oamenii nu se formează decât printre oameni şi în raporturi strânse
cu ei în cadrul procesului numit socializare.
Dicţionarul de sociologie Oxford defineşte socializarea drept
„procesul prin care învăţăm să devenim membri ai societăţii, atât prin
interiorizarea normelor şi valorilor societăţii, cât şi prin deprinderea rolurilor
noastre sociale (de muncitor, de prieten, cetăţean).
A. Giddens consideră că „socializarea reprezintă procesul prin care
copilul neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine, inteligentă,
integrată în tipul de cultură în care s-a născut”. Socializarea nu este un fel
„programare culturală”, în care copilul absoarbe în mod pasiv influenţele
cu care intră în contact. Chiar şi nou-născutul are necesităţi sau exigenţe
care afectează comportamentul celor responsabili cu grija sa: de la
naştere, copilul este o fiinţă activă.
Socializarea este procesul complex al devenirii omului ca fiinţă
socială, proces de însuşire a unor norme şi valori, precum şi a unor roluri
sociale.
Socializarea este un proces de transmitere şi asimilare (însuşire) de
către oameni a modelelor culturale, a normelor şi valorilor, a cunoştinţelor
şi aptitudinilor, a comportamentelor dezirabile pe plan social care-i fac apţi
pentru a îndeplini anumite roluri sociale. Prin intermediul socializării, fiinţa
umană îşi dezvoltă calităţi specifice de participare la viaţa socială,
deoarece omul îşi însuşeşte normele, valorile, tradiţiile şi credinţele
societăţii sau ale grupului în care trăieşte.
Socializarea începe de la naştere şi continuă de-a lungul întregii
vieţi. Ea se realizează în cadrul unor norme specifice de activitate socială
(joc, învăţare, muncă, creaţie) şi în cadrul unor instituţii sociale, culturale,
economice, politice etc.
Mecanismele socializării, cele prin care socializarea se realizează,
au la bază învăţarea socială, respectiv integrarea fiinţei umane în viaţa
socială.
Studiile procesului de socializare cunosc astăzi o mare diversitate,
mai ales după introducerea în anii '60 a distincţiei între socializarea
primară (cea a primei copilării) şi seria de socializări secundare la care un
individ uman este supus de-a lungul întregii sale vieţi, acest proces
încetând a fi văzut în mod unitar.
Procesul socializării
Individ şi societate – domeniile principale ale sociologiei din care
decurg o serie de probleme, precum: acţiunea socială şi
raţionalitatea/iraţionalitatea fiinţei umane, rolul factorului ereditar şi al

29
mediului natural şi social în dezvoltarea individului ca persoană şi a
societăţii în ansamblul ei. Constituirea societăţii s-a realizat ca urmare a
asocierii indivizilor, ei înşişi devenind fiinţe sociale numai împreună cu
ceilalţi, indiferent de formele de asociere pe care le-a cunoscut istoria
dezvoltării umane şi sociale. Premisa constituirii societăţii este socialitatea,
termen explicat ca o consecinţă a naturii umane, un complex de instincte,
sentimente, stări de spirit, înclinaţii etc. Sociabilitatea reprezintă o abilitate
a individului de integrare în colectivitate. Ea exprimă tocmai forma pe care
o îmbracă nevoia de asociere (socialitate) în diferite culturi.
Socializarea reprezintă un proces psihosocial de transmitere-
asimilare a cunoştinţelor, a deprinderilor, a atitudinilor, a normelor, a
valorilor, a concepţiilor sau a modelelor de comportare în vederea formării,
adaptării şi integrării sociale a unei persoane.
Realizarea procesului de socializare presupune valorificarea
următoarelor capacităţi general umane:
- comunicarea interactivă (în condiţiile raporturilor complexe dintre
personalitate şi mediul social);
- învăţarea socială (în condiţii de microgrup, grup, comunitate);
- integrare psihosocială (în condiţiile corelării variabilelor individuale
– vârstă, sex, dezvoltare, inteligenţă etc. cu cele sociale – cultură,
comunitate, organizare instituţională, status, rol etc.);
- socialitate (capacitatea omului de a intra în relaţii sociale, de a
acţiona ca fiinţă socială);
- sodalitatea (capacitatea umană de a întemeia grupuri);
- sociabilitatea (capacitatea omului de a acţiona ca fiinţă socială
doar prin valorificarea unor aptitudini pozitive).
Prin socializare omul se transformă dintr-o fiinţă biologică într-una
socială, însuşindu-şi limba, obiceiurile, valorile şi normele specifice pentru
a putea trăi în societate. Fiinţa devine umană, procesul de socializare fiind
un proces de umanizare.
Funcţiile socializării
Socializarea îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Învăţarea abilităţilor şi a regulilor necesare pentru a trăi în
societate, deoarece socializarea constituie un proces social fundamental
prin intermediul căruia orice societate îşi proiectează, reproduce şi
realizează, prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul acceptat.
Procesul de socializare facilitează, totodată, existenţa normală a vieţii
sociale, asigurând stabilitatea şi funcţionalitatea structurilor sociale,
coeziunea internă şi continuitatea grupului social prin învăţarea abilităţilor
şi a regulilor impuse de grup sau de societate, în ansamblu.
2. Comunicarea eficientă cu ceilalţi. Cu ajutorul limbajului, fiinţa
umană participă la viaţa socială, iar socializarea are influenţe formative la
nivelul tuturor componentelor structurale ale personalităţii, modelând
disponibilităţile de participare şi autorealizarea socială. Ea formează şi
dezvoltă capacitatea de comunicare, de interacţiune şi colaborare în
cadrul grupului, ştiut faptul că limba se învaţă, în cadrul procesului de
socializare, şi nu se inventează de către fiecare dintre noi.
3. Interiorizarea valorilor şi credinţelor fundamentale ale societăţii
presupune învăţarea şi interiorizarea valorilor şi credinţelor fundamentale
care îl face capabil, pe om, să înţeleagă cultura sau să îndeplinească

30
anumite roluri sociale. Limba, valorile culturale ale societăţii, nivelul
cunoştinţelor şi deprinderilor profesionale, modul de viaţă şi de convieţuire
se asimilează prin intermediul procesului de socializare.
4. Dezvoltarea propriului eu presupune rolul formativ al socializării
în formarea şi dezvoltarea personalităţii umane, ce are în vedere faptul că
socializarea presupune un proces adaptativ şi readaptativ la nivel
individual în acord cu „mobilitatea socială”. În cadrul acestui proces
individul asimilează un întreg sistem de cunoştinţe, atitudini, deprinderi şi
reguli morale, necesare convieţuirii sociale, dezvoltându-şi imaginaţia şi
capacităţile creatoare şi de comunicare, concomitent cu dezvoltarea
afectivităţii atât de necesară echilibrului psihic şi dezvoltării sale morale.
Prin toate aceste roluri, este evident că fără socializare societatea
nu ar putea supravieţui, la fel cum în aceeaşi imposibilitate s-ar afla şi
individul uman.
Stadiile socializării
Drumul socializării, de la naştere până la moarte, parcurge mai
multe etape corespunzătoare evoluţiei biologice, dezvoltării psihologice şi
integrării sociale.
Copilăria. Conform teoriei lui Freud, rezultată din studiul
comportamentului uman în urma psihanalizei, bebeluşul trebuie să înveţe
că nu toate dorinţele îi pot fi satisfăcute imediat. Aceasta o face prin
reprimări repetate, proces dureros care îi va influenţa comportamentul
toată viaţa. Desprinderea de sub tutela mamei şi autoritatea tatălui,
corespunzătoare perioadei dezvoltării sinelui autonom, ar corespunde
reprimării complexului Oedip şi antagonismul faţă de tată – ambele
procese petrecute la nivel inconştient. Acceptate de unii, criticate de alţii,
ideile lui Freud şi-au dovedit, în mare parte, valabilitatea.
Un alt punct de vedere cu privire la achiziţiile din perioada copilăriei
îl aduce G.H. Mead care pune în centrul atenţiei ideea că dezvoltarea
copilului, ca fiinţă socială, se face în primul rând prin imitaţie, aceasta
făcându-se prin joc. La vârsta de 4-5 ani, copilul preia rolul celuilalt,
îndeosebi adult. Distincţia dintre „Eu” – bebeluş nesocializat şi „pe mine” –
sinele social, înseamnă o trecere la conştiinţă care îl face pe copil să
discernă cum îl văd alţii pe el.
Vârsta de 8-9 ani ar fi marcată de jocul organizat în care sunt
înţelese regulile, chiar valorile de întrecere, onestitate, competiţie,
corectitudine, dreptate, cinste.
Există diferenţe de socializare nu numai în funcţie de vârsta
corespunzătoare dezvoltării biologice şi psihice, ci şi în funcţie de tipurile
de societate (tradiţionale, moderne), sistemele de şcolarizare, politicile
sociale şi educaţionale etc.
Adolescenţa. Schimbările biologice pe care le aduce pubertatea
sunt fundamentale pentru viaţa de adult de mai târziu. Ritmul schimbărilor
sociale provoacă adesea derută, adolescenţa fiind o perioadă de tranziţie
între copilărie şi maturitate. O vârstă a întrebărilor, la care încearcă să
răspundă părinţii, profesorii, colegii, prietenii din anturajul adolescentului.
Întrebările, mai ales cu privire la viaţa sexuală, la prietenii şi dragoste,
provoacă nelinişte, factorii implicaţi în educaţie negăsind întotdeauna
mijloacele cele mai adecvate pentru prezentarea acestor probleme.
Adaptarea la acest stadiu necesită mult tact din partea educatorilor, dar şi

31
sinceritate şi încredere în adulţi din partea copiilor.
Tinereţea şi vârsta adultă matură. Această perioadă,
corespunzătoare vieţii active presupune învăţarea normelor şi valorilor din
cultura organizaţiei unde individul munceşte şi o continuă adaptare la viaţa
profesională, de familie. Noile roluri de angajat, de soţ/soţie, mamă/tată se
învaţă şi necesită permanente achiziţii de cunoştinţe, competenţe,
atitudini. O permanentă adaptare la contexte de viaţă marcate de
evenimente inedite (ocuparea/schimbarea unui loc de muncă, căsătoria,
naşterea primului copil în familie etc.).
Bătrâneţea. Bătrâneţea este o stare de spirit asociată uneori cu
pierderea stării de sănătate, dobândirea sentimentului inutilităţii, prin
plecarea copiilor de acasă, care coincide cu pensionarea şi reducerea
veniturilor, cu neputinţa satisfacerii unor nevoi elementare. Chiar şi cu
ideea morţii trebuie să ne împăcăm, iminenţa morţii fiind, conform teoriei
lui Elisabeth Kübler-Ross, un proces comprimat de socializare care implică
un model stadial, cu 5 faze: negarea, mânia, tocmeala, depresia,
acceptarea. Deşi nu este specifică numai vârstei a treia, ea este mai
frecventă la această categorie.
Traseul inserţiei individului în viaţa socială nu este unul linear şi nici
uniform. Corespunzător fiecărei etape din viaţă, individul are de făcut faţă
unor provocări, trebuie să răspundă unor întrebări vitale. Aceste
răspunsuri sunt oferite de „lumea socială de bază” pe care o asimilează
într-un proces de socializare primară, adică socializarea care are loc în
copilărie, prin care cel născut doar cu potenţialităţi devine o fiinţă.
Socializarea secundară este legată de diviziunea socială a muncii, de
distribuirea socială a cunoştinţelor specifice fiecărui rol pe care îl are de
îndeplinit individul. Ea este în continuare a celei primare, fie printr-o
reproducere de roluri, mentalitate, context habitual, fie prin disocieri între
cele două etape ale socializării.

Agenţii de socializare
Prima instituţie socializatoare este familia care oferă condiţiile
transmiterii şi asimilării încă de la naştere a normelor şi a valorilor, a
regulilor de comportare, a limbii şi limbajului. Prin metode de persuasiune
şi constrângere, prin puterea exemplului, familia deţine practicile de
creştere a copilului, facilitând adaptarea şi integrarea socială. Acest tip de
socializare – primară – se deosebeşte de cel realizat de celelalte instituţii
sociale, precum: şcoala, organizaţiile, care realizează socializarea
secundară prin conţinuturi şi forme diferite.
Grupul de colegi, prieteni, grup de similaritate are un rol deosebit în
socializare îndeosebi la adolescenţi, fiind constituit din persoane cu
acelaşi statut, care împărtăşesc aceleaşi valori şi stil de viaţă, trăind într-o
cultură specifică (de exemplu, cultura adolescenţilor, tinerilor etc.).
Organizaţiile socio-profesionale reprezintă alţi agenţi ai socializării
individului la nivelul culturii muncii care cuprinde valorile, normele şi
aşteptările colectivului de muncă şi cerinţelor organizaţiei.
Mijloacele de comunicare în masă, presa, radioul şi televiziunea au
devenit, indispensabile vieţii noastre cotidiene. Ele constituie un agent de
socializare, dar şi un element de modernitate deoarece: permit aflarea la
timp a informaţiilor referitoare la problemele de interes public; uşurează

32
schimbul de idei, la timp şi în condiţii optime; pun la dispoziţia cetăţenilor
mijloacele de exprimare a unui drept: acela al libertăţii de exprimare şi
opinie.
Socializarea secundară cunoaşte şi alte forme: desocializarea şi
resocializarea. Centrele de reeducare sunt alte tipuri de instituţii care
realizează desocializarea şi resocializarea celor care sunt certaţi cu legea
şi manifestă comportamente anti-sociale.

Socializarea şi funcţionarea normelor sociale

Comportamentul prosocial (comportamentul intenţionat, realizat în
afara obligaţiilor profesionale, orientat spre susţinerea, conservarea şi
promovarea valorilor sociale), precum multe alte comportamente, este
învăţat în timpul socializării primare, respectiv socializarea realizată în
cadrul familiei. Învăţarea socială, atât prin mecanismul direct al
recompensei şi pedepsei, cât şi prin observarea consecinţelor
comportamentale ale altor persoane care întreprind acţiuni prosociale,
copii dobândesc ei înşişi comportamente prosociale.
Comportamentele prosociale aduc beneficii grupurilor sociale, aşa
încât sunt promovate de societate, în acest sens fiind funcţionale mai
multe norme sociale, dintre care următoarele se dovedesc cele mai
importante:
- norma responsabilităţii sociale, care presupune ca oamenii să îi
ajute pe cei care depind de ei (părinţii pe copii, profesorii pe elevi etc.,
religia şi codul moral prevăzând de astfel ca prescripţie fundamentală
datoria faţă de ajutorare a semenilor);
- norma reciprocităţii, potrivit căreia dacă ai fost ajutat trebuie să îi
ajuţi şi tu pe cei care te-au ajutat;
- norma justiţiei sociale, care presupune că trebuie să existe o
distribuţie justă a resurselor şi beneficiilor între oameni.
Desigur, există şi alte norme sociale astfel, norme necesare (cele la
care nu se poate renunţa pentru a se vorbi de viaţă socială), norme
obligatorii (cuprind, în general, obiceiurile, tradiţiile) şi norme posibile
(conturate în diferite domenii ale vieţii sociale).
S-a vorbit numai de comportamentul prosocial, dar nu trebuie uitat
nici comportamentul antisocial, care presupune încălcarea normelor şi
valorilor promovate de grup sau de societate. Factorii care influenţează
agresivitatea sunt extrem de numeroşi, însă ar putea fi grupaţi, astfel:
- factori existenţi în cadrul familiei;
- factori care ţin de individ, de personalitatea acestuia;
- factori care ţin de mijloacele de informare în masă.
În acest caz este vorba despre realizarea defectuoasă a procesului
de socializare, fapt ce contribuie la comportamente deviante, motiv pentru
care trebuie să intervină procesul de resocializare.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Din punct de vedere sociologic, personalitatea (termen întrebuinţat cu
multiple înţelesuri în filozofie, psihologie, istorie) ne apare drept
rezultat al interacţiunilor sociale (dintre indivizi, dintre ei şi instituţii),
fiind produsul acţiunilor şi influenţelor mediului cultural şi social asupra
individului.
33
 • Personalitatea conferă identitate socială şi reglează comportamentul
şi activitatea omului în societate.
• Personalitatea de bază desemnează un ansamblu de caracteristici
ale personalităţii comune tuturor membrilor societăţii respective, şi
care nu apar şi la alte societăţi.
• Socializarea este procesul complex al devenirii omului ca fiinţă
socială, proces de însuşire a unor norme şi valori, precum şi a
unor roluri sociale. Socializarea este un proces de transmitere şi
asimilare (însuşire) de către oameni a modelelor culturale, a normelor
şi valorilor, a cunoştinţelor şi aptitudinilor, a comportamentelor
dezirabile pe plan social care-i fac apţi pentru a îndeplini anumite roluri
sociale.
• Socializarea începe de la naştere şi continuă de-a lungul întregii vieţi.
Ea se realizează în cadrul unor norme specifice de activitate socială
(joc, învăţare, muncă, creaţie) şi în cadrul unor instituţii sociale,
culturale, economice, politice etc.
• Socializarea îndeplineşte următoarele funcţii: Învăţarea abilităţilor şi
a regulilor necesare pentru a trăi în societate, Comunicarea
eficientă cu ceilalţi, Interiorizarea valorilor şi credinţelor
fundamentale ale societăţii, Dezvoltarea propriului eu presupune
rolul formativ al socializării în formarea şi dezvoltarea
personalităţii umane.
• Comportamentele prosociale aduc beneficii grupurilor sociale, aşa
încât sunt promovate de societate, în acest sens fiind funcţionale mai
multe norme sociale, dintre care următoarele se dovedesc cele mai
importante: norma responsabilităţii sociale, norma reciprocităţii,
norma justiţiei sociale. Există astfel, norme necesare (cele la care
nu se poate renunţa pentru a se vorbi de viaţă socială), norme
obligatorii (cuprind, în general, obiceiurile, tradiţiile) şi norme
posibile (conturate în diferite domenii ale vieţii sociale).
• Comportamentul antisocial, care presupune încălcarea normelor şi
valorilor promovate de grup sau de societate.

Întrebări de autoevaluare
1. Cum definiţi socializarea?
2. Cum se numeşte procesul de socializare care are loc în timpul
copilăriei?
3. Dar, procesul de socializare care are loc de-a lungul întregii vieţi
a individului uman?
4. Care este prima instituţie socializatoare?
5. Care sunt factorii care influenţează agresivitatea individului?

34
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

POPULAŢIE ŞI DEMOGRAFIE

Cuvinte cheie: populaţie, demografie, structură, densitate, sexul,

vârsta, starea civilă, mobilitate, dezvoltare economică

Rezumat
Intrările în sistemul populaţiei se datorează atât naşterilor, care au
ca rezultat ,,născuţii vii”, cât şi imigrării unor persoane din colectivităţi
exterioare celei studiate. Ieşirile din sistem se fac prin decesul unor
persoane aparţinând colectivităţii studiate şi prin emigrarea unor persoane
către alte colectivităţi. Privite din alt punct de vedere, naşterile şi decesele
formează ,,mişcarea naturală” a populaţiei, în timp ce imigrările alcătuiesc
,,mişcarea migratorie”. Între creşterea populaţiei şi dezvoltarea economică
există o relaţie directă, factorul demografic nemaiavând un caracter
indispensabil sub aspect cantitativ..

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Diferenţierea dintre populaţie şi societate a indus ideea că populaţia

este doar un element primar al societăţii, trecându-se foarte uşor peste
componenta demografică a societăţii
Importanţa cunoaşterii sistematice a populaţiei a fost conştientizată
încă de acum câteva secole astfel încât în 1885 se consacră ca ştiinţă de
sine stătătoare sub denumirea de demografie.
Raportul dintre sociologie şi demografie nu este unul foarte uşor de
descris şi precizat. De exemplu, în Franţa, demografia este considerată o
disciplină absolut de sine stătătoare, reprezentanţii ei având relativ puţine
contacte cu sociologii, pe când în SUA studiul populaţiei, echivalentul
denumirii de demografie, este considerat un capitol al sociologiei.
Caracterul multidisciplinar al obiectului demografiei, care
condiţionează necesitatea abordării interdisciplinare a acesteia, explică
dificultăţile în definirea exactă a demografiei ca ştiinţă. Schema cea mai
generală a descrierii şi analizei populaţiei şi a fenomenelor demografice
poate fi prezentată astfel: populaţia (ca ,,stoc iniţial”) distribuită pe sexe şi
vârste; fenomenele demografice (naşteri, decese, căsătorii, divorţuri,
migraţii) ca ,,fluxuri” în cadrul unei perioade care modifică ,,stocul iniţial”;
factorii social-economici care influenţează fenomenele demografice şi, prin
intermediul acestora, populaţia şi structura sa.
Demografia formală este foarte dezvoltată cuprinzând metodele
statistice şi matematice de măsurare şi de analiză a componentelor
schimbărilor populaţiei, în special a naşterilor şi a deceselor, a structurii
populaţiei (după vârstă, sex, stare civilă).
Demografia socială include studiul variabilelor demografice în
contextul lor social, ca şi în contextul lor biologic, ceea ce înseamnă, în
ultimă analiză, că demografia descrie şi analizează: mărimea şi distribuţia
populaţiei, structura ei biologică (sex şi vârstă), caracteristicile socio-
35
economice ale populaţiei (distribuţia geografică, starea civilă, religia,
limba, educaţia, ocupaţia, venitul).
Demografia, ca ştiinţă socială, beneficiază de realizările cognitive şi
oferă la rândul ei material documentar şi metode de analiză psihologiei
sociale, antropologiei, istoriei, geografiei economice.
În demografie noţiunea de ,,populaţie” sau ,,populaţie umană” este
folosită frecvent. În sens statistic, termenul de ,,populaţie” poate fi folosit
pentru orice colectivitate. În biologie, prin ,,populaţie” se înţelege
colectivitatea indivizilor de un anumit tip, dintr-un anumit loc. Colectivitatea
de indivizi pe care o constituie populaţia umană, tocmai datorită calităţilor
specifice ale omului, nu este o colecţie de fiinţe adunate întâmplător, pe
un anumit teritoriu, ci o comunitate de oameni organizaţi pentru a subzista
şi care acţionează în acest scop asupra naturii. Un alt sens dat populaţiei
se referă la un grup de persoane constituit în raport cu o caracteristică
oarecare, care nu este neapărat teritorială (de exemplu: populaţia şcolară,
populaţia în vârstă de muncă etc.).
Există relaţii complexe şi reciproce între populaţie şi societate.

Variabile economice şi variabile demografice

Relaţiile dintre variabilele economice şi cele demografice constituie
una din problemele fundamentale ale demografiei.
Factorul economic este determinant în ultimă instanţă în
dezvoltarea tuturor fenomenelor sociale, inclusiv a celor demografice.
Categoriile sau noţiunile de bază ale demografiei reprezintă
abstracţiuni indispensabile studiului populaţiei. Deosebim trei grupe de
categorii în demografie:
1. categoriile structurii populaţiei;
2. categoriile mobilităţii populaţiei;
3. categoriile mişcării naturale a populaţiei.
Structura populaţiei
Raportarea populaţiei la teritoriul ocupat de ea a fost concretizată
prin apariţia şi utilizarea noţiunii de densitate.
S-a constatat că nu numai suprafaţa, ci şi modul în care se lucrează
pământul, şi în general producţia industrială, influenţează numărul şi
densitatea acesteia.
Ritmul creşterii populaţiei este un indicator important al tendinţelor
unei colectivităţi umane.
Numărul populaţiei
Prin număr al populaţiei se înţelege totalitatea persoanelor în viaţă
la un moment dat, care locuiesc pe un anumit teritoriu, delimitat după
diverse criterii (de obicei, administrative). Fără alte precizări, numărul
populaţiei se referă la categoria de populaţie stabilă.
În mod obişnuit numărul populaţiei se stabileşte prin recensământ
şi se referă la efectivul existent în momentul critic al acestuia. Pentru ţările
în care sistemul informaţional demografic este bine organizat, se
determină în mod curent numărul populaţiei la începutul fiecărui an (1
ianuarie) şi la mijlocul anului (efectivul la 1 iulie).
Din punctul de vedere al modalităţii de obţinere a informaţiilor şi de
calcul al numărului populaţiei, distingem noţiunile de număr înregistrat şi

36
număr calculat.
Numărul înregistrat al populaţiei indică totalitatea persoanelor cu
ocazia recensământului.
Numărul calculat, aşa cum sugerează denumirea, se obţine prin
calcule şi poate fi număr estimat al populaţiei, implicând informaţiile
recensământului şi cele ale evidenţei curente a mişcării naturale şi
migratorii sau metode speciale de interpolare şi număr proiectat
(prognozat), oglindind evoluţia probabilă a efectivului populaţiei în viitor.
Recensământul stabileşte numărul populaţiei în viaţă. Deoarece
rareori momentul recensământului este fixat în ziua de 1 ianuarie, şi cum
necesităţile analizei demografice solicită cunoaşterea numărului populaţiei
la începutul şi mijlocul anului, se apelează la metode de estimare a
acestuia folosind datele recensământului şi cele oferite de evidenţa
curentă a mişcării naturale şi migratorii.
Densitatea populaţiei
Legătura dintre efectivul populaţiei la un moment dat şi suprafaţa
teritoriului pe care îl locuieşte este pusă în evidenţă de indicatorul
densităţii.
Deoarece densitatea populaţiei este una din condiţiile vieţii
materiale, analiza ei sub cele mai variate aspecte prezintă nu numai
interes demografic ci şi social-economic, fiind legată de strategia
dezvoltării, atât la nivel macroeconomic cât şi în profil teritorial.
Caracterizarea densităţii populaţiei beneficiază de un sistem de
indicatori generali şi specifici, printre care amintim:
- densitatea generală, care prezintă o imagine de ansamblu a
densităţii populaţiei, indicând numărul de locuitori pe km2 din suprafaţa
teritoriului;
- coeficientul de arealitate este indicatorul invers al densităţii
generale, precizând suprafaţa din teritoriu, exprimată în km2
În afara indicatorilor generali prezentaţi anterior, aprofundarea unor
aspecte ale densităţii beneficiază de aportul unor indicatori specifici.
Aspectele cele mai importante care fac obiectul analizei densităţii
populaţiei sunt legate de studierea acesteia pe medii (urban-rural), pe
judeţe, pe forme de relief, etc., urmărindu-se în special corelaţia dintre
nivelul dezvoltării economice şi densitatea populaţiei.
Sexul şi vârsta
De regulă se nasc mai mulţi copii de sex masculin decât de sex
feminin. Ulterior, la grupa de vârstă între 5-9 ani, proporţiile de băieţi şi
fete se egalează din cauza mortalităţii mai ridicate la primii. Continuând să
existe o mortalitate masculină superioară celei feminine, îndeosebi între
40-50 de ani, numărul femeilor creşte proporţional cu vârsta. In aceste
condiţii, proporţia pe sexe a unei populaţii, fără a prezenta deosebiri mari
pe ansamblu, are 48-49% persoane de sexul masculin şi 51-52%
persoane de sexul feminin. Raţiunea cunoaşterii distribuţiei pe sexe
constă în prevederea posibilităţilor de formare a familiilor din grupele de
vârstă apte de căsătorie.
Sexul şi vârsta reprezintă două elemente fundamentale ale
structurii populaţiei. Structura pe sexe şi vârste a unei populaţii este
rezultatul evoluţiei naşterilor şi deceselor (dacă excludem, pentru

37
simplificare, fenomenul migraţiei) pe câteva generaţii. Numărul
persoanelor de un anumit sex şi o anumită vârstă este numărul celor de
acelaşi sex care s-au născut în acelaşi an (minus cei decedaţi între timp).
Din punct de vedere demografic, semnificaţiile fundamentale ale vârstei
privesc capacitatea de procreaţie şi capacitatea de muncă.
Nu există sector de activitate care să nu fie interesat în
cunoaşterea efectivului şi structurii populaţiei după vârstă şi sex.
Structura pe sexe se stabileşte determinând greutatea specifică a
populaţiei de sex feminin, respectiv masculin, în totalul populaţiei.

;
în care:
gF şi gM = ponderea populaţiei de sex feminin, respectiv masculin,
în totalul populaţiei (în procente);
F = numărul persoanelor de sex feminin;
M = numărul persoanelor de sex masculin;
P = efectivul total al populaţiei.

Structura populaţiei pe sexe poate fi caracterizată şi prin

intermediul unui indicator indirect, cunoscut sub denumirea de raport de
feminitate sau raport de masculinitate:

Raportul de feminitate (masculinitate) indică numărul persoanelor

de sex feminin (masculin) corespunzător unui efectiv de 100 persoane de
sex masculin (feminin).
Starea civilă a populaţiei
Demografia urmăreşte cu atenţie rezultatele investigaţiilor acestor
discipline în privinţa celibatului, căsătoriei şi divorţului, pentru ca, pe baza
corelaţiilor cu datele statistice demografice referitoare la familie, să pună
în evidenţă contribuţia fenomenelor respective la mişcarea naturală a
populaţiei.
Familia este o instituţie economică care pe plan istoric a debutat ca
o unitate elementară de producţie. Căsătoria este baza familiei în sensul
că uniunea dintre un bărbat şi o femeie, care are drept scop întemeierea
unei familii, poate fi considerată căsătorie. Când realizarea unei uniuni
maritale are alte scopuri decât acela de a întemeia o familie, atunci putem
considera că este vorba de o căsătorie fictivă.
Numărul căsătoriilor raportat la numărul populaţiei într-un anumit
interval de timp dă indicele nupţialităţii, care arată intensitatea fenomenului
căsătoriei.
După demografii Mortala şi Zingali cel mai real indice al nupţialităţii
ar fi raportarea numărului căsătoriilor la mediul în care ele se produc după
formula:

38
 Căsătoria ia sfârşit fie prin decesul unuia dintre soţi, fie prin divorţ.
În primul caz durata medie de convieţuire va depinde atât de vârsta medie
la căsătorie, cât şi de mortalitatea generală, mai exact de durata medie de
viaţă.
Stabilitatea familiei este măsurată prin indicele divorţurilor care se
calculează prin raportarea divorţurilor la 100 de căsătorii. Existenţa unui
număr crescut de divorţuri înseamnă reducerea anilor de convieţuire a
cuplurilor şi, în consecinţă, favorizarea unui număr mai redus de naşteri.
Numărul mediu al copiilor rezultaţi din cupluri divorţate este evident inferior
celui al copiilor rezultaţi din căsătorii care se termină prin decesul unuia
dintre soţi. Acest fenomen este şi mai accentuat când durata medie de
convieţuire la cei divorţaţi scade, aşa cum acest lucru are loc în prezent.
Populaţia activă
În colectivităţile umane are loc un proces permanent de diferenţiere
a producătorilor din masa totală a consumatorilor sau, mai exact spus, toţi
se nasc consumatori pentru a deveni apoi un timp producători.
Din punctul de vedere al capacităţii de muncă, populaţia prezintă
trei grupuri distincte:
a) copiii şi adolescenţii până la 14-16 ani, care nu au intrat încă în
muncă;
b) adulţii care sunt în muncă (între 14-16 ani şi 62-65 ani);
c) bătrânii care au ieşit din muncă la vârsta pensionării sau
retragerii.
Grupa mijlocie cuprinde persoanele capabile de muncă şi are o
relativă stabilitate ca proporţie din totalul populaţiei, oscilând în jur de
50%.
Pornind de la datele demografice privind vârsta, se obişnuieşte a se
calcula relaţia dintre persoanele adulte capabile de muncă şi persoanele
întreţinute de acestea:

Nu muncesc toate persoanele capabile de muncă la vârsta de

muncă. Există grupuri de oameni la vârsta de muncă ocupaţi cu învăţătura
şi persoane ocupate în armată. Din persoanele capabile de muncă la
vârsta de muncă mai trebuie reduse şi alte categorii: şomerii şi persoanele
lipsite de libertate datorită încălcării legilor societăţii.
Dacă, după reducerea acestor categorii de oameni, se adaugă
persoanelor capabile de muncă, cei care muncesc după limita legală de
pensionare, obţinem resursele de muncă ale ţării respective.

Mobilitatea populaţiei
Mobilitatea sau mişcarea spaţială ori geografică este cunoscută şi
sub numele de ,,mişcare mecanică” sau de ,,migraţie”. Mobilitatea spaţială
a populaţiilor umane este determinată în primul rând de factori economici
şi în al doilea rând de factori sociali, culturali, politici.
În general migraţiile cuprind deplasări ale unor grupuri mari de
persoane. Aceasta nu înseamnă că nu pot exista deplasări singulare ale
unor familii sau a unei familii, ca şi deplasări ale unor persoane sau a unei
39
persoane. Cu vremea deplasările pe colective reduse pot atinge cifre care
depăşesc migraţii masive simultane într-un anumit interval de timp.
Mobilitatea spaţială nu are un caracter întâmplător şi impulsiv.
Motive puternice pot determina anumite grupuri de oameni să ia iniţiativa
de a-şi schimba definitiv domiciliul, condiţia de muncă sau chiar profesia,
viaţa. De aici provine şi caracterul migraţiei care poate fi voluntară sau
forţată. De regulă, deplasările voluntare sunt determinate de condiţii
economice (nesatisfăcătoare în locul de unde se pleacă ori atrăgătoare
unde se merge), pe când deplasările forţate au mai ales un motiv social-
politic (prigoană politică, religioasă, rasială). În general, mobilitatea
spaţială, indiferent de motiv şi caracter, cuprinde în proporţii variabile
elemente de iniţiativă personală combinate cu elemente de consens ale
colectivităţii sau autorităţii teritoriului de unde se pleacă. În studiul migraţiei
este necesar a se avea în vedere ,,factorii de non-migraţie”, adică acele
elemente de inerţie, tradiţie, teamă, ignorare a posibilităţilor de trai în alt
loc, care împiedică migrarea anumitor grupe cu condiţii de migraţie.
Fenomenul de mobilitate spaţială realizează într-un anumit sens o
selecţie biologică, socială, economică, culturală. Adulţii migrează în timp
ce copiii şi bătrânii se deplasează mai puţin sau de loc. Bărbaţii migrează
în proporţie mai mare decât femeile. In unele cazuri, deplasări ale familiilor
duc şi la migraţii echilibrate de copii, femei şi bătrâni. Persoanele care
migrează se recrutează din rândul celor mai capabile de muncă.
S-a constatat că atât colectivitatea umană din care pleacă grupe de
emigranţi, cât şi populaţia în care vin imigranţi, suferă influenţe
demografice importante în ceea ce priveşte numărul, compoziţia şi
mişcarea naturală. Aceste influenţe se exercită în cazul migraţiei interne
cât şi a celei internaţionale, între ambele forme de mobilitate spaţială
existând legături strânse.
Migraţia internă
Analiza motivelor şi a condiţiilor în care are loc o migraţie internă
arată deosebiri fundamentale ale fenomenului în funcţie de orânduirea
socială.
Situaţiile care stimulează migraţia privesc: continuarea studiilor
superioare, căsătoria, despărţirea (divorţul), loc de muncă mai bun, munca
de construcţii, o activitate care poate fi dezvoltată într-un loc unde ea nu
există dar este necesară, transfer, schimbări în organizarea muncii,
pensionare, serviciul militar, decesul unei rude, starea sănătăţii, relaţii de
serviciu nesatisfăcătoare, calamităţi locale, nevoi personale (moşteniri),
inadaptabilitate în colectivitatea locală.
Factorii care influenţează alegerea locului de destinaţie pot fi:
prietenii, costul deplasării, oferta unui loc de muncă dorit, atracţie pentru
locul respectiv, relaţii privind starea civilă, posibilitatea utilizării mai bine a
cunoştinţelor profesionale, reputaţia locului.
Dezvoltarea complexă economico-socială a dat naştere unor forme
diverse de mobilitate teritorială a populaţiei cum ar fi:
a) Mişcarea pendulatorie, de ,,du-te, vino” (navetismul),
însemnând deplasarea , de regulă la perioade scurte, a populaţiei în
fluxuri continue de la locul de reşedinţă la locul de muncă sau de instruire
în localităţile limitrofe;
b) Mobilitatea sezonieră, care are loc prin deplasări pentru muncă,
40
sau instruire profesională în alte localităţi şi pe o perioadă de timp
îndelungată (1-5 ani);
c) Mobilitatea rezidenţială, definită şi ca cea mai semnificativă în
fond şi care afectează statutul de habitat, fiind vorba de schimbarea
domiciliului dintr-o localitate în alta.
Adaptarea imigranţilor la noul teritoriu ridică probleme complicate în
rezolvarea cărora rolul important revine condiţiilor social-economice şi
culturale care li se asigură celor veniţi, dar şi modului în care ştiu şi pot ei
să se integreze în noua colectivitate de muncă şi de viaţă.
Migraţia internaţională
În trecut multe regiuni ale Pământului au fost populate prin migraţii.
S.U.A. au fost create în primul rând prin emigrarea unor mase de englezi,
irlandezi, germani, olandezi, francezi. Intensitatea acestui fenomen este
condiţionată de situaţia economică a ţării în care se imigrează.
Un domeniu particular de studiu al migraţiilor internaţionale îl
constituie adaptarea şi asimilarea imigranţilor. Migraţia modifică evoluţia
demografică a persoanelor şi familiilor care se deplasează şi influenţează
mişcarea naturală a populaţiei în ţara de imigrare. În general, fenomenul
cel mai sensibil, natalitatea, se resimte rapid, adaptarea solicitând un efort
care se realizează şi în detrimentul naşterilor. Structura populaţiei atât a
celei de unde se pleacă cât şi a celei de unde se vine reflectă modificările
produse de migraţie, prima îmbătrâneşte, iar a doua întinereşte, cu toate
consecinţele privind reproducţia care derivă din această situaţie.
Mobilitatea socială
Prin ,,mobilitate socială” se înţelege în esenţă trecerea dintr-o stare
socială în alta, fie aceasta economică, politică, profesională, etc.
Efectele mobilităţii sociale sunt numeroase. Ele se concretizează în
schimbarea structurii populaţiei influenţând şi mişcarea naturală a
populaţiei.
Din totalitatea tipurilor de mobilitate socială cea profesională şi cea
socială au o importanţă deosebită deoarece pot antrena mişcări în alte
domenii (inclusiv forme de mobilitate spaţială).
Un aspect general al mobilităţii profesionale priveşte intrarea şi
ieşirea din populaţia activă. Intrarea în populaţia activă a tinerilor ajunşi la
vârsta aptă de muncă şi pregătiţi pentru profesia respectivă (inclusiv a
persoanelor tinere şi adulte imigrate) modifică radical situaţia individului şi
uneori poziţia familiei din care face parte.
Mişcarea populaţiei capabilă de muncă între partea activă şi cea
inactivă este determinată de regimul social, de gradul utilizării forţei de
muncă, de cantitatea de forţă de muncă cerută la un moment dat pentru
asigurarea bunurilor şi serviciilor necesare societăţii.
Un alt aspect deosebit de important al mobilităţii sociale îl constituie
ceea ce s-a numit ,,mişcarea claselor sociale”. Micşorarea proporţiei
populaţiei rurale şi a celei agricole (care, în general, are un nivel mai
ridicat de naşteri) a contribuit la reducerea natalităţii generale (pe lângă
faptul că şi-a redus ea însăşi fertilitatea).

Mişcarea naturală a populaţiei

Populaţia este un sistem specific, caracterizat prin modificări

41
cantitativ/structurale continue, datorate mişcării naturale şi mişcării
migratorii.
Intrările în sistemul populaţiei se datorează atât naşterilor, care au
ca rezultat ,,născuţii vii”, cât şi imigrării unor persoane din colectivităţi
exterioare celei studiate.
Ieşirile din sistem se fac prin decesul unor persoane aparţinând
colectivităţii studiate şi prin emigrarea unor persoane către alte
colectivităţi.
Privite din alt punct de vedere, naşterile şi decesele formează
,,mişcarea naturală” a populaţiei, în timp ce imigrările alcătuiesc ,,mişcarea
migratorie”.
În cazul în care modificările înregistrate în efectivul populaţiei, într-o
perioadă de timp determinată, sunt datorate numai mişcării naturale, se
vorbeşte de aşa-numita ,,populaţie de tip închis”.
Corespunzător, putem defini ,,populaţia de tip deschis” ca fiind
acea populaţie ale cărei intrări sunt date de naşteri şi imigrări, iar ieşirile
de decese şi emigrări.
Datorită influenţei pe care o exercită, prin intermediul fertilităţii
conjugale, asupra masei născuţilor vii, ,,nupţialitatea” şi ,,divorţialitatea”
populaţiei sunt considerate fenomene ale mişcării naturale. Căsătoria
reprezintă un tip particular de relaţii sociale, psihice şi biologice a căror
natură determină nu numai descendenţi în general, ci şi cantitatea, iar
dintr-un anumit punct de vedere şi calitatea urmaşilor.

Demografia şi dezvoltarea economico-socială

În dorinţa de a stabili corelaţii şi a găsi legităţi, demografia apelează
şi la alte discipline. Pe lângă datele obişnuite privind natalitatea,
mortalitatea, sporul natural, reproducţia, migraţia, analiza demografică
trebuie să cuprindă şi informaţii asupra resurselor naturale, producţiei,
muncii, investiţiilor, veniturilor, grupelor sociale, profesiilor, alimentaţiei,
nivelului de instruire, sănătăţii, locuinţei, culturii, asigurărilor sociale,
politicii sociale, economiei, demografiei, ş.a.m.d. Aceste informaţii sunt
necesare în măsura în care constituie factori de influenţă a fenomenelor
demografice. Nu pot fi înţelese situaţiile şi modificările demografice fără a
cunoaşte corelaţiile lor cu factorii mediului fizic şi social.
În mod obişnuit se fac corelaţii, mai mult sau mai puţin reuşite,
dintre populaţie (sau un component al ei) pe de o parte, şi un alt factor din
cei cuprinşi în schemă (de exemplu, nivel de trai, gradul de utilizare a
forţei de muncă, alimentaţia, ş.a.m.d.).
Între creşterea populaţiei şi dezvoltarea economică există o relaţie
directă care îşi reduce într-o oarecare măsură importanţa în condiţiile
progresului tehnic din ţările dezvoltate, factorul demografic nemaiavând un
caracter indispensabil sub aspect cantitativ.
Indiferent de condiţiile sociale şi politice fiecare om, în cursul vieţii
sale, trece, din punct de vedere al relaţiilor economice cu societatea, prin
trei etape principale:
a) în prima perioadă – copilăria - omul consumă fără a produce;
b) în a doua perioadă – productivă - omul poate produce la început
tot atât de mult cât consumă iar apoi mai mult decât consumă;
c) în a treia perioadă – bătrâneţea - omul consumă fără a produce.

42
 Modul în care este repartizată populaţia pe aceste perioade ale
existenţei umane are o mare importanţă din punct de vedere social-
economic şi demografic deoarece consumul întregii colectivităţi umane se
face pe baza producţiei realizată numai de o parte a ei.
Disputa asupra perspectivelor economice ale unei populaţii care
creşte lent datorită nivelului moderat al fertilităţii are însă şi unele implicaţii
de ,,cost” ale întreţinerii diferitelor grupe de vârstă. Unii autori,
recunoscând cele expuse mai sus, afirmă că astăzi copilul costă mai mult
decât ieri, iar, în plus, tinerii încep să înapoieze ce au primit din partea
societăţii mai târziu ca în trecut. Pe de altă parte, alţi autori consideră că
sarcina economică pentru un bătrân este mai mare decât cea pentru un
tânăr.
În privinţa avantajelor creşterii populaţiei adulte apte de muncă
problema nu poate fi rezolvată strict aritmetic, cantitativ. Calitatea acestei
populaţii productive capătă o importanţă tot mai mare. În acest sens
trebuie avut în vedere faptul că, în perspectivă, reducerea fertilităţii
îmbătrâneşte şi structura pe vârste a populaţiei adulte determinând o
seamă de consecinţe legate de scăderea randamentului la unele vârste
înaintate. De asemenea, elemente legate de şcolarizare, sistem de
pensionare, etc. pot influenţa atât cantitatea cât şi calitatea populaţiei
active.
În cadrul unui sistem de variabile economice cu rol hotărâtor asupra
mişcării populaţiei trebuie inclus atât grupul variabilelor demografice cât şi
factorii psihologici în care se reflectă cultura unei colectivităţi umane.
În complexul relaţiilor dintre factorii economici şi demografici,
ecuaţia resurse naturale-populaţie joacă un rol important. Istoria
dezvoltării economice a arătat cu prisosinţă aspectele multilaterale ale
noţiunii de resurse naturale care trebuie luate în consideraţie nu numai
cantitativ ci şi calitativ. Apoi, influenţele resurselor naturale se exercită atât
direct cât mai ales indirect în contextul condiţiilor social-economice.
Există în această formulă două grupuri de factori care pot imprima
un ritm deosebit de dezvoltare societăţii şi populaţiei. Dacă primul este
reprezentat de standardul de viaţă, cel de-al doilea apare constituit de
larga noţiune a culturii (tehnologie, instituţiile societăţii).
Toate conducerile statale au făcut totdeauna şi politică
demografică. O anumită politică demografică a apărut abia în perioada
când s-a aplicat cu o oarecare perseverenţă un ansamblu de măsuri de
,,redresare” ori ,,limitare” a natalităţii, căci în general aceasta a fost
problema centrală a preocupărilor privind mişcarea populaţiei.
Experienţa a demonstrat că în demografie nu se mai pot face
eforturi temporare; numai preocupările sistematice aduc o contribuţie reală
la dezvoltarea economiei, culturii şi populaţiei. Atât teoretic cât şi practic
cercetările şi acţiunile în problema natalităţii sunt lipsite de semnificaţii şi
eficienţă dacă se efectuează pe o perioadă de 1-2 ani. Fenomenul
demografic trebuie gândit pe un interval de 15 şi chiar de 20 de ani.
În cunoaşterea căilor de acţiune şi alegerea mijloacelor se pot
utiliza datele recensămintelor şi ale evidenţei curente a populaţiei.
Studii făcute de Spengler, Sauvy, Kiser, Potter, Davis, asupra
relaţiilor de condiţionare între variabilele economice (şi desigur şi cele
culturale) şi variabilele demografice au dat unele indicaţii asupra căilor de

43
acces spre schema unui plan de acţiune multilateral în politica
demografică:
1. Mediul geografic are o influenţă directă tot mai redusă. Indirect,
prin organizare socială şi nivelul tehnic al producţiei, mediul geografic şi în
special resursele naturale pot influenţa nivelul de viaţă şi prin aceasta
mişcarea naturală şi mecanică a populaţiei. In acest sens problema
utilizării resurselor naturale în sprijinul dirijării fenomenelor demografice
este strâns legată de o anumită concepţie şi de acţiunea respectivă în
politica economică a statului.
2. Dezvoltarea economică include o multitudine de factori din care
principalii sunt: producţia şi modul de dezvoltare a factorilor de producţie,
investiţiile, diviziunea muncii şi forţa de muncă, comerţul, consumul,
venitul naţional, venitul pe cap de locuitor, utilizarea forţei de muncă,
compoziţia profesională a populaţiei.
Numeroase studii s-au ocupat de relaţiile dintre venit şi utilizarea
forţei de muncă pe de o parte, şi fertilitatea, pe de altă parte. S-a constatat
că proporţionalitatea inversă, specifică unei perioade de dezvoltare a
societăţii până la atingerea unui anumit nivel de bunăstare, se transformă
într-o relaţie directă din momentul sporirii substanţiale a venitului pe cap
de locuitor. Trebuie avut în vedere faptul că, în general, populaţia urbană
se dublează la 25 de ani.
3. Analiza factorilor care sunt luaţi în considerare în studiul
dezvoltării economice nu poate ignora domeniul agriculturii.
Astfel, corespunzător gradului de introducere a progresului tehnic în
agricultură şi dependent de orânduirea socială respectivă şi de regimul de
proprietate, pot lua naştere o seamă de fenomene social-economice şi
demografice cum sunt: suprapopulaţia agricolă, migraţia spontană în
masă ori dirijată a populaţiei de la sat la oraş, îmbătrânirea populaţiei prin
migrarea tinerilor, reducerea natalităţii şi fertilităţii, o anumită ascensiune a
mortalităţii.
4. Utilizarea şi distribuţia forţei de muncă ocupă în ansamblul
transformărilor social-economice un loc important. S-a observat că
absorbţia rapidă a unei mase mari de oameni în procesul de producţie,
odată cu trecerea la un ritm accelerat de dezvoltare a economiei şi
îndeosebi a industriei, are drept urmare în prezent o reducere a fertilităţii
oarecum proporţională cu nivelul rapid de creştere a nivelului industriei.
În ţările dezvoltate diferitele niveluri ale unei categorii de muncitori
prezintă o fertilitate diferenţiată, cu atât mai ridicată cu cât venitul este mai
ridicat.
Adaptarea la alte tipuri de profesii legate şi de schimbarea mediului
(migraţii interne sat-oraş, migraţii internaţionale) inhibă fertilitatea (în cazul
deplasărilor familiilor).
O depresiune a natalităţii indică perspectiva unei reduceri, într-o
anumită perioadă de timp, a forţei de muncă. Trebuie stabilit pentru fiecare
situaţie în parte volumul deficitului de braţe de muncă în funcţie de
progresul tehnic şi productivitatea muncii.
5. Condiţiile economice reprezintă factorul determinant principal în
influenţarea fenomenelor demografice, însă nu singurul. Ansamblul
condiţiilor de ordin social-cultural alimentează într-o măsură însemnată
conţinutul psihologiei comportamentului demografic.

