UNIVERSITATEA PENTRU ŞTIINŢELE VIEŢII

"ION IONESCU DE LA BRAD" DIN IAŞI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

(SUPORT DE STUDIU I. D.)
MODULUL I

Șef lucrări dr. Cristina SLABU

2021
 CUPRINS

Introducere.........................................................................................
3
UNITĂŢI DE ÎNVĂȚARE
U.I. 1. Ecologia - ştiinţă biologică cu abordare interdisciplinară, cu
caracter practic şi social..................................................................... 8
U.I. 2. Factorii ecologici abiotici........................................................20
U.I. 3. Factorii ecologici biotici..........................................................41
U.I. 4. Ecosistemul - unitate structurală a ecosferei.......................... 49
U.I. 5. Ecosistemul - unitate funcţională a ecosferei......................... 67
U.I. 6. Tipuri de ecosisteme majore (biomi)...................................... 76
U.I. 7. Ecosisteme antropice.............................................................. 86
U.I. 8. Ecosistemele şi acţiunea antropică ……….............................97
U.I. 9. Protecţia mediului...................................................................108
U.I. 10. Activităţi destinate protecţiei mediului..................................116
Listă de termeni.....................................................................................
128
Bibliografie selectivă...........................................................................132
INTRODUCERE
Cursul de Ecologie şi Protecţia Mediului face parte din structura modulului de
discipline fundamentale ce se studiază în semestrul patru. Parcurgerea
sa contribuie atât la formarea profesională a viitorilor specialişti din
domeniile agricol şi horticol, cât şi la formarea unei culturi generale
solide.
De asemenea, parcurgerea acestui material vă oferă şi posibilitatea să constataţi că
ECOLOGIA este o ştiinţă şi nu o modă!!!
Mâncăm eco, ne îmbrăcăm eco, consumăm eco? E în trend, e la modă!
ECO….logic….nu??, dar ce reprezintă?
Actualmente, prefixul eco- se regăseşte pe etichetele multor produse alimentare,
cosmetice, articole vestimentare sau de altă natură, aşa încât chiar şi cei
care nu-i cunosc definiţia consideră Ecologia ca fiind ceva important.
Pe de altă parte, de foarte multe ori, Ecologia, ca ştiinţă a relaţiilor dintre organisme şi mediu,
este confundată cu Protecţia Mediului. Acest lucru a fost generat de faptul că,
de-a lungul anilor, termenului Ecologie i-au fost atribuite tot mai multe
înţelesuri, printre altele şi cel de acţiune nedistructivă asupra mediului.
Trebuie reţinut că domeniul Ecologiei nu este sinonim cu domeniul Protecţiei Mediului, ci
complementar acestuia.
Complementaritatea derivă din faptul că Ecologia oferă soluţii pertinente, ştiinţifice, la
problemele ridicate de poluarea mediului, de reconstrucţia ecologică a unor zone
degradate, de conservarea biodiversităţii naturale şi culturale.

Importanţa practică a cunoaşterii problemelor ecologice

Ecologia, prin multiplele sale ramuri, studiază nu numai structura şi funcţiile

ecosistemelor dar şi consecinţele acţiunilor antropice asupra mediului.
Omul modern, în dorinţa unui trai cât mai comod, a modificat mediul în interes
propriu, adaptându-l cerinţelor personale. Din păcate, armonia care s-a păstrat
între om şi natură, de-a lungul miilor de ani, a fost perturbată în ultimele sute de
ani.
Nevoia de hrană l-a condus la pe om spre intensivizarea şi super-intensivizarea agriculturii,
spre vânătoare şi pescuit excesive, a determinat suprapopularea cu animale a
păşunilor (suprapăşunat).
Nevoia de resurse a condus la despăduriri şi la extinderea exploataţiilor miniere.
În acţiunile sale, omul nu a ţinut cont de o lege fundamentală a Ecologiei, aceea că toate
sunt legate de toate. Consecinţele pe termen mediu şi lung ale acestor acţiuni
antropice sunt încă necunoscute, motiv pentru care influenţa Ecologiei ar trebui
să se regăsească în toate domeniile activităţii umane, de la vânătoare şi pescuit, la
industrie şi agricultură, precum şi în comunităţile umane.
Bazându-se pe modelare matematică predicţională, Ecologia modernă poate oferi
informaţii asupra evoluţiei în timp a fenomenelor.

3
 Ecologia poate fi considerată o ştiinţă a prudenţei (Oprea şi Lupei, 1975 citaţi de Pârvu,
1980), o ştiinţă pluridisciplinară, care ne oferă o viziune amplă despre
lumea în care trăim.
Serviciile
Chiar dacă vrem să acceptăm sau nu, omul este parte a naturii şi trebuie să
ecosistemice
conştientizăm faptul că aceasta ne oferă numeroase servicii.

Beneficiile pe care oamenii le obţin din natură sub formă de bunuri şi servicii oferite
de către ecosistemele naturale și semi-naturale sunt cunoscute sub
denumirea generică de servicii ecositemice1.
Aceste servici sunt grupate în patru categorii: servicii de producţie, de reglare,
suport şi culturale.
Serviciile de producţie sunt reprezentate de capacitatea ecosistemelor de a furniza diferite
resurse: alimente, fibre, combustibili, apă potabilă, etc.
Serviciile de reglare sunt determinate de capacitatea ecosistemelor de a controla procesele
naturale: reglarea climei, a calităţii şi cantităţii de apă.
Serviciile de suport creează condiţiile necesare pentru furnizarea tuturor celorlalte servicii
oferite de ecosisteme: furnizarea de substrat pentru diversitatea biologică şi spaţiu
adecvat pentru activităţile umane, asigurarea heterogenităţii abiotice.
Serviciile culturale reprezintă beneficiile non-materiale oferite de ecosisteme: valoarea estetică
a peisajului, spaţiu de recreere.
Specia umană trebuie să fie conştientă de faptul că legităţile ecologice trebuie cunoscute
şi respectate fiindcă distrugerea echilibrului ecologic are efecte devastatoare.

PROBLEMELE ECOLOGICE trebuie cunoscute de toată lumea.

Pentru a trăi într-un mediu sănătos, un OM CIVILIZAT trebuie să posede, în primul rând,
CUNOŞTINŢE ECOLOGICE.

Omul va putea supravieţui numai acceptând faptul că este parte integrantă a

Biosferei, renunţând la postura de prădător şi exploatator.

În parcurgerea acestui material de studiu, veţi observa că înţelegerea materiei vă este facilitată
prin cunoştinţele dobândite anterior la disciplinele de Botanică, Biofizică,
Fiziologia plantelor şi Chimie.
Concomitent cu prezentarea şi introducerea unor cunoştinţe şi informaţii
teoretice noi, cursul urmăreşte o integrare pe orizontală şi pe verticală a acestora,
oferind baza pentru alte discipline ecologice.
La elaborarea sa, s-a urmărit atingerea unui obiectiv general şi a mai
multor obiective specifice care se vor materializa în competenţe ce urmează a fi
formate pe parcursul însuşirii cunoştinţelor.
Aceste competenţe sunt prezentate detaliat la începutul fiecărei unităţi de
învăţare (U.I.).
Obiectivul general al cursului:
dobândirea bazei teoretice specifice Ecologiei şi Protecţiei Mediului, a
abilităţilor de aplicare în practică a cunoştinţelor teoretice, precum şi formarea

1
http://valueecoserv.cndd.ro/wp-content/uploads/brosura-informativa-servicii-ecosistemice.pdf
4
 deprinderii de a acţiona autonom pentru a observa, analiza, interpreta şi oferi
soluţii problemelor concrete de mediu.
Obiective specifice:
- înzestrarea viitorilor specialişti cu un bagaj de cunoştinţe de Ecologie
generală care să le permită abordarea corectă a legităţilor ecologice, a modului de
structurare şi funcţionare a ecosistemelor, în vederea unei corecte aplicări a
acestora în scopul protecţiei şi conservării mediului ambiant
- să formeze cursanţilor o conştiinţă ecologică solidă care să le permită să
gândească şi să acţioneze în spirit ecologic, în sensul de a milita pentru o folosire
raţională a resurselor naturale regenerabile şi neregenerabile, de a exploata
ecosistemele fără a depăşi pragul de toleranţă a mediului înconjurător, de a şti să
evite poluarea mediului şi diminuarea genofondului spontan şi cultivat;

Competenţe specifice conferite de parcurgerea disciplinei

În urma parcurgerii programului de pregătire specific acestei discipline vor fi
dezvoltate şi dobândite competenţe ce se pot încadra în două categorii:
competenţe profesionale şi competenţe transversale.

Competenţe profesionale
Cunoaştere, înţelegere şi utilizare a limbajului specific disciplinei
- utilizarea corectă a terminologiei, conceptelor şi principiilor specifice Ecologiei
şi Protecţiei mediului;
- identificarea şi descrierea particularităţilor ecologice ale diferitelor tipuri de
ecosisteme;
- dezvoltarea capacităţii de a analiza ecosistemele din punct de vedere structural şi
funcţional;
- descrierea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite tipuri de ecosisteme pe
baza caracteristicilor lor structurale şi funcţionale;
- identificarea surselor de poluare și a principalilor poluanți;
- descrierea principalelor măsuri de protecție a mediului.

Explicare şi interpretare
- explicarea rolului factorilor ecologici în adaptarea organismelor la mediu de
viață;
- explicarea funcțiilor ecosistemului ;
- interpretarea, pe baza analizei științifice, a valorilor unor indici ecologici și
indicatori de mediu;
- explicarea diferențelor dintre ecosistemele naturale și cele antropice.

Aplicare, transfer şi rezolvare de probleme

- aprecierea corectă a valorilor fondului existent de ambientare peisagistică, a
posibilităţilor de corectare şi de îmbunătăţire;
- utilizarea de mijloace, metode şi criterii adecvate pentru a evalua efectele
poluării.

Reflecţie critică şi constructivă

- aprecierea corectă şi analiza critică, din punct de vedere ecologic, a principiilor
şi metodelor utilizate în agricultura ecologică, în combaterea integrată a
dăunătorilor agricoli, reconstrucţia terenurilor degradate şi sănătatea umană;
5
 - capacitatea de a evalua critic situaţiile ce pot conduce la poluarea mediului în
urma activităţilor agricole;
- capacitatea de a analiza critic politicile şi strategiile de mediu.

Creativitate şi inovare
- implicarea creativă şi inovativă într-un proiect de grup ce urmăreşte valorificarea
potenţialului de inteligenţe multiple ale studenţilor;
- oferirea de soluții pertinente la problemele ridicate de poluare

Dezvoltare personală și profesională

- autoevaluarea nevoilor de formare continuă în vederea adaptării competenţelor
profesionale la dinamica contextului social;
- promovarea unui nou sistem de valori, bazat pe o conştiinţă ecologică solidă
care să permită acţionarea în spirit ecologic, responsabil, în sensul folosirii
sustenabile a resurselor naturale regenerabile şi neregenerabile, exploatării
ecosistemele fără a depăşi pragul de toleranţă a mediului înconjurător.
Competenţe transversale
Interacţiune socială
- aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă multidisciplinară pe diverse
paliere ierarhice;
- dezvoltarea capacităţii de comunicare pertinentă pe probleme de mediu.

Autonomie şi responsabilitate
- exercitarea sarcinilor conform principiilor deontologice specifice în exercitarea
profesiei;
- utilizarea cunoştinţelor dobândite în schimbarea atitudinii altor persoane
referitoare la comportamentul de consum, în contextul penuriei de apă, epuizării
rezervelor de hrană şi supraexploatării resurselor.

Structurarea materiei
Cunoştinţele sunt structurate pe 10 unităţi de învăţare (U.I.).
Sfaturi pentru o învăţare temeinică:
- citiţi, cu mare atenţie, fiecare unitate de învăţare în parte;
- în timpul parcurgerii materialului extrageţi informaţiile esenţiale din text;
- în scopul fixării cunoştinţelor, citiţi cu atenţie rezumatul, de mai multe ori;
- utilizaţi testele de autoevaluare pentru verificarea însuşirii cunoştinţelor;
- după rezolvarea acestor teste de autoevaluare, verificaţi răspunsurile şi analizaţi-
vă nivelul de cunoştinţe acumulate;
- dacă nu aţi răspuns corect la testele de autoevaluare, citiţi din nou pasajele care
vă ridică probleme şi apoi verificaţi-vă, încă o dată însuşirea
cunoştinţelor;
- nu treceţi la o altă unitate de învăţare dacă nu v-aţi însuşit-o pe precedenta;
- nu lăsaţi porţiuni de materie neparcurse;

6
 - acordaţi-vă, pentru pregătire, timpul real necesar însuşirii fiecărei unităţi de
învăţare.
A înţelege textul, nu înseamnă a învăţa!
A memora, fără să înţelegi, nu înseamnă a învăţa!

A
A îînnvvăăţţaa pprreessuuppuunnee aa îînnţţeelleeggee m maatteerriiaa,, aa ffii ccaappaabbiill ddee aa rreeddaa ccoorreecctt
Atenţie !!!
ccuunnooşşttiinnţţeellee aaccuum
muullaattee şşii aa uuttiilliizzaa ccoorreecctt îînn pprraaccttiiccăă aacceessttee
ccuunnooşşttiinnţţee..
Verificarea gradului de asimilare a cunoştinţelor se va realiza prin:
- teste de autoevaluare, distribuite pe parcursul unităţilor de învăţare.
- patru lucrări de verificare ce trebuiesc trimise tutorelui la datele stabilite de
către acesta. Fiecare lucrare va fi notată cu câte 10 puncte.
Prima lucrare de verifcare o veţi găsi la pagina 48, următoarele la paginile 75, 96
şi 128.
- evaluarea finală, pe baza unui examen susţinut în prezenţa examinatorului.
Testele de autoevaluare şi lucrările de verificare pot cuprinde următoarele tipuri de
exerciţii:
1. Teste cu complement simplu şi multiplu. Sunt teste care conţin enunţuri cu mai
multe variante de răspuns, dintre care unul sau mai multe răspunsuri sunt
corecte, precum şi teste în care un enunţ trebuie caracterizat prin adevărat
sau fals.
2. Teste de completat constau din fraze în care sunt omise deliberat cuvinte cheie
ce trebuie completate de cursant.
3. Întrebări cu răspunsuri de tip eseu, pentru elaborarea cărora nu trebuie să se
depăşească 500 de cuvinte.

NOTAREA ACTIVITĂŢII:
Notarea activităţii la Disciplina de Ecologie se va realiza prin însumarea
- notei obţinute la evaluarea finală, cu pondere de 60%;
- notei obţinute la activităţile practice, cu pondere de 10%.
- media notelor obşinute la lucrările de verificare, cu pondere de 30%.

Vă urez o călătorie plăcută şi folositoare în domeniul Ecologiei generale,

care să vă ofere un plus de motivație pentru Protecția Mediului!

7
Unitatea de învăţare nr. 1
ECOLOGIA - ŞTIINŢĂ BIOLOGICĂ CU ABORDARE
INTERDISCIPLINARĂ, CU CARACTER PRACTIC ŞI SOCIAL
Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare 1..............................................................................8
Informaţii generale despre evaluare........................................................................8
Conţinutul U.I. 1.
1.1. Apariţia şi dezvoltarea Ecologiei ca ştiinţă.............................................9
1.2. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare............................................15
1.3. Concepţia sistemică în Ecologie.............................................................. 16
1.4. Caracteristicile sistemelor biologice....................................................... 16
1.5. Organizarea şi ierarhizarea sistemelor biologice..................................18
Rezumatul U.I. 1........................................................................................................19
Răspunsuri la testele de autoevaluare......................................................................19
Bibliografie.................................................................................................................19

Obiectivele unităţii de învăţare 1

După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi

fi capabili:
- să utilizaţi corect noţiunea de Ecologie
- să localizaţi în timp anumite date importante în dezvoltarea Ecologiei ca ştiinţă
- să explicaţi diferenţele dintre ramurile Ecologiei
- să explicaţi caracteristicile sistemelor biologice

Durata medie de studiu individual - 3 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite de această unitate de

învăţare se va face pe baza testelor de autoevaluare, distribuite relativ uniform în
text. Răspunsurile la testele de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţii de
învăţare. Dacă nu aţi răspuns corect la întrebări, este necesar să recitiţi materia
cuprinsă în această unitate de învăţare, după care reveniţi asupra rezolvării
testelor.
O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a LUCRĂRII
DE VERIFICARE NR. 1, care va cuantifica nivelul de dobândire a cunoştinţelor
incluse în U.I.1, U.I.2 şi U.I.3.
În introducere găsiţi informaţii despre tipul de exerciţii pe care le poate conţine
lucrarea.
Transmiterea lucrării către tutore se va face la data stabilită de către acesta.

8
1.1. Apariţia şi dezvoltarea Ecologiei ca ştiinţă
Ecologia s-a constituit ca ştiinţă către sfârşitul secolului al XIX-lea.
Este tributară operei celebrului naturalist britanic, Charles Darwin. Expediţiile
întreprinse de către acesta pe insulele Galapagos din Oceanul Indian i-au permis
observaţii care demonstrează influenţa reciprocă dintre specii, şi care atestă că
interacţiunile interspecifice determină succesul unei specii în lupta pentru
existenţă. În controversata sa lucrare, Originea speciilor (apărută în 1859),
Darwin a făcut cunoscut acest principiu al interacţiunii în lumea vie.
Conceptul de "luptă pentru existenţă", introdus şi explicat de
către Darwin, nu face altceva decât să explice totalitatea relaţiilor
intraspecifice şi interspecifice, relaţii care stau la baza existenţei şi
funcţionării biocenozelor, respectiv a ecosistemelor.
De asemenea, Darwin a oferit prima descriere ştiinţifică a
lanţului trofic al speciilor într-un ecosistem. În Anglia de Sud,
producţia de seminţe de trifoi roşu (Trifolium pratense L.) depinde de
bondarii care polenizează plantele. Numărul bondarilor depinde de
numărul şoarecilor de câmp, care distrug fagurii şi cuiburile lor.
Charles Darwin
(1809 -1882)
Numărul şoarecilor depinde de numărul pisicilor. Analizând lanţul
naturalist britanic, pisică domestică – şoarece de câmp – bondar - trifoi roşu, Darwin
geolog, biolog. ajunge la concluzia că: „prezenţa unui mare număr de feline într-o
Fondatorul teoriei
evoluţoniste
regiune oarecare ar putea determina abundenţa unor anumite flori în
acea regiune, mai întâi prin intermediul şoarecilor şi apoi al albinelor”.

Ideile lui Darwin au fost dezvoltate de zoologul

german Ernst Haeckel care, în anul 1866, a
introdus în ştiinţă termenul Ecologie.
Acesta provine de la cuvintele greceşti
oikos = casă
şi
logos = ştiinţă.
De la început, Ecologia a fost considerată
ştiinţa gospodăririi naturii, domeniul de cunoştinţe
privind economia naturii sau mai exact "ştiinţa
relaţiilor organismelor vii între ele şi cu mediul de Ernst Haeckel (1834 –1919)
trai abiotic". biolog şi filozof german, profesor universitar la
Jena, Germania, între anii 1865-1908. Este
După Ernst Haeckel, Ecologia este definită ca: cunoscut în ştiinţă pentru Legea fundamentală
-“studiul interacţiunilor dintre organismele vii a biogenezei faimoasa " (legea lui Haeckel").
În 1866 a introdus în ştiinţă termenul de
şi ambient şi organismele vii între ele, în Ecologie.
condiţii naturale.
sau
-studiul relaţiilor complexe, directe sau
indirecte, cuprinse în noţiunea darwinistă a
luptei pentru existenţă"
sau
-studiul relaţiilor dintre plante şi animale şi
mediul lor organic şi anorganic”.

9
 1.1.1 Dezvoltarea Ecologiei pe plan mondial

După introducerea în ştiinţă, de către Haeckel, termenul de Ecologie a rămas uitat

până când a fost readus în atenţie de către botanistul danez E. Warming.
Profesor de botanică la Universitatea din Copenhaga, publică, în 1895, un
tratat de geobotanică (Plantesamfund Grundrak af den okologiske
plantegeografie) în care utilizează termenul de Ecologie.
Tratatul său a fost tradus şi în limba engleză, în anul 1909, sub titulatura
Oecology of Plants, motiv pentru care, E. Warming e considerat părintele
Ecologiei vegetale.
Timp de aproape 100 de ani termenul Ecologie a rămas cunoscut numai în
rândul specialiştilor ca reprezentând legătura dintre plante, animale şi mediul lor
de viaţă biotic sau abiotic.
În toată această perioadă, Ecologia s-a conturat ca o ştiinţă de sine
stătătoare, cu terminologie proprie, cunoscând o evoluţie continuă, astfel, în:
1877 - Möbius defineşte biocenoza.
1896 - Schröter defineşte Autecologia.
1902 - Schröter defineşte termenul de Sinecologie.
1905 - Clements fundamentează din punct de vedere teoretic şi practic unele
metode de cercetare cantitativă în Ecologia vegetală.
1908 - Dahl introduce în Ecologie, noţiunea de biotop.
1910 - Johnson introduce în ştiinţă noţiunea de nişă ecologică.
1911 - Shelford introduce metode fiziologice de cercetare pentru
fundamentarea repartiţiei geografice a animalelor şi formulează
"Legea toleranţei".
1916 - Clements a introdus conceptele de climax şi specie indicatoare,
descifrând în parte mecanismele succesiunii ecosistemelor din
stadiul de pionierat până la stadiul de maturitate ecologică;
(termeni reactualizaţi în 1930).
1918 - Thienermann defineşte noţiunea de ecosistem (noţiune ce rămâne
uitată până în 1935).
1927 - Elton, pune bazele Ecologiei trofice, descriind în termeni cantitativi
piramida trofică, prin lucrarea "Ecologia animală".
1928 - Chapman formulează conceptul de rezistenţă a mediului.
1935 - Tansley elaborează şi reintroduce în Ecologie conceptul de ecosistem.
1937 - Molisch, în lucrarea ”Der Einfluss einer Pflanze auf die andere:
Allelopathia’ defineşte, pentru prima dată, termenul de alelopatie.
1940 - Juday fundamentează conceptul de structurare energetică a
ecosistemului.
1942 - Lindeman fundamentează concepţia trofo energetică în Ecologie.
1969 - Truhaut, introduce noţiunea de ecotoxicologie.
1964 - UNESCO iniţiază Programul Biologic Internaţional.
Începând din anii '70, criza ambientală a devenit centrul atenţiei unor organisme
internaţionale, Ecologia prin cunoaşterea mecanismelor şi legităţilor ecologice având menirea de
a răspunde problemelor ridicate de protecţia mediului.
- 1972, Adunarea Generală a O.N.U. a stabilit Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu-
UNEP (United Nations Environment Programme), cu scop de a urmări situaţia mediului şi a
aduce la cunoştinţă guvernelor principalele probleme apărute.
10
- UNESCO a stabilit programul de cooperare internaţională intitulat "Omul şi biosfera" la care a
aderat şi România. Acest program se ocupă cu studierea raporturilor dinamice dintre
ecosistemele naturale şi fenomenele social economice, cu gospodărirea ştiinţifică a resurselor
naturale, protecţia mediului etc.
După Toma Liana Doina (2009): "dezvoltarea Ecologiei cuprinde două etape şi anume:
Ecologia tradiţională şi Ecologia modernă (globală) ".
1. Ecologia tradiţională prezintă trei faze:
1.1. Faza de conturare, cuprinsă între anii 1870 şi 1911, când cercetările au un caracter
descriptiv, evidenţiază procesele fundamentale ce delimitează domeniul Ecologiei.
1.2. Faza Ecologiei trofice, cuprinsă între anii 1911 şi 1940, când se pun la punct
metodele de studiu în Ecologie.
1.3. Faza trofoenergetică, cuprinsă între anii 1940 şi 1964, în care structura şi funcţiile
ecosistemului sunt explicate pe baza schimbului de energie. În domeniul Ecologiei
demografice apare modelul de reglaj trofic Lotka-Voltera. Se arată că reglajul
numeric al populaţiilor se face nu numai prin hrană, ci şi datorită factorilor fizico-
chimici. Se demonstrează rolul şansei în procesele de reglaj, se dezvoltă Ecologia
informaţională şi evoluţionistă.
În toate aceste etape, Ecologia a avut un caracter teoretic, studiind interacţiunile
funcţionale ale lumii vii şi în interiorul acesteia. Astfel, Ecologia tradiţională are
caracter de ştiinţă biologică.
2. Ecologia modernă (globală)
La mijlocul secolului al XX-lea, industrializarea excesivă, agricultura
intensivă, mijloacele şi căile de transport, necesarul tot mai ridicat de spaţiu de
locuit au determinat modificarea peisajului natural, un consum foarte ridicat de
materii şi energie, acumularea sau eliminarea unor cantităţi considerabile de
deşeuri nocive. Aceasta modifică starea ecologică optimală a mediului în sens
negativ.
Din acest moment Ecologia se transformă dintr-o ştiinţă biologică, într-o
ştiinţă cu caracter practic şi social. Sarcina ei este de a concepe mediul ca o
construcţie tehnică ce trebuie proiectată, planificată şi amenajată. În concepţia
Ecologiei moderne, omul nu este numai un exploatator, ci şi un constructor activ
al mediului, în sensul că întreaga activitate de exploatare trebuie desfăşurată astfel
încât să nu fie afectate echilibrele ecologice necesare desfăşurării normale a vieţii
pe Terra. Ecologia modernă devine o ştiinţă sintetică, integrativă a biosferei în
ansamblul ei.
Pe măsura dobândirii de noi cunoştinţe, definiţia Ecologiei a suferit
modificări.
V. Vîntu (2000), precizează faptul că: „de la Haeckel şi până în prezent, definiţia
Ecologiei a cunoscut o anumită evoluţie, însă se pot distinge două categorii de
definiţii:
 definiţii referitoare la relaţiile organismelor cu mediul lor de
viaţă;
 definiţii referitoare la relaţiile sistemelor supraindividuale cu
mediul lor ambiant.
Din prima categorie fac parte definiţiile date de: Ch. Elton (1927), Nikolski
(1955), Mac Fadyen (1957), Lamotte (1971), Krebs (1972), R. Dajoz (1970); Din
a II-a, categorie fac parte definiţiile elaborate de: E. Odum (1966, 1971), M.
Ghiliarov (1973), B. Stugren (1975), N. Botnariuc şi V. Vădineanu (1982) “.
Ecologia a devenit o ştiinţă complexă, interdisciplinară a cărei cunoaştere
presupune, pe lângă o vastă cultură generală şi foarte multe cunoştinţe de
specialitate.

11
 1.1.2. Dezvoltarea Ecologiei în România

Grigore Antipa este considerat întemeietorul

Ecologiei româneşti. A studiat la Universitatea din Jena, apoi
i-a fost asistent profesorului Haeckel la aceeaşi Universitate.
Revenit în ţară, s-a dedicat studiului factorilor ce influenţează
producţia de peşte din Delta Dunării şi litoralul românesc al
Mării Negre. Cercetările sale au constituit o contribuţie
importantă la cunoaşterea organizării şi funcţionării
Acad. prof. dr. Grigore Antipa
biocenozelor acvatice. Grigore Antipa a implementat un plan de
(1892 - 1944) exploatare raţională a pescăriilor din lunca şi Delta Dunării.
naturalist, biolog darwinist, zoolog, Bazat pe principiile ecologice ale lui Haeckel, acest plan a
ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor
universitar. Întemeietorul Ecologiei
dublat, în zece ani, producţia de peşte şi de icre negre, fără a
româneşti, al școlii românești de distruge mediile şi îndeosebi locurile de înmulţire a peştilor.
hidrobiologie și ihtiologie. Creator al În continuare, I. Borcea s-a ocupat cu studiul ecologic al
Institutului Biooceanografic din
Constanța (1932). Director al Muzeului
litoralului românesc al Mării Negre. Studiului Ecologiei
Național de Istorie Naturală mediului acvatic a fost continuat de N. Botnariuc (pentru mediul
marin) şi M. Băcescu (pentru mediul dulcicol).
De-a lungul timpului, numeroşi cercetători de prestigiu au contribuit la dezvoltarea
Ecologiei. Toma L. D. (2009) în lucrarea Ecologie şi protecţia mediului preciza că: "I. Popovici -
Bâznoşanu a fondat Ecologia animalelor terestre şi a elaborat prima clasificare de biotopuri din
ţara noastră. Tot el a introdus noţiunea de bioskenă, ca cel mai mic spaţiu cu condiţii uniforme şi
fond propriu de plante şi animale.
Emil Racoviţă a întemeiat Biospeologia, care se ocupă cu studiul condiţiilor ecologice din
mediul subteran.
În domeniul Ecologiei vegetale, în 1930 G. Bujorean a elaborat prima lucrare de
Ecologie vegetală experimentală privind succesiunea covorului vegetal şi a organizat la Cluj
una din primele staţiuni de Ecologie din Europa.
I. Prodan şi Al. Borza au efectuat studii ecologice în Ardeal şi în Carpaţi, iar Gh. Ionescu
Şişeşti a studiat ecosistemele agricole şi forestiere naturale.
În 1960, în Editura Academiei, apare lucrarea Zonarea ecologică a plantelor agricole
din România, coordonată de O. Berbecel şi Gh. Vlahuță.
În 1965, a apărut primul curs de Ecologie generală, elaborat de Bogdan Stugren.
Ulterior apar diferite tratate cum sunt: Ecologia umană (1970) elaborată de I. Barnea,
Ecopedologia (1974) elaborată de C. Chiriţă, Ecologia forestieră (1977) elaborată de N. Doniţă
şi lucrarea Bazele biologice ale producţiei vegetale elaborată de N. Zamfirescu.
În 1982 a apărut Tratatul de Ecologie generală elaborat de N. Botnariuc şi A.
Vădineanu".
În prezent, studii de Ecologie modernă se desfăşoară în diferite Universităţi şi Institute de
cercetări şi au ca obiectiv studiul resurselor materiale ale biosferei sub impactul acţiunii
antropice.
T.A. 1.1.
1. Ecologia este ştiinţa care:
a. studiază plantele şi animalele 3. Întemeietorul Ecologiei
b. studiază relaţiile dintre organisme şi mediul lor de viaţă româneşti este considerat:
c. studiază mediul de viaţă a. Emil Racoviţă
2. Termenul Ecologie apare pentru prima dată b. Grigore Antipa
într-o lucrare publicată de : c. Bogdan Stugren
a. Charles Darwin b. Ernst Haeckel c. Eilhard Alfred
Mitscherlich
12
1.1.3. Ramurile Ecologiei

Pe parcursul evoluţiei sale ca ştiinţă, Ecologia şi-a lărgit considerabil sfera

de cercetare ştiinţifică devenind foarte bogată în termeni ştiinţifici. Răspândirea şi
importanţa lor depind de ramura ecologică ce îi utilizează.
Diversificarea cunoştinţelor în domeniu a permis desprinderea din trunchiul Ecologiei
generale a numeroase ramuri.
Pentru clasificarea disciplinelor ecologice nou apărute, se utilizează
diferite criterii:
A. În funcţie de nivelul biologic studiat (fig 1.1.), se disting:
1. Autecologia (gr. autos = însusi; oikos=casă, logos= ştiinţă) – studiază
influenţa factorilor externi asupra organismelor (Mohan şi Ardelean,
2007), adaptarea organismului, respectiv a speciei la condiţiile de
mediu.
Este ramura Ecologiei special orientată spre Fiziologia vegetală şi
animală, fiind cunoscută şi sub denumirea de Fiziologie ecologică,
atunci când se referă la animale, şi de Ecofiziologie când se ocupă
cu studiul plantelor.
2. Demecologia (gr. demos = populaţie; oikos=casă, logos= ştiinţă) denumită şi
Ecologia populaţiilor – studiază dinamica şi interacţiunea
populaţiilor. Dacă populaţiile sunt studiate în profunzime referitor la
fluxurile de energie, genetica, evoluţia sau răspândirea geografică,
atunci este vorba de o ştiinţă aparte - biologia populaţiilor.
3. Sinecologia – Ecologia comunităţilor (în engleză, community ecology), a
ecosistemului (gr. syn = împreună, oikos=casă, logos= ştiinţă) – se
ocupa cu studiul comunităţilor. Sunt studiate procesele ecologice din
ecosisteme, relaţiile intra- şi inter specifice din biocenoze şi dintre
acestea cu mediul ambiant: Studii privind structura trofică a
biocenozelor, structura, funcţiile şi dinamica ecosistemelor,
biodiversitatea sunt considerate ca aparţinând tot de domeniul
Sinecologiei.

Figura 1.1. Ramurile Ecologiei în funcţie de nivelul biologic studiat

B. În funcţie de biotopul studiat aceasta se clasifică în:

1. Ecologie terestră – studiază ecosistemele terestre din punct de vedere

structural şi funcţional.
13
 2. Ecologia apelor dulci sau limnologia (gr. limne = baltă, logos= ştiinţă) –
studiază organismele care populează apele dulci în corelaţie cu
factorii de mediu
3. Ecologia sistemelor marine (oceanologia) – se ocupă cu studiul complex al
oceanului planetar.
C. După specia studiată

1. Ecologia animalelor. Se ocupă cu studiul zoocenozelor (a animalelor dintr-o

biocenoză). Studiază relaţiile intra- sau interspecifice, structura şi
dinamica populaţiilor, distribuţia indivizilor într-un habitat,
productivitatea secundară, ocrotirea animalelor etc.
2. Ecologia plantelor. Se ocupă cu studiul relaţiilor dintre plante şi factorii
abiotici, precum şi relaţiile intra- sau interspecifice din lumea
vegetală.
3. Ecologia umană. Studiază comunităţile umane din punct de vedere ecologic
(habitatul uman, comportamentul sub influenţa diferiţilor factori,
piramidele alimentare etc.)

D. În funcţie de domeniul de cercetare, pot fi distinse două categorii:

1. Ecologia teoretică – cuprinde toate cunoştinţele de bază, termenii ştiinţifici de

care uzitează disciplina. Ecologia teoretică include, la rândul său, şi
Ecologia matematică ce se ocupă cu realizarea de modele matematice
referitoare la interacţiunea dintre organism, respectiv populaţie şi
mediu.
2. Ecologia aplicată – cuprinde ramuri ale Ecologiei cu directă aplicabilitate
practică, de exemplu: Ecologia agricolă, Ecologia forestieră,
Chimia ecologică, Ecologia industrială, Ecopedologia.
Datorită obiectului său de studiu: factorii de mediu cu directa lor implicaţie asupra
sănătăţii şi comportamentului uman, chiar şi Ecologia umană este
inclusă, de către unii autori, în aceasta clasificare.
În cadrul Ecologiei aplicate, cunoştinţele ştiinţifice sunt dobândite prin contribuţia
cercetătorilor cu pregătire foarte diversă: biologi, geografi, agronomi, sociologi etc.
Tot în cadrul Ecologiei aplicate pot fi incluse şi următoarele ramuri: Ecologia evoluţionistă,
Ecologia moleculară, Ecotoxicologia, PaleoEcologia, Ecologia socială; Antropologiea
ecologică, Ecoevoluţia, Eco-arta.
Din rândul disciplinelor ecologice s-a desprins, ca domeniu propriu de cercetare,
Geobotanica, cu mai multe ramuri: Geobotanica floristică (studiază areale şi succesiunea
ecologica a speciilor, Geobotanica istorico-genetică (răspândirea taxonilor în trecut şi
previziuni pentru viitor) precum şi Geobotanica ecologică (studiul teritoriului, respectiv
legătura dintre plante si mediul lor de viaţă).

T.A. 1.2.
1. Care este nivelul biologic la care se raportează Autecologia? Cum a mai fost
denumită?
2. De unde provine denumirea de Demecologie?
3. Răspundeţi prin adevărat sau fals:
Geobotanica este o ramură a Ecologiei?

14
1.2. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare
Obiectul de studiu al Ecologiei este foarte complex. Pornind de la definiţia
Ecologiei, dată de către Haeckel, putem observa că Ecologia studiază relaţiile de
interacţiune dintre organisme şi mediu.
Ecologia nu se ocupă cu sistemul biologic individual, nu studiază plantele,
cu acesta ocupându-se Botanica. Nu studiază nici animalele, acesta fiind obiectul
de studiu al Zoologiei.

Ecologia studiază sistemele supraindividuale: populaţia, biocenoza,

ecosistemul şi biosfera.

Problematica Ecologiei constă în studii şi cercetări pentru a cunoaşte:

- componentele structurale ale biotopului şi legităţile de acţiune a factorilor
abiotici;
- interacţiunile dintre organisme şi mediul abiotic;
- modul de organizare, structura şi interrelaţiile dintre indivizii unei
populaţii;
- structura biocenozelor şi a interrelaţiilor dintre populaţiile componente;
- structura, funcţiile, dinamica şi evoluţia ecosistemelor;
- productivitatea ecosistemelor, stabilitatea lor;
- caracteristicile ecosistemelor majore (a biomurilor);
Metodele de cercetare
Ca ştiinţă, Ecologia utilizează principii şi tehnici proprii de cercetare,
terminologie proprie, oferind baza teoretică în abordarea protecţiei mediului.
Ca urmare a caracterului său interdisciplinar, Ecologia se foloseşte şi de cunoştinţele oferite
de alte discipline din domeniul ştiinţelor naturii, precum: Biochimia, Fiziologia,
Geografia, Pedologia, Meteorologia, Genetica, Fizica, Cibernetica,
Climatologia, Morfologia, Taxonomia. De exemplu, pentru cercetarea factorilor
abiotici: temperatură, umiditate regim de precipitaţii, strat de zăpadă, proprietăţi
fizice şi chimice ale apei şi solului utilizează metode folosite în Meteorologie,
Chimie, Pedologie. Pentru prelucrarea şi interpretarea statistică a rezultatelor
experimentale foloseşte Statistica matematică.
Referitor la activitate de cercetare ştiinţifică, aceasta necesită temeinice
cunoştinţe de specialitate şi metodologice.
Presupune parcurgerea următoarelor etape:
a. etapa pregătitoare care constă într-o documentare temeinică în
domeniul temei alese;
b. etapa cercetărilor de teren, care constă în observaţii, măsurători,
preluare de probe pentru analiză în laborator;
c. etapa analizelor de laborator (când este cazul);
d. prelucrarea datelor, interpretarea lor şi formularea concluziilor.
Reuşita activităţii de cercetare constă în parcurgerea cu seriozitate a acestor etape,
precum şi dintr-o expunere clară şi concisă a rezultatelor. Implică multă muncă,
seriozitate şi dăruire.

15
1.3. Concepţia sistemică în Ecologie
Ludwig von Bertalanffy introduce în Biologie concepţia sistemică, prin
lucrarea "Biologia teoretică" (1942), în care relevă faptul că întreaga materie (vie
şi nevie) se bazează pe structuri aflate în interacţiune.

Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente unite, prin conexiuni, într-un întreg.

Fiecare element la rândul său poate fi considerat un sistem, compus din

elemente proprii mai mici, încât în natură se pot delimita foarte multe sisteme de
dimensiuni şi grade diferite de cuprindere.
După relaţiile cu mediul înconjurător (schimb de materie şi energie),
sistemele se clasifică în:
- sisteme izolate,
Sistemele - sisteme închise
biologice - sisteme deschise

Sistemele biologice sunt sisteme deschise având schimburi energetice şi de materie cu natura
înconjurătoare.
Pot fi constituite din unul sau mai multe organisme, împreună cu componentele
mediului lor fizic şi chimic, cu care individul sau gruparea se află în legături
funcţionale.

1.4. Caracteristicile sistemelor biologice

Sistemele biologice se deosebesc de cele nebiologice printr-o serie de
însuşiri generale, structurale şi funcţionale şi anume:
1. caracterul istoric
2. caracterul informaţional
3. integralitatea
4. echilibrul dinamic
5. autoreglarea
6. heterogenitatea
Caracterul istoric reprezintă rezultatul unei evoluţii în timp a sistemelor biologice.
Caracterul informaţional constă în capacitatea sistemelor biologice de a primi şi da
informaţii din şi în mediul înconjurător, de a le prelucra sau de a le stoca în
vederea integrării cât mai depline a ecosistemului în cadrul naturii.
Informaţia este alcătuită dintr-o succesiune de semnale de naturi diferite, ce
circulă pe căi fizice (sunete, culori etc.), chimice (diferite substanţe chimice din
sol, apă sau elemente în mediu) sau fiziologice (diferite comportamente, gesturi
etc.). La nivelul indiviziilor biologici, informaţia ereditară se transmite prin codul
genetic, reprezentat de succesiunea specifică a nucleotidelor din moleculele
acizilor nucleici.
Integralitatea reprezentă calitatea sistemului de a reuni componentele sale, subordonate
funcţiei întregului. Sistemul integrator posedă însuşiri noi, proprii, care nu se
regăsesc în componentele separate.
Echilibrul dinamic este acea stare a sistemului care se caracterizează printr-un flux
permanent de materie şi energie prin sistem, dar cu păstrarea integralităţii lui, cu
menţinerea unei stări staţionare. Datorită echilibrului dinamic, un sistem biologic
(fie că e vorba de individ, populaţie, biocenoză, sau ecosistem) se menţine cu
aproximaţie între aceleaşi limite, cu mici fluctuaţii în timp şi spaţiu.
16
 Autoreglarea constă în proprietatea oricărui sistem biologic de a-şi controla şi corecta
activitatea în vederea menţinerii sale în "stare staţionară".
Orice sistem biologic este capabil de a prelua informaţia din mediu, de a o prelucra şi de a
reacţiona în sensul conservării sale.
Legătura dintre dispozitivul de receptor şi dispozitivul efector se numeşte
conexiune directă, iar cea dintre efector şi receptor se numeşte conexiune inversă
sau feed-back (fig. 1.2.).

Figura 1.2. Schema autocontrolului (după Botnariuc şi Vădineanu, 1982, citaţi de Maxim, 2008)

În cazul sistemelor biologice, autoreglarea decurge din schimburile permanente de

substanţă şi energie cu mediul înconjurător şi are la bază conexiunea inversă
(feed-back). Feed-back-ul permite opoziţia activa a sistemului faţă de diferite
perturbări. Oferă posibilitatea anihilării influenţelor întâmplătoare ale diferiţilor
factori, realizând prin aceasta stabilitatea sistemelor biologice.
Exemple:
 în organism: reglarea concentraţiei de glucoză din sânge, a tensiunii
arteriale.
 la nivel de ecosistem: reglarea mărimii unei populaţii prin mecanisme de
tip: pradă/prădător.
Feed-back-ul este de două tipuri: pozitiv şi negativ.
Conexiunea pozitivă este atunci când semnalele venite de la efector la receptor şi apoi la
centrul de comandă duc la intensificarea efectului.
Exemple:
 creşterea CO2 atmosferic conduce la o creştere a biomasei plantelor,
fapt ce ridică întrebări referitoare la adaptarea plantelor la schimbările
climatice şi poluarea cu CO2.
Este cunoscut faptul că, o sporire a concentraţiei de CO2
determină sporirea productivităţii plantelor, de unde şi utilizarea de
fertilizării suplimentare cu CO2 în sere. A apărut astfel, falsa reflectat
părere a unora că excesul de CO2 atmosferic ar fi benefic pentru !
omenire. Trebuie avut în vedere că, numai la valori reduse de
CO2, intensitatea fotosintezei creşte proporţional cu concentraţia.
În funcţie de specie, valorile de peste 3 -10% sunt toxice pentru
plante. (Toma şi Jităreanu, 2007)
 un feed-back pozitiv poate fi considerat cel dintre agricultură şi
populaţia umană, ceea ce înseamnă că una o conduce pe
cealaltă cu o intensitate în creştere (Brown, 2003).
Dacă agricultura va continua să fie de tip intensiv, va continua
să epuizeze resursele solului, acest sistem de feedback pozitiv se
va încheia cândva catastrofal.
17
 Conexiunea negativă împiedică depăşirea valorii răspunsului sistemului, tinde să-i stabilizeze
valoarea fără a ajunge vreodată la o valoare fixă, invariabilă.
O populaţie poate răspunde la acţiunea unui duşman sau la modificarea calităţii
hranei în diferite moduri: modificarea ritmului
reproducerii, a prolificităţii, a structurii pe
vârste etc (Maxim A., 2008).
Heterogenitatea este dată de faptul că toate sistemele
biologice sunt alcătuite din elemente ce
prezintă deosebiri în compoziţia sau în modul
lor de funcţionare.
Cu alte cuvinte, heterogenitatea se referă la diversitatea
elementelor componente ale sistemelor
biologice.
În cazul ecosistemelor, se vorbeşte de
BIODIVESITATE.

Stabilitatea unui sistem biologic este dată

de heterogenitatea sa. Cu cât heterogenitatea este
mai accentuată, cu atât sistemul este mai complicat
şi mai stabil.
De exemplu, ecosistemele naturale (cu
biodiversitate ridicată), sunt mult mai stabile decât
agroecosistemele.
Ecositemele agricole, fiind alcătuite dintr-o singură cultură, sunt mai uşor de distrus de
invaziile unor boli sau dăunători, în timp ce pajiştile alpine sunt mult mai greu de
destabilizat.

1.5. Organizarea şi ierarhizarea sistemelor biologice

Sistemele biologice cuprind 4 niveluri de organizare:
- individual,
- populaţional,
- biocenotic
- biosferic.
La baza fiecărui nivel de organizare se găsesc legi şi principii definitorii.
- la nivel individual, legea specifică este metabolismul;
Nivelurile de - la nivel populaţional, factorul esenţial este reproducerea;
organizare a - la nivel biocenotic, se impun relaţiile intraspecifice şi interspecifice
sistemelor care reglementează raporturile dintre indivizi în interiorul speciei
biologice sau cu indivizii altor specii ceea ce determină menţinerea
integralităţii biocenozei.

Biosfera (ecosfera) cuprinde ansamblul nivelurilor de organizare a materiei vii.

Desemnează spaţiile de pe Pământ unde există viaţă, incluzând partea
inferioară a atmosferei, partea superioară a uscatului (litosfera) şi
hidrosfera.

Este alcătuită din totalitatea ecosistemelor.

18
 T.A. 1.3.
1. Sistemele biologice 2. În cazul sistemelor biologice
sunt sisteme: autoreglarea se bazează pe:
a. izolate a. populaţie
b. închise b. individ
c. deschise c. feedback
3. Dioxidul de carbon din atmosferă: 4. Enumeraţi însuşirile
a. este utilizat de plante pentru respiraţie structurale şi funcţionale
b. este utilizat de plante in procesul de prin care sistemele biologice
fotosinteză se deosebesc de cele
c. este un gaz ce contribuie la producerea nebiologice
efectului de seră

Rezumat
Ecologia s-a constituit ca ştiinţă către sfârşitul secolului al XIX-lea.
Întemeietorul Ecologiei este considerat Ernst Haeckel.
Haeckel, definea Ecologia ca ”Studiul interacţiunilor dintre organismele vii şi
ambient şi organismele vii între ele în condiţii naturale”
sau "Studiul relaţiilor complexe directe sau indirecte cuprinse în noţiunea
darwinistă a luptei pentru existenţă" sau "Studiul relaţiilor dintre plante şi
animale şi mediul lor organic şi anorganic."
În accepţiunea iniţială, Ecologia a fost considerată ştiinţa gospodăririi naturii (din
limba greacă, oikos = casă şi logos = ştiinţă).
Pe parcursul timpului, Ecologia şi-a extins domeniul de studiu, astfel încât dintr-o
ştiinţă biologică s-a transformat într-o ştiinţă cu caracter practic şi social.
Întemeietorul Ecologiei româneşti este considerat Grigore Antipa.
Ecologia se bazează pe teoria sistemelor.
Sistemele biologice sunt sisteme deschise având schimburi energetice şi de
materie cu natura înconjurătoare. Prezintă însuşiri structurale şi funcţionale şi
specifice: caracterul istoric, caracterul informaţional, integralitatea, echilibrul
dinamic, autoreglarea heterogenitatea.
În funcţie de nivelul biologic al sistemului studiat, ca ramuri ale Ecologiei
se disting: Autecologia, Demecologia şi Sinecologia.
Răspunsuri la testele de autoevaluare:
T.A. 1.1: 1-b; 2-b, 3-b
T.A.1.2 1. organismul; fiziologie ecologică, atunci când se referă la animale, şi
ecofiziologie când se ocupă cu studiul plantelor; 2. gr. demos =
populaţie; oikos=casă, logos= ştiinţă; 3. Fals
T.A. 1.3. 1-c; 2-c; 3. – b şi c, 4. vezi pagina 16.

