Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Termenul REGIUNE şi-a făcut cu dificultate loc în noţiunile geografice, echivalentul său fiind în antichitate
topicul latin de "pagi" sau cel galic "pays" prin care erau definite teritorii aparţinând diverselor triburi, cu toate
caracteristicile lor naturale şi antropice.
Forma actuală provine din aceeaşi limbă unde "regio, regionis" are semnificaţia de conducere, dirijare,
ordonare a unor realităţi spaţiale.
I. REGIUNEA CA TERITORIU
Proiecţia regiunii ca teritoriu a îmbrăcat, poate, cel mai numeros număr de formulări, ea devenind:
fie " o porţiune de spaţiu ce figurează ca mediu privilegiat, posedând avantaje pe care unităţile
învecinate nu le oferă";
"o porţiune de spaţiu dotat cu o anumită permanenţă";
fie "o structură a suprafeţei terestre locuită, o structură ce conţine o relaţie a omului cu
spaţiul, înscrisă concret în locuri. Ea se exprimă într-o tramă de vetre construite, axe de
organizare şi linii de fracturare" (Chauvet, A ., 1981).
REGIUNILE sunt receptate ca suprafeţe terestre care prezintă elemente semnificative de uniformitate internă
şi diferenţiere externă în raport cu alte teritorii. Această variabilitate a formulărilor a creat frecvent confuzii
şi dificultăţi în statuarea ei ca un concept riguros definit.
Atributele majore ale regiunii sunt: omogenitatea, specificitatea, interacţiunea elementelor componente,
deosebirile în raport cu unităţile învecinate.
Au apărut, regiunile morfologice, climatice, biogeografice ale căror limite coincideau cu fâşia unde
fenomenul geografic vizat se disipa, se dizolva în structuri de alt tip.
Prezenţa factorului antropic şi a impactului său asupra mediului, a determinat apariţia a noi tipuri:
• regiuni urbanizate sau rurale
• regiuni agricole, industrializate, de servicii.
II. REGIUNEA CA ENTITATE POLITICO-ADMINISTRATIVĂ - slujea direct, încă din antichitate,
unor nevoi politice incluse conceptului de stat-naţiune.
regiunea devene un instrument de lucru predilect al politicului, prin intermediul căruia acesta organiza iniţial
un teritoriu, compartimentându-1 în entităţi strict ierarhizate (ţară, departament, comună).
pentru actorii politici din Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, Belgia, regiunea "este o provincie
istorică şi/sau o entitate cu o relativă omogenitate culturală, care posedă un grad de autonomie certă".
în Franţa ea devine "o regiune de program, o asamblare de departamente a căror încărcare demografică,
masă economică sau mărime variază mult" (Dumolard, P. 1980).
Efectele globalizării sunt evidente, mărimea acestor regiuni fiind în continuă creştere (vezi expansiunea
spre est a Uniunii Europene sau NATO).
Un tip aparte de unităţi teritoriale îl reprezintă regiunile transfrontaliere, prezente în zonele periferice ale
statelor, prin asocierea unor teritorii aflate de-o parte şi de alta a graniţelor naţionale. Scopul constituirii lor este cel
de optimizare a fluxurilor economice şi sociale, dar şi de prezervare a unor aspecte de ordin etnic sau cultural.
III. REGIUNEA CA SISTEM
Sub directa influenţă a teoriei generale a sistemelor a fost prefigurat un teritoriu funcţional, guvernat de
relaţii de tip feed-back. Ca urmare, regiunea, ca sistem deschis, are relaţii de intrare şi ieşire cu mediul
înconjurător, cu ansamblul de factori funcţionali şi spaţiali care exercită o acţiune asupra sa.
Mediul, în accepţie sistemică, este un concept operativ de sorginte naturală, economică, politică, sociologică etc.
Sistemul regional este o matrice unde sunt dispuse pe linii spaţiile (comunele), iar pe coloane atributele
funcţionale. Intervine şi a treia dimensiune, timpul, ce generează o hipermatrice.
REZILIENŢA SISTEMELOR REGIONALE (Cocean, P, 2004) reprezintă capacitatea acestora de a se adapta şi
persista în spaţiu şi timp, la concurenţă cu alte fenomene şi procese dar şi cu entităţile funcţionale similare.
Vallega , A., (1995), oferă o imagine evolutivă a conceptului de regiune, imaginând patru etape distincte:
I. regiunea naturală (bazin hidrografic, structură geologică);
II. regiunea umanizată, delimitată cultural;
III. regiunea funcţională, conturată gravitaţional;
IV. regiunea sistem, suprapusă unui ecosistem.
În prezent, cele două ipostaze ale regiunii, cea funcţională şi cea sistemică, se întrepătrund, ajungându-se
la dezideratul SISTEMULUI FUNCŢIONAL, a cărui delimitare ecologică este pusă de acord cu vectorii de
gravitaţie centripetă.
Caracteristicile regiunii
l. Localizare spaţială definită riguros, pe baza unor coordonate matematice aplicabile matricei de
orientare geografică (Vestul Mijlociu, Orientul Apropiat, Europa de Vest).
1
Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ
2. O extensiune spaţială nuanţată, încorporând teritorii ce permit efectuarea unor anumite generalizări.
De aici şi gruparea lor în macro-regiuni, regiuni de ordinul I, II, III sau micro-regiuni.
3. Prezintă limite bazate pe distribuţia areală a trăsăturilor selectate pentru studiu. Ele sunt trasate acolo
unde aceste trăsături încetează a mai fi dominante. Limitele liniare sunt, în majoritatea cazurilor arbitrare
(ex. graniţele statelor din SUA);
4. Regiunile relevă o ierarhizare strictă, deşi tipologic sau ca extensiune pot varia foarte mult.
Regiunea devine un instrument ideal de generalizare spaţială.
Timpul se constituie într-o dimensiune obiectiv imperceptibilă a tuturor fenomenelor din sfera Geografiei
Regionale. Spre deosebire de spaţiu, care poate fi perceput concret la un moment de referinţă, timpul poate fi
decelat numai prin intermediul efectelor induse elementelor geografice în evoluţia lor în anumite intervale
temporale. Secvenţa prezentului este doar un reper, la care se racordează trecutul (adică ceea ce a fost) şi
viitorul (ceea ce ar putea/trebui să fie). Aceste două categorii dau adevărata măsură şi semnificaţie a
factorului timp.
Valoarea timpului, respectiv cantitatea de timp înmagazinată într-un proces sau fenomen geografic regional, este
dependentă de ritmul imprimat curgerii sale. Ideea unei curgeri laminare, uniformă, trebuie reconsiderată în
favoarea celei turbulente, sinuoasă, ondulatorie.
Exemplu: modul de evoluţie a elementelor implicate în definirea peisajului, şi specificul realizării interrelaţiilor.
În funcţie de modul de participare intrinsecă, timpul geografic relevă o serie de trăsături:
1. Ciclicitatea - reflectă dezvoltarea spasmodică a unor fenomene în timp, cu afirmări şi regresii induse
de specificitatea mediului lor de existenţa. Ex.: ciclurile vegetaţiei, ale activităţilor agricole, circuitul apei în natură,
nivelării reliefului etc., sunt episoade de manifestare a timpului.