44
 În domeniul culturii îşi găseşte locul o activitate de propagandă
având ca obiectiv reglarea natalităţii într-o anumită direcţie. Oricare ar fi
însă sensul educaţiei maselor, politica demografică trebuie să aibă la bază
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi mai ales perspectivele asigurării
permanente a unor condiţii favorabile de trai şi în viitor.
6. Obiectul principal asupra căruia acţionează măsurile tuturor
domeniilor de activitate socială în problemele demografice rămâne familia.
În influenţarea comportamentului demografic al familiei pot fi deosebite
mai multe etape, în fiecare dintre ele acţionând măsuri specifice.
Există, în primul rând, ansamblul de condiţii legate de tradiţie şi al
celor imprimate de cultura şi legislaţia nouă care concură la influenţarea
încheierii căsătoriilor (influenţa părinţilor, situaţia profesională la căsătorie,
baza materială a familiei). Concepţia statală asupra căsătoriei, divorţului şi
celibatului poate interveni modificând o serie de factori ai acestor
fenomene.
În al doilea rând poate fi aplicată de către stat o gamă variată de
mijloace de limitare ori stimulare a procreaţiei în rândul familiilor
constituite. Astfel de măsuri pot avea în vedere practica anticoncepţională
şi avortul, alocaţiile familiale şi ocrotirea mamei şi a copilului, protecţia
femeii şi propaganda pro natalistă, avantaje speciale (impozite, prime,
concedii) familiilor cu copii. Toate aceste acţiuni pot fi utilizate dacă este
cunoscută concepţia familiei asupra descendenţei sale sau asupra familiei
,,ideale”.
7. În sfârşit, în politica demografică joacă un rol important, în ceea
ce priveşte natalitatea şi mortalitatea, măsurile cu caracter biologic şi
medical legate de ocrotirea sănătăţii. Noi elemente ale unor preocupări de
ordin biologic şi genetic măresc şansele de a interveni tot mai activ în
previziunea şi acţiunea eugenică.
Privind situaţia actuală a României, spunem că asistăm la un
proces continuu de degradare a capitalului uman, sub un quatriplu aspect:
a. Degradare biologică, reflectată prin subnutriţie, înrăutăţirea condiţiilor
de asistenţă sanitară şi socială, morbiditate şi mortalitate ridicată,
accentuarea procesului de îmbătrânire demografică, diminuarea
speranţei de viaţă activă.
b. Degradare morală, reflectată prin creşterea criminalităţii şi a corupţiei,
prin apariţia şi evoluţia şomajului, insuficienţa măsurilor de
securitate individuală, de motivare a muncii şi de protecţie socială.
c. Degradare profesională, reflectată prin scăderea ratei de activitate şi
îndeosebi a celei de ocupare, lipsa de preocupare pentru formarea
şi perfecţionarea profesională, însoţită de exodul de inteligenţă.
d. Degradare educaţională, exprimată prin abandonul şcolar, prin
inadecvarea formelor de învăţământ şi de reconversie profesională
la cerinţele reale ale pieţei muncii.
În acest peisaj demografic se impune nevoia studierii şi cunoaşterii
caracteristicilor şi implicaţiilor evoluţiilor demografice actuale şi a celor
care se întrevăd pentru viitorul apropiat astfel ca redresarea situaţiei,
atunci când aceasta va fi posibilă, să se producă în condiţiile unei bune
cunoaşteri a situaţiei demografice şi a raporturilor dintre socio-economic şi
demografie.

45
 Concepte şi noţiuni de reţinut
• Demografia formală este foarte dezvoltată cuprinzând metodele
statistice şi matematice de măsurare şi de analiză a componentelor
schimbărilor populaţiei, în special a naşterilor şi a deceselor, a
structurii populaţiei (după vârstă, sex, stare civilă).
• Demografia socială include studiul variabilelor demografice în
contextul lor social, ca şi în contextul lor biologic, ceea ce înseamnă,
în ultimă analiză, că demografia descrie şi analizează: mărimea şi
distribuţia populaţiei, structura ei biologică (sex şi vârstă),
caracteristicile socio-economice ale populaţiei (distribuţia geografică,
starea civilă, religia, limba, educaţia, ocupaţia, venitul).
• Categoriile sau noţiunile de bază ale demografiei reprezintă
abstracţiuni indispensabile studiului populaţiei. Deosebim trei grupe
de categorii în demografie: categoriile structurii populaţiei;
categoriile mobilităţii populaţiei; categoriile mişcării naturale a
populaţiei.
• Prin număr al populaţiei se înţelege totalitatea persoanelor în viaţă
la un moment dat, care locuiesc pe un anumit teritoriu, delimitat după
diverse criterii (de obicei, administrative).
• Din punctul de vedere al modalităţii de obţinere a informaţiilor şi de
calcul al numărului populaţiei, distingem noţiunile de număr
înregistrat şi număr calculat.
• Din punctul de vedere al capacităţii de muncă, populaţia prezintă
trei grupuri distincte: copiii şi adolescenţii până la 14-16 ani, care nu
au intrat încă în muncă; adulţii care sunt în muncă (între 14-16 ani şi
62-65 ani); bătrânii care au ieşit din muncă la vârsta pensionării sau
retragerii.
• În cadrul unui sistem de variabile economice cu rol hotărâtor asupra
mişcării populaţiei trebuie inclus atât grupul variabilelor demografice
cât şi factorii psihologici în care se reflectă cultura unei colectivităţi
umane.

Întrebări de autoevaluare
1. Ce se înţelege prin numărul populaţiei?
2. Cum se stabileşte numărul populaţiei în viaţă?
3. Care sunt cele două elemente fundamentale ale structurii
populaţiei?
4. Cum se numeşte indicele prin care se măsoară stabilitatea
familiei?
5. Care sunt formele de mobilitate teritorială a populaţiei?

46
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

FENOMENELE DEMOGRAFICE

Cuvinte cheie: natalitatea, fertilitatea, nupţialitatea, divorţialitatea,

mortalitatea, sporul natural, statistica demografică

Rezumat
Natalitatea este fenomenul de bază al creşterii populaţiei, sporul
populaţiei fiind rezultatul excedentului numeric de nou-născuţi asupra
deceselor. Fiind a doua componentă principală, după natalitate, a evoluţiei
populaţiei, mortalitatea influenţează hotărâtor volumul sporului natural şi,
în general, mişcarea naturală a populaţiei.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 1 oră

Natalitatea
Natalitatea reprezintă o relaţie de proporţionalitate între numărul
născuţilor vii şi totalul populaţiei unui teritoriu pe un interval, în mod
obişnuit, de un an. Când naşterile se raportează la întreaga populaţie
vorbim de natalitate a cărei intensitate se măsoară prin rata brută de
natalitate, ca raport între numărul de născuţi vii într-un an calendaristic şi
populaţia medie a perioadei. Deoarece nu toată populaţia contribuie la
producerea naşterilor folosim termenul de fertilitate pentru a desemna
fenomenul în cazul segmentului de populaţie apt de procreaţie, în speţă
femeile între 15-49 de ani.
Intensitatea fenomenului se stabileşte prin formula:

în care:
ng = rata generală a natalităţii;
Nvii = numărul născuţilor vii;
P = efectivul populaţiei.

Natalitatea este fenomenul de bază al creşterii populaţiei, sporul

populaţiei fiind rezultatul excedentului numeric de nou-născuţi asupra
deceselor.
Populaţia dintr-o regiune considerată poate creşte şi pe seama
imigraţiei, dar modalitatea fundamentală a sporirii ei este mişcarea
naturală. Se apreciază că un nivel redus al veniturilor, urmare a unei
productivităţi a muncii scăzute sau a unor inechităţi flagrante în
repartizarea resurselor materiale ale societăţii, favorizează existenţa unor
familii cu un număr mare de membri, ceea ce echivalează de fapt cu o
natalitate ridicată. Pe măsura creşterii veniturilor este evidentă tendinţa de
scădere a dimensiunii familiei, orientată spre o reducere simplă.
Depăşirea unui anumit nivel al veniturilor, astfel încât acestea să nu mai
condiţioneze în măsură hotărâtoare standardul de viaţă, determină un
comportament demografic orientat către o reproducere lărgită a populaţiei.
47
 Fertilitatea
În scopul studierii fenomenelor de natalitate s-a fixat ca limită
inferioară a perioadei fertile (la femei) vârsta de 15 ani. Procesul pubertăţii
şi adolescenţei la băieţi începe mai târziu şi se prelungeşte până la 23 de
ani. Din punct de vedere demografic, limita de fertilitate a femeilor este
fixată la 49 de ani. Pentru bărbaţi sunt date ca limite pentru încetarea
capacităţii de procreaţie diverse vârste între 60 şi 70 de ani.
Fertilitatea pe vârste sau grupe de vârstă se analizează cu ajutorul
ratelor specifice de fertilitate:

în care:
fx = rate de fertilitate specifică populaţiei feminine de vârstă ,,x”;
Nx = numărul născuţilor vii de către femeile de vârstă ,,x”;
Fx = efectivul populaţiei feminine de vârstă ,,x”.

Dezvoltarea morfo-fiziologică a organismului feminin are un rol

mare în procreaţie, fertilitatea maximă situându-se între 20 şi 25 de ani,
după care se produce o scădere lentă, dar sigură.
Noţiunea de ,,fertilitate” referitoare la natalitatea femeilor de vârstă
fertilă (15-49 ani) comportă oarecare discuţii. Fertilitatea este numită în
limba engleză ,,fertility”, iar în limba franceză, ,,fecondite” (fecunditate).
Probabil că denumirea franceză ar fi mai reală ea arătând procreaţia
propriu-zisă.
Termenul de ,,fertilitate”, opus ,,sterilităţii”, are mai curând sensul
aptitudinii sau capacităţii de procreaţie. Există femei şi bărbaţi cu o
sterilitate congenitală. In anumite condiţii patologice (boli venerice, etc.),
după unele intervenţii chirurgicale impuse de anumite boli ginecologice,
sau după un număr frecvent de avorturi, se poate instala sterilitatea
numită secundară. Deci în studiul natalităţii trebuie avută în vedere
proporţia de persoane sterile.

Nupţialitatea
Fenomenul de nupţialitate defineşte masa căsătoriilor sau a
persoanelor ce se căsătoresc în limitele unei perioade de timp
determinate, de obicei anul calendaristic.
Exprimă intensitatea căsătoriilor dintr-o populaţie sau în diferite
subdiviziuni ale ei. Cel mai simplu indice care îndeplineşte această funcţie
este rata brută de nupţialitate ce se obţine prin raportarea numărului de
căsătorii încheiate într-un an la populaţia medie din anul respectiv
înmulţind rezultatul cu 1000.
Expresia cea mai generală a intensităţii nupţialităţii se obţine cu
ajutorul ratei generale de nupţialitate:

în care:
c = rata generală de nupţialitate;
C = numărul persoanelor ce se căsătoresc în perioada de timp
specificată;
P = efectivul populaţiei în acelaşi interval.

48
 Pentru analiza nupţialităţii vârsta joacă un rol esenţial. Legislaţia
majorităţii ţărilor stabileşte vârsta minimă la care orice persoană poate
încheia o căsătorie fără alte implicaţii procedurale, în afară de
asentimentul cuplului. În situaţia specifică ţării noastre, contingentul
nupţiabil cuprinde populaţia feminină în limitele de vârstă 16-39 ani şi
populaţia de sex masculin, în limitele de vârstă 18-44 ani.
Totalitatea acestor variabile prezintă deosebiri de la o ţară la alta, în
funcţie de cultura şi condiţiile de existenţă ale societăţii.
Sezonalitatea nupţialităţii se va regăsi ca efect în sezonalitatea
natalităţii, fenomen cu vârfuri de sezonalitate în mai-iulie.

Divorţialitatea
Fenomenul de divorţialitate caracterizează masa divorţurilor într-o
perioadă de timp delimitată. În general, analiza divorţialităţii încadrează
numărul divorţurilor în limitele unui an calendaristic.
Este un fenomen demografic ce exprimă intensitatea divorţurilor
dintr-o populaţie sau anumite segmente ale ei, cel mai cunoscut indice
fiind rata brută de divorţialitate care se obţine împărţind numărul
divorţurilor dintr-un an la populaţia medie şi înmulţind rezultatul cu 1000.
Divorţialitatea este un fenomen dependent de o serie de factori sociali,
dintre care nu trebuie să omitem legislaţia referitoare la divorţ ce variază
de la ţară la ţară.
Intensitatea fenomenului (d) se stabileşte ca mărime relativă,
comparând numărul persoanelor care au divorţat în anul calendaristic
respectiv (D):

Utilizarea întregii populaţii pentru exprimarea intensităţii divorţialităţii

nu se justifică suficient deoarece nu întreaga populaţie poate participa,
potenţial, la constituirea masei divorţurilor. Ca urmare, se recomandă ca
numărul divorţurilor să se coreleze cu efectivul populaţiei căsătorite,
exprimând mai corect intensitatea fenomenului:

Divorţurile pot influenţa fertilitatea reducând numărul anilor de

convieţuire a cuplurilor. Pe de altă parte, ţinând seama de faptul că în
multe cazuri existenţa copiilor constituie un impediment în decizia soţilor
de a se despărţi, este de presupus că acele căsătorii care se desfac, într-o
oarecare măsură şi-au epuizat posibilităţile de avea copii.
Uneori lipsa copiilor şi sterilitatea duc la divorţ. Unii cercetători au
găsit că există o proporţionalitate inversă între situaţia social-economică şi
frecvenţa divorţului subliniind că păturile sociale mai puţin avute
divorţează mai greu. Alţi autori au întâlnit o frecvenţă mai mare a
divorţurilor la aceste pături sociale.

Avorturile, sterilizarea şi teoria rolurilor în natalitate

Problema avorturilor are şi ea mari implicaţii asupra natalităţii. După

49
cum se ştie avorturile pot să fie spontane sau provocate. Avortul spontan
(,,fausse couche”-în limba franceză) înseamnă întrerupere naturală a
sarcinii. Întreruperile naturale, sau aşa-numite spontane, formează
mortalitatea intrauterină care depinde de starea sanitară a populaţiei şi
îndeosebi de factorii genetici, încă insuficient cunoscuţi, dar care se
dovedesc a avea o influenţă ce creşte proporţional cu vârsta femeilor.
Rolul avorturilor provocate în reducerea natalităţii este greu de studiat
deoarece nu se cunoaşte totdeauna numărul real al acestor intervenţii. Pe
de altă parte este dificil de obţinut informaţii suplimentare cu care să poată
fi corelate datele avorturilor.
În explicarea comportamentului demografic este necesar de avut în
vedere şi sugestiile ,,teoriei rolurilor”, o achiziţie acceptată mai de mult în
analiza sociologică, conform căreia rolul unui membru al colectivităţii se
defineşte prin ceea ce aşteaptă alţii de la el, iar statutul, prin ceea ce este
îndreptăţit să ceară el de la ceilalţi. Prin prisma acestui punct de vedere,
femeia care lucrează în afara căminului, şi deci aparţine în general unei
grupe profesionale, poate fi influenţată de o seamă de stimuli şi aspiraţii,
situaţie ce se reflectă şi asupra comportamentului demografic.

Mortalitatea
Mortalitatea reprezintă o relaţie de proporţionalitate între numărul
morţilor raportat la totalul populaţiei unui teritoriu pe un interval, în mod
obişnuit de un an. Fiind a doua componentă principală, după natalitate, a
evoluţiei populaţiei, mortalitatea influenţează hotărâtor volumul sporului
natural şi, în general, mişcarea naturală a populaţiei. Populaţia se poate
reduce şi pe seama emigraţiei, dar modalitatea ei fundamentală de
mişcare în acest sens rămâne fenomenul natural al mortalităţii.
Decesul, ca eveniment demografic, vizează fiecare individ din
populaţie, el fiind imposibil de evitat şi foarte puţin influenţat de celelalte
evenimente demografice din viaţa persoanei: naşterea, căsătoria, divorţul,
migraţia etc. În ultimă instanţă putem concepe decesul ca un act biologic,
dar studiindu-l, ca fenomen, prin intermediul analizei statistice, vom
descoperi că el are numeroase determinaţii sociale puse foarte bine în
evidenţă de principalii indicatori cu ajutorul cărora se măsoară intensitatea
mortalităţii într-o populaţie:
- rata brută de mortalitate – este o valoare ce se obţine prin
raportarea numărului de decese într-o perioadă dată (de obicei un an
calendaristic), la populaţia medie a perioadei respective şi înmulţirea cu
1000, în acest fel aflând câte decese revin, în medie, la 1000 de locuitori
în fiecare an.
Când se fac comparaţii între populaţii folosim şi alţi indicatori:
indicele mortalităţii infantile sau speranţa de viaţă la naştere. Primul
indicator se referă la mortalitatea populaţiei în vârstă de până la un an
raportând numărul de decese al copiilor de până la un an la numărul de
născuţi vii într-un an calendaristic.
Speranţa de viaţă este un indicator invers de mortalitate dorindu-se
de fapt un indicator al stării de sănătate al populaţiei: cu cât valoarea sa
este mai mare, cu atât mortalitatea este mai redusă, adică momentul
decesului este amânat mai mult. Acest indicator se calculează de obicei
pe sexe, dar şi pe ansamblul populaţiei.

50
 Referindu-ne la factorii ce influenţează nivelul mortalităţii unei
populaţii la un moment dat, îi clasificăm pe aceştia în trei categorii:
1. Factorii economici – hrană, locuire, îmbrăcăminte;
2. Factorii medicali – nivelul de dezvoltare al medicinei în vederea
tratării maladiilor cu impact direct asupra mortalităţii;
3. Factorii culturali – modul în care resursele financiare, materiale şi
cunoştinţele ştiinţifice sunt folosite pentru protejarea vieţii.
Factorii de mortalitate au posibilitatea de a interveni imediat după
naştere şi pot limita durata de viaţă la diferite vârste.
În timp ce înregistrarea naşterilor găseşte o completare în
recensământ, singura cale de cunoaştere şi studiu al deceselor rămâne
înregistrarea lor. De aceea condiţiile în care este organizată evidenţa
deceselor capătă o mare importanţă îndeosebi în cazul mortalităţii precoce
şi a celei infantile.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere în studiul mortalităţii este
relaţia acesteia cu longevitatea. În timp ce factorii ereditari ai longevităţii
îşi exercită influenţa prin şi odată cu naşterea, factorii de mediu ai
longevităţii acţionează asupra condiţiilor concrete de viaţă reflectându-se
prin momentul şi cadrul intervenţiei decesului asupra duratei medii de
viaţă. Pe măsură ce oamenii se eliberează de tirania şi capriciile factorilor
de mediu fizic, graţie dezvoltării sociale, ei combat mai bine mortalitatea.
Dar tot pe aceeaşi măsură noi factori, de data aceasta sociali, au venit să
acţioneze asupra duratei de viaţă, fenomen care a fost reflectat în indicii,
desigur tot mai reduşi, ai mortalităţii şi chiar în cauzele de deces.
După Sauvy, factorii sociali ai longevităţii, asemănători, dar nu
identici cu cei enumeraţi anterior, ar fi următorii: creşterea puterii
economice a individului; creşterea educaţiei; voinţa în ierarhizarea
dorinţelor individului; calitatea (şi cantitatea) aparatului medico-social.
Dacă cunoaştem mortalitatea pe sexe şi vârste, putem, cu ajutorul
datelor recensământului, să calculăm probabilitatea de supravieţuire
pentru fiecare om în vârstă şi durata medie de viaţă a unei populaţii. Vom
observa deci, că de fapt, durata medie de viaţă este o speranţă de viaţă la
naştere.
În scăderea mortalităţii generale prin reducerea bolilor transmisibile
şi ale aparatului respirator este influenţată îndeosebi mortalitatea infantilă.
Imaginea cea mai generală a intensităţii mortalităţii este redată prin
intermediul ratei generale a mortalităţii, determinate pe baza relaţiei:

în care:
mg = rata generală a mortalităţii;
M = efectivul persoanelor care au decedat în perioada analizată;
P = efectivul populaţiei în perioada analizată.
Se remarcă faptul că probabilitatea de deces măsoară statistic
riscul la care este supusă o persoană, la o aniversare, de a deceda
înaintea aniversării următoare.

Sporul natural al populaţiei

Sporul natural al populaţiei este valoarea obţinută prin diferenţa
dintre natalitatea mai mare şi mortalitatea mai mică a unei colectivităţi

51
umane pe un anumit interval de timp.
Faptul că sporul populaţiei poate fi determinat, pe lângă creşterea
naşterilor, de prelungirea longevităţii are importante consecinţe asupra
economiei naţionale, datorită reducerii relative a grupelor de persoane
apte de muncă în condiţiile măririi numărului persoanelor întreţinute pe
plan statal şi familial.
În ansamblul condiţiilor social-economice şi politice ale lumii
contemporane, creşterea în perspectivă a populaţiei devine o problemă de
prim ordin. De aici eforturile pentru aprecierea tendinţelor viitoare ale
populaţiei, analiza mijloacelor asigurării unui control mai eficient al
popoarelor asupra dezvoltării lor numerice.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Natalitatea reprezintă o relaţie de proporţionalitate între numărul
născuţilor vii şi totalul populaţiei unui teritoriu pe un interval, în mod
obişnuit, de un an.
• Fenomenul de nupţialitate defineşte masa căsătoriilor sau a
persoanelor ce se căsătoresc în limitele unei perioade de timp
determinate, de obicei anul calendaristic.
• Fenomenul de divorţialitate caracterizează masa divorţurilor într-o
perioadă de timp delimitată. În general, analiza divorţialităţii încadrează
numărul divorţurilor în limitele unui an calendaristic.
• Mortalitatea reprezintă o relaţie de proporţionalitate între numărul
morţilor raportat la totalul populaţiei unui teritoriu pe un interval, în mod
obişnuit de un an.
• Un alt aspect care trebuie avut în vedere în studiul mortalităţii este
relaţia acesteia cu longevitatea.
• Sporul natural al populaţiei este valoarea obţinută prin diferenţa
dintre natalitatea mai mare şi mortalitatea mai mică a unei colectivităţi
umane pe un anumit interval de timp.

Întrebări de autoevaluare
1. Cum se numeşte indicatorul invers al mortalităţii?
2. Care fenomen defineşte masa căsătoriilor sau a persoanelor ce
se căsătoresc în limitele unei perioade de timp determinate?
3. Cum se numeşte indicatorul invers al mortalităţii?
4. Care sunt factorii ce influenţează nivelul mortalităţii unei populaţii
la un moment dat?
5. Care este fenomenul de bază al creşterii populaţiei?

52
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

GRUPURILE SOCIALE

Cuvinte cheie: individ, grup, asociere, colectivitate, criterii de

clasificare

Rezumat
Unitatea prezintă aspecte conceptuale privind grupul social,
formarea şi structura grupului, comportamentul în grup.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Conceptul de grup
Noţiunea de grup social desemnează diferite ansambluri de indivizi
- două sau mai multe persoane -, ce împărtăşesc acelaşi sentiment de
unitate, şi sunt angajate în unul sau mai multe tipuri de interacţiune socială
stabilă, condiţionate de contexte sociale şi istorice. M. Sherif a definit
grupul ca fiind unitatea socială alcătuită dintr-un număr de indivizi, care se
găsesc unii cu alţii în relaţii de status şi de rol, stabilite după o perioadă de
timp, şi care posedă un set de valori sau norme ce reglementează
comportarea reciprocă, cel puţin în probleme care-i privesc. Rezultă că
grupul este o grupare de mai multe persoane aflate în relaţii de
interacţiune şi dependenţă reciprocă, mijlocite de o activitate comună.
Grupul dezvoltă norme şi valori care reglementează comportarea tuturor
membrilor săi.
Pentru ca un număr de persoane să se constituie în grup trebuie să
îndeplinească cel puţin patru condiţii:
1.existenţa unei interacţiuni printre membrii grupului, care nu este
obligatoriu a fi o relaţie directă. O interacţiune în temeiul unui document
scris sau al comunicării verbale este suficientă pentru existenţa grupului;
2. perceperea calităţii de membru, adică persoanele dintr-un grup
să se vadă ele însele ca membri ai acestuia. Nu orice reuniune este un
grup. De pildă, inşii care aşteaptă într-o staţie de transport nu pot fi
consideraţi un grup deoarece ei nu se percep ca fiind asociaţi unii cu alţii.
Calitatea de membru este atribuită, în anumite contexte, chiar şi atunci
când indivizii înşişi nu exprimă direct atributul de membru al unui grup.
Definitorii sunt, pentru acest tip de interacţiune, grupurile etnice, grupurile
religioase, grupurile rasiale;
3. norme şi scopuri împărtăşite de cei care fac parte dintr-un grup.
Una din cauzele pentru care oamenii se reunesc în grupuri este scopul, a
cărui realizare este facilitată de statutul de membru al grupului. În grup,
individul poate evita singurătatea sau poate cunoaşte alţi oameni. Aceste
scopuri de afiliere pot fi suficiente pentru a motiva calitatea de membru
într-un grup, pentru a fi considerate ca scopuri acceptate de membrii
grupului. O caracteristică a unor grupuri este existenţa normelor, ca reguli
de comportament acceptate şi susţinute de membrii lor, cu privire la ceea
ce este şi nu este comportament potrivit;
53
 4. interdependenţa de destin înseamnă implicarea tuturor
persoanelor, care alcătuiesc un grup, în aceleaşi evenimente. Destinul
fiecărei persoane dintr-un grup este determinat de realizările grupului
întreg, iar comportamentul individual influenţează succesul grupului însuşi.
Înainte de a discuta despre motivele asocierii în grup şi structura
grupului, stăruim pe diferenţa dintre sodalitate, sociabilitate şi socialitate.
Jean Baechler defineşte cele trei modalităţi ale socialului:
- sodalitate, capacitatea umană de a întemeia grupuri, definite ca
unităţi de activitate: cupluri, familii, întreprinderi, echipe sportive, biserici,
armate;
- sociabilitate, capacitatea umană de a forma reţele, prin care
unităţile de activitate, individuale sau colective: relaţii de vecinătate,
categorii de public, saloane, curţi regale, pieţe, clase sociale, civilizaţii
transmit informaţiile ce le exprimă interesele, gusturile, pasiunile, opiniile;
- socialitate, capacitate umană de a menţine împreună grupurile şi
reţelele, de a le asigura coerenţa şi coeziunea ce le constituie în societăţi:
tribul, cetatea, naţiunea ca forme de solidaritate socială ce pot fi numite
morfologii.

Motivele asocierii în grup

De ce se asociază oamenii în grup? Orice persoană aspiră să
devină membru al unui grup indiferent de comunitatea naţională, statusul
social, ceea ce constituie o constantă universală a oricărei culturi.
Atracţia pentru activităţile grupului. Un argument pentru calitatea de
membru al grupului este participarea la activităţile grupului sau atingerea
unui anumit scop care este mai uşor de realizat în grup decât ar face-o de
unul singur. Printre tipurile de grupuri de această natură ar fi: grupurile de
muncă; grupuri de soluţionare a problemelor acolo unde au loc activităţi
civice şi sociale; grupuri legislative; grupuri de autosprijin.
Simpatia pentru membrii grupului reprezintă o altă cauză pentru
care oamenii se reunesc în grup. Aici ei găsesc pe acei membri atractivi
interpersonal, independent de scopurile şi activităţile grupului. În anumite
contexte sociale, atracţia interpersonală conduce la apariţia spontană a
unor grupuri, cum sunt, de pildă, clicile, grupul de prieteni, grupurile
(bandele de stradă) şi cluburile sociale, ca alternativă la interacţiunea
socială de tip formal. De îndată ce prietenia s-a stabilit, grupurile s-au
născut spontan şi a determinat ca un mare număr de persoane să fie
atrase de celelalte.
Nevoile membrilor grupului per se. Oamenii pot deveni membri ai
unui grup pe motiv de a găsi aici satisfacerea nevoilor emoţionale,
independent de natura activităţii grupului sau scopurilor sau atractivităţii
pentru alţi membri ai grupului. Omul caută să utilizeze oameni
asemănători cu el pentru a maximiza vizibilitatea informaţiei evaluative
dorite. Calitatea de membrii într-un grup poate furniza fondul comun de
oameni faţă de care un individ ar putea evalua abilităţile sale.

Structura grupului
Comportamentul în grup se desfăşoară după modele stabile care
au o anumită regularitate. Aceasta reflectă faptul că nu toţi membrii
grupului gândesc la fel. Există diferenţele în activitatea lor şi în

54
participarea la grup. Într-un grup de muncă există executivi (funcţionari),
manageri şi muncitori. Fiecare din aceste poziţii are responsabilităţi şi
obligaţii.
Comportamentele, asociate cu ceea ce se aşteaptă de la indivizii
situaţi într-o poziţie dată sunt cunoscute ca roluri. Variatele roluri jucate de
membrii grupului sunt conferite de statusul persoanei în grup. Ocuparea
unui status înalt poate să se facă astfel ca individul să simtă rolul mai
atractiv şi să-i crească încrederea în sine şi valoarea.
Tipul de structură care se dezvoltă într-un grup este consecinţa a
trei factori: nevoia de eficienţă, abilităţile şi motivaţiile membrilor grupului,
mediul în care grupurile acţionează.
Nevoia de eficienţă este legată de importanţa completării activităţii
grupului într-o perioadă specifică. Cerinţele pentru o înaltă eficienţă
rezultă, adesea, din specializarea sarcinilor şi din dezvoltarea
subgrupurilor în a realiza diferite activităţi.
Tipurile de abilităţi şi motivaţii ale membrilor grupului au, de
asemenea, un impact asupra tipului de structură grupală. De pildă, un
studiu a arătat că grupurile, ai căror membri erau preocupaţi în mod
deosebit de sensul lor propriu de securitate şi protecţie, acordau atenţie
dezvoltării unei structuri de grup în care se manifestă o mai mare
diferenţiere de rol. În contrast, grupurile ai căror membri se autoestimau,
fiind interesaţi de părerea bună despre ei înşişi, au tins să formeze grupuri
disponibile la mai multă egalitate între roluri. La fel, grupurile, unde anumiţi
membri au o abilitate mai mare la o sarcină decât alţii, dezvoltă structuri
foarte diferite de acelea în care oamenii au niveluri similare de abilitate. În
ambele cazuri, caracteristicile de personalitate şi specializarea membrilor
conduc la dezvoltarea structurii de grup.
Mediul social, ca şi cel fizic, de existenţă al grupurilor poate
influenţa structura lui. Statusul socioeconomic al individului din afara
grupului are impact asupra poziţiei lui în grup.

Clasificarea grupurilor
Înainte de prezentarea tipologiei grupurilor se impune clarificarea
unor noţiuni asociate grupului, în scopul delimitării riguroase a realităţilor
sociale din grupuri.
Mulţimea se referă la un număr mare de persoane reunite temporar
pentru realizarea unui scop de asociere sau a unui interes. Ea dă expresie
unei multitudini de forme de asociere a oamenilor. Reuniunea indivizilor
într-o mulţime se face numai în anumite condiţii şi contexte sociale.
Ceata este reunirea voluntară a unor persoane care au aceleaşi
interese, preferinţe sau au scopul de a fi împreună. Daca mulţimea este
„singurătatea în comun”, ceata se remarcă prin „asemănare în comun”.
Colectivitatea reprezintă reunirea indivizilor după trăsături comune.
Sunt mai multe tipuri de colectivităţi:
- colectivităţi statistice care fiinţează ca grupare de oameni
întemeiată pe dimensiuni demografice (vârstă, sex, nivel de instrucţie,
rezidenţă etc.). Avem, deci, colectivităţi de vârstă (copii, tineri, adulţi,
bătrâni), colectivităţi şcolare, colectivităţi profesionale;
- colectivităţi sociale definite ca formaţie de persoane reunite în
scopul unei convieţuiri sau activităţi comune.

55
 Existenţa lor este stabilită prin afirmarea conştiinţei apartenenţei şi
acceptării unui ţel comun, finalizate în exprimarea unei solidarităţi (sociale,
economice, morale, religioase, politice). Colectivităţile sociale pot fi
teritoriale, geografice, comunităţi, asociaţii, voluntare, culturale, folclorice
etc. O persoană este, concomitent, membru al mai multor colectivităţi,
evident cu atribuţii şi statusuri diferite, ceea ce determină o implicare, într-
un anumit grad, în fiecare colectivitate.
Pentru înţelegerea specificităţii grupurilor se impune evidenţierea
diferenţei dintre grup şi colectiv. Grupul se caracterizează prin relaţii şi
interacţiuni sub forma contactelor emoţionale, de acomodare sau de
opoziţie, de compatibilitate sau complementaritate. Colectivul integrează
relaţii şi interacţiuni determinate de scopurile, sarcinile şi valorile activităţii
comune membrilor săi. Grupul este primul stadiu în formarea unor
colective: el cuprinde relaţii socio-afective, conformismul, intensitatea
relaţiilor interpersonale. Colectivul depăşeşte nivelul raporturilor de tip
emoţional şi este orientat prioritar spre norme şi valori.
În colectiv relaţiile interumane sunt impersonale, iar funcţionalitatea
lor vizează asumarea unui scop.
Într-o accepţie largă şi frecvent răspândită, grupul constituie o
reunire, o comunitate de oameni între care se manifestă anumite relaţii.
Grupul este o formă de organizare specială care se deosebeşte de
grupare. De exemplu, o adunare participantă la un eveniment este o
grupare, nu un grup. Elementele ce caracterizează grupurile sunt:
intercunoaşterea membrilor – cei ce alcătuiesc grupul se cunosc între ei şi
interacţiunea – desfăşurarea deliberată a unor acţiuni. Aceasta presupune
existenţa unor scopuri, interese comune cum ar fi: realizarea unor sarcini
în echipă, participarea la un concurs, vizitarea unui muzeu.
Grupul social este un ansamblu de indivizi între care există anumite
relaţii, bazate pe interese şi valori comune, care îi diferenţiază de membrii
altor grupuri. Pentru studiul de detaliu al grupurilor sociale trebuie să
examinăm relaţiile şi procesele caracteristice acestora, cum ar fi:
coeziunea, consensul şi conformitatea; stratificarea; conducerea şi liderii;
comunicarea; competiţia şi cooperarea.

Criterii de clasificare a grupurilor umane

Datorită faptului că viaţa socială „trăieşte” printr-o diversitate,
aproape nelimitată, de grupuri şi că acelaşi om poate să aparţină
concomitent mai multor grupuri diferite (în calitate de membru al unei
familii, al unui colectiv de muncă, de locatar al unui cartier, de cetăţean al
unui oraş etc.), analizele sociologice pe tema teoriei grupurilor recurg la
criterii de clasificare a grupurilor sociale.
Sociologul polonez Jan Szczepanski a reţinut, din multiplele
sisteme de clasificare existente în literatura de specialitate, următoarele
categorii de grupuri, care apar mai frecvent citate:
1. a) Grupurile mici - sunt compuse exclusiv din membri, fără a
avea subgrupuri distincte, şi care nu intră ca părţi componente în grupuri
mai mari, dar pot face parte din colectivităţi mai mari de alte tipuri;
b) Grupurile mari — cum ar fi poporul, statul, o biserică
independentă etc., care nu intră în componenţa unor grupuri mai mari, ci
doar a unor colectivităţi stabilite convenţional: sisteme de state, sisteme
56
de civilizaţie - care nu sunt grupuri propriu-zise.
Cele două feluri de grupuri se disting, aşadar, pe baza tipului de
structură: comparativ cu grupurile mari, grupurile mici au, astfel, o
structură simplă (lipsesc subgrupurile) şi un număr redus de persoane.
2. a) Grupurile primare — se bazează exclusiv pe contacte
personale, directe, faţă în faţă şi destul de apropiate, pe raporturi de ordin
profesional şi atitudini emoţionale, coeziunea acestor grupuri rezultând din
preocupările personale (ex: familia, colegii dintr-un loc de muncă, anturajul
sau grupul de colegi de şcoală, de distracţie etc.);
b) Grupurile secundare sau derivate - legăturile dintre membri lor au
caracter obiectiv şi se întemeiază pe anumite interese, în primul rând
economice. Dacă în cazul grupurilor primare oamenii se cunosc şi
cooperează direct, în cazul grupurilor secundare, ei „nu se văd la faţă”, dar
colaborează, aşa cum se întâmplă, de pildă, în privinţa statului ori a unei
armate.
Deosebirea dintre grupurile primare şi cele secundare se face pe
baza relevării tipului de legătură între membrii acestora.
După tipul de normativitate implicat în organizarea lor, grupurile pot
fi împărţite în formale, informale şi nonformale.
3. a) Grupurile formale- cele în cadrul cărora interacţiunile dintre
oameni – în timpul diferitelor activităţi sociale - se desfăşoară în mod
oficial, instituţionalizat, pe baza unor legi, regulamente, dispoziţii, ordine,
instrucţiuni etc.; relaţiile formale sunt impuse din afară, având un caracter
relativ stabil şi impersonal, în sensul că nu depind de purtătorul lor uman,
de fiecare om în parte, ci doar de natura sarcinilor pe care grupul le are de
rezolvat (ex: grupurile de muncă). Aceste grupuri aparţin, de regulă, unor
organizaţii. Grupurile formale sunt constituite în mod oficial, au caracter
instituţionalizat, şi ele funcţionează pe bază de control social formal;
b) Grupurile informale - se caracterizează prin interacţiuni
neoficiale, neobligatorii între membrii lor, acestea luând naştere în mod
spontan şi exprimând anumite afinităţi interpersonale, depinzând, deci, de
sentimentele, voinţa, personalitatea celor care intră în contact (ex:
grupurile de prieteni, de adolescenţi sau pensionari, de petrecere a
timpului liber). Ele se constituie fie ca subgrupuri în cadrul celor formale,
fie în afara unor cadre instituţionalizate.
Jan Szczepanski precizează că grupurile mici, primare şi informale
nu sunt identice şi că pot exista grupuri mici care să fie, în acelaşi timp,
secundare şi formale sau primare şi secundare informale. Familia, de
pildă, care e un grup întâlnit în tot cursul istoriei societăţii umane, are
caracteristici de grup primar şi formal (căsătoria fiind legalizată).
c) Grupurile nonformale - se constituie pentru rezolvarea unei
anumite sarcini ori sunt centrate pe realizarea unor obiective imediate
(comitete, comisii etc.), după care se dizolvă, fiind mai flexibile şi mai puţin
normativizate.
4. Grupurile cu scop - numite şi asociaţii sau uniuni - de tipul
asociaţiilor sportive, sindicale, partidelor politice, al societăţilor de
acţionari, pentru răspândirea culturii, protejarea naturii etc.; sunt
constituite intenţionat pentru realizarea, printr-o organizare precisă, a
anumitor ţeluri, satisfacerea unor trebuinţe umane, scopuri, interese, motiv
57
pentru care acestor grupuri le lipseşte coeziunea personală, sentimentală,
având la bază relaţii formale, „de serviciu”, sau, în cazul clicilor din
întreprinderi - relaţii neformale, care permit membrilor lor obţinerea unor
avantaje ilegale;
5. Clasele sociale — se disting pe baza poziţiei ocupate în
societate. Practic, apartenenţa la o clasă poate fi ereditară, dar ea nu este
oficială şi, teoretic, orice individ îşi poate schimba clasa dacă e în stare să-
şi amelioreze poziţia sa, ori, dimpotrivă, dacă aceasta se deteriorează”.
De aici şi mobilitatea socială verticală, în sens ascendent sau descendent.
Clasele sociale sunt mari colectivităţi de oameni, care se divid în
pături sociale.
6. Grupurile teritoriale, distinse pe baza raportului faţă de teritoriu
(ex: satul, oraşul, cartierul);
7. Grupurile care se creează pe baza valorilor culturale comune sau
a raportului faţă de cultură (ex: tribul, poporul, naţiunea). Poporul şi statul
sunt cele mai mari colectivităţi de oameni, care includ numeroase grupuri
şi subgrupuri, de toate categoriile.
8. Grupurile de semeni — care au aceeaşi vârstă sau o compoziţie
omogenă, cum ar fi o clasă şcolară;
9. Grupurile de referinţă - sunt cele cu care se identifică individul
(împrumutându-le sistemul de valori şi conduită) şi care pot fi diferite de
cel căruia îi aparţine (ex: grupul adolescenţilor care adoptă practici şi
elemente de comportament ale adulţilor, cu care se compară, dorind să fie
ca ei; grupul celor din execuţie care aspiră să devină şefi, purtându-se ca
nişte conducători etc.);
10. Grupurile de bază - cele în care indivizii se simt în siguranţă,
cum ar fi familia şi grupul profesional, căci ei pot fi membri ai mai multor
grupuri, dar numai în unele trăiesc statornic şi depind de acestea, cu
celelalte având o relaţie secundară (fiind temporare).
11. Grupurile de presiune - sunt acele grupuri care utilizează
presiunea fie asupra aparatului guvernamental, fie asupra Parlamentului
pentru a triumfa aspiraţiile, interesele şi revendicările lor. Cei care intervin
pe lângă oamenii politici sau înalţii funcţionari se numesc lobby-şti,
termenul de lobby fiind folosit pentru prima dată în SUA şi însemna
„culoar, hol” - de la holurile Congresului american, unde acţionau lobby-
ştii. Din rândul lor fac parte avocaţi, foşti parlamentari ş.a., care susţin
interesele unui grup în mod deschis sau discret, din culise (motiv pentru
care sunt dificil de cercetat ştiinţific).
Sociologul francez Gurvitch G. a recurs la alte criterii de clasificare
a grupurilor, evidenţiind următoarea configuraţie:
1) după funcţia îndeplinită – grupuri unifuncţionale, multi-
funcţionale, suprafuncţionale;
2) după durata existenţei lor - temporare, permanente, de durată;
3) după modul deformare - de fapt, voluntare, impuse;
4) după modul de acces - închise, condiţionale, deschise.
Sociologul german Oppenheimer F., a menţionat două categorii de
grupuri:
58
 1) „grupe de cadru, acelea în care se nasc şi se dezvoltă diferitele
feluri de societăţi şi asociaţii dintre oameni, cum ar fi societăţile
economice, comerciale, juridice, religioase etc. Aceste grupe de cadru
sunt: hoarda, clanul, tribul, statul, în ordine ascendentă, toate alcătuind
trepte ale procesului de evoluţie istorică;
2) grupe ierarhice (clasele sociale, societăţile profesionale etc.).
Multitudinea de criterii, utilizate de diverşi sociologi pentru
clasificarea grupurilor, atestă caracterul deosebit de complex de
organizare şi funcţionare a acestora. În consecinţă, cea mai bună tipologie
a grupurilor este aceea care ne ajută cel mai mult, sub aspect operaţional,
să cunoaştem structura şi funcţiile grupului social investigat.

1. Grup primar - grup secundar

Trecând la tipologia grupurilor sociale, stăruim mai întâi pe diferenţa
grup primar - grup secundar. Grupul primar este alcătuit din două sau mai
multe persoane, situate în relaţii directe unele cu altele sau în relaţii intime
şi coezive. Fiecare membru al grupului se simte angajat în viaţa şi
activitatea grupului, şi îi percepe pe ceilalţi ca prieteni sau chiar membri ai
unei familii. Grupul primar reprezintă pentru cei care-i alcătuiesc ceva
foarte important şi, de aceea, el constituie înainte de orice, un scop şi nu
un mijloc în vederea realizării unor scopuri. În acest grup insul trăieşte
sentimentul propriei identităţi direct şi, totodată, îşi afirmă specificitatea, pe
care ceilalţi membri o acceptă ca atare.
Grupul primar este, prin funcţiile sale esenţiale în socializare, o
structură fundamentală pentru individ şi societate. De altfel, grupurile
primare sunt punţi între individ şi societate deoarece ele transmit, mediază
şi oferă modele culturale ale societăţii după care individul îşi organizează
propria viaţă. Orice individ se formează ca om într-un grup primar, numai
într-un asemenea grup omul are calea de formulare a propriilor trebuinţe
pe care să le cunoască şi ceilalţi. Spre deosebire de alte fiinţe, omul tinde
să-şi prezinte cerinţele sale astfel încât să obţină, pe de o parte, acceptul
grupului şi pe de altă parte, să aibă sprijin din partea grupului în
satisfacerea lor. De altfel, grupul primar se instituie şi ca spaţiu al
exprimării şi satisfacerii nevoilor personale. În cadrul grupurilor primare
oamenii experimentează prietenia, iubirea, securitatea şi sensul global al
existenţei.
O altă funcţie a grupurilor primare este controlul social. Ele apar
astfel ca instrumente puternice de control asupra comportamentelor
individului. Membrii acestor grupuri deţin şi distribuie multe dintre
recompensele atât de vitale pentru individ. Comportamentul individului
trebuie să se conformeze normelor grupului. Grupurile primare conferă
sens realităţii sociale prin structurarea experienţelor membrilor. În acest
sens, ele impun individului un comportament care să se conformeze la
valorile şi normele sale, concomitent cu adaptarea la cerinţele societăţii.
Pentru ca un grup să fie primar el trebuie să fie consecinţa unor
condiţii indispensabile:
- contacte permanente şi stabile între membrii săi;
- contactul faţă în faţă, care face posibilă o evaluare imediată şi
directă a comportamentului celuilalt, precum şi un schimb subtil de idei şi
trăiri;

59
 - mărimea grupului. Un grup primar este un grup mic deoarece
numai în cadrul acestei structuri interacţiunea dintre membrii săi conferă
identitate concretă, stabilită dincolo de reguli, principii sau documente
oficiale.
Grupul secundar constă din două sau mai multe persoane implicate
într-o relaţie impersonală şi au un scop practic specific. Oamenii
cooperează cu alţi semeni pentru realizarea unui scop. Spre deosebire de
grupul primar, relaţia dintre membrii grupului secundar este un mijloc
pentru atingerea unui ţel. Prin natura lor, grupurile secundare se manifestă
ca medii sociale unde indivizii se produc ca actori sociali. Relaţiile
interumane se stabilesc în temeiul unor regulamente pe care, fie că le
acceptă sau nu, individul trebuie să le respecte. Numai astfel insul integrat
într-un grup secundar este acceptat ca membru şi poate să realizeze
scopurile sale. Mai mult, în acest tip de grup, oamenii se reunesc dincolo
de diferenţele ce-i marchează, pentru că nu au altă cale de înfăptuire a
intereselor lor. Dacă grupul primar rămâne prioritar în socializarea primară
a individului, iniţiindu-l şi introducându-l în mecanismele vieţii de grup şi
ale vieţii sociale, grupul secundar are rol esenţial în afirmarea socială şi
profesională a individului. În grupurile secundare insul fiinţează ca realitate
socială. Grupul primar acţionează pentru insul concret, iar grupul secundar
activează individul prin statusurile sale. De pildă, în grupul primar poţi fi
prieten pentru ceilalţi, condiţie suficientă pentru a fi acceptat ca parte a
acestuia. În grupul secundar exişti cu precădere printr-un status social,
profesional, cultural, religios etc.

2. Grup de referinţă - grup de apartenenţă

Grupul de apartenenţă este grupul căruia individul îi aparţine
(familia, clasa de elevi/studenţi, echipa de muncă). Insul îşi însuşeşte
normele acestui grup şi participă la toate evenimentele petrecute aici.
Apartenenţa la grup nu este un fapt administrativ deoarece ea impune
membrilor adoptarea standardelor şi identificarea cu scopurile şi
obiectivele acestuia. În grupul de apartenenţă individul preia valori ce sunt
în concordanţă cu aspiraţiile sale. Normele şi standardele susţinute de
grupul de apartenenţă capătă caracterul de principii pentru judecăţile,
opiniile şi acţiunile individului.
Teoria grupului de referinţă îşi are rădăcinile în ideile lui G.H. Mead
(1934), conform căreia membrii unui grup sau indivizi din afara grupului
pot influenţa comportamentul unui individ. Conceptul de grup de referinţă
a fost investit cu virtuţi sociologice prin accentul pus pe structura şi
funcţiile mediului social al indivizilor.
Grupul de referinţă este o unitate socială utilizată în evaluarea şi
modelarea atitudinilor, trăirilor şi acţiunilor individului. El poate fi grupul de
apartenenţă al individului, dar, de cele mai multe ori, este un alt grup,
exterior insului. Grupul de referinţă se instituie ca bază a concepţiei
individului despre lume.
O primă funcţie a grupului de referinţă este cea normativă. Grupul
de referinţă influenţează direct criteriile şi standardele de judecată şi
acţiune ale individului. Astfel, individul tinde la o poziţie bună într-un grup,
iar pentru aceasta aderă la valorile şi normele grupului de referinţă.
O altă funcţie a grupului de referinţă este cea comparativă.

60
Evaluarea propriei activităţi sau a propriului comportament se face în
comparaţie cu standardele grupului de referinţă. În acest fel, oamenii
judecă viaţa, comportamentul şi valorile proprii, de pildă sănătatea,
inteligenţa, nivelul de trai, poziţia socială, activitatea profesională. Sunt
situaţii când grupul de apartenenţă şi grupul de referinţă nu coincid.
Raportul dintre ele are grad diferite de compatibilitate: integrală, relativă
sau parţială, dar poate fi şi de incompatibilitate. Distincţia dintre ele
exprimă asocierea dintre realitate şi aspiraţie, dintre prezent şi viitor. Din
această stare poate rezulta trăirea sentimentului de deprimare relativă, iar
aceasta contribuie adesea la alienarea socială. Grupul de referinţă cuprind
elemente ale procesului de schimbare socială.
Funcţia asociativă a grupului de referinţă se referă la posibilitatea
preluării statusului membrilor dintr-un grup de către o persoană.
Unele grupuri de referinţă pot avea şi influenţe negative asupra
individului. Compararea făcută de o persoană cu unele grupuri
accentuează diferenţa dintre ea şi alte persoane sau alte grupuri. Grupul
de referinţă este judecat şi acceptat de către indivizi în funcţie de contextul
în care fiinţează. Un grup nu devine grup de referinţă de la sine.

