Sunteți pe pagina 1din 70

ECOLOGIA ŞI PLANIFICAREA PEISAJULUI

CUPRINS

1.- Concepte generale de ecologia peisajului


1.1. Ecologia ca ştiinţă ……………………………………………………….. 11
1.2. Ecologia sistemică ………………………………………………………. 14
1.3. Legile ecologiei …………………………………………………………. 15
1.4. Locul ecologiei în ştiinţă ………………………………………………... 16
1.5. Ecologia peisajului ……………………………………………………… 18

2.- Ecologia umană


2.1. Geosfera, biosfera, ecosfera ……………………………………………….. 22
2.2. Ecologia terestră …………………………………………………………… 25
2.3. Ecosistemele terestre ………………………………………………………. 26
2.4. Ecologia umană ……………………………………………………………. 28
2.5. Ecologia aşezărilor umane ………………………………………………… 29

3.- Problematica peisajului


3.1. Conţinutul disciplinei de Peisagistică ………………………………………….. 32
3.2. Convenţia Europeană a Peisajului …………………………………………. 34
3.3. Componentele peisajului …………………………………………………... 35
3.4. Valorile peisajului …………………………………………………………. 36
3.5. Procesele care au loc în detrimentul peisajelor ……………………………. 37
3.6. Efecte negative majore ale crizei ecologice asupra peisajelor …………….. 38

4.- Protecţia peisajului


4.1. Principii de acţiune pentru conservarea peisajului ………………………… 40
4.2. Participanţii la acţiunile de protecţie şi ameliorare a peisajelor …………… 41
4.3. Implicarea publicului în protecţia peisajului ………………………………. 42
4.4. Studierea, identificarea şi evaluarea peisajului ……………………………. 43
4.5. Măsuri necesare pentru realizarea obiectivelor de protecţie ………………. 45
4.6. Protecţia activă şi administrarea peisajelor ……………………………….. 46

5.- Arhitectura şi proiectarea peisajului


5.1. Peisaj natural şi peisaj amenajat …………………………………………… 48
5.2. Arhitectură şi peisaj ………………………………………………………... 49
5.3. Oraşele de mâine …………………………………………………………… 51
5.4. Peisajul urban ……………………………………………………………… 52
5.5. Peisajul rural ……………………………………………………………….. 55
5.6. Peisajul montan ……………………………………………………………. 57
5.7. Măsuri internaţionale ………………………………………………………. 59

6.- Problematica vegetaţiei în peisagistică


6.1. Problematica vegetaţiei ……………………………………………………. 61
6.2. Funcţiile vegetaţiei ………………………………………………………… 62
6.3. Rolul major al vegetaţiei …………………………………………………... 63
6.4. Presiunea asupra naturii în oraşe …………………………………………... 65
6.5. Organizarea vegetaţiei ……………………………………………………... 66
6.6. Pădurea urbană …………………………………………………………….. 67

7.- Programe de arhitectura peisajului


7.1. Abordarea sectorială, specializată a peisajului ……………………………. 69
7.2. Programe specifice clasice de arhitectura peisajului ……………………… 70
7.3. Componentele amenajărilor peisagistice …………………………………. 73
7.4. Organizarea spaţială a vegetaţiei în peisajele amenajate …………………. 78

8.- Amenajări peisagistice şi metodologia proiectării


8.1. Planificarea şi proiectarea peisajului ……………………………………. 80
8.2. Elemente funcţionale şi decorative ……………………………………… 83
8.3. Mobilier exterior, vase, piese de artă, echipamente şi accesoii …………. 85
8.4. Instalaţii tehnico- edilitare în amenajarea peisagistică ………………….. 86
8.5. Scenariul de proiectare a peisajului ……………………………………… 87

9.- Valoarea peisajului cultural autohton


9.1. Peisajul cultural românesc ………………………………………………. 89
9.2. Spaţiul deschis, arhitectura deschisă ……………………………………. 90
9.3. Spaţiul cu proporţii de aur ………………………………………………. 91
9.4. Arhitectura la scară umană ……………………………………………… 92

10. Reglementări internaţionale privind zonele protejate şi peisajul


10.1. Propunerile Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) 94
10.2. Propunerile UNESCO …………………………………………………… 95
10.3. Comisia Comunităţilor Europene ……………………………………….. 96
10.4. Propunerile Consiliului Europei ………………………………………… 97
10.5. Reglementări de bază, speciale şi complementare privind peisajul …….. 98
10.6. Concluzii privind reglementările ……………………………………….. 99
Ecologia reprezintă ştiinţa secolului XXI

Capitolul 1

CONCEPTE GENERALE DE ECOLOGIA PEISAJULUI

1.1. - Ecologia ca ştiinţă

Ecologia – este ştiinţa care studiază şi optimizează inter-relaţiile dintre populaţii şi mediul lor de
viaţă, ştiinţa relaţiei dintre viu şi neviu.
Ecologia s-a născut din biologie, prin fundamentarea bazei sale teoretice, dar se dezvoltă în
continuare de sine stătător, prin conexiune cu alte discipline, reprezentând totodată şi un mod nou de a
gândi lumea în complexitatea ei.
Limita superioară de studiu a ecologiei este biosfera şi ecosferă terestră, iar cea inferioară este
nivelul organismului individual. Ecologia însă nu este interesată de nivelul organismului individual, ci de
funcţionarea nivelelor supraindividuale, a populaţiilor, în mediul lor de viaţă.
Ecologia este o disciplină cu o vocaţie integrativă, o ştiinţă de avangardă, o superştiinţă, întrucât
studiază, spre a optimiza totalitatea inter-relaţiilor populaţiilor cu mediul lor de viaţă, viu şi neviu sau
biotic şi abiotic.
Studiind relaţia ’’viu - neviu’’, ecologia poate fi considerată drept ştiinţa vieţii pe planeta noastră.
Ecologia studiază structura populaţiilor şi modul cum acestea îşi îndeplinesc funcţiile de transfer
ale materiei, energiei şi informaţiei, în cadrul sistemelor ecologice (ecosistemelor).
Ecologia armonizează datele ştiinţelor naturale cu cele ale ştiinţelor sociale, iar în ecologia umană
şi cu cele ale ştiinţelor tehnice care determină amenajarea spaţiului pentru habitatul uman.
Reconstrucţia ecologică necesită utilizarea unor tehnologii de proces.
Putem numi ecologia drept ştiinţa supravieţuirii şi dezvoltării posibile viitoare a speciei umane.
Ecologia se ocupă cu descoperirea principiilor şi legilor care guvernează procesele de evoluţie ale
ecosistemelor şi a ecosferei în ansamblul ei şi determină productivitatea, stabilitatea şi dezvoltarea
ecosistemelor, studiind implicit şi influenţa activităţilor umane asupra acestor procese şi implicaţiile lor
asupra calităţii vieţii oamenilor şi a bunăstării lor fizice şi psihice.
Ca ştiinţă a vieţii, ecologia reprezintă un nou mod de a gândi lumea, de a filozofa asupra vieţii şi de
a acţiona adecvat pentru conservarea naturii şi a speciei umane, reconciliind omul cu natura, din care şi el
face parte.
În ultima vreme, se apropie de ecologie tot mai mulţi specialişti, cum ar geografii şi geologii,
arhitecţii şi urbaniştii, inginerii de diverse profesii, sociologii, economiştii, etc.
Ecologia nu este numai capabilă de a orienta tranziţia societăţii umane către o relaţie stimulativ
matură şi mutuală cu natura, dar ea stă la baza concepţiilor noastre individuale şi colective, despre
ambianţă şi relaţia noastră cu ea. (Burns, 1990)

Ecologia generală sau bioecologia este temelia teoretică necesară specialistului, pentru intervenţia
sa în funcţionarea biosferei şi pentru o anumită de dirijare şi conducere a proceselor biologice.
Ea deţine un corp de principii, pe baza cărora au fost elaborate discipline aplicative, cum ar fi:
protecţia mediului, ocrotirea monumentelor naturii, agroecologia, ecologia forestieră, ecologia acvatică,
ecologia peisajului, ecologia umană, etc.
Ecologia generală este neo-ecologie spre deosebire de paleo-ecologie, care este ecologia perioadelor
istorico- geologice trecute. Ecologia generală sau teoretică este ştiinţa fundamentală a naturii vii.
Principiile şi mecanismele interacţiunii ecologice, care constituie esenţa ecologiei generale sau
teoretice, sunt:
- Unitatea dintre viaţă şi mediu, pe toate nivelurile de integrare a lumii vii, viaţa fiind dependentă de
mediu; între viaţă şi mediu are loc un permanent schimb de substanţă şi energie, forme echivalente ale
materiei, care trec dintr-o formă în alta, de mai multe ori. Funcţie de schimbul de substanţă şi energie,
sistemele finite pot fi izolate, închise sau deschise.

- Principiul feedback (retroacţiune), determinat de faptul că, prin activităţile lor vitale, populaţiile emit
semnale, informaţii în mediul biocenozei, care reglează funcţionalitatea lor prin retroacţiune (feedback),
astfel încât populaţiile (biocenozele) seamănă, în funcţionarea lor cu sistemele cibernetice cu autoreglare,
fiind reglate de mediu, prin sisteme de input şi output (intrări, ieşiri).

- Legile factorilor limitativi. Fiecare factor de mediu devine limitativ atunci când concentraţia sa devine
prea mică, sau prea ridicată. Semnificaţia factorilor limitativi este relativă, ei schimbându-se în funcţie de
situaţia ecologică de ansamblu.

Ecologia globală s-a constituit prin extinderea obiectului ecologiei asupra întregului mediu de viaţă
al omului, înglobând şi domenii extrabiologice. Ecologia globală nu mai este o disciplină biologică, ci o
ştiinţă cu vocaţie interdisciplinară şi complementară. Ea cuprinde ecologia umană şi ecologia aşezărilor
umane, privite ca ecosisteme distincte de habitat uman, care trebuie însuşită de către arhitecţi- urbanişti,
ingineri, geografi, economişti şi sociologi.
Ecologia globală tinde să studieze toate interrelaţiile sistemului ecologic, atât cele interne, cât şi cele
cu exteriorul.
Un oraş poate fi studiat în toate componentele şi interrelaţiile sale, inter şi itraspecifice, doar cu
ajutorul ecologiei globale, care poate studia, descifra şi optimiza transferul de substanţă, energie şi
informaţie, relaţiile sociale, economice, culturale, etc., modul de integrare armonioasă a infrastructurilor
materiale create de om, în ecosistemele naturale suport, precum şi în infrastructurile existente, fără
dereglarea echilibrului ecologic. Această lărgire a sferei de cuprindere a ecologiei, conduce la tendinţa ei de
a deveni un fel de supraştiinţă, mai greu de definit, cu obiect şi metodologie complexe, asupra căreia
cercetările trebuie adâncite, cu sprijinul altor discipline, pe domenii ale activităţii umane sau tipuri de
ecosisteme, cu ajutorul matematicii şi a tehnicii de calcul.
De aceea, nu întâmplător ecologia a fost definită ca fiind ştiinţa secolului XXI, alături de gentică.
La o reuniune ştiinţifică, din anul 1992, de la Ancara, Turcia, ecologia a fost, pur şi simplu, definită
ca reprezentând un câmp interdisciplinar de reuniune a tuturor disciplinelor ştiinţei, destinată descifrării
modului complex de funcţionare a vieţii pe Pământ, în scopul opririi degradării progresive a echilibrelor
ecologice.
Ecologia globală, în esenţa ei, ca ştiinţă nouă, reflectă dorinţa omului de sinteză, pentru
recompunerea întregului, prin reunirea cunoştinţelor diferitelor discipline ştiinţifice, despre acelaşi
fenomen, proces sau sistem. Folosind adjectivul globală, readucem ecologia la statutul ei real de disciplină
ştiinţifică integratoare, care reuneşte datele mai multor discipline, având o puternică vocaţie
interdisciplinară, prin transfer de cunoştinţe şi prin transdisciplinaritate.
Viaţa, conştientă de existenţa ei însăşi, întruchipată în om, este pe punctul de a face, prin ecologie,
ca ştiinţă globală, pasul hotărâtor de la ridicol la sublim, de la mentalitatea de vânător şi exploatator al
naturii, la aceea de protector şi de partener înţelept al ei. Revoluţia ecologică trebuie să se producă nu doar
în raporturile dintre om şi natură, ci şi în cele dintre om şi om, în societate. Trebuie realizată ’’împlinirea
omului ca om’’(Blaga L.,1948).
Baza teoretică a ecologiei poate servi peisagistica, pentru ca spaţiul nostru antropizat să capete
configuraţii echilibrate ecologic şi cultural. Nu putem face amenajări peisagistice cu soluţii doar tehniciste,
ori numai estetiste.
Armonizarea peisajului din oazele umane de habitat, poate fi obţinută prin aplicarea cunoştinţelor de
ecologie.

1.2. - Ecologia sistemică


Ecologia sistemică este faza de maturitate a ecologiei, care studiază cantitativ şi calitativ corelaţiile
sistemice dintre parametri structurali şi funcţionali ai subsistemelor (populaţiilor) şi între aceştia şi cei ai
sistemelor integratoare (ecosistemelor), deci interrelaţiile dintre structurile, funcţiile şi legile ierarhiei
sistemice.
De aici a rezultat o metodologie nouă, reprezentată prin analiza sistemică, care, în prezent, tinde să
se diferenţieze într-o disciplină de sine stătătoare, pe care mulţi cercetători o echivalează cu modelarea
matematică.
Analiza sistemică este metoda unitară de rezolvare a problemelor ecologiei fundamentale (generale)
şi aplicate, întrucât permite prognoza proceselor ecologice şi controlul ecosistemelor în dinamica evoluţiei
lor.
La baza abordării sistemice, a ecologiei sistemice stă teoria generală a sistemelor, formulată de
Loudvig Von Berthalanffy, în anii 60.
Această teorie susţine ierarhizarea sistemică a lumii, în sensul că sistemele, ca întreguri, sunt
componentele unor sisteme de rang major, superior, fiind alcătuite la rândul lor din subsisteme.
Obiectivul principal al ecologiei sistemice, al abordării sistemice în ecologie este dat de necesitatea
descifrării legilor care guvernează procesele ecologice de transfer a materiei şi energiei în principalele tipuri
de ecosisteme ale ecosferei, de a descifra mecanismele de reglaj, în limita domeniilor compatibile cu
persistenţa şi perpetuarea acestora.
Esenţa abordării sistemice în ecologie o reprezintă modelarea matematică, întrucât ecosistemele sunt
foarte complexe, iar caracterizarea lor cuprinde o multitudine de parametri, intervenţia în ele - mai multe
alternative posibile, cu consecinţe diferite, previzibile anticipat intervenţiei practice.
Modelele complexe (izomorfe) ale ecosistemelor naturale fiind neoperaţionale pentru analiză, este
necesară alcătuirea unor modele simplificate (homomorfe) ale acestora, ceea ce presupune un proces de
agregare (grupare) a subsistemelor în componente mai mari, tratate unitar şi pot apare mai multe modele.
Pentru caracterizarea stării ecosistemului prin modelul homomorf este obligatoriu să cunoaştem
rolul ecologic al populaţiei dominante, rol determinat de structura populaţiei şi de fluctuaţiile presiunii
mediului.
Rolul ecologic (programul superior) al populaţiei umane, dominante în aşezările umane foloseşte
deasemeni analiza sistemică, care poate fi dezvoltată cu ajutorul procesării pe calculator.
Abordarea sistemică operează cu trei noţiuni fundamentale: sistem, structură şi funcţie. Structura
reprezintă arhitectura sistemului, iar funcţia scopul său.
Putem avea sisteme teritoriale, sisteme ecologice, sisteme geografice sau în plan filosofic – sisteme
de gândire.
Unul din principalele capitole ale ecologiei, importante pentru om este desigur ecologia terestră, din
care se detaşează ecologia umană sau ecologia aşezărilor umane, sisteme ecologice antropizate.

1. 3. - Legile ecologiei.

Cercetând procesele din natură constatăm că acestea nu se desfăşoară la întâmplare, ci în


conformitate cu anumite reguli şi legi generale.
Ecologul american Commoner (1980) a enumerat patru legi fundamentale ale ecologiei:
- orice lucru este legat de alt lucru (interacţiunea dintre elementele naturale);
- orice lucru trebuie să conducă undeva ( orice acţiune are urmări);
- natura ştie cel mai bine ( sistemele naturii s-au constituit prin mecanisme cibernetice, pe
baza principiului încercare- eroare- învăţare- optimizare)
- nimic nu se obţine gratuit ( orice acţiune consumă substanţă, energie şi transfer de
informaţie)
În dinamica vieţii şi a dezvoltării, legile ecologiei constituie un ghid al omenirii în relaţiile sale cu
mediul înconjurător.
În 1982 Bogdan Stugren, ecolog român din Cluj (m. 1998) enumeră, în Bazele ecologiei generale,
şase legi importante ale ecologiei.
În anul 1984 Reimers discută existenţa a 12 legi ale ecologiei.
Iar în anul 1999, o echipă de ecologi români, în frunte cu Ioan Puia şi Viorel Soran, ambii din Cluj,
prezintă în cartea lor Introducere în ecologia umană, o clasificare a legilor generale ale ecologiei,
enumerând 16 legi.

Prezentăm pe scurt enunţul acestora:


1.Legea periodicităţii (Reimers, 1984), relevă repetarea unei scheme structurale pe diferite niveluri de
organizare şi integrare;
2.Legea unităţii fizico-chimice a sistemelor vii (Vernadskii,1926), prezintă caracterul unitar al vieţii
terestre;
3.Legea complexităţii sistemelor vii (Reimers, 1984), exprimă tendinţa formării unor sisteme tot mai
complexe pe parcursul evoluţiei;
4.Legea interacţiunii (Commoner, 1971), toate procesele sunt legate între ele;
5.Legea acţiunii şi retroacţiunii, orice proces determină un alt proces;
6.Principiul optimalităţii (Rosen, 1967), construcţia optimă a sistemelor vii;
7.Formarea sistemelor pe baze cibernetice (Commoner, 1971), derivat din principiul optimalităţii, afirmând
că natura ştie cel mai bine;
8.Principiul excluderii (Gause,1934), două specii nu pot ocupa în acelaşi timp şi spaţiu aceiaş nişă
ecologică;
9.Legea toleranţei (Shelfard,1913), Viaţa sistemelor decurge între pragul minim şi maxim; 10.Legea
minimului, idem;
11.Legea creşterii neproporţionale a eficienţei factorilor (Liebig, 1840), factorii în deficit determină cursul
proceselor ecologice, (Mitschelich, 1905), răspuns nelinear în sistem la acţiunea favorabilă a unui factor;
12.Totul în natură se plăteşte (Commoner, 1971), nimic nu se obţine în natură fără cheltuială de energie;
13.Legea a IV-a a termodinamicii (Georgescu-Roegen, 1980), în circulaţia substanţelor nu pot fi reciclate
cantităţi disipate sau cele ce intră în incidenţa entropiei maxime;
14.Legea migrării biogene (Periman, 1973), circulaţia atomilor în biosferă se face prin intermediul
organismelor;
15.Constanţa materiei vii (Vernadskii), biosfera are o capacitate limitată de producţie);
16.Legea limitării resurselor (Boulding,1973), pe o planetă resursele vieţii sunt limitate;
17.Orice sistem viu se dezvoltă pe seama mediului (Reimers, 1984), evidenţiază relaţia sistem viu-
ambianţă.
Pentru aşezările umane, este utilă cunoaşterea unora dintre aceste legi, spre a prefigura dinamica
dezvoltării lor viitoare, în armonie cu mediul natural.
Calitatea peisajului în care ne desfăşurăm viaţa, fie că este urban sau rural, ori, pur şi simplu natural,
în afara localităţii, depinde în mare măsură, de acţiunile noastre de amenajare a acestuia, în acord cu legile
naturii şi ale ecologiei.
1.4. - Locul ecologiei în ştiinţă.

În cadrul general al sistemului ştiinţei, ecologia a ocupat deja un loc central. Se afirmă, nu fără
temei, că secolul XXI, în care am şi intrat, va fi secolul ecologiei şi al geneticii.
Cerinţele de dezvoltare şi aplicare a ecologiei derivă în primul rând din necesitatea vitală de a stopa
criza ecologică declanşată de societatea umană, care în relaţia sa cu ecosfera terestră, a luat-o pe un drum
greşit.
Dar ecologia este invocată şi în cadrul preocupărilor umane din ce în ce mai ample, de a-şi
înbunătăţi şi înfrumuseţa cadrul general fizic general şi particular de viaţă din localităţi, dar şi din teritoriu.
Spaţiul public reclamă, din ce în ce mai mult, nevoia de amenajare şi ameliorare. Credem că în timp,
generaţiile noi vor dori, fiecare să-şi adapteze nevoilor şi gustului propriu, spaţiul public, ce le aparţine.
Ecologia se interferează cu ştiinţele sociale, comunităţile umane aflându-se permanent în relaţii
reciproce, ecologice, economice şi sociale, în procesul de utilizare şi gestionare a ecosistemelor.
Iar în cazul ecosistemelor urban- industriale, ecologia se interferează cu urbanismul şi cu
arhitectura, care modelează şi creează mediul construit, necesar asigurării condiţiilor optime pentru locuire.
Ca disciplină de studiu , ecologia a fost introdusă în învăţământul superior din România, începând
din anul 1961, ca disciplină de bază, mai întâi în facultăţile de biologie.
În anul 1965, prof. dr. biolog Bogdan Stugren, din Cluj, publică primul manual românesc de
ecologie, urmat ulterior şi de altele.
În acest context, este de remarcat faptul că primii specialişti de altă profesie, care au studiat
ecologia, au fost arhitecţii.
Astfel, începând din anul 1963, profesorul universitar dr. arhitect Loudvig Stadecker a predat, la
Institutul de Arhitectură ’’Ion Mincu’’- cursul de Ecologia şi protecţia mediului, cu prelegeri interesante,
curs litografiat pentru studenţi, pe care autorul acestei cărţi a avut şansa să îl urmeze.
A fost o şansă a câtorva serii de studenţi, că un profesor specialist în arhitectură, dar specializat şi în
ecologie, a reuşit să spargă tiparele şi inerţia anilor 60 şi să predea studenţilor arhitecţi cunoştinţe de
ecologie.
Din păcate pentru noi, după câţiva ani, profesorul de origine germană a emigrat în Germania, cursul
fiind scos din programa universitară.
De remarcat este faptul că şi în facultatea de biologie, s-a înregistrat scoaterea din program a
cursului de ecologie de mai multe ori, lucrurile devenind normale odată cu întemeierea, în anii 90, la nivelul
Universităţii din Bucureşti a unei catedre speciale, numită astăzi Departamentul de ecologie sistemică şi
managementul capitalului natural, în localul facultăţii de biologie, prin strădania şi grija profesorului
Vădineanu Angheluţă.
Ideal era, ca acest departament să funcţioneze la nivelul întregii universităţi, servind toate facultăţile,
cu cadre universitare specializate în ecologie, prin stagii de master şi doctorat în domeniu şi nu cum se
întâmplă în aceşti ultimi ani, de început de mileniu III, când la unele facultăţi, cum ar fi facultatea de
geografie, ecologia este predată de către geografi, nespecializaţi în ecologie, care nu vor să cedeze orele
unor specialişti în domeniu, aspect prezent de altfel şi în alte facultăţi.
Universităţile moderne îşi organizează, pentru disciplinele importante cu vocaţie interdisciplinară de
sinteză, catedre puternice specializate la nivelul întregii universităţi, care fac cercetare aprofundată şi
aplicativă cu diverşi alţi specialişti, acţionând concret prin interdisciplinaritate şi nu doar invocând-o la
simpozioane şi sesiuni ştiinţifice organizate separat pe facultăţi.
Menţinerea unor sisteme rigide de de castă, pentru fiecare facultate, cu un singur fel de specialişti
blochează interdisciplinaritatea şi câştigarea viziunii globale asupra realităţii.
De altfel, în învăţământul superior din ultimii ani, interdisciplinaritatea este mai mult invocată, decât
aplicată concret, menţinându-se abordările unidisciplinare şi un pronunţat spirit de castă, pe discipline şi
specialităţi.
Ecologia umană se află în relaţii şi cu antropologia, în special cu antropologia culturală, care include
în obiectul său, studiul aspectelor comportamentului uman.
Dealtfel, antropologul este considerat astronomul ştiinţelor despre om, ecologul este considerat
astronomul ştiinţelor despre viaţă, ecologia fiind considerată filozofia naturii vii.
Arhitectul creiază şi modelează ecosistemele antropizate, pentru habitatul omului, integrându-şi cât
mai armonios, creaţiile sale în peisajul natural suport.
În acest mod se alcătuieşte ambientul urban şi rural, prin simbioza elementelor naturale cu creaţiile
umane.
Unul din sensurile primordiale ale modului de existenţă umană este acela de a construi, de a făuri
cadrul fizic şi spiritual de existenţă.
Iar creaţia autohtonă are o mare încărcătură spirituală, reprezentând sinteza rafinată, acumulată de
milenii, a experienţei populare cu legile arhitecturii, marcată de ritmurile naturale şi spirituale ale acestui
teritoriu.

1.5. - Ecologia peisajului

Percepţia peisajului este proprie fiecărui subiect care-l parcurge şi priveşte, îmbătându-se cu el.
Orice peisaj reprezintă imaginea care devine vizibilă, dintr-un sistem ecologic dat. Acest sistem are
un echilibru şi funcţionalitatea sa proprie explicită, chiar dacă nu este intuită de subiect.
Dacă subiectul priveşte un peisaj, cunoscând funcţionarea acestuia, el îl poate înţelege în mod relativ
complet.
Dacă, dimpotrivă, subiectul nu cunoaşte funcţionalitatea sistemului respectiv, el va înregistra doar
imaginea acestuia, fără a înţelege mare lucru.
S-ar putea spune că, de exemplu, un pictor nici nu ar avea nevoie să cunoască funcţionalitatea
ansamblului pe care-l vede, putând foarte bine desena orice peisaj valoros.
Ar fi acelaşi lucru cu a afirma că un pictor ar putea reda fidel corpul uman, fară a fi urmat studii de
anatomie.
Privitorul, avizat însă, va înţelege şi dece peisajul, culorile, vibraţia luminii este aşa şi nu altfel şi
atunci este sigur că el va vedea mai mult, decât cel neavizat.
Ecologia peisajului reprezintă astfel acel minimum de cunoştinţe despre sistemele ecologice naturale
ori antropizate, care te face să înţelegi în profunzime ceea ce vezi, să redai explicit imaginea şi eventual s-o
şi corectezi, prin intervenţiile necesare şi posibile, fără a deregla funcţionarea sistemului fizic existent, ci
punându-i chiar în valoare valorile, specificul, particularităţilem valenţele şi frumuseţea.
Peisajul trebuie readus mereu în circuitul public de valori, pus în valoare, mai ales că el reprezintă,
de regulă, un peisaj cultural, marcat, mai mult sau mai puţin, de prezenţa şi activitatea omului.
De aceea, ecologia ne poate înzestra cu capacitatea de a percepe orice peisaj, cunoscându-i simultan
şi funcţionalitatea, scopul şi finalitatea sa.
Peisagistica, în varianta ei veche de mai multe decenii, care încă nu a fost depăşită nici acum,
prezenta modalităţile simple de a crea o gradină, un parc, o alee agrementată cu plantaţii şi alte asemenea
îndeletniciri utile, dar simplist prezentate.
Un peisaj nu poate fi amenajat sau ameliorat niciodată doar de un arhitect peisagist, întrucât
botanistul, inginerul silvic sau horticultorul sunt specialiştii de care nu te poţi lipsi, pentru a reuşi.
Una este să plantezi arbori, care iarna, după ce cad frunzele au un coronament frumos şi alta este să
fie unul schilod şi hilar.
Una este să sădeşti pomi ai căror fructe murdăresc solul şi trotuarele, dacă nu şi hainele trecătorilor,
cum este dudul, şi alta este să ai speciile adevate scopului peisagistic declarat.
Astfel, ameliorarea peisajului este o activitate de proiectare proprie arhitectului urbanist, specializat
în peisagistică, care lucrează în echipă mixtă, cu ceilalţi colaboratori de profesii complementare: horticultor,
inginer silvic etc.
Ecologia peisajului poate reda tipologia specifică a diverselor peisaje naturale sau culturale, demne
de luat în considerare, datorită frumuseţii lor, care poate fi astfel, pusă în valoare, prin intervenţii reuşite şi
inspirate.

Europa are o reţea de peisaje naturale şi culturale, care trebuie pusă în valoare, în scop economic,
turistic şi cultural.
În acest cadru, este necesară o politică de amenajarea ateritoriului ancorată în context ecologic, care
odată cu zonarea ecologică a teritoriului să asigure şi delimitarea şi introducerea în circuitul public de valori
a principalelor peisaje naturale şi culturale.
Totodată, se impun măsuri de ameliorare ecologică a principalelor peisaje situate în prejma
aşezărilor umane, care reprezintă decorul în care îşi desfăşoară existenţa zilnică comunităţile umane
respective, pentru a le asigura acestora calitatea vieţii, sub toate aspectele.
România are, la rândul ei, o diversitate de peisaje naturale şi antropizate, peisaje culturale deosebit
de valoroase, din mai multe puncte de vedere.
Prezenţa munţilor Carpaţi, a litoralului Mării Negre, a Deltei Dunării, a cursului principal al
fluviului Dunărea, a zonelor de podiş, dealuri şi câmpii, a văilor dintre culmile montane, oferă privitorului,
localnic, călător sau turist, numeroase peisaje naturale şi culturale remarcabile.
Prezenţa aşezărilor umane mai mari sau mai mici, care au monumente istorice şi situri arheologice
deosebite, precum şi construcţii moderne mai noi, completează în mod fericit peisajele percepute de către
om.
Monumentele memoriale ridicate pentru evenimente şi eroi, precum şi marea masă a construcţiilor,
din diverse perioade, cu stilurile lor specifice, sunt, de asemenea, elemente cadru, care compun peisajele din
teritoriul naţional.

Valorificarea peisajelor în forme variate, mai ales prin turism, constituie o prioritate naţională, care
ar trebui avută în vedere în mod sistematic şi concertat, de mai mulţi factori ai autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale şi de către societatea civilă.
Conceptul de politica peisajului a intrat deja în circulaţie, reprezentând formularea de către
autorităţile administraţiei publice competente a principiilor generale, a strategiilor şi a orientărilor, care
permit adoptarea unor măsuri speciale, în vederea protejării, gestionării şi amenajării adecvate a peisajului.
Autorităţile publice pot formula prin lideri şi specialiştii atraşi, aspiraţiile populaţiei pentru peisajul
în care-şi petrec viaţa cotidiană, stabilind obiective care să asigure calitatea peisajului, pentru îmbunătăţirea
cadrului de viaţă.
În concepţia modernă, instituită, peisajul este imaginea şi configuraţia unui spaţiu din teritoriu, al
cărui caracter rezultă din îmbinarea şi interacţiunea factorilor naturali şi/sau umani, aşa cum este
perceput de către populaţie sau specialişti. Peisajul se află oriunde în jurul nostru.
El poate fi splendid, frumos şi plăcut, echilibrat sau dinamic, degradat sau urât, în funcţie de
acţiunea factorilor naturali şi/sau antropici.
Întrucât imaginea peisajului înconjurător, a mediului şi ambientului uman, în care ne mişcăm,
determină în mod direct calitatea vieţii, era firesc ca, în timp, să se amplifice preocupările pentru protecţia şi
conservarea lui.
Un peisaj tern, mohorât, lipsit de vioiciune, de culoare şi de pitoresc, poate reduce substanţial
dorinţa de viaţă a omului.
Pe câtă vreme, un peisaj frumos, echilibrat, cu diverse perspective interesante şi inedite, având
culori armonizate, construcţii de calitate arhitecturală recunoscută, îţi poate trezi şi menţine dorinţa de viaţă,
de luptă cu problemele şi greutăţile acesteia, de revigorare a forţelor fizice şi intelectuale.
Procesul de amenajarea peisajului cuprinde, aşadar, acţiuni vizând punerea în valoare, refacerea şi
ameliorarea peisajelor, agrementarea acestora, care să devină astfel, cât mai agreabile pentru procesul de
locuire.
Toate aceste atitudini, acţiuni şi intervenţii umane, reprezintă elemente ale interacţiunii dintre
populaţie şi mediul ei de viaţă, făcând parte şi din obiectul de studiu al ecologiei.
În România, avem marele avantaj că beneficiem de o natură armonios alcătuită, de un peisaj natural
încântător, pigmentat şi pus în valoare de numeroase creaţii şi alcătuiri umane, dintre care se detaşează
creaţiile de arhitectură şi de artă.
Arhitectura tradiţională românească oferă o adevărată lecţie de măsură şi de judecată, îmbinând
simplu, dar excelent, utilul cu frumosul, fără ostentaţie.
Ostentaţie prezentă uneori în opera unor arhitecţi mediocri, dar care doresc, cu orice preţ, să iasă
cumva în evidenţă.
Casele acestora se iţesc nepermis şi şocant, fară măsură şi fără rost, în peisajul urban sau rural,
intrigând pe localnici şi trecătorii cu aberaţia unor forme agresive sau gratuite.
Aşa numitele pagode ţigăneşti, apărute după 1990 reprezintă oglinda ostentaţiei frivole a unor
familii de indivizi lipsiţi de cultură şi de bun gust, dar care au reuşit să acumuleze averi importante, pe care
simt nevoia să le etaleze cât mai şocant şi frivol, faţă de semeni.
Lipsa unei intervenţii ferme a responsabililor urbanistici şi a edililor pentru stoparea fenomenului
relevă o altă racilă a comunităţilor, lipsite de domnia legii şi a bunului simţ.
Arhitectul Le Corbusier remarca modernitatea arhitecturii populare româneşti (Păun Silvia, 2003),
care ne transformă peisajul în spaţiu pentru locuire.
Adevăratul creator de arhitectură însă, ar trebui să-şi abordeze opera cu responsabilitate, cu smerenie
şi cu demnitate, creaţia de arhitectură fiind un bun adresat tuturor contemporanilor şi urmaşilor.
După înfăptuire, creaţia de arhitectură nu mai rămâne a autorului sau a proprietarului, ci formează,
determinând, decorul, peisajul, ambientul şi spaţiul de locuire pentru contemporani şi urmaşi.