Bibliografie
1. Brown A. D., 2003 – Feed or Feedback: Agriculture, Population Dynamics and the
State of the Planet, Utrecht: International Books, ISBN 978-90-5727-048-2
2. Mohan Gh., Ardelean A., 2007 – Dicţionar enciclopedic de Biologie. Ed. All
Educational, Bucureşti
3. Maxim A., 2008 – Ecologie generală şi aplicată. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, p. 15-
24.
4. Pârvu, C., 1980 – Ecosistenele din Romania: sub redacţia. Editura Ceres, Bucureşti.
5. Toma Liana Doina, 2009 – Ecologie şi protecţia mediului. Ed. PIM, Iaşi, p. 12- 20.
6. Vîntu V., 2000 – Ecologie şi protecţia mediului. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi,
p. 10-15.
19
Unitatea de învăţare nr. 2
FACTORII ECOLOGICI ABIOTICI
Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare 2......................................................................... 20
Informaţii generale despre evaluare..................................................................... 20
Conţinutul U.I. 2
2.1 Mediul de viaţă.......................................................................................21
2.2. Legile de acţiune a factorilor ecologici............................................... 22
2.3. Factorii abiotici.................................................................................... 23
2.3.1. Lumina...................................................................................... 24
2.3.2. Temperatura.................................................................................. 27
2.3.3. Apa..............................................................................................31
2.3.4. Aerul............................................................................................35
2.3.5. Factorii pedologici (solul)..........................................................36
2.3.6. Factorii orografici......................................................................38
2.3.7. Alţi factori abiotici................................................................... 39
2.4. Influenţa organismelor asupra mediului........................................... 40
Rezumatul U.I. 2...................................................................................................... 40
Răspunsuri la testele de autoevaluare................................................................... 41
Bibliografie............................................................................................................. 41
Obiectivele unităţii de învăţare 2
După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi fi
capabili:
- să utilizaţi corect conceptul de mediu de viaţă
- să explicaţi fenomenele fiziologice de creştere şi dezvoltare a organismelor pe
baza legităţilor de acţiune a factorilor ecologici
- să explicaţi rolul factorilor ecologici în creşterea şi dezvoltarea organismelor,
precum şi în repartiţia lor pe glob.

Durata medie de studiu individual - 3 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite în această unitate de

învăţare se va face pe baza testelor de autoevaluare, distribuite relativ uniform în
text.
Răspunsurile la testele de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţii de învăţare.
Dacă nu aţi răspuns corect la întrebări, este necesar să recitiţi materia cuprinsă în
această unitate de învăţare, după care reveniţi asupra rezolvării testelor.
O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a LUCRĂRII
DE VERIFICARE NR. 1, care va cuantifica nivelul de dobândire a cunoştinţelor
incluse în U.I.1, U.I.2 şi U.I.3
În introducere găsiţi informaţii despre tipul de exerciţii pe care le poate conţine
lucrarea (pag. 3).
Transmiterea lucrării către tutore se va face la data stabilită de către acesta.

20
2.1. Mediul de viaţă
Mediul de viaţă reprezintă totalitatea sistemelor vii şi nevii pe care organismul le
influenţează şi de care este influenţat în activităţile sale în mod direct
sau indirect.
Conform legii 265 din 29 iunie 2006 privind protecţia mediului,
Mediul reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa,
solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele
vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate
anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi
condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.
Mediul abiotic este constituit din ansamblul elementelor anorganice din spaţiul ocupat de
organism, cu care acesta interacţionează.
Mediul biotic este constituit din totalitatea indivizilor din aceeaşi specie sau din specii diferite cu
care individul vine în contact şi interacţionează.
Factor ecologic este considerat orice element al mediului capabil de a acţiona direct
asupra fiinţelor vii cel puţin în timpul unei faze a ciclului lor de
dezvoltare.

Factorii ecologici pot fi abiotici şi biotici (fig.2.1.).

Figura 2.1. Factorii ecologici

21
2.2. Legile de acţiune a factorilor ecologici
S-a demonstrat că factorii ecologici acţionează conform anumitor legi.
Legea minimului
Cunoscută şi sub denumirea de Legea Liebig.
A fost, de fapt, formulată de către agrochimistul german Carl
Sprengel (1828) şi popularizată prin opera celebrului savant
german, Justus von Liebig (1855):
“Dezvoltarea unei plante este dependentă, în primul
rând, de acel element chimic din sol care se găseşte în
cantitatea ce mai redusă”.
Celebră este reprezentarea plastică a acestei legi, sub forma
unui butoi cu doage inegale, aşa numitul „butoi a lui
Liebig”(fig. 2.2).
Justus von Liebig În Ecologie, s-a demonstrat că un factor ecologic aflat sub
(1803 —1873)2
chimist şi inventator german, o anumită limită minimă, acţionează asupra
cunoscut mai ales pentru organismelor, limitându-le creşterea şi dezvoltarea
contribuţiile sale în domeniul
chimiei organice şi agrochimiei. normală.
Profesor la Universităţile din
Gießen şi München. Universitatea
Gießen îi poartă numele.

Figura 2.2. Butoiul lui Liebig3

Legea toleranţei
Elaborată de Shelford (1911): “dezvoltarea materiei vii este posibilă numai
între anumite limite ale concentraţiei factorilor ecologici”.

Reacţia organismelor faţă de

factorii ecologici este redată de
curba toleranţei (fig. 2.3.).
Curba toleranţei prezintă o zonă
de optimum, ce corespunde valorii
celei mai preferate a factorului şi
două zone de pessimum, respectiv
pentru minim şi maxim.
Între cele două zone de
pessimum se află zona sau domeniul
de toleranţă a factorului, ce exprimă
amplitudinea de variaţie a factorului
ce poate fi suportată de o specie.
Figura 2.3. Curba toleranţei
Factorii limitativi sunt factorii care au efect inhibitor atât în concentraţie prea mică, cât
şi în concentraţie prea mare.

2 Sursa foto: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/8/87/Justus_von_Liebig_NIH.jpg/800px-

Justus_von_Liebig_NIH.jpg.
3 Sursa foto:Wikipedia Pflanzenernahrung in Stickwoerte (1977).

22
Această noţiune se aplică tuturor factorilor de mediu.
Curba de toleranţă este specifică pentru fiecare factor ecologic, specie şi etapă de
dezvoltare ontogenetică.
Toleranţa faţă de variaţia factorilor ecologici este diferită în funcţie de specie. Unele
specii pot tolera numai variaţii mici a factorilor ecologici, fiind considerate specii cu
valenţă ecologică restrânsă. Acestea sunt denumite cu ajutorul prefixului grecesc
steno- (steno = restrâns), la care se adaugă denumirea factorului de mediu cu
acţiune limitativă. Speciile cu valenţă ecologică largă, care suportă variaţii mari ale
intensităţii de acţiune a factorilor ecologici, primesc prefixul euri- (euri = larg),
tabelul 2.1.
Tabelul 2.1
Denumirea organismelor în funcţie de gradul de toleranţă
la oscilaţiile unor factori de mediu
ORGANISME
FACTORUL
Prefix
DE MEDIU stenobionte sau stenoice euribionte sau eurioice

lumina Fotos stenofote eurifote

temperatura Termo stenoterme euriterme
salinitatea Halos stenohaline eurihaline
pH-ul stenoionice euriionice
poziţia geografică Topos stenotope euritope

Valenţa ecologică reprezintă capacitatea organismelor de a tolera anumite variaţii ale

factorilor ecologici.

Legea acţiunii combinate a factorilor ecologici

A fost formulată de către savantul german Eilhard Alfred Mitscherlich.
Fitotehnist şi pedolog, Mitscherlich (1921) arăta că „în natură organismele sunt
supuse acţiunii globale a tuturor factorilor limitanţi; în anumite condiţii
predomină unii sau alţii dintre factori”.
În aceste condiţii, limitele de toleranţă sunt relative, putând fi modificate
de efectul combinat al factorilor. De exemplu, temperatura ridicată provoacă o
creştere a evaporării apei din sol.
Legea substituirii factorilor ecologici (echivalenţa parţială).
Rubel (1930) arată că factorii ecologici climatici, edafici, orografici şi
biotici sunt echivalenţi şi se pot înlocui reciproc.
În 1950, Sennikov arată că nu există o echivalenţă absolută. De exemplu:
la lumină slabă, intensitatea fotosintezei rămâne normală, dacă se măreşte
concentraţia CO2; în aparenţă, lumina a fost înlocuită, în realitate este vorba de o
compensare a efectului.

2.3. Factorii abiotici

În continuare va fi abordă acţiunea factorilor abiotici, întâi asupra plantelor, apoi
asupra animalelor din considerentul că organismele vegetale, comparativ cu cele
animale, sunt influenţate în mai mare măsură de către factorii abiotici prin modul
lor de nutriţie şi prin faptul ca nu se pot deplasa.

23
 Având în vedere specificul pregătirii Dumneavoastră, se va insista mai mult pe
acţiunea factorilor de mediu asupra speciilor vegetale.

2.3.1. Lumina ca factor ecologic

A. Plantele şi lumina

Lumina şi fotosinteza
Plantele sunt tributare luminii prin modul lor de
hrănire – fotosinteza.
Sunt singurele organisme de pe Terra capabile să sintetizeze substanţe
organice din substanţe anorganice (respectiv din dioxid de carbon şi apă), cu
ajutorul energiei solare.

Ecuația generală a fotosintezei

(din CO2 se obţine glucoza, iar O2 rezultă din fotoliza apei)
Importanţa ecologică a plantelor, ca organisme autotrofe (autos = singur,
trofein - a se hrăni), respectiv a procesului de fotosinteză, pentru
însăşi existenţa vieţii pe Pământ rezultă din următoarele aspecte:
- prin fotosinteză se asigură hrana pentru celelalte organisme din lanţul trofic,
numite heterotrofe (heteros = diferit);
- prin degajarea O2, în fotosinteză se creează condiţii optime respiraţiei aerobe;
- prin consumul de CO2 plantele purifică atmosfera terestră.
Lumina solară influenţează fotosinteza prin: cantitate (grad de iluminare4) şi calitate.
Gradul de iluminare. Atunci când ceilalţi parametri sunt optimali: CO2, temperatura,
aprovizionarea cu apă, intensitatea luminii determină intensitatea fotosintezei.
Plantele au acces diferit la lumină (fig. 2.4.). Consecinţă a adaptării ecologice la
anumite condiţii de mediu, plantele manifestă cerinţe diferite faţă de intensitatea
luminoasă, din acest punct de vedere fiind clasificate în două categorii:
Plante heliofile, adaptate la o intensitate luminoasă ridicată (helios = soare);
Plante ombrofile, adaptate la o intensitate luminoasă scăzută.
Heliofilele îşi încep fotosinteza la o intensitate luminoasă de 80-100 de
lucşi, după care intensitatea fotosintezei creşte proporţional cu intensitatea luminii
până la 50.000 de lucşi. Peste această valoare are loc o plafonare a fotosintezei
până la 100.000 de lucşi. La o intensitate luminoasă mai mare de 100.000 de lucşi,
intensitatea fotosintezei scade, iar la 140.000 de lucşi fotosinteza încetează.
Faţă de intensitatea luminii într-o zi însorită de vară de 100.000 de lucşi se
constată că plantele heliofile pot valorifica 50% din lumina solară directă.
Ombrofilele îşi încep fotosinteza la o intensitate luminoasă de 8-10 lucşi.
Intensitatea fotosintezei creşte proporţional cu intensitatea luminii până la
valoarea de 10.000 de lucşi. Peste această valoare are loc o plafonare a
fotosintezei până la 15.000 de lucşi, după care intensitatea fotosintezei scade.
Plantele ombrofile pot valorifica numai 10% din lumina solară directă.

4
Iluminarea reprezintă, în fizică, acea mărime fotometrică egală cu densitatea fluxului luminos care cade pe
suprafaţa unui corp. Unitatea de măsură pentru gradul de iluminare este lux-ul (plural lucşi) .
Luxul (lx) reprezintă iluminarea produsă de un flux luminos de un lumen ce cade uniform pe aria
de un metru pătrat.

24
 Figura 2.4. Cuantumul radiaţiei solare în funcţie de densitatea vegetaţiei într-o pădure mixtă (a),
într-un lan de porumb (b) (după Larcher, 2001)
Prin săgeţi este indicată cantitatea de radiaţii absorbită de fiecare strat în parte, precum şi cantitatea ajunsă
pe sol. R= radiaţia solară reflectată

În general, intensitatea luminoasă ridicată dăunează plantelor. Se produce

aşa numitul fenomen de solarizaţie, cauzat, în primul rând, de efectul caloric al
luminii. Solarizaţia se manifestă prin intensificarea transpiraţiei urmată de
deshidratare, închiderea stomatelor şi intensificarea respiraţiei.
Comparând specii cu cerinţe diferite faţă de lumină se constată adaptarea
ecologică a acestora la condiţiile de mediu.
Plantele heliofile prezintă adaptări morfo-anatomice şi fiziologice ale frunzelor, cum ar fi:
grosimea mare, numărul mare de stomate, parenchimul palisadic bi- sau
tri-stratificat, reţeaua densă de nervuri, cloroplastele mici, cu cantitate
de clorofilă mai redusă, raportul scăzut între pigmenţii verzi şi pigmenţii
galbeni.
Plantele ombrofile sunt plantele din păduri, desişuri etc. Frunzele au grosime mică,
număr redus de stomate, parenchim palisadic unistratificat, reţea rară
de nervuri, cloroplaste mari cu o cantitate mare de clorofilă, iar raportul
dintre pigmenţii verzi şi cei galbeni este ridicat.
În coroana arborilor, există o adaptare a frunzelor la condiţiile de iluminare, astfel că
frunzele din centrul coroanei au caracter ombrofil, iar cele de la exteriorul
coroanei, expuse la lumină directă, au caracter heliofil.
Calitatea luminii, se referă la compoziţia spectrală a luminii.
Randamentul fotosintezei diferă în funcţie de culoarea luminii monocromatice.
Plantele absorb, prin intermediul clorofilei, radiaţiile spectrului vizibil cu lungimi
de undă de 600 - 700 nm (ROG) şi 435-500 nM (AIV).
S-a constatat că radiaţiile roşii, portocalii şi galbene favorizează biosinteza
glucidelor, iar radiaţiile albastre, indigo şi violet favorizează sinteza substanţelor
proteice. Cunoscând acest aspect, în practică, se poate dirija biosinteza
substanţelor organice la diferite specii horticole cultivate în spaţiile protejate.
Din punct de vedere ecologic, calitatea luminii influenţează răspândirea diferitelor tipuri de
alge în apa mărilor şi oceanelor (Toma, 2009):
- “la suprafaţă, în zona bogată în radiaţii roşii, numită zona eufotică predomină algele
verzi care pentru procesul de fotosinteză absorb, la fel ca şi plantele
terestre, radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 660 şi 680 nm.
- la adâncime, în zona săracă în radiaţii roşii, numită zona disfotică predomină algele
roşii care datorită prezenţei fitoeritrinei sunt capabile să folosească radiaţii
cu lungime de undă mai scurtă: verzi sau albastre”.
25
Lumina şi creşterea
În afară de fotosinteza, lumina influenţează atât morfogeneza cât şi creşterea
organelor plantelor.
La nivel celular intensitatea luminoasă optimă reduce extensia celulelor şi
favorizează diferenţierea acestora. Prin acest efect este redusă creşterea tulpinilor
şi a lăstarilor şi este intensificată creşterea rădăcinilor; este stimulată diferenţierea
ţesuturilor conducătoare şi mecanice, ceea ce dă naştere unor plante viguroase şi
măreşte rezistenţa tulpinilor la cădere, de exemplu la cereale.
Frunzele sunt groase, de culoare verde.
În regiunile nordice, în care lumina difuză este săracă în radiaţii albastre,
indigo şi violet arborii cresc la înălţimi considerabile, în timp ce pe platourile
alpine, în care lumina este bogată în aceste radiaţii, talia plantelor este redusă,
creşterea repentă (târâtoare).
La aceasta se adaugă şi excesul radiaţiilor ultraviolete care distrug hormonii
responsabili de elongaţia celulelor. Cultivate la câmpie plantele alpine prezintă o
creştere normală. În regiunile montane, radiaţiile UV reduc populaţiile de bacterii
(la munte sunt amplasate sanatoriile pentru bolnavii de plămâni).
Intensitatea luminoasă slabă provoacă decolorarea plantelor, fenomen numit
etiolare. Plantele etiolate pierd culoarea verde (biosinteza clorofilei are loc în
prezenţa luminii) şi rămân colorate în galben-pal.
De asemenea, la intensitate luminoasă
slabă, plantele devin fragile. Ţesuturile
mecanice sunt slab dezvoltate deoarece
lumina stimulează diferenţierea celulară.
În lipsa luminii se produc modificări de
creştere numite fotomorfoze: la plantele
dicotiledonate tulpinile se alungesc, iar
frunzele rămân mici, uneori se reduc la
solzi în timp ce la plantele
monocotiledonate tulpinile rămân scurte, iar
frunzele se alungesc.
La cartof, lumina are un rol esenţial în
Figura 2.5. Aspectul lăstarilor de cartof crescuţi la: procesul de preîncolţire a tuberculilor
întuneric (a) și lumină (b) (Foto: Cristina Slabu, 2012) (fig. 2.5.), în vderea obţinerii unor producţii
timpurii.

Lumina şi germinaţia seminţelor

Cu puţine excepţii, seminţele germinează la fel de bine la lumină ca şi la
întuneric. Deşi se crede că seminţele germinează cel mai bine în întuneric, acest
lucru este valabil numai în cazul unor specii din habitate foarte aride. S-a
demonstrat faptul că seminţele mici, în special ale plantelor anuale, au nevoie de
lumină pentru a germina.
Nevoia de lumină constituie o adaptare ecologică a speciei, din două considerente:
1. previne germinarea seminţelor aflate la adâncime mai mare în sol pentru
a preîntâmpina moartea plantulei prin epuizarea rezervei de elemente nutritive din
sămânţă până la ieşirea la suprafaţa solului;
2. previne germinarea seminţelor atunci când acestea sunt umbrite de către
plantele vecine, pentru a evita concurenţa pentru lumină.

26
 Lumina şi mişcările plantelor
Fototropismul este mişcarea orientată
de creştere provocată de acţiunea unilaterală
a luminii. Se manifestă pozitiv la tulpină şi
negativ la rădăcină.
Din punct de vedere ecologic şi
fizioogic, fenomenul de fototropism este
deosebit de important în orientarea frunzelor
spre o intensitate luminoasă optimă, capabilă
să realizeze intensitatea maximă a
fotosintezei.
Orientarea limbului frunzei în funcţie
de sursa de lumină este asigurată de curbarea
fototropică a peţiolului. Aceasta orientează
Figura 2.6.a Fototropism
frunzele cu limbul perpendicular pe direcţia (sursa imaginii :dictionar de Figura 2.6.b. Fototropism
razelor de lumină (fig. 2.6 a şi b.). biologie.Spektrum.de) (Foto: Slabu, 2018)

B. Animalele şi lumina
Lumina are un rol major şi asupra vieţii animalelor, chiar dacă acestea nu se
hranesc prin fotosinteză.
Din punct de vedere fiziologic, ajută la sinteza vitaminei D, cu rol în fixarea
calciului în organism.
Prin acţiunea asupra organelor fotoreceptoare asigură orientarea în spaţiu. Durata
de iluminare determină bioritmurile zilnice şi sezoniere, care duc la reproducerea
păsărilor şi mamiferelor, năpârlirea şi acumularea grăsimilor, migraţiile,
hibernarea (Lupaşcu A., 2004).
Determină coloritul şi uneori, forma corpului. Pentru animale lumina joacă un rol
foarte important şi din perspectiva: a vedea şi a fi văzut.
În vederea supravieţuirii, de-a lungul evoluţiei, animale s-au adaptat pentru
a se eschiva atacului prădătorilor prin: coloraţie de avertizare, homocromia
cu mediul, fitomimare (copierea formelor frunzelor şi ramurilor) sau
mimetism (copierea celor temuţi).

T. A. 2.1.
1 Legea toleranţei a fost 2. Mediul abiotic este constituit din ansamblul
elaborată de: …….………. din ………… ocupat de organism, cu
a. Liebig; care acesta interacţionează.
b. Shelford;
c. Darwin. 3. Mediul biotic este constituit din totalitatea
………..cu care individul vine în contact şi
interacţionează.

4. Explicaţi prezenţa algelor verzi la suprafaţa mării şi a celor roşii la adâncime.

2.3.2 Temperatura ca factor ecologic

Temperatura are un rol ecologic principal în structura biocenozelor.

Este condiţionată de poziţia geografică pe glob, expoziţia terenului şi
înclinarea pantei. Influenţează desfăşurarea proceselor metabolice ale
organismelor.

27
Alături de lumină, temperatura constituie un factor limitant al răspândirii organismelor pe Glob.
Formaţiunile vegetale majore (biomii tereştri) sunt distribuiţi în funcţie de
temperatură.
Acţionează după legea toleranţei, fiecare specie prezentând valori de
minim şi maxim ale temperaturii, numite şi praguri biologice, în afara cărora
supravieţuirea nu este posibilă. Între acestea este situată temperatura optimă la
care valorificarea condiţiilor de mediu este maximă.
În funcţie de cerinţele faţă de temperatură, organismele se clasifică în:
euriterme, stenoterme şi mezoterme.
Pe Terra, majoritatea speciilor prezintă pragurile biologice situate între
0 şi 50oC, cu optimul de 16o-28 oC.
Excepţii: în afara acestor limite pot supravieţui aşa numitele organisme extremofile,
fiind vorba de organisme termofile şi hipertermofile care preferă temperaturi
mari foarte mari, şi psihrofilele (criofile), care preferă temperaturi sub -15oC.
Termofilele şi hipertermofilele. Termofilele sunt archee şi bacterii care trăiesc în izvoare
geotermale, fierbinţi, în care temperatura apei atinge între 60 şi 80 oC, de exemplu
bacteriile descoperite în Valea Morţii din California.
S-au descoperit însă şi microorganisme capabile să trăiască la temperaturi de peste 80 oC.
Se găsesc în izvoare termale submarine, recordul de temperatură cunoscut până în
prezent fiind de 122 oC. Au fost denumite hipertermofile (Martinez, 2004).

Microorganisme termofile sunt şi cele care

dau coloritul aproape nepământean al celui
mai mare izvor termal din Statele Unite,
vestitul Grand Prismatic Spring, din parcul
Yellowstone (fig. 2.7.).

Figura 2.7. Grand Prismatic Spring

(http://en.wikipedia.org/wiki/Grand_Prismatic_Spring)
Psihrofilele (criofilele) sunt mai numeroase decât cele din categoria precedentă şi mai
diversificare din punct de vedere sistematic: pe lângă archee şi bacterii au fost
descoperite ciuperci microscopice, animale microscopice (tardigrade) şi alge
unicelulare de zăpadă.
De exemplu: Chlamydomonas nivalis, o specie de alge verzi care prosperă în apă
îngheţată (Williams şi colab., 2003). Conţine un pigment carotenoid roşu secundar
(astaxantin) în plus faţă de clorofilă şi cauzează fenomenul de "zăpada de pepene"
(watermelon snow).
Curioziţăţi:

Tardigradele (fig. 2.8.) - animale nevertebrate de

dimensiuni foarte mici (1,5 - 0,1 mm lungime),
răspândite pe tot globul, cel mai des printre asociațiile
de licheni și mușchi, sunt capabile să supraviețuiască în
condiții extreme, la temperaturi între -273°C și +151°C.
Îşi păstrează vitalitatea circa un deceniu fără apă.
Fig. 2.8. Milnesium tardigradum
(Goldstein şi Blaxter, 2002 şi Schokraie et al, 2012). (sursa foto: Schokraie et al, 2012

28
A. Plantele şi factorul termic
Temperatura solului şi a aerului reprezintă unul din principalii factori ecologici care
controlează răspândirea plantelor.
În funcţie de cantitatea de căldură disponibilă, în anumite regiuni ale Terrei se delimitează
o zonalitate latitudinală şi altitudinală a vegetaţiei. Ca adaptare la temperaturile
extreme, pozitive sau negative plantele şi-au format diferite organe regenerative
(muguri, rizomi, bulbi, tuberculi) care rezistă în sol la diferite adâncimi (Lupaşcu,
2004).
Temperatura solului este partea de energie solară absorbită de sol şi transformată în
căldură. Aceasta este parţial reflectată în atmosferă ca radiaţie terestră şi parţial
consumată în procesele fizico-chimice şi biologice.
La aceasta se adaugă cantitatea de energie rezultată din activitatea biologică a
microorganismelor din sol. Solul bogat în substanţe organice are o activitate
microbiologică mai ridicată. Temperatura solului controlează germinaţia
seminţelor şi absorbţia apei şi a sărurilor minerale în timpul perioadei de vegetaţie
(Toma L. D., 2009).
În afara preferendumului termic, temperatura acţionează ca factor ecologic ce
controlează răspândirea plantelor şi prin fenomenul de vernalizare.
Acesta condiţionează dezvoltarea, respectiv realizarea fazei reproductive a speciei, numai
după acţiunea unei anumite perioade de temperatură scăzută, numită şi
cerinţă de frig, de exemplu la grâul de toamnă (fig. 2.9.).
Grâul de toamnă, semănat primăvara, nu va producere recoltă.

Figura. 2.9. Aspectul plantelor cu sau fără vernalizare

B. Animalele şi factorul termic

În funcţie de capacitatea de a suporta variaţiile temperaturii animalele pot fi:
euriteme, stenoterme şi mozoterme.
Euriterme = suportă variaţii foarte largi de temperatură. Ex. vrabia Passer domesticus sau şoarecele
(Mus musculus).
Stenoterme = suportă variaţii foarte mici de temperatură. Ex. Larvele de Bombyx mori care se dezvoltă
între 20 si 23 grade Celsius.
Mezoterme = se dezvoltă între limite medii de temperatură.
Din punctul de vedere al variaţiei temperaturii corpului faţă de temperatura
mediului, animalele se clasific în: pokiloterme şi homeoterme.
Pokilotermele (gr. pokilos – variat; therma – căldură) sunt animale cu temperatura corpului
variabilă în funcţie de cea a mediului extern, deoarece nu posedă mecanisme de
termoreglare (animale ectoterme). Cu toate acestea pot acţiona pentru
compensarea temperaturilor prea ridicate sau coborâte.

29
 Sunt capabile de a-şi modifica circulaţia sângelui spre ţesuturile periferice mărind, după
caz, pierderea sau absorbţia de căldură. De asemenea, se deplasează spre locurile
însorite sau umbrite.
Creşterea temperaturii corpului este posibilă şi datorită adaptării cromatice:
culorile sumbre absorb lumina cu un randament mai mare.
În condiţii vitrege, aceste animale intră în amorţire: hibernare, pe timpul
iernii sau estivaţie în perioadele toride.
Homeotermele (gr. homoios – asemănător; therma – căldură) sunt animale care prin
adaptări morfologice, fiziologice şi comportamentale au capacitatea de a-şi
menţine constantă temperatura corpului, indiferent de cea a mediului ambiant.
Se disting adaptări la temperaturi ridicate, în scopul pierderii de energie şi adaptări
la temperaturi scăzute, pentru reducerea pierderii de energie.
Aceste adaptări pot fi morfologice, fiziologice şi comportamentale, la care se
adaugă hipotermia adaptativă.
Adaptările morfologice sunt determinate de talia animalelor, dimensiunile extremităţilor şi
grosimea stratului subcutanat de grăsime.

Regula lui Bergmann – într-un grup sistematic de homeoterme, talia animalelor creşte
pe măsură ce ne îndepărtam de ecuator spre latitudini mai mari.

Animale din aceeaşi specie care trăiesc în zone diferite, prezintă dimensiuni
diferite ale corpului. Această modificare a apărut ca o necesitate a reducerii
pierderii energetice la speciile care trăiesc în zonele reci.
Animalele din zonele arctice
sunt mai mari comparativ cu
cele din zonele temperate sau
calde. În aceste cazuri
acţionează legea suprafeţei:
când raportul dintre volum şi
suprafaţă este mai mic,
pierderile de căldură sunt mai
reduse. Un animal de talie mai
mare, va avea o suprafaţă
relativă a corpului mai mică
decât un animal de talie mică.
De exemplu, pinguinii cei mai
mari sunt la latitudini mai mari
iar speciile mici la zone
temperate (fig. 2.10.). Ursul
brun creşte în talie de la Sud la
Nord. Scopul este reducerea
pierderii de căldură.
Figura. 2.10. Talia pinguinilor în funcţie de condiţiile de habitat
(http://www.zum.de/Faecher/Materialien/beck/bs11-20.htm, modificat)

Regula lui Allen – dimensiunile apendicelor corporale la animale (membre, urechi, bot)
se reduc odată cu creşterea latitudinii.

Aspectul urechilor la diferite rase de vulpi (fig. 2.11), sau a diferitelor rase de iepuri (fig. 2.12)
le permite minimalizarea sau, din contra, maximizarea pierderilor de căldură.

30
Figura 2.11. Aspectul urechilor la diverse rase de vulpi: Figura 2.12. Aspectul urechilor la diferite rase de
a – vulpea polară (Vulpes lagopus, sin. Alopex lagopus), iepuri: a – iepure de mute/polar (Lepus timidus), b
b – vulpea roşie (Vulpes vulpes), c – vulpea de deşert (Vulpes zerda). – iepure de câmp (Lepus europaeus), c – iepurele
brun (de deşert) (Lepus capensis).
Adaptări fiziologice: la frig se produce o intensificare a proceselor metabolice pentru
producerea de căldură.
Adaptări comportamentale: căutarea habitatelor cu temperaturi mai favorabile, construirea
de tunele, vizuini in zăpadă (ex: nevăstuica) pentru a rezista temperaturilor
scăzute sau în nisip pentru a rezista arşiţei din deşert. O altă adaptare
comportamentală este traiul în colonii aglomerate (ex. la pinguini).
Hipotermia adaptativă reprezintă intrarea într-o stare de latenţă. Această stare se numeşte
hibernare când este cauzată de temperaturi scăzute şi estivaţie, când e produsă de
temperaturi ridicate.

T. A. 2.2.
1. Care dintre următoarele categorii de organisme pot avea areale cosmopolite:
euritermele sau stenotermele?

2. Din ce cauză soiurile de grâu de toamnă semănate primăvara nu produc recoltă?

2.3.3. Apa ca factor ecologic

Existenţa vieţii pe Pământ este indisolubil legată de apa care reprezintă un

factor de prim ordin în desfăşurarea proceselor biochimice, fiziologice si
ecologice esenţiale.
Apa ca factor ecologic, acţionează asupra biocenozelor terestre sub formă de:
precipitaţii, umiditate atmosferică, umiditatea solului, zăpadă.
Precipitaţiile reprezintă un factor limitativ esenţial în răspândirea vegetaţiei pe Terra.
În funcţie de regimul precipitaţiilor şi de temperatură, pe Terra se formează
ecosistemele majore (biomi).
Umiditatea atmosferică influenţează pierderea de apă din sol prin evaporare, precum şi
transpiraţia organismelor. Umiditatea atmosferică se poate exprima în 3 moduri:
absolută, maximă şi relativă.
Umiditatea absolută reflectă cantitatea de vapori de apă prezentă efectiv
într-un volum de aer, la temperatura existentă la un moment dat. Umiditatea
absolută se exprimă cel mai simplu în grame de apă la metru cub de aer.
Umiditatea maximă reprezintă cea mai mare cantitate de vapori de apă care
se poate găsi într-un volum determinat de aer, la o anumită temperatură.
Umiditatea maximă presupune saturarea cu vapori de apă a aerului. Odată cu
creşterea temperaturii aerului, creşte şi capacitatea sa de saturare cu vapori.
Fenomenul este important în procesul de termoreglare prin evaporare.
Umiditatea relativă reprezintă raportul procentual dintre cantitatea de
vapori de apă pe care o conţine un volum de aer şi cantitatea de vapori de apă care
ar satura acelaşi volum de aer.

31
 Deficitul de saturaţie exprimă diferenţa dintre umiditatea maximă la
temperatura dată şi umiditatea absolută. Cu cât acest deficit este mai mare, cu atât
aerul poate primi mai mulţi vapori de apă şi ajută la procesul de termoreglare.
Punctul de rouă este temperatura la care umiditatea absolută prezentă
ajunge la saturaţie, adică devine maximă.
Umiditatea solului. Apa din sol se găseşte sub mai multe forme care sunt reţinute cu forţe
diferite de către particulele de sol. Aceste forme sunt:
- apa de constituţie sau legată chimic, care intră în compoziţia diferitelor
substanţe ca apă de cristalizare;
- apa higroscopică, care formează un strat monomolecular la suprafaţa
particulelor de sol, este reţinută cu forţe foarte mari, până la 1000 atm. şi nu poate
fi îndepărtată decât prin uscare la 105ºC;
- apa peliculară, care formează straturi succesive la suprafaţa particulelor de
sol; straturile interne sunt reţinute cu forţe mari, de 30-50 atm., iar cele externe cu
forţe mici, de 0,5-30 atm.;
- apa capilară, care există în spaţiile capilare ale solului; este reţinută cu
forţe mici, de până la 1 atm, este mobilă, având circulaţie ascendentă;
- apa gravitaţională care există în spaţiile largi ale solului; este foarte
mobilă, având circulaţie descendentă, sub acţiunea gravitaţiei.
Pentru plante, formele accesibile de apă sunt reprezentate de apa capilară,
straturile externe ale apei peliculare şi apa gravitaţională.
Zăpada poate avea efecte pozitive ca izolator termic. Contribuie la menţinerea şi
dezvoltarea vegetaţiei, prin protecţia împotriva îngheţului. Efectele negative sunt
cauzate de ruperea ramurilor.

Apa ca biotop influenţează biocenozele acvatice prin proprietăţile fizice (temperatură,

viteza de curgere, turbiditate, viscozitate etc.) şi chimice (conţinutul de oxigen,
CO2 , nutrienţi, substanţe toxice etc.)
Temperatura determină structura biocenozelor, bioritmul şi productivitatea
biologică a ecosistemelor.
Turbiditatea este data de cantitatea de materii aflate în suspensie în apa. Creşterea
turbidităţii poate avea efecte negative asupra organismelor prin sedimentarea
microalgelor care aderă la particule, colmatarea aparatului filtrator al
organismelor zooplanctonice, colmatarea branhiilor peştilor.
Vâscozitatea creste odată cu scăderea temperaturii apei. Creşterea vâscozităţii se
diminuează capacitatea de mobilitate a organismelor planctonice şi viteza lor de
coborâre (de sedimentare).
pH-ul influenţează semnificativ viaţa organismelor acvatice. Apa mărilor şi
oceanelor are un pH cuprins între 7,9 şi 8,25, cu o medie 8,08 (Raven, 2005 )
Acidifierea apei mării constituie o problemă ecologică gravă, ca urmare a
efectelor asupra coralilor şi a altor organisme cu schelet calcaros.
Oxigenul dizolvat în apă provine cu preponderenţă din fotosinteza plantelor
acvatice şi prin difuzie din atmosfera. Este utilizat în respiraţie, în procesele chimice
reducătoare, iar o mare parte difuzează în aer.
Dioxidul de carbon (CO2) provine din respiraţia plantelor, descompunerea
materiilor organice, difuzia din atmosfera şi apele pluviale. Consumatorii sunt: plantele
şi procesele chimice. Concentraţiile de 25 până la 50 mg/l favorizează creşterea
plantelor acvatice. În concentraţii mai mari, CO2 este toxic pentru organisme.
Salinitatea apei este data de suma substanţelor minerale solvite şi determină
presiunea osmotică a mediului, obliga la repartizarea în spaţiu a speciilor.
În raport cu gradul de concentrare în săruri, apele se clasifică în ape dulci
(c = 0 - 2 ‰), ape salmastre (c = 2 - 17 ‰) şi ape marine (c ≥17 ‰) .
32
 A. Plantele şi factorul hidric
Apa reprezintă un factor ecologic ce limitează răspândirea plantelor pe glob.
Adaptarea plantelor, din diferite grupe ecologice, la condiţiile specifice de
mediu, se face prin diferite caractere morfo-fiziologice ce controlează atât
absorbţia cât şi pierderea apei prin procesul de transpiraţie.
Din acest considerent, apa este privită ca factorul care a determinat în cea
mai mare măsură modificările morfoanatomice ale plantelor, ca o consecinţă a
condiţiilor variate de mediu (Toma Liana Doina, 2009).
Fiecare specie prezintă limite bine stabilite ale preferendumului hidric,
existând chiar specii indicatoare pentru anumite condiţii de umiditate.
În raport cu gradul de umiditate a substratului, speciile pot fi eurihidre şi
stenohidre (Ştefan şi Oprea, 2007)
Plantele stenohidre, pot fi: hidrofile, higrofile, mezofile, xerofile.
Plantele hidrofile trăiesc numai în apă. Acestea pot fi:
- natante (plutitoare la suprafaţa apei): Lemna minor – lintiţa de apă, Wolffia
arrhiza, Trapa natans– cornaci;
- submerse (plutesc sub suprafaţa apei): Myriophyllum verticillatum – peniţă
Elodea canadensis, Utricularia vulgaris;
- emerse (înrădăcinate, având frunze şi flori deasupra apei): Nymphaea alba –
nufăr alb, N candida, Nuphar luteum, Hydrocharis morsus ranae – iarba
broaștelor.
Plantele higrofile trăiesc în zone cu umiditate ridicată (Typha latipholia – papura, Juncus
inflexus – pipirig, Carex riparia – rogoz)
Plantele mezofile trăiesc în zone cu umiditate moderată.
Plantele xerofile trăiesc în zone cu umiditate foarte scăzută. Rezistenţa lor la secetă este
asigurată de anumite însuşiri morfo-anatomice şi fiziologice. Din punct de vedere morfologic,
caracterele de xeromorfism se manifestă prin dezvoltarea puternică a sistemului radicular şi
reducerea organelor aeriene, pentru a realiza un echilibru între absorbţia apei şi transpiraţie.
Frunzele prezintă modificări secundare ale membranei
reprezentate de cutinizare şi cerificare sau de dezvoltarea unui
înveliş de peri deşi. Stomatele sunt mici, aşezate în adâncituri
numite cripte (fig. 2.13), de exemplu la oleandru (fig. 2.14)
ceea ce împiedică pierderea apei prin evaporare (vaporii de apă
care se adună sunt feriţi de curenţii de aer).
În condiţii de deşert, suprafaţa foliară se reduce până la
formarea unor ţepi, iar funcţia asimilatoare este preluată de
tulpini, de exemplu la cactuşi. Din punct vedere anatomic
organele plantelor prezintă un ţesut numit parenchim aquifer,
cu o mare capacitate de reţinere a apei.
Figura. 2.13 : Secţiune transversală Din punct de vedere fiziologic, celulele ţesuturilor deţin o
prin frunza de oleandru (Neruim presiune osmotică foarte ridicată determinată de acumularea
oleander) cu observarea stomatelor
unor substanţe osmotic active şi conţin mucilagii cu o mare
capacitate de reţinere a apei.

Fotosinteza este de tip CAM (vezi modulul de

Fiziologie vegetală).
Valorile optimului de umiditate variază cu fenofaza, existând
aşa numitele faze critice pentru apă, situate în general în
timpul creşterii vegetative şi al înfloririi. În afara limitelor de
toleranţă, supravieţuirea nu este posibilă.
Figura 2.14 Nerium oleander

33
 În condiţiile unui dezechilibru hidric între
absorbţia intensă a apei prin rădăcini şi
transpiraţia scăzută, plantele elimină prin frunze
apa sub formă de picături, fenomen numit
gutaţie (fig. 2.15). Este considerată un fenomen
de adaptare ecologică la condiţii de temperatură
şi umiditate ridicate. Se facilitează astfel
circulaţia apei în plantă şi totodată transportul
substanţelor biogene.
Figura 2.15. Gutaţie la plante de
Triticum aestivum (Foto: Florea M., 2014)
B. Animalele şi factorul hidric
La fel ca şi plantele, în funcţie de preferinţele pentru apă, organismele
animale pot fi împărţite în aceleaşi 4 categorii: hidrofile, higrofile, mezofile,
xerofile.
Adaptări ecologice la presiunea osmotică a apei:
În funcţie de diferenţa de concentraţie dintre mediul extern (apă) şi mediul intern
(lichidele corporale) organismele pot fi:
- izoosmotice: nevertebrate care au aceeaşi concentraţie ca a mediului extern.
- hipoosmotice (hipotonice). La unii peşti marini, lichidele corporale sunt mai puţin
concentrate decât concentraţia mediului extern. Există risc de deshidratare, contracarat
prin ingerarea apei concomitent cu eliminarea sărurilor prin branhii.
- hiperosmotice (hipertonice): peştii de apă dulce şi mamiferele acvatice care au lichidele
corporale cu o concentraţie mai ridicată decât mediul extern. Preiau electroliţii şi elimină
surplusul din apă prin urină.
Adaptări ecologice ale animalelor la deshidratare:
- îngroşarea straturilor cornoase ale pielii;
- alungirea pasajelor nazale ce determină reducerea pierderilor de apă prin
respiraţie;
- substanţe de excreţie foarte concentrate (de exemplu la păsări şi reptile);
- producerea de apă metabolică prin arderea grăsimilor, de exemplu la cămilă.

Un exemplu interesant îl constituie specia Dipodomys

deserti, şobolanul cangur din deşert (fig. 2.16) care trăieşte
în Deşertul Sonora, Deşertul Mojave şi Valea Morţii din
California.
Este activ mai mult noaptea. Nu bea niciodată apă.
Necesarul de apă şi-l asigură pe mai multe căi: prin organe
Figura 2.16. Dipodomys deserti
speciale din interiorul nasului care îi permit să absoarbă (sursa foto: California Department
umiditatea atmosferică; prin eliminarea unei cantităţi foarte of Fish and Wildlife from
mici de urină foarte concentrată, ca urmare a eficienţei Sacramento)
rinichilor; prin producere de apă metabolică.
.
T. A. 2.3.
1. Plantele hidrofile:
a) nu necesită apă
b) trăiesc în apă
c) trăiesc în zone umede
2. Care sunt formele de apă din sol accesibile plantelor?
3. Care sunt adaptările animalelor la viaţa de deşert?

34
2.3.4. Aerul ca factor ecologic

Influenţează viaţa organismelor prin compoziţia chimică şi prin mişcările maselor de aer.
Compoziţia aerului atmosferic
Atmosfera reprezintă un amestec de gaze, în principal azot şi oxigen în
care se află în suspensie diferite particule solide şi lichide de origini diferite,
denumite aerosoli.
Oxigenul, cel mai important gaz, din prisma respiraţiei aerobe, se găseşte, în aerul
atmosferic, în proporţie de 20,95%. Această concentraţie este menţinută relativ
constantă prin producerea continuă de oxigen în procesul de fotosinteză şi prin
consum în procesele oxidative.
Fitoplanctonul5 cât şi plantele terestre, în special cele din pădurile
tropicale, constituie adevărate uzine producătoare de oxigen. Oxigenul astfel
produs reînnoieşte zilnic rezervele din atmosfera terestră, care se menţin în
limitele optime pentru respiraţia plantelor şi a animalelor. Pe drept cuvânt,
pădurea ecuatorială este considerată "plămânul Terrei" (Toma, 2009).
Se impune remarcat faptul că, un hectar de pădure produce de 50 de
ori mai mult oxigen decât unul ocupat cu plante agricole.
Reducerea suprafeţelor împădurite la care se mai adaugă şi
inhibarea fotosintezei fitoplanctonului prin poluarea apelor cu substanţe
toxice contribuie substanţial la scăderea rezervei de oxigen atât de
necesar vieţii.
Dioxidul de carbon se găseşte într-o concentraţie relativ constantă, de 0,03-0,04%.
Reprezintă principala sursă de carbon necesar în hrana organismelor autotrofe
foto- şi chimio-sintetizatoare. Principalele surse de CO2 sunt: arderea
combustibililor, respiraţia aerobă a organismelor, descompunerea substanţelor
organice de către organismele anaerobe, transformarea bicarbonaţilor în carbonaţi
la nivelul mărilor şi oceanelor, izvoare minerale suprasaturate, emanaţiile
vulcanice, mofetele. CO2 reprezintă unul dintre principalele gaze cu efect de seră.
În momentul de faţă, acumularea excesivă a CO2 în aerul atmosferic
accentuează "efectul de seră", cu consecinţe ecologice majore la nivel
planetar. Creşterea excesivă a concetrţiei de dioxid de carbon în atmosferă poate
fi prevenită cu ajutorul plantelor. Calculele specialiştilor arată că anual, la nivel
global este fixată, în procesul de fotosinteză, o cantitate de 174 miliarde tone de
CO2 (17,4 x 1010 t), din care 19 miliarde de tone (1,9 x 1010 t) de către plantele de
uscat, iar restul de plantele acvatice din mări, oceane şi râuri. Prin asimilarea unei
tone de carbon, în procesul de fotosinteză, sunt degajate în aerul atmosferic 2,7
tone de O2, astfel că anual plantele verzi eliberează în mediul extern 460 miliarde
de tone de O2 (4,6 x 1010 t), care reprezintă unica sursă naturală de O2 de pe planetă
(Toma, 2006).
Deplasarea maselor de aer. Rolul important al vântului ca factor ecologic este cel de
transport. Determină evoluţia condiţiilor climatice prin deplasarea norilor răcirea
sau încălzirea unei anumite regiuni. Asupra organismelor exercită efecte benefice
dar şi negative.

5
Fitoplancton - totalitatea organismelor vegetale din componența planctonului.
Plancton - totalitatea organismelor vii (vegetale și animale), care trăiesc în apele dulci sau
marine plutind pasiv sau aflându-se în stare de suspensie (constituie hrana unor pești și a
altor animale acvatice)
35
 Efectele pozitive ale deplasărilor maselor de aer:
- polenizarea plantelor. Plantele ce se polenizează cu ajutorul vântului se numesc
anemofile. Reprezintă aproximativ o treime dintre plantele producătoare de
polen;
Adaptările florilor la polenizarea anemofilă constau în producerea de cantităţi mari de
polen capabil de a rămâne aeropurtat pentru un timp îndelungat; lipsa unei
coloraţii atrăgătoare, a mirosului şi nectarului. Exemple: speciile din familia
Poaceae, plantele palustre ca trestia şi papura, precum şi numeroşi arbori: bradul,
fagul, stejarul, nucul, alunul, salcia, plopul.
- răspândirea fructelor şi a seminţelor, fenomen numit anemochorie. În acest caz,
fructele sau seminţele sunt mici, uşoare, prevăzute cu diferite structuri specializate
(bractei, papus)
- răspândirea microorganismelor şi a animalelor mici
-reglarea temperaturii corpului prin intensificarea transpiraţiei
- facilitearea comunicării olfactive între animale.
Efecte negative:
- doborâturi de arbori
- extinderea atacurilor de microorganisme patogene aeropurtate
- pierderea apei din sol prin evaporare
- răspândirea seminţelor de buruieni în ecosistemele agricole.

2.3.5. Factorii pedologici

Solul este formaţiunea naturală cea mai recentă de la suprafaţa

litosferei.
Este alcătuit dintr-o succesiune de straturi, care s-au format şi se
formează permanent prin transformarea rocilor şi a
materialelor organice, sub acţiunea conjugată a factorilor
fizici, chimici şi biologici, în zona de contact a atmosferei
cu litosfera.
Ca factor ecologic, influenţează organismele prin proprietăţi fizice,
chimice şi biologice.
O importanţă deosebită o prezintă edafonul.
Edafonul reprezentă totalitatea organismelor vegetale şi
animale care trăiesc în sol, legate de anumite condiţii specifice de viaţă.
(gr. edaphos = sol).
Solul, prin însuşirea de fertilitate, este capabil să întreţină viaţa plantelor.
Fertilitatea reprezintă capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor, în mod
continuu şi simultan apa şi sărurile minerale.
(Dumitrescu şi colab. 1992).
„Feritilitatea naturală a solului este determinată de ansamblul însuşirilor fizice, chimice şi
biologice, care se manifestă în contextul unor condiţii climatice date.” (Contoman
şi Filipv, 2007).
Solul, prin prezenţa organismelor vii, trebuie considerat un ecosistem, iar noţiunea de
fertilitate trebuie privită în strânsă legătură cu lumea vie a solului.