3. Grup intern - grup extern

În orice societate există grupuri interne şi grupuri externe. Orice ins
cunoaşte o influenţă nemijlocită de la grupurile exterioare lui, deci de la
grupurile cărora nu-i aparţine. Un grup intern este acel grup de
apartenenţă a membrilor săi, cu care aceştia se identifică, şi au conştiinţa
de NOI, adică ei realizează că fac parte din acel grup şi sunt implicaţi
direct în tot ceea ce se întâmplă aici. Prin ideea de NOI, membrii unui grup
intern sunt conştienţi de existenţa lor într-un asemenea grup concomitent
cu situarea lor in afara altor grupuri. Astfel, ei realizează poziţia lor în
grupul intern în comparaţie cu existenţa altor grupuri. Conştiinţa de NOI se
afirmă în raport cu conştiinţa de EI. Aşadar, în actul deosebirii grupului
intern de cel extern esenţială rămâne această conştiinţă a diferenţei de
NOI şi EI, care conferă identitate membrilor unui grup.
Clasificarea grup intern - grup extern este semnificativă în
evidenţierea graniţelor sociale. Liniile de demarcaţie între structurile
grupale relevă indivizilor unde începe şi unde se sfârşeşte interacţiunea.
De aici rezultă că graniţele unui grup nu sunt bariere fizice, ci mai degrabă
discontinuităţi în desfăşurarea proceselor de interacţiune socială.
Graniţele unui grup încadrează indivizii într-o structură de desfăşurare a
acţiunilor astfel încât ei se simt incluşi în ea.
Unele graniţe se bazează pe modul de aşezare spaţială –
vecinătate, comunitate, naţiune, stat. Alte linii de demarcaţie îşi au temeiul
în diferenţierile sociale şi culturale: religioase, etnice, politice,
ocupaţionale, lingvistice, rudenie, status-uri, socio-economice.
Indiferent de sursa lor, graniţele grupurilor acţionează în două
direcţii. Prima direcţie vizează atenţionarea celor din afara grupului asupra
condiţiilor ce trebuie respectate pentru a intra în sfera acestuia. A doua se
referă la menţinerea celor din grup şi la influenţarea acestora de a nu opta
pentru alte tipuri de interacţiune socială. În acest fel se asigură
funcţionalitatea grupului intern. Altfel, orientarea membrilor către alte
grupuri determină stări de indiferenţă, competiţie sau conflict direct cu

61
grupul intern. Edificator este exemplul persoanelor angajate într-un loc de
muncă, dar, din diverse motive, ele îşi îndreaptă atenţia spre alte zone
ocupaţionale. Consecinţa cea mai importantă este scăderea
randamentului în muncă şi aspiraţia de a pleca spre alte structuri
ocupaţionale.

4. Grup formal - grup informal

O altă clasificare a grupurilor este cea dintre grupul formal şi cel
informal derivată în mare măsură din diferenţierea grupului de colectiv. În
orice grup, cu excepţia celui primar, există contexte ce impun organizarea
lui pe bază de legi, ordine, decizii, toate acestea reprezentând documente
oficiale, şi conferă o structură formală raporturilor dintre membrii săi.
Alcătuirea formală a grupului constituie organizarea ierarhică, iar
funcţionarea grupului se bazează pe o organigramă care vizează obiective
ale grupului, şi funcţiile sale sunt definite în raport de aceste obiective. În
cadrul aceluiaşi grup fiinţează relaţii informale sau nonformale determinate
de interacţiunea membrilor grupurilor dincolo de exigenţele formale.
Manifestarea relaţiilor informale exprimă afectivitatea între membri ai
grupului. Totodată, contextele informale contribuie la distribuirea simpatiei
şi a antipatiei în grup, şi produc atracţia şi conflictul dincolo de structurile
oficiale. Intensitatea relaţiilor informale este mult accentuată de contextul
social în care există un grup.
În cadrul grupurilor formale, structurile informale pot să fiinţeze ca
grupuri alcătuite spontan în procesul de muncă, fără ca acestea să fie
neapărat opuse formalului. În raport de cerinţele organizaţiei formale,
asemenea grupuri informale ar putea să acţioneze eficient atât pentru
membrii săi, cât şi pentru obiectivele generale ale grupului formal. Dacă
însă distanţa dintre cele două tipuri de grupuri se măreşte, atunci scade şi
coeziunea grupului formal.

Grupul mic - Conceptul de grup mic

Grupul mic nu este obiectul exclusiv al unei discipline socio-umane.
Trei perspective se desprind: cea psihologică - înţelegerea grupului ca un
mediu care influenţează comportarea individului şi care oferă elemente
importante pentru înţelegerea personalităţii indivizilor; perspectiva
sociologică - identificarea proprietăţilor fundamentale ale grupului în
evaluarea efectele provocate de anumite diferenţe sociale; viziunea
psihologiei sociale - cercetarea interacţiunii dintre grup, ca o entitate
funcţională, şi indivizii care constituie membrii săi.
Grupurile mici se disting prin număr relativ redus de persoane între
care există relaţii directe. În ceea ce priveşte mărimea lor, cercetătorii, de
regulă, stabilesc doar limita inferioară (două sau trei persoane) fără a
preciza limita superioară. Cel mai mic grup este diada, alcătuită din două
persoane, cel mai simplu exemplu fiind cuplul. Alţi autori consideră triada
ca fiind cel mai mic grup.
Problema mărimii optime a grupului rămâne în continuare o
chestiune de discutat. S-a considerat că cinci persoane constituie cea mai
bună mărime pentru un grup deoarece fiind un număr impar de persoane
nu se poate ajunge la impas, oricând există o majoritate (trei) şi o
minoritate (doi).

62
 Relaţiile dintre oameni au la bază reguli acceptate de toţi, în temeiul
cărora se construieşte comportamentul aşteptat în societate sau în grup.
Grupul nu există fără acest acord asupra regulilor.
Grupurile mici au următoarele caracteristici: numărul redus de
membri, relaţiile interpersonale cu aceştia, o anumită durată, identificarea
membrilor cu grupul şi de aici prezenţa unei anumite solidarităţi,
diferenţierea membrilor grupurilor de ceilalţi indivizi din afara sa, ţeluri
comune, simboluri comune şi o anumită autonomie în stabilirea
modalităţilor şi măsurilor luate în vederea realizării unor sarcini.
Diferenţa dintre grupul mic şi grupul mare este justificată. Oamenii
fac parte dintr-o sumedenie de grupuri mari şi mici, care au influenţă
asupra evoluţiei şi manifestării personalităţii lor. Eşti membru al unei
naţiuni, clase, pături sociale, generaţii, întreprinderi, vecinătăţi, familii. Între
grupurile mici şi grupurile mari există o diferenţă de conţinut şi de rol jucat
în viaţa socială.
Grupurile mici presupun, ca orice tip de grup, existenţa între
membrii lor a unor relaţii sociale. Dar relaţiile sociale stabilite între oameni
în grupuri mici au loc în mod direct, nemijlocit, ca indivizi concreţi,
posedând o configuraţie şi potenţialitate fizică şi spirituală deosebit de
complexă. În timp ce grupurile mari de oameni hotărăsc liniile directoare
ale istoriei, grupurile mici influenţează mai ales aspectele particulare şi
secundare ale istoriei şi personalităţii indivizilor.
Grupurile mici nu pot fi reduse la suma indivizilor care îl compun, iar
cunoaşterea grupului este altceva decât studierea fiecărui individ care îi
aparţine. În activitatea fizică, grupul mic generează o forţă materială
importantă sub forma cooperării. În procesele de producţie mai complexe,
această forţă se întâlneşte cu forţa diviziunii muncii. Efectul grupului mic
poate fi constatat în îndeplinirea sarcinilor (eficienţa grupului), existenţa lui
ca o structură socială de sine stătătoare, influenţa asupra personalităţii şi
comportamentelor membrilor săi. Rezultă că în grupul mic se constituie, ca
o structură, o reţea de legături între indivizi care pot să dezvolte o forţă
sau să aibă efect mult mai mare decât acela al indivizilor luaţi separat.
Rezumând, grupurile mici includ anumite relaţii sociale, aceste
relaţii se manifestă sub forma unor relaţii directe, fapt care le conferă o
calitate de sine stătătoare în raport cu alte grupuri sociale; ele nu sunt
numai suma membrilor şi a relaţiilor interindividuale, ci unitatea lor; ele
reprezintă un sistem complex de relaţii de diferite tipuri (de comunicare, de
dominare) orientate şi structurate în funcţie de sarcinile lor.

Relaţiile din grupul mic

În cadrul grupului mic există şi funcţionează relaţii interumane ce
pot fi clasificate pe multe criterii, unul din ele fiind conţinutul lor psihologic:
cognitiv (oamenii se văd, se aud, emit păreri, impresii sau convingeri unii
despre alţii, se cunosc mai mult sau mai puţin adecvat între ei);
comunicaţional (comunică unii cu alţii, fac schimb de cunoştinţe şi
informaţii); afective (se preferă, se resping, se simpatizează sau se
antipatizează unii pe alţii). Aceste trei conţinuturi dau naştere la
principalele trei categorii de relaţii interumane.
Prin relaţiile cognitive se urmăreşte strângerea de informaţii despre
parteneri, interpretarea şi utilizarea lor cât mai corectă. Dacă

63
intercunoaşterea dintre membrii unui grup şi sistemul lor de imagini sunt
reale, atunci probabilitatea funcţionării fireşti a grupului este mai mare.
Altfel, relaţiile dintre oameni devin incongruente.
Relaţiile comunicaţionale sunt considerate de către unii autori ca
esenţiale în perceperea şi descrierea relaţiilor interumane. Ele sunt
relevante prin afirmarea virtuţilor exprimate în îndeplinirea sarcinilor de
grup, în coeziunea şi unitatea lui, în valorificarea influenţelor lui. Procesele
de comunicare au un rol esenţial în afirmarea grupului ca entitate şi
creează condiţiile acceptării originalităţii şi importanţei lui pentru membrii
săi şi pentru grupurile exterioare lui. Efectele negative ale comunicării
vizează blocajul de informaţii, bruiajul, filtrarea şi distorsionarea
informaţiilor, ceea ce determină dificultăţi în funcţionarea grupului.
Satisfacţiile legate de grup depind de abilităţile privind comunicarea şi
depăşirea singurătăţii. În grup comunicarea înseamnă dispunerea
deprinderilor de a spune ceea ce doreşte şi ceea ce trebuie. Singurătatea
este asociată cu abilitatea scăzută de comunicare şi este negativ asociată
cu abilităţile de evadare din realitate.
Relaţiile afective provoacă un cadru uman de cooperare şi de
înţelegere sau stări conflictuale cu rol de a stimula sau de a împiedica
acţiunea membrilor grupului.

Aşadar, grupul nu este o simplă colecţie de oameni, ci o uniune

care posedă următoarele calităţi:
1. o asociere de doi sau mai mulţi indivizi care pot fi identificaţi prin
nume sau tip;
2. prezenţa unei conştiinţe de grup;
3. scopuri comune;
4. interdependenţă în realizarea necesităţilor care decurg din
îndeplinirea scopurilor;
5. interacţiune (comunicaţie, influenţă şi reacţie reciprocă), abilitate
de a acţiona într-o manieră unitară.
Deci grupul are o compoziţie bine precizată, membrii săi urmăresc
scopuri comune şi în procesul de realizare a acestor sarcini au loc o
interdependenţă şi o interacţiune a acestora prin care se dezvoltă o
conştiinţă comună.

Grup conformist (Groupthink)

Sociologii şi psihologii au analizat acest tip de grup, urmare a
conflictului dintre S.U.A. şi Cuba din anul 1961, prilej cu care s-au comis
grave erori în politica externă americană. În anul 1961 administraţia
Kennedy a plănuit o invazie în Cuba de către o forţă alcătuită din 1.400 de
cubanezi exilaţi, dar aceasta a fost ucisă sau capturată de forţele
regimului lui Castro. Consecinţa acestui eşec răsunător a fost întărirea
poziţiei lui Castro şi consolidarea alianţei sovieto-cubaneze, precum şi
amplasarea armelor atomice ruseşti în Cuba.
Caracteristicile acestui tip de grup sunt: iluzia că grupul este
invulnerabil şi nu poate să comită erori importante; eforturile sunt
îndreptate către raţionalizarea şi reducerea informaţiei care este
contradictorie pentru a se asigura o opinie dominantă a grupului; alte
grupuri sunt văzute ca neimportante; se fac presiuni asupra membrilor

64
grupului să adopte punctele de vedere majoritare şi se înlătură opiniile
minoritare; membrii grupului înlătură propriile lor convingeri rezultate din
propria lor analiză; pentru că membrii grupului simt presiunea făcută
asupra lor de a se conforma, există iluzia unanimităţii şi, astfel, se
întăreşte opinia dominantă; grupul este protejat, prin anumite persoane,
de informaţiile divergente sau contradictorii.
Toate aceste caracteristici se regăsesc în grupurile conformiste,
unde un grup mic de consilieri cu o puternică atractivitate în grup impun
acele opinii considerate a fi acceptate de către lider şi de către majoritate.

Formarea grupurilor
Grupurile nu sunt elemente statice, natura relaţiilor dintre membrii
unui grup fiind într-o permanentă schimbare. Grupurile sunt entităţi vii care
trec prin anumite etape în care membrii grupului se raportează unii la alţii
în moduri diferite. Orice grup parcurge sau poate parcurge următoarele
patru etape:
1. Formarea – etapa de început a grupului, în care membrii nu se
cunosc între ei, relaţiile fiind extrem de politicoase şi protocolare. În
această etapă preocuparea indivizilor este de a-i cunoaşte pe ceilalţi şi de
a explora propriile şanse de afirmare în cadrul grupului.
2. Furtuna – etapa conflictuală în care indivizii îşi negociază relaţiile
de autoritate şi sferele de influenţă între membrii grupului. În cazul unor
grupuri mai mari, în această etapă se formează sub-grupuri şi alianţe între
diverse persoane, adesea etichetate drept „clici” sau grupuri de interese.
Grupurile care nu reuşesc să depăşească această etapă ajung să trăiască
într-o permanentă stare de tensiune şi neîncredere, indivizii irosindu-şi
energiile pentru a menţine luptele interne. Adesea, la nivelul limbajului
comun, spunem despre astfel de grupuri că au membrii care se „mănâncă
între ei”.
3. Normarea – etapa în care se stabilesc normele pe baza cărora
va funcţiona grupul, în care se ratifică rezultatele negocierii din etapa
anterioară. Astfel, grupul ajunge să îşi definească o anumită ordine
interioară. În această etapă apar ceea ce s-ar numi statusuri emergente,
adică poziţii în grup care sunt rezultatul interacţiunilor şi negocierilor.
4. Funcţionarea – etapa în care grupul funcţionează respectând
regulile agreate, perioada de productivitate maximă.
Evident că nu toate grupurile trec prin toate aceste patru etape şi
nu peste tot cele patru etape se manifestă cu aceeaşi intensitate. Ceea ce
trebuie remarcat este faptul că, aproape în orice grup, indivizii sunt animaţi
de nevoia de a-şi defini clar poziţia şi sferele de influenţă în cadrul
grupului. Apar astfel de comportamente de delimitare a „teritoriului”propriu
şi comportamente de dominare care nu fac altceva decât să definească
structura de putere a grupului. Trebuie menţionat că nu există grupuri în
care toţi membrii să aibă poziţii egale. La prima vedere, unele grupuri ar
putea părea simetrice în ceea ce priveşte distribuirea puterii şi influenţei
între membrii, însă, la o analiză mai atentă, se pot distinge clar diferenţele
dintre indivizi, unii având o poziţie centrală, alţii, o poziţie periferică în
grup.

65
 Concepte şi noţiuni de reţinut
• Grupul social este un ansamblu de indivizi între care există anumite
relaţii, bazate pe interese şi valori comune, care îi diferenţiază de
membrii altor grupuri.
• Mulţimea se referă la un număr mare de persoane reunite temporar
pentru realizarea unui scop de asociere sau a unui interes.
• Ceata este reunirea voluntară a unor persoane care au aceleaşi
interese, preferinţe sau au scopul de a fi împreună.
• Grupul se caracterizează prin relaţii şi interacţiuni sub forma
contactelor emoţionale, de acomodare sau de opoziţie, de
compatibilitate sau complementaritate. Grupul este primul stadiu în
formarea unor colective: el cuprinde relaţii socio-afective,
conformismul, intensitatea relaţiilor interpersonale.
• Colectivul integrează relaţii şi interacţiuni determinate de scopurile,
sarcinile şi valorile activităţii comune membrilor săi. Colectivul
depăşeşte nivelul raporturilor de tip emoţional şi este orientat prioritar
spre norme şi valori.
• Grupul primar acţionează pentru insul concret, iar grupul secundar
activează individul prin statusurile sale.
• Cel mai mic grup este diada, alcătuită din două persoane, cel mai
simplu exemplu fiind cuplul.
• Orice grup parcurge sau poate parcurge următoarele etape: formarea,
furtuna, normarea, funcţionarea.

Întrebări de autoevaluare
1. Precizaţi care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
un număr de persoane să se constituie în grup?
2. Care sunt categoriile de grupuri întâlnite în literatura de
specialitate?
3. Definiţi grupul de apartenenţă?
4. Rolurile grupului primar, respectiv ale grupului secundar?
5. Enumeraţi relaţiile din grupul mic?

66
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII SOCIALE

Cuvinte cheie: sistem social, instituţie, organizaţie, clasificare

Rezumat
În limbajul obişnuit, instituţia este o organizaţie delimitată
întotdeauna spaţial şi temporal. Organizaţia socială reprezintă un grup de
oameni care acţionează pe baza unor norme, reguli în vederea realizării
unor scopuri comune. Orice organizaţie funcţionează pe baza unei instituţii
sociale, însă nu orice instituţie există sub forma unei organizaţii..

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Caracterizarea instituţiilor şi organizaţiilor sociale

Instituţiile şi organizaţiile sociale sunt studiate de către sociologie,
deoarece, constituie elemente fundamentale ale societăţii. Instituţiile sunt
organizate în jurul unor structuri complexe de roluri sociale presupuse de
activităţi fundamentale sau de nevoi şi interese sociale. Herbert Spencer şi
Talcott Parsons considerau că o instituţie socială este alcătuită din toate
elementele structurale ale unei societăţi prin intermediul cărora sunt
organizate principalele interese şi activităţi şi prin care sunt satisfăcute
nevoile sociale, precum cele de ordine, credinţă sau reproducere.
Instituţiile sociale sunt diferite de la o societate la alta şi îmbracă o
varietate de forme. Ele pot fi grupate, în funcţie de obiectivul, de scopul
activităţii, în următoarele categorii:
- instituţii politice care au ca obiect exercitarea puterii şi utilizarea
legitimă a forţei;
- instituţii economice care au ca obiect producţia şi distribuţia
bunurilor;
- instituţii cultural-educative care cuprind toate modalităţile de
coordonare a activităţilor din domeniul învăţământului, artei, ştiinţei, religiei
etc.;
- instituţia familiei care are ca obiect problemele vieţii de familie.
Identificarea principalelor categorii de instituţii sociale ar putea să
ne conducă în mod greşit, la opinia, că fiecare categorie de instituţii
vizează numai o problemă specifică a existenţei sociale. Nimic mai
inexact, deoarece fiecare grup de instituţii vizează acţiuni care depăşesc
graniţele proprii şi interacţionează cu celelalte categorii de instituţii. Astfel,
instituţiile economice nu au ca obiect doar şi distribuţia bunurilor
economice, ci trebuie să dispună de o organizare internă prin care să-şi
manifeste autoritatea în relaţie cu celelalte categorii de instituţii sociale.
Toate acestea au permis sociologilor să identifice diferite tipuri instituţii,
precum: familia, şcoala, biserica, statul, partidele politice, organizaţiile
nonguvernamentale, tribunalul, întreprinderea sau firma etc.
Sistemul social este alcătuit din mai multe subsisteme (instituţii)
aflate în interacţiune. Fără îndoială că societatea contemporană este
67
deosebit de complexă în ceea ce priveşte organizarea sa la diferite
niveluri, deoarece nimeni nu se poate realiza ca om şi nici nu poate
participa la viaţa societăţii în afara organizaţiilor.
Organizaţia socială reprezintă un grup de oameni care acţionează
pe baza unor norme, reguli în vederea realizării unor scopuri comune.
Orice organizaţie se caracterizează prin următoarele trăsături:
- sunt formate din persoane aflate în interacţiune şi care urmăresc
realizarea unor interese comune;
- existenţa unei structuri organizatorice, a unui centru de putere sau
a mai multora care gestionează acţiunile membrilor în direcţia realizării
scopului (stabileşte scopul, mijloacele adecvate care pot conduce la
realizarea scopului, pe baza valorilor promovate de organizaţie etc.);
- posibilitatea eliminării, sancţionării persoanelor care nu-şi
îndeplinesc obligaţiile sau a celor a căror activitate este nesatisfăcătoare.
Astfel, organizaţiile sociale propun modele de comportament,
reguli, norme, valori, modalităţi de acţiune şi de decizie, roluri, statusuri
sociale, modalităţi de colaborare, toate acestea în vederea realizării
scopului propus. Deciziile organizaţiei au caracter normativ şi, de aceea,
se poate vorbi despre autoritate, control social, sancţiune sau
recompensă.
Clasificarea organizaţiilor poate fi realizată în funcţie de numeroase
criterii, cele mai importante fiind:
1. După modul de structurare, există organizaţii formale (cu structuri
ierarhice bine definite bazate pe reguli, regulamente ce conţin norme,
roluri pentru fiecare membru, constituind sursa birocraţiei) şi organizaţii
informale (cu structuri ierarhice unanim acceptate, bazate pe relaţii
directe, faţă în faţă, relaţii care nu se bazează pe legi, regulamente şi alte
acte normative stricte).
2. După obiectivul, după scopul activităţii, există: organizaţii
economice (care au ca scop producţia, repartiţia, schimbul şi consumul);
organizaţii religioase (biserici, secte); organizaţii politice (partide politice,
statul); organizaţii culturale (cluburi, asociaţii, fundaţii); organizaţii non-
guvernamentale.
Studiul diferitelor organizaţii sociale contribuie la cunoaşterea
societăţii în ansamblu şi la diagnosticarea sau prognozarea unor
fenomene negative, precum şi la adoptarea măsurilor de prevenţie sau de
diminuare a efectelor. Astfel, organizaţiile nu sunt create o dată pentru
totdeauna: unele se formează, altele dispar, cele existente suferă
transformări etc.
Cercetările întreprinse au evidenţiat faptul că orice organizaţie, pe o
durată mai mare sau mai mică de timp, urmează un anumit ciclu de viaţă,
care are patru etape: formarea, creşterea, formalismul şi
decăderea/revitalizarea. Organizaţiile se formează atunci când indivizii îşi
dau seama că nu-şi mai pot satisface interesele prin eforturi proprii sau
prin. relaţii informale. În faza de creştere, în cadrul organizaţiilor sunt
elaborate şi dezvoltate structurile de rol, iar pe măsură ce apar probleme
noi sunt create structuri noi. Progresiv, funcţionalitatea este înlocuită de
tradiţionalism, rigiditatea împiedicând organizaţia să-şi mai realizeze
funcţiile pentru care a fost creată. În final, organizaţia dispare sau este
revitalizată prin restructurare.

68
 Familia
Dacă fiecare dintre noi ar trebui să analizăm istoria vieţii personale
şi să numim, printr-un singur cuvânt, contextul care ne-a influenţat
proiectul existenţial, o să constatăm că răspunsurile noastre sunt foarte
variate în funcţie de mediul în care am trăit sau trăim, de valorile pe care
le-am promovat sau le promovăm: familia, grupul de prieteni, şcoala,
biserica etc. Ne naştem în organizaţii, suntem crescuţi şi educaţi în
organizaţii, suntem influenţaţi de organizaţii pe tot parcursul vieţii (se
apreciază că o treime din viaţă ne-o petrecem în organizaţii). Un rol
important în acest sens revine familiei.
Familia poate fi analizată dintr-un dublu sens: ca instituţie socială
(abordare macrosociologică) şi ca grup social (abordare microsociologică).
Insistând pe primul dintre aceste sensuri, se poate aprecia că familia este
una dintre principalele instituţii socializatoare ale societăţii. În cadrul
familiei se realizează socializarea de bază sau primară: copilul învaţă că
indivizii au interese, dorinţe şi obiceiuri de care ceilalţi trebuie să ţină
seama, învaţă că trebuie să împartă resursele limitate, învaţă cum se
aşteaptă societatea ca el să se poarte, învaţă cum să acţioneze pentru a-
şi satisface un scop, o dorinţă etc.
Socializarea realizată în cadrul familiei este esenţială pentru
integrarea socială a copilului, eşecurile socializării in familie având, de
obicei, consecinţe negative la nivelul comunităţilor şi al societăţii. Deşi,
comparativ cu familiile din societăţile tradiţionale, funcţia socializatoare a
familiei a fost preluată în mare măsură de alte instituţii sociale (şcoală,
instituţii sociale, mijloace de comunicare în masă), familia continuă să
rămână una dintre principalele instituţii de socializare.
Familia din societăţile contemporane, ca instituţie socială, a
cunoscut în ultimele decenii transformări profunde, care privesc:
- relaţia familie-societate: reducerea importanţei funcţiei economice
a familiei, accentuarea mobilităţii sociale, intensificarea participării femeii
la activităţi extrafamiliale, preluarea unor funcţii familiale de către
societate, diminuarea relaţiilor de rudenie şi de vecinătate etc.;
- comportamentul tinerilor căsătoriţi: extinderea experienţei sexuale
premaritale, controlul fecundităţii, extinderea celibatului definitiv şi a
menajelor de o singură persoană etc.;
- comportamentele nupţiale: desacralizarea căsătoriei, reducerea
motivaţiei economice a căsătoriilor, tendinţa de egalizare a poziţiilor la
căsătorie între bărbaţi şi femei, scăderea ratei nupţialităţii etc.;
- comportamentele familiale: creşterea importanţei relaţiilor
emoţionale şi afective dintre parteneri, diversificarea formelor de
convieţuire, modificarea relaţiilor dintre parteneri, creşterea instabilităţii
familiei nucleare etc.
Într-adevăr, familia şi-a pierdut mult din caracterul ei de instituţie
socială, membrii cuplului familial fiind tot mai interesaţi de satisfacerea
propriilor interese şi mai puţin de realizarea funcţiilor pe care societatea le
atribuie familiei, dar indiferent de complexitatea şi profunzimea
modificărilor care au avut şi au loc, familia ca instituţie socială continuă să
fie privită favorabil în toate societăţile, încercându-se susţinerea acesteia
sub multiple forme.

69
 Şcoala
Termenul de ,,şcoală” îşi are origine în limba greacă şi înseamnă
timp liber sau recreaţie. Educaţia este văzută ca un mijloc de reducere a
inegalităţilor sociale, însă impactul ei în acest sens este redus, deoarece
educaţia tinde să exprime şi să reafirme inegalităţile existente în mai mare
măsură decât acţionează pentru a le reduce.
Dicţionarul de sociologie Oxford înţelege prin şcoală deopotrivă
instituţie şi metodă de educaţie, proces de administrare a cunoaşterii
acceptate din punct de vedere social, implicând un curriculum şi o
pedagogie aprobate, un corp didactic salarizat, participare obligatorie la
cursuri a elevilor şi împărţirea în grupe de învăţare.
Trebuie avut în vedere faptul că şcoala constituie un agent al
socializării prin care elevii dobândesc comportamentele necesare pentru
participarea la viaţa socială. De fapt, principala funcţie a educaţiei este
formarea şi dezvoltarea personalităţii în vederea integrării sociale, funcţie
care poate fi realizată prin intermediul:
- funcţiei culturale a educaţiei (prin intermediul valorilor spirituale
preluate pedagogic din toate domeniile cunoaşterii umane);
- funcţiei politice a educaţiei (formarea personalităţii trebuie să se
bazeze pe valorile moral-civice care reglementează raporturile noastre cu
noi înşine şi cu ceilalţi);
- funcţiei economice a educaţiei (formarea personalităţii trebuie să
se bazeze şi pe valorile implicate de educaţia economică).
Evoluţia socială a educaţiei pune în evidenţă existenţa mai multor
forme de educaţie. Astfel, în funcţie de modul în care se realizează, se
poate vorbi despre educaţie formală, nonformală şi informală.
Educaţia formală (educaţie şcolară) conţine activităţi cu conţinut
pedagogic specific desfăşurate în instituţii organizate la nivelul sistemului
de învăţământ, grădiniţe, şcoli primare, şcoli gimnaziale, şcoli de artă şi
meserii, licee, colegii tehnice şi universitare, facultăţi, centre de formare şi
perfecţionare etc.
Educaţia nonformală conţine activităţi cu conţinut pedagogic
specific care completează educaţia formală, dar se realizează într-un
cadru flexibil, dar organizat în interiorul sistemului de învăţământ, în afara
acestuia: cercuri extraşcolare, concursuri, olimpiade şcolare, ansambluri
artistice, sportive, excursii etc. Aceste activităţi au un caracter
opţional/facultativ.
Se vorbeşte astăzi tot mai mult despre un nou tip de educaţie,
educaţia informală. Aceasta nu angajează activităţi cu conţinut pedagogic
realizate de cadre ca1ificate în acest sens, ci influenţele pedagogice sunt
exercitate spontan, de la nivelul întregii societăţi: familie, comunitate
locală, grupuri sociale, mass-media etc.
La nivel de sistem se are în vedere sistemul de educaţie şi de
învăţământ, dar şi relaţiile lui cu familia şi alte instituţii sociale. Ca proces
social, educaţia se află într-un proces dinamic de evoluţie în cadrul
raporturilor existente între educaţie şi celelalte subsisteme ale vieţii
sociale.
Analiza macrosociologică a educaţiei, la nivel de sistem,
echivalează cu studierea educaţiei din perspectiva organizării instituţionale
la scara întregii societăţi, fiind vorba, în fapt, despre sistemul de educaţie

70
şi sistemul de învăţământ.
Sistemul de educaţie cuprinde ansamblul organizaţiilor sociale
(economice, culturale, politice, al comunităţilor umane etc.) care în mod
direct sau indirect, intenţionat sau spontan realizează funcţii pedagogice.
Sistemul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de
educaţie care include ansamblul organizaţiilor sociale specializate care
asigură proiectarea şi realizarea unor activităţi specifice de formare, de
dezvoltare a personalităţii. În sens restrâns, sistemul de învăţământ se
referă la sistemul şcolar care include ansamblul instituţiilor şcolare. În sens
larg, sistemul de învăţământ include atât organizaţiile şcolare, cât şi
instituţii specializate în educaţia nonformală (cluburi, mass-media etc.) şi
agenţi sociali cu care şcoala stabileşte relaţii de colaborare (familia, agenţi
economici etc.).

Biserica
Termenul de ,,religie” este utilizat frecvent în limbajul nostru
cotidian, însă atunci când trebuie să definim religia cei mai mulţi dintre noi
întâmpină dificultăţi. Mulţi dintre noi identifică religia cu creştinismul, cu
credinţa în Dumnezeu care ne porunceşte să ne comportăm moral şi ne
promite, drept răsplată, viaţa de apoi. De fapt, chiar oamenii de ştiinţă au
întâmpinat dificultăţi în formularea unei definiţii a religiei care să fie unanim
acceptată. Giddens A. consideră că trebuie să se spună ce nu este religia,
astfel:
- religia nu trebuie identificată cu monoteismul, deoarece
majoritatea religiilor se referă la mai multe zeităţi;
- religia nu trebuie identificată cu prescripţiile morale care
reglementează comportamentul credincioşilor;
- religia nu se preocupă să explice cu precădere modul în care
lumea a ajuns să fie aşa cum este acum;
- religia nu poate fi identificată cu supranaturalul, implicând credinţa
într-o lume „de dincolo de simţuri”.
Biserica constituie o instituţie socială, iar religia constituie o latură a
vieţii spirituale. Astfel, religia cuprinde un set de credinţe, simboluri şi
practici bazate pe ideea de sacru, care uneşte credincioşii într-o
comunitate socio-religioasă. Pe de altă parte, din cele vechi timpuri,
biserica a jucat un rol important în viaţa oamenilor, deoarece cele trei mari
momente ale ciclului vieţii: naşterea, căsătoria şi moartea sunt însoţite de
ritualuri specifice fiecărei religii.
Totodată, biserica a avut şi are o influenţă majoră asupra familiei
(biserica ortodoxă, de exemplu, a limitat sexualitatea la cadrul familial şi a
condamnat mijloacele contraceptive şi avortul pe când bisericile
protestante nu consideră căsătoria un lucru sfânt şi nu condamnă
mijloacele contraceptive) şi chiar asupra statului. În ceea ce priveşte
raportul cu religia, se apreciază că societăţile moderne sunt societăţi
seculare caracterizate prin laicizare, scăderea implicării religioase şi prin
schimbarea religioasă.
Astăzi, poate pentru prima dată în istorie, există un anumit număr
de indivizi care nu cred în existenţa lui Dumnezeu sau a teoriilor şi
practicilor religioase, fapt exprimat prin rata participării la slujba religioasă,
frecventarea Bisericii şi implicarea în viaţa Bisericii. Simultan se poate

71
vorbi însă şi despre schimbarea religioasă care constă în transformările
care au loc la nivelul organizaţiilor religioase (biserici, secte, denominaţii)
în ceea ce priveşte credinţa, morala, ritualurile practicate etc. Această
atitudine a bisericilor a fost denumită de sociologi „conformitate cu această
lume”.

Statul
Cuvântul „stat” provine din latinescul „status rei publicae”, al cărui
echivalent este „formă de guvernare”, sens în care îl regăsim şi în secolul
al XVI-lea. Caracteristic este faptul că, progresiv, „stat” încetează să mai
semnifice „formă” sau una dintre posibilele „stări” ale mediului politic,
desemnând în schimb unitatea politică care stă la baza unui popor care
poate supravieţui venirii şi plecării nu numai a guvernelor, ci şi a formelor
de guvernare.
Statul este definit în Dicţionarul de sociologie Oxford drept un „set
distinct de instituţii având autoritatea de a crea regulile care guvernează
societatea”. Cea mai importantă instituţie a statului este aceea a
mijloacelor de reprimare şi coerciţie. Aceste instituţii sunt situate în
interiorul unui teritoriu determinat geografic, statul monopolizând
adoptarea legilor pe teritoriul său. Deci pentru a se institui o relaţie de
putere trebuie să existe simultan următoarele condiţii: grupuri de
persoane, o organizare bazată pe legi scrise, o structură ierarhică
complexă şi durabilă şi o diviziune socială între grupurile conduse şi
grupurile de conducători.
A. Giddens consideră că există stat acolo unde există un aparat
politic de guvernare (instituţii) care conduc un teritoriu dat şi a căror
autoritate este susţinută de un sistem de legi şi de capacitatea de a folosi
forţa armată pentru a-şi pune în practică politica. Toate societăţile
moderne sunt state-naţiuni.
Max Weber considera că statul deţine un „monopol asupra violenţei
legitime” în interiorul unui anumit teritoriu. Acesta este motivul pentru care
statul cuprinde instituţii, precum: forţele armate, serviciul civil sau
birocraţia de stat, aparatul judiciar, adunările locale şi naţionale ale
reprezentanţilor aleşi (parlamentul). Din această perspectivă, statul apare
ca un set de instituţii care urmăreşte realizarea anumitor interese.
Fără îndoială statului îi revine un rol important în menţinerea ordinii
sociale şi în realizarea controlului social, el fiind, aşa cum considera
Dimitrie Gusti, în lucrarea Politica culturii şi statul cultural, „organizarea şi
personificarea politică şi juridică a naţiunii, aşa cum ea trăieşte în lumea
valorilor ei economice şi spirituale. Statul are deci datoria de a apăra şi de
a ocroti valorile culturale şi economice, ce se găsesc în mijlocul naţiei; a
descoperi şi deştepta aceste valori când sunt ascunse; a le înălţa către
culmi cât mai mari când sunt prezente.”
Unii teoreticieni marxişti (Antonio Gramsci şi Louis Althusser) pun
sub semnul întrebării distincţia între stat şi societatea civilă şi
argumentează că statul este integrat în societatea civilă. Althusser
argumentează că instituţii civile, precum: biserica, şcolile, sindicatele fac
parte din aparatul ideologic de stat, fapt ce face dificilă identificarea
graniţelor statului, multe instituţii ale societăţii civile au acces instituţional
la, stat şi joacă un rol important în dezvoltarea politicilor publice.

72
 Constituirea Uniunii Europene a avut un impact important asupra
tuturor statelor membre. Deşi nu este cert care va fi viitorul Uniunii
Europene, probabil că aceasta nu va deveni un „super stat-naţiune”, ci îşi
va păstra caracterul distinctiv.
Constituţiile statelor moderne promovează valori politice, morale şi
juridice ale democraţiei. Aceste valori fundamentale se regăsesc în
conţinutul unor norme juridice de maximă generalitate numite principii
constituţionale:
- principiul suveranităţii naţionale;
- principiul separării puterilor în stat;
- principiul guvernării reprezentative;
- principiul supremaţiei constituţionale;
- principiul consacrării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.

Societatea civilă
Una dintre definiţiile comune ale societăţii civile precizează că
aceasta reprezintă ansamblul raporturilor interindividuale şi structurilor
familiale, sociale, economice, culturale, religioase care se desfăşoară într-
o anumită societate, în afara cadrului şi intervenţiei statului. În realitate,
societatea civilă şi statul se întrepătrund, puţine activităţi umane
sustrăgându-se reglementărilor sau subvenţiilor statului. Societatea civilă
integrează astfel, în general, indivizii, familiile, asociaţiile, organizaţiile
caritabile etc., tot ceea ce intermediază între indivizi şi stat în măsura în
care nu reprezintă o emanaţie a statului. Multe dintre instituţiile de stat, de
altfel, îşi au originea în societatea civilă, fiind etatizate la un moment dat
(de exemplu, multe dintre formele instituţiilor educative).
Societatea, aşa cum s-a văzut, nu este niciodată ceva de ordinul
unui popor amorf, dar nici a unui popor care şi-ar reproduce indefmit
organizarea socială. Aceasta este într-adevăr o variabilă istorică, o
manifestare variabilă a dezvoltării sociale, care exprimă raportul pe care
societatea îl întreţine cu ea însăşi, ordinea pe care o stabileşte,
dependentă aceasta nu de consimţământul oamenilor, ci de constrângerile
exercitate asupra lor. Societatea, organizarea socială este, într-un fel, un
joc de raporturi de putere, dintre acestea detaşându-se o putere centrală
(statul), aceasta însă alături de un număr indefinit de mici centre de putere
(familii, comunităţi, grupuri de interese economice etc.). Ansamblul acestor
centre de putere, raporturile întreţinute reciproc, dar, de asemenea, cu
statul, constituie ceea ce se poate numi societate civilă. Aceasta
înseamnă simultan că societatea civilă este întotdeauna plurală,
multidimensională, fără să deţină vreodată un caracter unitar, fără să
poată forma la propriu o unică putere.
Considerată ca o posibilitate de manifestare a grupurilor sociale,
societatea civilă apare ca spaţiul în care acestea se pot manifesta fără a
cădea sub autoritatea exclusivă a puterii de stat. De altfel, încercările de
precizare a tipurilor de societate civilă care se pot pune în evidenţă de-a
lungul istoriei societăţilor de tip european se delimitează în funcţie de
natura acestui spaţiu. Astfel, din punct de vedere istoric principalele tipuri
de societate civilă ce pot fi puse în evidenţă sunt:
- societatea civilă embrionară, la nivelul statelor constituite pe

73
bazele economiilor naturale şi în cadrul cărora singurul interlocutor al
puterii de stat sunt familiile organizate în comunităţi mai mari sau mai mici;
- societatea civilă care se naşte pe măsură ce economia de schimb
dobândeşte o pondere din ce în ce mai mare, acest fapt asigurând o
autonomie relativă a anumitor grupuri de interese;
- societatea civilă care permite apariţia şi manifestarea cetăţeanului,
dar nu în cadrul unor sisteme democratice şi al unor economii de piaţă;
- societatea civilă, minimă, care se constituie la nivelul statelor cu
regimuri dictatoriale, cel mai adesea în cadrul unor sisteme economice
centralizate (aceste regimuri încearcă, de obicei eliminarea sau cel puţin
subordonarea societăţii civile);
- societatea civilă care presupune un sistem democratic de reglare
a puterii politice, separaţia puterilor în stat şi economie de piaţă.
Dezbaterile contemporane asupra societăţii civile opun, în realitate,
două concepţii: prima dintre ele, optimistă, consideră că societatea civilă
este singurul garant veritabil al libertăţii, al democraţiei, în timp ce o alta,
pesimistă, afirmă că societatea civilă, lăsată să se manifeste în întreaga
sa amploare, conduce la inegalităţi şi la insubordonare civică a cetăţenilor
(cea care eliberează este legea, iar excesul de libertate oprimă). Fără a
favoriza nici una dintre aceste perspective, trebuie subliniat totuşi că
societatea civilă este o necesitate pentru societatea contemporană.

ONG-urile
Statul poate să finanţeze organizaţiile în mod direct (în Germania,
partidele politice sunt finanţate de către stat), fie prin impozite mici (în
Marea Britanie, există impozite stimulatoare pentru organizaţiile caritabile).
Totodată statul urmăreşte asigurarea unui nivel de trai corespunzător
pentru cetăţenii săi prin nivelul salarizării şi al pensiilor, prin adoptarea
unor politici coerente de reducere a riscurilor sociale pentru anumite
categorii sociale (şomeri, pensionari, bolnavi etc.), prin asigurarea unor
servicii medicale şi de asistenţă socială de calitate etc. Atunci când
guvernanţii nu-şi îndeplinesc sarcinile asumate, intră în acţiune societatea
civilă.
Între stat şi societatea civilă se instituie o relaţie specifică de putere,
deoarece prin iniţiativele ei, societatea civilă se pronunţă împotriva
oricăror tentative dictatoriale şi militează pentru deschidere, dialog şi
toleranţă. În regimurile pluraliste societatea civilă are un rol important,
deoarece apără indivizii şi grupurile sociale de controlul abuziv al
organelor de stat şi furnizează mijloace de influenţare a deciziilor politice.
Scopul diferitelor organizaţii constituite la nivelul societăţii civile constă în:
- exprimarea opiniilor în legătură cu evenimentele de orice natură
care se produc în societate;
- implicarea în viaţa cotidiană a societăţii;
- influenţarea deciziilor guvernamentale.
Partidele, sindicatele, asociaţiile sunt principalele forme de
organizare a cetăţenilor. Cetăţenii se pot asocia şi în organizaţii non-
guvernamentale care urmăresc anumite interese conform statutului
organizaţiei. Există organizaţii feministe, de apărare a drepturilor omului,
ecologice, antirasiste, organizaţii ale părinţilor, profesorilor, elevilor,
studenţilor, ale unor categorii de credincioşi etc. Alte persoane se reunesc

74
în grupuri de reflecţie pe baza unor opţiuni şi valori mora1- filosofice.
Organizaţiile non-guvernamentale sunt organizaţii independente de
putere şi nonprofit (veniturile obţinute sunt folosite conform scopurilor
declarate în statutul organizaţiei).
ONG-urile sunt formate din voluntari care acţionează pentru
realizarea intereselor unor categorii sociale, fiind formate din oameni care
doresc să se ajute unii pe alţii. Denumirea vine de la Charta ONU, care
admite şi recunoaşte existenţa unor organisme cu caracter
neguvernamental, a unor iniţiative private în vederea soluţionării unor
probleme sociale.
După domeniul de activitate, ONG-urile se clasifică în:
- ONG-uri care apără drepturile şi promovează interesele cetăţeneşti;
- ONG-uri care reprezintă interesele de afaceri şi profesionale;
- ONG-uri al căror obiect de activitate este cultura, recreerea, sănătatea
şi serviciile sociale.
În funcţie de nivelul la care îşi desfăşoară activitatea, ONG-urile pot
fi:
- locale (la nivelul unei localităţi);
- provinciale sau regionale (la nivelul unei provincii, regiuni);
- naţionale (la nivelul unei ţări);
- internaţionale (cuprind ONG-uri din mai multe ţări).
Între guvernanţi şi ONG-uri pot exista relaţii de colaborare, dar şi
relaţii conflictuale, caz în care acţiunile lor îmbracă forme diverse: petiţii,
demonstraţii, greve, strângere de semnături, proteste în mass-media etc.
cu scopul de a obţine decizii sau angajamente favorabile din partea
guvernanţilor sau de a mediatiza cauza pentru care acţionează.
Astăzi, guvernele recunosc şi sprijină activitatea ONG-urilor, astfel
funcţia publică a statului se diminuează, ea fiind, în parte, delegată
organizaţiilor non-guvernamentale.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Instituţiile sunt organizate în jurul unor structuri complexe de roluri
sociale presupuse de activităţi fundamentale sau de nevoi şi interese
sociale.
• Organizaţiile sociale propun modele de comportament, reguli, norme,
valori, modalităţi de acţiune şi de decizie, roluri, statusuri sociale,
modalităţi de colaborare, toate acestea în vederea realizării scopului
propus.
• În cadrul familiei se realizează socializarea de bază sau primară:
copilul învaţă că indivizii au interese, dorinţe şi obiceiuri de care ceilalţi
trebuie să ţină seama, învaţă că trebuie să împartă resursele limitate,
învaţă cum se aşteaptă societatea ca el să se poarte, învaţă cum să
acţioneze pentru a-şi satisface un scop, o dorinţă etc.
• Prin şcoală se înţelege deopotrivă instituţie, cât şi metodă de
educaţie, proces de administrare a cunoaşterii acceptate din punct de
vedere social, implicând un curriculum şi o pedagogie aprobate, un
corp didactic salarizat, participare obligatorie la cursuri a elevilor şi
împărţirea în grupe de învăţare.
75
 • Biserica constituie o instituţie socială, iar religia constituie o latură a
vieţii spirituale.
• Pentru a se institui o relaţie de putere trebuie să existe simultan
următoarele condiţii: grupuri de persoane, o organizare bazată pe legi
scrise, o structură ierarhică complexă şi durabilă şi o diviziune socială
între grupurile conduse şi grupurile de conducători.
• Societatea civilă reprezintă ansamblul raporturilor interindividuale şi
structurilor familiale, sociale, economice, culturale, religioase care se
desfăşoară într-o anumită societate, în afara cadrului şi intervenţiei
statului.
• Organizaţiile non-guvernamentale sunt organizaţii independente de
putere şi nonprofit (veniturile obţinute sunt folosite conform scopurilor
declarate în statutul organizaţiei).

Întrebări de autoevaluare
1. Care este organizaţia considerată dominantă în epoca modernă?
2. Care sunt trăsăturile organizaţiei?
3. Grupaţi instituţiile sociale, în funcţie de obiectivul, de scopul
activităţii?
4. Clasificaţi educaţia în funcţie de modul în care se realizează?
5. Din cine sunt formate organizaţiile non-guvernamentale?

76
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

FAMILIA

Cuvinte cheie: grup social, familia, organizare, structură, funcţii,

disfuncţii

Rezumat
În sens larg, familia poate fi înţeleasă ca un grup social ai cărui
membrii sunt legaţi între ei prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie,
care trăiesc împreună, cooperează economic şi au grijă de copii. În sens
restrâns, prin familie înţelegem un grup social format dintr-un cuplu
căsătorit şi copiii acestuia. Fiecare societate are un anumit sistem familial,
adică un sistem de reglementări al relaţiilor dintre bărbaţi şi femeile de
vârstă matură şi dintre aceştia şi copiii lor. Cele mai întâlnite forme ale
familiei, în societatea noastră, sunt următoarele: familia nucleu/nucleară,
familia extinsă şi familia poligamă.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 3 ore

Concepte de bază. Definiţii.