2. Succesiunea - rezultă din constanţa relaţiei fenomen geografic-timp şi derularea sa fără sincope,
lacune sau salturi temporale. Ex: un proces se derulează până la încetarea definitivă sau transformarea în altă
entitate.
3. Flexibilitatea - constă în posibilitatea timpului de a se contracta sau dilata, în funcţie de dinamică
vectorilor care-1 consumă. Ex: creşterea vitezei de deplasare contractă timpul necesar transportului, în vreme ce
ridicarea nivelului de trai şi asistenţă medicală în sânul unei populaţii conduce la creşterea duratei de viaţă
şi, implicit, a cantităţii de timp asimilată de organismul uman.
4. Ireversibilitatea - decurge din sensul unic al curgerii timpului, dinspre trecut spre viitor. Ex: odată
consumat de un proces geografic, el nu mai poate fi reconstituit în aceeaşi matrice existenţială. Constituirea unui
peisaj, într-o anumită perioadă temporală, poate fi reprodusă la fel doar în contextul altui timp care începe,
invariabil, în prezent.
Categoriile de timp implicate în Geografia Regională sunt extrem de numeroase.
Timpul geologic, biologic, economic sau social - apar permanent în sistemul de factori şi condiţionări.
Excepţie face timpul astronomic ale cărui efecte nu pot fi decelate la scara unităţilor regionale.
Complexitatea fenomenelor regionale generează o amalgamare frecventă a diverselor categorii temporale.
Coabitarea se realizează fără convulsii, pe principiul telescopării unui timp în altul, în funcţie de durata şi
semnificaţia sa. Anumite categorii de timp nu sunt altceva decât o însumare a celorlalte (timpul geologic
însemnând o aglutinare infinită de timpuri biologice etc).
2. SPAŢIUL RELATIV
derivă din spaţiul absolut prin însuşiri induse de prezenţa conţinutului;
spaţiul absolut este o entitate stabilă, în vreme ce spaţiul relativ este într-o metamorfoză continuă;
spaţiul relativ însumează şi elemente relaţionale nematerializate concret în teritoriu;
spaţiul relativ comportă o permanentă remodelare, concordantă cu relaţiile, cu timpul derulării fenomenelor
geografice. EX. Creşterea vitezei de deplasare determină condensarea spaţiului; intensivizarea activităţilor
într-un teritoriu dat în raport cu zonele învecinate cu evoluţie contrară.
Fenomenele geografice consumă sau generează spaţiu? Fenomenele geografice sunt fenomene devoratoare de
spaţiu. EX: formarea unui vulcan, extinderea habitatelor umane, explozia demografică, etc.
Procesele şi fenomenele geografice regionale generează spaţii noi, prin dilatarea geosferelor.
(EX: coroziunea subterană conduce la apariţia spaţiului endocarstic )
trăsătura principală a spaţiului relativ este complexitatea, generată de transformarea rapidă, de metamorfozarea
unui spaţiu în altul (permanentă remodelare ).
5. SPAŢIUL IMAGINAT
se naşte din informaţiile receptate de individ din diverse surse (livreşti, mass-media, descrieri verbale);
este discontinuu, fără o structură bine conturată, cu atribute funcţionale aleatoare etc.
apare sub forma insulei, a enclavei, mărginite de spaţii fără consistenţă materială;
este compus adesea din elemente hiperbolizate, născute sub imboldul trăirilor extreme;
conturul acestui spaţiu este extrem de nuanţat, proiecţia cea mai relevantă avându-o în mitologia populară, în
folclorul fiecărei "ţări" în parte; se identifică rareori cu realitatea geografică.
6. SPAŢIUL REGIONAL
este o entitate organizată sistemic şi se înscrie într-un ansamblu teritorial integrator;
el reuneşte toate categoriile de spaţiu descrise anterior
include trei subcategorii de spaţiu: spaţiul teritorial (definit morfologic, climatic, biogeografic),
spaţiul funcţional (economic, decizional, cultural)
spaţiul politico-administrativ (provincii, judeţe, comune).
spaţiul regional apare ca un suport al unui sistem de relaţii, provenind fie din mediul fizic, fie de la
societatea umană care amenajează spaţiul;
este un spaţiu în continuă metamorfoză a cărui aparenţă vizibilă este peisajul (Dollfus, 0.1970).
REGIUNEA devine o matrice a spaţiului care îmbrăcă nuanţe teritoriale, politice, sociale, economice sau
3
Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ
funcţionale;
Spaţiul regional va include deci o componentă teritorială, una funcţională (economică, socială, culturală)
şi o componentă politică (decizională)
SPAŢIUL MENTAL
defineşte teritoriul (spaţiul regional) pe care o comunitate sau individ, îl integrează în scara proprie de
valori existenţiale prin percepţie (l'espace percu), trăire (l'espace vecu) şi imaginare (spaţiul imaginat);
spaţiul mental rezultă din juxtapunerea şi asocierea funcţională, a celor patru tipuri de spaţii menţionate;
face parte intrinsecă din raţiunea de a fi a individului;
reprezintă suportul material şi emoţional al tuturor acţiunilor şi reacţiunilor omului;
dispunerea ierarhică a spaţiilor mentale şi interferenţa permanentă a nivelurilor;
extensiunea în suprafaţă trebuie permanent corelată cu dezvoltarea pe verticală, de la simplu la complex.
în România pot fi identificate trei categorii principale de spaţii mentale: provinciale, etnografice
habitaţionale şi un spaţiu mental derivat, cel metropolitan.
1. Spaţiile mentale provinciale
s-au constituit odată cu conturarea provinciilor istorico-geografice ale ţării: Moldova, Muntenia,
Oltenia, Dobrogea, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.
constituirea statului feudal Moldova, între Carpaţi şi Nistru, în secolele XIV-XV, a impus treptat atributul
de moldovean tuturor locuitorilor teritoriului menţionat.
pentru celelalte provincii româneşti, fenomenele au fost mai nuanţate. Muntenia şi Oltenia vor constitui,
prin asociere, statul feudal Ţara Românească, conservându-şi însă specificitatea, inclusiv în topicul de
muntean sau oltean atribuit locuitorilor. Dobrogea, a avut o evoluţie istorică mai complexă (cu o integrare
în Imperiul Otoman de mai lungă durată) ceea ce i-a influenţat şi structura spaţiului mental propriu (dobrogean)
cu influenţe exterioare mai pregnante.
In cazul provinciilor din interiorul arcului carpatic (Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş), iniţial s-a
conturat un singur spaţiu mental (transilvan sau ardelean), având ca suport originea comună, latină, a
populaţiei provinciilor şi conştientizarea apartenenţei la o cultură unică. Ulterior, fenomenele de
decupaj politico-administrativ, în urma cărora provinciile Banat, Crişana şi Maramureş au fost incluse în
alte structuri, au determinant o nuanţare a spaţiului mental existent, în sensul subdivizării lui în entităţile
bănăţean, bihorean, maramureşean care se menţin până în etapa actuală.
Trăsăturile spaţiului mental transilvan:
→ descendenţa populaţiei direct din nucleul daco-romanităţii (capitala statului dac şi a viitoarei
provincii romane fiind situate în sudul regiunii),
→ cumpătarea şi profunzimea înţelegerii lucrurilor (de unde aparenta lentoare a reacţiilor sale
emoţionale);
→ contactul mai îndelungat şi intens cu elementele civilizaţiei vest europene (pătrunse
îndeosebi pe filieră austriacă) receptate pozitiv la nivelul organizării şi comportamentului
social.