36
 Plantele şi însuşirile solului
Reacţia ecologică a plantelor faţă de natura substratului
În funcţie cerinţele faţă de natura substratului, speciile se împart în două categorii:
stenotope şi euritope (Ştefan şi Oprea, 2007). Dintre speciile stenotope amintim
următoarele categorii:
psamofile – care trăiesc pe nisipuri (gr. psammos = nisip şi philos =iubitor). Adaptările
ecologice le permit să suporte mobilitatea stratului şi deficitul de umiditate
(determinat de permeabilitatea mare a nisipului).
rupicole – care trăiesc pe stâncării, coaste, versanţi abrupţi
pfihrofile – care trăiesc pe soluri reci şi umede.
Reacţia ecologică a plantelor faţă de proprietăţile chimice ale solului
Chimismul solului acţionează prin reacţia solului, conţinutul în elemente
biogene şi prin regimul de săruri.
Reacţia solului (pH-ul) poate constitui un factor limitant pentru plante. Limitele
de toleranţă a pH-ului sunt pentru majoritatea plantelor cuprinse între pH 3 şi
pH 9.
În funcţie de capacitatea de a suporta variaţii mari ale pH-ului, speciile vegetale
pot fi:
euriionice (cu valenţă ecologică largă), care sunt indiferente la valorile pH. De exemplu,
Polygonum aviculare, Carpinus betulus, Populus tremula, Festuca rubra
stenoionice (cu valenţă ecologică restrânsă) care pot fi.
- acidofile: Vaccinium myrtillus, Calluna vulgaris, Nardus stricta
- neutrofile. Paris quadrifolia, Lilium martagon, Galium verum, Quercus
pedunculiflora
- bazifile. Dictamnus albus, Clematis recta, Fraxinus ornus, Valeriana montana
Dintre plantele de cultură stenoionice (cu valenţă ecologică restrânsă) amintim:
acidofile, cartoful şi secara, care cresc la pH-ul 6, neutrofile grâul, care creşte la
pH-ul 7 şi bazifile, orzul şi lucerna, care cresc la pH-ul 8.
pH-ul acid este întâlnit în general pe solurile silicioase, iar plantele se numesc silicofile. Ca
urmare a slabei nitrificări plantele, de exemplu coniferele şi ericaceele au micorize
ectotrofe şi endotrofe, iar plantele insectivore îşi suplimentează nutriţia prinzând
insecte.
pH-ul alcalin este întâlnit în general pe solurile calcaroase, iar plantele se numesc calcifile
(Adonis vernalis, Salvia nutans, Artemisia austriaca). Solurile calcaroase au o
solubilitate scăzută a metalelor grele şi o activitate foarte ridicată de nitrificare şi
fixatoare de azot.

Reacţia ecologică a plantelor faţă de conţinutul în elemente biogene

Solul conţine elemente chimice esenţiale pentru creşterea şi dezvoltarea
organismelor.
În literatura de specialitate, aceste elemente sunt numite elemente
biogene, bioelemente sau nutrienţi şi grupate în macroelemente (necesare
organismelor în cantităţi mari), de exemplu fosforul (P), azotul (N2), potasiul (K),
sulful (S), calciul (Ca), magneziul (Mg), fierul (Fe), şi microelemente (necesare
organismelor în cantităţi mici), de exemplu: borul (B), zincul (Zn), cuprul (Cu),
manganul (Mn), clorul (Cl), cobaltul (Co).

37
Pentru plantele de cultură, Fiziologia vegetală, Agrochimia şi Nutriţia plantelor studiază în
detaliu rolul acestor elemente, simptomele excesului sau insuficienţei lor.
Plantele cu cerinţe speciale pentru anumite elemente se pot găsi grupat pe
anumite tipuri de sol, indicând, în acest fel, şi caracteristicile acestuia. Sunt
numite bioindicatori sau indicatori ecologici. De exemplu pe solurile bogate în
azot cresc plantele nitrofile (urzica - Urtica dioica, spanacul sălbatic -
Chenopodium album, zmeurul - Rubus idaeus).
Conţinutul de elemente biogene constituie factor limitativ în creşterea şi
dezvoltarea organismelor.

Reacţia ecologică a plantelor faţă de concentraţia de săruri din sol

Regimul de săruri, respectiv concentraţia de săruri minerale din sol poate constitui de
asemenea un factor ecologic itant în răspândirea plantelor.În
funcţie de concentraţia de săruri, solurile pot fi:
- normale, cu o concentraţie de 2-5‰ în soluţia solului şi de până
la 10‰ în sol;
- salinizate, cu o concentraţie de săruri superioare acestor valori.
Solurile salinizate pot fi:
- soloneţ, cu săruri alcaline (tip Na2CO3), lipsite de săruri la suprafaţă, situate
numai la adâncime, de culoare cenuşie;
- solonceac, cu săruri neutre (tip NaCl, CaCl2), cu săruri la suprafaţă, de culoare
albă.
Toxicitatea sărurilor variază în funcţie de natura cationului şi anionului acestora. Dacă se
consideră toxicitatea sărurilor de Na2SO4 şi MgSO4 egală cu 1, atunci
cea a NaCl şi MgCl2 este de 2-3 (Contoman şi Filipov, 2007).
Toxicitatea cationilor din soluţia solului creşte în ordinea Ca2+, Na+, Mg2+ (mai multe
detalii, în cap. V, salinitatea solului în ecosistemul agricol).
În funcţie de toleranţa la salinitate, plantele pot fi:
- glicofile, care cresc pe soluri normale;
- halofile, care cresc pe soluri salinizate.
Plantele halofile pot fi:
- euhalofile care cresc pe soluri cu un conţinut ridicat de săruri (100-500 mg/100g sol), de
exemplu Sueda maritima, Salicornia herbacea, Limonium gmelinii
-halofile facultative, care suportă o cantitate mai redusă de săruri, de exemplu,Trifolium
fragiferum, Festuca pseudovina
În funcţie gradul de toleranţă la salinitate, plantele halofile pot fi:
- halofile de sărături puternice (Sueda maritima, Salicornia herbacea);
- halofile de sărături moderate (Puccinellia distans, Plantago maritima);
- halofile de sărături slabe (Matricaria chamomilla).

2.3.6. Factorii orografici

Factorii orografici sunt reprezentaţi de altitudine, expoziţia, înclinarea şi

configuraţia terenului. Ei manifestă o acţiune indirectă asupra plantelor, realizată
prin modificarea factorilor climatici şi edafici.
Altitudinea influenţează temperatura, umiditatea, vântul şi luminozitatea. De exemplu, o
dată cu creşterea altitudinii temperatura scade şi umiditatea creşte, ceea ce
determină procesele de levigare şi podzolire. Rezultatul este etajarea vegetaţiei în
funcţie de altitudine.
Expoziţia influenţează temperatura şi umiditatea aerului. Astfel, pe pantele sudice
temperatura este ridicată şi umiditatea este scăzută; aceasta va determina o
38
 vegetaţie termofilă şi xerofilă. Pe pantele nordice, temperatura este
mai coborâtă şi umiditatea este mai ridicată; aceasta va determina o
vegetaţie mezofilă.
În zona de dealuri, zonarea culturilor se va realiza în funcţie de
aceste condiţii. Astfel, pe pantele cu expoziţie sudică se vor cultiva
vii şi livezi, pe când pe pantele cu expoziţie nordică se vor menţine
pajişti naturale şi păduri.
Înclinarea pantei influenţează atât factorii climatici cum sunt insolaţia şi umiditatea, cât
şi factorii edafici. Astfel, cu cât înclinaţia este mai mare, cu atât insolaţia este mai
puternică, iar capacitatea de reţinere a apei şi acumularea substanţelor organice în
sol este mai redusă, în timp ce o parte din sol este spălat.
Un rol deosebit în înlăturarea acestor efecte îl are vegetaţia lemnoasă, care reduce
insolaţia, fixează solul şi îl fereşte de eroziune. Despăduririle masive ce s-au
realizat pe unii versanţi de munte şi de deal au dus la puternice alunecări de teren
şi fenomene de eroziune.

2.3.7. Alţi factori ecologici

Focul
Foarte des întâlnit în stepă, savană, tundra, taiga, păduri de pin, păduri de eucalipt. ca factor
ecologic influenţează structura, dinamica şi succesiunea biocenozelor afectate.
Incendiile modifică condiţiile ecologice ale mediului şi elimină numeroase specii
vegetale şi animale. Efectele benefice ale focului legate de creşterea fertilităţii
solului sunt constituie un subiect controversat.
Adaptări ecologice la plante: Unele specii lemnoase sunt adaptate pentru a rezista la foc
prin conţinut mare de apă în ţesuturi sau ţesut suberificat bogat: salcia (Salix
alba), stejarul de plută (Quercus suber), baobabul (Adansonia digitata).
Plantele ierboase s-au adaptat prin rezistenţă sub formă de muguri (geofite),
rezistenţă sub formă de seminţe (terofite) sau prin capacitate de regenerare a
rădăcinilor.
Adaptări la animale: De regulă animalele se feresc de foc prin părăsirea habitatelor.
O curiozitate o prezintă insectele pirofile, asupra cărora
focul are efect benefic. De exemplu Melanophila
acuminata (fig. 2.17.) se înmulţeşte numai în arborii
doborâţi de incendii. Prezintă capacitatea de a detecta
fumul de la distanţe foarte mari. Din acest motiv, senzorii
insectei constituie obiect de studiu pentru numeroşi
cercetători, în cadrul unei ştiinţe numite Bionica, în Figura 2.17.. Melanophila acuminata (AG
vederea realizării unor detectoare de fum performante. Prof. Schmitz, http://idw-
online.de/pages/de/image73525)

T. A. 2.4.

1. În funcţie de necesarul de apă, plantele se împart în 4 grupe ecologice:

a) hidrofile, b)……….., c)…………, d)………….

2. Plantele xerofile sunt plante adaptate la…………, frunzele au stomate ……., aşezate în
………….…ceea ce ………….. prin evaporare.

3. Pe soluri salinizate cresc plante: a. glicofile; b. halofile

4. Polenizarea anemofilă reprezintă...............................

5. Ce factori de biotop sunt influenţaţi de cei orografici?

39
2.4. Influenţa organismelor asupra mediului
Nu numai factorii de mediu acţionează asupra organismelor vii ci şi
acestea asupra mediului. Deja cunoscut este faptul că plantele pot influenta clima
unei regiuni. Animalele, prin acţiunile lor, pot influenţa mediul. De exemplu
populaţiile de castori (Castor fiber), prin construirea de diguri, pot opri cursul
unor pâraie sau râuri, modificând astfel peisajul. Coralii pot forma în mări
adevărate insule. Populaţiile de râme, alături de alte vieţuitoare, contribuie la
formarea solului.
Aceste activităţi ale organismelor asupra mediului se răsfrâng din nou
asupra organismelor şi contribuie la o succesivă modificare a biocenozei de pe un
anumit areal. (vezi succesiunea ecologică).
Omul, ca fiinţă biologică, interacţionează cu mediul său de viaţă. Fiind dotat cu inteligenţă
superioară a început să pretindă anumite condiţii de la acesta ducând la
modificarea lumii înconjurătoare.
Evoluţia sa culturală şi, în special, cea tehnică i-au dat o mare
independenţă faţă de factorii de mediu. În comparaţie cu plantele şi animalele,
care de-a lungul timpului s-au adaptat condiţiilor de mediu, omul a adaptat mediul
cerinţelor sale: a tăiat păduri, a desecat mlaştini, construieşte case în care îşi
reglează temperatura optimă prin încălzire sau răcire. Este o fiinţă cosmopolită,
răspândită pe toată suprafaţa Pământul.
Hrana şi materiile prime pentru industrie şi le procură tot din mediu.
Vânează, pescuieşte, cultivă plante, creşte animale, extrage minereu şi petrol.
Eliberează în mediu produsele metabolismului dar, pe lângă acestea, şi reziduurile
de la diferite industrii, gazele toxice, substanţe greu degradabile.
Prin aceste activităţi, omul a devenit organismul care a modificat cel mai
mult condiţiile de mediu ducând la distrugerea echilibrului ecologic.

Echilibru ecologic - ansamblul starilor şi interrelatiilor dintre elementele componente

ale unui sistem ecologic, care asigura menţinerea structurii, funcţionarea
şi dinamica armonioasă a acestuia.

Rezumat
Mediul de viaţă este considerat drept totalitatea sistemelor vii şi nevii pe
care organismul le influenţează şi de care este influenţat în activităţile sale în mod
direct sau indirect. Poate fi biotic şi abiotic.
Factorii ecologici reprezintă totalitatea factorilor abiotici (componente
lipsite de viaţă) şi biotici (organisme vii) cu care organismul vine în contact şi
interacţionează reciproc.
Valenţa ecologică reprezintă capacitatea organismelor de a tolera anumite
variaţii ale factorilor ecologici.
Legile acţiunii factorilor ecologici: legea minimului, legea toleranţei, legea
acţiunii combinate a factorilor ecologici, legea substituirii factorilor ecologici.
Regula lui Bergmann – într-un grup sistematic de homeoterme, talia
animalelor creşte pe măsură ce ne îndepărtam de ecuator spre latitudini mai mari.
Regula lui Allen – dimensiunile apendicelor corporale la animale (membre,
urechi, bot) se reduc odată cu creşterea latitudinii.
Edafonul reprezentă totalitatea organismelor vegetale şi animale care trăiesc
în sol, legate de anumite condiţii specifice de viaţă. (gr. edaphos = sol).

40
 Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare:
T.A. 2. 1. 1-b; 2. vezi pag. 21; 3. vezi pag. 21; 4. reducerea perioadei de iluminare
5. la suprafaţă, în zona bogată în radiaţii roşii, numită zona eufotică predomină
algele verzi care pentru procesul de fotosinteză absorb, la fel ca şi plantele
terestre, radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 660 şi 680 nm.
- la adâncime, în zona săracă în radiaţii roşii, numită zona disfotică predomină
algele roşii care datorită prezenţei fitoeritrinei sunt capabile să folosească radiaţii
cu lungime de undă mai scurtă: verzi sau albastre.
T.A. 2. 2. 1. euritermele suportă variaţii mari de temperatură.
2. Grâul de toamnă pentru a trece din faza vegetativă la ca generativă necesită
vernalizare ( expunere la temperaturi scăzute, pozitive)
T.A. 2. 3. 1.- b; 2. pentru plante, formele accesibile de apă sunt reprezentate de apa
capilară, straturile externe ale apei peliculare şi apa gravitaţională; 3. vezi pag.34
T.A. 2. 4. 1. a) hidrofile, b)higrofile, c) mezofile, d) xerofile
2. Plantele xerofile sunt plante adaptate la uscăciune, frunzele au stomate mici,
aşezate în adâncituri numite cripte, ceea ce împiedică pierderea apei prin
evaporare.
3. – b, 4. Polenizarea realizată cu ajutorul vântului
5. climatici şi edafici.
BIBLIOGRAFIE
1. Contoman M., Filipov F., 2007 – Ecopedologie. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, p. 12 -
36 şi 269-271.
2. Dumitrescu N., Iacob T.,Vîntu V., 1992 – Ecologie şi protecţia mediului. Curs – Centrul
de Multiplicare, Universitatea Agronomică Iaşi, p.162-163.
3. Goldstein, B. and Blaxter, M. (2002) – Quick Guide: Tardigrades”. Current Biology. 12
(14): R475. doi:10.1016/S0960-9822(02)00959-4
4. Lupaşcu Angela, 2004 – Biogeografie cu elemente de ocrotire şi conservare
a biodiversităţii. Ed. Terra Nostra, Iaşi, p. 57-83
5. Martinez, J. E., 2004 - Hyperthermophilic microorganisms and USP hot water systems.
Pharmaceutical Technology, 28(2), 50-65.
6. Schokraie E, Warnken U, Hotz-Wagenblatt A, Grohme MA, Hengherr S, et al., 2012 –
Comparative proteome analysis of Milnesium tardigradum in early embryonic state
versus adults in active and anhydrobiotic state. PLoS ONE 7(9): e45682.
doi:10.1371/journal.pone.0045682, CC BY 2.5,
7. Ştefan N, Oprea A., 2007 – Botanica sistematică, Ed. Universităţii Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi
8. Toma Liana Doina, 2009 – Ecologie şi protecţia mediului. Ed. PIM, Iaşi, p. 12- 25.
9. William E. Williams; Holly L. Gorton and Thomas C. Vogelmann, 2003 – Surface gas-
exchange processes of snow algae. Proceedings of the National Academy of
Sciences of the United States of America. 100 (2): 562–566.
doi:10.1073/pnas.0235560100. PMC 141035 Freely accessible. PMID 12518048.
10. *** https://www.spektrum.de/lexikon/biologie/phototropismus/51386

41
Unitatea de învăţare nr. 3

FACTORII ECOLOGICI BIOTICI

Cuprins

Obiectivele unităţii de învăţare 3..............................................................................42

Informaţii generale despre evaluare...................................................................... 42
Conţinutul U.I. 3:
3.1. Populaţia.................................................................................................... 42
3.2. Relaţiile intra şi interspecifice..................................................................44
Rezumatul U.I. 3...................................................................................................... 47
Răspunsuri la testele de autoevaluare.................................................................... 47
Bibliografie................................................................................................................ 47
Lucrarea de verificare 1.......................................................................................... 48

Obiectivele unităţii de învăţare 3

După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi fi

capabili:
- să utilizaţi corect conceptul de populaţie;
- să descrieţi o populaţie după principalele caracteristici ale sale;
- să cunoaşteţi rolul relaţiilor intraspecifice şi interspecifice în biocenoză.

Durata medie de studiu individual - 2 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite de această unitate de
învăţare se va face pe baza unui test de autoevaluare. Răspunsurile la test se
găsesc la sfârşitul unităţii de învăţare. Dacă nu aţi răspuns corect la întrebări, este
necesar să recitiţi materia cuprinsă în această unitate de învăţare, după care
reveniţi asupra rezolvării testelor.
O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a LUCRĂRII
DE VERIFICARE NR. 1, care se găseşte la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.
În introducere (pag.3) găsiţi informaţii despre tipul de exerciţii pe care le poate
conţine lucrarea. Transmiterea lucrării către tutore se va face la data stabilită către
acesta.

3.1. Populaţia6
Populaţia este definită ca fiind un sistem biologic format din
indivizi interfertili de plante şi animale ce aparţin aceleaşi specii şi ocupă
un teritoriu comun numit habitat.
La fel ca şi individul, populaţia are o ontogenie proprie: se naşte, creşte şi
moare. Existenţa individului este scurtă, pe când populaţia poate trăi un timp mai
îndelungat. Atât la nivelul individului cât şi al populaţiei se manifestă o tendinţă
de stabilitate faţă de condiţiile de mediu, numită homeostazie.

6
după Doina Liana Toma, 2009
42
 3.1.1. Caracteristicile populaţiei

Populaţia prezintă anumite caracteristici:

Efectivul numeric sau mărimea populaţiei este reprezentat de numărul de indivizi
ce alcătuiesc la un moment dat populaţia unei specii.
La populaţiile naturale, efectivul real este greu de stabilit. Numai un efectiv mic,
de pe un spaţiu restrâns poate fi în întregime înregistrat. În cele mai multe cazuri
stabilirea efectivului se face prin estimări pe baza eşantioanelor recoltate din mai
multe puncte ale arealului. Se stabileşte astfel efectivul relativ, care aproximează
efectivul absolut.
Abundenţa (relativă) exprimă în procente raportul dintre numărul indivizilor unei
specii faţă de numărul indivizilor din alte specii care există într-o
fitocenoză sau zoocenoză.
După Braun-Blanquet, scala este:
R rar, un exemplar
+ foarte puţine exemplare
1 acoperire sub 5 %, (1/20) indivizi foarte rari
2 acoperire 5-25 % (1/20-1/4) indivizi rari
3 acoperire 25-50% (1/4-1/2) puţin numeroşi
4 acoperire, 50-75%, (1/2-3/4) indivizi numeroşi
5 acoperire 75-100% (3/4-4/4) indivizi foarte numeroşi

Pentru o precizie mai mare, alături de scara Braun-Blanquet s-a introdus şi scala
Londo:
Simbolul Gradul de acoperire
R rar, un exemplar
+ puţine (2-5) exemplare
1 Până la 50 exemplare, acoperire < 5%
2m mai mult de 50 exemplare; acoperire până la 5%
2a acoperire între 5% -15%
2b acoperire între 15% - 25%
3 acoperire între 26 - 50%
4 acoperire între 51- 75%
5 acoperire între 76- 100%
Densitatea este reprezentată de numărul de indivizi pe unitatea de suprafaţă sau de
greutatea materiei proaspete sau uscate a indivizilor pe unitatea de suprafaţă.
Exprimă gradul de echilibrare între capacitatea de suportare a spaţiului şi
organismele vii existente în acel spaţiu. Din punct de vedere al suportabilităţii
spaţiului acesta poate fi: supraaglomerat sau subaglomerat cu implicaţii majore
asupra populaţiei. Supraaglomerarea dezavantajează populaţia deoarece
declanşează lupta pentru existenţă între indivizii din cadru populaţiei pentru
resursele de hrană şi locurile de viaţă. Supraaglomerarea favorizează izbucnirea
epidemiilor, densitatea populaţională ridicată permiţând contacte frecvente între
indivizii bolnavi şi cei sănătoşi.
Un spaţiu este considerat subaglomerat când densitatea populaţiei este mai
mică decât capacitatea de suportare a acestuia. Subaglomerarea prezintă avantajul
reducerii riscului de epidemii, dar şi dezavantajul că resursele spaţiului nu sunt pe
deplin folosite, iar în caz de accidente soldate cu reducere efectivului, populaţia
este incapabilă să se refacă. Între aceste valori limită ale densităţii populaţionale
se află cea optimă care asigură un număr maxim de supravieţuitori în generaţia
următoare.
43
 Distribuţia în spaţiu poate fi:
- uniformă, la distanţe egale;
- întâmplătoare, independentă între indivizi (randomizat);
- grupată.
După Braun-Branquet şi Londo scara este:
1-indivizi izolaţi,
2-indivizi în grupe mici,
3-indivizi grupaţi în pâlcuri,
4-indivizi care formează mici colonii,
5-indivizi în colonii compacte şi extinse.

3.1.2. Creşterea populaţiei

Creşterea populaţiei este influenţată de indicii de natalitate, mortalitate,

emigraţie şi imigraţie.
Natalitatea este componenta pozitivă a mişcării naturale a populaţiei şi
reprezintă numărul de indivizi apăruţi într-o populaţie în unitatea de timp
prin: diviziune, germinare, ecloziune, naştere.
Rata natalităţii este raportul dintre numărul indivizilor nou apăruţi şi efectivul
populaţiei sau un număr standard (100 sau 1000 de indivizi).
Fiecare specie posedă un anumit potenţial genetic de a da urmaşi, numit
potanţial biotic.
Mortalitatea este componenta negativă a mişcării naturale a populaţiei şi
reprezintă numărul de indivizi care mor într-o anumită unitate de timp
(de exemplu un an calendaristic).
Rata mortalităţii este raportul dintre mortalitate şi efectivul populaţiei sau un
număr standard (100 sau 1000 de indivizi).
Valoarea ratelor de natalitate şi mortalitate depind de factori genetici (care ţin de individ)
şi ecologici (influenţe climatice, duşmani naturali, boli, concurenţă etc.).
Când mortalitatea este mai mare decât natalitatea, întâlnim un deficit de populaţie.
Când mortalitatea este mai mic decât natalitatea, întâlnim un spor de populaţie.
Imigraţia şi emigraţia. Mărimea populaţiei mai poate fi determinată şi de schimbul de
indivizi cu alte populaţii ale speciei. Astfel rata natalităţii este suplimentată de
imigraţie, iar rata mortalităţii de emigraţie.
Rata de creştere numerică Într-o populaţie ideală, izolată de alte populaţii ale speciei,
creşterea numărului de indivizi este rezultatul diferenţei algebrice dintre natalitate
şi mortalitate: r = n-m.
Mărimea ratei de creştere numerică la populaţiile neizolate depinde şi de
imigraţie şi emigraţie. Populaţia creşte când (n+i) > (m+e) şi descreşte când
(n+i)<(m+e). Populaţia este staţionară când n+i = m+e.

3.2. Relaţiile intra şi interspecifice

3.2.1. Relaţii intraspecifice

Relaţiile intraspecifice se stabilesc între indivizii aceleiaşi specii.

Pot fi determinante de resursele trofice (apă, alimente, elemente minerale), de
spaţiul vital sau alte condiţii deosebit de necesare, lumină, căldură sau de ordin
reproductiv (parteneri sexuali). Principalele relaţii intraspecifice sunt “efectul de
grup”, “efectul de masă”.
Efectul de grup este favorabil evoluţiei speciei, reprezentând modificările care intervin
atunci când doi sau mai mulţi indivizi ai aceleiaşi specii se asociază, pentru viaţă
44
 comună. Reflectă interrelaţii prin care indivizii unei specii, trăind în grupuri cu o
densitate optimă, îşi pot asigura hrana, se apără de duşmani şi se reproduc în
condiţii avantajoase.
Efectul de masă (supraaglomerarea) are efecte predominant negative. Se produce cel mai
adesea când mediul este suprapopulat.
Apariţia unor relaţii nefavorabile speciei, în condiţiile competiţiei pentru
câştigarea locului de viaţă şi a surselor de hrană conduce la creşterea
procentului de animale subnutrite, cu ritmul de dezvoltare şi maturitatea
Figura 3.1. întârziate, cu prolificitate redusă. Rezultatul competiţiei intraspecifice, în
Tribolium confusum contextul dinamicii populaţiei, este reducerea ratei creşterii populaţiei odată
Fig.. …Tribolium confusum
cu creşterea densităţii.
Exemplu: La gândacul Tribolium confusum (fig. 3.1.), s-a constatat că în caz
de supraaglomerare se produce o stagnare în depunerea ouălor şi o încetinire
în creşterea larvelor. Pot apărea şi fenomene de canibalism, adulţii
consumând larvele.

3.2.2. Relaţii interspecifice

Relaţiile interspecifice reprezintă una din trăsăturile fundamentale,

caracteristice ale biocenozelor, reprezentând premiza supravieţuirii acestora în
timp şi spaţiu.
Există numeroase clasificări ale relaţiilor interspecifice, dar diversitatea şi
complexitatea acestor relaţii face ca nici o clasificare să nu fie satisfăcătoare. În
continuare se va prezenta clasificarea bazată pe efectul direct al relaţiilor asupra
indivizilor respectivi.
Astfel, acţiunile favorabile se vor nota cu +, cele nefavorabile cu -, iar cele neutre
(lipsa unei acţiuni) cu 0.
În funcţie de aceste acţiuni, s-au delimitat opt tipuri de relaţii:
1. Neutralismul (0,0) se referă la faptul că populaţiile luate în considerare sunt
independente, nu se influenţează direct în mod reciproc.
Exemplu: populaţia de râme şi populaţia de sfredelitorul porumbului
dintr-o cultură de porumb; Gândacul din Colorado şi buruienile
monocotiledonate dintr-o cultură de cartof.

2. Competiţia sau concurenţa (-,-) se stabileşte între două populaţii care au aceleaşi
cerinţe faţă de hrană, lumină, adăpost etc. În acest caz ambele populaţii pot fi
afectate, iar uneori una dintre ele, mai puţin adaptată condiţiilor ecologice
existente, poate să fie eliminată.
Exemplu: stridia europeană (Ostrea edulis) şi melcul Crepidula formicata
din Marea Nordului.

3. Mutualismul sau simbioza (+,+) este relaţia dintre două specii care convieţuiesc în
comun, fiecare profitând de pe urma acestei convieţuiri, convieţuirea fiind
obligatorie.
Exemple: simbioza dintre leguminoase şi bacteriile genului Rhizobium,
convieţuirea permanentă dintre unele alge unicelulare şi unele ciuperci,
formând lichenii.

4. Protocooperarea (+,+) este relaţia prin care ambele specii profită de pe urma cooperării,
dar convieţuirea nu este obligatorie pentru nici una dintre specii.
Exemplu: cultura în amestec a gramineelor şi leguminoaselor.

45
5. Comensalismul (+,0), de la lat: commensalis = partener de masă. Se referă la
coexistenţa a doi indivizi din specii diferite, în care unul dintre ei obţine un
beneficiu fără ca celălalt să fie afectat în vreun fel. Organismele comensale se
tolerează reciproc.
Exemplu: forezia – adică transportul unor organisme mai mici de către
altele mai mari. Peştişorii remora fac “autostopul” pe înotătoarea dorsală a
unui rechin - un mod de a-şi economisi forţele şi de a călători în siguranţă
într-o mare plină de prădători. Remora mănâncă resturile de la masa
rechinului şi paraziţii de pe pielea acestuia.
6. Antibioza (0,-) este acea relaţie în care una dintre populaţii, datorită secreţiilor sale
toxice, face imposibilă dezvoltarea celeilalte populaţii.
Exemplu: Penicillium notatum produce penicilina, care distruge anumite genuri de bacterii.

Figura 3. 2. Testarea rezistenţei unei bacterii la diferite antibiotice, într-o cultură în vas Petri.
a- antibiotic eficient
b-antibiotic ineficient (Foto. T. Degenkolb)

7. Parazitismul (+,-) de la grec.: para = langă şi sitismos = hrană, nutriţie. Relaţie

obligatorie pentru parazit, care este avantajat, cu efect negativ asupra gazdei. În
mod obişnuit individul parazit nu-şi omoară gazda, pentru că şi-ar distruge baza
trofică.
Poate fi: accidental, facultativ şi obligatoriu.
În cazul parazitismului obligatoriu organismele parazite suferă modificări
adaptative la viaţa parazitară care fac ca ele să nu mai poată duce viaţă liberă.

Hiperparazitismul constituie un fenomen de dublu parazitism: o specie

de parazit poate fi la rândul său gazda unui alt parazit.
Cunoaşterea implicaţiilor biologice ale hiperparazitismului conduce la
descoperirea de noi mijloace eficiente de combatere a dăunătorilor.
În agricultura ecologică se utilizează microorganisme sau insecte
hiperparazitare, care înmulţite în laborator, sunt utilizate apoi în culturile agricole
ca factori biologici de combatere.

8. Prădătorismul (+,-) de la lat.: predator = jefuitor, prădător. Relaţie pozitivă şi

obligatorie pentru prădător şi negativă pentru pradă (gazdă). În acest caz
prădătorul îşi omoară prada pentru a o consuma. Relaţiile pradă-prădător au un rol
în selecţia şi în refacerea densităţii populaţiilor.

46
 T. A . 3.1
1. Populaţia reprezintă : 2. Efectivul unei populaţii creşte prin:
a. un nivel de organizare a sistemelor biologice a. emigrare
b. indivizi din specii diferite b. imigrare
c. indivizi interfertili din aceeaşi specie c. natalitate

3. Relaţie bilateral pozitivă neobligatorie..................................

4. Daţi exemple de relaţii de simbioză.
5. . Comentați structura pe vârste a populației, conform datelor de mai jos. Ce aspecte ecologice implică
modificarea prevăzută pentru anul 2080?

Piramida pe ani de vârstă și sexe la 1 ianuarie 2018 și previziuni

pentru 2080 (sursa: Proiecții Eurostat-EUROPOP 2016)

Rezumat
Populaţia este un sistem biologic format din indivizi interfertili de plante şi
animale ce aparţin aceleaşi specii şi ocupă un teritoriu comun numit habitat.
Natalitatea reprezintă numărul de indivizi apăruţi într-o populaţie în
unitatea de timp prin diviziune, germinare, ecloziune, naştere.
Mortalitatea reprezintă numărul de indivizi care mor într-o unitate de timp.
Rata mortalităţii este raportul dintre mortalitate şi efectivul populaţiei sau un
număr standard (100 sau 1000 de indivizi).
Imigraţia – pătrunderea de noi indivizi în interiorul populaţiei.
Emigraţia – părăsirea populaţiei de către unii indivizi.
Între indivizi în cadrul biocenozei se stabilesc relaţii intraspecifice şi
interspecifice.
Relaţiile relaţii intraspecifice (homeotipice).sunt stabilite între indivizii
aceleiaşi specii. Pot fi: efectul de grup, efectul de masă.
Relaţii interspecifice (heterotipice) sunt stabilite între indivizi aparţinând la
specii diferite.
În funcţie de efectul direct al relaţiilor asupra indivizilor se întâlnesc
următoarele tipuri de relaţii: neutralismul, comensalismul, amensalismul
(antibioza), protocooperarea, mutualismul (simbioza), competiţia (concurenţa
interspecifică), parazitismul, predatorismul.

Răspunsuri la testele de autoevaluare:

T.A. 3.1: 1.a şi-c; 2.- b şi c; 3- protocooperare; 4. vezi pagina 45.

BIBLIOGRAFIE

1. Cogălniceanu D., 2007 - Ecologie şi protecţia mediului - Program postuniversitar de

conversie profesională pentru cadrele didactice din mediul rural.
D COGĂLNICEANU - http://www.ecoportal.ro/dan_cogalniceanu/
2. Toma Liana Doina, 2009 – Ecologie şi protecţia mediului. Ed PIM, Iaşi, p. 12- 25.

47
 Lucrarea de
verificare nr.1
3
puncte
A. Încercuiţi litera sau literele corespunzătoare variantei sau variantelor corecte:

1. Ecologia studiază: 2. Sistemele biologice sunt 3. Charles Darwin este:

a. plantele şi mediul de viaţă sisteme: a. fondatorul Ecologiei
b. animalele şi mediul de viaţă a. izolate b. biolog
b. închise c. fondatorul teoriei
c. relaţiile dintre organisme şi
c. deschise evoluţioniste
mediu
4. Sistemele biologice se 5. Legea minimului a fost 6. Organismele cu valenţă
deosebesc de cele nebiologice formulată de către: ecologică largă sunt
prin: a. Liebig denumite:
a. echilibru dinamic
b. Selford a. stenobionte
b. integralitate
c. autoreglare c. Mitscherlich b. euribionte
c. euriterme

7. Curba toleranţei redă: 8. Factorii orografici se 9. Organismele stenoionice

a. reacţia organismelor referă la: manifestă:
faţă de factorii ecologici a. altitudine, expoziţia a. toleranţă restrânsă
b. reacţia organismelor la variaţiile de pH
terenului, înclinarea pantei
faţă de alte organisme b. toleranţă ridicată la
c. reacţia organismelor la b. latitudine, variaţiile de pH
stresul hidric longitudine, altitudine c. toleranţă restrânsă
2 c. caracteristicile faţă de concentraţia de săruri
puncte solului din sol

B. Completaţi spaţiile libere:

1. Edafonul reprezentă totalitatea organismelor ............................... şi ............... care trăiesc în sol,

legate de anumite ..................................................
5
puncte 2. Relaţia în care una dintre populaţii, ca urmare a secreţiilor sale toxice, face ………….dezvoltarea
celeilalte populaţii se numeşte ……………… Exemple:
C. Răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Explicaţi rolul factorilor pedologici în productivitatea plantelor.
2. Explicaţi comportamentul speciei Tribolium confusum în condiţiile lipsei de hrană.

3. Imaginea din dreapta reprezintă piramida vârstelor

populaţiei din România, conform anuarului statistic din
2019.
Comentaţi structura pe vârste a populaţiei.
Explicaţi de ce populaţia în jurul vârstei de 50 de ani este
cea mai numeroasă.

Sursa: www.insse.ro

48
Unitatea de învăţare nr. 4

ECOSISTEMUL - UNITATE STRUCTURALĂ A ECOSFEREI

Cuprins

Obiectivele unităţii de învăţare 4.................................................................................. 49

Informaţii generale despre evaluare.............................................................................. 49
Conţinutul U.I. 4
4.1. Conceptul de ecosistem.............................................................................. 50
4.2. Biotopul........................................................................................................... 50
4.3. Biocenoza........................................................................................................ 51
4.4. Nişa ecologică.................................................................................................. 51
4.5. Structura ecosistemului............................................................................. 52
Rezumatul U.I. 4............................................................................................................. 64
Răspunsuri la testele de autoevaluare........................................................................... 64
Bibliografie.....................................................................................................................64
Obiectivele unităţii de învăţare 4
După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi fi
capabili:
- să analizaţi şi interpretaţi proprietăţile unui sistem biologic;
- să descrieţi alcătuirea ecosistemului ca rezultat al interacţiunii celor două
componente ale sale: biotopul şi biocenoza;
- să explicaţi deosebirile esenţiale dintre cele 3 tipuri de biotop: terestru, acvatic
marin, acvatic dulcicol;
- să descrieţi complexitatea structurală a biocenozei pe baza relaţiilor intra- şi
interspecifice;
- să utilizaţi corect conceptul de nişă ecologică, în caracterizarea rolului unei
populaţii în ecosistem;
- să explicaţi complexitatea structurală a ecosistemului pe baza celor 3 structuri
ale sale: trofică, spaţială şi informaţională;
- să apreciaţi corect rolul interacţiunii biochimice în productivitatea ecosistemelor
agricole.

Durata medie de studiu individual - 3 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite de această unitate de
învăţare se va face pe baza testelor de autoevaluare, distribuite relativ uniform în
text.
Răspunsurile la testele de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţii de
învăţare. Dacă nu aţi răspuns corect la întrebări, este necesar să recitiţi materia
cuprinsă în această unitate de învăţare, după care reveniţi asupra rezolvării
testelor.
O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a
LUCRĂRII DE VERIFICARE 2, care va cuantifica nivelul de dobândire a
cunoştinţelor incluse în U. I. 4 şi U. I. 5.

49
4.1. Conceptul de ecosistem
A fost folosit pentru prima dată în ştiinţă, în anul 1935, de către botanistul
englez Tansley. După Tansley,
“Ecosistemul este unitatea de bază a naturii ce integrează comunitatea vie
(biocenoza) cu mediul fizic sau locul de trai (biotop)”.
În 1971, E.P. Odum defineşte ecosistemul ca “orice unitate care include
toate organismele de pe un teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic în
aşa fel încât curentul de energie să conducă la o anumită structură trofică, o
diversitate de specii şi un circuit de substanţe (adică un schimb de substanţe
dintre partea biotică şi abiotică) în interiorul sistemului".
În egislaţia privind protecţia mediului în ţara noastră, este dată următoarea
definiţie:
Ecosistem - complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi mocroorganisme şi
mediul abiotic, care interacţionează într-o unitate funcţională.
În biosferă, ecosistemele nu sunt izolate între ele, ecosistemele cu aceleaşi
caracteristici sunt grupate în complexe de ecosisteme numite biomuri (biomi).
După cum reiese şi din definiţia sa, ecosistemul este alcătuit din două componente: partea nevie
(abiota, biotopul) şi partea vie (biota, biocenoza).
Ecosistemul reprezintă unitatea de bază, elementară, de organizare şi funcţionare
a ecosferei (biosferei).

Figura 4.1. Biotop, biocenoză, ecosistem (sursa foto: Wikipedia)

4.2. Biotopul
Conceptul a fost introdus în ştiinţă de F. Dahl (1908) şi derivă de la cuvintele
greceşti "bios" = viaţă şi "tipos" = loc, mediu delimitat. Este definit ca fiind
"un complex de factori abiotici care influenţează organismele vii".
După E.P. Odum (1971, citat de Toma 2009), biotopul este definit ca "locul de
trăi a unui individ sau a unei comunităţi".
Dicţionarul ecologic, prezintă următoarea definiţie: "locul ocupat de biocenoză,
cuprinzând mediul abiotic (sol, apă, aer, factori climatici etc.) şi toate elementele
necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor".
Biotopul este constituit din elemente ale:
- litosferei (solul, materialul geologic parental),
- hidrosferei (apa),
- atmosferei (CO2, O2, N etc.)
la care se adaugă:
- radiaţia solară (lumina, temperatura)
- substanţele ce rezultă prin interacţiunea dintre substrat şi comunitate.

50
 Biotopul, prin componentele sale, constituie unul din elementele esenţiale
ale structurii şi existenţei ecosistemelor.
Marea varietate a ecosistemelor este determinată de diversitatea
biotopurilor şi de intervenţia directă sau indirectă a omului.
După natura biotopului, ecosistemele pot fi: terestre şi acvatice
(marine, de ape dulci).

4.3. Biocenoza
Termenul de biocenoză a fost introdus în ştiinţă de către Karl Möbius în 1877 şi
derivă de la cuvintele greceşti "bios" = viaţă şi "koinos" = comun.
Biocenoză - totalitatea organismelor vegetale și animale, care populează un anumit
biotop.
Biocenoza este constituită din:
- fitocenoză
- zoocenoză
- microbocenoză
Fitocenoza cuprinde totalitatea plantelor superioare, deci producătorii primari;
Zoocenoza cuprinde totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanţă organică;
Microbocenoza cuprinde microflora şi microfauna solului, microorganismele stratului de
aer care ţine de biogeocenoză (ecosistemul terestru).
Studiul biocenozei prezintă importanţă pentru:
- cunoaşterea diversităţii ecologice,
- descoperirea unor plante şi animale de interes economic, pentru
aclimatizarea lor,
- elaborarea unor măsuri profilactice bazate pe relaţiile intraspecifice şi
interspecifice.
Numărul de specii al biocenozei ataşată unui biotop este cu atât mai mare cu cât
condiţiile de existenţă din acel biotop sunt mai variate.
Cu cât condiţiile de mediu dintr-un biotop au fost mai mult timp omogene, cu atât
comunitatea de specii este mai stabilă şi mai omogenă.

4.4. Nişa ecologică

Noţiunea de nişă ecologică a fost introdusă în ştiinţă de Jonson în 1910 ca
fiind unitatea de distribuţie a speciei, determinată de sursele de hrană şi de factorii
abiotici (Pârvu, C., 2001) pentru a desemna rolul funcţional pe care îl joacă o
populaţie sau o specie în biocenoză.
,
În concepţia Şcolii Americane de Ecologie din anii 40, nişa avea un sens
pur trofic (de hrănire), admiţându-se faptul că două populaţii din specii diferite nu
pot avea aceeaşi nişă, dar pot coexista în acelaşi loc, utilizând surse diferite de
hrană.
Cunoştinţele ulterioare au permis extinderea noţiunii luându-se în
considerare spaţiul fizic ocupat de indivizi, rolul funcţional al acestora în
biocenoză, precum şi reacţia lor la influenţa factorilor de mediu. Actualmente sunt
acceptate 3 categorii de nişe ecologice: spaţială, trofică şi multidimensională.
Nişa spaţială se referă strict la spaţiul ecologic ocupat de indivizii unei populaţii în
ecosistem, acesta fiind o componenta a biotopului (acel fragment de teren, acea
zonă din apă în care individul îşi găseşte un adăpost), sau o componentă vie (de

51
 exemplu: scoarţa unui copac – pentru licheni, anumite insecte etc. sau organul
organismului gazdă – pentru speciile parazite).
Nişa trofică reprezintă poziţia unei specii în reţeaua trofică, respectiv totalitatea relaţiilor
trofice ale unei specii, a relaţiilor sale legate de procurarea hranei. Nişele trofice
sunt dinamice. Ele se schimbă în timp şi spaţiu ca urmare a diferenţelor generate
de structura pe vârste a populaţiei. De exemplu, fluturele alb al verzei (Pieris
brassicae L), în stadiu de adult, se hrăneşte cu nectar, în timp ce, în stadiu larvar,
consumă frunze de varză sau conopidă.
Nişa multidimensională se referă la modul de distribuţie a indivizilor într-o populaţie în
raport cu factorii ecologici. Pentru a determina o astfel de nişă trebuie studiat
modul de distribuţie în spaţiu a indivizilor unei specii în funcţie de factorii
abiotici, după legea toleranţei.

T. A. 4.1.
1. Componentele biocenozei sunt: 2. Biocenoza este:

a. litosfera a. un nivel supraindividual

b. fitocenoza b. un subsistem al biotopului
c.. hidrosfera c. un nivel de organizare a
d. zoocenoza sistemelor biologice

4.5. Structura ecosistemului

Ecosistemul se caracterizează prin: structură spaţială, trofică şi informaţională.
Structură spaţială este generată de cerinţele fiecărei specii faţă de condiţiile de biotop.
Se concretizează prin modul de repartizare a organismelor în spaţiul adecvat
acestora.
Structură trofică este dată de către componentele biocenozei, exprimată prin relaţiile lor
de hrănire, prin care acestea îşi îndeplinesc rolul lor de transportor al substanţei şi
energiei în ecosistem.
Structura informaţională este dată de activitatea vieţuitoarelor referitoare la emiterea şi
primirea de informaţii.

4.5.1. Structura spaţială a ecosistemului

Ecosistemul este generat de strânsa interacţiune dintre părţile sale componente:

biocenoza şi biotopul. Acestea îi conferă o anumită structură atât pe orizontală cât
şi pe verticală, astfel încât ecosistemul poate fi împărţit în unităţi mai mari sau
mai mici de acţiune.
Structura orizontală. Permite delimitarea a trei categorii structurale: bioskena, consorţiul şi
sinuzia.
Bioskena reprezintă un fragment minim de biotop, cu condiţii relativ omogene
unde se găseşte o combinaţie specifică de plante şi animale.
Termenul a fost definit pentru prima dată de zoologul român
A. Popovici-Bâznoşanu (1937).
Bioskena este recunoscută ca fiind cea mai mică subdiviziune spaţială a
ecosistemului, reprezentând o unitate structurală elementară, de exemplu faţa
superioară sau inferioară a unei frunze, suprafaţa unei pietre, fructul unei plante,
trunchiul unui copac etc.).
Consorţiul numit şi biochorion rezultă din asocierea mai multor bioskene (lat.
consortium = destin comun).

52
 Caracteristica unui consorţiu este prezenţa unui nucleu central de care depind atât
trofoecologic cât şi topografic bioskene diferite.
Exemplu: un stejar, ca nucleu central poate grupa în jurul său mai multe bioskene: un inel
de consumatori primari (fitofagii), care sunt înconjuraţi de inelul consumatorilor
acestora şi de cel al răpitorilor mari. Chiar şi un organism animal poate constitui
nucleul unui consorţiu deoarece poate grupa ecoto- şi endoparaziţi.
Consorţiul nu este un sistem de populaţii, ci un sistem de indivizi ce aparţin la
diverse populaţii, reprezentând specii diferite.
Sinuzia rezultă din asocierea mai multor consorţii.
Termenul a fost introdus în ştiinţă de H. Gams (1918), provine din limba greacă şi
are semnificaţia de asociaţie. Spre deosebire de consorţii la care nucleul central
este un individ, în cazul sinuziilor nucleul este reprezentat de o populaţie în jurul
căreia se grupează mai mulţi indivizi sau populaţii. Sinuziile se delimitează
topografic şi se denumesc pe baza spaţiului ocupat de specia dominantă, care este
de regulă un producător primar.
Exemplu: într-o cultură de porumb, locurile mai joase, depresionare, cu umiditate
mai ridicată decât a biotopului din jur, sunt ocupate de regulă de pâlcuri de costrei
(Echinochloa crus-galli) şi alte plante higrofile, reprezentând sinuzii ale
ecosistemului respectiv (Pârvu, 2001)
Sinuziile nu pot fi confundate cu ecosistemul, deoarece dimensiunile şi
complexitatea lor relativ redusă nu fac posibilă instituirea de funcţii
biogeochimice şi energetice proprii.

Structura verticală. Mai poartă denumirea şi de stratificare. Apare ca o consecinţă a

particularităţilor biologie ale plantelor. După Hult, 1881 citat de Toma (2009),
Stratul este o grupare de sinuzii cu aproximativ aceeaşi înălţime deasupra solului
sau o grupare de componenete ale solului aflate la aceeaşi adâncime.
Stratificarea pe verticală rezultă în urma variaţiei factorilor fizici
(temperatură, umiditate, lumină) şi a competiţiei interspecifice pentru aceştia.
Stratificarea vegetaţiei determină şi stratificarea multor populaţii de animale aşa
încât sursele de hrană sunt exploatate mai eficient. Conform definiţiei stratului,
arborii trebuie să fie cuprinşi în mai multe straturi: rădăcinile fac parte din stratul
organic, tulpinile formează un strat şi coroana un alt strat.
Stratificarea este prezentă atât în ecosistemele terestre cât şi cele acvatice.
Un ecosistem forestier de foioase cuprinde următoarele straturi:
1. stratul mineral, reprezentat de stratul inferior al solului, situat pe roca mamă şi bogat
în substanţe minerale;
2. stratul organic, bogat în substanţe de natură organică, în care asocierea dintre
organismele existente poartă denumirea de edafon;
3. patoma (gr = planşeu) cuprinde pelicula de alge de pe sol, muşchii şi lichenii, frunzele
moarte (litiera), fructe, resturi de ramuri, împreună cu fauna caracteristică;
Straturile de deasupra patomei se numesc epipatomice:
4. stratul ierbaceu
5. stratul de arbuşti
6. stratul de tulpini ale arborilor (arboretul)
7. coronamentul arborilor.

53
 Fiecare strat prezintă faună caracteristică.
În pădurile tropicale stratificarea pe verticală este greu de detectat, din
cauza biomasei extrem de bogate, a numărului mare de liane ce şterg limitele între
straturi şi a faptului că şi arborii se întâlnesc mai multe straturi decât în pădurea
temperată.
În mediul acvatic stratificarea pe verticală a organismelor apare în mod
similar ca urmare variaţiei factorilor fizici şi chimici (lumină, temperatură,
presiune, concentraţie de O2, salinitate etc.).
Dispoziţia pe orizontală şi verticală a biocenozelor care a dus la o
specializare trofică şi la o diversificare a nişelor ecologice, creează o mare
diversitate ecologică, atenuează concurenţa în relaţiile interspecifice şi contribuie
la stabilitatea ecosistemului.

