1.

OBIECTUL GEOGRAFIEI - DENUMIRE ŞI DEFINIRE

În antichitate, pe de o parte, cerinţele militare, comerciale au impus

geografiei ca spaţiu al cercetării teritoriile locuite, iar pe de altă parte, nevoia
explicării unor noţiuni teoretice a implicat cunoaşterea Pământului ca întreg -
forma Pământului şi mişcarea de rotaţie. De aici, dualitatea obiectului acestei
ştiinţe spaţiul de locuit şi Terra ca întreg.
Aceste aspecte se menţin şi în secolele următoare, dar mai ales începând
cu epoca marilor descoperiri geografice, când accentul s-a pus, treptat, pe
spaţiul locuit sau nelocuit ca entităţi naturale sau social-naturale.
Începând cu secolul XVIII, dar mai ales la finele secolului XIX, când s-
a dezvoltat mult geografia teoretică şi în secolul XX, înţelegerea realităţii din
orice teritoriu sau la nivel planetar a impus un nou mod de analiză a proceselor,
fenomenelor şi rezultatelor producerii acestora.

1.1. DENUMIREA OBIECTULUI GEOGRAFIEI

Până în sec. XIX a fost omis întrucât era greu de numit "ceva" care
constituia o sinteză de preocupări. În sec. XIX i s-a spus mediu geografic (E.
Reclus, 1876), înveliş geografic ( I.P. Braunov, 1910), înveliş teritorial, înveliş
terestru, înveliş geosferic (G. Vâlsan), iar în ultimele decenii se tinde spre
geosistem, sociogeosistem, înveliş landşaftic, mediu înconjurător etc. Se pune
întrebarea de ce există această dificultate. Răspunsul este legat de faptul că dacă
pentru fiecare sub ramură a Geografiei sistemul care este analizat putea fi
urmărit lesnicios întrucât constituie forme ale materiei "vizibile" (relieful pentru
Geomorfologie, apa pentru Hidrologie, solul pentru Pedogeografie, gheţarii
pentru Glaciologie etc.), pentru ştiinţa care le include pe toate acestea –
Geografia - obiectul de studiu este greu de intuit la prima vedere. De aceea se
impune pentru început cunoaşterea sferei de cuprindere a fiecăruia dintre
termenii introduşi în literatură pentru denumirea acestui sistem complex (mai
ales în ultimele secole) întrucât există diferenţe sensibile. La aceasta a
contribuit şi faptul că pe măsura lărgirii câmpului de cunoaştere geografică s-a
trecut treptat de la planul simplelor descrieri ale unor porţiuni ale suprafeţei
terestre (elementele se asociau în areale cu dimensiuni variabile) la analize care
au solicitat alte coordonate (verticalitatea - din adâncul scoarţei la părţi din
atmosferă; timpul concretizat în etape şi faze de evoluţie, antropogenul= impuse
de raporturile dintre natural şi presiunea umană).
- Învelişul terestru implică un spaţiu ambiguu întrucât noţiune a se
referă obişnuit şi la alte geosfere terestre (litosferă, atmosferă, manta). El este
raportat la spaţiul dintre nucleu şi exteriorul atmosferei, în unele lucrări ceea ce
produce o extindere nefondată a ceea ce revine sistemului de cunoaştere
geografic. Astfel, limita exterioară, dată de marginea superioară a atmosferei, s-

1
ar afla la peste 65.000 km, pe când partea din aceasta, în care se realizează
procese ce influenţează ansamblul relaţiilor din sistemul geografic este de
numai 20-25 km (la nivelul stratosferei). De asemenea, limita lui nu poate fi
coborâtă nici până în centrul Pământului întrucât ceea ce se înfăptuieşte sub
astenosferă influenţează extrem de puţin ansamblul de mecanisme din Sistemul
mediului geografic.
- Landşaft este o noţiune introdusă de A. Hommeir (1805) şi definită pe
larg de S. Passarge (1920). Noţiunea a fost asociată de cei mai mulţi geografi cu
o unitate teritorială (porţiune a suprafeţei terestre), cu întindere diferită în care
există o anumită omogenitate genetică, funcţională a componentelor naturale de
mediu (landşaft natural). Faptul că acestea au suferit şi cunosc modificări
datorate implicării activităţilor umane au impus introducerea noţiunii de
landşaft culturalizat. Ele sunt adesea confundate cu tipurile de peisaje.
- Peisajul este definit ca porţiune omogenă a spaţiului de la suprafaţa
terestră, care reflectă o anumită îmbinare în sistem a componentelor geografice
(relief, climă, ape, vegetaţie, sol, rezultat al activităţii umane etc.), din care cel
puţin unul sau două sunt dominante, ies în evidenţă, dând caracteristica
acestuia. Se exprimă în faţă prin ceea ce "se vede" (de exemplu, savana,
deşertul, pădurea umedă intertropicală; o platformă industrială etc.). Deci el
reflectă starea actuală a unităţii geografice cu un anumit nivel al intervenţiei
antropice fiind o imagine exterioară a unor relaţii din sistemul respectiv.
- Învelişul landşaftic ar reprezenta o însumare de peisaje şi deci
reflectări ale unor sisteme geografice regionale, locale şi nu sistemul ca atare.
- Mediu geografic constituie noţiunea cu sfera cea mai largă, un sistem
în care se regăsesc cele şase componente (relief, apă, aer, sol, vieţuitoare şi
societatea umană) cuprinse într-un angrenaj de legături structurale şi funcţionale
ce au caracter dinamic şi evolutiv. În sens global (suprafaţa terestră), limitele
sale încadrează procese fizice, mecanice, chimice, biotice, antropice care dau
naştere, pe de o parte, la forme, structuri, procese şi forme specifice
componenţilor (tipuri de relief, soIuri, formaţiuni vegetale, ecosisteme, aşezări
şi diferite construcţii antropice), iar pe de altă parte, la complexe naturale şi
antropice individualizate pe teritorii mai mult sau mai puţin extinse inclusiv la
nivelul întregului Pământ. În acest sens se poate vorbi de:
- Mediu geografic global, la scara întregii planete, care alcătuieşte un
înveliş specific (Înveliş geografic) cu baza în litosferă, la diferite adâncimi
(unde există şi energii generatoare de relief), şi cu partea superioară în
stratosferă, la nivelul stratului de ozon. Individualizarea acestuia a început, în
urmă cu circa un miliard de ani; ulterior a evoluat prin apariţia vieţii ce a
condiţionat dezvoltarea solurilor şi mai târziu apariţia omului şi a societăţii
umane. El se divide în medii cu caracter regional cu întinderi diferite.

2
 O situaţie aparte prezintă în cadrul Mediului geografic global, mediile
de la nivelul componentelor (ex. în hidrosferă – mediul lacustru, glaciar,
oceanic etc.), care se ierarhizează după gradul de complexitate al relaţiilor
dintre elementele lor. Fiecare dintre aceste medii include un anumit ansamblu
de relaţii cu elementele din celelalte medii cu care intră în contact (fig. 1 ).

Concluzie: Mediul geografic constituie obiectul de studiu al Geografiei

urmărit fie la scară globală, fie regională sau locală.
• Până când omul a început să se afirme pe plan social, se putea vorbi de
concordanţa între sfera noţiunii de mediu geografic şi aceea de mediu natural.
Acesta din urmă implică cele cinci componente fundamentale (relief, ape,
climă, vieţuitoare, soluri) cu tot ansamblul lor de legături .
• În ultimele milenii, şi mai ales, de câteva secole, dezvoltarea societăţii
umane a impus un ansamblu de relaţii noi în sistemul mediului geografic,
format, pe de o parte, din relaţii sociale, economice, culturale, caracteristice
sistemului nou apărut, iar pe de altă parte, din legăturile între acestea şi
elementele mediului natural căruia i-a influenţat evoluţia, determinând
schimbări mai mari sau mai mici. Ca urmare, mediile naturale au rămas tot mai
restrânse ca areal, astfel încât în prezent doar suprafeţele acoperite de marii
gheţari continentali, etajele alpine din munţii foarte înalţi, interiorul
deşerturilor, pădurile virgine ecuatoriale sau temperate (taigaua), mediul abisal
al Oceanului Planetar mai pot fi considerate regiuni naturale în care amprenta
prezenţei umane este redusă. În regiunile temperate, subpolare, mediteraneene,
tropical-umede, în fâşiile litorale, mediul natural a fost puternic modificat de
societatea umană. Vegetaţia umană a fost înlocuită pe întinderi semnificative cu
diverse culturi, s-au realizat aşezări cu grad de complexitate variat, de la sat la
metropolă, s-au impus areale cu extracţii de minereuri, combustibili, materiale
de construcţie, s-au dezvoltat reţele de căi de comunicaţie. În aceste regiuni care

3
reunesc concentrările cele mai mari de populaţie, aşezări şi activităţi economice
au apărut şi s-au amplificat două categorii de medii: antropizate şi antropice.
- Mediile antropizate se referă la spaţii naturale care suferă unele
modificări în urma dezvoltării de aşezări mici (sate) cu un număr redus de
locuitori şi cu activităţi economice limitate. Structura mediului natural se
păstrează în mare măsură, omul şi activităţile sale fiind doar încorporate. Se
constituie, în fapt, o îmbinare între natural şi antropic, în care raportul se
menţine în favoarea celui dintâi (satele din munţi, dealuri înalte şi podişuri),
situaţii similare există în deltele fluviilor, în culoarele de vale cu zăvoaie şi
bălţi.
- Mediile antropice reprezintă un stadiu avansat al implicării omului în
modificarea mediului natural; rezultă sisteme noi, în care se impun construcţiile
administrative, economice, culturale, locuinţele, reţeaua de străzi asfaltate şi
pietruite, diversele instalaţii; vegetaţia spontană este în cea mai mare măsură
înlăturată, iar în spaţiile verzi domină speciile de arbori, arbuşti şi alte plante,
multe dintre ele cu flori. Aşadar, un mediu schimbat în raport cu necesităţile
societăţii, în care se include, cu ranguri diferite, mediul urban, mediul rural,
medii de cultură agricolă şi medii industriale .
• Cei doi termeni (mediul natural, mediul antropic) se regăsesc în sfera
noţiunii de mediu înconjurător, foarte mult utilizat în ultimele decenii (nu
numai de către geografi, dar şi de alţi specialişti), cu sensul de spaţiu geografic
în care, în sistemul celor şase componente, omul este componentul principal,
elementele naturale întrepătrunzându-se cu cele construite şi modificate de el.
Este un sistem în care se încadrează trei medii distincte: abiotic (apă, aer, relief,
sol), biotic (vieţuitoarele) şi antropic (omul cu activităţile sale).
• În literatura străină sinonimul acestui termen este environement, cu
semnificaţia de regiune în care există un ansamblu de condiţii fizice, chimice,
biologice care asigură viaţa unei populaţii .
• Unii geografi plecând de la ideea că, în prezent, pe Glob nu mai există
regiuni în care prezenţa omului să nu fie simţită, consideră mediul înconjurător
echivalent cu mediul geografic şi de aici concluzia că acesta reprezintă obiectul
de studiu al Geografiei. Între cele două noţiuni, deşi ele par apropiate, există
deosebiri.
Acţiunile omului asupra mediului natural, în condiţiile creşterii
demografice din secolul al XX-lea, au devenit tot mai intense, exercitându-se în
forme diverse: consum tot mai mare de resurse, extinderea teritorială a
aşezărilor şi a instalaţiilor economice în detrimentul pădurilor, pajiştilor,
poluarea prin surse diverse, acumulări de deşeuri. Reversul acestora se reflectă
în afectarea sănătăţii oamenilor, reducerea resurselor de apă şi de hrană,
micşorarea sau chiar dispariţia populaţiilor unor specii de plante şi animale,
scăderea fertilităţii solurilor etc. Toate acestea sunt evidente în spaţiile strâns

4
legate de prezenţa umană, ele putând fi uşor de sesizat şi analizat. Există însă şi
implicaţii la nivel planetar, prin schimbarea ponderii cantităţilor de dioxid de
carbon, ozon şi pulberi în atmosferă, care au drept prime consecinţe
modificările temperaturii aerului, accentuarea nocivităţii radiaţiilor ultraviolete
etc.
- Geosistem, sociogeosistem, geocomplex sunt termeni cu semnificaţie
deosebită deşi, uneori, diferenţele sunt mult simplificate.
Geosistemul a fost folosit ca termen pentru prima dată de către V.
Soceava (1963) pentru a defini obiectul de studiu al Geografiei fizice. Acesta
defineşte geosistemul ca fiind un sistem deschis, un întreg alcătuit din elemente
corelate ale naturii, supus legilor naturii, acţionând în învelişul geografic. El
suferă din partea societăţii omeneşti influenţele cele mai diverse, care
transformă considerabil elementele sale şi întregul sistem. Aceste influenţe
afectează structura proceselor naturale şi astfel conferă sistemelor o calitate
nouă (fig. 2 a, b).

Ulterior, sfera noţiunii a căpătat, în accepţiunea multor geografi, un

continut mai larg incluzând şi tot ansamblul de legături cu antroposfera şi, ca
urmare, el a fost raportat la Geografie pe ansamblu. G.Bertrand (1968) definea
geosistemul drept porţiune din spaţiu, caracterizat printr-un tip de combinare
dinamică, deci instabilă de elemente fizice, biotice şi antropice care,
reacţionând dialectic între ele, formează unităţi teritoriale - peisaje - ce
evoluează în bloc, atât sub efectul componentelor constituiente, cât şi sub
efectul dinamicii fiecăruia separat.

5
 Alţi geografi (I. Donisă, 1977), acceptând punctul de vedere a lui V.B.
Soceava, consideră ca obiect al Geografiei umane şi economice - sociosistemul
care ar avea două componente: baza materială (condiţii pentru viaţă) şi
conştiinţa socială (înglobează fondul de ideii, concepţii, teorii). Ca urmare
Geografia care înglobează cele două ramuri ar avea la bază un sistem mult mai
complex sociogeosistemul rezultat din combinarea acestora.
Geosistemul a fost uneori considerat ca sinonim cu geocomplexul-
complex geografic teritorial. Acesta este un sistem cu sens mult mai îngust
echivalent unui geosistem de rang ierarhic inferior, în care există doar relaţii
între elementele sale cu caracter genetic, funcţional.
- Învelişul geografic (fig. 2 a,b) nu trebuie confundat cu ecosistemul.
Acesta este un sistem alcătuit din: biocenoză (componenta vie formată din
plante şi animale) şi biotop (mediul abiotic reprezentat de sol, apă, aer, rocă etc.
deci condiţii pentru viaţă).
Între învelişul geografic şi ecosistem (fig 3 a, b) există diferenţe:
- ecosistemul este o bistructură, deci două componente distincte faţă în
faţă (viaţă şi mediu), pe când învelişul geografic alcătuieşte un sistem
polistructural în care componentele au o importanţă aproape egală având
multiple legături la nivelul lor, dar şi al elementelor acestora;

- într-un ecosistem sunt analizate numai acele elemente ale biotopului

care sunt necesare organismelor care îl populează sau care influenţează mai
mult viaţa. În cadrul mediului geografic, se urmăresc toate relaţiile dintre
elementele componentelor, dar a căror importanţă se ierarhizează; deci
organismele, inclusiv omul, ca şi celelalte componente sunt în relaţii de acelaşi
ordin;
- ierarhizarea în ecosistem se face pe baza diferenţelor de organizare,
structurare şi funcţionare a biocenozelor, pe când la învelişul geografic în
funcţie de mărimea acestuia (planetară, regională, locală);

6
 - ecosistemul relevă situaţia de moment a raportului dintre organisme şi
condiţii de viaţă, pe când mediul geografic, indiferent de rang, evidenţiază
rezultanta unei evoluţii de durată.

2. ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC - SISTEM GLOBAL

Pământul reprezintă un macrosistem care are în compunere un număr

mare de învelişuri cu grosime, alcătuire şi structură funcţională diferită şi care
constituie obiect de studiu pentru diverse ştiinţe. Învelişul geografic reprezintă
un subsistem terestru bine individualizat care se află în relaţii atât cu cele din
interiorul Pământului, cât şi cu cele din exterior.

2.1. LIMITELE SISTEMULUI GEOGRAFIC

Învelişul geografic se desfăşoară de la adâncimi diferite în cadrul
litosferei şi până în partea inferioară a stratosferei. Limitele sale trebuie să fie
reale, întrucât numai astfel se pot asigura nealterate caracteristicile sistemului
şi, în primul rând, unitatea lui. Extinderea limitelor, în afara celor reale,
înseamnă introducerea în sistem a unor elemente noi şi, prin aceasta, afectarea
integralităţii lui. La fel de nefavorabilă este micşorarea arealului sistemului. Se
elimină o serie de elemente, relaţii şi prin aceasta se afectează structura lui.

2.1.1. Limita superioară

Limita superioară a Învelişului geografic este plasată, de cei mai mulţi
geografi, la nivelul superior al troposferei, la o înălţime medie de cea 10-15 km,
acest lucru fiind motivat de:
• până la acest nivel este concentrată cea mai mare parte a masei
atmosferei (peste 90%);
• în acest spaţiu se produc procesele ce se realizează în atmosferă care
au implicaţii importante în desfăşurarea spaţială şi temporală a elementelor şi
proceselor din celelalte geosfere;
• până la acest nivel se face simţită influenţa suprafeţei active (uscat,
apă) în dezvoltarea proceselor care au loc în atmosferă îndeosebi cele calorice
cu reflectarea în cele dinamice, locale sau regionale;
• viaţa este concentrată la contactul cu celelalte geosfere; totuşi, până la
acest nivel, ajung şi multe din formele elementare de viaţă (bacterii) care sunt
antrenate de mişcarea maselor de aer.

2.1.2. Limita inferioară

Limita inferioară este, de asemenea, disputată existând păreri foarte
diferite:

7
 • la 500-800 m pentru că în acest spaţiu se simte cel mai intens
interferenţa geosferelor (apă, aer, vieţuitoare, acţiunea omului);
• la 4-5 km pe uscat şi până la 1l km pe fundul oceanelor dacă se ţine
cont de răspândirea vieţuitoarelor;
• la 10 km, întrucât până aici se întâlnesc preponderent roci sedimentare
care au rezultat din interferenţa unor procese ce au loc la contactul învelişurilor;
• la 100-120 krn, incluzând şi partea superioară a mantalei (astenosfera)
deoarece deplasarea materiei topite de aici produce modificări însemnate în
celelalte învelişuri exterioare ei (creează relief, introduce în atmosferă gaze,
vapori de apă etc.)
Deci limitele Învelişului geografic în sens larg sunt legate de stratosfera
inferioară şi de baza reliefosferei (fig.4).

2.2. ALCĂTUIREA ŞI STRUCTURA SISTEMULUI GEOGRAFIC

- În componenţa sa sistemul geografic are mai multe învelişuri. În bază

se află sfera reliefului (reliefosfera, morfosfera, geomorfosfera etc.), iar peste
aceasta încă cinci care se interferează - hidrosfera, climatosfera, biosfera,
pedosfera, antroposfera. Ele au grosimi variate, s-au individualizat în momente
diferite ale evoluţiei Pământului şi au suferit modificări importante în alcătuire,
structură, în urma raporturilor de reciprocitate care s-au stabilit evolutiv între
ele (fig. 5).

8
 - Materia din care sunt alcătuite se prezintă sub cele trei stări fizice -
solidă, lichidă, gazoasă - dar acestea au pondere extrem de variată de la un
înveliş la altul, în cadrul aceleaşi geosfere de la o unitate la alta. La nivelul
fiecărui component de mediu indiferent de nivel de organizare (global, regional,
local) există o stare precumpănitoare.
- Cele şase învelişuri ale macrosistemului geografic (mediu geografic
planetar) reprezintă fiecare câte un sistem alcătuit dintr-o multitudine de
subunităţi (subsisteme) toate având câteva caracteristici: extindere deosebită, un
anumit grad de complexitate ca alcătuire, o dinamică specifică şi o anumită
ierarhizare a lor.
- În orice sistem, indiferent de gradul de complexitate, un element sau
câteva au rol hotărâtor şi impun o anume caracteristică. De exemplu, la nivelul
reliefosferei, elementul principal este ansamblul acţiunii factorului tectonic care
determină macroforme, cu o anume alcătuire, structură şi fizionomie.
Macrosistemul planetar (Învelişul geografic, Mediul geografic planetar)
se divide în sisteme de ordine diferite - şase cu caracter general (reliefosfera,
c1imatosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera) şi un număr foarte
mare cu caracter regional (continente) sau local, care se ierarhizează (ex.
continent, lanţ montan, masive, munţi şi culmi montane).

2.3. CARACTERISTICILE SISTEMULUI GEOGRAFIC

2.3.1. Învelişul geografic este un sistem deschis.
La exterior, intră în contact cu atmosfera înaltă şi cu spaţiul cosmic, iar
la partea internă cu astenosfera. Cu acestea există relaţii de schimb material şi
energetic (fig.6).

9
 Fig. 6.Învelișul geografic – sistem deschis
Din spaţiul cosmic se primesc radiaţie solară, radiaţie cosmică, praf şi
particule meteoritice. Din Învelişul geografic în spaţiul exterior se pierd o parte
din particulele subatomice din atmosferă, de la nivelul stratului de ozon. O parte
a materiei din atmosferă sau topiturile din unele pungi din scoarţă, prin sistemul
rifturilor şi al fracturilor profunde, ajung la suprafaţă unde crează platouri şi
munţi vulcanici, dau vapori de apă, gaze, produse solide etc. care se vor integra
în relief, apă, aer. Are loc şi un proces invers în ariile de subducţie, unde
materia ce alcătuieşte baza reliefosferei coboară în astenosferă, se topeşte
integrându-se cu aceasta.
Un loc aparte îl au energiile tectonice ce se dezvoltă la contactul dintre
astenosferă şi scoarţă sau în bazinele tectonice şi care sunt responsabile de
mişcările tectonice ce creează cele mai mari forme de relief. În aceeaşi măsură,
însemnate sunt energia seismică şi, mai ales, gravitaţia, ele influenţând direct
sau indirect diversele procese ce au loc în spaţiul principal de interferenţă al
geosferelor.

2.3.2. Învelişul geografic este un sistem organizat-structurat.

Caracteristica exprimă modul de aranjare, de grupare a componentelor şi
elementelor unui sistem în baza unor relaţii spaţiale şi temporale şi, de aici, o
anumită structură a acestuia.
În macrosistemul învelişului geografic planetar se pot separa sisteme de
grad inferior care, datorită modului deosebit de organizare realizat spaţial şi
dobândit în timp, pot fi urmărite pe două coordonate .
• Prima se axează pe organizarea elementelor în sisteme de ordine
diferite în cadrul geosferelor (reliefosferă, climatosferă, hidrosferă, biosferă,
pedosferă, antroposferă), adică la nivelul fiecărui component (de exemplu: în
reliefosferă - formele de relief de ordinul I, II, III cu subdiviziunile lor; în
climatosferă - troposfera, stratosfera; în hidrosferă - bazinele oceanice şi

10
marine, lacurile, râurile, gheţarii; în pedosferă - clasele principale şi solurile; în
sociosferă, de exemplu, aşezările umane). La baza acestei organizări stau legile
specifice fiecărei geosfere care impun un anumit sistem de relaţii între
elementele sistemelor şi între acestea şi cele din sistemele cu care sunt în
contact (fig. 7, 8).
• A doua coordonată a macro sistemului geografic planetar este
organizarea regională impusă de legile generale ale acestuia care se reflectă în
anumite structuri desfăşurate în latitudine şi altitudine. Ele solicită un anumit
sistem de relaţii care se stabilesc regional între elementele tuturor
componentelor geografice (de exemplu: zonele şi regiunile naturale, etajele
naturale, unităţile teritoriale azonale - toate reflectând un anumit mod de
grupare a formelor de relief, a asociaţiilor vegetale, a tipurilor de sol, a
sistemelor de scurgere şi circulaţie a apei şi chiar de intervenţie a omului).
Organizarea îi conferă fiecărui sistem, indiferent de rang, o anumită poziţie în
spaţiu, o anumită ordonare a elementelor ce-l alcătuiesc, un anumit tipic al
relaţiilor stabilite între elementele sistemului sau între acestea şi cele din
sistemele vecine, relaţii care evoluează în timp şi permit modificări de ordin
calitativ, inclusiv schimbarea lui (tabelul nr. 1).

Fig. 7. Învelișul geografic – sistem unitar

11
 Tabelul nr. 1

Forma de organizare (ierahizare)

Geosfere
Generală Regională

Antroposferă Forme de locuire Oraşe, Sate, Industriale, Bucureşti (cea 2 mil. loc)
Forme de activităţi Agricole, Portuare Buzău (cea 100000 loc)
Populaţii Mizil (sub 25 mii)
Biosferă Animale Asociaţii Pădurea ecuatorială,
Vegetaţia Formaţiuni Savana, Taigaua
Pedosferă Clase de soiuri Tipuri şi subtipuri Cernisoluri
de soiuri Argiluvisoluri
Hidrosferă Ape continentale Fluvii, râuri, lacuri etc. Dunăre, Olt, Topolog,
Oceane Mări, golfuri etc. M. Nordului, G. Finic
Reliefosferă Bazine oceanice Platforma continentală, Dorsala atlantică, fosa
Continente Taluz, Câmpii abisale etc. Mariane etc.
Munţi, dealuri, podişuri, Carpaţi, Carpaţii
câmpii Orientali, Munţii Ceahlău

Concluzie
Învelişul geografic este format din şase componente, iar acestea dintr-un
număr foarte mare de elemente. Gruparea diferită a acestora a determinat
individualizarea de sisteme geografice cu alcătuire şi structură deosebită.
Organizarea îi conferă fiecărui sistem, indiferent de rang, o anumită poziţie în
spaţiu, o anumită ordonare a elementelor ce-l alcătuiesc, un fel de relaţii

12
stabilite între elementele sistemului sau între acestea şi cele din sistemele
vecine, relaţii care însă evoluează în timp şi permit modificări de ordin calitativ,
inclusiv schimbarea lui.

2.3.3. Învelişul geografic este un sistem unitar.

Unitatea acestuia reflectă coeziunea lui datorată legăturilor existente, pe
de o parte, între elementele ce-l formează, iar pe de altă parte între sistemele ce
se subordonează ierarhic. Aceasta face ca orice schimbare în alcătuirea,
structura unui element sau subsistem să atragă după sine modificări diferite la
alte elemente sau componente (fig.8).
De exemplu: creşterea cantităţii de CO2 din atmosferă determină
modificări ale altor elemente: mai întâi din climatosferă (încălzirea generală ca
urmare a efectului de seră, modificări în dinamica maselor de aer, în regimul
proceselor de evaporaţie, deficit de umiditate şi manifestarea ploilor torenţiale),
apoi din celelalte geosfere (în hidrosferă, topirea unei părţi din calota glaciară
urmată de ridicarea nivelului Oceanului Planetar şi modificări ale suprafeţei
uscatului prin acoperirea câmpiilor joase şi ridicarea izostatică a regiunilor
eliberate de calota glaciară; scăderi regionale ale salinităţii apei ce pot
condiţiona adaptări ale vieţuitoarelor).
Activităţile antropice pot determina modificări ale unor elemente
geografice din sistem şi de aici a ansamblului de conexiuni ce-l defmesc.
Urmarea este schimbarea specificului local sau regional al sistemului
(desţelenirea stepei, desecarea bălţi lor, exploatări miniere în carieră).

