Analiza Matematica

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE
ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI

„REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI” DIN TIMIŞOARA
FACULTATEA DE MANAGEMENT ȘI TURISM RURAL
Specializarea: Inginerie și Management în Alimentație Publică și Agroturism
Lia MICULA
ANALIZA MATEMATICA
Curs pentru studenţii IFR
Timisoara
2019
Cuprins
Unitatea de învăţare 1 ŞIRURI ŞI SERII ÎN ANALIZĂ MATEMATICĂ 5

Unitatea de învăţare 2 FUNCŢII REALE DE O VARIABILĂ REALĂ 14
Unitatea de învăţare 3 DERIVATA SI DIFERENTIALA UNEI FUNCŢII 20
REALE DE O VARIABILĂ REALĂ
Unitatea de învăţare 4 DERIVATA SI DIFERENTIALA PENTRU 30
FUNCTII REALE DE MAI MULTE VARIABILE
REALE
Unitatea de învăţare 5 EXTREMELE FUNCŢIILOR DE MAI MULTE 38
VARIABILE REALE
Unitatea de învăţare 6 INTEGRALE DEFINITE 46
Unitatea de învăţare 7 INTERPOLARE POLINOMIALĂ 56
Unitatea de învăţare 8 CALCUL INTEGRAL ÎN R 61
Unitatea de învăţare 9 ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL I 67
Unitatea de învăţare 10 ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN 73
SUPERIOR
Unitatea de învăţare 11 INTEGRALA DUBLĂ 79
Unitatea de învăţare 12 INTEGRALA TRIPLĂ 85
Unitatea de învăţare 13 APLICAŢII ECONOMICE LA ŞIRURI ŞI SERII 89
Unitatea de învăţare 14 APLICAŢII ECONOMICE ALE FUNCŢIILOR 93
DE PRODUCŢIE
Bibliografie 102
Anexa 1 103

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
ŞIRURI ŞI SERII ÎN ANALIZĂ MATEMATICĂ
Cuvinte cheie: siruri de numere, serii de numere, criterii de

convergenta, proprietăţi.
Rezumat
Prezentarea notiunilor de siruri de numere reale si a notiunilor de serii
de numare reale cu proprietatile necesare utilizarii lor.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
Defintii
Prin şir de numere reale vom înţelege o aplicaţie f : N → R şi îl vom
nota ( xn ).Vom spune că ( xn ) este convergent dacă (∃)x ∈ R astfel încât :
(∀)e > 0(∃)n0 ∈ N : Ixn − xI < e(∀)n ≥ n0.
Vom spune că x este limita şirului ( xn ) şi notăm xn → x. Un şir care nu
este convergent se numeşte divergent.
Vom spune că un şir ( xn ) tinde la infinit şi notăm xn → ∞ dacă :
(∀)Α(∃)n0 : xn > Α(∀)n ≥ n0.
În mod analog xn → −∞ dacă :
(∀)Α(∃)n0 : xn < Α(∀)n ≥ n0.
Şirul ( xn ) se numeşte şir fundamental sau şir Cauchy dacă :
(∀)e > 0(∃)n0 ∈ Ν : Ixn − xm I < e(∀)n, m ≥ n0.
R este un spaţiu metric complet, adică un şir de numere reale este
convergent dacă şi numai dacă este şir fundamental.
Definiţie. Un şir ( xn ) se numeşte crescător ( resp. Strict crescător )
dacă :
xn ≤ xn+1 (resp.xn < xn+1 ), (∀)n ∈ Ν.
Un şir ( xn ) se numeşte descrescător ( resp.descrescător ) dacă :
xn ≥ xn+1 (resp.xn > xn+1 ), (∀)n ∈ Ν.
Un şir se numeşte monotom dacă este descrescător sau crescător.
Definiţie. Un şir ( xn ) se numeşte majorat ( resp. Minor) dacă :
(∃)a ∈ R : xn ≤ a(resp.xn ≥ a )(∀)n ∈ Ν.
Un şir care este atât majorat cât şi minorat se numeşte mărginit.
Definiţie.Se numeşte punct limită a şirului ( xn ) dacă există un subşir
al lui ( xn ) care are limita x.Vom nota cu α ( xn ) mulţimea punctelor limită
pentru ( xn ).Numerele :
_____
lim xn = sup α (xn ) lim xn = inf α (xn )
___
5
Se numesc limita superioară ( respectiv inferioară ) a şirului ( xn ).
Observaţie. ( xn ) este convergent dacă si numai dacă α ( xn ) = {x}.
Teorema. Orice şir monoton şi mărginit este convergent.
Observaţie. Reciproc, dacă un şir este convergent rezultă ca este
mărginit dar el nu este în mod necesar monoton.
Observaţie. In observaţia precedentă am notat că orice şir convergent
este mărginit.Reciproc nu este însă adevărat.
( )
Teoremă.Şirul q n este convergent dacă şi numai dacă − 1 < q ≤ 1 şi
⎧⎪0 dacă − 1 < q < 1
lim q n = ⎨
n →∞
⎪⎩1 dacă q = 1
Pentru q > 1 avem lim q n = ∞, iar pentru q ≤ −1 lim q n nu există.
n →∞ n →∞
Teoremă. Dacă P şi Q sunt funcţii polinominale atunci :

⎧0 dacă grad P < grad Q
⎪
⎪∞ dacă grad R > grad Q şi a0b0 > 0
P(n ) ⎪
lim = ⎨− ∞ dacă grad R > grad Q şi a0b0 < 0
n→∞ Q (n )
⎪
⎪ a0
⎪ b dacă grad R = grad Q
⎩ 0
Unde a0 şi b0 reprezintă coeficienţii termenilor de grad maxim a polinoamelor
P şi respectiv Q.
n
⎛ 1⎞
Teoremă. Şirul (en )n≥1, en = ⎜1 + ⎟ este stric crescător şi mărginit ( deci
⎝ n⎠
convergent ) şi limita acestui şir se notează e ( constanta lui Euler e ≈ 2,71 ).
Propoziţie. Fie ( xn ) un şir de numere reale.
1. Dacă există x ∈ R şi ( yn ) un şir de numere reale convergente la zero
astfel încât
I xn − x I ≤ yn , (∀)n ≥ n0
Atunci ( xn ) este convergent si lim xn = x ;
n →∞
2. mai general dacă există ( yn ) şi ( z n ) două şiruri de numere reale

astfel încât :
z n ≤ xn ≤ yn , (∀)n ≥ n0
şi lim yn = x lim z n = x, atunci lim xn = x ;
n→∞ n→∞ n→∞
3. dacă există ( yn ) un şir de numere reale astfel încât :

xn ≥ yn , (∀)n ≥ n0 şi lim yn = ∞ atunci lim xn = −∞ ;
n →∞
n →∞
4. dacă există ( yn ) un şir de numere reale astfel încât :

xn ≤ y n , (∀)n ≥ n0 şi lim yn = −∞ atunci lim xn = −∞.
n →∞ n →∞
Şiruri recurente
6
Definiţie. Fie f : R → R.Vom numi şir recurent de ordin unu un şir
( xn ) astfel încât xn+1 se exprimă în funcţie de xn prin relaţia de recurenţă
xn+1 = f ( xn ) şi a cărui valoare iniţială x0 este cunoscută.
Teoremă. Dacă funcţia f este continuă şi şirul ( xn ) este convergentă

atunci limita sa l verifică ecuaţia f ( x )- x =0.
Reciproc, dacă L este o soluţie a ecuaţiei f ( x )- x =0 şi funcţia f este
derivabilă pe un interval [l − a, l + a ] ce conţine x0 şi verifică.
sup f , (x ) < 1
x∈[l − a ,l + a ]
atunci şirul ( xn ) converge la l.

Definiţie. Vom numi ecuaţia de recurenţă liniară de ordin p cu
coeficienţi constanţi o relaţie
xn+ p − al xn+ p−1 − a2 xn+ p−2 − .... − a p xn = g (n )
unde a1 ,....a p sunt constante şi g este o funcţie reală dată.
O astfel de ecuaţie se va numi omogenă dacă g ≡ 0.
Propoziţie.Soluţia generală a ecuaţiei neomogene este suna dintre
soluţia generală vn a ecuaţiei omogene şi o soluţie particulară un* a ecuaţiei
neomogene.
In continuare vom restrânge discuţia la cazul şirurilor recurente liniare
de ordinul întâi şi de ordin doi.Vom lăsa cititorului posibilittea de generalizare.
Ecuaţii de recurenţă liniară de ordinul întâi.
Forma generală a acestor ecuaţii este :
xn+1 − axn = g (n ), a ∈ R * .( )
Soluţia generală a ecuaţiei omogene asociate este :
vn = Ca n (C ∈ R ).
Dacă găsim o soluţie particulară u n* pentru ecuaţia neomogenă soluţia
ei generală va fi
xn = u n* + Ca n.
Constanta C se poate deternima dacă este cunoscut primul ternem al
şirului, x0.
Observaţie.Soluţia particulară un* pentru ecuaţia neomogenă se
determină în funcţie de forma funcţiei G. Dacă
g (n ) = r n Pk (n ).
Unde Pk (n ) este un polinom de grad k atunci vom căuta un* sub forma:
u n* = r n Qk (n ), dacă r ≠ a, unde Qk (n ), este un polinom de grad k arbitrar ;
u n* = nr n Qk (n ), daca r = a.
Propoziţie. Caz particular Dacă g ( n ) = b ( constantă reală ) atunci:
⎛ b ⎞ n b
1. xn = ⎜ x0 − ⎟a + , dacă a ≠ 1;
⎝ 1− a ⎠ 1− a
2. xn = x0 + bn , dacă a = 1
7
Demonstraţie .Intr-adevăr, cum suntem în cazul r = 1, Pk (n ) − b, vom
avea situaţiile:
1. a ≠ 1 ( adică . a ≠ r ).Atunci u n* = A ( polinom de grad zero, adică constantă
).El este o soluţie particulară pentru ecuaţia neomogenă, deci
b b
A − aA = b ⇒ A = ⇒ xn = Ca n +
1− a 1− a
b b
Apoi x0 = C + ⇒ C = x0 − şi astfel
1− a 1− a
⎛ b ⎞ n b
xn = ⎜ x0 − ⎟a +
⎝ 1− a ⎠ 1− a
2. a = 1 ( adică a = r ). Atunci u n* = nA şi el verifică ecuaţia neomogenă deci :
(n + 1)A − nA = b ⇒ A = b ⇒ xn = C + nb.
Apoi x0 = C ⇒ xn = x0 + nb.
Ecuaţia de recurenţă liniară de ordin doi.
Forma generală a acestor ecuaţii este :
xn+ 2 − axn+1 − bxn = g (n ).
Soluţia generală a ecuaţiei omogene asociate depinde de soluţiile r1 şi
r2 ale ecuaţiei caracteristice asociate :
r 2 − ar − b = 0 .
( 1 ) Dacă ecuaţia caracteristică are două rădăcini reale distincte r1 şi r2
atunci soluţia ecuaţiei omogene este :
vn = C1r1n + C1r2n , C1 , C2 ∈ R
( 2 ) Dacă cuaţia caracteristică are o rădăcină reală dublă r = a / 2
atunci solţia ecuaţiei omogene este :
vn = (C1 , C2 n )(a / 2 ) , C1 , C2 ∈ R.
n
( 3 ) Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcinile complexe r1, 2 = p ( cos θ ± i

sin θ ) atunci soluţia ecuaţiei omogene este :
vn = p n ( C 1 cos nθ + C 2 sin nθ ) , C 1 , C 2 ∈ R.
Serii numerice
Definiţie.Fie (an )n≥0 un şir de numere reale.Vom putea considera
atunci un nou şir şi anume (sn )n≥0 , unde
sn = a0 + a1 = a2 + .... + an
Numit şirul sumelor parţiale asociat şirului (an )n≥0 .Perechea formată din
şirurile (an )n≥0 şi (sn )n≥0 se numeşte serie de termen general (an ) şi se
∞
notează ∑ a . O serie se numeşte convergentă dacă şirul sumelor
n −0
n parţiale
(sn )n≥0
este convergent.O serie care nu este convergentă se numeşte
divergentă.In cazul în care o serie este convergentă se defineşte suma serie
∞
ca fiind lim sn , acest număr fiind notat tot cu
n→∞
∑a .
n −0
n
8
Propoziţie. Fie p ∈ R. Seria ∑p n≥0
n
se numeşte serie geometrică de
raţie p.Ea este convergentă dacă şi numai dacă p < 1 şi în acest caz suma
1
serie este .
1− p
1 − p n+1
Demonstraţie. sn = 1 + p + p 2 + .... + p n = pentru p ≠ 1 şi atunci
1− p
1
există lim sn = dacă şi numai dacă p < 1 .Dacă p = 1 atunci sn = n + 1 şi
n→∞ 1− p
deci seria este divergentă.
Criterii de convergenţă
Teoremă. ( Criteriul necesar de convergenţă ).

Fie ∑ an o serie de numere reale.Dacă ∑ an este convergentă atunci
n >0 n >0
lim an = 0.
n→∞
Demonstraţie : Fie sn = a0 + a1 + .... + an . Atunci an = sn − sn−1. Cum ∑a

n >0
n
este convergentă rezultă că există lim sn − s şi deci ∃ lim an = s − s = 0.

n→∞ n→∞
Teorema. ( Criteriul general al lui Cauchz ).

Fie ∑ an o serie de numere reale. ∑ an este convergentă dacă si
n >0 n >0
numai dacă (∀)e > 0(∃)N ∈ N astfel încât :

an+1 + an+ 2 + .... + an+ p < e, (∀)n ≥ N , (∀) p ≥ 1.
Demonstraţie : Şirul sumelor parţiale (sn ) este convergent dacă şi
numai dacă este şir Cauchz, adică :
(∀)e > 0(∃)N ∈ N : sn+ p − sn < e(∀)n ≥ N (∀) p ≥ 1.
⇔ (∀)e > 0(∃)N ∈ N : an+1 + .... + an+ p < e(∀)n ≥ N (∀) p ≥ 1.
Teoremă. Fie ∑a n >0
n o serie cu termeni pozitivi. ∑a
n >0
n este
convergentă dacă şi numai dacă şirul sumelor parţiale (sn ) este mărginit.
Demonstraţie. Dacă ∑a n este convergentă rezultă că (sn ) este
n >0
convergent şi deci el este mărginit.
Reciproc, cum sn+1 − sn = an+1 ≥), avem că (sn ) este monotn şi cum el este
mărginit din ipoteza el va fi convergent, deci ∑an >0
n este convergentă.
Teoremă. ( Criteriul de condensare ) Dacă (an )n≥1 este un şir

monoton descrescător de numere pozitive atunci ∑a
n >0
n este convergentă
dacă şi numai dacă ∑2 k

a2k este convergentă.
n >0
9
Demonstraţie : Ambele serii sunt serii cu termeni pozitivi.In baza
teoremei precedente convergenţa lor este echivalentă cu mărginirea şirurilor
sumelor parţiale. Fie
sn = a1 + a2 + .... + an
t k = a1 + 2a2 + 4a4 + .... + 2 k a2k
aceste şiruri.
( ⇒ ) Pentru K dat alegem n astfel încăt n > 2 k .Atunci :
sn ≥ a1 + a2 + (a3 + a4 ) + .... + (a2k −1 +1 + .... + a2k ) ≥
1 1
≥ a1 + a2 + 2a4 + .... + 2 k −1 a2k = t k .
2 2
Dacă (sn ) este mărginit ca rezulta că (t k ) este mărginit.
( ⇐ ) Dat n alegem k : n ≤ 2 k .Atunci :
sn ≤ a1 + (a2 + a3 ) + (a4 + a5 + a6 + a7 ) + .... + (a2k .... + a2k +1 −1 ) ≤ a1 + 2a2 + 4a4 + .... + 2 k a2k = t k .
Cum (t k ) este mărginit rezultă (sn ) este mărginit.
1
Corolarul. Seria armonică generalizată ∑n p
este convergentă dacă
n ≥1
şi numai dacă p > 1.
1
Demonstraţie : Pentru p ≤ 0 avem lim ≠ 0 şi aplicând Criteriul
n→∞ np
necesar de convergenţă seria va fi divergentă.
Dacă p > 0, conform Criteriului de condensare, seria dată va avea aceeaşi
natureă cu seria :
1
( )
∑k ≥20 k 2hp = ∑k ≥0 21− p
k
Care este seris geometrică şi este convergentă dacă şi numai dacă 21− p < 1
adică p > 1.
Teoremă. Criteriul I al comparaţiei.
Fie ∑ an , ∑ bn , două serii cu termani pozitivi.Presupunem că există
n≥0 n≥0
N ∈ N astfel încât an ≤ bn (∀)n ≥ N . Atunci :

1. ∑ n≥0
bn , convergentă ⇒ ∑ an , este convergentă .
n ≥0
2. ∑ an , este divergentă ⇒ ∑ bn , este divergentă.

n≥0 n≥0
Demonstraţie :
1. Putem presupunem că an ≤ bn (∀)n ∈ N . ( Neglijând primii N termeni din
ambele serii nu se modifică natura acestora ).Dacă ∑n≥0
bn , convergentă
rezultă că şirul sumelor parţiale ale acestei serii este mărginit şi cum an ≤ bn
vom avea că şirul sumelor parţiale ale seriei ∑n ≥0
an , este mărginit, deci
această serie este convergentă.
10
2. Presupunem ∑
n≥0
bn , convergentă.Rezultp, din punctul precedent, că
seria ∑ n≥0
an , este convergentă, ceea ce este în contradicţie cu ipoteza.
Teoremă .Criteriul al II-lea al comparaţiei.

Fiind date seriile ∑ an , ∑ bn , an ≥ 0, bn > 0, dacă există
n≥0 n≥0
an
lim = l ∈ (0, ∞ ) atunci cele două serii au aceeaşi natură.
n →∞ bn
Demonstraţie : Dacă :
an a l
→ l ⇒ (∃)N ∈ N : n − l < , (∀)n ≥ N
bn bn 2
1 an 3l
adică < < , (∀)n ≥ N .
2 bn 2
3l
Dacă presupunem acum că ∑
n ≥0
bn , este convergentă rezultă ∑ n ≥0 2
bn ,
3l
este convergentă şi aplicând Criteriul I al comparaţiei, cum an < bn , avem
2
că ∑
n ≥0
an , este convergentă.Dacă presupunem că ∑n ≥0
bn , este divergentă
1
atunci ∑ bn , este divergentă si Criteriul I al comparaţiei împreună cu
n ≥0 2
1
inegalitatea bn < an conduc la faptul că ∑ an , este divergentă, ceea ce
2 n ≥0
încheie demonstraţia.
Teoremă. Criteriul lui Abel.
Fie ∑ an , o serie de numere reale având şirul sumelor parţiale
n ≥0
mărginite.Dacă (an )n≥0 este un şir de numere reale monoton descrescător şi

convergent la zero atunci ∑
n ≥0
an , an este convergentă.
Demonstraţie : Fie sn = a0 + a1 + .... + an.

Conform ipotezei (∃)M > 0 : sn ≤ M , (∀)n ∈ N . Atunci :
an+1an+1 + .... + an+ p an+ p =
= an+1 (sn+1 − sn ) + an+ 2 (sn+ 2 − sn+1 ) + .... + an+ p (sn+ p − sn+ p−1 ) =
= − an+1sn + (an+1 − an+2 )sn+1 + .... + (an+ p −1 − an+ p )sn+ p −1 + an+ p sn+ p ≤
≤ M ( − an+1 + an+1 − an+ 2 + .... + an+ p−1 − an+ p + an+ p )=
= M (an+1 + an+1 − an+ 2 + .... + an+ p−1 − an+ p + an= + p ) = 2 Man+1.
Fie acum e > 0.Cum an → 0 rezultă că :
(∃)N ∈ N : an+1 < e / 2M , (∀)n ≥ N .
Revenind obţinem :
an+1an+1 + .... + an+ p an+ p < e, (∀)n ≥ N , (∀) p ≥ 1.
11
Criteriul general al lui Cauchz ne spune că seria ∑n≥0
an , an este convergentă.
Teoremă. Criteriul lui Leibniz.Dacă (an )n≥0 este un şir de numere

reale monoton descrescător şi convergent la zero atunci seria alternantă
∑ (− 1) an este convergentă.
n −1
n ≥0
Demonstraţie : Aplicăm Criteriul lui Abel cu an = (− 1)

n −1
observând că
sn = a1 + a2 + .... + an este 0 pentru n par şi l pentru n impar, deci este mărginit.
Definiţie. O serie ∑n≥0
an , se numeşte absolut convergentă dacă seria
∑n≥0
an , este convergentă.
Teoremă. Criteriul rădăcinii al lui Cauchz.

Fie ∑
n≥0
an , o serie de numere reale.Dacă există lim n an
n →∞
= l atunci :
1. dacă l < 1 ⇒ ∑ an , este absolut convergentă;

n≥0
2. dacă l > 1 ⇒ ∑ an , este divergentă.

n≥0
Demonstraţie :
1. Daca l < 1 rezultă că există p : l 0 : (∀)n ≥ N : n an 1 rezultă că există r : l > r > 1. In mod analog aceasta va
conduce la an > r n . Dar r n → ∞ şi deci an nu tinde la zero.criteriul necesar
de convergenţă ne spune că ∑
n≥0
an , este divergentă.
Teoremă. Criteriul raportului al lui d’Alembert.

Fie ∑ an , o serie de numere reale nenule astfel încât există
n≥0
an+1
lim = l atunci :
n →∞ an
1. dacă l < 1 ⇒ ∑ an , este absolut convergentă;
n≥0
2. dacă l > 1 ⇒ ∑ an , este divergentă.

n≥0
Demonstraţie :
a an+1
1. lim n+1 = l < 1 ⇒ (∃) p : l 0 : < p, (∀)n ≥ N . Deci
n →∞ an an
a N +1 < p an
a N + 2 < p a N +1 < p 2 a N
Continuând raţionamentul se obţine :
aN + p 1 ⇒ (∃)r : l > r > 1, (∃)N > 0 : > r, (∀)n ≥ N . Ca şi mai
n →∞ an an
sus
avem a N + p < r p a N , deci, an nu tinde la zero şi din Criteriul necesar de
convergenţă va rezulta că ∑
n≥0
an , este divergentă.
Concepte şi noţiuni de reţinut
Notiunea de sir . Serii , proprietatii, criterii de convergenta
Întrebări de autoevaluare
1. Să se afle limita şirurilor cu termenul general:

1 1 1
a) a n = + +K+
n +1
2
n +2
2
n +n 2
⎛ 1 ⎞⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
b) a n = ⎜1 − 2 ⎟⎜1 − 2 ⎟ K ⎜1 − 2 ⎟
⎝ 2 ⎠⎝ 3 ⎠ ⎝ n ⎠
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1⎞ ⎛ 1 ⎞
c) a n = ln⎜1 − 2 ⎟
+ ln⎜1 − 2 ⎟ + K + ln⎜1 − 2 ⎟, n ≥ 2
⎝ 2 ⎠ ⎝ 3 ⎠ ⎝ n ⎠
1 1 1
d) a n = + + ... +
1⋅ 2 2 ⋅ 3 n ⋅ (n + 1)
1 1 1
e) a n = 2 + + ... +
n +n n + n +1
2
n + 2n
2
13
FUNCŢII REALE DE O VARIABILĂ REALĂ
Cuvinte cheie: functie, imaginea unei functii,domeniul de definitiei,

graficul unei functii, operatii cu functii, proprietăţi.
Rezumat
Prezentarea functiilor elementare de o variabila rala cu proprietati si
reprezentari grafice corespunzatoare.
Functii reale de o variabila reala.
Definiţie.Se numeşte funcţie reală de o variabilă reală o aplicaţie între

două mulţimi (numite domeniul de definiţie şi domeniul de valori) care pot fi
mulţimea R a numerelor reale sau submulţimi ale lui R.
Pentru o funcţie de la R la R vom utiliza notaţia
f :R →R
x→f(x)
f(x) este numit imaginea lui x prin funcţia f.
Domeniul de definiţie
Vom nota cu D mulţimea numerelor reale ce au o imagine prin
aplicaţia f adică mulţimea acelor numere x pentru care f(x)se poate calcula.
Graficul unei funcţii
Fie f : D ⊂ R → R
x→y= f(x)
Pentru a construi graficul funcţiei f vom considera un sistem de axe
rectangulare în plan.Pentru fiecare x0 ∈ D cuplul ( x0 , f (x0 ) poate fi
reprezentat de un punct P0 de coordonate x0 şi f ( x0 ) .Ansamblul de puncte
P0 este numit graficul funcţiei f si se reprezintă printr-o curbă P.
14
Compunerea şi inversarea funcţiilor
Fie f : A→B, g : B→C două funcţii astfel încât domeniul de valori a lui
f să coincidă cu domeniul de definiţie a lui g.Atunci se poate considera
funcţia compusă h=g o f : A→C h(x) →g( f ( x0 ) ) , (∀) x ∈ A .
Definiţia Fie f : A→B
1. f se numeşte injectivă dacă f ( x1 ) = f ( x2 ) ⇒ x1 = x2 ;
2. f se numeşte surjectivă dacă (∀) y ∈ B(∃) x ∈ A : f ( x) = y ;
3. f se numeşte bijectivă dacă este injectivă şi surjectivă.
Definiţia Fie f : A→B o funcţie bijectivă.Vom putea defini inversa lui
f,ca fiind acea funcţie f −1 : B → A definită prin : f −1 (y) este egal cu acel unic
x cu proprietatea :
f(x) = y,adică
[ ]
f o f −1 ( y ) = y (∀) y ∈ B
[f −1
o f ] ( x) = x (∀) x ∈ A
Observaţia. Graficele funcţiilor f şi f −1 sunt simetrice în raport cu
prima bisectoare.
Funcţii monotone şi funcţii mărginite

Definiţie. Fie f : D→R.Funcţia f se numeşte :
1. monoton crescătoare pe D dacă x1 < x2 ⇒ f ( x1 ) ≤ f ( x2 )
2. strict crescătoare pe D dacă x1 < x2 ⇒ f ( x1 ) < f ( x2 )
3. monoton descrescător pe D dacă x1 < x2 ⇒ f ( x1 ) ≥ f ( x2 )
4. strict descrescător pe D dacă x1 < x2 ⇒ f ( x1 ) > f ( x2 )
5. monotonă dacă este monoton crescătoare sau monoton
descrescătoare
6. strict monotonă dacă este strict crescătoare sau strict descrescătoare.
Definiţia. O funcţie f : D→R se numeşte:

1. mărginită superior dacă (∀) M ∈ R : f ( x) ≤ M (∀) x ∈ D ;
2. mărginită inferior dacă (∀)m ∈ R : f ( x) ≥ m(∀) x ∈ D ;
3. mărginită dacă este atât mărginită superior cât şi mărginită inferior.
Funcţii periodice
Definiţia f : R→ R se numeşte periodică de perioadă T ≠ 0 dacă
f(x+T)=f(x) (∀) x ∈ D .
Observaţia (∀)n ∈ N ∗ nT este perioadă pentru f.Dacă există o cea
mai mică perioadă strict pozitivă aceasta se numeşte perioada principală.Va
15
fi prin urmare suficient ca studiul lui f să fie făcut pe un interval de lungime
cât perioada principală.
Funcţii pare, funcţii impare
Definiţia f :R→R se numeşte pară dacă f(x)=f(-x)
f :R→R se numeşte impară dacă f(x)=-f(-x)
Funcţii uzuale
Funcţia exponenţială
f : R→(0,∞) f(x)= e x
Funcţia exponenţială este strict crescătoare,bijectivă,nemărginită.Să

mai notăm că lim e x = ∞ şi lim e x = 0 (limita unei funcţii va fi studiată în
x →∞ x→ −∞
secţiunile următoare).
Funcţia logaritmică
Funcţia exponenţială fiind bijectivă va fi inversabilă şi inversa ei va fi
numită funcţia logaritmică.
ln : (0,∞)→R
Această funcţie este strict crescătoare,nemărginită,

lim ln x = −∞ ; lim ln x = ∞
x →∞ x →∞
Din faptul că funcţia exponenţială este inverse funcţiei logaritmice
avem:
e ln x = x ; ln e x = x
Din proprietăţile funcţiei logaritmice reţinem:
ln ab = ln a + ln b
a
ln = ln a − ln b
b
16
ln a b = b ln a
Observaţia. Dacă a > 0 , a ≠ 1 se poate defini funcţia exponenţială în
baza a, f : R→(0, ∞)
f(x)= a x unde a x = e x ln a .Inversa acestei funcţii va fi log a : (0, ∞) → R .
Funcţia sinus
sin : R→ R este mărginită, având valori cuprinse între -1 şi 1, este periodică
de perioadă principală 2π .
⎡ π π⎤
[ ]
Considerând sin : ⎢− ⋅ ⎥ → − 1 , 1 se obţine o funcţie bijectivă.
⎣ 2 2⎦
Funcţia arcsinus
Funcţia arcsinus este inversa funcţiei sinus.
⎡ π π⎤
arcsin : [-1 , 1]→ ⎢− , ⎥
⎣ 2 2⎦
Din faptul că arcsinus este inverse funcţiei sinus avem

sin(arcsin x ) = x ; arcsin(sin x ) = x.
Observaţia Funcţia cosinus nu necesită un studio aparte deoarece cos
π
x =sin( − x)
2
sin 2 x + cos 2 x = 1
17
sin 2x = 2sin x cos x
cos 2x = cos 2 x − sin 2 x
Observaţia La fel funcţia arccos : [-1 , 1]→[0 , π] nu necesită un studiu
aparte deoarece:
π
arccos x = − arcsin x
2
Funcţia tangentă
sin x
tg : D→R tg x =
cos x
⎧ (2k + 1)π ⎫
D = R \ {x : cos x = 0} = R \ ⎨ ; k ∈Z⎬
⎩ 2 ⎭
Funcţia tangentă este periodică de perioadă principală π şi este
nemărginit.
π π
Funcţia tg : ( − , )→R este strict crescătoare,nemărginită şi
2 2
bijectivă.
Funcţia arctangentă
Funcţia arctangentă este inversa funcţiei tangente.
arctg : R→(-π/2, π/2)
Funcţia arctangentă este strict crescătoare,mărginită şi:

π π
lim arctg x = ; lim arctg x =
x →∞ 2 x→ −∞ 2
18
Observaţia Funcţiile ctg şi arctg nu necesită un studio aparte
deoarece:
π
ctg x = tg ( −x)
2
π
arcctg x = − arctg x
2
Tipuri de functii elementare si proprietatile lor.
1. Sa se determine compusa dintre functia sin si un polinom de gradul 3

2. Sa se studieze paritatea functie cosinus
3. Sa se reprezinte grafic o functie de gradul doi.
19
DERIVATA SI DIFERENTIALA UNEI FUNCŢII REALE DE O

VARIABILĂ REALĂ
Cuvinte cheie: Limita unei functii intr-un punct, operatii cu

derivate,derivate de ordin superior a unei functii de o variabila reala Formula
lui Taylor, Formula lui Mac-Laurin.
Rezumat
Prezentarea derivatelor de ordin superior pentru functii de o variabila
reala si dezvoltarea in serii Taylor si Mac Laurin
Considerăm mulţimea R = R ∪ {− ∞, ∞}.

