Sunteți pe pagina 1din 164

Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru Învăţământul Rural

GEOGRAFIE

Geografie urbană şi rurală

Ioan IANOŞ

2005

© 2005

Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru Învăţământul Rural

Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării

ISBN 973-0-04223-3

Cuprins

CUPRINS

1. DEFINIŢIA GEOGRAFIEI URBANE. ORAŞUL ŞI

FORMELE SALE DE CONCENTRARE

1

1.1.1.Obiectivele unităţii de învăţare nr.1

1

1.1.2.Definiţia geografiei urbane

2

1.1.3.Evoluţia gândirii în geografia urbană

5

1.1.4.Şcoala românească de geografie urbană

12

1.1.5.Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului

16

1.1.6.Forme de concentrare urbană

21

1.1.7.Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare

26

1.1.8.Lucrarea de verificare nr.1

28

1.1.9.Bibliografie minimală

29

2. ORAŞUL ŞI STRUCTURA SA MAJORĂ

30

2.1.1.Obiectivele unităţii de învăţare nr.2

30

2.1.2.Oraşul ca entitate operaţională în geografia urbană

31

2.1.3.Componentele majore ale oraşului

35

2.1.4.Structura internă a oraşului

39

2.1.5.Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare

45

2.1.6.Lucrarea de verificare nr.2

46

2.1.7.Bibliografie minimală

47

3. ECONOMIE ŞI FUNCŢII URBANE. ZONE DE INFLUENŢĂ

URBANĂ

48

3.1.1.Obiectivele unităţii de învăţare nr.3

48

3.1.2.Economia urbană

49

3.1.3.Funcţii urbane

53

3.1.4.Zone de influenţă urbană63 3.1.5.Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare

69

3.1.6.Lucrarea de verificare nr.3

70

3.1.7.Bibliografie minimală

71

Cuprins

4. SISTEMUL URBAN

72

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.4

72

4.2. Sistemul urban – definiţie şi entităţi similare

73

4.3. Caracteristicile sistemului urban

76

4.4. Factori care influenţează configuraţia generală a sistemelor urbane

86

4.5. Elemente privind controlul evoluţiei sistemelor urbane

88

4.6. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare

90

4.7. Lucrarea de verificare nr.4

92

4.8. Bibliografie minimală

93

4. SPAŢIUL RURAL. DEFINIŢIA GEOGRAFIEI

RURALE

94

5.1.1.Obiectivele unităţii de învăţare nr.5

94

5.1.2.Spaţiul rural

95

5.2. Geografia rurală, concepte, noţiuni şi principii

98

5.3. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare

106

5.4. Lucrarea de verificare nr.5

107

5.5. Bibliografie minimală

108

6. HABITATUL RURAL

109

6.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.6

109

6.2. Caracteristici de bază ale habitatului rural

110

6.3. Clădirile, componente de bază ale satului

117

6.4. Diversitatea tipurilor de sate

120

6.5. Tipuri funcţionale de sate

125

6.6. Elemente de geografia satului românesc

130

6.7. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare

134

6.8. Lucrarea de verificare nr.6

136

6.9. Bibliografie minimală

137

7. SPAŢIUL AGRICOL. PROPRIETATEA ŞI

EXPLOATAREA TERENURILOR

138

7.1

Obiectivele unităţii de învăţare nr.7

138

7.2.

Spaţiul agricole

139

7.3.

Diversitatea formelor de proprietate funciară

144

7.4.

Exploatarea terenurilor agricole

149

7.5.

Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare

155

7.6.

Lucrarea de verificare nr.7

157

7.7.

Bibliografie minimală

158

Introducere

INTRODUCERE

Urbanizarea este una dintre caracteristicile cele mai impresionante ale societăţii umane, considerată ca o componentă de bază a globalizării. Multiplicarea numărului de oraşe, supradimensionarea altora, impactul acestora asupra spaţiului rural sunt doar câteva din elementele ce urmează a fi prezentate în acest curs. Paralel cu procesul de urbanizare are loc un proces de schimbare la nivelul mediului rural, a cărei diversitate trebuie căutată în trăsăturile concrete ale spaţiului geografic. procesul de adaptare a omului la mediul fizic. De altfel, am putea considera urbanizarea ca fiind un proces de amploare rezultând din adaptarea omului la un mediu social-economic caracterizat prin concentrarea exponenţială a populaţiei şi activităţilor economice în anumite arii geografice, iar fenomenele rurale ca o adaptare a acestuia la mediul fizic. Cursul de faţă este structurat chiar pe aceste componente de bază:

din totalul de 7 unităţi de învăţare, patru sunt dedicate urbanului, iar trei ruralului, încercând să acopere o problematică foarte complexă. Fiecare unitate de învăţare se întinde, în genere, pe parcursul a două şedinţe de curs.

Conceperea cursului s-a bazat pe calitatea deosebită a cursanţilor, care sunt absolvenţi ai unei forme de învăţământ superior şi care ştiu să insereze informaţiile din mass-media şi din alte surse, inclusiv elementele de cultură generală, într-un cadru conceptual coerent. Prin urmare, cursul oferă mai mult concepte şi raţionamente care să faciliteze înţelegerea fenomenelor urbane şi rurale, inclusiv din orizontul local sau regional şi nu abundă în informaţii. Fiecare subsecţiune importantă este urmată de un test de autoevaluare, cu întrebări accesibile, dar esenţiale pentru a sprijini reţinerea celor mai importante idei. Răspunsurile şi comentariile la întrebările din testele de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţilor de învăţare. Pentru a aprecia nivelul de însuşire a cunoştinţelor şi capacitatea de utilizare a acestora în contexte diferite, la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare cursanţii trebuie, în baza planului propus şi după parcurgerea unităţii de învăţare, să elaboreze o lucrare de verificare. Aceasta va fi transmisă tutorelui, împreună cu toate detaliile care sunt prezentate în preambulul fiecărei lucrări de verificare. Evaluarea cursantului va consta, pe de o parte, din rezultatele obţinute la lucrările de verificare (60%), iar pe de altă parte din evaluarea finală, care va fi un examen scris (40%).

