Sunteți pe pagina 1din 8

Mediul geografic este un sistem specific Terrei, rezultat din combinarea i interaciunea tuturor

componentelor proprii Pmntului (litosfera, atmosfera, hidrosfera, biosfera, inclusiv omul i


activitile sale).
Pe parcursul evoluiei geologice a Pmntului, ntre componentele mediului geografic s-au stabilit
multiple relaii de ordin cauzal, temporal, dinamic, spaial etc., relaii care au generat procese fizice,
chimice, mecanice, biotice, antropice, avnd ca rezultat formarea diferitelor tipuri de relief, de soluri,
de comuniti i formaiuni vegetale. Pe spaii extinse s-au individualizat diverse complexe naturale
i antropizate. Astfel, la scar planetar s-a format mediul geografic global, care constituie un nveli
specific, numit nveliul geografic, unic n felul su n Sistemul Solar. Cu 3,5 miliarde de ani n urm,
n acest nveli a aprut viaa, mai nti n ap i apoi pe uscat, dup care s-au format solurile, iar n
ultimii 2,5-3 milioane de ani a aprut omul i s-a dezvoltat societatea uman.
Mediul geografic este constituit din trei grupuri de componente:
componente primare abiotice (rocile, relieful, aerul, apa), care sunt cuprinse n cele trei geosfere
(litosfera, atmosfera, hidrosfera);
componente derivate biotice (plantele i lumea animal), care s-au dezvoltat n baza componentelor
primare, transformndu-le n timp. La aceste componente se adaug i solurile, la a cror formare au
participat att componentele primare, ct i cele derivate;
componente antropice care s-au format dup apariia omului, preponderent n ultimele secole, ca
urmare a activitii umane din domeniul industriei, agriculturii, transporturilor etc.
n cadrul mediului geografic global s-au individualizat medii la nivelul componentelor, cu ntinderi i
dimensiuni diferite (medii oceanice, continentale, marine, montane, lacustre, fluviale, biotice,
antropice etc.). Fiecare dintre aceste medii include un ansamblu de componente i relaii specifice
cadrului intern al sistemului, realiznd un schimb de substane i de energie cu elementele din mediile
vecine. Fluxurile de energie i de materie ntre diferite tipuri de medii determin integritatea mediului
geografic global.
Pn la apariia omului exista doar mediul natural, care ntrunea componentele abiotice i cele
biotice cu tot ansamblul lor de relaii. Pe parcursul istoriei geologice a Pmntului mediul natural a
evoluat, dar, odat cu dezvoltarea societii umane, ndeosebi n ultimele secole, acest mediu a
devenit tot mai restrns dimensional. n prezent doar suprafeele acoperite de
marii gheari continentali, etajele alpine din munii nali, prile interne ale deserturilor, pdurile
ecuatoriale virgine, mediul abisal al Oceanului Planetar mai pot fi considerate medii naturale n care
influena omului este limitat.
Tendinele de extindere a activitilor omului implic n prezent spaii masive, atingnd deja limitele
nveliului geografic, iar pe viitor, probabil, chiar le vor depi.
n cadrul mediului umanizat s-au format dou tipuri de medii: antropizat i antropic.
Mediul antropizat reprezint spaiul natural care este supus unor modificri n urma activitilor
umane. In mare parte, structura mediului natural se pstreaz, omul i activitile sale fiind doar