T. A. 4.2.
1. Definiţi edafonul.
2. Explicaţi importanţa ecologică a stratificării.

4.5.2 Structura trofică a ecosistemului

Este dată de structura trofică a biocenozei şi se exprimă prin relaţiile de nutriţie ce

asigură circulaţia substanţei şi transferul energiei în ecosistem.

Structura trofică reprezintă ansamblul relaţiilor trofice dintre speciile unei

biocenoze.

Are la bază trei componente:

1. producătorii primari – plantele autotrofe şi bacteriile chimiosintetizante, care prin
intermediul fotosintezei sau chimiosintezei produc substanţe organice complexe
(glucide, lipide, proteine);
2. consumatorii – animale care se hrănesc cu substanţe organice complexe deja elaborate.
Pot fi:
- consumatori de ordinul I (fitofagi, consumatori primari) care se hrănesc cu
producători primari (plante);
- consumatori de ordinul II, (consumatori secundari), care se hrănesc cu
consumatori de ordinul I;
- consumatori de ordinul III (consumatori terţiari), se hrănesc cu consumatori de
ordinul II etc.
Un loc aparte în categoria consumatorilor îl deţin organismele detritivore
(viermi, miriapode, insecte, acarieni, moluşte) care se hrănesc cu materie organică
moartă în descompunere ("detritus" vegetal sau animal).
3. descompunătorii – reprezentaţi prin bacterii, ciuperci, etc care descompun substanţele
organice moarte până la substanţe anorganice (elemente minerale), făcând
posibilă reutilizarea lor de către plantele autotrofe.

Lanţul trofic. Din analiza relaţiilor trofice dintr-un ecosistem se evidenţiază faptul că
fiecare specie se hrăneşte pe seama altei specii, consumând-o direct sau folosind
compuşii ei metabolici, dar în acelaşi timp specia respectivă devine sursă de hrană
pentru alte specii (Toma, 2009).
Acest transfer de energie şi substanţă ce se realizează prin consumarea
unor organisme de către altele poartă denumirea de circuit alimentar, circuit
trofic sau lanţ trofic.
54
Lanţul trofic reprezintă înlănţuirea dintre organisme, în care hrana circulă de la un
capât la altul, respectiv de la baza trofică spre ultimul consumator.
(după Elton, 1927)
Puia şi Soran (1978), citaţi de Vîntu (2000), definesc lanţul trofic ca "modalitatea de
transfer a energiei chimice potenţiale, inclusă în substanţele organice
sintetizate de plantele verzi, grupelor de organisme heterotrofe prin
consumări succesive".
Fiecare specie face parte dintr-una din verigile lanţului trofic.
Numărul verigilor este limitat în primul rând de volumul redus al bazei
trofice, adică de cantitatea de substanţă care intră în veriga iniţială a
consumatorilor şi în al doilea rând, de faptul că, la fiecare transfer, o mare parte
din energia potenţială se pierde sub formă în căldură.
În funcţie de specificul hrănirii speciilor înlănţuite şi a modului cum este
transferată substanţa de la o verigă la alta (fig. 4.2.), în biocenoze se întâlnesc
următoarele tipuri de lanţuri trofice (Pârvu, 2001): fitofage (de tip erbivor),
detritivore, necrofage şi saprofage, bacterivore, parazitice, zoofage (la plantele
carnivore).

Fig.4.2. Lanţuri trofice într-o pădure de stejar (modificat după Kleinert R. şi colab., 2010)

Pentru exemplificare în continuare vor fi prezentate mai pe larg trei dintre

aceste tipuri care se întâlnesc, de regulă, în ecosistemele agricole şi horticole:
1. lanţul trofic de tip erbivor (pradă-prădător);
2. lanţul trofic de tip parazitar;
3. lanţul trofic de tip saprofag.

55
1. Lanţul trofic de tip erbivor (pradă - prădător) are ca primă verigă plantele
autotrofe – producătorii primari – care sintetizează substanţele organice,
constituind sursa de substanţă şi energie pentru întreaga biocenoză.
A doua verigă este reprezentată de animalele fitofage, în calitate de consumatori
primari (ordinul I) (insecte fitofage, mamifere ierbivore, unele crustacee şi
moluşte în mediul acvatic), care se hrănesc direct cu plante şi pregătesc hrana
verigilor următoare.
A treia verigă o reprezintă animalele zoofage, care se hrănesc cu consumatori
primari, purtând denumirea şi de consumatori secundari (ordinul II) (păsări
insectivore, coleoptere, carabide, multe mamifere).
Ultima verigă este formată din specii de animale cu regim carnivor, care reglează prin
consumare efectivele consumatorilor secundari, denumite consumatori terţiari
(ordinul III). în acest tip de lanţ, cu cât ne depărtăm de prima verigă talia
animalelor creşte, iar numărul lor descreşte (sunt şi excepţii).
Exemple:
a) iarbă → cerb → lup;
b) plante de Phaseolus vulgaris → afide → coccinelide →
păianjeni → păsări insectivore → păsări răpitoare;
c) iarbă → lăcuste → păsări insectivore → păsări răpitoare;
d) fitoplancton → zooplancton (crustacee) → puiet de crap →
peşti răpitori

2. Lanţul trofic parazitar – funcţionează prin parazitarea succesivă a unei specii de

către alta şi este format din paraziţi vegetali sau animali care consumă
substanţă vie din corpul plantelor şi animalelor. Veriga iniţială este tot
planta şi apoi un fitofag sau zoofag pe care trăieşte parazitul sau câteva
verigi de paraziţi, legaţi prin fenomenul de hiperparazitism.
Exemple:
a) porumb (Zea mays L.) → tăciunele comun al porumbului (Ustilago
maydis)
b) măr (Malus domestica L) → omida fluturelui Euproctis chrysorhaea
→viespea braconidă Meteorus → viespea pteromelidă Eupteromalus
nidulans;
c) spic de grâu → ciuperca Puccinia graminis → bacteria Xanthomonas
uredovorus → bacteriofag;
În acest tip de lanţ trofic talia organismelor descreşte progresiv, de la bază
spre vârf, iar numărul de indivizi creşte.

3. Lanţul trofic saprofag se bazează pe consumatori de diferite ordine ce se hrănesc pe

seama necromasei (materie organică moartă, vegetală sau animală),
formând circuite detritice. Veriga întâi este reprezentată de materia
organică moartă (detritus), a doua verigă, de organismele detritivore, iar
următoarea de răpitorii acestora.
Exemple:
Într-un ecosistem terestru: materie organică în descompunere (detritus) →
râme→arici
Într-un ecosistem limnicol (lac): nămol cu detritus → larve de
chironomide → plătica → peşti răpitori.
Lanţurile trofice de tip saprofag, de regulă sunt scurte şi se grefează la
fiecare nivel al lanţului trofic erbivor şi are ca finalitate descompunerea
parţială a substanţelor organice, până la mineralizare.
56
 Acţiunea de degradare a materiei organice moarte pe care o încep saprofagii
este continuată de descompunători.
Prin activitatea lor, saprofagii şi descompunătorii refac resursele producătorilor,
constituind o a doua "industrie cheie" în ecosistem.
Ecosisteme majore sau autotrofe. Sunt denumite acele ecosisteme structurate pe
scheletul unor lanţuri trofice complexe care includ producători şi consumatori de
diferite ordine. Au o bază trofică proprie care le asigură funcţionarea: mările,
lacurile pădurile, pajiştile, culturile agricole.
Ecosisteme minore sau heterotrofe. Sunt reprezentate prin ecosisteme de peşteri,
abisuri oceanice, complexe de creştere a animalelor etc. Sunt acele ecosisteme din
a căror lanţuri trofice lipsesc producătorii primari. Din această cauză baza lor
trofică se află în afara ecosistemelor, astfel că lanţurile trofice se realizează
printr-un aport de substanţe organice din alte ecosisteme.
Nivelul trofic. Din exemplele de mai sus, referitoare la lanţurile trofice, se poate observa
că în raport cu producătorii primari indivizii unei populaţii ocupă o anumită
poziţie: erbivorele se hrănesc direct cu producătorii primari, carnivorele de
ordinul I se hrănesc cu erbivore etc. În cadrul fiecărui grup aceste organisme, în
raport cu producătorii primari, se găsesc la acelaşi nivel de hrănire, numit nivel
trofic.
Nivelul trofic reprezintă totalitatea organismelor ce aparţin la una dintre verigile
lanţului trofic şi care îşi obţin hrana de la plante prin acelaşi număr de
trepte.
Există 4 niveluri trofice:
- nivelul producătorilor,
- nivelul consumatorilor primari,
- nivelul consumatorilor secundari,
- nivelul consumatorilor terţiari.
Descompunătorii nu formează un nivel trofic separat, deoarece se grefează pe fiecare din
nivelurile amintite.
Reţeaua trofică. Numai în biocenozele cu structură simplă, cu puţine specii se pot găsi
lanţuri trofice liniare. În restul biocenozelor unde acelaşi organism poate aparţine
în acelaşi timp la mai multe niveluri trofice. În acest caz, lanţurile trofice se
ramifică şi se leagă între ele rezultând o reţea. Speciile ce reprezintă punctele de
contact dintre lanţurile trofice funcţionează ca nişte noduri care asigură
stabilitatea reţelei.
Reţeaua trofică este o împletire complicată a lanţurilor trofice, legate între ele prin
specii cu valoare de “noduri”.

Piramida ecologică (eltoniană). În 1927, zoologul şi ecologul englez Ch. Elton,

în lucrarea Animal Ecology, a descris pentru prima dată, cantitativ, structura
trofică a ecosistemelor.
Constatând că în condiţii normale, în ecosisteme, numărul şi biomasa
producătorilor primari sunt mai mari decât cele ale consumatorilor, a reprezentat
grafic această structură, sub forma unei piramide.
Baza piramidei este reprezentată întotdeauna de ponderea producătorilor primari
peste care se suprapune ponderea indivizilor din celelalte niveluri
trofice (fig. 4.3.), determinând înălţimea piramidei.

57
 Fig. 4.3. Piramidă eltoniană numerică

Tipuri de
Se pot concepe trei tipuri de piramide ecologice:
piramide ecolgice a) piramida numerelor;
b) piramida biomasei;
c) piramida energiei.
Piramida numerică reflectă numărul indivizilor tuturor speciilor din nivelurile trofice
înlănţuite, pe o unitate de suprafaţă sau volum. Piramida numerelor acordă
importanţă egală tuturor indivizilor unui nivel, indiferent de greutatea lor, de
aceea se consideră că nu este edificatoare ca metodă de reflectare a legităţilor sub
care se desfăşoară relaţiile trofice în ecosistem (Vîntu, 2000).
Piramida biomasei reflectă raporturile privind greutatea organismelor tuturor speciilor din
nivelurile trofice ale unui ecosistem, unitatea de suprafaţă sau volum. Se obţin
astfel piramide în formă de trepte. Prezintă dezavantajul că exagerează rolul
organismelor mari, nu ţine cont de compoziţia chimică a ţesuturilor şi de factorul
timp.
Piramida energiei reflectă viteza de producere a hranei în nivelurile trofice, fiind
denumită şi piramida productivităţii.

Piramida inversă de biotop

La realizarea ei se ţine cont de suprafaţa teritorială
necesară organismelor pentru procurarea hranei (fig. 4.4).
Exemplu: uliul (consumator terţiar) îşi procură hrana din
păşuni, fâneţe, terenuri arabile, păduri sau chiar din
intravilan. Păsările insectivore (consumatori secundari)
vânate de uliu precum şi erbivorele de dimensiuni mici
(iepurii) se deplasează pentru a se hrăni pe distanţe mai
mici, pe păşuni, terenuri cultivate etc. Deoarece speciile
aparţinând la niveluri trofice superioare, explorează un
Figura 4.4 Piramida inversă de
număr mai mare de biotopuri, piramida rezultată este cu biotop
vârful în jos
Acest model de piramidă a fost elaborat, pentru prima dată în 1966, tot de către
Charles Elton.
Acest tip de piramidă ne permite să apreciem necesarul de spaţiu destinat
ocrotirii unei specii.
Rezervaţiile naturale destinate pentru a ocroti unele specii de plante pot avea suprafeţe
mai reduse în comparaţie cu suprafaţa rezervaţiilor pentru ocrotirea consumatorilor (în special a
carnivorelor de vârf) care explorează suprafeţe foarte mari pentru procurarea hranei (Vîntu,
2000).

58
 T. A. 4.3.
1. Din punct de vedere trofic, speciile 2. Exprimarea grafică a structurii
se împart în următoarele categorii: trofice a unui ecosistem este
a. producători, consumatori, descompunători
definiţia pentru:
b. producători, erbivore, carnivore a. piramida trofică
c. consumatori de ordinul I, II, III b. lanţul trofic
c. reţeaua trofică

4.5.3. Structura informaţională a ecosistemului

Biocenozele posedă o structură informaţională complexă ce conferă

ecosistemelor integralitate, echilibru dinamic şi autoreglare.
La nivel biocenotic, transmiterea informaţiei se realizează pe căi fizice,
chimice şi genetice, precum şi prin comportament. Din punct de vedere al
funcţionalităţii şi productivităţii ecosistemelor agricole şi horticole o importanţă
deosebită o prezintă comunicarea biochimică dintre organisme. Din acest
considerent, în această unitate de învăţare, vor fi prezentate mai detaliat căile
biochimice de transmitere a informaţiei.
Căi de transmitere biochimică a informaţiei
În toate ecosistemele este întâlnită o formă specială de comunicare între
organisme, şi anume comunicarea pe cale biochimică chimică: moleculele
anumitor substanţe emise de către organisme vii sau materia nevie sunt captate,
descifrate şi interpretate de către organismele vii, rezultând o reacţie de răspuns.
Metaboliţii care în biosferă joacă rolul de "mesageri" se numesc ecomoni,
telergoni sau substanţe ectocrine.
Când sunt secretaţi de plante poartă denumirea de substanţe alelopatice, iar când
sunt secretaţi de animale, se numesc feromoni sau alomoni.
Interacţiuni biochimice la plante - alelopatia
În ecosisteme, plantele nu cresc în mod hazardat, ele formează asociaţii şi
comunităţi ecologice bine definite, caracteristice unui anumit areal geografic şi
adaptate la condiţiile de viaţă specifice.
Componenţii unei fitocenoze sunt reuniţi prin atât prin relaţiile ce cu
mediul înconjurător cât şi prin cele se stabilesc între ei, în ecosistem fiind incluse
toate organismele care convieţuiesc într-un anumit areal. Anumite substanţe
eliberate în mediu de către plante exercită altora, sau chiar a lor, influenţe variate
mai mult sau mai puţin severe.
Acţiunea unor astfel de produşi secundari de metabolism poate favoriza sau defavoriza viaţa
altor organisme învecinate, care recepţionează în mod diferit ,,mesajele chimice’’
interceptate, în funcţie de natura acestora, specie sau genotip, dar şi de starea lor
fiziologică.
Botanistul german, Molisch (1937), atunci când şi-a publicat cercetările sale referitoare la
studierea acţiunii etilenei asupra unor plante superioare, a denumit acest fenomen
ALELOPATIE.
Termenul îşi are originea în cuvintele greceşti "alelos" = reciproc, mutual şi
"pathe" = influenţă, acţiune şi a fost definit ca fiind, "fenomenul de influenţare
biochimică între organisme".

59
 Wegmann, 2007, citat de Corbu şi Cachiţa-Cosma, 2010, preciza faptul că după
Molisch,
Alelopatia este capacitatea plantelor superioare sau inferioare de a produce
substanţe care eliberate în mediu, pot influenţa favorabil sau nefavorabil
dezvoltarea altor plante, dar care pot exercita şi o acţiune
intraspecifică, de autotoxicitate.
Fenomenul de alelopatie se manifestă prin sinteza şi secreţia de către
organele anumitor specii (rădăcini, frunze, flori) a unor substanţe, adevărate arme
chimice îndreptate asupra speciilor vegetale (Crăciun, 1989).
Procesul prin care plantele exercită o influenţă unele asupra celorlalte este
considerată a fi un mecanism de supravieţuire, datorită faptului că, de obicei,
influenţa este una negativă. Astfel, plantele pot concura şi distruge alte plante
pentru a ocupa o anumită suprafaţă. Aşadar, sunt afectate germinarea seminţelor,
dezvoltarea rădăcinilor sau absorbţia de substanţe nutritive.
Un aspect important de precizat este că organisme precum bacteriile, virusurile şi fungii
pot fi, la rândul lor, alelopate.
Cel mai clasic exemplu de alelopatie este acela
al nucului negru (Junglas nigra L.).
În solul de sub nucul negru, nenumărate
specii vegetale nu numai că nu cresc şi nu se
pot dezvolta, ci acestea chiar mor.
Este cunoscută şi expresia potrivit căreia ,,la
umbra nucului nu trăieşte nimic”. Fenomenul
poate fi uşor observat şi la Juglans regia L
(fig. 4.5). Efectele toxice ale acestui arbore
sunt provocate de juglonă, un compus
alelopatic toxic foarte activ, prezent în fructe,
frunze, tulpină, ramuri, rădăcini.
Figura 4.5 Inhibarea creşterii vegetaţiei
ierboase de către Juglans regia L

Manifestări alelopatice s-au înregistrat la

nmeroase specii de plante (Baitish, 2010), de
exemplu:
- Sorghum bicolor (sorg) inhibă creşterea
plantelor de Triticum aestivum şi Zea mays (în general, genul Sorghum cuprinde plante
ale căror rădăcini elimină sorgolona, o substanţă otrăvitoare ce blochează respiraţia şi
fotosinteza plantelor cu care intră în contact);
- Glycine max (soia) inhibă pe Spinacea oleracea, Senecio vulgaris şi
Solanum tuberosum.
- Helianthus annuus (floarea soarelui) inhibă dezvoltatea unor buruieni
precum: Amaranthus retroflexus, Datura stramonium, Chenopodium album, Cirsium
arvense, Stellaria media, Capsella bursa-pactoris.
Practica a demonstrat că, narcisele nu suportă vecinătatea lăcrămioarelor, lalelele nu se
impacă cu nu-mă-uita, liliacul nu se impacă cu violetele, nucul cu legumele, socul cu
salcâmul, pinul cu mesteacănul, varza cu viţă de vie, floarea soarelui cu unele buruieni
(Crăciun, 1989).

Efectele alelopatice sunt întâlnite ca existând nu numai între specii vegetale

diferite, ci şi între indivizii ai aceleiaşi specii.
Autotoxicitate Interacţiunile alelopatice stabilite între indivizii aceleaşi specii, aflaţi în
acelaşi perimetru natural, poartă denumirea de autotoxicitate.
60
Organismele ce sintetizează şi elimină substanţe alelopatice se numesc emiţătoare sau
donatoare, iar cele care interceptează aceşti metaboliţi se numesc receptoare
sau acceptoare.
Tipuri de substanţe alelopatice (fig.4.6.):
1) colinele (G. Grümmer – 1955) sunt substanţe secretate de plante superioare (eliminate
prin rădăcini, frunze sau alte organe) care inhibă sau întârzie dezvoltarea altor
plante superioare (bioinhibitori).
2) fitoncidele (S.K. Waksmann – 1943, B.T. Tokim – 1951) sunt substanţe produse de
plante superioare care anihilează sau inhibă dezvoltarea unor microorganisme.
Sunt bine cunoscute fitoncidele din ceapă, usturoi şi hrean.
Plantele superioare elimină în sol şi unele substanţe cu rol pozitiv asupra
unor microorganisme (substanţe nutritive, substanţe stimulatoare - auxine,
vitamine).
3) marasminele şi toxinele bacteriene sunt substanţe produse de microorganisme cu rol
negativ asupra dezvoltării plantelor superioare.
Unele microorganisme sintetizează şi substanţe cu rol pozitiv asupra plantelor
superioare (auxine, gibereline, vitamine etc.).
4) antibioticele (A. Fleming – 1929) sunt substanţe secretate de unele microorganisme cu
rol în inhibarea înmulţirii, creşterii şi dezvoltării altor microorganisme.
Uneori prin antibiotice se poate provoca moartea microorganismului concurent
(penicilina este sintetizată de diferite mucegaiuri şi distruge un număr mare de
specii de bacterii).
5) alcaloizii şi glicozizii sunt produşi vegetali toxici pentru animale (fitofagi).
Plante ce conţin alcaloizi: Conium maculatum (coniina, coniceina, conhidrina);
Atropa beladona (atropina, beladonina, apoatropina, hiosciamina, scopolamina);
Colchicum autumnale (colchicina, colchiceina); Ricinus communis (ricinina).
Glicozizii sunt substanţe complexe care prin hidroliză disociază în una sau
mai multe oze şi o substanţă neglucidică numită aglicon sau genină. În funcţie de
natura agliconului, glicozizii pot fi: cianogenici (agliconul este o cianhidrină),
prezenţi la cca. 1000 de specii (Glyceria maxima, Sorghum bicolor, Vicia
angustifolia, Sambucus nigra); cu sulf (pun în libertate substanţe sulfurate,
iritante – sevenoli), prezenţi în plante din fam. Cruciferae (sinigrina, sinalbina),
cardiotonici, lactonici, antracenici, saponine, glucoalcaloizi.

Figura 4.6. Tipuri de substanţe alelopatice in funcţie de natura emiţătorului şi receptorului

(după Grümmer, 1955, modificat)
Nivelul alelopatic
Substanţele alelopatice se acumulează în biotop, realizând un anumit nivel
alelopatic.

61
 Acest nivel depinde de condiţiile climatice, condiţiile de sol, precum şi de
densitatea populaţiei. Cu cât climatul este mai umed, cu atat nivelul alelopatic
este mai scăzut şi invers.
Pe solurile permeabile, levigarea substanţelor alelopatice se face mai uşor
iar capacitatea de absorbţie a unor componente ale solului poate acţiona reducând
nivelul alelopatic.
Substanţele alelopatice se concentrează o dată cu creşterea densităţii
populaţiei. Insuficienţa apei din zonele aride, determină creşterea concentraţiei de
substanţe alelopatice. Efectul autotoxic limitează densitatea indivizilor care
consumă apa. În condiţii de umiditate crescută, apa fiind suficientă, limitarea
densităţii nu mai este necesară, în plus intervin şi fenomene de levigare, la care se
adaugă.
Omul, prin activitatea sa, poate afecta căile de transmitere biochimică a informaţiei,
producând uneori grave perturbări, prin împrăştierea unor substanţe poluante în
biotop.
Importanţa practică a cunoaşterii fenomenului
Fenomenul alelopatic a început să fie mai atent studiat în corelaţie cu reducerea
producţiei agricole, iar practica agricolă modernă impune cunoaşterea acţiunilor
inhibitoare şi a celor favorabile
S-a constatat faptul că unele plante premergătoare, prin compuşii chimici pe care
îi lasă în sol după recoltare, reduc productivitatea plantelor ce le urmează în
asolament.
De exemplu, cerecetările efectuate de Ibrahim S. Alsaadawi (2008) arată influenţa alelopatică a
reziduurilor de grâu în agroecosistem. S-a constatat că dezvoltarea unor buruieni,
fixarea biologică a azotului, culturile următoare recoltei de grâu în asolament şi
nitrificarea sunt inhibate de rezidurile de grâu. Ebrahimi, E., Neugschwandtner,
R., şi Kaul, H. P. (2011) au demonstrat efecul rapiţei asupra germinaţiei
seminţelor şi creşterii plantulelor de grâu.
În urma cercetărilor efectuale la USV Iaşi, în cadrul Laboratorului de Ecologie,
s-a constatat că prezenţa resturilor vegetale de rapiţă determină o neuniformitate în germinarea
seminţelor (fig.4.7. a) şi în creşterea coleoptilelor de grâu (fig.4.8.), precum şi o reducere a
biosintezei de pigmenţi asimilatori clorofilieni (fig.4.9.) pe baza creşterii concentraţiei
flavonoizilor (fig.4.10.).

Figura 4.7. Germinaţia seminţelor de grâu în apă distilată în prezenţa (a) şi în absenţa paielor de rapiţă (b)

Figura 4.7. Efectul rapiţei asupra creşterii coleoptilelor de grâu, după 7 zile de la iniţierea germinaţiei

62
 După 7 zile de la iniţierea germinării, coleoptilele
1,80

1,60

conţinutul de clorofilă a fost de 1,60 mg /g în cazul

mg clorofilă /g material vegetal proaspăt

1,40

1,20 variantei control şi de 1,10 mg/g în cazul variantei

1,00
tratate (fig. 4.9). Scăderea concentraţiei de pigmenți
0,80 1,60

0,60
asimilarori este un fenomen comun la plantele expuse
1,10

0,40 unei anumite forme de stres.

0,20
Faptul că plantulele au fost expuse unei forme de
0,00
control tratament stres este demonstrat şi prin acumularea în varianta
Fig. 4.9. Concentraţia pigmenţilor clorofilieni tratată a unei cantități mai ridicate de pigmenţi
în coleoptilele de grâu sub influenţa efectului
flavonoizi (fig.4.10).
3,5

control tratament
Pe măsura sporirii volumului de cunoştinţe în
3
domeniu, studiul alelopatiei se conturează ca o ştiinţă
de sine stătătoare, cu multiple legături cu alte ştiinţe: pe
2,5
Unităţi de absorbanţă

lângă aspectele de biochimie ecologică, priveşte şi

2

1,5

1
efectuarea de studii referitoare la structura
0,5 vieţuitoarelor dintr-un anumit ecosistem, studii de
0 analiză a interrelaţiilor dintre acestea, stabilite prin
alelopatic al rapiţei intermediul semnalelor chimice, precum şi a multor
Fig. 4.10. Concentraţia pigmenţilor altor aspecte care joacă un rol major în viaţa
floavonoizi în coleoptilele de grâu
sub influenţa efectului alelopatic al rapiţei organismelor aflate într-un perimetru.

În promovarea Alelopatiei ca ştiinţă, un rol activ l-au avut unele organizaţii

profesionale, cum sunt: Societatea Internaţională de Alelopatie (înfiinţată în anul
1994, în India) şi Societatea Europeană de Alelopatie.
De remarcat preocupările cercetărilor români, pentru acest fenomen, spre exemplu, o
lucrare de referinţă este cea intitulată Alelopatia, elaborată de către Sorina Corbu
şi Dorina Cachiţa-Cosma, în anul 2010.
Interacţiuni biochimice la animale7
La animale, substanţele metabolice secundare elaborate cu rol în relaţiile
intraspecifice se numesc feromoni, iar în relaţiile interspecifice, alomoni.
Feromonii de atracţie a sexelor asigură întâlnirea celor două sexe în vederea reproducerii.
Fenomenul este utilizat în lupta integrată (capcane cu feromoni sexuali).
Feromonii de marcare sunt utilizaţi pentru însemnarea partenerului, a puilor, a teritoriului,
a surselor de hrană (ex.: la albine, furnici, asigurând accesul rapid al întregii
colonii la aceste resurse).
Feromonii de agregare sunt specifici unor insecte (lăcuste, gândaci de scoarţă),
determinând formarea de colonii cu dimensiuni optime pentru reproducere şi
pentru folosirea hranei.
Feromonii de alarmă determină reacţii de apărare la ceilalţi semeni din populaţia sa.
Alomonii sunt produşi metabolici cu rol de apărare sau de atac împotriva altor specii.
Aceşti metaboliţi provin din secreţii proprii (albine, viespi, şerpi etc.) sau sunt
integraţi în corpul emiţătorului odată cu hrana (gândacul de Colorado -
Leptinotarsa decemlineata).
Interacţiuni biochimice plante – animale fitofage
Plantele elaborează în procesul metabolic compuşi toxici (alcaloizi, glicozizi, saponine,
taninuri etc.) cu rol în limitarea atacului fitofagilor.
Acestea sunt de două tipuri: toxină-antitoxină şi de tip hormonal.

7
după V. Vîntu, 2000
63
 Aceste toxine au impus fitofagilor reacţia de elaborare a unor produşi cu rol de neutralizare –
antitoxine, care au determinat la rândul lor noi strategii de apărare din partea plantelor şi eliminarea
de noi toxine.
Pe această cale insectele fitofage au acumulat gene care le fac rezistente faţă de toxinele
vegetale. Astfel, unele specii de insecte nu sunt distruse complet de produsele chimice industriale.
În acelaşi areal, în timp, s-a stabilit o stare de echilibru între plantă şi fitofag, coexistând în
ecosisteme.
Contactul unei plante cu un fitofag nou faţă de care nu are mijloace de apărare poate duce la
dispariţia ei (Exemplu: viţa de vie europeană cu filoxera Phyloxera vastatrix).
Rezumat
Ecosistemul este un complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi
microorganisme şi mediul abiotic, care interacţionează într-o unitate funcţională;
Reprezintă unitatea de bază, elementară, de organizare şi funcţionare a ecosferei
(biosferei).
Este alcătuit din două componente: partea nevie (abiota, biotopul) şi partea vie
(biota, biocenoza).
Biotopul este locul ocupat de biocenoză, cuprinzând mediul abiotic (sol,
apă, aer, factori climatici etc.) şi toate elementele necesare apariţiei şi dezvoltării
organismelor.
Biocenoza reprezintă totalitatea organismelor vegetale si animale care
populează un anumit biotop, cu condiţii de existenţă mai mult sau mai puţin
uniforme, create în mod natural sau artificial (pe cale antropica).
Este alcătuită din: fitocenoză (populaţiile vegetale), zoocenoză (populaţiile
animale), microbocenoză (populaţiile microbiene).
Nişa ecologică desemnează rolul funcţional pe care îl joacă o populaţie sau
o specie în biocenoză.
Structura ecosistemului: spaţială, trofică, informaţională
Răspunsuri la testele de autoevaluare:
T.A. 4.1: 1.- b şi d; 2. – a şi c;
T.A. 4.2 1 Edafonul reprezentă totalitatea organismelor vegetale şi animale care trăiesc în
sol, legate de anumite condiţii specifice de viaţă. (gr. edaphos = sol).; 2. prin
stratificare se elimină concurenţa dintre specii, se asigură condiţii optime de
creştere şi dezvoltare a organismelor
T.A. 4.3 1-.a; 2-.a

Bibliografie:
1. Corbu Sorina, Cachiţa-Cosma Dorina, 2010. Alelopatia, Ed. Universităţii din Oradea.
2. Crăciun, T., Crăciun, L. L. 1989 – Dicţionar de biologie. Ed. Albatross, Bucureşti
3. Ebrahimi, E., Neugschwandtner, R., & Kaul, H. P., 2011 – Effects of straw water extracts
on germination of oil seed rape and wheat. Deutsche Gesellschaft für Pflanzenzernährung
e. V. Gesellschaft für Pflanzenbauwissenschaften e. V., 146.
4. Ibrahim S. Alsaadawi, 2008 – Allelopathic influence of decomposing wheat residues in
agroecosystems. Doi. https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1300/J144v04n02_05
5. Pârvu Constantin, 2001 – Ecologie generală, Ediţia a II-a. Ed. Tehnică Bucureşti, p. 154-
156.
6. Toma Liana Doina, 2009 – Ecologie şi Protecţia mediului. Ed. PIM, Iaşi, p. 29 -40

64
Unitatea de învăţare nr. 5
ECOSISTEMUL – UNITATE FUNCŢIONALĂ A ECOSFEREI
Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare.................................................................................. 65
Informaţii generale despre evaluare.......................................................................... 65
Conţinutul U.I. 5.
5.1. Funcţiile ecosistemului.................................................................................65
5.2. Productivitatea ecosistemelor.....................................................................67
5.3. Dinamica ecosistemului............................................................................. 70
5.4. Clasificarea ecosistemelor......................................................................... 73
Rezumatul U.I. 5.......................................................................................................... 74
Răspunsuri la testele de autoevaluare....................................................................... 74
Bibliografie.................................................................................................................. 74
Lucrarea de verificare nr. 2.........................................................................................75

Obiectivele unităţii de învăţare 5

După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi fi
capabili:
- să descrieţi corect funcţiile ecosistemului;
- să explicaţi efectul factorilor ecologici asupra componentelor productivităţii
ecosistemelor;
- să identificaţi interacţiunea dintre biocenoză biotop în dinamica ecosistemelor;
- să clasificaţi corect ecosistemele după diferite criterii.

Durata medie de studiu individual -3 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite de această unitate de
învăţare se va face pe baza a două teste de autoevaluare. Răspunsurile la testele
de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţii de învăţare. Dacă nu aţi răspuns
corect la întrebări, este necesar să recitiţi materia cuprinsă în această unitate de
învăţare, după care reveniţi asupra rezolvării testelor.
O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a LUCRĂRII
DE VERIFICARE 2, care se află la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.
În introducere găsiţi informaţii despre tipul de exerciţii pe care le poate conţine
lucrarea (pag. 3). Transmiterea lucrării către tutore se va face la data stabilită de
către acesta.

5.1. Funcţiile ecosistemului

5.1.1. Funcţia energetică

Transformările energetice din ecosistem se desfăşoară conform

principiilor termodinamicii.
Primul principiu al termodinamicii este o formă a legii generale a conservării energiei. A
fost formulat în anul 1842 de către Julius Robert von Mayer. Acest principiu
stabileşte că într-un sistem izolat, energia se conservă indiferent de transformările
65
 care au loc în interior. Cu alte cuvinte, energia unui sistem nu se creează din nou
şi nu dispare dar poate trece dintr-o formă în alta.
Sursele energetice sunt radiaţia solară şi energia chimică produsă de bacteriile
chimiosintetizante
Radiaţia solară, reprezintă sursa energetică principală a ecosistemului. Captată de
către plante este utilizată în proporţie de numai 1-5% în fotosinteză. În ecosistem,
energia radiantă solară care ajunge la plante este transformată, în procesul de
fotosinteză, în energie chimică potenţială. Această energie chimică este depozitată
în diferite organe ale plantei, sub forma moleculelor de glucide, lipide, protide
etc. Fiind producătoare de materie organică din substanţe anorganice plantele
ocupă în ecosistem poziţia de producători primari. Prin consumarea lor de către
animalele fitofage (erbivore), energia trece în corpul acestora, fiind transmisă mai
departe prin lanţul trofic, animalelor carnivore. Atât în plante cât şi în animale
energia chimică conţinută în molecule este eliberată în procesul respiraţiei şi
utilizată în toate procesele vitale. O parte din această energie se transformă în
căldură, iar în final, după moartea organismelor, toată energia chimică a
moleculelor organice este transformată de către descompunători în energie
calorică.
Energia chimică are o contribuţie redusă la bilanţul energetic al ecosistemelor. Este
folosită în principal de unele bacterii (nitrificatoare, sulfuroase şi feruginoase)
care în procesul de sinteza a substanţelor organice, folosesc ca sursă de energie
energia obţinută prin oxidarea unor compuşi anorganici (compuşi ai sulfului, ai
fierului). Ca sursă de hidrogen pentru reducerea CO2 aceste bacterii folosesc apa.
Din primul principiu al termodinamicii reiese faptul că intrările de
energie într-un sistem trebuie să fie egale cu ieşirile:
În organisme energia intrată sub formă de hrană (Eh), este egală cu energia
consumată pentru creştere (Ecr) la care se adaugă energia metabolică (Emet.),
energia pierdută sub formă de căldură (Ec) şi energia deşeurilor (Ed) (Toma L.,
D. 2009).
Eh = Ecr + Emet.+ Ec + Ed

Al doilea principiu al termodinamicii este acela al degradării energiei, care arată că în

orice proces de transformare a energiei, o parte din energia potenţială se
degradează sub formă de căldură şi este dispersată. De aici rezultă că
randamentul transformării este <1.
Energia degradată sub formă de căldură nu mai poate fi reutilizată de
către ecosistem, ceea ce impune intrarea de noi cantităţi de energie.
potenţială - deci fluxul de energie ce se scurge prin ecosistem este unidirecţional.
Din energia radiantă absorbită de plante 7/8 sunt eliberate sub formă de
căldură în timpul fotosintezei şi numai 1/8 este încorporată în energia potenţială a
alimentelor. Tot restul lumii primeşte energie chimică potenţială de la plante, de
aceea, din punct de vedere energetic plantele sunt denumite organisme fixatoare
de energie, iar descompunătorii, eliberatori de energie (Vîntu V., 2000).
În ecosistem acţionează legea celor zece procente, care arată că doar
legea celor 10% din energia unui nivel trofic poate fi captată de organismele nivelului trofic
zece procente imediat superior. Aceasta rezultă din faptul că energia primită de organismele
unui nivel trofic este folosită în proporţie de 80-90% înainte de a fi transferată la
nivelul trofic următor.

66
 Drept urmare, conţinutul energetic al
unui nivel trofic dat reprezintă 1/10 din
conţinutul energetic al nivelului trofic
precedent: Acest transfer poate fi reprezentat
grafic sub forma piramidei energetice (fig.
5.1.). Raportul dintre energia asimilată în
substanţa organică şi cea consumată în
respiraţie de către organismele unui nivel
trofic, poartă numele de bilanţ energetic, iar
raportul dintre energia acceptată şi energia
cedată pe toate nivelurile trofice ale
sistemului, constituie balanţa energetică. Figura 5.1. Piramida energetică

5.1.2. Funcţia de circulaţie a materiei

La nivelul ecosistemului se realizează o permanentă circulaţie sau

migraţie a elementelor între biocenoză şi biotop.
Acest tip de circulaţie a fost numită – circulaţie biochimică sau
biogeochimică, deoarece este realizată prin pătrunderea elementelor minerale sau
organice din scoarţa terestră, prin intermediul solului, în organismele vii, în
scopul sintezei de substanţe proprii.
Când circulaţia este realizată numai de compuşii minerali şi organici ce
alcătuiesc scoarţa terestră, în afara organismelor, circulaţia se numeşte
geochimică.
În cadrul circulaţiei biogeochimice, la nivelul biotopului, căile de intrare sunt reprezentate de
soluţiile apoase şi gaze, iar la nivelul biocenozei de lanţurile trofice. Plantele extrag
elementele chimice biogene din biotop şi le înglobează în molecule organice. Erbivorele, în
urma consumării plantelor, înglobează aceste elemente în substanţa organică animală. Astfel,
elementele migrează de la un nivel trofic la altul. Descompunătorii mineralizează substanţele
organice din plantele şi animalele moarte, transferând elementele chimice din biocenoză în
biotop. În acest mod, transferul materiei în ecosistem se realizează ciclic. Proporţia şi viteza
acestui circuit depinde de rezerva de elemente biogene care alimentează circuitul şi de tipul
de ecosistem. Astfel, absorbţia cea mai ridicată o înregistrează pădurea tropicală, iar cea mai
scăzută stepa pe soluri saline şi tundra.
În ecosistemele terestre, pierderile de elementele chimice produse prin
levigare, migrarea consumatorilor etc. sunt compensate prin aportul ploilor,
curenţilor de aer sau degradării rocii mame a solului.
În ecosistemele marine, pierderile sunt compensate de aportul apelor
curgătoare.
La nivelul biosferei, circuitele biogeochimice ale tuturor ecosistemelor se corelează, formând
cicluri sau circuite biogeochimice globale. Acestea sunt de două tipuri: tipul
sedimentar (fosfor, sulf) şi tipul gazos (azot, oxigen, carbon).
Un rol major la nivelul biosferei îl are circuitul apei.

5.1.3. Funcţia de autoreglare

Autoreglarea este funcţia ecosistemului de a păstra o stare de echilibru

între populaţiile componente, determinând o stabilitate în structura şi funcţionarea
ecosistemului. Necesitatea autoreglării rezultă din faptul că energia şi hrana sunt
limitate, fiind epuizate rapid în condiţiile înmulţirii nelimitate a unei populaţii; se

67
 impune reciclarea resurselor de materie şi energie şi limitarea înmulţirii
populaţiilor în jurul densităţii optime.
Mecanismele autoreglării pot fi: biodemografic şi biogeochimic.
Reglarea biodemografică controlează numărul şi biomasa indiviziilor şi speciilor. Ea se
realizează prin mecanisme de ordin trofic, de tip pradă-prădător. Creşterea
numărului indiviziilor din specia pradă determină înmulţirea indivizilor din specia
prădător. Acestea consumă prada, îşi împuţinează resursele de hrană, apoi
numărul indivizilor scade, iar prada îşi reface efectivul.
Ecosistemele cu reţele trofice complexe sunt mai stabile. De exemplu, în
ecosistemele pădurilor ecuatoriale nu se cunosc explozii ale dăunătorilor, ca
urmare a unei biodiversităţi ridicate.
În general competiţia interspecifică şi intraspecifică sunt elementele ce reglează
efectivul şi densitatea populaţiilor, realizând autocontrolul şi menţinerea
stabilităţii ecosistemului.
Reglarea biogeochimică. Este determinată de oscilaţiile cantităţilor de substanţe
nutritive care circulă în ecosistem.
Controlează concentraţiile substanţelor chimice în organismele vii şi mediu. Ea se
realizează prin acţiunea exercitată de organism asupra mediului de viaţă, în cadrul
conexiunii inverse, feed-back-ul pozitiv sau negativ.

T. A. 5.1.

1. Funcţiile ecosistemului sunt: 2. Reglarea bio-demografică se

a. energetică, de circulaţie a materiei, de realizează prin:
autoreglare a. mecanisme de tip pradă-
b. mutualismul, parazitismul, comensalismul prădător
c. producători, consumatori, descompunători b. oscilaţiile cantităţilor de
substanţe nutritive
3. Explicaţi importanţa şi necesitatea autoreglării ecosistemului.

5.2. Productivitatea ecosistemelor

Ramura Ecologiei care se ocupă cu studiul formării şi repartiţiei biomasei în
biosferă poartă denumirea de biologia productivităţii (Stugren B. 1982, 1994).
Biomasa reprezintă cantitatea de substanţă vie sau moartă existentă la un
moment dat într-un ecosistem sau pe un nivel trofic al acestuia.
Se poate exprima prin greutatea totală sau masa componentelor biocenotice raportată la
unitatea de suprafaţă (g/m2, kg/ha etc.), ori prin cantitatea de energie inclusă în
substanţa vie (kcal/m2, Mj/ha etc.).
Producţia biologică este cantitatea de substanţă organică realizată de un sistem
biologic (individ, populaţie, biocenoză) într-un interval de timp, adică
volumul, cantitatea de recoltă la un moment dat.

Productivitatea biologică, reprezintă viteza de acumulare a biomasei şi se poate

referi la productivitatea substanţei (cantitatea de substanţă organică
produsă de un sistem viu în unitatea de timp), sau de productivitatea
energiei (cantitatea de energie înglobată în moleculele organice proprii).
Productivitatea poate fi: primară, când este realizată de plantele autotrofe; secundară,
când este realizată de consumatori.

68
 Rata productivităţii unui nivel trofic arată eficienţa acestuia în raport cu nivelul trofic
anterior, precum şi eficienţa economică în cadrul nivelului respectiv, adică rata
gradului de producere a materiei organice faţă de gradul de absorbţie, fiind numită
şi randamentul ecologic de creştere. În cazul ratei substanţei relaţia este
următoarea (Stugren B., 1982):

- B este cantitatea de biomasă pe un anumit nivel trofic, în momentul t0;

B + Q > B + ΔB - Q este cantitatea de hrană acceptată de la nivelul trofic inferior în momentul t0
- ΔB este sporul de biomasă realizat după timpul dt;
Relaţia de mai sus se explică prin aceea că o parte din cantitatea de hrană a fost
folosită pentru desfăşurarea proceselor fiziologice ale organismului. De regulă, se
calculează randamentul energetic, exprimându-se prin kcal fixate în biomasa
produsă pe unitatea de suprafaţă.
Recolta reprezintă cantitatea de substanţă organică preluată într-o
unitate de timp din biocenoză de către forţe externe (prădători,
consumatori umani etc.).
Categorii de productivitate
În funcţie de cele două categorii de organisme, autotrofe si heterotrofe,
productivitatea poate fi: primară şi secundară.
Productivitatea primară a unei biocenoze sau a unei componente a acesteia
se referă la cantitatea de substanţă organică produsă prin
fotosinteza de către plantele autotrofe la unitate de suprafaţă sau
volum şi în unitate de timp (exprimă randamentul fotosintetic).
Deoarece o parte din energia fixată este consumată chiar de către
producătorii primari (prin respiraţie şi alte procese ulterioare), se distinge o
productivitate primară brută (PPB) şi o productivitate primară netă (PPN).
Productivitatea primară brută (PPB) reprezintă cantitatea totală de energie pe care
plantele verzi o fixează în compuşi organici în unitate de timp, pe unitatea de
suprafaţă sau volum.
La nivelul biosferei s-au identificat patru zone distincte din punct de vedere al
indicilor productivităţii primare brute (fig. 5.2.):
1. – largul mărilor şi
terenurile aride, deşerturile;
2. – lacurile adânci,
pădurile de la altitudini mari,
zonele cu vegetaţie semiaridă
(preerii, stepe), cele cu
agricultura sporadică, zona
litorală a mărilor;
3. – lacurile puţin adânci,
pădurile şi pajiştile mezofile,
zonele cu agricultură
permanentă;
4. – pădurile ecuatoriale
umede, culturile intensive
tropicale, estuarele şi recifele
de corali, cu productivitate
mare. Figura 5.2. Repartiţia productivităţii primare brute (g/m2/zi)

Productivitatea maximă depinde de randamentul fotosintetic.

69
 Randamentul fotosintezei, raportat la energia solară incidentă în cursul unui an,
are valori medii foarte reduse: 1,2% în păduri; 0,66% în culturile agricole şi
pajişti; 0,13% în tundră; 0,12% în ocean şi 0,06% în deşert.
Productivitatea primara neta (PPN). Se referă la fracţiunea ce a rămas după ce o parte din
substanţa organică rezultată în urma fotosintezei a fost consumată de producătorii
primari prin respiraţie, într-o anumită perioadă (tabelul 5.1).
Tabelul 5. 1
Productivitatea primară neta în unele ecosisteme terestre
(dupa Lieth H. si Whittaker R.H., 1975, citat de Vintu V., 2000)

Productivitatea secundară reprezintă viteza de acumulare a substanţei şi

energiei la nivelul consumatorilor. Poate fi brută şi netă.
Productivitatea secundară brută (PSB) se refera la toata energia asimilata de către
consumatorii unui nivel trofic in unitate de timp si la unitate de suprafaţa sau
volum.
Productivitatea secundara neta (PSN) reprezintă energia acumulata in biomasa
consumatorilor unui nivel trofic, adică sporul in greutate după eliminarea din
organism a substanţelor neasimilabile, a cataboliţilor etc.
Randamentul cu care se realizează asimilarea hranei de către consumatori diferă
de la o specie la alta, in funcţie de calitatea acesteia.
Omul foloseşte atât resursele productivităţii primare cât si a celei secundare,
însă producţia primara constituie nu numai premiza dezvoltării producţiei
secundare ci şi baza alimentaţiei pentru om.
Factorii ecologici de care depinde productivitatea
Productivitatea ecosistemelor depinde de: fluxul de energie solară prin
influenţarea procesului de fotosinteză; acumularea substanţelor nutritive în
volumul edafic explorat de rădăcini sau levigarea (spălarea) acestora sub nivelul
accesibil rădăcinilor influenţează direct productivitatea primară şi cu consecinţe
asupra productivităţii secundare; condiţiile de climă, coeficientul de
descompunere (dat de raportul dintre biosinteza şi descompunerea substanţei
organice), variaţia biomasei producătorilor; migraţiile dintr-o biocenoză în alta
(păsări, mamifere); activitatea antropică.