Trăsăturile spaţiului mental oltean:
→ temperament vulcanic şi înclinaţia spre ironie;
→ receptarea vieţii ca un bâlci perpetuu.
Trăsăturile spaţiului mental moldovean:
→ blândeţea, reacţia lentă, asemănătoare celei a ardeleanului, dar diferită în finalitate prin
sublimarea ei în transcendent şi mai puţin în latura pragmatică a vieţii.
Trăsăturile spaţiului mental muntean:
→ este o chintesenţă a spaţiilor mentale susmenţionate,
→ limba română - a atins nivelul cel mai înalt de exprimare şi s-a realizat un perceptibil
echilibru comportamental.
→ conexiunile cu spaţiul transilvan au fost cele mai strânse, prin intermediul axei Rucăr-Bran-
Braşov, de unde influenţa reciprocă.
Relaţiile geografice de interferenţă a spaţiilor mentale, realizate permanent de-a lungul istoriei prin
intermediul pasurilor şi trecătorilor carpatice, a fenomenului de transhumantă şi a deplasărilor
definitive de populaţie (descălecatele). Ele vor asigura afirmarea trăsăturilor comune tuturor spaţiilor
mentale din România - limba română, religia ortodoxă, proiecţia existenţială fundamentală (conturarea
spaţiului mioritic invocat de L. Blaga). Apar însă şi enclave spaţiale mentale, exemplul clasic fiind cele ale
spaţiului ardelean in cel oltean (Novaci, Vaideeni) sau moldovean (în urma descălecatelor
maramureşene). Integritatea spaţiului mental ardelean a fost fragmentată prin inserţia unor enclave mentale
alohtone, datorate colonizărilor maghiare şi săseşti din evul mediu.
4
Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ
Orice unitate teritorială regională necesită o delimitare, respectiv fixarea limitelor spaţiale în interiorul cărora,
ea devine relevantă. Dacă în cazul regiunilor elementare, cu o singură trăsatură, decupajul teritorial este relativ
simplu, în situaţia regjunilor complexe el urmează linia unde personalitatea sistemului regional devine ambiguă,
iar funcţiie sale se reduc. Identificarea fâşiei respective este adesea extrem de dificilă datorită neconcordanţei
suprapunerii diverselor planuri structurale (extensiunea mai larga a unora şi restricţia răspândirii altora) şi a
5
Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ
2. Limitele naturale - se suprapun unor elemente ale peisajului cu rol de discontinuitate majoră, receptată în planul
raporturilor cu factorul uman.
sunt deteminate de răspândirea în teritoriu a unui element pregnant al peisajului (asociaţie vegetală, forma
de relief, structura geologică, element hidrografic) a carui disipare spatiala si substituire cu elemente de
alta factura determina nu numai modificări fizionomice, ci şi functionale.
sunt expresia diferenţierilor teritoriale induse de un anumit tip de evolutie a mediului natural;
EX: - Munţii Apuseni, Podişul Transilvaniei, Câmpia Româna - sunt regiuni delimitate morfologic;
- taigaua siberiană, Amazonia, Sahelul - sunt unităţi definite biogeografic;
- Podişul Karst - o entitate conturată litologic etc.
sunt mult mai stabile decât celelalte categorii datorită modiflcărilor relativ lente pe care ele le suferă;
elementele de ordin natural îşi pun pecetea asupra acţiunii de divizare care valorifică rolul lor
peisagistic şi functional; (EX: cursul marilor râuri, culmile muntoase extinse se impun atenţiei în
procesul regionarii)
progresul tehnologic a condus la o permeabilitate pronunţată a limitelor naturale, ceea ce a redus
coeficientul lor de importanţă în regionare; ( EX: barierele muntoase sunt surmontate prin căi de acces
rapide localizate în tuneluri, negarea lor totală de către transporturile aeriene).
3. Limitele sociale - presupun un spectru larg de criterii, de la cele etnice sau etnografice, la cele economice,
culturale sau spirituale.
EX: - Delimitarea Tării Lăpuşului ca regiune porneşte, de la trăsăturile etnografiei, iar cadrul natural
joacă doar rolul de suport fizic al fenomenelor investigate;
limitele de nuanţă economică (tipul de exploatare a resurselor solului sau subsolului).
regiunile agricole, forestiere, industriale, comerciale uzitează de astfel de delimitari (ariile de practicare a
monoculturilor se delimitează ele însele în raport cu cele ale agriculturii mixte, regiunile păstoritului
nomad de cele cu păstorit modern, teritoriile industrializate de suprafeţele lipsite de industrie, etc.)
limitele sociale se caracterizează prin relativitatea lor. Orice modificare, pozitivă sau negativă, în
dinamica factorului determinant le va influenţa în sensul lărgirii, restrângerii sau dispariţiei lor.
EX: Creşterea gradului de polarizare într-un teritoriu - necesitatea lărgirii limitelor, la includerea noilor
arii ce gravitează spre centrul de atracţie.
6
Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ
4. Limitele complexe - sunt rezultatul aplicării simultane a mai multor criterii de regionare (naturale, sociale,
administrative - conduce la fixarea unor limite regionale flexibile)
Fiecare criteriu va participa cu un cumul de trăsături favorabile.
Ex. Regionarea Indiei - 2 macro-regiuni delimitate după marile structuri-morfotectonice (Campia indo-
gangetică şi Peninsula): - regiunile de ordinul I - omogenitatea climatică, biogeografică şi culturală;
- regiunile de ordinul II - omogenitatea morfologică, pedologică şi economică;
- micro-regiuni - un conglomerat de factori naturali, economici şi sociali.
Limitele funcţionale - sunt mai greu de identificat, ele nu pot fi percepute decât în momentul înţelegerii
întregului sistem teritorial, a conturării lui operaţionale. EX. dezvoltarea turismului în Alpi - a impus
reunificarea domeniilor schiabile situate de-o parte şi alta a multor creste greu accesibile prin intermediul
mijloacelor de transport pe cablu.
2. Criteriul funcţionării ca sistem dinamic echilibrat devine fundamental pentru orice regiune geografică;
- regiunea-sistem functional - adică unui agregat spaţial organic structurat, având o individualitate proprie,
impusă de specificitatea părţilor componente, a raporturilor şi relaţiilor dintre ele. (EX: unitatea geografică
funcţională, identiticată acum două decenii, în cazul Patoului Poieni din nordul Munţilor Metaliferi - P. Cocean,
1983.
- Funcţionarea optimă a sistemului teritorial - apare ca un indicator relevant al noului model de organizare
spaţială sinonim regiunii ce urmează a fi delimitată. Ea va include, din punct de vedere al desfaşurării, alte
elementele polarizate de vectorii centripeţi ai sistemului.
Regiunea funcţională va include peisaje dintre cele mai diferite, unităţi fizico-geografice eterogene (sectoare
de câmpie şi podiş, vegetaţie de stepă şi forestieră, soluri mozaicate), densităţi nuanţate ale habitatelor şi
populaţiei etc.
3. Deciziile politico-administrative reprezintă unul dintre criteriile regionarii, dar în acelaşi timp şi un mijloc
sau metoda de delimitate a regiunilor.