integrate n acesta. n mediul antropizat are loc o mbinare ntre componentele naturale i cele
antropice, raportul meninndu-se n favoarea celor dinti (de exemplu: aezrile rurale din muni, din
deltele fluviilor, din preajma pdurilor, a blilor etc.).
Mediul antropic este spaiul natural ale crui componente au fost total sau aproape total modificate
de activitatea omului. Acest mediu prezint un stadiu avansat de implicare a omului n modificarea
mediului natural: aici se impun construciile administrative, economice, culturale, aezrile umane,
reelele de strzi etc. Mediul antropic include mediul urban, mediul rural, mediul de culturi agricole,
mediul industrial etc. n acest tip de mediu raportul dintre natural i antropic se menine n favoarea
celui de-al doilea, n funcie de necesitile societii.
Mediul nconjurtor (n englez environment) reprezint spaiul geografic cu ntreg sistemul de
componente ce asigur omului condiiile necesare de viat.
Omul este componentul principal n acest tip de mediu, iar elementele cadrului natural se
ntreptrund cu cele construite sau modificate de om. Antropizarea mediului natural a constituit un
proces ndelungat, care a decurs succesiv i etapizat, pe msur ce omul a perceput mediul
nconjurtor. La ora actual mediul natural este, n mare parte, unul construit.
Mediul nconjurtor este o parte a mediului geografic, integrnd trei medii distincte: abiotic
(relieful, aerul, apa, solul), biotic (plantele i animalele) i uman (omul cu activitile sale).
Dezvoltarea societii umane a adus un nou grup de relaii n mediul geografic, format, pe de o parte,
din relaiile sociale, economice, culturale, caracteristice sistemului nou aprut, iar pe de alt parte, din
interaciunile dintre acestea i elementele mediului natural cruia i-a influenat evoluia, determinnd
micorarea i transformarea lui.
TERMENI-CHEIE
Mediu - ansamblul tuturor condiiilor externe care influeneaz viaa i evoluia organismelor.
Mediu ambiant totalitatea factorilor i condiiilor mediului geografic, la care se asociaz elemente
de ordin psihologic, social, artistic, constituind un cadru care privete viaa i activitile omului.
Mediu natural sistem alctuit din componente fizice, plante i animale, fr a exclude implicaiile
societii umane asupra ansamblului de relaii. Mediul natural este obiectul de studiu al Geografiei
fizice.
ZON, REGIUNE, TIP, PEISAJ
Sunt notiuni destul de frecvent folosite n literatura geografica, fiind ntlnite nu numai n
studiile complexe, ci si n cele referitoare la cte un component natural sau antropic.ca urmare, sfera
de ntelegere a fiecaruia de catre geografi a devenit, de la caz la caz, mai extinsa sau mai limitata, iar
uneori destul de diferita si chiar contradictorie.
Ceea ce le este comun acestor termeni sunt doua lucruri - fiecare se refera la un anumit sistem
geografic si apoi fiecare constituie rezultatul unei diferentieri pe criterii geografice a unei realitati.
Zona-zonare
Zona reprezinta un termen mult utilizat nu numai de catre geografi, dar si n alte domenii,
sferei de ntelegere acordndu-i-se un continut diferit. Ceea ce este comun pentru toti acestia este
raportarea ei la o unitate spatiala n cadrul careia exista o anume omogenitate n distributia