5.3. Dinamica ecosistemului

5. 3.1. Dinamica diurnă şi sezonieră

Variaţia factorilor ecologici din biotop determină modificări în structura şi

funcţionarea biocenozei, ceea ce reprezintă dinamica ecosistemului.
Modificările pot fi: ritmice şi accidentale

70
 Modificările ritmice se datoresc repartizării inegale în timp a factorilor ecologici (lumină,
temperatură, umiditate etc.).
În ecosistemele terestre din zona temperată se disting două manifestări ritmice
esenţiale: ritmul circadian şi ritmul sezonier.
Ritmul circadian (diurn), al cărui denumire derivă de la cuvintele latineşti "circa diem" =
în jur de o zi, este determinat de alternanţa zi noapte. În activitatea biocenozei se
deosebeşte o fază de lumină (fotofază) şi o fază de întuneric (scotofază).
În fotofază, are loc stocarea energiei în ecosistem. Plantele captează o parte din
energia solară cu ajutorul căreia produc biomasă, în urma procesului de
fotosinteză. În faza de întuneric procesul de fotosinteză încetează, însă continuă
procesele consumatoare de energie (respiraţie, creştere, înflorire etc.), încât stocul
de energie din ecosistem se reduce.
După faza zilei în care îşi desfăşoară activitatea, animalele pot fi diurne şi
nocturne. Această alternanţă între componentă activă şi cea pasivă reprezintă o
bună adaptare la mediu a vieţuitoarelor, biocenoza fiind permanent implicată în
exploatarea resurselor.
Ritmul sezonier este determinat de ciclul anotimpurilor din regiunile temperate. De la un
sezon la altul, odată cu clima, se modifică şi compoziţia biocenozei. Astfel, fluxul
energetic este maxim în timpul verii şi apoi scade treptat până în iarnă, când se
înregistrează şi reducerea considerabilă a fotosintezei, deci a fixării energiei în
biocenoză. În acest timp numeroase specii de plante şi animale îşi reduc
activitatea metabolică şi trec peste această perioadă nefavorabilă prin diverse
forme de rezistenţă (seminţe, spori, ouă, pupe etc.) sau prin fenomene de
hibernare. Activitatea biocenozei nu se întrerupe complet, o serie de plante îşi
continuă activitatea fotosintetică, dar cu intensitate mai mică, iar unele mamifere
şi păsări desfăşoară o activitate normală.
Ca urmare a modificărilor factorilor climatici, în zona temperată a Europei, în
cursul unui an, din punct de vedere ecologic, se succed şase sezoane: sezonul
prevernal: 1.III – 1.V, sezonul vernal: 1.V – 15. VI, sezonul estival: 15.VI –
15.VIII, sezonul serotinal: 15 VIII – 15.IX, sezonul autumnal: 15.IX – 1.XI,
sezonul hiemal: 1.XI – 1.III.
Modificările accidentale se manifestă prin mici fluctuaţii ale fluxului energetic, datorită
schimbărilor aritmice ale factorilor fizici (un vânt puternic, o zi ploioasă, o
creştere bruscă a umidităţii atmosferice) ce influenţează comportamentul obişnuit,
făcând ca unele funcţii să scadă în intensitate, unele animale să se retragă în
adăposturi, iar altele să devină mai active (Vîntu V., 2000).

5.3.2. Succesiunea ecologică

Este dată de către dinamica biocenozelor şi din acest motiv în unele lucrări
este prezentată ca dinamica biocenozelor.
Procesul de evoluţie a biocenozelor se numeşte succesiune.
Succesiunea are drept cauze interacţiunea dintre biocenoză şi biotopul său.
Biotopul acţionează asupra biocenozei prin intermediul factorilor abiotici,
climatici, geologici, edafici etc. Fenomene, ca eroziunea solului, erupţiile
vulcanice modifică biotopul provocând schimbări considerabile ale biocenozelor.
Influenţa biotopului asupra biocenozei se numeşte acţiune.
Biocenoza poate influenţa diferite elemente ale biotopului, cum sunt factorii
climatici, edafici, geologici. Astfel, dezvoltarea vegetaţiei lemnoase provoacă
scăderea luminozităţii, mărirea umidităţii atmosferice şi scăderea temperaturii
mediului.

71
 Vegetaţia este un factor principal ce modifică compoziţia şi structura solului.
De exemplu, algele, lichenii, muşchii, pe de o parte şi plantele superioare prin
rădăcinilor lor, pe de altă parte, pot transforma rocile, în special prin dizolvare sau
acţiune chimică favorizată de secreţiile acide ale acestora.
Plantele din familia Leguminosae (de exemplu, fasolea, soia,
mazărea, dar şi salcâmul, glădiţa etc.) sunt simbiotice cu
bacteriile fixatoare de azot şi măresc conţinutul de azot al
solului.
Resturile vegetale rămase în sol se transformă în humus, rezerva
organică a solului. Prin absorbţia selectivă a ionilor, unele
specii modifică pH-ul solului determinând alcalinizare sau
acidifiere.
Influenţa biocenozei asupra biotopului se numeşte reacţiune.
În urma interacţiunii biocenoză-biotop poate apare înlocuirea unor
specii dominante cu altele, adaptate noilor condiţii de viaţă.
Succesiunea ecologică poate fi:
- primară, când biocenoza se instalează şi se dezvoltă pe un mediu care nu a mai fost
populat:o dună de nisip, o zonă de lavă vulcanică ,o movilă de steril de mină;
- secundară, când biocenoza se instalează şi se dezvoltă pe un mediu pe care a existat o
altă biocenoză: spaţiul rezultat din defrişarea unei păduri, asanarea unei mlaştini
etc.
În evoluţia sa biocenoza şi respectiv ecosistemul parcurge următoarele
stadii: stadiul de pionieri, stadiul de competiţie şi consolidare, stadiul de
subclimax şi stadiul de climax.
Stadiul de pionieri. Punctul de plecare în evoluţia unei biocenoze îl constituie spaţiile
lipsite de vegetaţie, aşa numitele spaţii nude. Aceste pot fi lava vulcanică răcită,
stânci şi grohotişuri dislocate, suprafeţele alunecărilor de teren, depozite fluviale,
mlaştini asanate, dune de nisip, terenuri devastate de foc, inundaţii sau furtuni,
depozite de steril de mină, pământ dislocat din construcţie etc. Coloniştii acestor
spaţii prezintă o foarte mare capacitate de diseminare, sunt specii foarte tolerante
la condiţiile severe de insolaţie şi uscăciune. Din punct de vedere sistematic pot fi
bacterii, alge albastre, licheni, muşchi, apoi plante ierboase şi în sfârşit lemnoase.
De obicei sunt plante anuale, efemere.
Prin activitatea lor biologică, coloniştii contribuie la formarea solului fertil, creând
astfel condiţii favorabile unor specii mai pretenţioase la condiţiile de mediu.
Stadiul de competiţie şi consolidare. În acest stadiu biotopul se caracterizează prin
apariţia şi formarea solului; ca urmare, creşte numărul de specii, care este însă
foarte fluctuant. Creşterea densităţii speciilor şi indiviziilor determină apariţia
unor interacţiuni între aceştia, concretizate în primul rând prin competiţie sau
concurenţă pentru spaţiu, lumină şi resurse nutritive.
În urma competiţiei supravieţuiesc speciile şi indivizii mai bine adaptaţi
condiţiilor de mediu. Tot în urma competiţiei apare stratificarea pe verticală.
Consolidarea constă în popularea cu indivizi adaptaţi, într-o structură stratificată şi
reducerea fluctuaţiilor speciilor, ceea ce conferă o stabilitate relativă biocenozei.
Stadiul de subclimax este o fază de tranziţie caracterizată prin creşterea densităţii până la
saturare fitocenotică şi printr-o structură verticală, cu o mare capacitate de
exploatare a condiţiilor de mediu, dar cu o stabilitate redusă.
Stadiul de climax. Termenul de climax a fost introdus de Clements în 1916 şi reprezintă
starea cea mai stabilă şi mai complexă, de echilibru între vegetaţie şi factorii de
mediu. Stabilitatea climaxului este relativă datorită interacţiunii continue între
biocenoză şi biotop. Structura este stratificată, cu exigenţe foarte mari. Biomasa
72
 atinge valoarea maximă, diversitatea este cea mai ridicată, ceea ce conduce la
numeroase tipuri de relaţii interspecifice.
Importanţa
Cunoaşterea succesiunii ecologice a biocenozelor are
pracrică
importanţă practică. Astfel, în fazele timpurii producţia biocenozei depăşeşte
consumul, deci productivitatea este ridicată. În stadiile de maturitate consumul
tinde să egaleze producţia, deci productivitatea este nulă.
Ca urmare, exploatarea biocenozelor mature este nerentabilă faţă de cea a celor aflate în
stadii succesionale tinere.
Datorită importanţei lor deosebite revin în
actualitate experienţele de lungă durată ce urmăresc
evoluţia ecosistemelor agricole. Ele au ca scop studierea
influenţelor diferitelor sisteme de cultură asupra
productivităţii biocenozelor şi a însuşirilor fizice şi
chimice ale solurilor. La nivel mondial, astfel de cercetări
au o continuitate de peste 100 de ani. Şi ţara noastră
contribuie la realizarea unor astfel de studii. De exemplu
la USAMV Iaşi încă din 1980 se desfăşoară, activităţi în Fig. 5.3 Experienţe de lungă durată la USAMV
acest domeniu, prin programul internaţional IOSDV, Iaşi, in cadrul programului IOSDV, coordonator
derulat în colaborare cu Universitatea “Justus Liebig” Prof. univ. C. Vasilică, sprijinit de colaboratorii de
Giessen din Germania (fig. 5.3). la disciplina de Fitotehnie

T. A. 5.2.
1. După faza zilei în care îşi desfăşoară activitatea, animalele pot fi diurne şi
nocturne. Explicaţi rolul ecologic al acestei adaptări.
2. O cultură de porumb este un exemplu de ecosistem agricol. În ce stadiu de
evoluţie se află biocenoza acestui ecosistem?

5.4. Clasificarea ecosistemelor

Există mai multe criterii de clasificare a ecosistemelor. În continuare vom
prezenta tipurile de ecosisteme, după patru criterii de clasificare:
a. după natura biotopului pot fi: acvatice şi terestre
b. după originea lor ecosistemele pot fi: naturale (spontane) şi antropizate
c. după capacitatea de autosusţinere pot fi: autotrofe şi heterotrofe
d. după stadiul în care se află la un moment dat: tinere şi mature.
Ecosistemele naturale sunt acele ecosisteme apărute spontan, prin lupta pentru existenţă
a speciilor vegetale şi animale, în care omul nu a avut nici o intervenţie în
modificarea densităţii, abundenţei şi diversităţii organismelor.
Ecosistemele antropice (antropizate): sunt ecosisteme în care intervenţia omului este
parţială sau totală. Depind de om din punct de vedere structural şi funcţional. Sunt
formate prin transformarea şi simplificarea sistemelor ecologice naturale, fiind
create sau optimizate pentru obţinerea de producţii vegetale şi animale sporite sau
pentru alte scopuri.
Ecosisteme autotrofe - ecosisteme în care predomină activitatea plantelor verzi şi care
se pot autosusţine.

73
 Ecosisteme heterotrofe - ecosisteme în care predomină activitatea organismelor
consumatoare.
Ecosisteme tinere - ecosisteme în care producţia plantelor verzi este mai mare decât
consumul organismelor heterotrofe.
Ecosisteme mature - ecosisteme în care producţia plantelor verzi este aproximativ egală
cu cea a organismelor consumatoare, în care biocenozele sunt stabil constituite (se
află în stadiul de climax), iar factorii abiotici sunt relativ constanţi.

Zona de întrepătrundere a două ecosisteme se numeşte ecoton.

Rezumat
Funcţiile ecosistemului: energetică, de circulaţie a materiei, de autoreglare.
Dinamica ecosistemului: este dată de modificări accidentale şi modificări ritmice
în structura şi funcţionarea biocenozei.
Modificările ritmice pot fi: diurne şi sezoniere
Succesiunea ecologică reprezintă procesul de evoluţie a biocenozelor.
Succesiunea ecologică poate fi:
- primară, când biocenoza se instalează şi se dezvoltă pe un mediu care nu a mai
fost populat: Exemple: o dună de nisip, o zonă de lavă vulcanică, o movilă de
steril de mină;
- secundară, când biocenoza se instalează şi se dezvoltă pe un mediu pe care a
existat o altă biocenoză. Exemple spaţiul rezultat după defrişarea unei păduri,
spaţiul rezultat după asanarea8 unei mlaştini etc.
Clasificarea ecosistemelor
a. după natura biotopului, pot fi: acvatice şi terestre
b. după originea lor, ecosistemele pot fi: naturale (spontane) şi antropizate
c. după capacitatea de auto-susţinere, pot fi: autotrofe şi heterotrofe
d. după stadiul în care se află la un moment dat, pot fi tinere şi mature.

Răspunsuri la testele de autoevaluare:

T.A. 5.1: 1.-a; 2.-a; 3. vezi pagina 67
T.A. 5.2 1. după faza zilei în care îşi desfăşoară activitatea, animalele pot fi diurne şi
nocturne. Această alternanţă între componentă activă şi cea pasivă reprezintă
o bună adaptare la mediu a vieţuitoarelor, biocenoza fiind permanent
implicată în exploatarea resurselor¸ 2.- pionieri
BIBLIOGRAFIE
1. Batish D. R., H. P. Singh; Shalinder Kaur, 2010 - Crop allelopathy and its role
in ecological agriculture. Journal of Crop Production, 4: 2, 121 — 161.
2. Corbu Sorina, Cachiţa-Cosma Dorina, 2010. Alelopatia, Ed. Universităţii din
Oradea.
3. Toma Liana Doina, 2009 – Ecologie şi protecţia mediului. Ed. PIM, Iaşi, pag
42- 50.
4. Vîntu V., 2000 - Ecologie şi protecţia mediului; Ed. Ion Ionescu de la Brad,
Iaşi, p. 30-45.

8
Asanare – înlăturare a surplusului de ape în scopuri economice, de salubritate sau
estetic,e prin lucrări hidrotehnice ample.
74
 4
LUCRAREA DE VERIFICARE NR. 2 puncte

A. Încercuiţi litera sau literele corespunzătoare variantei sau variantelor corecte:

1. Biotopul reprezintă: 2. Fitocenoza este componenta:
a. totalitatea plantelor din ecosistem a. biocenozei
b. totalitatea animalelor din ecosistem b. biotopului
c. mediul fizic şi chimic c. microbocenozei
3. Structura orizontală a biocenozei include: 4. Succesiunea ecologică reprezintă:
a. bioskena a. influenţa biocenozei asupra biotopului
b. consorţiul b. influenţa biotopului asupra biocenozei
c. sinuzia c. procesul de evoluţie a biocenozei

5. Din categoria producătorilor primari fac
parte:
a. plantele verzi fotoautotrofe
b. animalele erbivore
c. ciupercile saprofite
7. Lanţul trofic reprezintă:
a. o grupare de organisme ce ocupă un anumit
habitat
b. locul de trai al unui individ sau al unei comunităţi
c. calea de transfer a materiei şi energiei de la baza
trofică spre ultimul consumator
9. Exprimarea grafică a structurii trofice a unui
ecosistem este definiţia pentru:
a. piramida trofică
b. lanţul trofic
c. reţeaua trofică
B. Răspundeţi la următoarele întrebări:
6. Din punct de vedere trofic, speciile se
împart în următoarele categorii:
a. producători, consumatori, descompunători
b. producători, erbivore, carnivore
c. consumatori de ordinul I, II, III
8. Grupările de specii despărţite de
producătorii primari prin acelaşi număr de
trepte şi care îndeplinesc aceeaşi funcţie
reprezintă:
a. un nivel trofic
b. piramida trofică
c. lanţul trofic
10. Ecosistemul reprezintă:
a. integrarea biocenozei cu mediul de trai
b. integrarea indivizilor în cadrul speciei
c. locul de trai al unui individ
6
puncte

1. Explicaţi rolul descompunătorilor în ecosistem.

2. Pornind de la funcţiile ecosistemului, explicaţi necesitatea permanentă de noi cantităţi de energie
solară în ecosistem.
3. Care sunt consecinţele succesiunii ecologice primare?

75
Unitatea de învăţare nr. 6
TIPURI DE ECOSISTEME MAJORE (BIOMI)
Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare 6.............................................................................. 76
Informaţii generale despre evaluare......................................................................... 76
Conţinutul U.I. 6
6.1. Biomii acvatici............................................................................................. 77
6.2. Biomii tereştri...............................................................................................81
Rezumatul U.I. 6......................................................................................................... 85
Răspunsuri la testele de autoevaluare....................................................................... 85
Bibliografie.................................................................................................................. 85
Obiectivele unităţii de învăţare 6
După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi fi
capabili:
- să recunoaşteţi tipurile de ecosisteme după însuşirile lor caracteristice;
- să descrieţi principalele tipuri de ecosisteme naturale făcând referire specifică la
acţiunea factorilor de mediu în formarea unui anumit tip de ecosistem.

Durata medie de studiu individual - 3 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite de această unitate de
învăţare se va face pe baza a trei teste de autoevaluare, distribuite relativ uniform
în text. Răspunsurile la testele de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţii de
învăţare. Dacă nu aţi răspuns corect la întrebări, este necesar să recitiţi materia
cuprinsă în această unitate de învăţare, după care reveniţi asupra rezolvării
testelor.
O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a LUCRĂRII
DE VERIFICARE 3, care va cuantifica nivelul de dobândire a cunoştinţelor
incluse în U.I. 6 şi U.I .7.

Biomul denumit şi macroecosistem sau landşaft geografic, este o zonă majoră de viaţă,
determinată, în general de macroclimă, cuprinzând un complex de ecosisteme
(Mohan şi Ardelean, 2007). Principalele tipuri de biomi care intră în alcătuirea
ecosferei sunt: biomi acvatici: biomul lotic, biomul lacustru, biomul palustru,
biomul mlaştinilor, biomul deltaic, biomul marin şi oceanic şi biomi tereştri:
deşerturile şi semideşerturile, savanele şi stepele, pădurile şi tufărişurile.

Biom = comunitate ecologică, formată din mai multe ecosisteme similare.

Pentru exemplificare vom detalia cu caracteristicile mai importante ale
unora dintre aceste biomuri.

76
6.1. Biomi acvatici
La fel ca şi în cazul ecosistemului terestru, ecosistemul acvatic este alcătuit
din biotop (mediul fizic) şi biocenoză (comunităţile de organisme care îl
populează).
Ecosistemele acvatice cuprind două mari biotopuri: masa apei (pelagialul)
şi substratul (bentalul).
Structura biocenozelor unui lac:
Pelagosul reprezintă asociaţiile de organisme aflate în masa apei pe întreaga adâncime şi
întindere a lacului. Este alcătuit din neuston, plancton şi necton.
Neustonul alcătuieşte populaţiile de organisme care populează pelicula de
apă formată la locul de contact dintre mediul acvatic si cel aerian. În lacurile mici,
cu apă liniştită neustonul este bine reprezentat şi cuprinde organismele care
plutesc sau se deplasează la suprafaţa apei (epineustonul) şi organismele ancorate
la faţa inferioară a peliculei de apă (hiponeustonul).
Planctonul reprezintă totalitatea organismelor de talie mică şi foarte mică
care plutesc în masa apei, fără să se deplaseze în mod activ. Este format din
fitoplancton (organismele fotosintetizante) şi zooplancton (organismele
heterotrofe).
Nectonul cuprinde organismele acvatice care înoată activ în masa apei si
este reprezentat de obicei de organisme de talie mai mare.
Bentosul este format din asociaţiile de organisme care populează fundul bazinelor
acvatice. Bentosul poate fi litoral şi abisal (profundal).
Organismele vegetale, prezente în special în zona litorală formează fitobentosul,
alcătuit din microfitobentos (specii de talie mică) şi macrofitobentos (plante de
talie mare).
Organismele animale formează zoobentosul împărţit în microzoobentos şi
macrozoobentos.
Perifitonul reprezintă totalitatea organismelor fixate pe macrofitele submerse.

6.1.1. Biomul lotic

Este reprezentat de izvoare şi apele curgătoare.

Alcătuirea biocenozelor este influenţată de climat, viteza de curgere a apei şi tipul
de substrat. Adaptările plantelor acvatice constau în:
- rizomi puternici pentru fixarea plantelor de substrat
- tulpini groase şi ramificate, frunze filiforme
- algele secretă mucilagii pentru o mai bună aderenţă la substrat şi pentru a
nu opune rezistenţă trecerii apei
Adaptările animalelor acvatice constau în:
- nevertebrate mai mici ca dimensiuni, cu corpul aplatizat, prezenţa
ventuzelor, cârligelor sau ghearelor de prindere
- peştii au corp filiform

6.1.2. Biomul lacustru

Ocupă 1,8% din suprafaţa uscatului şi este alcătuit din totalitatea lacurilor şi
bălţilor.
În funcţie de rezerva de hrană pe care o posedă, ecosistemele lacustre pot fi:
distrofe, oligotrofe, mezotrofe, eutrofe şi politrofe.

77
 Lacurile distrofe sunt ecosisteme cu plancton, bentos şi faună piscicolă foarte sărace (ex.
în Peninsula Scandinavă).
Lacurile oligotrofe se găsesc în zonele montane şi sunt formate pe roci cristaline.
Lacurile mezotrofe se formează prin eutrofizarea ce lor oligotrofe. Sunt în majoritate de
provenienţă glaciară sau fluvială, cu o adâncime medie de 25 m. Au o
productivitate moderată şi sunt lacuri de tranziţie spre cele cu o productivitate
ridicată.
Lacurile eutrofe sunt bogate în substanţe biogene.
Lacurile politrofe iau naştere în urma eutrofizării accelerate a lacurilor eutrofe. Acestea
reprezintă un stadiu în evoluţia lacurilor eutrofe spre mlaştină.
Eutrofizarea este un proces natural sau artificial de îmbogăţire cu materii
organice şi cu substanţe nutritive (nitraţi, fosfaţi etc.) a apelor lacurilor
şi a bălţilor.
Prin acţiunea sa pe termen lung, acest fenomen face ca apele să fie din ce în ce mai sărace în
oxigen, distrugând în final fauna acvatică.

6.1.3. Biomul palustru

Este constituit din totalitatea ecosistemelor de baltă (lat. palustrus = baltă).

Se întâlnesc pe toată suprafaţa Terestră au întindere variabilă şi adâncime între
câţiva centimetri şi 2-3 m.
Factorii limitanţi pentru biocenozele palustre sunt conţinutul de oxigen în
scădere şi creşterea salinităţii apei.

6.1.4. Biomul mlaştinilor

Mlaştinile sunt depresiuni naturale de teren fără scurgere, în care se adună şi

stagnează apa provenită din precipitaţii, din inundaţii sau din pânza freatică. Sunt
generatoare de turbă. Pe Glob suprafaţa mlaştinilor este de 350 mil ha, iar în ţara
noastră de 7000 ha (Pârvu, 1999, citat de Lupaşcu 2004).
Pot fi: eutrofe, mezotrofe şi ologotrofe.
Mlaştinile eutrofe (numite şi bahne) sunt bogate în substanţe nutritive. Se formează în
orice fel de climat. pH- este neutru. În zonele temperate, fitocenozele din mlaştini
sunt alcătuite cu preponderenţă din trestie (Phragmites), papură (Thypha), pipirg
(Scirpus), rugină (Juncus) coada calului (Equisetum palustre), ca specii speciile
ierboase, şi salcie (Salix), plop (Populus), arin (Alnus glutinosa), mesteacăn
(Betula), ca specii lemnoase.
În zoocenoză predomină nevertebratele, iar dintre vertebrate broaştele,
reptilele, unele păsări (însă nespecifice), rozătoarele.
Mlaştinile oligotrofe se formează în regiunile cu climat umed, răcoros şi cu precipitaţii
abundente, pe roci silicioase. Sunt răspândite mai ales în Alaska, Canada şi
Nordul Europei. În ţara noastră se situează la altitudini între 700 şi 1600 m.
Cunoscute sub diverse denumiri: tinov în Moldova şi Transilvania, molhoş în
Munţii Apuseni şi Malacă în Maramureş.
Suprafaţa lor este convexă, bombată, cu tendinţe de extindere. pH-ul este
întotdeauna acid (3,5 -5). Fitocenoza săracă în specii, dar cu număr mare de
indivizi. Mlaştinile oligotrofe se recunosc uşor prin prezenţa covorului des
de muşchi de turbă (Sphagnum), pe lângă care se mai găsesc alte tipuri de
muşchi şi ferigi.

78
 Dintre plantele lemnoase se întâlnesc merişorul (Vaccinium vitis – idaea), afinul
(Vaccinium myrtillus), răchiţelele (Vaccinium oxycoccos),
pinul (Pinus silvestris), mesteacănul (Betula pendula).Dintre
plantele ierboase amintim: brădişul (Lycopodium inundatum),
brânca (Lycopodium clavatum), ţepoşica (Nardus stricta),
mâna Maicii Domnului (Orchis maculata).
De remarcat este prezenţa plantelor insectivore, care îşi
completează necesarul de nutrienţi prin prinderea insectelor, de
exemplu roua cerului (Dorsera rotundifolia).
Fauna este formată în general din organisme microscopice:
protozoare, rotifere şi nevertebrate: viermi, melci scoici, larve de
insecte. În căutarea hranei, pot veni din biocenozele învecinate şi
unele reptile, păsări sau mamifere.

6.1.5. Biomul deltaic

Deltele sunt biomi alcătuiţi dintr-o varietate de ecosisteme: acvatice, semiacvatice şi

terestre. S-au format prin depuneri de aluviuni în zonele de vărsare a marilor fluvii, ca urmare
a scăderii, uneori până la zero, a vitezei de scurgere a apei.
Biomii deltaici pot fi lacuştri şi marini.
Ecosistemele de deltă constituie o adevărată comoară a faunei ornitologice,
fiind loc de popas pentru păsările migratoare între regiunile arctice şi tropicale,
dar şi în care clocesc diferite specii.
Delta Dunării reprezintă un ecosistem deltaic caracteristic.
A fost declarată rezervaţie a biosferei.
Biotopul este reprezentat de zone inundate, care formează
canale şi lacuri, numite ghioluri, şi de zone de teren pe
care cresc păduri, numite haşmacuri (Toma, 2008).
Biocenoza este foarte variată.
Flora Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării este reprezentată
de 2383 de taxoni. Circa 70% din vegetaţia deltei este
dominată de stuf (Phragmites australis), papura (Typha
angustifolia) şi asociaţiile de Scirpetum. (http://ddbra.ro/).
În lacuri, canale se întâlnesc plante submerse: nufărul
(Nymphea sp., Nuphar), ciulinul de baltă (Trapa natans),
Potamogeton sp., Myriophyllum sp., Utricularia sp. (http://ddbra.ro/).
Pădurile de salcie se întâlnesc pe malurile mai înalte (Salix trianda,
Salix fragilis si Salix alba), în timp ce salcia cenuşie de talie mică (Salix cinerea)
se întâlneşte pe malurile mai joase.
În zonele cu soluri sărate sunt frecvente asociaţiile de plante halofile ca
Salicornia herbacea, Suaeda maritima, Puccicinelia distans, Aeluropus littoralis,
şi Limonium gmelini.
O categorie distinctă o formează plantele fără rădăcini, plantele plutitoare,
cum sunt: Salvinia natans, trei specii de Lemna, Wolffia arrhiza, Utricularia
vulgaris şi Spirodela polyrrhiza. (http://www.ddbra.ro/rezervatia/delta-
dunarii/biodiversitate/flora rezervatiei-biosferei-delta-dunarii-a).
79
 „Cea mai reprezentativă pădure este Pădurea Letea–Haşmacul mare, în care sunt
crânguri de arin negru (Alnus glutinosa), stejar de luncă (Quercus robur), frasin de luncă
(Fraxinus angustifolius) şi de baltă (F. pallisae), plop alb şi negru, salcie. Dintre arbuşti
întâlnim: corn, dracilă, soc, mur”. (Toma, 2009).
Un element exotic în Delta Dunării este liana mediteraneană Periploca graeca.
În Pădurea Letea, liana Periploca graeca atinge limita cea mai nordică de răspândire
din Europa, conferind pădurii un aspect luxuriant, subtropical.
În Delta Dunării, vara clocesc colonii de pelicani, stârci, egrete, lopătari, cormorani,
iar iarna sosesc gâştele cu gât roşu, gâştele cu inel la gât, gâştele de zăpadă, raţele nordice,
cufundacii, lebedele etc. (Toma, 2009).

6.1.6. Biomul marin şi oceanic

Totalitatea mărilor şi oceanelor formează oceanul planetar, care ocupă

71% din suprafaţa Globului (361 milioane de km2). Cuprinde pelagialul şi
bentalul.
Pelagialul (din greacă pelagos = mare) care este sistemul ecologic ale apei libere, în care
nu se simte influenţa fundului mării. În funcţie de adâncime este subdivizat în mai
multe zone:
 zona epipelagică sau eufotică până la o adâncime de 200 m.
 zona mesopelagică sau disfotică între adâncimile de 200 - 1000 m
 zona bathipelagică între adâncimile de 1000 - 4000 m.
 zona abissopelagică între adâncimile de 4000 - 6000 m.
 zona hadopelagică la adâncimi peste 6000 m.
Concentraţia medie de săruri în apa oceanelor este de 3,5% (35g de sare la litru de
apă), salinitatea apei fiind dată, în cea mai mare parte de clorura de sodiu (NaCl)
care reprezintă 77% din totalul sărurilor dizolvate. Excepţie face Marea Neagră,
care are ape salmastre (în medie, 16-18 grame de sare pe litru). Concentraţia de
săruri este influenţată de precipitaţii, vărsarea apelor curgătoare dulci, topirea
gheţarilor, evaporare.
Bentalul la rândul său, are următoarea structură:
 zona litorală
 zona batială
 zona abisală
 zona hadală
Zona litorală sau sistemul litoral, cuprinzând păturile de apă apropiate de ţărm care
acoperă platforma de prelungire a uscatului sub apele marine
(platoul continental) cu totalitate ecosistemele existente până la adâncimea
de 200 m.
Zona litorală este alcătuită din:
- etajul supralitoral, reprezentate de zona de ţărm stropită sau umectată
- etajul mediolitoral situat la contactul apă – uscat, unde au loc mareele
- etajul infralitoral cu limita inferioară de 15 – 20 m
- etajul circalitoral între până la adâncimea la care apar algele sciafile
(care trăiesc în ape slab luminate, de la lat. skia, scios= umbră, până la
circa 200 m).

80
 Zona batială (din greacă bathys = adâncime) este zona în care fundul mării coboară
sub nivelul platformei continentale. Este situată la adâncimi între 200 -
2000/3000 m.
Zona abisală (din latină abyssus - prăpastie) este domeniul fundului mărilor situat de
la adâncime de 2000/3000 m până la 6000 m
Zona hadală (din greacă hades = lumea subterană) sau ultraabisală, care cuprinde
gropile adnci ale oceanelor situate la adâncimi de peste 6000 m.
Factorii abiotici care influenţează biomul oceanic sunt: intensitatea şi
calitatea luminii, proprietăţile fizice, chimice şi mişcările apei.
Din păcate, la toate acestea se adaugă şi poluarea fizică şi chimică.

T.A. 6.1.
1. Ce este Drosera rotundifolia unde creşte şi ce adaptare ecologică prezintă?
2. Care sunt factorii care influenţează concentraţia de săruri în zonele superioare ale
apei oceanelor?

6.2. Biomii tereştri

Biomii sunt generați de condițiile climatice (fig. 6.1.) și se definesc după vegetaţia
dominantă, care imprimă caracteristicile principale ale ecosistemelor.

Figura 6.1. Distribuţia biomilor în funcţie de climat (după Lupaşcu A., 2004)

6.2.1. Deşerturile

Ocupă o treime din suprafaţa pământului. În funcţie de temperatură, deşerturile

sunt de două tipuri: deşerturi reci şi deşerturi calde şi uscate.
Deşerturile reci Se întâlnesc în ţinuturile arctice şi antarctice, precum şi pe platourile
înalte.
Deşerturile arctice sunt situate la norul tundrelor, ai ales pe insulele Oceanului îngheţat
de nord (Pop, 1979, citat de Pârvu, 2001). Se caracterizează prin ziua polară vara
şi noaptea polară iarna.
Oceanul Arctic este cel mai mic şi mai puţin adânc ocean.
În apă, producătorii primari sunt reprezentaţi de algele planctonice care se
dezvoltă în cantitate mare pe timpul verii, ca urmare a faptului că sunt
permanent expuse la lumină.

81
 Constituie prima verigă a lanţului trofic, fiind sursa de pentru balene. În general,
viaţa marină este abundentă, deoarece apa este bogată în oxigen şi nutrienţi. Pe
uscat condiţiile de viaţă sunt vitrege, zăpada se menţine permanent, puţinele locuri
deszăpezite au un sol pietros, sărac în nutrienţi. Producătorii primari sunt
reprezentaţi de alge care cresc pe zăpadă, aceasta căpătând nuanţe diferite roşu,
verde, verde-gălbui, bleu. Pe coastele fiordurilor din muşchi, licheni, uneori apare
macul arctic (Papaver radicatum) (Pârvu, 2004). Fauna este săracă în specii.
Adaptarea ecologică cea mai importantă este pentru rezistenţă la temperaturi
scăzute asigurată prin blana deasă la mamifere şi penaj la păsări, precum şi
prezenţa unui strat gros de grăsime. Camuflajul este o altă adaptare la mediu,
multe animale polare au culoarea albă; vulpea arctică are culoarea gri-maronie în
timpul verii şi albă sau albăstruie iarna.
Deşerturile reci antarctice. Ocupă o suprafaţă de 14,2 milioane de km2 la altitudine
medie de 1500- 2000 m. Platoşa de gheaţă are grosimi cuprinse între 200 şi
1000 m şi este în permanent acoperită cu zăpadă.
Fitocenoza este foarte săracă: pe banchize cresc alge albastre verzi şi
diatomee, iar pe ţărmurile adăpostite cresc muşchi. Licheni, iar dintre ierburi
păiuşul antarctic (Deschampsia antarctica).
Fauna este de asemenea foarte săracă. Printre ierburi se găsesc câteva specii
de insecte. Caracteristică este prezenţa pinguinilor.
Deşerturile uscate şi calde. Oferă condiţii puţin prielnice pentru viaţă. Terenul nisipos,
pietrişul, grohotişul, argila, temperaturile extreme, care ating frecvent 40-50˚C,
lipsa precipitaţiilor, vânturile puternice şi insolaţia foarte puternică fac ca
vegetaţia să fie sporadică, rară, cu caractere xeromorfe.
Plantele au adaptări caracteristice: rădăcini foarte lungi şi dezvoltate,
tulpini reduse, ramuri subţiri transformate în ţepi, lipsa frunzelor sau
transformarea lor în ţepi.
După ploi există o floră anuală efemeră: seminţele germinează rapid,
plantele cresc şi se dezvoltă repede, după care mor.
Majoritatea deşerturilor prezintă oaze, unde cresc curmali şi unele plante de cultură
(măslin, smochin, sorg, mei).
Animalele prezintă o serie de adaptări fiziologice şi comportamentale, care le asigură:
conservarea apei, stocarea hranei, suportarea temperaturilor extreme şi deplasarea
pe nisip.

T.A. 6.2.
1. Adaptările ecologice ale animalelor la condiţii de deşert arctic.
2. Care sunt adaptările ecologice ale plantelor la condiţiile de deşert uscat şi cald?

6.2.2. Biomul de tundră

Tundrele sunt formaţiuni ecologice ierboase, subarbustive şi arbustive

scunde formate sub influenţa climatului aspru polar, situate la limita pădurilor de
conifere între silvotundre şi deşerturi nivoglaciare (Pârvu, 2004).
Tundrele arctice ocupă Islanda, nordul peninsulei Scandinave, extremul nordic al Rusiei,
estul Canadei.
Climatul este foarte aspru cu temperaturi medii anuale oscilând între 0oC şi
minus 40 oC, în tundra europeana şi între -9 oC şi -14 oC, în tundra asiatică.
Precipitaţiile medii anuale sunt variabile, cu valori cuprinse între 250 mm şi
400 mm.

82
 Iarna durează 7-9 luni (noaptea polară), este geroasă cu media lunii ianuarie
de minus 40 oC. Datorită razelor crepusculare emise de soare, în acest anotimp, se
produc vânturi puternice şi fenomene luminoase numite aurore boreale.
Vegetaţia de tundră este constituită din muşchi, licheni, graminee,
ciperacee, subarbuşti, ce se distribuie pe un singur strat, cel mult două.
Fauna este săracă şi omogenă pe tot cuprinsul Eurasiei şi Americii de Nord.
Insectele, foarte numeroase, hibernează iarna, iar vara se înmulţesc foarte repede.
Animalele polikiloterme sunt reprezentate de câteva specii de reptile şi amfibieni,
iar cele homeoterme, mai bine reprezentate. Aici cresc turme de reni, reprezentând
principalele erbivore mari. Se întâlnesc şi vulpi polare (Alopex lagopus), iepuri
polari (Lepus arcticus), hermine, lemingii, lupi polari şi păsări polare: bufniţa albă
(Nictea scandica), potârnichea de tundră (Lagopus mutus), şoimul norvegian
(Falco rusticolus).
Animalele fac faţă condiţiilor nefavorabile migrând, în majoritate, pentru
perioada iernii, spre regiunile meridionale ale tundrei ori mai sudice. În timpul
nopţii polare, o mică parte dintre aanimale hibernează.
Tundrele antarctice ocupă ţărmurile Antarctice şi insulele învecinate. Antarctica
cuprinde două regiuni climatice distincte: regiunea subantarctică, nordică, cu
climat oceanic mai blând; regiunea sudică cu climat continental foarte friguros şi
cu furtuni violente.

6.2.3. Biomul stepic şi savanic (de pajişti)

Stepele se găsesc în zone cu climat temperat continental, caracterizat printr-un anotimp

rece şi umed şi altul cald şi uscat; soluri cernoziomice şi brune. Biocenozele sunt
alcătuite din plante ierboase cu compoziţie floristică variată. Productivitatea
primară netă depinde de cantitatea de precipitaţii.
Savanele cuprind zona ierboasă dintre tropice, ce se caracterizează prin temperaturi
ridicate şi alternanţa anotimpului ploios cu cel secetos. În funcţie de precipitaţii se
deosebesc: savane mezofile şi umede, savane de tip stepic, savane aride (la limita
deşerturilor).

6.2.4. Biomul pădurilor

Pădurile ecuatoriale umede ocupă mari suprafeţe în regiunea ecuatorială, cu un climat

umed şi cald, precipitaţii medii anuale de 3500- 4000 mm, temperatura medie
anuală 25-26ºC. Solurile sunt brun-roşcate, fără orizonturi, litiera se descompune
rapid, iar elementele nutritive sunt absorbite imediat sau levigate.
Biocenozele sunt foarte bogate în specii, au o structură complexă şi o
stabilitate mare.
Producţia primară netă este 25-28 t/ha/an, iar cea secundară redusă,
întrucât cei mai mulţi consumatori sunt nevertebraţi şi plante inferioare saprofite.
Funcţiile acestor ecosisteme sunt multiple şi foarte importante:
controlează regimul hidric al unei regiuni foarte întinse cu implicaţii asupra
circulaţiei apei în atmosferă; asigură o mare parte din circuitul oxigenului şi
carbonului; protejează solurile împotriva eroziunii pluviale etc. (Vîntu, 2000).
Pădurile de foioase cu frunze căzătoare se întind în zonele cu climat temperat şi
precipitaţii moderate. Solurile sunt brun-roşcate, cu litieră, biocenozele sunt
relativ bogate în specii, cu o mare stabilitate şi cu o activitate ce prezintă o
periodicitate sezonieră.
Comparativ cu pădurea ecuatorială, biodiversitatea este mult mai redusă.

83
 Producţia primară netă variază în funcţie de speciile dominante şi vârsta lor, fiind
de 13-15 t/ha/an.
Funcţiile acestor ecosisteme se referă la: controlul regimului hidrologic,
atenuarea amplitudinii macroclimatului, protecţia solului etc. În aceste
ecosisteme se impune o exploatare raţională a masei lemnoase, asigurându-se
regenerarea pădurilor. Defrişarea lor în vederea extinderii suprafeţei arabile nu
este recomandată.
Pădurile de conifere ocupă suprafeţe mari în partea nordică a Europei şi Americii sau
formează etaje de vegetaţie în regiunile montane din zona temperată. Climatul
este rece, cu veri scurte, media anuală a temperaturilor situându-se sub 7,5oC;
Precipitaţiile oscilează între 400-1000mm. Solurile sunt acide, cu litieră bogată şi
diferite grade de podzolire.
Biocenozele sunt sărace în specii; producţia primară netă variază cu latitudinea şi
tipul de sol (4,5-8,5 t/ha/an). Aceste ecosisteme sunt cel mai bine adaptate pentru
valorificarea resurselor mediului aspru din regiunile nordice şi cele montane,
furnizând importante cantităţi de masă lemnoasă şi vânat. În funcţie de
compoziţia floristică, se diferenţiază mai multe tipuri de pădure:
- molidişurile europene nord-occidentale – în Scandinavia până la fluviul
Onega – sunt formate din conifere în amestec cu foioase: molidul european
(Piceea excelsa), molidul finlandez (Piceea fennica), pinul european (Pinus
silvestris), pinul laponic (Pinus laponica), mesteacănul şi plopul tremurător.
- taigaua sau pădurea boreală, numită astfel după Boreas zeul grec al
vântului nordic. Cu o suprafaţă de 15 milioane km2, este cea mai mare întindere
de pădure de pe Pământ. Temperaturile scad frecvent sub -25 oC, în nord estul
Siberiei atingând şi -45oC. Flora prezintă o diversitate redusă fiind specifică.
- taigaua rară europeană se întinde între fluviile Onega şi Peciora. Este
alcătuită din păduri pure de molid-siberian (Piceea obovata), sau amestec de
molid cu mesteacăn (Betula verrucosa).
Pe soluri nisipoase se întâlnesc păduri pure de pin (Pinus silvestris).
- taigaua Siberiei occidentale se întinde între Peciora şi Enisei, în nord, pe
soluri nisipoase, sunt prezente molidişuri siberiene în amestec cu pinul-siberian-
taigaua Siberiei centrale este cea mai nordică pădure de conifere, lariţa-siberiană
(Larix sibirica) şi lariţa-dahurică (Larix dahurica), uneori în amestec cu pinul
siberian (Pinus sibirica) şi unele specii de foioase, alcătuind păduri rare la
tranziţia spre tundre;
- taigaua extremului nord dominată de pini şi brazi în amestec cu diferite
foioase.
Fauna pădurilor de conifere eurasiatice este foarte diversă cuprinzând
animale caracteristice şi animale provenite din formaţiunile vecine (păduri de
foioase, tundra, stepa). Unele animale migrează vara în tundrele nordice unde
găsesc hrana, iar iarna se adăpostesc în taiga. Specii reprezentative: renii de
pădure (Rangifer sibiricus, R. fennicus), căprioara (Capreolus caprelous), moscul
(Moschus sibiricus), elanul siberian (Cervus elaphus sibiricus), ursul-brun (Ursus
arctos), hermelina (Mustela erminea), rasul, vulpea, jderul, etc.
Dintre pasări, se întâlnesc: Loxia curvirostra, Picoides tridactylus, Bombicilla
garrulus, Tetrao urogallus, Tetrastes bonasia, Nucifraga caryocatactes.
Pădurile de conifere din America de Nord ocupă teritorii în nord (Labrador şi Alaska), ce se
învecinează cu tundra, în centrul continentului în jurul Marilor Lacuri şi pe cele
două litoraluri atlantic şi pacific. Întinderea mare a acestor păduri, eterogenitatea
condiţiilor de relief şi sol şi a formaţiunilor cu care se învecinează, precum şi lipsa
barierelor naturale din timpul Cuaternarului explică diversitatea floristică mai
mare, comparativ cu formaţiunile similare eurasiatice şi păstrarea a numeroase
84
 endemisme9. Păduri de conifere se găsesc şi în regiunile subtropicale şi chiar în
cele tropicale dar sunt formate din alte specii. În jurul Mediteranei sunt păduri de
Pinus nigra, Pinus halepensis, Cedrus libani, Cedrus atlantica, Cupressus
sempervirens , Abies cephalonica. Pe litoralul californian, se întâlneşte Sequoia
semperirens iar pe versantul vestic al Sierei Nevada se găseşte Sequoia gigantea.
În America de Sud, în sud-estul Braziliei şi în Uruguay, se întâlnesc mari suprafeţe
de păduri rare de Araucaria. Fauna pădurilor de conifere nu este prea bogată.
Include şi multe specii de animale care se întâlnesc în alte tipuri de păduri.

T. A. 6.3.
1. Explicaţi biodiversitatea redusă a pădurii boreale, comparativ cu celelalte tipuri
de păduri.

Rezumat
Biomul este o grupare de ecosisteme cu fizionomie si functii asemanatoare,
independent de compozitia lor specifica, care se intinde pe suprafete mari, fiind
determinat mai ales de macroclimat.
Principalele tipuri de biomi care intră în alcătuirea ecosferei sunt:
- biomi acvatici: biomul lotic, biomul lacustru, biomul palustru, biomul
mlaştinilor, biomul deltaic, biomul marin şi oceanic
- biomi terestri: deşerturile şi semideşerturile, savanele şi stepele, pădurile şi
tufărişurile.

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare:

T.A. 6.1. 1. plantă carnivoră, creşte în mlaştinile oligotrofe (turbării)
2. Concentraţia de săruri este influenţată de precipitaţii, vărsarea apelor
curgătoare dulci, topirea gheţarilor, evaporare.

T.A. 6.2. 1 – adaptarea ecologică cea mai importantă este pentru rezistenţă la
. temperaturi scăzute, asigurată prin blana deasă la mamifere şi penaj la
păsări, precum şi prezenţa unui strat gros de grăsime.
Camuflajul este o altă adaptare la mediu, multe animale polare au culoarea
albă; vulpea arctică are culoarea gri-maronie în timpul verii şi albă sau
albăstruie iarna
2 – rădăcini foarte lungi şi dezvoltate, tulpini reduse, ramuri subţiri
transformate în ţepi, lipsa frunzelor sau transformarea lor în ţepi.

T.A. 6.3 1. veţi face referire la condiţiile de biotop

Bibliografie
1. Lupaşcu Angela, 2004 – Biogeografie cu elemente de ocrotire şi conservare a
biodiversităţii. Ed. Terra Nostra, Iaşi, pag 100-150
2. Pârvu Constantin, 2001 – Ecologie generală, Ediţia a II-a. Ed. Tehnică Bucureşti, p.
319 -500.
3. Toma Liana Doina, 2009 – Ecologie şi Protecţia mediului. Ed. PIM, Iaşi, p. 63-90
4. ***Rezervaţia Biosferei Delta Dunării - http://ddbra.ro/

9
ENDÉMIC - care trăiește numai pe un anumit teritoriu (despre plante şi animale)
85
Unitatea de învăţare nr. 7
ECOSISTEME ANTROPICE
Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare 7.................................................................................86
Informaţii generale despre evaluare......................................................................... 86
Conţinutul U.I. 7.
7.1. Caracteristicile ecosistemului urban...................................................... 87
7.2. Ecosistemele agricole....................................................................................89
7.2.1. Definiţie, particularităţi................................................................ 89
7.2.2. Clasificarea ecosistemelor agricole...............................................91
7.2.3. Ecosistemul agricol şi alimentaţia umană....................................92
Rezumatul U.I. 7.......................................................................................................... 94
Răspunsuri la testele de autoevaluare....................................................................... 95
Bibliografie.....................................................................................................................95
Lucrarea de verificare nr. 3.........................................................................................96

Obiectivele unităţii de învăţare 7

După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi fi

capabili:
- să explicaţi rolul major al omului în modificarea sau crearea unor ecosisteme;
- să explicaţi deosebirile esenţiale dintre ecosisteme naturale şi cele antropice sau
antropizate.

Durata medie de studiu individual - 3 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite de această unitate de
învăţare se va face pe baza testelor de autoevaluare, distribuite relativ uniform în
text. Răspunsurile la testele de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţii de
învăţare. Dacă nu aţi răspuns corect la întrebări, este necesar să recitiţi materia
cuprinsă în această unitate de învăţare, după care reveniţi asupra rezolvării
testelor.
O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a LUCRĂRII
DE VERIFICARE 3, care se află la sfârşitul acestei unităţi de învăţare.
În introducere găsiţi informaţii despre tipul de exerciţii pe care le poate conţine
lucrarea (pag. 3).
Transmiterea lucrării către tutore se va face la data stabilită de către acesta.
Omul fiind dotat cu inteligenţă superioară a modificat lumea înconjurătoare
în interesul său. Evoluţia sa culturală şi în special, cea tehnică i-au dat o mare
independenţă faţă de factorii de mediu. A adaptat mediul cerinţelor sale,
artificializându-l, creând ecosisteme antropice sau antropizate într-un grad foarte
înalt.
Cele mai reprezentative ecosisteme antropice, cu implicaţii majore asupra
ecosferei, sunt ecositemele urban şi agricol (agroecosistemul).