Bibliografie:
- Lucian Blaga, Aspecte antropologice, Editura Facla, Timişoara, 1948;
- Odum E. P., Fundamentals of Ecology, Saunders Company, Philadelphia, London, Toronto, 1971;
- Viorel Soran, Margareta Borcea, Omul şi biosfera, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985;
- Bogdan Stugren, Bazale ecologiei generale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982;
- Botnariuc N., Vădineanu A., Ecologia, Edit.didactică şi pedagogică,Buc.,1982;
- Puia I., Soran V. şi alţii, Elemente de ecologie umană, Editura V. Goldiş University Press,
Arad, 1999;
- Principii directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european, adoptate de
Conferinţa europeană a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului (CEMAT), Hanovra, Germania,
7-8 septembrie 2000;
- Păun Silvia, România – valoarea arhitecturii autohtone, Editura Per Omnes Artes, Bucureşti, 2003;
Ecosistemele reprezintă căminul,
leagănul şi locul nostru de baştină

Capitolul 2

ECOLOGIA UMANĂ

2.1. – Geosfera, biosfera, ecosfera

Geosfera reprezintă învelişul sferic al pământului, compus din mai multe straturi (geosfere). Se
cunosc mai multe geosfere concentrice: centrosfera (nucleul pământului), mantaua, astenosfera lichidă pe
care pluteşte scoarţa solidă terestră, hidrosfera şi atmosfera, la care se adaugă biosfera (lumea vie).
- Centrosfera este partea centrală a globului pământesc, cu raza de 2900 Km. şi cu densitate
foarte mare, care se consideră a fi alcătuită din nichel şi fier.
- Mantaua este partea din sferă cuprinsă între 2900 km. şi circa 6300 km. Ea se află la 20-80
km. adâncime sub continente şi circa 10 km. sub oceane.
- Astenosfera lichidă este suportul scoarţei terestre care urmează, compusă la baza ei din
calote semisferice care plutesc şi se afundă diferit în astenosferă, până îşi găsesc echilibrul
izostatic.
- Scoarţa terestră este învelişul extern, solid al pământului, cu o grosime care variază între 5
şi 10 km. sub oceane ( unde cuprinde o pătură bazaltică şi una sedimentară) şi 20-80 km. în zona
continentală ( unde are trei straturi: sedimentară, granitică şi bazaltică). Incluzând parte din
aceste straturi, litosfera este învelişul solid extern al pământului, cu grosime de circa 1200 km.,
alcătuit din silicaţi.
- Hidrosfera este învelişul de apă al pământului, cuprins între litosferă şi atmosferă, care
include oceanul planetar şi ocupă 70,8 % din suprafaţa Pământului, precum şi apele continentale,
inclusiv subterane, gheţurile şi zăpezile.
- Atmosfera reprezintă învelişul gazos, alcătuit din aer, care înconjoară pământul, fără o limită
superioară precisă, trecând spre spaţiul interplanetar. Masa atmosferei reprezintă o milionime
din masa globului pământesc. Pe 1 cmp. de suprafaţă terestră acţionează o masă atmosferică de 1
kg. Densitatea atmosferei scade cu creşterea altitudinii. Atmosfera are următoarele straturi:
troposfera (6-18 km.), stratosfera (până la 50 km.), mezosfera (până la 80 km.), ionosfera
(termosfera)până la 1000 km. şi exosfera ( peste 1000).
Limita exterioară a atmosferei este la circa 10 000 km., dar ea ajunge foarte rarefiată şi până la
35000 km. Teoria generală a geosferelor concentrice a fost formulată de către geologul Suess E. în anul
1875.

Biosfera reprezintă ansamblul vieţuitoarelor (plante şi animale) de pe pământ, învelişul în care se


manifestă viaţa fiind partea superioară a litosferei, hidrosferei, şi partea inferioară a atmosferei.
Concepţia despre biosferă a fost aprofundată de W. Vernadsky, în 1929,care consideră biosfera unul
din învelişurile pământului, ocupat de substanţa vie.
Acest înveliş cuprinde partea inferioară a atmosferei (troposfera), hidrosfera şi pătura superficială a
litosferei (2-3km). Biosfera este concepută ca un tot unitar, alcătuit din mediul abiotic ’’impregnat’’ cu
materia vie (inseparabilă de substratul ei abiotic, mai ales din punct de vedere funcţional), funcţionarea
biocenozei neputând fi concepută fără biotopul, suportul ei, care de altfel o integrează.
Biosfera este învelişul biotic al pământului. Biosfera cuprinde circa 15000 de specii de plante şi
1500 000 specii de animale. Limita inferioară a biosferei din litosferă este la circa 3000 m. adăncime,
reprezentată prin bacteriile din petrol. În stratosferă se află limita superioară a biosferei, prin bacterii şi
sporii de ciuperci.
Factorii ce influenţează repartiţia pe glob a plantelor şi animalelor sunt :
- factorii climatici: radiaţia solară necesară fotosintezei, temperatura, umiditatea solului,
gazele atmosferice, vântul;
- factorii geomorfologici: altitudinea reliefului, cu zonele de adăpost pentru plante şi animale;
- factorii edafici de sol, ce influenţează dezvoltarea plantelor şi microorganismelor;
- activitatea societăţilor umane, care transformă considerabil învelişul biotic al planetei. Pe
mari suprafeţe, vegetaţia naturală a fost înlocuită cu cea de cultură, ceea ce a condus la poluarea
aerului şi la eroziunea terenurilor.
Domeniile de viaţă ale lumii vii sunt:
• 1-acvatic (oceane, mări, lacuri, râuri, bălţi), în zona litorală, pelagică (până la 500 m.) şi
abisală,
• 2-terestru şi
• 3-subteran.

Zonele bio-geografice terestre cuprind asociaţii vegetale, modul repartiţiei teritoriale, structura
floristică, relaţiile cu factorii naturali, animalele caracteristice, diferite pe zone. Tipurile principale de zone
bio-geografice sunt:
a) zona pădurilor ecuatoriale, cu vegetaţie abundentă: din care arbori mari, arbori mici şi arbuşti, strat
erbaceu şi orhidee, liane şi plante parazite. Ca animale sunt: maimuţe, reptile şi păsări. Pe ţărmul oceanelor
trăiesc mangrovele, adaptate mareelor.
b) zona pădurilor musonice, care seamănă cu cele ecuatoriale(teck şi santal), cu aceleaşi animale ca în
savană.
c) zona subecuatorială, cu două anotimpuri şi două mari asociaţii vegetale: savanele şi pădurile galerii. d)
zona pustiurilor şi semipustiurilor- deşerturi, uscată, discontinuă.
e) zona subtropicală umedă, cu secvoia, eucalipt, magnolia şi animale puţine.
f) zona mediteraneană, cu stejar,măslin,arbori de plută,tufişuri, apoi vipera cu corn, scorpionul, şacalul,
broasca ţestoasă.
g) zona pădurilor temperate cu frunză căzătoare,
h) zona stepelor şi pustiurilor reci,
i) zona pădurilor de conifere (taigaua),
j) tundra,
k) zona gheţarilor continentali cu ceva vegetaţie.

Ecosfera (Commoner, 1972; Botnariuc şi Vădineanu, 1982)


Ecosfera terestră reprezintă un sistem, un macrosistem de rang maxim, global. Ecosfera exprimă
unitatea dintre biosferă şi substratul ei teritorial.
Integralitatea ecosferei este rezultatul interacţiunii şi interpătrunderii structurale şi funcţionale a
biosferei cu atmosfera, litosfera, hidrosfera şi a interacţiunii subsistemelor ei (ecosisteme).
Ele sunt unităţile funcţionale elementare ale ecosferei, adică subsistemele ei. Interacţiunea
ecosistemelor terestre în cadrul biomurilor (ansambluri de ecosisteme) şi interacţiunile biomurilor,
determină dimensiunile planetare ale circuitului materiei.
Circuitul materiei implică cheltuială de energie, sursa principală fiind radiaţia solară. Procesele de
transfer ale materiei şi energiei reprezintă şi principalele mecanisme de autocontrol planetar al stării
ecosferei.
Ciclurile bio-geo-chimice sunt mecanisme de autocontrol ale stărilor ecosferei, în dinamica tranziţiei
lor.
Constituirea ciclurilor bio-geo-chimice, ca rezultat al diferenţierii ecosferei terestre în unităţi
structural-funcţionale (ecosisteme şi biomi) şi al conexiunilor dintre ele a reprezentat, de fapt, o etapă
esenţială în evoluţia vieţii pe Pământ şi a ecosferei în întregul ei.
Transformările proceselor lineare, fără autocontrol, ce acumulează deşeuri şi cresc entropia, în
procese ciclice, a determinat dezvoltarea mecanismelor de autocontrol ale stărilor ecosferei şi dezvoltarea
integralităţii ei.
Aceste mecanisme, folosind energia solară, rezolvă problema deşeurilor, care devin astfel o sursă a
vieţii.
Principalele cicluri bio- geo- chimice, aşa zis perfecte, sunt, după cum se ştie, cele ale carbonului şi
azotului.
În ambele aceste cicluri naturale, omul intervine, dereglând procesul, întrucât prin arderile
industriale ale combustibililor fosili (cărbune, petrol, gaze), în atmosferă se degajă de 10 ori mai mult
carbon decât se fixează în plantele terestre, restituirea carbonului sub formă de Co2 crescând în ritm
exponenţial.
Consecinţele acestei creşteri nefireşti sunt imprevizibile şi sever negative, conducând la extinderea
efectului de seră, la încălzirea generală a climei şi la poluarea majoră a atmosferei.
Efectele acestor fenomene sunt deja vizibile, prin topirea gheţarilor din oceane şi de pe crestele
munţilor şi creşterea nivelului oceanului planetar, ceea ce va conduce la inundarea unor zone litorale şi
chiar ţări şi insule întregi.
De asemenea, creşterea cantităţii de azot în mediu - depăşeşte capacitatea de utilizare a lui de către
plante şi acesta pătrunde în ape , accelerând procesele de eutrofizare şi de poluare a acestora, fiind necesară
utilizarea mult mai raţională a îngrăşămintelor azotoase în agricultură.
Datorită folosirii abuzive a îngrăşămintelor fosfatice,a lăcomiei omului de a smulge mai mult solului
decât poate el da în mod natural, fosforul se acumulează progresiv în oceane, de unde nu mai poate reintra
în circuitul natural.
În consecinţă, activitatea umană tinde, prin actualele tehnologii inadecvate şi poluane, să
degradeze iremediabil echilibrul global al ecosferei terestre.
Apariţia vieţii a accelerat fluxurile materiale şi energetice, care au o viteză sporită.
Aşa-numita criză ecologică pare a fi o adevărată criză de sistem a civilizaţiei contemporane.
Pentru acest motiv, a fost lansat conceptul de dezvoltare durabilă, autoreproductibilă, concepută pe
termen lung şi nu de azi pe mâine, ca până acum.

2.2. - Ecologia terestră.

Funcţie de mediile de care se ocupă, putem vorbi de ecologie terestră sau acvatică. Ecologia acvatică
studiază ecosistemele oceanice, marine, ale apelor dulci curgătoare (râuri, fluvii), ale bălţilor şi lacurilor.
Ecologia terestră abordează studiul ecosistemelor terestre de toate tipurile.
În funcţie de impactul omului, pot exista ecosisteme naturale, seminaturale (parcuri amenajate,
culturi agricole) sau antropizate (aşezări umane).
Ca relief, ecosistemele terestre pot fi de câmpie, de podiş, de munte, litorale, deltaice, lagunare etc.
Fâşia de tranziţie dintre două ecosisteme terestre poartă denumirea de ’’ecoton’’. De exemplu: zona
dintre pădure şi pajişte, dintre pădure şi teren agricol, dintre taiga şi tundră, plaja dintre uscat şi mare etc.
Aceste zone creează peisaje specifice, valoroase.
Întrucât populaţia umană intră în componenţa majorităţii ecosistemelor terestre, ecologia terestră
cuprinde şi ecologia ecosistemelor antropizate, a aşezărilor umane, urbane sau rurale.
Uscatul reprezintă circa 30 % din suprafaţa globului, restul fiind formată din mări şi oceane, lacuri,
fluvii şi râuri.
Ansamblul de ecosisteme diferite formează, ceea ce numim, biom, care prezintă o mare extindere
teritorială. Pădurea de foioase, de conifere, ori cea ecuatorială, tundra sau stepa sunt biomi.
Fiecare din aceşti biomi cuprinde mai multe ecosisteme variate: lacuri, mlaştini, ape curgătoare sau
stâncării, inclusiv zonele împădurite. (Botnariuc N., 1999) Delta Dunării este un biom. La fel un masiv
montan.
Impactul populaţiei umane a fost mult mai puternic pe uscatul planetar, decât asupra zonelor
acvatice, pe care doar în ultima vreme omul le poluează progresiv, ameninţându-le integritatea.
Deoarece omenirea trăieşte pe uscatul planetar, lumea ştiinţifică se preocupă mai mult de ecologia
terestră, deşi preocupările pentru viaţa acvatică din mări şi oceane, ori din apele dulci continentale nu
lipsesc, ci dimpotrivă s-au îmulţit.
Resursele din mediul acvatic sunt imense, omul fiind departe de a le utiliza, deşi multe din resursele
clasice terestre sunt pe cale de a se epuiza.
Cercetătorul Jack Yv Cousteau şi echipa sa, care-i continuă cercetările, au semnalat importanţa
practică a cercetărilor de ecologie acvatică.
Ecologia terestră va cunoaşte în viitor o larga dezvoltare pe orizontală, pentru a studia diversele
tipuri de ecosisteme, în scopul unor intervenţii antropice de conservare sau de refacere.
Ea s-a diversificat atât de mult, încât s-a ajuns să se studieze separat aşa-zisele ecosisteme
industriale, care, în anumite cazuri, de fapt, nici că nu mai pot fi numite ecosisteme, atât de degradate sunt.
Mai corect putem vorbi de ecosisteme urban- industriale, întrucât industria este amplasată, de
regulă, în perimetre urbane.
Oricum, cel mai nou capitol al ecologiei terestre şi poate cel mai important pentru om este ecologia
umană, care abordează studiul sistemului social uman integrat mediului natural.
Pentru proiectanţii infrastructurii materiale necesare asigurării habitatului uman, respectiv
construcţii, amenajări, instalaţii, ansamblurile şi aşezările umane, adică pentru arhitecţi, urbanişti şi ingineri,
este important să-şi însuşească ecologia aşezărilor umane, acestea fiind privite ca ecosisteme antropizate,
distincte şi specifice, mult mai complexe decât ecosistemele naturale.
În aşezările umane, naturalitatea primordială echilibrată cibernetic este penetrată de culturalitatea
umană complexă.

2.5. - Ecosistemele terestre.

În sens larg, ecosistemele terestre sunt reprezentate de cele continentale ale uscatului, cât şi de cele
acvatice (oceanice, marine, de ape curgătoate), toate acestea aflându-se situate pe Terra, deci fiind terestre.
În sens restrâns, desigur ecosistemele terestre sunt doar cele de uscat, diferite de cele acvatice.
Întrucât tematica acestei lucrări se axează pe ecologia umană, ne vom ocupa numai de ecosistemele terestre.
Reprezentând unitatea structurală elementară, de bază a lumii vii, situată pe un teritoriu (biotop),
ecosistemul se comportă ca un întreg organizat şi are legăturile interne mai puternice decât cele cu
exteriorul.
Un ecosistem este format din biocenoză (plante şi animale) şi biotop (locul unde este situat, cu tot
ce se află pe el)
Clasificarea ecosistemelor terestre poate avea în vedere anumite criterii, cum ar fi următoarele:
- După relieful terenului sunt ecosisteme: litorale, deltaice, de câmpie, de dealuri, submontane,
montane şi alpine.
- După structura biocenozelor componente ecosistemele pot fi : silvicole, acvatice (de bazin
râu), agricole, de tundră.
- După gradul de influenţă umană şi intensitatea impactului uman asupra mediului,
ecosistemele pot fi: naturale, seminaturale, antropizate şi puternic antropizate.

Ecosistemele naturale se dezvoltă în mod natural, influenţa omului fiind nesemnificativă, cum ar fi
jungla amazoniană, sau pădurile virgine, stepele nelocuite de om, tundra nordică, deşerturile, zona arctică şi
cea antarctică.

Ecosistemele seminaturale sunt pădurile de producţie forestieră, în care omul determină tăierile şi
replantările, parcurile amenajate, păşunile şi pajiştile uşor influenţate de om, care în general au un regim
natural de dezvoltare, creştere şi regenerare, omul intervenind în mod cert, dar nu determinant.

Ecosistemele antropizate sunt cele de tipul culturilor agricole în sistem de monocultură, în


asolament (de cereale, vii, livezi), care comportă un aport mineral şi energetic adus de comunităţile umane,
pentru a se asigura o productivitate sporită de biomasă. Satele răsfirate pe dealuri, în care casele sunt
înnecate în verdeaţă, în peisajul natural, ce alternează zonele cultivate cu pajiştile şi chiar zonele naturale,
pot fi şi ele considerate sisteme ecologice antropizate.

Ecosistemele puternic antropizate sunt cele cu aşezări umane aglomerate, dar compacte, cum ar fi
mai ales oraşele, mai ales cele industriale, cu transformări radicale a peisajului şi aglomerările urbane. Aici
intervenţia omului este preponderentă, majoritatea proceselor ecologice fiind simplificate, linearizate şi
energofage, ecosistemele fiind puternic dereglate ca echilibru, poluate sub diverse forme şi total dependente
de om.

Marile aglomerări urbane de pe coastele Pacificului, din Japonia şi din Statele Unite ale Americii -
creează probleme de gestionare deosebit de complexe.
Ar trebui respectat principiului biologic, care susţine că, nici un organism nu poate creşte nelimitat.
Un oraş prea mare, pur şi simplu, este imposibil să fie bine condus, problematica sa fiind deosebit de
complexă.
Din punct de vedere al stabilităţii lor ecologice, ecosistemele pot fi: stabile şi fragile. Fragilitatea
ecosistemelor are drept cauze, acţiunile factorilor meteorologici şi climatici naturali, stabilitatea biotopului
şi condiţiile de relief.
Sunt considerate ecosisteme fragile următoarele zone: zonele deltaice, zonele litorale şi zonele
montane. De regulă, orice sistem ecologic acvatic este un ecosistem, mai mult sau mai puţin, fragil.
Populaţia umană, ca populaţie invadatoare, intră în componenţa ecosistemelor terestre. Simbioza
sistemului natural cu sistemul social uman se realizează prin om, prin populaţia umană, condiţionată în
evoluţia ei atât biologic, cât şi social.
Geosistemul este proiecţia în spaţiu a ecosistemului cu delimitarea sa, precizarea zonelor de tensiune
ecologică (ecoton), a relaţiilor dintre ele, a activităţilor social- economice umane din unităţile teritoriale.
Teritoriul poate fi zonificat din punct de vedere ecologic, prin delimitarea principalelor ecosisteme
naturale, pentru cunoaştere şi acţiune, în scopul unei gestiuni corespunzătoare şi a prelevării resurselor
regenerabile necesare omului.
Macrozonarea teritoriului are în vedere zonele mari, ce alcătuesc biomuri, ansambluri de ecosisteme.
Acestea pot fi: zonele montane, subcarpatice, podişurile, delta, litoralul, câmpiile, etc.
Macrozonarea ecologică a teritoriului ar trebui să preceadă şi să fundamenteze planificarea fizică
şi amenajarea teritoriului.
2.4. - Ecologia umană

Ecologia umană sau culturală, studiază ecosistemele umane, modul în care utilizarea naturii şi
resurselor influenţează organizarea socială şi valorile culturale, precum şi modul cum acestea, la rândul lor,
influenţează acţiunile umane în mediul natural. (Soran V, şi alţii, 1999)
Enciclopedia britanică din anul 1993, defineşte ecologia umană ca ştiinţă interdisciplinară a
interacţiunilor dintre populaţiile (societăţile) umane şi ambianţa în care vieţuiesc. Ceea ce extinde mult
sfera ecologiei, faţă de viziunea clasică a biologilor.
Ecologia umană cuprinde ecologia socială şi ecologia culturală.
Obiectul ecologiei umane îl reprezintă (după Braat, 1995) ecologia sistemelor om- natură, sau
ecologia sistemului uman total.
Societatea umană a fost condusă până în prezent sub imperiul ’’determinismului economic’’,
viziune simplistă, urmărind creşterea economică nelimitată, deseori intensivă, fără a lua seama la
consecinţele negative colaterale ale acestui proces forţat, nenormal şi până la urmă nenatural.
Fără o relaţie armonioasă cu natura, cu resursele sale primare, fără o viziune pe termen lung, care să
ofere şi generaţiilor viitoare o perspectivă viabilă, creşterea economică poate avea consecinţe negative
importante.
Fiecare generaţie recreiază şi modifică, într-o oarecare măsură mediul ei de viaţă şi are soluţiile ei
particulare la problemele existenţei( Hunter D. E. C.,1990).
Ecologia umană împreună cu economia ecologică, ingineria ecologică şi arhitectura ecologică
demonstrează faptul că dezvoltarea sustenabilă (durabilă) poate fi instituţionalizată, recunoscându-se
principiile ecosofiei şi ecoeticii.
Cercetările din ultimile decenii au relevat faptul că societăţile umane răspund influenţelor mediului
în care trăiesc, acţionând concomitent asupra acestuia, iar modul lor de acţiune are consecinţe importante
pentru societate şi pentru individ deopotrivă.
După cum susţin ultimile cercetări, din anii ’90, ecologia este capabilă să orienteze adecvat
tranziţia sistemului social-uman către o relaţie mutuală şi matura cu natura, stând la baza concepţiilor
noastre despre mediu, ambianţă şi relaţia noastră cu ea. (Burns P. T.,1990)
Chiar tranziţia societăţii româneşti către economia de piaţă, democraţie şi integrare în Europa –
trebuie concepută, nu doar ca o creştere economică, ci ca tranziţia întregului sistem socio- economic către o
societate în întregime viabilă, prin dezvoltare durabilă, către societatea informatizată de mâine.
O idee de acţiune pentru tinerii arhitecţi şi ingineri ar putea viza aplicarea unui proces complex de
modernizare şi reabilitare a aşezărilor şi ansamblurilor urbane şi rurale, iniţial prin proiecte pilot, iar apoi
prin utilizarea scenariilor cu rezulate bune, pe scară largă.
Un proces de reabilitare pe principii ecologice a reţelei de localităţi din România, ar putea cu
uşurinţă deveni chiar program politic de guvernare, cu subprograme pe rural şi urban, cu motivaţii capabile
să asigure finanţările necesare, în cadrul actualului proces de integrare europeană.

2.5. Ecologia aşezărilor umane

Ecologia aşezărilor umane este un capitol fundamental pentru om al ecologiei, care studiază şi
optimizează ecosistemele puternic antropizate urbane şi rurale, ciclurile materiale, energetice şi
informaţionale din acestea, pentru restabilirea echilibrului, în beneficiul sănătăţii oamenilor şi al bunăstării
lor.
Ecologia aşezărilor umane reprezintă drumul acestora către dezvoltarea durabilă.
Ea îşi are originea atât în biologia clasică, cât şi în conceptul etic referitor la responsabilitatea
omului pentru existenţa sa.
În viitor cercetările de ecologie urbană vor preceda planificarea urbanistică a localităţilor,
condiţionând-o cu măsuri de reinstalare a echilibrului ecologic degradat, din anumite zone.
Planificarea urbanistică va folosi în viitor două noţiuni de bază: ecologia aşezărilor umane şi
dezvoltarea durabilă.
Ecologia aşezărilor umane abordează mediul de viaţă creat şi dirijat integral de către om.
Teoretic, ea studiază transformările materiale, energetice şi informaţionale din aşezările umane, iar
aplicativ - tendinţele de evoluţie a ecosistemelor respective şi măsurile de restabilire a echilibrului ecologic
în limite acceptabile de stabilitate.
Este evident că pentru om studiul ecologiei aşezărilor umane este important, întrucât aici trăieşte şi
întreaga lor dezvoltare depinde exclusiv de el, cu atât mai mult cu cât calitatea vieţii şi a mediului de aici
lasă deseori de dorit.
Totodată este de precizat că, pe de o parte, ecosistemele naturale: silvice, acvatice, etc., sau
seminaturale: culturi agricole, parcuri amenajate, etc. suferă doar o anumită influenţă a omului, prin infuzia
suplimentară de energie, dezvoltându-se, de regulă, în sistem natural.
Spre deosebire de acestea, ecosistemele antropizate, cum sunt aşezările umane, sunt controlate şi
dirijate aproape în totalitate de către om, singur răspunzător de disfuncţiile şi dereglările create privind
calitatea mediului de viaţă.
De aceea, este necesar studiul ecologiei aşezărilor umane, spre a cunoaşte amploarea intervenţiilor
negative ale omului asupra mediului, cât şi modalităţile de intervenţie benefică, pentru ameliorarea calităţii
mediului respectiv.
Aşezarea umană şi în special oraşul a devenit polul conflictului major dintre om şi mediu (Hann E.,
1991).
Marea majoritate a surselor de poluare provin din oraşe şi din zonele lor industriale, care generează
externalităţi negative de mediu, pentru întrega populaţie din zonă.
Supra-aglomerarea, haosul circulaţiei, deşeurile, zgomotul, aerul viciat, vegetaţia insuficientă şi în
curs de degradare reprezintă motive pentru care oraşul a devenit dăunător.
Dovadă este faptul că, tot mai mulţi citadini, la sfârşit de săptămână, când obligaţiile de serviciu
încetează, părăsesc oraşul, invadând zonele naturale periurbane. Toate acestea reprezintă obiectul ecologiei
aşezărilor umane.
Putem considera că prima şansă în descifrarea mecanismelor de funcţionare a aşezărilor umane şi
de depistare a soluţiilor de reabilitare ecologică o au arhitecţii–urbanişti, care văd în spaţiu şi proiectează
noile edificii şi ansambluri, asigurând concomitent funcţionalitatea, constructivitatea şi estetica
ansamblurilor noi sau reabilitate.
Condiţia este însă ca aceştia să-şi insuşească în plus şi ecologia ca ştiinţă şi să coopereze cu alţi
specialişti.
Un transfer corespunzător de cunoştinţe dinspre ecologie către urbanism, arhitectură şi construcţii,
nu se poate asigura decât de către proiectanţii specializaţi în ecologie.
Dovadă sunt interpretările simpliste, deseori eronate sau confuze ale unor specialişti, deveniţi peste
noapte, după o abordare sumară, ecologi de ocazie.
Complexitatea mecanismului delicat şi fragil al naturii, care poate fi cu uşurinţă distrus, cât şi
complexitatea mecanismului social, antropic – necesită un studiu aprofundat, pentru alegerea inserţiilor şi
intervenţiilor cele mai potrivite, care să restabilească echilibrul ecologic, în limite acceptabile de stabilitate.