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Unitatea de învăţare Nr.1

DEFINIŢIA GEOGRAFIEI URBANE. ORAŞUL ŞI FORMELE SALE DE CONCENTRARE

Cuprins

pag.

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.1

1

1.2. Definiţia geografiei urbane

2

1.3. Evoluţia gândirii în geografia urbană

5

1.4. Şcoala românească de geografie urbană

12

1.5. Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului

16

1.6. Forme de concentrare urbană

21

1.7. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare

26

1.8. Lucrarea de verificare nr.1

28

1.9. Bibliografie minimală

29

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare Nr.1

Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să:

defineşti geografia urbană, ca disciplină geografică;

individualizezi locul ocupat de aceasta în sistemul ştiinţelor geografice;

realizezi impactul unor curente filozofice asupra etapelor de evoluţie a gândirii în geografia urbană;

corelezi dezvoltarea gândirii în geografia urbană cu evoluţia cunoaşterii în alte domenii apropiate;

poţi aprecia realizările geografiei urbane româneşti;

defineşti oraşul, ca entitate spaţială;

cunoşti limitele dintre arbitrariu şi obiectiv în declararea de noi oraşe;

varietatea criteriilor utilizate în individualizarea

observi

oraşului;

principalele

cunoşti

forme

potenţiale

de

concentrare

urbană;

înţelegi

procesul

de

formare

a

diferitelor

tipuri

de

concentrări urbane;

forme

României

identifici

de

concentrare

urbană

pe

teritoriul

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

1.2. Definiţia geografiei urbane

Geografia are trei subramuri principale:

geografia fizică, geografia umană şi geografia regională

Geografia

aşezărilor

umane

Principalele ramuri ale geografiei sunt geografia fizică şi geografia umană, la care unii autori adaugă, pe bună dreptate, geografia regională. Primele două au evident

obiecte diferite, metode de cercetare relativ diferite, ceea ce pune, în mod firesc, o întrebare fundamentală: dacă geografia este o ştiinţă, atunci este naturală sau socială? Sau ambele la un loc? Şcoala vidaliană plasa geografia ca o ştiinţă a sintezei celor două aspecte: natural şi uman, pe când noua geografie plasează geografia fizică într-o poziţie subsidiară. Ultimele cercetări întreprinse demonstrează că răspunsul la această dilemă a geografiei vine din partea spaţiului geografic. Acesta trebuie conceput ca un co-produs al proceselor sociale şi naturale plasate în poziţii simetrice. Putem admite în aceste condiţii că producţia de spaţiu geografic este un spectacol cu doi impresari: natura şi societatea (P.Pech, H.Reynauld, 1992)

.

Geografia regională este percepută în două moduri total diferite: unii geografi când discută de geografie regională se referă la regiuni diferite ale planetei, ale unei ţări sau ale unui

spaţiu de o anumită extindere, iar alţii la analiza intercorelativă

a componentelor geografice dintr-un spaţiu specific numit

regiune. În primul caz, adesea regiunile analizate sunt unităţi

administrative, unităţi de relief sau regiuni economice, iar analizele se fac într-un stil precumpănitor monografic. În cel de-al doilea caz, sunt exigenţe sporite la definirea regiunilor, ca entităţi spaţiale, iar analizele au în vedere depistarea unor factori determinanţi, a unor efecte regionale, ca urmare a relaţiilor complexe dintre componentele geografice, elemente

de organizare a spaţiului la aceste nivele.

Geografia umană studiază omul şi activităţile sale în relaţii reciproce, dar şi relaţiile acestora cu mediul natural în care se inserează. Unii geografi nu includ în cadrul geografiei umane activităţile economico-sociale, culturale şi politice, restrângând sfera doar la geografia populaţiei şi aşezărilor. Acest punct de vedere este însă foarte îngust şi contravine caracterului antropic al activităţilor menţionate, care cunosc variaţii teritoriale în strânsă dependenţă cu factorul uman.

Geografia umană cuprinde ca subramuri distincte geografia economică (ce se ocupă cu studiul geografic al fenomenelor economice), geodemografia (geografia populaţiei), geografia socială, geografia culturală, geografia comportamentală şi geografia aşezărilor umane. Această ultimă subramură are un caracter integrator la nivelul geografiei umane, deoarece analiza aşezărilor rurale şi a aşezărilor urbane presupune un studiu complex al tuturor aspectelor de geografie umană.

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Geografia

urbană

studiază

dimensiunile

spaţiale ale

fenomenului

urban

Oraşul, obiect de studiu interdisciplinar

Oraşul atrage specialişti din variate domenii

Descrierea,

interpretarea

şi explicaţia

Geografia aşezărilor urbane sau geografia urbană reprezintă una dintre cele mai sistematice şi adaptative ramuri ale geografiei umane şi geografiei, în general.

Geografia urbană studiază apariţia, structura internă şi dinamica oraşului, raportul său cu teritoriul adiacent, relaţiile cu alte aşezări, repartiţia geografică şi rolul oraşelor în structurarea spaţiului. Oraşul reprezintă, deci, principalul său obiect de studiu, la care se adaugă alte categorii de aşezări urbane (aşezări de tip urban, comune urbane, comune suburbane, localităţi rurale asimilate urbanului ş.a.m.d.), inclusiv aşezările rurale cu spaţiul lor de susţinere, aflate sub influenţa sa directă. Mai general vorbind, geografia urbană se ocupă cu analiza dimensiunilor spaţiale ale fenomenului urban (distribuţie, structură şi proces).