2.3.4. Învelişul geografic este un sistem funcţional

Această caracteristică reflectă capacitatea acestuia de a răspunde
diverselor cerinţe din cadrul sistemului sau din afara lui. Realizarea acestui
lucru este posibilă întrucât sistemul se bazează, mai întâi, pe ansamblu de
legături dinamice ce se constituie pe de o parte între componentele sale, iar pe
de altă parte cu alte sisteme ceea ce îi asigură unitatea şi structurarea. În al
doilea rând, funcţionarea sa înseamnă un schimb permanent de materie, energie
şi informaţie în interior (între subsisteme) şi cu exteriorul (în primul rând, cu
sistemele limitrofe). Acest schimb, care imprimă sistemului caracterul dinamic,
se realizează sub formă de circuite la niveluri deosebite.
La bază, se află circuitul global de substanţă şi energie care cuprinde
Învelişul geografic în întregime. El este condiţionat, pe de o parte, de energia
solară repartizată neuniform spaţial şi temporal pe suprafaţa terestră, datorită
formei Pământului, înc1inării axei terestre, mişcărilor de rotaţie şi revoluţie, iar
pe de altă parte, forţei gravitaţionale şi energiei tectonice (variabile în timp şi
spaţiu). Încălzirea diferenţiată impune indirect circulaţia maselor de aer, apoi
dezvoltarea circuitului apei care, la rândul lui, determină circuitul substanţelor

13
minerale, crearea şi evoluţia reliefului (formele de relief de ordinul III).Toate
acestea se reflectă într-o mulţime de circuite locale, în biosferă şi în viaţa
omului (fig. 9-11).
Circuitele pot fi permanente, periodice sau întâmplătoare în funcţie de
specificul relaţiilor dintre componente sau între subsisteme. Astfel de circuite se
înregistrează la orice sistem geografic indiferent de mărime. Indicăm această
afirmaţie prin câteva exemple:
- în climatosferă, circulaţia maselor de aer se face la nivel global şi
permanent (alizeele, vânturi le de vest, vânturile polare), la nivel regional şi
periodic (musonii), la nivel local (brizele litorale sau de munte) sau întâmplător
(simunul) (fig. 10, 11);
- în hidrosferă, circulaţia apei se realizează global prin "marele circuit",
apoi prin circuite regionale (deasupra oceanelor sau a uscatului) şi locale; în
oceane, există circuite permanente ale curenţilor de apă (fig. 12), deplasări
periodice sub formă de flux şi reflux, deplasări sub formă de valuri, tsunami;
- în biosferă, circuitul major, permanent, comportă preluarea din mediul
înconjurător de către vieţuitoare a substanţelor organice necesare vieţii,
încorporarea lor în ţesuturi şi redarea lor, sub diverse forme, în mediul ambiant;
circuitele locale, de durată variabilă se realizează la nivelul fiecărui individ, iar
cele cu caracter periodic la formaţiunile vegetale din regiunile de savană,
subtropicale, temperate (anotimpual);

14
15
 - în reliefosferă, evoluţia majoră a reliefului este un circuit general,
crearea sistemului de terase fluviatile reclamă circuite periodice regionale, iar
dezvoltarea dunelor în Bărăgan circuite locale.
Complexul de relaţii dintre elementele sistemului nu este static, ci
dinamic, adică se află într-un proces continuu de transformare ceea ce duce la
apariţia în sistem a unor caracteristici noi, care uneori duc la modificarea
parţială sau totală a sistemului.
Un loc însemnat în modificarea traiectoriei normale a mişcării prin
circuite a materiei revine activităţilor omului. Industrializarea a însemnat
introducerea în atmosferă a unor cantităţi imense de gaze şi aerosoli care au
produs dereglări în circuitul radiaţiilor calorice cu consecinţe, în perspectivă,
asupra sistemului climatic global. Tăierea brutală a pădurilor ecuatoriale a dus

16
la întreruperea bruscă a unor relaţii de sistem. Aceasta, n-a permis nici refacerea
identică a ei şi nici utilizarea agricolă eficientă a terenurilor pe perioade mari de
timp. Dezvoltarea unei metropole - litorale este însoţită de schimbări profunde
în alcătuirea celor două medii (litoral şi uscat) şi în modul în care se realizează
circuitele de materie şi energie. Ca urmare, aici sistemele naturale trec treptat ca
subsisteme modificate în cadrul unui sistem antropic major: marele oraş îşi va
avea ca elemente construcţii cu destinaţii diferite (industriale, culturale,
servicii), infrastructură diversificată, populaţie numeroasă, unele componente
naturale (parcuri, păduri, lac) parţial sau total modificate în concordanţă cu
necesităţile locuitorilor.
Astfel, cerinţele la care răspundea sistemul natural iniţial şi care îi
asigurau o anume funcţionalitate au fost înlocuite de altele ce corespund unui
alt sistem, cu alte funcţii.
2.3.5. Învelişul geografic este un sistem ierarhizat
Integrarea sistemelor de diferite ordine într-un tot este rezultanta unităţii
şi funcţionalităţii lor.
Sistemul superior este cel care impune modul general de evoluţie a
celor subordonate. Legile sale acţionează ca direcţii ce creează cadrul general al
manifestării sistemelor integrate. La rândul lor sistemele inferioare transmit în
sistemul superior răspunsurile evoluţiei şi raporturile dintre ele. Ca urmare, în
ansamblul lumii materiale, mulţimea sistemelor - deosebite ca mărime,
organizare şi funcţionare - se distribuie în macrosistemul acesteia pe diferite
niveluri de integrare. Sistemul geografic se află pe o anumită treaptă în cadrul
macro sistemului planetar. Lui îi sunt subordonate subsistemele
corespunzătoare învelişurilor, iar în cadrul acestora o altă mulţime de
subsisteme din ce în ce mai mici.
De exemplu sociosfera reprezintă sistemul superior de integrare a
populaţiilor Globului, la baza lui fiind legile sociale generale care impun, pe de
o parte, cadrul existenţei şi manifestării lor, iar pe de alta, detaşarea de
subsisteme ca exprimare a unor moduri variate de grupare a elementelor şi
activităţilor. Un stat reprezintă un sub sistem al sociosferei aflat la un anumit
nivel de ierarhizare, în care populaţia trăieşte şi acţionează pe un spaţiu
delimitat istoric şi care a căpătat un specific de viaţă şi activitate impus de o
multitudine de factori naturali şi sociali. Apar evidente diferenţele dintre ţările
aflate în diferite regiuni naturale (ecuatorială, temperată, polară), între cele cu
resurse disproporţionate, între cele cu nivel diferit de dezvoltare economică.
Toate acestea impun o anume ierarhizare, unde pe prim-plan sunt statele
dezvoltate cu economie de piaţă care s-au impus pe plan mondial (în
sociosferă), nu numai printr-o economie deosebită, ci şi prin politici şi moduri
de viaţă şi de comportament aparte. Acestora, li se adaugă mulţimea statelor
mai puţin dezvoltate, în tranziţie economică sau în curs de dezvoltare, iar ca o

17
verigă de centru, ţările dezvoltate. Iată un sistem diferenţiat ierarhic în care se
îmbină factori naturali şi cei de natură culturală, economică, politică şi militară.
O aşezare (oraş sau sat) reprezintă alte sisteme ale sociosferei. Populaţia
trăieşte şi acţionează pe un spaţiu cu un anumit specific natural (munte, deal,
câmpie, litoral) şi social (urban, rural, provincii istorice), bine conturat şi puţin
variat. Sistemul îşi va pune direct amprenta în modul de viaţă al locuitorilor şi
se vor reflecta în specificul funcţional (aşezări cu funcţii complexe, industriale
şi de servicii, agricole), şi în nivelul de viaţă, de spiritualitate, în diversitatea
problemelor sociale.
Se pot separa subsisteme inferioare ca poziţie ierarhică care au la bază
grupări mai mari sau mai mici de indivizi (partide politice, asociaţii, colective
de muncă) ce au comun un anume sistem de relaţii. Baza ierarhiei într-un
ansamblu integrat o reprezintă omul ce acţionează pe un spaţiu limitat, într-un
interval de timp mic în concordanţă cu nevoile materiale şi spirituale impuse nu
numai ca fiinţă, ci şi ca factor social.
Diferenţieri similare se pot face şi în celelalte învelişuri geografice sau
în sistemele naturale zonale şi regionale. Toate apar ierarhizate şi împreună
formează o structură în trepte funcţionale. Dinamica relaţiilor dintre subsisteme
poate produce schimbări, dar ele se vor integra în ansamblul sistemului în care
se află.
2.3.6. Autoreglarea - caracteristică a Învelişului geografic. Un sistem
poate fi considerat ca ceva static numai dacă i se urmăresc alcătuirea şi
funcţionalitate a la un moment dat, în unitate a spaţială în care se desfăşoară.
Însă relaţiile dintre elementele lui şi cele dintre sistem şi elementele din
sistemele vecine ce au la bază schimbul de materie, energie, informaţie
determină o altă caracteristică a lor - dinamica. Stabilitatea sistemului se
datoreşte autoreglării, adică capacităţii acestuia de a reveni sau de a întreţine o
structură stabilă sau apropiată de cea iniţială.
• Autoreglarea depinde de mărimea sistemului, ea variind de la forme
simple (refacerea unui număr limitat de relaţii) la forme complexe (solicită
revenirea şi chiar adaptarea la situaţiile noi a unui ansamblu de relaţii sau
subsisteme). Aceasta se înfăptuieşte în intervale de timp foarte diferite, întrucât
ea se manifestă de la nivelul relaţiilor fiecărui element (excesul de apă după
ploile bogate se corelează cu o evapotranspiraţie intensă) până la relaţiile de
bază ale sistemului (izostazia constituie o formă de exprimare a realizării
echilibrelor blocurilor continentale în plutirea lor pe masa de topitură din
astenosferă).
• Autoreglarea depinde de importanţa/actorilor care impun
modificări în relaţiile dintre elemente şi de evoluţia elementelor din sistem.
Factorii interni produc modificări limitate ca mărime şi atunci
autoreglarea este rapidă. În schimb, intervenţia factorilor externi este mult mai

18
nuanţată. Un fulger care provoacă un incendiu în pădure sau răspândirea unui
virus în cadrul unei colectivităţi determină un anumit mod de refacere, pe când
crearea unor platforme industriale, realizarea polderelor în Olanda, introducerea
în atmosferă a unor cantităţi mari de CO2 sau de compuşi ai clorului vor crea
complexe de legături noi în sistem, care vor modifica raporturile normale ale
elementelor acestuia şi de aici o autoreglare întârziată sau inexistentă.
2.3.7. Mişcarea - caracteristică a Învelişului geografic. În orice
interval de timp, materia ce compune sistemul (mediul geografic) se află într-o
mişcare generală la care contribuie o mulţime de factori care raportaţi la
Învelişul natural geografic sunt: unii de natură externă (mişcările Pământului şi
ale Sistemului Solar, mişcările materiei din învelişurile interne ale planetei),
alţii de natură internă (mişcări mecanice, fizice, chimice care se înregistrează la
nivelul componenţilor abiotici, apoi mişcările caracteristice materiei organice şi
mişcările care se produc la nivelul societăţii omeneşti - de natură economică,
tehnologică, ştiinţifică, socială).
• Mărimea sistemului condiţionează durata, ea este tot mai
îndelungată pe măsura trecerii de la un sistem simplu, ce implică un număr
limitat de elemente şi de conexiuni la un sistem complex.
• Mişcarea şi conexiunile stau la baza evoluţiei sistemelor
geografice. Evoluţia implică câteva coordonate: spaţială exprimată prin
creşterea şi descreşterea teritorială, uşor de urmărit la sistemele simple şi de
reconstituit la cele mari; temporală durata existenţei unui sistem, deci de vârsta
prin care se măsoară evoluţia sistemului este mai lungă cu cât se trece la un
sistem de rang superior; funcţională care reflectă dezvoltarea sau evoluţia
ansamblului de relaţii dintre elementele sistemului sau dintre acestea şi cele din
exterior.
Mişcarea se transpune în anumite modele de evoluţie. În cadrul
acestora pot fi separate etape şi faze cu caracteristici distincte. În limitele lor,
procesele şi însăşi modul de evoluţie al sistemului se înfăptuiesc în anumite
ritmuri impuse de cauze interne sau exterioare. Importante pentru sistemele
geografice sunt:
-ritmul diurn impus de mişcarea de rotaţie a Pământului care se remarcă
mai ales la sistemele mici;
- ritmul sezonier impus de mişcarea de revoluţie şi de înclinarea axei
terestre, are caracter anotimpual;
- ritmul activităţii solare (ciclul de 11 ani) determină variaţia cantităţii
de radiaţie solară cu repercursiuni în bilanţul energetic planetar, dar cu influenţe
reduse la sistemele locale şi regionale;
- ritmul sutelor sau miilor de ani, evident mai ales la nivelul
antroposferei;

19
 - ritmuri de ordinul zecilor de mii de ani caracterizate prin modificări
globale de natură climatică Astfel, au fost alternanţele perioadelor glaciare şi
interglaciare în cuaternar însoţite de multiple schimbări la nivelul unor sisteme
regionale mari;
- ritmul de 150-200 de milioane de ani impus de mişcările tectonice, de
care se leagă succesiunea etapelor de orogeneză şi morfogeneză din istoria
scoarţei terestre din ultimul miliard de ani (crearea de sisteme montane,
includerea lor la ariile continentale, nivelarea până la stadiul de câmpii de
eroziune).

2.4. CONTACTUL DINTRE SISTEMELE GEOGRAFICE.

DISCONTINUITATEA DINTRE SISTEME.
Orice sistem geografic, indiferent de rang, se află în contact cu alte
sisteme similare sau cu sisteme de natură, mărime şi evoluţie deosebite. Ca
urmare, modul în care se realizează contactul cu acestea va fi diferit. Lăsând
deoparte elementele particulare se poate ajunge la două situaţii cu numeroase
variabile: un contact brusc marcat de o limită clară şi unul tranzitoriu (o limită
aproximativă).
Între sistemele de mărime şi grad de complexitate mare şi cu evoluţie
îndelungată s-au dezvoltat relaţii funcţionale stabile înscrise uifâşii de tranziţie.
Fâşiile de tranziţie, pe de o parte, asigură trecerea lină (continuitate cel puţin
spaţială) de la un sistem la altul, dar ele constituie germenele unui viitor sistem
care se dezvoltă pe seama celor două sau mai ales a unuia. Deci numai contactul
brusc este acela care marchează cel mai clar o ruptură, o discontinuitate între
sisteme; el este exprimat prin suprafeţe, linii, schimbări rapide de mărime etc.
2.4.1. Discontinuitatea este opusul continuităţii. Relevă întreruperi ale
succesiunii elementelor şi proceselor ce structurează sistemele, întreruperi în
dinamica şi evoluţia lor temporală şi spaţială (fig. 13).
- Este specifică fie unor sisteme geografice opuse care la un moment dat
sunt în contact, fie apariţiei unei rupturi în cadrul evoluţiei unui sistem.
- Discontinuitatea între două sisteme diferite se menţine o durată de
timp, mărimea ei fiind dependentă de amplitudinea rupturii create şi de
extensiunea celor două sisteme.
- Discontinuităţile care apar într-un sistem pe parcursul evoluţiei sale
sunt tranşante, iar dispariţia lor se face într-un timp mai scurt, dar diferit ca
mărime, în funcţie de extinderea sistemului şi de perioada de acţiune a cauzelor
care le-a generat.
- Contactul dintre sistemele geografice, indiferent de mărime şi vârstă,
implică discontinuităţi (spaţială şi temporală), dar acestea vor avea caracteristici
deosebite care se reflectă în forme diferite.

20
Fig. 13. Sisteme de discontinuități

21
 Tipurile de discontinuităţi se pot separa în funcţie de:
- mărime: locale (abrupturi), regionale (contactele dintre munte şi
câmpie) şi globale (la nivelul geosferelor, zonele de subducţie);
- stadiu de evoluţie funcţionale şi nonfuncţionale sau fosile
(discontinuitate stratigrafică; contactul tectonic dintre două blocuri nivelate;
baza unui abrupt acoperită de poala de grohotiş etc.);
- intervalul de timp în care funcţionează: de foarte scurtă durată (ore,
zile), de scurtă durată (mai mulţi zeci de ani) şi de foarte mare durată (sute, mii
de ani);
- tipul de sisteme geografice între care apare la nivel de componente,
elemente etc.
- Aria de trecere rămâne mai mică sau mai mare şi respectiv
discontinuitatea se păstrează un interval mai lung sau mai scurt, în funcţie de
natura celor două sisteme şi de modul în care are loc evoluţia sistemelor aflate
în contact. Când fâşia de trecere ajunge la dimensiuni mari, atunci contactul
dintre sistemele iniţiale a dispărut, în schimb s-au născut alte două contacte
între "fâşia de trecere" şi unităţile vecine care numai rareori, mai păstrează
caracterul de discontinuitate bruscă (evoluţia unui versant abrupt de natură
structurală la baza căruia se dezvoltă o poală piemontană).

2.4.2. Pragul - element de legătură între continuitate şi

discontinuitate
Discontinuitatea este asociată cu noţiune a de prag. Acesta o reflectă,
dar nu se identifică cu ea. Pragul poate fi privit în dublu sens: temporar şi
spaţial.
- Temporar, apar două variante: Prima se referă la un interval de timp
scurt (de la câteva ore la zile, ani), în care în evoluţia unui sistem apar abateri
de la "mersul normal" al elementelor acestuia şi ca urmare se poate vorbi de "un
început, un vârf şi un sfârşit" al acestei schimbări. Pe fondul unei evoluţii
continui "normale" apare o întrerupere (discontinuitate), pragul fiind momentul
de "vârf' al acesteia. Deci, stabilirea cu precizie a discontinuităţii temporale
facilitează separarea fazelor evolutive ale sistemului, iar pragul va marca de
fiecare dată apogeul discontinuităţilor.
În cazul unei evoluţii de durată mare a elementelor sistemului, prin
acumulări cantitative, se ajunge la modificări calitative nete ce duc la
diversificarea sistemului iniţial şi la apariţia unor sisteme noi. De exemplu: -
răcirea treptată a climei, în anumite faze din cuatemar, a fost însoţită de
extinderea calotelor glaciare până la latitudini de 40-45° şi de trecere (pragul) la
latitudini medii, la un nou sistem morfoclimatic (cel temperat înlocuit cu unul
subpolar);

22
 Deci, în această situaţie, pragul marchează un interval lung de timp,
când se trece de la o etapă de evoluţie la alta şi de la un sistem la altul.
Spaţial, pragul trebuie privit cu sens de ruptură apărută între părţi ale
unui sistem sau între două sisteme (orice versant este o discontinuitate, dacă
este raportat la interfluviu şi la albia râului). Discontinuităţile relevate de
praguri nete indică limite precise, uşor de trasat. Spre deosebire de acestea,
discontinuităţile tranzitorii (fără praguri) marcate de "fâşii de tranziţie" nu oferă
posibilitatea stabilirii unor limite dare între unităţile vecine.

23
 3. LOCUL GEOGRAFIEI FIZICE ÎN CADRUL SISTEMULUI
GEOGRAFIC GLOBAL
Geografia prin obiectul său de studiu-mediu geografic - reprezintă una
din ştiinţele cu un înalt grad de complexitate ce include un număr imens de
elemente naturale şi sociale, de relaţii funcţionale.
În peste două milenii de evoluţie, ea şi-a întregit, dar şi diversificat sfera
cunoaşterii şi ca urmare, în cadrul obiectului său de studiu, care se constituie ca
un sistem cu un nivel complex de organizare şi funcţionare, s-au individualizat
numeroase domenii şi direcţii.
Începând din secolul XVIII, dar accentuat din secolul XX, mulţi
geografi separă Geografia fizică ca o ramură distinctă ce s-ar axa pe studiul
mediului natural; alături de ea ar fi Geografia umană, ce ar avea în vedere
fenomene, procese de ordin social; prima, are la bază legile ce acţionează în
natură, iar cealaltă legile sociale. Sunt şi geografi (în ţara noastră V.
Mihăilescu) care au negat această împărţire considerând că Geografia este
unică, indivizibilă.
Geografia fizică, la nivel global, este o parte a Geografiei ce are ca
obiect de studiu un înveliş specific (Învelişul natural geografic) ce include părţi
din litosferă şi atmosferă, apoi hidrosfera, pedosfera şi biosfera. Ea îi stabileşte
limitele, alcătuirea, structura, caracteristicile, legile care-i determină
funcţionarea, interacţiunea dintre componenţi, evoluţia şi diferenţierile spaţiale,
dar şi raporturile cu ceea ce a rezultat din prezenţa şi activităţile omului.
Studierea Învelişului natural geografic în ansamblul său, la nivel
planetar, se face de către Geografia fizică generală (fig.l4). Realizarea aceluiaşi
lucru la nivel de continent, lanţ montan, câmpie, deci pe un anumit areal, se
face de către Geografia fizică regională.
Învelişul natural geografic este alcătuit din cinci componente ce
constituie subsisteme bine definite (climatosistem, hidrosistem, morfosistem
etc.). Fiecare dintre acestea constituie obiectul de studiu al unei ramuri a
Geografiei fizice: Climatologie, Hidrologie, Geomorfologie, Pedogeografie,
Biogeografie.
În concepţia modernă, mediu/fizic numai poate fi separat de cel uman.
Omul prin activitatea sa s-a implicat direct tot mau mult în mediul geografic,
încât spaţiile în care acesta nu şi-a făcută marcată prezenţa sunt tot mai
restrânse. Indirect prin însumarea la nivel global al rezultatelor produse regional
se ajunge la efecte cu consecinţe deosebit de grave la scară tot mai mare
(deşertificarea, încălzirea globală etc.). Dacă până în secolul XX presiunea
umană asupra mediului natural era legată doar de calitatea omului de
consumator cu mici modificări la scară regională în structura acestuia, ulterior
odată cu creşterea rapidă a populaţiei Globului, cu amplificarea nevoilor sociale
(au condus la extinderea terenurilor cultivate, a aşezărilor, a complexelor

24
industriale, căilor de comunicaţii, exploatarea sălbatică a resurselor minerale şi
a materialelor de construcţii în detrimentul mediului natural), cu eliminarea
necontrolată de poluanţi (efecte locale dar prin cumulare regională şi planetară
au împietat dezvoltarea normală a relaţiilor de mediu) s-a ajuns la modificări de
multe ori esenţiale în organizarea şi funcţionarea mediilor regionale încât
autoreglarea a fost depăşită ceea ce a condus la dezechilibre la scări diferite.
Toate acestea fac ca în sfera analizelor fizico-geografice să capete un loc
distinct câteva cerinţe - mediul fizic să fie corelat cu nevoile societăţii, care să
nu conducă la degradarea sa; o gândire ecologică bazată pe planificarea
controlată a consumurilor, folosirea unor tehnologii nepoluante; valorificarea
corectă a spaţiului şi a resurselor. De aici, o apropiere tot mai realistă între cele
două domenii (fizic şi uman) ale Geografiei care formează astfel un sistem
unitar.

Fig. 14. Sistemul științelor geografice

25
 4. LEGILE ÎNVELIŞULUI NATURAL GEOGRAFIC

Geografia este o ştiinţă care are ca obiect de studiu mediu geografic bine
definit spaţial şi cu o anumită evoluţie temporală. Mediul geografic constituie
un sistem ce întreţine multiple relaţii de schimb de materie şi energie şi
informaţie cu sistemele cu care se află în relaţii. În cadrul Învelişului geografic
există mai multe subînvelişuri care se întrepătrund şi care constituie
componentele de bază ale sistemului. Acestea, la rândul lor, sunt alcătuite din
alte subînvelişuri toate ierarhizându-se spaţial, temporal şi funcţional.
Învelişul geografic reprezintă un sistem cu componente, elemente şi
legături foarte complexe. La baza funcţionării lor stau, între altele, o serie de
relaţii generale, necesare şi esenţiale care asigură constanţa, stabilitatea şi
repetabilitatea. Aceste trăsături definesc legile care sunt specifice mai întâi
sistemului global dar care conduc şi la legi corespunzătoare la nivele de
subsisteme de ordin diferit.
Există un sistem de legi care şi ele se distribuie diferit şi ierarhic. Sunt
legi care se raportează la întregul sistem geografic (legi globale), legi care
aparţin componentelor principale ale acestuia (primele subsisteme) şi legi
caracteristice unor subsisteme inferioare (legi specifice). Pentru fiecare
categorie există un spaţiu în care acţionează impunând anumite relaţii între
elementele ce compun sistemele, funcţionarea lor şi fmalitatea (rezultatul).

4.1. LEGILE UNIVERSALE

Sunt acele legi a căror acţiune depăşeşte sfera Învelişului geografic; ele
sunt legate de spaţiul terestru, planetar, cosmic. Factorii care le determină sunt
în interiorul Terrei sau în spaţiul cosmic. Cele mai importante sunt: legea
atracţiei universale, legea concentrării şi dispersiei materiei, legea trecerii
materiei dintr-o stare de agregare în alta, legea echilibrelor şi dezechilibrelor
etc. Sunt însemnate întrucât acţiunea lor se răsfrânge şi în sistemul învelişului
geografic determinând nu numai cadrul general al existenţei acestuia dar şi
relaţiile cu entităţi similare.

4.2. LEGILE GLOBALE

Legile globale ale Învelişului geografic în întregime - factorii care

impun sistemul de macrorelaţii din cadrul său sunt cosmici şi planetari, iar
rezultatele sunt peisaje ce se ierarhizează de la nivelul Pământului la categorii
regionale, locale de unde separarea lor.

26
 4.2.1. Legea zonalităţii este o lege generală impusă de forma aproape
sferică a Pământului şi de distribuţia inegală a radiaţiei solare. Raportul dintre
acestea determină detaşarea de făşii în sens latitudinal ce primesc o cantitate
diferită de energie solară formând sistemul celor cinci zone de căldură (una
caldă, două temperate, două reci) (fig. 15, 16). Relaţiile dintre elementele celor
cinci componente (relief, apă, aer, organisme, soluri) impun mecanisme
complexe care dau naştere la macropeisaje specifice cu caracter zonal. Ca
urmare, valorile radiaţiei solare, ale temperaturii, precipitaţiilor şi umezelii, apoi
repartiţia principalelor formaţiuni vegetale, asociaţii de animale, ale claselor şi
tipurile de soluri, ale diferitelor regimuri de scurgere a apei râurilor, ale
modalităţilor de înfăptuire a proceselor morfologice şi a repartiţiei teritoriale a
formelor rezultate se realizează relativ simetrie şi ordonat, în sens latitudinal, în
cele două emisfere, plecând de la Ecuator spre cei doi poli. Această apariţie se
face sub forma unor zone care apar evidente nu numai la scara oricărui element
al componenţilor naturali (zone de temperatură, precipitaţii, regim de scurgere
al râurilor), dar şi în categoriile de sinteză ale acestora (zone de climă, zone de
vegetaţie, zone de soluri, zone morfoclimatÎce etc.) (fig. 15, 16).

Fig. 15. Sistemul geografic al zonelor de latitudine

27
 4.2.2. Legea interzonalităţii este o lege generală care acţionează la
contactul dintre marile zone impuse de prima lege. Este specifică făşiilor
latitudinale unde se succed periodic, anumite caracteristici ale elementelor şi
relaţiilor specifice din zonele vecine. Factorii principali care impun legea sunt
înclinarea axei terestre şi mişcarea de revoluţie a Pământului. Aceştia determină
migrarea sezonieră în sens latitudinal a ariilor de maximă şi minimă presiune
corespunzătoare fâşiilor de convergenţă şi divergenţă a principalelor mase de
aer. Ca urmare între zonele anterioare mai apar încă şase zone naturale (două
subecuatoriale, două subtropicale, două subpolare) desfăşurate relativ simetrie
în cele două emisfere terestre. Ele au ca specific în primul rând succesiunea
periodică (frecvent în două sezoane) a caracteristicilor climatice din zonele
limitrofe însoţită de modificări esenţiale în regimul de manifestare al proceselor
naturale (geomorfologice, regimul scurgerii apei râurilor, desfăşurarea
proceselor biotice etc.).

Fig. 16. Zonele de căldură

4.2.3.Legea etajării. Dacă suprafaţa Pământului ar fi fost omogenă (un
uscat continuu, format din câmpii şi dealuri joase), atunci zonele ar fi avut o
dezvoltare egală atât în cele două emisfere, cât şi în sens longitudinal. Dar,
suprafaţa terestră este neomogenă - sunt oceane şi continente, nu numai inegale
ca mărime, dar şi cu o distribuţie deosebită în sens latitudinal şi longitudinal.
Uscatul este format alături de câmpii, dealuri, podişuri, cu înălţimi mici şi medii
şi din sisteme muntoase, cu altitudini mari care au o desfăşurare fie în sens
latitudinal, fie în sens longitudinal. În bazinele oceanice, apa este antrenată pe
distanţe de mii de kilometri sub forma unor curenţi reci sau calzi care

28
influenţează, uneori destul de mult, caracteristicile unor elemente naturale ale
uscatului (mai ales de natură climatică şi legat de aceştia vegetaţia etc.). Aceşti
factori duc la modificări destul de importante în distribuţia latitudinală a zonelor
naturale, creând anomalii. Cele mai însemnate sunt legate de sistemele
muntoase înalte. În raport cu înălţimea, temperaturile scad (0,6° la o sută de
metri) şi de aici un şir întreg de modificări, nu numai la nivelul elementelor
climatice, ci şi la celelalte componente naturale (soluri, vegetaţie etc). Se
dezvoltă o nouă repartiţie în fâşii (etaje) în raport cu înălţimea.
Acestea se realizează în acord cu legea etajării care este o lege globală,
dar care spaţial are caracter regional. Constă în diferenţierea în munţi, de la o
anumită înălţime, a etajelor geografice exprimate în peisaje ale căror trăsături
de bază pot fi regăsite în tipurile zonale aflate la latitudini mai mari (fig. 17).
Deci, la baza acestei succesiuni în munţii înalţi, până la o anumită altitudine, se
desfăşoară peisajul zonei, iar deasupra un număr de etaje diferite, în funcţie de
latitudinea la care se află aceştia şi care se micşorează ca areal o dată cu
creşterea în înălţime.
- Etajele nu constituie o fotografie a zonelor întrucât în raport de
altitudine se produc modificări importante în distribuţia radiaţiei solarea şi
circulaţia maselor de aer cu urmări în regimul temperaturilor (scad cu
altitudinea), precipitaţiilor (cresc cu altitudinea), umidităţii etc. şi deci de aici
impunerea unor schimbări însemnate la ceilalţi componenţi naturali (vegetaţie)
cu reflectare în peisaje (pe crestele înalte va exista un peisaj de pajişti şi
stâncărie dar care diferă ca alcătuire de cele din tundra polară).
- Etajele nu au o dezvoltare spaţială mare în raport cu zonele, dar spre
deosebire de acestea sunt bine individualizate şi uşor de separat şi sesizat. În
cadrul zonelor influenţa diferiţilor factori locali (expoziţia, panta, fragmentarea)
creează asimetrii evidente în desfăşurarea limitelor etajelor naturale. Acestea
vor reflecta modalităţi diverse de interferare a proceselor şi elementelor
naturale. Uneori, aceste influenţe sunt foarte puternice ducând la conturarea
unor areale (făşii) cu peisaje tranzitorii. Ca urmare, în munţii înalţi se pot separa
etaje naturale distincte corespunzătoare unor sisteme bine conturate, apoi fâşii
numite tot etaje sau subetaje cu caracter tranzitoriu unde se interferează
ansamblul de relaţii dintre cele din prima grupă. Aici apar peisaje în care
elementele naturale din sistemele vecine se amestecă. Elementul natural care
reflectă cel mai evident aceste relaţii de sistem este vegetaţia, dar ele reies şi din
diagramele climatice, din succesiunea tipurilor de sol, din diferenţele în regimul
scurgerii apelor şi al modelării reliefului.
- Dezvoltarea etajelor secundare (subetaje) este un mecanism
asemănător, la prima vedere, cu cel ce creează zonele latitudinale tranzitorii
(legea interzonalităţii). În detaliu, comună este numai modificarea de ansamblu
a condiţiilor climatice cu reflectare în dinamica şi structura sistemului. Ceea ce

29
le diferenţiază sunt cauzele ce le-au generat (succesiunea sezonieră a unor
condiţii climatice diferite în prima situaţie şi modificarea permanentă a lor în
raport de altitudine în cea de-a doua), desfăşurarea spaţială şi alcătuirea ca
sistem.
indiferentă în raport cu zonele sau etajele naturale (fig.17). Există numeroşi
factori locali care asigură manifestarea ei: anumite categorii de rocă (îndeosebi
calcarele, granitele, conglomeratele, loesul, nisipul), apele curgătoare şi arealele
cu exces de umiditate, omul prin multiplele sale forme de activitate. Acestea
impun mai întâi dezvoltarea unor sisteme geografice locale, limitate ca
întindere, care se exprimă prin anumite tipuri de peisaj.
În linii generale sistemul şi peisajul sunt dirijate de un element
primodial; în amănunt în sistem apar anumite caracteristici cantitative şi
calitative care reflectă influenţa condiţiilor de ansamblu ale zonei sau etajului în
care se află. Astfel, pe granite se dezvoltă un sistem morfologic în condiţiile
zonei ecuatoriale (căpăţâni de zahăr şi laterite) şi altul în cele reci (creste, mase
de grohotiş). Peisajul carstic diferă în regiunile tropical - umede de cel dezvoltat
în regiunile temperate sau polare. Alte situaţii cu caracter azonal sunt impuse de
apele curgătoare cu lungime mare care străbat mai multe zone (Nil), sau mai
multe etaje sau de către făşiile litorale continentale cu extindere latitudinală.
Spre deosebire de ceilalţi factori care determină o azonalitate limitată ca
întindere, acestea impun trecerea de la local la regional. Sistemele azonale pe
suprafeţele înguste (făşii) traversează zone sau etaje. Pe fondul general creat de
ele, alţi factori (roca, panta, structura, activităţile antropice) pot diversifica
sistemele naturale locale, de unde o multitudine de subtipuri de peisaje între
care se remarcă cele create de om.