Bibliografie:

- Commoner B., Cercul care se închide. Natură, om, tehnologie, Ed.pol., Buc., 1980;
- N. Botnariuc, A. Vădineanu, Ecologia, Editura didactică şi pedagogică, Buc, 1982;
- Viorel Soran, Margareta Borcea, Omul şi biosfera, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1985, Bucureşti;
- Ekart Hann, Expunere la Colocviul Oraşul ecologic şi dezvoltarea durabilă, 1990, Piestany- Bratislava,
Slovacia;
- Bogdan Stugren, Ecologie teoretică, Casa de editură Sarmis, Cluj Napoca, 1994;
- Ioan Puia, Aurel Ardelean, Viorel Soran, Corneliu Maior, Ioan C. Puia, Elemente de ecologie umană,
Editura Vasile Goldiş University Press, Arad, 1999;
- Ionaşcu Gheorghe, Aspecte ale ecologiei aşezărilor umane, Mediul înconjurător, vol. II, nr. 3- 4, 1991,
Bucureşti;
- Gheorghe S. Ionaşcu, Ecologia aşezărilor umane (II), în revista Mediul Înconjurător, vol. IV, nr.
3/1993;
- Ionaşcu Gh., Problematica ecologie aşezărilor umane, Analele Universităţii din Târgovişte,
1994;
- Puia I., Soran V. şi alţii, Elemente de ecologie umană, Editura V. Goldiş University Press,
Arad, 1999;
- Nicolae Botnariuc, Evoluţia sistemelor biologice supraindividuale, Editura Universităţii din Bucureşti,
1999.
Peisajul se află oriunde în jurul nostru

Capitolul 3

PROBLEMATICA PEISAJULUI

3. 1. - Conţinutul disciplinei de peisagistică

În privinţa componentelor mediului urban, perceput de regulă ca peisaj cultural urban, de către
iubitorii de frumos, între care se înscriu în primul rând arhitecţii, putem afirma că peisagistica nu se poate
rezuma, mai ales ca disciplină de studiu universitar, la proiectarea spaţiilor verzi, având o anvergură cu mult
mai amplă, ce cuprinde de fapt întregul mediu urban şi rural.
Cum de dezvoltarea în plan fizic a organizării localităţilor urbane şi rurale se ocupă urbanismul,
tendinţa modernă este ca urbanismul să-şi însuşească abordarea ecologică, devenind urbanism ecologic, al
cărui fundament teoretic şi filozofic să devină treptat ecologia urbană, sau ecologia peisajului urban.
Necesitatea introducerii acestei viziuni moderne asupra percepţiei şi proiectării peisajului urban
rezultă din importanţa pe care trebuie s-o acordăm prezentei elementelor mediului natural în perimetrul
urban, pentru a asigura un ambient corespunzător pentru locuire.
Orice abordare sectorială în proiectarea de arhitectură şi urbanism riscă să conducă la rezultate
necorespunzătoare, focalizate simplist doar asupra aşa numitelor spaţii verz şi eventual oglinzi de apă.
În probleme de urbanism, ca şi în cele de mediu, trebuie întotdeauna să gândeşti global şi să
acţionezi local.
Va fi necesară o dozare echilibrată a prezenţei habitatelor seminaturale în oraşe, astfel încât cel puţin
o treime din spaţiu să constituie spaţii verzi şi oglinzi de apă, echilibrat repartizate în perimetrul urban.
Această prezenţă consistentă a naturii în oraşe asigură, după părerea unor biologi- ecologi, minimum
de calitate a factorilor de mediu în oraşe.
Totodată, suprefeţele ocupate de construcţii nu ar trebui nici ele să depăşească maxim o treime din
suprafaţa oraşului. Restul teritoriului ar constitui terenuri libere, amenajate pentru circulaţie pietonală şi
auto, pentru contacte interumane, desfăşurarea unei vieţi social culturale adecvate aspiraţiei locuitorilor.
Viziunea preponderent tehnicistă şi estetistă adoptată în trecut, inclusiv la noi cu privire la
proiectarea ambientului urban, trebuie înlocuită treptat cu o viziune nouă interdisciplinară, ecologică,
singura în măsură să asigure armonizarea interrelaţiilor populaţiei cu mediul ei de viaţă ( a se vedea
definiţia).
De altfel, peisagistica a fost forma iniţială de studiu asupra compoziţiei spaţiilior verzi în oraşe,
atunci când ecologia nu era încă prezentă în programele de studiu universitar.
Evoluţia ştiinţei a condus la formarea unui nou capitol al ecologiei aplicate aşezărilor umane, care a
căpătat denumirea de ecologia aşezărilor umane.
Cum orice spaţiu poate fi perceput ca un peisaj, putem denumi disciplina şi ca ecologia peisajului
urban sau rural, după caz.
De asemenea, în studiul disciplinei de peisagistică, nu poate lipsi problematica peisajului cultural,
acesta constituind martorul legăturilor trecute şi prezente ale comunităţilor umane cu mediul lor
înconjurător.
Totodată, peisagistica trebuie să cuprindă problemele de arhitectură, care ne crează decorul general
pentru locuire.
De aceea, în ultimile două capitole, am prezentat consideraţiile mai importante rezultate din
experienţa şi cercetarea unor arhitecţi împătimiţi, care au relevat valoarea, originalitatea şi bogăţia
arhitecturii tradiţionale româneşti, care poate fi sursă de inspiraţie nelimitată pentru creatorii noului peisaj
cultural din teritoriu şi din localităţi.
Este necesară o mai serioasă luare în considerare în programele de formare universitară şi
postuniversitară, a problemelor amenajării peisagistice a teritoriului, viziunea modernă de amenajare a
teritoriului având în vedere amenajarea integrată a tuturor componentelor şi cu luarea în considerare a
tuturor aspectelor.
Din acest motiv, practic, amenajarea teritoriului nu poate fi, şi nici nu trebuie despărţită de
peisagistică, pe care o serveşte, prin tot ce realizează în dezvoltarea fizică, spaţială a habitatului uman.
Pe de altă parte, amenajarea teritoriului, neancorată în context ecologic, este sortită eşecului, astfel
încât, pentru viitor se impune şi introducerea unor cursuri de ecologie umană în cadrul învăţământului de
arhitectură, urbanism şi construcţii, sau, pentru început, cel puţin la ciclurile de master sau de doctorat.
În practică, peisajele urbane pot fi ameliorate, prin diverse lucrări, cum ar fi:
- reabilitarea construcţiilor şi renovarea faţadelor acestora;
- realizarea unor suprafeţe înierbate cu gazon, care apoi trebuie întreţinut, respectiv udat şi
tuns periodic,
- plantarea unor arbuşti ornametali, sub diferite forme geometrice sau cu dispunere liberă,
- plantarea arborilor adecvaţi, cu coronament adecvat, estetic vara, cât şi iarna (a se evita
pomii fructieri, gen duzi, care murdăresc solul),
- realizarea unor alei pietonale cu nisip, dale înierbate, sau betonate,
- reabilitarea şi renovarea faţadelor clădirilor,
- prevederea de elemente de mobilier urban, în spaţiile publice, inclusiv în lungul străzilor,
aleilor şi a bulevardelor,
- iluminarea pe timp de noapte a acestor spaţii publice,
- montarea de reflectoare pentru iluminatul artificial convenabil a faţadelor unor clădiri
importante, sau a monumentelor istorice şi memoriale,
- realizarea unor locuri de odihnă şi promenadă, pentru facilitarea contactelor sociale,
- realizarea de garduri vii,
- alte amenajări de înfrumuseţare şi revigorare a peisajului.
Dintre toate aceste intervenţii, calitatea arhitecturii construcţiilor este un element fundamental, care
nu poate lipsi dintr-un proces de reabilitare urbană complexă.

3. 2. - Convenţia Europeană a Peisajului

În ultimii ani, populaţia şi conducătorii au devenit conştienţi de importanţa peisajelor, prin


creşterea sensibilităţii generale asupra problemelor mediului înconjurător şi datorită cerinţelor
comunităţilor umane pentru un ambient plăcut şi cât mai reconfortant.
În realitate, calitatea mediului în care trăim este determinată într-o mare măsură de calitatea
peisajului, perceput de oameni şi de către comunităţile umane.
Calitatea peisajelor determină de asemenea în mare măsură şi calitatea vieţii oamenilor. Peisajele
au valori care pot fi puse în circuitul public ale unor comunităţi sau ale unor zone teritoriale.
În trecut peisajul era considerat doar ceea ce percep oamenii, care posedă o anumită sensibilitate la
frumos, din mediul în care trăiesc.
În realitate, peisajul, fie el marin, montan, de podiş sau de câmpie – ori pe de altă parte peisaj
urban sau rural reprezintă ansamblul configuraţiei mediului înconjurător, ambientul mai mult sau mai
puţin umanizat, care reprezintă scena şi decorul în care evoluăm.
Peisajul urban care se înfăţişează zilnic citadinilor poate avea un efect reconfortant, estetic şi tonic,
care să sporească dorinţa şi durata de viaţă a oamenilor, sau, dimpotrivă poate fi tern, rece, lipsit de vlagă,
contribuind, alături de alţă factori dăunători, precum poluarea, stresul, haosul circulaţiei, zgomotul, etc. la
instalarea aşa- numitei patologii urbane.
Peisajele rurale pot fi de asemenea variate, pline de culoare şi armonie, relevând o natură
luxuriantă, în care casele şi gospodăriile oamenilor se integrează armonios şi firesc, fără a şoca, sau a
deregla echilibrele ecologice.
După câteva dezbateri şi întâlniri, din care ultima în 1999 la Florenţa, la care a participat şi o
delegaţie din România, în luna octombrie, anul 2000, a fost definitivată şi adoptată Convenţia Europeană
a Peisajului, recomandată statelor europene şi difizată de către Consiliul Europei, la Strasbourg.
Convenţia Europeană a Peisajului a fost ratificată de către Parlamentul României, în anul 2002,
prin Legea nr. 415.
România urmează să întreprindă în continuare măsurile recomandate privind determinarea,
evaluarea, protecţia şi conservarea peisajelor, precum şi punerea lor în circuitul public de valori.
Determinarea principalelor peisaje, precum şi asigurarea măsurilor de protecţie, conservare şi
ameliorare a lor, fac obiectul activităţilor specifice de amenajarea teritoriului şi de urbanism.
Convenţia Europeană a peisajului cuprinde în preambul patru capitole, pe care le prezentăm în
continuare:
- Cap. 1 – defineşte obiectivele şi câmpul de aplicare al Convenţiei,
- Cap. 2 – enumeră măsurile necesare la nivel naţional,
- Cap. 3 – prezintă bazele cooperării europene şi măsurile necesare la nivel internaţional,
inclusiv rolul Comitetului responsabil,
- Cap. 4 – tratează procedura de adoptare a Convenţiei şi chestiuni conexe.

3.3. - Componentele peisajului.

Orice aşezare umană se întemeiază şi evoluează în cadrul unui sistem ecologic natural, pe care îl
umanizează.
Influenţa omului asupra peisajului natural constituie ceea ce numim antropizare, proces de
artificializare a mediului de viaţă şi mai ales a circuitelor de transfer a materiei, energiei şi informaţiei.
În perimetrul oraşului se disting diferite ansambluri construite, interferate în ecosistemul natural
iniţial.
Peisajul natural devine un peisaj cultural, prin creaţiile umane, care îl potenţează, umanizându-l.
În acest mod, putem descifra componentele principale ale peisajului urban ca fiind următoarele:
• reţeaua de habitate naturale situate în periurban, în jurul oraşului şi care participă la
compunerea peisajului urban, cum ar fi relieful, dealurile sau munţii ori pădurile din jurul
oraşului;
• reţeaua de habitate seminaturale (întreţinute de om), compusă din:
- pădurile întreţinute şi îngrijite din zona periurbană,
- resturi din pădurile anterioare apariţiei oraşului, situate în perimetrul său,
- parcuri semiamenajate,
- grădini publice,
- scuaruri, mici grădiniţe din curţile interioare ale ansamblurilor construite,
- livezile şi viile din curţile gospodăriilor individuale, situate în general în afara zonei centrale
a oraşului,
- aliniamente plantate în lungul străzilor,

• reţeaua de habitate acvatice:


- oglinzile de apă ( lacuri naturale sau amenajate, bălţi, lacuri de agrement, etc.),
- cursurile de apă: fluvii, râuri, canale de apă amenajate,
• amenajările antropice pentru circulaţie auto de transport, formate din reţeaua de drumuri şi
străzi, poduri, viaducte, precum şi aleile şi trotuarele pietonale,
• construcţiile şi ansamblurile construite: locuinţe, clădiri administrative, de comerţ,
servicii, cultură, producţie, sănătate, educaţie, etc,
• amenajările exterioare cu mobilier urban, iluminat exterior, reclame, etc.
Simplificarea prezentării amenajărilor antropice, realizate de către om pentru asigurarea condiţiilor
optime de habitat, se datorează faptului că tipologia construcţiilor face obiectul altor discipline de studiu.

3. 4. - Valorile peisajului sunt determinate de următoarele aspecte mai importante:


- Calitatea vieţii, determinată de bunăstarea fizică şi mentală a oamenilor, de calitatea
construcţiilor şi amenajărilor, de nivelul veniturilor; o comunitate umană care se zbate în
sărăcie, în care lipsurile şi şomajul sunt la cote înalte, peisajul poate să nu aibe calitate, întrucât
nu există resursele necesare, sau conştiinţa umană în măsură a le utiliza;
- Diversitatea peisajelor, determinată de specificul zonei, bogăţia şi varietatea biodiversităţii,
modul specific de existenţă a comunităţilor umane; astfel, în funcţie de relief şi zona geografică
pot exista peisaje litorale, deltaice, de podiş, de deal, de câmpie, montane, precum şi alte tipuri,
care nu se regăsesc la noi (de tundră, de taiga, de junglă, de pădure tropicală, etc.);
- Valoarea culturală, specifică fiecărei colectivităţi, care include atât factorii naturali, cât şi
creaţiile umane (amenajări şi construcţii), peisajele fiind determinate de natura sau de structura
urbană sau rurală respectivă, cu valoare simbolică pentru locuitori;
- Valoarea ştiinţifică, determinată de studiul funcţionării ecologice a naturii, a diferitelor
tipuri de sisteme ecologice, de unele specii rare, cu calităţi estetice – valoare relevată de
studiile şi cercetările naturaliştilor şi ecologilor; valoarea ştiinţifică este de asemenea relevată
deopotrivă şi de elementele patrimoniului arheologic, istoric şi memorial al comunităţilor, care
le oferă oglinda vie a evoluţiei lor în timp, trecutul senificativ conferind certitudine existenţei
actuale şi încredere în viitor;
- Valoarea economică a peisajelor, determinată de capacitatea lor de stimula dezvoltarea
economică, a turismului, peisajul având şi o valoare economică intrinsecă şi veritabilă pentru
activităţile umane;
- Valoarea ecologică, determinată de complexul de relaţii existente şi perceptibile în peisaj,
date de diferitele moduri de amenajare şi de utilizare a peisajelor de către comunităţile umane,
care locuiesc în zonă; valoarea ecologică se referă de asemenea şi la existenţa resurselor
naturale de bază pentru existenţa populaţiilor, a capitalului natural, care trebuie conservat,
protejat şi ameliorat;

- Importanţa acordată peisajelor de către societate, prin locuitorii zonei, trecători sau
vizitatorii acesteia. Gradul de sensibilitate, de cunoaştere şi de cultură, determină în mare
măsură valoarea acordată de oameni peisajului în care locuiesc, sau pe care îl străbat;

3. 5. - Procesele care au loc în detrimentul peisajelor

Peisajele europene, în calitatea şi diversitatea lor, au fost generate de activităţile umane în


interacţiune cu natura. Transformările suferite de peisaje s-au datorat, fie unor cauze generate de natură,
fie activităţilor umane.
Aceste procese au avut aşadar la bază două cauze principale şi anume:
- cauze naturale benefice sau catstrofice şi
- cauze de natură antropică, determinate numai de acţiunile agresive şi nechibzuite ale
comunităţilor umane.
Principalele cauze naturale sunt de natură catastrofică, legate de categorii de fenomene cum ar fi
următoarele:
- cutremure de pământ, datorată migraţiei plăcilor tectonice,
- inundaţiile de primăvară, cauzate de ploi abundente şi de durată îndelungată,
- alunecări de teren, cauzate în parte şi de ploi şi inundaţii, însoţite de infiltraţii în subsol,
unde înmoaie rocile de bază, suprasaturând straturi de argilă, dizolvând roci calcaroase, etc,
alunecări însoţite uneori de prăbuşiri;
- alte cauze naturale.
Principalele procese de natură antropică, determinate exclusiv de activităţile umane, care nu sunt
însoţite de prevedere ecologică şi care afectează integritatea, calitatea şi autenticitatea peisajelor sunt:
- amploarea fenomenului de urbanizare şi urbanizarea excesivă, prin concentrarea populaţiei
umane, a clădirilor către densităţi excesive şi forme agresive, şocante, care nu respectă scara
umană, precum şi expansiunea infrastructurilor de transport, care fragmentează, aglomerând
zona;
- dezvoltarea zonelor de depozitare şi activităţilor comerciale şi meşteşugăreşti din afara
oraşelor, adesea fără nici o preocupare faţă de calitatea peisajului, cu spaţii necontrolate, lipsă
de igienă şi salubritate, etc.;
- dezvoltarea excesivă a transporturilor şi infrastructurii energetice, cu tot felul de construcţii
şi amenajări, fără luarea în consideraţie a peisajului;
- turismul de masă, care poate afecta negativ peisajul, prin numărul prea mare de turişti din
perioadele libere, care depăşeşte capacitatea de suport ecologic, prin deteriorarea unor zone sau
specii de vegetaţie, deteriorarea căilor de acces, etc.;
- deteriorarea peisajelor rurale, de către fluxul mare de citadini, care la sfârşit de săptămână
părăsesc oraşele, invadând efectiv zonele rurale, unde calitatea mediului a rămas superioară
mediului urban;
- amploarea unor exploatări forestiere, de regulă prin aşa- numitele tăieri rase, care afectează
sever echilibrul ecologic al zonei, determinând adesea alunecări de teren, care nu mai este
consolidat de rădăcinile copacilor;
- incendiile de păduri, care fac ravagii în multe ţări din lume şi care provoacă şi o poluare
suplimentară, deloc de neglijat;
- monoculturile, care prezintă uniformitate şi nu au calităţile estetice, care să asigure o
anumită calitate minimă pentru peisajul în care sunt amplasate;
- exploatarea minieră şi a resurselor solului, prin exploatări de suprafaţă şi abandonarea
acestora, fără a se readuce terenul la starea anterioară şi a se reface calitatea peisajului natural;
- abandonarea zonelor miniere de exploatare în subteran, fără a le reface;
- calamităţile naturale datorate diferitelor cauze naturale, cum ar fi: eroziunea solului,
inundaţiile, alunecările de teren, etc.;
- poluarea solului, a apei şi a aerului, datorate tehnologiilor poluante utilizate de om,
preocupat mai degrabă de creştere şi de profit, decât de calitatea mediului de viaţă din
localităţi;
- globalizarea economiei şi comerţul internaţional, care determină creşterea transporturilor şi
utilizarea altor resurse atrase, produse în zone îndepărtate de centrele de prelucrare şi
fabricaţie;
Dezvoltarea durabilă va trebui să găsească soluţiile necesare, adecvate - astfel încât să se asigure
conservarea resurselor naturale şi a peisajelor şi pentru generaţiile prezente şi următoare.
Căile de acţiune vor face obiectul potenţialului de creativitate umană, deseori neutilizat
corespunzător.
Calitatea peisajelor naturale şi culturale reprezintă unul din cele mai valoroase moşteniri pe care
trebuie să le lăsăm generaţiilor viitoare.

3. 6. – Efecte negative majore ale crizei ecologice asupra peisajului

Criza ecologică este deja o relitate tragică, în care omenirea deja, din pacate, a intrat. Delanşată şi
întreţinută de acţiunile nechibzuite ale omului, criza ecologică are asupra peisajului efecte dramatice.
Considerată a fi o adevărată criză culturală a omenirii, criza ecologică este determinată de
poluarea provocată exclusiv de om a principalilor factori de mediu. Poluarea atmosferei reprezintă însă
pericolul cel mai mare, întrucât procesul a declanşat alte procese de deteriorare gravă şi se pare
ireversibilă, cum ar fi subţierea stratului de ozon protector al vieţii şi încălzirea generală a climei.
Acestea reprezintă dezastre majore ale umanităţii şi constituie semnale de alarmă pentru trezirea factorilor
de decizie naţionali şi mondiali. Combinarea diverşilor factori de poluare şi deteriorare a mediului poate
conduce la efecte imprevizibile.
Încălzirea generală a climei va genera efecte în lanţ, dintre care cel mai sever va fi topirea
gheţarilor din zonele polare şi creşterea nivelului oceanului planetar, având ca un alt efect în lanţ
inundarea unor insule şi zone litorale, unde se află concentrată cea mai mare parte a populaţiei globului.
Criza ecologică şi poluarea atmosferei nu pot fi oprite prin diverse măsuri cosmetice.
Poluarea atmosferei este cauza fundamentală a dereglărilor climatice, precum şi a încălzirii
generale a climei pe glob. Dereglările climatice generează uragane, furtuni şi inundaţii, afectând sever
activităţile umane şi habitatele.
De asemenea, tăierile rase de păduri, provoacă local condiţii de formare a unor torenţi, alunecari de
teren, inundaţii şi distrugeri ale amenajărilor realizate de oameni, pentru habitatul lor. Chiar tăierile locale
de păduri, ca cele din sudul Olteniei, au condus la declanşarea şi amplificarea unor fenomene de
deşertificare în zonă, proces care trebuie oprit prin reîmpăduriri.
De altfel, sunt cunoscute procesele majore de deşertificare din nordul Chinei, cauza fiind depăşirea
capacităţii de suport ecologic a ecosistemeleor naturale, datorată numărul prea mare de animale, care au
epuizat şi distrus păşunile şi vegetaţia.
Nu putem să facem abstracţie de aceste fenomene nefaste asupra peisajului, cu atât mai mult, cu
cât, efectul lor negativ se poate manifesta la o scară mult mai mare în teritoriu, decât orice acţiune umană
locală.

Bibliografie:

- Carta Europeană a amenajării teritoriului, Strasbourg, 1984;


- Agenda XXI, Rio de Janeiro, 1992;
- Principii directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european, emise
de Conferinţa Europeană a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului (CEMAT),
Hanovra, Germania, 7-8 septembrie 2000,;
- Convenţia Europeană a Peisajului, Strasbourg, 19.11.2001;
- Lucrările Atelierului internaţional de lucru în domeniul peisajului, ECOVAST, Stupava,
24- 26 mai 2001,
- Gheorghe Ionaşcu, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România - perspectiva
ecologică, Editura Tempus, Bucureşti, mai 2003;
Peisajul reprezintă un patrimoniu comun,
indiferent de valoarea şi localizarea lui
Protecţia peiasajului va netezi calea dezvoltării durabile
şi va fi, cu precădere, treaba arhitecţilor

Capitolul 4
PROTECŢIA PEISAJULUI

4. 1. - Principiile de acţiune care trebuie adoptate în procesul de conservare şi revigorare


peisajelor sunt :
- protecţia peisajelor nu trebuie concepută în antiteză cu dezvoltarea socio-economică,
absolut necesară prosperităţii şi calităţii vieţii oamenilor din comunităţile urbane şi rurale;
- protecţia activă a peisajelor trebuie inclusă în acţiunea oficială, prin promovarea unor
politici specifice şi prin întreţinerea corespunzătoare a calităţii şi integrităţii peisajelor;
- dinamica administrării peisajelor trebuie să constituie o componentă a dezvoltării durabile,
integrată şi corelată cu toate celelalte măsuri;
- planificarea peisajelor trebuie să aibă loc, astfel încât calitatea acestora să fie prezervată,
prin măsuri specifice de amenajarea teritoriului, precum şi de protecţia mediului.
Toate aceste principii de acţiune trebuie să facă obiectul unor reglementări, politici şi programe de
acţiune a autorităţilor centrale, zonale şi locale de protecţia mediului şi de amenajarea teritoriului,
care să operaţionalizeze protecţia şi conservarea.
Astfel, prin planurile de amenajarea teritoriului se pot delimita, pe baza unor criterii specifice,
principalele peisaje cu valoare incontestabilă, clasate a fi de importanţă naţională, sau zonală.
De asemenea, autorităţile de protecţia mediului pot impune anumite condiţii de desfăşurare a unor
activităţi umane, astfel încât să se asigure integritatea peisajelor şi ameliorarea lor, pentru care se pot
stabili şi facilităţi.
Principala măsură necesară pentru asigurarea revigorării peisajelor poate fi reconstrucţia ecologică
a acestora, pe baza unor proiecte.
La întreţinerea peisajelor trebuie atrase organizaţiile neguvernamentale de protecţia mediului şi de
dezvoltare durabilă.
Prima măsură în cadrul procesului este cea de asigurare a curăţeniei şi întreţinerii curente a
peisajelor, posibilă de realizat cu ajutorul ONG- urilor amintite şi în special cu participarea tinerilor
iubitori de natură.

4.2. - Participanţii la acţiunile de protecţia şi ameliorarea peisajelor

Pentru a asigura protecţia şi ameliorarea peisajelor, este necesară o acţiune complexă, conjugată şi
simultană, în parteneriat, a mai multor factori şi anume:
- societatea civilă - populaţia locală, potrivit aspiraţiilor ei, prin participarea ei publică la
planificarea şi gestionarea teritoriului şi localităţii, în care se regăsesc şi peisaje valoroase;
- autorităţile administraţiei publice locale, regionale şi naţionale, adică Primăriile oraşelor şi
comunelor, Consiliile judeţene, Agenţiile de dezvoltare regională şi respectiv ministrele
implicate, cum ar fi miniserul responsabil cu pădurile, apelor şi protecţia mediului. Acestea au
responsabilitatea privind protecţia peisajului, prima răspunzătoare rămânând însă, autoritatea
publică locală directă (Consiliul local), celelalte sprijinind protecţia pe care o asigură primăria
locală. Autorităţile pot institui reguli de conservare, planifica resurse materiale şi financiare şi
asigura evidenţa şi gestionarea activă a peisajelor, inclusiv controlul respectării regulilor;
- toţi proprietarii particulari, deţinători de terenuri, care fac obiectul unor peisaje. Dreptul
lor de proprietate este grevat de restricţiile impuse de autorităţi, care în ţările civilizate mai
bogate asigură şi compensarea neutilizării economice a respectivelor proprietăţi private
(necosirea fânului, netăierea arborilor din păduri, asigurarea accesului vizitatorilor etc.);
- organizaţiile neguvernamentale de protecţia mediului, a patrimoniului cultural şi de
dezvoltare durabilă, organizaţiile de etnografie şi folclor, etc. Acestea pot lua în primire un
peisaj protejat, de care să aibă grijă, să asigure ghizi, să păstreze curăţenia, ajutând autorităţile
locale, contra unor facilităţi (posibilitate de campare în construcţii uşoare, avizul pentru
strângerea unor plante medicinale şi pentru culegerea unor fructe de pădure, etc);
- organizaţii economice şi instituţii din zonă, care, prin profilul lor, au tangenţă cu peisajele,
respectiv desfăşoară activităţi de producţie (ocoale silvice, asociaţii de agricultori sau
crescători de animale), de cercetare, de învăţământ (şcoli, facultăţi), etc.;
- autorităţile de nivel european, care au determinat şi adoptarea unei convenţii europene a
peisajului, pentru conservarea diversităţii naturale şi culturale a peisajului european, într-o
Europă a unor naţiuni originale şi specifice.
Trebuie menţionat că, din practica mondială şi europeană, rezultă că statele care au peisaje bine
întreţinute şi conservate sunt de regulă cele cu un înalt nivel de trai şi de civilizaţie, în care populaţia
respectă regulile de bună convieţuire şi fără a fi controlată şi sancţionată, ori recompensată în acest scop.
În această situaţie, România mai are încă multe de făcut pentru a se înscrie şi în acest domeniu în
rândul normalităţii şi a accede în cadrul Uniunii Europene.
Totuşi, România are peste 400 000 de hectare de pădure virgină, o reţea bogată de rezervaţii
naturale şi parcuri naţionale, dintre care trei sunt rezervaţii ale biosferei, numeroase pajişti şi păşuni în
stare bună, munţii deosebit de frumoşi, sate pitoreşti răsfirate pe dealuri şi câmpii, obiceiuri tradiţionale
valoroase, fapt remarcabil, apreciat şi de specialiştii şi turiştii străini.
Dacă avem în vedere că peste tot se întâlnesc şi diverse monumente istorice, arheologice şi
memoriale, culminând cu monumentele înscrise în patrimoniul mondial UNESCO şi centrele istorice ale
oraşelor vechi (Braşov, Sibiu, Sighişoara, Mediaş, etc.) precum şi construcţii moderne reuşite, putem vorbi
de existenţa unei reţele naţionale de peisaje culturale cel puţin agreabile.
Pe drumul României de integrare în Europa, se reglementează treptat toate domeniile, inclusiv cel
cu privire la peisaje.
Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 230, din 4 martie 2003 (Monitor Of. Nr. 190/26.03.2003), s-
au delimitat şi stabilit măsurile de administrare a rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi
rezervaţiilor naturale, de natura celor înscrise în Legea nr. 5/2000, privind aprobarea Planului de
amenajarea teritoriului naţional, secţiunea a treia, Zone Protejate (naturale).
De asemenea, însăşi Uniunea Europeană mai are de stabilit anumite norme cu privire la peisaje,
cărora abia acum, după anul 2000, le-a venit rândul.
Astfel, unul dintre principalele documente adoptate pe plan european sunt Principiile directoare
pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european, emise la Hanovra, Germania, în anul
2000, cu prilejul Conferinţei Europene a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului (CEMAT),
întruniri care au loc periodic.
Aceste principii au în vedere şi măsuri pentru protecţia peisajelor, pornind de la necesitatea
delimitării în planurile de amenajarea teritoriului a principalelor macropeisaje protejate şi continuând cu
determinarea întregii reţele de peisaje culturale, precum şi a traseelor cultural turistice, pentru turiştii
români şi străini.

4. 3. - Implicarea publicului în protecţia peisajului.

Toţi cetăţenii sunt preocupaţi de calitatea peisajului, pentru că acesta are un impact asupra vieţii
lor.
Calitatea peisajului este afectată pozitiv sau negativ de activitatea sau de inactivitatea oamenilor.
Autorităţile publice pot stabili reguli în folosirea proprietăţilor, pentru îmbunătăţirea peisajelor.
Publicul trebuie să participe la întregul proces de identificare, evaluare, protejare, gestiune
dinamică şi planificarea peisajelor.
Participarea poate fi încurajată prin informare publică, mass-media şi educaţie la toate nivelele.
Este necesară şi instruirea instituţiilor publice şi organizaţiilor reprezentative, care să poată astfel
evalua şi administra peisajele.
În acest scop, măsurile revin guvernelor, ministerelor şi organizaţiilor care se ocupă de amenajarea
teritoriului, de protecţia mediului, de managementul proprietăţii funciare şi de managementul turistic.
Programul de educaţie trebuie să vizeze ca scop, formarea copiilor şi tinerilor spre a deveni
cetăţeni conştienţi, sensibili şi responsabili, în privinţa importanţei protecţiei mediului şi a peisajului.
Autorităţile locale trebuie să fie cele care aplică efectiv strategia de protecţie şi de ameliorare a
peisajului, prin consilieri locali şi regionali specializaţi, experţi independenţi, reprezentanţi ai societăţii
civile, ai grupurilor interesate, reprezentanţi ai locuitorilor şi alţii.
Numeroasele organizaţii neguvernamentale care se ocupă de protecţia mediului ar putea şi ar trebui
să se implice mai mult în acţiunile concrete de conservarea, protecţia şi ameliorarea peisajelor, cunoscând
faptul că tinerii sunt şi ei una din principalele categorii de consumatori ai peisajului, de beneficiari ai
valorilor sale.
Toţi aceşti actori, autorităţi şi populaţie, trebuie să acţioneze în parteriat public- privat, în vederea
realizării obiectivelor comune privind peisajul.
Întărirea sensibilizării publicului, a organizaţiilor private şi a colectivităţilor locale, în privinţa
valorii peisajelor, a importanţei lor economice, a modificărilor acestora, ca şi a posibilităţilor de
conservare, ameliorare şi dezvoltare, este una din principalele măsuri adoptate cu prilejul Conferinţei
Europene a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului, de la Hanovra, din anul 2000, când s-au
aprobat şi Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a Europei.

4. 4. - Studierea, identificarea şi evaluarea peisajelor.

