Sunteți pe pagina 1din 67

Universitatea din Bucureşti

GEOGRAFIE URBANĂ

Note de curs Prof.univ.dr. Cristian TĂLÂNGĂ

Anul III ID

TEMA 1. CONCEPTUL DE GEOGRAFIE URBANĂ

TEMA 2. SISTEMUL URBAN

Facultatea de Geografie

TEMA 3. CLASIFICAREA SISTEMELOR URBANE ŞI PARTICULARITĂŢILE SISTEMULUI URBAN ROMÂNESC

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Geografie

Universitatea din Bucure ş ti Facultatea de Geografie Universitatea din Bucure ş ti Editura CREDIS Bd.

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: credis@credis.ro Http://www.credis.ro

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

TEMA 1

Facultatea de Geografie

PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

URBANǍ. DEFINIŢIA ŞI PǍRŢILE COMPONENTE ALE ORAŞULUI

Conţinut :

1.1. Definţia geografiei urbane

1.2. Evoluţia gândirii în geografia urbanǎ

1.3. Şcoala româneascǎ de geografie urbanǎ

1.4. Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului

1.5. Oraşul ca entitate operaţionalǎ în geografia urbanǎ

1.6. Structura majorǎ a oraşului

Obiective :

Cunoaş terea principalelor aspecte teoretico-metodologice ale Geografiei şterea principalelor aspecte teoretico-metodologice ale Geografiei

urbane.

Cunoaş terea contribu ţ iilor Ş colii române ş ti de Geografie urban ǎ . şterea contribuţiilor Şcolii româneşti de Geografie urbanǎ.

Înţ elegerea mecanismelor de func ţ ionare ş i a structurii ora ş ului. ţelegerea mecanismelor de funcţionare şi a structurii oraşului.

.

1.1. Definiţia Geografiei urbane

Principalele ramuri ale geografiei sunt geografia fizicǎ şi geografia umanǎ, la care unii autori adaugǎ, pe bunǎ dreptate, geografia regionalǎ. Primele douǎ au evident obiecte diferite, metode de cercetare relativ diferite, ceea ce pune, în mod firesc, o întrebare fundamentalǎ: dacǎ geografia este o ştiinţǎ, atunci este naturalǎ sau socialǎ? Sau ambele la un loc? Şcoala vidalianǎ plasa geografia ca o ştiinţǎ a sintezei celor douǎ aspecte: natural şi uman, pe când noua geografie plaseazǎ geografia fizicǎ într-o poziţie subsidiarǎ. Ultimele cercetǎri întreprinse demonstreazǎ cǎ rǎspunsul la aceastǎ dilemǎ a geografiei vine din partea spaţiului geografic. Acesta trebuie conceput ca un coprodus al proceselor sociale şi naturale plasate în poziţii simetrice. Putem admite în aceste condiţii cǎ producţia de spaţiu geografic este un spectacol cu doi impresari: natura şi societatea (P.Pech, H.Reynauld, 1992) . Geografia regionalǎ este perceputǎ în douǎ moduri total diferite: unii geografi când discutǎ de geografie regionalǎ se referǎ la

5

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Facultatea de Geografie

regiuni diferite ale planetei, ale unei ţǎri sau ale unui spaţiu de o anumitǎ extindere, iar alţii la analiza intercorelativǎ a componentelor geografice dintr-un spaţiu specific numit regiune. În primul caz, adesea regiunile analizate sunt unitǎţi administrative, unitǎţi de relief sau regiuni economice, iar analizele se fac de regulǎ în cel mai pur stil monografic. În cel de-al doilea caz, sunt exigenţe sporite la definirea regiunilor, ca entitǎţi spaţiale, iar analizele au în vedere depistarea unor factori determinanţi, a unor efecte regionale, urmare a relaţiilor complexe dintre componentele geografice, elemente de organizare a spaţiului la aceste nivele. Întrucât lucrarea de faţǎ este axatǎ pe o tematicǎ specificǎ geografiei urbane în contextul ştiinţelor geografice, accentul îl vom pune pe individualizarea subramurii Geografia Umanǎ. În esenţǎ Geografia Umanǎ studiazǎ omul şi activitǎţile sale în relaţii reciproce şi cu mediul geografic cu care interacţioneazǎ. Unii geografi nu includ în cadrul geografiei umane activitǎţile economico- sociale, culturale şi politice, restrângând sfera doar la geografia populaţiei şi aşezǎrilor. Acest punct de vedere este însǎ foarte îngust şi contravine caracterului antropic al activitǎţilor menţionate, care cunosc variaţii teritoriale în strânsǎ dependenţǎ cu factorul uman. Geografia umanǎ cuprinde ca subramuri distincte geografia economicǎ (ce se ocupǎ cu studiul geografic al fenomenelor economice), geodemografia (geografia populaţiei), geografia socialǎ, geografia culturalǎ, geografia comportamentalǎ şi geografia aşezǎrilor umane. Aceastǎ ultimǎ subramurǎ are un caracter integrator la nivelul geografiei umane, deoarece analiza aşezǎrilor rurale şi a aşezǎrilor urbane presupune un studiu complex al tuturor aspectelor de geografie umanǎ. Atenţia care se dǎ acestei subramuri trebuie sǎ fie mult mai evidentǎ, pentru cǎ în mod firesc se fac corelaţii cu elemente ale cadrului natural, dar se şi prezintǎ forme concrete de organizare a spaţiului, realizându-se estimǎri ale unor evoluţii viitoare. Geografia aşezǎrilor urbane sau geografia urbanǎ reprezintǎ una dintre cele mai sistematice şi adaptative ramuri ale geografiei umane şi geografiei în general. Geografia urbanǎ studiazǎ apariţia, structura internǎ şi dinamica oraşului, raportul sǎu cu teritoriul adiacent, relaţiile cu alte aşezǎri, repartiţia geograficǎ şi rolul oraşelor în structurarea spaţiului. În majoritatea dicţionarelor este consideratǎ ca subramura geografiei umane care studiazǎ arealele urbane. Oraşul reprezintǎ, deci, principalul sǎu obiect de studiu, la care se adaugǎ alte categorii de aşezǎri urbane (aşezǎri de tip urban, comune urbane, comune suburbane, localitǎţi rurale asimilate urba-nului ş.a.m.d.), inclusiv aşezǎrile rurale cu spaţiul lor de susţinere, aflate sub influenţa sa directǎ. Mai general vorbind, geografia urbanǎ se ocupǎ cu analiza dimensiunilor spaţiale ale fenomenului urban (distribuţie, structurǎ şi proces) aşa cum se oferǎ observatorului extern, cât şi ca spaţiu în care trǎiesc locuitorii Terrei . Oraşul însǎ nu reprezintǎ entitatea teritorialǎ aflatǎ exclusiv în studiul geografiei urbane. In egalǎ mǎsurǎ acesta constituie obiectul de studiu al altor discipline precum urbanismul, arhitectura, sociologia urbanǎ, economia urbanǎ, ecologia urbanǎ. Toate acestea analizeazǎ oraşul din unghiuri de vedere diferite, limitate mai mult sau mai puţin la domeniul ştiinţelor respective. Tendinţele de interdisciplinaritate tot