Înţelegerea şi definirea familiei se poate face într-un sens larg şi
într-unul restrâns. În sens larg, familia poate fi înţeleasă ca un grup social
ai cărui membrii sunt legaţi între ei prin raporturi de vârstă, căsătorie sau
adopţie, care trăiesc împreună, cooperează economic şi au grijă de copii.
În sens restrâns, prin familie înţelegem un grup social format dintr-un
cuplu căsătorit şi copiii acestuia.
Desigur că există şi alte definiţii ale familiei, cum sunt de exemplu
următoarele:
1. familia constituie un grup de oameni legaţi prin sânge, mariaj sau
adopţie, care împărtăşesc responsabilitatea primară pentru reproducerea
şi îngrijirea membrilor ei;
2. familia este un grup de persoane legate direct prin relaţii de
rudenie ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea
copiilor;
3. familia este un grup social relativ permanent de indivizi legaţi
între ei prin origini, căsătorie sau adopţie.
În mod obişnuit, în sens larg, N. Mitrofan spune familia este definită
ca „un grup social ai cărei membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă,
căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport
economic şi au grijă de copil/copii” sau în sens restrâns ca „un grup social
format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia”.
Economiştii văd în familie un organism economic de consumaţie, iar
psihologii o percep ca pe „un ansamblu restrâns de indivizi care au între ei
relaţii psihologice explicite, care sunt uniţi printr-un sistem de interacţiuni
dinamice şi a căror acţiune este orientată spre un scop comun”, în timp ce
din punct de vedere biologic, este privită ca „un dat de sine, întemeiat pe
instincte naturale, ea reprezentând celula biologică a corpului naţional”.
77
Gh. Cordoş defineşte familia în sens larg ca fiind „un microgrup social
construit prin căsătorie, având la bază relaţii biologice, psihice şi sociale”,
iar în sens restrâns, ca un „microgrup social legal construit prin căsătorie,
format de regulă, din soţ-soţie-copii, având o structură formală şi informală
de relaţii interne, cu consecinţe asupra relaţiilor externe”.
O abordare mai completă, a noţiunii de familie, o face Maria Voinea
care preluând definiţia dată în Micul Dicţionar Enciclopedic, şi anume că
familia este „o formă istorică de comunitate umană între membrii căreia
există relaţii întemeiate pe consanguinitate şi înrudire, acestea fiind
sancţionate prin norme”, face precizarea că definirea familiei comportă
două direcţii de abordare:
- una sociologică;
- una juridică.
În sens sociologic, familia ca formă specifică de comunitate umană
desemnează „grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie,
ce se caracterizează prin comunitate de viaţă, de sentimente, interese şi
aspiraţii”. În acest sens, specificitatea vieţii de familie este dată tocmai de
multitudinea relaţiilor ce iau naştere în familie: relaţii fiziologice,
psihologice, morale, economice, afective, care comportă anumite
particularităţi în viaţa de grup.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care
există drepturi şi obligaţii, care-şi are originea în acte juridice precum
căsătoria, înfierea sau rudenia, precum şi în raporturi asimilate relaţiilor de
familie”. I. Albu spune că „familia este o realitate biologică, prin unirea
dintre bărbat şi femeie şi prin procreare, este o realitate socială, prin
comuniunea de viaţă dintre soţi, dintre părinţi şi copii şi, în general, dintre
membrii de familie, şi este o realitate juridică prin reglementările legii
privitoare la familie”.
Sintetizând numeroasele definiţii date familiei se pot contura
următoarele caracteristici:
a) existenţa unui anumit număr de persoane;
b) reuniunea lor este urmare a actului de căsătorie, a filiaţiei, a
rudeniei, înfierii şi a altor raporturi asimilate relaţiilor de familie (tutelă,
adopţie);
c) între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi şi
de obligaţii garantate juridic;
d) relaţiile interpersonale, de ordin biologic, psihologic şi moral
dintre membrii săi;
e) climatul sau atmosfera psihosocială;
f) ansamblul de norme şi reguli privind conduita membrilor grupului
familial;
g) organizare structurală, cu o anumită distribuţie a rolurilor şi
sarcinilor familiale;
h) îndeplinirea unor funcţii în raport cu societatea.
Indiferent din ce punct de vedere este privită (juridic sau sociologic)
familia implică următoarele tipuri de relaţii:
1. dintre soţi, ca efect al căsătoriei;
2. dintre ascendenţi şi descendenţi, ca rezultat al procreării;
3. dintre descendenţi (fraţi, surori);
4. dintre alte persoane care fac parte din familie (bunici-nepoţi,

78
socrii-gineri).
Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează datorită
unor legături de sânge, mariaj sau adopţie. Relaţiile dintre membrii familie
sunt relaţii de rudenie. Rudenia poate fi, la rândul ei, biologică, bazată pe
legături de „sânge” sau socială, prin căsătorie. Putem vorbi şi de rudenie
de tip spiritual: năşia, frăţia de cruce etc. Pot exista, totodată, şi grupuri de
oameni care au relaţii afective puternice şi care nu formează totuşi o
familie; exemplu des întâlnit în oraşul modern, unde vecinii pot avea relaţii
mai puternice între ei decât cu propriile familii. Atunci când rudenia nu se
referă la relaţiile dintr-o familie bazate pe legături de căsătorie sau de
sânge vorbim de rude fictive.

Formele de organizare a familiei

Evoluţia societăţii şi a familiei, evidenţiază caracterul istoric al
formelor familiei. Fiecare societate are un anumit sistem familial, adică un
sistem de reglementări al relaţiilor dintre bărbaţi şi femeile de vârstă
matură şi dintre aceştia şi copiii lor. Sistemele familiale se diferenţiază
între ele, dar există peste tot. Ele se diferenţiază după:
A – gradul de cuprindere al grupului familial;
B – forma de transmitere a moştenirii;
C – modul de stabilire a rezidenţei noilor cupluri;
D – modul de exercitare a autorităţii în cadrul familiei.
A. În raport cu gradul de cuprindere există:
a) familie nucleară, formată din soţ, soţie şi copiii lor minori (care
locuiesc împreună);
b) familie extinsă, care cuprinde faţă de prima un număr mai mare
de rude de sânge (părinţii soţului/soţiei, fraţii soţilor).
În prezent, în majoritatea societăţilor din lume, forma cea mai
răspândită este familia nucleară. Fiecare individ poate face parte din două
familii nucleare: a părinţilor săi sau familia de origine, în care el deţine rolul
de copil şi familia de procreaţie (conjugală), familia pe care şi-o constituie
prin căsătorie, în care are rolul de soţ sau soţie.
Una dintre formele cele mai răspândite a familiei nucleare o
reprezintă familia conjugală, singura care are şi funcţii de procreare, care
este o familie nucleară formată din soţ, soţie, eventual şi copiii. Un alt tip
de familie nucleară este familia monoparentală, denumire utilizată pentru a
desemna familiile în care copiii sunt crescuţi doar de unul dintre părinţi.
B. Transmiterea moştenirii unei familii (proprietate, nume, status) se
poate face în trei forme:
a) patrilinear (pe linia tatălui);
b) matrilinear (pe linia mamei);
c) bilinear (liniile maternă şi paternă au acelaşi rol).
În majoritatea societăţilor europene sau de cultură europeană,
transmiterea moştenirii se face în sistemul bilinear, deşi numele de familie
se transmite în majoritatea cazurilor pe linie paternă.
C. Stabilirea rezidenţei unui nou cuplu familial se face în mod
diferenţiat, astfel:
- în sistemul patrilocal, noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familie
sau în comunitatea din care a provenit soţul;
79
 - în sistemul matrilocal, noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia
sau în localitatea din care a provenit soţia;
- în societăţile industrializate, majoritatea cuplurilor se conformează
sistemului neolocal, fixarea reşedinţei făcându-se în afara familiei sau
comunităţii din care provin soţii.
Urarea „casă de piatră” îşi are rădăcinile în norma neolocaţiei, tinerii
urmând ca, după căsătorie, să îşi întemeieze propria gospodărie, casele
de piatră (de obicei, piatra de râu) fiind mai trainice decât acelea de lemn
sau de pământ, cum aveau majoritatea.
D. În raport cu modul de exercitare a autorităţii în cadrul familiei,
sistemele familiale pot fi:
a) patriarhale, în cadrul cărora autoritatea este deţinută de către
bărbatul cel mai în vârstă în familia extinsă sau de către soţ în familie
nucleară;
b) matriarhale, în care autoritatea este deţinută de către femeia cea
mai în vârstă în familia extinsă sau de soţie în familia nucleară.
Matriarhatul este un fenomen foarte disputat în cercetarea antropologică,
însă majoritatea cercetătorilor sunt de părere că este un sistem familial
relativ rar;
c) sistemul egalitar, foarte răspândit în societăţile europene şi de
cultură europeană, în care puterea şi autoritatea sunt relativ egal
distribuite între soţ şi soţie.
Plecând de la clasificările existente în literatura de specialitate,
Maria Voinea distinge următoarele tipuri de familie:
1. Familia de origine, cunoscută şi sub numele de familie de
orientare, familie sanguină şi este familia în care te naşti şi creşti, fiind
formată din mamă, tată, fraţi, surori;
2. Familia de procreare, constituită prin propria căsătorie, care
include soţul, soţia, fii, fiicele, cunoscută şi sub numele de familie proprie
sau conjugală. Ea este recunoscută ca bază a sistemului de înrudire,
ajungându-se la tipul de familie lărgită sau extinsă, care vizează unirea
mai multor familii nucleare, în linie verticală, cu generaţii succesive
adiacente, cuprinzând rudele directe, pe cele colaterale, trei, patru sau
mai multe generaţii.
3. Având ca şi criteriu locuinţa se pot distinge: familii de rezidenţă;
familii de interacţiune.
În primul tip se include persoanele care locuiesc în aceeaşi casă
(au locuinţă comună) şi desfăşoară unele activităţi economico-
gospodăreşti în comun. Familia de rezidenţă poate reuni şi alte categorii
de persoane (nu numai rudele) care pot locui temporar împreună. În acest
caz se utilizează termenul de menaj.
Menajul este grupul de persoane care locuieşte sub acelaşi
acoperiş (apartament) şi care desfăşoară o activitate domestică comună.
Familia de interacţiune desemnează grupul de persoane între care
există, în primul rând relaţii de rudenie, dar şi cele de întrajutorare,
schimburi reciproce de produse, vizite, posibilitatea petrecerii timpului de
odihnă, concediilor etc.
4. Din punctul de vedere al normalităţii vieţii familiale, familiile pot fi:
normale; nenormale.
Normalitatea se referă, în general, la îndeplinirea tuturor funcţiilor
80
pe care familia şi le-a asumat, iar nenormală este familia în care una sau
mai multe funcţii sunt carenţate.

Tipuri de căsătorie şi de familie

Există două tipuri fundamentale de aranjamente maritale:
monogamia şi poligamia. Monogamia este căsătoria dintre un bărbat şi o
femeie ce se potriveşte cel mai bine cu numărul relativ egal al bărbaţilor şi
femeilor de vârsta căsătoriei în majoritatea societăţilor.
Poligamia este o formă de căsătorie multiplă şi cunoaşte două
forme: poliandria (căsătoria unei femei cu doi sau mai mulţi bărbaţi) şi
poliginia (căsătoria unui bărbat cu două sau mai multe femei). Există chiar
şi o formă mai puţin întâlnită: căsătoria în grup, atunci când doi sau mai
mulţi bărbaţi sunt căsătoriţi colectiv cu două sau mai multe femei. Deşi
cele mai multe căsătorii sunt monogame aceasta nu se datorează într-atât
caracterului ei practic. Poligamia este cea mai preferată formă, dar întrucât
poliginia presupune statut social şi bogăţie doar puţini o pot practica
ceilalţi apelând la monogamie.
Cele mai întâlnite forme ale familiei, în societatea noastră, sunt
următoarele: familia nucleu/nucleară, familia extinsă şi familia poligamă.
Familia nucleu/nucleară - este constituită din doi adulţi de sex opus,
care întreţin o relaţie sexuală aprobată de societate, şi din proprii copii sau
adoptaţi. În momentul de faţă este cea mai răspândită variantă a familiei,
fiecare dintre noi făcând parte din două familii nucleare: familia părinţilor
săi (familia de origine, în care deţinem rolul de copii) şi familia de
procreaţie, întemeiată de individ, în care deţinem rolul de soţ/soţie,
tată/mamă.
Familia extinsă - constă din două sau mai multe familii nucleare
unite prin legătura părinte-copil, incluzând şi legăturile dintre fraţi-surori,
nepoţi-unchi, mătuşi, bunici etc. această familie este numită uneori şi
familie consangvină datorită legăturilor de sânge care îi unesc.
Familia poligamă - este constituită din două trei familii nucleare
unite între ele prin legături maritale, sau altfel spus familia poligamă este
compusă dintr-o persoană, soţii sau soţiile sale şi copiii lor.

Structura familiei
Prin structura familiei înţelegem acele caracteristici permanente ale
familiei ca întreg, care reprezintă proprietăţile grupului familial, acestea
fiind instituite la fiecare membru luat individual. Este o structură de relaţii,
un produs al interacţiunii ce există între membrii ei şi alte microgrupuri
sociale.
Principala dimensiune a structurii este relaţia, dar o relaţie înţeleasă
ca interacţiune.
Familia se caracterizează printr-o anumită sintalitate, adică prin
totalitatea însuşirilor psihosociale comune şi caracteristice unui grup
familial, care-i conferă acestuia o anume identitate, o individualitate.
Noţiunea de sintalitate este echivalentă cu cea de personalitate la nivel de
individ, exprimând o realitate grupală complexă, totdeauna calitativ
deosebită de simpla reunire a individualităţilor.
Grupul familial se caracterizează, de asemenea, printr-o coeziune
mai înaltă sau mai joasă. Coeziunea poate fi definită ca proprietate

81
rezultată din interferenţa numărului şi intensităţii atitudinilor mutual pozitive
ce apar între membrii unui grup familial. Grupul familial cu coeziune joasă
se poate dezintegra, pentru că o astfel de coeziune duce la suspendarea
acţiunii factorilor socio-dinamici.
Caracterizarea structurii familiei poate fi făcută în raport cu două
criterii: cantitativ (componenta numerică şi reţeaua de statusuri şi roluri
familiale); calitativ (diviziunea rolurilor în cadrul familiei şi modul de
exercitare a autorităţii).
Din punct de vedere numeric, există familii extinse, cu un număr
mare de membrii, care uneori reunesc mai multe nuclee familiale şi mai
multe generaţii şi familii nucleare, formate din soţi şi copiii acestora.
Familia cea mai răspândită, în prezent, este familia nucleară, iar ca
tendinţa generală, în toate societăţile s-a înregistrat o scădere continuă a
numărului de copii în ultimele decenii.
În raport cu numărul de generaţii prezente în familii, deosebim:
- familii cu o generaţie, formată din parteneri în perioada prefertilă a
cuplului sau din cupluri sterile;
- familii cu două generaţii, formate, în mod obişnuit, din părinţi şi
copii sau din bunici şi nepoţi;
- familii cu trei generaţii, formate din bunici, părinţi, copii;
- familii cu patru generaţii.
În ceea ce priveşte structura rolurilor în cadrul familiei, există:
- familii complete, formate din soţ, soţie şi copii;
- familii incomplete (monoparentale). Familiile monoparentale pot fi
rezultatul naşterilor în afara căsătoriei – familii ale unor fete-mame – sau
al descompletării familiei prin divorţ sau prin decesul unui partener.
Structura statusurilor şi rolurilor din cadrul familiei cuprinde: soţ,
soţie, tată, mamă, copil, frate, soră, bunic, bunică.
În exercitarea rolurilor, pe lângă influenţa părinţilor, care este
esenţială, intervin şi alţi factori extrafamiliali (comunitari sau sociali).
În raport cu modul de exercitare a autorităţii în cadrul familiei
deosebim:
- familii cu structuri autoritare;
- familii cu structuri egalitare.
În cadrul familiei autoritare, bărbatul (soţul, tatăl) este cel care, de
regulă, deţine autoritatea şi conform poziţiei sale el decide asupra modului
de organizare a gospodăriei, asupra diviziunii rolurilor în cadrul familiei,
asupra căsătoriei copiilor, asupra relaţiilor familiei cu exteriorul, el mediind
legăturile cu comunitatea sau cu societatea.
După a doua jumătate a secolului XX, are loc o redistribuire a
autorităţii în cadrul familiei, în sensul egalizării relative a autorităţii.

Funcţiile familiei
Prin funcţiile familiei se înţelege totalitatea responsabilităţilor ce
revin familiei în cadrul structurilor de ansamblu ale activităţilor social-
economice dintr-o anumită societate, într-o anumită perioadă.
Andrei Stănoiu şi Maria Voinea consideră că familia nucleară
îndeplineşte patru funcţii fundamentale: a) sexuală; b) economică; c)
reproducătoare; d) educaţională.
În ştiinţa dreptului se consideră că familia îndeplineşte trei funcţii şi

82
anume: a) funcţia naturală, de perpetuare a speciei umane; b) funcţia
educativă; c) funcţia economică.
Considerăm ca fundamentale următoarele funcţii ale familiei:
1. funcţia biologică sau de perpetuare. Pentru a supravieţui, fiecare
societate şi cultură trebuie să-şi reproducă biologic indivizii. Procesul de
perpetuare a speciei umane a avut şi are loc preponderent în familie şi nu
în afara ei.
2. funcţia economică, cu cele două componente sau variante:
- funcţia economică de producţie, specifică societăţilor
preindustriale şi familiilor agrare din mediul rural;
- funcţia economică de consum, specifică societăţilor industriale şi
postindustriale. Amplificarea funcţiei economice de consum este un
fenomen specific societăţii moderne, atât în mediul urban, dar, deşi nu în
aceeaşi măsură şi în cel rural.
3. funcţia de socializare (educativă). Socializarea este înţeleasă ca
un „proces prin care individul, în interacţiunea cu semenii săi, acumulează
deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, atitudini şi comportamente”.
Familia trebuie să ajute societatea să se reproducă nu numai
biologic ci şi social, adică viitorii membri ai societăţii trebuie să-şi
însuşească şi în familie valorile pe care le promovează societatea. Copilul
se naşte într-un cadru determinat de o cultură dată a cărei expresie este
familia.
4. funcţia psihoafectivă (emoţională). Familia apare ca fundalul
socio-afectiv cel mai relevant pentru majoritatea indivizilor. Familia
absoarbe pozitiv bucuriile şi necazurile membrilor ei, oferind protecţie
materială şi spirituală.
„Avitaminoza afectivă”, adică fenomenul de „deprivare” afectivă sau
lipsa de afectivitate în cadrul micromediului familial, are influenţe negative
în exercitarea funcţiei de socializare.

Disfuncţiile familiei
Este o viziune indusă de teoreticienii perspectivei conflictualiste,
radical diferită de cea propusă de către funcţionalişti. Conflictualiştii
consideră că familia este locul în care sunt reproduse la scară redusă
conflictele interclasiale:
1. subordonarea femeilor – F. Engels a susţinut că familia a
subordonat femeile prin transformarea soţiilor în proprietatea soţilor. În
timp ce femeile nasc şi cresc copii, bărbaţii sunt liberi să se organizeze şi
să participe la deciziile sociale importante.
2. violenţa în familie – este în creştere, fără a se limita doar la
maltratarea soţiei şi a copiilor, ci ajungând până la crimă. Nu este greşit ca
în cazul acestei violenţe familiale să amintim şi despre abuzul sexual
asupra copiilor şi despre incest.
3. perpetuarea sistemului bazat pe stratificare – conflictualiştii
susţin că actualul sistem familial înăbuşe schimbările ce s-ar putea
produce prin mobilitate socială nelimitată.
4. delegalizarea diferitelor stiluri de viaţă – aceiaşi conflictualişti
susţin că a defini familia tradiţională (nucleară) drept model nu este cel
mai bun interes al societăţii, în acest fel lovind în interesele femeilor care
amână căsătoria în vederea carierei, a bărbaţilor care renunţă la serviciu

83
pentru a se dedica exclusiv familiei, sau în a celor care aleg un stil de
viaţă sexual diferit.

Moduri de vieţuire şi convieţuire

În măsura în care familia, prin diminuarea funcţiilor sale şi a
disfuncţiilor care o marchează, se află în declin ea este conturată de o
serie întreagă de moduri de vieţuire şi convieţuire, printre care:
1. celibatul - este o formă de trăire solitară ce are avantaje şi
dezavantaje. În general el are o capacitate funcţională mai redusă
comparativ cu familia, stând dovadă rata mai mare a morbidităţii şi
mortalităţii.
2. coabitarea – formă de convieţuire informală de scurtă durată, cu
capacitate de funcţionare mai mică decât a familiei.
3. concubinajul – formă de convieţuire informală de lungă durată,
cu capacitate de funcţionare mai mică decât a familiei.
4. menajul monoparental – formă de întreţinere de către un adult
necăsătorit, divorţat sau văduv a copiilor rezultaţi din propria căsătorie sau
adoptaţi. Are o capacitate funcţională mai mică decât a familiei.
5. familia fără copii – iniţial are o capacitate funcţională mai mare,
dar ulterior mai redusă decât a familiei cu copii.
6. „comunele” religioase, artistice şi hippi – este o formă de
convieţuire în comun ce are o capacitate funcţională mai mică decât a
familiei datorită impreciziei sau caracterului vag al normelor.
7. mariajele „deschise” – este familia permisivă fără relaţii
extraconjugale; tocmai prin aceasta îşi dovedeşte mai redusă capacitatea
funcţională decât a familiei normale.
8. „familia” homosexuală – este o formă de convieţuire contrară legii
firii între doi indivizi de acelaşi sex şi cu o capacitate funcţională improprie
cu cea a familiei normale.
9. „familia vitregă” – este o formă de familie în care cel puţin unul
dintre parteneri are unul sau mai mulţi copii dintr-o relaţie anterioară.
Capacitatea ei funcţională este mai mică decât a familiei normale.

Alegerea partenerului
Alegerea partenerului, deşi un act de opţiune individuală, nu
depinde numai de motivele, scopurile, dorinţele şi sentimentele viitorilor
soţi. Colectivitatea a stabilit, după caz, o serie de norme şi reguli, restricţii
şi chiar interdicţii în realizarea căsătoriei. Codul familiei denumeşte
cerinţele legale la căsătorie ca fiind condiţii de fond şi impedimente.
Condiţiile de fond sunt: vârsta matrimonială; comunicarea reciprocă
între viitorii soţi a stării sănătăţii lor; consimţământul viitorilor soţi la
căsătorie; diferenţa de sex.
Impedimente la căsătorie (piedici, împiedicări):
1. starea de persoană căsătorită;
2. rudenia firească sau de sânge, în gradul oprit de lege, adică între
rudele în linie dreaptă la infinit, iar între cele în linie colaterală până la
gradul al patrulea inclusiv;
3. rudenia şi relaţiile rezultate din înfiere, căsătoria fiind oprită între
următoarele persoane: între înfietor sau ascendenţii săi, pe de o parte, şi
înfiaţi sau descendenţii săi pe de altă parte; între cei înfiaţi de către

84
aceeaşi persoană;
4. starea de tutelă, căsătoria fiind oprită pe timpul tutelei între tutore
şi persoana minoră aflată sub tutelă;
5. starea de alienaţie sau de debilitate mintală ori de lipsă
temporară a discernământului.
Principii fundamentale în alegerea partenerului:
1. Principiul evitării incestului. Deşi relaţiile prescrise care sunt
considerate incestuoase diferă de la o societate la alta, acestea includ
relaţiile sexuale dintre părinţi şi copii sau dintre fraţi şi surori.
Potrivit Codului familiei „încălcarea impedimentului rezultând din
rudenia de sânge, deci căsătoria între rude în linie dreaptă sau în linie
colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, constituie incest”.
2. Etnocentrismul. În timp ce principiul evitării incestului îl previne
pe individ de a nu se căsători cu cineva prea apropiat de el în cadrul
sistemului de rudenie, etnocentrismul îl previne de a nu se căsători cu
cineva prea diferit de el. Altfel spus, etnocentrismul tinde spre căsătoria
homogamică.
3. Exogamia. Deşi se interferează, nu se suprapune cu principiul
evitării incestului. Reglementările care prescriu căsătoria în afara unui
grup stipulat se numesc reguli exogamice. Societăţile care posedă grupuri
de descendenţă uniliniare prescriu, de regulă, ca o persoană să-şi aleagă
partenerul dintr-un grup descendent diferit de al său. Chiar dacă nu este
vorba de incest se are în vedere interzicerea vieţii sexuale între rudenii
apropiate consanguine.
4. Endogamia. Este căsătoria realizată în interiorul unui grup
familial sau local, caracteristică societăţilor şi comunităţilor tradiţionale.
Alegerea partenerului este supusă controlului părinţilor şi grupului de
rudenie care pretinde să cunoască familia cu care se prevede stabilirea
unei alianţe. Universul endogamic se reduce pentru comunităţile ţărăneşti,
la satul de reşedinţă şi la satele învecinate. Pentru localităţile urbane acest
univers este mult mai larg.
Dacă regula exogamiei aduce cu sine extinderea alianţelor cea a
endogamiei duce la menţinerea „purităţii” grupului în interiorul căruia se
face „schimbul” şi apărarea graniţelor acestuia împotriva „străinilor”.
5. Hipergamia. Este un tip special de căsătorie întâlnit în grupurile
familiale ierarhice. Ea presupune posibilitatea ca o femeie dintr-un grup
familial apreciat ca inferior să se căsătorească cu un bărbat dintr-un grup
familial superior şi invers. Hipergamia are ca efect schimbarea statutului
social ereditar al unuia dintre membrii cuplului conjugal.
6. Compatibilitate şi complementaritate conjugală. Psihologii şi
sociologii, geneticienii au pus adesea problema compatibilităţii conjugale,
însă nu există o teorie sistematic elaborată care să indice cuplurile cu
caracteristici individuale ce pot duce la compatibilitate sau
incompatibilitate. După unii autori, asocierea celor compatibili ar fi optimă
atunci când anumite trăsături ale partenerilor sunt complementare, întrucât
o trăsătură a unui partener poate fi atenuată (moderată) de o trăsătură
complementară moderatoare la celălalt partener. În acest sens
impulsivitatea, hiperactivitatea, agresivitatea unui soţ se moderează prin
calmul, tactul sau hipoactivitatea celuilalt.
Rezultatele anumitor cercetări aprofundate asupra cuplurilor

85
conjugale pledează în favoarea afinităţilor prin complementaritate şi nu
prin similitudine.

Reguli şi practici de alegere a partenerului

Există două reguli fundamentale şi universal valabile în alegerea
partenerului: exogamia şi endogamia.
Exogamia este regula ce are în vedere clasa de indivizi ce nu pot fi
acceptaţi ca parteneri conjugali sau sexuali şi vizează căsătoria realizată
în afara grupului familial sau local. Cea mai cunoscută formă a acestei
reguli este tabuul incestului ce interzice în mod explicit căsătoria între
rudele apropiate. Exogamia este cea mai răspândită formă de căsătorie în
societăţile contemporane în care o persoană, cel puţin teoretic, îşi poate
alege partenerul din orice zonă geografică.
Endogamia este regula ce stabileşte clasa de persoane cu care
este permisă şi încurajată căsătoria, fiind o reglementare supusă
caracteristicilor societăţilor şi comunităţilor tradiţionale. De aceea alegerea
partenerului este supusă controlului părinţilor şi rudelor apropiate ce
pretind să cunoască familia din care provine potenţialul partener. Dacă în
lumea rurală, a comunităţilor săteşti, universul endogamic se reduce
adeseori doar la satul de reşedinţă sau la satele învecinate, în
comunităţile urbane universul endogamic se lărgeşte foarte mult,
multiplicându-se şansele de găsire a unui partener conjugal.
Dacă ne vom referi la practicile de alegere a partenerului atunci
trebuie să amintim unele dintre ele, chiar foarte rare:
- căsătoria prin rapt – funcţionează mai ales în societăţile în care
numărul femeilor e mai mic decât cel al bărbaţilor. În acest caz, un mijloc
de corectare a acestui dezechilibru, ce poate avea consecinţe grave din
punct de vedere demografic şi asupra stării de sănătate a descendenţilor,
este răpirea/furtul femeilor de la alte societăţi;
- căsătoria prin cumpărare – se cunosc câteva forme ale ei. Fie
bărbatul oferă familiei femeii un preţ considerat just, fie satisface un
serviciu pentru familia acesteia, fie dimpotrivă, familia fetei oferă bărbatului
o zestre;
- căsătoria prin aranjament – este destul de răspândită, fiind o
formă în care familia bărbatului şi a femeii aranjează căsătoria pentru ei,
tinerii fiind consideraţi imaturi pentru a stabili de unii singuri o legătură
socială atât de importantă;
- căsătoria prin consensul părţilor sau curtea conjugală – este
forma în care alegerea este lăsată în sarcina celor două persoane. Deşi
pare cea mai potrivită formă de alegere a partenerului conjugal totuşi nu
este o părere universală.

Ambianţa familială, fizică şi psihosocială

Ambianţa familială (mediul familial, ambientul familial) este definită
ca un fenomen foarte complex şi dinamic, rezultat al interrelaţiei continue
între elementele din mediul natural, mediul artificial şi mediul psihosocial.
Ea cuprinde deci, valori şi realităţi date de natură, dar şi pe cele
create de către membrii familiei, ai comunităţii, uneori transmise din
generaţie în generaţie (valori materiale, sociale şi psihosociale) în care şi
cu ajutorul cărora familia îşi realizează cerinţele sale.

86
 Ambianţa poate fi percepută, atât la nivelul comunităţii umane, cât
şi la nivelul grupului familial nuclear sau extins. Altfel spus, există o
ambianţă a comunităţii (cătun, sat, comună, oraş) şi o ambianţă în
interiorul oricărei familii cu interferenţe reciproce.
Ambianţa familială constituie deci, sistemul relaţiilor maritale şi ale
mediului profesional în care trăieşte familia. Realităţile materiale constituie
un ecosistem uman, format din cadrul natural, care reprezintă totalitatea
factorilor naturali care înconjoară, şi în care trăiesc familiile (relief, climă
etc.), şi cadrul construit, spaţiu organizat în construcţiile destinate vieţii
familiale (dar şi altele).
Ambianţa fizică. Cercetările au demonstrat că structurile şi
componentele familiale sau individuale diferă în funcţie de zonă, spaţiu de
locuit, de tipul de ocupaţie profesională şi bine înţeles, de nivelul economic
mai ridicat sau mai scăzut al unei zone (regiuni). Se afirmă chiar, că orice
individ sau familie posedă o „hartă mintală” a ambianţei naturale sau
artificiale.
1. Ambianţa fizică naturală. Totalitatea factorilor naturali în care-şi
desfăşoară activitatea indivizii şi grupurile familiale reprezintă ambianţa
fizică naturală. Uneori, ea este denumită şi „zonă”, concepută ca o parte
din suprafaţa unei ţări, cu particularităţi fizice, chimice, topografice etc. Ea
este un spaţiu fizico-natural în care grupurile familiale îşi desfăşoară viaţa
economică proprie şi serveşte, prin bogăţiile solului şi subsolului, la
supravieţuirea şi dezvoltarea vieţii economice a comunităţii.
2. Ambianţa fizică artificială. Ea se mai numeşte şi spaţiu fizic
„construit”, adică ambianţa creată de om, numită astfel când este abordat
cadrul de viaţă al familiilor şi spaţiul de locuit.
În prezent, există un dezechilibru parţial între structura populaţiei, a
familiei şi cerinţele funcţionale ale diferitelor locuinţe, cu consecinţe
negative asupra vieţii familiale.
Asigurarea spaţiului construit corespunzător structurii şi funcţiilor
familiei reprezintă o componentă de bază a calităţii vieţii.
Ambianţa psihosocială. Referitor la ambianţa psihosocială nu există
o unitate de vederi privind definirea acesteia. Astfel, în Franţa se foloseşte
noţiunea de „moral” sinonimă cu cea de „climat social” ca şi în literatura
anglo-americană, iar în literatura germană noţiunea de „climat”. În ţara
noastră, noţiunea este studiată în principal de către sociologia muncii şi
este cunoscută sub numele de „atmosferă generală”, „ambianţă socială”,
„climat psihosocial”.

Schimbări în modelele familiale

În ultimele decenii, familiile au suportat importante transformări.
Într-o enumerare incompletă principalele transformări intervenite în
modelele familiale pot fi rezumate astfel:
a) Relaţia familie – societate: scăderea importanţei funcţiei
economice; accentuarea mobilităţii sociale a membrilor familiei;
intensificarea participării femeii la activităţile extrafamiliale precum:
prelungirea carierei şcolare, accentuarea profesionalizării, intensificarea
participării la viaţa socială şi politică, promovarea socială, independenţa
economică a femeii, emanciparea femeii; preluarea unor funcţii familiale
de către societate; diminuarea relaţiilor de rudenie şi vecinătate.

87
 b) Comportamentele tinerilor necăsătoriţi: extinderea experienţei
sexuale premaritale; controlul fecundităţii (fertilităţii); extinderea coabitării
premaritale; extinderea celibatului definitiv şi a menajelor de o singură
persoană; creşterea permisivităţii sociale şi a toleranţei părinţilor faţă de
comportamentele premaritale ale tinerilor.
c) Comportamentele nupţiale: desacralizarea (pierderea
caracterului sacru) al căsătoriei; reducerea importanţei motivaţiilor
economice ale căsătoriei; creşterea heterogamiei căsătoriilor; tendinţa de
egalizare a poziţiilor la căsătorie ale bărbaţilor şi femeilor; diminuarea sau
dispariţia rolului părinţilor şi rudelor în căsătoria tinerilor; scăderea ratei
nupţialităţii (căsătoriilor); afectarea natalităţii de scăderea nupţialităţii.
d) Comportamentele familiale: creşterea importanţei relaţiilor
emoţional-afective dintre parteneri; intensificarea preocupărilor soţilor
pentru calitatea vieţii familiale; extinderea relaţiilor dintre persoane trăind
în menaje diferite; toleranţa socială crescută faţă de noile forme de
convieţuire; modificarea diviziunii rolurilor în cadrul familiei prin: tendinţa
de egalizare a diviziunii rolurilor; modificarea relaţiilor dintre parteneri:
tendinţa de egalizare a poziţiilor de autoritate ale soţilor; emanciparea
poziţiei femeii; o mai mare acceptare a relaţiilor sexuale extraconjugale;
scăderea importanţei relaţiilor economice în cadrul familiei; creşterea
importanţei comunicării de preocupări, mentalităţi, atitudini şi interese;
modificarea fertilităţii şi rolului copiilor prin: scăderea fertilităţii;
concentrarea preocupărilor familiei pe calitatea descendenţei; diminuarea
rolului moştenirii (avere, nume, rang social); scăderea ratei recăsătoririlor;
o mai mare acceptare individuală şi socială a divorţialităţii; modificarea
legislaţiei divorţului.
Deşi familia nucleară s-a impus în ultimele decenii ca tip principal
de familie în majoritatea societăţilor, într-o măsură mai mică în ţările est-
europene şi într-o măsură importantă în ţările vest-europene, familia
prezintă o diversitate de forme şi se combină cu alte forme de convieţuire
diferite de cea a familiei nucleare sau care nu au nimic comun cu aceasta
cum ar fi:
- menaje de o singură persoană, formate dintr-un bărbat singur sau
o femeie singură, care au optat pentru celibat definitiv;
- menaje de o singură persoană, formate din persoane divorţate
sau văduve care nu s-au recăsătorit.
În aceste două tipuri de menaje se disting persoane care au relaţii
de scurtă durată sau de lungă durată cu alte persoane de sex opus şi,
persoane care nu intră în asemenea relaţii;
- menaje formate dintr-un bărbat şi o femeie care coabitează,
convieţuiesc în acelaşi menaj, dar nu sunt uniţi prin căsătorie şi nu au
copii;
- menaje nefamiliale, formate din persoane între care nu se
stabilesc relaţii sexuale. Acestea pot fi formate fie numai din bărbaţi, fie
numai din femei, fie şi din bărbaţi şi din femei. Între membrii unui
asemenea menaj pot exista sau nu legături de rudenie;
- menaje formate dintr-un singur părinte (mai frecvent mama) şi
unul sau mai mulţi copii. Ele pot fi alcătuite din persoane care nu au fost
căsătorite şi care au copii sau din persoane care au fost căsătorite, dar au
rămas văduve sau au divorţat.

88
 Există, pe lângă familiile nucleare propriu-zise, familii cu trei sau
patru generaţii (acestea din urmă fiind tot mai rare). În prezent, în timp ce
ponderea familiei nucleare a scăzut, în toate ţările din Europa a crescut
ponderea familiilor de coabitare sau consensuale, ponderea menajelor
nefamiliale şi ponderea familiilor nonparentale. Datele recensămintelor şi
ale unor cercetări demografice şi sociologice indică faptul că fenomenul
coabitării a luat amploare în ţările nordice şi tinde să crească şi în restul
Europei. Acest mod de viaţă este mai des întâlnit la persoanele sub 30 de
ani, dar se extinde într-o măsură tot mai mare şi la persoanele de peste 30
de ani. De regulă, coabitarea este o fază premergătoare căsătoriei în ţările
europene.
Factorii cei mai frecvenţi care au determinat schimbări în
comportamentele nupţiale şi în modelele familiale în ţările din Europa sunt:
diminuarea funcţiilor familiei prin preluarea unora de către societate;
creşterea gradului de ocupare a femeilor şi a dorinţei lor de a promova
social; creşterea independenţei economice a tinerilor; creşterea veniturilor
prin care s-a asigurat unor persoane posibilitatea de a trăi singure;
creşterea diversităţii politice, culturale şi spirituale; schimbări în moravuri şi
creşterea permisivităţii sociale la noile forme de comportament; efecte de
contagiune, de împrumut ale unor modele comportamentale de la un grup
la altul şi chiar de la o societate la alta.
Cercetările făcute în unele ţări vest-europene susţin că familia şi-a
pierdut din caracterul ei de instituţie socială, întrucât, cuplul familial este
tot mai interesat de satisfacerea propriilor interese şi mai puţin interesat de
realizarea funcţiilor pe care societatea le atribuie instituţiei familiei. În tot
mai multe societăţi s-a produs o disociere relativă, dar crescândă, între
sexualitate şi căsătorie şi între căsătorie şi copii.
De asemenea, pe plan internaţional este în vizibilă creştere
procentajul naşterilor în afara căsătoriei şi a părinţilor singuri (familie
monoparentală).
Abuzul sexual asupra copiilor şi incestul, sunt, de asemenea,
probleme cu care se confruntă tot mai frecvent societatea modernă.
Abuzul sexual asupra copiilor este un fenomen răspândit şi care se
manifestă de multe ori în contextul familiei.
Incestul se referă la relaţiile sexuale practicate între rude apropiate.
În dreptul familiei căsătoria incestuoasă este considerată cea între rude în
linie dreaptă, directă, indiferent de gradul de rudenie, sau colaterală, până
la gradul al patrulea inclusiv.
Profesorul P. Iluţ, precizează printre cauzele principale ale ratei
ridicate a divorţialităţii:
a) emanciparea economică a femeii
Faptul că în societatea industrială şi postindustrială soţiile sunt
angajate, în general în muncă şi au deci venituri, le oferă o independenţă
mai mare şi, în consecinţă nu mai suportă orice de la soţii lor. Când soţia
consideră că „nu mai merge căsătoria” nemaifiind dependentă material de
soţ, despărţirea îi apare ca o soluţie posibilă, ceea ce era mai greu de
imaginat în trecut, când constrângerile sociale, cu precădere cele
economice, inclusiv socializarea le determinau pe cele mai multe femei să
nici nu se gândească la divorţ. Emanciparea femeii s-a produs pe fundalul
industrializării, urbanizării, automatizării, cibernetizării, modernizării în

89
general, ceea ce a condus la creşterea nevoii de forţă de muncă în sfera
serviciilor şi nu numai.
Aceasta a atras după sine şi distanţarea dintre habitat şi locul de
muncă. Astfel, posibilitatea pentru ambii parteneri de a întâlni alte
persoane şi de a stabili legături de afecţiune, a devenit mult mai mare. Pe
de altă parte, dezvoltarea economică şi evoluţia urbanistică a însemnat, în
ţările avansate şi rezolvarea problemei locuinţei, care era un serios
impediment în calea divorţului.
b) democratizarea şi liberalizarea vieţii sociale de ansamblu, au
determinat o mai mare permisivitate şi în ceea ce priveşte divorţul.
Scăderea influenţei bisericii şi a religiei, îndulcirea legislaţiei în privinţa
divorţului, reducerea considerabilă a presiunilor normelor şi obiceiurilor
tradiţionale facilitează ruperea oficială a legăturilor conjugale.
S-a schimbat astfel mentalitatea despre divorţ, el nemaifiind
apreciat ca un eşec, ci ca o soluţie, ca un răspuns pozitiv la o situaţie
critică.
c) mărirea considerabilă a speranţei de viaţă. Când pentru unul
dintre parteneri, sau pentru amândoi, apare clar la o vârstă relativ tânără,
că mai departe căsnicia ar fi o povară, el/ei se întreabă de ce să mai
sufere încă mulţi ani.
Există şi mai mulţi factori care conduc la instabilitatea familiilor:
- vârsta: diferenţele foarte mari de vârstă între soţi (de cel puţin 10-
15 ani), constituie o sursă majoră a instabilităţii. Pe de altă parte, vârsta
similară, în condiţiile în care cei doi au mai puţin de 22-24 ani, reprezintă
de asemenea, o sursă de instabilitate. Căsătoriile cele mai stabile sunt
cele în care bărbatul are o vârstă cu 2-4 ani mai mare decât femeia.
- şocuri în familie: experienţele traumatizante de la nivelul familiei,
moartea copiilor, a unor rude foarte apropiate, pierderile materiale
importante pot conduce la tensiuni capabile să crească instabilitatea
familiei.
- nevoia de îndepărtare a unuia dintre soţi de una sau de ambele
familii din care provin partenerii: dacă unul dintre soţi doreşte să trăiască
departe de propria familie sau de aceea a soţului/soţiei, câtă vreme
celălalt partener nu doreşte acest lucru este un alt motiv de instabilitate.
- diferenţele sociale, economice sau culturale majore între cei doi
soţi: diferenţele semnificative, de orice natură, conduc întotdeauna la un
potenţial mare de deficienţe de comunicare, de tensiune şi de conflict.
- regula celor şase luni şi a celor trei ani: dacă cei doi soţi s-au
căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima
întâlnire, acea familie va avea un coeficient mai mare de instabilitate.
Explicaţia este simplă: mai puţin de şase luni înseamnă că partenerii nu
au avut suficient timp să se cunoască; în cazul în care căsătoria a întârziat
mai mult de trei ani, atunci, probabil, au existat anumite motive pentru care
cel puţin unul din parteneri a ezitat să se căsătorească şi, de aici, şi
probabilitatea crescută a unor reeditări ale acestor motive.
- instabilitatea familiilor din care provin partenerii: modelele de
familii conflictuale, monoparentale în cazul unuia dintre soţi cresc şansele
de instabilitate din cauza existenţei unui posibil efect de socializare în
această direcţie.
- femeia rămâne însărcinată înaintea căsătoriei sau în primul an de

90
mariaj: dacă femeia este deja însărcinată înaintea căsătoriei este posibil
ca acesta să fi fost motivul major al mariajului, ceea ce nu este suficient
pentru stabilitatea viitoare a relaţiilor de familie. De asemenea, obţinerea
de către cei doi soţi, într-un timp relativ scurt, atât a statusului de părinte,
cât şi a celui de soţ/soţie, poate constitui o situaţie frustrantă, rolurile
asociate ale acestor statusuri fiind dificile şi implicând un mod de viaţă
total diferit faţă de cel al unei femei tinere nemăritate sau al unui bărbat
necăsătorit.
Declinul familiei este concurat de diverse moduri de convieţuire
între care:
• celibatul, ca trăire solitară, cu capacitate funcţională redusă în
comparaţie cu cea a familiei, dovedită de rata mai mare a morbidităţii şi
mortalităţii;
• coabitarea ca formă de convieţuire informală, de scurtă durată, şi
ea cu capacitate funcţională redusă în comparaţie cu cea a familiei,
dovedită de efemeritatea relaţiilor şi superficialitatea obiectivelor;
• concubinajul, ca formă de convieţuire informală, de lungă durată,
cu capacitate funcţională redusă în comparaţie cu cea a familiei, dovedită
de imprevizibilitatea relaţiilor şi superficialitatea obiectivelor;
• menajul monoparental, ca formă de întreţinere de către un adult
necăsătorit, divorţat sau văduv a copiilor naturali sau adoptivi şi, respectiv,
de către o adolescenţă, a copilului rezultat premarital. Capacitatea
funcţională redusă faţă de cea a familiei în acest caz, este dovedită de
suprasolicitarea părintelui şi frustrarea copiilor;
• familia fără copii, ca formă de familie rezultată, obiectiv, din
incapacitatea de a procrea sau, subiectiv, din dorinţa de a nu avea copii,
care are, iniţial capacitate funcţională dovedită de lipsa de obligaţii
specifice la tinereţe, dar, ulterior capacitatea funcţională este redusă ca
urmare a declinului motivaţiei la maturitate şi bătrâneţe, faţă de familia cu
copii;
• „comunele” religioase, artistice, şi hippie, ca formă de trăire în
comun;
• mariajele „deschise”, ca formă de familie permisivă extraconjugal.
Capacitatea funcţională redusă este dovedită de superficialitatea normelor
şi inconsistenţa ataşamentului;
• „familia” homosexuală, ca formă de convieţuire contrară legii firii a
doi indivizi de acelaşi sex, cu capacitate funcţională improprie, dovedită de
imposibilitatea organică şi imprevizibilitatea psihică;
• familia vitregă, ca formă de familie în care cel puţin unul dintre
parteneri are un copil/copii dintr-o altă relaţie anterioară. Aici se pune
problema lipsei legitimităţii şi a relaţiei copil-părinte vitreg.
Încheiem cu întrebarea „Încotro familia ?”

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează datorită unor
legături de sânge, mariaj sau adopţie. Relaţiile dintre membrii familie
sunt relaţii de rudenie. Rudenia poate fi, la rândul ei, biologică, bazată
pe legături de „sânge” sau socială, prin căsătorie. Putem vorbi şi de
rudenie de tip spiritual: năşia, frăţia de cruce etc. Atunci când rudenia
91
 nu se referă la relaţiile dintr-o familie bazate pe legături de căsătorie
sau de sânge vorbim de rude fictive.
• Există două tipuri fundamentale de aranjamente maritale: monogamia
şi poligamia. Monogamia este căsătoria dintre un bărbat şi o femeie
ce se potriveşte cel mai bine cu numărul relativ egal al bărbaţilor şi
femeilor de vârsta căsătoriei în majoritatea societăţilor. Poligamia este
o formă de căsătorie multiplă şi cunoaşte două forme: poliandria
(căsătoria unei femei cu doi sau mai mulţi bărbaţi) şi poliginia (căsătoria
unui bărbat cu două sau mai multe femei).
• Prin structura familiei înţelegem acele caracteristici permanente ale
familiei ca întreg, care reprezintă proprietăţile grupului familial, acestea
fiind instituite la fiecare membru luat individual.
• Structura statusurilor şi rolurilor din cadrul familiei cuprinde: soţ,
soţie, tată, mamă, copil, frate, soră, bunic, bunică.
• Prin funcţiile familiei se înţelege totalitatea responsabilităţilor ce revin
familiei în cadrul structurilor de ansamblu ale activităţilor social-
economice dintr-o anumită societate, într-o anumită perioadă.
Considerăm ca fundamentale următoarele funcţii ale familiei: funcţia
biologică sau de perpetuare; funcţia economică; funcţia de socializare
(educativă); funcţia psihoafectivă (emoţională).
• Alegerea partenerului, deşi un act de opţiune individuală, nu depinde
numai de motivele, scopurile, dorinţele şi sentimentele viitorilor soţi.
Colectivitatea a stabilit, după caz, o serie de norme şi reguli, restricţii şi
chiar interdicţii în realizarea căsătoriei. Codul familiei denumeşte
cerinţele legale la căsătorie ca fiind condiţii de fond şi impedimente.
• Principii fundamentale în alegerea partenerului: principiul evitării
incestului; etnocentrismul; exogamia; endogamia; hipergamia;
compatibilitate şi complementaritate.
• Cercetările făcute în unele ţări vest-europene susţin că familia şi-a
pierdut din caracterul ei de instituţie socială, întrucât, cuplul familial este
tot mai interesat de satisfacerea propriilor interese şi mai puţin interesat
de realizarea funcţiilor pe care societatea le atribuie instituţiei familiei. În
tot mai multe societăţi s-a produs o disociere relativă, dar crescândă,
între sexualitate şi căsătorie şi între căsătorie şi copii.

Întrebări de autoevaluare
1. Ce înseamnă avitaminoza afectivă?
2. Care sunt cele două reguli fundamentale şi universal valabile în
alegerea partenerului?
3. Definiţi ambianţa familială, fizică şi psihosocială?
4. Ce este incestul?
5. Încotro familia?