Oraşul, însă, nu reprezintă entitatea teritorială aflată exclusiv în studiul geografiei urbane. In egală măsură acesta constituie obiectul de studiu al altor discipline precum urbanismul, arhitectura, sociologia urbană, economia urbană, ecologia urbană. Toate acestea analizează oraşul din unghiuri de vedere diferite, limitate mai mult sau mai puţin la domeniul ştiinţelor respective. Tendinţele de interdisciplinaritate tot mai prezente şi-au pus amprenta şi asupra acestor discipline, ca de altfel şi asupra geografiei urbane, încât oraşul a devenit un domeniu de mari interferenţe ştiinţifice.

Prin definiţie, oraşul constituie un obiect de studiu fascinant, complex şi foarte dinamic în ciuda marii sale stabilităţi. Oferta sa ca laborator de studiu a trezit interesul unor ştiinţe fundamentale generale, precum fizica, matematica şi biologia. Pe de o parte acesta oferă elemente noi care ajută aceste ştiinţe să-şi fundamenteze teoriile de bază, iar pe de altă parte acesta constituie un cadru ideal de validare a altor teorii emise anterior. Pentru geografi contactul cu disciplinele implicate în analiza oraşului este benefic, pentru a depista mai clar nişa de cercetare specifică, dar şi pentru a cunoaşte mai bine procesele intime care se petrec în organismele urbane.

Analogiile pe care le fac cu procese similare din fizică şi biologie, alături de formalizarea relaţiilor intra- şi interurbane determină sporirea şanselor de dialog cu parteneri interesaţi la rândul lor într-o validare mai rapidă a cercetărilor lor fundamentale.

Geografii urbanişti au fost de acord cu trei puncte de vedere asupra fenomenului urban: descriptivist, interpretativ şi explicativ Acestea au coexistat de-a lungul timpului, dar accentul s-a schimbat de la o etapă la alta, ceea ce a condus la transformarea geografiei urbane într-o veritabilă disciplină ştiinţifică.

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

urbane. Ora ş ul ş i formele sale de concentrare Reţine! Test de autoevaluare 1. Acest
Reţine!
Reţine!

Test de autoevaluare

1. Acest subcapitol introductiv v-a oferit posibilitatea de a observa complexitatea şi în acelaşi timp unitatea geografiei ca disciplină şi ştiinţă.

a) În spaţiul avut la dispoziţie, menţionaţi principalele ramuri ale geografiei.

b) Care este componenta comună a acestora?

c) Cărei ramuri geografice îi aparţine geografia urbană ?

d) Demonstraţi că oraşul nu este obiect de studiu exclusiv al geografiei urbane.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Primul subcapitol al oricărui manual este dedicat definirii disciplinei sau/şi ramurei de ştiinţă respective, inserţiei

acesteia în domeniul, respectiv ştiinţa din care face parte. Intenţia a fost:

- de a defini obiectul Geografiei urbane, în contextual principalelor ramuri geografice;

- de a prezenta cadrul general în care vom analiza fenomenul urban;

- de a oferi posibilitatea însuşirii unor concepte de bază, cu care vehiculează geografia urbană;

- de a înţelege necesitatea dialogului interdisciplinar în explicarea fenomenului urban şi de a nu ezita în a solicita sprijinul unor colegi din alte domenii pentru înţelegerea corectă a comportamentului oraşelor.

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

1.3. Evoluţia gândirii în geografia urbană

Primele studii

Geografia urbană actuală şi disciplinele apropiate au o istorie lungă a modelelor şi teoriilor formulate în înţelegerea oraşului şi a proceselor de urbanizare, în general. Primele lucrări de geografie urbană apar la sfârşitul sec.XIX, fiind efectuate de

datează din

secolul XIX

istorici şi de statisticieni. Primul dintre geografi care a efectuat

o

descriere sistematică de geografie urbană a fost Elisee

Reclus, într-un studiu asupra oraşelor mari din Franţa. În general, este unanim recunoscută apariţia geografiei urbane odată cu lucrarea lui Raoul Blanchard întreprinsă asupra oraşului Grenoble, la începutul sec.XX. Primul manual de geografie urbană este scris, însă, mult mai târziu şi aparţine unui urbanist francez, Pierre Lavedan.

Evoluţia

În evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane pot fi individualizate câteva etape distincte, care au avut o

etapizată a

contribuţie importantă la consolidarea teoretică şi metodologică

gândirii în

a

acestui domeniu. Cu evidente continuităţi şi interferenţe

domeniul

această divizare temporală a evoluţiei gândirii se bazează pe

geografiei

dominanţa unor concepţii şi metodologii de cercetare şi nu pe dispariţia celor anterioare, care ar fi fost înlocuite de următoarele. Ca urmare se disting următoarele principale

etape:

urbane

Trei şcoli de geografie urbană:

Etapa descriptivistă şi explicativă, ce a dominat cercetările efectuate asupra oraşului în sec.XIX şi la începutul sec.XX. Aici pot fi introduse în principal şcolile germană, franceză şi Şcoala de la Berkeley. Principalii autori se rezumau la a explica şi a interpreta unele dintre formele îmbrăcate de dezvoltarea oraşelor, diferenţierile regionale şi relaţiile cu teritoriul. În aceste abordări sistematice timpurii un loc important l-au deţinut analizele concentrate pe sit, situaţie şi morfologie urbană. Studiile de la începutul sec.XX au privit în principal caracteristicile fizice (sit şi situaţie), ca factor determinant în localizarea şi dezvoltarea aşezărilor umane. Acest punct de vedere a fost implicat în multe abordări istorice atât în studii asupra aşezărilor rurale, cât şi asupra oraşelor care au crescut ca mărime şi complexitate. Factorii de localizare iniţială au tins să fie ascunşi de scara urbanizării subsecvente sau şi-au pierdut din importanţă întrucât arealele urbane s-au schimbat ca formă şi funcţie. Morfologia urbană a fost o direcţie importantă a geografiei urbane pentru acel timp. Aceasta s-a dezvoltat puternic îndeosebi în universităţile germane la începutul sec.XX, fiind iniţial o abordare descriptivă pentru a înţelege dezvoltarea urbană prin examinarea fazelor de creştere a ariilor urbane.