Implementarea procesului dezvoltării durabile presupune între altele iniţierea unor cercetări şi
studii la toate nivelele pentru descifrarea problematicii peisajelor.
Nu există o metodă universală confirmată pentru identificarea, studierea şi evaluarea peisajelor,
dar cunoaşterea şi experienţa altora pot fi de folos. Cooperarea regională şi europeană poate fi de folos, cu
atât mai mult în determinarea unor peisaje de importanţă mare, europeană.
În procesul de identificare a peisajelor pot fi utilizaţi diferiţi termeni, cum ar fi:
- tipuri majore de peisaj european, care sunt recunoscute datorită caracterului lor autentic,
reprezentativ şi unic ( păduri combinate, peisaje terasate, cămpuri deschise, văile unor râuri,
zone urbane şi periurbane, zone mlăştinoase, etc.);
- unităţile spaţiale ale peisajului cu caracteristici omogene, la nivel local şi regional;
- zone de peisaje speciale, protejate prin măsuri instituite (păduri virgine, etc.).
În perioada 24-26 mai 2001, la Stupava a avut loc un atelier de lucru în domeniul peisajului,
organizat de către ECOVAST (Organizaţia Consiliului Europei pentru dezvoltarea satelor şi oraşelor
mici).
Cu acest prilej s-au discutat problemele legate de peisaje. Astfel, în ceea ce priveşte identificarea
peisajelor, s-a constatat ca :
- peisajul este oriunde în jurul nostru,
- peisajul are o anumită semnificaţie pentru noi,
- există un interes public şi politic crescând pentru peisaje în Europa,
- această aspiraţie s-a concretizat în Convenţia Europeană a Peisajului.
Ţelul Convenţiei este de a face pe oamenii din Europa să fie atenţi asupra peisajului în care
locuiesc, pentru a-l conserva şi menţine, sau ameliora, în scopul creşterii calităţii vieţii lor.
Cetăţenii pot avea iniţiativa în acest sens.
Primul pas este acela de a identifica specificul peisajului, proces pe care-l pot face cetăţenii însăşi,
asistaţi şi de specialişti.
Procesul nu este foarte complicat. Se caută a se depista unităţile peisagistice, care pot fi, de
exemplu:
- un câmp semănat,
- o pădure,
- valea unui râu,
- un sat dintre dealuri,
- un ansamblu urban distinct, etc.
Ideea unităţii peisagistice foloseşte pentru ca oamenii să-şi concentreze atenţia asupra zonei în care
locuiesc, care-i interesează, sau pe care o străbat. Peisajul trebuie privit, simţit şi gândit.
Fiecare peisaj poate fi perceput ca o relaţionare de factori naturali şi umani.
Evaluarea peisajului cuprinde câteva etape şi anume: o temă dată, o contemplare a peisajului,
descrierea detailată şi o documentaţie scrisă şi desenată sau fotografiată.
Straturile peisajului sunt în număr de zece şi anume:
1- geologia de suprafaţă,
2- climatul zonei,
3- forma terenului sau geomorfologia,
4- solul, de regulă acoperit cu vegetaţie,
5- acoperirea terenului cu vegetaţie diversă, arbori, arbuşti sau gazon, pajişti sau păşuni,
construcţii sau ale amenajări create de om,
6- agricultura şi silvicultura, care sunt activităţi umane ce asigură o parte din produsele
necesare pentru traiul populaţiei,
7- casele şi localităţile, realizate de om pentru habitatul său, inclusiv vestigiile unor perioade
vechi, cu semnificaţie pentru locuitori (monumente istorice),
8- alţi factori, cum ar fi: fabrici, cariere, unităţi militare, linii electrice, infrastructura turistică,
etc.,
9- caracteristicile istorice ale naturii şi localităţilor,
10- sentimente şi asocieri, care conduc la o evaluare specială.
Evaluarea peisajelor este esenţială pentru stabilirea corectă a măsurilor practice de gestionare
responsabilă, de protecţie şi de planificare corespunzătoare specificului şi caracteristicilor acestora.
Evaluarea se face după criterii obiective, comparate, funcţie de diversitatea acestora, atribuită de
către locuitori.
Evaluarea presupune determinarea trăsăturilor specifice ale peisajului, care, dacă sunt rare,
necesită o protecţie specială, în vederea conservării lor, în starea autentică, specifică.
Suita de valori atribuită de localnici peisajelor locale, poate face obiectul unor dezbateri publice,
asistate şi de specialişti, la care pot fi invitate autorităţile.
În cadrul acestor dialoguri, se pot stabili măsurile convergente şi conjugate, la care să participe toţi
cei interesaţi.
Studierea şi evaluarea generală a peisajelor, analiza proprietăţilor lor, a ecosistemelor peisagere,
a influenţelor cărora le sunt supuse şi a modificărilor care rezultă de aici, definirea şi aplicarea
obiectivelor de calitate peisageră – reprezintă una din principalele măsuri prevăzute în Principiile
directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european, adoptate în anul 2000, la
Hanovra, în Germania, cu prilejul CEMAT (Conferinţa Europeană a Miniştrilor Amenajării Teritoriului).
4. 5. - Măsuri necesare pentru realizarea obiectivelor de protecţie

În realizarea protecţiei peisajelor sunt necesare următoarele măsuri conjugate şi care ar trebui
realizate consecvent, de către toţi actorii implicaţi şi interesaţi, într-un parteneriat strategic, pe termen
lung:
- instruirea şi educaţia publicului, prin programe speciale, începând din învăţământul
preşcolar, până la învăţămânul universitar şi chiar post- universitar;
- consolidarea resurselor destinate instruirii, identificării şi evaluării peisajelor, în sensul
permanetizării lor, spre a nu se deturna către alte interese;
- educaţia elementară în familie a copiilor de la cea mai fragedă vârstă asupra valorilor
peisajului şi pentru respectarea acestora;
- cunoaşterea de către populaţie a măsurilor luate pentru: dezvoltarea cercetării şi instruirii,
protecţia activă, gestiunea dinamică şi planificarea peisajelor, stimulente financiare şi fiscale,
statute speciale de protecţie (similare zonelor protejate);
- cooperarea internaţională în protecţia activă, administrarea dinamică şi planificarea
peisajelor şi implementarea Convenţiei Europene a Peisajului;
- integrarea amenajării peisagere în amenajarea teritoriului, precum şi în politicile
sectoriale de dezvoltare economică şi socială, urbană, a infrastructurii, de agricultură, de
mediu şi de cultură, întrucât toate au efecte directe sau indirecte asupra peisajului. Această
măsură a fost prevăzută în Principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială a continentului
european, emise la Hanovra, în anul 2000;
- o altă măsură luată cu acelaşi prilej a fost: punerea în aplicare a politicilor integrate
orientate simultan către protecţia, gestionarea şi amenajarea peisajelor;
- luarea în considerare a amenajării peisagere în cadrul programelor internaţionale,
reprezintă o măsură prevăzută în Principiile directoare adoptate în anul 2000, la Hanovra, de
către miniştrii responsabili cu amenajarea teritoriului.
Peisajul trebuie recunoscut ca fiind o componentă esenţială a cadrului de viaţă a populaţiei, precum
şi ca o expresie cuprinzătoate a diversităţii patrimoniului ei comun, natural şi cultural, fundament al
identităţii fiecărei comunităţi umane, urbane sau rurale.
Acesta este şi motivul, pentru care, calitatea vieţii depinde, în mare măsură şi de calitatea şi de
protecţia peisajului.
Programele lansate în anii 2002 – 2003, privind O Românie Frumoasă, sau România Curată – ar
trebui conjugate cu toate celelalte programe de dezvoltare, de investiţii şi de protecţia mediului şi a
patrimoniului cultural.
La astfel de programe, trebuie găsite forme viabile de conlucrare în parteneriat public- privat,
astfel încât, practic, întreaga populaţie să participe la reabilitarea peisajului în care trăieşte. În condiţiile
unui buget sărac, fără conlucrarea tuturor forţelor, nu se pot realiza proiecte complexe, care să ne
amelioreze cadrul de viaţă cotidian.

4.6. Protecţia activă şi administrarea peisajelor

Acestea sunt activităţi specifice care au ca scop realizarea obiectivelor menţionate anterior prin:
- încurajarea activităţilor de protecţie, administrare şi planificare a peisajului,
- stabilirea trăsăturilor şi calităţilor fiecărui peisaj,
- instrumentele necesare pentru realizarea obiectivelor,
- întocmirea planurilor principalelor peisaje.
Se înţelege aici că delimitarea peisajelor poate fi realizată corespunzător numai prin intermediul
planurilor de amenajarea teritoriului sau de urbansim, care în plus beneficiază şi de regulamente
corespunzătoare de gestiune.
Din păcate, o astfel de acţiune lipseşte din preocuparea autorităţilor adminstraţiei publice centrale
şi locale din România, care nu au aproape nici un fel de preocupare pentru protecţia peisajului, deşi toate
politicile sectoriale de dezvoltare au un impact direct sau indirect cu calitatea peisajului.
Există însă o serie de măsuri care trebuie îndeplinite de către autorităţi, cu sprijinul celorlalţi actori
implicaţi şi interesaţi, ori responsabili şi anume.

Asupra peisajelor, este necesar, să fie îndeplinite, următoarele acţiuni mai importante:
- evaluarea peisajului, necesară şi pentru a determina zonele ce necesită protecţie,
- protejarea peisajului, sau ale caracteristicilor sale mai importante,
- administrarea peisajului în sensul activităţilor care l-au creat şi care continuă şi
- amenajarea peisajului, pentru a-l ameliora şi introduce în circuitul public de valori.
De regulă, peisajele valoroase au fost recunoscute, mai întâi de către scriitori, de pictori şi de alţi
oameni de artă sau de cultură, sensibili la frumos, întrucât aceste peisaje conferă specific şi personalitate
zonei sau locului, exprimând culturi locale diverse şi specifice.
De asemenea, poeţii cântă peisajul în creaţiile lor, relevând frumuseţea naturii pentru ceilalţi
oameni. Populaţia recunoaşte aceste peisaje, iar autorităţile au datoria să ia şi unele măsuri de protecţie şi
de conservare.
Planificarea peisajelor nu înseamnă altceva decât delimitarea lor prin planurile urbanistice sau de
amenajarea teritoriului şi propunerea unor măsuri de conservare şi ameliorare a acestora. Peisajele zonale
au ajutat dintotdeauna la constituirea culturilor locale, zonale şi naţionale.
Reabilitarea peisajelor necesită şi reconstrucţia lor ecologică. O asemenea acţiune complexă nu se
poate realiza decât prin cooperarea interdisciplinară a specialiştilor şi prin conlucrare în parteneriat.
Administrarea dinamică a peisajului presupune supravegherea şi corectarea disfuncţiilor apărute,
ca urmare a apariţiei unor riscuri naturale şi antropice, care pot degrada peisajul.
Autorităţile administraţiei publice locale au şi aici un rol principal, cel puţin în coordonarea
acţiunilor, chiar dacă există şi roluri jucate de societatea civilă organizată.

Bibliografie:

- Carta Europeană a amenajării teritoriului, Strasbourg, 1984;


- Convenţia Europeană a Peisajului, Strasbourg, 19.11.2001;
- Principii directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european,
adoptate la Conferinţa Europeană a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului
(CEMAT), Hanovra, Germania, 7-8 septembrie 2000;
Cu cât omul s-a îndepărtat de integrarea sa echilibrată în natură,
cu atât ambianţa lui fizică devenea mai dăunătoare,
( Simonds J. O., 1961, în Peisagistica).

Capitolul 5

ARHITECTURA PEISAJULUI

5. 1. - Peisaj natural şi peisaj amenajat

Peisajul natural este alcătuit din elemente naturale nemodificate de către om. Constituind o
componentă importantă a mediului fizic, peisajul natural reprezintă un patrimoniu natural care asigură
conservarea vieţii şi naturii sălbatice, în regim natural, în cadrul ecosistemelor naturale. Adesea, aceste
peisaje sunt deosebit de frumoase, prezentând dealuri domoale împădurite, văi cu pajişti verzi, pâlcuri de
pădure de foiase ori de conifere etc. Uneori însă, peisajul natural poate prezenta elemente dezagreabile,
cum ar fi povârnişuri dezgolite, arbori doborâţi sau tăiaţi, alunecări de teren, vegetaţie săracă şi uscată, văi
de râuri degradate de torenţi şi aluviuni etc. Datorită faptului că omul a pătruns până în cele mai
îndepărtate zone ale globului, peisajele naturale, sălbatice, total necălcate de om sunt din ce în ce mai rare.
Într-un peisaj natural frumos, intervenţiile umane trebuie să integreze armonios creaţiile realizate, astfel
încât peisajul să capete noi valenţe, fiind pus în valoare.
Peisajul amenajat comportă înlăturarea aspectelor negative şi nedorite, corectând astfel imaginea
şi aspectul iniţial. Peisajul poate fi amenajat în diferite grade de intervenţie umană. Astfel, intervenţiile
discrete şi limitate, cum sunt întreţinerea unei păduri, a unui parc amenajat, a unei grădini publice, menţin
ecosistemul respectiv în starea de seminatural. Culturile agricole sunt intervenţii mai drastice, survenite
prin simplificarea biocenozei, în sensul de înlăturare a unor specii vegetale, în avantajul dezvoltării unei
singure, sau a două specii, care reprezintă cultura dorită de agricultor. Acestea sunt habitate seminaturale.
Spre deosebire de ele, aşezările umane reprezintă habitate artificiale, create şi întreţinute aproape exculsiv
de către om. Calitatea peisajului rural sau urban depinde de capacitatea comunităţii de a-şi amenaja
ambientul în mod agreabil.
Convenţia Europeană a Peisajului a determinat părăsirea viziunii exclusiv elitiste a peisajului,
prezentând importanţa studierii celor două categorii majore, total diferite, de peisaj şi anume: a peisajelor
remarcabile şi a celor degradate, urâte. Primele trebuie puse în valoare, conservate şi întreţinute spre a
rămâne în circuitul public de valori, iar cele degradate - reabilitate funcţional şi estetic.
În perioada de tranziţie de după 1990, în multe zone din România, teritoriul a fost urâţit de instalaţii
tehnologice industriale degradate şi părăsite, de halde de steril, de depozite neamenajate de deşeuri, cariere
de piatră şi nisip, spaţii libere neamenajate etc. Toate acestea trebuie luate în vizor, pentru proiecte de
reconstrucţie ecologică.
În funcţie de configuraţia geografică a teritoriului, peisajul poate fi: de şes, de deal, de podiş, de
munte sau alpin, de deltă, de litoral etc. Dacă suntem în aşezări umane, avem peisajul urban sau rural.
Dintre acestea, câteva tipuri de peisaj sunt prezentate în acest capitol, cu specificul şi particularităţile lor.

5. 2. - Arhitectură şi peisaj

Problema esenţială a arhitecturii româneşti este să-şi regăsească autenticitatea ei, puctul de
plecare pentru intrarea în arhitectura universală. Nu se poate face operă valabilă, fără un punct fix de
sprijin, fără clarificarea şi acceptarea unor sensuri comunitare funciare ale plastcii noastre arhitecturale,
fără conştiinţa că întreaga spiritualitate, întreaga cultură românească trebuie să se găsească întrupată în
opera arhitecturală (Joja C, 1984).
Arhitectura civilă urbană de mică şi medie dimensiune şi cea ţărănească, care face majoritatea
construcţiilor din toate timpurile este cea care compune peisajul urban şi rural cotidian şi omniprezent.
Nu doar monumentele religioase şi palatele de mari dimensiuni, care sunt în număr mic, uneori
simbolizând mai mult forţa financiară a unor dictatori, decât valori, trebuie tratate în manualele de istoria şi
teria arhitecturii. Deosebirile spirituale şi specificul cultural al naţiunilor se desprinde mai degrabă din
arhitectura civilă diferită, cu expresivitate specifică.
Iar peisajul cultural al aşezărilor umane respective este exprimat mai curând prin clădirile civile de
locuit, decât prin catedrala sau palatul seniorului, obiective singulare, chiar dacă reuşite, ori cu valoare de
simbol.
Expresivitatea peisajului arhitectural nu se obţine printr-o multitudine de elemente şi detalii, ci, mai
degrabă, prin cizelarea şi perfecţionarea proporţiilor cu câteva elemente funcţionale esenţiale, cum sunt
stâlpul, grinda, balustrada, acoperişul. Timp de milenii, arhitectura casei de locuit a evoluat treptat şi firesc,
către pefecţiunea proporţiilor. Atraşi şi eclipsaţi de dimensiunile şi bogăţiile decorative ale catedralelor şi
palatelor, am încetat să vedem, să simţim bogăţia plastică şi poetică, expresivitatea extraordinară a caselor
mici.
Nu poţi, ca arhitect să nu simţi poezia şi magia subtilă a arhitecturii tradiţionale ţărănşti, pe care, din
lipsă de înţelegere, sau datorită educaţiei noastre, o categorisim cu uşurinţă, doar pitorească.
Ca să ne apropiem de muzică, o ascultăm repetat, cu răbdare, în dorinţa de a o înţelege. Spre
deosebire de muzică, arhitectura ni se înfăţişează dintrodată, cu toată puterea ei expresivă, impactul
rămânând obsedant şi totalitar. Pentru a-i înţelege mesajul ei simfonic, discursul liric, trebuie să mergem
în jurul şi înăuntrul ei, lăsându-ne pradă magiei ei binefăcătoare (Joja C., 1984).
Orice operă de artă acţionează asupra noastră, atâta vreme cât o privim, dar de arhitectură nu
putem scăpa, suntem prinşi în ea, ca într-o plasă. Peisajul nostru înconjurător este plin de arhitectură, pe
care o respirăm, ne dă sens vieţii, ne dă gustul eternităţii, ne luminează când este pură şi ne întunecă
atunci când nu este decât construcţie (Joja C., 1984).
Realizările valoroase ale arhitecturii moderne cristalizează în ele spiritualitatea epocii noastre şi
evoluţia culturală a omenirii. Trăind în blocurile tip, nu putem să nu preţuim vechile oraşe, pline de
personalitate, exprimând spiritualitatea comunităţii şi lipsite de greşeli plastice. Ambientul lor, peisajul şi
aerul care se degajă este, prin valorile tradiţiei, reluate de modernismul valoros, de o calitate superioară.
Valorile perene ale arhitecturii româneşti sunt foarte apropiate de cele ale arhitecturii moderne, cum numai
arhitectura japoneză şi chineză o mai face.
Arhitectura modernă şi-a pierdut substanţa şi poezia ei care o umaniza, devenind obositoare,
monotonă şi simplistă. Originalitatea cu orice preţ, căutată de reformişti, denotă faptul că aceştia au uitat
funcţia primordială a arhitecturii, care este spirituală, urmărind confortul spiritual, înaintea celui material.
A trăi şi a creia în actualitate nu înseamnă a te rupe de tradiţie, ci de a îmbogăţi tradiţia cu noi
atitudini de viaţă. Simplificarea este de fapt concentrarea extremă a sensurilor, a spiritualităţii de neam.
Şcoala de arhitectură trebuie să fie însuşirea tradiţiei, a voalorilor spirituale specifice, alături de
îndemânarea de exprimare spaţială (Joja C., 1984).
Putem aprecia, aşa cum sublinia şi acest fin analist a arhitecturii tradiţionale româneşti, care este
Constantin Joja, că arhitectura reflectă concepţia etică, estetică şi metafizică a fiecărui popor, întrega lui
specificitate, indiferent de mijloacele tehnice şi materiale existente. Iar arhitectura ţărănească şi-a
dezvoltat, vreme de milenii, sistemele ei expresive şi le-a rafinat, până au ajuns la o simplitate expresivă ,
supremă (Joja C., 1989).
Iar peisajul nostru rural ori urban, este marcat fundamental, de creaţia de arhitectură, a diverselor
perioade trecute. De pildă, arhitectura sacră a simbolizat cerinţele sufleteşti ale fiecărei comunităţi umane.
Dar arhitectura modernă nu trebuie să cadă în greşeala de a globaliza stilurile şi epocile, într-un
babilon. Nu poţi face simbioze ale mai multor stiluri distincte şi evoluate.
Poţi face, cum subliniază arhitectul modern Kysho Kurokava, simbioze între trecut şi viitor, între
valori stilistice zonale şi idei cu valoare globală, dar nu poţi mixta oricum şi orice. El subliniază adevărul,
de multe ori uitat şi anume că oraşul şi casa au valoare egală şi se includ reciproc, la fel ca individul şi
societatea (Kisho Kurokawa, 1985).
Arhitectura modernă ilustrează apogeul şi estetica tehnicităţii, dar a pierdut armoniile şi poezia
geometriei (Joja C., 1989). De aceea, ea nu are valoarea, pe care ar trebui să şi-o tragă din tradiţie, păstrând
poezia geometriei şi armoniile esenţiale.

5. 3. – Oraşul grădină

Oraşul grădină este legat de numele lui Ebenezer Howard (1850 – 1928), un vizionar social, care a
propus reconstrucţia completă a societăţii capitaliste, prin realizarea unor oraşe grădină, cu comunităţi
voluntare, cooperative de citadini, care să se autoguverneze. Howard nu a fost un urbanism obişnuit, cum
greşit l-au considerat unii. El nu a dorit să creeze oraşe mici, izolate, ci a mers pe soluţia co-urbanizării, cu
sute de mii şi chiar milioane de locuitori.
Peter Hall publică, în anul 1996, cartea Oraşele de mâine: o istorie intelectuală a urbanismului în
secolul XX, tradusă în limba română de Laurenţiu Stoica, trei ani mai târziu şi apărută în anul 1999. Autorul
descrie tipuri de oraşe şi, în contextul acestui discurs despre peisagistică, am considerat utilă prezentarea
ideilor sale despre oraşul grădină.
Howard combină cele mai bune trăsături ale mediului urban şi rural, într-un nou tip de aşezare
umană, oraşul – sat. Mai întâi, un grup de iniţiatori cumpărau pământ, aducând cu ei şi câteva fabrici,
muncitorii acestora urmând a-şi face case aici. Oraşul grădină urma să aibe un număr limitat de locuitori,
circa 32000, care urmau să trăiască pe o suprafaţă de maxim 1000 de acri de pământ. În jurul său urma să
se planteze o centură verde, de cinci ori mai mare decât suprafaţa locuibilă a oraşului, care să fie tot
proprietatea companiei, ce cumpărase terenurile. După terminarea primului oraş grădină, la o anumită
distanţă s-ar construi al doilea, până la realizarea unei reţele de oraşe grădină, având anumite specializări
fiecare. Fiecare din oraşe ar fi autonom, bucurându-se de libertate, dar ele ar coopera.. Aceasta este partea
de scenariu şi de strcură.
Desigur însă, că o astfel de rezolvare ideală, ar creea peisaje urbane de o calitate incontestabilă, fără
a mai vorbi de celelalte avantaje economice şi sociale.
Avantajul fundamental al oraşului grădină ar fi acela, că ar fi şi înconjurat de o vegetaţie forestieră
concludentă, în măsură să asigure calitatea aerului, precum şi un climat tonic, reconfortant, locuitorii
simţindu-se aici, ca într-o staţiune balneo- climaterică.
Howard nu a fost doar un visător, ci şi un om de acţiune. Planul său se putea realiza progresiv şi
fără riscuri. Primul său oraş grădină s-a născut la 35 de mile de Londra, la Letchworth, iar al doilea la
Hampstead, prin anul 1903. După diverse grutăţi, mai ale în perioada războaielor mondiale, oraşul a atins
forma sa finală în anii 60, cu ajutorul lui Unwin şi Parker. Aceştia au continuat să-I aplice ideile lui
Howard. Mişcarea oraşul grădină a creeat şi o asociaţie activă, unde proiectele erau dezbătute cu localnicii
şi cu specialiştii.
Se pare că ideile lui Howard au trecut oceanul în Europa, dar ele au fost înţelese greşit, ajungându-
se la cartiere suburbii grădină, ceea ce era altceva. Germania totuşi a împărtăşit corect ideea, încercând s-o
aplice, în câteva cazuri, organizând şi o mişcare pentru oraşul grădină.
Impresia covârşitoare a oraşului grădină englez este aceea de calm.
Scepticii nu cred că oraşul grădină este alcătuit din blocuri, dar ar trebui să vadă oraşul grădină
Siemensstadt, care funcţionează bine, pentru că se află pe mâini bune, ca şi Romerstadt. Londra s-a
descongestionat prin cele opt oraşe grădină, realizate în jurul ei.
Încercând o concluzie, oraşul ar trebui să ofere oamenilor fericire şi o viaţă bună.
Acest ideal nu este imposibil de atins şi nu credem că este o utopie. Dar sunt foarte mulţi factori,
care trebuie să se conjuge către îndeplinirea acestui scop şi treaba e mai complexă.
De pildă, dacă totul este proiectat şi realizat ca la carte, iar conducerea oraşului nu este
corespunzătoare, totul se poate nărui într-un mandat.
Oraşul nou trebuie să rămână un oraş viu, dinamic, adaptat vremurilor, dar cu măsură, modernizat
permanent, dar cu bun simţ şi talent.
Dece să determinăm mereu pe citadini să părăsească oraşul în week end, sau sa meargă la odihnă în
alte… oraşe.
Credem într-un proces benefic treptat de reabilitare complexă urbană, care să transforme oraşele
noastre în ceea ce trebuie şi merită să devină: în oaze de cultură şi de odihnă, fără a le ştirbi cu nimic rolul
de incubator economic pentru zona de influenţă. Rămâne doar ca viitoarele guverne să înţeleagă şi să
adopte un program de reabilitare, croit pe termen lung, cu etape, resurse şi obiective.

5. 4. - Peisajul urban

Peisajul urban este perceput în intravilanul oraşelor, destinat habitatului urban al citadinilor, ca
decor de viaţă a ambientului urban.
Habitatul reprezintă locul în care trăieşte o populaţie, în mod natural. Ameliorarea habitatului
presupune îmbunătăţirea condiţiilor de locuire.
Ambientul constituie mediul apropiat omului, mediul natural şi construit, aflat direct în contact cu
fiinţa umană (dicţionarul englez). Dicţionarul francez Little – defineşte ambientul, ca ceea ce există şi se
petrece în jur. Cu alte cuvinte, ambientul este ceea ce ne înconjoară din mediul în care trăim.
Ambientul mai este definit, ca fiind mediul în mijlocul căruia se află cineva, mediul său
înconjurător. Dicţionarul de ecologie S. U. A. defineşte ambientul uman, drept totalitatea factorilor fizici,
care acţionează asupra populaţiei umane, în mediul său apropiat, natural sau construit. Dicţionarul de
ecologie Oxford – defineşte ambientul, ca fiind totalitatea factorilor, care predomină într-un mediu natural
sau construit.
În România, este folosit curent termenul de ambianţă, ambientul fiind termen francez, preluat în
vocabularul românesc.
În crearea unei ambianţe corespunzătoare, colaborarea cu natura nu este numai importantă, ci
chiar indispensabilă (Saarinen Eliel, arh., 1948).
Estetica ambientală este calitatea ambientului de a avea însuşiri estetice, de a oferi frumuseţe,
sănătate, vigoare şi optimism. Estetica ambientală constituie o disciplină de studiu pentru arhitecţi.
Calitatea vieţii este determinată, în mare măsură, de efectul estetic pe care un peisaj natural,
combinat cu creaţii umane, cu construcţii şi amenajări, îl produce asupra comunităţii umane.
Omul realizează o simbioză, mai mult sau mai puţin reuşită, a inserţiilor sale construite cu mediul
natural existent. Soluţia de principiu este de a căuta echilibrul om – mediul său natural, orice evadare din
acest adevăr, constituind o himeră, ce este grabnic pedepsită, considera arhitectul francez Le Corbusier. Iar
pedeapsa o va primi chiar omul.
Percepţia peisajului urban este realizată de către toţi citadinii, dar, desigur că gradul de sensibilitate
a lor diferă, în funcţie de gradul de cultură şi de instruire, de modul lor de viaţă, care poate fi, mai mult sau
mai puţin în acord cu cu natura din care fac parte.
Un om de artă, pictor, poet sau muzician, fiind educat şi inspirat, percepe cu uşurinţă frumuseţea
peisajului din ambientul său, precum şi eventualele corecţii necesare pentru ameliorare.
Un om îndrăgostit vede numai frumuseţea peisajului în care se mişcă. Iar un arhitect, ca artist şi
totodată tehnician, ar trebui să vadă în mod realist totul aşa cum este, precum şi cam ce ar trebui făcut
pentru înfrumuseţarea peisajului.
Analiza unui peisaj presupune atât sensibilitatea necesară, cât şi cunoştinţe tehnice, privind
intervenţiile posibile.
De regulă, peisajul oferit privitorului care parcurge o stradă, un traseu prin oraş, ar trebui să fie
agreabil, echilibrat şi frumos. Cu cât omul s-a îndepărtat de integrarea sa echilibrată în natură, cu atât
ambianţa lui fizică devenea mai dăunătoare, sublinia autorul Peisagisticii ( Simonds J. O., 1961).
În Australia, colonelul Light a propus pentru Adelaide, ideea că, odată ce un oraş a crescut destul de
mult, ar trebui începută construcţia unui al doilea oraş, separat de primul, printr-o centură verde, ceea ce
lansa ideea de oraş social, recunoscută ulterior de Howard.
El preia de la un contemporan ideea ca o comunitate să cumpere teren arabil, la preţul lui redus la
valoarea agricolă, pe care apoi să-şi construiască un oraş, ridicând astfel valoarea terenului, cu diferenţa
valorică achitându-şi o parte din lucrările de construire a caselor şi dotărilor.
Se înţelege de la sine, că un astfel de oraş nou, ar fi croit de la început, destul de aerisit, cu un
puternic sistem coerent de habitate naturale, ca reţea în cuprinsul său. Calitatea peisajului urban astfel
obţinut ar putea fi superioară.
Cu atât mai mult, atributul de urban, ar trebui onorat, de la început, aşa cum se cuvine.
Arhitectul Constantin Joja descria sugestiv, în cărţile sale, frumuseţea peisajului urban. Când au
ştiut să se transforme în suite de pieţe, cu străzi înguste sau late, în şes sau în pantă, cu cotituri savante,
unghiuri noi de vedere şi perspective variate la orice pas, oraşele au devenit medii creatoare, stimulatoare,
dar oraşul modern a pierdut această calitate, înfundându-se în monotonia străzilor drepte şi
uniformizându-şi casele. Urbanistica modernă, imitând damierul antic la o scară uriaşă, a distrus oraşul
ca entitate spiruituală şi coloană vertebrală a unui popor (Joja C., 1984).
De altfel, blocurile tip nu au istorie, n-au farmec, n-au suflet şi nici frumuseţe, existând toate
şansele, ca ele să nu aibă nici viitor (Ionaşcu Gh., 1991).
Percepţia, analiza şi intervenţia în peisajul urban nu se poate rezuma numai la aspectele
compoziţionale, volumetrice. Pentru că, până la urmă, important nu este neapărat cum e alcătuit oraşul,
cât mai ales, cum se simt în el locuitorii săi. Calitatea ambientului urban şi a peisajului oferit sunt elemente
fundamentale.
Trăirile oferite citadinilor, de ansamblurile natural- construit, depăşesc simpla fizică a dispunerii
geometrice a construcţiilor. Calea realistă conduce incontestabil spre folosirea cu maximă grijă a spaţiilor
prielnice care ne stau la îndemână, puse la dispoziţie de natura însăşi, pe care nici pe departe nu ştim să le
folosim în mod judicios (Gusti G., 1974).
Intervenţiile în peisajul urban sunt numeroase, dar, important pentru arhitecţi, este ceea ce pot face
ei. Astfel, intervenţiile ar trebui grupate pe grupe de actori şi anume:
• Funcţionarii publici din compartimentele de urbanism a Consiilor locale, pot avea iniţiativa în iniţierea
şi promovarea unor programe şi proiecte privind:
- curăţenia spaţiilor publice, a străzilor, trotuarelor, spaţiilor verzi şi a terenurilor libere,
- reabilitarea tuturor plantaţiilor şi asigurarea unor specii adecvate ca şi culoare, coronament, aspect,
pentru toate anotimpurile,
- reabilitarea oglizilor de apă, stătătoare sau curgătoare,
- reabilitarea tuturor drumurilor şi a aleilor pietonale şi reglementarea circulaţiei şi a parcajelor, în funcţie
de trafic şi de numărul de autovehicole,
- asigurarea realizării de garaje, supra şi subterane, la capacitatea necesară,
- reabilitarea tuturor clădirilor publice, a calcanelor vizibile din locuri publice, în culori calde, pastel, cu
evitarea culorilor tari, stridente, a reclamelor exagerate,
- sprijinirea locuitorilor în realizarea reabilitării propriilor locuinţe (credite etc.),
- realizarea unor intervenţii pentru crearea de perspective variate, interesante, agreabile, inclusiv prin
acoperirea vederii către locuri inestetice, dezagreabile,
- asigurarea dotării spaţiilor publice cu mobilier stradal de calitate,
- reabilitarea modernă a pieţelor civice de promenadă, contacte sociale etc.,
- alte lucrări necesare.
• Arhitecţii proiectanţi pot avea în vedere următoarele deziderate:
- Inventarierea locurilor uitate din perimetrul urban, a clădirilor valoroase, cu realizarea unor proiecte de
reintroducerea lor benefică în ambientul urban,
- Amenajarea peisagistică de calitate a spaţiilor publice, cum sunt pieţele de promenadă şi de contacte
sociale ale oraşului,
- Amenajarea peisagistică a parcurilor, grădinilor publice şi a scuarurilor, ori chiar a aliniamentelor
plantate adiacente arterelor oraşului,
- Realizarea, în soluţii de calitate, stabilite eventual prin concurs, a tuturor proiectelor de ameliorare a
peisajelor urbane,
- Analiza perspectivelor necorespunzătoare, care se deschid din diferite unghiuri de vedere şi corectarea
imaginilor negative, prin noi construcţii şi amenajări, ori prin mobilier urban adecvat şi decorarea unor
faţade informe sau anoste,

Peisajul urban necesită, de regulă, o supraveghere permanentă, o intervenţie gradată, în funcţie de


cerinţe, de oportunităţi şi de resursele potenţiale.

În cadrul strategiei de dezvoltare şi reabilitare a aşezărilor urbane, peisajul oraşului ar putea să fie
substanţial îmbunătăţit, dacă s-ar adopta următoarele deziderate:
- conservarea vocaţiei rezidenţiale a oraşului,
- încurajarea diversităţii moduilor de locuire,
- evitarea segregării sociale a locuitorilor,
- fluidizarea circulaţiei intravilane,
- menţinerea în limitele stabilităţii a echilibrului ecologic global, prin conservarea habitatelor
seminaturale (spaţii plantate şi oglinzi de apă).
Pentru mediul rural, problematica peisajului este alta, deşi unele elemente comune – se regăsesc.