elementelor ce sunt luate n analiza. Deci, un areal larg care este mpartit n spatii mai mici relativ
omogene (zone agricole, zone arhitectonice, zone urbane, zone periurbane, zone climatice etc.). De
aici apropierea pna la confuzie cu alti termeni care au referinta cam la acelasi lucru: mpartirea unui
tot n subunitati cu anumite caracteristici (regiune, raion etc.).
n geografie, exista diferite moduri de abordare a sensului notiunii. Prima, care apare n
geografia fizica, este cea mai veche si se refera la un spatiu cu caracteristici geografice proprii care au
o desfasurare n sens latitudinal. La baza individualizarii lor sta repartitia inegala a radiatiei solare
(cea mai nsemnata sursa energetica pentru Terra) pe forma sferica a Pamntului, factor determinant
n impunerea legii zonalitatii. De aici, o zona calda, doua temperate, doua reci.
Cum zonele sunt sisteme alcatuite dintr-o multitudine de componente si elemente, ntre care
exista un complex de relatii, rezulta ca si acestea se vor suprapune n acest spatiu si vor avea o
desfasurare similara, fiecare constituind un sistem mai simplu. Ca urmare, se poate vorbi pe Glob de
zone de temperatura, zone pluviale, zone morfoclimatice (cu un anumit specific n modelarea
reliefului), zone de vegetatie, zone biogeografice, zone pedogeografice si chiar zone cu un anumit
specific uman (comportament, mod de viata). Deci exista zone ce trebuie privite ca sisteme care au
un continut complex dat de un anumit potential energetic radiativ n care se suprapun zone ale
componentelor si elementelor de diferite ordine ale acestora.
Exista multe alte situatii cnd n Geografie, sensul normal al acestei notiuni a fost modificat si
extrapolat pentru diverse areale cu o anumita functionalitate. n Geografia umana si economica i s-a
dat alte sensuri ntre care doua s-au impus.
Primul se refera la spatii cu o anumita functie economico-sociala ce pot fi separate n cadrul
asezarilor mari (orase), precum: zona industriala pentru areale n care exista o concentrare de unitati
economice ntre care exista un ansamblu de relatii, zona rezidentiala pentru cartiere n care sunt
locuinte si dotari pentru servicii, zona comerciala n care sunt masate unitati de acest profil, zona
portuara cu instalatii si activitati pentru schimburi facilitate de transportul naval etc.
Cel de-al doilea sens are referinta la un spatiu larg (un teritoriu cu multe asezari) care se
caracterizeaza prin mbinarea mai multor functii economice si sociale. Lor le pot fi asimilate termeni
precum zona economica cu referinta la teritorii n care evolutia factorilor economici si sociali a
condus catre realizarea unui complex de relatii functionale specifice; zona turistica pentru teritorii n
care exista un potential turistic ce asigura venituri nsemnate pentru balanta economica.
n concluzie, paralel cu extinderea folosirii termenului de zona n diferite domenii geografice
sau negeografice s-a eliminat sensul initial naturalist, impunndu-se mai ales unul spatialfunctional.Ca urmare, marimea arealului la care se face referinta a devenit extrem e variabila de la
cea mai mare pentru o zona climatica la cele mai mici, precum zone de alterare, zona de influenta n
Geografie economica etc.
Legat de termenul de zona cel de zonare, cu sens de actiune de delimitare a acestor spatii
functionale. Stabilirea unor limite corecte nu se poate realiza dect daca zona va fi privita ca o unitate
de sistem n care intra elemente si relatii dintre acestea. Numai cunoasterea si ntelegerea logica a lor
va permite, n baza unor criterii realiste, trasarea de limite ntre subunitati ale sistemului.
Zonele de caldura care implica specific al bilantului radiativ sunt delimitate frecvent dupa
anumite criterii. Unul l reprezinta valoarea temperaturii medii lunare. Astfel, zona calda este
ncadrata de izotermele de 180 C ale lunii celei mai reci care se desfasoara la latitudini mai mari dect
tropicele, iar zonele reci, polare, se afla la latitudini mai mici dect cercurile polare fiind indicate de
izoterma de 100 C a lunii celei mai calde; ntre ele se afla zonele temperate.Se mai folosesc si alte
criterii, precum limita padurii sau de limita pergelisolului sau limita sezonului fara nghet de 60 de
zile etc.
O alta situatie apare n separarea n spatiu a unei asezari importante a diferitelor zone
functionale, delimitarea lor fiind corelata ntre altele cu gradul de concentrare n teritoriu a unitatilor
specifice fiecareia, cu densitatea lor si cu ansamblul de relatii economico-sociale-culturale ce le
caracterizeaza. Rezulta ca n timp ce pentru zonele ale caror subiect este un element sau un
component fizico-geografic, departajarea se rezuma la unul sau ctiva indicatori (zone
biogeografice); la cele din sfera geografiei umane separarea, ntr-un spatiu limitat, impune indicatori
de detaliu.