6

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

mai prezente şi-au pus amprenta şi asupra acestor discipline, ca de altfel şi asupra geografiei urbane, încât oraşul a devenit un domeniu de mari interferenţe ştiinţifice. Prin definiţie, oraşul constituie un obiect de studiu fascinant, complex şi foarte dinamic în ciuda marii sale stabilitǎţi. Oferta sa ca laborator de studiu a trezit interesul unor ştiinţe fundamentale

generale, precum fizica, matematica şi biologia. Pe de o parte acesta oferǎ elemente noi care ajutǎ aceste ştiinţe sǎ-şi fundamenteze teoriile de bazǎ, iar pe de altǎ parte acesta constituie un cadru ideal de validare a altor teorii emise anterior. Pentru geografi contactul cu disciplinele implicate în analiza oraşului este benefic, pentru a depista mai clar nişa de cercetare specificǎ, dar şi pentru a cunoaşte mai bine procesele intime care se petrec în organismele urbane. Analogiile pe care le fac cu procese similare din fizicǎ şi biologie, alǎturi de formalizarea relaţiilor intra- şi interurbane determinǎ sporirea şanselor de dialog cu parteneri interesaţi la rândul lor într-o validare mai rapidǎ a cercetǎrilor lor fundamentale. Geografii urbanişti sunt de acord cu trei puncte de vedere asupra fenomenului urban:

a) descriptivist, care implicǎ individualizarea şi descrierea

structurii interne a spaţiilor urbane propriu-zise, inclusiv a proceselor care se petrec în acestea; se adaugǎ relaţiile dintre ariile urbane, care

pot fi apreciate direct sau indirect;

b) interpretativ, care presupune examinarea diferitelor cǎi în

care populaţia urbanǎ înţelege şi reacţioneazǎ la modelele elaborate de specialişti şi la procesele individualizate; pe baza acestor interpretǎri se formeazǎ atitudini şi se fundamenteazǎ principalele intervenţii umane;

c) explicativ, ce semnificǎ descoperirea forţelor care stau în

spatele acestor configuraţii generale şi a proceselor, care asigurǎ dinamica fenomenului urban. În acest caz se pot distinge douǎ tipuri de explicaţiiÎ cele care justificǎ procesele generale, care au loc la nivelul oraşului, dar şi procesele aparent secundare, care poartǎ amprenta puternicǎ a specificului . Cele trei puncte de vedere au coexistat, dar accentul s-a schimbat de la o etapǎ la alta, ceea ce a condus la transformarea geografiei urbane în ultimul secol într-o veritabilǎ disciplinǎ ştiinţificǎ. Aceasta înseamnǎ cǎ geografia urbanǎ a înregistrat o dinamicǎ permanentǎ, fiind una dintre cele mai puţin conservatoare discipline geografice. Astfel, în decursul istoriei sale geografia urbanǎ s-a detaşat printr-o serie de mutaţii, în raport de modul în care geografii au pǎtruns în intimitatea urbanului. Totodatǎ aceste mutaţii trebuie conectate cu schimbǎrile radicale din domeniul filosofiei, din domeniile ştiinţelor apropiate prin obiectul de studiu.

1.2. Evoluţia gândirii în geografia urbanǎ

Facultatea de Geografie

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Geografia urbanǎ actualǎ şi disciplinele apropiate au o istorie lungǎ a modelelor şi teoriilor formulate în înţelegerea oraşului şi a proceselor de urbanizare, în general. Primele lucrǎri de geografie urbanǎ apar la sfârşitul sec.XIX, fiind efectuate de istorici şi de statisticieni. Primul dintre geografi care a efectuat o descriere sistematicǎ de geografie urbanǎ a fost Elisee Reclus, într-un studiu

7

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Facultatea de Geografie

asupra oraşelor mari din Franţa. În general, este unanim recunoscutǎ apariţia geografiei urbane odatǎ cu lucrarea lui Raoul Blanchard întreprinsǎ asupra oraşului Grenoble, la începutul sec.XX. Primul manual de geografie urbanǎ este scris, însǎ, mult mai târziu şi aparţine unui urbanist francez, Pierre Lavedan . În evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane pot fi individualizate câteva etape distincte, care au avut o contribuţie importantǎ la consolidarea teoreticǎ şi metodologicǎ a acestui domeniu. Cu evidente continuitǎţi şi interferenţe aceastǎ divizare temporalǎ a evoluţiei gândirii se bazeazǎ pe dominanţa unor concepţii şi metodologii de cercetare şi nu pe dispariţia celor anterioare, care ar fi fost înlocuite de urmǎtoarele. Ca urmare se disting urmǎtoarele principale etape:

Etapa descriptivistǎ şi explicativǎ, ce a dominat cercetǎrile efectuate asupra oraşului în sec.XIX şi la începutul sec.XX. Aici pot fi introduse în principal şcolile germanǎ, francezǎ şi Şcoala de la Berkeley. Principalii autori se rezumau la a explica şi a interpreta unele dintre formele îmbrǎcate de dezvoltarea oraşelor, diferenţierile regionale şi relaţiile cu teritoriul. În aceste abordǎri sistematice timpurii un loc important l-au deţinut analizele concentrate pe sit, situaţie şi morfologie urbanǎ. Studiile de la începutul sec.XX au privit în principal caracteristicile fizice (sit şi situaţie), ca factor determinant în localizarea şi dezvoltarea aşezǎrilor umane. Acest punct de vedere a fost implicat în multe abordǎri istorice atât în studii rurale, cât şi asupra oraşelor care au crescut ca mǎrime şi complexitate. Factorii de localizare iniţialǎ au tins sǎ fie ascunse de scara urbanizǎrii subsecvente sau şi-au pierdut din importanţǎ întrucât arealele urbane s-au schimbat ca formǎ şi funcţie. Morfologia urbanǎ a fost o direcţie importantǎ a geografiei urbane pentru acel timp. Aceasta s-a dezvoltat puternic îndeosebi în universitǎţile germane la începutul sec.XX, fiind iniţial o abordare descriptivǎ pentru a înţelege dezvoltarea urbanǎ prin examinarea fazelor de creştere a ariilor urbane. Folosind evidenţa de la construcţii şi mǎrimea loturilor de construcţii s-a trecut la clasificarea oraşelor în funcţie de fazele lor de creştere. În timp ce aceastǎ abordare a fost puternic criticatǎ în perioada anilor 1950-1960, a fost înlocuitǎ cu alta mai ştiinţificǎ ce a existat pânǎ în anii 1980. Lucrǎrile recente s-au concentrat pe rolurile arhitecţilor, planificatorilor şi ale altor manageri în producţia formei şi design-ului ariilor urbane. Etapa gândirii în spiritul economiei spaţiale, fundamentatǎ în prima jumǎtate a sec.XX şi în special în perioada dintre cele douǎ rǎzboaie mondiale. Condiţiile care au favorizat translaţia gândirii din domeniul geografiei urbane spre cel al economiei spaţiale şi invers au fost reprezentate de patru elemente importante şi anume: dezvoltarea şi efectele benefice pe care le-a avut asupra economiei liberalismul vest-european; rezultatele formidabile obţinute în timpul lui Roosvelt, prin amenajarea primei unitǎţi regionale, Tennessee Valley Authority (1933), rezultatele obţinute de fosta URSS în domeniul dezvoltǎrii planificate şi importanţa pe care o acorda Hitler infrastructurii, ca factor de dezvoltare economicǎ. În acest ultim caz, trebuie subliniat faptul cǎ Walter Christaller, fost consilier al lui Hitler în domeniul dezvoltǎrii teritoriale, aplicând modelele sale în Bavaria şi în Polonia,