5. 5. - Peisajul rural

Cunoscut ca fiind prima formă de aşezare umană, satul a apărut odată cu apariţia agriculturii, ca
prim sistem coerent de locuire umană. Habitatul rural a premers şi determinat apariţia habitatului urban.
Satul se integrează organic în mediul natural, fiind armonizat ecologic cu natura înconjurătoare, mai
mult decât oraşul.
Satul este o aşezare umană care primeşte şi menţine amprenta teritoriului, în care este situat, a
mediului natural pre-existent, spre deosebire de oraş, care modifică radical peisajul, în care s-a edificat.
Percepţia peisajului rural reprezintă, de regulă, o încântare pentru privitor.
Construcţiile din sat sunt integrate peisajului şi naturii pe care o umanizează şi o potenţează. Ele
apar ca fiind înnecate în verdeaţă, intercalate între pomi şi arbori, printre grădini, vii şi livezi.
Veşnicia s-a născut la sat, susţinea Lucian Blaga.
Satul are ca nucleu economic de bază – gospodăria rurală de tip integrat. Orice gospodar îşi
produce, de regulă, cam tot ce are nevoie pentru traiul zilnic, în gospodăria proprie.
Înflorirea satului şi bogăţia lui este determinată şi condiţionată de prosperitatea fiecărei gospodării
ţărăneşti.
Satul se găseşte sub formă de crâng, atunci când este compus doar din câteva case, sub forma unui
cătun, când are 15-40 de case sau sub forma unui sat propriuzis, dacă are mai multe gospodării rurale.
Peisajul rural este, de regulă, un peisaj tradiţional. Majoritatea caselor dispun de spaţiul intermediar,
ilustrat de prispa sau cerdacul casei, care realizează trecerea gradată între exterior şi interiorul case de
locuit.
Componentele teritoriale ale satului sunt vatra de sat şi moşia sau ţarina, care se îngemănează şi
intercondiţionează reciproc, formând un singur fenomen socio-economic complex.
Moşia ori ţarina constituie baza de resurse naturale a satului, iar vatra oferă condiţii pentru
amplasarea gospodăriilor individuale.
Peisajul rural trebuie conservat şi revigorat, prin renaşterea şi consolidarea gospodăriilor ţărăneşti
de tip integrat.
Degradarea peisajului rural s-a produs în anumite locuri, datorită sărăciei şi pauperizării zonelor
rurale, survenită atât în fostul regim, prin comasarea şi restrângerea nefuncţională a perimetrului acestuia,
cât şi după anul 1989, datorită fărâmiţării culturilor agricole şi lipsa de perspectivă, care a condus la
părăsirea şi de popularea satelor.
Fenomenul de depopulare a fost mai accentuat în zonele de munte, care suferă de handicapuri
naturale şi sociale, iar în unele zone, ca în Ardeal, multe sate locuite de saşi, au fost părăsite de aceştia.
Intervenţiile necesare pentru păstrarea şi revigorarea peisajului rural nu necesită altceva decât
revigorarea activităţilor economice tradiţionale, cum sunt cultivarea pământului şi creşterea animalelor,
precum şi cele de prelucrare a produselor astfel obţinute, care să se facă cu participarea locuitorilor la profit
şi nu prin vânzarea lor ca simple materii prime, la preţuri derizorii oferite de agenţii economici.
Introducerea obiectelor de folosinţă îndelungată şi mecanizarea unor lucrări agricole, survenite ca
elemente de modernizare a vieţii satului contemporan, nu trebuie să împiedice cu nimic, păstrarea
elementelor de arhitectură rurală tradiţională, a elementelor etnografice şi folclorice, a obiceiurilor, a
meşteşugurilor tradiţionale, precum şi a artei populare.
Totodată, modernizarea satului românesc nu este neapărat sinonimă cu urbanizarea lui. Doar unele
sate mai mari, centre de comună, în care activităţile de producţie şi servicii s-au amplificat, pot deveni în
perspectivă oraşe, printr-o urbanizare echilibrată şi bine dozată.
În prezent (2003) în România există un număr de circa 13268 de sate, grupate administrativ în 2687
de comune.
O şansă nouă în dezvoltarea şi modernizarea satelor este turismul rural, agoturismul, care valorifică
potenţialul natural şi cultural al zonelor rurale, precum şi frumuseţea peisajului rural.
Valorificarea resurselor naturale prelucrate din gospodăriile ţărăneşti prin turism rural – asigură o
nouă cale de prosperitate a gospodăriei rurale.
Turismul rural reprezintă o activitate economică complementară agriculturii, veniturile obţinute de
pensiuni, fiind reinvestite în baza materială a gospodăriei de primire turistică.
Arhitectura ţărănească, cea sacră şi urbană sunt compatibile între ele, pentru că, deşi cu scopuri
diferite, sunt expresia aceleiaşi structuri sufleteşti şi naţionale, a comunităţii care le-a dat naştere (Joja C.,
1989).
Peisajul cultural românesc este parcat fundamental de o arhitectură originală, unitară, în diversitatea
ei, despre care străinii afirmă că este altceva, că adică are o identitate aparte. Ea se încadrează cel mai
armonios în natura amplasamentului, care este peisajul subcarpatic. Creaţiile de arhitectură care îmbogăţesc
peisajul autohton, sunt autentice, îndelung cizelate şi cristalizate din preistorie şi conţin ritmuri, proporţii,
structuri ingenioase, care sunt simboluri ale unei puternice culturi şi civilizaţii spirituale şi materiale (Păun
Silvia, 2003).

5. 6. – Peisajul montan

Peisajul montan este un peisaj specific, îndrăgit de majoritatea oamenilor, datărită unor factori
diverşi, care-l fac interesant, variat, diferit de alte peisaje, iar adesea sau uneori, inedit.
Principala calitate a peisajului montan este dată de calitatea mediului natural, de regulă nepoluat,
reconfortant şi cu calităţi estetice distincte.
Din trecut se cunoaşte apetenţa oamenilor pentru a merge la munte, unde întotdeauna aerul este
curat, vegetaţia bogată, apele curate şi limpezi, iar oamenii destinşi. Casele şi gospodăriile sunt innecate în
vegetaţie, iar grădinile, fâneţele şi pajiştile dau o imagine îndrăgită, adesea de preferat, faţă de peisajul
urban.
Faţă de peisajul oferit de prezenţa mării şi a plajei, când ambientul este plăcut, numai când este
soare şi timp frumos, la munte te simţi bine pe orice vreme, deoarece aerul este întotdeauna curat, ozonat,
iar natura sălbatecă se dezvoltă în legea ei, armonios şi plăcut, chiar fără voia sau intevenţia omului. Poate
tocmai acesta este secretul, neintervenţia omului, care, de multe ori, strică.
Poeţii au cântat în odele lor muntele, pictorii au pictat în aceste zone, iar turiştii s-au recreat la
munte.
Izvoarele limpezi, apele şi cascadele năvalnice, alături de arborii stufoşi, dau o imagine plăcută, care
îndeamnă la drumeţie şi la popas în mijlocul naturii.
Majoritatea parcurilor naţionale şi naturale, a rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii se află
amplasate în zonele montane.
Aici găseşti specii unice de floră şi de faună, lacuri glaciare, crevase, vulcani, văi minunate şi creste
alpine spectaculoase. Din aceste motive, aceste elemnte de patrimoniu au fost incluse în aşa numitele zone
protejate naturale, sau, cum se exprimă naturaliştii arii protejate.
În România, prin Legea nr. 5 din anul 2000, au fost instituite oficial câteva sute de zone naturale
protejate.
De curând, în Europa şi în lume, se vorbeşte, din ce în ce mai mult, despre dreptul la diferenţă al
zonelor montane, a comunităţilor umane de aici. Acest drept a fost chiar recunoscut de autorităţile
Organizaţiei Naţiunilor Unite, ca şi de Comunitatea Europeană. Argumentul pentru care zonele montane ar
avea acest drept rezidă în faptul că la munte, viaţa locuitorilor este mult mai grea, faţă de celelalte zone
geografice.
Diferenţa de altitudine, drumurile şi potecile în pantă, factorii meteorologici adesea agresivi,
avalanşele, alunecările de teren, torenţii şi viiturile generate de ploi şi furtuni, eroziunea solului, acolo unde
scade efectivul de animale, care întreţin paşunile şi fâneţele – reprezintă tot atâţia factori, care conferă aşa
numitul drept la diferenţă.
De altfel, studiile economiştilor şi sociologilor au condus la descoperirea adevărului că, în zona
montană, locuitorii muncesc de două ori mai mult şi mai greu, pentru acelaşi câştig, faţă de cei din zona de
câmpie.
Din acest motiv, muntele trebuie ajutat, adică locuitorii din zona de munte au nevoie de ajutorul
statului.
Ei oferă resurse adesea unice pentru celelalte zone teritoriale, dar suferă handicapurile naturale
specifice. Iar datorită sărăciei, muntenii suferă şi handicapuri economice şi sociale.
Frumuseţea muntelui, a peisajului montan este astfel însoţită de probleme.
Percepţia peisajului montan se realizează numai de pe traseul drumurilor de munte sau potecilor.
Acestea au, de regulă marcaje cu precizarea unor date strict necesare. În anumite puncte ale traseelor
turistice se deschid, către piscuri, ori catre văile intramontane, perspective inedite, interesante şi
spectaculoase.
Aceste locuri, din care se deschid perspective interesante, se numesc puncte de bell-vedere.
Uneori, drumurile de munte forestiere sunt utilizate şi de către turişti. Pădurile traversate pot fi
păduri de protecţie (a mediului), dar sunt şi păduri de producţie forestieră.
Peisajul montan agreabil trebuie conservat, deoarece el se poate deteriora. Factorii care pot deteriora
peisajul montan pot fi de ordin natural sau antropic.
Astfel, condiţiile meteorologice nefavorabile pot provoca torenţi, avalanşe şi alunecări de stânci,
pietre sau de teren, care provoacă adevărate răni în peisaj.
Activităţile umane pot distruge un peisaj montan, prin trasarea unor linii de înaltă tensiune, care
necesită tăierea unor porţiuni de pădure, prin exploatări de minereuri în cariere de suprafaţă, sau prin
construcţii hidroenergetice.
De aceea, înainte de proiectarea unor astfel de lucrări, legea prevede necesitatea determinării
impactelor negative potenţiale, pentru măsuri de compensare.
Peisajul montan este punctat benefic de casele muntenilor, în şirate pe dealuri, pe coline şi în văi.
Este necesară păstrarea arhitecturii tradiţionale din zona montană, care constituie forme decantate de
secole de trăire şi evoluţie culturală a oamenilor înfrăţiţi cu muntele.
Modernismele gratuite şi agresive nu-şi au locul la munte.
Aici arhitectul, constructorul şi urbanismul îşi dau examenul meseriei lor, pentru că originalitatea
gratuită te poate costa.

5. 7. - Măsuri internaţionale.

Convenţia Europeană a Peisajului a fost adoptată la Florenţa, la 20 octombrie 2000, prin Consiliul
Europei, de către reprezentanţi ai Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale ale Europei, împreună cu
delegaţi ai autorităţilor guvernamentale şi neguvernamentale din statele Europei.
În anul următor, 2001, Convenţia a fost adoptată oficial de către Consiliul Europei, în Franţa, la
Strasbourg.
Convenţia instituie cooperarea transfrontalieră şi transnaţională între state, în vederea conservării
şi reabilitării peisajelor.
Comitetul European pentru peisaje va acţiona în viitor pentru:
- implementarea Convenţiei,
- intocmirea unei liste a peisajelor europene, stabilind anticipat criteriile,
- stabilirea unei mărci de calitate a autorităţilor locale şi regionale, prin intermediul unui
consiliu pentru marca calităţii peisajului european, ce va lua fiinţă.
Oraşele istorice, centrele istorice, siturile arheologice şi istorice sunt de natură a fi considerate
peisaje culturale importante pentru comunităţile umane.
Astfel, centrele istorice ale vechilor oraşe au fost propuse pentru reabilitare, în cadrul Programului
Naţional O Românie Frumoasă, lansat oficial în anul 2002 şi care va face obiectul unor finanţări externe
din cadrul Programelor P.N.U.D.
Din acest motiv, ele ar trebui să facă obiectul finanţării în cadrul unor programe internaţionale,
inclusiv şi mai ales din Fondurile structurale şi de coeziune ale Uniunii Europene.
Finanţarea internă este însă condiţionată, după cum se ştie, de o finanţare internă de la bugetul de
stat, care să demonstreze practic voinţa politică centrală şi locală de a realiza măsurile declarate.
Luarea în considerare a amenajării peisagere în cadrul programelor internaţionale, reprezintă de
altfel, una din măsurile stabilite la Hanovra, în anul 2000, fiind înscrisă în Principiile directoare pentru
dezvoltarea teritorială durabilă a statelor Europei.
Este de menţionat faptul că, documentul Convenţia Europeană a Peisajului este, la rândul său,
considerat ca fiind complementar celorlalte instrumente juridice adoptate pe plan european anterior, dar
mai ales celor, cu referire la patrimoniu, sub diversele sale forme şi anume:
- Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial, natural şi cultural, adoptată
la Paris, la 16 noiembrie 1972;
- Convenţia Consiliului Europei privind conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural al
Europei, adoptată la Berna, la 19 septembrie 1979;
- Convenţia Consiliului Europei pentru salvgardarea patrimoniului arhitectural european,
semnată la Grenada, la 3 octombrie 1985;
- Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia patrimoniului arheologic, adoptată la
Valletta, la 16 ianuarie 1992;
Fiecare din convenţii presupune programe, care pot cuprinde acţiuni cu efecte comune cu cele
necesare pentru protecţia peisajului.
În ultimul capitol, X, se prezintă clasificările şi reglementările europene şi mondiale mai
importante, privind zonele protejate şi peisajul.
Important este ca acţiunile să fie convergente şi congruente, spre a conduce în final la un mediu
mai sănătos pentru oameni, la un mediu nedeteriorat şi reabilitat în tot ce are mai valoros, spre a asigura
un habitat uman cât mai agreabil şi reconfortant.

Bibliografie:
• Joja Constantin, Actualitatea tradiţiei arhitecturale româneşti, Editura tehnică, Bucureşti, 1984;
• Joja Constantin, Arhitectura românească în context european, Editura tehnică, Bucureşti, 1989;
• Ionaşcu Gheorghe, Satul şi dezvoltarea rurală, în Calitatea vieţii, nr. 3-4/1995;
• Ionaşcu Gheorghe, Turismul rural – o şansă pentru România, (comunicare difuzată de Divizia pentru
mediu şi habitat a Comitetului pentru Aşezări Umane, în lb. engleză), Geneva, 1993;
• Peter Hall, Oraşele de mâine, o istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX, traducere, Editura All
Educaţional, Bucureşti, 1999;
• Ionaşcu Gheorghe, Dezvoltarea durabilă a zonei montane, în Academica, Anul XI, nr. 12 (120),
octombrie 2000, Editura Casa Academiei, Bucureşti;
- Convenţia Europeană a Peisajului, Strasbourg, 19.11.2001;
- Principii directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european,
adoptate la Conferinţa Europeană a miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului
(CEMAT), Hanovra, Germania, 7-8 septembrie 2000,
- Legea nr. 575/2001, privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional,
secţiunea a V-a, Zone de risc natural;
• Ionaşcu Gheorghe, Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002;
• Ionaşcu Gheorghe, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, perspectivă ecologică,
Editura Tempus, Bucureşti, 2003;
• Iliescu Ana Felicia, Arhitectură peisageră, Editura Ceres, Bucureşti, 2003.
• Păun Silvia, România – valoarea arhitecturii autohtone, Editura Per Omnes Artes, Bucureşti, 2003;
Vegetaţia este plămânul verde al Pământului

Capitolul 6

PROBLEMATICA VEGETAŢIEI ÎN PEISAGISTICĂ

6. 1. - Problematica vegetaţiei.

Vegetaţia a reprezentat precondiţia apariţiei, existenţei şi dezvoltării populaţiilor animale. Utilizând


mineralele din sol şi lumina soarelui, prin fotosinteză, plantele cresc şi se înmulţesc, producând biomasă
care constituie hrana fundamentală a majorităţii animalelor.
Plantele extrag şi consumă în permanenţă bioxidul de carbon din atmosferă şi emit oxigenul necesar vieţii.
De aceea, prezenţa vegetaţiei în oraşe este foarte importantă, ea purificând aerul din bazinul său atmosferic.
Asupra vegetaţiei din oraşe există însă o permanentă presiune, care se manifestă atât din partea autorităţilor,
cât şi de către populaţie. Pe locul unor spaţii verzi, ce par a nu folosi suficient terenul şi valoarea sa, care în
oraşe se ridică adesea la sume astronomice, se ridică noi construcţii, care aglomeraeză şi mai mult spaţiul
urban, nelăsându-l să respire.
Ori, prezenţa vegetaţiei în oraşe şi a unor spaţii libere, este necesară tocmai pentru asigurarea unui ambient
plăcut şi reconfortant pentru locuire.
Clădirile nu trebuie să se aglomereze în spaţiul oraşului progresiv şi la nesfârşit. Există o limită fizică şi
chiar una psihică pentru individ şi pentru populaţia umană dintr-un oraş.
Urbanismul ecologic al anilor care vin va trebui să stabilească reguli mai severe în ceea ce priveşte
densitatea optimă a infrastructurilor urbane, cu luarea în consideraţie a cerinţelor ecologice fundamentale, a
confortului psihic al omului.
Dozarea vegetaţiei în oraşe se planifică şi se poate gestiona corespunzător prin intermediul planurilor
urbanistice, care reprezintă instrumentul principal pentru gestionarea corespunzătoare şi responsabilă a
oraşului.
De asemenea, planurile urbanistice pot stabili prin regulament o anumită protecţie, dorită, asupra acestora,
care poate merge până la un statut de zonă protejată locală, non-edificandi.
Din păcate, puţini edili utilizează astăzi astfel de sisteme de protecţie, care pot garanta conservarea aşa-
numitelor spaţii verzi din oraşe.
Dezvoltarea durabilă, care terptat va fi instituţionalizată prin măsuri inclusiv legale - va conduce treptat la
un accent mai mare pe caliatatea mediului urban, calitate inseparabilă de prezenţa unei reţele coerente şi
continui de habitate seminaturale în perimetrul urban.
Prezenţa unor cursuri şi oglinzi de apă vor trebui speculate la maximum, prin amenajări antropice adecvate,
care să le pună în valoare şi mai ales să le menţină în circuitul public de valori ale oraşului, în interesul
asigurării unui ambient cât mai plăcut şi reconfortant pentru citadini.
Nu doar monumentele istorice ale oraşului sau zestrea lui de construcţii sunt importante, ci şi reţeaua de
habitate naturale, care menţin un peisaj reconfortant şi agreabil pentru locuitori, capabil să le redea acestora
vigoare şi optimism.

6. 2. - Funcţiile vegetaţiei

Vegetaţia urbană are o serie de funcţii fundamentale , care o recomandă a fi prezentă, în cât mai mare
măsură în perimetrul urban.
Aceste funcţii asigură vigoarea fizică şi psihică a celor care locuiesc în mediul respectiv, împiedicând
apariţia şi dezvoltarea fenomenelor de stres, îmbolnăviri mintale, sau a patologiei urbane cu aria ei de
afecţiuni, despre care se vorbeşte din ce în ce mai des şi mai mult.

Principalele funcţii ale vegetaţiei prezente în aşezările umane sunt următoarele :

- întreţinerea fluxurilor naturale, a ciclurilor bio- geo- chimice din perimetrul localităţii, ceea ce asigură
permananţa, productivitatea şi stabilitatea biodiversităţii în aşezările umane şi mai ales urbane;

- purificarea aerului prin extragerea permanentă a dioxidului de carbon (CO2) şi emisia de oxigen, necesar
vieţii animalelor şi oamenilor;

- purificarea aerului prin absorbţia prafului, a noxelor şi a pulberilor, ceea ce are un efect reconfortant
pentru locuitori;

- ionizarea aerului prin intermediul particulelor de apă, care fie se evaporă din oglinzile de apă ale oraşului,
fie se pulverizează prin intermediul unor fântâni arteziene, amenajate în marile intersecţii, ori în zone de
trafic intens;

- menţinerea umidităţii aerului atmosferic, la nivele compatibile cu asigurarea unui ambient cât mai plăcut,
evitându-se asfixia proprie perioadelor caniculare, precum şi uscăciunea unor perioade mai friguroase ;

- atragerea păsărilor (cântătoare) şi a altor vietăţi ce formează lanţurile trofice necesare conservării
vegetaţiei;

- funcţia de recreere, estetico- peisagistică, cu influenţă binefăcătoare complexă asupra tonusului individual
şi colectiv;

- alte funcţii auxiliare, de agrementare a spaţiului destinat pentru locuire.

Aşa cum am arătat, vegetaţia din aşezări, din oraşe - formează, împreună cu oglinzile de apă aşa numitele
habitate naturale, sau mai corect spus, habitatele semi- naturale, întrucât ele sunt îngrijite şi intreţinute de
către om.
Omul le asigură energia necesară prin întreţinerea curentă, prin stropirea cu apă în perioadele secetoase,
curăţarea uscăturilor şi prin alte intervenţii (îngrăşăminte naturale, insecticide etc.).
Interacţiunea sistemelor de spaţii verzi se manifestă atât cu apa din aşezări, cât şi cu ceilalţi factori de
mediu şi anume cu solul şi cu aerul.
Acţiunea conjugată a acestora are un efect determinant asupra climei oraşului şi a microclimatului unor
zone funcţionale, în care îşi fac prezenţa benefică.

6.3. – Rolul major al vegetaţiei

Vegetaţia este alcătuită din totalitatea speciilor de plante şi arbori, constituind, împreună cu
populaţiile animale, unul dintre cei cinci factori de mediu, alături de sol, apă, aer şi aşezări umane.
Vegetaţia are un rol fundamental în menţinerea echilibrului ecologic al planetei, în primul rând prin
absorbţia bioxidului de carbon din atmosferă şi emisia de oxigen, necesar vieţii animalelor şi oamenilor.
În condiţiile în care emisiile de CO2 cresc peste capacitatea vegetaţiei de a le absorbi, gazul se acumulează
în atmosferă, creind efectul de seră, ridicând temperatura şi dereglând echilibrul ecologic din ecosisteme.
Pe glob, din păcate, vegetaţia s-a redus mereu, prin tăierea pădurilor, pentru valorificarea economică a
lemnului. Adesea, populaţia valorifică această resursă, datorită sărăciei şi lipsei altor resurse.
Tăierea şi incendierea pădurilor reduce biodiversitatea planetei şi concomitent – capacitatea ei de a absorbi
bioxidul de carbon excedentar din atmosferă şi de a emite oxigenul necesar vieţii, agravând dezastrul
ecologic.
Prin arderile industriale de combustibili fosili (murdari), în atmosferă se degajă de circa zece ori mai mult
carbon, decât se fixează în mod natural în plantele terestre.
Restituirea carbonului sub formă de dioxid de carbon (CO2) creşte într-un ritm exponenţial.
În aceste condiţii, rolul vegetaţiei devine fundamental, pentru echilibrarea mediului dereglat. Se impune,
dacă nu creşterea suprafeţelor împădurite, cel puţin menţinerea suprafeţelor existente.
În structura funcţional-ecologică a teritoriului, zonele împădurite care formează ecosistemele forestiere au o
importantă fundamentală în asigurarea echilibrului ecologic al ecosferei terestre, în purificarea aerului
atmosferic, în conservarea resurselor de apă şi în combaterea deşertificării, degradării terenurilor şi a
secetei.
Agenda 21 cuprinde şi problematica dezvoltării durabile a pădurilor şi silviculturii în următoarele capitole:
cap. 11 – Combaterea despăduririlor,
cap. 12 – Combaterea deşertificării şi a secetei,
cap. 13 – Dezvoltarea montană durabilă şi
cap. 15 – Conservarea diversităţii biologice
Cu acelasi prilej, în cadrul Samit-ului de la Rio au fost adoptate următoarele documente oficiale:
Convenţia privind biodiversitatea,
Convenţia cadru a Naţiunilor Unite referitoare la schimbările climatice,
Declaraţia de principii referitoare la păduri.
Toate aceste documente vizează protecţia , conservarea şi gestionarea responsabilă a zonelor forestiere şi au
fost preluate în cea mai mare parte în legislaţia românească.
Silvicultura poartă o mare răspundere pentru conservarea, regenerarea şi valorificarea chibzuită a resurselor
forestiere, pădurea constituind un factor fundamental al mediului. O poziţie tranşantă şi fermă se impune
pentru viitor.
Dezvoltarea durabilă constituie o cu totul altfel de dezvoltare, care comportă schimbarea radicală a
mentalităţilor, renunţarea la concepţia de vânător a omului faţă de resurse, concepţie retrogradă de factură
antropocentrică şi adoptarea unei concepţii moderne, mai benefică pentru natură, pentru om şi mediu, şi
anume concepţia ecocentrică.
Amenajarea complexă a teritoriului constituie un instrument de gestionare responsabilă a zonelor
funcţionale diverse , întrucât armonizează interesele şi politicile sectoriale, cu politicile locale şi centrale.
La baza acestor preocupări stă Carta Europeană a Amenajării Teritoriului, în care unul din cele patru
obiective fundamentale îl constituie protecţia mediului şi a resurselor.
Zonele forestiere reprezintă, după cum se ştie plămânul verde al planetei, cu rol esenţial în asigurarea
generală a calităţii mediului.
Una din problemele care stau în atenţia activităţii de amenajarea teritoriului este problematica privind
conservarea diversitătii biologice, a pădurilor, toate planurile respective realizând delimitarea prin studii de
specialitate prealabile a zonelor împădurite, iar regulamentele de gestionare aferente planurilor stabilesc
măsurile generale pentru conservarea acestora, în spiritul dezvoltării durabile.
De remarcat că după avizare şi aprobare, aceste planuri constituie un instrument de gospodărire a
teritoriului, aflat permanent la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale.
Din punct de vedere ecologic dezvoltarea durabilă a pădurilor şi silviculturii comportă preocuparea
organizată, sistematică şi responsabilă pentru:
conservarea şi reconstrucţia ecologică a pădurilor existente,
creşterea suprafeţelor împădurite din perimetrul naţional,
promovarea silviculturii culesului, adică preluarea şi valorificarea doar a surplusului de produse ale pădurii,
a tuturor resurselor regenerabile, care se pierd anual, în limita cerinţelor menţinerii echilibrului ecologic al
ecosistemelor forestiere,
gestionarea responsabilă a zonelor forestiere,
planificarea fizică a teritoriului şi armonizarea dezvoltării silviculturii cu celelalte activităţi umane.

Prin urmare, rolul vegetaţiei este crucial, inclusiv în localităţi, unde se cer aplicate diverse iniţiative publice
de amplificare a zonelor plantate şi verzi.

6. 4. - Presiunea asupra naturii din oraşe

Recapitulând, putem distinge coexistenţa organică a elementelor mediului natural cu creaţiile umane, mai
ales acolo unde, s-a manifestat o grijă orientată adecvat pentru acest rezultat.
Există însă un fenomen negativ, care se manifestă în mod frecvent în oraşe şi anume, presiunea tuturor
actorilor urbani pentru ocuparea spaţiilor libere, dar mai ales a spaţiilor verzi cu noi construcţii.
Terenul liber, fiind din ce în ce mai redus şi din ce în ce mai scump, se urmăreşte utilizarea lui cât mai
profitabilă economic, deci ocuparea lui, până la ultima parcelă disponibilă din intravilan.
Astfel, începând cu edilii şi cu proprietarii de terenuri situate în intravilan, toată lumea doreşte să
construiască pe terenurile libere, chiar dacă acestea adăpostesc un parc, o grădină publică ori pur şi simplu
un scuar.
Desigur argumentele logice există, mai ales pentru că, prezenţa utilităţilor adiacente necesare (reţele de
alimentare cu apă, de canalizare, de gaze naturale, de energie electrică, reţele de telefonie, etc.) constituie
un avantaj.
În mod intuitiv în oraş, toţi alungă sau înlătură, direct sau indirect vegetaţia, ocupând terenurile
libere de construcţii şi împiedicând astfel menţinerea unei reţele de habitate naturale suficient de
consistente, care să poată asigura ambientul corespunzător unui habitat uman de calitate, integrat armonios
naturii primordiale.
De asemenea, este preferabil să construieşti în intravilan, pentru a nu ocupa teren agricol fertil, necesar
pentru agricultură, în afara oraşului.
Dar aceste soluţii trebuie oprite atunci când, se atacă reţeua minimă de spaţii verzi din zonele centrale şi din
zonele rezidenţiale, care asigură microcliamtul minim necesare, agreabil şi calitatea ambientului urban.
Orice exagerare în acest sens este dăunătoare populaţiei urbane şi ar trebui oprită de autorităţile
responsabile cu urbanismul.
Calitatea aerului depinde în mod vital de abundenţa şi calitatea vegetaţiei din petrimetrul intravilanului.
Planul urbanistic trebuie să propună atât grafic, cât şi prin regulamentul său anexă - reţeaua optimă de spaţii
verzi şi oglinzi de apă, în măsură să asigure prin ambientul creat un mediu agreabil pentru locuire urbană.
Cu atât mai mult, cu cât oraşul, care-şi arogă urbanitatea sa, trebuie să aibe o ştachetă de calitate a vieţii,
chiar mai ridicată decât satul, din punct de vedere a ambientului uman.
Arhitecţii urbanişti încearcă, cu ocazia elaborării planurilor urbanistice, să prezerve terenurile libere pentru
a le destina unor oaze naturale în intravilan.
Ulterior însă presiunea unor agenţi economici, capabili a oferi finanţări şi noi locuri de muncă conving
oficialităţile ca să renunţe la aceste terenuri, pe care le cedează progresiv noilor investitori, care oferă şanse
reale de dezvoltare economică a urbei respective.
Astfel, se ajunge chiar la conjugarea intereselor de grup cu alte interese imediate a populaţiei şi
autorităţilor, aşa fel încât, până la urmă, nimeni nu mai susţine păstrarea spaţiilor verzi din oraş, aspect care
apare drept lipsit de interes, faţă de alte interese imediate, economice.
6. 5. - Organizarea vegetaţiei în oraşe.

Concepţia modernă utilizează conceptul de sistem de habitate naturale, întrucât prezenţa unor aşa numite
zone verzi, izolate, care nu sunt legate într-un sistem coerent, continuu şi persistent, conduce la
deteriorarea, dealtfel arhi-cunoscută a vegetaţiei din oraşe.
Soluţia de organizare a vegetaţiei în oraşe este crearea unui sistem mozaicat, legat şi nu menţinerea unor
pete izolate.
Concepţia ecologică consideră că privit de sus oraşul trebuie să se prezinte ca o mare continuă de verdeaţă,
în care ansamblurile construite să se vadă ca nişte insule, pentru ca natura să fie şi aici prezentă concludent
şi nu doar simbolic.
Prezenţa dezolantă a arborilor izolaţi, situaţi la distanţă mare unul de altul, din lungul bulevardelor, chertaţi
într-un grătar metalic, care lasă terenul să respire şi apa să pătrundă doar pe un metru pătrat şi înconjuraţi
de hectare de beton şi de asfalt, care vara se încinge ucigător, sufocându-i, poate fi înlocuită cu benzi verzi
continui, cu alveole cu mobilier urban, pentru mici răgazuri ori popasuri ale pietonilor din trafic, care se
recunosc şi se opresc.
În procesul viitor de reabilitare a oraşelor, reconsiderarea vegetaţiei şi consolidarea habitatelor seminaturale
din oraşe, va constitui una din principalele intervenţii cu efect benefic foarte important pentru ameliorarea
viitoare a calităţii mediului urban.
Varietatea modurilor de amenajare funcţional- spaţială a spaţiilor cu vegetaţie din localităţi a fost studiată
de specialişti, între care o contribuţie importantă a adus-o Duvigneaud, care în anul 1971 publică şi o carte.
Principalele tipuri de vegetaţie şi moduri de amenajare prezentate de autor, ca modele pentru mediul urban
şi rural, au rămas în mare cam aceleaşi, chiar dacă modul de dispunere a lor s-a diversificat.
În oraşe, în spaţiile publice, în perimetrul unor scuaruri, grădini publice, sau în cadrul aliniamentelor
plantate, sau peluze verzi, se amenajează deseori straturi sau covoare florale, cu specii de flori aclimatizate
zonei respective, în culori vii şi armonizate, care agrementează şi înfrumuseţează aceste spaţii.
Atunci când este posibil, se recomandă realizarea unor oglinzi şi cursuri artificiale de apă. Un exemplu
interesant îl constituie în acest sens oraşul Freibourg.
Important este ca ele să fie întreţinute corespunzător, să fie date în primire asociaţiilor de proprietari de
locuinţe din zonă, sau unor firme responsabile şi specializate cu astfel de lucrări.
Participarea organizată a populaţiei din zonă, a comunităţilor de locuitori, mobilizate prin intermediul
diverselor asociaţii de proprietari este indispensabilă, pentru că atunci când depui un efort fizic şi economic
iniţial pentru amenajare, este imposibil să nu supraveghezi în continuare, dacă efortul depus nu este
nesocotit de către alţii.
Un rol important îl are mentalitatea oamenilor, care însă poate fi modelată în timp, prin proiecte pilot, cu
putere de exemplu.