Vom numi interval deschis în R mulţimile de forma:
{
(a,b) = x ∈ R : a < x < b ; }
(a,∞] = { x ∈ R : a< x≤∞ };
[-∞,a) = { x ∈ R : −∞ ≤ x < a }
unde a,b ∈ R ,a<b.
Prin vecinătate (în R ) a unui punct x ∈ R se înţelege orice mulţime
V ⊂ R cu proprietatea că include un interval deschis ce conţine punctual x.În
conformitate cu prima secţiune a capitolului precedent vom defini mulţimile
deschise în R ca fiind acele mulţimi ce sunt vecinătăţi pentru fiecare punct al
lor. R devine astfel un spaţiu topologic numit dreapta reală încheiată iar
topologia construită va fi numită topologia dreptei încheiate.
,
Definiţia Fie f : D ⊂ R→ R şi a ∈ D (punct de acumulare pentru D în
R ).Se spune că funcţia f are limita l ∈ R în punctual a dacă:
(∀) V ∈ V (l ) (∃) U ∈ V (a ) : (∀) x ∈ D ∩ U \ {a} ⇒ f ( x ) ∈ V .

şi vom scrie lim f ( x ) = l .
x →a
Observaţia 1. În cazul a,l ∈ R definiţia de mai sus este echivalentă
cu :
(∀) e > 0 (∃) δ > 0 : (∀) x ∈ D 0 < x − a < δ ⇒ f (x ) − l < e ;
2. Dacă a = ∞,l ∈ R definiţia de mai sus devine :
(∀) e > 0 (∃) M > 0 : (∀) x ∈ D x > M ⇒ f (x ) − l < e ;
3. Dacă a ∈ R , l = ∞ funcţia f are limita l în punctual a dacă şi numai dacă :
(∀) M > 0 (∃) δ > 0 : (∀) x ∈ D 0 < x − a < δ ⇒ f (x ) > M ;
20
4. Dacă l = ∞, a = ∞ funcţia f are limita l în punctual a dacă :
(∀) M > 0 (∃) M ' > 0 : (∀) x ∈ D x > M ' ⇒ f (x ) > M ;
5. Definiţia se va putea scrie într-un mod similar când a = − ∞ sau l = − ∞ .
Teorema (Heine)
Funcţia f : D ⊂ R→ R are limita l ∈ R în a ∈ D ' dacă şi numai dacă :
(∀)(xn ) (xn ) ⊂ D − {a} xn → a ⇒ f (x ) → l .
Exemplu. Să se arate că lim sin x nu există.
x →∞
Soluţie : f(x) = sin x
Alegem xn = nπ → ∞ f ( xn ) = 0 → 0
π
Mai alegem yn = 2nπ + → ∞ f ( yn ) = 1 → 1
2
Rezultă că funcţia f nu are limite în punctul a = ∞.
Definiţia. Fie f :D ⊂ R→R şi a un punct de acumulare pentru A =
{x ∈ D : x < a}.Se spune că funcţia f are limită la stânga în punctul a egală
cu l s dacă restricţia lui f la A,f A ,are limită ls în punctul a.
Vom scrie : lim f ( x ) = l s care uneori va fi notată şi f ( a - 0 ).
x →a
x<a
În mod analog se va defini limita la dreapta a unei funcţii într-un

punct,notată :
ld = lim f ( x ) = f (a + 0 ) .
x →a
x >a
Teorema. Fie f : D ⊂ R→R , a ∈ D ' cu proprietatea că f are limite

laterale în punctul a.Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente :
1. f are limită în punctul a ;
2. lim f ( x ) = lim f ( x )
x→a x→a
x<a x>a
Mai mult în acest caz avem:

lim f (x ) = lim f ( x ) = lim f (x ) .
x →a x →a x →a
x<a x >a
Exemplu. Pentru ce valori ale lui k funcţia f : R→R

2 x 2 − kx + 1 dacă x < 3
f(x)=
3x − 8 dacă x ≥ 3
are limită în punctul x = 3.
Soluţie :
lim f ( x ) = lim f ( x ) .
x→3 x →3
x <3 x >3
lim f ( x ) = lim f ( x )(2 x − kx + 1) = 18 − 3k + 1 = 19 − 3k

2
x→3 x→3
x <3 x <3
lim f (x ) = lim f ( x )(3 x − 8) = 9 − 8 = 1 ⇒ 19 − 3k = 1 ⇔ k = 6 .

x→3 x→3
x >3 x >3
21
Propoziţia. Fie P şi Q două funcţii poliomiale.Vom nota cu a0 şi b0
coeficienţii termenilor de grad maxim din P respectiv Q şi vom nota cu l =
P ( x)
lim .Avem:
x →∞ Q ( x )
1. Dacă grad P < grad Q atunci l = 0 ;

a
2. Dacă grad P = grad Q atunci l = 0 ;
b0
3. Dacă grad P > grad Q şi a0b0 > 0 atunci l = ∞ ;
4. Dacă grad P > grad Q şi a0b0 < 0 atunci l = -∞ .
Propoziţia
sin x 1
1. lim =1 2. lim (1 + x ) x = e
x →0 x x →0
3. lim
a −1
x
= ln a 4. lim
(1 + x )r − 1 = r
x →0 x x →0 x
ln (1 + x )
5. lim = 1.
x →0 x
Continuitatea funcţiei de o singură variabilă
Definiţie. Fie f : D ⊂ R → R, a ∈ D .Funcţia f se numeşte continuă în
punctul a dacă :
(∀) V ∈ V ( f (a )) (∃)U ∈ V (a ) : (∀)x ∈ D ∩ U ⇒ f (x ) ∈ V
Observaţie. Această definiţie se poate scrie în următoarea formă
echivalentă :
(∀)e > 0(∃)δ > 0 : (∀)x ∈ D : x − a < δ ⇒ f (x ) − f (a ) < e
Observaţie. 1. Dacă a ∈ I z D atunci f este evident continuă în a.
2. Dacă a ∈ D ∩ D ' atunci f este continuă în a dacă (∃) lim f (x ) = f (a ) .
x→a
Teorema (Heine). Fie f : D ⊂ R → R, a ∈ D .Funcţia f este continuă în a
dacă şi numai dacă :
(∀)(xn ) (xn ) ⊂ D xn → a ⇒ f (xn ) → f (a ) .
Teorema (Weierstrass). Dacă f : [a,b]→R este continuă atunci ca este
mărginită şi îşi atinge marginile.
Definiţie. Fie f : [a,b]→R. Se spune că f are proprietatea lui Darboux pe [a,b]
dacă pentru orice punct x1 < x2 din [a,b] şi oricare ar fi y situate între
f ( x1 ) şi f ( x2 ) există cel puţin un punct x ∈ (x1 , x2 ) astfel încât f(x) = y.
Teoremă. Orice funcţie continuă pe un inteval are proprietatea lui
Darboux pe acel interval.
Asimptote
Definiţie. Fie f : D→R. Dacă (∃)a ∈ D ' astfel încât lim f ( x ) este egală
x →a
x<a
cu + ∞ sau − ∞ atunci vom spune că dreapta x = a este asimptotă verticală

la stânga pentru f.
22
În mod analog dacă lim f ( x ) este egală cu + ∞ sau − ∞ vom spune
x →a
x >a
cădreapta x = a este asimptota verticală la dreapta pentru f.

Definiţie. Fie f : D→R. Dacă ∞ ∈ D ' şi există lim f ( x ) = l ∈ R ,atunci
x→∞
vom spune că dreapta y = l este asimptotă orizontală spre + ∞ a lui f.În mod
similar dacă − ∞ ∈ D ' şi (∃) lim f ( x ) = l ∈ R vom spune că dreapta y = l este
x→−∞
asimptotă orizontală spre − ∞ pentru f.
Definiţie. Fie f : D→R , ∞ ⊂ D ' .Dacă există
f (x )
lim = m ∈ R ∗ şi (∃) lim ( f ( x ) − mx ) = n ∈ R atunci dreapta y = mx + n se
x →∞ x x →∞
numeşte asimptotă oblică spre + ∞ .

În mod analog se va defini asimptotă oblică spre − ∞ .
Funcţii derivabile
Definiţie. Fie f : D ⊂ R → R, x0 ∈ D ∩ D ' .Se spune că funcţia f este
derivabilă în punctul x 0 dacă există şi este finită limita
f ( x ) − f ( x0 )
lim
x→ x0 x − x0
Această limită se notează f ' ( x0 ) şi este numită derivate funcţiei f în
punctual x0 .
Observaţie. Uneori se utilizează notaţiile :
Δr = x − x0 , Δf = f ( x ) − f ( x0 ) şi atunci
Δf
f ' ( x0 ) = lim
Δx→0 Δx
Dacă y = f(x) vom folosi şi notaţiile :

dy df
y ' = f ' (x ) = = .
dx dx
Tabel de derivate
1. (C ) = 0 , C constantă reală ;
'
( )
2. x a = ax a−1 , a constantă reală , x ∈ (0, ∞ ) cel puţin:
'
1 ' 1
3. (log a x ) = , a > 0 , a ≠ 1 , x > 0 în particular (ln x ) .
'
x ln a x
( )'
4. a x = a x ln a , a > 0, a ≠ 1, x ∈ R în particular (e x ) = e x .
'
5. (sin x ) = cos x , x ∈ R
'
6. (cos x ) = − sin x , x ∈ R
'
1
7. (tgx ) =
'
, cos x ≠ 0
cos 2 x
1
8. (ctgx )' = , sin x ≠ 0
sin 2 x
1
9. (arcsin x ) = , x ∈ (− 1,1)
'
1 − x2
23
1
10. (arccos x ) = − , x ∈ (− 1,1)
'
1 − x2
1
11. (arctgx ) =
'
, x∈R
1 + x2
1
12. (arcctgx ) =
'
, x∈R
1 + x2
Observaţie. Formula (2) în cazul în care a = l ne va da (x ) = 1 valabilă
'
pentru x ∈ R .
Formula (2) poate fi folosită la derivarea unor radicali,dacă mai notăm
( )
1 1 1
' 1 −2 1
faptul că x = x .Spre exemplu : x = ( x ) = x =
k k 2 '
.
2 2 x
Reguli de derivare
Teoremă. Dacă funcţiile f,g : I→R (I interval din R) sunt derivabile pe I
f
atunci funcţiile f+g , f-g , f ⋅ g , ( dacă g(x)≠0 , x ∈ I ) sunt derivabile pe I
g
şi:
1. ( f + g ) = f ' + g '
'
2. ( f − g ) = f ' − g '
'
3. ( f ⋅ g ) = f ' g + fg '
'
f f ' g − fg '
4. ( ) ' =
g g2
Observaţie. Un caz particular al formulei (3) este cazul în care g este o
funcţie constantă g – C.Atunci vom avea (Cf ) = C ⋅ f ' .
'
Derivarea funcţiilor compuse

Teoremă. Dacă funcţia u : I→J este derivabilă pe I şi funcţia f : J→R
este derivabilă pe J atunci funcţia f o u : I → R este derivabilă pe I şi
( f o u )' (x ) = f ' (u (x )) ⋅ u ' (x ) .
Diferenţiala unei funcţii
Definiţie. Fie f : D ⊂ R → R şi x0 ∈ D ∩ D ' . Dacă f este derivabilă în x0
atunci vom numi diferenţiala funcţiei f în x0 aplicaţia liniară notată d x 0 f
definită prin :
d x 0 f : R→R
(d x 0 f )h = f ' (x0 ) ⋅ h .
Observaţie. Convenim ca diferenţiala funcţiei f în punctual x să o
scriem ca produsul dintre aplicaţia dx (diferenţiala aplicaţiei identitatea) şi
numărul real f ' ( x) .Astfel :
df = f ' ( x) dx
ceea ce justifică într-un fel şi notaţia :
df
f ' (x ) =
dx
24
Teoremă (Teorema lui Rolle). Dacă f : [a,b]→R este continuă pe
[a,b],derivabilă pe (a,b) şi f(a) = f (b) atunci (∃)e ∈ (a, b ) astfel încât f ' (e) = 0.
Teoremă (Teorema creşterilor finite a lui Lagrange).
Dacă f : [a,b]→R este continuă pe [a,b] şi derivabilă pe (a,b) atunci
(∃)e ∈ (a, b ) astfel încât :
f (b ) − f (a ) = (b − a ) f ' (e )
Coloral (Consecinţe ale teoremei lui Lagrange)
1. Singurele funcţii cu derivată nulă pe un interval sunt constantele ;
2. Dacă f ' > 0 , ( f ' < 0 ) atunci f este monoton crescătoare (respective
monoton descrescătoare) pe intervalul I:
3. Dacă f este continuă pe intervalul I , derivabilă pe I − {x0 } şi
(∃) lim f ' (x ) atunci (∃) f ' (x0 ) − lim f ' (x ) .
x→ x0 x→ x0
Teoremă (Teorema de medie a lui Cauchy)

Fie f,g : [a,b]→R , continue pe [a,b],derivabile pe (a,b) şi
g ( x ) ≠ 0, (∀)x ∈ (a, b ) . Atunci (∃)c ∈ (a, b ) astfel încât :
'
f (b ) − f (a ) f ' (c )
=
g (b ) − g (a ) g ' (c )
Teoremă (Regulile lui L’Hopital)
Fie f,g : (a,b)→R (− ∞ ≤ a < b ≤ ∞ ) derivabile,cu g ' ( x ) ≠ 0, (∀)x ∈ (a, b )
f ' (x )
cu proprietatea că (∃) lim = l . Atunci :
x →a g ' (x )
f (x )
1. Dacă lim f ( x ) = lim g ( x ) = 0 atunci (∃) lim =l
x →a x→a x →a g (x )
f (x )
2. Dacă lim g ( x ) = ∞ atunci (∃) lim =∞.
x →a x →a g (x )
Derivate de ordin superior
Definiţie. Fie f : D ⊂ R → R şi x0 ∈ D ∩ D ' .Dacă (∃)V ∈ V (x0 ) astfel
'
încât f derivabilă pe V şi f este derivabilă în x0 atunci vom spune că
funcţia f este derivabilă de două ori în x0 .În acest caz derivate lui f ' în x0
va fi notată f " ( x0 ) sau f (2 ) (x0 ) şi este numită derivate de ordinal doi a
funcţiei f în punctul x0 .
Prin inducţie se defineşte derivate de ordin n.
Definiţie. O funcţie f : I→R (I interval) se numeşte convexă pe I dacă
(∀)x1 , x2 ∈ I , (∀) t ∈ [0,1] avem
f [(1 − t )x1 + tx2 ] ≤ (1 − t ) f ( x1 ) + tf ( x2 )
Funcţia f se numeşte concavă pe intervalul I dacă funcţia –f este
convexă pe I.
Teoremă. Fie f : I→R (I ⊂ R interval) derivabilă de două ori pe I.
Atunci:
f este convexă dacă şi numai dacă f " ( x ) > 0 , (∀)x ∈ I
o
1.
f este concavă dacă şi numai dacă f " ( x ) < 0 , (∀)x ∈ I

o
2.
25
o
Definiţie. Fie f : I→R continuă. Un punct x ∈ I se numeşte punct de
inflexiune pentru f dacă (∃)(a, b ) ⊂ I , x0 ∈ (a, b ) astfel încât f să fie convexă pe
(a, x0 ) şi concavă pe (x0 , b ) sau invers.
Formula lui Taylor şi aplicaţii
Formula lui Taylor
O funcţie f : D ⊂ R → R se numeşte de clasă C " pe D notăm
f ∈ C " (D ) dacă este derivabilă pîână la ordinal n inclusive şi f n este
continuă pe D.
Fie f : [a,b]→R , f ∈ C " [a, b] ;I exist[ f (n+1) pe ( a,b ).
Să considerăm numărul A definit de egalitatea :
f (b ) = f (a ) +
b−a '
f (a ) +
(b − a )2 f " (a ) + ....... + (b − a )n f n (a ) + (b − a ) p A .
1! 2! n!
∗
unde p ∈ N , p ≤ n + 1
Fie F : [a,b]→R
F (x ) = f (x ) +
' b−x '
f (x ) +
(b − x) "
2
f ( x ) + ....... +
(b − x) n
n
f ( x ) + (b − x ) A .
p
1! 2! n!
Observăm că F este continuă pe [a,b],derivabilă pe (a,b) şi F(b) =
F(a).
Aplicând teorema lui Rolle obţinem că există c ∈ (a, b ) astfel încât
F (c ) = 0. Dar
'
2(b − x ) " n(b − x )

n −1
b−x " (b − x) 2 '"
F ' (x ) = f ' (x ) − f ' (x ) + f (x ) − f (x ) + f (x ) + ....... − f ( n) (x )
1! 2! 2! n!
+
(b − x )n f (n+1) ( x ) − p(b − x )
p −1
A.
n!
Atunci
F (c ) = 0 ⇒
' (b − c ) n
f (n+1) (c ) = p(b − c )
p −1
A.
n!
de unde
A=
(b − c )n− p+1 − f (n+1) (c )
p ⋅ n!
Revenind în egalitatea care îl defineşte pe A obţinem :
f (b ) = f (a ) +
b−a '
f (a ) +
(b − a ) f " (a ) + ....... + (b − a ) f n (a ) + (b − c ) (b − a ) − f (n+1) (c )
2 n n − p +1 p
1! 2! n! p ⋅ n!
numită formula lui Taylor de ordin n. Ea se mai poate scrie :

Teoremă (Formula lui Tylor) Fie f : I→R o funcţie derivabilă de n + 1
o
ori într-un punct x0 ∈ I .Atunci :
f ( x ) = Tn ( x ) + Rn ( x )
unde
Tn ( x ) = f ( x0 ) +
x − x0 '
f ( x0 ) +
( x − x0 ) "
2
f ( x0 ) + ....... +
( x − x0 ) n
n
f ( x0 )
1! 2! n!
numit polinomul lui Taylor de grad n ataşat funcţiei f în punctual x0 şi
26
Rn (x ) = ( x − c)
n − p +1
( x − x0 )
p
f (n+1) (c )
p ⋅ n!
numit restul lui Taylor de ordin n unde C este situate între x şi x0 .
Observaţie. Dacă p = 1 obţinem restul lui Cauchy :
Rn (x ) =
( x − c ) ( x − x0 ) (n+1)
n
f (c )
n!
iar pentru p = n + 1 se obţine restul lui Lagrange :
Rn (x ) =
( x − x0 )
n +1
f (n+1) (c )
(n + 1)!
Formula lui Mac Laurin
Un caz particular al formulei lui Taylor este cazul în care se ia x0 = 0
obţinându-se formula lui Mac Laurin .
x x2 " x n (n ) x n+1
f ( x ) = f (0) + f ' (0 ) + f (0) + ...... + f (0 ) + f (n+1) (c )
1! 2! n! (n + 1)!
unde c este situate între 0 şi x.
Propoziţia. Avem următoarele dezvoltări :
x x2 xn x n+1 x
1. e x − 1 + + + ..... + + e : c ∈ (0, x )
1! 2! n! (n + 1)
2.
x x3 x5 x7 x 2 k +1 x 2k +2
+ ..... + (− 1) ⋅ sin (c + (k + 1)π ) : c ∈ (0, x )
k
sin x = − + − +
1! 3! 5! 7! (2k + 1)! (2k + 2)!
3.
x2 x4 x6 k x
2k
x 2 k +1 ⎛ π⎞
cos x = 1 − + − + ..... + (− 1) + ⋅ cos⎜ c + (2k + 1) ⎟ : c ∈ (0, x )
2! 4! 6! (2k )! (2k + 1)! ⎝ 2⎠
n +1
x 2 x3 n −1 x
n
n x 1
4. ln ( x + 1) = x − + − ..... + (− 1) + (− 1) ⋅ : c ∈ (0, x )
2 3 n n + 1 (1 + c )n+1
Demonstraţie :
1. Dacă f ( x ) = e x ⇒ f ' ( x ) = e x şi prin inducţie se obţine f (n ) ( x ) − e x .
Atunci f (0) = 1, f ' (0) = 1,....., f n (0 ) − 1 . Rezultă
x x2 xn x n+1
ex = 1+ + + .... + + ⋅ ex
1! 2! n! (n + 1)!
unde c este situate între 0 şi x.
⎛ π⎞
2. Dacă f ( x ) = sin x ⇒ f ' ( x ) = cos x = sin ⎜ x + ⎟.
⎝ 2⎠
⎛ π⎞ ⎛ π⎞
Atunci f " ( x ) = cos⎜ x + ⎟ − sin⎜ x + 2 ⋅ ⎟
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
⎛ π⎞
Prin inducţie se obţine f n ( x ) = sin ⎜ x + n ⋅ ⎟ . Prin urmare
⎝ 2⎠
27
⎧ 0 n = 4k
⎪
⎪ 1 n = 4k + 1
f (0) = ⎨
(n )
⎪ 0 n = 4k + 2
⎪
⎩−1 n = 4k + 3
de unde dezvoltarea dorită.
⎛ π⎞
3. Dacă f ( x ) = cos( x ) atunci f ' ( x ) = − sin x = cos⎜ x + ⎟ şi prin inducţie
⎝ 2⎠
⎛ π⎞
f (n ) ( x ) = cos⎜ x + n ⋅ ⎟ Atunci :
⎝ 2⎠
⎧ 1 dacă n = 4k
⎪
⎪⎪ 0 dacă n = 4k + 1
f (n ) (0) − ⎨
⎪ − 1 dacă n = 4k + 2
⎪
⎪⎩ 0 dacă n = 4k + 3
de unde rezultă dezvoltarea dorită.
4. Am văzut că dacă f ( x ) = ln ( x + 1) atunci prin inducţie se
obţine f (n )
(x ) = (− 1) (n − 1)
n −1
şi de aici f (n ) (0) = (− 1)
n −1
(n − 1) ! de unde
(x + 1)n
dezvoltarea dorită.
Extreme locale.
o
Definiţie. Fie f : I → R, x0 ∈ I .Punctul x0 se numeşte punct de maxim
local pentru f dacă :
(∃)V ∈ V (x0 ) : f ( x ) ≤ f ( x0 ) (∀)x ∈ V
Punctul x0 se numeşte punct de minim local pentru f dacă :
(∃)V ∈ V (x0 ) : f (x ) ≥ f ( x0 ) (∀)x ∈ V
Teorema. (Fermat) Dacă f : I → R este derivabilă în punctual de
o
extreme local x0 ∈ I atunci f ' ( x0 ) = 0 .
Teoremă. Dacă f : I → R este derivabilă pe (n + 1) ori în punctual
o
x0 ∈ I şi f ' ( x0 ) = 0, f " ( x0 ) = 0,...... f (n+1) ( x0 ) = 0, f n ( x0 ) ≠ 0 atunci :
1. n − 2m şi f (n ) ( x0 ) < 0 ⇒ x0 este punct de maxim local ;
2. n = 2m şi f (n ) ( x0 ) > 0 ⇒ x0 este punct de minim local ;
3. n = 2m + 1 ⇒ x0 nu este punct de extreme local.
Demonstraţie. Conform formulei lui Taylor avem :
f ( x ) − f ( x0 ) =
( x − x0 ) ( n )
n
f ( x0 ) +
( x − x0 )
n +1
f (n+1) (c )
n! (n + 1)!
f ( x ) − f ( x0 ) =
( x − x0 )
n
[ f ( n ) ( x0 ) +
x − x0
f (n+1) (c )]
n! n +1
Dar pentru x sufficient de aproape de x0 această ultimă paranteză are
28
semnul lui f (n ) ( x0 ) .Astfel x0 va fi punct de extreme local dacă si numai dacă
n este par (când (x − x0 ) păstrează semn constant pe o vecinătate a lui
n
x0 ),caz în care avem : dacă f (n ) (x0 ) >0 atunci f ( x ) − f ( x0 ) ≥ 0 pe o vecinătate

a lui x0 şi deci x0 este punct de minim local ; dacă f (n ) ( x0 ) <0 atunci
f ( x ) − f ( x0 ) ≤ 0 pe o vecinătate a lui x0 şi deci x0 este punct de maxim local.
Derivata de ordinul n pentru functii de o variabila reala. Formula lui

Taylor.Formula lui mac Laurin
1. Sa se determine derivate de ordinul n pentru urmatoarele functii:

f(x) = x 5 sin x
f(x) = x 5 cos x
f(x) = x 5 lnx
f(x) = x 4 ln4x
29
DERIVATA SI DIFERENTIALA PENTRU FUNCTII REALE DE

MAI MULTE VARIABILE REALE
Cuvinte cheie: functie de mai multe variabile, derivata partiala,

diferentiala a unei functii compuse.
Rezumat
Prezentarea spatiului real n dimensional si a functiilor de mai multe
variabile reale cu derivatele partiale ale lor.
Functii de mai multe variabile reale

Definiţia 1 O funcţie f:Rn→R se numeşte funcţie reală de mai multe
variabile reale definită astfel:
f : x∈Rn → f(x)∈ R; x = (x1, x2, ..., xn ); x1, x2, ..., xn se numesc variabile
reale, ele fiind componentele vectorului x∈Rn.
Exemplu f : R2→ R; f(x, y) = x2 + y2 ∈R; (x,y)∈R2; f se numeşte funcţie
de două variabile.
Derivata parţială de ordinul I şi superior.
Definiţia 2 Fie f:R2→R, f:(x,y)∈R2→f(x,y)∈R şi (a,b)∈A⊂R2, spunem că
funcţia f este derivabilă parţiala în (a,b)∈A în raport cu variabila x dacă
f ( x , b ) − f (a , b )
lim există şi este finită. Notăm
x →a x−a
f ( x , b ) − f (a , b ) ∂f ( a , b )
lim = f 'x (a,b) = , iar pentru derivata în raport cu y vom
x →a x−a ∂x
nota:
f (a , y ) − f (a , b ) ∂f ( a , b )
lim = f y' (a , b) =
y→ b y−b ∂y
definiţia fiind la fel ca pentru variabila x.
Definiţia 3 Se poate generaliza pentru o funcţie f : Rn → R, deci
dacă (a1, a2, ..., an)∈A⊂ Rn şi (x1, x2,..., xn)∈Rn, spunem că f este derivabilă
parţial în punctul (a1, a2, ..., an) în raport cu variabila xi dacă:
f (a 1 , a 2 , K , a i−1 , x i , a i+1 , K , a n ) − f (a 1 , a 2 , K , a n ) ∂f (a )
lim =
y →a i xi − ai ∂x i
există şi este finită.
Definiţia 4 Fie f:A⊂R2→R derivabilă parţial în raport cu variabilele x şi
y. Dacă fx'(x,y), fy'(x, y) sunt derivabile parţial în raport cu x şi y, derivatele lor
parţiale se numesc de ordinul doi şi avem notaţiile:
30
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f
f x" = (f x' ) 'x = ⎜ ⎟= f yx" = (f y' ) 'x = ⎜ ⎟=
∂ x ⎜⎝ ∂ x ⎟⎠ ∂ x 2 ∂ x ⎜⎝ ∂ y ⎟⎠ ∂ x∂ y
2
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ 2 f
f xy" = (f x' ) 'y = ⎜⎜ ⎟⎟ = f y" = (f y' ) 'y = ⎜ ⎟=
∂ y ⎝ ∂ x ⎠ ∂ y∂ x ∂ y ⎜⎝ ∂ y ⎟⎠ ∂ y 2
2
Observaţia 1 Dăm pe scurt definiţia continuităţii pentru funcţia de două

variabile precum şi continuitatea parţială şi legătura dintre ele.
Definiţia 5 Fie f:a⊂R2→R şi (a,b)∈A. Dacă ∀ ε > 0, ∃ η(ε) > 0 a.î.:
∀(x,y)∈a cu |x-a| < η(ε), |y-b| < η(ε) să avem |f(x,y) - f(a,b)| < ε atunci spunem
că funcţia f este continuă în (a,b)∈ A.
Dacă x = a şi ⎜y-b⎜< ε ⇒ ⎜f(a,y) - f(a,b) ⎜< ε, atunci f este continuă
parţial în raport cu y şi dacă y = b şi ⎜x-a ⎜< ε ⇒ ⎜f(x,b) - f(a,b) ⎜< ε, atunci f
este continuă parţial în raport cu x.
Avem următorul rezultat: Dacă f este continuă în (a,b)∈A, atunci f este
continuă parţial în raport cu x şi y. Reciproca însă nu este adevărată.
⎧ 2x 2 y
⎪ ,( x , y) ≠ (0,0)
Exemplu f ( x , y) = ⎨ x 3 + y 3
⎪ 0,( x , y) = (0,0)
⎩
Studiem continuitatea parţială şi avem:
2x 3b
lim f ( x, y) = lim f ( x , b) = lim =0
x →0
y=b
x →0 x →0 x 3 + b3
2a 2 y
lim f ( x, y) = lim f (a , y) = lim =0
y →0
y= b
y →0 y →0 a 3 + y3
⇒ lim f ( x , y) = lim f ( x , y) = f (0,0) = 0
x →0 y →0
y=b x =a
deci funcţia este continuă parţial în raport cu ambele variabile x şi y (separat