8

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

a fundamentat teoria locurilor centrale, rǎmasǎ celebrǎ în literatura

dedicatǎ oraşului. Etapa gândirii cantitative (1950-1970) este cunoscutǎ ca etapa "Noii geografii". Contextul ştiinţific se modificǎ radical, încercându-se transpunerea în domeniul social sau al dezvoltǎrii teritoriale a unor rezultate obţinute de ingineri, înalt specializaţi, în perioada rǎzboiului, în domenii tehnice de vârf. Ştiinţa postbelicǎ are suficiente exemple, îndeosebi americane, în care progrese semnificative au fost aduse de specialiştii în tehnicǎ militarǎ în domenii economice, dezvoltǎrii urbane şi regionale. Un exemplu concludent îl constituie specialistul în hidraulicǎ J.W.Forrester, care a scris printre nenumǎrate lucrǎri economice, lucrǎri asupra viitorului etc. şi o lucrare monumentalǎ asupra fenomenului urban. Progresul cunoaşterii sistemelor oscilante face sǎ se înţeleagǎ importanţa buclelor de retroacţiune (feed-backs), care asigurǎ reglarea evoluţiei

sistemelor, în general. Era absolut firesc ca astfel de idei sǎ încerce a

fi aplicate şi în domeniile economice, sociale, urbane. La acestea mai

trebuie adǎugatǎ contribuţia deosebitǎ a lui Ludwig von Bertalanffy la dezvoltarea ştiinţelor prin fundamentarea teoriei sistemelor. Aceasta îi

va fascina pe geografi, care timp de câteva decenii vor construi metodologii mai mult sau mai puţin viabile pe baza acestei teorii. În aceastǎ perioadǎ se redescoperǎ modelele clasice de

localizare a activitǎţilor economice, respectiv al lui von Thünen, pentru localizarea activitǎţilor agricole, al lui Weber pentru localizarea activitǎţilor industriale, ale lui Christaller şi apoi Losch pentru localizarea activitǎţilor terţiare. Redescoperirea economiei spaţiale orienteazǎ cercetǎrile de geografie urbanǎ în douǎ direcţii bine individualizate:

- aprofundarea modelelor teoretice elaborate de economişti şi

adaptarea lor la specificul cercetǎrii geografice. Aceastǎ cale este urmatǎ în special de geografii francezi, care continuǎ demersurile tradiţionale, cu adânci rǎdǎcini în şcoala vidalianǎ, adǎugându-le o

mai bunǎ structurare (George Chabot, J.Beaujeu-Garnier, Pierre George ş.a.);

- experimentarea sistematicǎ a modelelor elaborate în vederea

generalizǎrii lor şi a unei implicǎri directe în fundamentarea unor decizii de ordin practic. In aceastǎ direcţie se regǎşeşte, în primul rând, şcoala americanǎ de geografie urbanǎ, respectiv Şcoala de la Seattle, având ca exponent pe B.J.L. Berry. În jurul sǎu s-a dezvoltat o adevǎratǎ pleiadǎ de geografi care vor deveni exponenţi de bazǎ ai geografiei urbane contemporane: Richard Morril, Michael Dacey, William Garrison. Într-un interval de timp foarte scurt, geografii americani învaţǎ sǎ utilizeze cele mai noi tehnici de abordare cantitativǎ a fenomenului urban, precum analizele factoriale, teoria subansamblurilor fluu, teoria grafelor şi altele, prin care încearcǎ validarea modelelor clasice. La începutul anilor '60, centrul de greutate al cercetǎrilor în geografia urbanǎ se deplaseazǎ spre Middle West (Ohio, Michigan, Iowa, Chicago), acolo unde absolvenţii de la Seattle, devenind titulari în centrele universitare respective, creazǎ adevǎrate şcoli. Congresul de geografie de la Stockholm (1960) favorizeazǎ apropierea dintre geografii englezi, nordici şi americani, care continuǎ calea deschisǎ de Scoala de la Seattle. Apar în forţǎ douǎ personalitǎţi

9

Facultatea de Geografie

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Facultatea de Geografie

ale geografiei mondiale, reprezentate de Peter Haggett şi de Torsten Hagerstrand, ultimul fiind cunoscut ca fondator al Şcolii de geografie de la Lund. In concluzie, putem remarca faptul cǎ bilanţul Noii Geografii Urbane este absolut pozitiv, rezultând nenumǎrate concepte şi metode de cercetare, cu rol determinant în evoluţia viitoare a acestei discipline geografice. Etapa gândirii radicale şi umaniste (1970-1990) are la bazǎ dispariţia accentului pus pe expansiunea economicǎ şi apariţia altor prioritǎţi în cercetǎrile de geografie urbanǎ. Una dintre acestea a fost cea reieşitǎ din curentul dominant al anilor respectivi, referitor la critica societǎţii de consum. Cunoscut sub denumirea de curent radical, acesta se referǎ mai ales la studiile întreprinse asupra oraşelor, relevând inegalitǎţile din cadrul lor, procesele de segregare etnicǎ şi socialǎ. Pentru reprezentanţii acestui curent, manifestat pregnant în geografia urbanǎ, spaţiul este un produs al modului de producţie, iar raportul centru-periferie la nivel urban reflectǎ dezvoltarea inegalǎ a oraşului. În acest sens trebuie amintit studiul elaborat de William Bunge asupra ghetoului Fitzgerald din Detroit. Influenţa neo-marxistǎ asupra ştiinţelor sociale, în general, dateazǎ din ultima parte a anilor 1960. În acel timp a fost o chemare generalǎ pentru geografie de a deveni mai relevantǎ, de a ajuta abordarea şi rezolvarea problemelor sociale presante. Aceasta a fost promptǎ la reacţiile militante, la aspecte precum rǎzboiul din Vietnam, mişcǎrile studenţeşti din Franţa lui De Gaulle, sǎrǎcia urbanǎ, inegalitatea rasialǎ şi creşterea nivelurilor datoriilor ţǎrilor în curs de dezvoltare. S-a simţit cǎ geografia cantitativǎ, pozitivistǎ nu poate aborda aceste probleme. Geografia cantitativǎ a fost acuzatǎ de ignorarea consecinţelor inerente ale sistemului capitalist, şi îndeosebi a producţiei de inegalitate. Geografii neo-marxişti urbani nu au format un corp comun clar, coerent, în ciuda derivǎrii din aceeaşi poziţie ideologicǎ, ci au continuat sǎ-şi exprime individual ideile. Geografia urbanǎ neo-marxistǎ s-a bazat pe dispute între diferiţi autori, dar şi pe lucrǎri de autor care au abandonat poziţiile anterioare. Douǎ figuri de geografi celebri au influenţat geografia urbanǎ neo-marxistǎ: Manuel Castells şi David Harvey. Curentul umanist apare ca o reacţie la preocupǎrile exclusiv cantitative promovate de "Noua Geografie" şi diminuarea atenţiei acordate omului, modului în care acesta percepe spaţiul în care trǎieşte şi îşi desfǎşoarǎ activitatea. Reprezentanţii sǎi criticǎ geografia nomoteticǎ (care prin metode deductive ajungea la stabilirea de legitǎţi), arǎtând rolul important al comportamentelor umane, care sunt determinate nu de principii elementare, ci de motivaţii individuale complexe. Ei propun sǎ se plece de la indivizi şi de la opţiunile acestora pentru a organiza spaţiul şi a-i înţelege mai bine legitǎţile . Aceasta este nuanţa comportamentalistǎ a acestui curent de gândire în geografia urbanǎ. Etapa gândirii post-moderniste în geografia urbanǎ. Noţiunea de post-modernism apare la începutul sec.XX, dar abia în anii '60 este reutilizat termenul, desemnând un nou stil de arhitecturǎ faţǎ de arhitectura internaţionalǎ a anilor 1930. Ideea de fond a fost aceea cǎ s-a ajuns la un mod de reprezentare, care nu mai poate evolua sub nici-o formǎ, fiind un stil arhitectural final. Aceste discuţii care s- au desfǎşurat în arhitecturǎ au avut la bazǎ schimbǎri profunde din