germană,

franceză şi

americană

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Într-un context favorabil, apar teorii care vor domina gândirea geografică în domeniu:

teoria locurilor centrale, teoria atracţiei urbane, teoria bazei economice

Teoria generală a sistemelor va impulsiona reflecţia în domeniu

Redescoperirea modelelor de localizare

Etapa gândirii în spiritul economiei spaţiale, fundamentată în prima jumătate a sec.XX şi în special în perioada dintre cele două războaie mondiale. Condiţiile care au favorizat translaţia gândirii din domeniul geografiei urbane spre cel al economiei spaţiale şi invers au fost reprezentate de patru elemente importante şi anume: dezvoltarea şi efectele benefice pe care le-a avut asupra economiei liberalismul vest-european; rezultatele formidabile obţinute în timpul lui Roosvelt, prin amenajarea primei unităţi regionale, Tennessee Valley Authority (1933), rezultatele obţinute de fosta URSS în domeniul dezvoltării planificate şi importanţa pe care o acorda Hitler infrastructurii, ca factor de dezvoltare economică. În acest ultim caz, trebuie subliniat faptul că Walter Christaller, fost consilier al lui Hitler în domeniul dezvoltării teritoriale, aplicând modelele sale în Bavaria şi în Polonia, a fundamentat teoria locurilor centrale, rămasă celebră în literatura dedicată oraşului. Alături de această teorie, apar altele la fel de interesante pentru geografia urbană, precum teoria atracţiei urbane sau teoria bazei economice urbane.

Etapa gândirii cantitative (1950-1970) este cunoscută ca etapa "Noii geografii". Contextul ştiinţific se modifică radical, încercându-se transpunerea în domeniul social sau al dezvoltării teritoriale a unor rezultate obţinute de ingineri, înalt specializaţi, în perioada războiului, în domenii tehnice de vârf.

Ştiinţa postbelică are suficiente exemple, îndeosebi americane, în care progrese semnificative au fost aduse de specialiştii în tehnică militară în domenii economice sau ale dezvoltării urbane şi regionale. Un exemplu concludent îl constituie specialistul în hidraulică J.W.Forrester, care a scris printre nenumărate lucrări economice, lucrări asupra viitorului etc. şi o lucrare monumentală asupra fenomenului urban. Progresul cunoaşterii sistemelor oscilante face să se înţeleagă importanţa buclelor de retroacţiune (feed-backs), care asigură reglarea evoluţiei sistemelor, în general. Era absolut firesc ca astfel de idei să încerce a fi aplicate şi în domeniile economice, sociale, urbane.

La acestea mai trebuie adăugată contribuţia deosebită a lui Ludwig von Bertalanffy la dezvoltarea ştiinţelor prin fundamentarea teoriei sistemelor. Aceasta îi va fascina pe geografi, care timp de câteva decenii vor construi metodologii mai mult sau mai puţin viabile pe baza acestei teorii.

În această perioadă se redescoperă modelele clasice de localizare a activităţilor economice, respectiv al lui von Thünen, pentru localizarea activităţilor agricole, al lui Weber pentru localizarea activităţilor industriale, ale lui Christaller şi apoi Losch pentru localizarea activităţilor terţiare.

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Prin modul de abordare se disting două şcoli:

franceză şi

americană

Pragmatismul şcolii americane

Influenţa geografiei urbane americane asupra şcolilor de geografie din Europa nordică şi Marea Britanie

Critica societăţii de consum şi inegalităţile oraşului

Redescoperirea economiei spaţiale orientează cercetările de geografie urbană în două direcţii bine individualizate:

- aprofundarea modelelor teoretice elaborate de economişti şi adaptarea lor la specificul cercetării geografice. Această cale este urmată în special de geografii francezi, care continuă demersurile tradiţionale, cu adânci rădăcini în şcoala vidaliană, adăugându-le o mai bună structurare (George Chabot, J.Beaujeu-Garnier, Pierre George ş.a.); - experimentarea sistematică a modelelor elaborate în vederea generalizării lor şi a unei implicări directe în fundamentarea unor decizii de ordin practic. In această direcţie se regăseşte, în primul rând, şcoala americană de geografie urbană, respectiv Şcoala de la Seattle, având ca exponent pe B.J.L. Berry. În jurul său s-a dezvoltat o adevărată pleiadă de geografi care vor deveni exponenţi de bază ai geografiei urbane contemporane: Richard Morril, Michael Dacey, William Garrison. Într-un interval de timp foarte scurt, geografii americani învaţă să utilizeze cele mai noi tehnici de abordare cantitativă a fenomenului urban, precum analizele factoriale, teoria subansamblurilor fluu, teoria grafelor şi altele, prin care încearcă validarea modelelor clasice. La începutul anilor '60, centrul de greutate al cercetărilor în geografia urbană se deplasează spre Middle West (Ohio, Michigan, Iowa, Chicago), acolo unde absolvenţii de la Seattle, devenind titulari în centrele universitare respective, crează adevărate şcoli.