în raport cu fiecare).
2x 3 y 2mx 3 2m
Dar lim = lim 3 =
x →0
y →0
x +y
3 3 x → 0
y = mx
x (1 + m ) 1 + m 3
3
m∈R, deci avem o infinitate de valori pentru limita funcţiei, în concluzie nu

se poate pune problema continuităţii în origine.
Observaţia 2 In general f"xy ≠ f"yx, dar următoarea teoremă dă o
condiţie necesară pentru ca cele două derivate parţiale mixte să fie egale.
Teoremă (Criteriul lui A. Schwarz). Dacă f(x,y) are derivate parţiale
mixte de ordinul doi într-o vecinătate V⊂ A a punctului (x,y)∈V şi dacă f"xy,
f"yx sunt continue în (x,y)∈V atunci: f"xy = f"yx
Pentru derivatele parţiale de ordinul trei care se notează astfel:
∂ f , ∂3f
3
, ∂3f , ∂3f , ∂3f , ∂3f ∂3f ,
2 2 3 3 2
∂x ∂y ∂x∂y∂x ∂y∂x ∂x ∂y ∂x∂y ∂y∂x∂y
derivatele parţiale mixte sunt egale dacă sunt continue.
Diferenţiala de ordinul I şi superior

Definiţia 1. Fie I1,I2,..., In, n intervale pe dreaptă, atunci I = I1×I2×...×In =
= ⎨(x1, x2, ..., xn) / x1 ∈I1, x2∈I2 ,...xn∈In⎬ se numeşte interval n dimensional.
Exemplu Intervalul I =I1×I2= ⎨x ⎢a ≤ x ≤ b⎬×⎨y⎢c ≤ y ≤ d ⎬ este un
interval bidimensional care este dreptunghiul din figura. 1
31
figura 1.
Pentru definirea diferenţialei pentru o funcţie de două variabile

considerăm o funcţie f:I⊂R2→R ,derivabilă parţial cu fx' şi fy' continue şi
(a,b)∈I.
Avem egalitatea:
f(x,y) - f(a,b) = [f(x,y) - f(a,y)] + [f(a,y) - f(a,b)]
Dar f fiind derivabilă parţial în raport cu x şi cu y atunci putem scrie teorema
creşterilor finite pentru variabila x şi y.
f(x,y) - f(a,y) = fx'(ξ ,y) (x-a); a< ξ < x
f(a,y) - f(a,b) = fy'(a,η) (y-b); b < η < y
deci vom avea în continuare:
f(x,y) - f(a,b) = fx' (ξ ,y) (x-a) + fy'' (a,η)(y-b),
iar dacă ξ = a şi η = b avem aproximarea:
f(x,y) - f(a,b) ≅ fx' (a,b)(x-a) + fy' (a,b)(y-b)
şi dacă x-a = h , y-b = k vom avea :
f(x,y) - f(a,b) ≅ hfx' (a,b) + kfy' (a,b)
şi avem următoarea definiţie:
Definiţia 2 Funcţia liniară hfx' (a,b) + kfy' (a,b) unde h,k∈R se numeşte
diferenţiala funcţiei, f(x,y) în (a,b) şi notăm:
df(a,b) = hfx' (a,b) + kfy' (a,b) (1)
sau
∀(x,y)∈I, df(x,y) = hfx' (x,y) + k fy' (x,y).
Observaţia 1 Dacă ϕ(x,y) = x, ψ(x,y) = y şi ϕx' = 1, ϕy' = 0, ψx' = 0,
ψy' = 1 şi înlocuind funcţiile ϕ şi ψ în formula (1) vom avea:
dϕ = hϕx' + kϕy' = h = dx
dψ = hψx' + kψy' = k = dy
deoarece:
dϕ = dx şi dψ = dy
deci formula devine
∂f ∂f
df = dx + dy
∂x ∂y
formulă calculată în (x,y)∈I şi care reprezintă diferenţiala de ordinul I al
funcţiei de două variabile f.
∂ ∂
Observaţia 2 Operatorul, d = dx + dy se numeşte operator de
∂x ∂y
diferenţiere.
Observaţia 3 Pentru f(x1, x2, ..., xn) diferenţiala se scrie
∂f ∂f ∂f
df = dx 1 + dx 2 + K + dx n
∂ x1 ∂x 2 ∂x n
32
Observaţia 4 Diferenţiala unei funcţii de mai multe variabile se
numeşte diferenţială totală dacă df = Pdx + Qdy unde P,Q funcţii continue pe
∂f ∂f
I⊂R2 atunci: P = ,Q=
∂x ∂y
Definiţia 3 Fie f :I ⊂ R2 → R derivabilă parţial de două ori în I cu toate
derivatele parţiale de ordinul II(deci şi de ordinul I) continue atunci:
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f 2
d2f = dx2
+2 + dy (2)
∂x 2 ∂ x∂ y ∂ y 2
Observaţia 5 Se poate demonstra formula pornind de la definiţia
diferenţialei de ordinul II şi avem:
⎛ ∂f ∂f ⎞ ⎛ ∂f ⎞ ∂f ⎛ ∂f ⎞ ∂f
d 2 f = d (df ) = d⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ = d⎜⎜ dx ⎟⎟ + d(dx ) + d⎜⎜ ⎟⎟dy + d(dy) =
⎝ ∂ x ∂ y ⎠ ⎝ ∂ x ⎠ ∂ x ∂
⎝ ⎠ y ∂ y
⎛ ∂ 2f ∂ 2f ⎞ ⎛ ∂ 2f ∂ 2f ⎞
= ⎜⎜ 2 dx + dy ⎟⎟dx + ⎜⎜ dx + 2 dy ⎟⎟dy = deoarece
⎝ ∂x ∂ x∂ y ⎠ ⎝ ∂ x∂ y ∂y ⎠
∂ 2f 2 ∂ 2f ∂ 2f 2
= dx + 2 dxdy + dy
∂x 2 ∂ x∂ y ∂y2
d(dx) = 0, d(dy) = 0, sau operatorul de diferenţiere de ordinul II,
( 2)
⎛ ∂ ∂ ⎞ ∂2 ∂2 ∂2
d = ⎜⎜ dx +
2
dy ⎟⎟ = dx 2
+ 2 dxdy + dy 2 (3)
⎝ ∂x ∂y ⎠ ∂x 2 ∂ x∂ y ∂y2
şi
( 2) (2)
⎛ ∂ ∂ ⎞ ⎛ ∂f ∂f ⎞
⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ f = ⎜⎜ dx + dy ⎟ = d 2f
⎝ ∂x ∂y ⎠ ⎝ ∂x ∂ y ⎟⎠
Definiţia 4 Fie f:I⊂R2→R cu derivatele de ordinul N continue, atunci
vom avea:
(n) (n )
⎛ ∂ ∂ ⎞ ⎛ ∂f ∂f ⎞
⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ f = ⎜⎜ dx + dy ⎟ = dnf
⎝ ∂x ∂y ⎠ ⎝ ∂x ∂ y ⎟⎠
(n )
unde
⎛ ∂ ∂ ⎞
d = ⎜⎜ dx +
n
dy ⎟⎟
⎝ ∂x ∂y ⎠
este operatorul de ordinul n şi avem formula desfăşurată:
∂ nf n 1 ∂ n−1f ∂ nf ∂ (n) f n
(4) dnf = dx + Cn dxn−1
dy + K+ Ck
n dxn−k
dyk
+ K+ dy
∂xn ∂xn−1∂y ∂xn−k∂yk ∂yn
Derivatele şi diferenţialele funcţiilor compuse de forma

F(x) = f(u(x), v(x))
Teoremă Dacă u,v:A⊂R2→R au derivatele continue oricare ar fi x∈A şi
f:B⊂R2→R cu derivate parţiale continue pe B, unde dacă x∈A atunci
(u(x), v(x))∈B, atunci F(x) = f(u(x), v(x)) are derivată continuă pe A dată de
relaţia:
∂f du ∂f dv
(1) F′( x ) = ⋅ + ⋅
∂u dx ∂ v dx
Demonstraţie: Fie x0∈A şi u(x0) = u0, v(x0) = v0, vom avea egalitatea:
f(u,v) - f(u0,v0) = fu'(u0,v0)(u-u0) + fv'(u0,v0)(v-v0) + ω1(u,v)(u-u0)+
+ ω2(u,v)(v-v0)
unde
33
lim ω1(u , v) = lim (u , v) = 0 , apoi prin împărţire cu x-x0 avem egalitatea:
u →u 0 v→ v 0
F( x ) − F( x 0 ) u − u0 v − v0
= f u′ + f v′ şi trecând la limită pentru x→x0 vom
x − x0 x − x0 x − x0
avea:
F '(x0) = fu'(u0,v0)u'(x0)+fv'(u0,v0)v'(x0)
iar ∀ x∈A vom avea formula (1) din teoremă.
∂f ∂f
F′( x ) = ⋅ u ′( x ) + ⋅ v′( x )
∂u ∂v
∂f du ∂f dv
Diferenţiala dF(x) = F'(x)dx = ⋅ dx + ⋅ dx şi deci
∂u dx ∂ v dx
∂f ∂f
(2) dF = du + dv ,
∂u ∂v
du du
deoarece dx = du sau dx = u ′( x )dx = du
dx dx
Observaţie Dacă F(x) = f(u1(x), u2(x), ... , un(x)), unde u1,u2, ... , un sunt
n funcţii reale de variabilă x, atunci:
∂f du 1 ∂f du 2 ∂f du n
F′( x ) = + +K+ şi
∂u 1 dx ∂u 2 dx ∂ u n dx
∂f ∂f ∂f
dF = du 1 + du 2 + K + du n
∂u1 ∂u 2 ∂u n
iar dacă u1(t) = tx1, u2(t) = tx2, ... , un(t) = txn şi avem F(t) = f(tx1, tx2, ... , txn) şi
dacă (3) F(t) = tmf(x1,x2, ... , xn), atunci funcţia f este omogenă de gradul m şi
dacă derivăm în raport cu t relaţia (3) atunci vom avea:
∂f du 1 ∂f du 2 ∂f du n
+ +K+ = mt m−1f ( x 1 , x 2 , K , x n )
∂ u 1 dt ∂ u 2 dt ∂u n dt
şi dacă facem t = 1 rezultă:
∂f ∂f ∂f
x1 + x2 + K + xn = mf ( x1 , x 2 , K , x n ) (4)
∂x1 ∂x 2 ∂x n
relaţia (4) se numeşte formula lui Euler.
Pentru derivata de ordinul II, vom avea:
dacă u,v au derivate de ordinul II continue şi f(u,v) are derivate parţiale de
ordinul II continue, atunci F(x) = f(u(x),v(x)) are derivată de ordinul II continuă
şi avem:
d ⎛ ∂f du ∂f dv ⎞ d ⎛ ∂f ⎞ du ∂f ⎛ d 2 u ⎞ d ⎛ ∂f ⎞ dv ∂f d 2 v
F′′( x ) = ⎜ + ⎟= ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟+ ⎜ ⎟ + =
dx ⎜⎝ ∂ u dx ∂ v dx ⎟⎠ dx ⎜⎝ ∂u ⎟⎠ dx ∂u ⎜⎝ dx 2 ⎟⎠ dx ⎜⎝ ∂ v ⎟⎠ dx ∂ v dx 2
⎛ ∂ 2 f du ∂ 2 f dv ⎞ du ∂f d 2 u ⎛ ∂ 2 f du ∂ 2 f dv ⎞ dv ∂f d 2 v
= ⎜⎜ 2 + ⎟⎟ + + ⎜⎜ + 2 ⎟⎟ + =
⎝ ∂u dx ∂u∂ v dx ⎠ dx ∂u dx ⎝ ∂u∂ v dx ∂ v dx ⎠ dx ∂ v dx
2 2
2 2
∂ 2 f ⎛ du ⎞ ∂ 2 f du dv ∂ 2 f ⎛ dv ⎞ ∂f d 2 u ∂f d 2 v
= 2 ⎜ ⎟ +2 + 2⎜ ⎟ + + =
∂u ⎝ dx ⎠ ∂u∂ v dx dx ∂ v ⎝ dx ⎠ ∂u dx 2 ∂ v dx 2
(2 ) şi
⎛ ∂ du ∂ dv ⎞ ∂f d 2 u ∂f d 2 v
= ⎜⎜ + ⎟⎟ f + +
⎝ ∂u dx ∂ v dx ⎠ ∂u dx 2 ∂ v dx 2
34
∂ 2f 2 ∂ 2f ∂ 2 f 2 ∂f 2 ∂f 2
d 2 F = F′′( x )dx 2 = du + 2 dudv + dv + d u+ d v=
∂u 2
∂ u∂ v ∂v 2
∂u ∂v
(2 )
⎛ ∂ ∂ ⎞ ⎛ ∂ ∂ 2 ⎞
= ⎜⎜ du + dv ⎟⎟ f + ⎜⎜ d 2 u + d v ⎟⎟f
⎝ ∂u ∂v ⎠ ⎝ ∂u ∂v ⎠
Derivatele şi diferenţialele funcţiilor compuse de forma:

F(x,y) = f(u(x,y),v(x,y))
Teorema 1 Fie u,v:A⊂R2→R cu derivatele parţiale continue pe A şi
2
f:B⊂R →R cu derivate parţiale continue pe B, unde (x,y)∈A, (u(x,y),v(x,y))∈B
atunci F(x,y) = f(u(x,y),v(x,y)) are derivate parţiale continue date de
formulele:
∂ F ∂ f ∂ u ∂f ∂ v ∂ F ∂f ∂ u ∂f ∂ v
= + ; = +
∂ x ∂u ∂ x ∂ v ∂ x ∂ y ∂u ∂ y ∂ v ∂ y
Demonstraţie Se demonstrează asemănător cu teorema pentru F(x),
considerând funcţia F(x,y) odată funcţie numai de x şi apoi de y. Pentru dF
vom avea după definiţie:
∂F ∂F
dF = dx + dy
∂x ∂y
Teorema 2 Vom avea formula:
∂f ∂f
dF = du + dv
∂u ∂v
Demonstraţie
∂F ∂F ⎛ ∂f ∂ u ∂f ∂ v ⎞ ⎛ ∂f ∂ u ∂ f ∂ v ⎞
dF = dx + dy = ⎜⎜ + ⎟⎟dx + ⎜⎜ + ⎟⎟dy =
∂x ∂y ⎝ ∂u ∂ x ∂ v ∂ x ⎠ ⎝ ∂u ∂ y ∂ v ∂ y ⎠
⎛ ∂u ∂ u ⎞ ∂f ⎛ ∂ v ∂ v ⎞ ∂ f ∂f ∂f
= ⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ + ⎜⎜ dx + dy ⎟⎟ = du + dv
⎝ ∂x ∂ y ⎠ ∂u ⎝ ∂ x ∂ y ⎠ ∂ v ∂u ∂v
∂u ∂u ∂v ∂v
deoarece du = dx + dy s i dv = dx + dy
∂x ∂y ∂x ∂y
∂ 2F ∂ 2F ∂ 2F
Pentru , , vom avea:
∂ x 2 ∂ x∂ y ∂ y 2
∂ 2F ∂ ⎛ ∂ F ⎞ ∂ ⎛ ∂f ∂ u ∂f ∂ v ⎞
= ⎜ ⎟= ⎜ + ⎟=
∂x 2
∂ x ⎜⎝ ∂ x ⎟⎠ ∂ x ⎜⎝ ∂ u ∂ x ∂ v ∂ x ⎟⎠
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ u ∂ f ∂ 2 u ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ v ∂ f ∂ 2 v
= ⎜⎜ ⎟⎟ + + ⎜ ⎟ + =
∂ x ⎝ ∂ u ⎠ ∂ x ∂u ∂ x 2 ∂ x ⎜⎝ ∂ v ⎟⎠ ∂ x ∂ v ∂ x 2
(2 )
∂ 2f ⎛ ∂u ⎞ ∂ 2 f ∂ u ∂ v ∂f ∂ 2 u ∂ 2 f ∂u ∂ v
= ⎜⎜ ⎟⎟ + + + +
∂u 2 ⎝ ∂x ⎠ ∂u∂ v ∂ x ∂ x ∂u ∂ x 2 ∂u∂ v ∂ x ∂ x
(2 ) (2 )
∂ 2f ⎛ ∂v ⎞ ∂f ∂ 2 v ∂ 2 f ⎛ ∂u ⎞ ∂ 2f ∂u ∂ v
+ 2 ⎜⎜ ⎟⎟ + = ⎜⎜ ⎟⎟ +2 +
∂v ⎝ ∂x ⎠ ∂ v ∂ x 2 ∂u 2 ⎝ ∂x ⎠ ∂ u∂ v ∂ x ∂ x
(2 )
∂ 2f ⎛ ∂v ⎞ ∂f ∂ 2 u ∂f ∂ 2 v
+ 2 ⎜⎜ ⎟⎟ + +
∂v ⎝ ∂x ⎠ ∂u ∂ x 2 ∂ v 2 ∂ x 2
la fel pentru
(2 ) (2 )
∂ 2 F ∂ 2f ⎛ ∂u ⎞ ∂ 2 f ∂u ∂ v ∂ 2 f ⎛ ∂v ⎞ ∂f ∂ 2 u ∂f ∂ 2 v
= ⎜⎜ ⎟⎟ +2 + ⎜⎜ ⎟⎟ + +
∂ y 2 ∂u 2 ⎝ ∂y ⎠ ∂u∂ v ∂ y ∂ y ∂ v 2 ⎝ ∂y ⎠ ∂u ∂ y 2 ∂ v ∂ y 2
35
şi derivata mixtă
∂ 2F ∂ ⎛ ∂ F ⎞ ∂ ⎛ ∂f ∂ u ∂f ∂ v ⎞ ∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ u ∂f ∂ ⎛ ∂ u ⎞
= ⎜ ⎟= ⎜ + ⎟= ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟+
∂ x∂ y ∂ x ⎜⎝ ∂ y ⎟⎠ ∂ x ⎜⎝ ∂u ∂ y ∂ v ∂ y ⎟⎠ ∂ x ⎜⎝ ∂u ⎟⎠ ∂ y ∂ u ∂ x ⎜⎝ ∂ y ⎟⎠
∂ ⎛ ∂f ⎞ ∂ v ∂f ∂ ⎛ ∂ v ⎞ ⎛ ∂ 2 f ∂ u ∂ 2 f ∂ v ⎞ ∂ u ∂f ∂ 2 u
+ ⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜⎜ 2 + ⎟ + +
∂ x ⎝ ∂ v ⎠ ∂ y ∂ v ∂ x ⎝ ∂ y ⎠ ⎝ ∂u ∂ x ∂u∂ v ∂ x ⎟⎠ ∂ y ∂u ∂ x∂ y
Pentru
⎛ ∂ 2 f ∂ u ∂ 2 f ∂ v ⎞ ∂ v ∂f ∂ 2 v ∂ 2 f ∂u ∂u ⎛ ∂u ∂ v ∂ v ∂u ⎞
+ ⎜⎜ + 2 ⎟⎟ + = 2 + ⎜⎜ + ⎟⎟ ⋅
⎝ ∂ u∂ v ∂ x ∂ v ∂ x ⎠ ∂ y ∂ v ∂ x∂ y ∂u ∂ x ∂ y ⎝ ∂ x ∂ y ∂ x ∂ y ⎠
∂ 2f ∂ 2 f ∂ v ∂ v ∂f ∂ 2 u ∂f ∂ 2 v
⋅ + 2 + +
∂ u ∂ v ∂ v ∂ x ∂ y ∂ u ∂ x∂ y ∂ v ∂ x∂ y
diferenţiala de ordinul II avem:
∂F ∂ 2F ∂ 2F 2
d2F = dx 2
+ 2 dxdy + dy =
∂x 2 ∂ x∂ y ∂y2
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f ∂f 2 ∂f 2
+ du 2 + 2 dudv + 2 dv 2 + d u+ d v
∂u 2
∂u∂ v ∂v ∂u ∂v
unde am ţinut cont de următoarele diferenţiale:
∂u ∂u ∂v ∂v
du = dx + dy s i dv = dx + dy
∂x ∂y ∂x ∂y
şi
∂ 2u 2 ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2v ∂ 2v ∂ 2v
d2u = dx + 2 dxdy + 2 dy2 , d 2 v = 2 dx 2 + 2 dxdy + 2 dy2 şi în final
∂x 2
∂x∂ y ∂y ∂x ∂x∂y ∂y
avem:
(2 )
⎛ ∂ ∂ ⎞ ∂f 2 ∂f 2
d F = ⎜⎜ du +
2
dv ⎟⎟ f + d u+ d v
⎝ ∂u ∂v ⎠ ∂u ∂v
Observaţie Dacă F(x1,x2, ... , xn) = f(u1,u2, ... , un) unde
ui = ui(x1,x2, ... , xn), i = 1,2, ... , n avem:
∂F ∂f ∂ u1 ∂f ∂u 2 ∂f ∂u n
= + +K +
∂xi ∂u1 ∂x i ∂u 2 ∂x i ∂u n ∂x i
şi
∂f ∂f ∂f
dF = dx 1 + dx 2 + K + dx n
∂u1 ∂u 2 ∂u n
sau
∂f ∂f ∂f
dF = du 1 + du 2 + K + du n
∂u1 ∂u 2 ∂u n
Derivatele partiale pentru functii de mai multe variabile reale. Derivatele

functiilor compuse.
36
∂ 2f ∂ 2f
1. Să se verifice egalitatea = pentru funcţia:
∂x∂ y ∂ y∂x
f(x,y) = x ln(1+xy).
∂ 2f ∂ 2f
2. Să se arate că funcţia: f(x,y) = ln(x2 + y2), verifică relaţia: + =0
∂x 2 ∂ y 2
1
3. Să se arate că funcţia: f ( x , y, z) = , verifică relaţia:
x + y2 + z2
2
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
+ + =0
∂ x 2 ∂ y 2 ∂z 2
4. Fie f ( x , y, z) = x 2 + y 2 + z 2 . Să se arate că funcţia verifică egalitatea:

(2 )
⎛ ∂ ∂ ∂ ⎞
⎜⎜ x +y + z ⎟⎟ f = 0 .
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
37
EXTREMELE FUNCŢIILOR DE MAI MULTE VARIABILE REALE
Cuvinte cheie: funcţie implicită, extreme de funcţii de 2

variabile,extreme cu legături.
Rezumat
Prezentarea functiilor implicite de mai multe variabile reale si
determinarea valorilor extreme pentru functii de doua si 3 variabile
Funcţii implicite de o variabila
Funcţiile definite de ecuaţia F(x,y) = 0 se numesc funcţii implicite de o

variabilă, motivul fiind explicat de următoarea definiţie.
Definiţie Fie ecuaţia F(x,y) = 0, F fiind o funcţie de două variabile,
F: A⊂R2→R. Funcţia y = f(x), f: B⊂R→R astfel încât pentru orice x∈B,
(x, f(x))∈A se numeşte soluţie în raport cu y a ecuaţiei F(x,y) = 0 pe mulţimea
B dacă avem F(x, f(x)) ≡ 0 pentru orice x∈B. Funcţiile y = f(x) definite cu
ajutorul ecuaţiei F(x,y) = 0 se numesc funcţii implicite de o variabilă.
Observaţia 1 Se pune problema existenţei acestor soluţii fără a fi
nevoie de explicitarea lor. Această problemă este rezolvată de teorema de
existenţă şi unicitate a funcţiilor implicite.
Teoremă (de existenţă şi unicitate). Fie o funcţie f: A×B⊂R2 şi
(x0, y0)∈A×B punct interior. Dacă:
1) F(x0,y0) = 0
2) F,F'x, F'y sunt continue pe o vecinătate U×V⊂A×B a lui (x0,y0)
3) F'y(x0,y0) ≠ 0, atunci:
1') Există o vecinătate U0⊂U a lui x0 şi V0⊂V a lui y0 şi o funcţie unică
y=f(x):U0→V0 astfel încât f(x0) = y0 şi F(x, f(x)) = 0 pentru orice x∈U0.
2') Funcţia f are derivate continuă pe U0 şi derivata se calculează astfel:
Fx′
f ′( x ) = y′ = − .
Fy′
3') Dacă F are derivate continue de ordinul n, continue pe U×V, atunci
f are derivata de ordinul n continuă pe U0.
Observaţia 2 Teorema o dăm fără demonstraţie, însă pentru calculul
derivatelor funcţiei y = f(x) folosim regulile de derivare de la funcţiile
compuse.
Fie F(x,y) = 0, y = f(x), rezultă F(x, f(x)) = 0, derivăm în raport cu x şi
rezultă:
∂ F dx ∂F dy
+ = 0 sau F'x + y'F'y = 0
∂ x dx ∂ y dx
38
Fx′
deci y′ = − . Pentru derivata de ordinul al doilea a lui y vom avea:
Fy′
∂ 2 F dx ∂ 2 F dy ⎛ ∂ 2 F dx ∂ 2 F dy ⎞
+ + y′′Fy′ + y′⎜⎜ + 2 ⎟⎟ = 0
∂ x dx ∂ x∂ y dx
2
⎝ ∂ x∂ y dx ∂ y dx ⎠
sau Fx′′ + y′Fxy′′ + y′′Fy′ + y′Fxy′′ + y′ 2 Fy′′ = 0 apoi Fx′′ + 2 y′Fxy′′ + y′ 2 Fy′′ = − y′′Fy′
2 2 2 2
Fx′′ Fy′ − 2Fx′ Fy′ Fxy′′ + Fx′ Fy′′