10

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

domeniul economico-social şi cultural: creşte mobilitatea şi comunicarea, vechile tensiuni dintre clasele sociale se transformǎ în luptǎ pentru prestigiu şi acces la culturǎ. Acestea fac ca rolul spaţiului sǎ creascǎ foarte mult, iar geograful sǎ aibǎ o excelentǎ oportunitate pentru manifestare. In tot acest timp geografia radicalǎ sprijinǎ prelungirea geografiei cantitative, dupǎ care cunoaşte un declin tot mai accentuat, pânǎ la sfârşitul deceniului IX. Teoria urbanǎ actualǎ pare a se afla într-un stadiu de incertitudine, datoritǎ faptului cǎ nici-o perspectivǎ filosoficǎ nu este dominantǎ. Într-adevǎr una din puţinele poziţii ale geografilor urbanişti este prudenţa lor în privinţa totalizǎrii teoriilor urbane. O consecinţǎ negativǎ a acestei neangajǎri a fost tendinţa geografilor urbanişti de a se angrena în dezbateri teoretice deschise. În aceste condiţii lipsa unui curent filosofic de bazǎ a determinat geografia

urbanǎ sǎ treacǎ la aplicarea unei abordǎri eclectice a perspectivelor. "Citirea" oraşului este o perspectivǎ derivatǎ mai mult din teoria literarǎ, din studiile de film, studiile culturale şi de psihanalizǎ, decât una reieşitǎ dintr-o analizǎ modernǎ, bazatǎ pe simulǎri şi prelucrǎri de informaţii complexe. Acest spirit de analizǎ eclectic în cazul lipsei unei mari teorii este rezultatul unei intuiţii cǎ teoriile urbane sunt capabile sǎ furnizeze mai mult decât aprecieri parţiale asupra oraşului. Între timp noi forţe afecteazǎ din plin dezvoltarea oraşelor, printre acestea numǎrându-se noile forţe economice, noile tehnologii, noile forme de guvernare şi noile restricţii ecologice. Dispariţia unor curente filosofice dominante

a generat dezbateri deschise asupra fenomenului urban, ceea ce a

determinat o importantǎ dezvoltare intelectualǎ a geografiei urbane.

Dacǎ pe parcursul a circa trei decenii din secolul XX o mare parte din preocupǎrile de geografie urbanǎ s-au concentrat pe oraşul industrial,

la sfârşitul acestui secol şi în perioada de trecere în secolul urmǎtor,

teoriile urbane se focalizeazǎ asupra oraşului electronic şi a oraşului durabil. În ciuda acestei schimbǎri de fond existǎ totuşi o continuitate indiscutabilǎ a problemelor presante ale oraşelor lumii, probleme care reies în primul rând din concentrarea de populaţie. În acest cadru general, comisia de specialitate a Uniunii Internaţionale de Geografie, respectiv "Comisia de Dezvoltare Urbanǎ şi Viaţǎ Urbanǎ" promoveazǎ cercetǎri de vârf pluriorientate, acoperind cele mai diverse domenii ale oraşului contemporan. Aceastǎ comisie, continuatoarea tradiţiilor de cercetare în domeniul geografiei urbane la nivel mondial, a beneficiat de o moştenire metodologicǎ şi aplicativǎ deosebite, realizate în cadrul comisiilor anterioare, care i-au avut ca mentori pe unii dintre cei mai importanţi geografi ai domeniuluiÎ K. Dziewonski, J.Beaujeu-Garnier, L.S. Bourne sau Denise Pumain. În ciuda lipsei unui curent filosofic dominant, preocupǎrile geografilor urbanişti actuali se orienteazǎ spre câteva probleme de mare actualitate. Printre acestea se detaşeazǎ reconsiderarea noţiunii de sistem urban şi descifrarea mecanismelor care asigurǎ dinamica acestora. Una dintre prioritǎţi o constituie descrierea şi modelarea sistemelor urbane, în care trebuie incluse procesele de creare şi inovare, ca forme de adaptare ale sistemelor urbane la schimbǎrile intervenite în viaţa economcǎ şi socialǎ a concentrǎrilor urbane. O întrebare esenţialǎ, astǎzi, o constituie modul în care oraşul şi sistemul

11

Facultatea de Geografie

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Facultatea de Geografie

urban va rǎspunde la creşterea internaţionalizǎrii economiilor şi societǎţilor, a schimbǎrilor politice şi tehnologice. Va reacţiona oraşul prin schimbǎri drastice ale organizǎrii spaţiale? Va evolua spre structuri concentrate sau descentralizate la diferite scǎri de observaţie? Se îndreaptǎ oraşul spre modele de omogenizare sau heterogenitate social-culturalǎ? În cǎutarea variantelor de dezvoltare viitoare, dinamica sistemelor urbane constituie un atractor important al comunitǎţii geografilor urbanişti. În acest sens, foarte multe studii se orienteazǎ pe descifrarea proceselor de evoluţie a sistemelor urbane în corelaţie cu politicile de dezvoltare regionalǎ, pe analiza reţelelor globale şi pe fragmentarea sistemelor urbane.

Un alt set de probleme este reprezentat de schimbǎrile structurale, care se petrec la nivelul activitǎţilor urbane. Este vorba de elemente ce definesc procesele de restructurare economicǎ urbanǎ, de sectorul informal, tot mai important la nivelul metropolelor din ţǎrile

în curs de dezvoltare, de imaginea şi marketing-ul urban.

O atenţie sporitǎ se acordǎ oraşului ca entitate teritorialǎ şi socialǎ, nenumǎrate lucrǎri fiind axate pe creşterea polarizǎrii sociale, care este tot mai evidentǎ în structura internǎ a oraşelor. Efectele

sǎrǎciei, marginalizarea unor grupuri sociale şi etnice sunt tot mai clar exprimate în structurile urbane spaţiale. Astǎzi aplicarea post- modernismului în geografia urbanǎ rǎmâne încǎ problematicǎ fiind

necesarǎ adoptarea relativismului în ştiinţǎ. Post-modernismul ar trebui sǎ fie punctul final într-o evoluţie de milenii a artei şi ştiinţelor. Este oare adevǎrat? S-a ajuns în ştiinţǎ la acest nivel peste care nu mai este posibil a se trece? Categoric nu, de aceea, etapa post-modernistǎ

în evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane trebuie privitǎ ca

una temporarǎ, impropriu denumitǎ, întrucât progresele deja înregistrate pânǎ în prezent, demonstreazǎ cǎ schimbǎrile viitoare vor

fi de-a dreptul uluitoare. Nota de relativism trebuie adoptatǎ fǎrǎ nici-

o ezitare, întrucât dinamica gândirii ştiinţifice contemporane este

extrem de rapidǎ şi orice apreciere de moment caracterizeazǎ o secvenţǎ temporalǎ şi nu un stadiu maximal de dezvoltare. Evoluţia urbanǎ contemporanǎ duce la o creştere a puterii de control urban asupra activitǎţilor umane şi în acelaşi timp o creştere a vulnerabilitǎţii oraşelor şi sistemelor urbane. Evident cǎ aceastǎ vulnerabilitate trebuie tratatǎ prin prisma dezvoltǎrii durabile a oraşului, în general.