30
 4.2.4. Legea azonalităţii este o lege globală, dar cu caracter local. Ea
impune dezvoltarea unor sisteme limitate ca întindere şi cu poziţie geografică

Fig. 17. Etajarea vegetației în masive montane situate în diferite climate

31
 4.3. LEGILE SPECIFICE
Legile specifice funcţionează în subînvelişurile geografice sau în cadrul
acestora la diferite trepte ce corespund unor subsisteme regionale sau locale.
• În cadrul reliefosferei se separă ca legi cu arie largă de manifestare:
legea expansiunii şi restrângerii fundului oceanic, legea ciclului eroziunii, legea
eroziunii diferenţiale, legea nivelului de bază, legea profilului de echilibru.
• În cadrul hidrosferei, legea de ansamblu este "circuitul apei în natură",
iar ca legi cu arie de acţiune mai mică toate acelea care determină specificul
scurgerii apei, acumularea şi topirea gheţarilor, circulaţia apei subterane etc.
• În cadrul biosferei, se impun ca legi generale ereditatea, variabilitatea
şi selecţia naturală.
• În pedosferă, legea acumulării materiei organice într-un depozit
mineral are caracter general, iar cele cu un specific local determină anumite
caracteristici în procesul de pedogeneză cu urmări în dezvoltarea diferitelor
tipuri de sol; au caracter regional sau local.
Concluzii
Evoluţia în timp a Învelişului geografic s-a făcut în concordanţă cu
dezvoltarea unei multitudini de relaţii între elementele sale, toate acestea în
deplină legătură cu acţiunea unor legi, ce-au apărut şi s-au diversificat ca număr
şi domeniu de referinţă. Ca urmare, în prezent, ele pot fi încadrate într-un
sistem multiplu ce presupune mai multe trepte ierarhice: legi universale, legi
generale, legi specifice.
Apariţia legilor are caracter istoric, ele necesitând şi impunând
realizarea, de fiecare dată, a unui anumit mod de asociere a elementelor
geografice între care s-au stabilit relaţii bazate pe schimb de materie, energie;
legea îşi va pierde acţiunea în locurile în care la un moment dat au fost
îndepărtate condiţiile care au generat-o, adică o dată cu dispariţia sistemului de
care era legată.
În ultimele două secole, prin dezvoltarea societăţii omeneşti, deci prin
impunerea celui de al şaselea înveliş (antroposfera), nu numai că numărul
legilor a crescut (prin legile sociale), dar au apărut numeroase relaţii între
antropic şi elementele din celelalte geosfere ceea ce se răsfrânge mai mult sau
mai puţin în acţiunea legilor naturale.

32
 5. ZONĂ, REGIUNE, TIP, PEISAJ

Sunt noţiuni destul de frecvent folosite în literatura geografică, fiind

întâlnite nu numai în studiile complexe, ci şi în cele referitoare la câte un
component natural sau antropic.

5.1. ZONĂ-ZONARE
5.1.1. Zona reprezintă un termen mult utilizat nu numai de către
geografi, dar şi în alte domenii, sferei de înţelegere acordându-i-se un conţinut
diferit.
Ceea ce este comun pentru toţi aceştia este raportarea la o unitate
spaţială în cadrul căreia există o anume omogenitate în distribuţia elementelor
ce sunt luate în analiză. Deci prin zonă se înţelege un areal larg care este
împărţit în spaţii mai mici relativ omogene (zone agricole, zone arhitectonice,
zone urbane, zone periurbane, zone climatice). De aici apropierea până la
confuzie cu alţi termeni care au referinţă la acelaşi lucru: împărţirea unui tot în
subunităţi cu anumite caracteristici (regiune, raion) .
• În geografie, există diferite moduri de abordare a sensului noţiunii. În
geografia fizică, este utilizarea cea mai veche şi se referă la un spaţiu cu
caracteristici geografice proprii care au o desfăşurare în sens latitudinal. La
baza individualizării lor stă repartiţia inegală a radiaţiei solare (cea mai
însemnată sursă energetică pentru Terra) pe suprafaţa Pământului, factor
determinant în impunerea legii zonalităţii. De aici rezultă o zonă caldă, două
temperate, două reci. Cum zonele sunt sisteme alcătuite dintr-o multitudine de
componente şi elemente, între care există un complex de relaţii, rezultă că şi
acestea se vor suprapune în acest spaţiu şi vor avea o desfăşurare similară,
fiecare constituind un sistem mai simplu. Ca urmare, se poate vorbi pe Glob de
zone de temperatură, zone pluviale, zone morfoc1imatice (cu un anumit specific
în modelarea reliefului), zone de vegetaţie, zone biogeografice, zone
pedogeografice şi chiar zone cu un anumit specific uman (comportament, mod
de viaţă). Deci, există zone în sens latitudinal ce trebuie privite ca sisteme
generale ce au un conţinut complex dat de un anumit potenţial energetic
radiativ. În cadrul lor se suprapun zone latitudinale ale componentelor
geografice şi elementelor de diferite ordine ale acestora (zone morfoclimatice-
ecuatorială, savana, deşertică, subtropicală, temperată propriu zisă, subpolară,
polară etc) (fig. 18, 19).

33
 Fig. 18. Zone morfoclimatice actuale

• În ultimii ani, s-a aplicat termenul de zonă şi pentru fâşiile cu

caracteristici relativ omogene ce se succed în altitudine înlăturându-se cel de
etaj. Este o eroare pentru că termenul de zonă are sens latitudinal şi referinţă la
un spaţiu extins. Etajul apare astfel în cadrul zonelor ca un sistem regional,
local ce are caracter particular fiind impus de desfăşurarea unui component -
relieful care diferenţiază pe verticală potenţialul specific zonei.

34
 Fig. 19. Zonarea proceselor de meteorizare

• În secolul XX, pe măsură ce presiunea activităţilor umane asupra

mediului natural s-a exercitat tot mai intens, s-a impus necesitatea protejării
anumitor areale în care echilibrele dintre componentele sale sunt încă puţin
afectate şi care prezintă un interes ştiinţific deosebit. Ca urmare, au fost stabilite
aceste spaţii şi declarate rezervaţii ştiinţifice şi parcuri naturale cu un regim de
protecţie susţinut prin lege. În jurul acestora au fost delimitate făşii tampon în
care accesul şi unele activităţi sunt permise şi care impropriu au fost denumite
,,zone de protecţie" în loc de areale sau fâşii de protecţie.
Există multe alte situaţii când în Geografie, sensul normal al acestei
noţiuni a fost modificat şi extrapolat pentru diverse areale cu o anumită
funcţionalitate.
În Geografia umană şi economică i s-au dat alte sensuri între care două
s-au impus.
Primul se referă la spaţii cu o anumită funcţie economico-socială ce pot
fi separate în cadrul aşezărilor mari (oraşe), precum: zona industrială pentru
areale în care există o concentrare de unităţi economice între care există un
ansamblu de relaţii, zonă rezidenţială pentru cartiere în care sunt locuinţe şi

35
dotări pentru servicii, zonă comercială în care sunt concentrate unităţi de acest
profil, zonă portuară cu instalaţii şi activităţi pentru schimburi facilitate de
transportul naval etc.
Cel de-al doilea sens are referinţă la un spaţiu larg (un teritoriu cu multe
aşezări) care se caracterizează prin îmbinarea mai multor funcţii economice şi
sociale. V. Cucu (1977) separă: zone complexe (potenţial economic şi funcţii
multiple), zone mixte (potenţialul economic, dar câteva funcţii), zone în care s-a
impus o singură funcţie economică.
Lor le pot fi asimilate termeni precum zonă economică cu referinţă la
teritorii în care evoluţia factorilor economici şi sociali a condus către realizarea
unui complex de relaţii funcţionale specifice; zonă turistică pentru teritorii în
care există un potenţial turistic ce asigură venituri însemnate pentru balanţa
economică.
Relativ recent, noţiunea de zonă a dobândit şi alte accepţii, fiind utilizată
şi pentru a desemna o unitate teritorială (tipologică sau taxonomică) cuprinsă în
regiunea geografică. Cu privire la acest concept, există definiţia dată de Cocean
P. (2002) citat de Petrea D. (2005) - Zona, în calitate de unitate taxonomică
subordonată regiunii are rolul organului specializat în cadrul unui organism
complex. Ea va avea, ca urmare, o structură dinamică şi funcţii proprii,
articulate (sau tinzând spre armonizare) sistemic cufuncţiile întregului.
• Termenul de zonă este uzitat şi în alte domenii negeografice: în finanţe
se vorbeşte de zonă monetară (grup de state care au adoptat în folosirea
schimburilor internaţional o anumită monedă); în biologie, zonă pelagică, zonă
neritică, zonă abisală - pentru diferite domenii de viaţă din mediul marin şi
oceanic; în studiile de proiectare, termenul se utilizează pentru a contura are ale
cu un anumit specific de construcţie sau de amenajare (zonă verde, zonă
industrială, zonă de protecţie etc.); în geopolitică se disting zone cu un anumit
grad de influenţă şi dependenţă a unor state în raport de altele.
În concluzie, paralel cu extindereafolosirii termenului de zonă în diferite
domenii geografice sau negeografice s-a diminuat sensul iniţial naturalist şi s-a
impus mai ales unul spaţial-funcţional. Ca urmare, mărimea arealului la care se
face referinţă a devenit extrem de variabilă de la cea mai mare pentru o zonă
climatică la cele mai mici, precum zone de alterare, zonă de influenţă în
Geografie economică etc.

5.1.2. Zonarea
Este un concept legat de termenul de zonă. Are sensul de acţiune de
delimitare de spaţii funcţionale. Stabilirea unor limite corecte nu se poate
realiza decât dacă zona va fi privită ca o unitate de sistem în care intră elemente
şi relaţiile dintre acestea. Numai cunoaşterea şi înţelegerea logică a lor va

36
permite, în baza unor criterii realiste, trasarea de limite între subunităţi ale
sistemului.
Zonele de căldură care implică specificul bilanţului radiativ sunt
delimitate frecvent după anumite criterii. Unul îl reprezintă valoarea
temperaturii medii lunare. Astfel, zona caldă este încadrată de izotennele de
18°C ale lunii celei mai reci care se desfăşoară la latitudini mai mari decât
tropicele, iar zonele reci, polare, se află la latitudini mai mici decât cercurile
polare fiind indicate de izotenna de 10°C a lunii celei mai calde; între ele se află
zonele temperate. Se mai folosesc şi alte criterii, precum limita pădurii sau
limita pergelisolului sau limita sezonului fără îngheţ de 60 de zile etc.
O altă situaţie apare în separarea în spaţiul a unei aşezări importante a
diferitelor zone funcţionale, delimitarea lor fiind corelată între altele cu gradul
de concentrare în teritoriu a unităţilor specifice fiecăreia, cu densitatea lor şi cu
ansamblul de relaţii economico-sociale-culturale ce le caracterizează. Rezultă
că în timp ce pentru zonele al căror subiect este un element sau un component
fizico-geografic, departajarea se rezumă la unul sau câţiva indicatori (zone
biogeografice); la cele din sfera geografiei umane separarea, într-un spaţiu
limitat, impune indicatori de detaliu.
Limitele dintre zone au caracter dinamic, modificarea poziţiei lor fiind
în funcţie de evoluţia raporturilor dintre factorii ce le-au generat. În cazul
zonelor de căldură, modificările importante sunt determinate de schimbarea
unor condiţii de natură cosmică (oscilaţia înclinării axei terestre şi scăderea
bombării terestre) sau terestră-regională (deriva continentelor, denudarea
sistemelor montane, dezvoltarea sau regresul calotelor glaciare) şi se realizează
în intervale de timp extrem de lungi (zeci - sute de milioane de ani). Opus,
pentru zonele funcţionale ale aşezărilor limitele sunt foarte labile, modificări la
nivelul zecilor de ani fiind determinate de evoluţia factorilor sociali economici,
istorici.

5.2. REGIUNE-REGIONARE

Reprezintă un alt cuplu de termeni care sunt folosiţi destul de mult în

geografie, dar şi în alte domenii (istorie, economie).

5.2.1. Regiunea implică un spaţiu cu un grad ridicat de omogenizare în

desfăşurarea componentelor şi elementelor principale ce îi conferă un anumit
sistem de relaţii care se reflectă într-o structură, funcţionalitate şi tip de peisaj.
Ca urmare, ea constituie un sistem complex care face posibilă dividerea în
subsisteme (subunităţi geografice) de ordine diferite, baza fiind o unitate mică
indivizibilă (geotopul).

37
 Între noţiunile de zonă şi regiune geografică apar unele apropieri, dar şi
deosebiri ca sens, în cele două direcţii geografice principale de analiză (fizică
sau economică).
Comune pentru cele două noţiuni sunt:
· raportarea la unităţi spaţiale;
· alcătuirea din componente şi elemente cuprinse în sistem;
· un anumit specific funcţional impus de relaţii care primează la
nivelul spaţiului la care se raportează.
Deosebirile pentru Geografia fizică mai importante sunt:
• zonele constituie sisteme cu un grad mare de generalizare (zone
climatice, zone pedogeografice, zone biogeografice etc.), în care dividerea
implică cel mult o treaptă ierarhică (subzonă), pe când regiunea reprezintă o
unitate teritorială mai mică, dar care se împarte într-un număr mare de
subunităţi de ordine diferite mergând până la geotop.
• zonele apar ca ansambluri de regiuni ce se exprimă pe uscat printr-o
multitudine de peisaje, ca reflex al asocierii unor sisteme funcţionale diferite,
dar care au o latură comună - bilanţul energetic solar specific ce determină un
anumit fond climatic general. O unitate regională, indiferent de rang, îşi are
specificul său peisagistic ca reflex al complexului de relaţii funcţionale dintre
elemente. Situaţii similare sunt prezentate şi la nivelul bazinelor oceanice.
Astfel, A.Gunther (citat de I. Pişotă, 1987) separă, pe fondul general al
zonelor climatice ale lui W. Koppen, cinci zone biogeografice marine, unele
conţinând regiuni biogeografice impuse de desfăşurarea continente lor (zona
temperată de nord cu regiunea nord-atlantică şi regiunea nord-pacifică; zona
intertropicală cu regiunea tropical-atlantică şi regiunea tropicală indo-pacifică).
- În Geografia umană şi economică, situaţia este oarecum inversă. Deşi
nu se neagă existenţa zonelor geografice în sens latitudinal, termenul este însă
folosit curent pentru areale cu extinderea redusă cu un anumit specific
funcţional. În schimb, regiunea se raportează la un spaţiu extins în care se
interferează un complex de relaţii economice între sisteme de producţie,
circulaţie, consum. Astfel, ea include şi zonele ca areale cu un anumit specific
economic. Într-o regiune economică există oraşe în care funcţional se separă
zone: industrială, rezidenţială, portuară etc., în jurul acestora sunt zone
periurbane sau zone de influenţă; în spaţiul dintre oraşe sunt zone agricole cu un
anumit specific (cerealier, vitipomicol, creşterea animalelor). Deci, regiunea
apare ca un spaţiu larg în care, pe de o parte, există mai multe oraşe cuprinse
într-un sistem de relaţii funcţionale, iar pe de altă parte fiecare dintre acestea
joacă un rol de centru polarizator (economic, social) pentru areale ce includ
aşezări mici, terenuri cu o anumită folosinţă economică, o organizare
funcţională dobândită în timp istoric.

38
 Dar alături de regiunile economice complexe sunt separate şi regiuni
mai mici în jurul unui oraş important, sau regiuni în sistemul cărora se impune
o anumită ramură sau subramură economică care o chiar definesc (regiune
agricolă, regiune industrială).
- În ultimele decenii, se foloseşte şi termenul de regiuni transfrontaliere
(în Europa euro-regiuni) . Spre deosebire de regiunile economice ce-au rezultat
printr-un proces istoric de evoluţie social-economică într-un teritoriu relativ
omogen sub raportul condiţiilor naturale, demografice, al resurselor şi al
producţiei etc., cel de regiune transfrontalieră este o creaţie administrativ-
politică. Ea are la bază o idee generoasă şi anume necesitatea dezvoltării
economico-sociale a unor unităţi administrative de la graniţele a două sau mai
multe state, alese în baza unor criterii demografice şi nivel de performanţă. Ele
formează iniţial un sistem neomogen. Prin programe de organizare şi finanţare
dirijată se consideră că se poate ajunge la corelaţii suficiente în direcţiile de
valorificare a resurselor naturale, economice şi umane care să permită o
evoluţie spre o regiune economică dezvoltată, inclusiv către dobândirea unor
relaţii sociale modeme (fig. 20). Fiind o creaţie administrativă limitele, cel puţin
în primele faze ale evoluţiei, sunt arbitrare.

5.2.2. Regionarea este o operaţiune care la prima vedere s-ar reduce la

separarea de unităţi mari în subunităţi (fig. 20). Ea nu se poate înfăptui dacă
unitatea geografică, indiferent de rang, nu este considerată un sistem cu o
anumită alcătuire, structură, dinamică ce-i conferă, în orice moment, o oarecare
fizionomie. Ca urmare, ea are o dezvoltare teritorială de unde necesitatea
delimitării. În efectuarea regionării trebuie pornit de la ideea că unităţile există,
iar munca geografului se rezumă la cunoaşterea reală a lor.
Regionarea implică mai întâi studierea unităţii (componente, elemente,
raporturile dintre ele) şi a relaţiilor cu unităţile vecine şi apoi stabilirea limitelor
dintre ele şi poziţionarea ierarhică a fiecăreia într-un macrosistem. Aceste
cerinţe nu se pot realiza decât prin analize de detaliu pe spaţii largi care implică
observaţii, date din măsurători, cartări, calcularea unor indicatori specifici
(morfologici, hidrologici, climatici, demografici, economici), întocmirea de
hărţi la nivel de elemente etc. În acest mod se ajunge, pe de o parte, la stabilirea
contactelor dintre acestea care pot fi dare (nete) sau tranzitorii. Necunoaşterea
corectă a acestor ansamble structural-funcţionale împinge spre regionări greşite
care secţionează unele unităţi şi le extind pe altele.
- Omogenitatea este o caracteristică importantă, de care trebuie să se
ţină cont în regionare. Dar ea nu trebuie absolutizată, ci raportată la treapta
ierarhică pe care se află unitatea separată. În acest mod, ceea ce impune
omogenitatea la un nivel numai este valabil la altul. De exemplu, omogenitatea
geomorfologică a Carpaţilor de Curbură este asigurată de câteva caracteristici:

39
prezenţa a două suprafeţe şi a trei nivele de eroziune, văi principale cu caracter
transversal, neconcordanţa între linia marilor înălţimi şi poziţia cumpenei de
ape; la nivelul primei trepte de subunităţi ale acestora (M.Ciucaş) intervine
omogenitatea petrografică şi structurală care au impus dezvoltarea unor reliefuri
specifice, la treapta a doua (Depresiunea Cheia) intervin specificul morfometric
şi dinamica proceselor de modelare.
- O altă caracteristică pentru o regiune delimitată este personalitatea care
îi asigură unicitatea, în raport de cele aflate în aceeaşi familie şi pe aceeaşi
treaptă ierarhică. În grupa Munţilor Buzăului se includ mai multe unităţi cu
trăsături (de relief, vegetaţie, sol, ape) care le conferă o anumită omogenitate în
cadrul Carpaţilor de Curbură, dar fiecare dintre acestea are anumite elemente ce

40
Fig. 20. Tipuri de regionări

41
le asigură individualitatea (Munţii Penteleu sunt înalţi, prezintă un subetaj sub
alpin dezvoltat, un păstorit frecvent şi numeroase exploatări forestiere; Munţii
Podul Calului sunt scunzi, mai fragmentaţi, bine împăduriţi, au aşezări la baza
versanţilor văilor care îi încadrează).
- Specificul funcţional al unei regiuni reprezintă un factor esenţial în
separarea unităţilor. El este definit de ansamblul relaţiilor dintre componentele
sale, fiind impus de cele cu rol esenţial (regiune muntoasă, agricolă, industrială,
de stepă, deşert rece). În general, se diferenţiază funcţional regiuni naturale şi
regiuni economico geografice. Dar această împărţire este simplistă în condiţiile
în care omul şi activităţile sale au cuprins imense spaţii de uscat şi afectează tot
mai mult oceanul (circulaţia, exploatările de petrol, gaze, pescuit, vânătoare,
construcţii tehnologice). Ca urmare, regionarea ce are la bază această corelaţie
funcţională trebuie lărgită prin separarea mai multor categorii cuprinse între
unităţile naturale propriu-zise şi cele antropice la care componentele sistemului
iniţial nu se mai regăsesc.
-Ierarhizarea este o caracteristică esenţială în regionare întrucât
separarea de unităţi nu se rezumă doar la desfacerea întregului în mai multe
componente, ci şi la stabilirea locului pe care fiecare dintre acestea, în baza
gradului de complexitate (organizare, structurare, funcţionare, evoluţie etc.), îl
ocupă în cadrul sistemului.
Această complexitate se stabileşte prin analiza comparativă a valorilor
diferiţilor indicatori (cantitativi şi calitativi) ce se pot aplica la sistemul
respectiv. Într-o regionare geomorfologică vor fi cei morfografici,
morfometrici, morfogenetici, într-una climatică cei legaţi de temperatură,
precipitaţii, umiditate, vânt etc. Acest mod de regionare se referă la unul sau la
mai mulţi componenţi din sistem.
În ierarhizarea geografică care implică tot ansamblul acestora se va face
apel la valorile de esenţă ale fiecărui component care definesc fiecare unitate.
De aici rezultă ca absolut necesară într-o fază preliminară regionării şi
ierarhizării, analiza pe componente a întregului sistem şi apoi prin sinteză - ce
presupune şi comparaţia - să se poată face de limitări corespunzătoare.

5.3. TIPURI ŞI TIPIZARE

Constituie un cuplu de termeni folosiţi (cel puţin primul) aproape în

toate disciplinele geografice (sistem fluviatil, sistem glaciar, mlaştină, lac
pădure) sau al unui mod generalizat de manifestare a proceselor geografice
(modelare periglaciară, iluviere, tip de circulaţie a aerului, tipuri de fronturi de
aer). Prin acestea, conţinutul acestei noţiuni depăşeşte pe cel al zonei sau
regiunii care se leagă de raportarea spaţială în sens strict.

42
 5.3.1. Tipul
Reprezentând o categorie de sinteză, toate tipurile constituie elemente
pe care se sprijină latura teoretică a fiecărei discipline geografice şi însăşi
Geografia. Tipul constituie o definire (exprimare) generalizată a caracteristicilor
geografice ce aparţin unor multitudini de familii de sisteme.
Se caracterizează prin:
• grad ridicat de sintetizare întrucât el preia din multitudinea
exemplelor regionale, locale numai elementele semnificative care stau la baza
relaţiilor (în primul rând cauzale, funcţionale, dinamice) dintre elementele ce
alcătuiesc sisteme geografice de ordine diferite .
• unicitate, adică individualizarea strictă a fiecărui tip în raport cu
celelalte din aceeaşi familie de sisteme sau din categorii diferite (radiaţia directă
în raport cu celelalte radiaţii, o vale glaciară faţă de una fluvială, un maquis vis-
a-vis de gariga, un sat răsfirat între celelalte tipuri);
• unitate de ierarhizare, deoarece fiecare tip se regăseşte într-un nivel
superior. Ierarhizarea se poate face în baza diferitelor criterii:
- genetic (albie, luncă, terasă, vale; climat temperat, climat temperat
oceanic, climat temperat continental, climat temperat arid; sat, oraş, metropolă);
- spaţial (relief de ordinul I ce cuprinde continentele şi bazinele
oceanice; relief de ordinul II cu munţi, podişuri, dealuri, câmpii, platformă
continentală, taluz, câmpii abisale);
- structural, ca mod de asociere într-un sistem de tipuri (diferitele tipuri
de morene, valea, circul, pragul, rocile moutonate într-un sistem glaciar;
multitudinea de tipuri de asociaţii vegetale dintr-o pajişte);
- poziţionare temporală într-un lanţ evolutiv (tipuri de vreme specifice
anotimpurilor; tip de reliefîn raport cu evoluţia lui - tânăr, matur, bătrân);
- funcţional, după specificul manifestării diferitelor relaţii de sistem (de
exemplu, la procesele geomorfologice se separă ca tipuri mari cele meteorizare
cu subtipurile dezagregarea prin insolaţie, îngheţ - dezgheţ, prin presiunea
rădăcinilor plantelor, cristalizare; gravitaţionale: deplasări bruşte - alunecări şi
prăbuşiri cu diferite subtipuri; deplasări lente cu solifluxiuni, tasări, sufoziune,
creeping, deraziune; mecanice cu subtipurile: eroziune, transport, acumulare);
• Tipurile sunt însă însoţite de exemplificări regionale. De aici, legătura
dialectică dintre tip şi regiune, în sensul că ultima este locul de plecare pentru
stabilirea tipului, iar acesta se aplică în cunoaşterea regiunii ca unitate
geografică (caracteristicile esenţiale ale unei alunecări de teren, inclusiv geneza
şi evoluţia lor s-au stabilit pe baza analizei realizate pe diverse situaţii
regionale, dar ele servesc în studiul altor cazuri unde se va pleca de la descriere
şi până la prognoză).
Tipurile exprimă şi un anumit peisaj, un peisaj de sinteză compus din
elemente semnificative ale unei mulţimi de situaţii singulare (peisajul unei

43
câmpii de subsidenţă se va caracteriza prin netezirea reliefului, albii de râuri
largi cu maluri slab evidenţiate, suprafeţe cu exces de umiditate frecvente, o
vegetaţie hidrofilă bogată, soIuri aluviale şi gleice; o densitate mai mică a
aşezărilor, păşuni şi puţine terenuri cultivate).

5.3.2. Tipizarea
Este o operaţiune complexă de stabilire a tipurilor specifice în Geografie
sau în ramurile sale. Prin ea se face analiza elementelor dintr-o mulţime de
cazuri singulare, eliminarea particularului şi reţinerea celor esenţiale cu rol
general. Totodată aceasta facilitează stabilirea tipului (geneză, alcătuire,
evoluţie), dar şi poziţia lui dintr-un sistem ierarhic (diverse subtipuri). De
exemplu cel de relief periglaciar este alcătuit din subtipurile gelival, nival,
eolian etc. fiecare având alte sub diviziuni.

5.4. PEISAJUL GEOGRAFIC - REFLECTARE DE SISTEM

Peisajul reprezintă o porţiune de la suprafaţa scoarţei terestre mai mică

sau mai mare, a cărei fizionomie şi alcătuire reflectă calitativ şi cantitativ un
rezultat dintr-o anumită etapă evolutivă al raportului dintre elementele
componentelor naturale şi antropice ale unei unităţi de mediu.
Spre deosebire de orice unitate de mediu care are o dezvoltare
tridimensională mare, implicând spaţiul de interferenţă a componentelor
naturale şi antropice, peisajul, ca reflectare a acestui proces la nivelul scoarţei,
iese în evidenţă prin extensiunea în suprafaţă, dezvoltarea pe verticală fiind
limitată. Mărimea suprafeţei este extrem de variabilă, de la câteva zeci sau
câteva sute de metri pătraţi (peisaj de mlaştină, peisajul vulcanilor noroşi) până
la nivel regional (peisajul pădurilor ecuatoriale, peisajul deşertic).