2
Fx′
şi înlocind pe y′ = −
2 2 2
avem în final: y′′ = −

Fy′ Fy′
2
Funcţii implicite de două variabile

Funcţiile definite de ecuaţia F(x,y,z) = 0, se numesc funcţii implicite de
două variabile şi rezultă din următoarea definiţie.
Definiţie Fie ecuaţia (1) F(x,y,z) = 0, F:D ⊂ R3 → R. Funcţia z = f (x , y ) ,
F: Δ ⊂ R2 → R astfel încât ∀ (x, y ) ∈ Δ, (x, y, f (x, y )) ∈ D se numeşte soluţie a
ecuaţiei (1) pe mulţimea Δ , dacă avem F(x, y, f (x, y )) ≡ 0 , ∀ (x, y ) ∈ Δ . Funcţiile
z = f (x , y ) definite de ecuaţia (1) se numesc funcţii implicite de două variabile.
Pentru funcţiile implicite definite de ecuaţia F(x,y,z) = 0 sau funcţii
implicite de două variabile în condiţiile teoremei de existenţă şi unicitate
adică în cazul existenţei funcţiei z = f(x,y) şi F'z ≠ 0 vom calcula derivatele
funcţiei z în raport cu x şi y şi derivând funcţia F(x,y,z) considerând-o ca
funcţie compusă şi avem:
⎧ ∂F ∂x ∂F ∂ y ∂F ∂z
⎪ ∂x + + =0
⎪ ∂x ∂y ∂x ∂z ∂x
⎨
⎪ ∂F ∂x
+
∂F ∂ y ∂F ∂z
+ =0
⎪⎩ ∂ x ∂y ∂y ∂y ∂z ∂y
∂x ∂y
derivatele s-au făcut funcţie de variabilele x şi y iar = 0, = 0 şi avem:
∂y ∂x
⎧ ∂z ⎧ ∂z Fx′
⎪Fx′ + Fz′ ∂ x = 0 ⎪ ∂ x = − F′
⎪ ⎪ z
⎨ şi deci ⎨
⎪F′ + F′ ∂z = 0 ⎪ ∂z = − Fy′
⎪⎩ y z
∂y ⎪⎩ ∂ y Fz′
Observaţie Sistemul de funcţii implicite:
⎧F( x , y, u , v) = 0 ∂u ∂u ∂ v ∂ v
⎨ are soluţiile u(x,y), v(x,y) şi derivatele , , , se pot
⎩G ( x , y, u , v) = 0 ∂x ∂y ∂x ∂ y
calcula dacă determinantul:
∂F ∂F
D(F, G ) ∂u ∂v
= ≠0
D ( u , v ) ∂G ∂G
∂u ∂v
Extreme. Extreme cu legături
Formula lui Taylor pentru funcţii de două variabile
39
Teoremă Fie f:A⊂R2→R o funcţie derivabilă parţial de n+1 ori cu
derivatele parţiale mixte egale şi (a,b)∈A un punct interior din A. În aceste
condiţii formula lui Taylor pentru funcţia f în punctul (a,b)∈A este:
(k )
n
1⎡ ∂ ∂ ⎤
f ( x , y ) = f ( a , b ) + ∑ ⎢( x − a ) + ( y − b ) ⎥ f (a , b) + R n (1)
k =1 k! ⎣ ∂x ∂y ⎦
Demonstraţie Considerăm funcţia de o variabilă
F(t) = f(a + (x-a)t, b + (y-b)t) unde (x,y)∈A, (a,b)∈A, t∈[0,1] cu F(0) = f(a,b),
F(1) = f(x,y). Funcţia F este derivabilă de n+1 ori pe intervalul [0,1] deoarece
f are derivate până la ordinul n+1 pe mulţimea A, în concluzie pentru funcţia
F se poate scrie formula lui Mac-Laurin cu restul lui Lagrange:
1 1 1
F(1) = F(0) + F′(0) + F′′(0) + K + F( n ) (0) + R n
1! 2! n!
1
unde R n = F (θ),0 < θ< 1 .
( n +1)
(n + 1)
Calculăm derivatele de ordinul întâi şi superior, vom folosi formulele
pentru funcţii compuse dacă scriem:
F(t) = f(x(t), y(t)) unde
x(t) = a + (x - a)t, y(t) = b + (y - b)t şi avem:
∂f dx ∂f dy ∂f ∂f
F′( t ) = + = (x − a ) + ( y − b)
∂ x dt ∂ y dt ∂ x ∂y
derivată calculată în x(t), y(t), deci dacă t = 0 vom avea x(0) = a, y(0) = b şi
⎡∂ ∂ ⎤
deci F′(0) = ⎢ (x − a ) + ( y − b)⎥ f (a , b) , apoi
⎣ ∂x ∂y ⎦
(2) (2)
∂ 2 f ⎛ dx ⎞ ∂ 2 f dx dy ∂ 2 f ⎛ dy ⎞ ∂f d 2 x
F′′( t ) = ⎜ ⎟ +2 + ⎜ ⎟ + +
∂ x 2 ⎝ dt ⎠ ∂ x∂ y dt dt ∂ y 2 ⎝ dt ⎠ ∂ x dt 2
(2 )
∂f d 2 y ⎡ ∂f ∂f ⎤
+ = ⎢ (x − a ) + ( y − b) ⎥
∂ y dt 2
⎣ ∂x ∂y ⎦
∂ x
2
∂ y
2
deoarece 2 = 0 şi 2 = 0 şi deci
∂t ∂t
( 2)
⎡∂ ∂ ⎤
F′′(0) = ⎢ ( x − a ) + ( y − b ) ⎥ f (a , b )
⎣ ∂x ∂y ⎦
(n)
⎡∂ ∂ ⎤
F (0) = ⎢ ( x − a ) +
(n)
( y − b) ⎥ f (a , b)iar
⎣ ∂x ∂y ⎦
1
Rn = F( n +1) (θ) =
(n + 1)!
( n +1)
1 ⎡∂ ∂ ⎤
= ⎢ (x − a ) + ( y − b) ⎥ f (a + θ( x − a ), b + θ( y − b))
(n + 1)! ⎣ ∂ x ∂y ⎦
deoarece f(x(θ), y(θ)) = f(a + θ(x-a), b + θ(y-b)) unde θ∈(0,1) şi deci formula
(1) este demonstrată.
Observaţia 1 Fie x - a = ρ cosθ, y - b = ρ sinθ şi (a,b)∈A atunci există o
vecinătate a punctului (a,b), V unde derivatele parţiale de ordinul n+1 ale lui f
sunt mărginite deoarece f are derivate parţiale de ordinul n+1 pe mulţimea A
care V⊂A.
40
Rn
În concluzie există M > 0 astfel încât ⏐Rn⏐< ρn+1⋅M sau < ρ⋅ M şi
ρn
Rn
deci lim = 0 relaţie utilizată în continuare.
ρ→ 0 ρn
Observaţia 2 Dacă f:A⊂R2→R are derivate parţiale de ordinul I pe o
vecinătate V a lui (a,b)∈A atunci pentru orice (x,y)∈V, există un punct
(ξ,η)∈V unde ξ∈(a,x), η∈(b,y) astfel ca:
f(x,y) - f(a,b) = f'x(ξ,η)(x-a) + f'y(ξ,η)(y-b)
formulă care se obţine din formula lui Taylor pentru n = 0 şi se numeşte
formula lui Lagrange pentru funcţia de două variabile, formula se obţine
astfel:
f(x,y) - f(a,b) = R0
(1)
1⎡ ∂ ∂ ⎤
R 0 = ⎢( x − a ) + ( y − b) ⎥ f (ξ, η)
1! ⎣ ∂x ∂y ⎦
∂f ∂f
⇒ f ( x , y) − f (a , b ) = (ξ, η)( x − a ) + (ξ, η)( y − b)
∂x ∂x
Extremele funcţiilor de două variabile
Definiţie Fie f:A⊂R2→R, atunci (a,b)∈A este un punct de minim pentru
f dacă există o vecinătate V a lui (a,b)∈A, astfel încât pentru orice (x,y)∈V∩A
să rezulte f(x,y) ≥ f(a,b), iar (a,b) este punct de maxim dacă f(x,y)≤f(a,b).
Aceste extreme se numesc extreme relative.
Teorema 1 Fie f:A⊂R2→R şi (a,b) punct interior lui A. Dacă (a,b) este
punct de extrem pentru f şi f are derivate parţiale de ordinul întâi în punctul
(a,b) atunci: f 'x(a,b) = 0 şi f 'y(a,b) = 0.
Demonstraţie Dacă y = b atunci f(x,b) este funcţie de o variabilă şi
pentru x = a, f are un extrem şi conform teoremei lui Fermat rezultă f
'x(a,b) = 0 şi analog pentru x = a rezultă f 'y(a,b) = 0.
Observaţia 1 Deoarece f 'x = 0 şi f 'y = 0 ⇒ df = f 'xdx + f 'ydy = 0, deci
df = 0.
Observaţia 2 Reciproca teoremei nu este în general adevărată, deci
dacă f 'x = 0 şi f 'y = 0 nu rezultă că (a,b) este un punct de extrem şi în acest
caz punctele (a,b) se numesc puncte staţionare. În concluzie punctele de
extrem se află printre soluţiile sistemului: f 'x = 0, f 'y = 0.
Teorema 2 Fie f:A⊂R2→R derivabilă parţial de trei ori şi (a,b)∈A punct
staţionar al său.
Avem cazurile:
a) Dacă în (a,b) avem f x′′ ⋅ f y′′ − (f xy′′ ) 2 > 0 atunci (a,b) este punct de
2 2
extrem şi anume:
1) f x′′ > 0 punct de minim;
2
2) f x′′ < 0 punct de maxim, iar dacă:

2
b) f x′′ ⋅ f y′′ − (f xy′′ ) 2 < 0 atunci (a,b) nu este punct de extrem.

2 2
Demonstraţie Din ipoteză, f este derivabilă parţial de trei ori, deci

putem scrie formula lui Taylor de ordinul doi şi avem:
(k)
2
1⎡ ∂ ∂ ⎤
f ( x , y ) = f (a , b ) + ∑ ⎢( x − a ) + ( y − b ) ⎥ f (a , b) + R 2
k =1 k! ⎣ ∂x ∂y ⎦
deci:
41
∂f ∂f
f ( x , y) = f (a , b ) + ( x − a ) (a , b) + ( y − b) (a , b) +
∂x ∂y R2
cu lim →0
1 ∂ f 2
∂ f 2
1 ∂ f 2 ρ→0 ρ2
( x − a ) 2 2 (a , b) + ( x − a )( y − b) (a , b) + ( y − b) 2 2 (a , b ) + R 2
2 ∂x ∂ x∂ y 2 ∂y
deoarece considerăm pe (x,y) într-o vecinătate V a lui (a,b) şi atunci ρ este
mic, iar din ipoteză mai avem că f 'x = 0, f 'y = 0 deci:
1 ∂ 2f ∂ 2f 1 ∂ 2f
f ( x , y ) − f (a , b) = ( x − a ) 2 2 + ( x − a )( y − b) + ( y − b) 2 2 derivatele fiind
2 ∂x ∂ x∂ y 2 ∂y
calculate în punctul (a,b).
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
Notăm cu r = ( a , b ),s = ( a , b ), t = (a , b )
∂x 2 ∂ x∂ y ∂y2
deci:
1 ⎡ ⎛ x − a ⎞2 x−a ⎤
f ( x , y ) − f (a , b) = ( y − b) 2 ⎢r⎜⎜ ⎟⎟ + 2 s + t⎥
2 ⎢⎣ ⎝ y − b ⎠ y−b ⎥⎦
şi deci semnul diferenţei f(x,y) - f(a,b) este acelaşi cu al expresiei
1 x−a
E= (y - b)2(rα2 + 2sα + t) unde α = . Se ştie că trinomul
2 y−b
rα2 + 2sα + t păstrează semn constant în vecinătatea V a lui (a,b) dacă
s2 - rt < 0 şi avem:
a) Dacă rt - s2 > 0 avem minim dacă r > 0 şi maxim dacă r < 0;
b) Dacă rt - s2 < 0 expresia E nu păstrează semn constant şi punctul
(a,b) este punct "şa".
Extremele funcţiilor de n variabile

Definiţie Dacă f: A⊂Rn→R şi a = (a1, a2, ... , an)∈A atunci a este punct
de maxim dacă există o vecinătate a lui "a", V astfel că pentru orice x∈V∩A
rezultă f(x) ≤ f(a) unde x = (x1, x2, ... , xn) şi minim dacă f(x)≥f(a).
Teorema 1 Dacă a∈A este punct de extrem şi f are derivate parţiale
de ordinul întâi atunci:
f x′ (a ) = 0,f x′ (a ) = 0, K ,f x′ (a ) = 0
1 2 n
soluţiile acestui sistem se numesc puncte staţionare.

Demonstraţie Se generalizează demonstraţia de la teorema pentru
funcţie de două variabile.
Observaţia 1 Din teoremă rezultă că df(a) = 0.
Teorema 2 (fără demonstraţie). Fie f: A⊂R2→R derivabilă parţial de 3
ori pe A şi fie a∈A punct staţionar pentru f, atunci:
A11 A12 K A 1n
A11 A12 A A 22 K A 2n
1) Dacă D1 = A11, D2 = , K , D n = 21
A 21 A 22 K K K K
A n1 An2 K A nn
∂ 2f
unde A ij = (a )
∂x i ∂x j
sunt pozitive atunci a∈A este punct de minim.
2) Dacă D'1 = - D1, D'2 = D2, ... , D'n = (-1)nDn sunt pozitive atunci f are
în a un punct de maxim.
42
3) Dacă nu avem cazurile 1) şi 2) atunci nu avem extreme.
Observaţia 2 Problema determinării extremelor funcţiilor de două variabile

poate fi tratată şi ca un caz particular, pentru n=2. Astfel avem:
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
A 11 = (a ), A 22 = (a ), A 12 = A 21 = (a )
∂x 2 ∂y2 ∂ x∂ y
deci dacă:
i) D1 > 0, D2 > 0 avem minim şi
ii) D'1 = - D1 > 0 adică D1 < 0 şi
D'2 = D2 > 0 avem maxim şi
iii) D2 < 0 care nu se încadrează în cazurile a) şi b) nu avem extreme.
D1 şi D2 se calculează astfel:
∂ 2f
(a ) = ∂ f2 (a ) şi
2
D1 = A11 =
∂ x∂ x ∂x
2
A11 A12 ∂ 2f ∂ 2f ⎛ ∂ 2f ⎞
D2 = = A11A22 − A 122 = 2 (a ) 2 (a ) − ⎜⎜ (a )⎟⎟
A 21 A 22 ∂x ∂y ⎝ ∂ x∂ y ⎠
deci teorema pentru funcţia de două variabile este un caz particular al
teoremei 2.
Extremele funcţiilor de trei variabile

Pentru funcţia de trei variabile (n=3) avem:
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
A 11 = (a ), A 12 = (a ), A 13 = (a )
∂x 2 ∂ x∂ y ∂ x∂ z
∂ 2f
(a ), A 22 = ∂ f2 (a ), A 23 = ∂ f (a )
2 2
A 21 =
∂ x∂ y ∂y ∂ y∂ z
∂ 2f
(a ), A 32 = ∂ f (a ), A 33 = ∂ f2 (a )
2 2
A 31 =
∂ x∂ z ∂ y∂ z ∂z
deci dacă:
i) D1 > 0, D2 > 0, D3>0 avem minim şi
ii) D'1 = - D1 > 0 adică D1 < 0, D'2 = D2 > 0, D'3 = - D3 > 0, avem maxim
şi
iii) dacă nu se încadrează în cazurile i) şi ii) nu avem extreme.
D1, D2 şi D3 se calculează astfel:
D1 = A11 ,
A11 A12
D2 =
A 21 A 22
A 11 A 12 A 13
D3 = A 21 A 22 A 23 .
A 31 A 32 A 33
Extremele funcţiei implicite

Pentru calculul extremelor funcţiilor implicite vom avea:
⎧F( x , y) = 0
Pentru ecuaţia F(x,y) = 0 se rezolvă sistemul de ecuaţii ⎨
⎩Fx′ ( x , y) = 0
apoi se aleg soluţiile (x0,y0) care satisface F'y(x,y) ≠ 0.
43
Fie (x0,y0) o soluţie a sistemului atunci dacă y"(x0) > 0, x0 este un
punct de minim pentru y, iar dacă y"(x0) < 0 atunci x0 este un punct de maxim
pentru funcţia y.
În cazul ecuaţiei F(x,y,z) = 0 se află soluţiile sistemului:
(care verifică F'z ≠ 0).
⎧F( x , y, z) = 0
⎪
⎨Fx′ ( x , y, z) = 0
⎪F′ ( x, y, z) = 0
⎩ y
Fie M0(x0, y0, z0) soluţia sistemului. Atunci vom avea situaţiile:
2
∂ 2z ∂ 2z ⎛ ∂ 2z ⎞
a) Dacă ⋅ −⎜ ⎟ > 0 şi
∂ x 2 ∂ y 2 ⎜⎝ ∂ x∂ y ⎟⎠
M0
∂ z 2
1) < 0 atunci M0 este un punct de maxim şi dacă
∂x 2 M0
∂ 2z
2) > 0 atunci M0 este un punct de minim, respectiv:
∂y2 M0
2
∂ z ∂ 2z ⎛ ∂ 2z ⎞
2
b) Dacă ⋅ −⎜ ⎟ < 0 nu avem puncte de extrem.
∂ x 2 ∂ y 2 ⎜⎝ ∂ x∂ y ⎟⎠
Extreme cu legături
Vom analiza cazul funcţiei de două variabile menţionând însă faptul că
problema poate fi generalizată şi pentru funcţii de „n” variabile (vezi probleme
rezolvate 4,5).
Pentru calculul extremelor cu legături ale funcţiei f (x , y ) condiţionate de
relaţia (legătura) g(x , y ) = 0 , procedăm astfel:
I. Se formează funcţia lui Lagrange F(x , y ) = f (x , y ) + λg(x , y )
II. Se rezolvă sistemul următor:
⎧F'x = 0
⎪
⎨F' y = 0
⎪
⎩g(x , y ) = 0
şi se determnină M0( x 0 , y 0 , λ )
III. Se determină d 2 F(x 0 , y 0 , λ ) cu condiţia că dx,dy verifică ecuaţia d g = 0 ,
∂g ∂g
adică dx + dy = 0 (dx 2 + dy 2 ≠ 0 )
∂x ∂y
IV. Dacă d 2 F(x 0 , y 0 , λ ) < 0 atunci f are un maxim
Dacă d 2 F(x 0 , y 0 , λ ) > 0 atunci f are un minim
Altfel spus, funcţia L(x , y, λ ) = f (x , y ) + λg(x , y ) are trei variabile şi pentru
algoritmul descris în paragraful „Extremele funcţiilor de trei variabile”avem
deci:
44
∂ 2L ∂ 2L ∂ 2L
A 11 = (M ), A = (M ), A = (M 0 )
∂x 2 ∂ x∂ y ∂ x∂ λ
0 12 0 13
∂ 2L
(M 0 ), A 22 = ∂ L2 (M 0 ), A 23 = ∂ L (M 0 )
2 2
A 21 =
∂ x∂ y ∂y ∂ y∂ λ
∂ 2L
(M 0 ), A 32 = ∂ L (M 0 ), A 33 = ∂ L2 (M 0 )
2 2
A 31 =
∂ x∂ λ ∂ y∂ λ ∂λ
cu
D1 = A11 ,
A11 A12
D2 =
A 21 A 22
A 11 A 12 A 13
D3 = A 21 A 22 A 23 .
A 31 A 32 A 33
Determinarea extremelor pentru functii de mai multe variabile reale.
1. Să se afle valorile extreme ale funcţiilor:

f(x,y) = (x-3)2 + 2y2
f(x,y) = -2x2 + 2xy - 5y2 + 6x + 6y
f(x,y) = x2 + xy + y2 - 2x - y
50 20
f(x,y) = xy + + ; x > 0, y > 0
x y
f(x,y) = x3 + 3xy2 - 15x -12y
45
INTEGRALE DEFINITE
Cuvinte cheie: funcţie primitivabilă, integlala proprie, integrare prin
părţi, schimbare de variabilă.
Rezumat
Prezentarea notiunilor de integrale definite ,functii primitivabile si
metode de integrare anume metoda integrarii prin parti si metoda schimbarii
de variabila.
Funcţii primitivabile.
Definiţie, proprietăţi, tabel de primitive
Definiţie : O funcţie f : I → R ( I ⊂ R interval ) se numeşte
primitivabilă dacă există F : I → R derivabilă astfel încât F ( x ) = f ( x ),
(∀x ∈ I ) . F se numeşte primitivă a funcţiei f şi vom nota cu
∫ f (x )dx
105 + g mulţimea tuturor primitivelor funcţiei f.
Observaţie. Avem ∫ f (x )dx = F + C, unde cu C am notat mulţimea
funcţiilor constante definite pe I cu valori reale.
Teoremă. Liniaritatea operatorului de primitive.
Dacă f, g : I → R sunt primitivabile şi λ ∈ R * atunci f + g şi λ f sunt
primitivabile şi în plus :
∫ ( f (x ) + g (x ))dx = ∫ f (x )dx + ∫ g (x )dx
∫ λ ⋅ f (x )dx = λ ∫ f (x )dx
Teoremă.
1. Dacă f : I → R este continuă atunci f este primitivabilă ;
2. Dacă f : I → R este primitivabilă atunci f are proprietatea lui Darboux
Tabel de primitive
⎧ x a +1
⎪ a + 1 + C dacă a ≠ −1
∫ =
a
1. x dx ⎨
⎪ln x + C dacă a = −1
⎩
az
2. ∫ x a dx =
ln a
+ C , a > 0, a ≠ 1.
In particular ∫ x a dx = e x = C
3. ∫ sin xdx = − cos x + C
4. ∫ cos xdx = − sin x + C
1
5. ∫ cos 2 x
dx = tg x + C
46
1
6. ∫ sin 2 x
dx = −ctg x + C
7. ∫ tg x dx = − ln cos x + C
8. ∫ ctg x dx = − ln sin x + C
1 1 x−a
9. ∫ x −a
2 2
dx =
2a
ln
x+a
+C ; a ≠ 0
1 1 x
10. ∫ x −a
2 2
dx = arctg + C ; a ≠ 0
a a
1
11. ∫ x −a
2 2
dx = ln x + x 2 − a 2 + C ; a > 0
1
12. ∫ x −a
2 2
dx = ln x + x 2 − a 2 + C ; a ≠ 0
1 x
13. ∫ x2 − a2
dx = arcsin + C ; a > 0.
a
Observaţie. La scrierea acestor formule nu am precizat cine este
intervalul I ⊂ R pe care sunt valabile.Astfel la formula ( 1 ) dacă :
1. a > -1 atunci I ⊂ R ;
2. a ≤ 1 a ∈ Z atunci I ⊂ R *
3. a ≤ 1 a ∈ R − Z atunci I ⊂ (0, ∞ ).
⎧ π ⎫
Formulele ( 5 ) şi ( 7 ) sunt valabile pentru I ⊂ R \ ⎨(2k + 1) ; k ∈ Z ⎬.
⎩ 2 ⎭
Formulele ( 6 ) şi ( 8 ) au loc pentru I ⊂ R \ {kπ ; k ∈ Z }.
Formula ( 9 ) este valabilă pentru I ⊂ R \ {− a, a }.
Formula ( 11 ) este valabilă pentru I ⊂ (− ∞,−a ) sau I ⊂ (a, ∞ ) .
Formula ( 13 ) este valabilă pentru I ⊂ (− a, a ).
Formula de integrare prin părţi
Teoremă. Dacă f, g : I → R sunt derivabile cu derivate conţine atunci :
∫ f (x )g (x )dx = f (x ) ⋅ g (x ) − ∫ f (x ) ⋅ g (x )dx
, ,
Observaţie. Această formulă poate fi aplicată cu succes în multe

situaţii. Precizăm două dintre cele mai des întălnite.
I. f’ este e x , sin x, cos x şi g este e x , sin x, cos x sau o funcţie
polinomială.
II. f’ este o funcţie polinominală şi g ( x ) = ln k x, k ∈ N * .
Formula schimbării de variabilă.
Teoremă. Prima formulă de schimbare de variabilă.
Fie I, J ⊂ R intervale.Dacă f : J → R este primitivabilă şi ϕ : I → J este
derivabilă atunci ( f o ϕ ) ⋅ ϕ , admite pe I primitivă F o ϕ , unde F este o primitivă
oarecare a funcţiei f , adică :
∫ f (ϕ (t ))ϕ (t )dt = { ∫ f (x )dx }x=ϕ (t ).
,
47
Teoremă. Formula a doua de schimbare de variabilă.
Fie I, J ⊂ R intarvale.Dacă f : J → R admite primitive, ϕ : I → J este
bijectivă, derivabilă, cu derivabilă cu derivată nenulă pe I atunci f admite pe I
primitiva G o ϕ −1 unde G este o primitivă pentru ( f o ϕ ) ⋅ ϕ , iar ϕ −1 este
inversa funcţiei ϕ . Deci :
∫ f (x )dx = [∫ f (ϕ (t )) ⋅ ϕ ' (t )dt ] t =ϕ −1 ( x )
.
Calculul prin recurenţă a unor integrale.

Pentru exemplificare vom considera :
1
I n (x ) = ∫ dx n ≥ 1 , a ≠ 0.
(
x + a2
2 n
)
Observăm că :
1 1 x
I1 ( x ) = ∫ dx = arctg + C.
(
x2 + a2
n
)
a a
Dorim să găsim o relaţie de recurenţă adică o formulă care exprimă
ln ( x ) în funcţie de ln−1 ( x ) .Utilizând această relaţie de recurenţă din l1 ( x ) vom
putea deduce valoarea lui l2 ( x ) , din l2 ( x ) va rezulta l3 (x ) şi aşa mai departe.
Pentru n ≥ 2 vom avea :
1 1 a2 1 x2 + a2 − x2
I1 ( x ) = ∫ ∫ (x + a )
dx = dx = ∫ (x dx =
(x + a )2 2 n a2 2 2 n
a2 2
+ a2 )
n
1 ⎡ (x + a ) 2 2
x ⎤ 2
= 2
a ⎢ ∫ (x + a ) dx − ∫ (x + a ) dx ⎥
2 2 2 2
⎣ ⎦
1 ⎡ x ⎤
I n (x ) = ⎢ I n −1 ( x ) − ∫ (x 2 + a 2 )n ⎥⎥.
x ⋅ dx
a 2 ⎣⎢ ⎦
x x 1 2x
f , (x ) = ⇒ f (x ) = ∫ dx = ∫ dx
(x + a )
2 2 n
(x + a )
2 2 n 2 (x + a 2 )n
2
Vom face schimbarea de variabilă x 2 + a 2 = t. Atunci 2 xdx = dt .

Revenind obţinem
1 dt 1 1 t − n+1 1
f ( x ) = ∫ n = ∫ t −n dt = ⋅ = ⋅
2 t 2 2 − n + 1 2(1 − n ) ⋅ x 2 + a 2 n−1 ( )
g ( x ) = x ⇒ g (x ) = 1.
,
1 ⎡ x 1 ⎤
I n (x ) = ⎢ I n−1 ( x ) − +∫ dx ⎥
2(1 − n )(x 2 + a 2 ) 2(1 − n )(x 2 + a 2 )
n −1 n −1
a2 ⎢⎣ ⎥⎦
1 x 1
I n (x ) = I (x ) − +∫ ⋅ I n−1 ( x )
2a (1 − n )(x + a ) 2a (1 − n )(x 2 + a 2 )
2 n −1 n −1 n −1
a 2 2 2 2
x 1
I n (x ) = + 2 ⋅ I n−1 ( x ).
2a (1 − n )(x + a )
2 2 2 n −1 2a (1 − n )
48
Primitivele funcţiilor raţionale
I.Mai întâi se scrie funcţia raţională sub forma unei sume în care pot
interveni un polinom şi funcţii raţionale de forma :
(1) A n , a, A ∈ R , n ∈ N *
(x − a )
Bx + C
(2) ; B, C , b, c ∈ R, b 2 − 4c < 0, n ∈ N *
(x + bx + c )
2 n
Cum vom face acest lucru ?

Reamintim că funcţia raţională f este câtul a două funcţii poliomiale P
şi Q, adică
P( x )
f (x ) = . Dacă grad P ≥ grad Q vom putea efectua împârţirea şi vom
Q(x )
obţine :
P ( x ) = Q ( x ) · C ( x ) + R ( x ) în care câtul C ( x ) este polinom iar restul R
( x ) este tot un polinom cu grad R < grad Q. Atunci funcţia raţională f se va
scrie
R( x )
f (x ) = C (x ) +
Q( x )
P( x )
In cazul în care grad P < grad Q vom scrie f (x ) = unde R ( x ) = P ( x ).
Q( x )
P(x )
Pentru a scrie acum ca o sumă de fracţii de forma ( 1 ) şi ( 2 ), vom
Q( x )
proceda în felul următor :
1. Dacă polinomul Q are rădăcina reală ’’ a ’’ având ordinul de
P(x )
multiplicitate k în descompunerea lui vom avea termenii
Q( x )
A1 A2 Ak
+ + .... +
x − a (x − a ) 2
(x − a )k
2. Dacă polinomul Q are rădăcina complexă α ± iβ având ordinul de
P(x )
multiplicitate m atunci în descompunerea lui vom avea fracţiile
Q( x )
B1 x + C1 B2 x + C2 Bm x + Cm
+ + .... +
x + bx + c x + bx + c
2 2
( 2
) (
x 2 + bx + c
m
)
unde b = - 2a, c = x 2 + β 2 .In final se vor determina constantele
A1 , A2 ,....B1 , B2 ,...., C1 , C2 ,.....
II. Acum că funcţia raţională este scrisă ca suma dintre un polinom şi
funcţii raţionale de forma ( 1 ) şi ( 2 ) pentru a calcula primitiva unei funcţii
raţionale va trebui să ştim să calculăm primitivele funcţiilor polinimiale ( ceea
ce este clar dacă utilizăm liniaritatea operatorului de primitivare şi prima
formulă din tabelul de primitive ) şi primitivele funcţiilor raţionale de forma ( 1
) şi forma ( 2 ).
Vom avea :
49
⎧ t − n+1
⎪⎪ +C dacă n ≠ 1
A 1
∫ (x − a )n dx = A∫ n dt = A∫ t −n dt = A⎨ − n + 1
t ⎪ln t
⎪⎩ C dacă n = 1
⎧ ( x + a )+ n+1
A ⎪A +C dacă n ≠ 1
∫ (x − a )n dx = ⎨ − n +1
⎪ A ln x − a + C dacă n = 1
⎩
Apoi
Bx + C Bx + C
∫ (x + bx + c ⎡⎛ )
n
dx = ∫ n
dx.
b ⎞ 4c − b 2 ⎤
2 2
⎢⎜ x + ⎟ + ⎥
⎢⎣⎝ 2⎠ 4 ⎥⎦
4c − b 2 4c − b 2
Cum b 2 − 4c < 0 vom avea > 0 şi vom putea nota = k2.
4 4
b
Vom face schimbarea de variabilă x + = t. Atunci dx = dt. Revenind avem :
2
⎛ b⎞
B⎜ t − ⎟ + C
Bx + C ⎝ 2⎠
∫ x 2 + bx + c n dx = ∫ t 2 + k 2 n dt =
( ) ( )
t ⎛ Bb ⎞ 1
= B∫
2 ⎠∫
dt + ⎜ C − ⎟ dt.
(t 2
+k )
2 n
⎝ (t 2
+ k2)
n
Prima integrală se va calcula cu schimbarea de variabilă t 2 + k 2 = u ,

iar a doua prin recurenţă.
Primitivele unor funcţii iraţionale

Vom nota în continuare cu r o funcţie raţională ce poate fi de mai
multe variabile.
I. Primitivarea funcţiei :
(
f ( x ) = R x, i ax + b
n
)
se reduce la primitivarea unei funcţii raţionale făcând schimbare de variabilă
ax + b = t unde n = c.m.m.m.c {ni }i =1
n p
1
(
Mai notăm că x = t n − b şi dx = t n−1dt.
a
n
a
)
⎛ ax + b ⎞
II. Dacă f ( x ) = R⎜⎜ x, ni ⎟ vom proceda asemănător utilizând
⎝ cx + d ⎟⎠
schimbarea de variabilă :
ax + b
= t unde n = c.m.m.m.c {ni }i =1 .
p
n
cx + d
( )
III. R x, ax 2 + bx + c . Vom calcula Δ = b 2 − 4ac. Avem cazutile :
50
( A ) Δ = 0 atunci pentru ca radicalul să aibă sens va rezulta a > 0 şi
atunci
b
ax 2 + bx + c = a x +
2a
( B ) Δ < 0 , caz în care a > 0.vom face schimbarea de variabilă
ax 2 + bx + c = ax = t
t2 − c
⇒ ax 2 + bx + c = t 2 − 2 atx + ax 2 ⇒ x =
b + 2t a
⇒ dx =
( ) ( )
2t b + 2t a − t 2 − c ⋅ 2 a
dt ⇒ dx =
2tb + 2t 2 a + 2c a
dt
(b + 2t a ) 2
(b + 2t a )
2
( C ) Δ > 0 . Primitivele se caută pe un interval pe care radicalul este

definit şi pe care nu se anulează numitorul fracţiei. Cum
ax 2 + bx + c = a( x − x1 )( x − x2 )
funcţia se poate scrie
⎛ x − x2 ⎞⎟
R⎜⎜ x, x − x1 a
⎝ x − x1 ⎟⎠
şi am redus problema la cazul II, deci facem substituţia
x − x2
a =t
x − x1
Primitivele funcţiilor trigonometrice
Notăm cu R ( u, v ) o funcţie raţională în variabile u şi v. Pentru funcţia
x
: f ( x ) = R ( sin x, cos x ) se face substituţia tg = t şi problema revine la
2
calculul primitivei unei funcţii raţionale. Să mai notăm că
2t 1− t2 2dt
sin x = , cos x = , dx =
1+ t 2
1+ t 2
1+ t2
Să precizăm că se aplică formula a II-a de schimbare de variabilă şi
x
acest lucru este posibil pe un interval pe care funcţia ϕ (x ) = tg este
2
bijectivă. Prin urmare această metodă se aplică pe intervale de forma
((2k − 1)π , (2k + 1)π ), k ∈ Z .
Observaţie. Calculul primitivei poate fi simplificat în următoarele
cazuri :
1. Dacă R ( - u, v ) = - R ( u, v ) vom face substituţia cos x = t
2. Dacă R ( u, - v ) = - R ( u, v ) vom face substituţia sin x = t
3. Dacă R ( - u, -v ) = R ( u, v ) vom face substituţia tg x = t
Funcţii integrabile
Definiţie şi proprietăţi
Fie f : [a, b] → R şi Δ o diviziune a intervalului [a, b]
Δ : a = x0 < x1 < x2 < .... < xn = b.
Numărul Δ = max( xk − xk −1 ) este numit norma diviziunii Δ ( lungimea celui

1≤ k ≤ n
mai mare interval al diviziunii ).
51
Considerăm un system de puncte intermediare { ε k } k =1 ataşat diviziunii Δ ,
n
adică un sistem de n puncte ε 1 , ε 2 , …., ε n , cu proprietatea

____
xk −1 ≤ ε k ≤ xk (∀)k = 1, n .
Se numeşte sumă Riemann asociată funcţiei f, diviziunii Δ şi sistemului de
puncte intermediare { ε k } k =1 numărul real :
n
}) = ∑ f (ε k )(xk )
n
σ ( f ; Δ; { ε k − xk −1
k =1
Definiţie. Funcţia f : [a, b] → R se numeşte integrabilă Riemann dacă

: (∃) I ∈ R : (∀)e > 0(∃)σ > 0 astfel încât (∀)Δ o diviziune a intervalului [a, b]
cu Δ <σ şi (∀) { εk } un sistem de puncte intermediare ataşat lui Δ
avem:
σ ( f ; Δ; { ε k }) − I <e
b
Numărul I se notează ∫ f (x )dx
a
şi se numeşte integrală Riemann a funcţiei f
pe intervalul [a, b] .
Observaţie. Intr-un alt limbaj o funcţie f : [a, b] → R este integrabilă

riemann dacă sumele riemann asociate funcţiei F converg spre o limită finită I
atunci când Δ → 0.
Propoziţie. Fie f : [a, b] → R şi c ∈ (a, b ) . Dacă f este integrabilă pe
[a, c] şi [c, b] atunci f este integrabilă pe [a, b] şi :
b b b
∫ f (x )dx = ∫ f (x )dx + ∫ f (x )dx

a a a
Teoremă. Formula lui Leibniz-Newton

Fie f : [a, b] → R o funcţie integrabilă şi primitivă pe [a, b] şi F o primitivă a
ei.Atunci :
b
∫ f (x )dx = F (x ) = F (b ) − F (a ).
b
a
a
Propoziţie.
1. Dacă f este continuă pe [a, b] atunci f este integrabilă pe [a, b] .
2. Dacă f este monotonă pe [a, b] atunci f este integrabilă pe
[a, b] .
3. Dacă f este integrabilă pe [a, b] atunci f este mărginită pe [a, b] .
Observaţie. Afirmaţiile reciproce nu sunt în general valabile.