1.3. Şcoala româneascǎ de geografie urbanǎ

Începuturile Şcolii româneşti de geografie urbanǎ se regǎsesc

la

începutul secolului XX, atunci când apare şi prima lucrare dedicatǎ

în

exclusivitate analizei oraşului (Mihăilescu V., Bucureştii, din punct

de vedere antropogeografic, 1915). Ulterior, studiile asupra oraşelor şi asupra relaţiilor dintre acestea cu spaţiul lor înconjurǎtor se

diversificǎ, asistând la o extindere rapidǎ a preocupǎrilor în domeniu. Progresele cele mai însemnate se fac însǎ în perioada anilor '60, când datoritǎ profesorului Vintilǎ Mihǎilescu, cercetǎrile de geografie urbanǎ sunt racordate la ultimele evoluţii pe plan mondial. Asistǎm, astfel, la redefinirea geografiei urbane şi la accentuarea caracterului sǎu aplicativ, fiind evidente influenţele şcolii franceze condusǎ de J.Beaujeu-Garnier, care la rândul sǎu fusese puternic influenţatǎ de

12

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

studiile lui Fr. Peroux şi J. Boudeville (recunoscuţi pentru teoriile centrelor şi polilor de creştere). Tinând cont de preponderenţa studiilor de-alungul secolului XX, de aportul individual al geografilor prin elaborarea tezelor de doctorat, de studiile colective efectuate, care s-au detaşat prin noi puncte de vedere, se disting câteva seturi de preocupǎri importante. Tipologia aşezǎrilor urbane constituie una dintre preocupǎrile predilecte ale geografilor români, fie cǎ a fost vorba de utilizarea unui singur criteriu, fie a mai multor criterii, prin metode simple sau ceva mai sofisticate. Printre criteriile de clasificare s-au remarcat cele care ţineau cont exclusiv de volumul populaţiei, de structura populaţiei active sau de mai multe criterii acoperind o paletǎ întreagǎ de aspecte referitoare la oraşe. Dintre toate acestea subliniem clasificarea obţinutǎ prin utilizarea nomogramei triunghiulare, folosind ca indicator de bazǎ structura populaţiei active pe cele trei sectoare de activitate (Şandru I., Cucu V., Poghirc P., Contributions geographiques a la classification des villes de la Republique Populaire Roumaine, Analele ştiinţifice ale Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, VII, 2, 1961). Efectuatǎ la douǎ recensǎminte succesive aceasta poate arǎta şi sensul schimbǎrilor majore care se petrec într-o reţea urbanǎ. De altfel, aceastǎ lucrare este citatǎ în cea de-a doua ediţie a primului tratat de geografie urbanǎ, elaborat de reputaţii geografi francezi J.Beaujeu-Garnier şi G. Chabot (Beaujeu-Garnier J., Chabot G., Traite de geographie urbaine, Armand Collin, Paris, 1963). Individualizarea şi analiza zonelor periurbane (preorǎşeneşti) a reprezentat o preocupare la modǎ în perioada anilor '60-'70, materializatǎ în elaborarea mai multor teze de doctorat, axate pe aceastǎ problematicǎ. De altfel, se reiau preocupǎrile mai vechi în acest domeniu din perioada interbelicǎ. În acest sens amintim studiul întreprins de V. Mihǎilescu încǎ din anul 1922 asupra oraşului Cǎlǎraşi, unde individualiza trei tipuri de arii mai mult sau mai puţin concentrice. La jumătatea anilor ’40, profesorul N.Al.Rădulescu elaborează un important studiu asupra zonelor de aprovizionare ale unor oraşe din sudul ţării (Rădulescu N.Al., Zonele de aprovizionare ale câtorva oraşe din sudul României, Rev.geografică, I, I-III), introducând expresia de zonă de întreţinere. O idee interesantă în sensul relevării rolului teritorial al oraşului este exprimată anterior de Simion Mehedinţi, care consideră că oraşul “atârnă de relaţii fizice şi economice cu mult mai întinse şi fără legătură cu orăşenii respectivi” (Mehedinţi S., Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Edit. Enciclopedică, vol.II, 1994, pag.311). Cele mai multe dintre preocupări se axează pe individualizarea zonelor periurbane şi caracterizarea acestora, ca elemente indispensabile existenţei marilor oraşe, iar altele mai reduse numeric se referă în exclusivitate la zonele periurbane propriu-zise. Din prima categorie fac parte tezele de doctorat întreprinse asupra oraşelor Ploieşti (Gh.Dragu), Sibiu (N.Caloianu), Braşov (Ludmila Panaite), Galaţi-Brăila (D. Oancea), Târgovişte (B. Negoescu) ş.a.m.d., iar din cea de-a doua categorie teza întreprinsă asupra zonei periurbane a Bucureştilor (I.Iordan). Ceva mai târziu, preocupările asupra acestui gen de studii s-au reactualizat prin noi teze de doctorat sau prin lucrări de anvergură cum a fost studiul elaborat asupra municipiului Iaşi

Facultatea de Geografie

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

13

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Facultatea de Geografie

(Barbu N., Ungureanu Al. (editori), Geografia municipiului Iaşi, Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, 1987). Studiul reţelelor şi sistemelor urbane apare ca o direcţie relativ nouă, sub formele sistematice de abordare, valorificând o parte din tradiţiile şcolii româneşti în domeniu, dar şi experienţa câştigată pe plan mondial. Printre lucrările româneşti cu impact asupra analizei de început asupra reţelelor urbane se numără lucrarea profesorului V. Cucu axată pe studiul oraşelor României (Cucu V., Oraşele României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970). Ulterior, se accentuează preocupările în studierea sistemelor urbane, al nivelelor de organizare a acestora. Ca şi pe plan mondial, un rol important în cristalizarea metodologică şi în analiza sistemelor urbane l-a avut înfiinţarea Comisiei de sisteme naţionale de aşezări în cadrul UIG, după Congresul de la Moscova (1976). Primele rezultate ale acestei noi direcţii de cercetare sunt remarcabil aplicate la realităţile reţelei urbane a Moldovei, printr-un studiu întreprins de Al. Ungureanu (Ungureanu Al., Oraşele din Moldova. Studiu de geografie economică, Edit. Academiei, Bucureşti, 1980), studiu care conţine, practic, o întreagă metodologie de cercetare în domeniu. Ulterior se amplifică preocupările fie asupra întregului sistem urban naţional (Ianoş I., Oraşele şi organizarea spaţiului geografic. Studiu de geografie economică asupra teritoriului României, Edit. Academiei, Bucureşti, 1987), fie asupra unor sisteme urbane regionale. In studiul sistemelor urbane au fost plasate două elemente de bază: ierarhizarea şi centralitatea. Ierarhizările sunt tot mai frecvent de tipul celor multicriteriale, fiind obţinute prin analize statistico- matematice. Categoriile individualizate sunt utilizate ulterior în cercetări mult mai profunde, care permit măsurarea intensităţii şi determinarea sensului relaţiilor de tip urban-urban şi rural-urban. Acestea vor conduce, în final, la delimitarea teritorială a sistemelor urbane locale şi regionale, precum şi la sublinierea particularităţilor acestora. Studiul relaţiilor dintre localităţile urbane şi rurale, dintre fiecare oraş şi mediul său, constituie un subiect predilect al cercetărilor de după anul 1980. Prin studii individuale sunt subliniate capacitatea diferenţiată a fiecărei aşezări de a structura spaţiul, iar prin studii de sinteză efectul cumulativ al acţiunii, în reţele funcţionale suprapuse, asupra spaţiului geografic. Analiza structurilor interne ale oraşelor, cu deosebire asupra dispunerii principalelor zone funcţionale şi a disfuncţionalităţilor intraurbane a reprezentat o direcţie de cercetare care s-a impus cu pregnanţă în geografia urbană românească. Aproape toate studiile întreprinse asupra spaţiilor intraurbane au ca obiectiv central stabilirea structurilor majore ale oraşelor, relevându-se schimbările intervenite în creşterea gradului de complexitate. S-a încercat chiar modelarea acestor structuri, generalizând distribuţia spaţială a lor şi obţinându-se modele de organizare a spaţiului urban (Ianoş I., Consideration sur l’organisation de l’espace urbain du municipe Reşiţa, Revue Roumaine de Geographie, 30, 1986). Alte studii au relevat rupturile funcţionale intra-urbane, determinate de procesele de industrializare şi sistematizare dominante în perioada anterioară anului 1990 (Ianoş I., Functional disruptions in the internal structure of Romania’s towns,