Limitele dintre zone au caracter dinamic, modificarea pozitiei lor fiind n functie de evolutia
raporturilor dintre factorii ce le-au generat. n cazul zonelor de caldura, modificarile importante sunt
determinate de schimbarea unor conditii de natura cosmica (oscilatia nclinarii axei terestre si
scaderea bombarii terestre) sau terestra-regionala (deriva continentelor, denudarea sistemelor
montane, dezvoltarea sau regresul calotelor glaciare etc.) si se realizeaza n intervale de timp extrem
de lungi (zeci - sute de milioane de ani). Opus, pentru zonele functionale ale asezarilor limitele sunt
foarte labile, modificari la nivelul zecilor de ani fiind determinate de evolutia factorilor sociali
economici, istorici.
Regiune-regionare
Reprezinta un alt cuplu de termeni care sunt folositi destul de mult n geografie, dar si n alte
domenii (istorie, economie).
Regiunea implica un spatiu cu un grad ridicat de omogenizare n desfasurarea componentelor
si elementelor principale ce i confera un anumit sistem de relatii care se reflecta ntr-o structura,
functionalitate si tip de peisaj. Ca urmare, ea constituie un sistem complex care face posibila
dividerea n subsisteme (subunitati geografice) de ordine diferite, baza fiind o unitate mica
indivizibila (geotopul).
ntre notiunile de zona si regiune geografica apar unele apropieri, dar si deosebiri ca sens, n
cele doua directii geografice principale de analiza (fizica sau economica).
Comune pentru cele doua notiuni sunt:
raportarea la unitati spatiale;
alcatuirea din componente si elemente cuprinse n sistem;
un anumit specific functional impus de relatii care primeaza la nivelul
spatiului la care se raporteaza.
Deosebirile pentru Geografia fizica mai importante sunt:
zonele constituie n sisteme cu un grad mare de generalizare (zone climatice,
zone pedografice, zone biogeografice etc.), n care dividerea implica cel mul un grad (subzona), pe
cnd regiuneareprezinta o unitate teritoriala mai mica, dar care se mparte ntr-un numar mare de
subunitati de ordine diferite.
Zonele apar ca ansambluri de regiuni ce se exprima pe uscat printr-o
multitudine de peisaje, ca reflex al asocierii unor sisteme functionale diferite, dar care au o latura
comuna - bilantul energetic solar specific ce determina un anumit fond climatic general. O unitate
regionala, indiferent de rang, si are specificul sau peisagistic ca reflex al complexului de relatii
functionale dintre elemente. Situatii similare sunt prezentate si la nivelul bazinelor oceanice. Astfel,
A.Gnther (citat de I.Pisota, 1987) separa, pe fondul general al zonelor climatice ale lui W.Kppen,
cinci zone biogeografice marine, unele continnd regiuni biogeografice impuse de desfasurarea
continentelor (zona temperata de nord cu regiunea nord-atlantica si regiunea nord-pacifica; zona
intertropicala cu regiunea tropical-atlantica si regiunea tropicala indo-pacifica).
n Geografia umana si economica, situatia este oarecum inversa. Desi nu se neaga
existenta zonelor geografice n sens latitudinal, termenul este nsa folosit curent pentru areale cu
extinderea redusa cu un anumit specific functional. n schimb, regiunea se raporteaza la un spatiu
extins n care se interfereaza un complex de relatii economice ntre sisteme de productie, circulatie,
consum. Astfel, ea include si zonele ca areale cu un anumit specific economic. ntr-o regiune
economica exista orase n care functional se separa zone: industriala, rezidentiala, portuara etc., n
jurul acestora sunt zone periurbane sau zone de influenta; n spatiul dintre orase sunt zone agricole cu
un anumit specific (cerealier, vitipomicol, cresterea animalelor etc.). Deci, regiunea apare ca un
spatiu larg n care, pe de o parte, exista mai multe orase cuprinse ntr-un sistem de relatii functionale,
iar pe de alta parte fiecare dintre acestea joaca un rol de centru polarizator (economic, social) pentru
areale ce includ asezari mici, terenuri cu o anumita folosinta economica, o organizare functionala
dobndita n timp istoric.
Regionarea este o operatiune care la prima vedere s-ar reduce la separarea de unitati mari n
subunitati. Ea nu se poate nfaptui daca unitatea geografica, indiferent de rang, nu este considerata un
sistem cu o anumita alcatuire, structura, dinamica ce-i confera, n orice moment, o oarecare
fizionomie. Ca urmare, ea are o dezvoltare teritoriala de unde necesitatea delimitarii. n efectuarea

regionarii trebuie pornit de la ideea ca unitatile exista, iar munca geografului se rezuma la
cunoasterea reala a lor.
Deci, regionarea implica mai nti studierea unitatii (componente, elemente, raporturile
dintre ele etc.) si arelatiilor cu unitatile vecine si apoi stabilirea limitelor dintre ele si pozitionarea
ierarhica a fiecareia n macrosistem.Aceste cerinte nu se pot realiza prin analize de detaliu pe spatii
largi care implica observatii, date din masuratori, cartari, calcularea unor indicatori specifici
(morfologici, hidrologici, climatici, demogrfaici, economici etc.), ntocmirea de harti la nivel de
elemente etc. n acest mod se ajunge, pe de o parte, la stabilirea contactelor dintre acestea care pot fi
clare (nete) sau tranzitorii. Necunoasterea corecta a acestor ansamble structural-functionale mpinge
spre regionari gresite care sectioneaza unele unitati si le extind pe altele.
Tipuri si tipizare.
Sunt termeni folositi (cel putin primul) aproape n toate disciplinele geografice (sistem
fluviatil, sistem glaciar, mlastina, lac padure) sau al unui mod generalizat de manifestare a proceselor
geografice (modelare periglaciara, iluviere, tip de circulatie a aerului, tipuri de fronturi de aer) etc.
Prin acestea, continutul acestei notiuni depaseste pe cel al zonei sau regiunii care se leaga de
raportarea spatiala n sens strict.
Tipul se va caracteriza prin:
grad ridicat de sintetizare ntruct el preia din multitudinea exemplelor
regionale, locale numai elementele semnificative care stau la baza relatiilor (n primul rnd
functionale, dinamice) dintre elementele ce alcatuiesc sisteme geografice de ordine diferite. Deci,
tipul constituie o definire (exprimare) generalizata a caracteristicilor geografice ce apartin unor
multitudini de familii de sisteme;
unicitate, adica individualizarea stricta a fiecarui tip n raport cu celelalte din
aceeasi familie de sisteme sau din categorii diferite (radiatia directa n raport cu celelalte radiatii, o
vale glaciara fata de una fluviala, un maquis vizavi de gariga, un sat rasfirat ntre celelalte tipuri etc.);
unitate de ierarhizare, deoarece fiecare tip se regaseste ntr-un nivel
superior. Ierarhizarea se poate face n baza diferitelor criterii:

genetic (albie, lunca, terasa, vale; climat temperat, climat temperat oceanic, climat
temperat continental, climat temperat arid; sat, oras, metropola etc.;

spatial (relief de ordinul I ce cuprinde continentele si bazinele oceanice; relief de


ordinul II cu munti, podisuri, dealuri, cmpii, platforma continentala, taluz, cmpii abisale etc.);

structural, ca mod de asociere ntr-un sistem de tipuri (diferitele tipuri de morene,


valea, circul, pragul, rocile moutonate ntr-un sistem glaciar; multitudinea de tipuri de asociatii
vegetale dintr-o pajiste etc.);

pozitionarea temporala ntr-un lant evolutiv (tipuri de vreme specifice


anotimpurilor; tip de relief n raport cu evolutia lui - tnar, matur, batrn etc.);

functional, dupa specificul manifestarii diferitelor relatii de sistem (de exemplu, la


procesele geomorfologice se separa ca tipuri mari cele meteorice cu subtipurile dezagregarea prin
insolatie, nghet, dezghet, prin presiunea radacinilor planetelor, cristalizare etc.; gravitationale:
deplasari bruste - alunecari si prabusiri de diferite subtipuri; deplasari lente cu solifluxiuni, tasari,
sufoziune, creeping, deraziune etc.; mecanicecu subtipurile: eroziune, transport, acumulare, fiecare cu
alte subdiviziuni legate de agenti modelatori etc.).
Reprezentnd o categorie de sinteza, toate tipurile constituie elemente pe care se sprijina
latura teoretica a fiecarei discipline geografice si nsasi a Geografiei.
Tipurile sunt nsa nsotite de exemplificari regionale. De aici, legatura
dialectica dintre tip si regiune, n sensul ca ultima este locul de plecare pentru stabilirea tipului, iar
acesta se aplica n cunoasterea regiunii ca unitate geografica (caracteristicile esentiale ale unei
alunecari de teren, inclusiv geneza si evolutia lor s-au stabilit pe baza analizei realizate pe diverse
situatii regionale, dar ele servesc n studiul altor cazuri unde se va pleca de la descriere si pna la
prognoza).
Tipurile exprima si un anumit peisaj, un peisaj de sinteza compus din
elemente semnificative ale unei multimi de situatii singulare (peisajul unei cmpii de subsidenta se va
caracteriza prin netezirea reliefului, albii de ruri largi cu maluri slab evidentiate, suprafete cu exces