86
7.1. Caracteristicile ecosistemelor urbane

Ecositemele urbane sunt aglomeraţii umane fixate în jurul unor clădiri, instituţii şi relaţii care
permit vieţuirea şi tranzitarea unui bogat flux energetic. Formează
un mozaic eterogen, cu răspândiri şi densităţi variabile, supuse
unor interacţiuni reciproce, în care majoritatea transformărilor de
materie, energie şi informaţie este realizată de om (Gâştescu
P.,1998).
Ca ecosisteme urbane sunt considerate: oraşul, municipiul,
Figura 7.1.Megalopolis
(din in grecescul mega+polis, oraş
metropola, conurbaţia şi megalopolisul.
mare) - o aglomerare urbană întinsă,
alcătuită din mai multe metropole, Populaţia urbană a lumii a crescut rapid în ultimele 6 decenii.
iniţial separate.
Potrivit unui raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite, 54% din populaţia lumii trăieşte în zone
urbane şi este de aşteptat ca până în 2050 să crească la 66%.
Cea mai mare creştere urbană va avea loc în India, China şi Nigeria. Dacă, în 1990, erau
numai zece "megalopolisuri" cu câte 10 milioane de locuitori sau mai mult, ceea ce reprezenta
mai puţin de 7% din populaţia urbană la nivel mondial la acea vreme, în 2014, existau deja 28
de megaoraşe în întreaga lume cu aproximativ 12% din locuitorii din mediul urban din lume.
Pentu 2025, experţii prevăd că numărul megaoraşelor va creaşte la 37.
Cu toate că unii experţi sunt de părere că “viitorul planetei se găseşte în oraşe,
unde oamenii trăiesc mai mult, dobândesc o educaţie mai bună şi sunt mai
productivi” (Jonson citat de Comper, 2013), megaoraşele (fig. 7.1.) ridică
mari probleme în asigurarea confortului şi sănătăţii populaţiei.
Structura ecosistemului urban.
Diferenţa structurală esenţială a sistemelor dominate de om faţă de cele naturale o
constituie prezenţa omului ca specie dominantă, supusă în primul rând legităţilor
socioeconomice, şi nu celor biologice (Petrişor, 2008).
Biotopul urban. Încă de la apariţia lor oraşele s-au caracterizat prin prezenţa construcţiilor
de piatră, a zidurilor, densitate sporită a populaţiei etc. Factorii geologici,
geografici, climatici etc au fost puternic influenţaţi de acţiunea antropică. Astfel
biotopul urban prezintă următoarele caracteristici (Barnea şi Calciu, 1979):
- existenţa unui relief propriu al clădirilor, care contribuie la modificarea
climei prin modificarea intensităţii şi direcţiei curenţilor de aer;
- existenţa unor culori particulare care determină modificarea albedo-ului
natural al suprafeţelor;
- modificarea regimului caloric prin generarea unei cantităţi însemnate de
căldură de la locuinţe, întreprinderi, transport, precum şi prin
degajarea căldurii corporale; În general, în oraşe se creează aşa numita
„insulă de căldură”, care este o zonă mai caldă comparativ cu zona
înconjurătoare;
- modificarea cantităţii de radiaţii solare prin umbrirea produsă de clădiri şi prin
poluarea atmosferei cu diferite substanţe, care contribuie la absorbţia
radiaţiilor;
- modificarea regimului higroscopic şi pluviometric, creşterea capacităţii de
condensare ca urmare a modificării condiţiilor termice şi a încărcării cu
particule de praf, care constituie nuclee de condensare.
- oscilaţiile mecanice - zgomotul şi vibraţiile ce aparţin de viaţa cotidiană din
oraşe influenţează negativ auzul, sistemului nervos central şi a alte
funcţii ale organismului.
87
 În oraşele în care interesele oamenilor sunt pe plan secund, neajunsurile sunt
cauzate de o sistematizare necorespunzătoare, cu o utilizare nejudicioasă a
spaţiului pe care se amplasează clădirile, construcţiile, drumurile, apar probleme
de poluare şi de aglomerare, îngrămădirea pe spaţii mici şi înălţarea excesivă pe
verticală.
Biocenoza urbană este alcătuită, în cea mai mare parte din antropocenoză, care modifică
biotopul în interesul său. În rest, toate vieţuitoarele, în afară de om, sunt mai
reduse numeric şi ca varietate. Biocenoza prezintă o biodiversitate redusă.
Fitocenozea şi-a restrâns considerabil întinderea ca urmare a extinderii
betoanelor. Studiile au arătat că pe teritoriul oraşului speciile efemere sunt
prezente în număr relativ ridicat, sunt preponderente speciile neofite şi circa un
sfert din numărul total de specii de plante din oraşe sunt comune tuturor oraşelor,
în special zonelor puternic antropizate, cum sunt centrele oraşelor (Petrişor, 1997,
citat de Petrişor 2014). Acestea sunt păstrate în spaţiile verzi reprezentate de
parcuri, grădini, scuaruri etc.
În ţara noastră, este prevăzut ca localităţile să deţină 26 de metri pătraţi de
spaţiu verde pe cap de locuitor - media generală a suprafeţelor verzi în
Uniunea Europeană.
Zoocenoza
Nevertebratele sunt reprezentate de viermi paraziţi şi artropode, în
special insecte. Muştele găsesc un habitat prielnic, datorită temperaturii şi
prezenţei gunoaielor. Şi ţânţarii se pot înmulţi considerabil dacă nu se intervine
corespunzător. Zonele plantate rămân locul predilect pentru viaţa celor mai multe
insecte şi, parţial, a celorlalte nevertebrate, inclusiv în timpul iernii (Petrişor,
2008) În locuinţele insalubre, găsesc medii de viaţă foarte prielnice gândacii de
bucătărie.
Păsările. Teritoriile puternic antropizate sunt, de obicei, locuite de
pasări al căror peisaj originar îl reprezentau stâncile (porumbel sau stăncuţa).
Speciile de preerie (vrabia) s-au adaptat foarte bine la condiţiile de viaţa din oraş
(Petrişor, 2014).
Mamiferele. Dintre mamifere îndeosebi şobolanii se dezvoltă în
vecinătatea depozitelor de gunoaie, a apelor de suprafaţă. De asemenea câinii
comunitari sunt destul de numeroşi în unele localităţi. Alte mamifere ce mai pot fi
întâlnite sunt: dihori, ratoni, vulpi, urşi.
Principalele funcţii ale ecosistemelor sunt fluxul de materie şi de energie ,
echilibrul dinamic şi autoreglarea, ultimele asigurând continuitatea structurii în
spaţiu şi în timp. În ecosistemul urban reducerea biodiversităţii nu poate asigura
specializarea componentelor sale. Consumatorii nu se pot organiza în cadrul unor
lanţuri trofice. Ca urmare are loc simplificarea sau liniarizarea circuitelor materiei
şi energiei. Din acest punct de vedere, ecosistemele urbane pot fi caracterizate ca
fiind tinere (Petrişor, 2008) şi respectiv instabile.
Microbocenoza. Microorganismele din aer şi sol se diminuează ca urmare
asfaltării, reducerii numărului animalelor, a lipsei condiţiilor prielnice de
dezvoltare. Pe de altă parte, în unele aglomerări, în special în spaţii închise,
numărul microorganismelor creşte considerabil, crescând şi riscul de îmbolnăvire.

T. A. 7.1.
1. Enumeraţi caracteristicile biotopului urban.
2. Explicaţi necesarul asigurării prin lege a unei suprafeţe minime de spaţiu verde pe
cap de locuitor, în mediul urban.

88
7.2. Ecosistemele agricole
7.2.1. Definiţie, particularităţi

Ecosistemele agricole sunt

ecosisteme antropice, create în scopul
obţinerii de hrană.

Pot fi: terenuri agricole, livezi, vii,

ferme zootehnice şi bazine piscicole
(Cogălniceanu, 2007).
Ocupă circa 30% din suprafaţa uscatului,
din care 11,1% revine culturilor de diferite
tipuri şi 18,5% pajiştilor (Pârvu, 2001).

Agroecositemul este unitatea funcţională a biosferei, creată de om în scopul

obţinerii producţiei agricole şi, prin aceasta, dependentă de el. (Puia şi
Soran, 1987).

Puia şi Soran (1987) realizează o comparaţie între ecosistemele agricole şi cele naturale
(tab.7.1.).
Tabelul 7.1.
Elementele comparative între agroecosisteme şi ecosistemele naturale tinere şi mature
(după Puia şi Soran, 1987)
Ecosisteme naturale
Caracteristici Ecosisteme agricole
Tinere Mature
Biomasa mică Mică Mare
raportul P/R > ≤1 =1
raportul P/B ridicat Ridicat Scăzut
lanţuri trofice foarte scurte Scurte lungi, complexe
foarte slabă sau
Stratificarea Slabă Pronunţată
inexistentă
diversitatea de specii foarte mică Mică de regulă ridicată
scurte,
cicluri vitale scurte, simple lungi, complexe
simple
mecanisme de reglare a
antropice Fizice Biologice
populaţiilor
Fluctuaţii mari pronunţate Reduse
deschisă, cu exporturi şi mai mult sau mai puţin
circulaţia substanţelor minerale deschisă
importuri mari închise, homeostatată
rolul detritivorelor puţin important important foarte important
Stabilitatea controlată de om fluctuantă Scăzută
recolta potenţială pentru om ridicată sau foarte ridicată ridicată foarte scăzută
B= biomasa, P= producţia brută, R= respiraţia,
Analiza acestor caracteristici reliefează similitudini între agroecosisteme şi
ecosistemele naturale tinere. Agroecosistemul este fapt o copie simplificată a
ecosistemului natural, a cărui stabilitate şi productivitate se realizează prin aport
suplimentar de materie şi energie. De altfel, Bourne (1975), citat de Toma (2009)
defineşte

89
 Agricultura - „o preocupare permanentă a omului de a crea ecosisteme
tinere, cu productivitate mare, realizată printr-un consum ridicat
de energie şi timp”.
Agroecosistemele prezintă câteva însuşiri specifice:
1. sunt create de om şi existenţa lor depinde de acesta;
2. omul imprimă agroecosistemului o structură trofică de o diversitate mai
mică şi un circuit de substanţă şi energie schimbată sub aspectul
intensificării sau al inhibării unor procese, în scopul obţinerii unei cantităţi
maxime de biomasă necesară societăţii umane;
3. analiza sistematică a ecosistemelor evidenţiază faptul că cele naturale sunt
autoreglabile, iar cele agricole sunt reglate antropic.
La fel ca şi celelalte tipuri de ecosistene, sunt alcătuite din biotop şi
biocenoză.
Biotopul agricol cuprinde totalitatea terenurilor cultivate şi a pajiştilor create de
om sau apărute în urma activităţilor sale, care corespund într-o măsură
cât mai mare cerinţelor biologice ale plantelor de cultură sau animalelor
domestice.
Biotopul agricol ocupă cele mai bune terenuri.
Se apreciază că numai 7% din biotopurile terestre au toate caracteristicile
potrivite pentru agricultură. De aceea, în viitor extinderea suprafeţelor agricole pe
Terra se va putea realiza numai cu investirea unor însemnate resurse energetice.
Spre deosebire de ecosistemele naturale, cele agricole sunt mai uşor de
delimitat topografic. Datorită reducerii numărului de specii şi a originii lor (de
multe ori din regiunile mai calde decât în care se cultivă) este necesară crearea
unor biotopuri agricole specifice.
Prin aplicarea diverselor tehnologii, biotopul agricol este menţinut într-o
stare asemănătoare cu aceea a stadiului de pionierat, ce se caracterizează printr-un
număr redus de specii colonizatoare, producţia relativ redusă de substanţă
organică, lanţuri trofice scurte şi număr redus de organisme detritivore.
Astfel, există tendinţa de creştere a vitezei schimbărilor spre o stare de
echilibru (maturitate), ceea ce înseamnă o instabilitate a stadiului de pionierat.
Menţinerea unor condiţii staţionare în biotop presupune aport suplimentar de
materie şi energie.
Biocenoza agricolă este alcătuită din totalitatea organismelor vii dintr-un ecosistem
agricol.
Structura şi compoziţia biocenozelor agricole sunt mai simple decât în
biocenozele naturale. Astfel, într-un biotop agricol omul cultivă o anumită specie
de plante sau creşte o anumită specie de animale domestice, acre de regulă este
străină de acea zonă.
Biocenoze naturale cuprind din specii autohtone, proprii zonei
biogeografice respective.
În activitatea sa practică, omul încearcă să elimine din biocenoza
concurenţa interspecifică:
-prin distrugerea buruienilor, dăunătorilor şi a agenţiilor patogeni al bolilor
sunt eliminate speciile care ar putea concura sau chiar consuma plantele sau
animalele;
- prin asigurarea de spaţii de nutriţie egale pentru plante sau spaţii şi
cantităţi egale de hrană pentru animale, este eliminată concurenţa intraspecifică.
Biocenozele agricole sunt mai uşor supuse invaziilor, mai uşor distruse
decât biocenozele naturale.
90
 Constituirea biocenozelor agricole este determinată mai mult de cerinţele
economice şi mai puţin de normele ecologice, având ca rezultat scindarea
biocenozei în niveluri trofice independente, cu întreruperea ciclurilor
biogeochimice ce trebuie menţinute artificial de om, cu cheltuieli ridicate de
energie.
În ecosistemele agricole, ca şi în cele naturale, funcţionează cele 3 fluxuri
fundamentale: de energie, de substanţă şi de informaţie, dar mult
influenţate de către om.
Fluxul de energie a fost intensificat prin introducerea energiei combustibililor fosili,
a celei nucleare şi a electricităţii, mărind considerabil productivitatea, dar şi
emisiile de poluanţi.
Fluxul de substanţă a fost amplificat prin utilizarea de îngrăşăminte şi pesticide.
Fluxul informaţional a fost îmbunătăţit prin cantitatea de informaţii datorată
progresului ştiinţei şi tehnicii actuale.

T. A. 7.2.

1. Agroecosistemul a fost creat de om cu 2. Biotopul agricol:

scopul: a. nu este modificat de acţiunea
a. de a readuce ecosistemele naturale la antropică
stadiu tânăr b. reprezintă locul ocupat de
b. de a obţine producţie agricolă biocenoza agricolă
c. de a folosi raţional terenul c. reprezintă totalitatea plantelor
cultivate

7.2.2. Clasificarea ecosistemelor agricole

În funcţie de cantitatea de energie introdusă de om în ecosistem pentru

obţinerea recoltei (energie culturală), materializată prin munca fizică proprie,
tehnologică – maşini etc, se pot deosebi trei categorii de ecosisteme:
1. ecosisteme agricole extensive;
2. ecosisteme agricole intensive;
3. ecosisteme agricole industriale sau industrializate.
Ecosistemele agricole extensive sunt reprezentate de sistemele agriculturii tradiţionale,
livezi şi grădini familiale, pajişti naturale. Fluxul informaţional este redus:
tehnologiile aplicate sunt rudimentare, soiurile cultivate au o productivitate
scăzută, controlul asupra buruienilor, bolilor şi dăunătorilor este slab sau chiar
inexistent. Fertilizarea solului se face de regulă cu îngrăşăminte organice.
Ecosistemele agricole extensive, permit recircularea tuturor resurselor naturale
terestre şi regenerarea lor.
Recolta potenţială pentru om este scăzută. Din punct de vedere energetic, se
caracterizează printr-un raport ridicat între energia ieşită sub formă de produs faţă
de energia introdusă. Astfel, o calorie introdusă produce cca 10 calorii sub formă
de recoltă utilă.
Ecosistemele agricole intensive. Din aceasta categorie fac parte fermele de cultură mare
şi cele legumicole ce practică tehnologii complet mecanizate şi chimizate, precum
şi plantaţiile pomicole şi podgoriile intensive.
Din punct de vedere energetic, se caracterizează printr-un raport
aproximativ egal al intrărilor şi ieşirilor. Energia suplimentară introdusă în biotop
prin mecanizare, chimizare, irigaţii, îmbunătăţiri funciare, conduce la o

91
 productivitate mai ridicată a agroecosistemelor intensive de circa 3-6 ori decât a
agroecosistemelor tradiţionale.
În aceste agroecosisteme reciclarea naturală este perturbată ceea ce
conduce la scăderea conţinutului solului în substanţe uşor solubile, respectiv a
fertilităţii naturale a solurilor. Aceasta trebuie asigurată prin aport suplimentar de
îngrăşăminte chimice şi alte substanţe, care măresc consumurile energetice.
Ecosistemele agricole industrializate. Din aceasta categorie fac parte complexele de
creştere a păsărilor, suinelor, taurinelor, bovinelor, acvacultură, serele de legume
şi flori. Se caracterizează printr-un raport energetic ieşire-intrare mai mic decât 1.
Pentru a se putea obţine o calorie de produs alimentar se consumă 2-20 calorii de
energie culturală, în special tehnologică. Comparativ cu ecosistemele agricole
tradiţionale, omul introduce în aceste ecosisteme de zeci de ori mai
multă energie. Structura şi productivitatea ecosistemelor agricole industrializate
sunt total dependente de resursele energetice de care dispune omenirea.
Deşi au productivitatea ridicată, iar acţiunea factorilor externi este bine
controlată, aceste agroecosisteme sunt instabile din cauza sensibilităţii faţă de
aprovizionarea în flux cu resurse minerale, organice şi energetice. Funcţionarea
lor trebuie să aibă însă în vedere conservarea energiei, impactul ambiental minim
şi alimentaţia sănatoasă a populaţiei umane (Maxim, 2008).
La nivel global, agroecosistemele se deosebesc foarte mult, ca urmare a
condiţiilor ecologice deosebite.
Singurul punct comun al agroecosistemelor este monocultura sau creşterea unei
anumite specii de animale. În analogie cu biomii naturali, au fost denumite
biomi agricoli sau agrobiomi.
Sunt delimitate cinci tipuri de agrobiomi: biomul pajiştilor şi fâneţelor
permanente, al culturilor ierboase anuale şi bienale, al plantaţiilor de viţă de
vie, pomi şi arbuşti fructiferi, al culturilor protejate, al complexelor zootehnice
şi de creştere intensivă a animalelor (Pârvu, 2001).
Ecosistemele agricole constituie obiect de studiu pentru Ecologia agricolă.
Ca disciplină de sine stătătoare, a fost întemeiată de italianul Girolamo Azzi. După Azzi
(1956),
Ecologia agricolă este o “ramură a Ecologiei corelată cu ştiinţa agricolă, care are
ca principal domeniu de studiu influenta factorilor de mediu (biotici şi
abiotici) asupra creşterii şi productivităţii plantelor de cultură”.

T. A. 7.3.
1. Care este impactul ecologic al ecosistemelor intensive asupra mediului?
2. Explicaţi necesitatea chimizării ecosistemelor intensive.

7.2.3. Ecosistemul agricol şi alimentaţia umană. Necesităţile nutriţionale ale omului

(autor. Dr. Margareta Natzer)

Necesarul de factori nutriţionali esenţiali este definit ca fiind cantitatea cea

mai mică care menţine masa corporală, compoziţia chimică, morfologia şi funcţiile
fiziologice ale organismului în limite normale. (Harrison, 2012)
Necesităţile minime diferă de la persoană la persoană şi sunt determinate de variabile
care ţin atât de mediul înconjurător cât şi de profilul genetic, hormonal şi fiziologic al fiecărui
individ. Pentru a menţine o greutate corporală constantă, aportul energetic trebuie să egaleze
consumul.
Consumul este reprezentat de energia cheltuită pentru metabolismul bazal (MB),
metabolismul alimentelor şi activitatea fizică. Valoarea MB se poate determina folosind
92
ecuaţia Harris-Benedict care ia în calcul greutatea (g, kg), înălţimea (h, cm), vârsta (v, ani).
MB la femei = 655 + (9,5 x g) + (1,8 x h) – (4,7 x v)
MB la bărbaţi = 66 + (13,7xg) + (5 x h) – (6,8 x v)
La aceste consumuri energetice bazale se adaugă 30, 50 sau 100 de procente
pentru activitate sedentară, moderată sau mare.
Pentru menţinerea unei stări normale de sănătate este necesar aportul unor
compuşi organici: aminoacizi esenţiali (leucina, valina, fenilalanina, treonina,
izoleucina, lizina, methionina, cisteina si triptofanul), vitamine, acizi graşi,
Necesarul de proteine din dietă depinde de valoarea biologică a acestora. Această
valoare respectă în majoritatea cazurilor ordinea:
produse animale>legume>cereale>rădăcinoase.
Aportul insuficient de proteine şi factori energetici determină scăderea masei
corporale şi a ţesutului adipos (malnutriţie protein-calorică). Această problemă se întâlneşte
în special la popoarele în curs de dezvoltare, unde poate fi prezentă sub formă endemică sau
în condiţii de foamete, când factorii socio-economici limitează cantitatea şi calitatea
alimentaţiei.
La popoarele dezvoltate, malnutriţie protein-calorică apare ca o afecţiune secundară
altor boli şi de multe ori se asociază şi cu alte condiţii predispozante: abuzul de medicamente,
droguri şi alcool, depresia, izolarea, venitul material scăzut.
Un regim foarte bogat în calorii, depăşind cu mult necesităţile organismului
conduce la obezitate, afecţiune care creşte riscul apariţiei diabetului zaharat de tip II, a bolilor
cardio-vasculare, endocrine, a afecţiunilor vezicii biliare şi a unor forme de cancer.
Cea mai utilizată metodă pentru aprecierea deficitului sau excesului ponderal este
calcularea indicelui de masă corporală, indicator statistic care relaţionează greutatea cu
înălţimea unei persoane (tabelul 7.2.)

Tabelul 7.2.
Evaluarea indicelui de masă corporală
(după Harrison, 2012)
Indice de masă corporală Categorie
<18,5 Subponderal
18,5-24,9 Greutate normală
25-29,9 Supraponderal
30-34,5 Obezitate gradul I
35-39,9 Obezitate gradul II
>40 Obezitate gradul III
În alimentaţia omului, proporţia dintre alimentele de origine vegetală şi cele de origine
animală poate varia. O atenţie deosebită prezintă dietele predominant vegetariene
sau predominant carnivore datorită efectelor pe care le au asupra organismului.
1. Regimul vegetarian. Presupune o dietă alcătuită în cea mai mare parte din alimente de
origine vegetală. În funcţie de proporţia alimentelor de origine animală permise şi
de modul lor de preparare, în cadrul regimului trofic vegetarian se disting
următoarele forme:
- regim vegetarian ovo-lactat, în care nu se consumă carne sau peşte dar sunt permise
ouăle şi produsele lactate;
- regim lacto-vegetarian, în care nu se consumă carne, peşte şi nici ouă;
- regim vegan, în care se consumă exclusiv produse vegetale în stare crudă.

93
 O dietă exclusiv vegetariană este deficitară în elementele nutritive furnizate
de alimentele de origine animală (ex: vitamina A, vitamina B12, calciu, fier, zinc
etc.). Ingestia redusă a acestor nutrienţi poate cauza probleme de sănătate
importante cum ar fi: anemia (deficit de fier), imunitate scăzută (deficit de zinc),
afecţiuni oculare (deficit de vitamină A), risc crescut de osteoporoză (aport scăzut
de calciu şi vitamină D), oboseală, pierderea apetitului.
2. Regimul predominant carnivor
Carnea şi produsele din carne reprezintă o parte importantă a dietei în
special în ţările industrializate. Acesta acoperă necesarul zilnic de proteine cu
valoare biologică ridicată, de vitamine (hidro- şi liposolubile), de microelemente
şi minerale de care organismul uman are mare nevoie. Dar, de asemenea, conţine
cantităţi mari de grăsimi saturate şi colesterol, care sunt factori de risc pentru
bolile cardiovasculare. Conţinutul de sodiu ar putea creşte tensiunea arterială,
nitraţi şi nitriţi produc disfuncţii endoteliale ce vor determina începutul
aterosclerozei.
La prepararea cărnii se produc de multe ori nitrozamine şi alte substanţe
cancerigene a căror formare este favorizată de fier.
O dietă predominant carnivoră (de exemplu în unele dietele de slăbit) se
asociază cu riscuri mari de a dezvolta unele boli dar renunţarea la o porţie de
carne pe zi poate scădea mortalitatea asociată acestora. (Archives of Internal
Medicine, 2012).
Ţările sărace se confruntă cu o penurie de carne, iar Organizaţia pentru Alimentaţie şi
Agricultură a ONU, FAO este cunoscută pentru promovarea consumului de carne
la nivel mondial.
Cu toate acestea, chiar şi această organizaţie nu mai poate trece cu vederea impactul grav
al producţiei de carne global asupra climei şi a mediului.

Rezumat
Ecosistemul urban este reprezentat de către aglomeraţiile umane fixate în
jurul unor clădiri, instituţii şi relaţii care permit vieţuirea şi tranzitarea unui bogat
flux energetic, formând un mozaic eterogen, cu răspândiri şi densităţi variabile,
supuse unor interacţiuni reciproce, în care majoritatea transformărilor de materie,
energie şi informaţie este realizată de om (Gâştescu P., 1998).
Se caracterizează prin artificializarea peisajului, cu modificarea condiţiilor
climatice, prezenţa unei fitocenoze reduse la parcuri, scuaruri, grădini şi a unei
zoocenoze sărace. Microbocenoza naturală se reduce ca urmare a asfaltării, în
schimb se întâlnesc numeroase specii de microorganisme patogene care se
răspândesc uşor din cauza aglomerării.
Ecositemele agricole sunt ecosisteme antropice, create în scopul obţinerii
de hrană.
Includ terenuri agricole, livezi, vii, ferme zootehnice şi bazine piscicole
Ocupă circa. 30% din suprafaţa uscatului, din care 11,1% revine culturilor de
diferite tipuri şi 18,5% pajiştilor .
Agroecosistemele prezintă câteva însuşiri specifice:
- sunt create de om şi existenţa lor depinde de acesta;
- în scopul obţinerii unei cantităţi maxime de biomasă necesară societăţii umane,
omul imprimă agroecosistemului o structură trofică de o diversitate mai mică şi
circuite de substanţă şi de energie schimbate sub aspectul intensificării sau al
inhibării unor procese;
- sunt reglate antropic iar cele naturale sunt autoreglabile.
Ecositemele agricole pot fi: :extensive, intensive, industriale sau industrializate.

94
 Răspunsuri la testele de autoevaluare:
T.A. 7.1: 1. vezi pagina 87; 2. veţi face referire la rolul sanogen al vegetaţiei
T.A. 7.2 1.-b ; 2.-b
T.A. 7.3. 1. veţi face referire la utilizarea unui număr redus de soiuri sau hibrizi,
mecanizarea şi chimizarea excesive.
2. obţinerea de recoltă impune eliminarea bolilor şi dăunătorilor, iar exportul
de elemente nutritive din sol odată cu recolta impune fertilizarea cu
îngrăşăminte chimice.
Bibliografie
1. Azzi G., 1956 - Agricultural ecology. Ed. Constable & Company, Londra, p 33.
2. Cogălniceanu D., 2007 Ecologie şi protecţia mediului - Program postuniversitar de
conversie profesională pentru cadrele didactice din mediul rural.
www.ecoportal.ro/dan_cogalniceanu/file_download/60/Ecologie.pdf. p. 124-128
3. Comper M., 2013 - Cele mai mari oraşe din lume şi cea mai importantă transformare
din istoria omenirii. https://www.descopera.ro/galerii/10762890
4. Gâştescu, P., 1998 - Ecologia aşezărilor umane. Ed. Univ. Bucureşti
5. Petrisor A.-I., 2008 - Ecologie urbana, dezvoltare spatiala durabila şi legislatie. Ed.
Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, p.46 şi 52-54.
6. Maxim A., 2008 - Ecologie generală şi aplicată,. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, p. 297
7. Puia I., Soran V., 1987.- Agroecologie. Ecosistem şi agroecosistem. Ed. Tipo
Agronomia, Cluj-Napoca.

95
 4
LUCRAREA DE VERIFICARE NR . 3 puncte

A. Încercuiţi litera sau literele corespunzătoare variantei sau variantelor corecte:

1. Agroecosistemul a fost creat de om 2. Biotopul agricol:
cu scopul: a. nu este modificat de acţiunea
a. de a readuce ecosistemele naturale la antropică
stadiu tânăr b. reprezintă locul ocupat de
b. de a obţine producţie agricolă biocenoza agricolă
c. de a folosi raţional terenul c. reprezintă totalitatea plantelor
cultivate
3. Agrobiocenoza 4. În agroecosisteme, intervenţia
a. este impusă de cerinţele ecologice ale antropică conduce la:
speciilor a. intensificarea concurenţei
b. este impusă de om, în funcţie de scopul interspecifice
urmărit b. eliminarea concurenţei
c. este alcătuită exclusiv din specii interspecifice
autohtone c. intensificarea competiţiei
intraspecifice
5. Biodiversitatea agroecosistemelor: 6. Malnutriţia protein-calorică
a. este redusă apare:

b. este ridicată a. la consum exagerat de proteine

c. poate fi conservată prin practicarea unei b. la consum insuficient de proteine

agriculturi industrializate c. la consum exagerat de glucide
6
B. Răspundeţi la următoarele întrebări, în maxim 300 de cuvinte. puncte

1. Caracterizaţi, din punct de vedere al gradului de poluare, ecosistemul antropic

la localităţii dumneavoastră.
2. Realizaţi o comparaţie între ecosistemele agricole şi cele naturale.

96
Unitatea de învăţare nr. 8
ECOSISTEMELE ŞI ACŢIUNEA ANTROPICĂ
Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare 8.................................................................................97
Informaţii generale despre evaluare............................................................................97
Conţinutul U.I. 8
8.1. Distrugerea biocenozei............................................................................... 98
8.2. Degradarea solului şi reducerea fertilităţii sale.......................................... 100
8.3. Poluarea mediului ambiant..........................................................................101
8.4. Factorii poluanţi şi tipurile de poluare......................................................... 102
8.5. Mediile de poluare............................................................................................. 103
8.6. Agricultura ca sursă de poluare............................................................... 105
Rezumatul U.I. 8............................................................................................................. 107
Răspunsuri la testele de autoevaluare........................................................................... 107
Bibliografie.......................................................................................................................
107
Obiectivele unităţii de învăţare 8
După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi fi
capabili:
- să caracterizaţi impactul antropic asupra ecosferei;
- să explicaţi cauzele şi motivaţiile ce determină acţiunea antropică negativă în
ecosisteme;
- să explicaţi necesitatea unei abordări responsabile în relaţiile dintre om şi natură
- să utilizaţi cunoştinţele dobândite pentru luarea unor decizii în privinţa unor
probleme de mediu

Durata medie de studiu individual - 3 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite de această unitate de
învăţare se va face pe baza a trei teste de autoevaluare. Răspunsurile la teste se
găseşte la sfârşitul unităţii de învăţare.
Dacă nu aţi răspuns corect la întrebări, este necesar să recitiţi materia cuprinsă în
această unitate de învăţare, după care reveniţi asupra rezolvării testelor.
O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a LUCRĂRII
DE VERIFICARE 4, care va cuantifica nivelul de dobândire a cunoştinţelor
incluse în U.I.8, U.I.9 şi U.I.10.

Conform legii 265 din 29 iunie 2006 privind protecţia mediului,

Mediul reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul,
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate
materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori
materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenta bunăstarea şi
sănătatea omului.
Deteriorarea mediului reprezintă alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale
componentelor naturale şi antropice ale mediului, reducerea diversităţii sau
productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea
mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea
97
 apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi
valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a
teritoriului10. De cele mai multe ori, deteriorarea mediului conduce la perturbarea
echilibrului ecologic.
Echilibru ecologic - ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele componente ale
unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica
ideală a acestuia11.

8.1. Distrugerea biocenozei

Reducerea biodiversităţii ecosistemelor terestre are drept cauze arderea vegetaţiei,
supraexploatarea resurselor vegetale prin suprapăşunat şi defrişări, desţelenirea
islazurilor, distrugerea faunei, fragmentarea habitatelor, precum şi introducerea de
noi specii.
Arderea vegetaţiei s-a practicat din cele mai vechi timpuri pentru vânătoare, utilizarea
terenului pentru cultivarea plantelor etc. În unele ecosisteme arderea naturală
contribuie la reciclarea nutrienţilor, dispersia unor specii, germinarea seminţelor
(ex. Ceanothus etc.) şi reprezintă o parte a ciclului de regenerare. (vezi şi focul ca
factor ecologic, pag. 33)
Suprapăşunatul reprezintă exploatarea excesiva a pajiştilor de
către turmele de animale. Păşunatul moderat ajută la
dispersia unor plante şi creşte productivitatea
pajiştilor. Păşunatul excesiv însă are efecte negative.
În exploatarea corectă a pajiştilor, trebuie avută în
vedere, capacitate de susţinere a acestora care
variază în funcţie de compoziţia vegetaţiei, climat şi
speciile de animale. Supraîncărcarea cu animale,
Pajişte suprapăşunată
nerespectarea perioadelor de păşunat şi a celor de (foto Slabu, 2014)
refacere, conduc la degradarea covorului vegetal.
Efectele supraexploatării pajiştilor sunt numeroase şi afectează negativ întregul
ecosistem prin tasarea şi eroziunea solului, scăderea capacităţii de infiltrare a apei,
creşterea excesivă a concentraţiei de azot, modificarea compoziţiei floristice (este
favorizată răspândirea arbuştilor şi înlocuirea unor specii ierboase cu altele mai
puţin consumate de ierbivore).
Despăduririle. Lemnul a fost utilizat de omenire încă din cele mai vechi timpuri. Ţările
din bazinul mediteranean, China, India în care au apărut primele
civilizaţii au şi cele mai reduse suprafeţe de pădure deoarece ele
au fost exploatate mai mult timp. Dezvoltarea agriculturii şi
creşterea animalelor reprezintă cele mai importante cauze ale
despăduritor. În prezent, pădurile ecuatoriale sunt cel mai grav
afectate de factorii antropici. Se estimează că la viteza actuală de
tăiere a lor, de 157000 km2 pe an, până în 2057, pădurile
ecuatoriale vor dispărea cu totul.
În ţara noastră, conform datelor oferite de Romsilva (http://www.rosilva.ro/), suprafaţa fondului
forestier la data de 31.12.2013 era de 3.227.907 ha proprietate publică a statului, administrată de
RNP –Romsilva şi 3.171.594 ha proprietate privată.
Repartiţia pădurilor pe zone geografice: munte, cu păduri de răşinoase şi fag -
66 %; deal, cu păduri de stejar şi fag - 24 %; câmpie, cu păduri de şleauri şi de
luncă - 10 %. Se impune menţionat încă o dată rolul ecologic al pădurilor:

10
Legea 265 din 29 iunie 2006, privind protecţia mediului
11
Legea 265 din 29 iunie 2006, privind protecţia mediului
98
 Pădurea are numeroase funcţii ecologice (fig. 8.1). În timpul ploilor coronamentul
arborilor reţine cca 70% din cantitatea de apă căzută, diferenţa de 30% cade pe litieră sau pe
stratul de muşchi.
Litiera reţine de 4-5 ori mai multă apă decât greutatea ei, iar un strat de muşchi de 10
cm grosime poate reţine 45 l/m2.
Fiecare arbore este o mică fabrică de
oxigen, dar în acelaşi timp un excelent
filtru, reţinând mari cantităţi de praf şi
impurităţi (un stejar matur elimină
1,7 kg O2/oră, necesar pentru un om
timp de 3 zile şi consumă 2,4 kg
CO2/oră).
În aerul de pădure ionizarea este de 2-3
ori mai mare decât deasupra mării şi de
5-10 ori mai mare decât în aerul din
centrele urbane (ionii uşori, cu sarcini
negative influenţează pozitiv starea de
sănătate a omului).

Figura 8.1. Funcţiile pădurii

Prin tăierea pădurilor, se micşorează gradul de stabilitate a solului menţinut de rădăcinile

arborilor, scade activitatea microbiologică, se diminuează habitatul numeroase
animale, cu distrugerea lanţurilor trofice.
Desţelenirea islazurilor. Îndepărtarea ierburilor perene a condus la modificarea însuşirilor
fizice ale solului, în scăderea fertilităţii solului, şi a activităţii biologice intensa
din sol. În multe regiuni a declanşat fenomenul de eroziune a solului cu
degradarea ireversibila a fertilităţii.

T. A. 8.1.
1. Argumentaţi efectul ecologic benefic al păşunatului raţional.
2. Care sunt cele mai importante cauze ale despăduritor?

Distrugerea faunei. De-a lungul timpului diverse specii au dispărut din cauze naturale,
actualmente declinul unor specii are loc într-un ritm mult mai accentuat, ceea ce
constituie un semnal de alarmă. În ordine crescătoare, contribuţia la declinul
actual al speciilor terestre este următoarea:
55% – distrugerea habitatelor naturale
29% – introducerea de specii străine
16% – vânătoarea
1% – alte cauze
Distrugerea/fragmentarea habitatelor. Reprezintă în prezent principala cauză a declinului
speciilor sălbatice. Fragmentarea habitatelor naturale este generată de: urbanizare,
construcţia de căi de comunicaţie, despăduriri, asanări de zone umede sau alte
amenajări ale terenurilor naturale. Odată cu creşterea numerică a populaţiei umane
şi a cerinţelor sale de spaţiu şi hrană, fragmentarea a devenit un fenomen
inevitabil. Privind din perspectiva conservării naturii, s-a observat că după
atingerea unui punct critic, fragmentarea se accentuează prin dezagregarea rapidă
a zonelor rămase, iar zona afectată este imposibil de salvat.

99
 Introducerea de specii noi. Odată cu dezvoltarea agriculturii, a schimburilor comerciale,
conştient sau inconştient, omul a realizat şi introducerea de specii noi pentru
anumite regiuni. Acestea au perturbat de cele mai multe ori echilibrele biologice
din natură.
De exemplu: iepurele (Oryctogalus cuniculus)
adus în Noua Zeelandă, gândacul din
Colorado (Leptinotarsa decemlineata),
filoxera (Phyloxera vastatrix) sau buburuza
Figura 8.2. Buburuza asiatică
asiatică (fig. 8.2.) introduse în Europa. (Harmonia axyridis Pallas).
Introdusă în podgoriile din Europa pentru
În cazul ecosistemelor acvatice, combaterea ecologică a afidelor, ca urmare a
efectelor produse: concurență cu
reducerea diversităţii biocenozelor are drept Coccinelidele autohtone, alergii, gust
În
cauze poluarea, supraexploatarea resurselor neplăcut al vinului contaminat, se numără,
ecosistemele la ora actuală, printre cele mai periculoase
acvatice şi introducerea unor specii străine
acvatice specii invazive
care în timp au devenit invazive.

8.2. Degradarea solului şi reducerea fertilităţii sale

Cauzele degradării solului şi implicit ale reducerii fertilităţii sunt: eroziunea,
acidifierea, salinizarea secundară, excesul de umiditate, suprapăşunatul,
despăduririle, tehnologiile agricole necorespunzătoare, poluarea, etc.
Se apreciază că pe plan mondial eroziunea afectează 5-7 mil. ha/an,
salinizarea secundară 150-250 mil. ha/an (din circa 2 miliarde hectare cultivate),
iar acidifierea 20% din soluri.
În ţara noastră eroziunea afectează circa 4,45 mil. ha, la care se adaugă 700
mii ha afectate de alunecări de teren, 25 mii ha de salinizare secundară şi pericol
de înmlăştinire pe 1,2 mil. ha.
Se apreciază că pierderile de sol sunt de circa 150 mil. t/an în care se includ
1,5 mil. tone humus, 0,4-0,5 mil. tone azot şi cantităţi mari de fosfor, potasiu şi
alte elemente.
Se estimează că, în funcţie de condiţiile mediului, cantitatea de sol nou
format este de 2-10 t/ha/an, cantitate care ar compensa pierderile prin eroziune şi
s-ar menţine un echilibru relativ stabil între cele două procese (I.A. Neyroud şi G.
Christinet, 1986, citaţi de Vîntu, 2000), dar anumite activităţi umane sunt capabile
să rupă acest echilibru, cu consecinţe dintre cele mai negative.
O problemă deosebit de gravă o reprezintă tendinţa de scădere a
conţinutului solului în humus pe suprafeţe foarte mari, datorită tehnologiilor şi
utilajelor agricole necorespunzătoare care au afectat negativ activitatea biologică
din sol.
O altă cauză a degradării solului o reprezintă tehnicile greşite de irigare,
aplicate în cadrul agriculturii intensive. În acest caz, în urma procesului de
evaporare a apei, în păturile superficiale ale solului se concentrează o cantitate
însemnată de săruri, în special clorura de sodiu, acestea devenind improprii pentru
agricultură.
Acumularea de săruri în sol, în special NaCl este
dăunătoare plantelor deoarece măreşte concentraţia
soluţiei solului, inhibă germinaţia seminţelor,
morfogeneza sistemului radicular al plantelor,
perturbă procesul de absorbţie radiculară, precum şi
ca urmare a efectului toxic al ionilor acumulaţi în
exces în plante. Limita de toleranţă la salinitate este
indicată de încetarea creşterii (fig. 8.3.). Figura 8.3. Aspectul plantelor de fasole (Phaseolus
vulgaris), cultivate în vase de vegataţie cu sol
100 normal (V1) şi cu adaos de NaCl în cantitate de
5,8 g/kg sol (V2) şi respectiv 11,6 g/kg sol (V3).
(Foto: Slabu, 2014)
8.3. Poluarea mediului ambiant
Mediul ambiant poate suferi modificări negative din cauze
preponderent antropice şi mai puţin din cauze naturale (erupţii
vulcanice, furtuni de praf şi nisip, cutremure etc.
Odată cu accelerarea creşterii demografice, urmată de antropizarea
unor zone din ce în ce mai întinse de pe planetă, degradarea mediului a
devenit o problemă care se accentuează continuu, ca urmare a cerinţelor
tot mai mari pentru resurse.
Foarte mult timp s-a crezut că mediul are capacităţi nelimitate de refacere, de
absorbţie şi de neutralizare poluaţilor, dar s-a observat că atunci când cantitatea de poluanţi
depăşeşte capacitatea de neutralizare a mediului, ecosistemele suferă un proces de alterare.
Aceste modificări pot fi atât de accentuate încât să se ajungă la distrugerea totală
sau parţială a ecosistemelor respective şi apariţia unor zone lipsite de viaţă (râuri şi soluri
foarte puternic poluate etc.).
Termenul “poluare„ are un sens larg şi derivă din latinescul polluo (-ere), care
înseamnă a murdări, a degrada, a profana, ceea ce în vorbirea curentă ar
însemna orice acţiune de degradare a mediului normal de viaţă.
La Conferinţa Mondială O.N.U. asupra mediului (1972), poluarea a fost
definită ca: ”modificarea componentelor naturale sau prezenţa unor
componente străine, ca urmare a activităţii omului şi care provoacă prin
natura lor, prin concentraţia în care se găsesc şi prin timpul cât
acţionează, efecte nocive asupra sănătăţii, creează disconfort sau
impietează asupra diferitelor utilizări ale mediului la care acesta putea
servi în forma sa anterioară”
O definiţie completă a poluării oferă şi legisla’ia de mediu în vigoare în ţara
noastră:
Poluare – introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce
prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor
materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării
mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.
Actualmente poluarea depăşeşte graniţele statele devenind transfrontalieră.
Poluarea transfrontalieră este poluarea a cărei origine fizică este în întregime
sau în parte situată pe teritoriul unui stat şi are efecte
vătămătoare pe teritoriul altui stat.
Când vorbim despre poluare, automat se vorbeşte şi despre poluanţi.
Poluantul este factorul care produce fenomenul de poluare, cel care generează
disconfort sau are acţiune toxică asupra organismelor, care degradează
componentele biotopului, provocând dezechilibre ecologice.
“Nimic nu e otravă şi totul e otravă; diferenţa este în dozare” (Paracelsus, 1493 -1541).
Conform legii toleranţei, orice factor util, când depăşeşte pragurile de toleranţă
devine toxic, letal, deci devine poluant.
Definiţia poluantului se regăseşte şi în legislaţia românească în vigoare:
Poluant – orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub
formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică,
ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu,
modifică echilibrul constituenților acestuia şi al organismelor vii şi
aduce daune bunurilor materiale.
101
 Poluanţii chimici persistenţi, în special substanţele liposolubile nu pot fi eliminaţi din
organism, nu se metabolizează într-un lanţ trofic şi se pot acumula în
organismele consumatorilor, producând fenomenul de concentrare sau
amplificare biologică.

8.4. Factorii poluanţi şi tipurile de poluare

Factorii poluanţi sunt elemente ale mediului înconjurător, existente în mod
natural sau introduse de către om în timpul activităţii sale care cel
care generează disconfort sau are acţiune toxică asupra
organismelor, care degradează componentele biotopului, provocând
dezechilibre ecologice.
Poluanţii sunt clasificaţi după origine, natură şi starea de agregare:
- după origine (provenienţă) pot fi: naturali şi antropogeni (artificiali).
- după natura lor pot fi:
- fizici (particule solide, radiaţii ionizante, emisii masive de energie, zgomote etc);
- chimici (derivaţi ai elementelor chimice, diverse substanţe chimice de sinteză);
- biologici (anumite specii de plante, animale şi mai ales microorganisme).
- după starea de agregare pot fi: lichizi, gazoşi şi solizi.
Tipurile de poluare
În funcţie de tipurile de factori poluanţi, distingem următoarele tipuri de poluare:
- după originea poluanţilor, poluarea poate fi: naturală şi antropogenă;
- după natura poluanţilor, poluarea poate fi fizică, chimcă şi biologică;
- după starea de agregare a poluanţilor poluarea poate fi: poluare cu lichide,
poluare cu gaze şi vapori, poluare cu substanţe solide.
Poluarea naturală este provocată de diverse cauze naturale, cum ar fi:
- incendiile naturale din păduri şi savane. Se produc cantităţi mari de fum, cenuşă
şi hidrocarburi;
- furtunile de praf şi nisip. Cantităţi mari de praf şi nisip provenite în urma
eroziunii eoliene sunt desprinse din anumite zone şi apoi transportate şi depuse
în altele. În acest mod are loc extinderea deşerturilor;
- vulcanii Vulcanii activi emană în atmosferă lavă, pulberi şi gaze, afectând
mediul din împrejurimi, dar şi la distanţe mai mari;
- cutremurele de pământ de o magnitudine ridicată pot provoca degradări ale
solului prin fisurarea şi fracturarea lui, prin perturbări ale echilibrului
hidrologic, prin deranjarea cursului apelor etc.;
- apele subterane saline sau acide ce ies la suprafaţă întâmplător sau în urma
activităţii omului;
- polenul diverselor plante produce stări alergice la diferite categorii de
oameni şi animale12;
- dereglările meteorologice produc pagube mari vegetaţiei spontane şi
cultivate, faunei, dar şi afecţiuni ale sănătăţii omului.
- emisiile masive de energie.
Poluarea antropogenă este determinată de om ca rezultat al activităţilor industriale,
agricole sau gospodăreşti. Poate fi: poluare industrială; poluare agricolă; poluare
menajeră; poluare “estetică” (rezultată prin degradarea peisajelor, ca urmare a
urbanizării şi sistematizării eronate, a intervenţiilor nechibzuite asupra mediului).

12
Măsurile de combaterea buruienii Ambrozia – plantă cu efect alergen sunt prevăzute prin Legea
nr. 62 din 9 martie 2018.
102
 Poluarea fizică, la rândul ei poate fi: termică, fonică, luminoasă, radioactivă etc.
Poluarea chimică poate fi prosusă de: derivaţi ai C, S, N, F, O, Cl etc.; derivaţi ai
metalelor grele (Pb, Cr, Co etc.); mase plastice; pesticide; materii organice
fermentescibile etc.
Poluare biologică este dată de: contaminarea microbiologică a diferitelor medii precum şi
de modificări ale biocenozelor, invazii de specii vegetale şi animale.

8.5. Mediile de poluare

8.5.1. Atmosfera

Principalii produşi poluanţi ai atmosferei, emişi mai ales din surse artificiale (antropogene),
sunt: monoxidul şi dioxidul de carbon, oxizii de sulf, hidrogenul sulfurat, acizii
clorhidric, fluorhidric, azotic, sulfuric, plumbul, fluorul şi compuşii acestora,
produşii fotochimici, praful, cenuşile şi fumul, particulele radioactive, substanţele
alergene etc.
Monoxidul de carbon. Principalele surse generatoare de CO sunt: centralele electrice pe
cărbune, păcură şi gaze; motoarele cu ardere internă, procesele industriale. Oxidul
de carbon are o acţiune asfixiantă asupra organismului datorită formării
carboxihemoglobinei, ca urmare a combinării cu hemoglobina din sânge.
Dioxidul de carbon. Principalele surse generatoare de CO2 sunt: diferite procese de
combustie în întreprinderi şi arderile directe în atmosferă (incendii, deşeuri,
încălzit etc.); respiraţia vieţuitoarelor şi procesele de descompunere a materiei
organice.
Măsurătorile efectuate de către specialişti evidenţiază o creştere a
concentraţiei de CO2 atmosferic (fig.8.4.).
Această creştere a concentraţiei dioxidului de carbon în atmosferă determină
accentuarea “efectului de seră”.