14

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

în vol. Contemporary City Structuring, Society of South African Geographers, Cape Town, 1996). Semnificativ pentru nivelul cercetărilor în domeniul geografiei urbane este şi aplicarea cu succes a analizei fractale într-un studiu întreprins asupra oraşului Paşcani (Groza O.). Dinamica oraşelor şi a sistemului urban s-a dezvoltat ca

direcţie de cercetare având la bază teoria sistemică, prin care oraşul este introdus în ecuaţia analizelor geografice tot mai mult ca un sistem termodinalic şi informaţional optimal deschis, cu structuri disipative şi cu o mare capacitate de auto-organizare. Progresele realizate în sinergetică şi în alte ştiinţe permit trecerea la analogii, care să releve dinamica individuală a oricărui spaţiu geografic, deci inclusiv a oraşului. Raportul dintre potenţialul de dezvoltare şi capacitatea de consum a unui oraş de a valorifica acest potenţial, proiectat pe coordonata temporală, facilitează depistarea tendinţelor de evoluţie viitoare şi elaborarea unor programe specifice pentru organizarea adecvată a spaţiului urban. Prin generalizarea comportamentului individual al unui oraş într-un sistem urban la diferite momente s-au obţinut modele de evoluţie urbană, apreciate la nivelul comisiei de specialitate a UIG (Ianoş I., An urban evolution model applied to Romania’s towns, Abhandungen-Anthropogeographie, Institut fur Geographische Wissenschaften, FU Berlin, 52, 1994. Noile condiţii de tranziţie a oraşului românesc şi a sistemului urban românesc în ansamblul său îşi pun amprenta asupra evoluţiei acestora. De la o fază supercentralizată de dezvoltare urbană se trece

la una relativ haotică, în care procesele de structurare sunt foarte

confuze, iar lipsa unor instrumente adecvate de control a dezvoltării

urbane prin intervenţia societătii civile, a comunităţilor implicate şi a specialiştilor accentuează starea de dezordine la nivelul sistemelor urbane regionale a oraşelor înseşi. Cercetările întreprinse au demarat

cu relevarea raporturilor dintre diferitele tipuri de ierarhii (Ianoş I., A

comparative analysis between urban and industrial hierarchy of the Romanian towns, Geojournal, 29, 1, 1993), a supradimensionării sectorului secundar (Popescu Cl., La megalomanie industrielle et l’evolution des villes roumaines, Le Colloque franco-roumaine, Paris, 1991, Institutul de Geografie, Bucureşti, 1994), a distorsiunilor la nivel naţional regional şi naţional, a presiunilor care se exercită asupra

funcţionalităţii şi structurii sistemului urban naţional (Ianoş I., Tălângă Cr., Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţă, Institutul de Geografie, Bucureşti, 1994). Vulnerabilitatea oraşelor la factorii de risc se dezvoltă ca direcţie de cercetare, paralel cu ideea dezvoltării durabile a urbanului,

în general. Parte integrantă a unor sisteme teritoriale, cu o dominantă

antientropică evidentă, impusă de încărcătura umană tot mai mare şi de necesitatea asigurării calităţii vieţii acesteia, oraşele sunt supuse

riscului producerii de evenimente cu caracter catastrofal. Diversificarea riscurilor şi, mai ales, a celor necunoscute implică depăşirea fazei constatative şi trecerea la o abordare ştiinţifică, inclusiv la o evaluare a probabilităţii producerii acestora. Geografia urbană românească a realizat studii secvenţiale asupra calităţii

mediului în oraşe, iar, uneori, şi asupra calităţii vieţii, în general. După

o încercare de fundamentare teoretico-metodologică a aspectelor

legate de riscurile în oraşe (Ianoş I., Riscul geoecologic urban, Revista

15

Facultatea de Geografie

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Facultatea de Geografie

mediului înconjurător, ICIM, IV,4, 1993), preocupările se accentuează, fiind deja în curs de elaborare unele teze de doctorat având astfel de subiecte, axate pe studii de caz. Alte preocupări în domeniul geografiei urbane sunt orientate spre capacitatea oraşelor, în sisteme sau individuale, de a structura spaţiile locale şi regionale, spre procesele de segregare socială şi sărăcie urbană, pe remodelarea urbană în noile condiţii ale economiei de piaţă şi ale revitalizării rolului comunităţilor în dezvoltarea locală.

1.4 Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului

O întrebare firească pe care şi-o pune orice locuitor al unui spaţiu este legată de definirea oraşului. Populaţia recunoaşte uşor caracterele unui oraş, dar este dificil în a-l defini în termeni precişi şi comparabili la nivel naţional, continental sau planetar. În ciuda recunoaşterii sale intuitive de către majoritatea locuitorilor acestei planete, oraşul rămâne unul dintre conceptele cele mai grele de definit. Drept dovadă, există nenumărate tratate, manuale şi cursuri de geografie urbană, care evită în a se pronunţa tranşant asupra definiţiei oraşului şi în care autorii trec direct la analiza procesului de urbanizare. Această ezitare evidentă apare, pe de o parte, datorită dinamicii extraordinare a oraşului (cel de acum 100 de ani se deosebeşte mult de cel de astăzi!) de la o etapă la alta, iar pe de altă parte, datorită deosebirilor existente de la o ţară la alta, de la un continent la altul. Majoritatea literaturii existente subliniază absenţa criteriilor universale susceptibile de a defini oraşul, de a vedea în acesta un loc de interacţiuni foarte diverse care-l fac să se nască şi să se dezvolte. Concepţia exprimată de asemenea autori se bazează pe faptul că oraşul este o aglomeraţie spaţială de persoane şi de construcţii de o mărime superioară unui prag minim şi că acesta se caracterizează printr-un mod de funcţionare specific urban. Oraşul reprezintă un loc de puternice densităţi, generatoare de economii de scară de aglomeraţie (Beguin H., “Faut-il definir la ville?”, în vol.Penser la ville. Theories et modeles, Anthropos, Paris, 1996). Oraşul desemnează un spaţiu urban de extensiune limitată în raport cu spaţiul rural, care îl înconjoară, detaşându-se prin caracteristicile morfologice şi demografice, prin funcţiile şi rolul său economic, social şi cultural. Prin morfologie se deosebeşte faţă de sat datorită modului de distribuţie a cartierelor, relativ heterogene, prin habitatul dens şi extins pe verticală (prin străzi şi nu drumuri, ca în cazul satului), prin clădiri monumentale inserate într-un peisaj deosebit de cel rural, prin existenţa unui spaţiu de tranziţie spre periferie (Baud P., Bourgeat S., Bras C., Dictionnaire de geographie, Hatier, Paris, 1995). Referitor la acest ultim aspect, zidurile dintre oraş şi sat au dispărut demult, astăzi aflându-ne în faţa unui continuum rural-urban, în care foarte greu se poate trasa o limită. Extinderea zonelor urbanizate, a suburbanizării, a periurbanizării şi rurbanizării a modificat limitele dintre oraş şi sat. Din punct de vedere demografic se distinge printr-un anumit volum de populaţie, prin densităţi ale populaţiei superioare satului, printr-o participare slabă a populaţiei la muncă în sectorul primar. Prin tradiţie, oraşul prestează servicii şi funcţii specifice pentru o arie vastă din jurul său, în care îşi manifestă rolul coordonator al vieţii economico-sociale şi culturale.