- ele se materializează în decupaje teritoriale realizate după anumite considerente de ordin peisagistic,
funcţional, dar şi etnic sau cultural.
- maniera de actiune a politicului este extrem de nuanţată (delimitări rezultate în urma unor conflicte sau
demersuri diplomatice - apariţia noilor state după destrămarea URSS, a fostei lugoslavii, Cehoslovaciei,
fostului imperiu britanic din Asia de Sud)
- A doua ipostaza este cea de constituire a regiunilor transfrontaliere, euroregiunile, care inglobează unităţi
administrative din două sau mai multe ţări (Carpatica, Mureş-Dunare-Tisa, Prutul superior, Prutul inferior etc,
pentru a cita doar cele de la frontierele Romaniei).
si o sustine depinde intr-o masura covârsitoare de gradul său de aderenţă la spaţiul respectiv.
Datorită acestei conexiuni mentale dintre om şi loc regiunea devine un spatiu perceput (l 'espace percu),
respectiv un spatiu trait (l 'espace vecu),
Limita mentală a unei regiuni reconstituie, în majoritatea cazurilor, întregul său proces de umanizare, cu
toate condiţionările lui : pozitive sau negative, favorabile sau defavorabile.
Exemplu: Ţara Moţilor - al carei teritoriu s-a extins treptat spre culmile şi platourile montane ale
Apusenilor, pe masura creşterii presiunii demografice dinspre văile şi versanţii inferiori. Având nucleul iniţial în bazinul
mijlociu şi superior al Arieşului, această entitate spaţială va castiga astfel în suprafaţă, deversând în bazinele
superioare ale Crişului Alb, Crişului Negru (moţii crişeni), Ampoiului sau Someşului Mic.
5. Criteriile heteroclite (naturale, sociale, culturale, politice) îşi fac tot mai des simţită prezenţa în regionare datorită
tendinţei actorilor implicaţi de a surprinde într-un tot unitar un cumul de însuşiri ale teritoriului.
CLASIFICAREA REGIUNILOR :
Clasificarea regiunilor după scopul demersului ştiinţific:
- nu studiem regiunea turistică pentru a demonstra că ea există, ci fenomenul turistic ale cărui
trăsături spaţiale conduc la delimitarea unor unităţi funcţionale de tip regional.
- Regiuni : morfologice, climatice, pedogeografice, biogeografice, rurale, urbane, agricole, industriale,
turistice, politico-administrative, ecologice, mixte;
După structura internă a entităţii spaţiale de tip regional :
- regiuni omogene;
- regiuni polarizate;
- regiuni anizotropice (Dauphine, A., 1979)
După trăsăturile evolutive ale spaţiului delimitat:
- regiuni naturale
- regiuni umanizate,
- regiuni funcţionale,
- regiuni-sistem (Dov, N. 1990).
După criteriul scării de reprezentare, de desfăşurare a proceselor şi fenomenelor studiate:
- macro-regiuni (Amazonia, Siberia, Sahara),
- regiunile de ordinul I, II, III...n (Carpaţii -I-, Carpaţii Orientali -II-, Grupa de nord a Carpaţilor
Orientali -III-, Depresiunea Maramureş - IV -, Culoarul Izei -V- etc. );
- microregiunile (entităţi cu însuşiri particulare, de mare omogenitate şi funcţii decelabile).
După gradul de organizare se individualizează:
- regiuni active,
- regiuni echilibrate,
- regiuni informatizate
- regiuni autofinalizante ( Valega, A. 1995).
După relaţia om-mediu:
- regiuni înrădăcinate
- regiuni fluide şi explozive (Fremont, A. 1976).
După gradul de complexitate :
- regiuni elementare (speciale)
- regiuni complexe
- regiuni integrate.
După nivelul de dezvoltare:
- regiuni centrale (regiuni core)
- regiuni de tranziţie spre dezvoltare
- regiuni-frontiere
- regiuni de tranziţie spre declin
După gradului de vulnerabilitate a unităţilor teritoriale regionale:
- regiuni stabile
- regiuni critice
- regiuni defavorizate.
Regionarea geomorfologică
- a condus la individualizarea unor unităţi teritoriale prin fizionomia şi delimitarea lor extrem de riguroasă;
- grupele muntoase, depresiunile vaste, podişurile, câmpiile sau deltele au devenit astfel diviziuni ale
suprafeţei terestre;
- în funcţie de varietatea morfostructurilor şi scopul investigaţiilor, au fost segmentate în unităţi regionale
de rang inferior (Munţii Apuseni, Depresiunea Transilvaniei, Podişul Dobrogei, Câmpia Română şi Delta
9
Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ
Dunării) (Pirineii, Bazinul Parizian, Meseta spaniolă, Câmpia Padului sau Delta Volgăi)
- criteriile iniţiale au fost cele structurale, urmate de cele genetice şi evolutive, pentru a se ajunge la
impunerea funcţionalităţii geografice a unităţilor delimitate.
Regiunile climatice
- particularităţile factorilor climatogeni, între care temperaturile şi precipitaţiile ;
- caracterul zonal al desfăşurării fenomenelor climatice a determinat, la nivelul globului, delimitarea unor regiuni
climatice simetrice (cu excepţia celei ecuatoriale), dispuse de o parte şi alta a ecuatorului (regiunile climatului
polar, subpolar, temperat, subtropical, tropical, subecuatorial şi ecuatorial).
- nuanţele climatului fiecărei regiuni au impus subdivizarea în provincii sau unităţi taxonomice mai restrânse
areal, până la nivelul de manifestare a topoclimatelor.
Regionarea pedogeografică
- diferenţierile teritoriale ale răspândirii claselor şi tipurilor de soluri;
- unităţile de acest tip se vor suprapune, fără să se identifice însă, cu regiunile climatice, morfologice şi
biogeografice;
- solurile din clasa molisolurilor vor caracteriza câmpiile din zonele temperate;
- lateritele sunt specifice zonelor tropicale umede de joasă şi moderată înălţime.
Regiunile biogeografice
- rezultă din asocierea spaţială a unor trăsături comune sau relativ apropiate ale vegetaţiei şi faunei;
- regiunea holartică, paleotropicală, neotropicală, antartică conţin numeroase subregiuni şi provincii;
Regiunile rurale
- introduc drept criteriu al delimitării ansamblul de relaţii generate de prezenţa şi activitatea tradiţională a
omului în teritoriu;
- modul de viaţă specific, infrastructura habituală, mentalitatea ( Câmpia Transilvaniei este un tipic exemplu
pentru România, ruralismul său accentuat având însă motivaţii dintre cele mai divers)
Regiunile urbane
- se deosebesc prin funcţii, structură, fizionomie, mod de viaţă, mentalitate;
- includ în limitele lor teritoriile ocupate de oraşe şi spaţiile subordonate acestora, caracterizate prin afirmarea
unor anumite activităţi economice (industrie, transporturi, comerţ, turism), polivalenţa atribuţiilor sociale
(educaţionale, culturale, politico-administrative, ocrotirea sănătăţii), arhitectura habitatelor, probleme induse
de poluare sau dificultăţi de gestionare.