5.4.1. Caracteristicile peisajului

Sunt mai multe între care:
• Unicitatea rezultă din faptul că peisajul este o exprimare a combinării
unui număr mai mare sau mai mic de elemente cu rol diferit în sistem pe un
anumit spaţiu şi într-o anumită etapă evolutivă.
• Omogenitatea la nivel de treaptă ierarhică este asigurată de prezenţa
unor elemente principale repartizate uniform în spaţiul în care se dezvoltă
peisajul.
• Dinamica peisajului decurge din însăşi specificul materiei care se află
în continuă mişcare, transformare. Combinarea elementelor ce compun sistemul
este variabilă în timp, de unde şi rezultate diferite.
• Fizionomia este caracteristica principală, cea prin care se "exprimă" un
peisaj. Fiecare componentă a sistemului este alcătuită dintr-o multitudine de

44
elemente între care se stabilesc legături complexe la baza cărora se află
schimburi energetice. Modificarea raportului dintre elemente, impunerea altora
duce la schimbarea fizionomiei. Orice component din sistem, prin elementele
sale, poate domina într-o anume etapă de evoluţie a sistemului şi astfel poate să
impună fizionomia şi tipul de peisaj.

5.4.2. Tipul de peisaj.

Reprezintă o exprimare sintetică a unui număr mare de peisaje din
aceeaşi familie. Ele au comune geneza şi diferite caracteristici structurale şi de
fizionomie. Se disting:
• peisaje în care componentele sistemului pe care-l reflectă se află într-
un echilibru stabil (biostazie); intervenţia antropică este puţin semnificativă şi
chiar dacă se manifestă, peisajul revine în timp la o stare apropiată de cea la
care s-a plecat.
• peisaje în care starea de echilibru între elementele componentelor
sistemului este ruptă lent sau brusc de către intervenţia antropică (rhexistazie),
peisajul iniţial este modificat treptat în cea mai mare măsură (se impun treptat
alte peisaje).
• peisaje puternic antropizate (industriale, agricole, aşezări omeneşti)
specifice sistemelor în parastazie.

5.4.3. Peisaj şi tip de peisaj.

Sunt două noţiuni cu sferă de cuprindere diferită.
Peisajul, după cum s-a văzut, este o reflectare de sistem într-o etapă de
evoluţie a acestuia, pe o suprafaţă mai mare sau mai mică. El este unic, la un
moment dat având o anumită alcătuire şi fizionomie.
- Tipul de peisaj reprezintă o exprimare sintetică a unui număr mare de
peisaje din aceeaşi familie. Ele au comună geneza (asocieri de elemente
principale, de combinaţii şi relaţii între acestea în cadrul sistemelor) şi diferite
caracteristici structurale şi de fizionomie. Acestea asigură unitate a într-un
ansamblu heterogen.
De exemplu: în Bucegi, Piatra Craiului, Munţii Aninei, Podişul
Dobrogei există suprafeţe largi cu calcare pe care s-au dezvoltat peisaje carstice
locale impuse de condiţiile de modelare specifice în fiecare unitate. Ceea ce le
este comun este tipul de relief carstic exprimat sintetic prin exocarst (lapiezuri,
doline, chei, avene) şi o vegetaţie calcifilă.

5.4.4. Indicatori în aprecierea peisajelor.

Peisajul apare ca "faţa care se vede" a unui sistem geografic. Ca urmare,
observării i se oferă numai unele elemente ale sistemului, cele care se impun în
fizionomia lui. Acestea, frecvent aparţin le trei componente: relief, vegetaţie şi

45
rezultatele activităţii umane. De aceea, caracterizarea unui peisaj se face nu
numai prin acea "descriere geografică" indicată de G. Vâlsan, ci prin multe alte
activităţi pe care le înlesneşte nivelul ştiinţific şi tehnic (analiza hărţilor
topografice, înregistrări pe teren şi măsurători, studiul aerofotogramelor,
programele pe calculator). Acestea oferă multe informaţii din toate însă trebuie
reţinute acelea care definesc peisajul respectiv.
• Relieful reprezintă, în cele mai multe situaţii, scheletul peisajului
(munte, dealuri) alcătuit din suprafeţe cu fizionomie, înclinare şi extinderi
diferite ce definesc forme variate. Elementele care impun în peisaj sunt:
altitudinea, pantele (prin formă şi prin valoare), forma interfluviilor (plată,
rotunjită, ascuţită), forma versanţilor şi văilor, structura orografică, formele de
relief structural şi petrografic, depresiunile, procesele actuale care produc
degradări însemnate (alunecări, torenţi, şiroire).
• Vegetaţia este componentul care în majoritatea situaţiilor se impune
observaţiei prin arealul compact, culoare, tip (păduri, pajişti, arbuşti). Reflectă
cel mai bine relaţiile dintre elementele sistemului, întrucât ele asigură condiţii
(substanţe minerale, căldură, apă) mai mult sau mai puţin favorabile dezvoltării.
În caracterizare peisajului se va avea în vedere atât tipul de vegetaţie, alcătuirea
şi structura lui, dar şi modul în care acestea reflectă condiţiile care-i asigură
optimum de dezvoltare sau regresul.
• Sunt restrânse suprafeţele în care prezenţa şi activitatea antropică să nu
provoace modificări în peisaj. Construcţia de drumuri, exploatările forestiere,
extinderea suprafeţelor prin defrişări sau distrugerea arbuştilor subalpini,
desecări, exploatări miniere în carieră, acumulări masive de steril, păşunat în
exces, folosinţa agricolă a terenurilor însoţită de acţiuni în favoarea sporirii
producţiei agricole (chimizarea, irigarea, desecări, îndiguiri), dezvoltarea
aşezărilor, determină schimbări în relaţiile dintre elementele sistemului
impunând mai mult sau mai puţin alte raporturi geodinamice şi ecologice cu
reflectare în peisaj.
• Celelalte componente ale sistemului, deşi uneori au un rol important se
reflectă în măsură mai mică, în peisaj având mai mult caracter local.
- Apa se impune în peisajele lacustre, ale ţărmurilor, ale câmpiilor de
subsidenţă, în lungul râurilor.
- Roca, în funcţie de proprietăţi, poate impune peisajul versanţilor
abrupţi, relieful ruiniform sau petrografic.
- Solul nu apare decât rar şi temporar în ansamblul peisajului
evidenţiindu-se prin culoarea aparte a orizonturilor când acestea sunt lipsite de
covor vegetal (terenurile arate; la partea superioară a unor râpe; pe versanţi
înclinaţi).
- Elementele de natură climatică, prin natura manifestării lor în aer, prin
dinamica şi evoluţia rapidă sunt puţin ”vizibile”. Ele au un rol hotărâtor în

46
dinamica proceselor din sistem şi ca urmare peisajul este şi rezultatul evoluţiei
acestora. Există şi peisaje impuse direct de factorul climatic, mai ales cele
rezultate în urma producerii unor fenomene meteorologice (peisajul suprafeţelor
acoperite de zăpadă, peisaj ele cu polei, chiciură, brumă, peisaj ele diferitelor
formaţiuni noroase ), dar ele se remarcă printr-o durată scurtă (de la sub o oră,
la mai multe zile şi chiar luni).
5.4.5 Ierarhizarea peisajelor
În orice sistem geografic sunt elemente care au un rol semnificativ în
fizionomia şi structura peisajului. Acestea fac ca prin caracteristici cantitative,
peisaj ele să se distingă ca unităţi aparte, iar prin cele calitative să-şi dezvolte
legături între ele. Cele din urmă permit asamblarea peisajelor simple în altele
din ce în ce mai complicate. Ca urmare, şi peisajele, ca reflectare exterioară a
sistemelor de mediu, se vor înlănţui în sisteme diferite ce se ierarhizează pe
baza unor criterii (geneză, mărime, evoluţie, complexitate). Există în literatură
câteva ierarhizări în care se folosesc diferite denumiri.
În aceste clasificări comune sunt:
- unitatea de peisaj cu dimensiuni reduse, omogenă, ce numai poate fi
divizată şi care constituie baza sistemului de peisaje;
- mai multe trepte de peisaj cu grad de complexitate tot mai mare. Le
diferenţiază aprecierea asupra mărimii fiecărei categorii (trepte) de peisaj şi
denumirea treptelor.
Stabilirea acestor trepte de peisaje se pot realiza nu pe baza unei simple
contemplări (înregistrări vizuale) a lor, ci printr-o analiză atentă şi completă a
elementelor din sistemul unităţilor de mediu pe care le reflectă. Ea constituie
baza pentru delimitare a două, trei, patru trepte, dincolo de care nu pot fi
distinse decât tipuri cu grad mare de generalizare.
Câteva exemple:
• În domeniul câmpiilor în care încrengătura sistemică, mai ales a
elementelor naturale, este relativ clară, se disting ca peisaje simple: cele
naturale (de luncă, terasă, de crovuri şi găvane, de versanţi în loess cu forme
sufozionale, ale dunelor de nisip etc.) sau antropice (agricole); pe treapta a doua
apar peisajele pe ansamblu ale unităţilor genetice (câmpiile de subsidenţă Titu,
Sărata, Siret), câmpiile de terase (Piteşti), piemontane (Ploieşti), tabulare
(Băragan), de glacis (Galaţi), iar pe o treaptă superioară se află peisajul de
ansamblul al câmpiei în raport cu cel de deal, munte .
• În cadrul unui macrosistem montan, diversitate aspectelor ce rezultă
din sistem face posibil un număr mai mare de trepte. În categoria peisajelor din
primele două trepte vor intra: lacul glaciar, morena, pragul glaciar, circul
glaciar, valea glaciară, crestele alpine, culmile rotunjite la altitudine medie,
versanţii abrupţi dezgoliţi împăduriţi sau cu păşune, reliefuri reziduale, platouri
cu lapiezuri, doline, chei. Din compunerea acestora rezultă peisaj ele treptei a

47
treia (complexe glaciare, văi, depresiuni cu aşezări sau fără), munţi vulcanici,
calcaroşi, pajişti alpine. Acestea se pot asambla apoi în tipuri cum ar fi peisajul
etajului alpin, peisajul etajului forestier, peisajul depresiunilor, peisajul
munţilor vulcanici, peisajul carstic, peisajul glaciar şi periglaciar. Dacă
diferenţierea unităţilor de relief se realizează în strânsă legătură cu regionarea,
atunci se pot separa ca tipuri de peisaje - cele ale lanţului vulcanic Oaş-Gutâi
sau Harghita-Călimari, al masivelor calcaroase, al munţilor cristalini, al
munţilor flişului, al masivelor calcaroase. Pe treaptă superioară sunt tipuri de
peisaj carpatic, alpin, himalayan sau tipurile de peisaj ale lanţurilor muntoase
alpine, hercinice, caledoniene.
• La scară planetară se pot separa tipuri de peisaje ce se includ în
desfăşurarea zonelor geografice (ale pădurilor ecuatoriale, savanelor, deşertic,
mediteraneene, stepă, silvostepă, al pădurilor de foioase, taigaua, tundra). În
cadrul acestora sunt tipurile regionale (deşerturile luate ca atare) şi apoi unităţi
de peisaj din treptele inferioare (erguri, hamade, oaze).
Din aceste exemple se desprind câteva concluzii:
- termenul de peisaj, în sens strict, nu poate fi folosit decât la nivelul
arealelor mici, relativ omogene ca structură. Acestea se pot clasifica după mai
multe criterii (după elementele componente cu rol hotărâtor pentru fizionomia
ce aparţine reliefului, vegetaţiei, activităţii antropice, litologiei, apelor);
- pentru zonele şi regiunile geografice cu mărimi diferite se disting tipuri
de peisaj care se pot şi ele ierarhiza în funcţie de aspectele calitative;
- în lipsa unei terminologii unanim acceptate este mai concludentă
notarea peisajelor în două-trei trepte (ordine, grupe), la fel şi pentru tipurile de
peisaje;
- peisaj ele fiind o reflectare calitativă a relaţiilor din sisteme geografice
bine conturate la nivel de unităţi de diferite ordine, se delimitează în baza
aceloraşi condiţii ca şi regiunile geografice.

5.4.6. Exemplificări pentru Carpaţii de Curbură

• Peisajele de ordinul I corespund unor termeni din baza clasificărilor

din literatură (geoform, facies, geotop) şi include:
- sectoare de luncă din lungul văilor Bâsca Mică, Bâsca Mare, Bâsca
Rosilei, Teleajen, Târlung, Telejenel, Doftana, fiecare cu anumite caracteristici
cantitative (lăţime, alcătuire petrografică, număr de trepte morfologice, grad de
acoperire cu vegetaţie) şi calitative (fizionomia impusă de procesele fluviatile şi
de cele de pe versanţi);
- sectoare de chei (pe Teleajen, Telejenel, Buzău, Doftana) tăiate în
conglomerate, gresii calcaroase şi care fiecare se remarcă prin adâncime, un

48
număr diferit de praguri structurale, versanţi acoperiţi diferit cu vegetaţie
forestieră, o dinamică accentuată de albie;
- abrupturi de natură structurală sau petrografică prezente la altitudini
diferite (în M. Ciucaş, M. Grohotiş pe conglomerate şi în M. Siriu, M. Penteleu
pe gresii); cu dimensiuni şi fizionomii deosebite date de puţină vegetaţie pe
poliţele structurale şi o dinamică accentuată prin dezagregări şi prăbuşiri;
- creste în munţii Grohotiş, Zăganu, Tigăile Mari, Colţii Nitrii alcătuite
din abrupturi, vârfuri, poale de grohotiş, vegetaţie foarte săracă, roca la zi;
- mlaştini (turbărie) în vestul depresiunii Comandău, în bazinele mijlocii
ale unor afluenţi, formă aproape circulară, asociaţii vegetale de mlaştină şi
centuri de molizi, mesteceni;
- aşezări (Comandău, Cheia, Teşila) de tip răsfirat din depresiuni cu
fizionomie (gospodării situate pe terase, luncă înaltă şi conuri de dejecţie vechi
separate de suprafeţe întinse de fâneţe), textură, structură şi grad de presiune
antropică diferită.
• Peisajele de ordinul II se desfăşoară pe suprafeţe mai mari şi includ
mai multe peisaje de bază legate genetic şi evolutiv în ansamblul sistemului.
Între acestea sunt:
- peisajele depresiunilor Cheia, Comandău, Teşila ce cuprind peisajele
de luncă, terase, glacisuri (la contactul cu versanţii), aşezările de tip răsfirat,
pâlcuri de pădure de molid, pajişti întinse.
- peisaj ele de pajişte subalpină de pe culmile principale ale munţilor
Baiu, Ciucaş, Siriu, Penteleu, Vrancea în care relieful ruiniform diferit se
îmbină cu asociaţii vegetale variate în funcţie de rocă şi pantă.
- peisaj ele forestiere ale culmilor muntoase diferenţiate calitativ în
funcţie de pantă, altitudine, expoziţie, dinamica proceselor actuale şi în
proporţie diferită de presiune antropică (tăierea arborilor, şosele activitate
turistică).
Prin sintetizarea caracteristicilor calitati ve ale peisajelor din cele două
ordine se ajunge la tipuri de peisaje.
• Într-o primă grupă s-ar include:
- peisajul munţilor alcătuiţi din roci carbonatice (platouri creste
structurale, abrupturi, relief ruiniform, carst incipient, chei, văi seci, izvoare la
altitudini mici cu debite bogate, pajişti pe creste cu numeroase specii endemice
calcifile, păduri de conifere şi fag);
- peisajul munţilor alcătuiţi din roci grezoase (altitudini medii, culmi
rotunjite, abrupturi rare şi cu dimensiuni mici, văi largi cu luncă şi una-două
terase, o dinamică accelerată cu frecvente alunecări, torenţi, versanţi convex-
concavi acoperiţi de păduri de fag şi de amestec, numeroase pajişti);

49
 - peisajul depresionar (axat în areale de convergenţă hidrografică sau la
contacte petrografice, relief de luncă şi una-două terase cu aşezări răsfirate,
dominate de versanţi parţial despăduriţi).
• Pe o treaptă ierarhică superioară intră tipul de peisaj al munţilor cu
altitudine medie, formaţi din roci f1işoide (Carpaţii de Curbură) ce are ca
specific: altitudini de 800 - 1800 m, fragmentare medie înjur de 2 km/km2 şi
energie de relief de 400-600 m; predomină culmile rotunjite, bine împădurite,
văile largi cu trepte structurale şi nivele de eroziune, bazine de recepţie
hidrografică la 1200 -1600 m; pe culmile principale (la peste 1400 m), pajişti
mult extinse prin distrugerea arbuştilor (îndeosebi ienupăr) şi tăierea pădurii;
intensă activitate pastorală sezonieră pe culmi şi permanentă în depresiuni.

DICŢIONAR DE TERMENI GEOGRAFICI:

- Biocenoza - unitate fundamentală de studiu în biogeografie alcătuită
dintr-o comunitate de plante (fitocenoză) şi de animale (zoocenoză) între care
există relaţii de interdependenţă şi legătură cu mediul lor de trai-biotop.
- Biotop - complex de factori naturali, cuprinzând mediu abiotic (solul,
apa, aerul, factori climatici) necesar biocenozei.
- Blocdiagramă - metodă de reprezentare a unor componente de mediu
dintr-o unitate geografică, cu rol important în ilustrarea componentelor ce sunt
analizate.
- Cartografiere - domeniu al geografiei care se ocupă cu realizarea
hărţilor tematice. Poate fi realizate: cartografiere climatică, hidrologică,
geomorfologică, pedologică etc.
- Crochiu - reprezentare sumară, schematică, a unui peisaj în care se
insistă pe câteva elemente (de ex. relief, vegetaţie).
- Discontinuitate - modificare rapidă a unor caracteristici geografice
(elemente climatice, vegetaţie, soluri) pe distanţe scurte.
- Ecosistem - comunitate de organisme situate Într-un anumit cadru al
mediului geografic.
- Environment - termen similar noţiunii de mediu înconjurător;
reprezintă ansamblul fiinţelor şi lucrurilor care compun spaţiul apropiat şi
îndepărtat al omului, care poate schimba total sau parţial modul de viaţă.
- Etajare - desfăşurare pe mai multe nivele a condiţiilor şi elementelor
climatice, de vegetaţie, sol, de modelare a reliefului, într-un masiv muntos, care
conduce la individualizarea unor sisteme de mediu specifice (etaje).
- Geocomplex -arie naturală relativ întinsă, ale cărei componente
interacţionează.
- Geografie - ştiinţa care are ca obiect de studiu mediul geografic (la
nivel planetar este numit înveliş geografic), care este un sistem alcătuit din şase
componente: relief, apă, aer, vieţuitoare, sol şi societatea omenească.

50
 - Geografie fizică - ştiinţa care studiază mediul fizic, dar şi implicaţiile
reciproce cu activităţile antropice. Se divide în geografie fizică generală şi
geografie fizică regională.
- Geosferă - subunitate majoră în structura Pământului, distinctă sub
raportul alcătuirii, proceselor, evoluţiei; are aspectul unui înveliş relativ rotund;
separate între ele de suprafeţe de discontinuitate.
- Geosistem - unitate teritorială funcţională, în care elementele
componente (relief, apă, climă, vegetaţie, sol, omul şi activităţile sale) sunt
structurate sistemic, interacţionând reciproc prin schimburi de materie şi
energie.
- Geotip - tip de caractere sau combinaţii ale acestora derivate din
geocomplex sau geosistem.
- Geotop - unitate spaţială caracterizată prin omogenitate geografică.
- Înveliş geografic - spaţiu în care se include reliefosfera, climatosfera,
hidrosfera, pedosfera, biosfera, sociosfera între care există strânse legături de
intercondiţionare ce asigură structura, unitatea, funcţionalitatea şi dinamica
sistemului.
- Landşaft - porţiune omogenă a suprafeţei terestre care reflectă o
anumită îmbinare în sistem a componentelor naturale (relief, climă, ape,
vegetaţie, soluri). Se împart în naturale şi culturalizate.
- Lege - expresie ce defineşte tipuri de relaţii esenţiale, necesare,
generale, ce asigură constanţă, stabilitate şi repetabilitate relativă într-un sistem.
- Mediu geografic - obiectul de studiu al geografiei care cuprinde şase
subsisteme (relief, climă, ape, plante, animale, sol, activitatea umană), aflate
într-un angrenaj de relaţii structurale, funcţionale, evolutive, ce se pot raporta
de la nivelul planetei la multitudinea de unităţi locale, toate reflectându-se în
subunităţi specifice.
- Mediu înconjurător - spaţiu în care omul este componentul principal al
sistemului, în care elementele cadrului natural se întrepătrund cu cele constituite
sau modificate de om.
- Mediu natural- obiectul de studiu al geografiei fizice, reprezintă un
sistem alcătuit din componente fizice, plante şi animale, dar nu exclude
implicaţiile societăţii umane asupra ansamblului de relaţii, procese, mecanisme
care se stabilesc.
- Metodă - mod de realizare a cercetării, a cunoaşterii şi aplicării
rezultatelor.
- Metodologie geografică - analizează ansamblul metodelor de cercetare
ce pot fi folosite în geografie.
- Regionare - acţiune de împărţire a unui spaţiu întins în unităţi şi
subunităţi dispuse într-o ordine ierarhică, fiecare reflectând o anumită alcătuire,
structură, dinamică, ce-i conferă fizionomie specifică.

51
 - Regiune naturală - spaţiu caracterizat printr-un grad ridicat de
omogenitate în desfăşurarea elementelor fizico-geografice şi un anumit sistem
de relaţii între elemente
- Zonă - spaţiu întins cu caracteristici geografice proprii care îi conferă o
anumită structură şi un nivel de omogenitate în desfăşurarea generală a
elementelor, la baza individualizării acestora stă repartiţia radiaţiei solare în
raport cu latitudinea.

52
 6. UNIVERSUL

6.l. TABLOUL GENERAL AL UNIVERSULUI

6.1.1. DEFINIŢII, LIMITE

Universul sau Cosmosul constituie un spaţiu ale cărui limite sunt
imperceptibile şi în care materia se află organizată în structuri şi forme care au
stadii diferite de evoluţie extrem de variabile. De-a lungul timpului, dar mai
ales în ultimele decenii, limitele spaţiului relativ cunoscut sau depărtat tot mai
mult pe măsura perfecţionării instrumentelor de observaţie, de înregistrări şi a
lărgirii câmpului informaţional.
Astronomii folosesc frecvent pentru acest spaţiu, termenul de Univers
observabil sau Metagalaxia. El ar constitui o parte redusă a Universului în care
se află stele, galaxii etc. ce sunt detectate prin recepţionarea radiaţiilor emise de
ele. La nivelul cunoaşterii actuale, limitele Metagalaxiei s-ar afla de la 5
miliarde ani lumină (a.l.) limita optică, la 10-15 miliarde a.l. (limita undelor
radio recepţionate).
Dincolo de Universul observabil s-ar afla Universul fizic (înconjoară pe
cel observabil), un spaţiu în care corpurile sau structurile cereşti nu pot fi
urmărite direct, dar prezenţa lor este presupusă datorită unor influenţe pe care
acestea le exercită asupra unor structuri din ariile observabile.

6.1.2. CARACTERISTICI ALE UNIVERSULUI

- Universul este considerat transparent, caracteristică pe care a
dobândit-o la cea un milion de ani de la Big Bang.
- Universul este omogen întrucât, la scara lui, diversele componente
apar ca distribuite uniform.
- Volumul Universului este apreciat la 1080 m3 iar masa de 2,5 x 1054 kg
(90% sunt particule elementare de tipuri neutrini, fotoni, electroni).
- Densitatea este de 2,5 x 10-26 kg/m3, valoare extrem de mică, situaţie
care împinge la supoziţia că ”apare ca vid”. Precumpănesc atomii de H, He şi,
la distanţă mare, cei de O, C, N.
- Materia invizibilă despre care se vorbeşte tot mai mult este marcată
între altele de unele efecte gravitaţionale anormale pe care le-ar determina.
- În Univers acţionează patru forţe: gravitaţia, forţa electromagnetică,
forţa nucleară şi forţa slabă.
• gravitaţia stă la baza relaţiilor dintre corpurile cereşti de tipul stelelor,
planetelor, sateliţilor (mărimea forţei de atracţie dintre corpuri este direct
proporţională cu masele lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre
ele);

53
 • forţa electromagnetică - influenţează particulele cu sarcină electrică şi
determină emisia de unde radio, radiaţii luminoase şi sinteze moleculare;
valoarea ei este mai mare, decât cea a gravitaţiei;
• forţa nucleară şi forţa slabă sunt prezente la nivelul atomic şi respectiv
al particulelor elementare. Prima este de sute de ori mai puternică în raport cu
cea electromagnetică, dar acţionează pe un spaţiu extrem de limitat; se
manifestă în ansamblul reacţiilor nucleare din stele. Cea de a doua este de cca
1000 de ori mai slabă, decât cea nucleară. În Macrocosmos, prezenţa lor este
legată de radiaţiile stelelor dobândite în urma reacţiilor termonucleare.
Acţiunea acestor forţe a impus în procesul evoluţiei Universului,
concentrarea materiei în anumite zone şi de aici individualizarea unor structuri
cosmice cu dimensiuni diferite. Între acestea, importante sunt galaxiile,
planetele, stelele, sateliţii, cometele.

6.1.3. ALCĂTUIREA ŞI STRUCTURILE DIN UNIVERS

6.1.3.1. Macrostructurile
În cadrul Universului, componenta de bază şi care are cea mai mare
frecvenţă este galaxia; cele peste 100 de miliarde de galaxii din Universul
observabil se asociază în grupuri mari numite roiuri şi superroiuri de galaxii.
- Galaxiile - sunt sisteme cosmice care se caracterizează prin:
• au în componenţa de la sute de milioane până la 1000 de miliarde de
stele de tipuri diferite: sisteme solare, nebuloase gazoase, pulberi, atomi şi
particule elementare dispersate etc.
• au o mişcare de rotaţie în jurul axei mici iar în funcţie de viteză de
rotaţie, ele prezintă o turtire mai mare sau mai mică.
• masa galaxiilor variază între un miliard şi 1000 de miliarde mase
solare (1,9 x 1030 kg); masa medie este de 100 miliarde mase solare.
• densitatea scade din centru spre periferia galaxiei.
• viteza de depărtare a unora, faţă de celelalte este cu atât mai mare cu
cât sunt la depărtări mai mari.
• clasificarea cea mai cunoscută este cea concepută de E.Hubble care a
avut drept criteriu forma. Conform acestui criteriu se disting: galaxii spirale,
galaxii eliptice, galaxii neclarificate şi galaxii neregulate (fig.21).

54
 Fig.21. Sisteme de galaxii (după Hubble): E0, E4, E7 – galaxii eliptice; Sa,Sb,
Se – galaxii spirale normale; SBa, SBb, SBc – galaxii spirale barate
- galaxii spirale reprezintă peste 60% din total, fiind cele mai
numeroase: sunt turtite, au nucleul sferic şi braţele spira1e, aplatizate, de unde
şi forma discoidală. Nucleul este alcătuit din stele bătrâne şi materie interstelară
puţină iar braţele în formă de spirală sunt frecvent în număr de două până la
şapte şi au o deschidere diferită.
- galaxii eliptice sunt mai puţin numeroase (doar 23%), mai evoluate,
dar au dimensiuni variabile, turtire diferită în funcţie de viteza de rotaţie.
Culoarea este roşie pentru că stelele sunt bătrâne.
- galaxii neclarificate (12%) şi galaxii neregulate (2% din total) care
sunt tinere; au un nucleu şi formă neregulată datorită vitezei de rotaţie mare.

- Grupul de galaxii (Clustere) - reprezintă un sistem alcătuit din

galaxii, cu mărimi şi forme diferite, distribuite neuniform (ex. Galaxia noastră
împreună cu încă două galaxii mari - Andromeda şi Triunghiul şi cu 20 de
galaxii mici formează "Grupul galactic local").

- Roiurile de galaxii (Superclustere) - conţin grupuri de galaxii având

în componenţă sute sau mii de galaxii. Se disting roiuri deschise cu formă
neregulată şi o slabă concentrare spre centru şi globulare cu structură compactă
şi concentrare de galaxii pe centru (ex. Grupul galactic local face parte din roiul
Fecioara).

- Superroiurile de galaxii - sunt formate din cinci până la 40 de roiuri de

galaxii şi ating un diametru de cea 60 milioane a.l. Zona centrală a unui
superroi este de regulă ocupată de o galaxie "monstruoasă", cu o masă
echivalentă cu cea a mai multor sute de galaxii normale, celelalte galaxii ale
superroiului gravitează în jurul ei pe traiectorii în spirală, apropiindu-se de
centru unde sunt captate de galaxia monstruoasă.

55
 6.1.3.2. Mezostructurile cosmice
- Roiuri de stele
Sunt grupuri de stele (sute, mii, sute de mii), între care există forţe de
atracţie şi care au origine, vârstă şi compoziţie chimică apropiată (diferă
îndeosebi prin masă). La un roi se remarcă un nucleu, cu densitate mare dată de
prezenţa unui număr mare de stele; el este înconjurat de o zonă largă cu stele
mai puţine; diametrul roiului este de până la 150 pc (parsec).
Se disting două tipuri:
- roiuri deschise, neregulate, sărace în stele (zeci sau sute de stele), cu
diametre de câţiva parseci (ex. Ursa Mare)
- roiuri globulare, cu o mare concentrare de stele (zeci sau sute de mii de
stele). Au diametre de până la 100 pc şi frecvent o formă sferică.
1 pc = parsec - unitate de apreciere a distanţelor cosmice echivalentă cu
3,26 ani lumină sau 3,086x1013km
- Stelele - sunt corpuri cereşti gazoase, sferice, cu temperaturi enorme şi
lumină proprie. În ele este concentrată cea mai mare parte a materiei din galaxii
şi deci din Univers. Au luat naştere, de regulă, după formarea galaxiilor, dar
unele au apărut aproape concomitent cu galaxia, prin concentrarea locală a unei
părţi din materia acesteia. Pot fi observate peste 1 milion de stele dar se
apreciază că în Univers sunt posibile cca 1023.
• Caracteristici generale:
- luminozitatea care reprezintă energia emisă de o stea pe secundă
variază între 106 şi 10-6, în raport cu cea a Soarelui. Ea depinde de mărimea şi
temperatura stelei.
- temperatura stelelor este cea recepţionată de la atmosfera acestora şi
variază frecvent între 2500 K şi 50.000 K. Stelele ale căror temperaturi sunt sub
6000 K sunt considerate stele reci, iar cele la care aceasta este mai mare stele
fierbinţi.
- culoarea depinde de mărimea temperaturii, variază între albastru şi
roşu.
- compoziţia chimică specifică celor mai numeroase indică cca 70% -
75% H, 20 - 25% He, 5% alte elemente.
- structural se disting: atmosfera stelară şi interiorul stelei.
- vârsta stelelor variază de la 1-2 milioane ani la peste 10 miliarde ani.
Cele mai mari au o masă de peste 100 de ori masa Soarelui, dar şi o viaţă scurtă
(sub două milioane ani).
• Tipuri de stele
Sunt diferenţiate în funcţie de luminozitate, temperatură, compoziţie
chimică, evoluţie (fig.22).