Congresul de geografie de la Stockholm (1960) favorizează apropierea dintre geografii englezi, nordici şi americani, care continuă calea deschisă de Şcoala de la Seattle. Apar în forţă două personalităţi ale geografiei mondiale, reprezentate de Peter Haggett şi de Torsten Hagerstrand, ultimul fiind cunoscut ca fondator al Şcolii de geografie de la Lund. In concluzie, putem remarca faptul că bilanţul Noii Geografii Urbane este absolut pozitiv, rezultând nenumărate concepte şi metode de cercetare, cu rol determinant în evoluţia viitoare a acestei discipline geografice.

Etapa gândirii radicale şi umaniste (1970-1990) are la bază dispariţia accentului pus pe expansiunea economică şi apariţia altor priorităţi în cercetările de geografie urbană. Una dintre acestea a fost cea reieşită din curentul dominant al anilor respectivi, referitor la critica societăţii de consum. Cunoscut sub denumirea de curent radical, acesta se referă mai ales la studiile întreprinse asupra oraşelor, relevând inegalităţile din cadrul lor, procesele de segregare etnică şi socială. Pentru reprezentanţii acestui curent raportul centru-periferie la nivel urban reflectă dezvoltarea inegală a oraşului.

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Un context favorabil trecerii de la etapa dezvoltării cantitative a geografiei urbane la alta de tip neo-marxist

Individul devine variabila centrală în abordările de geografie urbană

Vechile tensiuni dintre clasele sociale se transformă în luptă pentru prestigiu şi acces la cultură

Influenţa neo-marxistă asupra ştiinţelor sociale, în general, datează din ultima parte a anilor 1960. În acel timp a fost o chemare generală pentru geografie de a deveni mai relevantă, de a ajuta abordarea şi rezolvarea problemelor sociale presante. Aceasta a fost promptă la reacţiile militante, la aspecte precum războiul din Vietnam, mişcările studenţeşti din Franţa lui De Gaulle, sărăcia urbană, inegalitatea rasială şi creşterea nivelurilor datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare. S-a simţit că geografia cantitativă, pozitivistă nu poate aborda aceste probleme. Geografia cantitativă a fost acuzată de ignorarea consecinţelor inerente ale sistemului capitalist, şi îndeosebi a producţiei de inegalitate.

Geografii neo-marxişti urbani nu au format un corp comun clar, coerent, în ciuda derivării din aceeaşi poziţie ideologică, ci au continuat să-şi exprime individual ideile. Geografia urbană neo- marxistă s-a bazat pe dispute între diferiţi autori, dar şi pe lucrări de autor care au abandonat poziţiile anterioare. Două figuri de geografi celebri au influenţat geografia urbană neo- marxistă: Manuel Castells şi David Harvey.

Curentul umanist apare ca o reacţie la preocupările exclusiv cantitative promovate de "Noua Geografie" şi diminuarea atenţiei acordate omului, modului în care acesta percepe spaţiul în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea. Reprezentanţii săi critică geografia nomotetică (care prin metode deductive ajungea la stabilirea de legităţi), arătând rolul important al comportamentelor umane, care sunt determinate nu de principii elementare, ci de motivaţii individuale complexe. Ei propun să se plece de la indivizi şi de la opţiunile acestora pentru a organiza spaţiul şi a-i înţelege mai bine legităţile . Aceasta este nuanţa comportamentalistă a curentului umanist de gândire în geografia urbană.

Etapa gândirii post-moderniste în geografia urbană. Noţiunea de post-modernism apare la începutul sec.XX, dar abia în anii '60 este reutilizat termenul, desemnând un nou stil de arhitectură faţă de arhitectura internaţională a anilor 1930. Ideea de fond a fost aceea că s-a ajuns la un mod de reprezentare, care nu mai poate evolua sub nici-o formă, fiind un stil arhitectural final. Aceste discuţii care s-au desfăşurat în arhitectură au avut la bază schimbări profunde din domeniul economico-social şi cultural: creşte mobilitatea şi comunicarea, vechile tensiuni dintre clasele sociale se transformă în luptă pentru prestigiu şi acces la cultură. Acestea fac ca rolul spaţiului să crească foarte mult, iar geograful să aibă o excelentă oportunitate pentru manifestare. In tot acest timp geografia radicală sprijină prelungirea geografiei cantitative, după care cunoaşte un declin tot mai accentuat, până la sfârşitul deceniului IX.

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Incertitudinea Teoriei urbane actuale

Studiile în domeniu sunt mai degrabă analize eclectice decât analize centrate pe o idee dominantă

Comisia de specialitate din U.I.G încearcă orientarea spre subiecte de mare actualitate

Teoria urbană actuală pare a se afla într-un stadiu de incertitudine, datorită faptului că nici-o perspectivă filosofică nu este dominantă. Într-adevăr una din puţinele poziţii ale geografilor urbanişti este prudenţa lor în privinţa totalizării teoriilor urbane. O consecinţă negativă a acestei neangajări a fost tendinţa geografilor urbanişti de a se angrena în dezbateri teoretice deschise. În aceste condiţii lipsa unui curent filosofic de bază a determinat geografia urbană să treacă la aplicarea unei abordări eclectice a perspectivelor. "Citirea" oraşului este o perspectivă derivată mai mult din teoria literară, din studiile de film, studiile culturale şi de psihanaliză, decât una reieşită dintr-o analiză modernă, bazată pe simulări şi prelucrări de informaţii complexe.