- Megalopolisul (Boswash, Tokyo-Osaka), conurbaţia, aglomeraţia urbană, metropola (asocierea cartierelor de
vile cu favellasurile sau bidonvillurile - gen Sao Paolo), cu un ritm al schimbărilor interne extrem de rapid;
Regiunile agricole
- includ teritoriile definite de un anumit tip de exploatare economică a fertilităţii solului, prin diversele practici
de cultivare a pământului şi creştere a animalelor.
- pot apare ca entităţi de o mare omogenitate fizionomică şi funcţională - exemplul clasic fiind belt-urile
nord-americane sau suprafeţele cu monoculturi din America Latină.
- regiunile agricole de tip mozaicat, unde modalităţi nuanţate de exploatare (de la cereale la pomi fructiferi sau viţă
de vie) coexistă pe suprafeţe restrânse.
- relevă o continuitate ridicată în marile câmpii sau pe platourile de joasă altitudine, intens aplatizate, în
vreme ce în zonele deluroase fragmentate sau în cele montane discontinuităţile (cel mai adesea sub formă de
enclave ale altor tipuri de folosinţă) apar frecvent.
- Pampasul argentinian, Podişul Preriilor, Câmpia chineză, polderele olandeze, Câmpia Română etc, îndeplinesc
atributele regiunilor susmenţionate.
Regiunile industriale
- au beneficiat de o analiză detaliată, datorită impactului deosebit al industriei asupra peisajului şi
sociosistemului.
- se caracterizează prin concentrarea deosebită a infrastructurii tehnice ce susţine, direct sau indirect, afirmarea
ramurii, a căilor de transport, reţelelor de energie, comunicaţiilor etc.
- prezintă o fizionomie determinantă pentru peisajul industrial, alcătuit din întreprinderile propriu-zise şi unităţile
lor de deservire şi desfacere imediată, precum şi din asocierea unităţilor de habitat;
- mare diversitate de regiuni industriale: carbonifere (Donetk, Silezia, Petroşani), siderurgice (Krivoi-Rog,
Ruhr, Pittsburg-Chicago), petroliere (Golful Piersic, Marea Nordului, Texas-Louisiana, Subcarpaţii şi Podişul
Getic), mixte (regiunea Marilor Lacuri, Tokyo-Yokohama, China de nord-est).
- fără excepţie, regiunile industriale sunt polarizate;
Regiunile turistice
- circumscriu unităţi teritoriale unde fenomenul turistic relevă o consistenţă notabilă, iar relaţiile dintre factorii
săi genetici definesc un sistem economico-social funcţional;
10
Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ
- posedă resurse atractive, naturale sau/şi antropice, capabile să susţină o activitate recreativă, curativă sau
culturalizantă notabilă sub aspectul fluxurilor şi opţiunilor turistice.
- sunt dotate cu o infrastructură specifică (baze individuale sau staţiuni turistice) şi favorizează desfăşurarea unor
activităţi de profil variate.
- Coasta de Azur, Alpii, Munţii Apuseni, Hawaii, Florida, litoralul spaniol al Mediteranei sunt regiuni turistice
clasice, unele cu o mare tradiţie a activităţilor, altele conturate în ultimele decenii.
Smith, S.L.J. (1996), după ce menţionează că în domeniul turistic sunt recunoscute trei tipuri de regiuni: a
priori (suprapuse diviziunilor politice), omogene (cu un grad accentuat de similaritate a caracteristicilor
structurale) şi funcţionale (cu un nivel superior al interacţiunilor interne, pune la baza regionării turistice trei
raţionamente logice, definind astfel totatâtea modalităţi de regionare, respectiv: sintetice, analitice şi
dichotomice.
REGIUNILE OMOGENE
Omogenitatea - răspândirea uniformă a masei, energiei şi intereselor într-un spaţiu conturat de ea însăşi -
devine elementul definitoriu al entităţii în cauză.
Unii autori identifică trei forme ale omogenităţii:
1. globală, când are loc o supraimpunere a activităţilor umane unificatoare pe un cadru fizic omogen -
spre exemplu, Delta Dunării;
2. relativă, generată de acţiunea unui element care domină net celelalte - Amazonia;
3. recurentă derivată din asocierea unităţilor elementare ce se aseamănă între ele - Alsacia.
regiunile omogene pot avea o origine naturală, când elementele implicate (relief, climă, hidrografic,
soluri, vegetaţie, faună) se suprapun spaţial perfect sau când un factor domină decisiv ceilalţi factori
(cazul Amazoniei unde vegetaţia se detaşează net pe scara condiţionărilor).
regiunile omogene antropice corespund de obicei unei faze de tranziţie scurtă între două stări de
heterogenitate. Aceasta deoarece omul specializează spaţiul şi combină complementarităţile.
Majoritatea lor se transformă în regiuni polarizate sau anizotrope.
dintre proprietăţile sistemice ale regiunilor omogene se reţin echilibrul staţionar (generat de o
dinamică extrem de lentă, cu fluxuri interne simetrice) şi puterea de adaptare slabă (orice dereglare în
sistem fiind capabilă de distrugerea regiunii);
în concluzie, regiunea omogenă este un model spaţial ideal ce dispare prin transformare şi creşterea
gradului de complexitate.
REGIUNILE POLARIZATE
sunt entităţi teritoriale ale căror vectori converg spre unul sau mai multe puncte de gravitaţie, aflate
conexiune reciprocă.
polarizarea, ca fenomen extrem de răspăndit în mediul geografic, a fost întrevăzută încă de von
Thunen care elaborează, în anul 1826, un prim model a interrelaţiilor spaţiale ce se nasc între punctul
(centrul de gravitaţie) şi teritoriul limitrof. Modelul iniţial elaborat de von Thunen este ideal, presupunând o
omogenitate perfectă a elementelor constituente. Observând însă heterogenitatea acestora el revine cu
modificări care ilustrază deformarea modelului primar în contextul intervenţiei unor factori perturbatori
naturali (hidrografici, climatici, morfologici) sau antropici (prezenţa unor căi de transport sau a unor centre
urbane satelite).
„Poli” de creştere, „ centre”, „axe” ,” reţele”de dezvoltare --- tehnopolii sau parcurile industriale
Regiunea polarizată este un sistem spaţial, definit de un triplet strâns intercondiţionat: poli
constituiţi în reţele în jurul cărora gravitează câmpurile.
Regiunea polarizată prezintă o ierarhie funcţională pornind de la rolul fiecărui pol de atracţie în
parte şi a ariei sale de gravitaţie.
are proprietăţi sistemice determinate de echilibrul dinamic instabil între intrările şi ieşirile sale.
evoluţia sa este ireversibilă tinzând spre regiunea urbană considerată ca "faza ultimă (de evoluţie, n.n.) a
unei regiuni polarizate" (Dauphine, A. 1979).
EX. Regiunea de dezvoltare de Nord-Vest a României, unde polii de dezvoltare Oradea, Satu Mare, Baia Mare,
Bistriţa cu subsistemele lor polarizate se subordonează unui pol dominant (Cluj-Napoca) iar axele Someşului Mic
şi Someşului Mare devin subsisteme anizotropice.