6. 6. – Pădurea urbană

Concept relativ nou, pădurea urbană este un fel de răspuns la tendinţa de urbanizare exceivă, la
aglomerarea construcţiilor în spaţiul urban, la artificializarea vieţii din marile oraşe, în care mediul devine
nutritiv, rupt de elementele cadrului natural, în care s-a perpetuat specia umană.
Conceptul presupune ca oraşul să fie plantat cu arbori adecvaţi, astfel ca suprafaţa coronamentului acestora
privită de sus, să fie preponderentă în suprafaţa perimetrului urban, depăşind suprafaţa totală a clădirilor şi
a spaţiilor de circulaţie auto şi pietonale şi creind impresia unui oraş grădină.
Pădurea urbană se apropie astfel foarte mult de structura şi comportamentul unui ecosistem, cu funcţii
benefice evidente pentru decorul urban şi anume:
Arborii şi arbuştii pompează apa din sol, umidificând aerul atmosferic,
Reducerea temperaturii caniculare de vară cu 5-10 grade Celsius,
Frecvenţa precipitaţiilor creşte cu 25 %,
Se metabolizează bioxidul de carbon antropic,
Sunt reţinute suspensiile solide din aer, praful şi altele,
Oraşul sau zona respectivă este treptat reintegrată în ecosistemul echilibrat natural,
Peisajul capătă valenţe reconfortante, devenind mai atrăgător şi mai sănătos,
Confortul psihic al locuitorilor se îmbunătăţeşte.
Se poate renunţa la o parte din instalaţiile interioare de condiţionare a aerului, datorită îmbunătăţirii
microclimatului.
Acest proces poate fi realizat prin promovarea adecvată, de către autorităţile administraţiei publice locale, a
unor politici responsabile de amenajarea şi gestionarea teritoriului urban.
Pădurea urbană reprezintă o practică utilizată în mod curent în ţări precum: Austria, Germania, Canada şi
Statele Unite ale Americii.
Măsurile luate au asigurat ameliorarea sensibilă a condiţiilor de habitat urban, oamenii simţindu-se foarte
bine în mijlocul naturii.
Concomitent, autorităţile acordă o atenţie deosebită centurilor verzi ale oraşelor, care formează pădurea
periurbană.
Totodată se reinstalează şi agricultura urbană, cu efecte benefice multiple asupra populaţiei şi ambientului
urban.
Pădurea urbană face oraşul mai atrăgător pentru turiştii autohtoni şi străini, înlesnind includerea lui în
traseele turistice importante.
Oraşul apare ca fiind înecat în vegetaţie, mediul urban evoluând în echilibru armonios cu natura.

Arborii şi în general vegetaţia joacă şi rolul de agrement peisagistic, interpus între diferitele stiluri de
construcţii, flancând bulevardele cu coronamente umbroase, atenuând curenţii de aer şi vântul din timpul
iernii şi diminuând disconfortul creat de masivitatea blocurilor de locuinţe sau a clădirilor de birouri.
În concluzie, pădurea urbană reprezintă o componentă peisagistică indispensabilă oraşului modern, agreabil
şi sănătos.

Bibliografie:

• Ionaşcu Gheorghe, Abordarea ecologică a ecosistemelor forestiere din punct de vedere al amenajării
teritoriului, Academica, Bucureşti, 2000;
• Gheorghe Manea, Spaţiile verzi- plămânii oraşelor noastre, Referat către M.L.P.A.T., Bucureşti,
2001,
• Gheorghe Ionaşcu, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România – perspectiva
ecologică, Editura Tempus, Bucureşti, 2003;
Componentele peisajului sunt elementele naturale
şi elementele artificiale, create de către om.

Capitolul 7

PROGRAME DE ARHITECTURA PEISAJULUI

7.1. Abordarea sectorială, specializată a peisajului

Până la apariţia Convenţiei Europene a Peisajului, respectiv în secolul XX, care abia s-a încheiat, în
concepţia diverşilor specialişti, arhitectura peisajului se referea cu precădere la amenajările exterioare
construcţiilor, la spaţiile libere şi verzi, sau chiar la amenajarea unor circulaţii auto şi pietonale.
Peisajul nu era privit în integralitatea sa. Acest mod de a privi peisagistica s-a datorat, în mare măsură şi
faptului că majoritatea zonelor verzi, plantate, a grădinilor şi parcurilor intrau în sfera de preocupări a unor
ingineri horticoli, forestieri sau chiar agronomi, cunoscători mai degrabă a speciilor care compun astfel de
spaţii şi mai putin a laturii estetice compoziţionale a ansamblurilor construite şi amenajate, în întregul lor.
Chiar arhitecţii, puţini la număr, care s-au ocupat la noi de amenajarea unor parcuri şi grădini, erau dintre
cei care nu prea proiectaseră construcţii, aşa încât nu aveau în vedere peisajul în integralitatea sa, mai ales
că, de regulă nici nu li se solicita acest lucru de către comanditar.
Cele două operaţiuni, de realizare a unor construcţii funcţionale şi de amenajarea spaţiilor publice libere
erau despărţite în timp, fiind proiectate şi realizate separat, uneori la distanţă mare în timp, una faţă de
cealaltă. Spaţiile verzi căpătau, în fine, o importanţă specială.
Obsesia îndreptăţită a populaţiei şi autorităţilor urbanistice de a conserva puţinele spaţii verzi,
permanent agresate de noile construcţii din oraşe, au determinat abordarea separată a acestora, deşi tardivă,
faţă de construcţiile propriuzise, care, întotdeauna au constituit prima urgenţă.
Iar abordarea amenajării unor spaţii publice şi verzi survenea de regulă, atunci când, ara destul de târziu, cu
scopul de a le salva şi în ultimă instanţă, de a le re-introduce în circuitul public.
În ultimul deceniu, din ce în ce mai multe ansambluri construite au fost proiectate în integralitatea
lor, pornind şi de la necesitatea, impusă şi de autorităţi, ca noile ansambluri să se integreze în planuri
urbanistice zonale, realizate în prealabil autorizării construcţiilor propriuzise, pentru asigurarea calităţilor
întrgului ansamblu sau zonă funcţională.
O astfel de abordare este desigur mai complicată decât cea sectorială, dar ea câştigă teren, mai ales
în perspectiva promovării unor investiţii etapizate şi a formelor de conlucrare în parteneriat public- privat.
Maniera de abordare a fost determinată de viziunea proprie etapei respective, de condiţiile în care
au lucrat proiectanţii, de concepţia edililor responsabili de calitatea peisajului, în special urban. Peisajul era
considerată mai mult o preocupare a pictorilor, poeţilor şi mai puţin a edililor.

7.2. Programe specifice clasice, de arhitectura peisajului

În aceste condiţii menţionate anterior, preocupările celor care au avut în vedere peisajul, a cercetătorilor din
domeniul silviculturii şi horticulturii (Iliescu Ana-Maria, 2003 şi alţii) au depistat şi conturat în timp câteva
programe specifice privind arhitectura peisajului, de regulă urban.
Aceste programe se referă la: scuar, spaţiile pietonale, grădină publică, parc, pădure parc, ştrandul, zona de
agrement, parcurile sportive, spaţiile libere şi verzi dintre blocurile de locuinţe, grădinile particulare,
aliniamentele plantate etc.

Scuarul, cunoscut mai demult, des întâlnit în perimetrul oraşului, este situat, de regulă, între străzi, în zona
unor dotări culturale, a unor instituţii administrative şi publice, în pieţele publice ale oraşului, sau chiar în
cartierele rezidenţiale. Scuarul asigura odihna de scurtă durată, facilitează circulaţia pietonilor într-un cardu
plantat şi reconfortant, oferă locuri de joacă copiilor mici, având şi un rol estetic- arhitectural, de
particularizare şi punere în valoare a unor edificii sau zone urbane importante. Un scuar are alei, bănci
pentru odihnă, peluze cu gazon verde, decoraţii florale, fântîni arteziene, bazine de apă, arbori şi arbuşti.
Compoziţia poate fi geometrică, simetrică sau liberă. Un scuar are, de regulă, o suprafaţă de sub trei
hectare, peste care se transformă în grădină publică. Se apreciază că norma medie ar fi de 1,5- 4 mp. de
scuar pe locuitor.

Grădina publică poate ajunge pănă la 20 hectare în suprafaţă, asigurând odihna şi recreerea zilnică a
locuitorilor zonei adiacente, circa 50 % din suprafaţa ei fiind plantată cu arbori şi arbuşti, care ameliorează
calitatea aerului şi climatul urban. Grădinile publice se amplasează, de regulă la nivelul unui cartier sau
complex rezidenţial, cu o rază de până la 1,5 km, oraşele mici având o singură grădină publică, ce
îndeplineşte şi rolul de parc. O grădină publică are ca dotări, în afara celor specifice scuarului, căte un lac
de agrement, precum şi dotări cu scop utilitar, ca adăposturi de ploaie, umbrare, WC-uri publice, chioşcuri
de ziare, dulciuri şi răcoritoare, cafenea, restaurant, uneori şi o bibliotecă de vară. Compoziţia peisagistică
poate avea un stil mixt. A se vedea gradina Cişmigiu.

Parcul este cea mai amplă formaţiune peisagistică, destinată recreerii populaţiei urbane, depăşind ca
suprafaţă 20 ha. Un parc este util unei populaţii de circa 30 000 locuitori, ele fiind vizitate de circa 15- 20
% din locuitorii zonei limitrofe. Parcul are o vegetaţie bogată, trasee lungi şi variate de plimbare,
microrelief variat, incluzând şi un lac sau o salbă de lacuri (vezi parcul Herăstrău). Parcul mai marem, de
peste 30 ha. poate dispune de dotări de agrement, sport, spectacole, expoziţii, terenuri de joacă pentru copii
şi tineri, amenajări pentru sporturi nautice, teatr, cinematograf, foişoare pentru concerte, restaurante etc. La
proiectarea unui parc se are în vedere un coeficient de aglomerare maximă de 160 la 300 vizitatori/ha.,
pentru odihnă pasivă sau, respectiv, activă. Parcul este zonat funcţional, zonele cu agitaţie şi zgomot fiind
separate de celelalte pentru odihnă. Intrarile în parc sunt în funcţie de direcţiile de aflux de vizitatori
dinspre zonele rezidenţiale. Parcurile trebuie administrate şi întreţinute de un sector administrativ-
gospodăresc, subordonat primăriei.
Într-un parc, construcţiile nu trebuie să depăşaescă 3-4% din suprafaţă, marea majoritate (65-75 %) fiind
ocupată cu spaţii plantate în diverse moduri, iar circa 10 % fiind alei.

Pădurea- parc este situată, de regulă, în afara localităţii, în zona periurbană, fiind un masiv forestier de
peste 100 ha., cu amenajări interioare pentru odihnă şi recreere (Pădurea Băneasa). Căile de acces rutier şi
parcajele se opresc la limita pădurii, nedepăşind 4% din suprafaţa ei. Capacitatea maximă de primire se
limitează la 50-60 turişti/ha., pentru a evita degradarea şi aglomerarea. Se prevăd ca amenajări: cişmele de
apă, adăposturi de ploaie, locuri de joacă pentru copii, toalete şi eventual sector zoologic şi botanic. Dacă
există şi lac, se prevăd amenajări nautice, tabere de vară pentru copii şi tineret, cantonamente sportive,
restaurant şi chiar hotel motel sau han turistic. Ca exemplu putem menţiona pădurile -–parc de la Băneasa
şi Snagov, de lângă Bucureşti, Dumbrava Sibiului, Varte- Ştejăriş la Braşov, Pădurea Verde la Timişoara,
Hoia la Cluj- Napoca etc.

Pădurea de recreere depăşeşte suprafaţa pădurii parc, făcând parte din fondul forestier de interes public,
fiind utilizată în scop recreativ, păstrându-se structura pădurii, în regim de gospodărire silvică. Ea
reprezintă în marea majoritate o zonă de plimbări, având o zonă de primire cu dotări minime şi uneori, o
mică zonă (5%) de regenerare a arboretelui. Aici sunt şi locuri de campare, de dejun cu scaune butuci, mese
fixe rustice, surse naturale de apă, locuri de joacă pentru copii, amenajări de canotaj, pescuit, tenis de masă,
tras cu arcul etc.
Ştrandul se amenajează pe un curs natural de apă, sau pe malul unui lac, pentru plajă, înnot, jocuri şi
sporturi nautice şi alimentaţie publică. Ca dotări, ştrandul are grupuri sanitare, platforme cu baterii de
duşuri exterioare, cabine de vestiar, chioşcuri şi localuri provizorii pentru alimentaţie publică.

Champingul se dezvoltă datorită creşterii traficului auto. Se amplasează pe sol uscat, într-un cadru natural
plăcut, ferit de vânt, la o sursă de apă potabilă, lângă o apă sau o pădure, pe circuite turistice importante.
Poate avea pavilion de primire, căsuţe sezoniere, grupuri sanitare, bucătărie în aer liber, terenuri de joacă şi
sport, locuri de parcare, inclusiv pentru rulote. Se poate amplasa şi un mic han sau motel turistic, ori o
cabană. Prezenţa plantaţiei autohtone este obligatorie. La intrare în incintă este amenajată o parcare auto,
parcarea rulotelor fiind separată. Se compartimentează terenul prin pâlcuri de vegetaţie, cu arbori, arbuşti şi
garduri vii, care separă zonele de campare.

Spaţiile verzi din localităţi sau din staţiunile turistice asigură prezenţa naturii în cadrul zonelor construite,
regenerarea climatului şi calitatea aerului, precum şi în general a mediului urban sau rural. În staţiunile de
odihnă şi tratament spaţiile plantate au o pondere mai mare ca în localităţi. În localităţi spaţiile verzi se află
în diverse locuri şi ipostaze: în scuauri, parcuri şi grădini publice, dar şi ca aliniamente plantate în lungul
străzilor şi bulevardelor. Stadioanele, alte complexe sportive, cimitirele, au multe plantaţii. Locuinţele la
sol şi vilele particulare au grădini de faţadă sau de curte, care agrementează spaţiul urban, asigurând
prezenţa vegetaţiei necesare ameliorării climatului şi ambientului urban.

Parcurile sportive alternează zonificând bateriile de terenuri sportive pentru tenis de câmp, volei, baschet
etc, prin plantaţii şi garduri vii şi gazon rezistent la călcare. Se prezăd şi vestiarele necesare pentru sportivi.
Terenurile de joacă pentru copii se prevăd, de regulă, pe grupe de vârstă:
preşcolari, cu nisipare cu leagăne, balansoare, spaliere, pentru 30-40 de copii;
copii de 7-10 ani, teren de circa 1000 mp., pentru 50-60 de copii, cu zone înierbate cu gazon rezistent, cu
miniterenuri de jocuri sportive, aparate adecvate de gimnastică, bănci de odihnă etc.;
copii de 11-15,16 ani, cu spaţii mai mari (3-4000mp.), cu miniterenuri de baschet, volei, fotbal, tenis de
masă etc.

Grădini şi parcuri speciale pentru copii, gen Parcul Copiilor, se realizează la nivel de cartier, sau de oraş
mic, plantaţiile ocupând circa jumătate din suprafaţă..

Zona de agrement poate fi cea mai mare zonă amenajată peisagistic, se organizează la limita ori în afara
oraşului şi cuprinde: păduri de recreere şi agrement, râuri şi lacuri, situri istorice, situri balneare etc. O
astfel de zonă este pe cale de a se amenaja, la Comana, la circa 20 Km. de Bucureşti, unde este o rezervaţie
naturală protejată cu lac şi pădure. De asemenea, Valea Mureşului, altă rezervaţie naturală, va fi amenajată
în viitor ca o mare şi interesantă zonă de agrement, pe cursul Mureşului, pe distanţă de mai multe zeci de
km., iniţiativa Direcţiei Silvice Arad necesitând sprijinul administraţiilor locale, a unor societăţi comerciale
şi altor organizaţii din zonă.
Alte zone care sunt agrementate cu spaţii plantate de arbori şi arbuşti, alei, jardiniere, fântâni arteziene,
mici bazine de apă, zone cu flori, garduri vii, bănci de odihnă etc., sunt cele din faţa unor instituţii şi
intreprinderi mai importante.
Spaţiile verzi din cartierele rezidenţiale se realizează între circulaţii şi blocurile de locuinţe. Ele asigură
microclimatul şi calitatea mediului urban. În ultimile decenii, în România, aceste spaţii verzi s-au realizat în
cartierele de blocuri, prin Administraţia Domeniului Public, cu concursul Asociaţiilor de Proprietari, fără
proiecte peisagistice şi nefiind întreţinute sistematic.

Grădinile locuinţelor individuale şi vilelor se realizează pe suprafeţe relativ mici de teren, de la câteva
zeci la câteva sute de mp., în funcţie de incinta proprietarului. Există grădini de faţadă, grădini situate în
spatele clădirilor şi grădini interioare, întâlnite mai curând la hoteluri, care au suprafeţe construite mari.
Acestea cuprind alei de circulaţie auto către garaj şi pietonală, gazon, garduri vii, arbuşti şi arbori, florile
fiind prezente cu precădere în grădinile de faţadă.

Plantaţiile de aliniament, aferente căilor de circulaţie, au un rol foarte important şi multiplu, privind
reducerea poluării atmosferice, îmbunătăţirea microclimatului local, prin umbrirea circulaţiilor şi prin
evapo-transpiraţia maselor de frunze, având rolul de a creea efecte arhitecturale, împreună cu fronturile de
clădiri aliniate drumurilor, de a separa circulaţia pietonilor, de pista de biciclete şi de traficul auto stradal,
compartimentând astfel transversal prospectul străzii. Arborii şi arbuştii pot fi plantaţi pe unul sau mai
multe rânduri.
Se recomandă folosirea unei singure specii de arbori, de regulă foioase sau a unor specii înrudite, distanţe
egale între arbori (5-12 m.), distanţe de minim 6 m. faţă de clădiri şi minim 1m. faţă de spaţiul carosabil.
Speciile plantate trebuie să fie rezistente biologic în mediul urban şi la poluarea urbană, cu înfrunzire de
lungă durată, având trunchiul drept şi coronamentul de cel puţin 2,5 m. înălţime.
Fâşiile plantate de-alungul drumurilor, se pot realiza axial şi lateral, având lăţimile mai mari la autostrăzi.
Acestea se realizează pe traseele din afara localităţilor, care, de regulă, sunt ocolite de autostrăzi.
Plantaţiile cu profil specializat se referă la: grădini botanice, parcuri dendrologice, grădini de trandafiri,
grădini zoologice, parcuri pentru expoziţii şi târguri şi grădinile expoziţionale, gen Expo-flora din
Herăstrău.
Plantaţile din cimitire se adaugă benefic la vegetaţia prezentă în localităţi.

7.3. Componentele amenajărilor peisagistice

Componentele peisajului sunt elemente naturale (nemodificabile şi modificabile) şi elemente


artificiale, create de om. Elementele naturale nemodificabile sunt:
macrorelieful (munţi, dealuri, câmpii);
elementele hidro-geologice: structura geologică a terenului, fluviile, râurile, lacurile mari, marea, pânza de
apă freatică, clima şi anotimpurile;
lumina astrală a soarelui şi a lunii, liant compoziţional esenţial peisajului, cu efecte de lumini şi umbre,
scâteieri, reflecţie şi dinamică.
Elementele naturale care se pot modifica prin proiectare şi execuţie sunt:
microrelieful cu vegetaţia aferentă,
cursurile de apă mai mici, mlaştinile,
stâncile şi solul, terenul.
Elementele artificiale, create de către om, pot fi:
alei, platforme inclusiv dalate şi drumuri diferite,
construcţiile de tot felul,
pavilioanele cu diverse destinaţii,
instalaţiile şi echipamentele tehnico-edilitare,
fântâni, inclusiv arteziene, bazine de apă şi piscine,
terenurile de joacă şi sport,
pergole,
garduri vii, plantaţii de arbuşti şi arbori,
mobilier urban, bănci, mese, lamladare şi lămpi pitice etc.
Aceste elemente sunt şi principalele componente mânuite de proiectantul peisagist, asigurând reunirea lor
într-un tot unitar şi armonios alcătuit.

Terenul pote fi amenajat prin aşa-numita sistematizare verticală. Un teren orizontal, poate fi modelat cu
mici văi şi coline artificiale, prin săpături şi umpluturi în debleu şi respectiv rambleu, care trebuie
echilibrate.
Un teren denivelat poate fi nivelat, terasat, spre a fi apropiat de orizontală.
Terenul înclinat poate fi amenajat in terase cu taluzuri verzi şi baterii de trepte pe căile de acces.
Parcul Herăstrău, Grădina Cişmigiu, Parcul Carol, Grădina Icoanei, Parcul Circului şi altele sunt exemple
de moduri de amenajare a terenului şi amplasare a vegetaţiei, precum şi de dispunere a elemtelor decorative
şi de mobilier exterior.
Configuraţia iniţială şi modificările propuse se reprezintă în proiecte prin secţiuni în teren, cu profile
transversale şi longitudinale, precum şi prin perspective realizate, de regulă, la nivelul ochiului. În plan se
trec cotele terenului amenajat, faţă de un reper de nivel. Se realizează planul de terasamente, calcului
deplasărilor de pământ, stabilinduse volumul lucrărilor de construcţie necesare.
Condiţiile hidro-geologice şi edafice ale terenului determină soluţiile de proiectarea peisajelor şi de
realizare a vegetaţiei, inclusiv drenarea terenului şi aportul de pământ vegetal pantru plantaţii.

Rocile sunt utilizate ca mase stâncoase, aglomerări de bolovani, sau amplasare surpriză, în puncte de
perspectivă, sau la schimbări de direcţie a potecii ori aleii de acces. Compoziţiile artificiale cu roci (calcar,
bazalt, granit etc) sunt indicate pe terenuri cu relief mai frământat, unde acestea par a fi ale locului. Se pot
amplasa şi blocuri surpriză nefinisate, eventual semi-îngropate, în compoziţii unde contrastează cu restul
amenajării. Rocile mai mici sau chiar mărunte se folosesc la amenajarea unor grădini japoneze, unde
alternează cu vegetaţia şi evenual cu oglinzi de apă. Caracterul unei grădini poate fi determinat de prezenţa
rocilor. Grădina poate fi de tip alpin (alpinariu), incluse în parcuri şi grădini botanice sau chiar zoologice.
Rocile grupate pot forma rocării, sau stâncării. Aproape întotdeauna, în prejma stâncăriilor sunt şi diferite
specii de vegetaţie. Rocile tăiate pot fi folosite şi la ziduri rustice de sprijin, taluzuri şi parapete.

Apele au un rol compoziţional esenţial, prezenţa lor conferind vigoare, prospeţime şi dinamică – peisajului.
Sursa de apă poate fi un izvor captat sau o pânză de apă freatică superioară.
Un lac nu depăşeşte, de regulă, o treime din suprafaţa unui parc. Se evită paralelismul malurilor, malurile
fiind curbe, creindu-se mici golfuri de acostare, cu sau fără debarcadere. Lacurile se amenajează prin
escavare în forme libere cu taluzuri cât mai naturale.
Se pot crea insule, acolo unde lacurile sunt suficient de mari. Malurile lacului trebuie consolidate în diverse
soluţii, începând de la brazde de pământ vegetal cu gazon şi până la soluţiile cu taluz betonat sau dalat.
Malurile pot fi verticale sau înclinate, fiind necesară consolidarea lor, în funcţie de amenajările de mal, care
pot fi debarcader, clădiri de mal, plaje sau taluzuri înierbate.
Bordurile lacului se realizează din beton sau din piatră aparentă. Impermeabilizarea albiei se impune pe
terenuri nisipoase, cu excepţia lacurilor alimentate din pânza freatică. Fundul lacului şi eventual taluzul
poate fi betonat (vezi Cişmigiu), placat cu argilă, sau, pentru lacuri artificiale mici şi bazine, cu folii
speciale din materiale sintetice.
Alte amenajări pot fi stăvilarele şi ecluzele (vezi pe salba de lacuri Herăstrău, Floreasca, Tei, la trecerea din
unul în altul), cu staţii de pompare pentru reglarea nivelului apei. Acest tip de lucrări sunt prezente şi pe
cursul Dâmboviţei amenajate prin Bucureşti.

Apele curgătoare sunt cursurile râurilor naturale, mai mult sau mai puţin amenajate. La curba răului, în
partea concavă se produc eroziuni, iar în partea convexă se produc depuneri, aluviuni. Profilul malurilor
trebuie corectat şi consolidat, mai ales în perimetrl localităţilor străbătute de albie.

Căderile de apă sau cascadele sunt prezente în zone cu denivelări de teren. Acestea pot fi spectaculoase,
tumultoase şi zgomotoase sau mai liniştite, în funcţie de diferenţa de nivel. În grădinile mici, se pot realiza
casacade artificiale, eventual în serie, în terase, cu izvoraşe din conducte mascate cu staţie de pompare apă.
Cascada poate conduce şi la un bazin de apă mai mare, înconjurat de vegetaţie şi alei pietonale cu locuri de
odihnă şi promenadă. Un exemplu reuşit de amenajare peisagistică cu un râu artificial, cu salbe de cascade
pe el, vegetaţie şi alte elemente decorative este amenajarea pieţei centrale din municipiul Piteşti. Un alt sit-
parc, care s-ar cere amenajat şi reabilitat este Parcul Romanescu din Craiova.
Vegetaţia este o componentă esenţială a peisajului, având roluri multiple. Ea poate fi vegetaţie lemnoasă,
mai longevivă, compusă din arbori şi arbuşti. Utilizarea lor presupune cunoaşterea caracteristicilor
ecologice, aspect de care se ocupă în principal inginerii silvici.
Tipul de arbori determină forma coronamentului, înălţimea şi lăţimea acestuia. Masivele plantate mari
folosesc arbori ca: stejarul, fagul, paltinul, ulmul, frasinul, teiul argintiu, molidul, bradul şi pinul. În
grădinile mici se utilizează arbori de talie mică: arţar globulos, magnolii, meri ornamentali, cireşi japonezi,
tui, chiparos californian, sau arbori cu talie mică pentru aliniamente de contur.
Mărimea arbuştilor determină modul de folosire a acestora în diverse compoziţii. Arbuştii de talie mare:
liliac, sânger, soc, salcâm galben etc. echilibrează volumetria plantaţiilor vegetale de arbori, sau sunt
utilizaţi şi separat, în locul arborilor, în grădinile mici.
Contează mult silueta arborilor şi arbuştilor, în realizarea compoziţiilor plantate. Silueta lor se poate profila
pe covorul de gazon, pe alţi arbori sau arbuşti, ori chiar pe cer. Silueta poate fi columnară, piramidală,
ovoidală, globuloase, etalate (mai late decât înalte), tabulare (turtite) sau pletoase, ultimile sugerând calmul
şi relaxarea. Iarna, silueta arborilor lipsiţi de frunze pune în valoare coronametul, care poate fi remarcabl,
mai ales profilat pe cerul deschis, ori acoperit de zăpadă, când pare împodobit de sărbătoare.
Frunzişul contează mult, atăt după mărimea frunzelor, cât şi după colorit sau flori şi fructe. Conurile
florilor de castan, ca nişte candelabre, sau conurile de brad dau efecte peisagistice foarte agreabile.
Textura şi mărimea frunzelor poate fi diferită, de la o textură fină, cu frunze mici, ca la mesteacăn, până la
textură medie, ca la frasin, carpen, magnolie şi până la textură grosieră ca la platan, stejar, alun. Scoarţa
copacilor contribuie, de asemenea, la valoarea lor ornamentală.
Contează mult şi caracteristile biologice şi ecologice ale plantaţiilor, cum ar fi ritmul de creştere,
care poate fi lent, la stejar, tei, brad, tisă, fag, buxus, mediu – la majoritatea speciilor, sau repede crescător,
ca la plop, salcie, arţar, mesteacăn, sânger, forsitie, larice, pin de Himalaia brad duglas.
Longevitatea este mai mică la arbuşti, până la 50 de ani şi mai mare la arbori, până la 300 de ani.
Capacitatea de drajonare (formare de lăstari pe rădăcini), poate fi benefică sau deranjantă pentru alte specii.
Unele specii, cum ar fi cătina, au un caracter invadant.
Există şi o anumită toxicitate a unor elemente vegetale, care trebuie evitată. Astfel, tisa are frunzele toxice,
salcâmul galben- scoarţa, frunzele şi fructele, iar altele inflorescenţa, motiv pentru care nu se plantează în
incintele grădiniţelor, a şcolilor, sau căminelor de copii.
Comportamentul ecologic al plantelor este foarte important. Trebuie cunoscută rezistenţa la boli, la
dăunători şi la poluare, cerinţele de sol şi de climă fiind esenţiale, potenţialul peisagistic putând fi asigurat
numai în condiţii optime.
Există liste cu speciile de plante compatibile entru realizarea unor plantaţii coespunzătoare. Speciile
alogene, aduse din zone cu climă şi umiditate diferită, nu se aclimatizează întotdeauna la noi.
Din toate aceste motive, se recomandă ca plantaţiile să fie realizate şi intreţinute cu personal calificat în
silvicultură şi horticultură, rolul arhitectului peisagist fiind complementar, adică pentru concepţia de
ansamblu, circulaţii, zonerea funcţională, perspective şi proiectarea lucrărilor de sistematizare verticală.
Pentru realizarea şi reabilitarea peisajelor se formează, de regulă, arhitecţi specializaţi în
peisagistică, unele universităţi formând chiar prin instruire – astfel de specialişti.

Structura vegetaţiei se poate realiza prin diverse tipuri de grupare a arborilor şi arbuştilor. Peisajul poate
conţine masive de plantaţii, grupuri, aliniamente, garduri vii şi exemplare solitare. Pot fi planţii de tip
perdea (de protecţie), masive din arbori sau din arbori şi arbuşti. Grupările urmăresc forme piramidale,
astfel încât către exteriorul masivului sunt plantele cele mai scunde, eventual târâtoare. Pot fi masive
omogene, care constituie majoritatea într-un parc, sau eterogene de arbori şi arbuşti, care se compun din
specii forestiere. Grupurile se pot dispune liber sau într-o compoziţie geometrică. Aliniamentele plantate
pot fi cu distribuţie simetrică sau intercalată. În aliniamente arborii pot alterna cu arbuştii, putând fi
intercalate şi porţiuni de gard viu. Există distanţe minime ale trunchiurilor faţă de conducte de apă,
canalizare, gaze, termoficare şi cabluri electrce, care variază la arbori între 2 şi 4 metri, iar la arbuşti, în jur
de 1,5 m.
Arbuştii urcători alcătuiesc decoruri verticale tip pergole, umbrare, garduri, chioşcuri, sau placheză
calcanele unor clădiri.
Se pot utiliza şi pomi fructiferi, înclusiv în combinaţii şi ritmuri artistice, viţă de vie, urcată pe spaliere de
lemn, metal şi sârmă.