Spreexemplu funcţia :
⎧⎪2 dacă 1 ≤ x < 3
f : [ 1,4 ] → R f (x ) = ⎨
⎪⎩5 dacă 3 ≤ x ≤ 4
este integrabilă pe intervalul [ 1, 4 ] şi :
52
b 3 4
∫ f (x )dx = ∫ ∫
3 4
2dx + 5dx = 2 x 1
+ 5x 3
= 6 − 2 + 20 − 15 = 9.
a 1 3
Dar nu este continuă pe intervalul [ 1, 4 ] pentru că 3 este un punct de

discontinuitate.
Apoi f : [− 1,1] → R f ( x ) = x 2 este integrabilă pe [ -1, 1 ] şi :
1 1
x3 1 1 1 2
∫ f (x )dx = −∫1 x dx = 3 −1 = 3 + 3 = 3
2
−1
dar ea nu este monotonă pe [ -1, 1 ].
⎧⎪1 dacă x ∈ Q
Dacă considerăm f : [0,1] → R f (x ) = ⎨
⎪⎩0 dacă în rest
atunci evident f este mărginită dar ea nu este integrabilă.
Intr-adevăr dacă considerăm :
Δ : a = x0 < x1 < .... < xn = b.
o diviziune a intervalului [a, b]

şi { ε k } un system de puncte intermediare
asociat diviziunii atunci dacă ε k sunt numere raţionale :
}) = ∑ f (ε k )(xk ) ∑ (x )
n n
σ ( f ; Δ; { ε k − xk −1 = k − xk −1 = b − a
k =1 k =1
care converge la b – a, iar dacă ε k sunt numere iraţionale :
}) = ∑ f (ε k )(xk )
n
σ ( f ; Δ; { ε k − xk −1 = 0 → 0.
k =1
Cum limita sumelor Riemann depinde de alegerea punctelor
intermediare { ε k } rezultă că funcţia f nu este integrabilă pe [ 0, 1 ].
Observaţie. Să notăm că există funcţii intagrabila care nu sunt
primitivabile şi există funcţii primitivabile care nu sunt integrabile.
⎧⎪1 dacă x ≠ 1
[ ]
Funcţia f : 0, 2 → R f (x ) = ⎨ este integrabilă şi :
⎪⎩0 dacă x = 1
2 1 2 1 21
∫ f (x )dx = ∫ f (x )dx + ∫ f (x )dx = ∫ ∫

1 2
1dx + 1dx = x 0
+x 1
= 2.
0 0 0 0 0
dar f nu este primitivabilă pentru că f nu are proprietatea lui Darboux.

Apoi funcţia :
⎧ 1 2 1
⎪2 x sin x 2 − x cos x 2 dacă x ≠ 1
[ ]
f : − 1, 1 → R f (x ) = ⎨
⎪ 0 dacă x = 1
⎩
nu este mărginit deci ea nu este integrabilă, dar :

⎧ 2 1
⎪ x sin x 2 dacă x ≠ 0
F (x ) = ⎨
⎪ 0 dacă x = 0
⎩
este primitivă pentru f. Intr-adevăr :
53
1 2 1
F ' ( x ) = 2 x sin
2
− cos 2
x x x
pe [− 1,0 ) ∪ ( 0,1 ]. .Apoi (∃) lim F ( x ) = 0 şi deci F este continuă în 0 şi :
x →0
F ( x ) − F (0 ) 1
(∃) lim = lim x sin 2 = 0
x →0 x−0 x →0 x
deci F este derivabilă în 0 şi F ' (0 ) = 0 . Obţinem astfel că F este derivabilă pe
[-1, 1] şi F ' = f .
Teoremă.
1. Dacă f, g : [ a, b ] → R sunt integrabile pe [ a, b ] şi α , β ∈ R
atunci α f + β g este integrabilă pe [ a, b ] şi :
b b b
∫ (α
a
f + β g )( x )dx = α ∫ f ( x )dx + β ∫ g ( x )dx
a a
2. Dacă f, g : [ a, b ] → R sunt integrabile şi

f ( x ) ≤ g ( x )(∀)x ∈ [ a, b ]
b b
atunci ∫ f ( x )dx ≤ ∫ g ( x )dx.
a a
In particular :
b
a) Dacă f ( x ) ≥ 0 (∀)x ∈ [ ] atunci ∫ f (x )dx ≥ 0
a, b
a
b) Dacă m ≤ f ( x ) ≤ M (∀)x ∈ [ a, b ] atunci :

b
m(b − a ) ≤ ∫ f ( x )dx ≤ M (b − a )
a
c) Dacă f şi f sunt integrabile atunci :

d)
b b
∫ f ( x )dx ≤ ≤∫ f ( x ) dx
a a
3. Dacă f : [ a, b ] → R este integrabilă atunci :

b a b
∫ f (x )dx = − ∫ f ( x )dx ; ∫ f ( x )dx = 0

a b a
4. Teoremă de medie. Dacă f : [ a, b ] → R este continuă atunci

(∃)c ∈ [ a, b ] astfel încât :
b
∫ f (x )dx = f (c )(b − a ).
a
54
Metode de integrare . Fuctii integrabile
1. Să se calculeze integralele următoare, folosind formula de integrare prin

părţi.
∫ ln xdx
∫ arctg xdx
∫ arcsin xdx
∫ x tg xdx
2
∫ x e dx
2 2x
.
∫ e cos bxdx
ax
55
INTERPOLARE POLINOMIALĂ
Cuvinte cheie: interpolare,polinom de interpolare Lagrange,diferenţe

divizate
Rezumat
Notiuni de interpolare polinomiala de tip Lagrange
Formularea problemei
Fie f : [a,b]→R, Δ o deviziune a intervalului [a,b].
Δ : a ≤ x0 < x1 < ..... < xn ≤ b.
Problema interpolări Lagrange a funcţiei f relativ la diviziunea Δ
constă în determinarea unui polinom Ln de grad ≤ n astfel încât :
Ln ( xi ) = f (xi ) (∀)i = 0, n .
Într-o accepţiune mai generală problema interpolării constă în a
determina o funcţie de interpolare F,aparţinând unei clase cunoscute care
satisface relaţiile : F ( xi ) = f ( xi ) (∀)i = 0, n .
( )
În această situaţie pentru o valoare ξ ≠ xi i = 0, n se poate determina
valoarea η = f (ξ ) .Dacă ξ ∈ [a, b ] atunci problema este numită de interpolare
iar dacă ξ ∉ [a, b] problema va fi numiă de extrapolare.Punctele {xi }i =0 se
n
numesc puncte de interpolare sau nodurile interpolării.Evident există o

infinitate de funcţii care să îndeplinească condiţia de mai sus.Fixând clasa
funcţiei de interpolare, de exemplu un polinom, determinarea funcţiei F(x) se
restrânge.
Polinomul de interpolare Lagrange
Fie Ρn restricţiile la intervalul [a,b] a polinomului de grad ≤ n .
Fie F = { f f : [a, b] → R}.Atunci P ⊂ F şi este subspaţiu vectorial
având dimensiunea n+ 1, o bază fiind :
( ) ( ) ( ) 2
( )
f 0 x = 1, f1 x = x, f 2 x = x ,...., f n x = x n
.
Se numeşte bază Lagrange a subspaţiului Pn o bază {e0 , e1 ,...., en } a
lui Pn astfel încât :
⎧⎪1 daca i = j
ei (x j ) = δ ij = ⎨
⎪⎩0 daca i ≠ j
Propoziţie. Polinoamele {ei }i =0 definite prin
n
56
ei ( x) :=
(x − x0 )(x − x1 ).....(x − xi−1 )(x − xi+1 ).....(x − xn )
(xi − x0 )(xi − x1 ).....(xi − xi−1 )(xi − xi+1 ).....(xi − xn )
Formează o bază Lagrange.
Demonstraţie : Imediată.
Teoremă. Polinomul de interpolare Lagrange a funcţiei f relative la
diviziunea Δ ,există şi este unic, admiţând reprezentarea
n
Ln ( x ) = ∑ f (xi )ei ( x ) = ∑
n
(x − x0 )...(x − xi−1 )(x − xi+1 )...(x − xn ) f (x )
i =0 ( xi − x0 )...( xi − xi −1 )( xi − xi +1 )...( xi − xn )
i
i =0
Demonstraţie : Se ştie că polinomul de interpolare Lagrange este un

polinom de grad maxim n.Atunci din propoziţia precedentă
n
Ln ( x ) = ∑ λ i ei ( x )
i =0
Dar
Ln ( xi ) = λ1e1 ( xi ) + λ2 e2 ( xi ) + ... + λ ei ( xi ) + ... + λn en ( xi ) = λ
i i
Astfel
n n
Ln ( x) = ∑ L( xi ) ⋅ ei ( x) = ∑ f ( xi )ei ( x)
i =0 i =0
Dacă ar mai exista un polinom L'n cu aceleaşi proprietăţi atunci el ear

coincide în n + 1 puncte distincte ({x } ) şi fiind de grad maxim n va rezulta
n
i i =0
că ele coincide peste tot ( polinomul Ln - L'n este de grad maxim n şi are n +
1 rădăcină, deci este polinom nul).Aceasta demonstrează unicitatea.
Definiţie. Rn ( x) := f ( x) − Ln ( x) se numeşte restul formulei de
interpolare Lagrange.
Teoremă. Considerăm f : [a, b] → R şi Δ = {x0 , x1 ,..., xn } o diviziune a
intervalului [a,b]. Dacă x ≠ xi (i = 0, n) , fie A = min{x, x0 , x1..., xn } şi
B = max{x, x0 , x1..., xn }.Dacă f ∈ C n ([A, B ]) şi există f n +1 pe ( A,B ) atunci :
( x − x0 )( x − x1 )...( x − xn ) n+1
Rn ( x) = f (c )
(n + 1)!
unde c = c x ∈ ( A, B ) .
Demonstraţie : Fie ϕ : [A, B ] → R
ϕ (t ) = f (t ) − Ln (t ) − k (t − x0 )(t − x1 )...(t − xn )
unde constanta k o determină din condiţia ϕ ( x) = 0 .Vom obţine :
f ( x) − Ln ( x) Rn ( x)
k= =
(x − x0 )(x − x1 )...(x − xn ) (x − x0 )(x − x1 )...(x − xn )
Să mai observăm că ϕ ( xi ) = 0 (∀)i = 0, n .Astfel funcţie ϕ admite ( n +
2 ) rădăcini pe intervalul [A,B].Aplicând succesiv teorema Rolle va exista
c ∈ ( A, B ) astfel încât : ϕ (n+1) (c) = 0 , adică
f ( n +1) (c) − L(nn +1) (c) − k ⋅ (n + 1)!= 0
Ln fiind un polinom de grad maxim n vom avea L(nn +1) (c) = 0 .
Din relaţia de mai sus obţinem
57
f ( n+1) (c)
k=
(n + 1)!
Utilizând cele două expresii pentru k se obţine Rn (x) .
Corolar. Dacă f (n+1) este mărginită pe [A,B] atunci
( x − x0 )( x − x1 )...( x − xn )
Rn ( x) ≤ ⋅ M n +1
(n + 1)!
unde M n+1 = sup f ( n+1) ( x) .
x∈[ A, B ]
Observaţie. Uneori în aplicaţii se mai consideră :

(b − a ) n +1
Rn (x) ≤ M n +1 .
(n + 1)!
Teoremă. Dacă {xi }i =0 sunt echidistante, adică xi = x0 + ih , (i = 0, n) ,
n
x − x0
notând u ( x) = obţinem :
h
u (u − 1)...(u − n) n (−1) n −i Cni

Ln ( x) =
n!
∑i =0 u −i
f ( xi )
Demonstraţie. Imediată.
Polinomul de interpolare
Diferenţe divizate
Definiţie. Se numeşte diferenţă divizată de ordinal întâi a funcţiei f în
nodul xr mărimea :
f ( xr +1 ) − f ( xr )
Df ( xr ) = [ xr , xr +1 ; f ] := .
xr +1 − xr
Definiţie. Pentru 0 ≤ r ≤ n şi 1 ≤ k ≤ n − r se numeşte diferenţă divizată
de ordin k a funcţiei f în nodul xr mărimea :
D k −1 f ( xr +1 ) − D k −1 f ( xr )
D k f ( xr ) = [ xr , xr +1 ,..., xr + k ; f ] := .
xr +1 − xr
Propoziţie. Pentru 0 ≤ r < k ≤ n − r avem :
k
f ( xr +1 )
D k f (x r ) = ∑ .
i = 0 ( xr + i − xr )...( xr + i − xr + i −1 )( xr + i − xr + i +1 )...( xr + i − xr + k )
Demonstraţie : Se face prin inducţie după k.

Formula generală de interpolară a lui Newton
Teoremă. Polinomul de interpolare Lagrange a funcţiei f relative la
diviziunea Δ admite reprezentarea :
n
Ln ( x) = f ( x0 ) + ∑ D k f ( x0 )( x − x0 )...( x − xk −1 ) .
k =1
Demonstraţie : Fie Lk polinoamele de interpolare Lagrange ale funcţiei

f relative la nodurile {x0 , x1 ,..., xk } . Observăm că L0 ( x) = f ( x0 ) . Apoi :
n
Ln ( x) = L 0 ( x) + ∑ ( Lk ( x) − Lk −1 ( x)) .
k =1
58
Vom nota cu Dk ( x) = Lk ( x) − Lk −1 ( x) . Observăm că
Dk ( xi ) = 0, (∀)i = 0, k − 1 . Cum însă grad Dk ≤ k vom avea :
Dk ( x) = ck ( x − x0 )...( x − xk −1 )
Pentru x = xk vom obţine
Dk ( xk ) f ( xk ) − Lk −1 ( xk )
ck = =
( xk − x0 )...( xk − xk −1 ) ( xk − x0 )...( xk − xk −1 )
Dar
k −1
( xk − x0 )...( xk − xi −1 )( xk − xi +1 )...( xk − xk −1 )
L k −1 ( xk ) = ∑ f ( xi )
i =0 ( xi − x0 )...( xi − xi −1 )( xi − xi −1 )...( xi − xk −1 )
Deci
f ( xk )
Ck = +
( xk − x0 )...( xk − xk −1 )
f ( xi )
k −1 =
+ ∑ ( xi − x0 )...( xi − xi −1 )( xi − xi +1 )...( xi − xk −1 )( xi − xk )
i =0
f ( xi )
k = D k f ( x0 )
= ∑ ( xi − x0 )...( xi − xi −1 )( xi − xi +1 )( xi − xk )
i =0
În final avem
Dk ( x) = D k f ( x0 )( x − x0 )...( x − xk −1 )
şi deci
n
Ln ( x) = f ( x0 ) + ∑ D k f ( x0 )( x − x0 )...( x − xk −1 ) .
k =1
Aplicaţii economice
La o întrebrindere s-a constatat că există o dependenţă între venitul
mediu al muncitorilor şi nivelul producţiei.Astfel o creştere cu 1% a venitului
mediu a condus la o creştere cu 2% a producţiei, o creştere cu 3% a venitului
mediu a condos la o creştere cu 4% a producţiei şi o creştere cu 5% a
venitului mediu a condos la o creştere cu 8% a producţiei.Să se calculeze
creşterea producţiei la o creştere cu 4% a venitului mediu al muncitorilor.
Soluţie :
xi 1 3 5
f ( xi ) 2 4 8
Polinomul de interpolare Lagrange va fi :
59
( x − x1 )( x − x2 ) ( x − x0 )( x − x2 ) ( x − x0 )( x − x1 )
L2 ( x) = f ( x0 ) + + f ( x2 ) =
( x0 − x1 )( x0 − x2 ) ( x1 − x0 )( x1 − x2 ) ( x2 − x0 )( x2 − x1 )
( x − 3)( x − 5) ( x − 1)( x − 5) ( x − 1)( x − 3)
= ⋅2+ + ⋅4+ ⋅8 =
(−2)(−4) 2 ⋅ (−2) 4⋅2
1
= ( x − 3)( x − 5) − ( x − 1)( x − 5) + ( x − 1)( x − 3)
4
1 1 23
Atunci L2 (4) = ⋅ 1(−1) − 3 ⋅ (−1) + 3 ⋅ 1 = 6 − = .Deci creşterea producţiei va
4 4 4
fi de aproximativ 5,75%.
Polinomul de interpolare Lagrange.
Să se scrie polinomul de interpolare Langrange pentru funcţia f dată prin

tabelul :
1. xi -2 1 2
f ( xi ) 3 1 6
2. xi -3 0 1 3
f ( xi ) 3 1 1 -1
60
CALCUL INTEGRAL ÎN R
Cuvinte cheie: arc de curbă, integrale improprii, integrale Euler,
convergenţa integralei.
Rezumat
Prezentarea utilitatii integralelor definite si aplicatii ale lor in diferite
domenii practice
Aplicatii ale integralelor

Definiţie Fie f:I→R. O funcţie F definită şi derivabilă pe I, astfel ca
F`(x)=f(x), ∀x∈I se numeşte primitivă a lui f.
Definiţie Mulţimea tuturor primitivelor unei funcţii continue f(x), se
numeşte integrala nedefinită a funcţiei f , şi notăm: ∫ f (x )dx .
Observaţie Dacă F e o primitivă a lui f, atunci şi F+C, C= constant,
este o primitivă a lui f.
Fie f:[a,b]→R şi o diviziune a intervalului a = x 0 < x1 < x 2 < ... < x n = b . Fie
[ x i−1 , x i ], i=1,2,…,n, şi ξi ∈ [x i−1 , x i ] . Construim produsele
n n
f (ξ i )(x i − x i−1 ) şi fie S n = ∑
i =1
f (ξ i )(x i − x i −1 ) = ∑ f (ξ )Δ
i =1
i xi - suma integrală.
Dacă I = lim Sn există şi este unică atunci f este integrabilă pe [a,b] şi

n →∞
b
I = f (x )dx se numesc limite de integrare.
∫a
Observaţii:
1. Aria unei figuri plane
b
I = f (x )dx reprezintă aria figurii plane mărginită de graficul funcţiei, axa Ox
∫ a
şi dreptele x=a, x=b (figura 1).
Fig. 1
2.Formula lui Leibniz – Newton Fie F(x) o primitivă a funcţiei f(x), definită şi
continuă pe [a,b]. Atunci avem:
61
b
∫ f (x )dx = F(b) − F(a )

a
Relaţia de mai sus poartă numele de formula lui Leibniz-Newton şi
face legătura între integrala definită şi nedefinită.
3.Volumul suprafeţelor de rotaţie
Fie dv elementul de volum (aproximat cu un cilindru). Atunci avem:
b
dv ≈ πf (x )dx ⇒ V = π f 2 (x )dx
2
∫
a
Fig. 2
4. Lungimea unui arc de curbă
Elementul de arc îl aproximăm cu coarda corespunzătoare.
⎡ ⎛ dy ⎞ ⎤
2
dl2 = dx 2 + dy 2 = dx 2 ⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥
⎣⎢ ⎝ dx ⎠ ⎦⎥
b
dl= 1 + y'2 dx ⇒ l [a ,b ] = ∫ 1 + y'2 dx .
a
Fig.3
Pentru calculul celeilalte integrale procedăm astfel:
În final obţinem:
dx x 1
∫ (x 3
− 1) 2
=− 2 + ln x 2
2x + 2x + 2 9
Integrale improprii
Denumirea de integrală improprie provine din faptul că funcţia de
integrat nu este mărginită sau limitele de integrare sunt infinite.
Integrale cu limitele de integrare infinite

Convergenţa integralei
62
∞ a ∞
Fie (1) ∫ f (x )dx , (2 ) ∫ f (x )dx sau ∫ f (x )dx
−∞ −∞ a
Observaţie Integralele din relaţia (2) sunt rezultatul descompunerii
integralei (1) astfel:
∞ a ∞
∫ f (x )dx = ∫ f (x )dx + ∫ f (x )dx

−∞ −∞ a
Pornind de la relaţia (2) , cu schimbarea de variabilă x = − t ⇒ dx = −dt se
obţine:
a a ∞
∫ f (x )dx = − g(t )dt = g(t )dt

∫ ∫
−∞ ∞ a
Deci calculul integralelor de acest tip se reduce la calculul unei singure
integrale şi anume:
a
(4) ∫ f (x )dx .
∞
Definiţie Spunem că integrala (4) este convergentă dacă
n
lim f (x )dx = l este finită şi atunci:
∫
n →∞
a
∞ n
(5) ∫ f (x )dx = nlim
→∞ ∫
f (x )dx
a a
cu condiţia ca f : [a , n ] → R să fie integrabilă ∀ n > a .
Observaţie Integrala (4) este divergentă dacă l = ±∞ .
Funcţia de integrat este nemărginită

Convergenţa integralei
Fie f : [a , b] → R şi α ∈ [a , b] , pentru care:
(1) xlim
→∞
f (x ) = ±∞
Atunci,
b α b a b
∫ f (x )dx = f (x )dx + f (x )dx = − f (x )dx + f (x )dx

∫ ∫ ∫ ∫
a a α α α
deci f (x ) este nemărginită pentru limita inferioară de integrare.
Observaţie În mod similar se procedează pentru limita superioară de
integrare.
Definiţie Fie f : [a + ε, b], ∀ε > 0 , integrabilă şi lim f (x ) = ±∞ iar dacă
x →a
x >a
b
(2) lim ∫ f (x )dx = l
ε →0
a +ε
este finită, atunci:
b
(3) ∫ f (x )dx
a
este convergentă şi
b b
(4) ∫ f (x )dx = lim ∫ f (x )dx = l .
ε →0
a a +ε
63
În caz contrar integrala (3) este divergentă.
Observaţie Prin analogie cu seriile numerice vom avea două criterii de
convergenţă mai importante (de la seriile cu termeni pozitivi).
Criterii de convergenţă
Criteriul comparaţiei Fie f : [a , b] → R şi
b
(1) ∫ f (x )dx = l (finit )
a
Atunci integrala
b
(2) ∫ g(x )dx
a
este finită dacă 0 ≤ g(x ) ≤ f (x ) şi lim g(x ) = ∞, ∀x ∈ [a , b] .

x →a
x >a
Observaţie Dacă lim g(x ) = ∞, ∀x ∈ [a , b] , g(x ) ≥ f (x ) ≥ 0 şi (1) este divergentă,

x →a
x >a
atunci şi (2) este divergentă.

∞ ∞
Observaţie Integrala ∫ f (x )dx este absolut convergentă dacă ∫ f (x ) dx
a a
este convergentă.
Observaţie O integrală absolut convergentă este convergentă însă
reciproca nu este întotdeauna valabilă.
∞
Observaţie Dacă g(x ) ≤ f (x ) şi ∫ f (x )dx este
a
convergentă, atunci
∞
∫ g(x )dx este absolut convergentă şi deci convergentă.

a
Criteriu practic (funcţie nemărginită) Fie f : [a , b] → R+ integrabilă pe

[a, b], ∀x ∈ [0, b] şi lim x k f (x ) = l, finit, atunci:
x →0
b
a) pentru k > 1 ⇒ ∫ f (x )dx este convergentă
0
b
b) entru k ≤ 1, l ≠ 0 ⇒ ∫ f (x )dx este divergentă
0
Observaţie Pentru limita superioară „b” problema se rezolvă prin
analogie cu cazul limitei inferioare „a”, având de această dată limita laterală
la stânga:
lim f (x ) = ±∞ .
x →b
x 0
α −1 − x
e dx ,
0
1
∫ x (1 − x )
q −1
(2) β(p,q) = p −1
dx , p,q >0
0
64
Γ(p )Γ(q )
(3) β(p,q) =
Γ(p + q )
Avem următoarele proprietăţi, prezentate mai jos.
⎛1⎞
P1) Γ⎜ ⎟ = π
⎝2⎠
⎛1⎞
Γ2 ⎜ ⎟
⎛1 1⎞ 2
Demonstraţie Din (3) avem β⎜ , ⎟ = ⎝ ⎠ , dar
⎝2 2⎠ Γ(1)
∞
∞ ⎛ 1
( ⎞
)⎛1 1⎞ ⎛1⎞
(4) Γ(1) = e −x dx = −e −x⏐ = − e −∞ − e 0 = −⎜ ∞ − 1⎟ = −(0 − 1) = 1 ⇒ β⎜ , ⎟ = Γ 2 ⎜ ⎟
∫ 0
0 ⎝e ⎠ ⎝2 2⎠ ⎝2⎠
Dar
1
⎛1 1⎞ 1 − 1 1 dx 1 dx 1 dx
β⎜ , ⎟ = x 2 (1 − x ) 2 dx =
∫ ∫ ∫ ∫
−
= = 2
=
⎝2 2⎠ 0 0 x 1− x 0
x−x 2 0
1 ⎛ 1⎞
−⎜x − ⎟
4 ⎝ 2⎠
1
1
⎛ 1 1 1⎞ dt 2
π π
⎜ x − = t, x = 0, t = − , x = 1, t = ⎟ =
⎝ 2 2 2⎠ ∫
−
2
1 2
= arcsin2t⏐ = + =π
2 2
2 ⎛1⎞ 2 −
1
⎜ ⎟ −t 2
2
⎝ ⎠
⎛1⎞ ⎛1⎞
⇒ Γ 2 ⎜ ⎟ = π ⇒ Γ⎜ ⎟ = π
⎝2⎠ ⎝2⎠
P2) Γ (α + 1) = α Γ (α )
Demonstraţie
∞ ∞ ∞
Γ(α + 1) = x e dx = − x e ⏐ + α x α−1e −x dx
∫
α −x α −x
∫
0 0 0
∞
Γ(α + 1) = α x α−1e −x dx
∫
0
⇒ Γ(α + 1) = αΓ(α )
P3) Γ(α + 1) = α !
Demonstraţie
Fie:
Γ (α + 1 ) = α Γ (α )
α=1⇒Γ(2)=1⋅Γ(1)⇒Γ(2)=1⋅1=1!
α=2⇒Γ(3)=2⋅Γ(2)⇒Γ(3)=2⋅1=2!
α=3⇒Γ(4)=1⋅Γ(3)⇒Γ(4)=3⋅2⋅1=3!
⇒ Γ(α + 1) = α !
Consecinţă (Calculul integralei lui Gauss)
∞ ∞
π
∫ ∫e
2
−x 2
e −x dx = , dx = π
0
2 −∞
Demonstraţie
Din
65
⎛1⎞
Γ⎜ ⎟ = π ⇒
⎝2⎠
∞ 1
−
∫x
0
2 e − x dx = π
∫
2
x = t 2 ⇒ 2 t −1e − t tdt = π ⇒
0
∞ ∞
π
∫ ∫
2 2
2 e − t dt = π ⇒ e − t dt =
0 0
2

Integrale, proprietati ale intagralelor improprii..