92
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

STRUCTURA ŞI DINAMICA SOCIALĂ

Cuvinte cheie: structura socială, societate, stratificare, clasă,

status

Rezumat
Structura socială poate fi definită ca un ansamblu de relaţii
cuprinzând o mulţime de elemente (poziţii sociale, grupuri, pături şi clase
sociale, instituţii sociale) ce posedă însuşirile de totalitate, transformare şi
autoreglaj. Stratificarea socială reprezintă astfel procesul de diviziune a
societăţii în grupuri sociale ierarhizate, fiecare dintre acestea
caracterizându-se prin omogenitate relativ la anumite criterii (venit, mod de
viaţă, valori, statut juridic etc.). Clasele existente în societăţile
„occidentale“ contemporane sunt: clasa de sus (cei bogaţi, patronii şi
industriaşii şi persoanele cu funcţii executive la nivel înalt), clasa de mijloc
(majoritatea funcţionarilor sau a celor cu profesii liberale) şi clasa
muncitoare, a cărei ocupaţie este preponderent manuală. În afară însă de
clasa socială a părinţilor şi de educaţie, există şi alţi factori care
influenţează şansele unei persoane de a urca în ierarhia socială.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 3 ore

Structura socială
Fiecare dintre membrii, prin acţiunile lor, participă la viaţa socială în
diferite moduri, corespunzător rolurilor şi statusurilor pe care le deţin şi
potrivit nivelului de dezvoltare atins de societate. Existenţa societăţii, viaţa
socială nu reprezintă însă o simplă sumă a acestor participări, ci
complexitatea sa presupune existenţa, în realitate, a unui sistem de
structuri analizabil sub două aspecte: organizaţional şi social, în sensul
existenţei unor structuri sociale şi a unor procese de stratificare socială.
Structura socială, dependentă de modul de alcătuire a societăţii, la
modul în care elementele sistemului social se ordonează şi se
ierarhizează, poate fi definită ca un ansamblu de relaţii cuprinzând o
mulţime de elemente (poziţii sociale, grupuri, pături şi clase sociale,
instituţii sociale) ce posedă însuşirile de totalitate, transformare şi
autoreglaj. Cu alte cuvinte, structura socială este constituită din ansamblul
grupurilor (grupărilor), acestea ordonându-se şi funcţionând în moduri
specifice, dar corelate, în cadrul societăţii (spaţiul social).
Conceptul de structură socială reflectă „totalitatea claselor,
colectivităţilor, comunităţilor şi grupurilor sociale, precum şi ansamblul
relaţiilor sociale materiale, comunitare şi de grup ce se instituie în cadrul
societăţii şi care corespund acestor forme de viaţă şi activităţii colective a
oamenilor”.
Structura socială este, pe de o parte, un subsistem în care, pe
orizontală, se situează familia, satul, oraşul, naţiunea, şi pe de altă parte,
un susbsistem unde, pe verticală, se află grupurile clasiale, de stratificare,
93
ocupaţionale, generaţii, sexe, vârste, nivel de instrucţie şcolară. Aşadar
structurile sociale sunt colective de indivizi care fiinţează şi acţionează în
anumite moduri de convieţuire. În raport cu relaţiile de convieţuire, oamenii
sunt grupaţi pe diferite niveluri ale societăţii, rezultând astfel stratificările
sociale, profesionale, culturale. De aceea, structurile sociale orientează
acţiunile sociale în anumite direcţii pentru că ele se referă la un
comportament individual şi social perpetuat pe o durată de timp.
De-a lungul timpului, structura socială a cunoscut diferite modalităţi
de organizare şi funcţionare, în general făcându-se deosebirea între două
mari categorii de societăţi:
- societăţi holistice – societăţile în care ansamblul social primează
asupra individului, fiecare individ dobândindu-şi un loc şi ajungând să facă
parte dintr-o grupare socială sau alta prin naştere;
- societăţi individualiste – în cadrul cărora poziţionarea individului,
cu precădere în societăţile dezvoltate contemporane, se face în funcţie de
criterii, precum: studiile, profesia, performanţa profesională. În aceste
societăţi se utilizează conceptul de „clasă socială”, adecvat în măsura în
care nu se au în vedere teorii, precum cea marxistă de concepere a
claselor sociale.
Societăţile individualiste, dominante astăzi, sunt societăţi deosebit
de complexe din punctul de vedere al structurii sociale, această
complexitate datorându-se gradului mare de mobilitate socială, ceea ce
atrage după sine o dinamică socială accentuată. În principiu, modelul de
structură socială pe care societăţile democratice contemporane încearcă
să îl promoveze este acela la meritocraţiei, deşi există numeroşi factori de
distorsiune.

Stratificarea socială
În nici o societate viaţa socială nu s-a desfăşurat şi nu se
desfăşoară pe baza unei egalităţi nu numai depline, dar nici măcar
apropiate. În primul rând, diviziunea muncii şi, în general, procesele de
diferenţiere sociale determină un proces de stratificare pe verticală a
structurilor sociale. Toate societăţile umane sunt ierarhizate, fiind vorba de
stratificare socială în cazul oricărei forme de diferenţiere socială care
generează în societate anumite relaţii de ordine între grupările şi
structurile sociale. Stratificarea socială reprezintă astfel procesul de
diviziune a societăţii în grupuri sociale ierarhizate, fiecare dintre acestea
caracterizându-se prin omogenitate relativ la anumite criterii (venit, mod de
viaţă, valori, statut juridic etc.).
Stratificarea socială poate fi concepută în două moduri. În sens
general, prin stratificare socială se desemnează diferitele modalităţi de
ordonare a indivizilor într-o societate în funcţie de poziţiile sociale pe care
le deţin (divizarea unei societăţi în caste, ordine sau clase sociale trimite la
tot atâtea forme de stratificare). În sens restrâns, prin acest concept se
descrie caracterul ierarhic al unei societăţi divizate în „straturi”, altfel spus
grupuri (grupări) sociale fără ierarhie oficială şi juridică, ai căror membri
sunt definiţi şi clasaţi în funcţie de unul sau mai multe criterii (venit,
rezidenţa, prestigiu etc.).
Stratificare socială, ca formă de diferenţiere socială, se manifestă în
realitate la toate nivelurile de organizare socială, atât la cel microsocial

94
(familia, grupul de joacă, grupul de prieteni, grupul de colegi, grupul de
muncă etc.), cât şi la cel macrosocial (locuitorii unui oraş, cetăţenii unui
stat, locuitorii planetei etc.). Din acest punct de vedere, criteriile care pot
determina stratificarea socială sunt numeroase, în general fiind analizate
următoarele categorii: sursa de venituri (muncitorii – salariul, deţinătorii de
capital – profirul, proprietarii funciari – renta), puterea economică, puterea
deţinută, statusul ocupaţional, capitalul cultural (simbolic etc.). Stratificarea
socială este un fenomen universal, presupus, într-o măsură mai mare sau
mai mică, de funcţionarea oricărei societăţi.
Spaţiul social (cuprinde activităţile care se desfăşoară în societate,
sistemul de recompense şi sancţiuni, reglementările şi controlul asupra
practicării anumitor modele etc.) se modifică continuu: apar poziţii sociale
noi, în timp ce altele dispar. Poziţiile sociale noi pot fi asemănătoare cu
cele înlocuite sau pot fi diferite de acestea, în funcţie de schimbările
apărute în societate (regimul politic, structura ocupaţională, nivelul de
pregătire al populaţiei etc.). Stratificarea socială, presupunând ierarhie,
inegalitate, generează tensiuni care, inevitabil, pentru a se putea asigura
reechilibrarea sistemului social, trebuie să se descarce, modalitatea de
epuizare fiind aceea a mobilităţii sociale.
În sociologie sunt evidenţiate frecvent, trei forme de stratificare:
a) economică – atunci când oamenii sunt structuraţi după mărimea
veniturilor, starea de bogăţie ori sărăcie, după nivelul de trai);
b) socială – când straturile sociale se stabilesc după puterea,
prestigiul şi autoritatea dobândite;
c) ocupaţională – când se are în vedere conţinutul unor activităţi
sociale: de conducere, de execuţie, de organizare, de control etc.
Stratificarea socială are drept consecinţă o distribuire inegală a
bunurilor materiale sau a avantajelor existente la un moment dat într-o
societate.
Criteriile de stratificare sunt diverse, atât în succesiunea istorică a
societăţilor, cât şi în cadrul fiecărei societăţi umane. Printre cele mai
cunoscute criterii de stratificare, analizate în literatura sociologică, se află:
bogăţia (averea), puterea, prestigiul, cultura, educaţia, profesia, venitul,
care pot fi tratate în corelaţie sau în raporturi de competitivitate.
Într-o colectivitate în care indivizii nu au aceeaşi condiţie socială,
înseamnă că ei pot fi grupaţi în diferite categorii ierarhice. Aşa cum există
o ierarhie naturală, tot aşa există şi una socială, care poate fi influenţată
de cea dintâi.
Stratificarea sau ierarhizarea permite descrierea şi înţelegerea
cauzelor stabilităţii şi transformării sistemelor sociale. Puterea (capacitatea
de realizare a propriilor scopuri în sistemul social), prestigiul profesional şi
social, proprietatea (drepturile asupra bunurilor şi serviciilor), venitul sau
bogăţia, nivelul de instrucţie, poziţia în comunitatea locală, situaţia
familială şi etnică, satisfacţiile personale sunt printre cele mai cunoscute
valori care fundamentează stratificarea socială. Venitul şi puterea îşi pun
amprenta în mod decisiv asupra oamenilor.
Deşi stratificările şi tipologiile lor sunt relative, mai toţi sociologii
sunt de acord că prestigiul este un criteriu general admis pentru realizarea
stratificării, la care sunt adăugate cele de ordin economic (bogăţia) şi
politic (puterea), care se condiţionează reciproc (puterea economică, de

95
exemplu, oferă garanţia unei influenţe politice şi, amândouă, alimentează
prestigiul social al purtătorului lor).

Casta
Casta este un sistem de stratificări „închis”: poziţia individului este
dictată de familia în care se naşte; schimbarea poziţiei nu este posibilă.
Statutele atribuite determină poziţia în castă.
Deseori, poziţia într-o castă este legată de o anumită ocupaţie
(casta cizmarilor, a măcelarilor etc.). Aceste ocupaţii (statute) sunt
transmise prin familie generaţiilor viitoare şi, de aceea, căsătoriile se fac
între persoane cu acelaşi nivel social (proces numit endogamie).
Ideologia castelor provine adesea din religie, de unde ideea că
eventualul contact între membrii diferitelor caste poate provoca o poluare
rituală, o aducere în stare de „prihană” (a membrilor din casta superioară).
Sistemul castelor este întâlnit în special în India şi Africa.
În India, există 4 caste principale - brahmanii, războinicii, oamenii
liberi şi servii - şi mii de subcaste. Chiar dacă sistemul castelor a fost abolit
oficial în anul 1949, el este încă o forţă puternică în societatea indiană,
mai ales în zonele rurale: ocupaţiile şi oportunităţile maritale în India rurală
sunt aproape exclusiv legate de castă.
În Africa de Sud, sistemul apartheidului este tot o formă de castă.
Găsim aici patru caste principale: albii, negrii, „coloraţii”, asiaticii.

Clasa socială
Societăţile contemporane sunt considerate societăţi de clase şi
sisteme deschise de stratificare socială în care indivizii se pot mişca liber
în ierarhia socială. Clasele sociale reprezintă grupuri de indivizi care au
aceleaşi resurse materiale, influenţă socială şi şanse similare de a avansa
în ierarhia unei societăţi.
Conceptul clasă socială definit în lucrările unor clasici ai sociologiei
mai multe accepţiuni în literatură:
a) clasa ca prestigiu, status, cultură sau stil de viaţă;
b) clasa ca inegalitate structurală derivată din posedarea resurselor
economice şi de putere;
c) clasa ca (potenţial) actor social şi politic.
Clasa socială este o formă socială determinată economic, care
cuprinde indivizi ce deţin aproximativ aceleaşi tipuri şi cantităţi de capital
economic şi uman. Clasa socială poate fi definită drept o grupare de
indivizi care împărtăşesc resurse economice comune ce influenţează
puternic stilul de viaţă pe care au posibilitatea să îl ducă.
Clasele sociale sunt categorii ocupaţionale ai căror membri au
poziţii de piaţă (gradul de securitate economică şi şansele de creştere
economică) şi situaţii de muncă (poziţia ierarhică, controlul asupra
procesului de producţie, de unde autonomia în îndeplinirea sarcinilor şi
rolurilor profesionale) similare.
Pentru a clasifica indivizii în clase sociale, sociologii au în vedere
următoarele elemente:
a. Educaţia ori nivelul de şcolarizare al unei persoane. Educaţia are
un rol hotărâtor pentru stabilitatea poziţiei sociale pe care o deţine o
persoană. În societăţile contemporane, educaţia – înţeleasă ca ani de

96
şcoală absolviţi – reprezintă o resursă deosebit de importantă pentru
bunăstarea indivizilor. De obicei, cu cât un individ este mai educat ori cu
cât are un nivel de şcolarizare mai ridicat, cu atât va deţine o poziţie mai
importantă în societate şi va dispune de mai multe resurse materiale.
b. Ocupaţia este un indicator extrem de important al poziţiei
deţinute de o persoană în ierarhia unei societăţi. Fără îndoială, ocupaţia
unei persoane este influenţată, printre altele, de educaţia pe care aceasta
o are. În orice societate însă ocupaţiile diferă între ele şi prin prestigiul ori
stima socială care le sunt asociate.
c. Venitul – salariile obţinute de indivizi la locul de muncă şi sumele
de bani câştigate din alte surse, precum investiţiile ori dividentele.
d. Averea – reprezintă totalitatea bunurilor şi valorilor pe care le
deţine o persoană, cum ar fi economiile în bani sau de altă natură,
proprietăţile deţinute, acţiunile la diverse companii şi fonduri de investiţii.

Deşi în prezent există diferenţe din punctul de vedere al

inegalităţilor sociale, populaţia fiecărei societăţi poate fi împărţită în
următoarele clase:
a. La vârful ierarhiei se află clasa de sus care cuprinde cca. 0,5%
din populaţie. Deşi din punct de vedere numeric este redusă, clasa de sus
serveşte adeseori drept grup de referinţă pentru celelalte clase sociale.
Puterea ori influenţa politică de care se bucură cei din clasa de sus sunt,
de asemenea, însemnate. Sursa principală de venit a celor din clasa de
sus o reprezintă moştenirile şi investiţiile proprii.
b. Următoarea clasă este formată din indivizi care deţin poziţii
importante în corporaţiile şi companiile multinaţionale. Aceasta este aşa-
numita clasa managerială ori clasa corporatistă şi cuprinde cca. 0,5% din
populaţie; indivizii care fac parte din această categorie au, de asemenea,
venituri şi averi considerabile. Diferenţa dintre clasa de sus şi cea
corporatistă ţine de faptul că prima este alcătuită cu precădere din membri
ai unor familii vechi ori cu tradiţie. Cei din clasa corporatistă sunt indivizi
care au reuşit să acceadă prin educaţie şi eforturi proprii, în păturile
superioare ale unei societăţi. Cel mai adesea, indivizii din clasa
managerială provin din clasa de mijloc. Ca şi cei din clasa de sus, membrii
clasei manageriale se bucură de prestigiu şi putere politică însemnate. Ca
nivel de instruire, cei mai mulţi ai clasei manageriale sunt absolvenţi de
facultate; sursele principale ale veniturilor şi averii sunt profesia, afacerile
proprii şi investiţiile.
c. Clasa de mijloc îi include pe cei mai mulţi (45%) dintre cetăţenii
societăţilor capitaliste dezvoltate. În această clasă intră micii meseriaşi şi
micii antreprenori, specialiştii cu ocupaţii intelectuale (de exemplu, medicii,
avocaţii, profesorii, inginerii, arhitecţii etc.) şi micii funcţionari (de exemplu,
vânzătorii, poliţiştii, secretarele, micii funcţionari din administraţia publică,
învăţătorii, asistentele medicale etc.). Ca nivel de educaţie, persoanele din
clasa de mijloc au absolvit cel puţin liceul, iar o proporţie însemnată sunt
absolvenţi de învăţământ superior; sursa principală de venit este salariul.
d. Clasa muncitoare – cca. 38% din populaţie – îi include pe
muncitorii calificaţi, semicalificaţi şi necalificaţi din industrie, comerţ şi
agricultură. Unii dintre ei sunt absolvenţi de liceu, au venituri relativ mici
care provin în întregime din salarii, au proprietăţi puţine şi, de obicei, se

97
bazează pe ajutorul rudelor pentru sprijin.
e. Clasa de jos – cca. 16% din populaţie – include persoanele cu
venituri foarte mici, care nu deţin proprietăţi şi au un nivel de şcolarizare
foarte scăzut. Cel mai adesea, în această categorie intră şomerii şi cei
care trăiesc din ajutoare sociale. Această clasă este cea a săracilor unei
societăţi – persoane care au resurse materiale şi influenţă socială extrem
de reduse şi care depind adeseori de ajutorul unor instituţii specializate
(guvern sau organizaţii de caritate) pentru a supravieţui.
Clasele existente în societăţile „occidentale“ contemporane sunt:
clasa de sus (cei bogaţi, patronii şi industriaşii şi persoanele cu funcţii
executive la nivel înalt), clasa de mijloc (majoritatea funcţionarilor sau a
celor cu profesii liberale) şi clasa muncitoare, a cărei ocupaţie este
preponderent manuală.
Structura socială este formată din clase şi fracţii de clasă (class
fractions). Fracţiile de clasă sunt subdiviziuni în cadrul aceleiaşi clase.
Clasele diferă între ele prin volumul capitalurilor deţinute (economic
+ cultural), pe când fracţiile de clasă diferă între ele prin compoziţia
capitalurilor deţinute (economic : cultural).
Din punct de vedere structuralist, underclass îi cuprinde pe indivizii
care întrunesc nivelurile scăzute la indicatori precum educaţie, oportunităţi
de pregătire pentru calificare sau creşterea calificării, perioada de timp de
ocupare în muncă, autonomie sau autoritate la locul de muncă, sănătate,
apreciere socială, incluziune socială; din punct de vedere culturalist, îi
cuprinde pe indivizii care, izolaţi spaţial de cultura dominantă (mainstream
culture), dezvoltă o (sub)cultură nouă, opusă acesteia, cu capacitatea de
autoreproducere.

Statusul social
Statusul social (occupational status friendship) este poziţionarea pe
care o au indivizii dintr-o societate, în funcţie de sociabilitatea lor.
Distincţia dintre clasa socială şi statusul social este importantă,
deoarece rezultatele diferitelor analize arată că primul termen influenţează
stratificarea şanselor economice de viaţă (riscul de a rămâne şomer,
variabilitate pe termen scurt a veniturilor, posibilităţile de câştig pe termen
lung), iar cel de-al doilea influenţează stratificarea consumului cultural
(muzică, artă, teatru, cinema).
Clasa socială este asociată cu aspecte „hard” ale vieţii (stare şi
comportament), iar statusul social este asociat cu partea „soft” a vieţii
(valori şi atitudini).

Poziţia socială
Poziţia socială este conceptul cu definirea cea mai ambiguă.
Indivizii nu sunt clasificaţi în categorii discrete X sau Y, ci pe un
continuum. Cumva, cel puţin aparent, acest concept oferă o pondere
sporită libertăţii de „mişcare” a indivizilor într-o societate, în sensul că
aceştia au o capacitate mai mare sau mai mică de a observa oportunităţile
şi de a le valorifica. În acest mod, structura socială este gândită a fi mai
fluidă, deoarece indivizii pot ocupa astăzi o poziţie socială, iar peste ceva
vreme, şi în funcţie de preferinţele lor (dinamica lor), pot ocupa altă poziţie
socială.

98
 Schimbarea socială
Una din problemele fundamentale ale sociologiei o reprezintă
schimbarea socială, deoarece dinamica societăţii atinge un nivel calitativ
superior atunci când are la bază transformări calitative fundamentale care
vizează anumite valori şi norme dezirabile, conforme idealului social.
Schimbarea socială reflectă dinamica trecerilor unor componente
ale sistemului social sau chiar a acestuia în ansamblu de la o stare sau
structură relativ stabilă la alte stări şi structuri noi, diferite calitativ sau/şi
cantitativ.
Schimbarea socială este explicată prin intermediul unor factori care
au influenţat-o constant şi anume: mediul înconjurător, organizarea politică
şi factorii culturali (includ efectele religiei, sistemele de comunicare şi de
conducere).
Schimbarea socială în societatea modernă este explicată prin
intermediul factorilor economici (capitalismul industrial promovează
revizuirea constantă a tehnologiilor de producţie, cresc, deci, inovaţiile
ştiinţifice şi tehnice, dezvoltarea statelor-naţiune centralizate), politici
(puterea militară şi lupta între naţiuni care urmăresc să-şi extindă puterea)
şi a factorilor culturali (dezvoltarea ştiinţei şi laicizarea gândirii etc.).
Trebuie subliniat faptul că între aceşti factori există numeroase interacţiuni
şi interdependenţe.
Unii sociologi vorbesc despre apariţia societăţii post-industriale
determinată de cunoaştere şi informaţie. Cert este că ameninţările la
adresa mediului (poluarea, producerea de materiale reziduale, epuizarea
resurselor minerale sau caracterul lor limitat) au devenit unele dintre cele
mai importante probleme cu care se confruntă omenirea.
Schimbarea socială poate fi clasificată în funcţie de diferite criterii.
Astfel, în funcţie de nivelul la care se realizează se poate vorbi despre:
- schimbare la nivel microsocial (la scară restrânsă) când
schimbarea socială afectează doar anumite componente sau laturi ale
vieţii sociale (de exemplu, unele schimbări în sfera condiţiilor geografice
determină efecte în plan demografic şi economic, asupra forţei de muncă
şi asupra fenomenelor de mobilitate socială);
- schimbare la nivel macrosocial (la scară extinsă, la nivelul
societăţii globale) când schimbarea socială vizează întregul sistem social
(schimbarea puterii politice ca urmare a unei revoluţii determină schimbări
sociale complexe, la nivelul întregului sistem social).
În funcţie de perioada de timp pe parcursul căreia se manifestă,
există: schimbări pe termen scurt şi schimbări pe termen lung.
În funcţie de intensitate şi profunzime manifestată în caracterizarea
proceselor sociale, există: schimbări sociale de tipul reformelor şi
schimbări sociale de tipul revoluţiilor.
În raport cu agentul uman al acţiunilor şi interacţiunilor sociale,
există: procese de acomodare, asimilare, adaptare sau opusele lor
(opoziţie, conflict, competiţie).
În funcţie de natura şi de gradul implicării agentului uman, există
schimbări spontane şi planificate, controlate.
Conceptul de schimbare socială implică trei idei de bază: 1)
diferenţă (de stare); 2) două momente temporale diferite ce (timp); 3)
aparţin aceluiaşi sistem (structură)

99
 Exemple de schimbări sociale:
- schimbări în compoziţie: migraţia internă, internaţională;
- schimbări de structură: apariţia inegalităţilor, stabilirea relaţiilor de
cooperare sau a relaţiilor conflictuale, de competiţie;
- schimbări de graniţe: relaxarea criteriilor de admitere într-un grup,
democratizarea relaţiilor sociale;
- schimbări în relaţia subsistemelor: ascensiunea unor regimuri
totalitare, controlul vieţii familiale de aceste guverne;
- schimbări de mediu: deteriorarea calităţii mediului, dezastre
ecologice.
Societatea modernă este supusă unor schimbări, transformări
profunde, determinate de internaţionalizare. Internaţionalizarea este
procesul prin care actele economice (producţia şi piaţa) altădată locale
sau zonal-naţionale devin internaţionale. În cazul internaţionalizării
distingem două forme principale: integrarea economică şi globalizarea
economică. Integrarea economică este procesul prin care două sau mai
multe ţări realizează un spaţiu comun mai eficient. Uniunea Europeană
este cea mai avansată formă de integrare au caracter interstatal şi
deschis. Globalizarea economică este procesul prin care actele
economice devin expresia participării la un sistem de relaţii care au loc la
scară globală (mondială). Ţările lumii au devenit tot mai interdependente,
iar globalizarea afectează viaţa oamenilor din toate ţările, bogaţi sau
săraci. Problemele implicate de protecţia mediului înconjurător şi evitarea
conflictelor armate au în mod necesar o rezolvare globală.

Factori ai schimbării sociale

Schimbarea socială nu se produce pur şi simplu, ci este determinată
de o serie de factori, pe care vom încerca să-i prezentăm, într-o manieră cât
mai concisă. Aceşti factori pot fi endogeni sau exogeni în raport cu sistemul
sau subsistemul social analizat. În acest sens au fost invocaţi factori
macrostructurali, de genul condiţiilor naturale, a celor socioeconomici sau
culturali, precum şi factori microstructurali, organizaţi contextual, care au
pronunţat caracter probabilist.
Mediul natural are implicaţii asupra evoluţiei organizării sociale.
Acest lucru este cel mai evident acolo unde oamenii trebuie să-şi
organizeze mediul de viaţă în funcţie de condiţiile naturale. Orice
modificare a condiţiilor climaterice sau a habitatului natural se reflectă în
stilul de viaţă al populaţiilor care ocupă un anumit teritoriu.
Factorii culturali au o influenţă semnificativă în declanşarea
schimbării sociale. În această arie putem circumscrie efectele produse de
inovaţiile tehnologice, descoperirile ştiinţifice, difuziunea culturală, religia
etc.
Influenţele politice joacă un rol extrem de important în producerea
schimbărilor sociale. Amintim aici luptele dintre diferite naţiuni pentru a
controla teritorii sau resurse, lupte ce au marcat în mod evident evoluţia
omenirii în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Cel mai elocvent exemplu însă
îl reprezintă „momentul 11 septembrie 2001“ despre care se afirmă că a
produs o schimbare majoră în politica mondială.
Schimbările sociale pot fi iniţiate de: guverne, prin acţiune
legislativă sau executivă (legi de organizare a diferitelor instituţii publice

100
sau implementarea unor programe sociale pentru tineri, şomeri sau
pensionari); cetăţeni organizaţi în diverse mişcări sociale (sindicale,
feministe, ecologiste ş.a.); difuziunea culturală (ocupaţie militară,
colonialism, migraţie) sau de consecinţele intenţionate sau neintenţionate
ale inovaţiilor tehnologice.
Procesul globalizării se numără printre cele mai importante
schimbări sociale cu care ne confruntăm în prezent. Analiza sociologică
restrânsă la studiul unor societăţi independente devine tot mai anacronică.
Problemele fundamentale cu care se confruntă viaţa socială, cum ar fi
împiedicarea distrugerii unor ecosisteme, limitarea spaţio-temporală a
conflictelor armate, nu îşi pot găsi o rezolvare, decât printr-o abordare
globală.

Mobilitatea socială
Mobilitatea socială - mişcarea indivizilor în cadrul unei structuri
sociale precum şi accesul la ocuparea unor poziţii corespunzătoare
calităţilor şi mijloacelor de care dispun (studii, competenţă, bunuri
materiale etc.). Mobilitatea socială depinde de permeabilitatea socială,
precum şi de gradul de dezvoltare socială.
Mobilitatea socială este de mai multe feluri, în funcţie de criteriile de
clasificare folosite, astfel:
a. După criteriul direcţiei mişcării persoanelor, mobilitatea poate fi:
► Mobilitate socială verticală – mişcarea unor indivizi sau grupuri
de la o clasă socială la alta sau trecerea unui individ de la un grup la altul
la nivele ierarhice diferite. Mobilitatea socială verticală poate fi:
- ascendentă, respectiv, mişcarea de la o clasă socială inferioară la
o clasă socială superioară. Acesta poate fi cazul unei persoane din clasa
de mijloc ai cărei părinţi aparţin clasei muncitoare. Întrucât respectiva
persoană a atins o clasă socială superioară celei a părinţilor, spunem că
avem de-a face cu mobilitate socială ascendentă ori „în sus”. Ex., trecerea
de la statusu-ul de elev la cel de student, de la cel de student la cel de
profesor;
- descendentă atunci când are loc trecerea unui individ dintr-o clasă
socială superioară într-o clasă socială inferioară; în sens invers, de
„coborâre” în ierarhia socială. Acesta poate fi cazul unei persoane din
clasa muncitoare ai cărei părinţi provin însă din clasa de mijloc, avem de-a
face cu mobilitate socială descendentă sau „în jos”. Ex. abandonarea
profesiei de inginer şi ocuparea unui post inferior calificării, de muncitor.
► Mobilitate socială orizontală se referă la mişcările unui individ
sau grup de indivizi dintr-o poziţie socială în alta aflată însă la acelaşi
nivel; cum ar fi, un strungar care îşi schimbă locul de muncă de la firma A
la firma B, o asistentă medicală care se transferă de la un spital la altul,
asistent universitar care se mută de la o universitate la alta, continuând să
aibă aceeaşi ocupaţie. Cu alte cuvinte, în aceste cazuri este vorba de
mişcări în interiorul aceleiaşi clase sociale.
b. În funcţie de criteriul direcţiei de mişcare a unei persoane de la o
clasă socială la alta în raport cu părinţii săi, mobilitate intergeneraţională,
în raport cu dimensiunea temporală a mobilităţii sociale:
► mobilitate socială intergeneraţională:
- ascendentă - schimbarea statusului social al individului în raport

101
cu cel avut de părinţii/bunicii săi; când copiii ajung într-o clasă socială
superioară celei din care au făcut parte părinţii;
- descendentă – atunci când copiii coboară într-o clasă socială
inferioară celei a părinţilor;
► mobilitate socială intrageneraţională - se referă la schimbarea
statusului individului în raport cu cel avut anterior; schimbarea de poziţie în
cursul vieţii active, când punctul de pornire în cercetare îl reprezintă
poziţia proprie a individului studiat.
c. Din punctul de vedere al modificărilor produse pe baza educaţiei
şi ocupaţiei copiilor comparate cu cele ale părinţilor se poate discuta
despre mobilitate educaţională sau ocupaţională. Acestea poate fi
ascendente sau descendente în comparaţie cu părinţii.
d. În funcţie de dimensiunea conţinutului mobilităţii, se poate studia:
- mobilitatea unor elemente ale statusului luate separat (profesie,
domiciliu, venit, stil de viaţă);
- mobilitatea statusului luat în totalitatea sa.
e. În raport de dimensiunea mecanismelor de mobilitate (moştenire,
reuşită, căsătorie, înaintarea în vârstă, vechime).
f. În funcţie de unitatea de mobilitate, se poate vorbi de:
- mobilitatea socială a unei singure persoane;
- mobilitatea unui grup social/categorii (de rudenie, etnic);
- mobilitatea unei societăţi.
g. În raport de dimensiunea subiectivă a mobilităţii - studiul
expectanţelor, a nivelului de aspiraţie.
h. Prin aplicarea modului în care se produce modificarea poziţiei
sociale, obţinem:
- mobilitatea de schimb sau individuală care se referă la mişcările
persoanelor dintr-o clasă socială la alta, mişcări care se datorează
eforturilor şi meritelor individuale determinate de educaţie, calificări şi
merite personale.
- mobilitatea structurală se referă la mişcările unor indivizi de la
clasă socială la alta, mişcări datorate unor schimbări majore în configuraţia
unei societăţi. Un exemplu de mobilitate structurală este cel dat de
revoluţia industrială.

Mobilitatea forţei de muncă

Mobilitate - forma de mişcare a populaţiei şi a forţei de muncă în
raport cu nevoile mereu schimbătoare ale producţiei. Este mobilă acea
parte a forţei de muncă, respectiv a populaţiei care cunoaşte deplasări în
spaţiu, ramură sau meserie.
În sens restrâns, prin mişcare migratorie se înţelege deplasarea
populaţiei dintr-o localitate în alta sau dintr-o ţară în alta, fiind însoţită şi de
schimbarea domiciliului.
Tipuri de mobilitate
a) mişcare migratorie internă (domiciliul);
b) mişcare migratorie externă (domiciliul se află într-o altă ţară).
Situaţii ale persoanei
a. emigrant pentru locul din care pleacă;
b. imigrant pentru locul de destinaţie.
Totalitatea persoanelor care îşi stabilesc domiciliul legal într-o
102
localitate pe parcursul unei perioade de timp formează harta imigranţilor
pentru localitatea respectivă. Harta imigranţilor - totalitatea persoanelor
care pleacă din localitate stabilindu-şi domiciliul în alte localităţi.
Formele mobilităţii forţei de muncă
1. mobilitatea geografică - deplasarea forţei de muncă în spaţiu cu
schimbarea domiciliului (migraţia fie prin păstrarea domiciliului şi
deplasarea la locul de muncă-navetism). În funcţie de tipul localităţii
existente, mobilitatea teritorială îmbracă următoarele forme: mobilitate
interrurală, mobilitate rurală, mobilitate între localităţile urbane şi cele
rurale.
În toate aceste cazuri, mobilitatea teritorială se desfăşoară sub
formă de fluxuri: flux de sosire - imigranţi; flux de plecare - emigranţi. În
raport cu societate, migraţia poate fi un fenomen de reechilibrare a
structurii demografice între zone şi localităţi (mecanismele de competiţie,
reglare).
În funcţie de durata şi natura deplasărilor distingem mai multe tipuri
de migraţie:
a) migraţii definitive - cu schimbarea totală a domiciliului;
b) migraţii temporare - fără ca aceste deplasări să afecteze
domiciliul stabil al persoanelor.
Migraţia temporară poate avea forme diferite: zilnică, sezonieră, de
week-end (turistice).
2. mobilitatea profesională - toate schimbările posturilor de muncă
cum ar fi schimbări ale ocupaţiei prin trecerea de la o firmă la alta.
Funcţiile mobilităţii
a. funcţia de echilibru - constă în corelarea dimensiunilor forţei de
muncă cu dimensiunile sistemului productiv (numărul locurilor de muncă);
b. funcţia de asigurare a ocupării - constă în faptul că modificările în
sistemul productiv atrag după ele disponibilizări ale forţei de muncă;
c. funcţia de folosire eficientă a forţei de muncă - de readaptare a
dimensiunilor forţei de muncă în raport cu noile dimensiuni ale sistemului
productiv, asigurându-se concordanţa între cerere şi oferta de muncă,
precum şi folosirea eficientă a acestora.
d. funcţia de sporire a venitului naţional pe locuitor - în cazul în care
mobilitatea forţei de muncă nu are loc sau se desfăşoară în proporţii
insuficiente, excedentul coexistă generând straturi de mari tensiuni
sociale, importante pierderi de forţă de muncă şi încetinirea sistemului
creşterii ec.
f. funcţia demografică - deplasarea forţei de muncă din localităţi
spre cele care înregistrează un deficit, contribuie şi la îmbunătăţirea
structurii pe vârstă în localităţi în care aceasta înregistrează valori mai
scăzute.
Factorii mobilităţii
A) factori demografici - inclinaţie spre mobilitate este diferită în
funcţie de anumite caracteristici demografice; bărbaţii sunt mai mobili
decât femeile, tinerii sunt mai mobili decât persoanele vârstnice,
persoanele necăsătorite sunt mai mobile decât cele căsătorite.
B) factori economici - capacitatea de ocupare a numărului de locuri

103
de muncă.
C) factori ai nivelului de trai - se concretizează în diferenţa de salarii
oferite în zonele de origine, comparativ cu cele de destinaţie.
Costul mobilităţii - toate formele mobilităţii forţei de muncă implică
un cost, atât pentru persoanele implicate (costul deplasării, costul
psihologic, constând în dificultăţile integrării în noua cultură), cât şi pentru
societatea de ansamblu, investiţia în formarea ei.
Modalităţi de reducere a costului mobilităţii:
- creşterea flexibilităţii locurilor de muncă prin diversificarea din
unele ramuri şi domenii pentru ocuparea totală a locurilor de muncă;
- cuprinderea în sfera mobilităţii teritoriale a unor proporţii cât mai
mari a unei forţe de muncă cât mai tânără care atrage după sine proporţii
cât mai mici de persoane inactive.

Gen, etnie şi inegalităţi sociale

În afară însă de clasa socială a părinţilor şi de educaţie, există şi
alţi factori care influenţează şansele unei persoane de a urca în ierarhia
socială. Poziţia fiecărui individ într-un grup sau într-o societate este dată şi
de anumite elemente care pot fi cu greu sau deloc schimbate. A fi femei
sau bărbat, a aparţine unei etnii sunt stări ori caracteristici care nu depind
de indivizi sau de eforturile lor.
Astfel de factori precum genul şi etnia sunt denumiţi factori
ascriptivi, pot fi greu sau deloc modificaţi.

Inegalităţile de gen
Atunci când ne uităm în jurul nostru, vedem fete şi băieţi, femei şi
bărbaţi. Din perspectiva biologică, sexul îi diferenţiază. El este bărbătesc
sau femeiesc. Dacă suntem atenţi însă la comportamentul celor care ne
înconjoară, putem vorbi despre o purtare feminină sau masculină a
colegilor noştri. Această calificare a actelor noastre se bazează pe lucruri
pe care le-am învăţat de mici, care ni s-au spus acasă şi la şcoală. Ele
constituie perspectiva de gen. Genul este un construct cultural. El se
referă la diferenţele culturale dintre femei şi bărbaţi.
Ştergerea diferenţelor dintre înnăscut şi dobândit este sursa multor
inegalităţi sociale. Se consideră astfel „natural” ca fetele să fie mai slabe,
timide, spre înclinaţii spre partea umanistă, în timp ce băieţii sunt mai
curajoşi, bătăioşi, puternici, înclinaţi spre partea tehnică. Aceste diferenţe
sunt prezentate de multe ori ca având un fundament biologic, adică aşa
sunt fetele sau băieţii prin natura lor. Interpretarea diferenţelor culturale ca
fiind naturale duce la apariţia inegalităţii sociale între femei şi bărbaţi.
Trebuie spus că inegalitatea între sexe este pretutindeni
recunoscută a fi o problemă importantă. Tot mai multe femei caută să
realizeze o carieră profesională şi văd discriminarea sexuală ca pe un
important obstacol în calea emancipării lor profesionale şi sociale.
Creşterea numărului familiilor monoparentale conduse de femei determină
apariţia dificultăţilor în asigurarea veniturilor necesare întreţinerii familiei
lor.
În afirmarea inegalităţilor între sexe acţionează intens stereotipurile
sexuale, care accentuează rolul privilegiat al bărbatului. Evident este
mentalitatea că bărbatul trebuie să aibă un venit mai mare pentru a
104
întreţine familia. Majoritatea profesorilor universitari, inginerilor,
politicienilor, poliţiştilor sunt bărbaţi, iar alte ocupaţii sunt puternic
feminizate, cum sunt cele din învăţământul preuniversitar, activitatea de
secretariat. Inegalitatea apare şi în raporturile ce se stabilesc în cadrul
activităţii profesionale, secretarele au şefi, de regulă, bărbaţi, asistentele
medicale sunt conduse de doctori, profesoarele au directori bărbaţi.
Un aspect îngrijorător al relaţiilor dintre sexe îl constituie violenţa
domestică, femeile fiind victime ale agresiunii bărbaţilor.

Etnie şi inegalitate
Grupul etnic este un grup social ai cărui membri au un semnificativ
sentiment al identităţii. Componenţii unui grup etnic diferă de alţii prin
trăsături caracteristice: obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente, limbă,
religie, concepţie despre viaţă. Prin grup etnic definim o populaţie distinctă
în cadrul unei societăţi mai largi, a cărei cultură este diferită de a sa. Un
grup etnic este o structură care include persoane din toate grupele de
vârstă şi de ambele sexe, iar etnicitatea este împărtăşită de toţi.
Grupurile etnice sunt ascriptive şi exclusive. Calitatea de membru
se dobândeşte numai dacă persoana respectivă dispune de trăsături
atribuite sau ea însăşi şi le atribuie. Grupurile etnice se regăsesc în toate
societăţile unde deosebirile culturale capătă importanţă şi impun un mod
specific de organizare a acestor diferenţe.
În multe societăţi contemporane, grupurile etnice constituie
minorităţi sociale. Noţiunea de minoritate socială nu implică neapărat
faptul că un grup este mai puţin numeros decât altul. Pentru sociologi, o
minoritate socială este un grup care are resurse materiale şi putere
socială mai reduse.
Inegalităţile sociale bazate pe criterii etnice sunt prezente şi în
societatea românească de astăzi. Populaţia rromă, care a fost eliberată
din sclavie în secolul al XIX-lea, este şi astăzi dezavantajată din punctul
de vedere al accesului la resursele şi al influenţei politice pe care le
deţine. Şomajul este extrem de ridicat în rândurile acestei etnii; veniturile
sunt, în medie, mult mai reduse decât ale majorităţii populaţiei sau decât
cele ale altor grupuri etnice din România. Rata abandonului şcolar este
semnificativ mai ridicată în rândul rromilor şi, în general, nivelul de
şcolarizare al rromilor este mai scăzut decât al altor grupuri etnice.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Conceptul de structură socială reflectă „totalitatea claselor,
colectivităţilor, comunităţilor şi grupurilor sociale, precum şi ansamblul
relaţiilor sociale materiale, comunitare şi de grup ce se instituie în
cadrul societăţii şi care corespund acestor forme de viaţă şi activităţii
colective a oamenilor”.
• Structura socială este, pe de o parte, un subsistem în care, pe
orizontală, se situează familia, satul, oraşul, naţiunea, şi pe de altă
parte, un susbsistem unde, pe verticală, se află grupurile clasiale, de
stratificare, ocupaţionale, generaţii, sexe, vârste, nivel de instrucţie
şcolară.
105
• Societăţile individualiste, dominante astăzi, sunt societăţi deosebit de
complexe din punctul de vedere al structurii sociale, această
complexitate datorându-se gradului mare de mobilitate socială, ceea
ce atrage după sine o dinamică socială accentuată.
• În sens general, prin stratificare socială se desemnează diferitele
modalităţi de ordonare a indivizilor într-o societate în funcţie de poziţiile
sociale pe care le deţin (divizarea unei societăţi în caste, ordine sau
clase sociale trimite la tot atâtea forme de stratificare). În sens
restrâns, prin acest concept se descrie caracterul ierarhic al unei
societăţi divizate în „straturi”, altfel spus grupuri (grupări) sociale fără
ierarhie oficială şi juridică, ai căror membri sunt definiţi şi clasaţi în
funcţie de unul sau mai multe criterii (venit, rezidenţa, prestigiu etc.).
• Printre cele mai cunoscute criterii de stratificare, analizate în
literatura sociologică, se află: bogăţia (averea), puterea, prestigiul,
cultura, educaţia, profesia, venitul, care pot fi tratate în corelaţie sau în
raporturi de competitivitate.
• Clasele sociale reprezintă grupuri de indivizi care au aceleaşi resurse
materiale, influenţă socială şi şanse similare de a avansa în ierarhia
unei societăţi.
• Statusul social (occupational status friendship) este poziţionarea pe
care o au indivizii dintr-o societate, în funcţie de sociabilitatea lor.
• Schimbarea socială reflectă dinamica trecerilor unor componente ale
sistemului social sau chiar a acestuia în ansamblu de la o stare sau
structură relativ stabilă la alte stări şi structuri noi, diferite calitativ sau/şi
cantitativ.
• Mobilitatea socială - mişcarea indivizilor în cadrul unei structuri
sociale precum şi accesul la ocuparea unor poziţii corespunzătoare
calităţilor şi mijloacelor de care dispun (studii, competenţă, bunuri
materiale etc.).
• Grupul etnic este un grup social ai cărui membrii au un semnificativ
sentiment al identităţii. Componenţii unui grup etnic diferă de alţii prin
trăsături caracteristice: obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente, limbă,
religie, concepţie despre viaţă. Prin grup etnic definim o populaţie
distinctă în cadrul unei societăţi mai largi, a cărei cultură este diferită de
a sa. Un grup etnic este o structură care include persoane din toate
grupele de vârstă şi de ambele sexe, iar etnicitatea este împărtăşită de
toţi.

Întrebări de autoevaluare
1. Cum definiţi conceptul de structură socială?
2. Care sunt criteriile care pot determina stratificarea socială?
3. Ce este internaţionalizarea?
4. Ce înţelegeţi prin mobilitate socială, respectiv mobilitate?
5. Care sunt funcţiile şi factorii mobilităţii?

106
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

CALITATEA VIEŢII

Cuvinte cheie: nivel de trai, bunăstare, stil de viaţă, mod de viaţă

Rezumat
Conceptul de bunăstare implică un standard de viaţă decent (nivel
de trai), normal atât la nivel individual cât şi la nivelul întregii societăţi.
Noţiunea de “calitatea vieţii” are o arie mai întinsă de cuprindere decât
noţiunea de “nivel de trai”, abordând şi starea demografică, calitatea
mediului înconjurător şi condiţiile mediului social-politic, protecţia socială.
Prin nivel de trai se înţelege gradul de satisfacere a necesităţilor de viaţă
ale populaţiei unei ţări, ale unui grup social sau ale unei persoane,
expresie a volumului de bunuri şi servicii de care dispune populaţia pe
baza veniturilor obţinute. Prin mod de viaţă se înţelege organizarea vieţii
membrilor unui grup social sau colectivităţi, adică ceea ce fac indivizii şi
modul în care se desfăşoară viaţa lor în condiţii sociale date. Nivelul de
trai reprezintă "ansamblul condiţiilor materiale, culturale şi sociale pe care
societatea le asigură tuturor membrilor săi sau diferitelor grupe de
populaţie, familii sau persoane într-o anumită perioadă".

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Nivelul de trai şi bunăstare

Nivelul de trai şi bunăstarea sunt două noţiuni care se interferează
şi se intercondiţionează reciproc. Conceptul de bunăstare implică un
standard de viaţă decent (nivel de trai), normal atât la nivel individual cât şi
la nivelul întregii societăţi. Asigurarea unui nivel de trai decent presupune
atingerea unui standard de viaţă compatibil cu demnitatea umană, care se
măsoară prin bunurile si serviciile de care populaţia dispune şi condiţiile în
care trăiesc oamenii.
De asemenea, şi bunăstarea depinde de o multitudine de factori
sau coordonate: de venituri, de mediu de lucru, de mediul înconjurător, de
gradul de uşurinţă al accesului la cultură, învăţământ, de gradul de
dezvoltare al ţării în cauză, etc., iar datorită acestora, bunăstarea poate fi
percepută diferit de la o societate la alta, de la o clasă socială la alta, de la
o persoană la alta etc.
Bunăstarea este o componentă esenţială a situaţiei umane, ea
reflectă un sistem de nevoi, corelat cu contextul economico-social în care
se integrează fiecare om, din perspectiva proprietăţii, nivelului de consum,
stării material-financiare, ierarhiei sociale şi culturale. Astfel, bunăstarea
apare ca o stare optimă la care aspiră individul, prin modul lui de a
produce, economisi şi consuma.
Bunăstarea socială sau colectivă reprezintă acel „tip de bunăstare
înţeleasă în sensul că toţi membrii colectivităţii trebuie să dispună de un
stoc minim de bunuri economice considerat a fi decent, normal”.
Se impune o diferenţiere între bunăstarea individuală şi bunăstarea
107
colectivă.
Bunăstarea este suma satisfacţiilor individuale produse de un
anumit sistem economic, iar sporirea ei se face prin maximizarea acestei
sume. Aceasta presupune, în primul rând, că satisfacţiile individuale pot fi
comparate şi în al doilea rând că aceeaşi sumă de bani are o valoare mai
mare pentru un sărac decât pentru o persoană înstărită (utilitatea
marginală a banilor scade o dată cu averea).
Fiecare individ din societate îşi vede într-un anume fel bunăstarea,
care presupune nu numai condiţii materiale, respectiv acumularea de
bunuri şi servicii, dar şi o dreptate socială, o siguranţă pentru toate
alternativele fiinţei umane. Acesta nu presupune o egalitate socială,
specifică economiei de comandă, ci un echilibru sub raportul participării la
bugetul statului a celor bogaţi şi a celor săraci, de contribuţie pe măsura
posibilităţilor fiecăruia la funcţionarea societăţii în ansamblu.
Prin aprecierea bunăstării se creează o imagine a raportului dintre
nevoile oamenilor şi gradul de satisfacere a acestora având în vedere
constrângerea bugetară, resursele limitate de care dispun, modul raţional
de alocare a resurselor în vederea satisfacerii cât mai bine a nevoilor,
nivelul de aspiraţii, dorinţe, nivel de educaţie, pregătire profesională, etc.

Nivelul de trai.
Prin nivel de trai se înţelege gradul de satisfacere a necesităţilor de
viaţă ale populaţiei unei ţări, ale unui grup social sau ale unei persoane,
expresie a volumului de bunuri şi servicii de care dispune populaţia pe
baza veniturilor obţinute. Astfel, nivelul de trai reprezintă ansamblul
condiţiilor materiale, culturale şi sociale pe care societatea le pune la
dispoziţia întregii colectivităţi. Limitele nivelului de trai depind de nivelul de
dezvoltare economică al fiecărei ţări, de gradul de participare la procesul
muncii, de capacităţile, aptitudinile şi calitatea activităţilor desfăşurate, ca
şi de poziţia fiecărei persoane faţă de sursele de venit.
Caracterizarea nivelului de trai al unei societăţi presupune a avea
în vedere următoarele elemente: nivelul şi evoluţia veniturilor; nivelul,
evoluţia şi structura consumului; condiţiile de muncă; condiţiile de locuit;
starea de sănătate a populaţiei; nivelul de instruire al populaţiei etc.

Modul de viaţă
Conceptul sociologic de mod de viaţă se referă la viaţa oamenilor
ca un fapt social. Prin mod de viaţă se înţelege organizarea vieţii
membrilor unui grup social sau colectivităţi, adică ceea ce fac indivizii şi
modul în care se desfăşoară viaţa lor în condiţii sociale date. Altfel spus
modul de viaţă reprezintă modul în care oamenii îşi organizează viaţa
cotidiană în activitatea de muncă, în familie în viaţa civică şi timpul liber,
adică modul de a se hrăni, de a se îmbrăca, de a locui şi a-şi realiza
aspiraţiile personale în raport cu sistemul de valori şi norme dominante în
comunitatea respectivă.

Stilul de viaţă
Stilul de viaţă se referă la totalitatea activităţilor care compun viaţa
unei persoane, grup, colectivitate, dar dintr-o perspectivă nu descriptivă
sau explicativă, ci intern-structurală şi normativă. Stilul de viaţă poate fi

108
definit ca fiind o configuraţie valorică a preferinţelor şi opţiunilor, ce se
manifestă ca proiect şi concepţie de viaţă, ce acordă acesteia sens şi
unitate, ca modalitate în care indivizii sau grupurile îşi trăiesc viaţa socială
în dubla lor calitate: de proprietari şi producători. Stilul de viaţă mai poate
fi definit ca fiind: un mod de a folosi diferite bunuri, lucruri şi timpul, care
este caracteristic unui grup; un set de practici şi atitudini care au sens într-
un context particular.
Deoarece stilul de viaţă este un concept foarte utilizat în ştiinţele
sociale, el a cunoscut o extindere permanentă a conţinutului, dobândind o
multitudine de valenţe care îi conferă o anumită ambiguitate, fiind folosit
deseori ca sinonim pentru concepte înrudite ca: mod de viaţă, clasă
socială, status grup.
Distincţia între mod de viaţă şi stil de viaţă nu a fost întotdeauna
foarte clară, mulţi autori considerând cei doi termeni ca fiind interşanjabili.
Concret, modul de viaţă se referă la felul în care se desfăşoară viaţa unor
grupuri sociale la un moment dat, la ce strategii de viaţă, ce
comportamente şi atitudini dezvoltă la un moment dat un grup social într-
un context socio-economic particular. Pe când stilul de viaţă se referă la
opţiunea individuală, adică, la ce strategie de viaţă, ce comportamente şi
atitudini dezvoltă la un moment dat individul.
În prezent, cercetările privind calitatea vieţii reprezintă un domeniu
preferenţial de activitate, care reuneşte specialişti din sfera ştiinţelor
sociale. Explicaţia constă atât în interesul practic, politic al acestei teme,
cât şi în statutul ontologic al calităţii vieţii şi al conceptului corespunzător în
cadrul realităţii sociale şi al ştiinţelor acesteia. Sensul întregii activităţi
sociale, al societăţii însăşi, este de a asigura existenţa oamenilor. Ca
ultima finalitate a funcţionarii organismului social, calitatea vieţii ocupă o
poziţie privilegiată în cadrul societăţii.
De aici rezultă caracterul sintetic al calităţii vieţii; spre ea converg şi
cu ea se corelează toate celelalte aspecte ale sistemului social. Din acest
punct de vedere se poate afirma: calitatea vieţii reprezintă oglinda în care
se reflectă întreg sistemul socio-economic.