Acest spirit de analiză eclectic în cazul lipsei unei mari teorii este rezultatul unei intuiţii că teoriile urbane sunt capabile să furnizeze mai mult decât aprecieri parţiale asupra oraşului. Între timp noi forţe afectează din plin dezvoltarea oraşelor, printre acestea numărându-se noile forţe economice, noile tehnologii, noile forme de guvernare şi noile restricţii ecologice. Dispariţia unor curente filosofice dominante a generat dezbateri deschise asupra fenomenului urban, ceea ce a determinat o importantă dezvoltare intelectuală a geografiei urbane. Dacă pe parcursul a circa trei decenii din secolul XX o mare parte din preocupările de geografie urbană s-au concentrat pe oraşul industrial, la sfârşitul acestui secol şi în perioada de trecere în secolul următor, teoriile urbane se focalizează asupra oraşului electronic şi a oraşului durabil. În ciuda acestei schimbări de fond există totuşi o continuitate indiscutabilă a problemelor presante ale oraşelor lumii, probleme care reies în primul rând din concentrarea de populaţie.

În acest cadru general, comisia de specialitate a Uniunii Internaţionale de Geografie, respectiv "Comisia de Dezvoltare Urbană şi Viaţă Urbană" promovează cercetări de vârf pluriorientate, acoperind cele mai diverse domenii ale oraşului contemporan. Această comisie, continuatoarea tradiţiilor de cercetare în domeniul geografiei urbane la nivel mondial, a beneficiat de o moştenire metodologică şi aplicativă deosebite, realizate în cadrul comisiilor anterioare, care i-au avut ca mentori pe unii dintre cei mai importanţi geografi ai domeniului K. Dziewonski, J.Beaujeu-Garnier, L.S. Bourne sau Denise Pumain.

În ciuda lipsei unui curent filosofic dominant, preocupările geografilor urbanişti actuali se orientează spre câteva probleme de mare actualitate. Printre acestea se detaşează reconsiderarea noţiunii de sistem urban şi descifrarea mecanismelor care asigură dinamica acestora.

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Dinamica sistemelor urbane în condiţiile globalizării poate fi o direcţie prioritară

Restructurarea

economică

urbană

Efectele spaţiale ale polarizării sociale intraurbane

Vulnerabilitatea şi dezvoltarea durabilă

Una dintre priorităţi o constituie descrierea şi modelarea sistemelor urbane, în care trebuie incluse procesele de creare şi inovare, ca forme de adaptare ale sistemelor urbane la schimbările intervenite în viaţa economică şi socială a concentrărilor urbane. O întrebare esenţială, astăzi, o constituie modul în care oraşul şi sistemul urban va răspunde la creşterea internaţionalizării economiilor şi societăţilor, a schimbărilor politice şi tehnologice. Va reacţiona oraşul prin schimbări drastice ale organizării spaţiale? Va evolua spre structuri concentrate sau descentralizate la diferite scări de observaţie? Se îndreaptă oraşul spre modele de omogenizare sau heterogenitate social-culturală? În căutarea variantelor de dezvoltare viitoare, dinamica sistemelor urbane constituie un atractor important al comunităţii geografilor urbanişti. În acest sens, foarte multe studii se orientează pe descifrarea proceselor de evoluţie a sistemelor urbane în corelaţie cu

politicile de dezvoltare regională, pe analiza reţelelor globale şi

pe fragmentarea sistemelor urbane.

Un alt set de probleme este reprezentat de schimbările structurale, care se petrec la nivelul activităţilor urbane. Este vorba de elemente ce definesc procesele de restructurare economică urbană, de sectorul informal, tot mai important la nivelul metropolelor din ţările în curs de dezvoltare, de imaginea şi marketing-ul urban.

O atenţie sporită se acordă oraşului ca entitate teritorială şi

socială, nenumărate lucrări fiind axate pe creşterea polarizării sociale, care este tot mai evidentă în structura internă a oraşelor. Efectele sărăciei, marginalizarea unor grupuri sociale şi etnice sunt tot mai clar exprimate în structurile urbane spaţiale. Astăzi aplicarea post-modernismului în geografia urbană rămâne încă problematică fiind necesară adoptarea relativismului în ştiinţă. Post-modernismul ar trebui să fie punctul final într-o evoluţie de milenii a artei şi ştiinţelor. Este oare adevărat? S-a ajuns în ştiinţă la acest nivel peste care nu

mai este posibil a se trece? Categoric nu, de aceea, etapa post-modernistă în evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane trebuie privită ca una temporară, impropriu denumită, întrucât progresele deja înregistrate până în prezent, demonstrează că schimbările viitoare vor fi de-a dreptul uluitoare.

Evoluţia urbană contemporană duce la o creştere a puterii de control urban asupra activităţilor umane şi în acelaşi timp o creştere a vulnerabilităţii oraşelor şi sistemelor urbane. Evident

că această vulnerabilitate trebuie tratată prin prisma dezvoltării

durabile a oraşului, în general.

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

urbane. Ora ş ul ş i formele sale de concentrare Reţine ! Test de autoevaluare 2.
Reţine !
Reţine !

Test de autoevaluare

2. Subcapitolul privind evoluţia gândirii în domeniul geografiei urbane oferă elemente de conexiune cu dinamica ştiinţei în general, şi cu deosebire în secolul

XX. În limita spaţiului avut la dispoziţie comentaţi sau răspundeţi la întrebări.

a) Enumeraţi principalele etape identificate în evoluţia gândirii în domeniul geografiei urbane.

b) Enumeraţi trei teorii de bază apărute în etapa gândirii în spiritul economiei spaţiale

c) Arătaţi deosebirile esenţiale dintre şcoala franceză şi americană în etapa “Noii Geografii”.

d) Ce se reproşează etapei de dezvoltare caracterizată ca “Geografia cantitativă

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Prezentarea succintă a principalelor etape de evoluţie a gândirii în geografia urbană a avut darul de a vă demonstra că:

- geografia urbană a evoluat ca oricare altă ştiinţă, de la un stadiu descriptiv-explicativ la altul în care analizele complexe îmbină teorii moderne cu abordări cantitative de fineţe;

- în fiecare etapă se regăseşte cel puţin unul din marile curente filosofice ale perioadei respective;

- există o corelaţie a saltului calitativ în cercetările de geografie urbană cu schimbările intervenite în contextele politice şi social-economice din diferitele perioade.