1. Să se calculeze integralele:
∞
a) dx
∫
0
1 + x 3

b) ∞
(x 2
)
+ 1 dx
−∞
∫ 4
x +1

1
c) dx
−1
∫ 1− x2

∞
d)
∫x
n −x
e dx
0
66
ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDINUL I
Cuvinte cheie: ecuaţie diferenţială, ecuaţie omogenă, ecuaţie

neomogenă , convergenţa integralei.
Rezumat
Prezentarea ecuatiilor diferentiale si descrierea tipurilor de ecuatii
diferentiale de ordinul I
Definiţii. Soluţie generală. Soluţie particulară.

Definiţia 1 Se dă funcţia F: Rn+2→R şi un interval [a,b]⊂R. Relaţia (1)
F(x,y,y',y", ... ,y(n)) = 0 unde x∈[a,b] se numeşte ecuaţie diferenţială de
ordinul n dacă se cere determinarea funcţiilor y = f(x) unde f: [a,b]→R astfel
încât:
F(x, f(x), f'(x), ... , f(n)(x)) = 0, ∀ x∈[a,b]
Definiţia 2 În definiţia precedentă dacă n = 1 avem: F(x,y,y') = 0 care
se numeşte ecuaţie diferenţială de ordinul I, iar funcţia y = ϕ(x,c) sau G(x,y,c)
= 0 se numeşte soluţie generală a ecuaţiei diferenţiale (1), funcţia
necunoscută fiind y iar variabila independentă x.
Observaţia 1 Forma implicită pentru ecuaţia diferenţială de ordinul I,
F(x,y,y') = 0 devine prin explicitare y' = f(x,y) care geometric reprezintă într-
un domeniu D⊂R2 un câmp de direcţii, iar graficul unei soluţii y = ϕ(x,c) este
o curbă din D cu proprietatea că în fiecare punct al său tangenta la curbă
reprezentată printr-o direcţie (vector) face cu axa Ox unghiul α pentru care
tgα = f(x,y), vezi figura 1.
Figura 1
Exemplu Ecuaţia fundamentală a dinamicii punctului material este
dx d2x dx dv
F = m⋅a sau F(t,x, ) = m 2 sau dacă v = atunci F(t,v) = m care
dt dt dt dt
este o ecuaţie diferenţială de ordinul I, funcţia fiind F şi variabila t.
Definiţia 3 Dacă în soluţia generală y = ϕ(x,c) facem c = c0 obţinem o
soluţie particulară y = ϕ(x,c0) a ecuaţiei diferenţiale I.
67
Definiţia 4 Dacă o soluţie nu se obţine din soluţia generală prin
înlocuirea lui c cu o valoare particulară, soluţia se numeşte singulară.
Observaţia 2 Curba y = ϕ(x,c) se numeşte curbă integrală, iar
G(x,y,c) = 0 se numeşte integrală generală, cele două reprezentând soluţia
generală a ecuaţiei diferenţiale de ordinul I, F(x,y,y') = 0.
Ecuaţia diferenţială cu variabile separabile
Fie ecuaţiile diferenţiale de ordinal I:
y' = f (x , y )
Ecuaţia se numeşte cu variabile separabile, dacă se pot separa variabilele.
După separare, ecuaţia P(x)dx = Q(y)dy este o ecuaţie cu variabile separate
şi soluţia generală a ei se obţine prin integrare ∫ P( x )dx = ∫ Q( y)dy ⇒ y = ϕ(x,c)
soluţie generală.
Ecuaţia omogenă
⎛y⎞
Forma generală a ecuaţie omogene este y' = f ⎜ ⎟ , pentru integrare
⎝x⎠
se face schimbarea de funcţie y = tx, apoi y' = t'x + t şi t'x = f(t) - t deci prin
separarea variabilelor avem:
dt dx dt
= ⇒ln x = ∫
f (t) − t x f (t ) − t
y
şi revenim t = în final soluţia generală va fi y = ϕ(x,c).
x
Ecuaţia liniară de ordinul I
Forma generală a acestei ecuaţii este y' + P(x)y = Q(x), unde funcţiile
P(x) şi Q(x) sunt continue pentru x∈[a,b], ecuaţia fiind liniară în y şi y'.
Pentru integrarea ei se rezolvă mai întâi ecuaţia omogenă
y' + P(x)y = 0. Ecuaţia este omogenă în y şi y' deoarece dacă luăm y = ty,
y' = ty' avem
ty' + P(x)ty = t(y' + P(x)y), deci omogenitatea este de gradul unu,
reprezentând puterea lui t.
dy dy
Avem deci y' + P(x)y = 0 sau = - P(x)y, deci = - P(x)dx apoi
dx y
− ∫ P ( x )dx
ln y = ln e ∫
− P ( x ) dx
+ ln c şi în final y0 = c e , care reprezintă soluţia generală
a ecuaţiei omogene.
În continuare se foloseşte metoda variaţiei constantei a lui Lagrange,
metoda constă în a propune pentru ecuaţia liniară şi neomogenă, soluţia
y = c( x )e ∫
− P ( x ) dx
, deci constanta de integrare se consideră o funcţie de x.
Avem deci y' = c'(x) e − ∫ P ( x )dx + c(x)(-P(x)) e − ∫ P ( x )dx , deci prin
înlocuire în ecuaţia neomogenă avem:
c'(x) e ∫ - c(x)P(x) e ∫ + P(x)c(x) e ∫
− P ( x ) dx − P ( x ) dx − P ( x ) dx
= Q(x),
apoi c'(x) e ∫ = Q(x) sau c'(x) = Q(x) e ∫
− P ( x ) dx P ( x ) dx
şi în final
c(x) = ∫ Q( x )e ∫
P( x )
dx + k şi prin înlocuire în soluţia propusă rezultă:
y = e∫
− P ( x ) dx ∫ P ( x ) dx dx + k e − ∫ P ( x ) dx , deci se observă că soluţia
∫ Q( x )e
generală a ecuaţiei neomogene este suma dintre soluţia generală a ecuaţiei
omogene şi o soluţieparticulară a ecuaţiei neomogene, care este:
68
yp = e ∫ ∫ P ( x ) dx
− P ( x ) dx
∫ Q( x )e dx . Verificarea constă în verificarea egalităţii y'p
+ P(x)yp = Q(x).
Într-adevăr avem:
P(x) e ∫
− P ( x ) dx ∫ P ( x ) dx − ∫ P ( x ) dx ∫ P ( x ) dx
∫ Q( x )e dx + Q(x) + P(x) e ∫ Q( x )e dx = Q(x)
deci în concluzie y = y0 + yp pentru soluţia y0 se face abstracţie de constanta
arbitrară de integrare.
Observaţie Ecuaţia poate fi rezolvată utilizând metoda lui Bernoulli,
care constă în efectuarea substituţiei y = u(x)v(x), unde u(x) este soluţia
ecuaţiei diferenţiale u '+ uP(x ) = 0 . Deci avem u (x ) = ce ∫
− P ( x )dx
.
Înlocuind y,y’ în ecuaţia iniţială, y' + P(x)y = Q(x), aceasta devine:
u ' v + uv'+ P(x )uv = Q(x )
v[u '+ P(x )u ] + uv' = Q(x )
iar de aici se obţine:
Q(x ) 1 ∫ P ( x )dx
uv' = Q(x ) ⇒ v' = ⇒ v' = e Q(x )
u c
1 ∫ P ( x )dx
Q(x )dx + c1
c∫
⇒v= e
Atunci soluţia generală a ecuaţiei este:
− ∫ P ( x )dx ⎛⎜ 1 ∫ P ( x )dx ⎞
y = uv = ce ⎜c ∫e Q(x )dx + c1 ⎟⎟ ⇒
⎝ ⎠
∫ P ( x )dx ⎛⎜ 1 ∫ P ( x )dx ⎞
Q(x )dx + k ⎟⎟, unde k = c ⋅ c1
−
y=e ⎜c ∫e
⎝ ⎠
Se observă deci, echivalenţa rezultatelor.
Ecuaţia diferenţială a lui Bernoulli

Ecuaţia lui Bernoulli este de forma:
y' + P(x)y = Q(x)yα unde P(x), Q(x) sunt continue pentru x∈[a,b] iar
α∈R-{1}.
Teorema 1 Dacă se face schimbarea de variabilă z = y1-α ecuaţia
Bernoulli se reduce la o ecuaţie liniară de ordinul I.
Demonstraţie Se derivează relaţia de substituţie şi avem: z' = (1-α)y-
α
y' iar prin împărţirea ecuaţiei Bernoulli cu yα rezultă:
y′ P ( x ) -α 1-α -α z′
+ α−1 = Q( x ) sau y y' + y P(x) = Q(x), dar y y' = deci în
y α
y 1− α
final avem: z' + (1-α)P(x)z = (1-α)Q(x) iar dacă notăm (1-α)P(x) = P1(x) şi (1-
α)Q(x) = Q1(x) rezultă ecuaţia liniară de ordinul I în necunoscuta z şi variabila
independentă x sub forma:
z' + P1(x)z = Q1(x)
Observaţie Ca şi în cazul ecuaţiei liniare, această ecuaţie poate fi rezolvată
utilizând metoda lui Bernoulli, metodă care constă deci, în efectuarea
substituţiei y = u(x)v(x), unde u(x) este soluţia ecuaţiei diferenţiale u '+ uP(x ) = 0
cu u (x ) = ce ∫
− P ( x )dx
.
Înlocuind y,y’ în ecuaţia iniţială, y' + P(x)y = Q(x )y α , aceasta devine:
69
u ' v + uv'+ P(x )uv = Q(x )u α v α
v[u '+ P(x )u ] + uv' = Q(x )u α v α
De aici se obţine:
uv' = Q(x )u α v α ⇒ v' = Q(x )u α −1 v α
Dar, u (x ) = ce ∫
− P ( x )dx
şi avem:
α −1 α −1
⎛ − ∫ P ( x )dx ⎞ ⎛ − ∫ P ( x )dx ⎞
v' = Q(x )⎜⎜ ce ⎟
⎟ v ⇒ v dv = Q(x )⎜⎜ ce
α −α
⎟
⎟ dx
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
α −1 α −1
⎛ − ∫ P ( x )dx ⎞ v1−α ⎛ − ∫ P ( x )dx ⎞
∫ v dv = ∫ Q(x )⎜⎜ ce ⎟ dx + k ⇒ = ∫ Q(x )⎜⎜ ce ⎟ dx + k
−α
⎟ 1− α ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
1
⎡ ⎛ ⎛ − ∫ P ( x )dx ⎞
α −1
⎞⎤ 1−α
⎢ ⎜
v = (1 − α ) ∫ Q(x )⎜ ce
⎜ ⎟ ⎟⎥
⎢ ⎜ ⎟ dx + k ⎟⎥ ⇒
⎣ ⎝ ⎝ ⎠ ⎠⎦
1
− ∫ P ( x )dx
⎡ ⎛ ⎛ − ∫ P ( x )dx ⎞
α −1
⎞⎤ 1−α
y = uv = ce ⎜
⎢(1 − α ) ∫ Q(x )⎜ ce ⎟ dx + k ⎟⎥
⎢ ⎜ ⎜ ⎟ ⎟⎥
⎣ ⎝ ⎝ ⎠ ⎠⎦
Ecuaţia diferenţială a lui Riccati

Ecuaţia lui Riccati este de forma:
y' = P(x)y2 + Q(x)y + R(x) unde funcţiile P(x), Q(x), R(x) sunt funcţii
continue pentru x∈[a,b].
Teorema 2 Dacă se cunoaşte o soluţie particulară y1 a ecuaţiei lui
1
Riccati atunci prin schimbarea de funcţie y = y1 + ecuaţia se reduce la o
z
ecuaţie liniară de ordinul I.
Demonstraţie Prin derivarea substituţiei avem:
z′
y' = y'1 -
z2
şi prin înlocuire în ecuaţia Riccati rezultă:
z′ ⎛ 1 2 y ⎞ Q( x )
y1′ − 2
= P( x ) y12 + Q( x ) y1 + R ( x ) + P( x )⎜ 2 + 1 ⎟ +
z ⎝z z ⎠ z
Se înmulţeşte relaţia cu z2 şi deoarece y1 este soluţie particulară
pentru ecuaţia Riccati avem y1' = P(x) y12 + Q(x)y1 + R(x) , deci în final rezultă:
z' + (2y1P(x) + Q(x))z = - P(x) sau dacă notăm 2y1P(x) + Q(x) = P1(x)
şi - P(x) = Q1(x) avem în final ecuaţia liniară z' + P1(x)z = Q1(x)
Ecuaţia diferenţială a lui Lagrange

a) Ecuaţia lui Lagrange este de forma:
A(y')y + B(y')x + C(y') = 0 sau dacă A(y') ≠ 0
atunci forma ecuaţiei Lagrange este:
y = x f(y') + g(y')
Se face următoarea notaţie: y' = p, evident p va fi o funcţie de x,
ecuaţia în acest caz devine y = x f(p) + g(p). Se derivează în continuare în
raport cu x şi avem:
y' = f(p) + x f'(p)⋅p'(x) + g'(p)⋅p'(x) sau:
70
dp
p'(x f'(p) + g'(p)) = p - f(p) , dar p' = rezultă
dx
dp dp
(x f'(p) + g'(p)) = p - f(p). Prin înmulţire formală cu schimbăm
dx dx
rolul lui p cu x şi în acest caz x devine o funcţie de p, deci:
dx
(p - f(p)) = x f'(p) + g'(p) sau
dp
f ′( p) g′(p) f ′( p)
x' + x= şi dacă notăm Q(p) = şi
f ( p) − p p − f ( p) f ( p) − p
g′(p)
R(p) = atunci avem ecuaţia liniară de ordinul I cu necunoscuta x şi
p − f ( p)
variabila p: x' + Q(p)x = R(p) cu soluţia generală x = h(c,p) deci vom avea
soluţia generală a ecuaţiei lui Lagrange sub formă parametrică
⎧x = h (c, p)
⎨
⎩ y = h (c, p)f (p) + g(p)
Ecuaţia diferenţială a lui Clairaut

Ecuaţia lui Clairaut este de forma:
y = xy' + g(y') fiind caz particular a ecuaţiei lui Lagrange, cu f(y') =
y'.
Cu aceeaşi substituţie y' = p ecuaţia Clairaut devine y = xp + g(p) şi
prin derivare în raport cu x avem:
p = p + xp' + g'(p)⋅p'(x) deci
dp
(x + g'(p)) = 0 şi avem cazurile:
dx
dp
1. = 0 deci p = c şi y = cx + g(c) care reprezintă soluţia generală a
dx
ecuaţiei lui Clairaut şi
⎧x = −g′(p)
2. x + g'(p) = 0 deci ⎨ care reprezintă soluţia singulară
⎩ y = − pg′(p) + g( p)
a ecuaţiei Clairaut.
Ecuaţia cu diferenţială totală

Dacă ecuaţia diferenţială
(1) P(x, y )dx + Q(x, y )dy = 0
satisface relaţia
∂P ∂Q
(2) =
∂x ∂y
atunci ecuaţia (1) poate fi scrisă sub forma dU(x , y ) = 0 , şi se numeşte ecuaţie
cu diferenţială totală. Soluţia ecuaţiei diferenţiale este U(x , y ) = c , unde U(x, y )
se determină din relaţia:
U(x , y ) = ∫ P(x , y 0 )dx + ∫ Q(x 0 , y )
x y
x0 y0
Ecuaţia diferenţială cu factor integrant
71
Dacă membrul stâng al ecuaţiei (1) nu este o diferenţială totală, în
cazul în care sunt verificate condiţiile teoremei lui Cauchy, atunci există o
funcţie μ = μ(x , y ) (factorul integrant) astfel încât:
μ(Pdx + Qdy) = dU .
De aici se deduce că:
∂
(μP ) = ∂ (μQ ) .
∂y ∂x
şi se determină uşor factorul integrant îndouă cazuri:
1 ⎛ ∂P ∂Q ⎞
1) ⎜ − ⎟ = F(x ), atunci μ = μ(x )
Q ⎜⎝ ∂y ∂x ⎟⎠
1 ⎛ ∂P ∂Q ⎞
2) ⎜⎜ − ⎟ = F1 (x ), atunci μ = μ(y )
P ⎝ ∂y ∂x ⎟⎠
Ecuatii diferentiale de ordinul intai, tipuri de ecuatii diferentiale.
1. Să se rezolve ecuaţiile diferenţiale cu variabile separabile:

x (1 + y 2 )
y' = −
1+ x2
xy
y' = −
1− x2
2. Să se rezolve ecuaţiile diferenţiale omogene:
y + x 2 + y2
y' =
x
y y
y' = ln
x x
3. Să se rezolve ecuaţiile liniare de ordinal I:
2x2y' + xy = x2 + 1
x
y' - y=x
x −1
2
72
ECUAŢII DIFERENŢIALE DE ORDIN SUPERIOR
Cuvinte cheie: ecuaţie diferenţială, ecuaţie omogenă, ecuaţie

neomogenă de ordin superior.
Rezumat
Prezentarea ecuatiilor diferentiale de ordin superior omogene si
neomogene
Soluţie generală. Soluţie particulară. Problema lui Cauchy

Anterior am definit forma generală a ecuaţiei diferenţiale de ordinul "n"
cu funcţia necunoscută y şi variabila x.
(1) F(x,y,y', ... , y(n)) = 0
Definiţia 1 Funcţia y = f(x), derivabilă de n ori în intervalul [a,b] şi dacă
verifică ecuaţia (1), adică F[x,f(x),f'(x), ... , f(n)(x)] = 0 pentru orice x∈[a,b] se
numeşte soluţie a ecuaţiei (1) şi se numeşte soluţie generală dacă este
soluţie care depinde de n constante arbitrare,
y = ϕ(x,c1,c2, ... ,cn).
Observaţia 1 Forma implicită a soluţiei generale
G(x,y,c1,c2, ... , cn) = 0 se numeşte şi integrala generală a ecuaţiei (1).
Definiţia 2 Se numeşte soluţie particulară pentru ecuaţia (1) funcţia
y = g(x) care se obţine din soluţia generală prin particulizarea constantelor c1,
c2, ... , cn şi graficul ei se numeşte curbă integrală.
Definiţia 3 Se numeşte soluţie singulară pentru ecuaţia (1), o soluţie
care o verifică dar nu se obţine din soluţia generală prin particulizarea
constantelor.
Observaţia 2 Soluţia generală pentru ecuaţia (1) se mai poate da şi
sub formă parametrică astfel:
⎧x = f ( t , c1 , c 2 ,..., c n )
⎨ t∈[a,b]
⎩ y = g ( t , c1 , c 2 ,..., c n )
Unele fenomene din tehnică au nevoie numai de anumite soluţii ale
ecuaţiei (1), care corespund fenomenului respectiv, deci se cere o soluţie a
ecuaţiei (1) care verifică nişte condiţii iniţiale, adică pentru x = x0 avem:
(2) y(x0) = y0, y'(x0) = y1, ... , y(n-1)(x0) = yn-1 valorile y0, y1, ... , yn-1 fiind
date.
Definiţia 4 Se numeşte problemă Cauchy pentru ecuaţia (1), problema
determinării soluţiei y = f(x), x∈[a,b] care îndeplineşte condiţiile iniţiale (2).
Ecuaţii de ordin superior cărora li se poate micşora ordinul

a) Ecuaţia y(x) = f(x), f(x) o funcţie continuă pentru x∈[a,b] îşi
micşorează ordinul prin cuadraturi succesive:
y(n-1) = ∫ f ( x )dx + C1
73
y(n-2) = g(x) + C1x + C2
...
şi se ajunge la soluţia generală:
y = h(x,C1,C2, ... , Cn)
b) Ecuaţia (3) F(x,y(k),y(k+1), ... ,y(n)) = 0 în care lipseşte funcţia
necunoscută îşi micşorează ordinul conform teoremei:
Teorema 1 Ecuaţia (3) îşi micşorează ordinul până la n-k dacă se face
schimbarea de funcţie y(k) = u.
Demonstraţie Dacă y(k) = u vom avea prin derivare y(k+1) = u', y(k+2) =
u", ... , y(n) = u(n-k) şi prin înlocuire în (3) avem: F(x,u',u", ... ,u(n-k)) = 0, deci
ordinul ecuaţiei este n-k.
c) Ecuaţia (4) F(y,y',y", ... ,y(n)) = 0 în care lipseşte variabila
independentă x îşi reduce ordinul conform teoremei:
Teorema 2 Pentru ecuaţia (4) dacă facem schimbarea de funcţie y'
= p(y) se reduce ordinul cu o unitate.
dy
Demonstraţie Avem schimbarea y' = p(y(x)) deci y' = = p apoi
dx
d2y d ⎛ dy ⎞ dp dp dy dp
y" = 2
= ⎜ ⎟= = ⋅ =p ,
dx dx ⎝ dx ⎠ dx dy dx dy
2
d3y d ⎛ d 2 y ⎞ d ⎛ dp ⎞ d ⎛ dp ⎞ dy ⎛ dp ⎞ d2p
y"'= 3 = ⎜⎜ 2 ⎟⎟ = ⎜⎜ p ⎟⎟ = ⎜⎜ p ⎟⎟ ⋅ = p⎜⎜ ⎟⎟ + p 2 2
dx dx ⎝ dx ⎠ dx ⎝ dy ⎠ dy ⎝ dy ⎠ dx ⎝ dy ⎠ dy
se observă deci că la derivata de ordinul trei a funcţiei y, corespunde derivata
de ordinul doi a funcţiei p, deci ordinul ecuaţiei s-a redus cu o unitate.
d) Ecuaţia (5) F(x,y,y', ... ,y(n)) = 0 unde funcţia F este omogenă în
variabilele y,y', ... , y(n) îşi reduce ordinul cu o unitate, conform teoremei:
y′
Teorema 3 Prin schimbarea de funcţie = u ecuaţia (5) îşi reduce
y
ordinul cu o unitate.
Demonstraţie Funcţia F fiind omogenă avem relaţia:
F(x,ty,ty', ... ,ty(n)) = tnF(x,y,y', ... ,y(n))
1
Dacă t = rezultă relaţia:
y
⎛ y′ y′′ y(n) ⎞ 1
F ⎜⎜ x , , ,K, ⎟= F(x,y,y', ... ,y(n)) = 0
⎝ y y y ⎟⎠ y n
deci ecuaţia (5) este echivalentă cu ecuaţia:
⎛ y′ y′′ y(n ) ⎞ y′
F ⎜⎜ x , , ,K , ⎟⎟ = 0 şi din schimbarea de funcţie =u
⎝ y y y ⎠ y
rezultă
y ′′
y' = yu, y" = y'u + u'y = u2y + u'y = y(u2 + u') deci = u2 + u', apoi
y
y"' = y'(u2 + u') + y(2uu' + u") = uy(u2 + u') + y(2uu' + u") =
y′′′
= y(u3 + 3uu' + u") şi = u3 + 3uu' + u" deci ordinul ecuaţiei s-a redus cu o
y
unitate.
Ecuaţii diferenţiale de ordinul n liniare şi neomogene cu

coeficienţi constanţi. Sistem fundamental de soluţii. Soluţie generală
74
Fie ecuaţia:
(1) a0y(n) + a1y(n-1) + ... + an-1y' + y = f(x)
ecuaţie neomogenă cu coeficienţi ai∈R, i = 1, n , iar dacă f(x) = 0 atunci
ecuaţia se numeşte omogenă.
dn d n −1 d
Fie operatorul L n = a 0 n
+ a 1 n −1 + L + a n −1 + a n atunci ecuaţia (1) se
dx dx dx
scrie Ln(y) = f(x).
Teorema 1 Dacă ecuaţia Ln(y) = 0 are soluţiile y1,y2, ... ,yn atunci
y = c1y1 + c2y2 + ... + cnyn unde ci∈R, i = 1, n este soluţie a ecuaţiei.
Demonstraţie Ln(y) = Ln(c1y1 + c2y2 + ... + cnyn) =
n
d n −i
= ∑a
i =0
i
dx n −i
(c1y1 + c2y2 + ... + cnyn) =
n
⎡ d n −i d n −i ⎤
= ∑ a i ⎢ n −i (c1 y1 ) + L + n −i (c n y n )⎥ =
i =0 ⎣ dx dx ⎦
n
d n −i n
d n −i
= ∑ ai
i =0 dx n −i
( c y
1 1 ) + L + ∑
i = 0 dx
n −i
(c n y n ) =
n
d n −i n
d n −i
= c1 ∑ a i n −i ( y1 ) + L + c n ∑ a i n −i ( y n ) =
i =0 dx i =0 dx
= c1Ln(y1) + ... + cnLn(yn) = 0 deoarece Ln(y1) = 0, ... , Ln(yn) = 0;
y1,y2,...,yn fiind soluţiile pentru ecuaţia Ln(y) = 0 deci:
Ln(c1y1 + c2y2 + ... + cnyn) = 0
n
şi deci y = ∑c y
i =1
i i este soluţie pentru ecuaţia omogenă.
Definiţia 1 Fie funcţiile yi(x); i = 1, n derivabile până la ordinul n-1 în

intervalul [a,b], atunci determinantul:
y1 y2 K yn
y1′ y′2 K y′n
W(y1,y2, ... ,yn) =
K K K K
y1( n −1) y (2n −1) K y (nn −1)
se numeşte wronskianul funcţiilor y1,y2, ... ,yn.
Teorema 2 Dacă funcţiile yi(x) au derivate continue până la ordinul (n-
1) pentru x∈[a,b] şi sunt liniar independente pe acest inteval atunci:
W(y1,y2, ... ,yn) ≠ 0 pentru orice x∈[a,b].
Demonstraţie Deoarece yi(x) sunt liniare independente atunci relaţia
(2) λ1y1 + λ2y2 + ... + λnyn = 0 are loc dacă λ1 = λ2 = ... = λn = 0. Derivând
relaţia (2) de n ori avem sistemul:
⎧λ 1 y1 + λ 2 y 2 + K + λ n y n = 0
⎪λ y′ + λ y′ + K + λ y′ = 0
⎪ 1 1 2 2 n n
⎨
⎪.......... ...........................
⎪λ y ( n −1) + λ y ( n −1) + K + λ y ( n −1) = 0
⎩ 1 1 2 2 n n
cu necunoscutele λ1,λ2, ... ,λn, admite doar soluţia banală

λ1 = λ2 = ... = λn = 0 deci determinantul sistemului W(y1,y2, ... ,yn) ≠ 0 : q.e.d.
Definiţia 2 Sistemul de soluţii y1,y2, ... , yn pentru care
W(y1,y2, ... ,yn) ≠ 0 se numeşte sistem fundamental de soluţii.
Următoarea teoremă dă rezolvarea problemei Cauchy pentru ecuaţia
(3) Ln(y) = 0.
75
Teorema 3 Fie ecuaţia omogenă Ln(y) = 0 şi y1,y2, ... , yn un sistem
fundamental de soluţii al ecuaţiei pentru x∈[a,b].
Fiind date numerele y0,y1, ... ,yn-1 există o singură soluţie y a ecuaţiei
(3) care satisface pentru x = x0∈[a,b] condiţiile iniţiale:
(4) y(x0) = y0; y'(x0) = y1, ... ,y(n-1)(x0) = yn-1.
Demonstraţie Soluţia generală pentru ecuaţia (3) este de forma y =
c1y1 + c2y2 + ... + cnyn constantele c1,c2,...,cn se determină din sistemul
Cramer:
⎧c1 y1 + c 2 y 2 + K + c n y n x =x = y 0
⎪ 0
⎪⎪c1 y1′ + c 2 y′2 + K + c n y′n x =x = y1

⎨
0
⎪...........................................
⎪c y ( n −1) + c y ( n −2 ) + K + c y ( n −1) = y n −1
⎪⎩ 1 1 2 2 n n x=x 0
obţinut din condiţiile iniţiale (4). Deoarece y1,y2, ... ,yn este sistem
fundamental de soluţii pentru ecuaţia (3) rezultă că W(y1,y2, ... ,yn) ≠ 0 care
este tocmai determinantul sistemului Cramer cu o soluţie unică c1,c2,...,cn
deci soluţia ecuaţiei forma y = c1y1 + c2y2 + ... + cnyn este unică; q.e.d.
Să considerăm ecuaţia (1) şi o soluţie particulară yp a ei, atunci:
Teorema 4 Soluţia generală a ecuaţiei neomogene (1) Ln(y) = f(x) este
suma dintre soluţia generală a ecuaţiei omogene Ln(y) = 0 şi o soluţie
particulară a ecuaţiei neomogene pentru x∈[a,b].
Demonstraţie Avem Ln(y) = f(x) ecuaţia neomogenă şi yp o soluţie a ei,
atunci Ln(yp) = f(x), x∈[a,b]. Facem schimbarea de funcţie y = yp + u şi avem:
Ln(y) = Ln(yp + u) = Ln(yp) + Ln(u) = f(x)
Dar Ln(yp) = f(x), rezultă Ln(u) = 0 deci u este soluţia generală pentru
ecuaţia omogenă; q.e.d.
Integrarea ecuaţiei omogene. Metoda coeficienţilor nedeterminaţi

pentru aflarea unei soluţii particulare pentru ecuaţia neomogenă
Fie (1) Ln(y) = 0 pentru care căutăm soluţii de forma y = erx. Prin
derivare se obţine y' = rerx, y" = r2erx, ... , y(n) = rnerx şi înlocuind în (2)
obţinem: erx(a0rn + a1rn-1 + ... + an-1r + an) = 0 sau erx⋅E(r) = 0 de unde E(r) = 0
se numeşte ecuaţia caracteristică pentru (1).
Teorema 1 Dacă E(r) = 0 are rădăcini simple distincte atunci yi = e r x , i i
= 1, n formează un sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia (1).