Figura 8.4. Curba Keeling a concentraţiei de CO2

(sursa:https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/c/c5/Mauna_Loa_CO2)

Oxizi ai azotului. Principalele surse generatoare de sunt: bacteriile nitrificatoare (sursă

naturală); arderea combustibililor fosili;
transporturile; industria chimică (fabrici de
îngrăşăminte cu azot, de fabricare a HNO3).
Oxizii de sulf. Cei mai importanţi sunt SO2 şi SO3. Provin
din arderea combustibililor fosili ce conţin sulf şi
diferite procese naturale (erupţiile vulcanice). În
prezenţa apei (SO2+H2O) se formează H2SO3 care
determină ploile acide. Acestea corodează
suprafeţele metalice, marmura şi produc distrugerea Figura 8.5 Efectul ploilor acide asupra
vegetaţiei (fig. 8.5.). vegetaţiei (Foto M.Natzer, 2014)

103
 Hidrogenul sulfurat. Sursele de poluare cu (H2S) sunt: fabricile de celuloză bazate pe
procedeul sulfat; fabricile de coloranţi; de pesticide; descompunerea materiilor
proteice vegetale şi animale de către bacterii.
Plumbul. Principalele surse de poluare cu plumb sunt: întreprinderile producătoare şi
prelucrătoare de plumb, termocentralele, automobilele, coloranţii cu compuşi de
plumb, insecticidele, fumul de ţigară etc. Plumbul micşorează rezistenţa
organismelor la infecţii, afectează sistemul nervos (mai ales la copii) etc.
Intoxicaţia cronică cu plumb se numeşte saturnism.

8.5.2. Apa

Calitatea apei este definită ca un ansamblu convenţional de caracteristici fizice,

chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate valoric, care permit
încadrarea probei într-o anumită categorie, ea căpătând astfel însuşirea
de a servi unui anumit scop.
Este dată de însuşirile sale organoleptice (miros, gust), fizico-chimice (temperatură,
culoare, turbiditate, conductivitate electrică, pH, ioni amoniu, nitraţi, nitriţi,
consum biochimic de oxigen-CBO5, consum chimic de oxigen-CCO etc.),
biologice și bacteriologice (bacterii coliforme, streptococi etc.).
După natura sursei, poluarea apei poate fi: naturală şi artificială.
Poluarea naturală. Sursele de poluare naturală pot fi grupate în: surse permanente şi
surse accidentale.
Sursele permanente constau în pătrunderea continuă, naturală, în apă a unor substanţe
străine, ca: săruri minerale solubile din rocile salifere; aluviuni din procesul de
eroziune.
Sursele accidentale constau în pătrunderea în ape a unor impurităţi, substanţe, datorită
unor fenomene cu caracter geologic (vulcani, cutremure), meteorologic (furtuni de
praf, uragane, inundaţii) sau cu caracter complex (alunecări de teren).
Poluarea artificială este cauzată de introducerea prin activităţi umane în emisari naturali
(râuri, fluvii, lacuri) a unor substanţe poluante, fie direct, fie prin deversarea
apelor din reţeaua de canalizare a locuinţelor, industriilor sau a unităţilor agricole.
Sursele de poluare artificială pot fi grupate în două categorii: organizate şi
neorganizate.
Sursele de poluare organizate sunt reprezentate de sistemele de canalizare a locuinţelor,
industriilor şi unităţilor agricole. După provenienţă, apele din sursele organizate
se împart în: ape reziduale comunale (ape menajere), ape uzate industrial şi ape
reziduale agricole.
Sursele artificiale neorganizate constau în reziduuri ale activităţii umane care pătrund
necontrolat în apele de suprafaţă şi mai ales în cele subterane (reziduurile
menajere ale localităţilor necanalizate care sunt aruncate direct în apele de
suprafaţă sau sunt antrenate din depozite prin procese de scurgere şi infiltraţie,
determinate de căderea precipitaţiilor). De asemenea, altă sursă o constituie
scurgerile accidentale de la sondele petroliere, conducte, rezervoare petroliere etc.
Una din măsurile de prevenire a poluării apelor, în special a celor de suprafaţă, o constituie
epurarea apelor uzate înainte de deversarea în emisari.

T.A. 8.2
1. Poluarea este definită ca fiind: 2. După originea factorilor poluanţi,
a. acţiune de deteriorare a mediului normal de viaţă a poluarea poate fi:
organismelor a. naturală şi artificială
b. depozitarea gunoiului menajer în spaţii improprii b. artificială şi antropogenă
c. deversarea apelor uzate în râuri sau fluvii c. fizică şi chimică
104
 8.5.3. Solul

În funcţie de natura poluării, poluarea solului poate fi: fizică, chimică, biologică şi
radioactivă.
În funcţie de sursa de poluare, se deosebesc:
- poluare prin lucrări de excavare la zi (cariere, balastiere, exploatări miniere);
- poluare prin acoperirea solului cu depozite de steril, halde, gunoi menajer etc;
- poluarea cu deşeuri şi reziduuri organice de la industria alimentară şi textilă;
- poluare cu deşeuri şi reziduuri anorganice de la industrie;
- poluare cu materii radioactive;
- poluare cu deşeuri şi reziduuri vegetale agricole şi forestiere;
- poluare cu dejecţii animale şi umane;
- poluare prin eroziune şi alunecări, sărăturare, acidifiere, exces de apă,
compactare;
- poluare cu pesticide şi îngrăşăminte chimice;
- poluare cu agenţi patogeni contaminaţi.

8.6. Agricultura ca sursă de poluare a mediului

Agricultura poate constitui o importantă sursă de poluare a mediului ca
urmare a utilizării neştiinţifice a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, a
exploatării neraţionale a unor mari suprafeţe de teren, declanşând fenomene de
eroziune şi alunecări (defrişări, desţeleniri, incendieri, păşunat neraţional,
folosirea de utilaje necorespunzătoare etc.), precum şi datorită funcţionarii
necorespunzătoare a fermelor zootehnice mari etc.
Pesticidele reprezintă cea mai periculoasa sursa de poluare a mediului ca urmare a
toxicităţii ridicate şi a utilizării lor pe suprafeţe extinse.
Din categoria pesticidelor, cele mai folosite in agricultura sunt:
insecticidele, erbicidele, rodenticidele, nematocidele, moluscidele, fungicidele.
Insecticidele de contact sunt cele mai numeroase şi mai periculoase, au o
remanenţă ridicată şi posedă proprietatea de a se acumula şi de a se concentra în
lanţurile trofice.
Excesul de îngrăşăminte chimice şi aplicarea lor neraţională. Excesul de azotaţi şi
fosfaţi are o acţiune toxică asupra microflorei din sol, eutrofiază apele şi duce la
acumularea în vegetaţie a acestor elemente peste limitele tolerabile.
Levigarea elementelor fertilizante în sol depinde de mobilitatea acestora, de
compoziţia chimica a solului şi de procesele complexe care se produc la nivelul
acestuia.
Reziduurile de la complexele de creştere a animalelor acţionează ca poluanţi ai
apelor utilizate pentru îndepărtarea lor. Efectul nociv al acestor reziduuri in apa
apare in urma procesului de putrefacţie, prin epuizarea oxigenului din apa si
apariţia unor compuşi toxici de descompunere (H2S, NH3, metale grele etc.).
Descompunerea materiei organice este asigurată de microorganismele aerobe prin
oxidare biochimica. Epuizarea oxigenului din apele puternic poluate cu substanţe
organice are drept consecinţă dispariţia organismelor aerobe şi înmulţirea celor
anaerobe, saprobionte.
FAO preconizează că producţia de carne şi lactate la nivel global se va dubla în prima
jumătate a acestui secol cu efecte ecologice negative: Deja în lume 70% din
terenurile arabile sunt folosite pentru agricultură. În pofida efectelor ecologice
negative generate, se continuă despăduririle în scop agricol, în special în zonele
tropicale şi subtropicale.

105
 Un raport FAO preciza că:
- suprafaţa de pădure amazoniană defrişată este utilizată în proporţie de
70% pentru păşunatul vitelor şi o mare parte din restul de 30% pentru culturile
agricole destinate consumului uman.
-emisiile de gaze cu efect de seră provenite de animale sunt mai mari
Efectivele de
animale poluează
decât cele ale tuturor mijloacelor de transport la nivel mondial. 18% de
mediul mai mult gaze cu efect de seră la nivel mondial sunt produse de animale!
decât tot traficul! -animalele domestice consumă aproximativ 8% din apă potabilă la
nivel global şi sunt, prin urmare, probabil, cel mai mare consumator de apă.

Alţi agenţi poluanţi: abatoarele, tăbăcăriile, fabricile de brânzeturi, amidon, zahar, bere,
vin, distileriile.
Prevenirea poluării agricole
În agricultură, limitarea poluării urmăreşte:
- reducerea cantităţii de substanţe poluante prin înlocuirea substanţelor chimice
de sinteza cu produse naturale pe baza de extracte vegetale;
- utilizarea de substanţelor chimice pe baze ştiinţifice;
- reducerea cantităţilor şi epurarea corecta a apelor uzate de la complexele
zootehnice;
- depozitarea corecta a dejecţiilor animaliere;
- utilizarea corectă a îngrăşămintelor organice nefermentate ca fertilizanţi;
- folosirea luptei integrate in combaterea bolilor şi dăunătorilor;
- practicarea agriculturii ecologice.
Sistemul integrat de protecţie a plantelor – sistem de combatere a organismelor
dăunătoare caracterizat prin aplicarea raţională a unei combinaţii de
măsuri ştiinţifice biologice, biotehnologice, chimice, fizice, agrotehnice
ori de măsuri de selecţie a plantelor, în cadrul căruia produsele de uz
fitosanitar sunt limitate la strictul necesar, pentru menţinerea
populaţiilor de organisme dăunătoare sub limita pragului economic de
dăunare13.

Combaterea integrată reprezintă un sistem de reglare şi combatere a

populaţiilor de organisme dăunătoare, bazat pe îmbinarea tuturor
metodelor de combatere: chimice, biologice, fizice şi agrotehnice,
astfel încât acestea să nu depăşească numeric pragul economic de
dăunare.

Combaterea integrată presupune:

- cunoaşterea dinamicii principalelor populaţii de dăunători şi de duşmani ai acestora, în
funcţie de modificările factorilor ecologici din biotop;
- cunoaşterea şi folosirea de prădători şi paraziţi ai dăunătorilor, prin protejarea lor in
ecosistemele agricole sau înmulţirea în laborator;
- utilizarea fenomenelor alelopatice antagonice;
- folosirea rotaţiei culturilor şi a asolamentelor;
- utilizarea relaţiilor de comunicare biochimica intre indivizii unor populaţii de
dăunători prin intermediul capcanelor (capcane cu feromoni);

13
prag economic de dăunare– nivel al populației de organisme dăunătoare care generează
pierderi justificate din punct de vedere economic, superioare costurilor totale ale tratamentelor cu
produse de uz fitosanitar.
106
 - introducerea în cultură de soiuri şi hibrizi cu rezistenta mare la boli şi dăunători;
- optimizarea măsurilor agrotehnice (prelucrarea solului, epoca de semănat, fertilizare,
densitate etc.);
- folosirea de mijloace tehnice performante pentru aplicarea tratamentelor chimice;
- întărirea măsurilor de carantina fitosanitară pentru a preveni extinderea arealului
speciilor dăunătoare;
- utilizarea de mijloace moderne pentru prognoza şi avertizare.

T.A. 8.3
1. Agricultura poluează solul prin:
a. fertilizare excesivă, administrarea de pesticide, acumularea dejecţiilor animaliere
b. introducerea de specii noi
c. export de substanţe nutritive odată cu recolta

2. Sistemul integrat de protecţie a plantelor presupune:

a. aplicarea raţională a unei combinaţii de măsuri ştiinţifice biologice,
biotehnologice, chimice, fizice, pentru controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor
b. utilizarea numai a pesticidelor, dar de mai multe feluri
c. utilizarea unui singur fel de erbicid

Rezumat
Calitatea mediului înconjurător reprezintă starea acestuia la un moment
dat, rezultată din integrarea tuturor elementelor sale structurale şi funcţionale,
capabile să asigure o ambianţă corespunzătoare multiplelor necesităţi ale vieţii.
Deteriorarea mediului reprezintă alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi
structurale ale componentelor naturale şi antropice ale mediului, reducerea
diversităţii sau productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate,
afectarea mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii.
Echilibru ecologic - ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele
componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii,
funcţionarea şi dinamica ideală a acestuia;
Factorii poluanţi sunt elemente ale mediului înconjurător, existente în mod
natural sau introduse de către om, în timpul activităţii sale, care generează
disconfort sau are acţiune toxică asupra organismelor, care degradează
componentele biotopului, provocând dezechilibre ecologice.
Agricultura poluează prin: pesticide, excesul de îngrăşăminte chimice şi
aplicarea lor neraţională, reziduurile de la complexele de creştere a animalelor,
abatoare, tăbăcării, fabrici de brânzeturi, amidon, zahar, bere, vin, distilerii.

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare:

T.A. 8.1. 1. Păşunatul moderat ajută la dispersia unor plante şi creşte productivitatea
pajiştilor; 2 – dezvoltarea agriculturii şi creşterea animalelor
T.A. 8.2. 1. a; 2.a.
T.A. 8.3. 1. a., 2.a
Bibliografie
1. Goudie A., 2006 – The Human Impact on the Natural Environment. Sixth Edition.
Blackwell Publishing.
2. Toma Liana Doina, 2009 – Ecologie şi protecţia mediului. Ed. PIM, Iaşi
3. Vîntu V., 2000 – Ecologie şi protecţia mediului. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

107
Unitatea de învăţare nr. 9
PROTECŢIA MEDIULUI
Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare 9................................................................................... 108
Informaţii generale despre evaluare........................................................................... 108
Conţinutul U. I. 9
9.1 Ce este protecţia mediului şi cum a apărut necesitatea protejării rii
mediului?............................................................................................................1 108
9.2. Cadrul legislativ, autorităţi şi instituţii abilitate pentru protecţia
mediului.............................................................................................................. 109
Rezumatul U.I. 9........................................................................................................... 115
Răspunsuri la testele de autoevaluare........................................................................ 115
Bibliografie..................................................................................................................... 115

Obiectivele unităţii de învăţare 9

După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi fi

capabili:
- să explicaţi diferenţa dintre Ecologie şi Protecţia mediului
- să explicaţi rolul legislaţiei de mediu şi al principalelor instituţii implicate în
protecţia mediului

Durata medie de studiu individual - 2 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite de această unitate de
învăţare se va face pe baza a două teste de autoevaluare. Răspunsurile la testele de
autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţii de învăţare. Dacă nu aţi răspuns corect
la întrebări, este necesar să recitiţi materia cuprinsă în această unitate de învăţare,
după care reveniţi asupra rezolvării testelor.
O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a LUCRĂRII
DE VERIFICARE 4.

9.1. Ce este protecţia mediului şi cum a apărut necesitatea protejării mediului?

Impactul antropic asupra mediului s-a manifestat încă de la apariţia omului
ca specie. La început cu consecinţe neglijabile, impactul s-a accentuat odată cu
creşterea numerică a populaţiei şi a cerinţelor acesteia.
După Ţuţuianu O., (2006), perioada crucială în istoria impactului asupra
mediului o constituie revoluţia industrială, demarată în secolul al XVIII-lea,
care a influenţat mediul prin:
- arderea la scară mare a combustibililor fosili;
- folosirea intensivă a tuturor resurselor naturale;
- degajarea poluanţilor chimici;
- creşterea cantităţii de deşeuri.
Deoarece efectele poluării se extind la nivel planetar omenirea a
devenit conştientă de consecinţele negative ale acţiunilor sale.
Au început să apară unele iniţiative şi preocupări privind problemele globale ale
omenirii.
108
 Punctul de plecare poate fi considerat activitatea Clubului de la Roma, care, cu
ocazia primei sale reuniuni, în 1968 a iniţiat proiectul Problematica lumii, ce avea ca
scop abordarea ştiinţifică a unor probleme ca: sărăcia în mijlocul belşugului,
degradarea mediului înconjurător, extinderea necontrolată a urbanizării, nesiguranţa
ocupării unui loc de muncă, înstrăinarea tineretului, înlăturarea valorilor tradiţionale,
inflaţia şi alte crize monetare şi economice (Ţuţuianu O., 2006).
În anul 1972, între 5-16 iunie, la Stockholm s-a desfăşurat Conferinţa
Naţiunilor Unite privind Mediul Înconjurător, prima conferinţă mondială din domeniul
protecţiei mediului. Desfăşurată sub lozinca „UN SINGUR PĂMÂNT”,conferinţa a
reunit delegaţi din 114 state, între care şi România.
Cu această ocazie, s-a înfiinţat Programul Naţiunilor Unite Pentru Mediu -
UNEP (United Nation Environment Programme), principalul organism mondial
responsabil pentru protecţia mediului. Ziua de 5 iunie a fost proclamată Ziua
Mondială a Mediului (Raţiu M., 2014).
Sediul UNEP este la Nairobi, Republica Kenya.
UNEP are mandatul de a coordona la nivel mondial integrarea
politicilor de protecţie a mediului în celelalte sectoare în vederea asigurării
unei dezvoltări durabile.
Tot atunci s-a înfiinţat şi Sistemul Global de Monitoring al Mediului înconjurător -
Global Environment Monitoring Sistem (GEMS).
Protecţia mediului reprezintă ansamblul tuturor acţiunilor menite să asigure,
păstrarea echilibrului ecologic local şi global, conservarea resurselor naturale
şi protejarea calităţii componentelor mediului.
Protecţia mediului este un obiectiv de interes public major desfăşurat pe baza
principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabila (Legea
265/2006).
Implică şase domenii principale de activitate (Rojanschi şi colab., 1997):
1. activităţi legislative;
Protecţia mediului nu 2. administrativ instituţionale;
trebuie confundată cu 3. educative –informative;
Ecologia. 4. economico-tehnologice;
5. sociale şi de cooperare internaţională.
Protecţia mediului poate fi considerată o ştiinţă interdisciplinară, la
care trebuie să participe specialişti din domeniile ingineriei, chimiei, fizicii, medicinii,
biologiei, statisticii, informaticii (Negulescu M. şi colab., 1995), cărora trebuie să li se
alăture jurişti şi diplomaţi.

9.2. Cadrul legislativ, autorităţi şi instituţii abilitate pentru protecţia mediului

Dreptul mediului înconjurător reprezintă ansamblul complex al normelor juridice care
reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni/instituţii, cu privire la
atitudinea lor faţă de componentele naturale şi artificiale ale mediului
înconjurător şi de conservare a acestor elemente, în procesul dezvoltării
economice, sociale şi culturale.
Se referă la patrimoniul natural, biologic, cultural, urban şi rural.
Cuprinde: DREPTUL INTERN AL MEDIULUI şi DREPTUL INTERNAŢIONAL AL MEDIULUI.
Unitatea celor două domenii rezultă din unicitatea şi indivizibilitatea ecologică a
mediului Terrei.
O particularitate a dreptului mediului înconjurător constă în aceea că asigură drepturi şi
obligaţii pentru toţi (Nicoară M., 2009).
109
Principiile Dreptul mediului înconjurător sunt următoarele:
- dreptul oamenilor la viaţă, integritate fizică şi psihică;
- dreptul oamenilor la un mediu înconjurător sănătos;
- dreptul oamenilor de a avea acces la informaţie;
- dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a poluării
mediului;
- dreptul oricărui cetăţean de a sesiza orice autoritate asupra activităţii
generatoare de poluanţi;
- dreptul persoanelor de a beneficia de facilităţile legale pentru activităţile ce
realizează protecţia mediului.
Normele juridice ce fac obiectul Dreptului mediului acţionează asupra următoarelor
domenii:
- protecţia atmosferei;
- protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice;
- protecţia solului, subsolului şi ecosistemelor terestre;
- regimul zonelor naturale protejate şi al monumentelor naturii;
- protecţia aşezărilor umane, a fondului peisagistic şi recreativ aferent;
- protecţia împotriva radiaţiilor nucleare

Protecţia mediului în Uniunea Europeană

Primele acţiuni de protecţie a mediului în spaţiul comunitar au fost demarate

încă din anul 1972, ca urmare a Conferinţei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la
mediu. Următoarele evenimentele importante au marcat politica de mediu a UE:
1972 - Are loc Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la mediu;
1973 - a fost înfiinţat Directoratul General al Comisiei Europene pentru Mediu
(DG Environment);
1986 - este adoptat Actul Unic European
1990 - este creată Agenţia Europeană de Mediu şi Reţeaua Europeană de
Informare şi Observare a Mediului (Eionet);
1992 - la Maastricht a fost semnat Tratatul Uniunii Europene (TUE)
1997 - este semnat Tratatul de la Amsterdam,(intrat în vigoare în 1999) prin
care, conceptul de dezvoltare durabilă devine un principiu şi obiectiv
important al Comunităţii;
1998 - este elaborată Convenţia Aarhus privind accesul la informaţie,
participarea publică în luarea deciziilor şi accesul la justiţie în
problemele de mediu;
2001 - are loc Conferinţa de la Gothenburg în urma căreia este adoptată
Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă (SEDD)
2005 - intră în vigoare Protocolul de la Kyoto.
2009 - se semnează Tratatul de la Lisabona, prin care combaterea schimbării
climatice devine unul dintre obiectivele de fond la nivel european
2010 - are loc Summitul ONU de la Cancun.
2010 - Strategia Europa 2020 - O strategie europeană pentru o creştere
inteligentă, ecologică şi favorabilă incluziunii.

Acestora li se adaugă alte evenimente importante.

Cadrul de lucru pentru politica de mediu în Uniunea Europeană a fost creat

prin intermediul a 8 Programe de Acţiune pentru Mediu (PAM) adoptate în
decursul timpului (tab.9.1.).
110
 T.A. 9. 1
1. Cu ce ocazie a fost proclamată Ziua Mondială a Mediului şi când se celebrează?
2. Care este principalul organism mondial responsabil pentru protecţia mediului?

Tabelul 9.1.
Planurile de Acţiune pentru Mediu (PAM)
(după, Stănescu R., 2012 - Ghidul politicilor Uniunii Europene.
Broşura nr. 4. Politica de Mediu, completat)
Perioad

Implicații pentru politica de mediu

a

Fundamentul conceptului de „dezvoltare durabilă”. Obiective importante: prevenirea,

1973- 1977

reducerea şi limitarea distrugerii mediului; conservarea echilibrului ecologic; utilizarea

PAM 1

raţională a resurselor naturale. Principiile generale care stau azi la baza politicii de mediu
au fost conturate în PAM1, acestea fiind „prevenirea”, „acţiunea la sursă” şi „poluatorul
plăteşte”.
1978-1982

Sunt reiterate obiectivele stabilite în PAM 1, deoarece Obiectivele cu privire la mediu au

PAM 2

întâmpinat dificultăţi în a fi implementate, ca urmare a perioadelor de criză economică

din 1975-1978, 1981-1983.
1982-1986

Se schimbă perspectiva din care este privită politica de mediu, dinspre o orientare
PAM 3

calitativă înspre una orientată spre emisii poluante (sunt propuse standarde pentru
emisiile poluante, valori limită pentru emisii).

Urmăreşte coordonarea obiectivelor legate de mediu cu dezvoltarea Pieţei Interne. O

1987-1992

abordare integrată (protecţia mediului văzută ca activitate integrată a procesului de

PAM 4

producţie), analiză sectorială, noi instrumente (taxe, subvenţii, comercializarea de

permise de emisii). Dezvoltarea durabilă devine o referinţă normativă pentru politica de
mediu.
1993-1999

Dezvoltarea durabilă într-o strategie pentru politica de mediu. Sunt introduse instrumente
PAM 5

fiscale şi economice şi consultarea partenerilor care înlocuiesc abordarea axată pe

comandă şi control.

Numit şi „Mediu 2010: Viitorul nostru, alegerea noastră” (“Environment 2010: Our
future, our choice”) este ultimul PAM adoptat la nivel european. Sunt conturate patru arii
2002-2012

prioritare pentru politica de mediu a următorilor 10 ani:

PAM 6

a. schimbările climatice;
b. protecţia naturii şi a biodiversităţii;
c. mediul şi sănătatea;
d. conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.

111
 Intitulat, o viață bună, în limitele planetei noastre, PAM 7a inclus o serie de obiective

2012 -2020
prioritare concepute pentru a spori integrarea. În propunerile sale privind reforma
PAM 7 Politicii agricole comune, a Politicii comune în domeniul pescuitului, a rețelelor trans-
europene și a politicii de coeziune, Comisia a inclus măsuri de sprijinire a integrării și
sustenabilității mediului,
Al optulea program de acțiune pentru mediu se derulează sub deviza –
„Cum să schimbăm împreună tendințele”
PAM 8 vizează accelerarea tranziției verzi într-un mod echitabil și
favorabil incluziunii.
Are 6 obiective tematice prioritare care vizează14:
2021 -2030
PAM 8

- reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră;

- adaptarea la schimbările climatice;
-un model de creștere care redă planetei mai mult decât consumă;
-un obiectiv ambițios, de reducere la zero a poluării;
-protejarea și refacerea biodiversității;
- reducerea principalelor presiuni asupra mediului și a climei legate de
producție și consum.

În Uniunea Europeană, la baza politicii de mediu stau articolele 174-176 ale Tratatului
Comunităţii Europene (TCE) la care se adaugă şi articolele 6 şi 95.
Articolul 174 trasează obiectivele politicii de mediu şi conţine scopul acestei politici
(asigurarea unui înalt nivel de protecţie a mediului ţinând cont de diversitatea
situaţiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii.)
Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop şi
stabileşte procesul decizional cu privire la politica de mediu şi atribuţiile fiecărei
instituţii europene care abordează probleme legate de protecţia mediului.
Articolul 176 permite statelor membre să adopte „măsuri de protecţie mai stringente”, însă cu
condiţia ca acestea să fie compatibile cu textul Tratatului şi Comisia să fie avizată cu
privire la acestea.
Articolul 95 (o completarea a art. 176) are în vedere armonizarea legislaţiei referitoare la
sănătate, protecţia mediului şi protecţia consumatorului în Statele Membre
(o clauză de derogare permite acestora sa adauge prevederi legislative naţionale în
scopul unei mai bune protejări a mediului).
Articolul 6 menţionează nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi
implementarea politicilor europene sectoriale.
Acestor articole li se adaugă peste 200 de directive, regulamente şi decizii
adoptate, care constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în domeniul
protecţiei mediului.
Obiectivele ce stau la baza construirii politicii de mediu a Uniunii Europene, stabilite prin Tratatul
Comunităţii Europene, Art. 174, sunt următoarele:
1. Conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului.
2. Protecţia sănătăţii umane.
3. Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor umane.
4. Promovarea de măsuri la nivel naţional, în vederea tratării problemelor regionale de
mediu şi nu numai.

14
https://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-releases/2021/03/17/8th-environment-action-
programme-member-states-ready-to-start-negotiations-with-parliament/
112
 Politica de mediu a Uniunii Europene are la bază următoarele principii15: principiul poluatorul
plăteşte, principiul prevenirii, principiul precauţiei, principiul asigurării unui nivel
ridicat de protecţie a mediului, principiul integrării şi principiul proximităţii.
Principiul "poluatorul plăteşte". Potrivit acestui principiu, cel care se face vinovat de
producerea poluării trebuie să suporte costurile impuse de combaterea efectelor,
pagubelor produse de poluare, ca şi penalităţile pentru încălcarea legii.
Principiul prevenirii degradării sau poluării mediului, pleacă de la premiza că prevenţia
implică mai puţine cheltuieli decât repararea daunelor produse. Conform acestui
principiu, se recomandă proiectarea, de la început, a unor maşini şi instalaţii
nepoluante, retehnologizarea proceselor de producţie, luarea de măsuri pentru limitara
activităţilor cu efecte nocive asupra mediului şi a sănătăţii umane.
Principiul precauţiei. Presupune evitarea oricărui risc în ceea ce priveşte posibilitatea
existenţei unei ameninţări la adresa sănătăţii publice sau a calităţii mediului. Conform
acestui principiu, chiar dacă nu există date suficiente care să susţină iminenţa şi
gravitatea unui eveniment, se recomandă trecerea la măsuri pentru îndepărtarea
ameninţării.
Principiul protecţiei ridicate a mediului. Conform acestui principiu, se recomandă fixarea
unor standarde ridicate de protecţie a mediului şi plasarea problematicii mediului pe
primele locuri în rândul politicilor abordate de UE.
Principiul integrării. În formularea celorlalte politici comunitare să se respecte cerinţele de
protecţie a mediului, astfel încât acţiunea Uniunii în privinţa mediului să fie una
coerentă şi eficientă.
Principiul proximităţii Scopul acestui principiu este acela de a asigura eliminarea şi tratarea
deşeurilor în instalaţii adecvate, aflate în imediata apropiere a producătorilor de
deşeuri, pentru a se asigura un nivel ridicat de protecţie a mediului şi a sănătăţii
populaţiei. Este menţionat în Directiva Cadru 2008/98/CE a Deşeurilor.
Autorităţile şi instituţiile angrenarte în politica de mediu a UE
Politica de mediu a Uniunii Europene este susţinută de un număr de “actori
instituţionali” implicaţi în pregătirea, definirea şi implementarea sa şi care se află în
permanentă consultare cu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizaţii patronale
şi profesionale, cu organizaţii neguvernamentale etc (Gabrian-Florea C. şi Horaicu C.,
2010 ). Prin atribuţiile pe care le au, aceste autorităţi şi instituţii asigură realizarea
obiectivelor politicii de mediu, atât la nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare.
Este vorba despre:
Comisia Europeană, Direcţia Generală de Mediu (DG) , responsabilă pentru elaborarea şi
asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniţia noi acte
normative în domeniu şi de a se asigura ca măsurile adoptate vor fi implementate de
statele membre.
Parlamentul European - Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă
alimentară, (ENVI- Environment, Public Health and Food Safety) care se ocupă de
schimbările climatice, măsurile împotriva poluării aerului, solului şi apei, gestionarea
şi reciclarea deşeurilor, manipularea substanţelor periculoase şi toxice, precum şi de
protejarea diversităţii. În sfera sa de competenţă intră şi dezvoltarea durabilă, măsurile
la nivel internaţional şi regional de protecţie a mediului şi protecţia civilă.
Consiliul Miniştrilor Mediului, parte a Consiliului Uniunii Europene (CUE) care coordonează
politicile de mediu ale statelor membre. Are un rol important în stabilirea bugetelor şi
în formularea obiectivelor ce stau la baza politicilor în materie de mediu.

15
Sursa: Rodica Stănescu, 2012 - Ghidului Politicilor Uniunii Europene. Broşura
nr. 4: Politica de Mediu
113
Comitetul economic şi social, cu rol consultativ în procesul de decizie. În cadrul grupului de
lucru Dezvoltare Durabilă există secţiunea Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Mediu
(NAT), concentrată pe a face cunoscută poziţia societăţii civile europene în procesul
european de elaborare a politicilor de mediu.
Comitetul Regiunilor, cu competenţe în domeniile: politica de mediu, adaptare la schimbările
climatice, energie regenerabilă, politica spaţială.
Agenţia Europeană pentru Mediu , un organism cu caracter consultativ care are drept rol
principal punerea la dispoziţia organelor comunitare şi ţărilor membre informaţii
obiective referitoare la mediul european, astfel încât, măsurile luate să vină în
întâmpinarea nevoilor reale în materie de mediu.
Comitetele de experţi şi Grupurile de lucru , care îşi concentrează activitatea pe modul
redactare a politicilor de mediu.
În ţara noastră, STATUL intervine în mod autoritar şi direct în reglementarea juridică a
raporturilor sociale de mediu datorită faptului că protecţia şi dezvoltarea mediului
reprezintă o problemă de interes naţional.
Reglementarea juridică a protecţiei mediului se realizează prin Dreptul mediului.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului revine Ministerului Mediului, cu următoarele
competenţe:
- elaborează şi promovează strategia naţională pentru dezvoltarea durabilă
(armonizarea dezvoltării economice cu acţiunile de protejare şi conservare
a naturii);
- asigură cunoaşterea parametrilor calitativi ai factorilor de mediu;
- creează cadrul organizatoric pentru accesul la informaţii şi participarea la deciziile
privind mediul, pentru celelalte autorităţi publice centrale şi locale, ONG-
uri şi populaţie;
- iniţiază proiecte de legi, norme tehnice şi reglementări privind conţinutul admisibil
de noxe în mediul înconjurător;
- stabileşte proceduri şi directive, dar şi avizează normele şi reglementările elaborate
de alte ministere, cu privire la activităţi cu impact negativ de mediu, pentru
garantarea şi menţinerea echilibrului ecologic;
- evaluează impactul acţiunilor economico-sociale şi emite recomandări pentru
strategii sectoriale şi politici de mediu;
- pregăteşte (în colaborare cu Ministerul de Finanţe) aplicarea noilor instrumente
financiare care să protejeze calitatea mediului, în conformitate cu standardele
internaţionale;
- organizează corpul de control Poliţia Ecologică şi coordonează activitatea în reţeaua
de arii protejate, pentru conservarea biodiversităţii şi menţinerea echilibrelor
ecologice.
Ministerul Mediului are următoarele unităţi în subordinea sau coordonarea sa:
 Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului
 Garda Naţională de Mediu
 Administraţia Naţională "Apele Române"
 Administraţia Naţională de Meteorologie
 Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecţia Mediului
 Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării
 Institutul National de Hidrologie si Gospodărire a Apelor

T. A. 9.2
1. Care sunt principalele principii ale Dreptului mediului?
2. Care este autoritatea centrală pentru protecţia mediului în ţara noastră?

114
 Rezumat
Protecţia mediului reprezintă ansamblul tuturor acţiunilor menite să asigure, păstrarea
echilibrului ecologic local şi global, conservarea resurselor naturale şi protejarea
calităţii componentelor mediului
Programul Naţiunilor Unite Pentru Mediu - UNEP (United Nation Environment
Programme), principalul organism mondial responsabil pentru protecţia mediului.
Reglementarea juridică a protecţiei mediului se realizează prin Dreptul mediului.
Dreptul mediului înconjurător reprezintă ansamblul complex al normelor juridice
care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni/instituţii, cu privire la
atitudinea lor faţă de componentele naturale şi artificiale ale mediului înconjurător şi
de conservare a acestor elemente, în procesul dezvoltării economice, sociale şi
culturale. Se referă la patrimoniul natural, dar şi cultural, la cel biologic, dar şi
construit, la cel urban, dar şi rural
În ţara noastră, Statul intervine în mod autoritar şi direct în reglementarea juridică a
raporturilor sociale de mediu datorită faptului că protecţia şi dezvoltarea mediului
reprezintă o problemă de interes naţional
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului revine Ministerului Mediului.

Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare:

T.A. 9.1. 1. cu ocazia Conferinţei Naţiunilor Unite privind Mediul Înconjurător
desfăşurată la Stockholm. 5 iunie; 2 – UNEP
T.A. 9.2. 1 principiul „poluatorul plăteşte”, principiul prevenirii, principiul
precauţiei, principiul asigurării unui nivel ridicat de protecţie a mediului,
principiul integrării și principiul proximităţii
2. Ministerul Mediului
Bibliografie
1. Florea Gabrian C, Horaicu C., 2010 – Protecţia mediului în uniunea europeană. Ed. Tipo
Moldova.
2. Nicoară M., 2009 – Legislaţie, instituţii şi politici de mediu. Ed. Tehnopress, Iaşi
3. Stănescu R. coordonator, 2012 - Ghidul politicilor Uniunii Europene. Broşura nr. 4.
http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/politica_de_mediu_brosura_nr.4_.pdf, accesat
la data de 1.10 2013.
4. Ţuţuianu O., 2006 – Evaluarea şi raportarea performanţei de mediu. Indicatori de mediu.
Ed. Agir, Bucureşti, p. 25-33.
5. ***(2006), Legea 265/2006 pentru aprobarea OUG 195/2005 privind protecţia mediului,
publicată în Monitorul Oficial nr. 586 din 06.07.2006
6. *** http://legeaz.net/legislatie-mediu-protectia-mediului/
7. *** Al şaptelea PAM – Programul general al Uniunii de acţiune pentru mediu până în
2020, http://ec.europa.eu/environment/pubs/pdf/factsheets/7eap/ro.pdf, accesat la 1.04.2014
8. *** Environment Action Programme to 2020.
http://ec.europa.eu/environment/newprg/index.htm, accesat la 1.04.2014.

115
Unitatea de învăţare nr. 10
ACTIVITĂŢI DESTINATE PROTECŢIEI MEDIULUI
Cuprins
Obiectivele unităţii de învăţare 10................................................................................116
Informaţii generale despre evaluare........................................................................... 116
Conţinutul U. I. 10.
10.1. Dezvoltarea durabilă............................................................................... 116
10.2. Conservarea biodiversităţii......................................................................... 120
10.3. Prevenirea poluării mediului................................................................... 125
10.4. Reconstrucţia ecologică a mediului........................................................ 125
Rezumatul U.I. 10 ..........................................................................................................126
Răspunsuri la testele de autoevaluare............................................................................127
Bibliografie........................................................................................................................
127
Lucrarea de verificare nr. 4............................................................................................. 128

Obiectivele unităţii de învăţare 10

După parcurgerea materialului cuprins în această unitate de învăţare, veţi fi

capabili:
- să explicaţi strategiile UE de dezvoltare durabilă
- să descrieţi principalele măsuri de protecţie a mediului.
- să explicaţi conceptul de “prevenire a poluării”
- să explicaţi rolul conservării in situ şi ex situ pentru protecţiei biodiversităţii
- să explicaţi conceptele de reconstrucţie şi de restaurare ecologică

Durata medie de studiu individual - 3 ore

INFORMAŢII GENERALE DESPRE EVALUARE

Verificarea modului de însuşire a cunoştinţelor oferite de această unitate de
învăţare se va face pe baza a două teste de autoevaluare. Răspunsurile la testele
de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţii de învăţare. Dacă nu aţi răspuns
corect la întrebări, este necesar să recitiţi materia cuprinsă în această unitate de
învăţare, după care reveniţi asupra rezolvării testelor.
O bună însuşire a cunoştinţelor vă va ajuta la rezolvarea cu succes a LUCRĂRII
DE VERIFICARE 4, ca se găseşte la sfârşitul acestui modul.
În introducere găsiţi informaţii despre tipul de exerciţii pe care le poate conţine
lucrarea (pag. 3). Transmiterea lucrării către tutore se va face la data stabilită de
către acesta.

10.1. Dezvoltarea durabilă

Conceptul Dezvoltare durabilă apare pentru prima dată anul 1984, în raportul
"Viitorul nostru comun", cunoscut şi sub numele de "Raportul Brundtland",
prezentat în cadrul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (WCEF).
Atunci se oferea şi definiţia acestui concept:

116
Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului,
fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile nevoi.
Raportul Brundtland a subliniat două aspecte majore:
1. dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari şi standarde mai înalte de trai
pentru un mic procent din populaţie, ci creşterea nivelului de trai al tuturor;
2. dezvoltarea nu ar trebui să determine degradarea sau folosirea fără măsură a
resurselor naturale şi nici poluarea mediului ambiant (http://apmbv.anpm.ro/ro/dezvoltare-
durabila).
De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o
dimensiune politica globala, fiind abordate la cel mai înalt nivel la Conferinţa Mondiala
pentru Mediu şi Dezvoltare Durabila de la Rio de Janeiro (1992), la Sesiunea Speciala a
Adunării Generale ONU şi adoptarea Obiectivelor Mileniului (2000) şi la Conferinţa
Mondiala pentru Dezvoltare Durabila de la Johannesburg (2002).
Conform dictonului „să gândim global şi să acţionam local” s-au conturat
programe concrete de acţiune la nivel global şi local (Agenda 21 Locala)
Au fost adoptate convenţii internaţionale care stabilesc obligaţii precise din partea
statelor şi termene stricte de implementare, privind schimbările climatice, conservarea
biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi a zonelor umede, limitarea folosirii
anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea mediului, care
conturează un spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în practica a preceptelor
dezvoltării durabile. (http://www.insse.ro/cms/files/IDDT%202012/StategiaDD.pdf).

Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă

(http://www.insse.ro/cms/files/IDDT%202012/StategiaDD.pdf).
Începând cu anul 1997, Dezvoltarea durabilă constituie un obiectiv politic al Uniunii Europene,
inclus în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001, Consiliul European de la Goteborg
a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost
adăugata o dimensiune externa la Barcelona, în anul 2002.
În anul 2005, Comisia Europeana a demarat un proces de revizuire a Strategiei, prin evaluarea
critica a progreselor înregistrate după 2001. Cu acest prilej au putut fi identificate
unele tendinţe nesustenabile, cu efecte negative asupra mediului înconjurător, care
puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv schimbările climatice,
ameninţările la adresa sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea socială, epuizarea
resurselor naturale şi erodarea biodiversităţii.
Ca rezultat al acestui proces de evaluare, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006,
Strategia reînnoita de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europa extinsă. Documentul
este conceput într-o viziune strategică unitară şi coerentă, având ca
obiectiv general, îmbunătăţirea continua a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi
viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să
folosească resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare
ecologică şi socială al economiei în vederea asigurării prosperităţii, protecţiei
mediului şi coeziunii sociale

117
Principii directoare ale strategiei UE de dezvoltare durabilă16:
- promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului;
- solidaritatea în interiorul generaţiilor si între generaţii;
- cultivarea unei societăţii deschise şi democratice;
- informarea şi implicarea activă a cetăţenilor în procesul decizional;
- implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;
- coerenţa politicilor şi calitatea guvernării la nivel local, regional, naţional şi
global;
- integrarea politicilor economice, sociale şi de mediu prin evaluări de impact şi
consultarea factorilor interesaţi;
- utilizarea cunoştinţelor moderne pentru asigurarea eficienţei economice si
investiţionale;
- aplicarea principiului precauţiunii în cazul informaţiilor ştiinţifice incerte;
- aplicarea principiului “poluatorul plăteşte”.
Strategia UE stabileşte proceduri precise de implementare, monitorizare şi urmărire, cu obligaţii
de raportare la fiecare doi ani, din partea Comisiei Europene şi a statelor membre,
asupra angajamentelor asumate.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea
durabilă este singura perspectivă raţională a devenirii naţionale, având ca
rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluenţa
factorilor economici, sociali şi de mediu (http://apmbv.anpm.ro/ro/dezvoltare-durabila).
Pentru România au fost propuse obiectivele strategice pe termen scurt, mediu şi lung şi
anume:
Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în
ansamblul programelor şi politicilor publice ale României ca stat membru al UE.
Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la principalii
indicatori ai dezvoltării durabile.
Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al ţărilor
membre ale UE, din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.
În spiritul dezvoltării durabile, resursele naturale trebuie considerate ca bunuri
atât ale generaţiei prezente cât si ale celei viitoare.
Resurse naturale - totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în
activitatea umană. (din legislaţia de mediu.)
După permanenţa lor in timp, resursele naturale pot fi: inepuizabile (energia eoliana,
precipitaţiile, forţa mareelor, energia solara etc.) şi epuizabile.
Resursele epuizabile pot fi regenerabile şi neregenerabile.
Trebuie ţinut cont că doar o parte din resursele naturale epuizabile sunt
regenerabile. De exemplu cantitatea şi calitatea apei din râuri, lacuri, surse subterane;
fertilitatea solului; resursele animale şi vegetale (pădurile, pajiştile, culturile agricole,
plantaţiile viti-pomicole); produsele mărilor şi oceanelor (peste, mamifere marine
etc.).
Cele mai multe tipuri de resursele naturale epiuzabile sunt neregenerbile.
Odată epuizate nu mai pot fi înlocuite: cărbuni, petrol, gaze naturale, o parte din
resursele minerale nemetalice (nisipul pentru fabricat sticla, gipsul, sarea etc.) sau
metalice (Pb, Zn, Cu, cositor etc.). De asemenea, speciile de animale şi plante
dispărute sunt pierdute pentru totdeauna.

16
(http://www.insse.ro/cms/files/IDDT%202012/StategiaDD.pdf):

118
 O atitudine ecologică faţă de resursele naturale presupune renunţarea la exploatarea
nelimitată, neraţională şi generalizarea concepţiei ştiinţifice despre importanţa
conservării resurselor naturale ale biosferei şi pentru generaţiile viitoare.
O condiţie esenţială, fără de care conservarea resurselor naturale nu se poate realiza, consta în
dezvoltarea simţului de răspundere fa]ă de resursele naturale, ceea ce presupune cunoaşterea şi
respectarea capacităţii de suport a mediului din zona exploatată, în dependenţă de modul de
utilizare a resurselor şi de presiunea asupra echilibrelor din mediu.

T .A. 10.1.

1. Când a apărut pentru prima dată conceptul de Dezvoltare durabilă ?

2. Care sunt principiile directoare ale strategiei UE de dezvoltare durabilă?

10.2. Conservarea biodiversităţii

Conceptul de BIODIVERSITATE sau diversitate biologică a fost definit pentru

prima dată în contextul adoptării unui nou instrument internaţional de mediu, în cadrul
Summit-ului Pământului UNCED, din 1992, de la Rio de Janeiro.
Biodiversitatea semnifică diversitatea vieţii de pe Pământ şi implică patru niveluri de
abordare: diversitatea ecosistemelor, diversitatea speciilor, diversitatea
genetică şi diversitatea etnoculturală.
În Convenţia asupra Diversităţii Biologice adoptată în anul 1992 la Jio de Janeiro, biodiversitatea
este definită ca fiind: variabilitatea organismelor vii de toate originile, din
ecosistemele terestre, acvatice şi din complexele ecologice din care fac
parte; aceasta incluzând diversitatea din cadrul speciilor, a speciilor în
ecosistem şi a ecosistemelor.
Într-o formulare mai sintetică, biodiversitatea poate fi definită ca fiind relaţia cantitativă dintre
numărul de indivizi şi numărul de specii din biocenoză.
Privită din punct de vedere molecular, biodiversitatea reprezintă totalitatea structurilor de ADN şi
ARN ale materiei vii, specifice organismelor din ecosistemele de pe Terra (Cristea M.,
2006).
Inventarul cel mai complet al stării de conservare a speciilor de animale şi plante, cel mai bun
indicator al stării biodiversităţii mondiale este reprezentate de Lista roşie a IUCN,
creată în 1963.
Conform acestei liste, organismele se grupează în 9 categorii:
EX (extinct) – Dispărută, Extinctă; EW (extinct in the wild) – Dispărută din sălbăticie, Extinctă
în sălbăticie, Dispărută din natură; CR (critically endangered) – În pericol critic de dispariţie, În pericol
mare de dispariţie, Critic ameninţată cu dispariţia; EN (endangered) – În pericol de dispariţie,
Ameninţată cu dispariţia; VU (vulnerable) – Vulnerabilă; NT (near threatened) – Aproape ameninţată
cu dispariţia, Potenţial ameninţată cu dispariţia; LC (least concern) – Neameninţată cu dispariţia , Cu
probabilitate mică de dispariţie; DD (data deficient) – Date insuficiente; NE (not evaluated) –
Neevaluată
După locul în care se realizează activităţile de conservare, aceasta poate fi făcută „in situ” şi „ex
situ”.
Conservarea „in situ” este activitatea de conservare a ecosistemelor şi habitatelor naturale, cu
menţinerea şi refacerea variabilităţii populaţiilor (speciilor) în mediul lor natural. Se
bazează pe conservarea în natură, pe crearea şi managementul ariilor protejate.
Conservarea “ex situ” reprezintă conservarea diversităţii biologice în afara habitatelor lor naturale.
Se bazează pe păstrarea speciilor în grădini botanice, grădini zoologice, acvarii, precum şi pe
păstrarea materialului biologic în bănci de gene (seminţe, spori, embrioni, microorganisme,
ţesuturi etc.).

119
10.2.1. Conservarea „in situ” - ariile protejate

Intervenţia brutală a omului asupra naturii a condus la artificializarea accentuată a peisajului, la

dispariţia unor specii şi la periclitarea altora. Din necesitatea de a salva unele specii de
plante şi animale rare sau pe cale de dispariţie apar primele iniţiative de ocrotire a
naturii. La nivel mondial conceptul de ocrotire a naturii prinde contur la sfârşitul
secolului al XIX-lea, mai precis în anul 1872, după declararea, în SUA, a primului
parc naţional din lume, Yellowstone. Această acţiune de conservare a a fost extinsă şi
în alte ţări. Sub egida, UNESCO, în anul 1948 a fost înfiinţată, IUCN - International
Union for Conservation of Nature (Uniunea Internaţională pentru Conservarea
Naturii).
Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii încearcă să influenţeze, să încurajeze şi să asiste
societăţile din toată lumea în procesul de conservare a integrităţii şi diversităţii naturii,
urmărind ca orice utilizare a resurselor naturale să fie echitabilă şi durabilă.
Ariile protejate sunt percepute de multă lume, doar în sensul lor “conservaţionist”, fiind considerate
adevărate „oaze” ale naturii sălbatice care trebuie protejate numai pentru conservarea
speciilor care le populează.
Foarte puţin este recunoscut faptul că zonele aflate în regim natural şi seminatural constituie de fapt
suportul “vieţii” şi implicit al dezvoltării socio-economice.
(http://biodiversitate.mmediu.ro/romanian-biodiversity/despre-arii-protejate).