de umiditate frecvente, o vegetatie hidrofila bogata, soluri aluviale si gleice; o densitate mai mica a
asezarilor, pasuni si putine terenuri cultivate etc.).
Tipizarea geografica este un procedeu, o operatiune complexa de stabilire a
tipurilor specifice n Geografie sau n ramurile sale; prin ea se face analiza elementelor dintr-o
multime de cazuri singulare, eliminarea particularului si retinerea celor esentiale care au rol general.
Prin ea se defineste tipul (geneza, alcatuire, evolutie etc.), dar si pozitia lui dintr-un sistem ierarhic
(tipul de modelare a reliefului n regiunile periglaciare este alcatuit din subtipurile gelival, nival,
eolian, pluvial, biogen, fiecare avnd o anumita importanta n sistem).
Peisajul geografic
Peisajul reprezinta o portiune de la suprafata scoartei terestre mai mica sau dintr-o anumita
etapa evolutiva, al raportului dintre elementele componentelor naturale si antropice ale unei unitati de
mediu.
Spre deosebire de orice unitate de mediu care are o dezvoltare tridimensionala mare,
implicnd spatiul de interferenta a componentelor naturale si antropice, peisajul, ca reflectare a
acestui proces la nivelul scoartei, iese n evidenta prin extensiunea n suprafata, dezvoltarea pe
verticala fiind limitata. Marimea suprafetei este extrem de variabila, de la cteva zeci sau cteva sute
de metri patrati (peisaj de mlastina, peisajul vulcanilor norosi) pna la nivel cosmic (peisajul planetei
albastre). Aceasta situatie impune necesitatea unor criterii si parametri n concordanta cu
caracteristicile lor la nivelul fiecarei etape.
Un peisaj rezulta din modul n care se realizeaza angrenajul functional dintre componentele
elementelor sistemului de mediu (local, regional, planetar). De frecventa, constanta si distributia
elementelor si a relatiilor cu rol hotartor n sistem depinde prezentarea "n ceva" a acestuia la nivelul
suprafetei terestre. Ea apare sub forma peisajului.
Caracteristicile peisajului
Unicitatea rezulta din faptul ca peisajul este o exprimare a combinarii unui
numar mai mare sau mai mic de elemente cu rol diferit n sistem pe un anumit spatiu si ntr-o anumita
etapa evolutiva. Ea este valabila la toate peisajele indiferent de marimea lor (unic este peisajul
Lacului Rosu, dar unic este si peisajul alpin al Retezatului sau peisajul tarmului dalmatic).
Caracteristica se mentine n conditiile evolutiei, pentru ca n fiecare situatie modificarile survenite n
sistem se vor reflecta n ceva "nou" (peisajul unui versant despadurit difera de cel anterior, dar si de
cele care ar rezulta printr-o mpaturire sau prin regenerarea naturala).
Omogenitatea la nivel de treapta ierarhica este asigurata de prezenta unor
elemente principale repartizate uniform n spatiul ntreg pe care se dezvolta peisajul. Este mai usor de
nteles le cele cu dezvoltare spatiala mica (un versant afectat de alunecari sau "Muntele de Sare" de la
Slanic) si mai dificil la cele extinse (peisajul abrupturilor cuestice de lnga Cluj, din nordul Podisului
Central Moldovenesc, din estul sau vestul Bucegilor, peisajul lanturilor sau platourilor vulcanice,
peisajul de stepa, savana, taiga etc.). Dar n fiecare caz nfatisarea este dependenta de repartitia pe
ntreaga suprafata a unei anumite grupari a elementelor principale si a relatiilor dintre acestea ce au
rol hotartor pentru peisaj.
n cazul alunecarii, combinarea locala a unor conditii, precum stratul argilos, lipsa
vegetatiei si umezeala, iar la abrupturile structurale desfasurarea omogena pe ntindere mare a unor
straturi groase de gresii, conglomerate n structura monoclinala ce faciliteaza dezvoltarea unui relief
de fronturi de cuesta etajata.
Dinamica peisajului decurge din nsasi specificul materiei care se afla n
continua miscare, transformare. Combinarea elementelor ce compun sistemul este variabila n timp,
de unde si rezultate diferite. Astfel, printr-o evolutie normala se face trecerea de la un peisaj lacustru
la unul de mlastina, turbarie. Destelenirea stepei si cultivarea ei a nsemnat schimbarea rapida a
peisajului, dar abandonarea activitatilor agricole pe unele terenuri n-a dus la repartitia identica a
peisajului stepic anterior. O situatie similara apare n zona padurilor ecuatoriale unde abandonarea
dupa mai multi ani de folosinta agricola a unor terenuri ce-au rezultat prin afisarea padurii nu a
condus la refacerea identica a peisajului anterior. Aridizarea climatului n nordul Africii este nsotita
de extinderea deserturilor. Crestele Carpatilor au trecut la finele pleistocenului si nceputul
holocenului de la peisajul glaciar la cel de pajisti alpine si subalpine. Peisajul de lunca cu lacuri