Demonstraţie Calculăm:
er x1
er x
2
K er x
n
r1e r x 1
r2 e r x2
K rn e r xn
W(y1,y2, ... ,yn) = =

K K K K
n −1 r x n −1 r x n −1 r x
r1 e 1
r2 e K rn e
2 n
1 1 K 1
r r2 K rn
= e ( r +r +K+r ) x ⋅ 1
1 2 n
≠0
K K K K
r1n −1 r2n −1 K rnn −1
deoarece avem determinantul Vandermonde care este nenul pentru rădăcini
distincte.
76
Deci {e r x , e r x , K , e r x } formează un sistem fundamental de soluţii pentru
1 2 n
ecuaţia (1); q.e.d.

Teorema 2 Dacă E(r) = 0 are rădăcinile complexe distincte
rk = αk + iβk; r k = αk - iβk; k = 1, m , atunci funcţiile
yk = e α x cosβkx, y k = e α x sinβkx,
k k
k = 1, m pentru n = 2m formează un sistem fundamental de soluţii pentru

ecuaţia (1).
⎧⎪ y k = e r x = e ( α +iβ
k k k )x
Demonstraţie Avem deci ⎨ şi folosind formulele lui

⎪⎩ y k = e r x = e ( α +iβ
k k k )x
Euler avem:
⎧⎪ y k = e α x (cos β k x + i sin β k x )
k
⎨ k = 1, m
⎪⎩ y k = e α x (cos β k x − i sin β k x )
k
Dar şi combinaţii liniare de yk şi y k sunt soluţii pentru ecuaţia (1), deci

avem:
⎧ yk + yk
⎪⎪Yk = = e α x cos β k x
k
2
⎨ k = 1, m deci
⎪Y = y k − y k = e α x sin β x
k
⎪⎩ k 2
k
{eα x cos βk x, eα x sin βk x} k = 1, m formează un sistem fundamental de

k k
soluţii pentru ecuaţia (1); q.e.d.

Observaţie Dacă α∈R este rădăcină multiplă de ordinul p pentru
E(r)=0 atunci sistemul fundamental de soluţii va fi: {eαx, xeαx, ... , xp-1eαx}, iar
dacă α∈C atunci avem următorul sistem fundamental de soluţii: {eαxcosβx,
xeαxcosβx, ... , xp-1eαxcosβx, eαxsinβx, ... , xp-1eαxsinβx}.
Pentru aflarea unei soluţii particulare pentru ecuaţia (2) Ln(y) = f(x) se
foloseşte metoda coeficienţilor nedeterminaţi, care are două cazuri mai des
întâlnite.
a) Dacă f(x) = eαxPn(x) şi α nu este rădăcină pentru E(r) = 0 atunci yp
este de forma funcţiei f(x), în caz contrar yp = xkeαxQn(x) unde k este ordinul
de multiplicitate pentru rădăcina α iar Pn(x), Qn(x) sunt două polinoame de
grad n.
b) Dacă f(x) = eαx[Pn(x)cosβx + Qn(x)sinβx] şi r = α + iβ nu este
rădăcină pentru E(r) = 0 atunci yp are forma membrului drept, în caz contrar
yp = xkeαx[Pn*(x)cosβx + Qn*(x)sinβx], k fiind ordinul de multiplicitate al
rădăcinii iar Pn*(x), Qn*(x) sunt polinoame de acelaşi grad cu Pn(x) şi Qn(x).
Ecuaţia diferenţială a lui Euler

Este de forma:
(3) a0xny(n) + a1xn-1y(n-1) + ... + an-1xy' + any = f(x), ai∈R, i = 1, n , f(x)
continuă pentru x∈[a,b]⊂R.
Teoremă Ecuaţia Euler (3) prin schimbarea de variabilă x = et se
transformă într-o ecuaţie diferenţială cu coeficienţi constanţi în variabila t.
77
dy dy dt dy 1
Demonstraţie Avem succesiv: y′ = = ⋅ = ⋅ deoarece t = ln x, apoi
dx dt dx dt x
d2y d ⎛ dy ⎞ d ⎛ 1 dy ⎞ 1 1 d 2 y dt 1 ⎛ d 2 y dy ⎞
y′′ = 2 = ⎜ ⎟= ⎜ ⎟=− 2 + 2
⋅ = 2 ⎜⎜ 2 − ⎟⎟ , se observă că
dx dx ⎝ dx ⎠ dx ⎝ x dt ⎠ x x dt dx x ⎝ dt dt ⎠
ordinul de derivare nu se schimbă dar se fac simplificări de felul:
dy dy 2 d 2 y d 2 y dy
x = ,x = −
dx dt dx 2 dt 2 dt
şi în final obţinem:
dn y d n −1 y dy
b0 n
+ b 1 n −1
+ L + b n −1 + b n y = g ( t ) ; q.e.d.
dt dt dt
Integrarea ecuaţiilor diferenţiale cu ajutorul dezvoltărilor în serie

Dacă integrarea unei ecuaţii diferenţiale nu este posibilă, atunci se
poate determina o soluţie de forma:
∞
y(x ) = ∑ c n (x − x 0 ) .
n
n =0
În urma înlocuirii în ecuaţia iniţială, se pune problema determinării

coeficienţilor ci, i =1,…,n.
Ecuatii diferentiale de ordinul doi.Mod de rezolvare.
1. Să se integreze următoarele ecuaţii omogene în y şi derivatele sale:

x2yy" - 2x2y'2 + xyy' + y2 = 0
xyy" + xy'2 - yy' = 0
x2(yy" - y'2) + xyy' = y x 2 y′2 + y 2

78
INTEGRALA DUBLĂ
Cuvinte cheie: integrala dublă, domeniul plan, interval bidimensional ,

convergenţa integralei.
Rezumat
Prezentarea integraleor duble in plan cu aplicatii in determinarea
suprafetelor
1. Definiţie. Proprietăţi
Fie f(x,y) o funcţie definită şi mărginită pe un domeniu plan D, deci
m ≤ f(x,y) ≤ M, pentru orice (x,y)∈D⊂R2.
Presupunem că domeniul D este închis şi mărginit deci interior unui
interval bidimensional I = {(x,y)⏐a ≤ x ≤ b, c ≤ y ≤ d} şi că funcţia f(x,y) este
pozitivă pe D, f(x,y) ≥ 0, pentru orice (x,y)∈D.
Datorită faptului că f(x,y) ≥ 0 pe D, deducem că graficul funcţiei
z = f(x,y), (x,y)∈D reprezintă o suprafaţă situată în întregime deasupra
planului xOy şi care are ca proiecţie pe planul xOy domeniul D (vezi figura 1).
fig.1.
Definiţie Se numeşte integrală dublă a funcţiei f:D⊂R2→ R, funcţia

fiind mărginită şi integrabilă pe D, numărul I = ∫∫D f ( x , y)dxdy , unde dxdy se
numeşte element de arie iar D domeniu de integrare.
Observaţie Funcţiile continue pe domeniul închis şi mărginit D sunt
integrabile pe D.
La fel ca şi integrala simplă avem următoarele proprietăţi:
P1) Dacă f integrabilă pe D şi λf este integrabilă pe D, pentru orice
λ∈ ℜ şi avem:
∫∫ λf ( x, y)dxdy = λ∫∫ f ( x, y)dxdy
D D
P2) Dacă f,g sunt integrabile pe D atunci f ± g sunt integrabile pe D şi

avem:
79
∫∫ [f ( x, y) ± g( x, y)]dxdy = ∫∫ f (x, y)dxdy + ∫∫ g( x, y)dxdy
D D D
care se numeşte aditivitatea integralei duble faţă de funcţia de integrat.

P3) Dacă f este integrabilă pe D şi domeniul D este împărţit în două
subdomenii D1 şi D2 printr-o curbă (Γ), atunci f este integrabilă pe domeniile
D1 şi D2 şi avem (vezi figura 2).
fig.2.
∫∫ f ( x, y)dxdy = ∫∫
D D1
f ( x , y)dxdy + ∫∫ f ( x , y)dxdy
D2
Proprietatea se numeşte aditivitatea faţă de domeniul de integrare.

P4) Dacă f este integrabilă pe D, atunci ⏐f⏐este integrabilă pe D şi:
∫∫ f ( x, y)dxdy ≤ ∫∫
D D
f ( x , y) dxdy
P5) Dacă f este mărginită şi integrabilă pe D; deci: m ≤ f(x,y) ≤ M,
(x,y)∈D atunci există μ∈(m,M) astfel încât: ∫∫D f ( x , y)dxdy = μ⋅A, unde A=
aria(D).
P6) Dacă f este continuă pe D atunci există (ξ,η)∈D astfel ca să
avem:
∫∫D f ( x, y)dxdy = A⋅f(ξ,η),
proprietatea se numeşte formula mediei pentru integrala dublă.
2. Calculul integralei duble

a) Cazul domeniului dreptunghiular (figura 1)
fig.1.
Fie D = {(x,y)⏐a ≤ x ≤ b, c ≤ y ≤ d} şi f integrabilă pe D şi mărginită,
atunci dacă: pentru orice x∈[a,b] există integrala F(x) =
d
∫ f ( x, y)dy şi F(x) este integrabilă pe [a,b] atunci:
∫∫ f ( x, y)dxdy = ∫ [∫ f ( x, y)dy]dx = ∫
c
b d b
F( x )dx
D a c a
b
sau dacă: pentru orice y∈[c,d] există integrala F(y) = ∫ f (x, y)dx
a
şi F(y) este
integrabilă pe intervalul [c,d] atunci:

80
∫∫ f ( x, y)dxdy = ∫ [∫ f (x, y)dx ]dy = ∫
d b d
F( y)dy
D c a c
Observaţie Dacă f este integrabilă în raport cu x∈[a,b] pentru orice y∈[c,d] şi

invers, atunci avem formula:
∫∫ f ( x, y)dxdy = ∫ [∫ f (x, y)dy]dx = ∫ [∫ f (x, y)dx ]dy
b d d b
D a c c a
şi se mai folosesc şi notaţiile:

∫ [∫ f ( x, y)dy]dx = ∫ dx ∫ f ( x, y)dy
b d b d
∫ [∫ f ( x, y)dx ]dy = ∫ dy ∫ f (x, y)dx

a c a c
d b d b
c a c a
b) Cazul domeniului oarecare D mărginit, interior intervalului

bidimensional I = {(x,y)⏐a ≤ x ≤ b, c ≤ y ≤ d}.
Facem ipoteza că o paralelă la axa Oy taie conturul domeniului doar
în două puncte, domeniul D numindu-se în acest caz simplu în raport cu axa
Oy.
fig.2.
Fie punctele A, B de abscise extreme a, b şi C, D de coodonate

extreme c, d (vezi figura 1), atunci avem teorema (dată fără demonstraţie):
Teoremă Fie funcţia f:D⊂ R 2→ R mărginită şi integrabilă pe D; dacă există
integrala:
f (x)
F(x) = ∫f ( x ) f ( x , y)dy , pentru orice x∈[a,b] şi dacă F(x) este integrabilă
2
pe [a,b] atunci:
∫∫ f ( x, y)dxdy = ∫ [∫ ]
b f2 ( x )
f ( x , y)dy dx , unde y = f1(x), a ≤ x ≤ b este ecuaţia
D a f1 ( x )
arcului ACB şi y = f2(x) ecuaţia arcului ADB al curbei Γ care mărgineşte

domeniul D (vezi figura 2) şi dacă x = g1(y), c ≤ y ≤ d, x = g2(y) fiind ecuaţiile
g ( y)
arcelor CAD şi respectiv CDB şi funcţia F(y) = ∫g ( y ) f ( x , y)dx există şi este
2
integrabilă pentru y∈[c,d] atunci avem:

∫∫ f ( x, y)dxdy = ∫ [∫ ]
d g2 ( y )
f ( x , y)dx dy iar o paralelă la axa Ox taie conturul
D c g1 ( y )
curbei Γ numai în două puncte.

Observaţie Dacă f(x,y) este continuă pe D atunci avem egalitatea:
b f2 ( x ) d g2 ( y )
∫∫ f ( x, y)dxdy = ∫
D a
dx ∫
f1 ( x )
f ( x, y)dy = ∫ dy∫
c g1 ( y )
f ( x , y)dx
Observaţie Dacă domeniul D nu este simplu în raport cu una din axe atunci
domeniul D se împarte în subdomenii simple în raport cu una din axe sau cu
amândouă (vezi figura 3).
81
Figura 3
Domeniul din figura 3 devine simplu în raport cu axa Oy dacă D =

D1∪D2.
3. Schimbarea de variabilă
Dacă avem domeniile D în planul xOy şi D' în planul uO’v şi avem o
transformare punctuală a domeniilor D' în D realizată de funcţiile
(1) x = ϕ(u,v), y = ψ(u,v), (u,v)∈D'
cu funcţiile ϕ, ψ continue cu derivatele de ordinul întâi continue în D' (şi cele
mixte de ordinul doi), unde determinantul funcţional:
∂ϕ ∂ϕ
D( x , y) ∂ u ∂v
= ≠ 0 în D', atunci avem şi transformarea (2)
D ( u , v ) ∂ψ ∂ψ
∂u ∂v
(2) u = ϕ1(x,y), v = ψ1(u,v), (x,y)∈D.
Transformările (1) şi (2) fac corespondenţa de la D la D' şi invers. În
aceste condiţii avem formula schimbării de variabilă la integrala dublă:
D(ϕ,ψ)
∫∫ f ( x, y)dxdy = ∫∫
D D'
f [ϕ(u , v), ψ( u, v)]
D( u , v)
dudv
4. Aplicaţii ale integralei duble
a) Calculul ariilor. Fie f:D⊂ R 2→ R. Aria domeniului D, este dată

de relaţia:
AD = ∫∫ dxdy
D
b) Volumul unui cilindroid (cilindru curb) .
Cilindroidul reprezintă mulţimea C = {(x , y, z ) ∈ R 3 , (x , y ) ∈ D, 0 < z < f (x , y )},
unde f:D⊂ R 2→ R, f (x, y ) ≥ 0
Observaţie Din definiţie rezultă imediat reprezentarea acestui corp
geometric, iar volumul său este dat de relaţia:
(1) V = ∫∫ f (x, y )dxdy ,
D
Mai exact, este vorba de volumul corpului aflat sub suprafaţa z = f (x , y ) .
Observaţie Dacă z = f (x , y ) ⇔ z = k atunci z=dz şi (1) devine:
(2) V = ∫∫ z dxdy = ∫∫∫ dxdydz
D Δ
82
Adică, volumul cilindrului drept având baza domeniul D, iar Δ , domeniul din
R3 definit astfel:
{
Δ = (x , y, z ) ∈ R 3 , (x , y ) ∈ D, z = k }
c) Masa şi centrul de greutate a unei plăci plane
Se numeşte placă plană, un corp tridimensional care are o dimensiune
neglijabilă în raport cu celelalte două. Presupunem aici că z este
dimensiunea neglijabilă şi fie ρ : D ⊂ R 2 → R densitatea plăcii D.
Din fizica elementară se cunoaşte relaţia între densitate, masă şi
volum, care în cazul plăcii plane devine:
(1)ρ = M ⋅ A
sau folosind integrala dublă:
(2) M = ∫∫ ρ(x, y )dxdy
D
Folosind relaţia care exprimă coordonatele centrului de greutate
funcţie de poziţia punctelor materiale M i (x i , y i ), i = 1,..., n :
⎧ n
⎪ ∑m x i i
⎪x = i =1
⎪ G n
⎪ ∑m i
(3) ⎪⎨ n
i =1
⎪
⎪ ∑m y
i =1
i i
⎪y G = n
⎪
⎪
⎩
∑m
i =1
i
se obţine deci:
⎧
⎪ ∫∫ xρ(x, y)dxdy
⎪x G = D
⎪
⎪
∫∫ ρ(x, y)dxdy
(5) ⎨ D
⎪
⎪
∫∫ yρ(x, y)dxdy
⎪y G =
D
⎪
⎩
∫∫ ρ(x, y )dxdy
D
Observaţie În cazul unei plăci omogene, cu densitatea constantă în

fiecare punct al său, avem:
⎧
⎪ ∫∫ xdxdy ⎧
⎪x G = D
⎪ ∫∫ xdxdy
⎪
⎪
∫∫ dxdy ⎪x G =
⎪
D
AD
ρ(x , y ) = c ⇒ ⎨ D
⇒ ⎨
⎪
⎪
∫∫ ydxdy ⎪
⎪
∫∫ ydxdy
⎪y G = ⎪y G =
D D
⎪
⎩
∫∫
D
dxdy ⎩ AD
d) Momente de inerţie
Fizica elementară descrie de asemenea momentul de inerţie al unui
83
punct material în raport cu axele:
⎧ Ii = mi yi
2
(1) ⎪⎨ Ox
2
⎪⎩ I i Oy
= mi x i
pentru un punct din plan M i (x 1 , y i ) iar pentru punctul din spaţiu M(x i , y i , z i )
avem:
⎧ Ii
⎪ Ox
(
= mi yi + zi
2 2
)
(2) ⎪⎨ I i = m (x ).
2 2
Oy i i + zi
⎪
= m (x )
2 2
⎪⎩ I i Oz i i + yi
Utilizând integrala dublă pentru placa D ⊂ R 2 avem:
⎧I x =
∫∫ y ρ(x, y )dxdy
2
⎪
(3) ⎪⎨ D
∫∫ x ρ(x, y)dxdy
2
⎪I y =
⎪⎩ D
iar momentul de inerţie al plăcii în raport cu originea:

(4) I O = ∫∫ (x 2 + y 2 )ρ(x, y )dxdy
D
de unde avem relaţia I O = I x + I y .
Observaţie (Fluxul unui fluid prin secţiunea transversală a unui canal). Fie un
canal prin care se scurge un fluid şi fie D secţiunea canalului, Fie v(x,y)
viteza de curgere. Fluxul este dat de relaţia:
Φ= ∫∫ ρ(x, y )v(x, y)dxdy
D
Integrale duble si de suprafata.
1. Să se schimbe ordinea de integrare la integrala dublă:

e ln y
I = ∫1 dy ∫0 f ( x, y)dx .
2. Să se calculeze I = ∫∫ (x + y 2 )dxdy unde D este interiorul cercului:
2
D
x2 + y2 - x - y = 0.
3π
J(ρ,θ) = ρdρdθ şi avem: I = .
16
3. Să se calculeze: I = ∫∫ ( x + y )dxdy unde D: ⏐x⏐+⏐y⏐ ≤ 1.
D
4. Să se calculeze ∫ xy dx − x 2 ydy unde C este cercul: x2 + y2 = a2.

2
84
INTEGRALA TRIPLĂ
Cuvinte cheie: integrala triplă, domeniu inchis , domeniu marginit .
Rezumat
Aplicatii ale integraklelor triple pentru determinarea volumelor unor
corpuri de forme neregulate
1. Definiţie. Proprietăţi
Fie un corp K al cărui volum V este un domeniu închis şi mărginit din
spaţiu şi interior unui interval tridimensional I, unde I = {(x,y,z)∈R 3⏐a ≤ x ≤ b,
c ≤ y ≤ 1, g ≤ z ≤ h} şi f:V⊂R3→ R mărginită adică m ≤ f (x,y,z) ≤ M pentru
orice (x,y,z)∈V.
Funcţia f(x,y,z) reprezintă densitatea corpului K deci f(x,y,z) ≥ 0,
pentru orice (x,y,z)∈V.
Definiţie Se numeşte integrala triplă a funcţiei f:V⊂ R3→ R, mărginită şi
integrabilă pe V, valoarea comună:
I = ∫∫∫V f ( x , y, z)dxdydz
unde dxdydz se numeşte element de volum.
Observaţie Funcţiile continue pe un domeniu închis şi mărginit sunt
integrabile pe acest domeniu.
Pentru integrala triplă avem următoarele proprietăţi:
P1) Dacă f este integrabilă pe V şi λ f este integrabilă pe V şi avem:
∫∫∫ λf (x, y, z)dxdydz = λ∫∫∫ f (x, y, z)dxdydz
V V
P2) Dacă f1, f2 sunt integrabile pe V atunci şi f1 ± f2 sunt integrabile pe V şi

avem:
∫∫∫ [f (x, y, z) + f
V 1 2 ( x, y, z)]dxdydz = ∫∫∫ f1dxdydz + ∫∫∫ f 2 dxdydz
V V
P3) Dacă V = V1 ∪ V2 separate printr-o suprafaţă atunci dacă f integrabilă

pe V atunci ea este integrabilă pe V1 şi V2 şi avem:
∫∫∫ fdxdydz = ∫∫∫
V V1
fdxdydz + ∫∫∫ fdxdydz
V2
P4) Dacă f este integrabilă pe V atunci şi ⏐f⏐ este integrabilă pe V şi avem:

∫∫∫ fdxdydz ≤ ∫∫∫
V V
f dxdydz
P5) Dacă f integrabilă pe V şi este mărginită adică m ≤ f (x,y,z) ≤ M, (x,y,z)∈
V, atunci m ∫∫∫V dxdydz ≤ ∫∫∫V fdxdydz ≤ M ∫∫∫V dxdydz
Dar ∫∫∫ dxdydz
V
= V (volumul lui V) atunci mV ≤ ∫∫∫ fdxdydz
V
≤ MV, de unde
rezultă că există μ∈R, m ≤ μ ≤ M astfel ca: ∫∫∫ fdxdydz ≤ μV
V
şi deoarece f
continuă atunci există (ξ,μ,ζ)∈V astfel ca: μ = f(ξ,μ,ζ) şi astfel avem:
85
P6) ∫∫∫ f (x, y, z)dxdydz = f (ξ, η, ζ)V
V
care se numeşte formula mediei pentru
integrala triplă.
2. Calculul integralei triple

a) cazul domeniului paralelipipedic (vezi figura 1)
fig.1.
Dacă f este mărginită pe I = ABCDA'B'C'D' şi integrabilă deci există

integrala ∫∫∫V f ( x , y, z)dxdydz şi dacă există integrala F(x,y) =
h
∫g
f ( x , y, z)dz , pentru orice (x,y)∈[a,b] x [c,d] = D şi F (x,y) este integrabilă pe D
atunci
∫∫∫ f ( x, y, z)dxdydz = ∫∫ [∫ ]
h
f ( x , y, z)dz dxdy =
I D g
(1) h b d h
= ∫∫ dxdy ∫ f ( x , y, z)dz = ∫ dx ∫ dy ∫ f ( x , y, z)dz
D g a c g
în ipoteza că ∫∫ F(x, y)dxdy

D
există şi se poate calcula.
Observaţie În (1) ordinea la integrare este de la dreapta la stânga.
b) cazul domeniului V mărginit de o suprafaţă (S)
Presupunem că închidem volumul V în paralelipipedul mărginit de
planele z = g, z = h, curba Γ despărţind suprafaţa (S) în două suprafeţe de
ecuaţii: z = f1 (x,y), z = f2 (x,y), (x,y)∈D, unde D este domeniul din planul xOy
cu frontiera curba γ proiecţia curbei Γ pe planul xOy.
În aceste condiţii dacă f este mărginită şi integrabilă pe V şi există
f ( x ,y )
integrala F( x , y) = ∫f ( x ,y ) f ( x , y, z)dz şi F(x,y) este integrabilă pe domeniul D
2
atunci avem egalitatea:

f2 ( x ,y ) b ϕ 2( x ) f2 ( x ,y )
∫∫∫ f (x, y, z)dxdydz = ∫∫ dxdy∫
V D f1 ( x , y )
f (x, y, z)dz = ∫ dx∫
a ϕ1( x )
dy∫
f1 ( x , y )
f (x, y, z)dz
integrarea se face de la dreapta la stânga şi domeniul D este mărginit de
arcele y = ϕ1 (x), y = ϕ2 (x) unde a ≤ x ≤ b.
3. Schimbarea de variabilă
Dacă efectuăm schimbarea de variabile:
x = f (u,v,w), y = g (u,v,w), z = h (u,v,w)
86
unde (u,v,w)∈Ω⊂ R 3 care transformă domeniul Ω în V, funcţiile f, g, h fiind
continue cu derivatele parţiale de ordinul întâi continue şi cu determinantul
funcţional:
∂f ∂f ∂f
∂u ∂v ∂w
D (x, y, z) ∂ g ∂g ∂g
J(u, v, w ) = = ≠ 0
D (u, v, w) ∂ u ∂v ∂w
∂h ∂h ∂h
∂u ∂v ∂w
în Ω, atunci formula schimbării de variabile este:
∫∫∫ F( x, y, z)dxdydz = ∫∫∫ F(f (u, v, w ), g(u, v, w ), h (u, v, w )) J(u, v, w ) dudvdw
V Ω
4. Aplicatii ale integralei triple

a) Masa si volumul si centrul de greutate a unui corp de volum V
Fie ρ densitatea corpului de volum V, atunci masa M va fi :
M=
iar volumul
v=
Coordonatele centrului de greutate a unui corp de volum V si
densitate ρ vor fi:
= , = , =
Observatie:
Daca ρ = ct atunci M= ρ v ,
b) Momentele de inertie a unui corp de volum V si densitatea ρ(x,y,z)

Momentul de inertie fata de originea axelor de coordonate este :
Momentele de inerţie faţă de axele de coordonate vor fi :
Momentele de inertie fata de planele de coordonate vor fi:
Integrale triple proprietati
87
dxdydz
1. Să se calculeze: I = ∫∫∫ (1 + x + y + z)
V 4
, a > 0 şi V:x ≥ 0, y ≥ 0,
z ≥ 0, x + y + z ≤ a.
2. Să se calculeze: I = ∫∫∫V
x 2 + y 2 dxdydz unde V este domeniul limitat de
suprafaţa conică Z = x 2 + y2 şi planul z = a > 0.
3. Să se calculeze: I = ∫∫∫V
x 2 + y 2 + z 2 dxdydz unde V este interiorul sferei
a a
x2 + y2 + z2 - az = cu centrul C(0, 0, ) şi r = .
2 2
4. Să se calculeze: I = ∫∫∫ zdxdydz

V
unde V este definit de:
x2 + y2 + z2 ≤ a2, x2 + y2 ≤ z2, z ≥ 0.
88
APLICAŢII ECONOMICE LA ŞIRURI ŞI SERII