REGIUNILE ANIZOTROPICE
se încadrează structural şi fizionomic în entităţile de formă alungită (fâşie, axă, culoar) şi se remarcă
prin existenţa unor centre polarizatoare succesive, în serie, localizate în partea centrală a unităţii.
la originea lor se află concentrarea habitatelor şi activităţilor în zona litoralelor (Constanţa-Mangalia,
Boswash, Sao Paolo-Rio de Janeiro, Coasta de Azur, litoralul japonez), de-a lungul fluviilor
(Volga, Dunăre, Rhin, Rhon, Nil), a căilor de transport (Transsiberian, Panamerica), în culoarele
11
Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ
Regiunile compacte
au un contur neregulat, teritoriul lor putând fi încadrat în forme geometrice de tip cerc, pătrat, dreptunghi;
12
Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ
aceste forme favorizează prezenţa punctelor polarizatoare cu funcţie de loc-central şi o distribuţie radiară a
principalilor vectori;
permit o organizare mai facilă a spaţiului, cu numeroase variante la macro şi micro-scară;
coincid cu forme de relief majore (Pampas, Câmpia Română, Bazinul parizian, Podişul Deccan, Alpi)
individualizate peisagistic, dar cu o diversitate de aspecte economice, demografice şi de habitat;
sunt definite de instaurarea unor sisteme complexe, ierarhic structurate, cu funcţii polivalente;
facilitează, datorită faptului menţionat anterior, trasarea a numeroase subdiviziuni de ranguri diferite;
numeric, dimensional şi funcţional reprezintă categoria dominantă de regiuni;
Care sunt factorii de maxim impact la care sistemul regional trebuie să se adapteze?
1. Adaptarea la schimbările climei.
Clima induce transformări ale factorilor naturali (vegetaţie, faună, soluri, modelarea reliefului) dar şi la
nivelul populaţiei, habitatului, economiei sau comportamentului uman.
EX. deşertificarea în expansiune din zonele subtropicale, El Nino, fenomenele climatice extreme tot mai
frecvente, sunt forme de manifestare ce atestă schimbarea climatului actual.
2. Adaptarea la rigorile bazei de susţinere.
Baza de producţie a unei regiuni este constituită din resurse autohtone şi alohtone;
Restricţiile ivite în gestionarea resurselor (epuizarea/ deprecierea lor, creşterea preţurilor sau măsuri
prohibitive) va deregla funcţionarea anumitor verigi sistemice.
EX. adaptarea multor regiuni industriale la şocul petrolului din anii '70 ai secolului trecut prin dezvoltarea
exploatărilor off shore, revenirea la utilizarea cărbunilor dar şi multiplicarea investiţiilor în sursele
alternative de energie (atomică, geotermică, solară etc). In mod similar este reconversia post-siderurgică a
altor regiuni cunoscute (Noua Anglie, centrul Marii Britanii, Ruhr etc).
3. Adaptarea la presiunea antropică.
orice sistem regional suportă o presiune antropică în creştere pe măsură ce el este mai eficient şi mai
productiv.
El se constituie într-un centru atractor pentru populaţia din teritoriile mai apropiate sau mai depărtate
geografic generând veritabile exoduri orientate univoc spre nucleul său funcţional.
Cazul marilor metropole precum şi regiunile dezvoltate economic din Europa sau America de Nord
sunt vizate de către fluxuri sporite de imigranţi din ţările lumii a treia. Rezultă o presiune antropică
superioară ca intensitate ritmului de adaptare al sistemului generatoare de mari disfuncţii sociale, în
primul rând.
Lipsa locuinţelor, a locurilor de muncă, creşterea infracţionalîtăţii şi a poluării însoţesc acest
fenomen. Adaptarea ar însemna, în circumstanţele date, fie înlăturarea disparităţilor care generează
exodul (proces amplu, independent de factorii de decizie de la nivel regional, de lungă durată) fie reglarea
fluxurilor prin pârghii de natură administrativă, economică sau socială.
13
Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ
Presiunea antropică se manifestă nu numai prin creşterea numărului populaţiei ci şi prin înmulţirea şi
diversificarea nevoilor acesteia:
amplificarea infrastructurilor tehnice ale teritoriului (cu scoaterea din circuitul evoluţiei
naturale a noi şi noi terenuri),
expansiunea urbanizării,
degradarea mediului (prin artificializare şi poluare) - poluarea din regiunile urbanizate ca
urmare a circulaţiei automobilistice. Deşi locuitorul regiunii cunoaşte acest fapt măsurile
întârzie să apară deoarece s-ar întoarce asupra propriilor interese de moment etc).
4. Adaptarea la competitivitatea interregională.
Ca modalităţi de realizare menţionăm: valorificarea plenară a propriilor atuuri, consolidarea
specificităţii, conservarea unor raporturi de interrelaţionare optime cu regiunile învecinate,
reconversiile rapide ale sectoarelor în declin, tendinţa permanentă de-a se situa în pol-position-ul
dezvoltării macroregionale.
5. Adaptarea la schimbările strategiilor de dezvoltare
este un proces derulat spasmodic, dependent, adesea, de evoluţiile în plan politic sau social.
schimbarea regimurilor politice (capitalism-socialism, socialism-capitalism în decurs de o jumătate
de secol, în România), racordarea la strategii de dezvoltare formulate alohton reprezintă evenimente
resimţite pregnant de orice sistem regional.
Depresiunea Petroşani, o regiune bine individualizată care, în perioada socialistă, avea ca bază
de producţie industria cărbunelui. Căderea economiei planificate şi afirmarea economiei de piaţă
liberă, capitalistă, după 1990, a dus la bulversarea vechilor structuri economice şi la apariţia unor
probleme sociale severe (şomaj în masă, sărăcie, criminalitate).
Schimbarea strategiilor de dezvoltare amplifică rolul factorului politic în regionare, comandamentele
"regiuni de dezvoltare"
6. Adaptarea la rigorile globalizării
reprezintă un fenomen de actualitate generat de evoluţia vizibilă spre mondializare, generalizare,
a majorităţii activităţilor umane; prin globalizare barierele sunt înlăturate;
orice sistem terestru, nu poate face abstracţie de acest proces ce înmagazinează energii, tendinţe
şi interese cu o capacitate de influenţare decisivă;
prezenţa şi afirmarea regiunii presupune o adaptare riguroasă şi subtilă la noile evoluţii economice,
sociale, politice, strategice dar mai ales de mentalitate;
în epoca globalizării se vor afirma acele regiuni care vor mijloci, prin funcţiile lor perfecţionarea,
optimizarea şi eficientizarea unor raporturi teritoriale cât mai largi şi mai complexe.
3. Principiul integrării
fenomenele geografice regionale nu pot exista de sine stătător, izolate, fără conexiuni reciproce, dar şi cu
fenomene din geosferele învecinate;
prin asocierea funcţiilor proprii ale elementelor, se ajunge la definirea unui tot teritorial integrat şi
funcţional; necesitatea unei integrări la diverse nivele de specializare şi de complexitate;
mulţimea de relaţii de intercondiţionare şi de dependenţă reciprocă, aflate, toate, în slujba unei
integrări cât mai accentuate.