56
 Fig. 22. Tipuri de stele
- Stele normale cu o masă de 1-20 mase solare, rază de 0,5-5 raze solare,
au o evoluţie lentă.
- Stele gigant cu o masă de 30-50 mase solare, raze de la 10 la 150 raze
solare, luminozitate peste 100 de ori luminozitate a Soarelui.
- Stele supragigant au luminozitate ce ajunge la aproape 10.000 de ori
luminozitatea Soarelui, raze care depăşesc de peste 1000 ori raza Soarelui, dar
au şi cea mai scurtă viaţă.
- Stele pitice au dimensiuni mici, dar masă apropiată de cea a Soarelui.
- Pulsari sunt stele aflate în faza finală de evoluţie; au rezultat prin
explozia unei stele gigant sau supergigant. Diametrul pulsarilor este de câţiva
kilometri, masele lor sunt mai mari decât masa Soarelui.
- Găurile negre sunt tot nuclee de stele explodate, dar în care densitatea
este atât de mare încât gravitaţia puternică împiedică emiterea de radiaţie
luminoasă, devenind invizibile.
- Novele reprezintă un episod termonuclear al unor stele normale sau
pitice aflate în stare târzie de evoluţie.
- Supernovele corespund unui moment termonuclear din finalul
evoluţiei unei stele gigant.
6.1.3.3. Materia interstelară
Spaţiul dintre stele dintr-o galaxie nu este "gol", ci conţine materie
extrem de rarefiată sub formă de gaze, praf, particule subatomice. Acestea
reprezintă cea 2% din masa galaxiei, restul fiind concentrat în stele. Deşi
formează un amestec, există spaţii în care abundă gazele şi spaţii în care
pulberile sunt mai bogate .

57
 • Gazele cu ponderea cea mai mare sunt formate din ioni, atomi,
molecule ionizate îndeosebi de oxigen, carbon, hidrogen, oxidril. Sunt însă şi
nuclee de elemente grele. Cele uşoare au o provenienţă dublă din materia
cosmică iniţială şi din explozia supernovelor, pe când cele grele au rezultat
numai în urma exploziilor stelelor gigant. Răspândire a lor nu este uniformă;
există concentrări sub formă de nori gazoşi aflaţi la o oarecare depărtare de
stelele fierbinţi care prin radiere le alimentează şi le imprimă ionizarea şi nori la
distanţe foarte mari faţă de pulsarii rezultaţi prin împrăştierea materiei prin
supernove. În acestea, sunt spaţii enorme în care materia este de 10-100 de ori
mai rarefiată .
• Pulberile sunt reprezentate de particule submicronice (cristale de
gheaţă, grafit) amestecate în mase de gaze provenite în urma exploziilor stelare.
Au temperatură redusă (câteva zeci de grade Kelvin). Norii cu concentrare mai
mare de pulberi formează nebuloase pulverulente. Cei mari, printr-o
îndelungată evoluţie, prin concentrare şi reacţii chimice (hidrogenul favorizează
realizarea de molecule de apă, amoniac, metan, hidrocarburi care se acumulează
pelicular pe particulele solide prăfoase) pot genera structuri complexe de tipul
proto-stelelor.
În Galaxia noastră, aceştia sunt concentraţi ca mase, cu diametre de 5 -
10 p.c. în zona Ecuatorului galactic pe o grosime de 300 p.c. Dezvoltarea mare
au şi în braţele galaxiilor pe seama lor rezultând generaţiile cele mai noi de
stele.
În spaţiul interstelar este prezentă şi radiaţia cosmică, alcătuită din
particule elementare electrizate ce se deplasează cu viteză mare (apropiată de
cea a luminii) şi care au ajuns aici din afara galaxiei stelelor respective. În
spaţiul galactic, radiaţia este activizată prin emisiile şi exploziile stelare. O parte
din ea este însă şi .radiaţia defond", un rest din etapa primară (radiativă) a
evoluţiei Universului.
Ciocnirea radiaţiei cosmice cu diverse particule, atomi din atmosfera
Pământului, duce la diverse reacţii, dezintegrări, în urma cărora rezultă particule
elementare de tipul mezonilor, cuante, pozitroni, protoni, neutroni de energie
mare ce pot ajunge la nivelul suprafeţei terestre.

6.1.4. ORIGINEA ŞI EVOLUȚIA UNIVERSULUI

Formarea şi evoluţia Universului a reprezentat una din problemele

cruciale care a stat în atenţia oamenilor de ştiinţă încă din cele mai vechi
timpuri. Treptat lărgirea câmpului de observaţii astronomice, a teoriilor
ştiinţifice, dezvoltarea fizicii, chimiei, matematicii - au creat condiţiile
imaginării mai multor modele de evoluţie a Universului.

58
 6.1.4.1. Modelul Big Bang-ului (Marea Explozie iniţială) este teoria
care s-a impus în sec. XX, la baza lui stând: teoria cosmologică a Universului în
expansiune, susţinută de:
- legea lui Hubble, respectiva îndepărtării galaxiilor unele de altele
proporţional cu distanţa dintre ele;
- compoziţia chimică omogenă a Universului (dominant format din H şi
He);
- radiaţia de fond care în prezent are 2,7 K. Aceasta din urmă a apărut
după cea 300.000 de ani de la Big Bang, când plasma ajunsă la o temperatură de
cea 3000K începe să se structureze în arii mai dense şi mai rarefiate prefigurând
viitoarele galaxii şi spaţii intergalactice.
În această concepţie, de la momentul Big Bang-ului, vârsta Universului
este apreciată la 15-18 miliarde ani. În acest interval, procesele şi fenomenele s-
au însumat în cadrul a două etape, fiecare cu mai multe faze, momente.
Anterior momentului Big Bang (între momentul 0 şi 10-43), Universul
este redus la o particulă extrem de mică (mai redusă decât un proton) numită
holon (particula întregului). Concentrarea masei impunea valori enorme ale
densităţii şi temperaturii (1032K) şi o stare fizică ce nu poate fi stabilită în baza
legilor fizice cunoscute în prezent; este cunoscut în literatura de specialitate prin
denumirea Universul quarcurilor.

- Etapa Universului radiativ (timpuriu)

A durat cea un milion de ani timp în care, pe fondul general al
expansiunii, s-au produs scăderea rapidă a temperaturii, densităţii şi presiunii,
dominaţia particulelor elementare şi, în fmal, primele sinteze de nuclee ale
elementelor uşoare (H, He). În cadrul ei, au fost câteva momente considerate ca
semnificative în evoluţia Universului prin valorile principalilor parametri
(temperatură, presiune, densitate, alcătuire, mărime).
Un rol deosebit l-a avut temperatura de care s-a legat întregul lanţ al
transformărilor fizico-chimice. La temperatura de 1012 şi 109 se face trecerea de
la "supa de quarcuri" la o stare cu particule (protoni, neutroni, electroni)
cuprinse într-o masă de fotoni. În intervalul termic de la un miliard la un milion
K se realizează structuri de tipul nucleelor, un rol important avându-l forţa
nucleară. La temperaturi mai mici de un milion K, nucleele captând electroni au
dat atomi (la început instabili). Pe măsura scăderii în continuare a temperaturii
se trece la structuri moleculare .
• Momentul 0, cel al începutului (înaintea exploziei), corespund din
punct de vedere fizic unei limite, dincolo de care nu se ştie cu precizie "ce-a
fost". Deci, aceasta este o limită a cunoaşterii şi nicidecum un moment ce-ar
marca un "început".

59
 • În prima secundă, Universul se va dilata, temperatura atinge pragul de
10
10 K şi începe trecerea quarcurilor în protoni, neutroni, fotoni.
În secundele ce-au urmat, temperatura scade la un miliard K şi sub
aceasta şi ca urmare încep să se desfăşoare reacţii nucleare rezultând primele
nuclee de H şi He.
În ultimii 300.000 de ani ai etapei, pe fondul general al scăderii
temperaturii, numărul fotonilor se micşorează foarte mult, nucleosinteza trece
pe prim-plan, iar la forţele nucleare se adaugă cele electromagnetice şi de aici
dezvoltarea unor structuri noi, stabile (atomii).
La 3000 K, nucleosinteza se încheie, nucleele şi electronii se combină,
rezultând atomi neutri. Radiaţia deşi este prezentă va avea un rol secundar. Ca
urmare a rezultat un Univers format dominant dintr-un gaz difuz de H şi He.
Încheierea etapei (la circa un milion de ani de la Big Bang) corespunde
unei temperaturi de 1000 K, cu trecerea de la o stare de opacitate la transparenţă
şi la o mărime de cca 200.000 ani lumină.
- Etapa Universului material
Se desfăşoară după un milion de ani de la Big Bang şi se caracterizează
prin precumpănirea materiei asupra radiaţiei. Predominarea materiei va
declanşa forţa gravitaţională ce va determina o anumită structurare a materiei în
galaxii, stele, planete, sateliţi.
În cadrul acestei etape au fost câteva momente semnificative.
- În primele 200 de milioane de ani, substanţa s-a concretizat mai întâi
sub formă atomică şi moleculară. Sub efectul gravitaţiei s-a ajuns la aglomerări,
iar prin concentrarea acestora au rezultat "norii cosmici" de tipul "proto-
galaxiilor" alcătuite predominant din H şi He care căpătau treptat o formă de
disc.
- Prin concentrarea materiei, într-o nouă fază evolutivă s-a ajuns la
primele sisteme de galaxii cu o concentrare a materiei în centru şi un număr
diferit de braţe. Între ele erau spaţii cu materie extrem de rarefiată ce formau
"golurile intergalactice" Deci, marea majoritate a galaxiilor au rezultat încă de
la începutul etapei a doua (materială) a evoluţiei Universului care vor evolua
unele mai rapid iar altele mai lent.
Aproape concomitent cu formarea galaxiilor s-a realizat şi prima
generaţie de stele. Prima generaţie, formată în urmă cu cea la miliarde de ani, a
rezultat din aglomerarea şi comprimarea elementelor îndeosebi uşoare
(îndeosebi He, H) provenite din nebuloasa primară. Toate celelalte generaţii
mai noi au inclus atât substanţă cosmică primară, dar şi substanţă rezultată din
degradarea prin explozii (supemove) a unor stele mai vechi.
- În protostea, materia comprimată sub efectul gravitaţiei se încălzeşte
dând naştere la temperaturi de câteva mii de grade, situaţie care favorizează
ionizarea ei. Pe măsura creşterii temperaturii, culoarea devine mai deschisă.

60
Când se ajunge la o valoare de câteva milioane K încep reacţiile termonucleare
prin fuziune a nucleelor uşoare din plasmă; iar protostelele trec într-o fază de
evoluţie nouă, cea de stea propriu-zisă, în cadrul căreia se impune forţa
nucleară. Undele electromagnetice pe care aceasta le răspândeşte în spaţiul
cosmic vor crea semnalele luminoase ce o fac vizibilă.
- Intensificarea reacţiilor nucleare din stea face ca temperaturile de aici
să ajungă la pragul de 5 milioane K când intră în reacţie hidrogenul. Acesta
(frecvent reprezintă 70-75% din masa unei stele) este transformat, prin reacţii
nucleare, în heliu, proces însoţit de eliberarea de energie care asigură creşterea
continuă a temperaturilor. Când ele depăşesc 100 milioane K se trece la o nouă
fază în evoluţia stelei în care heliul va deveni combustibil nuclear. Prin
ciocnirea nucleelor de heliu rezultă cele de carbon, atmosfera stelei se dilată, iar
temperatura va urca spre un miliard K. La acest prag, prin nucleosinteza
nucleelor de carbon rezultă elemente noi, precum He, Na, Mg, Al, Si, S etc. şi
temperaturi şi mai mari. La un miliard K este emisă o particulă nouă - neutrinul
- care are sarcină electrică şi masă şi, ca urmare, poate părăsi nucleul stelei.
Neutrinul va accelera emisia de energie din nucleu şi va pregăti explozia
învelişurilor exterioare.
- Reacţiile nucleare tot mai intense din interiorul stelei vor împinge
temperatura spre praguri foarte înalte 2-5 miliarde K, când este posibilă
realizarea de nuclee de Fe, Ni, Cu, Zn etc. Dincolo de pragul de 5 miliarde K,
nu se mai pot menţine legăturile care asigură existenţa nucleelor care trec în
nucleoni, iar în evoluţia stelei se produce implozia nucleului ei urmată de
expulzarea învelişurilor.
Din ea nu mai rămâne decât nucleul foarte dens în care reacţiile
termonucleare încetează treptat. Steaua se răceşte devenind un pulsar sau o
gaură neagră. Materia expulzată se va întinde în nori gazoşi sau pulverulenţi
într-un spaţiu de mai mulţi ani lumină (în Galaxia noastră sunt identificate
câteva sute de situaţii de acest gen). O astfel de evoluţie se înregistrează la
stelele foarte mari.
Stele cu o masă apropiată de a Soarelui au o viaţă mai lungă (câteva
miliarde de ani), dar nu ating în evoluţia lor praguri termice de până la cca 100
milioane K. Steaua îşi expulzează în spaţiu cosmic materia gazoasă cu violenţă
mai mare sau mai mică. În fimal, rămân partea centrală a stelei ce reprezintă o
"pitică" în care reacţiile termonucleare sunt reduse, iar în spaţiu cosmic nori de
gaze şi praf. Răcirea stelei pitice se face lent, ea emiţând radiaţie luminoasă tot
mai slabă.
- În evoluţia Universului în general, a galaxiei în particular, au rezultat
mai multe generaţii de stele cu mase diferite. Cele mai vechi se află în partea
centrală a galaxiei unde, ca urmare, densitatea lor este ridicată. Generaţiile mai

61
noi sunt legate de porţiunile exterioare ale galaxiei, ele fiind concentrate
îndeosebi în braţele acesteia.

6.2.CALEA LACTEE (GALAXIA NOASTRĂ) ŞI SISTEMUL

SOLAR
6.2.1. CALEA LACTEE
Face parte din Grupul galactic Local (24 galaxii). Ea este un sistem
cosmic care conţin peste 150 de miliarde de stele, de tipuri şi vârste diferite
(inclusiv Soarele) cuprinse în numeroase grupuri şi roiuri.
Deşi asupra ei s-au făcut observaţii încă din antichitate, când i s-a dat şi
numele de Calea Lactee (galactos înseamnă "lapte") datorită apariţiei sale pe
bolta cerească sub forma unei mari făşii albe de-a lungul căreia se concentrează
stele, târziu, după secolul XVII, a fost separată ca un sistem asupra căruia s-au
realizat măsurători.
Este o galaxie spiral-turtită, cu un diametru de cca 30.000 parseci (pc).
În cadrul structurii, concentric au fost separate: bulbul, cu diametrul de
200 pc., în formă de sferă turtită (central, pe cca 100 pc. este nucleul), cu
densitatea cea mai mare de stele şi de materie interstelară; discul, destul de
turtit, cu stelele grupate mai ales în planul central; are un diametru de 150.000
pc.; gazul interstelar şi alte stelele sunt concentrate în patru braţe ce pleacă din
centrul galaxiei şi se desfăşoară în planul Ecuatorului galactic; haloul la exterior
alcătuit din materie gazoasă foarte rarefiată cu un diametru de 150.000 ani
lumină (fig. 23).

Fig. 23. Calea Lactee: A. Aspectul schematic al Galaxiei pentru un observator

exterior aflat în planul ei median; B. Galaxia (imagine frontală)

62
 • Galaxia are o mişcare de rotaţie în jurul axei mici, cu viteză diferită de
la un nivel la altul; ea creşte din centru până la o depărtare de 800-1000 pc după
care scade.
• Masa Galaxiei este de cea 110-160 miliarde de mase solare.

6.2.2. SISTEMUL SOLAR (PLANETAR)

6.2.2.1. Caracteristici generale
• Sistemul Solar se află în cadrul Galaxiei Calea Lactee între braţele
Perseu şi Săgetător la o depărtare de 30.000 a.l. de centrul acesteia.
• Este alcătuit, pe de o parte, dintr-o stea de mărime mijlocie (Soarele),
iar pe de altă parte, din corpuri cosmice ce se învârtesc în jurul acestuia (nouă
planete, 50-100 mii asteroizi, din care cea 2300 cu dimensiuni mari, numeroşi
meteoriţi şi cornete).
• În cadrul sistemului, Soarele ocupă poziţia centrală şi înglobează
aproape întreaga masă a acestuia - 99,87% (2 x 1030 kg). Ea este de 332,946
mase terestre sau de cea 700 ori masa tuturor planetelor.
• Diametrul sistemului (la nivelul orbitei planetei Pluton) este de cca 50
u.a iar la nivelul orbitelor cometelor (cele mai depărtate) de 40.000 u.a.
• Diametrul Soarelui este de 1,39 mil. km, al planetelor variază între
3000 km (Pluton) şi 142 796 km (Jupiter), diametrele sateliţilor între 10 km şi
5262 km (Ganimede), ale asteroizilor între sub 1 km şi 1160 km (Ceres).
Meteoriţii au frecvent dimensiuni submilimetrice. În sistem există un număr
enorm de comete ale căror cozi variază între 100.000 km şi 100 milioane km
lungime.
• Planetele şi asteroizii execută mişcări de revoluţie în jurul Soarelui, iar
sateliţii în jurul planetelor, în baza legii atracţiei universale.
• Durata mişcării de revoluţie variază de la o planetă la alta şi de la un
satelit la altul.
• Deplasarea planete1or, asteroizilor şi a majorităţii sateliţilor se
realizează frecvent în sens direct pe orbite eliptice care sunt cuprinse în planuri
cu oblicitate redusă. Sateliţii descriu orbite aproape circulare situate, în
majoritatea situaţiilor, în planul ecuatorial al planetelor. Cometele şi asteroizi au
orbite oblice ale căror planuri intersectează planul ecuatorial al Soarelui prin
unghiuri mari.

6.2.2.2. Concepţii privind alcătuirea Sistemului planetar

De-a lungul mileniilor, au fost elaborate diferite modele ale structurii
acestuia potrivit nivelului de cunoaştere ştiinţifică şi al concepţiilor filosofice.
Ele se concentrează în jurul a două idei: sistem geocentric sau sistem
heliocentric.

63
 • Modelul sistemului geocentric a apărut în antichitatea greacă la Eudox
în sec. V î.Hr.(stelele reprezintă puncte fixe pe o sferă exterioară, iar planetele
pe altele la interior, toate executând o mişcare de rotaţie în jurul Pământului de
la est la vest în 24 de ore) şi a fost dezvoltată de Aristotel (384-322 î.Hr.),
Apollonios din Perga (sec. III, 262-180 î. Hr.; elaborează teoria epiciclelor) şi
Claudiu Ptolemeu (cea 90-cca 168 d.Hr.) care în lucrarea "Sintaxa matematică"
sau ”Almageste” arată că: potrivit acestei teorii, centrul întregului sistem este
Pământul care este imobil; în jurul său sunt sfere pe care se mişcă Luna,
Soarele, planetele şi stelele.
• Modelul sistemului heliocentric ca idee apare la Aristarh din Samos (în
265 î.Hr.) (Soarele este imobil, în centrul unei sfere a stelelor, iar planetele sunt
în mişcare înjurul său) şi în detaliu la N. Copernic (1473-1543) în lucrarea De
revolutionibus orbium coelestium (Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor
cereşti) apărută în 1543. În esenţă, teoria sa constă în:
- Soarele este fix şi în centru, iar Pământul şi planetele se învârtesc cu o
mişcare uniformă în jurul lui pe orbite circulare;
- Pământul execută o mişcare de rotaţie în 24 de ore şi una de revoluţie
într-un an.
Teoria a fost negată atunci de religia catolică dar susţinută de către
descoperirile lui G. Galilei (cei patru sateliţi ai lui Jupiter realizează mişcări de
rotaţie în jurul acestuia dovedind că Pământul nu este singurul centru al mişcării
tuturor corpurilor cereşti; analizează fazele planetei Venus şi că aceasta
realizează o rotaţie în jurul Soarelui; urmăreşte deplasarea petelor de pe
suprafaţa Soarelui dovedind rotaţia acestuia în jurul axei) şi Giordano Bruno
(arată că "în spaţiul incomensurabil şi infinit umblă nenumăraţi sori, stele
înconjurate de planete asemănătoare cu cele care se învârtesc în jurul axei sale,
ca şi Pământul. Lumile şi sistemele de lumi ale Universului variază mereu şi
toate au un început şi un sfârşit, invariabilă şi veşnică este numai energia care
stă la baza lor. Şi pe alte planete din alte lumi trebuie să fie viaţă ca şi pe
Pământ") (G. Petrescu, 1962).

6.2.2.3.Teorii privitoare la formarea Sistemului Solar

Principalele teorii au fost elaborate începând cu secolul XVIII pe
măsura acumulării de date din observaţii şi a progresului în matematică şi
fizică.
• Teoria lui Buffon (1747). Pământul a rezultat din materie desprinsă
(expulzată) din Soare în urma ciocnirii acestuia cu o cometă de dimensiuni
foarte mari. Acestei ipoteze i se opune în principal faptul că apropierea cometei
de Soare ar fi dus (datorită temperaturii mari) la volatizarea ei şi deci ciocnirea
nu ar fi fost posibilă.

64
 • Teoria lui Immanuel Kant, formulată la 1754 în lucrarea Istoria
universală a naturii şi teoria cerului, pleacă de la premisa existenţei unui haos
primitiv, adică de la o nebuloasă cu materie pulverulentă şi gaze distribuite
haotic. Prin ciocniri repetate s-au format Soarele, apoi planetele.
• Teoria lui Pierre Simon de Laplace emisă, în 1796, în 1ucrarea
Despre sistemul lumii. În faza primară există o nebuloasă de particule solide şi
gaze care execută o mişcare de rotaţie. Concentrarea materiei sub efectul
gravitaţiei a dus la apariţia Soarelui în centru, iar creşterea vitezei mişcării de
rotaţie a determinat mărirea forţei centrifuge şi separarea treptată a unor inele
de materie care se vor roti în jurul Soarelui. În cadrul inelelor prin concentrarea
materiei s-a ajuns la formarea planetelor.
• Teoria lui James H. Jeans a fost emisă în 1919. Fizicianul englez
pleacă de la ipoteza că planetele s-au format dintr-o uriaşă protuberanţă de
materie expulzată din Soare, ca urmare a atracţiei exercitată de o altă stea care a
trecut la mică distanţă de aceasta. Probabilitatea unei astfel de apropieri este
redusă iar calculele dovedesc că materia expulzată s-ar fi rarefiat şi nu s-ar fi
ajuns la concentrări planetare.
• Teoria lui C. von Weizsacker (teoria turbulentă) a fost formulată în
1943. În spaţiul viitorului Sistem Solar existau praf şi gaze rezultate din
expulzări din Soare, dar şi de provenienţă primară cosmică care erau angajate în
mişcări de rotaţie în mai multe celule (vârtejuri) de mărimi şi poziţii diferite. În
circa 100 mil. ni prin concentrare a materiei din cele mai importante au rezultat
planetele.
• Teoria lui Otto I. Schmidt (1943) are la bază următoarele idei:
- în Galaxie există numeroşi nori de praf şi gaze (nebuloase);
- Soarele în deplasarea lui a intersectat o astfel de nebuloasă pe care a
captat-o; norul de particule şi gaze captate se va roti în jurul său sub influenţa
forţei de atracţie;
- particulele se vor ciocni ducând la concentrarea materiei, în mai multe
sectoare;
- în apropierea Soarelui unele particule au fost captate de acesta, altele
au fost respinse de presiunea radiaţiei solare; iar componenţii (uşori) situaţi la o
distanţă redusă au fost volatizaţi datorită căldurii; la distanţe foarte mari,
materia iniţială s-a păstrat (gaze şi particule). Între cele două situaţii au luat
naştere pe de-o parte planete mici, cu densitate mare, rotire înceată şi fără sau
cu puţini sateliţi, iar la distanţe mai mari s-au născut planete-gigant cu densitate
mică, rotire rapidă şi cu mulţi sateliţi.
• Teoriile apărute după 1970 au dus la imaginarea altor modele de
formare şi evoluţie a Sistemului Solar care în sinteză pun în evidenţă mai multe
etape distincte:

65
 - Exploziile novelor şi supemovelor au dus la dezvoltarea unor unde de
şoc (radiaţii cosmice) care acţionează asupra materiei din spaţiul cosmic
impunând concentrarea ei sub formă de nori de gaze şi praf (nebuloase).
- Din aceşti nori se ajunge, prin concentrare, la o nebuloasă sferică care
prin rotire se turteşte; forţa centrifugă favorizează dezvoltarea unui disc de
acreţie - stadiul existent în Sistemul nostru Solar cu cea 4,6 miliarde de ani în
urmă. Predominau elementele uşoare (îndeosebi H, He) şi praful stelar. Din
unirea atomilor s-au format molecule care s-au unit, prin ciocnire, cu pulberile,
rezultând particule mici (grăuncioare) sub 1 cm diametru. Prin ciocnirea
acestora au rezultat elemente mari care n-au mai putut fi antrenate în mişcarea
gazelor şi au început să cadă spre planul central al discului unde s-au format
protostele care se încălzeau treptat. Din materia din restul discului de acreţie,
prin ciocniri au rezultat blocuri care vor creşte treptat ajungând la diametre de
zeci de km. Ciocnirile dintre acestea vor fi violente, elementele mici se vor
sfărâma, materialele rezultate vor fi captate de blocurile mari care vor creşte şi
vor dobândi o forţă de gravitaţie ridicată care va intensifica procesul de atragere
a materiei din discul de acreţie, transformându-se în planetoizi ce se vor înscrie
pe orbite în jurul stelei.
- În timp ce în centrul nebuloasei s-a format protosoarele şi apoi, după
declanşarea "focului nuclear", steaua (Soarele), în discul de acreţie au rezultat
aproape concomitent, prin concentrarea materiei din restul nebuloasei,
planetoizii şi din aceştia planetele. Ele vor alcătui sistemul planetar.
- Trecerea Soarelui de la faza de protostea la cea de stea (odată cu
începutul reacţiilor termonucleare), a produs modificări, datorită căldurii
degajate, pe planetele din apropiere (Mercur, Venus, Pământ, Marte); se va topi
gheaţa de amoniac şi metan rezultând vapori care vor fi eliberaţi în spaţiu. La
planetele îndepărtate, acest efect a fost nul ceea ce se reflectă în alcătuirea lor
(precumpănitor) din aceste gaze care au rămas solidificate.
- În planete a început o structurare a materiei, care se pare că s-a produs
mai ales într-o fază de evoluţie când materia reprezenta o topitură generalizată.
Aceasta s-a datorat realizării unor temperaturi mari impuse de comprimarea
gravitaţională, bombardamentul meteoritic şi dezintegrării radioactive. În
topitură, elementele grele au coborât lent spre centrul planetelor, iar cele uşoare
s-au ridicat. La exterior sunt expulzate mase însemnate de gaze. Ca urmare a
acestor transformări a rezultat o atmosferă diferită, faţă de cea iniţială (nu mai
conţinea amoniac şi metan, ci azot şi oxigen). Evoluţia planetelor a continuat
prin crearea scoarţei apoi, în cadrul acesteia, a marilor denivelări. Pe Pământ şi
Marte, în depresiuni, s-a acumulat apa creând bazinele oceanice. Circuitul apei,
radiaţiile solare au favorizat procese de modelare, dezvoltarea rocilor
sedimentare, iar pe Pământ într-o fază ulterioară, apariţia vieţii de care sunt

66
legate şi ultimele modificări în compoziţia atmosferei (acumularea bogată a
oxigenului).

Fig. 24. Structura internă a Soarelui

6.2.3. SOARELE
6.2.3.1. Caracteristici generale
Soarele, stea de mărime mijlocie (pitică galbenă), se află la 9375 parseci
(pc) de centrul Galaxiei şi la 15 pc. deasupra planului Ecuatorului galactic. Este
steaua cea mai apropiată de Pământ (cca 150 mil. km parcurşi de lumină în
8'20"), ca formă este o sferă de gaz incandescent care înglobează 99,9% din
masa Sistemului Solar; are un volum de 1,4 x 1027 m3 (de 1,3 milioane ori
volumul Terrei), o suprafaţă de 6,08 x 1018 m2 (de 11.900 ori mai mare ca a
Pământului), o rază ecuatorială de 109,2 ori mai mare decât cea terestră; în
centru (interior), temperatura este de 15 milioane K, iar la suprafaţă de 5700 K
(asigură o luminozitate de 3,9 x 1023 Kw); forţa de gravitaţie este de 27,9 ori
mai mare ca cea terestră).