Calitatea vieţii populaţiei

Calitatea vieţii populaţiei constituie o preocupare importantă în
cadrul ştiinţelor economice şi politice. Domeniul calităţii vieţii este un
domeniu de interes pentru specialişti şi pentru factorii de decizie politică,
importanţa lui rezidă din importanţa care se acordă factorului uman într-o
societate.
În cercetarea conceptului de calitatea vieţii din punct de vedere al
metodologiei sociologice nu poate fi omisă relaţia existentă între nivelul de
trai, modul de viaţă, standardul de viaţă, stilul de viaţă şi calitatea vieţii.
Deseori de face chiar confuzie între calitatea vieţii şi celelalte concepte
(noţiuni) amintite mai sus: aceste concepte, deşi la prima vedere par a se
confunda, sunt totuşi diferite datorită sferei de cuprindere.
Conceptul de calitate a vieţii are un caracter evaluator prin
finalitatea sa practică – aceea de a indica oamenilor sau colectivităţilor ce
trebuie făcut pentru a îmbunătăţii condiţiile de trai. Problemele de conţinut
şi conducere ale calităţii vieţii joacă un rol important în cadrul concepţiei
originale, conform căreia bunăstarea individuală şi calitatea societăţii se

109
influenţează reciproc şi sunt interconectate.
Aria calităţii vieţii este definită ca valoarea pentru om a vieţii sale,
modul şi măsura în care condiţiile vieţii oferă omului posibilitatea
satisfacerii multiplelor sale necesităţi, gradul în care viaţa este
satisfăcătoare pentru om. În accepţiunea mai largă a calităţii vieţii, aceasta
presupune abordarea conceptului ţinând seama de următoarele arii de
investigaţie:
- calitatea mediului înconjurător, care este caracterizată printr-o
relaţie permanentă şi normală între om şi mediul natural;
- calitatea mediului social, care sa asigure condiţii stabile de viaţa
materială, ocuparea deplină a forţei de muncă, asigurarea timpului liber,
relaţiile umane fireşti, activitatea politică, morală şi spirituală nestingherită;
- calitatea mediului familial, prin realizarea integrării complexe a
familiei ca unitate demografică, economică şi de consum;
- calitatea mediului de muncă, condiţii care să permită posibilitatea
împlinirii idealurilor profesionale sau sociale.
Conceptul de calitate a vieţii poate fi definit în mod analitic astfel:
“Calitatea vieţii cuprinde ansamblul condiţiilor fizice, economice, sociale,
culturale, politice, de sănătate etc. în care oamenii trăiesc, conţinutul şi
natura activităţilor pe care le desfăşoară, caracteristicile relaţiilor şi
proceselor sociale la care participă, bunurile şi serviciile la care au acces,
modelele de consum adoptate, modul şi stilul de viaţă, evaluarea gradului
în care împrejurările şi rezultatele corespund aşteptărilor populaţiei, stările
subiective de satisfacţie sau insatisfacţie, fericire, frustrare etc.”.
O problemă în definirea calităţii vieţii este multidimensionalitatea
acesteia. Variază în funcţie de timp şi circumstanţe, este subiectivă şi
obiectivă, calitativă şi cantitativă, directă şi indirectă.
Conceptul de calitate a vieţii a apărut ca o completare a noţiunii de
nivel de trai (care este definit ca fiind “gradul de satisfacere a necesităţilor
de viaţă ale populaţiei unei ţări, ale unui grup social sau ale unei
persoane, expresie a volumului de bunuri şi servicii de care dispune
populaţia pe baza veniturilor obţinute”). Unii cercetători înclină să
definească nivelul de trai prin elementele cuantificabile ale calităţii vieţii.
Există similitudini între noţiunile de “calitatea vieţii” şi “nivel de trai”,
dar şi deosebiri.
Calitatea vieţii include printre elementele sale esenţiale nivelul de
trai al populaţiei. Astfel, se poate observa că noţiunea de “calitatea vieţii”
are o arie mai întinsă de cuprindere decât noţiunea de “nivel de trai”,
abordând şi starea demografică, calitatea mediului înconjurător şi
condiţiile mediului social-politic, protecţia socială.
O atenţie specială atunci când se analizează calitatea vieţii este
acordată indicatorilor prin care este caracterizată aceasta. Indicatorii
calităţii vieţii nu sunt altceva decât un set de indicatori desprins din
sistemul indicatorilor sociali, meniţi să caracterizeze calitatea vieţii la un
moment dat.
Conceptul de calitate a vieţii a apărut ca o completare a noţiunii de
nivel de trai (care este definit ca fiind “gradul de satisfacere a necesităţilor
de viaţă ale populaţiei unei ţări, ale unui grup social sau ale unei
persoane, expresie a volumului de bunuri si servicii de care dispune
populaţia pe baza veniturilor obţinute”).

110
 Nivelul de trai reprezintă "ansamblul condiţiilor materiale, culturale
şi sociale pe care societatea le asigură tuturor membrilor săi sau diferitelor
grupe de populaţie, familii sau persoane într-o anumită perioadă". Pentru
caracterizarea nivelului de trai al populaţiei se au în vedere următoarele
elemente definitorii: nivelul şi evoluţia veniturilor; gradul de înzestrare cu
bunuri de folosinţă îndelungată; nivelul şi evoluţia preturilor şi tarifelor
pentru bunurile şi serviciile ce alcătuiesc consumul populaţiei; nivelul şi
structura consumului de bunuri şi servicii; condiţiile de muncă şi odihnă;
nivelul de instruire şi nivelul cultural; condiţiile de locuit şi serviciile
comunale; starea de sănătate a populaţiei.
O problemă esenţială, care se ridică atunci când se analizează
calitatea vieţii, este problema asigurării datelor, pe baza cărora să se
poată realiza analiza. Este un lucru firesc dacă se are în vedere faptul că,
oricât de performante ar fi metodele de măsurare sau modelele de analiză
folosite, calitatea necorespunzătoare a datelor utilizate poate anula
complet efectele pozitive ale performanţelor acestora.
Sursa datelor reprezintă un termen a cărui semnificaţie constă în
indicarea provenienţei datelor. Este necesar să se facă o precizare legată
de două noţiuni, aparent identice:
- sursa datelor, sau pe scurt “sursa”, se utilizează în mod obligatoriu
(sau aproape obligatoriu) la fiecare tabel sau grafic dintr-o lucrare de
specialitate;
- sursa de date reprezintă una din etapele premergătoare şi
obligatorii în proiectarea şi pregătirea lucrărilor de analiză statistică,
indiferent de întinderea acestora.
Baza surselor de date o reprezintă datele primare, obţinute din
cercetări totale (recensăminte) sau cercetări parţiale (anchete), din
reţeaua de măsurare şi supraveghere (sistemul de monitorizare) sau din
surse administrative.
Calitatea analizei este influenţată foarte mult de calitatea surselor
de date. Culegerea datelor (observarea statistică) se realizează prin
diferite procedee, adaptate în funcţie de natura fenomenelor studiate, de
posibilităţile de înregistrare a fenomenelor, de mijloacele tehnice de
prelucrare a datelor.
Domeniul social şi mai ales domeniul calităţii vieţii, datorită
complexităţii acestuia, impune cercetarea prin sondaj. Aceasta deoarece
apar uneori situaţii în care cercetarea statistică exhaustivă este imposibil
de realizat sau costurile realizării unei astfel de cercetări ar fi mult prea
costisitoare.
Avantajele oferite de o cercetare prin sondaj sunt date de
reducerea costurilor cercetării şi creşterea operativităţii, ceea ce are ca
rezultat diminuarea timpului de obţinere a rezultatelor.
Cercetarea prin sondaj permite aprofundarea unor domenii care nu
pot fi atinse numai de recensământ. Problema care se ridică în cazul
cercetărilor selective este cea a rigurozităţii ştiinţifice cu care se
desfăşoară aceasta cercetare: definirea populaţiei de interes, alegerea
eşantionului sunt etape foarte importante într-o cercetare selectivă.
Principalele modele şi indicatori ai calităţii vieţii:
• Indicatorii obiectivi includ: nivelul de trai, sănătatea şi longevitatea,
caracteristicile locuinţelor şi vecinătăţilor. Acestea sunt măsurate în

111
general prin indicele costului vieţii, ratele de mortalitate, cheltuielile cu
serviciul de sănătate publică, nivelele de educaţie, structura vecinătăţilor şi
densitatea, structura socio-economică şi indicatorii inegalităţilor.
• Indicatori subiectivi includ: satisfacţia vieţii şi bunăstarea
psihologică, morală, împlinirea individuală, fericirea, măsurată prin
indicatori ai satisfacţiei vieţii.
• Satisfacerea nevoilor umane, inclusiv circumstanţele obiective
(cum ar fi cele legate de locuinţă, securitate, hrana, încălzire) şi
oportunităţile pentru autorealizare, care constituie reminiscente ale teoriei
nevoilor umane a lui Maslow (psihologice, siguranţa, securitate, social şi
statut, personalitate, respect de sine) măsurate prin indicatorii satisfacţiei
subiective. Această abordare a modelului şi tipului de măsurare este
comună în institutele de cercetare a sănătăţii.
• Modele psihologice, includ variabilele de presiune şi intermediere
(distincţia între acestea este încă neclarificată în cercetările privind
calitatea vieţii). Acestea subliniază dezvoltarea personală, competenţa
cognitivă, eficientă şi adaptabilitatea, nivelul respectului de sine,
independenţa percepută, competenţa socială, controlul, autonomia,
eficienţa personală, precum si optimismul-pesimismul. Includ, de
asemenea, comparaţii între discrepanţele dintre modelele relativităţii
experienţelor trecute, circumstanţelor prezente şi aspiraţiilor viitoare –
realizările individuale ale aspiraţiilor, speranţelor şi aşteptărilor, în mod
particular în legătură cu comparaţiile sociale cu ceilalţi membrii ai
societăţii. Măsurătorile de acest tip sunt încă la început, nu au fost
dezvoltate încă.
• Modele ale stării de sănătate şi performanţelor, se bazează pe
măsurători ale stării de sănătate, scale ale depresiilor sociale şi scale ale
funcţionarii fizice (activităţi ale traiului zilnic şi traiul zilnic activ) –
cunoscute în general sub denumirea de scale ale dizabilităţilor; indicatorii
de referinţă sunt indicatori ai stării de sănătate şi ai asistentei sociale.
• Modele ale sănătăţii sociale, măsurate cu ajutorul indicatorilor
relaţiilor sociale, suportului social şi activităţilor sociale (integrarea în
comunitatea locală).
• Modele ale coeziunii sociale si capitalului social, includ resursele
publice, de mediu şi ale vecinătăţilor (inclusiv cele care facilitează
reciprocitatea şi onestitatea ce decurg din conexiunile sociale dintre
oameni, încurajate de disponibilitatea şi tipul facilităţilor comunităţii şi ale
resurselor). Măsurarea calităţii vieţii în acest tip de modele se realizează
prin indicatori obiectivi ai: ratei incedenţei crimelor, ai poluării, ai costului
vieţii, ai facilităţilor pentru cumpărături, accesul la zone pitoreşti, costul
întreţinerii gospodăriilor, facilităţile pentru educaţie, siguranţa publică –
politie, nivele ale ocupării forţei de muncă, niveluri ale câştigului salarial,
niveluri ale ratei şomajului, clima, accesul la sporturi în aer liber/ în sală,
timpul petrecut pe drumul spre serviciu, accesul la facilităţile de petrecere
a timpului liber.
Alţi indicatori din această categorie includ accesul la transport
convenabil şi ieftin şi caracteristicile generale ale vecinătăţilor. Indicatorii
subiectivi includ valorile publice, percepţia şi nivelele de satisfacţie
referitoare la aria de rezidenta, facilităţile acesteia, transportul şi siguranţa
împotriva crimelor.

112
 • Modele de mediu se preocupă de studierea evoluţiei mediului de
rezidenţă.
• Modele ideografice sau individualizate – abordări hermeneutice pe
baza valorilor, interpretărilor şi percepţiilor individuale, a satisfacţiei aduse
de poziţia în societate, circumstanţelor şi priorităţilor în viaţă. Acest fel de
modele este investigat folosind tehnici de intervievare individualizate,
semi-structurate şi calitative.

Sistemul de indicatori ai calităţii vieţii cuprinde: indicatorii

drepturilor omului; indicatorii educaţiei; indicatorii energetici; indicatorii
habitatului; indicatorii infrastructurii; indicatorii de mediu; indicatorii
ocupării i; indicatorii siguranţei naţionale; indicatorii siguranţei publice;
indicatorii stării de sănătate; indicatorii timpului liber; indicatorii veniturilor.
Begu L. a făcut o diferenţiere interesantă a indicatorilor calităţii vieţii
în funcţie de anumite criterii. Astfel, indicatorii au fost grupaţi după trei
niveluri, şi anume:
- indicatorii economici, care cuantifică condiţiile economice ale
bunăstării;
- indicatorii sociali, care cuantifică condiţiile sociale ale bunăstării;
- indicatorii calităţii vieţii, care se referă la reacţiile subiective ale
oamenilor la procesele şi fenomenele economice şi sociale.
Acelaşi autor a împărţit indicatorii după trei tipuri:
- indicatori definiţionali, care au ca particularitate introducerea de
semnificaţii cu ajutorul unei anumite convenţii terminologice;
- indicatori de inferenţă, care intervin în condiţiile în care indicatorul
reprezintă o variabilă latentă inaccesibilă observaţiei directe;
- indicatorii empirici, care sunt utilizaţi în cazul când variabilele sunt
direct observabile, ceea ce permite determinarea relativ riguroasa a
relaţiilor implicate.
O evaluare a calităţii vieţii poate merge foarte în detaliu, analizând
sub toate aspectele situaţia socială. O concepţie adecvată despre
calitatea vieţii trebuie să pătrundă mult dincolo de acumularea avuţiei şi
creşterea produsului naţional brut şi a altor variabile legate de venit.
Pentru a avea o privire de ansamblu, care să permită realizarea
unei analize coerente a calităţii vieţii se poate face o sinteză a celor mai
importanţi indicatori. Ţinând seama de evoluţia continuă a societăţii, de
ritmul de dezvoltare şi tendinţele actuale ale economiei, consider că se
poate structura sistemul de indicatori care caracterizează calitatea vieţii în
trei grupe majore: sănătate, mediu şi siguranţa publică; participarea
economică şi participarea şi incluziunea socială.
Analog dimensiunilor conceptului de calitate a vieţii, se disting două
tipuri de indicatori utilizaţi pentru măsurarea acesteia: subiectivi si
obiectivi. Mai sunt utilizate, de asemenea, estimaţii expert care combină
cele două abordări, subiectivă şi obiectivă.
Indicatorii subiectivi reflectă evaluările subiective ale vieţii
oamenilor. Aceşti indicatori reprezintă nivelul micro al datelor despre
calitatea vieţii, colectate de la agenţii individuali. Măsurările acestui fel de
indicatori sunt esenţial personale şi se bazează pe raportările individuale
ale bunăstării şi pe răspunsurile obţinute în urma sondajelor şi
investigaţiilor. Chestionarele pot avea uneori până la o sută de întrebări.

113
De asemenea, aceste date pot fi colectate prin investigaţii longitudinale
ale populaţiei. Măsurile subiective reflectă atât situaţia reala a calităţii
vieţii, sau condiţiile de trai în general, cât şi atitudinea oamenilor referitor
la aceste condiţii. Agregarea acestor aprecieri subiective prin tehnici şi
metode statistice poate ajuta la identificarea valorilor societăţii sau ale
diferitelor grupuri sociale.
Indicatorii obiectivi ai calităţii vieţii sunt construiţi pe baza
variabilelor “solide”, ca de exemplu datele de la instituţiile şi organizaţiile
municipale sau guvernamentale, care pot include conturi financiare,
registrul de evidenţă al populaţiei, statistici medicale, grade de poluare, şi
alte informaţii colectate de instituţii în mod regulat. Această abordare
urmăreşte să examineze societatea ca pe un întreg, în sensul cel mai
general, prin setul de indicatori macroeconomici, sociali, demografici, care
determină condiţiile de viaţă şi modul în care oamenii trăiesc.
Ca o măsură obiectivă, calitatea vieţii poate fi definită prin inter-
relaţionare cu patru factori determinanţi ai funcţionării vitale şi ai activităţii
populaţiei. Aceştia sunt: calitatea populaţiei, bunăstarea materială,
calitatea sistemului social, calitatea mediului.
Descompunerea ierarhică a fiecărei componente poate merge până
la nivelul caracteristicilor de baza evaluate prin datele statistice sau prin
estimări expert.
Indicatorii calităţii vieţii ar trebui să îndeplinească următoarele
criterii: să fie reprezentativi pentru calitatea vieţii; să fie simplu şi uşor de
interpretat şi comunicat; să ilustreze tendinţele pe termen lung; să
reacţioneze la modificări ale factorilor care afectează calitatea vieţii; să se
integreze în nivelul studiului; semnificaţia lor reală să provină din
comparaţii cu obiective clar definite sau praguri specifice; să fie
recunoscuţi în teorie şi în conformitate cu standardele general acceptate
de către experţi; să fie valabili în timp real sau să implice costuri reduse de
obţinere; să fie recunoscuţi pentru calitatea lor şi să aibă la baza o
documentaţie solidă; să fie actualizaţi periodic, la intervale spaţiale şi
temporale, folosind proceduri de măsurare şi sondaj adaptate la scala
calităţii vieţii.

Nivelul de trai – expresie a calităţii vieţii

Condiţia umană, stilul de viaţă, poziţia socială, cultura, valorile şi
aspiraţiile se cer abordate în contextul conceptului de nivel de trai. Nivelul
de trai reprezintă ansamblul condiţiilor economice şi noneconomice,
sociale, culturale şi politice pe care societatea le creează membrilor săi,
dar şi capacitatea, aptitudinile indivizilor de a-şi satisface cât mai bine
nevoile cu venitul lor. Aspectele definitorii ale nivelului de trai sunt legate
de: nivelul şi evoluţia veniturilor; nivelul şi evoluţia preţurilor bunurilor şi
serviciilor ce alcătuiesc consumul populaţiei; nivelul şi structura
consumului de bunuri şi servicii; condiţii de muncă şi petrecerea timpului
liber; condiţii de locuit; starea de sănătate şi acces la serviciile de
asigurare; educaţie şi accesul la cultură şi artă etc.
Nivelul de trai poate fi apreciat pe baza a două elemente distincte:
1. Starea vieţii oamenilor aşa cum este ea la un moment dat.
2. Existenţa unui set de criterii (valori) în raport cu care starea vieţii
este evaluată ca fiind bună sau mai puţin bună.

114
 Starea vieţii este expresia globală a tuturor condiţiilor şi activităţilor
din care viaţa se compune: calitatea mediului natural, calitatea habitatului,
calitatea muncii, calitatea vieţii de familie, calitatea timpului liber, calitatea
educaţiei, calitatea sănătăţii, calitatea participării la viaţa socială, calitatea
serviciilor economice şi sociale, calitatea mediului social etc.
Calitatea mediului natural este o condiţie foarte importantă a
dezvoltării armonioase a fiinţei umane. El poate afecta diferite sfere ale
vieţii umane, începând cu procesele biologice şi sfârşind cu activităţile de
ordin recreativ-estetic, dar percepţia poate fi diferită de la o persoană la
alta. Astfel, importantă este nu numai semnificaţia obiectivă a unei condiţii,
ci şi raportarea subiectivă la ea, conştientizarea impactului unei condiţii
asupra vieţii. Conştiinţa ameninţării şi insecurităţii este o componentă
importantă a vieţii fiecăruia, afectând şi alte componente.
Condiţia de viaţă a indivizilor depinde şi de cadrul macro-social,
adică de starea societăţii căreia fiecare îi aparţine şi de starea întregii
societăţi la nivel internaţional. În România, societatea se confruntă cu o
serie de schimbări, începând de la tipul de organizare socială de tip
socialist la tipul de organizare socială şi politică de tip capitalist, schimbări
în metodologia de organizare şi conducere a vieţii economice, politice şi
legislative, precum şi schimbări la nivelul gradului de civilizaţie.
Cadrul uman-colectiv vizează relaţiile dintre membrii societăţii, dar
şi participarea la realizarea diferitelor obiective sociale. În România, în
ultimul timp, relaţiile dintre membrii societăţii s-au deteriorat, primând
individualismul. Nu există o bună comunicare între oameni, începând de la
familie şi până la oamenii de pe stradă, vecini, prieteni, etc. Acest lucru nu
poate avea decât consecinţe negative asupra progresului economic şi
social. Dacă apare invidia, răutatea, egoismul, oameni antrenaţi într-o
concurenţă lipsită de orice scrupule, dorinţa de al distruge pe celălalt,
toate acestea nu pot să însemne decât o acţiune negativă, în evoluţia
dezvoltării umane. Şi mai mult, aceste conflicte la nivel de indivizi pot să
creeze conflicte la nivel de societate şi între societăţi, sub formă de
revolte, lupte şi conflicte permanente care nu duc decât la regresul
condiţiei umane.
În cadrul uman-individual este analizat individul din punct de vedere
fizic, biologic, psihologic cât şi din punct de vedere al capacităţilor
intelectuale şi morale. Aici intră starea de sănătate, frumuseţea fizică,
gradul de inteligenţă, tonusul vital, capacitatea de a te bucura de viaţă, de
a stabili relaţii cu semenii tăi, etc. Toate acestea depind de mediul familial
(educaţie, posibilităţi de stimulare a unor aptitudini, cultură etc.), dar şi de
mediul social (şcoala, profesia, prieteni, instituţii etc.) fiind într-o relaţie de
interdependenţă.
Toate aceste cadre pot afecta pozitiv sau negativ viaţa. Analizând
aceste cadre pentru ţara noastră, credem că ne încadrăm într-o acţiune
negativă cu tendinţe de ameliorare a acestora.
Pentru buna desfăşurare a vieţii avem nevoie de resurse, adică
totalitatea elementelor care se folosesc la producerea bunurilor materiale
şi spirituale, pe care individul le găseşte în mediul său de viaţă şi pe care
le poate folosi în construcţia propriei sale vieţi. Acestea sunt de natură
economică, naturale, social-culturale şi personale.
Resursele economice se referă la mijloacele financiare de care

115
fiecare individ dispune, cât şi de bunurile şi serviciile la care au acces.
Resursele naturale cuprind toate componentele cadrului natural de
care ne putem bucura şi beneficia în vederea recreării şi refacerii forţei de
muncă.
Resursele social-culturale constau în capacitatea societăţii de a
crea noi locuri de muncă, de a înfiinţa şcoli şi universităţi, de a asigura o
protecţie socială adecvată pentru toţi cetăţenii; capacitatea societăţii de a
stimula activitatea culturală a tinerilor prin diversificarea obiectivelor
culturale: muzee, săli de concerte, teatre, cinematografe, emisiuni de radio
şi televiziune, mass-media, acces la internet etc.
Resursele personale sunt reprezentate de capacităţile fizice,
psihice, intelectuale proprii fiecărui individ aşa cum există ele la un
moment dat şi pe baza cărora ne construim fiecare viaţa. Aceste resurse
pot fi atribuite prin bagajul ereditar cu care fiecare se naşte, dar şi
dobândite prin capacităţile native şi prin efortul fiecăruia de a-şi depăşi
condiţia şi mediul. Resursele pot fi căutate şi fructificate sau pot rămâne
nedescoperite şi neutilizate.
Viaţa noastră nu depinde numai de condiţiile de viaţă, ea mai
depinde şi de aspiraţiile, dorinţele, de direcţiile în care căutăm să ne
desfăşurăm viaţa, precum şi de efortul pe care îl facem pentru a avea un
anumit mod de viaţă, într-un cuvânt de înţelepciune. Înţelepciunea fiecărui
individ, alegerea cursului vieţii şi priceperea de a-l realiza pe acesta în
condiţiile existente şi cu resursele disponibile, reprezintă un factor esenţial
al calităţii vieţii. Fericirea sau nefericirea depinde de atitudinea fiecăruia
dintre noi, de modul cum ne construim viaţa indiferent de sferele vieţii
(familie, timp liber, educaţie, participare la viaţa socială etc.).
Nivelul de aspiraţii poate fi privit în două sensuri: unul pozitiv activ,
care mobilizează acţiunea, energiile pentru a spori efortul de obţinere a
condiţiilor favorabile şi al doilea sens poate fi negativ pasiv, atunci când
acţiunea nu este posibilă şi apare ca neputinţă, amărăciune, dezamăgire,
disperare. De asemenea, nivelul de aspiraţii depinde de condiţii, dacă ele
sunt favorabile nivelul aspiraţiilor creşte ceea ce va asigura creşterea şi
dezvoltarea umană. În condiţii nefavorabile, nivelul aspiraţiilor va asigura
doar adaptarea. Astfel, nesatisfacerea necesităţilor umane generează o
stare psihologică, la care psihicul şi-a dezvoltat un mecanism adaptiv la
insatisfacţie şi anume toleranţa – scăderea reacţiei negative la frustrare.
Cu ajutorul criteriilor de evaluare, putem aprecia pozitiv sau negativ
calitatea vieţii unei persoane sau colectivităţi. Numai că, în această
apreciere apar o serie de dificultăţi, deoarece criteriile de evaluare au largi
variaţii, atât de la un individ la altul, cât şi de la o societate la alta, în
funcţie de o serie de factori: educaţie, şcoala pe care o urmează, profesie
si grad de pregătire, calificare, nivelul venitului, statutul social, nivel de
aspiraţii, clasă socială din care face parte etc.
Astfel, nivelul de aspiraţii devine esenţial pentru teoria calităţii vieţii
si se referă tocmai la diferenţele de intensitate, de evoluţie a nevoilor în
cadrul unei colectivităţi.
Concluzionând, putem spune că acest concept de nivel de trai
poate fi privit pe de o parte, dintr-o perspectivă subiectivă, iar pe de altă
parte, dintr-o perspectivă obiectivă, cu implicaţiile sale pragmatice în toate
sferele activităţii economice şi sociale. Modul în care alegem să trăim

116
depinde de dorinţele şi aspiraţiile fiecăruia, în strânsă corelaţie cu
ansamblul de condiţii şi posibilităţi (resurse) create în contextul unei
societăţi.

Veniturile şi consumul populaţiei – componente ale calităţii

vieţii
Veniturile, cheltuielile şi consumul populaţiei sunt considerate de
către specialiştii în domeniu ca fiind componentele cele mai importante
deoarece, prin mărimea şi dinamica lor, oferă o viziune de ansamblu
asupra calităţii vieţii. Veniturile reprezintă unul din factorii-cheie care
influenţează în mod direct nivelul de trai al populaţiei.
Nivelul veniturilor influenţează în mod direct nivelul şi calitatea
consumului de produse alimentare, nealimentare şi servicii. Volumul
cheltuielilor dintr-o anumită perioadă depinde de nivelul veniturilor din
aceeaşi perioadă, de acumulările de venit din perioadele anterioare cât şi
de utilizarea veniturilor anticipate (credite cu rambursări din veniturile
viitoare).
Analiza veniturilor populaţiei se realizează cu ajutorul unor
indicatori sintetici şi analitici, care permit caracterizarea nivelului, structurii
şi dinamicii veniturilor populaţiei. Principalii indicatori sintetici cu ajutorul
cărora se pot caracteriza veniturile sunt: produsul intern brut (PIB);
veniturile totale; veniturile băneşti; veniturile disponibile.
Principalele componente ale veniturilor totale ale populaţiei sunt:
veniturile salariale, veniturile din agricultură, veniturile din activităţi
independente, veniturile din proprietăţi, veniturile din prestaţii sociale şi
alte venituri. Veniturile populaţiei nu se rezumă doar la încasările băneşti,
ci ele includ, în egală măsură, contravaloarea bunurilor şi serviciilor
obţinute şi primite de populaţie ca urmare a prestării unor activităţi utile din
punct de vedere social sau ca drepturi.
Pentru caracterizarea calităţii vieţii cele mai importante venituri sunt
veniturile disponibile, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea
de venituri nete. Acestea se determină prin scăderea din veniturile totale
ale gospodăriilor a impozitelor asupra veniturilor şi a contribuţiilor sociale,
precum şi a unor cheltuieli legate de producţia gospodăriei. Cu alte
cuvinte, veniturile nete reprezintă acea parte a veniturilor care rămân la
dispoziţia gospodăriilor pentru acoperirea cheltuielilor pe care şi le poate
permite o gospodărie. De mărimea veniturilor disponibile depinde în mod
direct volumul cheltuielilor pe care şi le poate permite o gospodărie
(raportul venituri / cheltuieli).
Consumul populaţiei reprezintă totalitatea produselor alimentare şi
nealimentare consumate şi a serviciilor folosite de populaţie în scopuri
neproductive într-o anumită perioadă de timp. Cheltuielile de consum ale
populaţiei depind în egală măsură atât de nivelul veniturilor, cât şi de
evoluţia preţurilor produselor şi serviciilor.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Modul de viaţă se referă la felul în care se desfăşoară viaţa unor
grupuri sociale la un moment dat, la ce strategii de viaţă, ce
comportamente şi atitudini dezvoltă la un moment dat un grup social
într-un context socio-economic particular. Pe când stilul de viaţă se
117
 referă la opţiunea individuală, adică, la ce strategie de viaţă, ce
comportamente şi atitudini dezvoltă la un moment dat individul.
• Calitatea vieţii cuprinde ansamblul condiţiilor fizice, economice,
sociale, culturale, politice, de sănătate etc. în care oamenii trăiesc,
conţinutul şi natura activităţilor pe care le desfăşoară, caracteristicile
relaţiilor şi proceselor sociale la care participă, bunurile şi serviciile la
care au acces, modelele de consum adoptate, modul şi stilul de viaţă,
evaluarea gradului în care împrejurările şi rezultatele corespund
aşteptărilor populaţiei, stările subiective de satisfacţie sau insatisfacţie,
fericire, frustrare etc.
• Sistemul de indicatori ai calităţii vieţii cuprinde: indicatorii drepturilor
omului; indicatorii educaţiei; indicatorii energetici; indicatorii habitatului;
indicatorii infrastructurii; indicatorii de mediu; indicatorii ocupării;
indicatorii siguranţei naţionale; indicatorii siguranţei publice; indicatorii
stării de sănătate; indicatorii timpului liber; indicatorii veniturilor.
• Indicatorii calităţii vieţii ar trebui să îndeplinească următoarele criterii:
să fie reprezentativi pentru calitatea vieţii; să fie simplu şi uşor de
interpretat şi comunicat; să ilustreze tendinţele pe termen lung; să
reacţioneze la modificări ale factorilor care afectează calitatea vieţii; să
se integreze în nivelul studiului; semnificaţia lor reală să provină din
comparaţii cu obiective clar definite sau praguri specifice; să fie
recunoscuţi în teorie şi în conformitate cu standardele general
acceptate de către experţi; să fie valabili în timp real sau să implice
costuri reduse de obţinere; să fie recunoscuţi pentru calitatea lor şi să
aibă la baza o documentaţie solidă; să fie actualizaţi periodic, la
intervale spaţiale şi temporale, folosind proceduri de măsurare şi
sondaj adaptate la scala calităţii vieţii.
• Starea vieţii este expresia globală a tuturor condiţiilor şi activităţilor
din care viaţa se compune: calitatea mediului natural, calitatea
habitatului, calitatea muncii, calitatea vieţii de familie, calitatea timpului
liber, calitatea educaţiei, calitatea sănătăţii, calitatea participării la viaţa
socială, calitatea serviciilor economice şi sociale, calitatea mediului
social etc.
• Veniturile, cheltuielile şi consumul populaţiei sunt considerate de
către specialiştii în domeniu ca fiind componentele cele mai importante
deoarece, prin mărimea şi dinamica lor, oferă o viziune de ansamblu
asupra calităţii vieţii.

Întrebări de autoevaluare
1. Cum definiţi bunăstarea?
2. Care este diferenţa dintre mod de viaţă şi stil de viaţă?
3. Ce reprezintă nivelul de trai?
4. Care este unul din factorii-cheie care influenţează nivelul de trai?
5. De ce depinde nivelul de aspiraţii?

118
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12

ANCHETA SOCIOLOGICĂ

Cuvinte cheie: procedeu, tipuri, instrumente, directă, indirectă

Rezumat
Ancheta este un procedeu de cercetare care constă în culegerea
de date verbale de la grupuri sau eşantioane de subiecţi aleşi în funcţie de
obiective precise, cu scopul descrierii şi analizei unei situaţii deosebite.
Ancheta socială este un procedeu de adunare a informaţiei şi de
observaţie asupra subiecţilor, a familiilor sau grupurilor sociale, efectuată
în mediul lor de viaţă, cu scopul unei cercetări metodice de verificare de
ipoteză, de mărturie sau înaintea unei intervenţii de natură administrativă.
Ancheta sociologică este cea mai cunoscută şi mai răspândită metodă în
investigarea fenomenelor sociale, fiind specifică ştiinţelor sociale.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

DEFINIŢII ale anchetei:

- „procedeu de cercetare care constă în culegerea de date verbale
de la grupuri sau eşantioane de subiecţi aleşi în funcţie de obiective
precise, cu scopul descrierii şi analizei unei situaţii deosebite”, definiţia
anchetei, în general (dicţionar de psihologie).
- „procedeu de adunare a informaţiei şi de observaţie asupra
subiecţilor, a familiilor sau grupurilor sociale, efectuată în mediul lor de
viaţă, cu scopul unei cercetări metodice de verificare de ipoteză, de
mărturie sau înaintea unei intervenţii de natură administrativă”, definiţia
anchetei sociale (dicţionar de psihologie);
- „ancheta constă în culegerea de date sau informaţii despre
entităţile sociale cuprinse într-un eşantion pe baza chestionării orale şi /
sau scrise, în vederea identificării de distribuţii statistice şi interrelaţii
(asocieri, covariaţii, raporturi funcţionale sau cauzale etc.) între indicatorii
sau variabilele care corespund unui model teoretic şi pentru extrapolarea
concluziilor de la nivelul eşantionului la cel al populaţiei de referinţă” (L.
Vlăsceanu);
- „ancheta este metoda de culegere a informaţiei de la o masă
mare de indivizi umani, cu ajutorul unui instrument specific: chestionarul”
(T. Rotariu). Autorul menţionează că din punct de vedere tehnic, ancheta
are două variante fundamentale: orală (directă) şi în scris (indirectă).
Ancheta orală are două variante principale („faţă în faţă” şi „prin
telefon”) şi presupune o desfăşurare constând:
- într-o întrevedere între cel ce caută informaţia (cercetătorul sau
operatorul) şi subiectul deţinător al informaţiei; face excepţie de la această
caracteristică ancheta prin telefon;
- într-o convorbire între cei doi (există şi variante cu mai mulţi
subiecţi la anchete colective);
119
 - în punerea întrebărilor de către cercetător / operator;
- notarea răspunsurilor o face tot cel care a pus întrebările
(cercetătorul ori operatorul).
Se pune în mod firesc întrebarea dacă şi prin ce diferă ancheta
orală de interviu?
„Distincţia dintre anchetă şi interviu, se bazează pe o serie de
trăsături distinctive, atât de natură formală (de realizare a cercetării), de
natura conţinutului problemelor studiate, cât şi de natura populaţiei direct
investigate, dar nu trebuie să se confunde ancheta orală cu interviul”.
Analiza deosebirilor anchetă indirectă – interviu:
1. Ancheta are un caracter mult mai standardizat (lucrurile sunt mult
mai clar stabilite de la început şi se admite o marjă foarte mică de abateri),
în timp ce la interviu desfăşurarea lui este mult mai dependentă de relaţia
(şi reacţia) operator – subiect.
2. Ancheta nu se poate dispensa de chestionar care este
obligatoriu ca instrument. Interviul se poate desfăşura chiar fără nici un
instrument pregătit dinainte (interviul „liber”) ori pe baza unuia doar
orientativ (ghid de interviu).
3. Ancheta ambiţionează spre reprezentativitate, ea având o
cuprindere mare caută să se refere la un lot de anchetaţi care să
corespundă caracteristicilor populaţiei de ansamblu. În interviu, atenţia se
îndreaptă spre mai puţini subiecţi, dar mai deosebiţi, chiar oarecum atipici.
4. Anchetele cuprind eşantioane mari (de sute ori mii de subiecţi) în
timp ce interviurile vizează populaţii / eşantioane mici, doar de ordinul
zecilor.
5. Ancheta obţine informaţii de la mulţi oameni, dar informaţii mai
puţine şi mai simple, ceea ce sugerează şi faptul că prin anchetă se obţine
cel mai adesea o cunoaştere „de suprafaţă”, mai superficială. Interviul
aspiră spre profunzime şi acest lucru îi determină caracterul intensiv
(ancheta fiind mai ales extensivă).
6. Prelucrarea marelui volum de informaţii al anchetei reclamă
procedee statistice (deci cantitative) în timp ce informaţiile mult mai puţin
standardizate recoltate prin interviu se prelucrează (analizează) mai ales
calitativ.
7. Interviul este oral (în toate variantele sale), iar ancheta indirectă
se realizează în scris.
8. Ancheta se realizează individual (chiar şi în cazul mai rar al
adunării într-o sală a subiecţilor, completarea chestionarelor este
individuală) în timp ce interviul poate fi şi de grup (mai ales varianta de
„focus grup”).
9. Ancheta fiind o tehnică de cuprindere a mari eşantioane,
utilizează personal ajutător, printre care aşa-numiţii operatori. Interviul cu
cât este mai slab structurat şi mai deosebit ca temă, reclamă o pregătire
mai înaltă, el se cere făcut de către cercetători.
10. Din cele de până acum rezultă concluzia că ancheta poate fi
apreciată ca aparţinând tehnicilor cantitative, în timp ce interviul aparţine
celor calitative.

Definirea anchetei sociologice.

Formularea unei definiţii cuprinzătoare pentru ancheta sociologică

120
este o sarcină mai mult decât dificilă datorită faptului că însăşi noţiunea de
anchetă sociologică are semnificaţii diferite.
Realizând o sinteză a diferitelor elemente cuprinse în definiţiile şi
caracteristicile din literatura de specialitate se poate defini ancheta drept o
metodă de interogare, informare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini,
motivaţii, aspiraţii, caracteristici personale etc.) la nivelul grupurilor umane,
mai mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă a datelor în vederea
descrierii şi aplicării lor.

Specificul anchetei sociologice

Ancheta sociologică este cea mai cunoscută şi mai răspândită
metodă în investigarea fenomenelor sociale, fiind specifică ştiinţelor
sociale. Este o metodă complexă de investigaţie sociologică cuprinzând:
- instrumente: chestionare, ghiduri de interviu, planuri de anchetă;
- tehnici: de codificare, de scalare, aplicare, analiză, prelucrare;
- alte metode: observaţia, analiza documentară şi de conţinut etc.
Ancheta constituie una dintre modalităţile de consultare a maselor
de oameni ai muncii, de cunoaştere ştiinţifică a opiniilor, atitudinilor,
aspiraţiilor lor şi totodată un mijloc de influenţare. Populaţia este
consultată prin intermediul sondajelor asupra unei game foarte largi de
probleme economice, sociale, activităţi comerciale, satisfacţii în raport cu
mass-media, utilizarea timpului liber, atitudini electorale etc.

Obiectul anchetelor sociologice este reprezentat de:

a) opiniile, atitudinile, comportamentele oamenilor;
b) aspiraţii, trebuinţe, motivaţii;
c) cunoştinţe, mărturii ale oamenilor privind fapte, fenomene,
evenimente etc.
d) caracteristici demografice;
e) caracteristici ale mediului social şi modului de viaţă al oamenilor:
ocupaţii, venit, condiţii de locuit, servicii sociale, educaţia, petrecerea
timpului liber etc.
Prin anchetă se studiază opiniile oamenilor (idei, păreri, atitudini şi
motivaţii) motiv pentru care i se mai spune şi anchetă de opinie.

Rolul anchetelor sociologice

Studiile bazate pe anchete pot oferi concluzii, constatări care să
permită elaborarea unor programe de măsuri de perfecţionare a activităţii
sociale într-un domeniu sau altul. Ancheta sociologică este o metodă
activă de cercetare. Aplicarea anchetei presupune un proces de
influenţare, instruire, educare a subiecţilor investigaţiei.

Valoarea anchetei sociologice

Printre virtuţile cele mai semnificative ale metodei anchetelor
menţionăm:
a) posibilitatea culegerii de informaţii bogate în timp relativ scurt;
b) rapiditatea cu care se aplică instrumentele de anchetă
(chestionarul) şi se prelucrează informaţiile;
c) aria largă de aplicabilitate, pe populaţii numeroase reprezentative
din punct de vedere statistic la scara unor mari unităţi economice,

121
localităţi, judeţe şi la scara naţională;
d) uşurinţa în aplicarea chestionarelor în teren;
e) economicitatea – ancheta cu ajutorul chestionarelor
standardizate este cea mai eficientă metodă de cercetare.

Limitele anchetei sociologice

Eficacitatea acestei metode poate fi redusă prin cele 2 mari limite:
- posibilitatea unor distorsiuni (erori) numeroase cauzate de mai
mulţi factori;
- existenţa unei rigidităţi în relaţia anchetator-anchetat prin
aplicarea unor chestionare formalizate.
a) Factorii de distorsiune într-o anchetă sunt multipli, dintre care cei
mai importanţi pot fi:
- subiectul anchetat – datorită subiectivităţii sale prin: sentimente,
resentimente, prejudecăţi, orizontul cultural-ştiinţific, gradul de implicare,
erori de memorie etc. pot influenţa răspunsurile sale şi pot modifica, mai
mult sau mai puţin, adevărul despre faptele studiate. Dacă ancheta prin
chestionare se opreşte la răspunsurile obţinute de la subiecţii investigaţi
fără a trece dincolo de ele pentru a corecta şi valida cu alte metode,
tehnici, informaţia obţinută rezultă că cercetătorul a rămas la nivelul
cunoaşterii comune.
- eşantionarea greşită – poate determina greşeli de extrapolare,
generalizare a datelor de la eşantion la populaţia totală.
- instrumentele de anchetă greşit elaborate (chestionare, ghiduri de
interviu cu întrebări vagi, ambigui, sugestibile etc.)
- operatorii de anchetă insuficienţi pregătiţi, superficiali pot constitui
adeseori surse de erori prin influenţa răspunsului subiectului anchetat
(sugerări de răspunsuri, adăugări, formulări proprii)
- erori de prelucrare – elaborarea de programe greşite pentru
calculator, erori de calcul etc.
Analiza critică a informaţiilor obţinute de la subiecţii anchetaţi şi
verificarea lor prin confruntare cu alte surse de informare constituie
principalele căi de prevenire a erorilor.
b) rigiditatea în relaţia dintre anchetator şi subiectul anchetei.
Tendinţa de formalizare excesivă a chestionarelor prin construirea de
răspunsuri precodificate la întrebările formulate este impusă de cerinţa
prelucrării rapide a informaţiilor cu ajutorul calculatoarelor. Cea mai mare
parte a întrebărilor conţin variante de răspunsuri precodificate, şi oricât de
bine ar fi intuite reacţiile posibile ale populaţiei supuse investigaţiei,
intervine inevitabil o anumită limitare şi încorsetare a răspunsurilor, se
pierd nuanţe, elemente noi care nu puteau să facă parte din sistemul
conceptual al cercetătorului care a elaborat chestionarul.

Tipurile anchetei sociologice

1. După criteriul aspectului tehnic, al realizării efective în practică:
- anchetă directă (orală, interviu), asupra căreia am făcut deja
comentariul nostru;
- ancheta indirectă (în scris) este tehnica de culegere a informaţiei
prin care un chestionar ajunge în mâna unor subiecţi şi aceştia îl
completează.

122
 Există mai multe modalităţi de ajungere a chestionarului la subiecţi:
- publicarea în presă, variantă aplicată mai de mult, dar abandonată
total astăzi în anchetele ştiinţifice (se practică doar pentru cele publicitare);
- înmânarea chestionarului de către cercetător / operator
subiectului, contactul având durată variabilă (doar pentru a motiva
cercetarea, a da şi explicaţii privind maniera de completare etc.);
- adunarea într-o sală a mai multor subiecţi, distribuirea
chestionarelor şi completarea lor. Are caracterul de anchetă colectivă,
creşte siguranţa recuperării, se pot da indicaţii de completare;
- trimiterea prin poştă a chestionarului, caz în care nici nu există
contactul direct, întâlnirea cu subiectul.
2. După scopul lor, avem:
- ancheta de explorare (prospectare) realizată pe teme / probleme
în general necercetate, în care lipsesc ipotezele şi în general informaţiile
sunt puţine. Asemenea anchete sunt mai ales descriptive, un exemplu
reprezentându-l cercetările monografice;
- anchete de diagnostic pentru care există ipoteze ce se supun
verificării, care apreciază o stare de lucruri, propun noi ipoteze etc.;
- anchete experiment, cu utilizare mai limitată dar rigurozitate
superioară, în care provocăm (creăm) o situaţie, manipulăm o variabilă
independentă (cauzală) şi urmărim consecinţele acestei manipulări;
- ancheta – invenţie rezultă mai mult prin efect decât prin scop şi
este acel tip din care se nasc ipoteze şi piste noi de cercetare;
3. După criteriul metodologiei folosite:
- anchete descriptive, în care accentul cade pe variabilele
dependente, deci pe măsurarea efectelor. Aici este cazul să amintim că
ancheta în general este plasată în categoria metodelor descriptive şi
probabil că majoritatea anchetelor rămân descriptive (monografiile);
- anchete explicative – axate în special pe variabilele independente
– cauzale – cum este cazul anchetelor experiment.
4. După natura conţinutului urmărit distingem anchete despre
atitudini, aptitudini, comportamente, motivaţii, stiluri de viaţă, muncă,
familie ş.a.m.d.;
5. După universul anchetei: anchete vaste (largi, masive) şi
restrânse;
6. După tema şi obiectivele urmărite:
- anchete generale pe teme mari şi cuprindere vastă („reforma
instituţiilor”, „privatizarea în România”, „industrializare şi urbanizare”,
„parteneriatul social”, „reconversia profesională” etc.);
- anchete specifice („privatizarea întreprinderii x”, „relaţia patronat –
sindicate la combinatul …”, „retrocedarea pădurilor în judeţul …”,
„disponibilizările în industria …” etc.);
7. După criteriul numărului / modalităţii de completare a
chestionarelor distingem anchete individuale şi colective;
8. În funcţie de gradul de cuprindere a populaţiei la care se referă:
- anchete complete, care cuprind întreaga populaţie (toţi indivizii,
familiile, gospodăriile, localităţile, circumscripţiile etc.);
123
 - anchete incomplete, în care o mare parte a populaţiei este
eliminată în mod arbitrar;
- anchete selective, ce cuprind şi ele doar o parte a populaţiei, dar
selectată după anumite reguli (partea fiind un eşantion);
9. După specificul temei există anchete demografice, culturale,
comerciale, urban-rurale, asupra stării de sănătate, asupra mass-media,
dezvoltării zonale etc.
10. În funcţie de ţelurile urmărite şi modul de desfăşurare a
anchetei, se disting:
a) Anchetele intensive – pe populaţii restrânse cu scopul de a
aprofunda o temă specială sau chiar o tematică complexă.
b) Anchetele extensive – pe populaţii numeroase, eşantioane mai
valabile la scara unui mare oraş, judeţ, regiune sau ţară, axate pe teme
speciale, surprinzând caracteristici de ordin general.
c) Anchetele calitative – sunt intensive şi pun accent pe studiul
însuşirilor, caracteristicilor definitorii ale faptelor sociale supuse
investigaţiei.
d) Anchetele cantitative – cu instrumente formalizate şi rezultate
cuantificabile se realizează pe populaţii mari, în studiul opiniilor, atitudinilor
comerciale, culturale, electorale etc.
e) Anchetele colective – se aplică pe grupuri de oameni în vederea
colectării informaţiei necesare şi nu pe indivizi luaţi separat. În cadrul
acestora interesează cunoaşterea tipurilor de comportamente la nivelul
ansamblului populaţiei investigate.
f) Anchete individuale – presupun aplicarea individuală a
instrumentelor de investigaţie în vederea corelării informaţiilor culese cu o
seamă de indicatori socio-demografici (vârstă, sex, studii, profesie). În
cadrul acestora interesează opiniile distincte ale diferiţilor subiecţi supuşi
investigaţiei.
g) Anchetele directe – presupun colectarea de informaţii referitoare
la subiecţii investigaţi, opiniile lor cu privire la fapte, fenomene în care sunt
implicaţi nemijlocit, participă la ele, sunt inerente vieţii şi activităţii lor.
h) Anchetele indirecte – se realizează, de regulă, asupra unor teme
intime, când sunt anchetaţi fie subiecţi cunoscători ai faptelor studiate, dar
neimplicaţi în desfăşurarea lor, fie se cer aprecieri, informaţii asupra
comportamentelor altor persoane decât al celor anchetate, chiar dacă cei
investigaţi sunt implicaţi în faptele studiate.
11. După conţinutul problemelor investigate se clasifică în:
a) Anchete socio-economice de interes naţional – se pot surprinde
periodic aspecte legate de evoluţia nivelului de trai, a calităţii vieţii etc.
b) Anchete asupra dezvoltării zonale, rurale şi urbane – sunt
studiate aspecte ale sistematizării şi modernizării localităţilor rurale şi
urbane, factorii economici şi sociali de amploare a obiectivelor industriale,
de construcţie, modernizare şi extindere a oraşelor.
c) Anchete de opinie publică – au loc asupra celor mai diferite
probleme economice, politice, sociale, culturale şi pot fundamenta
acţiunile sociale de educare şi antrenare a maselor la înfăptuirea diferitelor
obiective ce urmează a se realiza pe plan local sau zonal.
d) Anchete comerciale – sunt consacrate studiilor de marketing, de
124
investigare şi prospectare a pieţei, în vederea optimizării comerţului şi
influenţării producţiei de bunuri destinate consumului public.
e) Anchete asupra mijloacelor de comunicare în masă – presupun
studierea satisfacţiilor/insatisfacţiilor şi cerinţelor publicului faţă de diferite
componente ale mass-mediei.