extinse, canale, salcii si stufaris din Balta Brailei a fost aproape complet modificat n ultimii 30 de ani
devenind unul agricol. Pe multe vai, prin amenajari hidrotehnice, peisajul de lunca a fost schimbat cu
unul lacustru.
Fizionomia este caracteristica principala, cea prin care se "exprima" un
peisaj. Fiecare componenta a sistemului unei unitati de mediu este alcatuita dintr-o multitudine de
elemente ntre care se stabilesc legaturi complexe la baza carora se afla schimburi energetice. n acest
angrenaj, unele elemente componente au rol principal, se impun n sistem reflectndu-se n
fizionomia si structura peisajului. Modificarea raportului dintre elemente, impunerea altora duce la
schimbarea fizionomiei. Orice component din sistem, prin elementele sale, poate domina ntr-o
anume etapa de evolutie a sistemului si astfel poate sa impuna fizionomia si tipul de peisaj. Unii
geografi pun accent pe relief, ntruct ies n evidenta peisajele de munte, dealuri, cmpii, depresiuni,
vai etc. Dar aproape n aceeasi masura, pe prim-plan se pot situa si ceilalti componenti - roca (pe
calcare, sare, gips se dezvolta peisaje carstice, iar pe terenurile argiloase peisajul alunecarilor de
teren), climatul (deserturile, platourile de gheata sunt rezultatul influentei directe), vegetatia (marile
paduri ecuatoriale, tropicale, taigaua, stepa, savana, sunt peisaje cu specific distinct), activitatea
antropica (peisajele asezarilor omenesti, peisajele industriale, agricole etc.).
Tipul de peisaj reprezinta o exprimare sintetica a unui numar mare de peisaje din aceeasi
familie. Ele au comuna geneza (asocieri de elemente conducatoare, principale, de combinatii si relatii
ntre acestea n cadrul sistemelor) si diferite caracteristici structurale si de fizionomie. Acestea asigura
unitatea ntr-un ansamblu heterogen. Spre exemplu, n Bucegi, Piatra Craiului, Muntii Aninei, Podisul
Dobrogei exista suprafete largi cu calcare pe care s-au dezvoltat peisaje carstice locale inedite impuse
de conditiile specifice de modelare carstica n fiecare unitate. Ceea ce le este comun este tipul de
relief carstic exprimat sintetic prin exocarst (lapiezuri, doline, chei, avene etc.) si o vegetatie calcifila.
Indicatori n aprecierea si ierarhizarea peisajelor
Peisajul apare ca "fata care se vede" a unui sistem geografic ce corespunde unei unitati de
mediu. Ca urmare, observarii i se ofera numai unele elemente ale sistemului, cele care se impun n
fizionomia lui. Acestea, frecvent apartin le trei componente: relief, vegetatie si rezultatele activitatii
umane. De aceea, caracterizarea unui peisaj se face nu numai prin acea "descriere geografica"
indicata de G.Vlsan, ci prin multe alte activitati pe care le nlesneste nivelul stiintific si tehnic
(analiza hartilor topografice, nregistrari pe teren si masuratori, studiul aerofotogramelor, programele
pe calculator etc.). Acestea ofera multe informatii din toate nsa trebuie retinute acelea care definesc
peisajul respectiv.
Relieful reprezinta, n cele mai multe situatii, scheletul peisajului (munte, dealuri) alcatuit din
suprafete "x" cu fizionomie, nclinare si extinderi diferite ce definesc forme variate.
Elementele care impun n peisaj sunt: altitudinea, pantele (prin forma si mai ales prin
aliniamente de schimbare a valorii), forma interfluviilor (plata, rotunjita, ascutita), forma versantilor
si vailor, structura orografica, formele de relief structural si petrografic, depresiunile, unele procese
actuale, cu frecventa deosebita ce produc degradari nsemnate (alunecari, torenti, siroire).
Vegetatia este componentul care n majoritatea situatiilor se impune observatiei prin arealul
compact, culoare, tip (paduri, pajisti, arbusti etc.). Reflecta cel mai bine relatiile dintre elementele
sistemului, ntruct ele asigura conditii (substante minerale, caldura, apa etc.) mai mult sau mai putin
favorabile dezvoltarii.
De aceea, n caracterizare peisajului se vor avea n vedere att tipul de vegetatie, alcatuirea si
structura lui, dar si modul n care acestea reflecta conditiile care-i asigura optimum de dezvoltare sau
regresul.
Sunt restrnse suprafetele n care prezenta si activitatea antropica sa nu provoace modificari n
peisaj. Constructia de drumuri, exploatarile forestiere, extinderea suprafetelor prin defrisari sau
distrugerea arbustilor subalpini, desecari, exploatari miniere n cariera, acumulari masive de steril,
pasunat n exces, folosinta agricola a terenurilor nsotita de actiuni n favoarea sporirii productiei
agricole (chimizarea, irigarea, desecari, ndiguiri etc.), dezvoltarea asezarilor etc., determina
schimbari n relatiile dintre elementele sistemului impunnd mai mult sau mai putin alte raporturi
geodinamice si ecologice cu reflectare n peisaj.