4. Principiul istorismului
decurge din influenţa factorului-timp, a rolului îndeplinit de curgerea acestuia în geneza şi devenirea
fenomenlor regionale;
cunoaşterea spaţiului nu poate fi aprofundată fără cunoaşterea istoriei (de unde formularea sintagmei de
"geoistorie", semnificând privirea geografică retrospectivă);
timpul, înţeles ca durată, se constituie într-o condiţie indispensabilă a materializării unor elemente şi
procese (geneza solului ca interrelaţie între rocă, vegetaţie, climă), a apariţiei şi afirmării altora (cultura ca
rezultat al evoluţiei materiale şi spirituale a comunităţilor umane);
regiunea este un produs concret al derulării fenomenelor naturale şi antropice într-o perioadă temporală
dată, care, odată încheiată, poate crea noi forme de organizare spaţială, diferite structural şi funcţional de
cele anterioare.
perspectivă.
prin sinteza componentelor sistemului vor fi reliefaţi factorii dominanţi şi tipologia regională;
Criteriile clasificării sunt numeroase şi vizează geneza, structura, forma şi funcţia fenomenului respectiv în
sistemul regional.
Ierarhizarea este o metodă, dar în acelaşi timp, şi un produs al demersului ştiinţific.
EX: ierarhizarea peşterilor după atributele turistice, a aşezărilor după numărul locuitorilor;
Metoda regională
constă în studiul selectiv şi integrat al fenomenelor şi proceselor geografice dintr-un teritoriu dat;
originalitatea sa derivă din abordarea frontală a unei fenomenologii extrem de complexă, în scopul determinării
structurii, vectorilor şi funcţiei sistemului astfel conturat;
metoda regională include: observaţia exhaustivă, analiza plurifactorială şi sinteza corelativă.
rezultatul concret al aplicării metodei regionale este sistematizarea (organizarea) teritoriului, respectiv
delimitarea unor areale funcţionale ;
Sistematizarea nu are numai o conotaţie ştiinţifică, de ordonare a matricei sistemului după punctele sale
tari, ci mai ales o importanţă economico-socială de prim ordin. Ea reprezintă cartea de vizită a cercetării
geografice în faţa practicienilor, a celor chemaţi să exploateze nemijlocit resursele naturale şi umane ale
teritoriului, să-1 modeleze ca sistem stabil cu o dinamică ascendentă permanent echilibrată. In funcţie de scara
abordărilor, actualmente în România sunt în curs de elaborare planurile de sistematizare-amenajare naţionale
(PATN), regionale (PATR), zonale (PUZ) sau locale (PUG). Subliniem uşoara inadvertenţă, introdusă de arhitecţi
prin utilizarea termenului de „urbanism" pentru a defini sistematizarea şi amenajarea unor areale mai
restrânse (zone - Plan de urbanism zonal-PUZ);
Analizând în detaliu componenta naturală a bazei de susţinere şi structura sistemului regional (pretabilităţile
şi riscurile geomorfologice. hidrologice, climatice, bio-pedogeografice; resursele solului, subsolului si
demografice; particularităţile structurale şi dinamice ale mediului; scenariile evoluţiei în perspectivă a
sistemului teritorial în funcţie de variabilele introduse prin amenajare) geograful oferă celorlalţi specialişti
argumentaţia ştiinţifică necesară propriilor intervenţii, sub aspectul localizării eficiente în spaţiu, a dimensionării şi
polivalenţei lor.
Metodologia GIS
reuneşte, la un nivel superior de eficienţă şi aplicabilitate, vechile mijloace ale evidenţei statistice şi
cuantificării.
Sistemul informaţional geografic presupune succesiunea a trei etape şi anume: constituirea bazei de
date, prelucrarea lor (apelând la tehnici statistico-matematice) şi interpretarea rezultatelor obţinute,
inclusiv reprezentarea lor cartografică..
Prima etapă constă în acumularea informaţiei de profil în urma descinderii în teren sau din varii surse
bibliografice sau cartografice. După întocmire, ea trebuie mereu actualizată. In această faza, prezenţa geografului
regionalist este obligatorie, sub aspectul coordonării acţiunii, a orientării activităţii pe coordonatele reclamate de
scopul final al cercetării.
Unul din dezideratele aplicaţiilor GIS este întocmirea programelor de derulare a fenomenologiei teritoriale.
16
Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ
Nu este vorba de omogenizare teritorială, ci de stimularea acelor relaţii spaţiale care primesc
atributul sustenabilităţii şi durabilităţii.
El are menirea de a oferi tuturor comunităţilor umane ce populează regiunea şanse egale de dezvoltare
şi afirmare economico-socială, de a asigura dimensiuni controlabile intervenţiei antropice în mediu,
de a atenua contradicţiile şi pondera asperităţile.
3. Conturarea unui sistem regional funcţional
Reprezintă nu numai dezideratul iniţial al celor care au iniţiat demersul noului decupaj teritorial, cât
mai ales o sarcină a operatorilor în câmpul economic şi social.
Dacă în faza regionării el putea fi doar prefigurat, pe baza unor argumente şi deducţii logice, odată
regiunea delimitată ea trebuie să-şi edifice sistemul de relaţii şi interrelaţii interne şi externe astfel
încât să devină un veritabil organism teritorial.
Sarcina majoră este de-a sesiza structura optimă a sistemului, de-a instaura, prin soluţiile de modelare
propuse, acele raporturi între elementele componente ale spaţiului geografic care să-i confere maxima
expresivitate şi viabilitate, în caz contrar vor apare disfuncţiile şi disparităţile.
4. Principiul conexiunilor optime cu unităţile învecinate, inclusiv cele de tip transfrontalier
Orice entitate teritorială nu poate exista în izolare, mai ales în etapa actuală, a mondializării.
economia unei regiuni este tributară, în unele secvenţe ale sale (cu toată preocuparea pentru exploatarea
resurselor locale), de utilizarea resurselor provenite din exteriorul perimetrului său.
Relaţiile de schimb şi complementaritate se dovedesc salutare în funcţionarea agregatelor sistemice.
5. Principiul avantajului comparativ
trebuie să se afle la temelia oricărui sistem economico-social nou creat ca expresie a specificităţii şi
eficienţei lui. însăşi raţiunea sa de a fi constă în creşterea calitativă în raport cu vechile forme de
organizare, dar şi cu unităţile învecinate.
Optimizarea funcţională, productivitatea superioară, raporturi de colaborare mai fezabile cu sistemele
limitrofe, dar şi o structură internă cu un grad mai ridicat de sustenabilitate sunt atributele aplicării acestui
principiu.
6. Principiul ecologic
statuează preocuparea permanentă pentru o intervenţie antropică echilibrată asupra mediului, pentru
armonia raporturilor om-natură, pentru protecţia şi conservarea patrimoniului natural frecvent ameninţat.
geomorfologul nu-şi va concentra atenţia asupra nivelelor de eroziune sau vârstei teraselor ci a
cornportamentului formelor la diversele modalităţi ale intervenţei antropice: nu va insista asupra devenirii
lor în timp, ci a riscurilor imediate care converg din dinamica actuală etc.; climatologul va aborda riscurile
climatice; hidrologul resursele de apă şi riscurile hidrologice; biogeograful va reliefa productivitatea
biologică şi limitele ei de exploatare sau de afectare în contextul aplicării unor strategii de
dezvoltare; pedologul va insista asupra fertilităţii şi productivităţii solurilor, a bonitării lor în
vederea unei exploatării cât mai eficiente.