6.2.3.2. Alcătuirea Soarelui

Modelul structural al stelei prezintă două părţi: interiorul (centrul) şi
atmosfera, fiecare cu mai multe învelişuri (fig. 24-25).

67
 Fig 25. Soarele în raport cu alte stele

Fig. 26. Explozii solare (protuberanțe)

• Interiorul stelei (Corpul Soarelui)
Corpul propriu-zis al Soarelui se compune din nucleu şi două învelişuri
(fig. 24).
- Nucleul, în centrul Soarelui, se desfăşoară pe o distanţă de 0,2 -0,3 din
rază. Este alcătuit din H (cea 50%), He (40%), elemente grele (2%). Densitatea
materiei este de 158 g/ cm3, iar presiunea în jur de 100 - 200 mild. atmosfere.
Au loc intense reacţii tennonucleare ce asigură temperaturi de peste 15 mil. K.
- Zona radiativă este învelişul care ocupă cea mai mare parte din Soare
întinzându-se până la 0,8 din raza acestuia. În cadrul ei, conţinutul în H este mai
mare (70%). Energia produsă de nucleu şi transferată aici suferă o reemisie sub
formă de radiaţie electromagnetică. Temperaturile sunt în jur de 5 mil.K.

68
 - Zona convectivă face trecerea la atmosferă (fotosferă). Energia este
transferată spre exterior prin curenţi de convecţie care determină diverse
procese în atmosfera solară.
• Atmosfera solară
Fotosfera (fotos, în limba greacă lumină) este principala parte a
atmosferei solare de la care se propagă spre exterior aproape întreaga lumină
emanată de Soare; are o grosime de 300 - 500 km şi concentrează cea mai mare
parte din masa atmosferei solare. Gazele sunt rarefiate, de unde o densitate de
10-3 - 10-5 kg/m3, o presiune de 0,01 atm. şi temperaturi de 7000 K, în bază şi
4000 (4 500) K la partea superioară. Chimic, este un amestec de gaze, respectiv
92% H, 7,8% He şi 0,2% alte elemente. Toată energia solară care ajunge pe
Pământ provine din emanaţi a fotosferei.
Principalele fenomene din fotosferă sunt:
- Granulele ce apar ca "puncte" dese şi sunt provocate de curenţii de
convecţie din zona convectivă care străpung uneori fotosfera. Au diametre de
cca 200 - 2 000 km, o durată de 5-10 minute şi temperaturi de până la 300 K.
- Faculele sunt areale cu strălucire mai mare, decât restul fotosferei şi se
află în jurul petelor. Apar ca urmare a intensificării locale a câmpului magnetic
consecinţă a creşterii activităţilor convective. Temperatura este de 200 - 300 K
mai mare decât a restului fotosferei. Durata lor este de circa 15 zile.
- Petele sunt areale cu dimensiuni variabile (mici când activitatea
Soarelui este redusă şi mari, cu dimensiuni de zeci de mii de km, când aceasta
este maximă). Apar pe fotosferă sub formă de pete întunecate, cu diametre de la
câteva sute de lan la zeci de ori diametrul Terrei. Corespund sectoarelor unde
câmpul magnetic are valorile cele mai ridicate. În aceste areale, temperatura
(4000 K) este mai redusă, faţă de restul fotosferei .
• Cromosfera (cromos, culoare în limba greacă) se desfăşoară la
exteriorul fotosferei având grosimea de 10 - 15 mii km fiind vizibilă în timpul
ec1ipselor solare (apare ca un inel purpuriu de unde a derivat şi denumirea).
Este alcătuită din gaze extrem de rarefiate şi dispuse neuniform; are o densitate
medie de cea 10-12 kg/m3. Temperatura la contactul cu fotosfera este de 4000 -
4500 K, în mijloc de 15.000 K, iar la exterior, pe măsura scăderii densităţii,
ajunge la peste 0,5 mil.K. În cromosferă, se produc mai multe fenomene:
Spicule în puncte de concentrare a câmpului magnetic. Sunt jeturi de
gaze, ceva mai reci şi dense, care se ridică neregulat din cromosferă în coroana
solară. Au diametre în jur de 600 km, înălţimi de 10 - 12 mii km şi viteze de 20
- 25 krn/s. Durata fenomenului este de 2-3 minute în ascensiune şi 10 -15
minute în faza descendentă, de împrăştiere.
Erupţii cromosferice corespund unor creşteri rapide a strălucirii unor
areale din cromosferă foarte mari (ajung la 5 mld. km2).

69
 • Coroana solară este învelişul exterior al atmosferei solare dezvoltat
inegal într-un spaţiu circumscris de mai multe raze solare. Se separă o coroană
interioară de cea două raze solare şi una exterioară până la 10 raze solare. Masa
coroanei reprezintă 10-15 din aceea a Soarelui având o densitate ce scade lent
spre exterior de la 10-12 kg/m3 la 10-20 kg/m3.
La partea superioară a cromosferei se produc erupţii masive, ce se
extind din coroană. Cele mai importante sunt portuberanţele. Acestea alcătuiesc
jerbe uriaşe (lungimi de sute de mii de lan şi lăţimi de 6000 - 10.000 km)
formate din gaze puternic ionizate cu temperaturi foarte mari.
Sunt separate: portuberanţe calme (au durată de câteva luni) şi
portuberanţe eruptive (durată scurtă, câteva minute) (fig. 26).
- Soarele emite în spaţiul interplanetar, în afară de radiaţia electro-
magnetică şi radiaţie corpusculară sub forma vântului solar. Aceasta este
alcătuită din electroni, protoni, ioni emişi din coroană. Vântul solar exercită
presiuni asupra magnetosferei terestre şi favorizează formarea aurolelor polare
şi furtunilor magnetice.

6.2.3. EVOLUŢIA SOARELUI

Soarele s-a născut acum cea 4,6 - 5 miliarde de ani din materia cosmică.
În prima parte a evoluţiei, a fost luminos, mai mare şi mai fierbinte. Dar, prin
pierderi importante de masă, în urma expulzării sub formă de portuberanţe
puternice, s-a ajuns la micşorarea treptată a razei sale. În prezent, el traversează
o etapă mai calrnă cu erupţii şi explozii de mai mică amploare. În următoarele
cinci miliarde de ani, rezervele de hidrogen aproape se vor epuiza, paralel cu
creşterea ponderii heliului şi a temperaturilor din nucleu. Va urma arderea
heliului şi probabil o extensie a Soarelui la un diametru de mai multe zeci de
ori. În urma reducerii distanţelor faţă de planetele apropiate acestea se vor
volatiza, iar Pământul, destul de apropiat, va deveni un corp steril. Ulterior, prin
pierderi de materie, brusc sau mai lent, Soarele va intra într-o etapă fmală care
se va caracteriza prin micşorarea razei cu mult sub mărimea celei actuale. Se va
ajunge, probabil, în circa 20 - 30 miliarde de ani la o stea neutronică.

6.2.4. PLANETELE
6.2.4.1. Caracteristici generale
• Planetele sunt corpuri cereşti, ce fac parte din sistemul unei stele în
jurul căreia descriu orbite, frecvent eliptice, nu au lumină proprie, dar reflectă o
parte din cea pe care o primesc de la stea.
• Denumirea de planetă a fost dată de greci, în antichitate şi avea sensul
de corp ceresc, cu mişcare proprie, ce rătăceşte printre stele pe bolta cerească.
• În Sistemul Solar sunt nouă planete - Mercur, Venus, Terra, Marte,
Jupiter, Saturn - cunoscute încă din antichitate, Uranus descoperit, în 1781, de

70
către W. Herschel, Neptun a cărei poziţie a fost calculată, în 1846, de către
Verrier, Pluton identificat, în 1930, de Clyde Tombaugh, al cărui statut este
contestat în anul 2008. După unele păreri, ar mai exista şi alte planete la
distanţe foarte mari (peste 50 u.a) sau chiar între Soare şi Mercur (planeta
Vulcano nu s-a confirmat) (fig. 27).

Fig. 27. Sistemul Solar

Privite de pe Pământ, prin telescoape, planetele au forma unor discuri cu
dimensiuni şi culori diferite. Cu ochiul liber pot fi observate doar şase planete
(fac excepţie Neptun şi Pluto sau Pluton care sunt şi cele mai îndepărtate).
• Planetele se află la distanţe diferite faţă de Soare: cea mai apropiată
este Mercur (0,4 u.a.), iar cea mai depărtată este Pluton (cea 40 u.a.). Mercur,
Venus, Terra şi Marte au caracteristici fizice apropiate; ele au fost numite
planete telurice (tellur-pământ). Sunt corpuri solide, cu un nucleu feros, o manta

71
cu grosime mare şi scoarţă alcătuită precumpănitor din silicaţi. Densitatea
medie variază de la 3,42 la 5,52 g/m3, au o atmosferă mai mult sau mai puţin
densă formată din gaze rezultate în procesul evoluţiei lor.
• Planetele Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun au dimensiuni foarte mari
(raza între 24.300 km la Neptun şi 71.398 km la Jupiter; masa între 8,69 x 1023
kg Uranus şi 189,9 x 1023 kg la Jupiter) de unde şi denumirea de planete-gigant
(fig. 27). Sunt însă alcătuite precumpănitor din elemente uşoare şi, ca urmare,
valorile densităţilor variază de la 0,70 g/cm3 la Saturn la 1,3 g/cm3 la Jupiter.
• Planetele execută mişcări de revoluţie pe orbite în jurul Soarelui,
conform legilor lui Kepler, în intervalele de 0,24 de ani (Mercur) şi 248 de ani
(Pluton).

Fig. 28. Poziția altor planete în raport cu orbita Pământului

• Planetele, în deplasarea lor pe orbite, se vor afla în poziţii diferite, în

raport cu Soarele şi cu Pământul (fig. 28).
• Planetele au mişcări de rotaţie în jurul axei care se înfăptuiesc în timpi
diferiţi: (la planetele gigant - exterioare între 9,8 ore la Jupiter şi la 17,9 ore la
Neptun; la planetele - Marte şi Pământ în jur de 24 de ore, iar maximele la
Mercur 58,6 de zile şi Venus 243 de zile). Ca urmare, gradul de turtire este
diferit (de la 0 la Mercur, 0,09 Venus, la 0,l la Saturn şi 0,06 la Jupiter).

72
Mărimea vitezei de rotaţie actuală este mai mică, decât cea pe care planetele au
avut-o la începutul evoluţiei lor, cauza este efectul mareic exercitat de Soare şi
atracţia dintre ele. Majoritatea planetelor au o rotaţie directă (în acelaşi sens cu
cea de revoluţie); excepţie fac Venus, Uranus şi Pluton care au o mişcare
retrogradă
• În afară de planetele Mercur şi Venus, toate celelalte planete au
sateliţi. În Sistemul Solar sunt 61 de sateliţi, cei mai mulţi fiind grupaţi în jurul
planetelor Saturn (18), Jupiter (16) şi Uranus (15). În ordinea mărimii, impusă
de valoarea diametrului, şapte sateliţi depăşesc 3000 km (Ganymede 5262 km,
Titan 5160 km, Callisto 4800 km, Io 3650 km, Triton 3500 km, Luna 3476 km,
Europa 3138 km), 10 oscilează între 1000 şi 1500 km, iar restul sunt limitaţi la
câţiva zeci sau câteva sute de kilometri (fig. 29).

Fig. 29. Principalii sateliți raportați ca mărime la Pământ și Mercur

• Deplasarea sateliţilor se face în sens direct, pe orbite aproape circulare,

în marea majoritate a situaţiilor aflate în planul ecuatorial al planetei. În câteva
cazuri se produce şi o mişcare retrogradă (sunt consideraţi asteroizi captaţi).
Sunt alcătuiţi din elemente uşoare, fapt ce determină ca valorile densităţii doar
în trei situaţii să depăşească 3 g/cm3 (Io 3,55 şi Europa 3,04), în rest fiind sub
2,5 g/cm3 (frecvent sub 1,5 g/cm3).

73
 • În raport cu orbita Pământului frecvent se disting două grupe de
planete (interioare şi exterioare).

6.2.4.2. Planetele interioare

• Mercur
- Este cea mai apropiată planetă de Soare (în medie 58 mil.km), aflându-
se la o distanţă medie, faţă de Pământ de 92 mil. km. Este una din planetele cele
mai mici din Sistemul Solar.
- Mişcarea de revoluţie se face în 87,9 zile, cu o viteză medie de 48
km/s, pe o orbită alungită (semiaxa mare este de 0,38 u.a.), cu o excentricitate
de 0,2. Planul orbitei face cu cel al eclipticei un unghi de 7°.
- Mişcarea de rotaţie este lentă. Se realizează în 58,6 zile. Ca urmare,
turtirea planetei este mică (1 %). Este singura planetă care practic nu are
atmosferă.
- S-a format la fel ca şi la celelalte planete, acum 4,6 mild. ani, prin
concentrarea materiei de pe un inel al discului de acreţie. Planeta este alcătuită
preponderent din elemente grele, cele uşoare fiind volatilizate datorită
apropierii mari de Soare. Structural - există un nucleu feros (> 40 % din
diametru), o manta din elemente grele şi o litosferă dominant din bazalt.
- Are un câmp magnetic slab şi e determinat probabil de existenţa unor
curenţi de convecţie în nucleu sau din traversare a liniilor de forţă ale câmpului
magnetic solar.
- Relieful este foarte accidentat, şi are în alcătuire cratere (cele mai mari
sunt numite bazine, între ele Caloris are un diametru de peste 1300 km),
platouri cu dimensiuni mari. Este rezultatul impactului cu meteoriţi, asteroizi şi
a variaţiilor termice. Se presupune şi o activitate vulcanică.
Peste 70% din suprafaţa planetei prezintă cratere numeroase şi foarte
vechi, iar 20% cratere mai puţine şi noi. Platourile, câmpiile au rezultat din
materie bazaltică produsă prin topirea scoarţei în timpul impactului cu
meteoriţii, dar mai ales prin ieşirea materiei din manta prin fracturile profunde
create în scoarţă prin impactul cu aceştia. Pe suprafaţa planetei apar numeroase
falii (crăpături) unele cu dimensiuni foarte mari.
- Lipsa atmosferei şi viteza de rotaţie redusă face ca diferenţa între
valorile temperaturilor înregistrate la nivelul scoarţei pe cele două emisfere -
însorită (400-700°C) şi umbrită (-100 - -200°C) –să fie foarte mare.

• Venus
- Este a doua planetă în Sistemul Solar în ordinea depărtării de Soare
(0,72 u.a.; 108 mil. km) şi cea mai apropiată de Pământ (41 mil. km la
conjuncţia inferioară şi 258 mil. km la conjuncţia superioară).

74
 Tabelul 3. Sistemul Solar – date astrofizice (după Anuarul Astronomic, 1997)

75
 - După Soare şi Lună, Venus este cel mai strălucitor corp ceresc de pe
boltă ce poate fi zărit de pe Terra.
- Venus este planeta care prin mărimile fizice se apropie cel mai mult de
Pământ (0,97 din rază; 0,9 din volum; 0,8 din masă; densitate 5,25 g/cm3).
Planeta are o mişcare de rotaţie retrogradă de la est la vest, foarte lentă, fapt ce
determină o turtire redusă.
- Realizează o mişcare de revoluţie în cea 225 zile terestre.
- Structura planetei este puţin cunoscută, importantă fiind o scoarţă mai
groasă decât a Pământului (100 km), cu un strat granitic (pe aproape 80% din
suprafaţa planetei) şi un strat bazaltic.
- Relieful planetei este variat fiind format din: zone înalte, depresiuni,
platouri şi fracturi. A rezultat prin trei mecanisme: tectonic (în primele două
miliarde de ani, când fragmentarea crustei primare a determinat o evoluţie de tip
"rift", rezultând o succesiune de depresiuni şi creste montane paralele); erupţii
vulcanice (au creat aparatele vulcanice Theia Mons, Maxwell Mons, Caldeira
Colette etc.) şi impactul cu meteoriţii (îndeosebi în Marea Câmpie Venusiană)
foarte activ cu cca 2 mild. de ani în urmă.
În definitivarea reliefului, rol important l-au avut alterarea şi vântul
(fărâmiţarea materialelor şi acumularea lor în depresiuni).
Principalele forme de relief sunt reprezentate de continente şi mări (ale
căror nume sunt inspirate din mitologie), la care se adaugă altele cu dimensiuni
mai mici. Continentele sunt: Afrodita, Ishtar, Beta Regio, Alpha Regio, Marea
Câmpie Venusiană (60% din suprafaţa planetei).
- Atmosfera e dominată de formaţiuni noroase, concentrate în trei
niveluri, între altitudinile de 45 km şi 70 km. În compoziţia atmosferei se includ
CO2 (peste 90%),O2 (0,4%), N (5-7%), vapori de apă, H (0,8%), SO2 şi picături
de H2SO4 (rezultă prin procese fotochimice, impuse de radiaţia ultravioletă,
CO2 eliberează O care se combină cu SO2 şi dă SO3 iar acesta cu apa dă
H2SO4).

6.2.4.3. Planetele exterioare

• Marte
- A patra planetă de la Soare, Marte este situat la o depărtare de astrul
solar de 1,52 u.a., iar faţă de Pământ între 54 mil. km, la opoziţia minimă şi 400
mil. km la conjuncţia maximă.
- Are caracteristici apropiate de cele ale Pământului
· raza medie este de 0,54 din cea a Pământului;
· axa polilor este cu 36 km mai mică, decât cea ecuatorială;
· masa este de cca 10 ori mai mare decât a Lunii şi 0,1 din cea a
Pământului;
· acceleraţia gravitaţională este de 2,3 mai mică faţă de Terra;

76
 · execută o mişcare de rotaţie în 24h 34'22";
· are un câmp magnetic slab (2% din valoarea celui terestru);
· are doi sateliţi: Phobos şi Deimos.
- Structura planetei este apropiată de cea a Pământului, fiind formată
din: crustă (grosime 50 km) străbătută în primul miliard de ani de coşuri
vulcanice prin care era expulzată materia topită din adânc (un amestec bogat în
Fe, Mg, Ca); la suprafaţă există praf (silicaţi) amestecat cu apă (1 %) şi CO 2
îngheţate; are o densitate de 2,8-2,9 g/cm3; mantaua este alcătuită din roci
ultrabazice (olivină) cu densitatea de 3 - 4 g/cm3; nucleul (1500 - 2000 km) este
bogat în elemente grele (fier, nichel) ceea ce impune o densitate de 7-8 g/cm3.
- Relieful este foarte vechi, moştenit din primele etape ale evoluţiei (mai
ales în emisfera sudică) şi este rezultatul activităţii vulcanice,
bombardamentului efectuat de meteoriţi, eroziunii apei în primele etape ale
evoluţiei şi acţiunii vântului.
• Denivelarea maximă existentă între zona cea mai înaltă (Olimpus, 15
km) şi cea mai coborâtă (10 km în fosă) este de cea 25 km;
• Craterele sunt rezultate din impactul cu meteoriţii sau asteroizii; sunt
de două ori mai numeroase, faţă de cele de pe Lună şi au adâncimi variate
(Hellas este cel mai mare, 1500 km diametru şi 8 km adâncime).
• Vulcanii giganţi (Olimpus) au înălţimi de 10-15 km .
• Văile sunt sinuoase şi bine înrămurate, dovadă a unor scurgeri vechi
într-o etapă pluvială. Se disting trei tipuri de văi: văi înguste în formă de "V"
(lăţimi sub 1 km; lungimi de zeci de km); văi cu fundul larg (apa a curs mai
mult); văi mari cu profil calibrat legate de topirea bruscă a gheţii sub efectul
activităţii vulcanice, erupţiilor de ape arteziene aflate sub presiune, al lichefierii
sedimentelor fine saturate în apă, al eroziunii glaciare.
• Grabenele au versanţi abrupţi, lungimi de până la câteva sute de km
(ex. Marineris).
• Câmpurile de nisip (erguri) sunt prezente pe fundul unor depresiuni
mari, dunele indicând direcţia vânturilor dominante.
- Atmosfera este rarefiată, densitatea ei fiind de 150 de ori mai mică
decât aceea a atmosferei Pământului. În compoziţia chimică intră CO2 (mai
mult de 95%), N (2,7%), Ar (1,6%), O (0,13%), gaze rare. Apa este în cantitate
foarte mică. Vaporii de apă condensează în jurul particulelor de praf în timpul
furtunilor care le deplasează spre latitudinile mari unde formează cele două
calote.
Marte primeşte de două-trei ori mai puţină radiaţie solară în raport cu
Terra. Temperaturile variază mult în timpul zilei marţiene (ciclul diurn). Astfel,
valorile termice diurne în zona ecuatorială sunt de 15 - 20°C, pentru ca noaptea
să scadă la - 40°C (în regiunea calotelor glaciar-polare se ajunge la sub - 120°).

77
 Pe planeta Marte există vânturi puternice, ele fiind generate de
diferenţele termice dintre zona caldă şi zonele reci polare. Masele de aer se
ridică în zona ecuatorului şi la altitudine se deplasează spre nord şi sud până la
latitudinea de cca 25° unde se produce coborârea la nivelul solului şi, de aici, se
întorc către ecuator (deci circuite similare cu cele de pe Terra). La latitudini
medii, se înregistrează la nivelul solului o mişcare a aerului spre est, iar la
latitudini de 30-40° către vest. Este zona cu o dinamică activă a ciclonilor şi
anticiclonilor ce impun şi transportul spre poli.
- Înclinarea axei pe planul orbitei favorizează existenţa anotimpurilor. În
poziţia planetei la periheliu, aceasta primeşte cu 40% mai multă energie solară
decât la afeliu (pe Terra diferenţa este doar de 3%). Ca urmare, în emisfera
sudică verile şi primăverile sunt scurte şi calde, iar iernile şi toamnele sunt lungi
şi reci. Invers pentru emisfera nordică. În sezonul cald, calota polară sudică se
restrânge, dar nu dispare, pe când în cea nordică aceasta se topeşte destul de
frecvent. De asemenea, oscilează şi zonele de activitate a vântului materializate
în extinderea sau limitarea suprafeţelor cu praf ( culoare deschisă) sau celor de
pe care praful a fost spulberat (culoare închisă).
- Planeta are doi sateliţi naturali Phobos (diametru 16 km; o orbită la
peste 20.000 km de planetă) şi Deimos (diametru 58 km; la 9380 km de
planetă) descoperiţi în 1877.
Au formă neregulată, pe suprafaţa lor sunt cratere şi regolit. Se
deplasează pe orbite circulare aflate aproape în planul ecuatorial al planetei;
perioada de rotaţie este egală cu cea de revoluţie şi, ca urmare, arată aceeaşi faţă
spre planetă.

• Jupiter (Iupiter)
- Este al doilea corp ca mărime din Sistemul Solar, se află la o depărtare
de Soare de 5,2 u.a.
- Raza medie este de cca 11,2 ori mai mare decât cea a Pământului; între
raza polară şi cea ecuatorială este o diferenţă de 8780 km.
- Masa este de 318 ori mai mare comparativ cu a Pământului, respectiv
de 1/1047 din cea a masei Soarelui şi de peste două ori masa tuturor planetelor.
- Volumul este de 1317 ori mai mare decât cel al Terrei.
- Densitatea planetei 1,32 g/cm3 este redusă echivalând cu 0,24 din cea
terestră.
- Are 16 sateliţi.
- Este alcătuit dintr-un nucleu şi o manta lichidă. Nucleul, aproape
10.000 - 14.000 km, constituie un miez planetar format din elemente grele
(fier). Mantaua are cea 60.000 km grosime şi este formată din hidrogen şi heliu
lichefiate.

78
 - Atmosfera are o grosime de peste 1000 km. Compoziţia aerului constă
din: 82% hidrogen; 17% heliu; 0,05 metan; 0,01 % amoniac şi, în cantităţi mici,
vapori de apă, sulf, azot etc. Este o compoziţie moştenită din primele etape ale
evoluţiei planetei. Existenţa elementelor uşoare este legată de distanţa enormă,
faţă de Soare şi de forţa de gravitaţie mare care au împiedicat pierderea acestora
în spaţiul cosmic.
- Specifice lui Jupiter sunt mişcările turbionare ale maselor de aer care
zonal au alcătuiri diferite. Marea Pată Roşie din emisfera sudică (lungimea
24.000 km, lăţimea peste 12.000 km) este considerată un anticiclon cu activitate
continuă care se deplasează în jurul planetei în cea şase zile (100 m/s). Mişcarea
petelor mai mici din vecinătatea acesteia se face mai repede.
- Planeta are 16 sateliţi. În funcţie de diametru se disting patru sateliţi
mari (valori între 5262 km la Ganimede şi 3138 km la Europa) şi 12 mici (sub
200 km). Orbitele primilor opt sateliţi sunt circulare sau uşor eliptice şi se află
în sau foarte aproape de planul Ecuatorial al planetei. Primii 12 sateliţi au o
mişcare de revoluţie în sens direct, pe când ultimii (Ananke, Carme, Pasiphae şi
Sinope) în sens retrograd (sunt consideraţi ca asteroizi captaţi).
- Asteroizii din spaţiul lui Jupiter alcătuiesc două grupuri care au primit
numele de asteroizi greci - Ahile, Nestor, Agamemnon, Ajax - şi asteroizi
troieni - Priam, Enea; se află pe orbita planetei pe care o preced şi, respectiv
urmează la o depărtare de 1/6 din lungimea orbitei lui Jupiter.
- Inelul de praf, bolovani, gheaţă şi doi sateliţi se află la peste 563 mii
km de planetă; a fost identificat în 1979.

• Saturn
- Este a şasea planetă de la Soare, la o distanţă medie de 9,55 u.a.
Caracteristici:
- Raza medie depăşeşte de 9,4 ori raza Pământului, iar raza polară
reprezintă 0,9 din cea ecuatorială.
- Masa planetei este de 95,2 ori mai mare decât cea a Pământului.
- Volumul lui Saturn îl depăşeşte pe cel terestru de 762 ori.
- Acceleraţia gravitaţiei reprezintă cea 0,9 din cea terestră.
- Structura planetei este formată dintr-un nucleu solid format din silicaţi,
oxizi metalici şi gheaţă, o manta (1/4 din rază) alcătuită din hidrogen atomic, în
stare fizică metalică cu o presiune şi temperatură foarte mari ce cresc spre
contactul cu nucleul.
- Are 18 sateliţi;
- Atmosfera planetei este alcătuită predominant din hidrogen (în jur de
83%), apoi heliu (11 %) şi urme de metan, amoniac, carbon etc. În structură se
disting: troposfera şi stratosfera cu componenţi gazoşi - uniform amestecaţi,

79
unde temperaturile ajung la - 190°C. Exosfera este un amestec rarefiat de H, He
în stare atomică şi moleculară.
- Inelele sunt cele mai impresionante din Sistemul Solar (mici corpuri
cosmice, notate în ordinea depărtării de la planetă); sunt alcătuite din praf,
pietricele, bolovani în interior şi blocuri cu diametre de sute de kilometri la
exterior. Acestea din urmă împiedică împrăştierea elementelor mici în afara
inelului. Originea lor este pusă fie pe seama exploziei unui corp ceresc "captat"
de planetă, fie din materia primară care n-a reuşit să se concentreze într-un
satelit.
Până în prezent au fost identificaţi 18 sateliţi care se află la distanţe
mari, în marea lor majoritate în afara inelelor. Cei mai mulţi au dimensiuni
reduse. Doar 4 au diametre ce depăşesc 1000 km (Titan are diametrul de 5150
km, fiind al doilea din sistemul solar).

• Uranus
Este a şaptea planetă în sistemul Solar în ordinea depărtării de Soare
(19,2 u.a.) şi a treia ca masă.
- Raza medie este de 3,81 ori mai mare, decât a Terrei.
- Densitatea reprezintă 1/4 din cea a Terrei.
- Axa polară este apropiată de planul orbitei, polii fiind expuşi Soarelui
prin alternanţa de 42 de ani tereştri;
- Execută o mişcare de rotaţie în sens retrograd;
- Energia primită da la Soare echivalează cu a 400-a parte din aceea care
ajunge pe Pământ.
- Acceleraţia gravitaţională este mai mică decât cea terestră
- Structura planetei relevă un nucleu, cu o rază de cea 7500 km, alcătuit
din silicaţi şi fier, cu o temperatură de cea 10.000°C şi presiune mare, cu
materia în stare solidă sau lichidă şi o manta de cea 10.000 km grosime din
gheaţă de metan, apă şi amoniac.
- Atmosfera planetei este subţire, are cea 8.000 km grosime; la exterior
este rarefiată şi conţine îndeosebi hidrogen atomic. În vecinătatea planetei, pe
cea 6 km, ea este mai densă (precumpănesc: hidrogenul, heliul şi urme de
metan) şi are o culoare legată de prezenţa metanului (radiaţiile roşu-portocaliu
sunt absorbite de acesta). Temperaturile sunt negative (-200°C)
- Inelele şi sateliţii planetei Uranus sunt întunecaţi, înguşti şi compuşi
din particule mici, rareori din bolovani, din blocuri de rocă şi gheaţă cu
diametre de până la 1 km. Până în prezent au fost descoperiţi 15 sateliţi, din
care cei mai mari (cinci) şi mai depărtaţi au o mişcare de revoluţie retrogradă,
iar ceilalţi una directă. Cei mai importanţi sateliţi sunt: Oberon, Titania,
Umbriel, Ariel, Miranda.