Celelalte componente ale sistemului, desi uneori au un rol important se reflecta n masura mai
mica, n peisaj avnd mai mult caracter local.
Apa se impune n peisajele lacustre, ale tarmurilor, ale cmpiilor de subsidenta, din
lungul rurilor si luncilor.
Roca, n functie de proprietati, poate impune local peisajul versantilor abrupti,
relieful ruiniform sau petrografic etc.
Solul nu apare dect rar si temporar n ansamblul peisajului evidentiindu-se
prin culoarea aparte a orizonturilor cnd acestea sunt lipsite de covor vegetal (terenurile arate; la
partea superioara a unor rpe; pe versanti nclinati etc.).
Elementele climatice, prin natura manifestarii lor n aer, prin dinamica si
evolutia rapida sunt putin "vizibile". Ele au nsa un rol hotartor n dinamica proceselor din sistem si
ca urmare peisajul este n mare masura si rezultatul evolutiei acestora. Exista nsa si peisaje impuse
direct de factorul climatic, mai ales cele rezultate n urma producerii unor fenomene meteorologice
(peisajul suprafetelor acoperite de zapada, peisajele cu polei, chiciura, bruma, peisajele diferitelor
formatiuni noroase etc.), dar ele se remarca printr-o durata scurta (de la sub o ora, la mai multe zile si
chiar luni).
Ierarhizarea peisajelor
n orice sistem geografic sunt elemente care au un rol semnificativ n fizionomia si structura
peisajului. Acestea fac ca prin caracteristici cantitative, peisajele sa se distinga ca unitati aparte, iar
prin cele calitative sa-si dezvolte legaturi ntre ele. Cele din urma permit asamblarea peisajelor simple
n altele din ce n ce mai complicate.Ca urmare, si peisajele, ca reflectare exterioara a sistemelor de
mediu, se vor nlantui n sisteme diferite ce se ierarhizeaza pe baza unor criterii (geneza, marime,
evolutie, complexitate), treptelor ce au fost separate putndu-li-se da denumiri. Exista n literatura
cteva ierarhizari n care se folosesc diferite denumiri.
n aceste clasificari comune sunt:
o unitate de peisaj cu dimensiuni reduse, omogena, ce nu mai poate fi divizata
si care constituie baza sistemului de peisaje;
mai multe trepte cu grad de complexitate tot mai mare.
Le diferentiaza aprecierea asupra marimii fiecarei categorii (trepte) de peisaj si
denumirea treptelor. De altfel, aceste aspecte constituie si elementele dicscutabile, explicabil n lipsa
unor parametri de apreciere unanim admisi ce ar da limite precise.
Pentru a realiza ntr-un teritoriu astfel de delimitari trebuie mai nti sa fie cunoscute unitatile
cele mai mici (sector de vale, versanti, interfluvii, asezari, cariere etc.).Acestea sunt precizate de
ctiva parametri si una sau doua trasaturi de fizionomie (Lacul Sf. Ana - situat n craterul vulcanului
Ciumatu - are o suprafata de 22 ha, o adncime de 7 m, are forma de paleta are putina vegetatie
lacustra si este nconjurat de versanti cu panta mare ce sunt acoperiti de padure de amestec).
Mai multe peisaje de acest ordin (Mlastina Mohosi, Lacul Sf. Ana si versantii Ciumatului
etc.), care au comun mai ales elemente calitative alcatuiesc o unitate de peisaj superioara (peisajul
unui munte vulcanic care la rndul sau se include n altul de un ordin mai nalt, peisajul muntilor
vulcabnici cu conuri fragmente de caldeire, platouri, vai nguste taiate n materie vulcanica etc.).
Stabilirea acestor trepte de peisaje se pot realiza nu pe baza unei simple contemplari a lui, ci
printr-o analiza atenta si completa a elementelor din sistemul unitatilor de mediu pe care le
reflecta.Ea costituie baza pentru delimitare a doua, trei, patri trepte dincolo de care nu pot distinse
dect tipuri cu grad mare de generalizare.