16

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

Spre deosebire de sat, oraşul apare ca o comunitate cu probleme specifice, uneori foarte complicate, care ţin de segregare socială şi etnică, de circulaţie, de poluare, de nivelul şi gradul de echipare edilitară, de modul în care este conectat atât cu oraşele de rang superior, cât şi cu aşezările rurale aflate sub influenţa sa. Astfel de probleme sunt extrem de rar întâlnite în cazul satelor şi numai ca aspecte individuale. Definirea în termeni precişi a oraşului a reprezentat o preocupare permanentă a geografilor, chiar înainte de apariţia geografiei urbane. Astfel, este cunoscută definiţia pe care a dat-o Fr. Ratzel, încă de la sfârşitul sec.XIX, considerând oraşul ca fiind determinat de trei criterii esenţiale: “o anumită formă de activitate profesională (definiţia fiind dată în perioada preindustrială, această activitate era considerată a fi comerţul s.n.), o anumită concentrare a clădirilor şi un număr minim de locuitori” (Garnier J.B., Chabot, Geografie urbană, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.34). În totalitate, aceste criterii se regăsesc şi astăzi ca fiind valabile, demonstrând profunzimea ideilor exprimate în urmă cu 100 de ani. Alţi autori, ca Fr. Von Richtofen, W. Christaller, M.Aurousseau şi R. Dickinson, în esenţă, exclud din definiţia oraşului activităţile legate de cultura plantelor (uneori activităţile agricole, în ansamblul lor), arătând importanţa celor comerciale şi industriale. O interesantă definiţie o dă oraşelor Simion Mehedinţi, care le consideră grupări de clădiri şi de oameni, provocate de circumstanţe regionale în legătură cu circulaţia mărfurilor şi a oamenilor” (Mehedinţi S., Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p.309). Desigur că această definiţie este mult mai complexă, fiind vorba pe de o parte de concentrare de populaţie şi o anumită densitate de clădiri, iar pe de altă parte de rolul circumstanţelor regionale, care le-au generat, respectiv al fluxurilor materiale şi de populaţie. În definirea oraşului apar două categorii de concepţii bine individualizate: una se referă la ideea că oraşele americane reprezintă forma cea mai avansată a urbanizării şi că oraşele europene trebuie să împrumute această cale de dezvoltare şi alta care susţine pluralitatea formelor de dezvoltare, tipică modelului european cu oraşe având o lungă istorie. În ambele cazuri sunt mari probleme cu definirea propriu-zisă a oraşului, existând foarte multe concepte statistice. Astfel, în diverse ţări se utilizează conceptul de localitate urbană, incluzând în totalitate localităţile cu statut de oraş (se cunoaşte că în alte ţări, precum România sau alte ţări foste membre ale CSI în această categorie erau incluse şi localităţi rurale). Frecvent, în majoritatea statelor se utilizează deja noţiunea de aglomeraţie urbană, pe care o identifică uneori cu oraşul propriu-zis. Aglomeraţia urbană grupează mai multe localităţi urbane cu statut de unitate administrativă. Raportările statistice internaţionale primesc informaţii referitoare la populaţia, de exemplu, a unui oraş, în care se include populaţia întregii aglomeraţii (aşa cum a fost cazul oraşului Ciudad de Mexico, a cărui evoluţie demografică a fost estimată pe date eronate, ajungând în urmă cu câţiva ani să fie considerat cea mai mare viitoare metropolă a lumii către sfârşitul acestui secol).

Facultatea de Geografie

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

17

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Facultatea de Geografie

Toate definiţiile date oraşului până în prezent nu au reuşit să întrunească unanimitatea. Loc de producţie, de schimburi, de consum, spaţiul urban amenajat şi supraîncărcat de un ansamblu de astfel de activităţi se constituie într-o unitate extrem de complexă. Între componentele sale există nenumărate interacţiuni şi interrelaţii. Este interesantă opinia unui mare geograf contemporan (Racine J.B.,

Entre paradigme critique et visions humanistes”, în vol. Penser la Ville. Theories et modeles (ed. Derycke P.H., Huriot J.M., Pumain D.), Anthropos, Paris, 1996), care prin selectarea celor mai reprezentative definiţii date de diferiţi specialişti care se ocupă de analiza oraşului, oferă o suită de reflecţii asupra acestuia, reflecţii care

în esenţă demonstrează interferenţele existente în materie de concepţie

şi analiză a acestui fenomen cu tendinţe de globalizare. Astfel, pentru un istoric, natura specifică oraşelor este de ordin

politic, aceasta fiind funcţia lor esenţială şi permanentă. De-a lungul istoriei sale oraşul nu s-a caracterizat nici prin număr, nici prin activităţile oamenilor, care l-au locuit, ci prin trăsături particulare ale statutului juridic, ale sociabilităţii şi culturii. Aceste trăsături demonstrează că pentru istoric nu este important rolul economic, ci cel politic, oraşul fiind punctul de naştere şi de exercitare a puterii. Acesta reprezintă mediul, dar şi mijlocul unui anumit sistem de independenţă, iar capacitatea sa de a reacţiona şi de a asigura ordinea generală se condensează în acel punct. Pentru geograf, oraşul este un peisaj sau un ansamblu fizionomic şi socio-profesional diferenţiat, esenţialmente neagricol, un ansamblu funcţional integrat într-o reţea ierarhizată de complementaritate şi exercitând asupra mediului său o acţiunea reglatoare. Această reţea ierarhizată de complementaritate îi permite oraşului să organizeze regiunea sa şi să o integreze în economia globală (Racine J.B., “La ville entre Dieu et les hommes”, Anthropos, Paris, 1993). Pentru economist, oraşul este rezultatul unui câmp complex de forţe centrifuge şi centripete, care are drept consecinţe organizarea împrejurimilor sale, generarea de efecte de aglomerare, precum şi cea de creare şi distribuţie a valorilor economice. Primul areal structurat de oraş este cel situat în imediata apropiere, acolo unde eficacitatea are la bază în special costurile reduse ale deplasării mărfurilor şi populaţiei sau contactul direct cu organismul urban. Evoluţia societăţii urbane contemporane nu a diminuat acest rol al oraşului de organizare

a spaţiului înconjurător, ci dimpotrivă l-a ajutat în a-şi integra mai

uşor potenţialul şi resursele în circuitul general de valori. Suprapunerea în cadrul spaţiului urban propriu-zis a numeroase unităţi de producţie şi de consum a determinat un real efect de aglomeraţie, care se traduce printr-o acumulare continuă de bunuri materiale şi populaţie. Acest efect are la bază permanentul schimb existent între oraş şi exteriorul său, datorită capacităţii oraşului de a crea şi distribui valori economice de calitate superioară. Practic, oraşul este locul în care apar şi se aplică inovaţiile, care determină amploarea selectivă a activităţilor, detaşându-se cele mai eficace. În concepţia sociologului, oraşul este rezultatul a două realităţi incontestabile. Pe de o parte, acesta este teritoriul, cadrul material sau configuraţia obiectelor fizice, iar pe de altă parte populaţia, unitatea de viaţă sau nodul de relaţii între subiecţi sociali. Particularităţile sociale