Avantajele anchetei indirecte:

- aria mare de cuprindere, atât sub aspectul mărimii eşantioanelor,
cât şi din punct de vedere geografic. Acest din urmă aspect avantajos este
evident mai ales la ancheta prin poştă. Un singur cercetător ori o echipă
restrânsă poate trimite pe tot teritoriul ţării, în zeci de localităţi, sute ori mii
de plicuri conţinând chestionarul de anchetă. Dacă ar trebui să trimitem la
acelaşi număr de subiecţi, dispersaţi în zeci de locuri, operatori pentru
interviuri, echipa ar trebui să fie foarte mare;
- este o tehnică relativ ieftină, care implică costuri incomparabil mai
reduse decât altele. La ancheta prin poştă ori aceea cu distribuirea
chestionarelor unui grup adunat cheltuielile sunt foarte reduse;
- faptul că chestionarele se autoadministrează (autocompletează)
elimină veriga intermediară a operatorului care este inevitabilă în interviu.
Însăşi existenţa operatorului de interviu reprezintă un factor perturbator
(prin reacţia subiectului) şi chiar dacă este redus prin instruire, el este
totuşi o sursă suplimentară de erori;
- asigurarea anonimatului este cvasi-certă mai ales la ancheta prin
poştă şi în colectiv, fiind de natură să contribuie la sinceritatea
răspunsurilor şi completitudinea lor. Bineînţeles că anonimatul depinde şi
de întrebările puse (mai ales cele de identificare), de poziţia subiecţilor în
eşantion (dacă este unul singur într-o instituţie, localitate etc. ori numărul
lor este foarte redus, suspiciunea identificării este mai mare), dar
returnarea prin poştă a unui chestionar nesemnat, ori adunarea lui după
completare împreună cu altele îi creează subiectului sentimentul unui
anonimat cvasitotal;
- mai poate fi semnalat un avantaj chiar pe planul cunoaşterii, al
preciziei şi exactităţii răspunsurilor, ca şi al reprezentativităţii
eşantioanelor. Mai buna reprezentativitate vine din aria teritorială şi
socială mare a cuprinderii anchetei, iar suplimentul de exactitate din
posibilitatea de a gândi mai mult răspunsul, a consulta documente şi a
rememora în linişte fapte şi evenimente.
Completând însă acasă un chestionar şi nefiind presat de timp, el
poate consulta contracte de închiriere, facturi, liste de invitaţi etc. şi
răspunsurile mai ales la întrebările factuale (dar nu numai la ele) vor fi mai
exacte;
- legat de ultimul aspect este şi faptul că la autocompletarea (cu
excepţia situaţiei de adunare a subiecţilor într-o sală) acasă, subiectul
procedează la aceasta când vrea, evident de sperat că o face în interiorul
termenului acordat pentru returnare. Dacă este obosit, întrerupt, indispus,
bolnav etc. el poate amâna completarea până în momentul în care
asemenea factori de disconfort diminuează ori dispar.

Dezavantaje ale anchetei indirecte:

- indicele de recuperare scăzut al chestionarelor, mai ales la

125
ancheta prin poştă. La completare colectivă a subiecţilor strânşi într-o sală
recuperarea este maximă, ea fiind destul de bună şi la chestionarele
distribuite individual, deşi poate obliga la reveniri şi insistenţe. Însă rata
răspunsurilor la ancheta prin poştă poate fi redusă, printre multe cauze
fiind şi aceea a slăbiciunilor de educaţie şi convingere privind utilitatea de
a răspunde la un chestionar. În multe ţări, conştiinţa civică şi convingerea
că „fiecare răspuns contează” determină subiecţii selecţionaţi în
eşantioane să se considere aproape datori în a-şi spune opinia (opţiunile,
interesele, preferinţele, scopurile etc.). În alte ţări, interesul faţă de
anchete este mai redus, probabil şi din cauza frecvenţei mai reduse cu
care ele au loc;
- faptul că este vorba de o autocompletare, în imensa majoritate a
cazurilor fără prezenţa unui reprezentant al echipei ce realizează ancheta,
conduce la situaţia că nu există certitudinea completării chestionarului de
către cel care a fost ales să o facă. Completarea poate fi făcută de către o
altă persoană (din familie, colegi, prieteni) ori răspunsul să fie chiar
rezultatul unei consultări colective în familie ori între colegi.
- posibilitatea de a lua act (a citi) de toate întrebările înaintea
începerii completării, influenţează mult răspunsurile. În interviu, subiectul
află întrebările pe măsură ce îi sunt puse. Şi nu poate şti ce va mai fi
întrebat. La ancheta indirectă vede toate întrebările, meditează la legătura
dintre ele, îşi poate „confecţiona” răspunsuri dezirabile, necontradictorii
ş.a.m.d. În plus se pierde spontaneitatea răspunsurilor şi se produce
contaminarea lor;
- în anchetă se recoltează mai puţină informaţie (deci faţă de
interviu se pierde informaţie) din motivul că omul întotdeauna spune mai
mult decât scrie. Şi face aceasta atât din motivul că îi este mai uşor să se
exprime oral, dar şi din faptul că există o teamă legată de consemnarea în
scris a răspunsului său;
- faţă de interviu, ancheta indirectă este afectată în mai mare
măsură de erori. Chestionarul destinat autocompletării trebuie să fie mult
mai bun decât un ghid de interviu, să fie mult mai clar şi precis. Pot apare
erori de înţelegere ori de completare (cu greşeli chiar intenţionate) care
într-un interviu pot fi evitate.
Concluzia ar fi că în funcţie de temă, de profunzimea cunoaşterii
dorite, de întinderea anchetei, de resursele disponibile între care şi aceea
a timpului avut la dispoziţie, va trebui aleasă tehnica ale cărei avantaje
favorizează succesul cercetării.

Instrumentele de anchetă
În realizarea anchetei sociologice se utilizează instrumente cum
sunt: planul de anchetă, ghidul de interviu, chestionarul, formularul statistic
etc.
Planul de anchetă cuprinde: tema, ipotezele, obiectivele cercetării
şi problematica detaliată a acestor obiective. Mai poate să cuprindă
precizări privind populaţia investigată, eşantionul folosit, metode, tehnici,
instrumente folosite.
Pentru cercetător este un memento scris al obiectivelor tematice
care urmează a fi studiate şi o călăuză teoretico-metodologică pe tot
parcursul desfăşurării anchetei, deci este un instrument de instruire

126
asupra obiectivelor anchetei şi un inventar al problemelor ce urmează a fi
studiate.
Planul de anchetă este un instrument indispensabil premergător
anchetei sociologice de teren. Constituind o sinteză a obiectivelor
cercetării el reprezintă în acelaşi timp punctul de vedere teoretic-
metodologic al anchetatorului asupra temei de investigat (ce?, cât? şi
cum? Va fi cercetat).
Ghidul de interviu poate fi elaborat într-o modalitate sintetică,
abstractă sub forma unei liste de idei tematice pe care anchetatorul le
transformă în întrebări puse subiectului intervievat sau poate să îmbrace o
formă mai concretă (redactat sub formă de capitole, paragrafe, întrebări)
apropiindu-se prin structura sa de chestionarul cu întrebări libere.
Aplicarea ghidului de interviu se face, de regulă, de către cercetătorii sau
operatorii de anchetă profesionişti, cu experienţă în realizarea anchetelor
de teren şi bine instruiţi asupra tematicii de anchetă. Informaţia culeasă cu
ajutorul acestui instrument se prelucrează manual şi necesită efort şi timp
pentru ordonarea şi clasificarea răspunsurilor într-un sistem de categorii
tematice. El se aplică pe un număr redus de subiecţi.
Chestionarul sociologic este instrumentul de anchetă cel mai des
utilizat. El permite un grad ridicat de formalizare şi deci aplicarea pe
populaţii de dimensiuni mari, reprezentative, din punct de vedere statistic,
pentru diferite tipuri de colectivităţi umane şi prelucrarea rapidă a
informaţiilor culese cu ajutorul calculatoarelor.

Tehnici de anchetă
Aşa cum s-a văzut, ancheta presupune un schimb de informaţii, mai
exact, o comunicare între cercetător şi anumite elemente ale realităţii
sociale investigate. Transmiterea informaţiei de la persoanele chestionate
spre cercetător se poate realiza, în principiu, prin două modalităţi
fundamental diferite, atât prin actul de comportament pe care-l presupun
cât şi prin inducerea unor probleme metodologice specifice, a căror
cunoaştere este esenţială pentru ca rezultatele anchetei să nu fie afectate.
Este vorba de calea orală de comunicare şi de cea în scris. În primul caz
vom avea de a face cu ancheta orală sau directă, iar în cel de al doilea
caz vom vorbi de anchetă în scris sau indirectă sau de anchetă prin
autoadministrarea chestionarului.
Ancheta orală sau directă
Este tehnica de anchetă cea mai des folosită în anchetele cu mare
audienţă la public (anchete electorale, sondaje ad-hoc pe probleme
sociale de interes general), adică cele ale căror rezultate sunt prezentate
şi comentate de mijloacele de comunicare în masă.
Tehnica anchetei orale îmbracă două variante principale de
realizare: ancheta faţă în faţă; ancheta prin telefon.
Ancheta faţă în faţă se realizează fie la domiciliu, fie la locul de
muncă (pentru persoanele ocupate), sau în şcoli, facultăţi (pentru elevi
sau studenţi), pe stradă sau la ieşirea de la manifestări colective
(spectacole, concerte, meciuri etc.).
Alegerea uneia sau alteia dintre posibilităţile enumerate mai sus
depinde de: populaţia vizată de cercetare, de procedura de eşantionare,
de tematica cercetării, de mijloacele materiale şi umane avute la dispoziţie

127
de cercetător. În cea mai mare parte a cazurilor se utilizează ancheta prin
vizita operatorilor la domiciliul persoanei anchetate, această formă având
o serie de avantaje ce nu sunt deloc de neglijat.
Ancheta orală la domiciliu este preferabilă atunci când chestionarul
de aplicat este relativ lung. Pe stradă sau la ieşirea de la un spectacol,
omul nu poate fi abordat pentru o discuţie ce ar putea dura mai mult de 3-
5 minute, dat fiind faptul că oamenii sunt grăbiţi şi nu au disponibilitatea de
a răspunde la un set lung de întrebări. Nici la locul de muncă şi în timpul
muncii, situaţia nu este mai bună din punct de vedere al timpului avut la
dispoziţie. Chestionarea la finele programului de lucru nu este nici ea
binevenită atât din punctul de vedere al timpului pe care omul este dispus
să-l acorde operatorului de anchetă, cât şi datorită faptului că starea fizică
şi psihică a subiectului nu este deloc potrivită unei discuţii cât de cât
serioase, cei în cauză fiind obosiţi, flămânzi etc.
Calitatea rezultatelor este cea mai bună în această variantă tehnică
a anchetei. Subiectul este mai puţin stresat decât în alte împrejurări, se
află în mediul său obişnuit de viaţă şi se simte oarecum „stăpân pe
situaţie”, după ce acesta a avut amabilitatea să te poftească înăuntru şi să
accepte dialogul. Această anchetă poate fi coroborată cu observaţia
directă, ceea ce constituie un mare avantaj atunci când tema cercetării
impune culegerea unor informaţii mărunte, dar foarte numeroase, cum ar fi
cele ce privesc modul de trai al persoanei chestionate.
Ancheta directă, faţă în faţă, cea inclusiv la domiciliu, este mai puţin
afectată de fenomenul de nonrăspuns. Ancheta orală la domiciliu înlătură
practic refuzul de a răspunde la unele întrebări sau părţi din chestionar. În
general, în anchetele orale ponderea nonrăspunsurilor este mai redusă
decât cele în scris.
Succesul anchetei, din punctul de vedere al proporţiei mari a
persoanelor ce acceptă să răspundă, ar putea fi explicat pe baza a trei
factori principali: reflexul de politeţe; dorinţa de influenţare; nevoia de a
vorbi.
Amploarea fenomenelor infracţionale, în mediul urban, a constituit
un factor de influenţă semnificativă asupra succesului anchetei la
domiciliu, astfel încât operatorii se ciocnesc pe zi ce trece cu tot mai multe
dificultăţi şi astfel se reduce în mod sistematic avantajul anchetei orale la
domiciliu. Este probabil, şi unul dintre motivele revenirii în forţă a
anchetelor prin telefon. Astăzi tehnica în cauză este în mare vogă în ţările
apusene.
Ancheta prin telefon îşi păstrează o serie de avantaje, care sunt
legate, în principal, legate de următoarele aspecte: rapiditate; aria de
acţiune; fiabilitatea; realizarea studiului pilot în condiţii reale; controlul
constant al operatorilor de teren. În România, utilizarea anchetei prin
telefon este foarte riscantă şi limitată.
Ancheta indirectă (în scris sau prin autoadministrarea
chestionarului)
O primă formă de aplicare în scris a chestionarului este similară
anchetei la domiciliu, persoana solicitată putând completa chestionarul pe
loc, în prezenţa operatorului, sau operatorul putând reveni după o zi sau
mai multe pentru a recupera chestionarul completat.
O altă variantă utilizată cu destul de mare frecvenţă este cea a

128
aplicării simultane de chestionare a unui număr mai mare de indivizi
strânşi într-o sală. A treia variantă principală, ancheta prin poştă. A patra
variantă, dar care are o mult prea redusă aplicabilitate în studiile cu
caracter ştiinţific pentru a o lua în considerare, este ancheta realizată prin
chestionar publicat în ziare şi reviste.
Avantajele anchetei în scris
- comparativ cu ancheta orală, cea prin autoadministrare are
avantajul costului mult mai redus;
- natura conţinutului, se referă la faptul că prin procedeul respectiv
se înlătură influenţa perturbatoare a operatorului, diminuându-se până la
dispariţie acel efect de interacţiune care creează o componentă a trăirilor
individului determinată de prezenţa operatorului;
- înregistrarea răspunsurilor, se înlătură greşelile de înregistrare şi
interpretare datorate operatorului;
- anonimatul, lucrul acesta este deosebit de apreciat de subiecţi,
care, în general, nu doresc să-şi asume nici un risc;
- acest gen de culegere a informaţiei lasă omului timp de gândire
pentru formularea răspunsurilor;
- reprezentativitatea eşantioanelor alese iniţial.
Dincolo de aceste avantaje, ancheta în scris are şi o serie de
dezavantaje:
- prin anumite forme ale anchetei în scris nu avem nici o certitudine
că persoana aleasă de noi este cea care răspunde la chestionar;
- posibilitatea elaborării pe îndelete a răspunsurilor şi aceea de a
vedea dinainte toate întrebările chestionarului devin obstacole de netrecut,
care fac improprie utilizarea anchetei în scris; se pierde spontaneitatea
răspunsurilor;
- această tehnică de anchetă generează o proporţie mai mare de
nonrăspunsuri, comparativ cu cea orală. Lucrul este perfect valabil dacă
ne referim la nonrăspunsurile parţiale, adică la golurile de răspunsuri în
chestionarele completate, dar şi la nonrăspunsuri totale, adică refuzuri de
a primi spre completare chestionare şi greutatea returnării chestionarelor
primite;
- prin autoadministrarea chestionarului se pierde o mare cantitate
de informaţie, îndeosebi la întrebările deschise datorită faptului că oamenii
au mult mai scăzute abilităţi de a răspunde în scris decât sub formă orală;
- mai există şi teama de răspunsuri în scris;
- ancheta în scris trebuie să se bazeze pe un chestionar foarte bine
construit, cu întrebări vizând probleme simple şi formulate în cuvinte
simple; aceasta înseamnă că nu orice problemă poate fi abordată pe o
asemenea cale şi ancheta în scris produce mai multe erori generate de
chestionar decât cea orală;
- în ancheta în scris, nu avem nici o şansă de a elimina
ambiguitatea, imprecizia sau inconsistenţa unor răspunsuri. Cercetătorul
este în întregime la mâna subiectului şi nu mai poate interveni, ca şi în
cazul discuţiei prin viu grai, pentru a completa şi clarifica răspunsurile
primite.

129
 Concepte şi noţiuni de reţinut
• Ancheta constă în culegerea de date sau informaţii despre entităţile
sociale cuprinse într-un eşantion pe baza chestionării orale şi / sau
scrise, în vederea identificării de distribuţii statistice şi interrelaţii
(asocieri, covariaţii, raporturi funcţionale sau cauzale etc.) între
indicatorii sau variabilele care corespund unui model teoretic şi pentru
extrapolarea concluziilor de la nivelul eşantionului la cel al populaţiei de
referinţă.
• Ancheta constituie una dintre modalităţile de consultare a maselor de
oameni ai muncii, de cunoaştere ştiinţifică a opiniilor, atitudinilor,
aspiraţiilor lor şi totodată un mijloc de influenţare.
• Tipurile anchetei sociologice: după criteriul aspectului tehnic, al
realizării efective în practică; după scopul lor, după criteriul
metodologiei folosite; după natura conţinutului urmări; după universul
anchete; după tema şi obiectivele urmărit; după criteriul numărului /
modalităţii de completare a chestionarelor; în funcţie de gradul de
cuprindere a populaţiei la care se refer; după specificul teme; în funcţie
de ţelurile urmărite şi modul de desfăşurare a anchete; după conţinutul
problemelor investigate.
• În funcţie de temă, de profunzimea cunoaşterii dorite, de întinderea
anchetei, de resursele disponibile între care şi aceea a timpului avut la
dispoziţie, va trebui aleasă tehnica ale cărei avantaje favorizează
succesul cercetării.
• În realizarea anchetei sociologice se utilizează instrumente cum sunt:
planul de anchetă, ghidul de interviu, chestionarul, formularul statistic.
• Transmiterea informaţiei de la persoanele chestionate spre cercetător
se poate realiza, în principiu, prin două modalităţi fundamental
diferite, atât prin actul de comportament pe care-l presupun cât şi prin
inducerea unor probleme metodologice specifice, a căror cunoaştere
este esenţială pentru ca rezultatele anchetei să nu fie afectate. Este
vorba de calea orală de comunicare şi de cea în scris. În primul caz
vom avea de a face cu ancheta orală sau directă, iar în cel de al
doilea caz vom vorbi de anchetă în scris sau indirectă sau de
anchetă prin autoadministrarea chestionarului.
• Tehnica anchetei orale îmbracă două variante principale de realizare:
ancheta faţă în faţă; ancheta prin telefon.
• Ancheta faţă în faţă se realizează fie la domiciliu, fie la locul de muncă
(pentru persoanele ocupate), sau în şcoli, facultăţi (pentru elevi sau
studenţi), pe stradă sau la ieşirea de la manifestări colective
(spectacole, concerte, meciuri).

Întrebări de autoevaluare
1. De ce este reprezentat obiectul anchetelor sociologice?
2. Care sunt modalităţile de ajungere a chestionarului la subiecţi?
3. Ce verigă se elimină la chestionarele autoadministrate
(autocompletate)?
4. Care tehnică de anchetă este cea mai des folosită în anchetele
cu mare audienţă la public?
5. Precizaţi care sunt variantele utilizate în ancheta indirectă (în
scris sau prin autoadministrarea chestionarului)?
130
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13

CHESTIONARUL SOCIOLOGIC (I)

Cuvinte cheie: chestionar, întrebări, clasificare, design

Rezumat
Chestionarul este instrument de cercetare ştiinţifică, de cunoaştere
şi conducere politică, de consultare democratică a maselor, de influenţare,
educare, conştientizare şi mobilizare a populaţiei investigate. Calitatea
unui chestionar este în mod hotărâtor determinată de calitatea întrebărilor
sale, de formulare, ordinea redactării şi aşezarea lor în pagină.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

Definirea chestionarului sociologic

Chestionarul sociologic reprezintă cel mai important instrument de
anchetă şi desigur, cel mai răspândit instrument în investigaţia
sociologică, care cuprinde un anumit număr de întrebări formulate şi
redactate după cerinţe şi reguli ştiinţifice, cu ajutorul căruia obţinem
informaţii verbale sau scrise referitoare la fenomenele sociale investigate.
Alte definiţii date chestionarului:
- „mijloc esenţial de comunicare între anchetator şi anchetat”;
- „document în care sunt notate răspunsurile şi reacţiile unui subiect
determinat”;
- „instrument de bază în cercetarea sociologică pentru colectarea
de informaţii de la grupurile umane supuse cercetării”.
Chestionarul este instrument de cercetare ştiinţifică, de cunoaştere
şi conducere politică, de consultare democratică a maselor, de influenţare,
educare, conştientizare şi mobilizare a populaţiei investigate.

Etape şi reguli de întocmire a chestionarului

Eficacitatea unui chestionar depinde de mai multe condiţii:
claritatea şi accesibilitatea textului; simplitatea şi concizia întrebărilor;
forma politicoasă de adresare; încrederea subiectului în anchetator şi în
instituţia care realizează ancheta; ora şi locul aplicării sale; mărimea
chestionarului şi durata aplicării lui.
În elaborarea unui chestionar se parcurg următoarele etape
importante:
- se elaborează proiectul (planul) de anchetă, se formulează
obiectivele şi tematica detaliată subordonată acestora;
- se definesc principalele concepte corespunzătoare obiectivelor
anchetei şi se elaborează ipotezele cercetării;
- operaţionalizarea conceptelor, transformarea lor în dimensiuni,
variabile şi indicatori măsurabili;
- se stabilesc modalităţile de măsurare a indicatorilor, procedeele
de scalare, tehnicile de codificare a răspunsurilor preformulate ca şi acelor
131
ce vor fi redactate de subiecţi;
- se formulează şi reformulează întrebările pentru chestionar până
se ajunge la un număr minim de întrebări care să acopere în întregime
indicatorii reţinuţi;
- se trece la redactarea chestionarului, scrierea întrebărilor,
respectându-se cerinţele de ordin logic şi psihologic.
Calitatea unui chestionar este în mod hotărâtor determinată de
calitatea întrebărilor sale, de formulare, ordinea redactării şi aşezarea lor
în pagină. În elaborarea chestionarului este necesar să ţinem seama de
felul cum trebuie să fie întrebările sale şi totodată cum nu trebuie să fie.
Astfel, întrebările unui chestionar bun trebuie să fie:
- clare – pentru a fi înţelese corect;
- simple – ca formulare, pentru a fi accesibile tuturor;
- concise – scurte, sintetice, fără introduceri şi explicaţii inutile;
- să aibă cadru de referinţă precis – subiecţii să înţeleagă ce
vizează întrebările pentru a formula răspunsuri exacte.
În acelaşi timp întrebările din chestionar nu trebuie să fie:
- sugestibile – pentru a nu sugera răspunsuri;
- prea generale – să nu permită mai multe categorii de răspunsuri
în raport cu criterii diferite;
- prea lungi – pentru a putea fi memorate de subiecţi;
- prea îndepărtate în timp în raport cu faptele la care se referă – să
nu intervină erori de memorie prea mari;
- străine de preocupările şi sfera de interese a celor anchetaţi.
Redactarea întrebărilor în chestionar trebuie să se facă
respectându-se anumite cerinţe de ordin logic şi psihologic. Ordinea logică
vizează o anumită succesiune a întrebărilor în scopul de a preîntâmpina
influenţarea răspunsurilor de la o întrebare la alta. Respectarea cerinţelor
ordinii psihologice de redactare a întrebărilor în chestionar are în vedere
„încălzirea” relaţiei dintre anchetator şi anchetat prin întrebări introductive,
mai uşoare şi aparent neutre care să nu-l obosească sau să-l indispună
încă de la început.
În redactarea şi mărimea chestionarului trebuie să se ţină seama şi
de modalitatea prelucrării sale. Aceasta din urmă depinde, la rândul ei, de
mărimea eşantionului anchetat. Modalitatea de prelucrare poate să fie:
manuală, semi-mecanică şi electronică. Chestionarele care urmează să se
prelucreze manual e bine să fie scurte (10-20 întrebări), cu un grad de
formalizare redus şi un sistem de codificare simplă. În astfel de
chestionare, aplicabile pe loturi de subiecţi sau eşantioane mici 100-200
predomină întrebările deschise, care permit colectarea de informaţii
nuanţate de sistemul de ipoteze ale anchetatorului. Pentru prelucrarea
semi-mecanică se folosesc mijloace mecanice simple, special elaborate
pentru acest tip de prelucrare. Prelucrarea cu ajutorul calculatoarelor
necesită chestionare cu grad de formalizare (codificare) înaltă (80-100%),
pot fi de dimensiuni mici, mijlocii sau mari. Această categorie de
chestionare se poate aplica pe eşantioane mari de populaţie, de ordinea
sutelor, miilor şi chiar zecilor de mii.

Structura şi cerinţele întrebărilor

Chestionarul este instrumentul cu ajutorul căruia se culeg

132
datele de la consumatori. Un chestionar bine alcătuit asigură în cea mai
mare parte succesul sondajului.
Un chestionar trebuie să cuprindă cinci părţi:
- adresa organizaţiei care conduce ancheta;
- denumirea anchetei, deci implicit a chestionarului;
- data anchetării unităţii respective;
- un scurt text explicativ al naturii şi obiectivelor anchetei;
- întrebările propriu-zise
Întrebările incluse într-un chestionar trebuie să răspundă la
următoarele cerinţe: să fie corect formulate şi uşor de înţeles; să nu fie
contradictorii, absurde sau fanteziste; să fie consistente în timp; să fie
consistente în raport cu întreaga populaţie; să evite reacţiile ostile ale
respondenţilor şi sa minimizeze non-răspunsurile; să corespundă naturii
respondenţilor.
În studiile de piaţă, procedeul de prezentare a întrebărilor este
structurat şi nestructurat, mascat si nemascat.
Procedeul structurat presupune o listă cu întrebări fără nici o
posibilitate de modificare.
Procedeul nestructurat nu presupune o listă prestabilită de întrebări. Se
încearcă un schimb deschis de idei între operator şi respondent în
legătură cu aspectele un anumite probleme. Operatorul pune
întrebările deschis în timpul conversaţiei şi încearcă să direcţioneze
conversaţia spre răspunsuri pertinente pentru analiză.
Procedeul cu întrebări mascate (ascunse) se foloseşte atunci când nu
este adus la cunoştinţa respondentului obiectivul studiat. Întrebările
ascunse sunt utilizate cel mai des când subiectul este controversat şi
emoţional şi dezvăluirea obiectivului studiului poate influenţa răspunsul.
Procedeul cu întrebări nemascate (directe) presupune dezvăluirea
obiectivului studiului înainte de începerea interviului.

Tipuri de întrebări cuprinse în chestionare

Tipurile de întrebări ce se folosesc la construcţia chestionarelor pot
fi clasificate după conţinutul lor, forma răspunsului, după funcţia
instrumentală (rolul) pe care îl au într-un chestionar şi după capacitatea de
măsurare a stimulilor informaţionali.
Într-o primă clasificare a întrebărilor distingem două mari grupe
(tipuri), şi anume:
- întrebări cu răspuns bine definit (întrebări închise);
- întrebări cu răspuns nedefinit (întrebări deschise).
a) Întrebări cu răspuns bine definit
Sunt acele întrebări în care respondentul trebuie să aleagă unul
sau mai multe răspunsuri dintr-o listă de răspunsuri ataşate întrebării.
Formatul răspunsurilor este determinat de proiectantul chestionarului.
Deci o întrebare închisă este aceea în care operatorul încearcă
să stabilească care sunt cele mai folosite, cele mai potrivite sau cele
mai frecvente răspunsuri pentru o întrebare, şi apoi prezintă aceste
răspunsuri ca şi parte din întrebare. O categorie de întrebări închise
sunt întrebările cu răspunsurile da/nu.
Exemplu de întrebare cu răspuns da/nu: „Îţi place să cumperi
din acest centru comercial deoarece parcarea este bună?”.

133
 1. da
2. nu
Aici operatorul face presupunerea că sunt posibile numai două
răspunsuri: da sau nu. Pot apărea probleme dacă respondentul nu
ştie răspunsul sau conţinutul întrebării nu este relevant pentru
respondent. Poate fi atunci necesară o a treia variantă de răspuns, nu
ştiu.
Cea mai cunoscută formă de întrebări închise este întrebarea cu
răspunsuri multiple. Exemplu: De ce faceţi cumpărăturile aici?, Vă
rugăm alegeţi răspunsul corespunzător.
a) este loc suficient de parcare;
b) este aproape de casă;
c) este curat;
d) este în drumul spre casă de la serviciu;
e) îmi plac tipurile de magazine de aici.
Aceeaşi întrebare poate fi pusă astfel: „De ce vă faceţi
cumpărăturile aici? Vă rugăm să ne daţi toate răspunsurile
corespunzătoare”. În acest moment, respondentului i se cere să
enumere toate răspunsurile din cele cinci, indicând care reprezintă
opinia lui.
Întrebările cu răspunsuri bine definite prezintă o serie de
avantaje şi dezavantaje.
Avantajele întrebărilor cu răspunsuri bine definite:
- uşor de codificat şi analizat;
- oferă informaţii respondenţilor despre tipul de răspuns care se
aşteaptă de la ei;
- este uşor pentru anchetator să noteze răspunsurile.
Dezavantajele întrebărilor cu răspunsuri bine definite:
- tipurile de răspunsuri trebuie cunoscute dinainte;
- pot necesita mai multe întrebări pentru a colecta acelaşi volum
de informaţii decât întrebările cu răspuns nedefinit;
- multitudinea de răspunsuri. Înregistrarea acestor răspunsuri
consumă mult timp; există posibilitatea de interpretări
necorespunzătoare atunci când se face gruparea şi codificarea lor;
- există un sistem implicit în folosirea întrebărilor deschise. Ele
favorizează respondenţii mai educaţi care se pot exprima oral sau în
scris.
b) Întrebări cu răspuns nedefinit (deschis)
Întrebările cu răspuns deschis sunt cele în care respondentul
completează locul liber cu răspunsul pe care îl consideră potrivit la
întrebarea respectivă. Exemple de întrebări cu răspuns deschis:
- care este venitul dumneavoastră?
- care sunt opiniile dumneavoastră despre locuirea în comun?
Întrebările cu răspuns deschis asigură respondentului
posibilitatea de a da cel mai important sau cel mai potrivit răspuns.
Întrebările cu răspuns nedefinit prezintă câteva avantaje şi
dezavantaje.
Avantajele întrebărilor cu răspuns nedefinit sunt:
- oferă posibilitatea obţinerii tuturor răspunsurilor posibile;
- poate fi mai uşor de răspuns la ele;

134
 - se pot pune rapid şi necesită puţin efort pentru răspuns;
- înregistrarea şi analizarea rapidă a datelor;
- natura răspunsurilor permite folosirea analizei statistice.
Dezavantajele întrebărilor cu răspuns nedefinit sunt:
- sunt foarte dificil de codificat şi analizat (în mod normal
trebuie convertite categorii mai accesibile de analizat);
- nu oferă nici o informaţie respondenţilor despre tipul de răspuns
aşteptat de la ei;
- răspunsurile prestabilite pot elimina spontaneitatea,
diversitatea şi opiniile deschise ale respondentului;
- lista variantelor poate fi incompletă, nepotrivită sau
nedisjuncte. Aceste lucrul afectează calitatea informaţiilor obţinute.
În general, chestionarele de anchetă sunt realizate, în primul rând, din
întrebări cu răspuns bine definit, încercându-se pe cât posibil reducerea
numărului întrebărilor cu răspuns nedefinit. Acest din urmă tip de întrebări este
cel mai des utilizat în etapele primare ale construcţiei unui chestionar sau în
eşantioane foarte mici.

Întrebările utilizate în chestionare se clasifică după mai multe

criterii, astfel:
a) Întrebările clasificate după capacitatea de măsurare
Clasificarea după capacitatea de măsurare a stimulilor
informaţionali, altfel spus dacă se ascunde sau nu intenţia întrebării:
- întrebări directe care nu disimulează intenţia chiar dacă se referă
la un subiect mai delicat. Ex.: „Minţiţi când acest lucru este în folosul dv.?”;
- întrebări indirecte, utilizate la studiul motivaţiilor, mentalităţilor,
opiniilor despre ceilalţi membri ai grupului. Ex.: „Procedează bine ce-i ce
mint când aceasta este în folosul lor?”.
b) Întrebările clasificate după conţinutul lor
Clasificarea întrebărilor după conţinutul lor:
- întrebări factuale care recoltează date despre subiectul însuşi
(familie, profesie, venit, bunuri posedate, studii etc.), despre oamenii şi /
sau grupurile sociale pe care le cunoaşte (vecini, colegi de muncă,
prieteni, parteneri de distracţie …) şi evenimente trăite ori de care
subiectul are măcar cunoştinţă.
Întrebările factuale sunt frecvente în chestionare, ele obţin
răspunsuri obiective şi exacte, fiind şi mai uşor de codificat;
- întrebări de opinie, formulate de regulă în genul „Ce credeţi …?”,
„Consideraţi …?”, „După părerea dumneavoastră …?”.
Variante ale întrebărilor de opinie sunt cele de atitudine, cele de
motivaţie („De ce …?”);
- întrebări de cunoştinţe care ajută la caracterizarea, aprecierea
subiectului. Întrebări de genul „când a abdicat Napoleon …?”, ori „Care
este capitala Irlandei …?” nu au rolul de căutare a informaţiei ci, eventual,
de a constata tipul de preocupări şi orizontul cultural al subiectului.
Întrebările factuale
- adjectivul factual vizează tipul de informaţii care se referă la stări
de fapt: date personale, caracteristici socio-demografice cum sunt: vârstă,
sex, studii, ocupaţie, situaţie familială etc.

135
 - se mai numesc şi întrebări de clasificare, fiind uşoare şi prea puţin
angajante pentru subiectul anchetat, ele se redactează adeseori la
începutul chestionarului;
- informaţia priveşte elemente de comportament ale indivizilor
anchetaţi. Aceste aspecte se materializează în fapte comportamentale
sau situaţionale şi ar putea fi investigate prin metoda observaţiei, dacă
asemenea investigare n-ar presupune eforturi extrem de mari. Răspunsul
la aceste întrebări poate fi judecat prin termeni de adevărat sau fals şi
poate verificate prin alte mijloace.
Întrebările de opinie
- sunt mult mai dificile;
- prin intermediul lor se pot solicita păreri, aprecieri din partea
subiecţilor cu privire la o gamă foarte largă de fapte sociale, începând cu
cele obişnuite, banale şi terminând cu cele mai importante probleme ale
vieţii economice, politice, sociale, culturale;
- informaţia obţinută prin aceste întrebări nu poate fi obţinută în
mod direct prin alte metode decât cele ce fac apel la comunicarea verbală
cu subiecţii.
Întrebările de cunoştinţe
- sunt prezente în chestionarele cu care testăm nivelul şi calitatea
informaţiilor populaţiei cu privire la un domeniu sau altul;
- rolul lor este de evidenţiere a preocupărilor intelectuale ale
indivizilor, în anumite domenii: interesul oamenilor pentru domenii ale
artei, informaţii despre anumite comportamente – frecventarea bisericii şi
lecturarea scrierilor religioase;
- se pot folosi şi ca întrebări de control sau „itemi de minciună”
pentru a verifica acurateţea răspunsurilor pentru a testa sinceritatea
subiectului.
Întrebările de motivaţie
- se cere subiecţilor să explice cauze şi factori, condiţii care
determină faptele sociale supuse cercetării;
- se cere, de asemenea, să-şi explice şi să-şi motiveze propriile
opinii, convingeri, atitudini;
- ele urmează după întrebările factuale, de opinie sau de cunoştinţă
şi au menirea să ofere cercetătorului explicaţii suplimentare răspunsurilor
date la aceste întrebări.
- de obicei, întrebările de motivaţie apar în chestionare ca
întrebări deschise tocmai pentru că presupun explicaţii, dintre cele mai
variate, greu de structurat.
Întrebări de mărturii
- se referă la fapte, fenomene sociale trecute sau inaccesibile
observaţiei directe;
- în astfel de situaţii se apelează la cunoştinţele, opiniile unor
martori oculari, subiecţi care au participat sau observat direct derularea
evenimentelor respective (ex. Comportamente ale populaţiei cu prilejul
unor calamităţi naturale, evenimente sociale etc.).
c) Tipuri de întrebări după forma lor
Clasificarea întrebărilor după forma răspunsului:
136
 - întrebări cu răspuns deschis (liber).
În acest caz întrebarea este structurată, dar răspunsul total
nestructurat, deci nu s-a prestabilit nici o eventuală variantă de răspuns.
Subiectul formulează răspunsul cum vrea, ceea ce îi este în avantaj,
nefiind în nici un fel încorsetat de alternative gândite de cercetător.
Dezavantajul mare apare la prelucrarea răspunsurilor acestor întrebări,
numărul mare de variante diferite în care şi-au formulat subiecţii
răspunsurile creând probleme la postcodificare, deci şi de mărire a duratei
prelucrării;
- întrebări cu răspuns închis, caz în care nu doar întrebarea ci şi
răspunsul este structurat.
Există subvariantele cu:
- o singură variantă de răspuns. Exemple: „în ce an v-aţi născut
…?”, „în ce an aţi terminat liceul …?”, „când aţi fost ultima dată într-o
călătorie …?”. În toate aceste cazuri de întrebări factuale, există o singură
posibilitate de răspuns;
- două variante de răspuns (dicotomice), cazul tipic reprezentându-l
variantele „da” sau „nu”, „de acord” ori „nu sunt de acord”. Aceste întrebări
prezintă avantajul clarităţii şi al folosirii lor ca „întrebări filtru”. Deseori
subiecţii nu pot răspunde tranşant cu extremele „da” ori „nu” şi resimt
nevoia unei nuanţări pe care răspunsul precodificat nu-l permite;
- întrebări cu răspunsuri policotomice, cu mai multe variante, dintre
care subiectul alege pe aceea (acelea) care corespunde opiniei ori
situaţiei sale. Se mai numesc întrebări „în evantai” şi pot fi în „evantai
închis” ori „evantai deschis” (la acestea, pe lângă câteva variante mai este
prevăzută „alta / altele”.
Avantajul major al întrebărilor cu răspuns închis îl reprezintă
facilitatea prelucrării şi implicit reducerea duratei ei.
Întrebările închise
- cuprind totodată şi variantele de răspunsuri posibile, precodificate;
- subiectului îi revine sarcina nu de a formula răspunsuri, ci de a
alege unul sau mai multe dintre variantele de răspunsuri existente deja;
- răspunsurile la întrebările închise pot fi: dicotomice (da – 1; nu –
2); tricotomice (da – 1; nu – 2; nu ştiu – 3); cu un evantai mai larg de
reacţii posibile (5-7-10 şi mai multe).
Întrebările semi-închise
- presupun pe lângă variantele de răspunsuri preformulate,
posibilitatea pentru subiecţi de a adăuga şi alte răspunsuri formulate de ei;
- pe lângă răspunsurile scrise şi codificate se mai adaugă şi rubrica
„altele” – în dreptul căreia cei anchetaţi pot consemna în scris răspunsuri
proprii dacă este cazul.
Întrebările deschise
- nu cuprind variante de răspunsuri precodificate;
- subiecţilor le revine sarcina de a formula în scris sau verbal toate
răspunsurile lor;
- cercetarea realizată este calitativă, susceptibilă să adâncească
cunoaşterea domeniului investigat, să ofere elemente, nuanţe noi;
- posibilităţile de prelucrare a datelor sunt limitate;
- se aplică mai rar şi pe populaţii restrânse numeric.
137
 Întrebările directe
- prin acestea se solicită nemijlocit opinia subiecţilor cu privire la
fenomenele cercetate;
- majoritatea întrebărilor factuale, de opinie sau de cunoştinţe au
caracter direct;
- subiecţii oferă informaţii despre ei, opinii despre faptele sociale în
care sunt implicaţi sau le cunosc fără a participa la ele.
Întrebările indirecte
- se folosesc când se investighează probleme mai delicate, unele
care ţin de viaţa intimă a indivizilor (ex., relaţiile dintre soţi, credinţe,
convingeri religioase, vicii religioase);
- întrebările se formulează cu atenţie.
d) Clasificarea întrebărilor după rolul şi poziţia lor în chestionar
Clasificarea întrebărilor după funcţia instrumentală ce o au în
chestionar are în vedere întrebări nelegate direct şi în mod expres de
provocare a răspunsului, de oferirea de informaţie din partea subiecţilor.
Rolul lor este de captare a interesului, uşurarea trecerii de la o temă la
alta, verificarea unor răspunsuri anterioare etc.
Principalele tipuri sunt:
- întrebări de debut („introductive”, „de contact”) care au rolul de a
stârni interesul, de a crea o stare psihică favorabilă comunicării. Întrebările
introductive au rolul de a „sparge gheaţa”, de a „încălzi” atmosfera şi de a
da respondentului încrederea în operatorul de interviu. Ar fi indicat ca
prima întrebare să nu se refere la date personale sau la lucruri mai
complicate. Se recomandă ca prima întrebare să fie închisă, de tip
alternativ, pentru ca subiectul să răspundă fără efort;
- întrebări de pasaj (de trecere) care au rolul de a înlesni trecerea
de la o temă la alta, pasajul între baterii de întrebări. Prin ele se
pregăteşte cadrul pentru întrebări vizând un alt aspect decât cel
precedent. Întrebările de trecere sunt puse cu scopul de a marca apariţia
unei noi grupe de întrebări referitoare la o problemă în structura
chestionarului. Întrebările de trecere sau tampon reprezintă momente de
destindere, pentru a schimba concentrarea subiectului la o altă
problemă din chestionar.
- întrebări de filtraj („bifurcate”) cu rolul subdivizării colectivităţii
pentru a vederea dacă este pertinentă punerea unor întrebări categoriei
respective. Întrebările bifurcate separă sensurile pro şi contra dintr-o
întrebare. Se folosesc de regulă la întrebările alternative; astfel, dacă
răspunsul este „Da” se trece la o întrebare: „De ce da?”, iar dacă
răspunsul este „Nu” se trece la o altă întrebare: „De ce nu?”, şi în felul
acesta se cunosc separat opiniile pro şi contra ale aceleiaşi întrebări.
Întrebările „De ce” provoacă explicaţii în raport cu diferitele opinii
exprimate. Deoarece răspunsul la întrebarea „De ce” este legat de primul
argument ce vine în minte, acest tip de întrebări au o valoare informativă
scăzută, întrebarea „de ce” poate provoca şi răspunsuri greşite.
- întrebări tampon cu ajutorul cărora împiedecăm efectul de
iradiere, de contaminare a răspunsurilor de către cele anterioare. Putem,
spre exemplu, să deturnăm atenţia de la un răspuns anterior şi chiar „să-l
odihnim” pe subiect între două întrebări solicitante, introducând o întrebare

138
de genul „care sunt pasiunile dv. extraprofesionale (hobby-uri)?;
- întrebări capcană prin răspunsul cărora verificăm sinceritatea altor
răspunsuri anterioare. Întrebarea trebuie să fie diferită de aceea al cărui
răspuns îl verifică şi este necesară o mare atenţie pentru ca intenţia
verificării să nu devină evidentă, altfel se compromite cooperarea cu
subiectul. Spre exemplu dacă întrebăm un migrant rural de dată recentă
(venit recent de la sat la oraş) dacă se aprovizionează în continuare cu
produse agroalimentare din gospodăria de la sat, al lui ori al rudelor, el
poate răspunde „Nu”. Dar dacă punem ulterior întrebarea „aproximativ de
câte ori într-un an vă vizitaţi satul de baştină?” şi răspunsul este „de 40-50
de ori”, devine foarte plauzibil că negaţia la prima întrebare (nu se
aprovizionează cu nimic din gospodăria de la sat) nu corespunde realităţii;
- întrebări „sondă” care au parţial şi rolul de căutare de informaţii.
Prin ele încercăm să obţinem date mai complete şi exacte de la subiecţi
ce tind să se eschiveze ori răspund evaziv.
Întrebările introductive
- au scopul să „încălzească” atmosfera relaţiei dintre anchetator şi
subiectul anchetat;
- prin intermediul lor îl introducem treptat pe subiect în problematica
propriu-zisă a anchetei;
- de regulă sunt întrebări simple, uşoare şi relativ neutre.
Întrebările de trecere
- de la un obiectiv al anchetei la altul, trebuie să sugereze tranziţia
la alt grup tematic.
Întrebările filtru
- au scopul de a selecta subiecţii care urmează să răspundă la un
grup tematic de întrebări ulterioare.
- au o funcţie contrară întrebărilor tampon, în sensul că se instituie
un control al calităţii răspunsurilor şi urmăresc oprirea trecerii subiecţilor
de la o problemă la alta.
Întrebările de control
- urmăresc să stabilească gradul de cunoaştere şi de sinceritate al
subiecţilor în legătură cu unele obiective ale cercetării;
- se plasează la distanţă unele de altele în chestionar pentru a evita
contagiunea răspunsurilor.
- nu aduc informaţii noi, ci verifică fidelitatea şi confirmă faptul că
subiecţii au înţeles exact sensul întrebărilor.
Întrebările de identificare
- cu ajutorul lor se identifică o seamă de caracteristici personale
(sex, vârstă,studii, ocupaţie) ale celor chestionaţi.
- sunt folosite pentru analiza răspunsurilor din chestionar.

Formularea întrebărilor
- se realizează definirea tipului de subiecţi anchetaţi şi evaluarea
necesarului de informaţii, apoi se redactează o listă provizorie de întrebări;
- în redactarea întrebărilor se va ţine seama de caracteristicile
tipologice ale subiecţilor anchetaţi, de educaţia şi cultura lor;
- trebuie evitate întrebările care solicită excesiv memoria
139
subiectului;
- o întrebare trebuie să se refere la o singură problemă;
- formularea întrebărilor trebuie să aducă răspunsuri ce pot fi
înregistrate uşor şi repede;
- întrebările inutile trebuie evitate pentru a nu încărca chestionarul;
- dacă o întrebare este sau nu potrivită trebuie judecat şi în raport
cu procedeul de anchetă utilizat: interviurile telefonice sau stradale
folosesc mai ales întrebări închise, scurte şi simple; în schimb ancheta
personală poate folosi întrebări deschise, mai lungi, mai complexe.
În alegerea cuvintelor pentru o întrebare analistul trebuie să aibă în
vedere un număr important de idei. Înţelegerea şi utilizarea acestor elemente
pot evita starea de confuzie şi neînţelegere a respondentului.

Validarea întrebărilor
- este faza în care se filtrează materialul rezultat anterior;
- validitatea întrebărilor este judecată în raport cu: inteligibilitatea
(aptitudinea de a fi înţeles); capabilitatea (aptitudinea de a li se putea
răspunde); confidenţialitatea (aptitudinea de a primi un răspuns sincer).