80
 •Neptun
- Este a opta planetă de la Soare la o depărtare de 30,1 u.a.
- Un diametru de 3,7 ori mai mare decât cel al Pământului.
- Cu toate că este o planetă gigant, ea nu se observă cu ochiul liber
datorită distanţei mari la care se află.
- Masa planetei o depăşeşte pe cea a Terrei de 17,2 ori, fiind a treia în
grupul celor gigant.
- Densitatea medie (1,76 g/cm3) reprezintă cam 1/3 din valoarea celei
terestre, dar şi cea mai densă din grupul planetelor gigant.
- Mişcarea de rotaţie este rapidă (17,8 ore la exterior şi 16,7 ore în
interior ceea ce determină o turtire mai mare; axa de rotaţie (29°) este mai
înclinată decât cea terestră. Ecuatorul planetei face cu planul orbitei un unghi de
29,5°.
- Structura planetei are spre interior un miez solid (nucleu) format
probabil din silicaţi şi fier, cu o grosime de 7000 km, care este înconjurat de un
înveliş lichid gros (cea 10.000 km) alcătuit din metan, amoniac etc.
- Atmosfera (cea 7500 krn grosime) este formată din metan, amoniac,
hidrogen şi alte elemente de unde culoarea albăstrui-verzuie. Se apreciază că
temperatura la nivelul ei este de minus 200°C.
- Există un inel (descoperit în 1984) şi 8 sateliţi (Triton este cel mai
mare).

• Pluton
Reprezintă cea mai mică planetă din Sistemul Solar şi a noua planetă în
ordinea depărtării de Soare, în medie de 39, 438 u.a. (5,8 mild. krn).
- Diametrul planetei, în jur de 3000 krn, este mai mic decât cel al Lunii
(cea 1/4 din cel terestru).
- Masa planetei reprezintă 1/6 din cea a Lunii.
- Densitatea mică (0,2 din cea a Terrei) a condus la ipoteza că planeta
este alcătuită din gheaţă.
Are o atmosferă subţire alcătuită din metan şi un singur satelit, Charon,
cu un diametru de 1200 krn şi se deplasează pe o orbită circulară. În anul 2008
la Congresul de la Praga a fost încadrat în grupa planetoizilor.

6.2.5. CORPURILE MICI DIN SISTEMUL SOLAR

6.2.5.1. Asteroizii
- Reprezintă corpuri cereşti cu dimensiuni mici, ce se deplasează în jurul
Soarelui pe orbite eliptice şi care nu au lumină proprie. Marea majoritate ocupă
spaţiul între orbitele planetelor Marte şi Jupiter.

81
 - Se folosesc doi termeni: asteroid, cu sens de "asemănător aştrilor",
adică stelelor (imaginea recepţionată de la cei mai mari se apropie de aceea a
stelelor) şi planetoid (planetele cu dimensiuni foarte mici).
- Există 2280 de asteroizi cărora li s-au stabilit diferite caracteristici, dar
se presupune că numărul lor depăşeşte mai multe zeci de mii.
- Între orbitele planetelor Marte şi Jupiter există o grupare de cca 1000
de asteroizi, din care 30 se deplasează pe orbite eliptice foarte lungi care
intersectează orbitele planetelor interne lui Marte.
- Forma asteroizilor este neregulată doar cei mai mari (peste 200 km în
diametru) se apropie de o sferă. '
- Originea asteroizilor este necunoscută, teoriile fiind mai mult ipotetice.
Prima consideră că asteroizi au rezultat din distrugerea unei planete cu
dimensiuni apropiate Terrei (diametrul de cea 6000 km). Această planetă
ipotetică a fost numită Phaeton. I se opune ca argument principal faptul că toţi
asteroizii nu dau însumat o masă mai mare decât a Lunii.
A doua teorie este numită "a planetei ratate". Se consideră că în zona
dintre Marte şi Jupiter, procesul de concentrare a materiei din discul de acreţie a
fost lent şi nu a dus decât la apariţia unor forme simple de tipul planetoizilor.
Jupiter, cu puternica sa forţă de atracţie, ar fi împiedicat realizarea planetei.
- Structura. Asteroizii sunt corpuri solide, cu alcătuire variată. Cei care
ajung la distanţe mici de Soare şi-au pierdut elementele uşoare şi, ca urmare,
sunt precumpănitor formaţi din cele grele (fier). Asteroizi cu orbite mai largi,
deci mai depărtaţi, sunt precumpănitor formaţi din roci carbonatice. Se
grupează, după caracteristicile minerologice, în câteva clase. Prima, cea mai
numeroasă, este formată din asteroizi cu pondere mare a silicaţilor hidrataţi şi
cu carbonaţi; se află la exteriorul inelului principal şi au culori închise. Alte
grupări (Amor-Apollo) sunt alcătuite din asteroizi cu piroxeni, olivină sau cu o
dominantă metalică (fier, nichel).
- Izbirea acestora, mai ales în primele milioane de ani ai existenţei
sistemului planetar, a dus la sfărâmarea lor într-o mulţime de corpuri mici. O
parte din acestea au constituit masa de meteoriţi.
- Asteroizii, datorită masei foarte mici şi gravitaţiei extrem de reduse nu
au atmosferă şi, de asemenea, marea majoritate nu au sateliţi, cu câteva
excepţii: cel notat 532, Melpomene, Metis, Ida.
- Cei mai mari asteroizi sunt: Ceres (768 km), Pallos (482 km), Vesta
(392 km), dar marea majoritate sunt corpuri cu diametre sub 5 km.

6.2.5.2. Meteoriţi
- Pentru denumirea corpurilor cosmice care pătrund în atmosfera terestră
se folosesc mai mulţi termeni care definesc corpul sau fenomenul ce se
înregistrează în timpul contactului dintre acesta şi atmosfera terestră. Primul

82
termen pleacă de la dimensiuni (particule meteorice pentru cele submilimetrice;
meteoriţi pentru cei cu diametrul de la câţiva cm la câţiva metri şi bolizi pentru
cei cu masă foarte mare care ajung la suprafaţa terestră unde dau cratere prin
izbire).
- Meteorul este termenul care se referă la fenomen, el definind dâra
luminoasă ce se observă pe bolta cerească pe parcursul străbaterii (parţială sau
totală) a atmosferei terestre de către corpul solid provenit din spaţiul extra-
terestru. În limbaj popular sunt numite ,,stele căzătoare" întrucât apar ca puncte
strălucitoare ce se deplasează de pe bolta cerească spre suprafaţa terestră.
Fenomenul se înregistrează frecvent la o depărtare de suprafaţa terestră
cuprinsă între 120 şi 80 km. Meteoriţii intră în atmosferă cu viteze mari (de la
5-10 km/s la câţiva zeci de km/s) şi, datorită frecării cu aerul, se încălzesc şi se
volatilizează treptat. Rezultă o lumină a cărei culoare variază de la un meteorit
la altul (datorită compoziţiei chimice diferite) şi la acelaşi meteorit din
momentul intrării în atmosferă (roşcată) şi până la arderea completă (roşie,
galbenă, albă şi fum-gri).
- Pătrunderea meteoriţilor în atmosferă depinde de unghiul pe care
traiectoria lor îl face cu suprafaţa atmosferei terestre. Dacă el este mic
(traiectoria aproape tangentă), atunci acesta este azvârlit în afară şi îşi va
continua periplul interplanetar. Dacă unghiul va fi perpendicular pe suprafaţa
atmosferei, atunci el va pătrunde şi va ajunge sau nu la suprafaţa terestră, în
funcţie de volumul şi alcătuirea sa. Durata fenomenului va fi de la câteva
secunde la mai multe minute (la cei mai mari care străbat atmosfera în
întregime).
- Originea meteoriţilor este fie din degradarea cometelor în fazele de
trecere a lor prin periheliu (elementele desprinse s-au încadrat într-un roi care a
căpătat o orbită heliconcentrică), iar alţii au provenit din distrugerea unor
asteroizi.
- Deplasarea lor în atmosferă este marcată de o strălucire puternică
(magnitudine 5), ce se amplifică pe măsura apropierii de suprafaţa terestră,
dezvoltarea unei unde de şoc, de fenomene acustice (tunete) şi de o "coadă"
lungă de fum. Presiunea enormă ce se exercită asupra regiunii din vecinătatea
contactului cu suprafaţa terestră de către aerul comprimat, duce la explodarea
lui înainte de impact. Solul va fi izbit puternic de unda de şoc care va crea un
crater mare; în jurul acestuia, bucăţile din fostul bolid (cu greutăţi sub 0,5 t) vor
crea alte cratere cu diametre mult mai mici.
- Aceste căderi au frecvenţă şi intensitate mai mare în anumite perioade
ale anului, când Pământul în deplasarea lui intersectează orbitelor meteoriţilor,
ce corespund cu poziţia sa în dreptul diferitelor constelaţii. Legat de această
poziţie a derivat şi numele acordat ploii meteorice (Tauride la finele lui iunie,

83
Perseidele în august, Leonidele în noiembrie, Andromeidele la finele lui
noiembrie, Gemenidele în decembrie).

6.2.5.3. Cometele
- Sunt corpuri cereşti care descriu orbite foarte alungite înjurul Soarelui.
Pe măsura apropierii de Soare, şi la periheliu, datorită unor transformări fizico-
chimice intense, ele devin strălucitoare, iar dimensiunile corpului lor cresc
enorm fiind vizibile pe bolta cerească cu ochiul liber. Apar ca "stele cu coadă"
sau "stele pletoase".
- Denumirea este veche de la termenul grecesc Kame - care înseamnă
coamă. În prezent, sunt înregistrate în cataloage peste 2000 de comete (în
notaţie se trec numele descoperitorului şi anul când a fost văzut; (numărul lor
însă este mult mai mare, majoritatea aflându-se pe orbite până la depărtări de
peste 50.000 u.a. faţă de Soare).
Cametele sunt cunoscute încă din antichitatea chineză (cu peste patru
milenii în urmă). Până în secolul XVIII erau asimilate ca fenomene anormale
prevestitoare ale unor evenimente rele pentru om. Tycho Brahe este primul care
le consideră ca fenomene extraterestre. Observaţii instrumentale se realizează
începând cu a doua parte a secolului XVII. Contribuţii importante asupra
orbitelor lor sunt făcute J. Kepler, Newton, Ed. Halley. În secolele XVIII-XX
sunt descoperite multe comete vizibile cu ochiul liber, identificate prin telescop
sau prin fotografieri. Între acestea sunt şi două indicate de V. Daimaca din
Târgu Jiu, în 1943.
- Cometele sunt alcătuite din nucleu, coamă şi coadă.
• Nucleul reprezintă componentul principal, este permanent şi din el se
dezvoltă celelalte elemente pe măsura apropierii de Soare. Constituie un
amestec îngheţat de pulberi solide cu dimensiuni variate.
• Coama se dezvoltă în jurul nucleului cu care alcătuieşte capul cometei
din momentul în care cometa se află la cca 7 u.a. de Soare. Când cometa se
apropie mult de Soare se volatilizează chiar componente metalice. Structural se
separă: un înveliş interior, la contactul cu nucleul (abundă particule fine), un
înveliş intermediar (gaze, particule fine într-o agitaţie mare) şi un înveliş
exterior cu strălucire mai mică (precumpănesc ionii, atomii).
• Coada apare ca o fâşie luminoasă cu înfăţişare conică şi frecvent
curbată, în raport cu direcţia Soare-nucleu. Ea continuă capul cometei în
direcţia opusă Soarelui are dimensiuni foarte mari, uneori depăşind 100 mil. km
lungime.
Pe măsura apropierii de Soare, din nucleu sunt emanate cantităţi de gaze
tot mai mari. În acelaşi timp, creşte presiunea vântului solar. Ca urmare, gazele
şi particulele ce se desprind din nucleu formează coada care este orientată în

84
sens invers deplasării cometei. Din momentul depărtării de periheliu, coada
capătă o poziţie inversă, în raport cu sensul deplasării cometei.
- Deplasarea cometelor se realizează pe orbite cu formă şi dimensiuni
diferite. Există comete cu orbite circulare (număr mic), comete cu orbite
e1iptice, comete cu orbite ce trec de la eliptice la parabolice şi hiperbolice (cca
50).
- Cele mai cunoscute cornete după durata mişcării de revoluţie sunt
cometele periodice (cca 110) cu o durată până la 200 de ani (de-a lungul
mileniilor trecerea lor la periheliu a fost sesizată de câteva ori), dintre care 15
au perioada de revoluţie până la 10 ani, trei până la 25 ani şi restul mai mare de
75 ani. Între acestea sunt:
• Encke (perioada de revoluţie de 3,3 ani; distanţa la periheliu de 0,34
u.a., iar la afeliu de 4,1 u.a.);
• Halley (perioada de revoluţie de 77 ani; distanţa la periheliu 0,58 u.a.,
iar la afeliu 35,3 u.a.; din sec. III î.Hr. şi până în prezent a fost văzută de trei ori,
ultima oară în 1968; mişcare retrogradă);
• Herchel Rigollet (perioadă de revoluţie de 156 ani; distanţa la periheliu
este de 0,75 u.a, iar la afeliu 57,2 u.a.).
Acestea sunt comete cu perioadă de revoluţie scurtă. Se adaugă altele cu
perioadă lungă (depăşesc 200 ani).
- Originea cometelor:
• Ipoteza originii interstelare (extraplanetare) conform căreia Soarele în
drumul său trecând printr-o nebuloasă atrage o parte din materia acesteia care se
va înscrie pe diferite orbite.
• Ipoteza originii planetare conform căreia cometele au rezultat din
explozia unei planete. Ulterior, au fost considerate ca rezultat al emanaţiilor şi
erupţiilor vulcanice de pe Jupiter şi de pe celelalte planete gigant sau din rândul
asteroizilor (au evadat din inelul lor sub efectul atracţiei lui Jupiter căpătând
orbite largi).
- Probabilitatea ciocnirii Terrei cu o cometă este de o dată la 80 milioane
de ani. Dacă ciocnirea se face cu nucleul, atunci s-ar observa o ploaie de
meteoriţi. Dacă este intersectată coada, singurul efect l-ar reprezenta o
iluminare puternică (în 1910 Terra a trecut prin coada cometei Halley).

DICŢIONAR DE TERMENI GEOGRAFICI:

- Activitate solară - totalitatea proceselor care se produc în atmosfera
solară, având centre genetice la baza acesteia şi în zona de convecţie a Soarelui;
se exprimă prin formaţiuni de gaze cu temperatură, formă, dimensiuni, durată şi
strălucire diferită, care sunt expulzate în stratele atmosferei solare (importante
sunt petele, floculii, protuberanţele).

85
 - Afeliu - punctul cel mai depărtat de Soare de pe orbita unei planete,
cornete.
- Asteroid - corpuri cereşti cu diametre de ordinul sutelor de kilometri,
concentrare între planetele Marte şi Jupiter şi se deplasează pe orbite eliptice în
jurul Soarelui; se mai numesc şi planetoizi.
- Boltă cerească - sferă aparentă pe care pot fi proiectate diferitele
structuri şi corpuri cereşti (galaxii, stele, planete), vizibile de pe Pământ.
- Big-Bang - teorie ştiinţifică referitoare la geneza şi evoluţia
Universului, având sensul de Marea Explozie.
- Calea Lactee - galaxie spirală, cu diametru de 100000 a.l.; are un
nucleu şi trei braţe.
- Cometă - corp ceresc din Sistemul Solar care se deplasează în jurul
Soarelui pe orbite variabile; sunt alcătuite din gheaţă şi particule de praf care
formează un nucleu.
- Galaxie - sistem cosmic alcătuit din milioane de stele şi materie
interstelară, are un nucleu care concentrează cea mai mare parte din stele; sunt
diferenţiate după formă în eliptice, spirale, neregulate.
- Gaură Neagră - corp ceresc reprezentând nucleul unor stele explodate,
la care gravitaţia foarte puternică împiedică transmiterea în exterior a radiaţiilor
luminoase sau a undelor radio.
- Metagalaxie - porţiune din Cosmos care este observată de pe Pământ.
- Meteorit - elemente solide din spaţiul interplanetar, cu dimensiuni
variabile, cu un conţinut bogat în fier sau silicaţi; cei care ajung la nivelul
scoartei terestre (bolizii) dezvoltă o puternică undă de şoc care va crea cratere.
- Novă - stadiu termodinamic al evoluţiei unei stele normale, când se
produce explozia acesteia; rămâne nucleul ca stea neutronică; materia expulzată
va forma în spaţiul cosmic o nebuloasă.
- Orbită - traiectorie pe care se deplasează un corp ceresc într-un anumit
interval de timp (an); în sistemul solar orbitele planetelor sunt elipse cu diferite
grade de alungire.
- Periheliu - poziţia cea mai apropiată pe orbită a unei planete, asteroid,
cornete din Sistemul solar, faţă de Soare.
- Planetă - corp ceresc cu dimensiuni mari, care are o mişcare de rotaţie
în jurul unui ax şi una de revoluţie, pe o orbită în formă de elipsă, în jurul unei
stele; a rezultat prin concentrarea materiei cosmice, simultan cu formarea stelei
şi a sistemului acesteia.
- Pol ceresc - punct de pe sfera cerească situat la 90° faţă de oricare
punct al ecuatorului ceresc.
- Sistem solar - este alcătuit din Soare, cu poziţie centrală şi planete (9)
în jurul cărora se află 61 de sateliţi, un număr mare de asteroizi, cornete, praf şi
gaze.

86
 - Soarele - cea mai apropiată stea de pământ, în jurul căreia există 9
planete, sateliţi, meteoriţi, asteroizi, cornete; prezintă un nucleu şi atmosfera
solară.
- Stea - corp ceresc, sferic alcătuit din materie gazoasă în stare
incandescentă datorită temperaturilor de milioane de grade rezultate în urma
reacţiilor termonucleare; are lumină proprie.
- Supernovă - stadiu termodinamic din evoluţia unei stele gigant, când
se realizează explozia de la care rămâne un nucleu superconcentrat, pe când
materialul expulzat se constituie într-o nebuloasă în spaţiul galactic.

87
 7. PĂMÂNTUL ŞI LOCUL SĂU ÎN UNIVERS

7.1. P ĂMÂNTUL ŞI SISTEMUL GEOGRAFIC GLOBAL

Terra este a treia planetă a Sistemului Solar în raport cu distanţa medie
faţă de Soare (149.598.000 km). Prin dimensiuni este o planetă mică (suprafaţa
510.200.000 km2; volumul 1083 mild. Km3, masa 59,75x1023 kg, raza medie
6370 km). Are un satelit natural (Luna) şi împreună cu întregul Sistem Solar
realizează o mişcare, în cadrul Galaxiei, în 220 mil. ani.

7.1.1. FORMA PĂMÂNTULUI ŞI CONSECINŢELE GEOGRAFICE

De-a lungul secolelor, au fost emise diverse păreri asupra formei
Pământului, în concordanţă cu nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi cu concepţiile
filozofice ale personalităţilor care le-au susţinut.

7.1.1.1. Pământul este o sferă

Reprezintă concepţia care s-a conturat încă din antichitate şi care s-a
păstrat până în secolul XVIII. Ea are la bază o suită de observaţii:
• Luna, Soarele şi celelalte planete au formă sferică, deci şi Pământul nu
poate fi decât tot o sferă;
• O navă pe măsură ce se depărtează de ţărm devine tot mai mică, dar
dispare treptat de la bază către vârful catargului, situaţie care se explică doar
prin deplasarea ei pe o suprafaţă curbată;
• În timpul eclipselor de Lună, umbra Pământului pe aceasta este
circulară, formă pe care nu o poate realiza decât proiecţia unui corp sferic;
• Navigatorii observă Steaua Polară (indicator al Polului Nord) la
Ecuator, la nivelul orizontului. Pe măsura deplasării la latitudini tot mai mari,
steaua va fi observată pe bolta cerească tot mai "sus" (la poli se află la Zenit, la
verticală), situaţie care impune acceptarea formei sferice a Pământului.

7.1.1.2. Pământul este un elipsoid (sferoid de rotaţie)

Concepţia că Pământul nu este o sferă, a început a fi revizuită în a doua
parte a secolului XVII. Jean Richet, trimis guvernator în Guyana a constatat că
pendulul acestuia (lung de 99,4 cm) era reglat pentru Paris; la Cayenne, el
rămânea în urmă, în 24 de ore, cu 2 minute şi 28'; funcţionarea pendulului avea
la bază relaţia: t = k √𝑙/𝑔 , unde t = durata unei oscilaţii; 1 = lungimea
pendulului; g = acceleraţia gravitaţiei; k = constantă.
Deci "t" nu corespundea ca mărime între Paris şi Cayenne (k este
constant, 1 este neschimbat), iar factorul care determină schimbarea lui era
gravitaţia. O oscilaţie mai înceată a pendulului presupunea o reducere a forţei
de gravitaţie posibilă în condiţiile în care mărimi le razei Pământului la Ecuator
şi Paris nu sunt egale .

88
 • I. Newton avansează ideea că Pământul este turtit la poli datorită
rotaţiei, prin analogie cu turtirea observată la Jupiter; calculează pentru Pământ
o turtire de 1/231 (cea reală 1/298)
• S-au organizat expediţii în diferite regiuni ale Globului pentru a
determina mărimea unui arc de 10 latitudine (în Laponia în 1736, Peru 1735-
1743) în urma cărora s-a constatat existenţa unor diferenţe care confirmau ideile
anterioare.
Deci, forma Pământului nu este o sferă, ci o sferă turtită la poli şi
bombată la Ecuator (sferoid de rotaţie). Această formă s-ar datora mişcării de
rotaţie care face ca forţa centrifugă să aibe o valoare maximă la Ecuator şi să fie
nulă la poli, iar forţa centripetă (gravitaţia) să crească treptat de la Ecuator spre
poli.
Formei de sferă de rotaţie i s-a dat denumirea de elipsoid (fig. 30). Ea se
caracterizează prin:
- meridiane sub formă de elipse;
- lungimi deosebite ale razei Pământului, în raport cu diferitele puncte
aflate pe suprafaţa terestră;
- creşterea mărimii forţei de gravitaţie de la Ecuator la poli;

Fig. 30. Sfera de rotație (Elipsoidul)

- creşterea mărimii unui arc de 1 ° de meridian plecând de la Ecuator

spre poli (măsurătorile au indicat: la Ecuator 1 ° = 110,6 km; la latitudinea de
20° = 110,7 km; la 40° = 111 km; la 60° = 111,4 km; la 80° = 111,7 km).

89
 • În secolul XX, pe baza tuturor acestor măsurători, s-au imaginat
modele ale e1ipsoidului de rotaţie (Hayford, Krasowski, Cook) şi s-au făcut
calcule privind parametrii principali .
• În 1964, Uniunea Astronomică Internaţională a adoptat pentru e1ipsoid
valorile care sunt sintetizate în tabelul de mai jos:
Tabelul 4. Principalii parametri cantitativi ai elipsoidului de rotaţie
Parametru Valoarea
raza ecuatorială (a) 6378,160 km
raza polară (b) 6357,778 km
diferenţa dintre ele 20,382 km
turtirea sferoidului (a - b/a) 1/298,257
raza medie a Pământului (raza unei sfere ce are
acelaşi
ca volum
cel terestru) 6371,110 km
lungimea circumferinţei unui meridian 40.008,540 km
lungimea circumferinţei Ecuatorului 40.075 km

7.1.1.3. Pământul este un geoid

- Modelul de elipsoid folosit în măsurătorile geodezice are ca idee de
bază o sferă turtită alcătuită din materie omogenă. În realitate, materia din care
este formată planeta nu este omogenă nici din punct de vedere chimic, fizic şi
nici ca distribuţie pe verticală sau orizontală. Această caracteristică a condus
spre un model nou care a fost numit de Listing, în 1873, geoid. Acesta ar
corespunde suprafeţei de nivel" 0" a oceanului liniştit neafectată de maree şi
valuri mari, o suprafaţă continuă, închisă, fără muchii care este orizontală
pentru orice punct de pe Glob şi, în acelaşi timp, perpendiculară pe verticala
locului (pe direcţia forţei de gravitaţie). Deci, ea reprezintă o suprafaţă
echipotenţială a gravitaţiei care se continuă de la nivelul oceanelor - prin masa
continentală - fiind reperul măsurătorilor de înălţime şi adâncime.
- Elementul comun este între cele două modele - elipsoid şi geoid -
volumul identic. Diferenţele principale sunt legate de: suprafaţa geoidului care
se află deasupra celei a elipsoidului în regiunile continentale şi invers în
regiunea bazinelor oceanice (fig. 31).
- Forma geoidului poate şi ea să se modifice datorită schimbării vitezei
de rotaţie a Pământului (valul de flux impus de maree o frânează) şi
modificărilor survenite în distribuţia materiei grele şi uşoare în alcătuirea
structurală a Pământului sub efectul gravitaţiei
- Calculele rezultate din măsurători au dovedit că la nivelul suprafeţei
apar unele deosebiri regionale. Astfel, la Polul Sud există o diferenţă de (- 30
m), la Polul Nord ea este bombată (+ 10 m), la latitudini tropicale sudice sunt

90
unele ridicări de până la (l0 m), iar la latitudini temperate din Emisfera nordică
unele restrângeri de până la (- 5 m). Acestui model (,,o pară" alungită la Polul
Nord, umflată în Emisfera sudică, dar "scobită" la Polul Sud) ceva mai
complex, i s-a dat numele de terroid sau telluroid (fig. 32).

Fig. 31. Raporturile dintre geoid și elipsoidul de rotație

Fig. 32. Conturul ovoidal al Pământului în raport cu forma de elipsoid

7.1.3.4. Consecinţele geografice ale formei Pământului

• Forma aproape sferică impune variaţia zonală a cantităţii de radiaţie
solară ce ajunge pe suprafaţa terestră, ceea ce determină deosebiri mari în
regimul de încălzire al acesteia şi de aici diferenţieri în dinamica multor procese
naturale.
• Turtirea determină: arce de meridian de 1 ° cu mărimi deosebite la
latitudini diferite; distanţe inegale de la suprafaţă către centrul Pământului
pentru diferite puncte (la poli este depărtarea cea mai mică, iar la Ecuator cea
mai mare); valoarea gravitaţiei creşte de la Ecuator (978 cm/s2) spre poli (la 45°
- 980,6 cm/s2, la 90° - 983,2 cm/s2).

91
 • Cele trei tipuri de suprafeţe impun tot atâtea puncte de referinţă pe
suprafaţa fizică. Astfel, pe suprafaţa reală, cu toate neregularităţile reliefului, se
realizează măsurătorile geodezice; la nivelul suprafeţei geoidului se raportează
toate măsurătorile geodezice (Vf. Chomolugma - Everest care are 8848 m; Vf.
Omul- 2505 m; oraşul Bucureşti se desfăşoară între 60 şi 80 m); la suprafaţa
elipsoidului se calculează valorile fizice ale Pământului (suprafaţă, volum,
raze).

7.1.2. MIŞCAREA DE ROTAŢIE A PĂMÂNTULUI

Pământul realizează mai multe tipuri de mişcări care au consecinţe
geografice diferite, unele sesizabile, altele cu reflectare în procese de durată.

7.1.2.1. Caracteristicile mişcării de rotaţie

- Este mişcarea globală pe care o face Pământul în jurul axei polilor într-
un interval de 23 ore, 56 minute, 4,09 secunde; este numită ,,zi siderală" şi
corespunde timpului dintre două situări consecutive a unei stele de pe bolta
cerească la meridianul locului.
- Rotaţia se face de la vest la est (sens direct) ceea ce creează (pentru un
observator de pe suprafaţa terestră) impresia unei deplasări false a bolţii cereşti
(stele, Soare, Lună, planete) de la est la vest. Diferitele puncte situate pe
suprafaţa Pământului vor înregistra viteze de rotaţie deosebite întrucât cercurile
paralele pe care se înscriu au mărimi variate, iar durata este aceeaşi (ex. la
Ecuator, unde cercul acestuia este de 40075 krn, viteza este de 564 m/s, la
latitudinea de 45° cercul de peste 28080 krn este parcurs cu o viteză de 328 m/s
iar la Cercul polar - latitudine de 66° cei aproape 20 krn sunt străbătuţi cu o
viteză de 230 m/s).
- Mişcarea de rotaţie este argumentată prin:
• toate planetele, sateliţii, Soarele au această formă de mişcare;
• forma Pământului de sferă turtită la poli nu poate fi explicată decât
admiţând această mişcare;
• corpurile în cădere liberă nu ajung la baza verticalei, ci la o anumită
depărtare întrucât punctele extreme (de plecare şi de sosire) descriu în acelaşi
timp cercuri cu mărimi diferite şi viteze deosebite;
• experienţa fizicianului francez Foucault (1851) în cupola Pantheonului
din Paris. Pendulul căruia i s-a imprimat o deplasare constantă a trasat pe
suprafaţa de sub el urme succesive în sensul deplasării acelor de ceasornic.
Conform legilor mecanicii, axul pendulului îşi păstrează planul de
oscilaţie. Deci, ceea ce s-a deplasat a fost suprafaţa pe care au fost lăsate
urmele. Ea s-a mişcat de la est la vest ceea ce s-a reflectat în succesiunea
urmelor în sens invers.
- observaţiile şi fotografiile realizate de pe sateliţi artificiali.

92
 7.1.2.2. Consecinţele geografice ale mişcării de rotaţie
- Mişcarea de rotaţie - în jurul axei polare N-S - impune forţa centrifugă
care a determinat turtirea Pământului la poli şi bombarea la Ecuator.
- Mişcarea de rotaţie determină succesiunea în 24 de ore a unei perioade
de lumină şi a alteia de întuneric, cu consecinţe în regimul bilanţului radiativ, în
regimul tennic diurn, în desfăşurarea proceselor biotice, geomorfologice etc.
- Rotaţia Pământului asigură transmiterea impulsului mareelor sub
forma unui "val de flux" care se manifestă de la est la vest.
- Mişcarea de rotaţie face ca masele aflate în deplasare pe suprafaţa
terestră să sufere o abatere spre dreapta în Emisfera nordică şi spre stânga în
Emisfera sudică. Cauza este legată de faptul că pe parcursul deplasării se trece
prin zone latitudinale în care viteza de rotaţie este diferită (din ce în ce mai mică
plecând de la Ecuator spre poli).