Vegetaţia erbacee cuprinde covorul verde de gazon, precum şi plante floricole de grădină, care formează
majoritatea, dar mai pot fi şi plante medicinale şi aromatice, graminee, ferigile şi unele legume decoratve.
Plantele floricole pot avea talie diferită, până la maximum doi metri.
Se pot amenaja borduri de plante floricole, combinaţii cromatice armonizate, pentru diverse sezoane sau
anotimpuri. Primăvara sunt plante floricole cu bulbi, ca lalelele, vara begonia,. Salvia şi petunia etc., iar
toamna predomină tufănele bienale, inclusiv cu bulbi.
Amenajările peisagisice florale se fac pe peluze, pe fond de gazon, spre a fi puse în evidenţă. Se folosesc
compoziţii tip mozaicuri, cu chenare perimetrale, simetrice ori asimetrice, în arabescuri, spirale, pătrate şi
dreptunghiuri, în petale florale, covoare florale şi borduri florale sau mixte.
Se utilizează adesea gramineele ornamentale, ferigile, plantele aromatice şi medicinale, chiar plante
legumicole.
În zone cu oglinzi de apă se aduc plantele acvatice.
Gazonul reprezintă principalul element peisagistic al unei grădini, care potenţează măreţia uni arbore,
frumuseţea unor flori, etc. Gazonul poate fi pentru agrement (sport, plajă, odihnă), pentru pajişti,
contemplare şi gazonul utilitar, la consolidarea taluzelor, malurilor de ape, a unor terenuri degradate etc.
Gazonul este, de regulă, un amestec de specii ierboase perene, care se menţin în timp. El se seamănă, sau se
aduce în brazde.

7.4. Organizarea spaţială a vegetaţiei în peisajele amenajate

Plantaţiile separă spaţiile destinate diverselor funcţiuni, cum ar fi terenurile de sport, locurile dejoacă
pentru copii, zonele de promenadă şi de odihnă, expoziţiile florale, spaţiile de lectură în aer liber,
amenajările de spactacole, zone gospodăreşti şi grupuri sanitare, ori vestiare sportive. Plantaţia joacă rol de
umbrire, domolire a vânturilor, fixare şi ameliorare a solului şi pantelor etc. Masa vegetală ecranează
privirea spre unele direcţii, orientând-o spre cele preferate, capete de perspectivă, clădiri, piese de apă,
monumente, covoare florale etc.
Vegetaţia delimitează alei, locuri şi nişe de odihnă sau jocuri, ordonând spaţiile funcţionale dintr-un parc
sau grădină publică. Plantaţiile trebuie sistematizate prin legare ori separare, în funcţie de compoziţia de
ansamblu. Unele se corijează prin tundere periodică.
Spaţiile deschise cuprind peluze şi ornamente cu flori, oglinzi de apă, microrelieful jucând un rol important.
Arborii înalţi pot juca rol de punct focal, dominantă de înălţime sau de punctare a unei zone. Plantaţia
trebuie să aibe naturaleţe, armonie şi echilibru. Plantaţia de mică ânîlţime, compusă din arbuşti şi garduri
vii este subordonată plantaţiei mari. Ea poate camufla aspecte inestetice, ori acoperi perspective
neagreabile. În cadrul decoraţiunilor florale, un rol important îl au trandafirii. Decoraţiile florale sunt
limitate ca arie, fiind asociate cu bazine, fântâni, statui, jardiniere, intrări în clădiri, lângă construcţii
importante, în apropiere de terase, fără a se disemina în tot cuprinsul compoziţiei peisagistice.
Circulaţia asigură percepţia gradată a peisajului şi componentelor sale. Deplasarea se face de regulă
pietonal, cel mult cu bicicleta sau cu trotineta. Traseul de circulaţie asigură fluenţa traficului şi confortul
deplasării, conexează obiectivele amenajate spre a fi privite, conduc spre anumite zone de interes
peisagistic şi asigură accesul facil al vizitatorilor din zonele de intrare.
Sistematozarea circulaţiei se face în funcţie de structura stradală exterioară, de stilul de compoziţie al
parcului sau grădinii, de relieful terenului, prezenţa apei, mărimea terenului şi de organizarea interioară a
spaţiului. Intrările sunt situate în puncte vizibile, la intersecţii de străzi, fiind dimensionate potrivit
importanţei lor.
Există alei de acces, de centură şi de distribuţie, intermediare, iar ca ierarhie, avem alei principale,
secundare şi de detaliu. Aleile pot fi rectilinii, curbe, ori sinuoase. Se evită intersecţia aleilor în unghi
ascuţit, ca să nu incomodeze traficul. În parcuri şi grădini se prevăd pieţe, ca locuri de întâlnire, având
dotări de interes, ca fântână sau ciuşmea, un bazin, o statuie, ori un aranjament floral, piaţa putând fi
flancată de bănci pentru odihnă.
Circulaţia se realizează pe alei, de 1,5-3,00 m. sau pe poteci, cu lăţimi sub un metru. Aleile carosabile, cu
lăţimi de 5-6,00 m., sunt necesare numai pentru uz gospodăresc, au trasee scurte, separat de pietonale şi în
zona construcţiilor de întreţinere. Parcajele interioare se limitează în zona periferică la intrarea de serviciu.
Construcţia aleilor se face cu pietriş mărunt, balast, dale de beton sau de piatră. Nu se recomandă alei
asfaltate, care contrastează cu cadrul natural şi nu sunt permeabile la ploi. Pavajele grădinilor ornamentale
ale unor palate sau monumente istorice pot fi realizate ornamental, după desene geometrice.
Pavajele decorative se pot realiza şi în compoziţii libere, asimetrice, în arabescuri, spirale şi alte forme mai
moderne. Spre a nu fi inundate la ploi torenţiale, aleile din parcuri şi grădini se amenajează cu cel puţin 10
cm. mai sus decât zona înconjurătoare, având pante longitudinale şi transversale, cu eventuale rigole de
scurgere a apei.
Vegetaţia din parcuri, grădini sau diverse incinte este însoţită de diverse amenajări constructive şi
decorative cu rol funcţional, dar şi estetic.
Bibliografie:
Simonds J. O. , Peisagistica, Paris, 1961;
Ana- Felicia Iliescu, Arhitectura peisajului, Editura Ceres, Bucureşti, 2003, pag. 110-257;
Gheorghe Ionaşcu, Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, 126
pag.;
Planificarea peisajului trebuie inclusă în politicile
de dezvoltare spaţială a teritoriului şi localităţilor

Capitolul 8

AMENAJĂRI PEISAGISTICE
ŞI METODOLOGIA PROIECTĂRII

8. 1. – Planificarea şi proiectarea peisajului

Planificarea peisajelor reprezintă acţiunea umană conştientă a autorităţilor administraţiei publice


locale, a specialiştilor şi a populaţiei, prin care se asigură ameliorarea calităţii peisajelor, care constituie
decorul cotidian de locuire a comunităţilor umane, sau care este traversat, de regulă de către călători sau de
către turişti. Planificarea peisajelor denotă preocuparea pentru îmbunătăţirea lor.
Există peisaje naturale, care prin diverse acţiuni umane s-au degradat, cum ar fi carierele de exploatare a
minereurilor de suprafaţă, anumite porţiuni de stâncării dislocate prin puşcare cu exploziv, urmele unor
alunecări de teren, a unei furtuni care a rupt sau scos din rădăcini arborii şi altele. Toate aceste zone
inestetice, diforme şi urâte trebuie luate în evidenţă pentru acţiuni de ameliorare.
Modalităţile prin care se realizează planificarea peisajelor au astfel în vedere următoarele etape de acţiune:
luarea în evidenţă a zonelor deteriorate din peisajul natural,
propunerea de proiecte de ameliorare prin lucrări de amenajare complexă,
procurarea resurselor necesare,
executarea lucrărilor de corecţie, conservare şi intervenţie proiectate, în diverse forme de parteneriat.
O legislaţie care să favorizeze acţiunea de protecţie şi de ameliorare a peisajelor poate stabili toate
premizele de acţiune şi obligaţiile actorilor antrenaţi şi interesaţi în proces.
De asemenea, evidenţierea tuturor zonelor deteriorate din peisaj trebuie avută în vedere prin planul de
amenajare a teritoriului zonal respectiv, dar mai ales, prin planul urbanistic general al localităţii, planuri
care, în final, cuprind şi propuneri concrete generale de gestionare şi pentru intervenţiile necesare, care nu
ţin loc de proiecte, dar pot sta la baza promovării acestora.
Există şi situaţii în care anumite porţiuni din peisaj, care reprezintă pajişti sau păşuni, sunt
proprietăţi particulare. În această situaţie, trebuie găsite soluţii adecvate pentru ambele părţi, atât pentru
proprietarul terenului, care poate primi o eventuală compensaţie, cât şi pentru publicul consumator de
peisaj.
În unele ţări mai avansate, s-a ajuns la situaţia că administraţia locală compensează pe proprietarii, care
datorită respectării măsurilor din proiecte pentru conservarea frumuseţii peisajului, pierd o parte din
uzufructul (profitul) ce l-ar putea obţine, dacă nu ar respecta normele de gestionare, stabilite în interesul
public general. Acest lucru nu este, deocamdată posibil la noi, datorită bugetului încă destul de sărac.
În literatura de specialitate (Iliescu A. M., 2003) se apreciază necesitatea respectării unor principii,
în proiectarea peisajelor, astfel:
principii funcţionale, care să asigure compatibilitatea funcţiunilor proiectate cu trăsăturile sitului existent,
asigurându-se de pildă, vecinătăţi compatibile, fluenţa circulaţiei auto şi pietonale, separarea circulaţiei
pietonale de cea auto, accesul facil la intrarile clădirilor etc.;
principii estetice, compoziţionale;
principii ecologice, care, de fapt sunt integratoare, cuprinzându-le pe celelalte;
principii tehnice, privind modul de amenajare;
principii economice, în limita posibilităţilor financiare ale beneficiarului;
principii cultural istorice, de menţinerea siturilor tradiţionale, fără modernisme gratuite, care pot
depesonaliza peisajul (ex. grădina Cişmigiu, Parcul Carol etc.).
Desigur că trebuie ţinut seama de condiţionările respective, pentru integrarea intervenţiilor umane în
contextul realităţilor existente şi în cerinţele modern.

Instrumente de planificare a peisajului.


Planificarea dezvoltării fizice a teritoriului şi aşezărilor umane permite luarea în considerare a
problematicii peisajului, dacă metodologia de elaborare a acestor planuri prevede acest lucru. Măsurile ţin
de legislaţia fiecărei ţări, precum şi de alte considerente complemetare.
Este necesară identificarea şi marcarea peisajelor, în special a celor protejate, elaborarea
regulamentelor de gestionare şi protecţie, organizarea gestionării efective a peisajelor protejate, prin
numirea unor administraţii permanente, precum şi punerea lor în valoare şi asigurarea controlului necesar.
Regulamentul trebuie să acorde o grijă deosebită calităţii construcţiilor şi amenajărilor noi introduse
într-un peisaj.
Este necesară şi o anumită încurajare financiară şi fiscală pentru stimularea preocupărilor de
protecţia, planificarea şi gestiunea peisajului.
Pentru peisaje deosebite, de importanţă naţională sau europeană ar trebui întocmite statute şi
regulamente speciale de gestiune şi asigurată funcţionarea unei administraţii specifice, cu un secretariat
permanent de lucru.
Desigur, calităţile în special estetice ale peisajului fac să fie indicat ca de determinarea peisajelor să
se ocupe, cel puţin ca specialişti- consultanţi arhitecţii şi urbaniştii.
Planificarea peisajelor trebuie să fie inclusă în cadrul tuturor politicilor sectoriale de dezvoltare, întrucât
toate au consecinţe directe sau indirecte asupra evoluţiei, calităţii şi protecţiei peisajelor.
Această ultimă măsură a fost adoptată prin documentul privind Principiile directoare pentru dezvoltarea
teritorială durabilă a continentului european, în anul 2000, la Hanovra, Germania.
Astfel, în cadrul programelor de protecţie a mediului, trebuie să se regăsească şi măsuri de protecţia
peisajelor naturale degradate, care, de fapt, ar trebui să facă obiectul unui program distinct, atât la nivel
central, cât şi local.
Autorităţile care ar trebui să se ocupe de un astfel de program ar fi cele de protecţia mediului, dar şi cele de
amenajarea teritoriului şi de urbanism.
În acest cadru, văile râurilor şi a lacurilor, bazinele fluviale şi litoralul Mării Negre, ca să nu mai vorbim de
Delta Dunării, trebuie să constituie zone de aplicare a unor programe integrate, abordate interdisciplinar,
care să asigure simultan şi măsurile adecvate pentru protecţia, conservarea şi ameliorarea peisajelor
respective.
Astfel de iniţiative pot face şi obiectul unor programe naţionale, care ar trebui promovate de guvern, prin
ministerul de resort.
De asemenea, astfel de programe ar putea fi propuse pentru finanţare din fondurile structurale ale Uniunii
Europene.
Proiectele destinate gestionării responsabile a patrimoniului natural din parcurile naturale instituite (prin
Legea nr. 5/2000), pot constitui un început şi un exemplu pentru celelalte zone.
În cadrul programelor de cultură, de protecţia patrimoniului cultural arheologic şi istoric, protecţia
peisajelor culturale, care oferă trasee de turism cultural, este o necesitate, întrucât ea asigură şi punerea lor
în valoare, introducerea acestora în circuitul public de valori.
Limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale şi luarea în considerare sistematică a riscului natural
- care se realizează conjugat cu măsurile de amenajare a teritoriului au în vedere şi protecţia calităţii
peisajului.
Catastrofe naturale, cum ar fi: cutremurele, alunecările de teren sau inundaţiile, trebuie avute în vedere, în
cadrul unui plan naţional care să conţină atât măsuri de prevenire, cât şi de înlăturare a urmărilor
dezastrelor naturale.
În acest sens, a fost promulgată şi Legea privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional,
secţiunea a V-a, Zone de risc natural (pentru habitat), nr. 575/2001.
Reglementarea menţionată se referă exact la cele trei tipuri de catastrofe naturale majore, care pot afecta
negativ condiţiile de habitat uman şi anume: cutremurele, alunecările de teren şi inundaţiile.
Râpele, versanţii dezgoliţi de vegetaţie sau alte zone dezagreabile pot fi plantate cu arbuşti şi gazon, prin
tehnologiile de intervenţie moderne.
Peisajul poate şi trebuie înfrumuseţat, mai ales în zonele publice vizibile şi mai ales în preajma localităţilor.
Decorul natural al peisajului reprezintă cadrul cotidian de viaţă a populaţiei, astfel încât acesta determină şi
nivelul de calitate a vieţii.
Primii actori, care trebuie să se ocupe de ameliorarea peisajului sunt autorităţile administraţiei publice
locale, alese de populaţie, care, însă, trebuie sprijinite de către populaţie şi de agenţii economici locali.
Fără parteneriat public- privat şi fără implicarea publicului beneficiar, nu se pot realiza măsuri de
anvergură.

8. 2. Elemente funcţionale şi decorative

Parcurile şi grădinile sunt dotate cu elemente construite şi amenajate specifice, care au funcţiuni necesare
acestor zone. Terasele, scările, zidurile de sprijin, bazinele diverse, pergolele şi colonadele, jardinierele,
adăposturile de grădină, podurile şi împrejmuirile – sunt o serie de elemente create de om, cu rol funcţional,
complementar vegetaţiei.
Terasele domină perspectivele asupra peisajului, către un lac, o vale plantată, sau un element de fundal, o
grădină cu aranjament floral etc. Terasele sunt însoţote de scrări, ziduri de sprijin, balustrade, ornamente
arhitecturale şi de artă plastică, fiind situate pe platforme cu taluzuri. Terasele se întâlnesc şi în parcurile
clasice şi în cele moderne, unde sunt amenajate adecvat.
Scările de grădină, diferite de cele ale clădirilor, urmăresc continuu panta terenului denivelat, având
podeste de odihnă adecvate, nu sunt abrupte, fiind chiar mai uşor de urcat şi având siguranţă în exploatare.
Treapta unei scări exterioare are lăţimi de 35 - 45 cm. şi înălţimi de 10 – 15 cm., fiind destul de odihnitoare.
Scara se incastrează în profilul terenului, mai ales când acesta este mai înclinat. În caz contrar, la pante
mici, se prevăd baterii de câteva trepte intercalate cu podeste (paliere) de odihnă succesive. Scările pot fi
drepte, curbe sau frânte.
Scara se realizează din materiale de construcţie adecvate, cum ar fi cu trepte tăiate în piatră brută, calupuri
de cărămidă înglobate în mortar pe cant, din beton, cu dale de beton, din lemn rotund sau fasonat etc.
Zidul de sprijin este de obicei realizat din piatră, sau din beton cu imitaţie de zidărie de piatră, putând fi
rustic, clasic sau modern. În grădini şi parcuri sunt preferate zidurile din piatră naturală, mortarul de
legătură fiind redus la strictul necesar. Între rosturile zidăriei se pot planta flori sau mici plante agăţătoare
ori arbuşti, realizându-se ziduri înflorate.
Pentru stabilitate, se prevăd fundaţii corespunzătoare la ziduri, iar în terenurile umede şi pentru scurgerea
apelor, către baza zidului se mai prevăd şi barbacane.
Bazinele cu apă reprezintă elemente atractive, putând fi asociate cu plante acvaice decorative şi cu peşti
ornamentali, combinate cu statui sau alte opere de artă plastică, ori chiar cu instalaţii de iluminat. În spaţii
largi, se amenajează oglinzi de apă aproape la nivel cu gazonul, care reflectă benefic peisajul exterior. Se
mai amenajează aşa-numitele partere de apă, agremetate cu flori şi decoraţii de buxus şi gazon.
Bazinul poate avea formă de pătrat, dreptunghi, circular, elipsoidal, stelar sau hexagonal. Bordurile,
realizate din beton turnat, mozaicat, sau cu dale - delimitează forma bazinului, punând apa în valoare.
Bazinul poate avea şi jocuri de apă, fântâni arteziene cu recircularea apei etc.
Cu instalaţii hidraulice costisitoare.

Pergola este o construcţie decorativă frmată din coloane sau perechi de stâlpi reuniţi la partea superioară
prin grinzişoare de lemn, pe care se ridică adesea plante agăţătoare, oferind astfel locuri agreabile de
staţionare cu umbrire. Ele fac trecerea între o clădire şi o grădină, formând un paţiu intermediar. Pergola se
face din lemn rotund, sau din lemn fasonat, uneori profilat, cu stâlpi de beton, zidărie sau de lemn. Mai apar
uneori şi pergole realizate ca galerii arcuite din elemente metalice, ca suport pentru plante.

Colonada specifică arhitecturii este compusă din coloane clasice dispuse în unul sau mai multe şiruri, care
încadrează un spaţiu, un monument, sau o oglindă de apă, o flacără, ori un grup statuar, putând consitui şi
un fundal al unei construcţii. Aspectul colonadei este decorativ, ridicând valoarea ambientală.

Jardiniera, un alt gen de dotare decorativă, se amplasează pe marginea teraselor, ca parapet al terasei sau
scării, coloritul plantelor incluse fiind benefic. În jardinieră se toarnă pământ fertil şi se pun plante sau flori,
fiecare cuvă având prevăzută o ţeavă de scurgere a apei suplimentare.
Adâncimea unei jardiniere este cam de 30 cm. pentru flori şi 40-60 cm. pentru arbuşti, fiind mai mare
pentru arbori. Jardinierele sunt volume geometrice diverse, ce pot fi mutate şi aşezate în ritm. Ele formează
mici grădini, care pot fi şi suspendate.

Adăpostul de grădină poate fi sub forma unui chioşc uşor din lemn, folosit pentru a ne feri de soare sau de
ploaie, ori pentru a admira perspectiva din jur. Ele pot avea un aspect rustic, clasic sau modern. Acoperişul
se realizează din şiţă, olane sau ţiglă, mai rar din tablă (profilată). Adăpostul sau chioşcul poate fi total sau
parţial deschis către exterior, fiind prevăzut cu grilaj, parapet de lemn, stâlpişori şi uneori cu geam de sticlă.
În grădinile publice mari se fac chişcuri mai mari în care cântă, în zilele de sărbătoare. potrivit unor tradiţii
mai vechi, reluate, orchestre sau fanfare militare.

Podurile pot fi necesare pentru traversarea unui râu sau mic lac, ori chiar a unoi văi mai mari. Podeţul este
un pod mai mic, ca deschidere, prevăzut cu balustrade. Podul poate fi orizontal sau arcuit, având
întotdeauna un parapet cu balustradă. O variantă mai redusă a podului este puntea, care poate fi şi mobilă,
pe frânghii, ori pe cabluri. Grădinile japoneze au mici punţi, sau dale de piatră ori beton prelungite, pentru a
sări dintr-o parte în alta a firului de apă.

Împrejmuirea se realizează din garduri vii, mascate în vegetaţie de arbori şi arbuşti, sau chiar prin
intermediul acestora. Spre exterior se mai folosesc garduri din plasă de sârmă vopsită neutru în verde,
ziduri pline sau profilate prefabricate. Pentru aspect rustic, se pot realiza şi garduri de nuiele pe pari de
lemn, ca la vechile construcţii rurale, ori garduri din scânduri fasonate şi profilate, de asemenea vopsite în
verde.
Împrejmuirile au rolul de a proteja parcul sau grădina de accesul unor animale, care pot deteriora masa
verde, ori de accesul unor oameni certaţi cu legea. Important este ca împrejmuirea să asigure securitatea
spaţiului, fără a fi remarcată în mod special, spre a nu deteriora imaginea naturală rustică.

8.3. Mobilier exterior, vase, piese de artă, echipamente şi accesorii

Mobilierul de grădină, vasele de grădină, jocurile de copii şi instalaţiile sportive, piesele de artă plastică şi
alte accesorii – reprezintă o altă categorie de dotări specifice, necesare în parcuri şi grădini. Elemente
nelipsite într-o grădină sau parc, băncile şi scaunele se amplasează dealungul aleilor şi în pieţele parcurilor

Băncile pot fi mobile, sau montate fix, izolat sau în şiraguri. Există şi bănci circulare. Ele se realizează din
piatră, beton, metal cu lemn, module de beton fasonat sau mai rustic, din lemn rotund, trunchiuri şi butuci
semifasonaţi. O bancă trebuie să fie comodă şi frumoasă, să ofere şi un confort termic. Forma, culoarea,
materialul şi finisajul se armonizează cu restul compoziţiei.
Vasele de grădină pot fi scunde sau înalte, ovale sau rotunde, decorate simplu, profilate sau vopsite.
Materialul este ceramică arsă, piatră sau marmoră. Ele se aşează pe podestele scărilor, pe balustrade sau pe
borduri ori postamente tip soclu, speciale. Se găsesc în grădini botanice, parcuri dendrologice etc.

Piesele de artă plastică pot fi statui, grupuri statuare, busturi, bazoreliefuri, obiecte artistice din metal,
sârmă ori turnate în beton. Dimensiunile lor se corelează cu cele ale spaţiului în care se amplasează.
Pentru o percepţie adecvată, ele se amplasează având un fundal, de regulă în cotrast cu piesa.
Unele obiecte de artă pot fi privite de jur împrejur şi atunci pot fi înconjurate de alei, pe când altele pot fi
privite doar din faţă şi lateral (bazoreliefuri, busturi etc.) şi atunci se amplasează pe un fundal verde.

Obiectele şi instalaţiile de jocuri se amplasează în locurile rezervate pentru joaca celor mici. Acestea pot
fi: bacul de nisip pentru preşcolari, leagăne diverse, carusele rotative, topogane, bazine mici de apă, bare
metalice de căţărat, piste pentru patine cu rotile, mici construcţii adăpost tip colibă, cabană, iglu etc.

Terenuri de sport. Pentru copiii mai mari care practică jocurile sportive, se amenajează mini-terenuri de
fotbal (20 x 40 m.) sau de handbal amatori (25 x 50 m.) terenuri sau ziduri pentru tenis, terenuri de volei şi
baschet, iar pentru tineri chiar terenuri normale pentru aceste sporturi. Platformele unor astfel de terenuri se
pot transforma iarna în patinoare.

Accesoriile sunt piese necesare amenajărilor peisagistice, cum ar fi: treiajele, panourile indicatoare şi
coşurile de gunoi. Treiajele sunt nişte panouri de tip grilă, alcătuite din şipci înguste de lemn, sau bare
subţiri de metal, aşezate în cruce, cu spaţii libere, pătrate sau romburi, mai mari ori mai mici.
Ele se vopsesc în verde, alb sau brun închis, fiind folosite pentru decorarea zidurilor şi calcanelor inestetice,
sau şi prin îmbrăcarea lor ca suprt, cu plante urcătoare, agăţătoare. Ele se montează la 5 – 10 cm. distanţă
de zidul suport.
Se pot folosi şi pentru compartimentarea sau flancarea unor pergole ori terase, ca separeuri de grădină
restaurant, ori cofetărie, de delimitare a nişelor de lectură la bibliotecile în aer liber etc. Ele delimitează aşa-
numitele săli de verdeaţă din parcuri şi grădini.
Panourile indicatoare marchează direcţiile de vizită şi de ieşire din parc, ori prezintă unele specii vegetale
sau florale rare, cu caracteristicile lor biologice.

8.4. Instalaţii tehnico- edilitare în amenajarea peisagistică

Alimentarea cu apă este necesară pentru: udarea plantelor, alimentarea bazinelor, fântânilor şi cascadelor,
pentru apă potabilă la ciuşmele şi la grupuri sanitare şi pentru spălat aleile, bazinele sau terasele.
Pentru udarea plantelor se utilizează ca surse fie reţeaua de alimentare cu apă a localităţii, fie un râu sau un
lac apropiat, o captare de izvor sau un puţ propriu, săpat sau forat.
Apa de udare trebuie să fie la termperatura mediului exterior, apa din puţuri fiind prea rece, astfel încât este
indicată stocarea prealabilă a apei în bazine, înainte de stropire a vegetaţiei.
Reţeaua de alimentare cu apă se pozează sub adâncimea de îngheţ şi este prevăzută cu hidranţi, la care se
pozează furtunul pentru udare, care asigură o rază de circa 20 m. Se foloseşte şi udarea prin aspersiune,
necesară pentru arbori şi arbuşti. Aspersoarele se cuplează la furtunurile cuplate la hidranţi.
Bazinele, fântânile şi cascadele necesită o apă limpede şi curată, apa de alimentare putând fi stocată în
bazine şi recirculată prin pompare, ele putând funcţiona neîntrerupt.

Canalizarea apelor uzate şi pluviale necesită un sistem de rigole deschise, cu guri de absorbţie, pentru
apa de suprafaţă, prevăzute cu grătar şi reţea de conducte subterane, care conduc, printr-un canal colector,
la un emisar. Pentru apele uzate, provenite de la grupuri sanitare sau anexe gospodăreşti se prevede o staţie
de decantare corespunzătoare, legată la canalul colector, înainte de deversare în emisar. Aşadar, avem un
sistem de canalizare deschis şi unul subteran.

Drenajul se utilizează în cazul unor terenuri umede, cu substrat de argilă, impermeabile pentru apa primită.
Drenurile pot fi şanţuri umplute cu pietre, fascine, tuburi perforate de ceramică sau de plastic, ori conducte
de ciment poros. Ele formează o reţea subterană care colectează apa în exces şi o evacuează la un emisar
natural, ori într-un puţ absorbant.
Drenurile se stabilesc pe direcţia pantei maxime de scurgere a terenului la distanţă de 5-10 m. unul de altul,
cu o înclinare minimă de 3% şi creşterea progresivă a diametrului, către emisar. Un dren poate avea 50- 60
m., lungime, putând ajunge şi la 300 m.

Instalaţia electrică asigură iluminatul corespunzător al parcului sau grădinii, având un rol funcţional, dar
şi decorativ. Corpurile de iluminat sunt tratate ca obiecte decorative, cu efecte diverse, putând fi montate pe
stâlpi ca lampadare sau jos, ca lămpi pitice. Iluminarea florilor se face prin becuri cu incandescenţă, pentru
a nu se denatura culorile. Traseul de iluminat urmează îndeaproape traseul vizitatorilor, al aleilor de acces.
Istalaţiile electrice de forţă pentru hihrofoare şi alte utilaje, sau de iluminat se realizează de către specilişti
electricieni, în colaborare cu arhitectul peisagist şi cu administraţia parcului amenajat.