Design-ul chestionarului
În design-ul chestionarului sunt importante 3 elemente şi anume:
1. natura materialului introductiv şi de instruire
2. clasificarea procesului şi a procedurilor
3. succesiunea în care apar în chestionar
1. Materialul introductiv şi de instruire este, de obicei,
prezentat printr-o declaraţie în interviul care foloseşte chestionar sau
printr-o scrisoare sau un paragraf de început în cazul chestionarelor
înmânate respondenţilor.
Declaraţia de început trebuie să familiarizeze respondenţii cu
natura proiectului şi scopul răspunsurilor căutate. Această declaraţie
face ca chestionarul să determine un proces de intervievare neascuns.
Materialul introductiv ar trebui să stimuleze dorinţa de a participa
şi a clarifica procesul şi procedurile deschise în chestionar.
Chestionarele ar trebui să identifice scopul studiului, iar
intervievatorul trebuie să se identifice cu scopul interviului. Interviul
trebuie realizat printr-o atitudine prietenească a intervievatorului şi să
fie atent faţă de respondent şi opiniile sale. Trebuie să se dezvolte o
legătură între fiecare respondent şi intervievator.
Numele agenţiei ar trebui folosit dacă este important şi potrivit
pentru studiu. Deseori, în analiza pieţei, numele agenţiei este un factor
neutru şi se câştigă puţin prin folosirea numelui.
Motivele de bază pot spori dorinţa individului de a participa la
interviu, grijile despre participare pot diminua dorinţa de participare la
interviu.
Dacă materialul introductiv, fie pentru chestionarele înmânate, fie
pentru interviu ia în considerare aceste puncte, bunăvoinţa
respondentului de a participa creşte.
2. Clasificarea procesului şi a procedurilor
Deoarece materialul introductiv este un element important în
succesul completării chestionarelor, el trebuie completat cu informaţii

140
introductive despre procedură. Scopul introducerii este să capteze atenţia
respondentului şi să-i dea sentimentul de confort şi competenţă în darea
răspunsurilor. Fiecare chestionar trebuie să conţină instrucţiuni clare şi
declaraţii introductive, pentru a minimiza confuzia şi a smulge răspunsuri
directe, neinfluenţate.
Acest lucru este valabil pentru ambele tipuri de intervievare directă
şi indirectă. Pentru intervievarea indirectă, când se folosesc chestionare
înmânate respondentului, acestea trebuie să fie cât mai clare, deoarece
respondentul nu poate cere lămuriri şi direcţionări. Fiecare astfel de
chestionar ar trebui să înceapă cu instrucţiuni de bază necesare pentru
răspunderea la întrebări şi completarea chestionarelor. Informaţia care, de
obicei, este conţinută într-o astfel de introducere constă în:
- declaraţii despre scopul şi conţinutul chestionarului;
- instrucţiuni de ghidare a respondentului în răspunsul la întrebări.
Pentru întrebările închise, instrucţiunile ar putea suna „Puneţi un semn
sau X în căsuţa din dreptul răspunsului corespunzător”. Dacă întrebările
sunt deschise, instrucţiunile trebuie să dea informaţii despre lungimea
răspunsului.
În plus, pe lângă introducere şi instrucţiunile pentru chestionar ca
întreg, sunt deseori folositoare instrucţiunile speciale şi materialul
introductiv la începutul fiecărei secţiuni a chestionarului. Pot fi necesare
instrucţiuni speciale pentru anumite întrebări pentru a determina
respondentul să ofere un răspuns potrivit pentru acele întrebări, în special
dacă tipul de răspuns dorit pentru o anumită întrebare diferă de
instrucţiunile generale. Instrucţiunile pentru o anumită întrebare ar trebui
să informeze respondenţii cum să reacţioneze la întrebare şi să le
reamintească să continue să răspundă la celelalte întrebări în conformitate
cu instrucţiunile generale.
Instrucţiunile pot fi, de asemenea, necesare, în construcţia întrebării
pentru a ajuta respondentul să dea un răspuns.
Unele din situaţiile în care sunt necesare informaţii speciale în
cadrul întrebării sunt:
- când întrebarea conţine o listă cu răspunsuri posibile şi
cercetătorul doreşte un număr fix din acele răspunsuri, trebuie date
instrucţiuni speciale respondentului să selecteze un răspuns, trei
răspunsuri sau alt număr definit de răspunsuri.
- când o listă de opţiuni este dată în cadrul întrebării,
respondentului i se poate cere să identifice câteva opţiuni şi apoi să
poziţioneze (ordoneze) acele opţiuni. Aici instrucţiunile pot fi: „Vă rugăm
să citiţi toate variantele de mai jos şi apoi să alegeţi varianta potrivită,
considerând importanţa motivelor corespunzător opiniei dumneavoastră.”
3. Succesiunea întrebărilor
Topica succesiunii întrebărilor se concentrează pe câteva
elemente: natura, conţinutul şi caracteristicile întrebărilor; metoda filtru;
influenţele succesiunii.
a) Natura, conţinutul şi caracteristicile întrebărilor
Întrebările de început trebuie să crească interesul respondentului
de a participa la procesul intervievării. Materialul introductiv trebuie să
trezească curiozitatea respondentului şi trebuie să trateze probleme
importante în mintea respondentului. Întrebările de început pot, în acest

141
fel, să ajute la justificarea timpului şi efortului cerute pentru participare.
Natura exactă a întrebărilor de început depinde de metoda de
intervievare. Întrebările de început într-un chestionar înmânat personal
respondentului nu sunt aceleaşi cu cele destinate unui interviu direct sau
prin telefon. Scopul întrebărilor de început diferă în aceste cazuri. În cazul
chestionarului înmânat personal, acestea trebuie să trezească interesul
respondentului de a participa la interviu. Mai mult, prima întrebare trebuie
să fie simplă şi uşor de răspuns. Dacă pot răspunde, ei capătă încredere
în faptul că se vor descurca şi că vor răspunde bine. Dacă partea de
început este complicată, dificilă sau generează confuzii, prima tendinţă
este să înceteze participarea, să rupă chestionarul (pentru cele înmânate
personal) şi să renunţe la ele cât mai repede.
Întrebările de început, fie pentru interviul personal sau prin telefon,
ar trebui să se concentreze pe construirea unei legături între operator şi
respondent. Pentru a reuşi, operatorul trebuie să prezinte la început
studiul şi contribuţia sa personală la acest studiu.
Tonul întrebărilor trebuie să fie prietenos şi să prezinte interes şi
curiozitate din partea operatorului. Aceasta este similară unei conversaţii
dintre două persoane care abia s-au cunoscut.
Într-un chestionar înmânat respondentului, întrebările de la mijlocul
chestionarului sunt concentrate pe informaţii necesare în analiza
proprietăţii în discuţie. Aceste întrebări pot fi de atitudine, preferinţe şi
opinii. În chestionarele înmânate respondentului, datele demografice şi
economice sunt de cea mai mică importanţă şi interes pentru a le prezenta
în formularul adresat respondentului.
Într-un interviu, întrebările de la mijloc şi de la sfârşit cer informaţii
necesare analizei proprietăţii. Spre sfârşitul interviului, pot fi puse întrebări
de rutină sau neinteresante. În această secţiune finală, operatorul poate
obţine informaţii economice şi demografice care nu au fost obţinute când
au fost puse întrebările de început.
Întrebările jenante sau ameninţătoare ar trebui plasate la mijlocul
sau la sfârşitul chestionarului, după ce s-a stabilit raportul şi interesul.
Nivelul de sociabilitate poate minimiza jena şi rezistenţa la răspuns. Acest
lucru este valabil la interviu deoarece informaţia utilă a fost adunată din
întrebările anterioare. Dacă un respondent nu mai răspunde, chestionarul
este aruncat, de obicei, iar chestionarele parţial completate se întorc
numai în număr mic.
Întrebările dificile sau complexe ar trebui plasate la mijlocul
chestionarului, după ce respondentul s-a familiarizat cu procesul, dar nu
este prea obosit. Ele nu sunt bune la început, pentru că stabilesc o
imagine greşită (un cadru greşit). Nu sunt potrivite nici la final, deoarece
necesită concentrare, iar dorinţa de a completa din partea respondentului
scade.
După ce a fost stabilit obiectivul întrebărilor de început, analistul
trebuie apoi să stabilească ordinea generală în care sunt prezentate
întrebările. Indiferent dacă chestionarul este înmânat respondentului sau
este aplicat prin interviu direct, întrebările ar trebui prezentate
respondentului într-o expunere ordonată logică. Analistul ar trebui să
identifice domeniile importante de similaritate între întrebări şi să grupeze
acele întrebări pe baza similitudinilor.

142
 Dacă respondentul continuă să răspundă chiar dacă constată
confuzia, schimbările bruşte în subiect pot provoca indecizii şi frustraţii.
Acest lucru ar creşte numărul răspunsurilor de genul „nu ştiu”, „mi-e
indiferent”. De aceea, analistul trebuie să aibă grijă la stabilirea
succesiunii logice a întrebărilor în chestionar.
Analistul trebuie să fie capabil să se pună în situaţia
respondentului.
b) Metoda filtru
Unii cercetători afirmă că investigaţia începe cu întrebări generale
şi apoi urmează întrebări caracteristice studiului. Această abordare este
numită metoda filtru. De obicei, este folosită numai pentru un grup de
întrebări din chestionar; deşi ea poate fi folosita pentru întreg
chestionarul, acest lucru este puţin probabil.
Procesul de filtrare începe cu o întrebare sau o serie scurtă de
întrebări cu scopul de a obţine informaţii despre cunoştinţele
respondentului, atitudinea şi interesul despre subiect. Aceste întrebări
permit cercetătorului să stabilească cadrul de referinţă şi nivelul de
cunoaştere ale respondentului înainte ca aspectele specifice problemei
să fie dezvăluite. Aceste întrebări permit în acelaşi timp cercetătorului să
filtreze răspunsurile dezinteresate, deformate sau nefondate din
răspunsurile dorite.
După filtru, respondenţii sunt împărţiţi în două sau mai multe
grupuri, astfel încât pot fi puse întrebări specifice corespunzătoare
fiecărui grup. Această metodă permite obţinerea unor informaţii corecte
de la fiecare grup şi cercetătorul poate face comparaţii între diferite
grupuri.
Metoda filtru inversată constă în inversarea succesiunii
întrebărilor. Sunt puse întâi întrebări specifice şi apoi urmează întrebările
generale. Această metodă se foloseşte atunci când se doreşte o reacţie
din partea respondentului înainte de a se cunoaşte o structurare pe
grupuri.
c) Influenţe datorate succesiunii întrebărilor
După ce a fost rezolvată problema ordinii logice a întrebărilor,
trebuie avut apoi în vedere efectul pe care îl poate avea o întrebare sau
un răspuns asupra răspunsurilor ulterioare.
Metoda succesiunii logice este recomandabilă, deoarece există o
probabilitate mai mare ca cercetătorul să poată determina natura
influenţelor în răspunsurile clientului. Problema schimbării răspunsurilor
nu apare în cazul interviurilor directe, deoarece operatorul notează
răspunsul iniţial, schimbarea şi când anume s-a făcut schimbarea pe
parcursul interviului.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Chestionarul sociologic reprezintă cel mai important instrument de
anchetă şi desigur, cel mai răspândit instrument în investigaţia
sociologică, care cuprinde un anumit număr de întrebări formulate şi
redactate după cerinţe şi reguli ştiinţifice, cu ajutorul căruia obţinem
informaţii verbale sau scrise referitoare la fenomenele sociale
investigate.
• Calitatea unui chestionar este în mod hotărâtor determinată de
143
 calitatea întrebărilor sale, de formulare, ordinea redactării şi aşezarea
lor în pagină.
• Redactarea întrebărilor în chestionar trebuie să se facă respectându-
se anumite cerinţe de ordin logic şi psihologic. În redactarea şi
mărimea chestionarului trebuie să se ţină seama şi de modalitatea
prelucrării sale.
• În studiile de piaţă, procedeul de prezentare a întrebărilor este
structurat şi nestructurat, mascat si nemascat.
• Tipurile de întrebări ce se folosesc la construcţia chestionarelor pot fi
clasificate după conţinutul lor, forma răspunsului, după funcţia
instrumentală (rolul) pe care îl au într-un chestionar şi după
capacitatea de măsurare a stimulilor informaţionali.
• Întrebările cu răspuns bine definit sunt acele întrebări în care
respondentul trebuie să aleagă unul sau mai multe răspunsuri dintr-
o listă de răspunsuri ataşate întrebării. Formatul răspunsurilor este
determinat de proiectantul chestionarului.
• Întrebările cu răspuns deschis sunt cele în care respondentul
completează locul liber cu răspunsul pe care îl consideră potrivit la
întrebarea respectivă.
• În alegerea cuvintelor pentru o întrebare analistul trebuie să aibă în vedere
un număr important de idei. Înţelegerea şi utilizarea acestor elemente pot
evita starea de confuzie şi neînţelegere a respondentului.
• Validarea întrebărilor este faza în care se filtrează materialul rezultat
anterior.
• În design-ul chestionarului sunt importante 3 elemente şi anume:
natura materialului introductiv şi de instruire; clasificarea procesului
şi a procedurilor; succesiunea în care apar în chestionar.

Întrebări de autoevaluare
1. Cum trebuie să fie întrebările unui chestionar bun?
2. Care este cea mai cunoscută formă de întrebări închise?
3. Ce date se recoltează la întrebările factuale?
4. Clasificaţi întrebările după rolul şi poziţia lor în chestionar?
5. Cum este prezentat materialul introductiv şi de instruire în
chestionar?

144
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14

CHESTIONARUL SOCIOLOGIC (II)

Cuvinte cheie: chestionar, format, aspect, clasificare, redactare,

erori

Rezumat
Aspectele structurate ale chestionarului includ două elemente:
formatul sau aspectul general al chestionarului; formatul întrebărilor legate
(de contingenţă). Pretestarea chestionarului este o operaţie (fază) extrem
de importantă pentru buna desfăşurare a sondajului. Alegerea tipului de
chestionar din punct de vedere al mărimii, conţinutului, formei, modalităţii
de aplicare, depinde de mai mulţi factori. Întrebările trebuie formulate clar,
simplu, fără înflorituri stilistice, corect gramatical şi respectând topica
frazei / propoziţiei.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Structurarea chestionarului
Aspectele structurate ale chestionarului includ două elemente:
a) formatul sau aspectul general al chestionarului
b) formatul întrebărilor legate (de contingenţă)
a. Formatul şi aspectul general al chestionarului
Dacă un chestionar este tipărit necorespunzător, respondenţii pot
omite întrebări, pot fi derutaţi în alegerea răspunsului cerut şi se pot simţi atât
de frustraţi încât să nu mai răspundă. Ca regulă generală, chestionarul
trebuie să fie curat şi ordonat. Există câteva puncte importante legate de
formatul chestionarelor:
- trebuie să existe suficient spaţiu liber pe pagină. Acest lucru permite
respondenţilor să citească cu uşurinţă întrebările. Forma ordonată permite
analistului să direcţioneze atenţia respondentului spre fiecare întrebare şi să
aibă o privire de ansamblu asupra succesiunii întrebărilor;
- mărimea chestionarului sau a literelor trebuie să fie suficient de mare
încât să permită respondentului sa citească întrebarea cu uşurinţă. Dacă se
chinuie să citească, se poate întâmpla ca respondentul să omită rânduri;
- nu se vor plasa pe acelaşi rând două întrebări; diferite, deoarece
după ce ar răspunde la una din ele respondentul va trece la următorul rând
sărind peste cealaltă întrebare.
- nu trebuie folosite prescurtările, pentru a se evita interpretările
eronate.
Un alt element important în aspectul general al chestionarului este
maniera în care respondentul este pus să răspundă la întrebările închise.
b. Întrebările legate (de contingenţă)
Următorul element important din structura chestionarului sunt
întrebările de contingenţă. Anumite întrebări sunt relevante numai pentru o
anumită parte a respondenţilor unei întrebări. Această idee a fost discutată
145
anterior conceptual în secţiunea despre metoda filtru (funnel). Acum putem
face legătura între discuţiile anterioare despre format şi caracteristicile de
design.
Întrebările de contingenţă sunt foarte importante într-un interviu.
Punerea întrebărilor de contingenţă este mai complexă deoarece
operatorul va fi instruit pentru înregistrarea răspunsurilor.

Formatul chestionarului
Maniera de redactare, tehnoredactare şi prezentare a
chestionarului imprimat poate uşura sarcina operatorului de interviu:
formatul, tipul şi culoarea hârtiei, fontul scrierii, grafica şi tiparul pot
schimba faţa anchetei.
Reguli privind redactarea şi prezentarea unui chestionar
a) formatul cărticică: formatul hârtiei influenţează prestanţa
chestionarului; formatele mici (A5 sau A6) sunt preferabile celor mari (A4
sau A3); prezentarea sub forma cărticică împiedică pierderea foilor şi
permite răsfoirea lor cu uşurinţă de către respondent; este economicos,
arată mai profesional şi uşor de urmărit.
b) identitatea chestionarului - un chestionar profesional are un
nume (titlu), este datat, localizat şi poartă însemnele de identitate ale
campaniei de cercetare.
c) numerotarea şi sublinierilor - paginile chestionarului se
numerotează; - întrebările se numerotează atât la nivelul întregului
chestionar cât şi la nivelul fiecărui capitol în parte; instrucţiunile de filtrare
trebuie subliniate sau evidenţiate în alt mod care „să sară în ochii”
respondentului.
d) spaţierea - se lasă spaţiu suficient pentru răspunsuri (la
întrebările deschise) şi spaţiu suficient între întrebări; întregul text se
spaţiază pentru a da o impresie de relaxare.
e) fonturile: fonturile mici, economicoase sunt considerate o
greşeală pentru că urmăreşte efortul de lectură şi număr de greşeli;
cuvintele de importanţă deosebită se scriu cu litere mari, se subliniază, se
îngroaşă sau se scriu cu alt corp de literă.
f) continuitatea: o întrebare la sfârşitul de pagină nu se rupe pentru
a trece pe pagina următoare.
g) instrucţiuni speciale: operatorul trebuie să cunoască scopul
studiului şi logica întrebărilor; fiecare întrebare trebuie să primească un
singur răspuns; instrucţiunile de completare sau adnotările, atunci când
există, trebuie să fie clare şi scrise imediat după întrebarea la care se
referă.
h) redactarea - variantele de răspuns la întrebările deschise sunt
dispuse pe verticală, unele sub altele.
i) timpul - se notează ora începerii şi încheierii administrării
chestionarului.

Pretestarea chestionarului
Pretestarea chestionarului este o operaţie (fază) extrem de
importantă pentru buna desfăşurare a sondajului.
După ce cercetătorul elaborează, analizează, schimbă,
reanalizează şi completează chestionarul, acesta trebuie aplicat unor

146
persoane care vor răspunde la întrebări. Cercetătorul trebuie să
selecteze un eşantion reprezentativ, mic, căruia să-i aplice chestionarul.
Prin folosirea unui pretest, cercetătorul poate detecta deficienţele pe care
nu le-a observat.
Prezentăm în continuare câteva avantaje ale pretestării
chestionarului: indică sursa erorilor de măsurare din întrebările şi
chestionarele existente; examinează efectivitatea revizuirii întrebărilor şi
chestionarelor existente; examinează noile întrebări şi chestionare;
examinează efectele întrebărilor alternative şi modurilor de colectare a
datelor; verifică acurateţea tipurilor de răspunsuri oferite de proiectul
chestionarului, efectele contextului, fluiditatea întrebărilor; verifică
efectivitatea instruirii anchetatorilor; verifică abilitatea respondenţilor de a
oferi datele necesare; verifică înţelegerea respondenţilor.
Pot fi identificate probleme sau zone cu încurcături în partea
introductivă, în alegerea tipurilor de întrebări, în formularea şi
succesiunea întrebărilor.
Pretestarea este un pas important în procesul de design al
chestionarului. Ea nu trebuie omisă sau ignorată. Scopul este ca
procesul intervievării să fie aplicabil respondenţilor. Interpretarea
aceloraşi întrebări se poate schimba pentru diferite grupuri, având în
vedere că unele caracteristici ale populaţiei şi ale eşantionului investigat
se schimbă de la un studiu la altul.

Clasificarea chestionarelor
Chestionarul folosit în investigarea fenomenelor social-economice
reprezintă o succesiune logică funcţie de stimuli în raport cu ipotezele
cercetării sau prin autoadministrare. Chestionarele determină din partea
celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal ce urmează a fi
înregistrat în scris.
Chestionarele pot fi clasificate după trei criterii şi anume:
a) după conţinut;
b) după formă;
c) după modul de aplicare.

a) După conţinut, se referă la calitatea informaţiilor şi se disting

două tipuri de chestionare:
1. chestionare de date factuale;
2. chestionare de opinie.
Chestionarele de date factuale vizează fapte obiective care pot fi
observate direct şi verificate de alte persoane.
Chestionarele de opinie se referă la fapte şi date imposibil de
observat direct. Cu ajutorul lor se studiază, pe lângă opinia
respondentului, şi aspectele legate de intimitatea persoanei (atitudine,
motivaţie, interese, dispoziţii, înclinaţii etc.).
Tot după conţinut chestionarele se referă şi la cantitatea informaţiei.
În acest sens putem vorbi de chestionare speciale şi chestionare omnibus.
Chestionarele speciale sunt acelea care au o singură temă de
cercetare. Ele sunt utilizate mai mult pentru studierea pieţii sau a
comportamentului electoral.

147
 Chestionarele „omnibuz” conţin mai multe teme. Ele sunt folosite
pentru cercetările fundamentale în sociologie. Au avantajul că pe baza
unui singur eşantion putem să urmărim mai multe teme în acelaşi
chestionar.

b) După forma întrebărilor distingem trei tipuri de chestionare şi

anume:
1. chestionare cu întrebări închise;
2. chestionare cu întrebări deschise;
3. chestionare cu întrebări mixte.
Chestionarele cu întrebări închise permit exclusiv alegerea
răspunsurilor dinainte fixate, reducând gradul de libertate al subiectului şi,
în plus, răspunsurile se precodifică. Acest lucru presupune ca cercetătorul
să cunoască bine realitatea studiată, iar respondentul (subiectul) să aibă
opinii bine conturate.
Chestionarele cu întrebări deschise lasă respondentului
libertatea unei exprimări personale a răspunsurilor, acestea putând fi
postcodificate. De asemenea, chestionarele cu întrebări deschise permit
culegerea unor informaţii bogate asupra tuturor temelor fără riscul
sugestibilităţii.
Chestionarele cu întrebări mixte presupune o elaborare cu
utilizarea ambelor tipuri de întrebări, atât închise, cât şi deschise. Este cel
mai folosit chestionar în cercetările socio-economice.

c) După modul lor de aplicare se disting două tipuri de chestionare

şi anume:
1. chestionare autoadministrate;
2. chestionare administrate de către operatorii de anchetă.
1. Chestionarele autoadministrate presupun înregistrarea
răspunsurilor de către însuşi subiecţii supuşi investigaţiei, eliminând astfel
filtrarea informaţiei de către o altă persoană, în speţă operatorul de
interviu, deci a factorului care influenţează răspunsul. Acest fapt duce în
mod cert la obţinerea unor avantaje cum ar fi: creşterea numărului celor
care pot răspunde concomitent; diminuarea efectului de interviu; dispariţia
influenţei anchetatorului asupra rezultatelor; nivelul superior de
concentrare asupra răspunsurilor şi, nu în ultimul rând, asigurarea
anonimatului.
Există mai multe modalităţi de aplicare a chestionarelor
autoadministrate: prin poştă; prin înmânare directă; prin „tehnica
extemporalului”; prin presă (chestionare publicate).
Chestionarele poştale reprezintă cea mai rapidă şi ieftină metodă
de culegere a informaţiilor, dar păstrând o anumită rezervă în sensul că,
chiar dacă chestionarul este expediat rapid, sosirea răspunsurilor este
relativ înceată, iar unele răspunsuri nu se întorc niciodată. Pentru a
eficientiza aceste chestionare, se impune ca întrebările să fie simple,
tehnica răspunsurilor să fie clar explicată, iar ordonarea întrebărilor să fie
mai atent făcută. Întotdeauna, chestionarele prin poştă trebuie să fie
însoţite de o scrisoare care va explica cine lansează chestionarul, ce se
urmăreşte prin chestionar şi cum a fost desemnată persoana care
răspunde. La cele de mai sus se adaugă şi câteva alte particularităţi ale

148
chestionarelor poştale: forma lor, punerea în pagină, acurateţea tipăririi,
lungimea chestionarului. Toate aceste simple reguli respectate duc la
reducerea non-răspunsurilor.
Chestionarele poştale
- se aplică pe populaţii răspândite teritorial: judeţe, regiuni sau la
scară naţională;
- trebuie să fie scurte (10-25 întrebări), să conţină întrebări clare,
cât mai accesibile şi un sistem de codificare simplă, pe care să-l înţeleagă
subiecţii;
- avantajele chestionarelor poştale: rapide, economicoase, comode;
- permit realizarea anchetei de la distanţă, fără deplasarea
cercetătorilor pe teren;
- se expediază prin poştă la adresa celor care fac parte din
eşantionul supus cercetării şi trebuie să fie însoţite de alte plicuri timbrate
pe care este notată adresa la care urmează să fie restituite.
Limitele chestionarelor poştale
- recuperabilitatea nu este totală; în literatura de specialitate se
precizează că atunci când se recuperează 60-80% din chestionare,
ancheta poştală este reuşită;
- non-răspunsurile la unele întrebări din chestionarele restituite;
- la completarea chestionarului pot participa mai multe persoane, în afara
celui căruia i se adresează.
Chestionarele înmânate direct subiecţilor supuşi cercetării
- se recuperează în număr mai mare;
- faptul că operatorii revin şi insistă pe lângă subiecţi în vederea
completării şi restituirii chestionarelor constituie garanţia unor recuperări
mai mari ca în anchetele poştale;
- deosebirea constă în aceea că populaţia anchetată este
concentrată pe suprafeţe restrânse, uşor de contactat direct pentru
distribuirea şi recuperarea chestionarelor.
Chestionarele aplicate prin „tehnica extemporalului”
- îmbină avantajele administrării prin operatori de anchetă cu cele
ale completării de către subiecţii anchetaţi;
- se foloseşte când avem un număr restrâns de operatori de
anchetă şi când populaţia investigată este concentrată spaţial şi
disponibilă la anumite ore – de preferinţă la sfârşitul programului de lucru;
- subiecţii, în grupuri de 20-30, sunt plasaţi în săli spaţioase şi sub
îndrumarea directă a anchetatorilor completează chestionarele;
- operatorul de anchetă explică scopul anchetei, tematica
chestionarului şi modalitatea completării lui; atunci când este nevoie
intervine pentru a da explicaţii celor care au nevoie, fără a sugera
răspunsuri;
- la sfârşit, se recuperează chestionarele şi face o sumară verificare
a completării lor, înainte ca subiecţii care le predau să părăsească sala.
Chestionarele publicate în ziare, reviste sau anexe la diferitele
mărfuri vândute constituie mai degrabă o modalitate de a face reclamă
comercială şi mai puţin un studiu de piaţă; non-răspunsurile la aceste
chestionare conduc la neutilizarea lor în scopuri ştiinţifice.
Chestionarele aplicate prin presă
149
 - sunt cele mai economicoase, dar şi cu recuperabilitatea cea mai
slabă;
- o limită importantă a acestora constă în faptul că nu se pot aplica
pe eşantioane de populaţie;
- din publicul larg căruia se adresează presa, o parte va citi
chestionarul, iar un grup şi mai restrâns îl va completa, decupa şi restitui
redacţiei ziarului respectiv;
- pentru a fi eficace el trebuie să se axeze pe o tematică de interes
public şi în acelaşi timp să fie foarte scurt;
- în presa unor ţări dezvoltate economic se pot întâlni frecvent astfel
de chestionare, cu o tematică destul de variată.

2. Chestionarele administrate de către operatorii de interviu

reprezintă cea mai utilizată formă de culegere a informaţiei. Acest fapt
este subliniat de faptul că acest tip de chestionar asigură
reprezentativitatea eşantionului, poate lămuri înţelesul întrebărilor şi, în
plus, permite să răspundă la întrebări şi persoanele cu un nivel scăzut de
şcolarizare.
Chestionarele administrate prin operatori de anchetă
- sunt cele mai eficace, dar şi în acelaşi timp şi cele mai
costisitoare;
- permit recuperabilitatea totală a chestionarelor ca şi reducerea a
non-răspunsurilor;
- răspunsurile înregistrate au caracter spontan, nu sunt formulate
după lectura repetată şi reflexia îndelungată asupra chestionarului, nu se
completează în cooperare cu alţii;
- ancheta prin operatori necesită cheltuieli de deplasare, cazare şi
retribuire a operatorilor de anchetă;
- când se folosesc operatori voluntari recrutaţi pe teren, anumite
cheltuieli pentru instruirea şi deplasarea lor, tot sunt necesare.

Alegerea tipului de chestionar din punct de vedere al mărimii,

conţinutului, formei, modalităţii de aplicare, depinde de mai mulţi factori
printre care menţionăm:
- obiectivele şi tematica de cercetare: o tematică largă ne obligă la
elaborarea unor chestionare mari şi cu întrebări închise, uşor de prelucrat;
o tematică restrânsă, puţin cercetată necesită chestionare mici şi cu
majoritatea întrebărilor deschise şi semideschise;
- timpul şi personalul de care dispunem: în anchetele rapide,
realizate cu personal redus, chestionarele se aplică prin tehnici rapide de
autoadministrare;
- mijloacele materiale şi băneşti reduse nu permit folosirea de
operatori plătiţi şi deplasarea unui număr mai mare de cercetători pe
teren; în astfel de situaţii se preferă chestionarele poştale sau publicate;
- nivelul socio-cultural al populaţiei care va fi cercetată: gradul de
şcolarizare şi orizontul cultural-ştiinţific al subiecţilor ne indică în ce
măsură pot înţelege şi completa singuri chestionarele. Pe populaţii
vârstnice, din mediul rural, cu nivel de instrucţie şcolară scăzută este
necesară folosirea operatorilor de anchetă la aplicarea chestionarelor;
populaţiile din mediile urbane, cu nivel de instrucţie mai ridicat pot fi

150
anchetate prin tehnici de autocompletare;
- mărimea eşantionului şi gradul său de dispersie teritorială.
Populaţiile numeroase răspândite pe mari arii teritoriale sunt anchetate
prin intermediul chestionarelor poştale sau publicate, după cum
eşantioanele mici, concentrate spaţial, pot fi chestionate prin „tehnica
extemporalului”, înmânare şi recuperare directă a chestionarelor, prin
operatori de anchetă etc.

Redactarea chestionarului
În construcţia unui chestionar sociologic se parcurg patru etape:
1. Stabilirea conţinutului întrebărilor, operaţie pentru care trebuie să
găsim noi înşine răspunsuri la întrebări ca:
- întrebarea este necesară? va fi utilă?
- posedă subiecţii suficiente informaţii pentru a putea răspunde?
- întrebarea este suficient de concretă, de specifică, de apropiată
de experienţa personală a subiecţilor?
- va fi necesară o singură întrebare ori mai multe pentru a obţine
informaţia?
- întrebarea nu este cumva dezechilibrată, nu accentuează doar un
anumit aspect, dezechilibrând întregul?
- subiecţii vor da informaţiile aşteptate?
Legat de aceasta apare şi problema numărului de întrebări necesar
în chestionar. Există o formulă de calcul şi anume:

în care A = problema pe care vrem să o explicăm; n = numărul de întrebări

din chestionar; k = numărul de dimensiuni al problemei A; m = numărul de
întrebări necesar pe fiecare dimensiune; r = numărul factorilor complecşi
pentru a explica fenomenul A; s = dimensiunile în care descompunem
factorii complecşi; t = media indicatorilor pe fiecare din S dimensiuni; v =
numărul întrebărilor de identificare.
Ca pur exerciţiu de calcul (cu 5 dimensiuni ale lui A, cu alţi 5 factori
cu câte 5 dimensiuni la rândul lor …) prof. T. Rotariu ajunge la număr
necesar de 160 de întrebări, „cifră deloc neobişnuită pentru cercetările
sociologice cât de cât serioase” (loc. cit.). Admitem că prin calcul putem
ajunge la chestionare în care sunt necesare 200-300 de întrebări, care
apar sub forma unui caiet de 15- 20 de pagini, dar opinăm că trebuie să
ne înfrânăm (limitând dimensiunile, numărul factorilor perturbatori …)
pentru a nu ajunge la chestionare foarte voluminoase. Ele exprimă, după
părerea noastră, tendinţa de „a afla totul deodată” (într-o singură anchetă)
şi are efecte psihologice neplăcute asupra subiecţilor.

2. Alegerea tipului de întrebări, aspect pe care l-am tratat deja.

3. Formularea întrebărilor. Mulţi autori s-au referit la cerinţele de

respectat în formulare, Payne (1951) enunţând chiar 100 de imperative.
Multe conduc la cele două aserţiuni de bază:
- răspunsul se cere analizat prin prisma întrebării;
- întrebări formulate diferit conduc la răspunsuri diferite.
Întrebările trebuie formulate clar, simplu, fără înflorituri stilistice,

151
corect gramatical şi respectând topica frazei / propoziţiei.
Şi în cazul formulării întrebărilor din chestionar trebuie să ne
autointerogăm dacă ele nu sunt prea abstracte, plictisitoare, obositoare,
suprasolicitante, generatoare de teamă ori de reacţie de prestigiu.

Sunt de evitate în formulări:

- negaţia: „Nu credeţi că …”, „Nu sunteţi de acord că …”;
- dubla negaţie: „Nu credeţi că nu s-a insistat suficient …”, „Nu ştiaţi
că nu trebuia …”;
- sugestia răspunsului, fie ea evidentă „Nu-i aşa că …” fie că este
ascunsă: „Automobilul cu care a venit, era negru sau argintiu …?”
sugerează că s-a venit cu automobilul;
- formularea generatoare de teamă: „Credeţi că Parlamentul ar
trebui să anuleze Legea retrocedării …?”, „Consideraţi că ar trebui redus
nivelul garantat de stat al depunerilor populaţiei în bănci?”
- formularea generatoare de reacţie de prestigiu, prin formulări
directe – active: „Ce sume de bani aţi pierdut la Caritas?” în loc de „Aţi
depus bani la Caritas?”;
- lezarea amorului propriu, prin formulări ca „aţi dori să citiţi / vizitaţi
/ vizionaţi …” în loc de „aţi citit / vizitat / vizionat…”;
- indicarea de termene prea lungi, susceptibile de deformări ale
răspunsului datorită slăbiciunii memoriei. În locul formulării „Ce cantitate
de fructe aţi cumpărat în ultimul an …?”, este de preferat o formulare ce
raportează acţiunea la un termen mai redus: „Ce cantitate de fructe aţi
cumpărat în ultimele două săptămâni …?”;
- folosirea unor termeni polisemici, cu conotaţii chiar contradictorii:
propagandă, mobilizare, manipulare, angajare, transparenţă etc.;
- evitarea cuvintelor cu mare încărcătură emoţională: terorism,
neocomunism, dictatură, totalitarism, fascism, criptocomunism etc.
S-au făcut studii care au arătat că schimbarea unui cuvânt în
formularea întrebării, chiar fără modificarea sensului, produce o variaţie de
câteva procente a răspunsurilor.

4. Aranjarea întrebărilor în chestionar se face în ordine, atât logică,

cât şi psihologică. Ordinea logică poate fi axată pe timp, trecându-se de la
întrebări despre trecut la cele referitoare la prezent şi apoi la viitor.
Ordinea psihologică poate avea în vedere gradul de abstractizare trecând
de la concret spre abstract, ca şi caracteristicile celor supuşi cercetării.
Pentru subiecţii tineri şi cu nivel mai scăzut de instruire se pleacă de la
concret şi particular spre abstract şi general. Dimpotrivă, subiecţii maturi şi
cu grad ridicat de instruire pot răspunde întâi la întrebări mai generale şi
abstracte.
Modul de aranjare a întrebărilor în chestionar depinde de temă şi
subiecţi, folosindu-se „principiul pâlniei” (de la general la particular) sau al
„pâlniei răsturnate” (de la particular la general). Şi nu trebuie neglijat nici
designul chestionarului, punerea lui în pagină, eventuala însoţire a textului
cu imagini, pretenţiile crescând pentru chestionarele de anchetă indirectă.

152
 Erorile chestionarelor
Erori privind construcţia chestionarului
- erori datorate formulării întrebărilor;
- erori generate de numărul şi ordinea întrebărilor;
- erori generate de forma de răspuns a întrebărilor;
- erori produse de construcţia grafică a chestionarului.
Erori produse de formularea întrebărilor
- limbajul care trebuie să îndeplinească simultan mai multe condiţii,
care, nu rareori sunt greu de conciliat, astfel: este nevoie să fie utilizate
cuvinte/expresii din limbajul comun; e necesar să se facă apel la idei,
noţiuni, aserţiuni foarte simple; se cere folosit un discurs limpede care să
nu dea naştere la variante diferite de interpretare; se vor evita
neologismele, cuvintele cu circulaţie mai restrânsă; nu se folosesc cuvinte
sau expresii de natură emoţională.
- conţinutul întrebărilor: se vor elabora întrebări cât mai specifice,
concrete şi precise; se va evita cuprinderea a 2 întrebări în una singură;
se va evita construcţia întrebărilor în forme care să genereze răspunsuri.
Erori generate de numărul şi ordinea întrebări în chestionar
- numărul întrebărilor - acesta poate fi privit ca o sursă potenţială de
erori în situaţiile când el depăşeşte anumite limite dependente de
problematica tratată în anchetă, tip de subiecţi abordaţi, contextul în care
se realizează dialogul etc.
- ordinea întrebărilor: întrebările dificile sau referitoare la o situaţie
delicată – pot determina schimbarea atitudinii faţă de anchetator şi refuzul
de a continua discuţia; aceste întrebări se vor plasa spre sfârşitul
chestionarului; contaminarea răspunsurilor la o întrebare ce urmează în
chestionar după o alta referitoare la acelaşi subiect sau la unul apropiat;
existenţa/inexistenţa întrebărilor filtru – este un factor generator de erori.
În anumite situaţii nu sunt indicate (când se referă la comportamente în
contradicţie cu legi, reguli etc.)
Probleme legate de ordinea întrebărilor apar în primul rând în
anchetele orale, directe când subiectul nu are posibilitatea de a cunoaşte
ce întrebare urmează să i se adreseze. Dacă el primeşte chestionarul în
mână, în cele mai multe cazuri, va proceda la răsfoirea lui, pentru a vedea
„despre ce este vorba”, câte întrebări sunt, ce fel de răspunsuri se cer etc.
Erori generate de răspuns
- posibilitatea de a introduce erori datorate utilizării unei forme
necorespunzătoare de înregistrate a răspunsurilor: întrebarea închisă sau
deschisă;
- de obicei, sunt invocate erorile datorate faptului că subiectului i se
sugerează variante de răspuns atunci când el, de fapt, nu are răspuns;
- erorile datorate întrebărilor deschise introduc cel puţin tot atâtea
întrebări datorită faptului că: oamenilor nu le place să scrie rezultând un
număr foarte mari de nonrăspunsuri. Prin nonrăspuns înţelegem atât lipsa
răspunsurilor la anumite întrebări ale unui chestionar, cât şi lipsa
răspunsului la întregul chestionar; variantele de răspuns sub formă
deschisă pot fi înţelese diferit de către persoane diferite; în procesul de
precodificare, numărul erorilor este foarte ridicat;
- la întrebările închise e posibilă neadecvarea sistemului de
153
categorii, stabilite ca variante de răspuns, la conţinutul întrebării,
neadecvate ce determină nu numai pierderi de informaţie, ci şi distorsiuni
ale acesteia;
- la întrebările închise – erori privind ordinea variantelor de răspuns;
problema apare mai cu seamă în cazul sondajelor electorale, când unele
partide sau personalităţi pot contesta rezultatele, dacă pe lista supusă
atenţiei subiecţilor, li s-a atribuit un loc fix, considerat ca fiind mai puţin
propice alegerilor;
- ca o observaţie finală, vom menţiona că, de regulă, întrebările
închise sunt afectate mai puţin de nonrăspuns decât cele deschise şi deci,
din acest unghi privite lucrurile, ele generează mai puţine erori.
Erori generate de construcţia grafică a chestionarului
- tehnoredactarea chestionarului este o operaţie importantă, în
special în cazul anchetelor indirecte, în scris când subiectul rămâne singur
cu chestionarul în faţă şi el trebuie să se descurce uşor şi rapid în hăţişul
de întrebări de diferite forme şi cu diferite modalităţi de răspuns. Dar şi în
cea orală aceste aspect merită atenţia, întrucât operatorii pot fi ei înşişi fi
puşi în faţa unui chestionar, fără o instruire aprofundată şi atunci din textul
redactat trebuie să înţeleagă exact ce au de făcut;
- dacă întrebările nu sunt clar delimitate una de alta ca şi de
variantele proprii de răspuns, vom avea un număr superior de
nonrăspunsuri, ori un număr superior de alte greşeli;
- o cantitate însemnată de erori sunt introduse de întrebările filtru,
mai ales dacă subiectul nu este atenţionat asupra caracterului selectiv al
întrebărilor;
- o greşeală elementară o constituie continuarea seriei de variante
de răspuns la o întrebare de pe o pagină la alta, deoarece subiectul are
tendinţa de a alege răspunsul potrivit dintre variantele ce urmează imediat
întrebării;
- indiferent de tehnica de anchetă, chestionarul trebuie pus în
pagină cu deosebită grijă: caractere suficient de mari, bine accentuate şi
diversificate în funcţie de natura textului (unele pentru textul întrebărilor,
altele pentru cel al variantelor de răspuns şi indicaţii tehnice de
completare);
- orice economie de hârtie la redactarea chestionarului determină
pierderi greu de estimat datorită acestei surse de erori;
- nu este indicată încărcarea grafică excesivă (unele feluri de culori,
de litere, de săgeţi etc.) deoarece, fiind asaltaţi de stimuli vizuali diverşi,
subiectul poate fi distras de forme şi să omită conţinutul.

Erori datorate operatorilor

Operatorul constituie cel mai important factor generator de eroare,
în cazul anchetei orale.
Erori datorate trăsăturilor de personalitate
- e vorba de însuşiri ce merg de la aspectul fizic (plăcut sau
neplăcut), caracteristicile vocii (ton, ritm) până la temperament, nivel de
cunoştinţe, trăsături morale;
- efectele negative se pot resimţi într-un număr mai mare de
refuzuri din partea subiecţilor (deci nonrăspunsuri), în frecvenţa sporită a
greşelilor de codificare, datorate neatenţei, lipsei de concentrare,
154
superficilaităţii, sau chiar într-o informaţie neconformă cu realitatea, fiind
vorba de fraudă (chestionarele completate de alte persoane decât cele
cerute de instrucţiuni sau chiar complet măsluite).
Erori datorate corelaţiei dintre tema anchetei şi atitudinea sau
opiniile operatorului - deformarea rezultatelor din partea operatorilor în
conformitate cu opţiunile lor morale şi politice se poate face intenţionat de
către aceştia.
Erori datorate anticipaţiilor operatorului
- operatorul constituie cel mai important factor generator de eroare,
în cazul anchetei orale;
- o primă categorie de erori o constituie cele ce pot fi puse pe
seama unor trăsături de personalitate, trăsături care nu au nici o legătură
cu tema studiului efectuat, fiind deci factori generali ce conduc la erori. E
vorba de însuşiri ce merg de la aspectul fizic, caracteristicile vocii până la
temperament, nivel de cunoştinţe, trăsături morale etc.;
- a doua categorie de erori o reprezintă cele imputabile corelaţiei
dintre tema anchetei şi atitudinea sau opiniile operatorului în legătură cu
problemele de cercetare;
- a treia categorie de erori este cea rezultată din anticipaţiile
operatorului, anticipaţii ce nu sunt generate de trăsăturile de personalitate
sau de sistemul său atitudinal, cât mai mult de conjunctura concretă a
anchetei.
Erorile de anticipaţie sunt rezultatul unor mecanisme cognitive
deosebite de cele valorico-atitudinale.

Erori datorate respondenţilor

- sursele de eroare nu sunt doar cele legate de nesinceritatea
răspunsurilor;
- prezenţa şi volumul erorilor, fie că este vorba de cele intenţionate,
fie de cele neintenţionate, depinde de ce întrebăm şi cum întrebăm.
a) Dezirabilitatea socială – reprezintă tendinţa subiecţilor de a da
răspunsuri în conformitate cu ceea ce e de dorit din punct de vedere
social, de a apărea într-o lumină favorabilă, în concordanţă cu un set de
valori şi norme socialmente acceptate.;
- o cale eficientă de a diminua acţiunea dezirabilităţii ar fi
înlăturarea de la început a întrebărilor despre care ne dăm seama că se
expun foarte multe respectivei tendinţe.
b) Limitele memoriei umane
- o primă constatare este una de bun simţ, şi anume cu cât
intervalul de timp dintre petrecerea unui eveniment şi cel al chestionării
despre respectivul eveniment este mai mare, cu atât probabilitatea de a
apărea răspunsuri greşite sau nonrăspunsuri creşte;
- a doua constatare majoră este faptul că memoria respondentului
este selectivă; în funcţie de caracteristicile evenimentelor şi situaţiilor, ele
vor fi evocate cu mai mică sau mai mare acurateţe.
c) Procesarea şi interpretarea informaţiei
- nu numai la nivelul memoriei intervin o serie de distorsiuni, ci şi la
cel al percepţiei, al procesării şi interpretării informaţiei ce se culege, prin
intermediul chestionarului, în cadrul anchetei;

155
 - aici se poate semnala că subiectul are propria perspectivă asupra
problemelor puse în discuţie prin chestionare;
- subiecţii atribuie înţeles diferit unuia şi aceluiaşi cuvânt,
intervenind astfel un factor necontrolat; diferenţele de acest gen nu trebuie
exagerate, doar că este nevoie ca proiectantul de chestionar să fie foarte
atent la formularea întrebărilor.

Concepte şi noţiuni de reţinut

• Dacă un chestionar este tipărit necorespunzător, respondenţii pot omite
întrebări, pot fi derutaţi în alegerea răspunsului cerut şi se pot simţi atât de
frustraţi încât să nu mai răspundă. Ca regulă generală, chestionarul
trebuie să fie curat şi ordonat.
• Un alt element important în aspectul general al chestionarului este
maniera în care respondentul este pus să răspundă la întrebările
închise.
• Maniera de redactare, tehnoredactare şi prezentare a chestionarului
imprimat poate uşura sarcina operatorului de interviu: formatul, tipul şi
culoarea hârtiei, fontul scrierii, grafica şi tiparul pot schimba faţa
anchetei.
• După ce cercetătorul elaborează, analizează, schimbă, reanalizează
şi completează chestionarul, acesta trebuie aplicat unor persoane
care vor răspunde la întrebări. Cercetătorul trebuie să selecteze un
eşantion reprezentativ, mic, căruia să-i aplice chestionarul. Prin
folosirea unui pretest, cercetătorul poate detecta deficienţele pe care
nu le-a observat.
• Pretestarea este un pas important în procesul de design al
chestionarului. Ea nu trebuie omisă sau ignorată. Scopul este ca
procesul intervievării să fie aplicabil respondenţilor. Interpretarea
aceloraşi întrebări se poate schimba pentru diferite grupuri, având în
vedere că unele caracteristici ale populaţiei şi ale eşantionului
investigat se schimbă de la un studiu la altul.
• Chestionarele pot fi clasificate după trei criterii şi anume: după
conţinut; după formă; după modul de aplicare.
• În construcţia unui chestionar sociologic se parcurg patru etape:
stabilirea conţinutului întrebărilor; alegerea tipului de întrebări,
formularea întrebărilor; aranjarea întrebărilor în chestionar.
• Întrebările trebuie formulate clar, simplu, fără înflorituri stilistice,
corect gramatical şi respectând topica frazei / propoziţiei.
• Erori privind construcţia chestionarului: erori datorate formulării
întrebărilor; erori generate de numărul şi ordinea întrebărilor; erori
generate de forma de răspuns a întrebărilor; erori produse de
construcţia grafică a chestionarului.

Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt aspectele structurate ale chestionarului?
2. Clasificaţi chestionarele după trei criterii?
3. Etapele ce trebuie parcurse în construcţia unui chestionar
sociologic?
4. Ce erori sunt generate de construcţia grafică a chestionarului?
5. Cine este cel mai important factor generator de eroare?
156
 Bibliografie

1. Agabrian M., Sociologie generală, Institutul European, Bucureşti, 2003

2. Boudon R., Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006
3. Bulzan Carmen, Sociologia. Ştiinţă li disciplină de învăţământ, Editura
All Educaţional, Bucureşti, 2008
4. Chelcea S., Mărginean I., Cauc I., Cercetarea sociologică. Metode şi
tehnici, Editura Destin, Deva, 1998
5. Chelcea S., Iniţiere în cercetarea sociologică, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2004
6. Chelcea S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2007
7. Coandă Lisette, Elemente de sociologie economică, Editura Expert,
Bucureşti, 2002
8. Furtună Carmen, Sociologie generală, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2005
9. Herseni T., Curs de sociologie rurală, Editura Renaissance, Bucureşti,
2007
10. Hoffman Os., Sociologia organizaţiilor, Editura Economică, Bucureşti,
2004
11. Jupp V. coord., Dicţionar al metodelor de cercetare socială, Editura
Polirom, Iaşi, 2010
12. Mărginean I., Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi,
2000
13. Mihăilescu I., Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de
caz, Editura Polirom, Iaşi, 2003
14. Moscovici S., Buchini F.coord, traducere Savin V., Metodologia
ştiinţelor socioumane, Editura Polirom, Iaşi, 2007
15. Otovescu D., Sociologie generală, ediţia a 5-a, Editura Beladi,
Craiova, 2009
16. Otovescu D. coord., Tratat de sociologie generală, Editura Beladi,
Craiova, 2010
17. Popescu Raluca, Introducere în sociologia familiei, Editura Polirom,
Iaşi, 2009
18. Rotariu T., Iluţ P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura
Polirom, Iaşi, 2006
19. Schifirneţ C., Sociologie, ediţia a 3-a, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2004
20. Vlăsceanu L. coord., Sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 2011

157
 Anexa 1

Explicarea simbolurilor utilizate

- Rezumate. Simbolul indică prezentarea în rezumat a conţinutului

unităţii de învăţare

- atenţie. Acest simbol vă indică mărirea atenţiei asupra

paragrafului sau imaginii unde este întâlnit.

- concepte şi noţiuni de reţinut. Simbolul indică prezentarea unor

elemente de bază ce trebuie studiate cu atenţie şi reţinute.

- întrebări. Încercaţi să daţi răspuns la aceste întrebări.

- Bibliografie

158