18

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

ale oraşului reies din convieţuirea şi mozaicul populaţiei, din funcţia politică şi instituţională a acestuia, din modul de viaţă al citadinilor, din locul central pe care îl ocupă într-un spaţiu de mărime variabile (Grafmeyer Y., “Sociologie urbaine”, Nathan Universite, Paris,

1994).

Criterii pentru individualizarea oraşului.

Facultatea de Geografie

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Teoretic, această individualizare este simplă, întrucât există foarte mulţi indicatori, ce ar permite stabilirea pragurilor de la care o aşezare rurală poate fi considerată ca îndeplinind atributele necesare unui oraş. Printre aceşti indicatori cei mai folosiţi sunt mărimea şi densitatea populaţiei, numărul şi ponderea serviciilor sau profilul populaţiei ocupate. Cu toată existenţa acestor indicatori, diferenţierea dintre rural şi urban rămâne descriptivă. Utilizarea acestor indicatori permite descrierea caracteristicilor, care sunt prezente într-un anumit spaţiu, dar nu sunt în măsură să identifice şi să definească oraşul propriu-zis. Aceasta deoarece în nenumărate cazuri statutul de oraş este unul administrativ, care se capătă în baza unei legi. Selecţia localităţilor rurale capabile de a transla în categoria urbanului este deseori arbitrară, rămânând la aprecierea decidenţilor politici sau legislativi, care în anumite situaţii se abat de la realitatea teritorială. În multe ţări dezvoltate din punct de vedere economic, practic nu mai există deosebiri de fond între mediul urban şi rural. Tipurile de servicii sunt aceleaşi, ponderea populaţiei ocupate în servicii este dominantă în ambele situaţii, densitatea populaţiei poate fi de valori apropiate. Prin urmare, clasificarea în cele două categorii se face pe diferenţierea gradului de dotare în servicii şi nu după tipul de servicii, care de regulă sunt prezente în totalitate. Aceasta înseamnă că doar printr-o decizie umană se poate conferi statutul de oraş, decizie, care să recunoaştem este în fond o opinie umană luată la un moment dat, pe baza unor informaţii mai mult sau mai puţin complete şi relevante. Ceea ce frapează la o analiză chiar sumară este variaţia complexităţii definiţiilor şi apoi modul în care sunt folosite criteriile enunţate prin definiţie. În general se pot distinge patru tipuri de definiţii. Cel mai simplu tip este cel dat de un minim de populaţie. În definirea oraşului, documentele ONU, arată o mare variaţie a numărului minim de locuitori de la o ţară la alta, pe un ecart care se întinde între 200 locuitori (Norvegia, Suedia, Danemarca) şi 50.000 locuitori (Japonia). Naţiunile Unite au încercat să introducă o standardizare în domeniu şi au cerut guvernelor să furnizeze date pe baza unor ranguri de mărime comune. În acest sens s-a propus cifra de 2.000 de locuitori ca prag minim. La acest prag minim se mai adaugă în unele ţări criteriul densităţii sau (şi) al distanţei dintre clădiri (care nu trebuie să depăşească 200 m). Cele mai multe ţări au ca limită acet prag de 2.000 de locuitori (Franţa, Israel, Argentina, Germania, Portugalia, Cehia, Guatemala). În alte ţări, în afara criteriului minim demografic sunt introduse în mod obligatoriu şi alte cerinţe. Spre exemplu în India, pragul minim este de 15.000 locuitori, dar densitatea minimă trebuie să fie mai mare de 1000 persoane/milă pătrată (390 loc/kmp), pronunţate caracteristici urbane (aici intervine

19

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Universitatea din Bucureşti

Reţine şi notează!
Reţine
şi
notează!

Facultatea de Geografie

din nou factorul subiectiv!) şi cel puţin ¾ din populaţia adultă masculină să lucreze în alte domenii decât agricultură. În Guatemala şi Panama pragul minim poate fi de 1.500 de locuitori (în primul caz, s-a văzut că cifra minimă generală este de 2.000 locuitori) dacă localitatea dispune de alimentare cu apă sau, respectiv dacă localitatea prezintă caractere urbane. În SUA şi Thailanda cifra minimă este de 2.500, iar

în Malaysia, Canada şi Scoţia numai 1.000 locuitori. Numeroase ţări

europene au pragul minim destul de ridicat, depăşind 10.000 locuitori (Grecia, Spania, Elveţia, Ucraina) sau chiar 20.000 (Olanda). Cel de-al doilea criteriu este cel administrativ, care ţine cont de hotărârile legislativului din fiecare ţară, privind trecerea unei aşezări

rurale în categoria oraşelor. Acest criteriu este foarte răspândit în mai multe ţări: România, Anglia, Paraguay, Bulgaria, Noua Zeelandă, Republica Sud-Africană, Sri Lanka ş.a.m.d. În alte ţări din America

Latină toate localităţile cu funcţii administrative devin automat oraşe (Brazilia, Costa Rica, Bolivia, Ecuador, Salvador, Nicaragua ş.a.). Al treilea criteriu este reprezentat de ponderea populaţiei ocupate în agricultură. În unele cazuri aceasta trebuie să nu depăşească 50% (Ucraina, Republica Moldova), în altele mai mult de 1/3 (Israel), 20% (Olanda) sau 15% (Federaţia Rusă). Al patrulea criteriu este deosebit de important, dar mai greu măsurabil, fiind reprezentat de facilităţile şi funcţiile urbane. Un astfel de criteriu este foarte clar definit în Cehia, dar destul de vag în cazul altor state, ca de exemplu Honduras (în afara numărului minim de 2 000 de locuitori, localitatea respectivă trebuie să aibe în mod “esenţial caracteristici urbane” (Carter H., Urban and rural settlements, Longman, London and New York, 1991, p.7). Oraşul de astăzi este pe de o parte o sursă de speranţe, iar pe de altă parte un focar de ameninţări. În antichitate, când se vorbea de oraş, se înţelegea democraţie şi cultură, pentru ca revoluţia industrială să-l transforme în purtător de progres tehnic şi dezvoltare economică.

A doua jumătate a secolului XX îi adaugă la moştenirile istorice valori

universale. Schimbările care au avut loc în Europa de Est, precum şi cele din ţările în curs de dezvoltare transformă oraşul într-o matrice a progresului şi a libertăţii. Fără a-şi fi pierdut capacitatea productivă, ora