Arie protejată - zonă terestră sau marină, dedicată protecţiei diversităţii biologice, cu
resurse naturale şi culturale, administrată prin mijloace legale.
Conform Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN) ariile protejate sunt grupate în
şase categorii administrative:
- Categoria I - rezervaţie ştiinţifică: arie protejată administrată în principal pentru cercetări
ştiinţifice şi conservarea fondului genetic autohton;
- Categoria II - parc naţional: arie protejată administrată în principal pentru protecţia
ecosistemelor şi pentru recreere;
- Categoria III - monument natural: arie sau obiectiv natural administrate în principal pentru
conservarea trăsăturilor naturale specifice;
- Categoria IV - rezervaţie naturală: arie protejată administrată în principal pentru conservarea
unor mediii caracteristice de viaţă care pot fi interes geologic, paleontologic,
speologic, floristic, forestier, faunistic;
- Categoria V - rezervaţie peisagistică: cuprinde forme de relief sau asociaţii vegetale de mare
valoare estetică, prin a căror conservare se urmăreşte integritatea frumuseţilor naturale;
- Categoria VI - arie protejată cu resurse gestionate: arie protejată administrată în principal
pentru folosirea adecvată a ecosistemelor naturale.
Natura 2000
Din anul 1992, Uniunea Europeană promovează ca instrument principal de conservare
a naturii, dezvoltarea reţelei de arii protejate Natura 2000, care vizează ţările
membre UE dar şi ţările candidate. Iniţial, s-a planificat terminarea procesului de
desemnare a siturilor din reţea până în anul 2000 însă acest proces a fost mai mult sau
mai puţin întârziat, în diferite ţări. (http://natura2000.ro/ce-este-reteaua-natura-2000/).
Declararea siturilor protejate Natura 2000 are la bază două directive ale Uniunii Europene care
reglementează modul de selectare, desemnare şi protecţie a siturilor:
- Directiva Păsări (1979) pe baza căreia au fost declarate Ariile de Protecţie Specială Avifaunistică
(SPA)
- Directiva Habitate (1992) pe baza căreia au fost declarate Ariile Speciale de Conservare (SCI). Până
în prezent, peste 26 000 de situri au fost incluse, ceea ce face ca Natura 2000 să fie cea mai extinsă

120
 rețea coordonată de zone protejate din lume. Ea acoperă 18% din suprafața terestră a UE și părți
importante din mările înconjurătoare.
(https://ec.europa.eu/environment/basics/natural-capital/natura2000/index_ro.htm).
În ţara noastră, categoriile de arii protejate sunt reglementate prin OUG nr. 57 din 20
iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi
faunei sălbatice, actualizată. Conform acestei OUG ariile protejate sunt incluse în urmtaoarele
categorii:
a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii
naturale, parcuri naturale;
b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri, zone
umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;
c) de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanţă comunitară, arii speciale
de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;
d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al unităţilor
administrativ teritoriale, după caz.
Rezervaţii ştiinţifice - arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea
unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzând elemente
reprezentative de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic,
speologic, paleontologic, pedologic sau de alta natura.
Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este determinata de arealul necesar pentru
asigurarea integrităţii zonei protejate. Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigura un
regim strict de protecţie prin care habitatele sunt păstrate într-o stare pe cat posibil
neperturbata. În aceste zone se interzice desfăşurarea oricăror activităţi umane, cu
excepţia activităţilor de cercetare, educaţie şi de ecoturism, cu acordul forului ştiinţific
competent şi al administratorului rezervaţiei ştiinţifice. Rezervaţiile ştiinţifice
corespund categoriei I IUCN.
Parcuri naţionale - arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea
unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional,
cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebita sub aspectul fizico-
geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic,
pedologic sau de alta natura, oferind posibilitatea vizitării în scopuri
ştiinţifice, educative, recreative şi turistice.
În general, se întind pe suprafeţe mari de teren.
În perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale
practicate numai de comunităţile din zona parcului naţional. Corespund categoriei II
IUCN.
Exemple: Parcul Naţional Munţii Rodnei, Parcul Naţional Călimani, Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş,
Parcul Naţional Piatra Craiului, Parcul Naţional Buila Vânturariţa, Parcul Naţional Defileul Jiului, Parcul
Naţional Retezat, Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei, Parcul Naţional Semenic-Ch Caraşului,
Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, Parcul Naţional Munţii Măcinului, Parcul Naţional Ceahlău, Parcul
Naţional, Parcul Naţional Cozia
Monumente ale naturii - arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi
conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică,
ştiinţifică, peisagistică deosebite.
Sunt reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice ori
ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, fenomene
geologice - peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apa, cascade şi alte
manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere, precum şi alte elemente
naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor.
Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care
asigura păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de

121
 vulnerabilitate, accesul populaţiei poate fi limitat sau interzis. Monumentele naturii
corespund categoriei III IUCN.
Rezervaţii naturale - arii naturale destinate protecţiei şi conservării unor habitate şi
specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier,
hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic.
Mărimea lor este determinata de arealul necesar asigurării integrităţii
elementelor protejate. Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în
funcţie de caracteristicile acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura
menţinerea habitatelor şi/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii
sau comunităţi biotice.
Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot fi admise activităţi turistice,
educaţionale, organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare durabila a unor
resurse naturale. Sunt interzise folosinţe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care
dăunează obiectivelor atribuite.
Parcurile naturale - arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea
unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu
natura de-a lungul timpului a creat o zona distinctă, cu valoare semnificativă
peisagistica şi/sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.
Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii
armonioase a omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului,
promovând păstrarea folosinţelor tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi
consolidarea activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale. De
asemenea, se oferă publicului posibilităţi de recreere şi turism şi se încurajează
activităţile ştiinţifice şi educaţionale. Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN
Exemple: Parcul Natural Munţii Maramureşului, Parcul Natural Vânători-Neamţ, Parcul Natural Bucegi, Parcul
Natural Putna Vrancea, Parcul Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina, Parcul Natural Porţile de Fier,
Parcul Natural Lunca Mureşului, Parcul Natural Apuseni, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, Parcul
Natural Comana, Parcul Natural Lunca Joasă Prutului Inferior, Parcul Natural Defileul Mureşului
Superior.
Rezervaţii ale biosferei - arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi
conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice.
Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de
ecosisteme terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apa, zone umede cu
comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase
naturale sau rezultate din amenajarea tradiţionala a teritoriului, ecosisteme
modificate sub influenta omului şi care pot fi readuse la starea naturala,
comunităţi umane a căror existenta este bazată pe valorificarea resurselor
naturale, pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase.
Mărimea rezervaţiilor biosferei este determinata de cerinţele de protecţie şi
conservare eficiente ale mediului natural şi ale diversităţii biologice specifice.
Exemple:Delta Dunării (1991), Retezat (1979), Pietrosul Rodnei (1979).
Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente
şi planuri de protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu recomandările
Programului Om - Biosfera de sub egida UNESCO.

122
 O rezervaţie include trei zone (fig. 10.1.):
Zona centrală strict protejată pentru conservarea
biodiversităţii, monitorizarea unor sisteme
ecologice puţin perturbate, realizarea de
cercetări nedistructive precum şi alte activităţi
cu impact scăzut, cum este educaţia ecologică;
Zona tampon înconjoară şi este adiacentă zonei
centrale, utilizată pentru activităţi variate,
compatibile cu obiectivele conservării
incluzând educaţia ecologică, recreere,
ecoturism şi cercetare fundamentală şi aplicată;
Zona de tranziţie care include aşezări umane şi unde se
Figura 10.1. Zonarea unei rezervaţii a biosferei, cu pot desfăşura o serie de activităţi economice şi
prezentarea tipurilor de activităţi admise în fiecare din cele agricole.
trei zone (după Cogălniceanu D., 2007)
Zone umede de importanţă internaţională - arii naturale protejate al căror scop este
asigurarea protecţiei şi conservării siturilor naturale cu diversitatea biologică
specifică zonelor umede.
Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al
utilizării durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu
prevederile Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanta
internaţională, în special ca habitat al pasărilor acvatice.
Situri naturale ale patrimoniului natural universal - arii naturale protejate ale căror
scopuri sunt protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural în
cuprinsul cărora exista elemente naturale a căror valoare este recunoscută
ca fiind de importanţă universală.
Alte categorii:
Arii speciale de conservare - arii naturale protejate de interes comunitar ale căror scopuri sunt
conservarea, menţinerea şi, acolo unde este cazul, readucerea într-o stare de
conservare favorabilă a habitatelor naturale şi/sau a populaţiilor speciilor pentru care
situl este desemnat.
Arii de protecţie specială avifaunistică - arii naturale protejate ale căror scopuri sunt conservarea,
menţinerea şi, acolo unde este cazul, readucea într-o stare de conservare favorabilă a
speciilor de păsări şi a habitatelor specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de
păsări migratoare sălbatice.
Situri de importanta comunitară - arii care, în regiunea sau în regiunile biogeografice în care
există, contribuie semnificativ la menţinerea sau restaurarea la o stare de conservare
favorabilă a habitatelor naturale.
Geoparculrile - teritorii ce cuprind elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de
interes ecologic, arheologic, istoric şi cultural. Exemple: Geoparcul Dinozaurilor Ţara
Haţegului, Geoparcul Platoul Mehedinţi desemnate prin HG 2151/2005 la categoria parcuri naturale.

10.2.2. Conservarea „ex situ” – băncile de gene

Banca de gene este un depozit biologic în care se conservă material genetic provenit de la
plante şi/sau animale în vederea folosirii ulterioare.
Scopul acestor instituţii este acela de a păstra material genetic de la speciile de animale şi
plante pe cale de dispariţie, pentru conservarea biodiversităţi şi pentru îmbunătăţirea
materialului genetic al animalelor domestice şi al plantelor cultivate. Conservarea se face
prin îngheţare (http://anatomie.romedic.ro/banca-genetica).
În ţara noastră, funcţionează Banca De Resurse Genetice Vegetale „Mihai Cristea” Suceava (fig.
10.2). Fondată în anul 1982, la iniţiativa reputatului cercetător, dr. ing. Mihai Cristea, instituţia

123
 este relevantă pentru conservarea “ex situ” a resurselor genetice vegetale utile pentru alimentaţie
şi agricultură.
“A fost înfiinţată din necesitatea menţinerii, în condiţii de
securitate, a unui fond de material biologic, cu însuşiri
unoscute şi uşor de accesat, destinat activităţilor de
ameliorare, cercetare sau reintroducerii în cultură, în
condiţiile în care anumite varietăţi au dispărut din cauze
naturale sau antropice.” (sursa: Site-ul oficial al Bancii de resurse genetice Figura 10.2. Banca de resurse genetice
Suceava https://svgenebank.ro/reason_ro.asp)
Suceava
Banca desfăşoară activităţi de colectare, evaluare, conservare şi http://www.svgenebank.ro/index.htm
informare.
Recunoscând importanţa speciilor și necesitatea conservării lor, în Longyearbyen, Insula
Svalbard, ce aparține de Norvegia, a fost înfiinţată Rezerva Globală de Semințe din Svalbard -
un depozit de semințe, aflat la aproximativ 1300 km distanță de Polul Nord (Charles, 2006).
Scopul său este de a păstra cât mai multe semințe ale unor specii de plante în eventualitatea unei
apocalipse. A fost inaugurat la 26 februarie 2008. Peste 1,5 milioane de mostre diferite de semințe
au fost deja introduse aici (Charles, 2006).
T.A. 10.2
1. Biodiversitatea: 2. Răspundeţi prin adevărat sau fals:
a. include totalitatea plantelor, Primului parc naţional din lume a fost
animalelor si ecosistemelor declarat Parcul Retezat.
b. poate fi conservata numai prin 3. Completaţi spaţiile libere:
întocmirea „listei roşii” Biodiversitatea semnifică diversitatea
c. poate fi conservata prin practicarea vieţii de pe Pământ şi implică patru
unei agriculturi industrializate niveluri de abordare: diversitatea ..........,
diversitatea speciilor, diversitatea
.................. şi diversitatea ...........

10.2.3. Conservarea agrobiodiversitătii

În Convenţia privind Diversitatea Biologică17,
Agrobiodiversitatea sau biodiversitatea agricolă este definită ca “un termen larg ce include
toate componentele diversității biologice relevante pentru alimentație și
agricultură, precum și toate componentele diversității biologice constitutive
ale agroecosistemelor şi anume varietatea și variabilitatea de plante, animale
și microorganisme la nivel genetic, specific și ecosistemic, necesare susținerii
funcțiilor cheie ale agroecosistemului, structurii și proceselor sale”.
Conservarea agrobiodiversităţii îmbracă o gama largă de forme (Love şi Spaner, 2007):
conservarea habitatelor, a speciilor și a diversității intraspecifice.
Conservarea in-situ presupune mai ales existenţa fermelor vegetale și a grădinilor familiale. În acest
din urmă caz se vorbeşte despre conservarea On-Farm.
Conservarea ex-situ se realizează în bănci de gene, unde materialul genetic vegetal este prezervat sub
formă de sămânță, culturi de țesut sau crioconserve dar şi în grădini botanice și
zoologice. Specialiştii sunt de părere că gestionarea on farm, reprezintă una dintre cele
mai eficiente forme de conservare deoarece asigură o conservare dinamică a
proceselor evolutive şi adaptative ale plantelor (Love şi Spaner, 2007, Wood şi Lenne,
1997).

17 (https://www.cbd.int/agro/whatis.shtml),
124
10.3. Prevenirea poluării mediului
La nivel mondial o preocupare deosebită o constituie prevenirea şi combaterea poluării.
Conceptul de prevenire a poluării/producţie curată a fost introdus de către UNEP în 1989 ca
răspuns la problematica poluării industriale şi nevoia industriei de a opera eficient în
sensul dezvoltării durabile.
Prevenirea poluării prepune, în mare parte, practici de control al poluării şi tratarea emisiilor,
efluenţilor şi deşeurilor după ce acestea au fost generate.
Preocupările actuale şi viitoare privind prevenirea poluării trebuie să vizeze ,
“înlocuirea tehnologiilor care generează poluanţi şi subproduse nedorite cu tehnologii
care nu generează poluare sau o generează la un nivel foarte redus” (Gavrilescu M.,
2014 http://omicron.ch.tuiasi.ro/~mgav/pdf/PCIP/C1.pdf).
Prevenirea poluării are ca scop protejarea mediului şi conservarea resurselor naturale.
În ţara noastră acest aspect este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 152/2005
privind prevenirea şi controlul integrat al poluării completată cu OUG 40/2010 pentru
modificarea OUG 152/2005 privind prevenirea si controlul integrat al poluării.

10.4. Reconstrucţia ecologică a mediului

Intervenţia brutală a omului în natură a condus la crearea unor ecosisteme
antropice, disfuncţionale, instabile, care nu mai au nimic în comun cu cele naturale.
Omul va trebui să îşi revizuiască atitudinea faţă de natură, să conştientizeze faptul că
este parte integrantă a acesteia şi nu stăpânul ei. Pe lângă reorientarea acţiunilor sale în
sprijinul conservării naturii, va trebui să repare şi ceea ce a deteriorat prin activităţile
sale. Readucerea ecosistemelor la starea lor iniţială presupune practic reconstruirea lor
pe baza principiilor şi legităţilor ecologice.
Reconstrucţia ecologică reprezintă ansamblul de măsuri de modelare intenţionată, iniţiate
şi derulate de către om, prin care se asigură restabilirea structurii,
funcţiilor naturale hidrologice, biogeochimice şi ecologice, diversităţii şi
dinamicii naturale în vederea refacerii unui ecosistem degradat în urma
intervenţiei umane (Gache, 2014).
Activitatea de reconstrucţie ecologică este laborioasă, deosebit de costisitoare
şi necesită cunoştinţe din domenii variate.
Refacerea unui ecosistem presupune nu numai cunoştinţele tehnice inginereşti,
ci, în primul rând, solide cunoştinţe de Ecologie. Amenajarea teritoriului în vederea
reconstrucţiei devine o operaţiune uşoară comparativ cu activitatea de a reface
structura şi funcţiile ecosistemului în aşa manieră încât să se asigure stabilitatea sa în
timp.
O reconstrucţie ecologică, în adevăratul sens al cuvântului, ar presupune îndepărtarea
completă a consecinţelor intervenţiei omului asupra unui ecosistem. Costurile şi eforturile tehnice
sunt deosebite, iar revenirea la starea iniţială a ecosistemului este practic imposibilă. De cele mai
multe ori, se creează noi condiţii care permit reluarea funcţionării naturale a ecosistemului,
intervenţia realizată de om fiind numită restaurare ecologică.
În Germania, această acţiune cunoscută sub denumirea de renaturare, constituie o
preocupare permanentă a autorităţilor.
În figura 10.3 este prezentat un aspect privind renaturarea unei foste exploatări miniere.

125
 Fig. 10.3. Aspecte privind renaturarea zonei miniere Gera – Ronneburg (fosta RDG), după încetarea
expolatării uraniului (foto: Slabu, 2007)
Scopul restaurării ecologice este de a restabili pe deplin componentele şi
procesele unui ecosistem deteriorat, de al readuce la starea anterioară , la un standard
contemporan, sau spre o stare dorită în viitor (Gayton, 2001).
În acest sens, la nivel mondial acţionează Societatea pentru reconstrucţie
ecologică (Society for Ecological Restoration – SER; http://www.ser.org/).
După Gache C., (2014), succesul unui program de reconstrucţie sau restaurare
ecologică poate fi evaluat pe baza a cinci criterii:
a. durabilitatea ecosistemului rezultat, exprimată prin capacitatea de auto-susţinere şi perpetuare
a comunităţilor componente, în timp, fără intervenţia omului;
b. rezistenţa în faţa speciilor invazive – comunităţile biologice naturale sunt mai stabile în faţa
speciilor invazive decât cele degradate şi din care unele specii-cheie sau grupuri de
specii-cheie au dispărut; sensibilitatea ecosistemului la pătrunderea speciilor invazive
este o dovadă a fragilităţii comunităţilor biologice;
c. productivitatea. Un ecosistem restaurat trebuie să realizeze aceeaşi productivitate ca şi
ecosistemul iniţial înaintea degradării sale;
d. reţinerea nutrienţilor. Buna funcţionare şi durabilitatea unui ecosistem reconstruit sunt corelate
cu pierderi de nutrienţi similare ecosistemului iniţial;
e. restabilirea relaţiilor interspecifice constituie cheia integrităţii funcţionale a ecosistemului
restaurat: De regulă, refacerea comunităţilor vegetale antrenează instalarea
comunităţilor animale, mult mai mobile, însă existenţa ecosistemului este condiţionată
de prezenţa unor specii-cheie (polenizatori, bacterii fixatoare de azot sau alţi nutrienţi,
etc.) cu poziţie esenţială în lanţurile trofice.

Rezumat
Biodiversitatea semnifică diversitatea vieţii de pe pământ şi implică patru nivele
de abordare: diversitatea ecosistemelor, diversitatea speciilor, diversitatea genetică şi
diversitatea etnoculturală.
Conservarea biodiversităţii se poate face „in situ” şi „ex situ”.
Prevenirea poluării implică reorientarea preocupărilor pentru protecţia mediului
de la practicile de control al poluării şi post-tratare a poluanţilor (adică tratarea
emisiilor, efluenţilor şi deşeurilor după ce acestea au fost generate) în sensul
concentrării acestor preocupări pe înlocuirea tehnologiilor care generează poluanţi şi
subproduse nedorite cu tehnologii care nu generează poluare sau o
generează la un nivel foarte redus
Reconstrucţia ecologică reprezintă ansamblul de măsuri de modelare
intenţionată, iniţiate şi derulate de către om, prin care se asigură restabilirea structurii,
funcţiilor naturale hidrologice, biogeochimice şi ecologice, diversităţii şi dinamicii
naturale în vederea refacerii unui ecosistem degradat în urma intervenţiei umane
Restaurarea ecologică constă din crearea unor condiţii noi care să permită
reluarea funcţionării naturale a ecosistemului.

126
 Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare:
T.A. 10.1. 1. Conceptul “dezvoltare durabilă” apare pentru prima dată anul 1984 .
2- Principii directoare ale strategiei UE de dezvoltare durabilă sunt:
promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului;
solidaritatea în interiorul generaţiilor si între generaţii; cultivarea unei
societăţii deschise şi democratice; nformarea şi implicarea activă a
cetăţenilor în procesul decizional; implicarea mediului de afaceri şi a
partenerilor sociali; coerenţa politicilor şi calitatea guvernării la nivel
local, regional, naţional şi global; integrarea politicilor economice,
sociale şi de mediu prin evaluări de impact şi consultarea factorilor
interesaţi; utilizarea cunoştinţelor moderne pentru asigurarea eficienţei
economice si investiţionale; aplicarea principiului precauţiunii în cazul
informaţiilor ştiinţifice incerte; aplicarea principiului “poluatorul
plăteşte”.
T.A. 10.2. 1. –a.
2. fals.
3. Biodiversitatea semnifică diversitatea vieţii de pe Pământ şi implică
patru niveluri de abordare: diversitatea ecosistemelor, diversitatea
speciilor, diversitatea genetică şi diversitatea etnoculturală.
Bibliografie
1. Charles D., 2006 - A'Forever'seed bank takes root in the Arctic. Science: 1730-1731.
2. Cogălniceanu D., 2007 Ecologie şi protecţia mediului - Program postuniversitar de
conversie profesională pentru cadrele didactice din mediul rural.
www.ecoportal.ro/dan_cogalniceanu/file_download/60/Ecologie.pdf
3. Gache Carmen, 2014 – Reconstrucţia ecologică a ecosistemelor. Note de curs UAIC, Iaşi
4. Love, B. şi Spaner, D. , 2007 - Agrobiodiversity: Its value, measurement, and
conservation in the context of sustainable agriculture. Journal of sustainable
agriculture, 31(2), 53-82.
5. Toma Liana Doina, 2009 – Ecologie şi protecţia mediului. Ed. PIM, Iaşi, pag 42- 50.
6. Ţuţuianu O., 2006 – Evaluarea şi raportarea performanţei de mediu. Indicatori de mediu.
Ed. Agir, Bucureşti, p. 25-33.
7. Vîntu V., 2000 - Ecologie şi protecţia mediului; Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, p. 30-
45.
8. Wood D. și Lenne J. M., 1997 - The conservation of agrobiodiversity on-farm:
questioning the emerging paradigm. Biodiversity & Conservation, 6(1), 109-129.
9. *** Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, 2008 - Strategia Naţională pentru
Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030
http://www.insse.ro/cms/files/IDDT%202012/StategiaDD.pdf, accesat la 1.04.2014.
10. *** http://www.svgenebank.ro/index.htm, accesat la 1.04.2014.

127
 LUCRAREA DE VERIFICARE NR .4 4
puncte

A. Încercuiţi litera sau literele corespunzătoare variantei sau variantelor corecte:

1. Prin agricultură are loc: 2. Poluarea biologică se face prin:

a. reducerea genofondului natural a. eliminarea de ioni ai metalelor grele
b. renunţarea la speciile alohtone b. infestarea cu germeni patogeni
c. îngustarea bazei genetice c. eliminarea de praf de ciment
d. renunţarea la speciile autohtone d. eutrofizarea apelor
3. Poluanţi proveniţi din agricultură 4. Prima reuniune mondială în probleme
a. detergenţi de protecţia mediului a avut loc la:
b. oxizii de carbon a. Yellowstone – 1872
c. îngrăşămintele chimice
b. Stockholm – 1972
d. reziduurile de la complexele zootehnice
c. Nairobi – 1981
d. Managua – 1989
B.: Răspundeţi, pe maximum o pagină, la următoarele cerinţe 6
puncte
1. Explicaţi avantajele conservării biodiversităţii ex situ prin băncile de gene.
2. Explicaţi, pe baza bibliografiei recomandate, principiul "poluatorul plăteşte".

2
puncte
C.: Completaţi:

5.Activităţile poluante din agricultură 6. Factorii cauzatori ai poluării

sunt: antropogene:
- -
-
-
-
-
-
- -
7. Băncile de gene
– definiţie:
- obiective (sarcini):
-
-
-

128
 LISTĂ DE TERMENI

abiotic lipsit de viață. [gr. a – fără, bios – viață]

alelopatie interacţiune biochimică în lumea vegetală manifestată prin efectul dăunător exercitat de o plantă asupra altei plante,
prin producerea unor compuşi chimici care sunt eliberaţi şi difuzaţi în mediul înconjurător [gr. „allelon” = reciproc şi
„pathos”= suferinţă]
algocenoză asociaţie vegetală acvatică în care predomină populaţiile de alge.
amensalism relaţie interspecifică, defavorabilă unei specii, cu efect neutru asupra celeilalte. (antibioză)
antropogen care este datorat acțiunii omului, cu urmări asupra reliefului, vegetației și climei; antropic.
atmosferă strat de gaze care înconjoară un corp [gr. atmos = abur, ceață, vapor, sfaira = sferă]
autecologie ramură a ecologiei care studiază interacțiunea organismului vegetal sau animal cu mediul.
(< engl. autecology)
autotrof (despre organisme vegetale) care este capabil să sintetizeze independent substanțe organice din cele anorganice.
[gr. autos – însuși, trophe – hrană]
bental ansamblu al organismelor vii, plante și animale, care trăiesc pe fundul unui bazin (lacustru, marin sau oceanic), fixate
(b. sesil, cuprinde spongieri, corali, crinoidee, alge, arheociatide și blastoidee) sau foarte puțin mobile (b. vagil,
include anelide, lamelibranhiate, gastropode, crustacee, trilobiți, gigantostracee și carpoidee). serversc ca hrană mai
ales pentru animalele care înoată activ și pentru om (alge, stridii, echinoderme, paguri). (gr. benthos „adînc”, „fund”)
biocenoză totalitatea organismelor vii, vegetale (fitocenoză), animale (zoocenoză) și a microorganismelor (microbocenoză) care
interacționează între ele și care conviețuiesc într-un anumit mediu (biotop), formând cu acesta un tot unitar și care se
află într-un echilibru dinamic dependent de acel mediu. (gr. bios - viaţă, koinós – împreună)
biocide acele substanțe active și preparatele conținând una sau mai multe substanțe active, condiționate într-o formă în care
sunt furnizate utilizatorului, având scopul să distrugă, să împiedice, să facă inofensivă și să prevină acțiunea sau să
exercite un alt efect de control asupra oricărui organism dăunător, prin mijloace chimice sau biologice.
biodiversitate variabilitatea organismelor din cadrul ecosistemelor terestre, marine, acvatice continentale și complexele ecologice;
aceasta include diversitatea intraspecifică, interspecifică și diversitatea ecosistemelor (definiţie conform ordonanței de
urgență privind protecția mediului nr.195/2005)
biosfera învelișul planetei noastre, în care se manifestă viața, cuprinzând hidrosfera, partea externă a litosferei și partea
inferioară a atmosferei. (fr. biosphère, cf. gr. bios – viață, sphaira – sferă).
biotic care ține de viață; propriu vieții (gr. bios – viață)
biotop locul ocupat de biocenoză, cuprinzând mediul abiotic (sol, apă, aer, factori climatici etc.) şi toate elementele necesare
apariţiei şi dezvoltării organismelor (gr. bios- viaţă, topos – loc); mediu de viață cu caracteristici ecologice relativ
omogene pe care se dezvoltă o biocenoză. locul pe care își duce viața o comunitate de organisme; habitat, ecotop
climax fază finală a unei succesiuni ecologice, caracterizată prin o relativă stabilitate a biocenozei și corespondența acesteia
cu clima și cu solul.
comensalism relaţie interspecifică obligatorie pentru una din specii care obţine un beneficiu, în timp ce specia cealaltă nu are nici
un avantaj, nu este afectată de această convieţuire. organismele comensale se tolerează reciproc. (de la lat.: co =
împreună şi mensa = masă).
competiţie relaţia între două specii care folosesc aceleaşi resurse ale mediului (hrană, spaţiu), insuficiente pentru ambele specii
concurenţă
consumatori animale care se hrănesc cu substanţe organice complexe deja elaborate. pot fi:de ordinul I (fitofagi, consumatori
primari) care se hrănesc cu producători primari (plante); de ordinul II, (consumatori secundari), care se hrănesc cu
consumatori de ordinul I; consumatori de ordinul III (consumatori terţiari), se hrănesc cu consumatori de ordinul II etc.
demecologie ecologia populaţiilor (gr. demos – populaţie)
detritivore organisme care se hrănesc cu materie organică moartă în descompunere ("detritus" vegetal sau animal). din această
grupă fac parte: viermi, miriapode, insecte, acarieni, moluşte.
detritus materia organică provenită din resturi de origine vegetală sau animală în descompunere, caz în care poartă
denumirea de detritus organic. (detritus mineral - material granulat rezultat din fărâmițarea rocilor prin acțiunea
agenților externi)
ecologie "știința studierii habitatului" (gr. oecos - casă și logos – știință); știință biologică de sinteză ce studiază
interacțiunea dintre organisme și mediul lor de viață abiotic şi biotic.
ecosistem unitate de bază a naturii ce integrează comunitatea vie (biocenoza) cu mediul fizic sau locul de trai (biotop)
ecoton zona de tranziţie dintre două biocenoze vecine, conţine specii care aparţin ambelor biocenoze - precum şi unele
specii sunt proprii.
ectoparazit parazit pe suprafața unui organism viu (parazit extern)
129
endoparazit care trăiește în interiorul organelor sau al țesuturilor organismului-gazdă. (gr. endon – înăuntru, fr. parasite – parazit).
epilimnion strat de apă de la suprafața lacurilor, cu temperatura foarte variabilă de la un sezon la altul, bine luminat și, spre
deosebire de hipolimnion, bogat în oxigen. între epilimnionul de la suprafață și hipolimnionul de la fundul apei se află
un strat intermediar, denumit metalimnion sau termoclin, în care se constată o scădere continuă și exponențială a
temperaturii.
erbivor care se nutrește cu ierburi. ordin de mamifere care se hrănesc numai cu plante; animal din acest ordin. lat. herba –
iarbă, vorare – a mânca].
euribionte - care prezintă o largă toleranță față de variațiile mari ale factorilor de mediu. [gr. eurys – larg, bios – viață].
organismele euribionte numite şi eurioice pot fi: euriterme, eurifote, eurihaline, euriionice, euritope.
feromon substanță chimică, biologic activă, secretată de unele insecte, pești, batracieni, mamifere, care influențează
procesele de dezvoltare și comportamentul altor indivizi. (< engl. pheromone, fr. phéromone)
fitocenoză grupare de plante care trăiesc într-un anumit biotop [gr. phyton – plantă, koinos – comun].
fitoplancton totalitatea plantelor acvatice inferioare care intră în alcătuirea planctonului.
fotoperioadă durata de iluminare din timpul unei zile (24 ore)
fotoperiodism reacţia fiziologică de răspuns a organismelor faţă de fotoperioadă
fotosinteză proces fiziologic prin care plantele verzi sintetizează substanțele organice din bioxid de carbon și apă cu ajutorul
luminii solare absorbite de clorofilă și eliberează în mediu oxigen; [gr. phos – lumină, synthesis – unire].
fungicid care distruge ciupercile dăunătoare [lat. fungus – ciupercă, caedere – a ucide] (fungicidele sunt substanțe de natură
chimică sau biologică).
hemiparazit (semiparazit) organism vegetal care își prepară materia organică pe seama celei minerale extrasă din altă plantă
vie. [gr. hemi = pe jumătate]
heterotrof (organism) are se hrănește cu substanțe organice sintetizate de alte organisme sau rezultate din degradarea
acestora, neavând capacitatea de a sintetiza substanțele organice din cele anorganice. [gr. heteros – altul, trophe –
hrană].
hidrofită (plantă) adaptată la viața acvatică. [gr. hydor – apă, phyton – plantă].
higrofită (plantă) care crește în condiții de mare umiditate, fără a fi însă acvatică. [gr. hygros – umed, phyton – plantă].
hiper- fenomen de dublu parazitism: o specie de parazit poate fi la rândul său gazda unui alt parazit. Cunoaşterea
parazitism implicaţiilor biologice ale hiperparazitismului conduce la descoperirea de noi mijloace eficiente de combatere a
dăunătorilor. în agricultura ecologică se utilizează paraziţi ai insectelor dăunătoare, care crescuţi în laborator şi apoi
lansaţi în culturile agricole acţionează ca factori biologici de combatere
hipolimnion strat profund al apei lacurilor, cu temperatură scăzută vara și mai ridicată iarna
holoparazit plantă lipsită de clorofilă care trăiește parazitar pe o altă plantă, din care extrage hrana necesară. – (fr. holoparasite).
homeoterm (organism) care își păstrează temperatura internă constantă, indiferent de variațiile temperaturii externe. [gr. homoios
– asemănător, thermos – căldură].
lanţ trofic modalitatea de transfer a energiei chimice potenţiale, inclusă în substanţele organice sintetizate de plantele verzi,
grupelor de organisme heterotrofe prin consumări succesive
limnologie ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul fenomenelor care au loc în apele interioare stătătoare: lacuri și bălți,
atât cele naturale cât și cele artificiale [ gr. limne - lac"; logos – știință]. cunoscută şi ca ecologia apelor interioare.
litoral care ține de țărmul mării sau al oceanului; propriu malului mării sau oceanului [fr. littoral, lat. littoralis]
mezofite (plante) care se dezvoltă în condiții de temperatură și de umiditate medie [gr. mesos – mijlociu, phyton – plantă].
micoriză asociere de tip simbiotic dintre anumite ciuperci și rădăcinile plantelor superioare. [gr. mykes – ciupercă, rhiza –
rădăcină].
neutralisn tip de relaţie interspecifică prin care două specii nu se influenţează reciproc în nici un fel în cadrul biocenozei
nişa rolul funcţional pe acre îl joacă un individ, o populaţie sau o specie în biocenoză.
ecologică
nivel trofic totalitatea organismelor care aparţin la una din verigile lanţului trofic şi care-şi obţin hrana de la plante prin acelaşi
număr de trepte.
oligotrof (despre soluri, medii de cultură) sărac în substanțe minerale și nutritive. (despre plante) are cresc pe soluri sărace în
substanțe nutritive
ornitologie ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul sistematicii, al morfologiei și al ecologiei păsărilor. [gr. ornis– pasăre,
logos – studiu].
ozon formă alotropică a oxigenului, care conține trei atomi de oxigen în moleculă. gaz cu miros caracteristic, foarte toxic,
de culoare albăstruie. Agent oxidant puternic; ia naștere din oxigen, prin acțiunea descărcărilor electrice și sub
acțiunea razelor ultraviolete. În atmosfera joasă (troposferă), o. apare și ca urmare a activității industriale (inclusiv ca

130
 un component al smogului fotochimic), având acțiunea poluantă; contribuie și la amplificarea efectului de seră. În
atmosfera înaltă (stratosferă), este concentrat între 15 și 55 km înălțime (cu densitate mai mare între 20 și 35 km),
formând „stratul de ozon” sau ozonosfera, cu rol important în structura termică a atmosferei și în protejarea vieții pe
pământ, deoarece reține o parte din radiația solară ultravioletă. În prezent se observă o diminuare a concentrației de
ozon în unele perioade ale anului, în zonele polare și chiar la latitudini medii (supranumită „gaură în stratul de ozon”),
atribuită în principal acțiunii unor substanțe volatile rezultate din activitatea antropică: oxizi de azot, compuși ai
clorului (îndeosebi clorofloururi de carbon) și ai bromului etc. Pe plan mondial s-au stabilit o serie de măsuri pentru
reducerea emisiilor acestor gaze (prin protocolul de la Montreal, sin 1987, la care s-au adăugat ulterior diverse alte
reglementări). Se folosește ca antiseptic și în sinteze organice. [gr. ozon „mirositor”]
parazitism relaţie interspecifică, obligatorie pentru parazit, care este avantajat cu efect negativ asupra gazdei. În mod obişnuit
individul parazit nu-şi omoară gazda, pentru că şi-ar distruge baza trofică. [de la grec.: para = langă şi sitismos =
hrană, nutriţie] Parazitismul poate fi: accidental, facultativ şi obligatoriu.
patoma litiera pădurilor împreună cu flora şi fauna sa
pelagic zonă oceanică cuprinsă între 3000 şi 5000 m adâncime [gr. pelagos – mare]
pesticid substanță chimică toxică folosită în agricultură pentru distrugerea dăunătorilor. [lat. pestis – pestă, caedere – a ucide].
pH logaritmul zecimal cu semn schimbat al concentrației ionilor de hidrogen dintr-o soluție. indică aciditatea sau
bazicitatea unei soluţii (pH 7 este neutru, valorile mai mici de 7 indică aciditate, cele mai mari de 7 caracterul bazic al
soluției).
piramida exprimarea grafică a structurii trofice a unui ecosistem sau a unui lanţ trofic
ecologică
plancton totalitatea organismelor vegetale (fitoplancton) și animale (zooplancton), în general microscopice, care plutesc în apă
şi care constituie hrana peștilor și a altor animale acvatice. plancton atmosferic = ansamblul particulelor solide și
lichide care se găsesc în suspensie în atmosferă. [gr. plankton – rătăcitor].
poichiloterm (animal) care își modifică temperatura corpului după temperatura mediului ambiant. [gr. poikilos – variat, thermos –
căldură].
ppm prescurtare utilizată pentru părți per milion
producători plantele autotrofe şi bacteriile chimiosintetizante, care prin intermediul fotosintezei sau chimiosintezei produc
substanţe organice complexe (glucide, lipide, proteine) din substanţe anorganice
saprob (referitor la ape). în care există substanțe organice putrescibile. se disting ape oligosaprobe, slab poluate,
mezosaprobe, cu poluare medie (betamezosaprobe, în care conținutul de oxigen dizolvat se menține încă ridicat, și
alfamezosaprobe, cu deficit de oxigen), polisaprobe, foarte poluate (cu oxigen foarte puțin sau deloc, adesea bogate
în amoniac și hidrogen sulfurat).
simbioză relaţie interspecifică ce constă din conviețuirea strânsă, reciproc avantajoasă, a două organisme din specii diferite
(mutualism); convieţuirea este obligatorie pentru creşterea şi dezvoltarea fiecărei specii.
Sol Strat afânat şi structurat, de la suprafaţa scoarţei terestre, format prin acţiunea combinată a factorilor abiotici şi biotici,
prin eroziunea rocilor şi descompunerea resturilor organice
stenobiont organism animal sau vegetal care suportă variații limitate ale factorilor de mediu (stenoic). În funcţie de factorul de
mediu organismele stenoice pot fi: stenoterme, stenofote, stenohaline, stenoionice, stenotope; [gr.stenos =restrîns]
strat Unitate structurală a fitocenozelor cuprinzând populaţiile de plante a căror părţi asimilatoare se găsesc aproximativ la
aceeaşi înălțime
stratificare Fenomenul de aşezare în straturi distincte a elementelor comunităților vegetale
succesiune procesul de evoluţie a biocenozelor. poate fi: - primară, când biocenoza se instalează şi se dezvoltă pe un mediu
ecologică care nu a mai fost populat:o dună de nisip, o zonă de lavă vulcanică ,o movilă de steril de mină;
- secundară, când biocenoza se instalează şi se dezvoltă pe un mediu pe care a existat o altă biocenoză: spaţiul
rezultat din defişarea unei păduri, asanarea unei mlaştini
valenţa capacitatea organismelor de a tolera anumite variaţii ale factorilor ecologici; unele specii pot tolera variaţii mici, altele
ecologică variaţii mari privind intensitatea de acţiune a factorilor
xerofit (plantă) care crește în medii uscate. [gr. xeros – uscat, phyton – plantă].
zoocenoză totalitatea organismelor animale care trăiesc într-un anumit biotop [gr. zoon – animal, koinos – comun].
zoocorie mod de răspândire a fructelor dau semințelor plantelor prin intermediul animalelor. Speciile epizoocore au semințe
sau fructe care se atașează de corpul animalelor, prezentând adaptări corespunzătoare: cârlige, peri, țepi, înveliș
cleios etc. (ex.scaieții, turița, vâscul). La speciile endozoocore fructele sunt ingerate de animale, iar semințele sunt
eliminate după ce trec prin sistemul digestiv (ex. la corn, zmeur, mur).
zooplancton totalitatea organismelor animale care alcătuiesc planctonul. [ gr. zoon – animal, planktos – rătăcitor]

131
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Barnea M., Calciu Al., 1979 - Ecologie umană. Ed. Medicală, Bucureşti.
2. Botnariuc, N., Vădineanu, A., 1982 - Ecologie. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Braun-Blanquet, J., 1932 - Plant sociology. The study of plant communities.
https://www.biodiversitylibrary.org/item/30724
4. Brown, A. D., 2003 - Feed or Feedback: Agriculture, Population Dynamics and the State
of the Planet, Ed. Utrecht: International Books.
5. Gavrilescu Maiai, 2014 - Prevenirea şi controlul integrat al poluării. Suport de curs,
http://omicron.ch.tuiasi.ro/~mgav/pdf/PCIP/C1.pdf).
6. Cogălniceanu, D. , 2012 - Ecologie şi protecţia mediului. Politehnica Press.
7. Corbu Sorina, Cachiţa-Cosma Dorina, 2010 - Alelopatia. Ed. Universităţii din Oradea.
8. Crăciun T., Crăciun L.L. 1989 - Dicționar de Biologie. Ed. Albatros, București.
9. Cristea M., 2006 – Biodiversitatea. Ed. Ceres, București.
10. Dumitrescu N., Iacob T., Vîntu V., 1992 - Ecologie şi protecţia mediului. Curs – Centrul de
Multiplicare, Universitatea Agronomică Iaşi.
11. Gabrian, C. F., Horaicu, C. N., 2010 - Protecţia mediului în Uniunea Europeană, o
provocare pentru dezvoltarea durabilă a activităţilor economice. Tipo Moldova.
12. Gache Carmen, 2014 - Reconstrucția ecologică a ecosistemelor. Note de curs UAIC, Iași.
13. Gayton, D.V., 2001 - Ground Work: Basic Concepts of Ecological Restoration in British
Columbia. Southern Interior Forest Extension and Research Partnership, Kamloops, B.C.
SIFERP Series 3.
14. Gâştescu, P., 1998 - Ecologia aşezărilor umane, Ed. Univ. Bucureşti.
15. Jeschke, J., Peller, O. E., 2011- Von r-Strategen und K-Strategen sowie schnellen und
langsamen Lebenszyklen. In Evolutionsbiologie. Ed. Academică Spektrum.
16. Kleinert R., Ruppert W., Stratil F., 2010 - Mehr Erfolg in Biologie. Ed. Mentor, Berlin.
17. Larcher, W., 2001 - Physiological Plant Ecology. Ecophysiology and Stress Physiology of
Functional Groups. Ediția a -4, Ed. Springer, Berlin.
18. Leps, G., 2004 - Ökologie und Ökosystemforschung. Geschichte der Biologie, Ed. Ilse
Jahn. Jena.
19. Martinez, J. E., 2004 - Hyperthermophilic microorganisms and USP hot water systems.
Pharmaceutical Technology, 28(2), 50-65.
20. Maxim A., 2008- Ecologie generală şi aplicată. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
21. Mihalache, A. M., Manea, T., & Vicol, M., 2005 – Genetically modified organisms: a
controversial technology. Revista Romana de Bioetica,3(2).
22. Miron L., 2002 – Parazitologie veterinară, vol. I. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași, pp.21-
23.
23. Mitroiu M.D., 2015 – Ecosistemele şi factorii de risc. Note de curs. UAIC, Iaşi.
24. Mohan Gh., Ardelean A., 1993 - Ecologie și protecția mediului. Ed. Scaiul, București.
25. Mohan Gh., Ardelean A., 2007 Dicţionar Enciclopedic de Biologie. Ed. All Educational,
Bucureşti.
26. Negulescu M., Vaicum L., Pătru C., Ianculescu S., Bonciu G., Pătru O., 1995 – Protecţia
mediului înconjurător. Manual general. Ed. Tehnică, Bucureşti.
27. Nicoară M., 2009 – Legislație, instituții și politici de mediu. Ed. Tehnopress, Iași.
28. Pârvu C, 2001 – Ecologie generală. Ediţia a II-a. Ed. Tehnică, Bucureşti.
29. Pădureanu S., 2011 – Poluarea mediului şi ocrotirea naturii. Ed. Tehnopress, Iași
30. Petrișor A.-I., 2008 - Ecologie urbană, dezvoltare spațială durabilă şi legislație. Ed.
Fundației Romania de mâine, București.

132
31. Petrișor A.-I., 2010 - Mediul urban: o abordare ecologică. Revista Urbanistique
http://www.urbanistique.ro/mediul-urban-o abordare-ecologica-dr-alexandru-ionut-
petrisor/#more-127.
32. Pricope F şi Mazăreanu C., 2014 - Ecologie generală.
http://www.rovimed.com/biologie/928-ecologie-generala.html
33. Puia I., Soran V., 1987 - Agroecologie. Ecosistem şi agroecosistem. Ed. Tipo Agronomia,
Cluj-Napoca.
34. Raţiu M., 2014 - Protecţia mediului în contextul dezvoltării durabile.
http://www.agir.ro/buletine/130.pdf, accesat la data de 20. 05. 2014.
35. Raven J. et. al., 2005 - Ocean acidification due to increasing atmospheric carbon dioxide.
The Royal Society Policy Document 12/05, Juni 2005.
36. Roman Gh., Toader Maria, Epure Lenuta Iuliana, Viorel Ion, 2008 Cultivarea plantelor
medicinale si aromatice in condițiile agriculturii ecologice. Ed. Ceres, Bucureşti
37. Samuil, C., 2007 - Tehnologii de agricultură ecologică. USAMV, Iaşi.
38. . Sirbu C., Oprea A., 2011 - Plante adventive în flora României. Ed. Ion Ionescu de la
Brad, Iaşi
39. Stănescu R. (coord.), 2012 - Ghidul politicilor Uniunii Europene. Broşura nr. 4. Politica de
Mediu.
40. Stugren, B., 1982 - Bazele ecologiei generale. Ed. Ştiintifica şi enciclopedică, București.
41. Stugren, B., 1994 - Ecologie teoretică. Ed. Sarmis, Cluj.
42. Toma Liana Doina, 2009 - Ecologie şi protecţia mediului. Ed. PIM, Iaşi.
43. Toma Liana Doina, Jităreanu Carmen Doina. 2007 – Fiziologie vegetală. –Ed. a 2-a
revăzută. Ed. “Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
44. Țuţuianu O., 2006 - Evaluarea şi raportarea performanţei de mediu. Indicatori de mediu.
Ed. Agir, Bucureşti.
45. Vîntu V., 2000 - Ecologie şi protecţia mediului. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
46. Willis, R. J., & Rosinska, G. J., 2016 - Allelopathy In The Life Of Plants And Their
Communities. Scientific Publishers.
47. William E. Williams; Holly L. Gorton & Thomas C. Vogelmann, 2003 – Surface gas-
exchange processes of snow algae". Proceedings of the National Academy of Sciences of
the United States of America. 100 (2): 562–566. doi:10.1073/pnas.0235560100. PMC
141035 Freely accessible. PMID 12518048
48. Wood D. și Lenne J. M., 1997 - The conservation of agrobiodiversity on-farm: questioning
the emerging paradigm. Biodiversity & Conservation, 6(1), 109-129
49. *** Banca de Resurse genetice Suceava. http://www.svgenebank.ro/index.htm.
50. *** Environment Action Programme to 2020.
http://ec.europa.eu/environment/newprg/index.htm, accesat la 1.04.2014.
51. *** Environment Action Programme to 2020.
http://ec.europa.eu/environment/newprg/index.htm, accesat la 1.04.2014.
52. ***Legea nr. 137 din 29/12/1995. Legea protecției mediului.
53. ***Legea nr. 265 din 29 iunie 2006 pentru aprobarea Ordonanței de urgență Guvernului nr.
195/2005 privind protecția mediului.
54. *** Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, 2008 - Strategia Naţională pentru
Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030
http://www.insse.ro/cms/files/IDDT%202012/StategiaDD.pdf.
55. ***Rezervaţia Biosferei Delta Dunării - http://ddbra.ro/, accesat la 1.09.2021

133