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

1.4. Şcoala românească de geografie urbană

Vintilă Mihăilescu, pionier în geografia urbană românească

Tipologia

unicriterială

a oraşelor

Studiul zonelor periurbane, o modă a anilor

‘70

Începuturile Şcolii româneşti de geografie urbană se regăsesc la începutul secolului XX, atunci când apare şi prima lucrare dedicată în exclusivitate analizei oraşului (Mihăilescu V., Bucureştii, din punct de vedere etnografic, 1915).

Ţinând cont de preponderenţa studiilor de-a lungul secolului XX, de aportul individual al geografilor prin elaborarea tezelor de doctorat, de studiile colective efectuate, care s-au detaşat prin noi puncte de vedere, se disting câteva seturi de preocupări importante.

A. Tipologia aşezărilor urbane constituie una dintre preocupările predilecte ale geografilor români, fie că a fost vorba de utilizarea unui singur criteriu, fie a mai multor criterii, prin metode simple sau ceva mai sofisticate. Printre criteriile de clasificare s-au remarcat cele care ţineau cont exclusiv de volumul populaţiei, de structura populaţiei active sau de mai multe criterii acoperind o paletă întreagă de aspecte referitoare la oraşe. Dintre toate acestea subliniem clasificarea obţinută prin utilizarea nomogramei triunghiulare, folosind ca indicator de bază structura populaţiei active pe cele trei sectoare de activitate (Şandru I., Cucu V., Poghirc P., Contributions geographiques a la classification des villes de la Republique Populaire Roumaine, Analele ştiinţifice ale Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, VII, 2, 1961). Efectuată la două recensăminte succesive aceasta poate arăta şi sensul schimbărilor majore care se petrec într-o reţea urbană. De altfel, această lucrare este citată în cea de-a doua ediţie a primului tratat de geografie urbană, elaborat de reputaţii geografi francezi J.Beaujeu-Garnier şi G. Chabot (Beaujeu-Garnier J., Chabot G., Traite de geographie urbaine, Armand Collin, Paris, 1963).

B. Individualizarea şi analiza zonelor periurbane (preorăşeneşti) a reprezentat o preocupare la modă în perioada anilor '60-'70, materializată în elaborarea mai multor teze de doctorat, axate pe această problematică. De altfel, se reiau preocupările mai vechi în acest domeniu din perioada interbelică. În acest sens amintim studiul întreprins de V. Mihăilescu încă din anul 1922 asupra oraşului Călăraşi, unde individualiza trei tipuri de arii mai mult sau mai puţin concentrice. O idee interesantă în sensul relevării rolului teritorial al oraşului este exprimată anterior de Simion Mehedinţi, care consideră că oraşul “atârnă de relaţii fizice şi economice cu mult mai întinse şi fără legătură cu orăşenii respectivi” (Mehedinţi S., Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Edit. Enciclopedică, vol.II, 1994, pag.311).

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Teze de doctorat şi lucrări de anvergură asupra oraşelor şi zonelor periurbane ale acestora

Primele studii la nivel naţional

O lucrare regională remarcabilă de geografie urbană

Oraşele ca

elemente

structurante

ale spaţiului

Analize

multicriteriale

Cele mai multe dintre preocupări se axează pe individualizarea zonelor periurbane şi caracterizarea acestora, ca elemente indispensabile existenţei marilor oraşe, iar altele mai reduse numeric se referă în exclusivitate la zonele periurbane propriu- zise. Din prima categorie fac parte tezele de doctorat întreprinse asupra oraşelor Ploieşti (Gh.Dragu), Sibiu (N.Caloianu), Braşov (Ludmila Panaite), Galaţi-Brăila (D. Oancea), Târgovişte (B. Negoescu) ş.a.m.d., iar din cea de-a doua categorie teza întreprinsă asupra zonei periurbane a Bucureştilor (I.Iordan). Ceva mai târziu, preocupările asupra acestui gen de studii s-au reactualizat prin noi teze de doctorat sau prin lucrări de anvergură cum a fost studiul elaborat asupra municipiului Iaşi (Barbu N., Ungureanu Al. (editori), Geografia municipiului Iaşi, Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, 1987).

C. Studiul reţelelor şi sistemelor urbane apare ca o direcţie

relativ nouă, sub formele sistematice de abordare, valorificând

o parte din tradiţiile şcolii româneşti în domeniu, dar şi

experienţa câştigată pe plan mondial. Printre lucrările româneşti cu impact asupra analizei de început asupra reţelelor urbane se numără lucrarea profesorului V. Cucu axată

pe studiul oraşelor României (Cucu V., Oraşele României, Edit.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1970). Ulterior, se accentuează preocupările în studierea sistemelor urbane, al nivelelor de organizare a acestora. Ca şi pe plan mondial, un rol important în cristalizarea metodologică şi în analiza sistemelor urbane l-a avut înfiinţarea Comisiei de sisteme naţionale de aşezări în cadrul UIG, după Congresul de la Moscova (1976).

Primele rezultate ale acestei noi direcţii de cercetare sunt remarcabil aplicate la realităţile reţelei urbane a Moldovei, printr-un studiu întreprins de Al. Ungureanu (Ungureanu Al., Oraşele din Moldova. Studiu de geografie economică, Edit. Academiei, Bucureşti, 1980), studiu care conţine, practic, o întreagă metodologie de cercetare în domeniu. Ulterior se amplifică preocupările fie asupra întregului sistem urban naţional (Ianoş I., Oraşele şi organizarea spaţiului geografic. Studiu de geografie economică asupra teritoriului României, Edit. Academiei, Bucureşti, 1987), fie asupra unor sisteme urbane regionale.