8. 5. Scenariul de proiectare a peisajului

De regulă, o amenajare peisagistică se realizează pe baza unui proiect. Fazele de proiectare sunt, potrivit
legii, următoarele: studiu de pre-fezabilitate, studiul de fezabilitate, proiectul tehnic şi caietele de sarcini.
Acestea sunt obligatorii pentru investiţiile publice, parcurile şi grădinile oraşelor fiind spaţii de interes şi de
utilitate publică. Mai întâi trebuie ca beneficiarul, care poate fi primăria localităţii, ori administraţia
parcului – să elaboreze o Temă- program de proiectare, care stă la baza elaborării proiectului.
Ca investiţie publică, proiectul lucrării se încredinţează pe baza unei licitaţii publice de proiectare.
Trecerea la proiectare se face pe baza unui contract de proiectare încheiat şi a comunicării deschiderii
finanţării, care să confirme solvabilitatea beneficiarului, faţă de proiectant, garantând plata, la recepţia
fazelor de proiectare.
Documentaţia cuprinde, ca de obicei, piese scrise şi piese desenate.
La proiectul tehnic de execuţie, piesele scrise cuprind: comanda şi tema de proiectare, memoriul general şi
de arhitectură (elaborat de şeful de proiect, arhitect), memoriile de specialitate pentru instalaţiile sanitare de
alimentare cu apă şi canalizare, pentru instalaţiile electrice, sistematizare verticală şi drumuri etc., însoţite
fiecare de breviarele de calcul ale consumurilor, debitelor, dimensionării şi eventuale instrucţiuni de
exploatare. La acestea se adaugă antemăsurătorile, extrasele de materiale şi devizele realizate printr-un
program pe calculator şi în final, devizele pe obiecte şi devizul general al lucrării.
Ca piese desenate se elaborează:
planul de încadrare în zonă, la scara 1/25000 – 1/5000, după caz;
planul general de amplasament al zonei ce se amenajează peisagistic, la scară convenabilă, 1/5000, 1/1000,
sau chiar 1/500;
planuri de amplasare de detaliu, la scări convenabile: 1/100 sau 1/50 pentru decoraţia pardoselilor,
dispunerea jardinierelor, a pergolelor etc.;
detalii de execuţie pentru diverse piese de mobilier exterior de grădină, de artă, etc.la scări convenabile
(1/20, 1/5).
secţiuni transversale şi longitudinale prin zona amenajată, la scara 1/500,1/1000
La studiul de pre-fezabilitate şi fezabilitate se elaborează o documentaţie simpliicată, care cuprinde doar un
plan general de amenajare cu zonarea funcţională şi o evaluare generală. Acestea se elaborează pe baza
unei ridicări topografice a terenului, a unui studiu hidro-geologic şi a temei de proiectare.
Bibliografie:

• Simonds J. O. , Peisagistica, Paris, 1961;


• Ana- Felicia Iliescu, Arhitectura peisajului, Editura Ceres, Bucureşti, 2003, pag. 258- 281;
• Gheorghe Ionaşcu, Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002,
126 pag.;
• Gheorghe Ionaşcu, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, perspectiva ecologică,
Editura Tempus, Bucureşti, 2003, 202 pag.
Arhitectura creată în vatra carpato- danubiano- pontică
s-a încadrat organic în mediul natural şi în paleta de ritmuri
şi forme de relief pitoresc, care coboară treptat,
din catena munţilor, spre câmpia Dunării de jos.
… Ritmurile naturii au marcat creaţiile antropice.
(Păun Silvia,arh.,România, valoarea arhitecturii autohtone, Buc.,2003)

Capitolul 9

VALOAREA PEISAJULUI CULTURAL AUTOHTON

9. 1. Peisajul cultural românesc

Peisajul natural este marcat pretutindeni de prezenţa omului şi a creaţiilor sale antropice. Între
aceste creaţii ale omului, se remarcă în mod pregnant cele arhitecturale, de modelare a spaţiului, prin
diverse construcţii şi amenajări.
Nimic nu redă mai fidel amprenta istorico- spirituală a unui popor, sau a unei epoci trecute, decât
operele de arhitectură, dăltuite în piatră şi alte materiale.
Ambientul uman este, de regulă, croit armonios şi integrat mediului natural.
Locuitorii ţinutului carpato- danubiano- pontic au primit acest dar natural de ritmuri, de la relieful
pitoresc, modulat gradat, al arcului sub-carpatic, străjuit de bazinul inferior al fluviului Dunărea, caracter
aparte, imprimat şi transmis de civilizaţia pelasgo- tracă, a primilor agricultori europeni, aflată acasă, în
centrul de greutate a ariei sale major (Păun Silvia, 2003).
Arhitectura autohtonă, în special cea din mediul rural, s-a înscris în ritmul, modulat natural, al
spaţiului mioritic, cu alternanţa deal - vale , remarcată de Lucian Blaga. Arhitectura creată aici s-a încadrat
intim mediului natural suport, precum şi în paleta de ritmuri şi forme de relief, ce coboară treptat din catena
munţilor, spre câmpia Dunării de jos.
Construcţiile reuşite, integrate organic mediului în care sunt amplasate, reprezintă exemple majore
de trăire a, ceea ce numim, sentimentul spaţiului, relevant şi propriu arhitectului creator al ambientului
uman.
Profesorul Octav Doicescu definea admirabil arhitectura, ca fiind ,,spaţiul funcţional pe goluri”, pe
când sculptura este ,,spaţiul nefuncţional pe plinuri”.
Ritmurile naturii au marcat creaţiile arhitecturale. Natura caracteristică a spiritualităţii autohtone este
sentimentl solidarităţii cu întregul, cu macrocosmosul.
Peisajul cultural reprezintă peisajul natural, în care naturalitatea primordială, a fost potenţată marcant de
culturalitatea umană, prin creaţiile adăugate de om, creaţiilor naturii.
De aceea, culturalitatea trebuie să pună în valoare naturalitatea, potenţând-o cu valorile spiritualităţii
umane, iar nu s-o înlăture, degradând-o. Rolul viului este acela de a creea ordine şi organizare în universul
neviu. Cu alte cuvinte, creaţiile umane ar trebui, din principiu, să aibă un impact pozitiv asupa mediului
preexistent şi nicidecum un impact negativ. Criza ecologică reprezintă de fapt o criză de sistem a
civilizaţiei contemporane.
Valorile cadrului natural autohton sunt potenţate cu creaţiile umane, în majoritatea lor covârşitoare,
locuinţele familiale urbane, colective sau individuale şi gosăpodăriile oamenilor din zona rurală.
Arhitectura clădirilor şi gospodăriilor are meritul de a reprezenta cele mai fidel, standardul de locuire, de
frumos, tradiţia şi arta românească. Peisajul este marcat de toate aceste alcătuiri umane, învăluite în mantia
protectoare a naturii, cu geografia, relieful şi biodiversitatea ei
9. 2. - Spaţiul deschis, arhitectura deschisă
Arhitectura românească este o arhitectură deschisă către Soare, către lume, către om, prin intermediul
spaţiului intermediar, al celui de al treilea spaţiu, care face trecerea firească dintre spaţiul interior către cel
exterior, eliminând hotarele rigide. Trecerea gradată, în ritmuri de lumini şi umbre, din interior către
exterior şi invers, se realizează la noi, de milenii, prin intermediului prispei, a pridvorului, a cerdacului, a
foişorului. Este un mesaj de comunicare umană, de sociabilitate a oamenilor acestor locuri, ca şi de
comunicare a celor două spaţii, transmis în concepţia arhitecturii autohtone, din neolitic şi până astăzi
(Păun Silvia, 2003).
Casele mai vechi aveau foişorul mai mare, decât cele noi. Foişorul, această casă a dorului, ieşit mai mult de
sub acoperişul casei mari şi având propria straşină, era amplasat, de regulă, cu faţa spre miază zi, ca dealtfel
prispa sau pridvorul, numit, în anumite zone din Ardeal - verandă.
Foişorul este o încăpere deschisă a casei de locuit, care a fost adaptat cu uşurinţă, multiplelor cerinţe în
timp, ale familiei. El deschide procesul de locuire spre exterior, dialogul începând de dimineaţă, cu
constatarea stării vremii, prilej cu care se adaptează şi programul de activitate al zilei. Starea timpului,
înregistrată în zori, determină şi starea de spirit a oamenilor. (Berindan Cornelia, 1994).
Funcţiunile unui foişor, în ordinea apariţiei lor au fost următoarele:
de comunicare cu mediul natural, cu comunitatea exterioară locuinţei,
de supraveghere a gospodăriei, ca loc de muncă,
de odihnă, de belvedere şi de taifas,
de adăpost al intrării în casă,
de păstrare la umbră a vasului cu apă de băut,
de expunere a zestrei fetelor de măritat,
loc de primire a oaspeţilor în vreme de vară, ori de stat la sfat,
loc de luat masa, ori de lucru de mână artizanal,
loc de odihnă şi de somn, în nopţile de vară.
Unele din aceste funcţiuni se regăsesc, la o scară adecvată şi la celelalte tipuri de spaţii intermediare:
cerdac, prispă, verandă.
Una din cele mai vechi case cu foişor este cea neolitică de la Vădastra, din Oltenia, care are o vechime de
circa 6000 de ani.
Dar astfel de case s-au pastrat şi în alte regiuni, cum ar fi cele de circa 2000 de ani, de la Bucşani şi Şuici,
din Muntenia, apoi de la Medgidia, ori din Moldova, din judeţul Neamţ, ori de 6000 de ani, de la Straja în
Bucovina, la Zebil în Dobrogea, ori la Vâlcani în Banat etc.
Prezenţa casei cu prispă sau foişor, în mai multe zone ale României, dovedeşte vitalitatea substratului
comun pelasgo-tracu- dac.
Aceste construcţii demonstrează faptul că primii agricultori ai Europei, care au devenit sedentari în arcul
Carpatic şi pe Valea Dunării, au dovedit dintru început şi până în zilele noastre, o mantalitate deschisă,
proprie civilizaţiei carpato- danubiano- potice.
Pridvorul este o prispă mai dezvoltată, care are, de regulă, stâlpii şi balustrada din piatră, ori din cărămidă,
ca la biserici.
Mesajul străvechi din vechimea veacurilor a avut forţa de a determina preluarea şi adoptarea spaţiului
internediar, de legătură a interiorului cu exteriorul, chiar şi la locuinţa din blocuri, prin prezenţa loggiei
urbane, adesea prefabricată.
Arhitectura ţărănească a precedat-o pe cea urbană şi sacră şi le-a întrecut prin număr, prin varietate, prin
fantezie. În zeci de milenii, ea s-a putut rafina, mai mult decât oricare alta.
Arhitectura urbană a fost trecerea logică şi estetică a arhitecturii tărăneşti la nevoile oraşului şi orăşanului,
un imn închinat statului (Joja C., 1989).
Orice arhitectură urbană derivă, prin evoluţie, dintr-una rurală, primordială.

9. 3. - Spaţiul cu proporţii de aur.


În spatele a ceea ce numim a fi frumos, se află de fapt o anumită proporţionalitate, care se verifică prin
rapoarte geometrice.
Arhitecta Silvia Păun le numeşte trasee regulatoare, ele fiind ritmuri, esenţe şi sensuri de ordine şi frumos.
Studiile interbelice ale arhitecţilor G. M. Cantacuzino şi Cristofi Cerchez, sau cele ulterioare ale lui Adrian
Gheorghiu, Henrietei Delavrancea- Gibory şi ale lui Constantin Joja, ne călăuzesc către valorile
arhitecturale autentice, care utilizează proporţiile de aur.
Numai cei care, nu au respectat tradiţia, au pierdut aceste valori, cu semnificaţii adânci, filosofice, căci se
scurg de secole şi milenii. În căutarea legilor obiective ale frumosului, numărul de aur poate fi considerat ca
o constantă a fenomenului estetic, atât în natură, cât şi în arhitectura populară autentică (Păun Silvia, 2003).
În lumea mineralelor, numărul de aur se regăseşte în cristale, materii anorganice, care prezintă simetrii de
ordinul 4 şi 6. În regnul vegetal şi animal, numărul de aur abundă, numărul 5 fiind regăsit în spiralele
cochiliilor, dar şi în proporţiile corpului uman.
Vitruvius definea numărul de aur, ca valoarea unei proporţii între un minim de termeni, înţelegând prin
ordonare, relaţiile convenabile de mărime, care armonizează întregul cu părţile sale, relaţii care pot corecta
şi înfrumuseţa dimensionările strict utilitare. Detaliul şi ornamentul completează numai volumul, fără a-l
sufoca.
Numărul de aur este dat de raportul dintre 1+ radical din 5 supra 2, care este egal cu 1,618. El exprimă, cum
am arătat, legătura cea mai strânsă dintre întreg şi părţile sale componente.
Nu există superioritate arhitecturală a unui popor asupra altui popor, a unei epoci asupra altei epoci, a unui
stil asupra altui stil. (idem, op. cit.)
Figurile geometrice care conţin, în diferite moduri, numărul de aur, sunt:
dreptunghiul de aur, având raportul laturilor egal cu numărul de aur 1,618;
pentagonul regulat de aur, regăsit din siturile preistorice, până astăzi;
pentagonul stelat de aur;
triunghiul de aur cu unghi ascuţit de 36 grade,
triunghiul echilateral,
pătratul.
Este posibil ca proporţia de aur să fie unul din ritmurile ordonatoare, sau, cum spunea Platon, ritmul
sufletului lumii.
Acest raport, susţine arh. Silvia Păun, s-a impus ca rezultat al cercetării. Prezenţa de milenii, a raportului de
aur în arhitectură, este propice reintegrării omului în mediul natural. Proporţiile de aur în spaţiul antropic
armonizează ritmurile fiziologice umane cu ritmul cosmic, contribuind la creşterea gradului de coerenţă al
fiinţei umane, semnalul cosmic transformându-se în semnal de conştiinţă, reechilibrând planul psihic (Păun
Silvia, 2003).

9.4. - Arhitectura la scara umană


În România, arhitectura autohtonă este concepută la scară umană, chiar şi în edificiile de cult. Concepţia
oglindeşte mentalitatea specifică românilor, de a se reculege în spaţii intime, la scara şi măsura cerută de
smerenia omului. Forţa şi demnitatea unor biserici, de dimensiuni impresionante, impuse prin supleţea şi
harul proporţiilor, fără ostentaţie, oferă o lecţie a măsurii cu care trebuie să ne alcătuim creaţiile
arhitecturale pentru locuire şi reculegere (Păun Silvia, 2003).
Exemple de păstrare a scării umane a construcţiilor, găsim atât ca arhitectură din lemn, cât şi din cărămidă
şi piatră. Lipsa de trufie şi modestia reculegerii profunde se vădeşte, cel mai bine, în arhitectura troiţei.
Una dintre cele mai frumoase lecţii de smerenie şi de respectare a scării umane a edificiilor ridicate în
cărămidă şi piatră, ne-o dau meşterii care au edificat bisericile lui Ştefan cel Mare al Moldovei, prezente
atât în Moldova, dar şi în Ardeal, Ţara Românească şi la muntele Atos, care domnitor îl avea drept
duhovnic, pe celebrul Daniil sihastrul. Fie că sunt simple locuinţe, conace sau palate, biserici ori ctitorii
domneşti, construcţiile ilustrează, prin arhitectura lor, măsura şi sobrietatea autohtonă oferită, cu dragoste şi
fără ostentaţie Creatorului.
Petru Rareş îi urmează exemplul lui Ştefan, iar mai târziu, în Ţara Românească, Constantin Brâncoveanu a
identificat, prin stilul brâncovenesc, stimulând redescoperirea vocaţiei europene a arhitecturii şi artei
autohtone româneşti (idem).
Arhitectura autohtonă din teritoriul românesc oferă un exemplu de acord ideal şi armonie între volum,
materiale şi tehnologie. Schematizarea deliberată a formelor şi croiala lapidară a alcătuirilor constructive
constituie un exemplu de creaţie arhitecturală a meşterilor populari neşcoliţi în arhitectură.
Arhitectura autohtonă a lemnului, practicată de milenii, oferă exemple de măiestrie ajunsă la superlativ.
Se consideră că arhitectul Ion Mincu a fost fondatorul arhitecturii în stil românesc, de la sfârşitul veacului
XIX.
Pledoaria mea, din acest capitol, pentru valoarea arhitecturii autohtone româneşti, în cadrul unei scrieri de
peisagistică pentru arhitecţi şi alţi interesaţi de subiect, o consider justificată pentru determinarea calităţii
peisajului antropizat.
Ea este extrasă din studiile aprofundate ale unor cercetători de marca, cum au fost arhitecţii: Octav
Doicescu, pe care l-am ascultat ca student, Constantin Joja, cu care am avut şansa să dialoghez în anii 90,
asupra arhitecturii româneşti.
Dar, cea mai bună sursă de informaţii, a fost, mai ales, pasionata şi delicata, arhitect Silvia Păun, cu care
am colaborat ani de-a rândul, învăţând să discern valorile şi încercând s-o ajut prin obţinerea unor
informaţii şi materiale din teritoriu, câtă vreme, în periada 1990-2003, am lucrat în departamentul de
urbanism şi amenajarea teritoriului din ministerul de resort, având anumite posibilităţi de fructificarea
legăturilor cu colegii arhitecţi din teritoriu.
Chiar şi studiile de conservare a cetăţilor dacice din munţii Orăştiei, precum şi alte studii la care am fost
promotor şi responsabil în cadrul ministerului, mi-au fost uneori sugerate de regretata doamnă, care a fost
nepreţuita arhitect Sivia Păun.
Nu poţi avea un demers orientat benefic şi productiv, ca funcţionar public în ministerul de resort, dacă nu te
sprijini pe specialiştii de marcă ai domeniului, sprijinindu-i la rândul tău.
Pledoaria asupra calităţii peisajului, rezultat ca urmare a unei arhitecturi realizate la scara umană, nu cred că
mai trebuie argumentată suplimentar.

Bibliografie:

Joja Constantin, Actualitatea tradiţiei arhitecturale româneşti, Editura tehnică, Bucureşti, 1984;
Joja Constantin, Arhitectura românească în context european, Editura tehnică, Bucureşti, 1989;
Păun Silvia, România – valoarea arhitecturii autohtone, Editura Per Omnes Artes, Bucureşti, 2003;
Ionaşcu Gheorghe, Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, perspectivă ecologică,
Editura Tempus, Bucureşti, 2003;
Peisajele protejate trebuie să facă obiectul unor preocupări
oficiale ale autorităţilor administraţiei publice centrale şilocale,
care să înceapă cu instituiirea şi reglementarea protecţiei acestora

Capitolul 10

REGLEMENTĂRI PRIVIND ZONELE PROTEJATE ŞI PEISAJUL

Diversele organizaţii europene şi mondiale au acordat o atenţie specială zonelor protejate din teritoriu, care
adăpostesc specii unice, reprezentative şi autentice de floră şi faună, constituindu-le în zone protejate, sub
diverse denumiri.
Deşi există şi o categorie specială de peisaje protejate, peisaje semnificatie ca valoare şi frumuseţe ori
bogăţie – se regăsesc în majoritatea celorlalte zone protejate instituite.
În România, zonele protejate au fost instituite, cum am mai amintit, prin Legea privind amenajarea
teritoriului naţional, secţiunea a III-a, Zone Protejate, nr. 5 din anul 2000.
Reglementări speciale privind delimitarea principalelor peisaje şi protecţia acestora, încă nu au fost
elaborate. S-au elaborat unele studii, mai mult cu caracter de documentare, care au fost dezbătute la o
reuniune privind peisajul, desfăşurată la Tulcea, la inceputul lunii mai 2004, în prezenţa unor invitaţi
străini.
Principalele organizaţii care au instituit şi ierarhizat zonele protejate din teritoriu, inclusiv cele peisagistice,
sunt:
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor (UICN),
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO),
Comisia Comunităţii Europene (C. E. E. ),
Consiliul Europei, prin Rezoluţia nr. (73) 30, adoptată în 26 octombrie 1973.

10. 1. - Propunerile Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor (U.I.C.N.),


pentru clasificarea zonelor protejate, cu patrimoniu natural, cuprind 10 categorii diferite şi anume:
Rezervaţii ştiinţifice – rezervaţii naturale,
Parcuri naţionale,
Monumente naturale – zone cu particularităţi naturale marcante,
Rezervaţii naturale pentru conservare – sanctuare ale faunei,
Peisaje protejate,
Rezervaţii de resurse,
Zone biotice naturale – rezervaţii antropologice,
Zone administrate cu utilizări multiple – zone sau resurse administrate,
10. Rezervaţii ale biosferei şi situri naturale ale patrimoniului mondial.
Categoriile 9 şi 10 ale sistemului de clasificare al U. I. C. N. corespund zonelor protejate care fac parte din
programele internaţionale şi care prezintă o deosebită importanţă pentru conservarea naturii.
Pesajele protejate cuprind peisaje naturale de importanţă naţională, caracterizate prin interacţiunea
armonioasă a omului şi a peisajului şi oferă posibilităţi de destindere şi de turism, în cadrul stilului de viaţă
şi a activităţilor economice normale ale regiunii.
Aceste zone servesc deasemenea interese ştiinţifice, culturale şi educative. Ele sunt diverse din punct de
vedere ecologic şi au un caracter şi dimensiuni variate, dată fiind marea diversitate a peisajelor
seminaturale sau a caracteristicilor culturale în lume, este posibil ca acestea să fie clasate în două mari
categorii:
peisaje cu calităţi estetice deosebite, care rezultă din interacţiunea omului şi a naturii. Acestea reflectă
fenomene culturale, cum ar fi tradiţiile, obiceiurile, credinţele, organizarea socială (la noi în obştii), sau
tehnicile de exploatare a pământurilor. Aceste zone se caracterizează prin tipuri de aşezări umane
atrăgătoate din punct de vedere estetic, sau unice în felul lor. Tipurile tradiţionale de exploatare
(agricultură, păşunat, pescuit) constituie elementul dominant, zona trebuind să fie suficient de mare, pentru
a asigura integritatea peisajului respectiv;
peisajele – parte integrantă a regiunilor naturale pe care omul le administrează intens, pentru activităţi de
destindere în general şi pentru turism în special. Acestea sunt zone naturale sau pitoreşti, situate de-a lungul
coastelor litorale, pe malul lacurilor, în regiuni de deal şi de munte, pe firul văilor, sau pe platouri de podiş,
aproape de rute turistice sau de centre de locuit, care oferă un peisaj deosebit şi prezintă variaţii climatice.

10. 2. Propunerile Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U. N. E. S. C.
O.) se axează pe două mari categorii de zone protejate excepţionale, la scară mondială şi anume:
Rezervaţii ale biosferei, care au fost organizate într-o reţea mondială de rezervaţii ale biosferei, de către
Programele UNESCO pentru om şi biosferă. Fiecare rezervaţie a biosferei cuprinde unul sau mai multe din
următoarele elemente:
exemplare reprezentative de biomi naturali, comunităţi unice de plante şi animale sau regiuni care conţin
elemente neobişnuite sau prezintă un interes excepţional,
peisaje armonioase, care rezultă din modurile de utilizare tradiţională a siturilor,
ecosisteme modificate sau degradate, care pot fi readuse la condiţiile naturale mai favorabile.
Gestionarea responsabilă corespunzătoare a unei rezervaţii a biosferei, necesită instituirea următoarelor
zone specifice:
zona naturală, de restricţie maximă,
zona tampon (între zona protejată şi restul teritiriului),
zona de restaurare (ecologică),
zona de cultură stabilă.
Situri ale patrimoniului mondial, care au fost desemnate prin Convenţia Internaţională pentru protecţia
patrimoniului mondial, natural şi cultural ( UNESCO, 1972), care a permis regiunilor de valoare universală
remarcabilă, să fie considerate situri ale patrimoniului mondial. Pe baza criteriilor stabilite prin Convenţie,
de către naţiunea semnatară pentru sit, aceste regiuni excepţionale trebuie recomandate ca atare,
Comitetului Internaţional al Patrimoniului Mondial, spre a fi declarate situri ale patrimoniului mondial.

10.3. Comisia Comunităţii Europene (C. E. E. ) are pentru zonele protejate o clasificare în opt
categorii, cu grade de protecţie diminuat, de la 1 la 8, astfel:
Rezervaţia naturală integrală,
Rezervaţiile naturale,
Parcurile Naţionale,
Peisajele naturale sau semi-naturale,
Peisajul rural protejat,
Monumentele şi siturile naturale protejate,
Zone protejate specifice,
Centuri verzi.
Dintre acestea, în cadrul tematicii noastre de peisagistică, ne interesează în mod special, categoriile 4 şi 5.
Peisajele naturale sau semi-naturale sunt regiuni protejate, acoperite de vegetaţie naturală sau semi-naturală
(întreţinută de om), care prezintă un deosebit interes biologic sau peisagistic, (cum ar fi zonele umede sau
pădurile).
Peisajele naturale ori semi-naturale protejate pot adăposti rezervaţii naturale, rezervaţii forectiere, rezervaţii
de vânat, sanctuare, sau alte forme de rezervaţii. O asemenea zonă poate îndeplini mai mult decât o
funcţiune: conservarea naturii, activităţi forestiere, loisir, precum şi protecţia solurilor contra speculei
funciare. Dacă protecţia nu este prezăzută în legislaţia naţională (cum este cazul României), ea trebuie
instituită prin decizii relative la amenajarea teritoriului sau printr-un regulament elaborat de către
administraţia centrală, mai ales pentru construcţiile ridicate de persoane străine de regiunea şi pentru
adăpostirea turiştilor. Este preferabil ca gestionarea ansamblului zonei să fie încredinţată administraţiei
centrale.
Zonele naturale şi semi-naturale protejate sunt nelocuite, sau slab locuite, numai de către persoanele ale
căror actuivităţi sunt compatibile cu protecţia acestor zone. Zona este, în general, accesibilă pentru mersul
pe jos, iar în anumite rezervaţii vehiculele sau bărcile fac obiectul unor reglementări speciale. Zonele
naturale sau semi-naturale protejate, care se pretează scopurilor recreative, trebuie să cuprindă amenajări
destinate informării publicului, cum ar fi drumurile însemnate, centrele de primire a vizitatorilor etc.
Peisajul rural protejat este o vastă întindre de pământuri cultivate, care prezintă un peisaj semi-natural.Ca
regulă generală, domină agricultura, dar peisajul prezintă anumite caracteristici tradiţionale, cum ar fi:
mărăcinişuri, stufărişuri, heleştee, râuleţe, islazuri de munte etc. Această zonă este bogată în elemente care
prezintă interes din punct de vedere biologic şi cultural. Ansamblul peisajului este agreabil vederii şi poate
cuprinde rezervaţii naturale.Populaţia trăieşte în ferme, case, sate sau chiar în mici oraşe, care se integrează
bine în peisaj. Patrimoniul biologic, cultural şi estetic este protejat cât mai eficient cu putinţă, prin
reglementări ale activităţilor de construcţie sau printr-o gestionare de ansamblu, încredinţată unui organism
central, care reglementează şi controlează folosinţa terenurilor, extinderea zonelor populate şi popularea.
Aspectul recreativ este important, indiferent că este vorba de perioada de o singură zi sau de o durată mai
mare de timp. Pe cât este posibil, echipamentele destinate activităţilor de destindere vor trebui amplasate în
afara acestei zone sau la periferia ei.
Centurile verzi cuprind spaţii rurale amenajate, parcuri plantate cu arbori şi cu arbuşti şi care cuprind
eventual zone de oglinzi de apă etc.Centurile verzi sunt destinate să servească de ecran protector pentru
peisajele rurale situate în proximitatea aglomerărilor urbane, în scopul impiedicării urbanizării şi poluării
spaţiului rural şi pentru a oferi orăşenilor spaţii recreative.Dacă aceste spaţii sunt amenajate în mod
judicios, mai ales prin tehnici de amenajare naturală a peisajelor, ele pot deveni pe termen lung peisaje
semi-naturale. Protecţia şi modul de gestionare a acestor zone ţine de competenţa autorităţilor regionale şi
locale

10. 4. Consiliul Europei, prin Rezoluţia nr. (73) 30, adoptată în 26 octombrie 1973, a propus o
terminologie europeană de zone protejate, bazată pe clasificarea în patru categorii, primele două fiind zone
protejate strict, iar celelalte două fiind cu măsuri de protecţie mai reduse.
Categoria A se bazează, în primul rând, pe interesul ştiinţific: grupează teritoriile (rezervaţiile) protejate de
o manieră absolută, în afara oricărei intervenţii umane. Au acces în aceste zone numai cercetătorii
ştiinţifici, dar şi aceştia numai cu permis special. Interesul major priveşte protecţia naturii şi neamestecul
omului în evoluţia naturală a ecosistemelor. Zonele clasate în categoria A sunt astfel sustrase definitiv
activităţilor umane, perturbatoare a echilibrelor naturale, constituind zone de referinţă şi rezerve biologice
potenţiale, în vederea regenerării şi repopulării zonelor degradate.
Categoria B reuneşte teritoriile pentru care conservarea patrimoniului natural (floră, faună, sol, apă, etc.)
constituie un obiectiv major, în care orice intervenţie artificială susceptibilă să altereze aspectul, compoziţia
şi evoluţia naturii este interzisă. Interesul ştiinţific este important, totuşi, anumite amenajări pot fi
autorizate, în zone bine definite, în cadrul unor severe reglementări.
Pot fi, de asemenea, tolerate anumite activităţi umane tradiţionale, cu condiţia ca acestea să nu contravină
scopurilor conservării. Orice activitate umană modernă este interzisă. Pot fi admişi vizitatori, cu condiţia
respectării stricte a reglentărilor.
Categoria C cuprinde zone care prezintă un interes incontestabil, pentru valoarea culturală şi estetică,
pentru ocrotirea peisajului şi echilibrul ecologic. Activităţile umane tradiţionale sunt admise, dar sunt
reglementate, fiind tolerate anumite activităţi umane moderne, dar acestea trebuie să facă obiectul unor
reglementări adaptate zonei.
Zona prezintă interes şi pentru activităţile de loisir, pentru buna circulaţie a turiştilor, anumite amenajări
recreative permise în anumite zone clar delimitate, cu condiţia de a rămâne compatibile cu obiectivele de
protecţie.
Categoria D grupează în general, teritorii vaste pe care se desfăşoară activităţi de loisir de calitate, în care
principiile conservării patrimoniului natural sunt luate în consideraţie. Pot fi incluse aici monumente
naturale, proprietăţi private, sate etc., prezentând un interes, înainte de toate, recreativ, de destindere şi
repaos, dar şi un interes cultural, estetic şi natural.
Amenajările pentru destindere necesită totuşi anumite dezvoltări culturale, sportive, recreative, iar
activităţile umane tradiţionale sau moderne compatibile cu obiectivele avute în vedere sunt în general
permise.
Circulaţia cu vehicule motorizate, în scopuri turistice, este liberă, dar poate fi reglementată în anumite zone,
care prezintă interes special, cum ar fi monumente ale naturii, floră şi faună, restricţiile vizând doar
asigurarea obiectivelor de protecţie a zonei şi peisajului.

10.5. Reglementări de bază, speciale şi complementare privind peisajul

Problematica peisajului a fost enunţată încă din anul 1992, când, la Rio de Janeiro, în Brazilia, a avut loc
Conferinţa mondială O.N.U. privind Mediul şi Dezvoltarea, care a emis Agenda XXI, pentru dezvoltare
durabilă.
Convenţia Europeană a Peisajului încheiată la Florenţa, în anul 2000, se aplică întregului teritoriu al ţărilor
semnatare din Europa, privind spaţiile naturale, rurale, urbane şi periurbane. Ea include, de asemenea, apele
interioare curgătoare şi stătătoare, precum şi apele maritime. Convenţia se referă atât la peisajele cotidiene,
cât şi peisajele degradate.
Convenţia a avut ca principal obiectiv promovarea protejării, gestionării şi amenajării peisajelor şi
organizarea cooperării europene în acest domeniu.

Reglementările europene complementare Convenţiei, care acţionează pe diverse domenii adiacente, sunt
următoarele:
Convenţia pentru conservarea naturii sălbatice şi a mediului natural al Europei, încheiată la Berna, la 19
septembrie 1979;
Convenţia pentru protejarea patrimoniului arheologic, revizuită la 16 ianuarie 1992, în La Valleta;
Convenţia-cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor sau autorităţilor locale,
încheiată la Madrid, la 21 mai 1980, cu protocoalele adiţionale ulterioare;
Carta Europeană a autonomiei locale, semnată la Strasbourg, la 15 octombrie 1985;
Convenţia privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro, Brazilia, la 5 iunie 1992;
Convenţia privind protejarea patrimoniului mondial, natural şi cultural, încheiată la Paris, la 16 noiembrie
1972 şi
Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la procesul decizional şi actul de justiţie, în
materie de mediu, semnată la Aarhus, la 25 iunie 1998.
Toate aceste conveţii au fost, ulterior încheierii lor, ratificate şi de către România, prin diverse legi. Ele
alcătuiesc astfel, un sistem de reglementări, care se referă, direct sau indirect, la întreaga problematică a
peisajului.
În acest mod, se poate afirma că, problematica peisajului a fost deja instituţionalizată în România, dar
important este ca ea să facă obiectul unor intervenţii benefice concrete, a unor proiecte urmate de lucrări
efective de amenajare, care să ne infrumuseţeze peisajul cotidian, ameliorându-ne astfel calitatea vieţii.
10. 6. - Concluzii privind reglementările

În România, s-a emis, până în prezent (2004), o singură reglementare mai importantă de protecţie a
peisajului, în ceea ce priveşte pe cel din zonele protejate şi anume Legea privind aprobarea Planului de
amenajare a teritoriului naţional, Secţiuea a III-a, Zone protejate, nr. 5/2000 (publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I-a, nr. 152/12.04.2000).
Totodată, prin Legea privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, nr. 350/2000, s-au creat condiţii
generale de asigurare a protecţiei, prin elaborarea unor planuri de amenajare a teritoriului şi de urbanism,
precum şi regulamente de gestionare responsabilă a zonelor protejate, astfel încât obiectivele de protecţie să
poată fi stabilite, supravegheate şi respectate.
Alte reglementări speciale de ansamblu sau de deltaliu privind protecţia, conservarea şi ameliorarea
peisajului încă nu au apărut, fiind necesară intervenţia orientată mai fermă a autorităţilor centrale din
domeniu, dublată de iniţiativa şi preocuparea concretă de prtecţie a autorităţilor adminisraţiei publice
cenrale.
În România, regulamentele anexă la planuri zonale de urbanism sau de amenajare a teritoriului, pentru
peisaje protejate de interes naţional şi regional, sau zonal, pot fi aprobate la nivel central, chiar prin
Hotărâre a Guvernului.
Din pacate, până în prezent, nu s-a acţionat suficient de orientat pentru instituirea tuturor zonelor şi
peisajelor protejate la nivel central şi local, astfel că nu există metodologii corespunzătoare, în cadrul
activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, care să constituie un ghid util pentru Consiliile
locale.
Categoriile de zone naturale protejate cu patrimoniu peisagistic clasificate de cele patru organisme
europene şi internaţionale menţionate, nu au fost încă instituite oficial în România. Astfel, dintre cele 10
categorii prezentate în clasificare U,. I. C. N., prin Legea nr. 5/2000, de aprobare a Planului de amenajare a
teritoriului naţional, secţiunea a III-a, Zone Protejate, au fost precizate şi listate categoriile privind:
parcurile naţionale, rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiile naturale şi monumentele naturii.
Este de menţionat că, Legea nr. 5/2000, instituie şi categoria de rezervaţii ale biosferei, în cadrul tipologiei
stabilite, enumerând trei astfel de rezervaţii pentru România, dar nu enumeră şi situri ale patrimoniului
mondial, cum este simultan Rezervaţia Biosferei Delta Dunării.

Bibliografie

• Nomenclatorul zonelor protejate continentale al organizaţiilor internaţionale: U. I. C. N., U. N. E. S.


C. O., Comisia Comunităţilor Europene şi Consiliul Europei, nepublicat;
• Ionaşcu Gheorghe, Problematica Zonelor protejate din teritoriu şi din aşezări umane, în revista
Mediul înconjurător, vol. V, nr. 4/1994;