Cuvinte cheie: capitalizare, recurenţă, echilibru pe piaţă, convergenţă
Rezumat
Aplicatii economice la notiuni din analiza matematica , siruri si serii
numerice
Matematici financiare
Problema 1. Dobânzi
O unitate plasează un capital de S 0 lei pe o durată de t ani.Dobânda
anuală fiind notată cu r, unitatea va primi la sfârşitul contractului suma :
S = S 0 ( l + rt ) dacă dobânzile nu sunt cumulate;
S 1 = S 0 ( l + r ) t dacă dobânzile sunt cumulate anual şi se capitalizează
1.Evaluaţi diferenţa S 1 - S ( dacă rt < 1 ).
2.Anul este divizat în n perioade de aceeaşi durată.Dobând relativă la

fiecare perioadă este presupusă proporţional cu durata perioadei.
( a ) Calculaţi suma primită S n dacă dobânzile sunt calculate la sfârşitul
fiecărei perioade şi se capitalizează ;
( b ) Arătaţi că S n tinde crescător la o limită şi determinaţi această limită
când n tinde la infinit.
Soluţie.
1.
t (t − 1) 2
[ ] ⎡⎛ t
S1 − S = S 0 (1 + r ) − (1 + rt ) = S 0 ⎢⎜1 + r +
t ⎞ ⎤
r + r 2 e(r )⎟ − (1 + rt )⎥ ≈ S 0 − S =
⎣⎝ 1 2 ⎠ ⎦
t (t − 1) 2
= S0 r , cand e(r ) → 0.
2
2. ( a ) Durata contractului este deci divizat în nt perioade. Dpbânda
tn
r ⎛ r⎞
relativă la fiecare perioadă este egală cu .Deci S n = S 0 ⎜1 + ⎟ .
n ⎝ n⎠
⎛ r⎞
tn ln ⎜ 1+ ⎟
⎛ r⎞
( b ) S n = S0e . Funcţia f ( x ) = tx ln⎜1 +
⎝ n⎠
⎟ este crescătoare şi prin urmare
⎝ x⎠
S n+1 > S n . Pe de altă parte pentru x mare
⎛ r⎞ r
ln⎜1 + ⎟ ≅ , deci f ( x ) → rt , astfel S n → S 0 e .
rt
⎝ x⎠ x
Problema 2.
89
O sumă S este împrumutată cu o dobândă lunarî i.Suma este
rambursată în rate lunare.La sfârşitul lunii p debitorul plăteşte :
- o parte m p din suma ;
- dobânda lunară pe suma nerambursată la începutul lunii p.
Să se determine m p în funcţie de S,i şi n astfel încât cele n
vărsăminte lunare V p să fie egale.Determinaţi apoi valoarea fiecărui
vărsământ lunar cunoscând S,i şi n.
Soluţie.
V1 = m1 + iS , V2 = m2 + i (S − m1 ), V3 = m3 + i (S − m1 − m2 )....
p −1
V p = m p + i (S − ∑ mk ), (∀) p = 1,...., n.
k =1
Atunci
p −1 p −2
V p = V p −1 ⇔ m p + i (S − ∑ mk ) = m p−1 + i(S − ∑ mk ), ⇔
k =1 k =1
⇔ m p − im p −1 ⇔ m p = (1 + i )m p−1 ⇒ m p = (1 + i )
p −1
m1.
p −1
Deci S = ∑ m p = m p = m1
n
(1 + i ) = m1 (l + i) − 1
n
iS
k =1
∑
p =1
p −1
(l + 1) − 1
de unde m1 =
(1 + i )n − 1
şi
iS
m p = (1 + i )
p −1
.
(1 + i )n − 1
Apoi, (∀) p V p = V1 = m1 + iS =
iS
+ iS = iS
(1 + i ) .
n
(1 + i ) − 1
n
(1 + i )n − 1
Echilibru pe piaţă
Problema 1.
Cantităţile de cerere Qct şi de ofertă Qot , la data t ( t ∈ N ), ale unui
anumit bun variază în funcţie de preţul său P t după modelul :
⎧ 1
⎪ 5 dacă 0 ≤ Pt <
3
⎪
⎪2 1
Qct = ⎨ − 1 dacă ≤ Pt < 2
⎪ Pt 3
⎪ 0 dacă 2 ≤ Pt
⎪
⎩
⎧⎪ Pt −1 dacă 0 ≤ Pt +1 < 2
Qot = ⎨
⎪⎩2 dacă 2 ≤ Pt +1
1.Să se scrie ecuaţia de recurenţă verificată de Pt atunci când piaţa este în
echilibru ;
2. ( a ) Arătaţi ca şirul ( Pt ) nu poate admite decât două limite l1 şi l1 ;
90
Pt + l1
( b ) Puneţi ut ' şi rezolvaţi ecuaţia de recurenţă verificată de şirul
Pt + l2
(ut ) ;
( c ) Deduceţi că piaţa admite un preţ de echilibru independent de P0 ∈ R+* .
Soluţie.
1. Dacă P0 ∈ (0,2) atunci Qo1 = P0 este diferit de 0 şi 5, deci avem
2
echilibru Qc1 = Qo1 = − 1 şi astfel P1 ∈ [1 / 3,2). Atunci Qo2 = P1 este diferit de
P1
2
0 şi de 5 şi vom avea echilibrul Qc1 = Qo1 = − 1 şi P2 ⊂ [1 / 3,2). Prin inducţie
P1
2
vom avea Pt ∈ [1 / 3,2). şi condiţia de echilibru devine Pt −1 = − 1.
Pt
Dacă P0 ∈ [2, ∞ ). atunci Qo1 = 2 este diferit de 0 şi 5 şi vom avea echilibru
2
Qc1 = Qo1 = − 1 şi astfel P1 ∈ [1 / 3,2). Analog ca şi mai sus se obţine condiţia
P1
2
de echilibru Pt −1 = − 1.
Pt
In toate cazurile Pt verifică ecuaţia de recurenţă :
2
Pt −1 = , (∀)t > 2.
Pt −1 + 1
2.
2
3. ( a ) Limita l posibilă va verifica ecuaţia l = şi astfel l1 = l sau
l +1
l2 = −2 .
2
−1
Pt − 1 Pt −1+1 2 − Pt −1 − 1
(b) ut = = = =
Pt + 2 2 2 + 2 P + 2
+2 t −1
Pt −1+1
t
1 ⎡ 1 − Pt −1 ⎤ 1 ⎛ 1⎞
= ⎢ ⎥ = − ut −1 = ⎜ − ⎟ u0
2 ⎣ 2 + Pt −1 ⎦ 2 ⎝ 2⎠
( c ) Când t → ∞, ut → 0, deci Pt → 1.
Problema 2.
Cantităţile de cerere Qct şi de ofertă Qot la momentul t, ale unui
anumit bun variază în funcţie de preţul său Pt după modelul
Qct = a − bPt
Qot = c + dPt −1
Unde a, b, d ∈ R+* , iar c ∈ R_* . Să se studieze echilibrul acestei pieţe.
Soluţie : La echilibru Qct = Qot deci
⎛ d⎞ a−c
a − bPt = c + dPt −1 ⇔ bPt + dPt −1 = a − c ⇔ Pt − ⎜ − ⎟ Pt −1 =
⎝ b⎠ b
Aplicând Cazul particular obţinem
91
⎛ a−c ⎞ a−c
⎜ ⎟ d n a − c ⎞⎛ d ⎞
n
a−c
b ⎛ ⎞
⎟⎜ − ⎟ + b ⎛
Pt = ⎜ P0 − = ⎜ P0 − ⎟⎜ − ⎟ +
d d ⎝ b + d ⎠⎝ b ⎠ b + d
⎜
⎜ 1 + ⎟⎟⎝ b ⎠ 1 +
⎝ b⎠ b
a−c
Atunci pentru d < b piaţa admite un preţ de echilibu egal cu ,
b+d
independent de P0 .
Matematici financiare.Echilibrul de piata.
1.Exemplificati o un sir in rambursarea unui credit pe o anumita perioada de

timp.
2.Identificati un echilibru pe piata intr-o anume productie.
92
APLICAŢII ECONOMICE ALE FUNCŢIILOR DE PRODUCŢIE
Cuvinte cheie: productivitate marginală, funcţia de producţie Cobb-

Douglas, factori de producţie , curbă de izoproducţie.
Rezumat
Prezentarea unor functii de productie pornind de la functiile de mai
multe variabile reale din analiza matematica precum si utilitatea derivarii lor
partiale
Noţiunea de productivitate marginală a unui factor de producţie

Dacă un patiser transformă bunuri precum făină, ouă, sare, zahăr, etc.
pentru a fabrica cornuri în termeni economici actul de transformare este
numit ,, producţie ,,.
Vom putea considera producţia ca un mecanism în care sunt antrenaţi
factori de producţie şi obţinem produse.
Legăturile tehnologice între inputuri ( factori de producţie ) şi outputuri
( produsele ) sunt descrise prin funcţia numită funcţia de producţie. In cazul
patiserului inputurile sunt ingrendientele enunţate mai sus, munca patiserului
şi utilajele. Cornurile constituie outupul şi legăturile tehnologice pot fi
asimilate cu reţeta de fabricare a cornurilor.
Pot exista mai multe procedee de producţie. Funcţia de producţie va
indica atunci diferitele combinaţii posibile de factori pentru un acelaşi nivel al
producţiei. In cazul patiserului funcţia de producţie traduce faptul că există
mai multe reţete pentru a face cornuri, folosind mai mult unt, mai puţin zahăr,
etc.
In continuare vom fi intersaţi de funcţii de producţie în care intervin
doar doi factori de producţie : capitalul şi munca. Ecuaţia unei astfel de funcţii
este Q = f ( K, L ).
Dacă suntem interesaţi de influenţa fiecărui factor în procesul de
producţie vom spune că suntem interesaţi de productivitatea factorului
respectiv, adică de modificări ale producţiei când un factor variază şi celălalt
va rămâne constant.
Să considerăm funcţia de producţie Q = f ( K, L )=10 K 2 L3
Dacă L = L0 = 5 atunci Q = 10 K 2 L30 = 1250 K 2 .
Q
Productivitatea medie a capitalului este = 10 KL30 = 1250 K .
K
∂Q
Productivitatea marginală a capitalului este = 20 KL30 = 2500 K .
∂K
Dacă K = K 0 atunci Q = 10 K 02 L3
93
Q
Productivitatea medie a muncii este = 10 K 02 L2
L
∂Q
Productivitatea marginală a muncii este = 30 K 02 L3
∂K
Pentru un anumit nivel al producţiei Q0 avem graficul
Această curbă ne dă diferite combinaţii de K şi L care dau acelaşi

nivel al producţiei şi este numită curbă de isoproducţie sau isocuantă.
La fel ca şi în cazul curbelor de indiferenţă se poate demonstra că
isocuantele sunt descrescătoare şi două curbe de isoproducţie nu se pot
intersecta.
Să mai notăm că o astfel de familie de curbe de isoproducţie nu este

altceva decât proiecţia pe un plan a unei suprafeţe de producţie în trei
dimensiuni.
Fixăm K la un nivel K 0 şi examinăm ce se întâmplă când L variază.

Curba ( 1 ) apare ca şi curba de productivitate totală a muncii şi panta
∂Q
în fiecare punct al acestei curbe(adică derivarea parţială în raport cu L, )
∂L
este productivitatea marginală a muncii.
In mod analog curba ( 2 ) este obţinută fixând L la un nivel L0 şi
reprezentând curba de productivitate totală a capitalului. Panta acestei curbe
∂Q
este productivitatea marginală a capitalului adică .
∂K
Elasticitatea substituirii factorilor de producţie
94
Considerăm funcţia de producţie Q = f ( K, L ).
Rata marginală de substituţie capital – muncă este raportul dintre
cantitatea de capital cedată pentru o cantitate suplimentară de muncă astfel
încât să rămânem pe acelaşi nivel al producţiei.
dK
RMS = −
dL
Semnul minus este pus pentru a avea o rată marginală de substituţie
pozitivă, ţinând cont că dacă unul din factori creşte atunci celălalt scade.
Noţiunea introdusă este similară cu cea din analiza comportamentului
consumatorului cu diferenţa că aici are loc o substituţie între doi factori de
producţie şi între două bunuri.
Scriem diferenţiala funcţiei Q

∂f ∂f
dQ = ⋅ dK + ⋅ dL
∂K ∂L
Dacă avem acelaşi nivel de producţie Q = Q0 atunci dQ = 0 de unde
∂f
dK ∂L
− =
dL ∂f
∂K
Să remarcăm că acest rezultat se putea obţine direct prin aplicarea
formulei de derivare a funcţiilor implicite.
∂f ∂L
Astfel RMS = . Pentru simplificare vom nota în continuare
∂f ∂k
această rată cu R.
În continuare suntem interesaţi de modificarea raportului
capital/muncă K/L în funcţie de variaţia R. Într-o altă formulare vom fi
interesaţi de elasticitatea funcţiei S = f(R) unde am notat cu S raportul K/L.
Reamintim că, în general, elasticitatea unei funcţii y = f(x) este
dy x dy / y
e= ⋅ =
dx y dx / x
Astfel, în cazul nostru, elasticitatea funcţiei S = f(R) va fi definită prin
dS R dS / S
σ= ⋅ =
dR S dR / R
K dK
unde S = şi R = − şi va fi numită elasticitatea substituirii.
L dL
Propoziţie. Elasticitatea substituirii în cazul unei funcţii de producţie de
tip Cobb-Douglas Q = f ( K,L ) = AK α Lβ este egală cu 1.
Demonstraţie: Calculăm rata marginală de substituţie R.
95
∂f / ∂L ABK α Lβ −1 β K β
R= = = ⋅ = ⋅S
∂f / ∂K AαK α −1 Lβ α L α
dS R α R
Prin urmare S − R . Atunci σ −
α
⋅ = ⋅ =1.
β dK S β α R
β
Observaţie. De vreo douăzeci de ani suntem interesaţi de funcţii de producţie
pentru care elasticitatea substituirii este constantă (dar nu obligatoriu 1).
Aceste funcţii sunt numite C.E.S. (constani elasticity of substitution) şi
expresia lor este
[
Q = f ( K , L) = A αK r −α + (1 − α ) L−α ]
−1 / α
, A > 0, α > −1,0 < α < 1 .
Parametrul α este numit parametrul de substituţie.
Teoremă. Pentru o funcţie C.E.S. avem

1
σ= .
1+ α
Funcţia Cobb-Douglas
Un rol important în analiza comportamentului producătorului este jucat
de funcţii de producţie omogene.O funcţie de producţie este numită omogenă
de grad r dacă
f (tK , tL) = t r f ( K , L) (∀)t > 0
În cazul unei funcţii omogene de grad 1 aceasta înseamnă că dacă
toţi factorii se dublează (t = 2) atunci are loc o dublare a producţiei. O funcţie
de producţie omogenă mult utilizată în teoria economică este funcţia de
producţie Cobb-Douglas. Ecuaţia ei este
Q = f ( K , L) = AK α Lβ
unde A este o constantă numită progres tehnic iar α şi β sunt parametri
pozitivi.
Propoziţie. Funcţia de producţie Cobb-Douglas este omogenă de grad
α+β .
Demonstraţie :
f (tK , tL) = A(tK )α (tL) β = t α + β AK α Lβ = t α + β f ( K , L) .
Propoziţie. În cazul unei funcţii de producţie Cobb-Douglas
dK β K
=− ⋅
dL α L
Demonstraţie : În cazul în care producţia se menţine constantă la un
nivel Q0 avem
Q0 = AK α Lβ
Prin logaritmare avem
ln Q0 = ln A + α ln K + β ln L
Scriind diferenţiala fiecărui termen şi ţinând cont că ln Q0 este o constantă se
obţine
1 1
0 = α ⋅ dK + β ⋅ dL
K L
96
de unde
α β dK β K
dK = − dL ⇔ =− ⋅ .
K L dL α L
Propoziţie. Curba de isoproducţie este convexă.
Demonstraţie : Pentru a demonstra această afirmaţie vom arăta că
d 2K
>0.
dL2
Într-adevăr
d 2K d ⎛ dK ⎞ d ⎛ β K ⎞ β K ' L − K ⋅ L'
= ⎜ ⎟ = ⎜ − ⋅ ⎟ = − ⋅ =
dL2 dL ⎝ dL ⎠ dL ⎝ α L ⎠ α L2
β ⎡ β K ⎤ βK ⎡ β ⎤
= − 2 ⎢− ⋅ ⋅ L − K ⎥ = − 2 ⎢− − 1⎥ > 0 .
αL ⎣ α L ⎦ αL ⎣ α ⎦
Definiţie. Dacă Q = f(K,L) este o funcţie de producţie atunci raportul
∂Q / ∂K
se va numi elasticitate parţială a producţiei în raport cu capitalul şi
Q/K
∂Q / ∂L
raportul se va numi elasticitate parţială a producţiei în raport cu
Q/L
munca.
∂Q / ∂K ∂Q / ∂L
Propoziţie. =α ; =β
Q/K Q/L
Demonstraţie :
Q = f ( K , L) = AK α Lβ
∂Q
= AαK α −1 Lβ
∂K
Q
= AK α −1 Lβ
K
∂Q / ∂K
Din aceste relaţii se obţine =α .
Q/K
În mod analog relaţiile
∂Q
= AβK α Lβ −1
∂L
Q
= AK α Lβ −1
L
∂Q / ∂L
conduc la =β.
Q/L
Definiţie. Parametrii α şi β din funcţia de producţie Cobb-Douglas vor
fi numiţi coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu factorii utilizaţi.
Teoremă. Dacă considerăm o funcţie C.E.S. de ecuaţie generală
[ ]
1
−
Q = f ( K , L) = A αK −γ + (1 − α ) L−γ γ , γ > −1, A > 0,0 < α < 1 .
dar nu o privim ca o funcţie doar de K şi L ci şi de γ atunci
α 1−α
lim Q = AK L
γ →0
Demonstraţie : Observăm că
97
Q ln(αK −γ + (1 − α ) L−γ )
ln =−
A γ
0
şi dacă γ →0 avem o nedeterminare . Aplicând regula lui L’Hospital
0
obţinem
Q
1
αK + (1 − α ) L−γ
−γ
[ ]
⋅ − αK −γ ln K − (1 − α ) L−γ ln L
lim ln = lim − =
γ →0 A γ →0 1
αK −γ ln K + (1 − α ) L−γ ln L
= lim −γ −γ
= α ln K + (1 − α ) ln L = ln K α L1−α
γ →0 αK + (1 − α ) L
Q
De aici lim = K α L1−α adică lim Q = AK α L1−α .
γ →0 A γ →0
Observaţie. Teorema precedentă ne spune că o funcţie Cobb-Douglas
este o funcţie C.E.S. a cărei parametru γ tinde la 0.
Observaţie. Să mai notăm că parametrii A, α , β a unei funcţii de
producţie de tip Cobb-Douglas pot fi determinaţi pe baza unor date statistice.
Astfel, presupunem cunoscute producţia Qi , capitalul K i şi numărul de
salariaţi Li în anul i, i = 1, n .
Q = AK α Lβ
prin logaritmare se obţine
ln Q = ln A + α ln K + β ln L
Neputând ln Q = z , ln K = x, ln L = y, ln A = a relaţia de mai sus devine
z = a + αx + β y
Parametrii a, α , β vor fi determinaţi folosind metoda celor mai mici
pătrate.Astfel se consideră funcţia
n
ϕ (a, α , β ) = ∑ ( zi − a − αxi − β yi ) 2
i =1
unde de fapt zi = ln Qi , xi = ln K i , yi = ln Li (i = 1, n) şi se determină punctul critic

al acestei funcţii rezolvând sistemul
⎧ ∂ϕ
⎪ ∂a = 0
⎪
⎪ ∂ϕ
⎨ =0
⎪ ∂α
⎪ ∂ϕ
⎪ ∂β = 0
⎩
În final se constată că punctul critic găsit este un punct de minim
pentru aplicaţia ϕ .
Să mai notăm că A = e a .
Curba de indiferenţă şi constrângere bugetară

Să precizăm mai întâi că prin utilitatea unui bun se înţelege
capacitatea lui de a satisface o anumită nevoie. Utilitatea marginală va
măsura variaţia utilităţii totale la o creştere Δx a cantităţii consumate dintr –
un bun, adică
98
ΔU
Δx
Dacă presupunem că funcţia de utilitate este continuă şi derivabilă
dU
atunci utilitatea marginală într-un punct va fi definită prin U m = .
dx
Legea utilităţii marginale, formulată de H.H. Gossen afirmă că atunci
când cantitatea consumată dintr-un bun creşte utilitatea marginală scade.
Dacă considerăm acum două bunuri A şi B şi notăm cu x şi y
cantităţile consumate din cele două bunuri putem consider funcţia de utilitate
U = U ( x, y ) .
Curba U ( x, y ) = K ( K = constantă ) este numită aşa după cum am
văzut, curba de indiferenţă pentru că orice punct ( x, y ) al aceste curbe îi
oferă consumatorului aceeaşi satisfacţie.
Să notăm că într-un punct al acestei curbe se poate definii rata

marginală de substituţie prin
dy
RMS = −
dx
Pe de altă parte cum U ( x, y ) = K derivata ei este nulă, deci
∂U ∂U dy
⋅1 + ⋅ = 0.
∂x ∂y ∂x
de unde
∂U dy ∂U dy ∂U / ∂x
− ⋅ = ⇒− =
∂ydx dx ∂x ∂x ∂U / ∂y
∂U / ∂x
Astfel spus RMS = adică RMS într-un punct al curbei de indiferenţă
∂U / ∂y
reprezintă raportul dintre utilităţile marginale ale celor două produse.
Propoziţie. RMS este o funcţie descrescătoare.
Demonstraţie. Intr-adevăr, dacă cantitatea consumată din bunul A
creşte atunci conform legii utilităţii marginale, utilitatea marginală a acestui
∂U
produs scade. Pe de altă parte, dacă cantitatea consumată din bunul A
∂x
creşte atunci cantitatea consumată din bunul B va scădea ( pentru a rămâne
∂U
pe aceiaşi curbă de indiferenţă ) şi deci utilitatea lui marginală va creşte.
∂y
∂U / ∂x
Vom obţine că RMS = este o funcţie descrescătoare.
∂U / ∂y
Propoziţie. Curba de indiferenţă este convexă.
99
Demonstraţie. RMS fiind o funcţie descrescătoare, derivata ei este
dy d2y d2y
negativă. Dar RMS = − şi astfel − 2 < 0, deci − 2 > 0, şi astfel
dx dx dx
obţinem convexitatea curbei de indiferenţă.
Propoziţie. Dacă consumatorul alocă un buget R atunci cantităţile
x0 şi y0 pe care le va cumpăra ca să-şi maximizeze utilitatea verifică
ecuaţiile
⎧ ∂U ∂U
⎪ (x0 , y0 ) ∂y (x0 , y0 )
⎪ ∂x =
⎨ P PB
⎪ A
⎪⎩ PA x0 + PB y0 = R
Demonstraţie : Trebuie să maximizăm funcţia U = U ( x, y ) cu
constrângerea
R = PA x + PB y
Vom aplica metoda multiplicatorilor a lui Lagrange. Fie
L(x, y, λ ) = U ( x, y ) + λ (PA x + PB y − R )
Avem
⎧ ∂L ⎧ ∂U
⎪ ∂x = 0 ⎪ ∂x − λPA = 0
⎪ ⎪
⎪ ∂L ⎪ ∂U
⎨ =0⇔⎨ − λPB = 0
⎪ ∂y ⎪ ∂y
⎪ ∂L ⎪ PA x + PB y − R = 0
⎪ =0 ⎪
⎩ ∂λ ⎩
Punctul de maxim (x0 , y0 ) trebuie să fie soluţie a acestui sistem, deci
⎧ ∂U
⎪ ∂x ( x0 , y0 ) = λPA
⎪
⎪ ∂U
⎨ (x0 , y0 ) = λPB
⎪ ∂y
⎪ PA x0 + PB y0 = R
⎪
⎩
de unde rezultă ecuaţiile din enunţ.
Propoziţie. Punctul (x0 , y0 ) în care consumatorul îşi maximizează
utilitatea, ţinând cont însă şi de constrângerile bugetare este punctul în care
una din curbele de indiferenţă este tangentă la dreapta de buget
PA x + PB y = R
Demonstraţie. Fie (x0 , y0 ) punctul în care consumatorul îşi
maximizează utilitatea şi fie Γ o curbă de indiferenţă ce trece prin acel punct.
Ecuaţia acestei curbe poate fi scrisă U ( x, y ) = K, sau y = f ( x ).
Ecuaţia a doua din propoziţia precedentă nu spune că punctul (x0 , y0 ) se află
şi pe dreapta de constrângeri bugetare.
100
Pentru ca dreapta de buget să fie tangentă la curba Γ în punctul
(x0 , y0 ) condiţia este ca derivata în acel punct a funcţiei y = f ( x ) să fie egală
cu panta dreptei de buget. Am văzut însă în Capitolul II că panta dreptei de
P
buget este − A . Deci condiţia este
PB
dy
(x0 ) = − PA ⇔ − dy (x0 ) = PA
dx PB dx PB
Dar, aşa cum am văzut deja
∂U
dy
( x0 , y 0 )
− ( x0 ) = RMS = ∂x
dx ∂U
( x0 , y 0 )
∂y
Dar, din prima ecuaţie a propoziţiei precedente, aceste ultim raport
P dy P
este tocmai A . Astfel − ( x0 ) = A şi primurmare dreapta de buget este
PB dx PB
tangentă la curba de indiferenţă în punctul în care utilitatea consumatorului
este maximă.
Observaţie. Din punct de vedere economic, rezultatul obţinut în
propoziţia precedentă, s-ar putea justifica prin faptul că dacă în (x0 , y0 )
dreapta de buget nu ar fi tangentă la curba de indiferenţă atunci ar exista un
punct (x1 , y1 ) în care vom cheltui mai puţin pentru obţinerea aceleiaşi utilităţi
Definiţie. Punctul (x0 , y0 ) este numit punctul de echilibru al

consumatorului. Este interesant de văzut cum se deplasează acest punct
atunci când bugetul alocat R creşte sau se diminuează, preţurile P A şi P B al
celor două produse rămânând constante sau când unul din preţuri variază,
celălalt preţ şi bugetul alocat râmânând constante.
101
Bibliografie
1.Florian Cret, Ciprian Rujescu ,Lia micula ,Curs de Analiza matematica

Editura Artpress ,2011
2.Allen,R.G Mathematichal Economics -St Martin”S Press 2004
3.Lancaster, K Analiza economica matematica(traducere) ed stiintifica si
Ebciclo[pedica Buc. 1973
4.Mihaela Neamtu –Matematici aplicate in economie Ed Mirton Tm 2004
5.Stanciu, P Criveanu D. – Matematici aplicate in economie Ed Facla Tm
1981
6.Purcaru, I- Matematici financiare Ed Economica Bucuresti 2000
102
Anexa 1
Explicarea simbolurilor utilizate
- Rezumate. Simbolul indică prezentarea în rezumat a conţinutului

unităţii de învăţare
- atenţie. Acest simbol vă indică mărirea atenţiei asupra paragrafului

sau imaginii unde este întâlnit.
- observă. Acest simbol indică observarea cu atenţie a imaginii.
- concepte şi noţiuni de reţinut. Simbolul indică prezentarea unor

elemente de bază ce trebuie studiate cu atenţie şi reţinute.
- test rezolvat. Simbolul indică întrebări la care este dat şi răspunsul.
- întrebări. Încercaţi să daţi răspuns la aceste întrebări.
- Bibliografie
103

Analiza Matematica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Analiza Matematica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI

FACULTATEA DE MANAGEMENT ȘI TURISM RURAL

Specializarea: Inginerie și Management în Alimentație Publică și Agroturism

Curs pentru studenţii IFR

Unitatea de învăţare 1 ŞIRURI ŞI SERII ÎN ANALIZĂ MATEMATICĂ 5

ŞIRURI ŞI SERII ÎN ANALIZĂ MATEMATICĂ

Cuvinte cheie: siruri de numere, serii de numere, criterii de

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Teoremă. Dacă P şi Q sunt funcţii polinominale atunci :

2. mai general dacă există ( yn ) şi ( z n ) două şiruri de numere reale

3. dacă există ( yn ) un şir de numere reale astfel încât :

4. dacă există ( yn ) un şir de numere reale astfel încât :

Teoremă. Dacă funcţia f este continuă şi şirul ( xn ) este convergentă

atunci şirul ( xn ) converge la l.

( 3 ) Dacă ecuaţia caracteristică are rădăcinile complexe r1, 2 = p ( cos θ ± i

Teoremă. ( Criteriul necesar de convergenţă ).

Demonstraţie : Fie sn = a0 + a1 + .... + an . Atunci an = sn − sn−1. Cum ∑a

este convergentă rezultă că există lim sn − s şi deci ∃ lim an = s − s = 0.

Teorema. ( Criteriul general al lui Cauchz ).

numai dacă (∀)e > 0(∃)N ∈ N astfel încât :

Teoremă. ( Criteriul de condensare ) Dacă (an )n≥1 este un şir

dacă şi numai dacă ∑2 k

N ∈ N astfel încât an ≤ bn (∀)n ≥ N . Atunci :

2. ∑ an , este divergentă ⇒ ∑ bn , este divergentă.

această serie este convergentă.

Teoremă .Criteriul al II-lea al comparaţiei.

mărginite.Dacă (an )n≥0 este un şir de numere reale monoton descrescător şi

Demonstraţie : Fie sn = a0 + a1 + .... + an.

Teoremă. Criteriul lui Leibniz.Dacă (an )n≥0 este un şir de numere

Demonstraţie : Aplicăm Criteriul lui Abel cu an = (− 1)

Teoremă. Criteriul rădăcinii al lui Cauchz.

1. dacă l < 1 ⇒ ∑ an , este absolut convergentă;

2. dacă l > 1 ⇒ ∑ an , este divergentă.

(∃)N > 0 : (∀)n ≥ N : n an < p ⇒ an < p n

Teoremă. Criteriul raportului al lui d’Alembert.

2. dacă l > 1 ⇒ ∑ an , este divergentă.

Concepte şi noţiuni de reţinut

Notiunea de sir . Serii , proprietatii, criterii de convergenta

1. Să se afle limita şirurilor cu termenul general:

FUNCŢII REALE DE O VARIABILĂ REALĂ

Cuvinte cheie: functie, imaginea unei functii,domeniul de definitiei,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Functii reale de o variabila reala.

Definiţie.Se numeşte funcţie reală de o variabilă reală o aplicaţie între

Funcţii monotone şi funcţii mărginite

Definiţia. O funcţie f : D→R se numeşte:

Funcţia exponenţială este strict crescătoare,bijectivă,nemărginită.Să

Această funcţie este strict crescătoare,nemărginită,

Din faptul că arcsinus este inverse funcţiei sinus avem

Funcţia arctangentă este strict crescătoare,mărginită şi:

Concepte şi noţiuni de reţinut

Tipuri de functii elementare si proprietatile lor.

1. Sa se determine compusa dintre functia sin si un polinom de gradul 3

DERIVATA SI DIFERENTIALA UNEI FUNCŢII REALE DE O

Cuvinte cheie: Limita unei functii intr-un punct, operatii cu

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

Considerăm mulţimea R = R ∪ {− ∞, ∞}.

(∀) V ∈ V (l ) (∃) U ∈ V (a ) : (∀) x ∈ D ∩ U \ {a} ⇒ f ( x ) ∈ V .

În mod analog se va defini limita la dreapta a unei funcţii într-un

Teorema. Fie f : D ⊂ R→R , a ∈ D ' cu proprietatea că f are limite

Mai mult în acest caz avem:

Exemplu. Pentru ce valori ale lui k funcţia f : R→R