In studiul sistemelor urbane au fost plasate două elemente de

bază: ierarhizarea şi centralitatea. Ierarhizările sunt tot mai frecvent de tipul celor multicriteriale, fiind obţinute prin analize statistico-matematice. Categoriile individualizate sunt utilizate ulterior în cercetări mult mai profunde, care permit măsurarea intensităţii şi determinarea sensului relaţiilor de tip urban-urban şi rural-urban. Acestea vor conduce, în final, la delimitarea teritorială a sistemelor urbane locale şi regionale, precum şi la sublinierea particularităţilor acestora.

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Impactul activităţilor economice asupra structurilor urbane interne

Dinamica oraşului şi sistemului urban sub semnul autoorganizării

Efectele tranziţiei la economia de piaţă asupra oraşului şi sistemului urban românesc

Studiul relaţiilor dintre localităţile urbane şi rurale, dintre fiecare oraş şi mediul său, constituie un subiect predilect al cercetărilor de după anul 1980. Prin studii individuale sunt subliniate capacitatea diferenţiată a fiecărei aşezări de a structura spaţiul, iar prin studii de sinteză efectul cumulativ al acţiunii, în reţele funcţionale suprapuse, asupra spaţiului geografic.

D. Analiza structurilor interne ale oraşelor, cu deosebire asupra dispunerii principalelor zone funcţionale şi a disfuncţionalităţilor intraurbane a reprezentat o direcţie de cercetare care s-a impus cu pregnanţă în geografia urbană românească. Aproape toate studiile întreprinse asupra spaţiilor intraurbane au ca obiectiv central stabilirea structurilor majore ale oraşelor, relevându-se schimbările intervenite în creşterea gradului de complexitate. S-a încercat chiar modelarea acestor structuri, generalizând distribuţia spaţială a lor şi obţinându-se modele de organizare a spaţiului urban. Alte studii au relevat rupturile funcţionale intra-urbane, determinate de procesele de industrializare şi sistematizare dominante în perioada anterioară anului 1990.

E. Dinamica oraşelor şi a sistemului urban s-a dezvoltat ca direcţie de cercetare având la bază teoria sistemică, prin care oraşul este introdus în ecuaţia analizelor geografice tot mai mult ca un sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis, cu structuri disipative şi cu o mare capacitate de auto- organizare. Progresele realizate în sinergetică şi în alte ştiinţe permit trecerea la analogii, care să releve dinamica individuală a oricărui spaţiu geografic, deci inclusiv a oraşului. Raportul dintre potenţialul de dezvoltare şi capacitatea de consum a unui oraş de a valorifica acest potenţial, proiectat pe coordonata temporală, facilitează depistarea tendinţelor de evoluţie viitoare şi elaborarea unor programe specifice pentru organizarea adecvată a spaţiului urban. Prin generalizarea comportamentului individual al unui oraş într-un sistem urban la diferite momente s-au obţinut modele de evoluţie urbană, apreciate la nivelul comisiei de specialitate a UIG.

Noile condiţii de tranziţie a oraşului românesc şi a sistemului urban românesc în ansamblul său îşi pun amprenta asupra evoluţiei acestora. De la o fază supercentralizată de dezvoltare urbană se trece la una relativ haotică, în care procesele de structurare sunt foarte confuze, iar lipsa unor instrumente adecvate de control a dezvoltării urbane prin intervenţia societăţii civile, a comunităţilor implicate şi a specialiştilor accentuează starea de dezordine la nivelul sistemelor urbane regionale a oraşelor înseşi. Cercetările întreprinse au relevat raporturile dintre diferitele tipuri de ierarhii, distorsiunile la nivel regional şi naţional, presiunile care se exercită asupra funcţionalităţii şi structurii sistemului urban naţional.

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Riscul urban şi vulnerabilitatea structurilor urbane sunt direcţii de perspectivă pentru geografia urbană românească

de perspectiv ă pentru geografia urban ă româneasc ă E. Vulnerabilitatea ora ş elor la factorii

E. Vulnerabilitatea oraşelor la factorii de risc se dezvoltă ca direcţie de cercetare, paralel cu ideea dezvoltării durabile a urbanului, în general. Parte integrantă a unor sisteme teritoriale, cu o dominantă antientropică evidentă, impusă de încărcătura umană tot mai mare şi de necesitatea asigurării calităţii vieţii acesteia, oraşele sunt supuse riscului producerii de evenimente cu caracter catastrofal. Diversificarea riscurilor şi, mai ales, a celor necunoscute implică depăşirea fazei constatative şi trecerea la o abordare ştiinţifică, inclusiv la o evaluare a probabilităţii producerii acestora. Geografia urbană românească a realizat studii secvenţiale asupra calităţii mediului în oraşe, iar, uneori, şi asupra calităţii vieţii, în general. După o încercare de fundamentare teoretico-metodologică a aspectelor legate de riscurile în oraşe, preocupările se accentuează, fiind deja în curs de elaborare unele teze de doctorat având astfel de subiecte, axate pe studii de caz.

Test de autoevaluare

3. Având în vedere elementele esenţiale din acest subcapitol, vă rog să comentaţi, în spaţiul avut la dispoziţie, următoarele:

a) existenţa vreunei corespondenţe între etapele de evoluţie a gândirii în geografia urbană şi direcţiile de dezvoltare a geografiei urbane româneşti.

b) Consideraţi că direcţiile actuale de evoluţie a geografiei urbane româneşti converg spre o abordare post-modernistă? Dacă da, explicaţi.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

1.5. Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului

Oraşul, concept dificil de definit

Dinamică

temporală ş