Componenta de intervenţie (de acţiune şi interacţiune)
este alcătuită din factorul uman şi habitatul său (acesta din urmă nefiind altceva decât expresia fidelă a
conexiunii sale cu locul, cu teritoriul). Şi în acest caz, participarea geografilor este necesară pentru punerea în
evideţă a răspândirii populaţiei şi structurilor demografice, a răspândirii şi tipologiei aşezărilor umane. Dar, tot
în acest domeniu, este reclamat aportul sociologilor şi arhitecţilor, primii pentru a ilustra comportamentul şi
mentalităţile, iar ceilalţi pentru a explica structuri şi forme ale elementelor de habitat.
Componentele derivate
includ infrastructura tehnică a teritoriului, economia, aspectele sociale şi starea mediului. Deşi cercetările
geografice au avut în vedere cu predilecţie, o lungă perioadă de timp numai anumite domenii, aşa numitele
„activităţi antropice” (agricultura, industria, transporturile, turismul, comerţul) în ultimul timp aspectele sociale
(educaţia, ocrotirea sănătăţii, cultura, cultele) au devenit ţinta preocupărilor în totatâtea subramuri ale ştiinţei
regionale. Geografia educaţiei, Geografia medicală, Geografia culturală îşi pun întregul arsenal metodologic
şi ideatic în slujba decelării celor mai ilustrative aspecte ale realităţii din regiunea studiată.
Mult mai puţine abordări se constată în ceea ce priveşte infrastructura tehnică a teritoriului (căile de acces,
reţelele de alimentare cu apă, energie, gaze, telecomunicaţii) unde implicarea geografilor se impune cu acuitate.
Corolarul analizelor de profil îl constituie configurarea celor patru categorii de zone de intervenţie:
efervescente, critice, defavorizate şi protejate.
Zonarea funcţională este o acţiune de mare complexitate, ce ia în considerare totalitatea aspectelor
economice, sociale şi ecologice ale regiunii, pe fondul unor condiţionări naturale extrem de nuanţate (Cocean P.
Cocean, R. 2002). Ea are ca finalitate evidenţierea unui sistem teritorial coerent structurat, cu decelarea vectorilor
purtători de dezvoltare şi evoluţie ascendentă. Prin contrast, vor fi evidenţiate disfuncţiile, procesele antagonice care
blochează sau diminuează eficienţa celor dintâi.
Operaţiunea zonării este dificilă şi datorită faptului că presupune, sine qua non, o abordare a tuturor
nivelelor de integrare: local, zonal, regional, naţional şi, în unele direcţii transfrontalier (internaţional).
Armonizarea pe verticală succede celei în plan orizontal responsabilă de realizarea conexiunilor între entităţile
de acelaşi potenţial şi cu aceleaşi sarcini în optimizarea fenomenelor dezvoltării. Ca urmare, delimitarea unor
praguri permisive şi totodată elastice între nivele, dar în acelaşi timp riguroase şi tranşante structural se impune
cu stringenţă.
ZONELE EFERVESCENTE : corespund arealelor regionale dinamic-funcţionale, care au atins prin
restructurare economică parametrii optimi ai unei dezvoltări teritoriale echilibrate (modernizarea
infrastructurii teritoriale, diversificarea habitatului uman, reviliment socio-economic)
EX. zonele Oradea, Cluj-Napoca, Bistriţa, Sighetul Marmaţiei (din reg. de NV) – în care declinul
industriei post-decembriste a fost suplinit de expansiunea comerţului, construcţiilor, a funcţiilor educaţionale
si turistice.
ZONELE DEFAVORIZATE: sunt arii geografice strict delimitate teritorial care îndeplinesc cel puţin una
din următoarele condiţii:
- au structuri productive mono industriale;
18
Suport curs GEOGRAFIE REGIONALĂ GENERALĂ
ZONELE PROTEJATE: prin delimitarea lor se realizază protecţia şi conservarea elementelor cu valoare
peisagistică şi se reduce impactul antropic prin formele de exploatare.
Parcuri naţionale, Rezervaţii ştiinţifice, Parcuri naturale, Monumente ale naturii, Rezervaţii ale biosferei,
Bunuri naturale ale patrimoniului mondial (parcurile transfrontaliere).
- funcţională – trebuie să ţină cont de cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi interese comune;
- prospectivă – trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor
economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare;
- democratică – asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor.
Amenajarea turistică montană
Interesul pentru munte ca destinaţie turistică a atras atenţia specialiştilor în amenajarea teritoriului,
care prin studiile lor au delimitat trei tipuri de localizare a staţiunilor montane:
localizarea periferică, care se situează la marginea masivelor montane şi la periferia aşezărilor
umane;
localizarea liniară, care urmează culoarele naturale de pătrundere în masiv (de regulă văile unor
râuri);
localizarea terminală, care se dezvoltă în zonele alpine, fie la capătul culoarelor de pătrundere în
munte, fie la înălţimi foarte mari, la care turiştii pot ajunge doar cu piciorul sau, în cazul staţiunilor
moderne, cu ajutorul unei reţele importante de transport pe cablu.
Pentru evaluarea capacităţii turistice portante a ariilor protejate, trebuie avute în vedere patru dimensiuni
care o definesc:
• capacitatea de suport ecologic - se referă la pragul limită de toleranţă biologică şi fizică a
ecosistemelor supuse activităţilor recreative;
• capacitatea de încărcare socială şi psihologică - nivelul impactului uman, dincolo de care se
produce deteriorarea calităţii experienţei de destindere în aer liber;
• capacitatea de suport (portantă) pentru amenajări - resursele proprii de tehnici de amenajare,
care modifică semnificativ pragurile limită;
• compatibilitatea valorificării multiple a peisajului natural.
Dezvoltarea integrată şi catalitică
Pe baza unora dintre ideile prezente în diverse studii, s-a propus o clasificare mai generală, bazată pe
divizarea responsabilităţii în procesul de dezvoltare:
1. Dezvoltarea „integrată” - implică dezvoltarea de către un singur promotor, excluzând orice altă
participare. Există o singură conducere a proiectului.
EX. staţiunea montană profilată pe practicarea sporturilor de iarnă La Plagne-Franţa; porturile de
ambarcaţiuni de pe coasta mediteraneană, construirea şi vânzarea de imobile. Astfel, apartamentele şi
hotelurile se află chiar la poalele pistelor de schi, iar porturile permit posesorilor de iaht să ajungă imediat
din casă pe ambarcaţiunea sa.
2. Dezvoltarea „catalitică”, dimpotrivă, apare atunci când activităţile iniţiale ale unui promotor important
generează dezvoltări complementare realizate de către alte companii sau alţi indivizi. Activităţile iniţiate de
o companie, servesc drept „catalizator”, stimulând alte dezvoltări (cabane, hoteluri mici, pensiuni, camere
mobilate, magazine, cluburi de noapte, baruri, cinematografe, excursii cu autobuzul, minigolf etc.).
Diferenţa fundamentală în privinţa divizării responsabilităţii influenţează nu numai natura procesului de
dezvoltare, ci şi forma staţiunii rezultate, locaţia acesteia şi, într-o anumită măsură, tipul de clientelă
deservită. Dezvoltările catalitice se grefează de obicei pe aşezări deja existente.
Strategiile de dezvoltare a staţiunilor montane sunt derivate din strategia de flexibilitate, oferta
principală fiind relativ aceeaşi – peisaj, aer curat, amenajări sportive. Problemele principale ţin de investiţiile
majore în căi de acces, sistemele de utilităţi şi agresarea mediului de către turişti.
21