7.1.2.3. Mişcarea de rotaţie şi aprecierea timpului.

• Mişcarea de rotaţie a Pământului face ca Soarele în deplasarea sa
aparentă pe bolta cerească să se afle, pentru fiecare punct de pe Glob, o singură
dată într-o poziţie maximă pe boltă. Acest moment coincide cu situarea lui la
meridianul locului. Astronomii numesc acest moment miezul zilei. În cealaltă
emisferă (unde este noapte) pe antemeridian este - miezul nopţii. Intervalul de
timp dintre două siturări consecutive ale Soarelui la meridianul locului este
numit zi solară adevărată. Mărimea ei, pe parcursul anului, este diferită întrucât
Pământul parcurge o orbită eliptică în jurul Soarelui (distanţa faţă de acesta este
deosebită), cu viteze ce sunt cuprinse între un maxim de periheliu şi un minim
la afeliu. Pentru eliminarea acestui inconvenient s-a adoptat o durată medie a
situaţiilor extreme; aceasta este de 24 ore şi este numită zi solară mijlocie. Ea
începe şi se sfârşeşte o dată cu trecerea Soarelui la meridianul locului (orele 12)
fapt ce creează inconvenientul că în intervalul de lumină a zilei ar exista două
date calendaristice (una până la orele 12 şi alta după aceasta).
Pentru a evita acest neajuns, în anul 1925 s-a convenit adoptarea zilei
civile al cărei început corespunde orelor 24 (miezul nopţii).
• Aprecierea timpului pe parcursul unei zile se raportează la câteva
tipuri de unităţi. Dacă 24 de ore corespund intervalului în care se parcurg 360°
de longitudine (o rotaţie completă), atunci într-o oră Pământul va expune spre
Soare un arc de cerc cu longitudine de 15°. Suprafaţa Pământului este astfel
împărţită în 24 de sectoare cu valoare egală de longitudine care au fost numite
fusuri orare. S-a convenit în 1884, ca pe întreaga suprafaţă a unui fus să existe
aceeaşi oră, iar valoarea acesteia să fie dată de ora meridianului din centrul său.
S-a stabilit ca primul fus să se desfăşoare de-o parte şi de alta a meridianului 0°,

93
de origine (Greenwich), adică între 7°30' longitudine vestică şi 7°30'
longitudine estică.
• Numerotarea fusurilor se realizează spre est (în sensul mişcării de
rotaţie a Pământului), astfel că cel de-al doilea se află între 7°30' şi 22°30'
longitudine estică, al treilea între 22°30' şi 37°30' longitudine estică ş.a.m.d.
• Diferenţa orară între fusuri succesive este de o unitate, iar între primul
şi ultimul de 24 ore. În raport de acestea s-a ajuns la stabilirea orei legale.
Aceasta este ora oficială pentru toate activităţile ce au loc pe teritoriul unui stat.
Ea corespunde orei fusului în care se află capitala statului respectiv. Europa se
desfăşoară în cadrul a patru fusuri orare (până la fluviul Ural).
• România se află la contactul dintre fusurile al doilea şi al treilea, dar
capitala este în ultimul. Deci pe teritoriul României, ora oficială va fi cea din
fusul al treilea. Dacă 15° de longitudine se parcurg într-o oră (60 de minute),
atunci unui grad de longitudine îi revin patru minute. România se desfăşoară în
longitudine pe 9°25'44" ceea ce în timp, între momentul situării Soarelui la
meridianul Sulinei şi cel al meridianului Beba Veche, revine o diferenţă de 38
minute. Deci dacă la Sulina este ora 12, la Beba Veche va fi 11,22', iar la
Bucureşti 11 şi 46'. Situaţiile sunt uşor de sesizat la ivirea zorilor şi la înserare
(în vest, în raport cu estul ţării, cele două momente vor fi întârziate cu 38').
Acestea corespund orelor locale ce pot fi calculate pentru orice aşezare în raport
de ora oficială şi longitudine.
• Există însă cazuri când alături de ora oficială se utilizează şi ora locală.
Este cazul statelor cu desfăşurare mare în longitudine (Federaţia Rusă se întinde
pe 11 fusuri orare, S.U.A. pe şapte, iar Canada pe şase fusuri orare). La acestea
există o oră oficială pentru activităţi ce implică întreg teritoriu statului federal
(navigaţia aeriană, circulaţia trenurilor) şi ore locale folosite pentru activităţi
curente în aşezările din fiecare fus orar (de exemplu, ora Moscovei este ora
oficială, iar în Kamceatka se va folosi şi ora fusului orar în care aceasta se
desfăşoară).
• Linia internaţională de schimbare a datei. Meridianele de 0° şi 180°
împart Globul în două emisfere: estică şi vestică. Când la Greenwich este
miezul zilei (orele 12) pe antemeridian este miezul nopţii (orele 24). Este
singurul moment când pe tot Globul este aceeaşi zi calendaristică (luni 5 mai).
În minutele următoare, în Emisfera estică începe o zi nouă (marţi 6 mai), care se
va derula treptat spre vest, pe măsură ce ziua anterioară se va micşora teritorial.
După 12 ore, la Greenwich este miezul nopţii, în emisfera de est se derulează
prima parte a zilei de 6 mai iar în Emisfera de vest ultima parte a zilei de 5 mai.
După încă 12 ore, la Greenwich este ora 12, în emisfera de est orele cresc până
la 24 (meridianul 180°). Se ajunge la situaţia în care pe tot Globul există o
singură dată calendaristică (marţi 6 mai).

94
 7.1.3. MIŞCAREA DE REVOLUŢIE
Pământul, la fel ca şi celelalte planete din Sistemul Solar, realizează o
mişcare în jurul Soarelui pe o orbită. Este ideea de bază a concepţiei
heliocentrice fundamentată de N. Copernic.

7.1.3.1. Caracteristicile mişcării de revoluţie

- Faptul că orbita este o elipsă face ca distanţa dintre Pământ şi Soare, pe
timpul parcurgerii sale, să fie diferită situându-se între 147,1 mil. km (la
periheliu - 3 ianuarie) şi 152,1 mil. km (la afeliu - 6 iunie). Viteza medie a
deplasării Pământului pe orbită este 29,7 km/s (maximă la periheliu de 30,27
km/s). Planul Ecuatorului terestru realizează cu cel al orbitei Pământului, un
unghi de 23°26'21" (oblicitatea), dar în timp de mii de ani oscilează între 21
°59' şi 24°36' (fig. 33).

Fig. 33. Poziții relative și mișcări concomitente ale Soarelui și Pământului în

drumul lor galactic

95
 Fig. 34. Mișcarea de revoluție

- Perioada în care Pământul îşi parcurge orbita (980 mil.km) este de un

an. Mărimea acesteia este diferită în funcţie de elementul care este luat drept
reper al perioadei de revoluţie. Astfel, anul sideral corespunde timpului necesar
(365 zile, 6 ore, 9 minute, 55 secunde sau 365,256361 zile), între două treceri
ale Pământului (în mişcarea sa pe orbită) prin acelaşi punct în raport cu o
anumită poziţie a unei stele; anul tropic constituie perioada necesară (365 zile, 5
ore, 48 minute, 46 secunde sau 365,2422 zile) trecerii succesive prin punctul
corespunzător echinocţiului de primăvară (punctul vernal). Diferenţa dintre cele
două perioade este determinată de mişcarea de precesie a Pământului. - Datorită
oblicităţii, axa polilor Pământului realizează cu planul orbitei un unghi de
66°1/2. Aceasta face ca pe parcursul mişcării de revoluţie, planul ce conţine
această axă să înregistreze, în raport cu Soarele, poziţii diferite din care patru au
semnificaţie deosebită, ele împărţind anul în tot atâtea intervale de timp
caracteristice (fig. 34).

96
 Fig. 35. Mărimea zilei și nopții în cele patru situații

• Solstiţiul din 22 decembrie. Planul axei realizează cu cel al orbitei un

unghi obtuz şi, ca urmare, razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul
Capricornului şi sunt tangente la cercurile polare. Emisfera sudică este mai
apropiată de Soare, în raport cu cea nordică; aici fiind vară, iar în cealaltă iarnă.
Cercul care separă emisfera luminată de cea întunecată determină (fig.35)
următoarele diferenţe diurne în mărime, în sens latitudinal, al acestora:
- La Ecuator cele două intervale sunt egale (12 ore).

97
 - În emisfera nordică, intervalul nocturn este mai mare, decât cel cu
lumină şi creşte de la Ecuator spre Cercul Polar de la care spre Polul Nord este
de 24 ore. Soarele se află cu mult sub nivelul liniei de orizont (noapte polară).
- În emisfera sudică, intervalul cu lumină este mai mare, decât cel
nocturn, creşte continuu de la Ecuator spre Cercul Polar, iar de aici la Polul Sud
are 24 ore. Soarele descrie un cerc pe boltă (zi polară).
Poziţia Soarelui pe boltă, la meridianullocului (orele 12) este diferită. La
Ecuator face un unghi de 23° 1/2. În Emisfera sudică, Soarele va fi la 90° la
Tropicul Capricomului şi 23° 1/2 la Polul Sud, iar în Emisfera nordică la 43° la
Tropicul Racului şi 0° la Cercul polar dincolo de care va fi sub linia orizontului.
• Solstiţiu din 22 iunie (fig.35). Relevă aspecte inverse în raport cu
situaţia anterioară. Emisfera nordică este orientată spre Soare, razele acestuia
cad perpendicular pe Tropicul Racului şi sunt tangente la cercurile polare.
Astrul va fi deasupra orizontului la Polul Nord şi sub acesta la Polul Sud. În
Emisfera nordică este vară, iar în cea sudică iarnă (fig. 35). Cercul de lumină
determină intervale de noapte şi de zi diferite ca mărime. La Ecuator, ele sunt
egale (12 ore). În emisfera sudică, noaptea creşte fiind de 24 ore la sud de
Cercul polar antarctic (noapte polară). În emisfera nordică, durata zilei o
depăşeşte pe cea a nopţii, iar de la Cercul polar arctic spre pol ea va fi de 24 ore
(zi polară). Înălţimea Soarelui pe boltă va fi inversă în raport cu situaţia de la
solstiţiul din 22 decembrie.
• Echinocţiile de primăvară (21 martie) şi toamna (23 septembrie).
Razele Soarelui sunt perpendiculare pe planul axei şi pe Ecuator şi
tangente la poli. Ca urmare, cercul care separă cele două emisfere -luminată şi
întunecată - trecând prin poli asigură pe toată suprafaţa terestră, indiferent de
latitudine, o durată egală a zilei şi nopţii (12 ore).
Poziţia Soarelui pe boltă va fi egală peste tot cu valoarea mărimii
colatitudinii locului deci 90° la Ecuator, 66° 1/2 la tropice, 45° în România şi
23° 1/2 la Cercurile polare, 0° la poli.
• Situaţii între cele două poziţii:
În orice loc de pe suprafaţa terestră, în fiecare zi, punctele
corespunzătoare răsăritului, apusului şi înălţimii Soarelui pe boltă la miezul
zilei sunt diferite. Poziţiile extreme vor fi la solstiţii, iar cele medii la echinocţii.
La latitudinea de 45° (ţara noastră), în această mişcare aparentă în spirală,
Soarele se va situa la meridianul locului în poziţii care variază între 21 1/2°
(solstiţiu de iarnă) şi 68° (solstiţiu de vară) fiind la echinocţii la 45° (fig. 34).

1.3.2. Consecinţele geografice ale mişcării de revoluţie

Mişcarea de revoluţie în strânsă legătură cu înclinarea axei terestre
determină o serie de consecinţe în regimul de manifestare a o serie de procese
fizice, biotice, geografice etc. Între acestea mai însemnate sunt:

98
 - Inegalitatea duratei zilelor şi nopţilor pe parcursul anului. Aceasta se
constată diferit la orice latitudine în afară de Ecuator unde atât ziua, cât şi
noaptea au permanent câte 12 ore. În general, între Ecuator şi cercurile polare
ziua cea mai scurtă va fi solstiţiul corespunzător sezonului de iarnă din fiecare
emisferă (22 decembrie, în cea nordică şi 22 iunie, în cea sudică). Ulterior, ziua
va creşte ritmic până la solstiţiul de vară când va avea valoarea maximă. La 21
martie şi 23 septembrie, ziua va fi egală cu noaptea. În aceste situaţii se pot
separa două intervale între echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă când
durata zilei o va depăşi pe cea a nopţii şi între echinocţiul de toamnă până la cel
de primăvară când noaptea va fi mai lungă decât ziua. Între cercurile polare şi
poli apar două sezoane distincte: în Emisfera nordică noapte polară (23 IX- 21
III) şi ziua polară (21 III - 23 IX); invers în cea sudică (fig. 35).
- Încălzirea inegală a suprafeţei Pământului. Mai întâi faptul că orbita
Pământului este o elipsă: impune o diferenţă în mărimea intensităţii radiaţiei
înregistrată între poziţiile extreme (periheliu şi afeliu) care se ridică la aproape
7%. În al doilea rând, apar deosebiri importante, cu caracter sezonier, în
cantitate a de radiaţie primită de suprafaţa terestră şi de aici diferenţele nete în
regimul temperaturilor aerului, apei, solului şi al multiplelor procese
(geomorfologice, biotice, climatice) care se leagă de acestea.
- Formarea şi alternanţa anotimpurior. Încălzirea inegală, ca urmare a
unei distribuţii sezoniere diferită a radiaţiei solare, determină caracteristici
c1imatice distincte în cadrul unor intervale de timp deosebite şi ca număr.
Acestea se răsfrâng în dinamica peisajelor de la diferite latitudini după
cum urmează:
• Între cercurile polare şi poli există două zone geografice, în care
condiţiile ce conduc la evoluţia peisajelor sunt distincte în cadrul a două
sezoane (în Emisfera nordică, iarna polară între echinocţiul de toamnă şi cel de
primăvară şi vara polară între echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă; în
Emisfera sudică, situaţia este inversă), unul foarte rece în care există noaptea
polară şi unul rece în timpul zilei polare cu Soarele permanent pe bolta
cerească.
• Între cercurile polare şi tropice, deci la latitudini medii, se desfăşoară
într-un an patru sezoane (anotimpuri) în care durata perioadei de lumină şi
întuneric şi cantităţile de radiaţie solară sunt deosebite, iar componentele
peisajului suferă modificări în ritm ciclic.
• Între tropice şi Ecuator, razele Soarelui cad perpendicular sau aproape
perpendicular pe suprafaţa terestră favorizând o încălzire puternică. Migrarea
latitudinală a zonei de convergenţă ecuatorială şi a celor de divergenţă tropicale
impun două sezoane (anotimpuri) deosebite îndeosebi sub raportul cantităţii de
precipitaţii (veri ploioase şi ierni aride) care se succed la echinocţii.

99
 - Dezvoltarea unor zone de complementaritate climatică. Forma
Pământului a impus o diferenţiere latitudinală în distribuţia radiaţiei solare şi de
aici separarea marilor zone climatice principale - caldă, temperate, reci. Pe
suprafaţa terestră se vor individualiza şi zone secundare ce coincid cu arii
latitudinale subpolare, subtropicale, subecuatorială, în care pendulează şi
convergenţa sau divergenţa principală a maselor de aer. În aceste regiuni se
succed sezonier caracteristici climatice apropiate de acelea specifice zonelor
limitrofe, de unde caracterul de complementaritate climatică şi care se transmite
şi la celelalte componente ale peisajului (evoluţia scurgerii apei râurilor,
evoluţia vegetaţiei etc.).
- Mişcarea de revoluţie şi măsurarea perioadei de realizare a ei
(Calendarul). Aprecierea mărimii intervalului în care se produce o revoluţie
terestră, precum şi a modului de secţionare a acestuia în perioade mai mici, cu
anumite caracteristici (anotimpuri, luni, săptămâni) au fost două idei ce au
condus la întocmirea, de-a lungul secolelor, a diverselor calendare cu durate
apropiate (365 zile cu diverse modificări la greci, romani, anul gregorian).
- Inegalitatea duratei sezoanelor (anotimpurilor). Primăvara astronomică
este de 93 de zile şi 19 ore; vara astronomică este de 93 zile şi 15 ore; toamna
astronomică ţine 89 zile 20 ore; iarna astronomică durează 90 zile (fig. 34).

7.1.4. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE PĂMÂNTULUI

Pământul este un sistem care s-a realizat prin concentrarea de materie
cosmică în condiţiile unor raporturi bine definite, în primul rând cu Soarele şi
apoi cu celelalte planete şi cu Luna. Evoluţia sa a însemnat un ansamblu de
transformări de natură fizică, chimică a materiei cosmice, dar şi de schimburi
energetice, toate conducând după 4,5 miliarde de ani la un anumit sistem fizic
ce are caracteristici bine definite. Între acestea, unele au şi însemnătate în
manifestarea diverselor fenomene geografice.

7.1.4.1. Gravitaţia
- Este o proprietate specifică oricărui corp cosmic, indiferent de mărime
şi care se exprimă printr-o anumită forţă de atracţie. Ea a fost descoperită şi
formulată la rang de lege (legea atracţiei universale ) de către Isaac Newton. Se
apreciază în gali (1 cm/s2).
- Asupra genezei gravitaţiei există diverse păreri dar se acceptă fie
determinarea ei de către unele particule de materie - gravitoni - aflate în centrul
planetei, fie raporturile care se stabilesc între particulele de materie şi
antimaterie.
- Pe Glob, valoarea gravitaţiei scade de la poli la Ecuator. Mişcarea de
rotaţie impune o forţă centrifugă maximă la Ecuator orientată în sens invers

100
forţei de gravitaţie. Ca urmare, rezultă turtirea Pământului, o diferenţă de cca 21
km între razele ecuatorială şi polară şi o mişcare a gravitaţiei cu cca 5 cm/s2
între Ecuator (978 cm/s2) şi poli (983 cm/s2).
- Deosebiri în mărimea gravitaţiei apar şi între regiunile continentale
(valori mai reduse întrucât există pătură granitică care este mai uşoară) şi cele
oceanice (aici se află pătura bazaltică cu densitate mare). În cadrul continentelor
valorile maxime sunt în podişurile bazaltice sau unde sunt concentrate
zăcăminte de minereuri de fier, iar cele minime în regiunile unde abundă rocile
sedimentare.
- Consecinţele existenţei gravitaţiei sunt:
• realizarea Sistemului planetar cu Soarele în centru (concentrează cea
mai mare parte din masa lui) şi nouă planete, sateliţi asteroizi desfăşuraţi pe
orbite la anumite depărtări de acesta, în raport direct cu relaţia maselor lor;
• greutatea corpurilor ca expresie a forţei cu care acestea sunt atrase spre
centrul planetei (F = mxg, în care m este masa corpurilor, g mărimea forţei de
gravitaţie );
• structurarea treptată a materiei terestre prin concentrarea elementelor
grele în interior şi a celor uşoare la suprafaţă creând un nucleu şi două învelişuri
(mantaua şi scoarţa);
• forţa determinantă în producerea unor procese geomorfologice pe
suprafaţa terestră (alunecări de teren, prăbuşiri, tasări, sufoziuni etc.);
• menţinerea şi structurare a atmosferei terestre ( concentrare a a peste
99% din masa ei în primii 35-40 km); dacă viteza de rotaţie a Pământului ar
creşte de 17 ori, forţa centrifugă ar anula gravitaţia, iar atmosfera s-ar împrăştia
în spaţiul planetar,
• impune, prin intermediul pantei, curgerea apei râurilor şi o anumită
mărime a energiei râurilor consumată în transportul apei, debitului solid şi în
exercitarea eroziunii;
• forma de geoid a Pământului, ca suprafaţă echipotenţială a gravitaţiei.

7.1.4.2. Căldura internă (telurică)

Radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa terestră produce o încălzire a
acesteia pe o adâncime limitată de la câţiva cm până la mai mulţi metri diferită
ca mărime atât sezonier, cât şi în latitudine. Sub limita până la care se resimt în
scoarţă variaţiile de temperatură există un orizont de câţiva metri în care
temperatura este constantă (orizontul termic neutru). De aici către centrul
Pământului, temperatura va creşte continuu, dar neuniform ca mărime atât pe
verticală, cât şi pe lateral. Este căldura telurică impusă de comprimarea
gravitaţională, impactul cu meteoriţii şi dezintegrarea componenţilor
radioactivi. A avut un rol esenţial în primele etape ale evoluţiei Terrei când a

101
determinat transformarea materiei într-o topitură generalizată. Rolul său a
scăzut în timp, ceea ce a favorizat constituirea litosferei solide.
Pentru aprecierea variaţiei căldurii telurice se folosesc doi indicatori:
- treapta geotermică ce corespunde distanţei pe verticală la care se
înregistrează o creştere a temperaturii cu 1°C; este apreciată la o mărime de 33
m;
- gradientul termic care exprimă creşterea temperaturii la fiecare 100 m
adâncime (circa 3°C la 100 m).
- Consecinţele existenţei căldurii interne sunt:
• menţinerea la anumite adâncimi a materiei sub formă de topitură;
diferenţele de potenţial geotermic impun o anumită circulaţie a acestor topituri
care atât în nucleul extern, cât şi în astenosferă pot îmbrăca forma "celulelor de
convecţie";
• facilitarea diferitelor forme de metamorfism în litosferă ce duc la
transformări ale roci lor;
• dezvoltarea fenomenelor de magmatism şi vulcanism;
• permite individualizarea în adânc a pânzelor de apă termală şi
mezotermală care la suprafaţă generează izvoare termale, gheisere etc.

7.1.4.3. Magnetismul terestru

- Pământul, datorită acestei proprietăţi, se comportă ca un uriaş magnet.
De aici şi denumirea de geomagnetism. În ultimele două secole s-au măsurat şi
precizat, în diferite puncte de pe suprafaţa terestră, caracteristicile elementelor
sale şi s-au emis idei referitoare la originea şi la cauzele variaţiei în timp şi
spaţiu.
- Originea lui este pusă pe seama multor surse, unele cu caracter general
(curenţi de convecţie termică din nucleul extern şi frecarea materiei topite din
nucleu de partea inferioară a mantalei care este solidă), iar altele cu specific
local (roci cu proprietăţi magnetice).
- Mărimea câmpului magnetic terestru variază între 24A/m la ecuator şi
48 A/m la poli. Axa geomagnetică nu coincide cu cea terestră, având în prezent
polul nord în insula Bothurst (75°7' lat. nordică, 101°5' long. vestică) şi cel
sudic în Antarctida (65°5' lat. sudică şi 140°3 'long.estică), nu trece prin centrul
Terrei realizând cu axa Pământului un unghi de 11° (fig. 36). În raport de
acestea s-a delimitat Ecuatorul, meridiane şi paralele geomagnetice. Ca urmare
în orice punct de pe suprafaţa terestră va exista un unghi între direcţia
meridianului geografic şi cel geomagnetic (indicat de busolă) numit declinaţie
magnetică. Poziţia polilor magnetici variază anual (descrie o elipsă la 10-25 krn
în jurul unei poziţii medii) şi în intervale de milioane-miliarde de ani.
- Magnetismul terestru prin liniile de forţă emise se resimte până la
depărtări de 10-60 raze terestre constituind în jurul Terrei, aşa numita

102
"magnetosferă". Este mai îngustă spre Soare (10 raze terestre) datorită presiunii
exercitată de radiaţia solară (vântul solar) şi alungită în sens opus.
- Consecinţele existenţei câmpului magnetic:
• folosirea busolei ca instrument absolut necesar în orientarea
geografică, navigaţie, în ridicările topografice, cartografice, geologice etc.;
• existenţa vieţii, întrucât cea mai mare parte din radiaţiile solare şi
cosmice nocive acesteia sunt respinse sau reţinute la nivelul exterior al
magnetosferei;

Fig. 35. Magnetismul terestru

• individualizarea ionosferei (între 60 lan şi 1200 krn), ca parte distinctă

în cadrul atmosferei exterioare în care radiaţiile solare care pătrund în
magnetosferă determină ionizarea atomilor de N,O, H, He proces urmat de
generarea unor fenomene specifice (furtuni ionosferice, aurorele polare etc.).

7.1.4.4. Electricitatea terestră

Pământul are un câmp electric slab evaluat la zecimi de milivolţi. Există
diverse surse de producere a lui aflate la nivelul diferitelor învelişuri. Curenţii
de convecţie din nucleul extern reprezintă sursa profundă, de ea legându-se şi
geneza magnetismului terestru.
Surse aflate în scoarţă sau în bazinele acvatice (frecarea produsă în
circuitul apei subterane, diferenţe de salinitate a apelor marine) aflate în
mişcare. Sursa principală se află însă în ionosferă şi rezultă din procesele de
ionizare ce au loc sub influenţa radiaţiilor solare.

103
 7.1.4.5. Densitatea
Prin valoarea de 5,52 g/cm3, Pământul are cea mai mare densitate din
întregul Sistem planetar depăşind de trei-patru ori mărimile specifice planetelor-
gigant, dar fiind cu puţin mai ridicată decât a planetelor telurice.
Distribuţia neuniformă a materiei de la o geosferă la alta, ca şi în cadrul
fiecărui înveliş în parte, determină variaţii însemnate ale acestui parametru
fizic. Astfel, cele mai ridicate mărimi la nivelul nucleului Pământului (12-17
g/cm3) unde există cea mai mare concentrare de elemente grele, iar cele mai
mici în învelişurile exterioare (2 -3 g/cm3, în scoarţă, 1 g/cm3 la apă). În scoarţă,
apar deosebiri între sectoarele dominant alcătuite din roci magmatice şi cele din
roci sedimentare, între regiunile de scut şi cele de orogen.
Diferenţele locale şi regionale au un rol însemnat în producerea
deplasării materiei în tendinţa unei omogenizări a ei şi de aici dezvoltarea unor
circuite locale, regionale, generale.

7.2. LUNA
7.2.1.REPERE GENERALE
• Luna este singurul satelit natural al Pământului şi cel mai apropiat corp
ceresc de Pământ
- Distanţa medie P - L este de 384403 km (60,13 raze medii terestre);
- Masa de 7,3X1022 kg reprezintă 0,012 mase terestre; este al cincilea
satelit în Sistemul Solar;
- Volumul este de 2,2 x 1016 km3 (0,02 din cel terestru);
- Raza medie este de 1738 km;
- Suprafaţa este de 3,79 x 107 km2;
- Are o mişcare de rotaţie egală ca timp cu cel al mişcării de revoluţie;
ca urmare, Luna va expune permanent spre Terra aceeaşi emisferă; viteza
deplasării pe orbită este de 1,02 km/s, iar durata de 27 de zile, 7 ore 43' şi 11,5
sec. dacă se raportează la poziţia ei în raport de Pământ şi 29 de zile, l2ore,
44'28"dacă ea se realizează faţă de Soare.
- Planul Ecuatorului lunar face cu cel al orbitei sale un unghi care
variază în timp între 6°31' şi 6°49'; la fel oscilează şi unghiul dintre planurile
orbitelor Pământului şi Lunii (între 5° şi 5°18'). Ca urmare de pe Pământ
suprafaţa vizibilă a satelitul este de 59%.
7.2.2. RELIEFUL LUNAR
Este destul de accidentat rezultând îndeosebi în urma impactului cu
meteoriţii. Discul lunar privit de pe Terra se remarcă prin zone închise la
culoare numite mări, depresiuni şi zone strălucitoare care ar reprezenta
continente, munţi (fig. 37).
• Mările sunt suprafeţe joase frecvent circulare (diametre între 400-1600
km), plane pe ansamblu, dar şi cu denivelări regionale. Sunt alcătuite

104
precumpănitor din bazalte. Periferic, sunt culmi şi creste alungite, dar şi sisteme
de munţi formate din culmi lungi de mai mulţi kilometri, înalte de 100 - 300 m.
Cele mai importante mări sunt: Imbrium, Crisium, Orientală, Nectaris,
Smithi, Humorum, Tranquillitatis, Serenitatis, Fecunditatis, Nubium,
Humboldtianum, Grimaldi.
• Bazinele sunt depresiuni mari (diametre de peste 3000 km) rezultate
prin impact cu bolizi sau asteroizi. Cele mai mari sunt: Procellarum (diametru
de 3200 km, în emisfera vestică) şi Polul Sud-Aitkins (2500 km în emisfera
invizibilă).

105
Fig. 37. Hărțile Lunii

106
 • Şanţurile au desfăşurare arcuită, fund plat, versanţi abrupţi (înalţi de
50-230 m) şi drepţi. Au rezultat în mări şi bazine prin presiuni generate în
timpul impactului cu meteoriţii.
• Munţii reprezintă formele cele mai înalte, au lungimi de 700 - 9000 km
şi se desfăşoară în jurul mărilor sau în jurul craterelor mari. Sunt alcătuite din
roci bazice. Poartă numele unor sisteme terestre - Alpi, Apenini, Carpaţi,
Caucaz etc.
• Cratere le sunt forme de relief complexe rezultate precumpănitor din
impactul cu meteoriţii, unele au şi origine vulcanică. Au dimensiuni variate.
Craterele mari (peste 100.000) au şi cratere secundare îngemănate ce aparţin
unor faze ulterioare de evoluţie; în unele cratere, pe centru, sunt conuri mici.

7.2.3. ALCĂTUIREA PETROGRAFICĂ

Din punct de vedere geologic se deosebesc:
- Roci magmatice rezultate din primele faze ale evoluţiei Lunii.
Impactul cu meteoriţii au dus la topituri noi, dar şi la metamorfozarea celor
prezente. În zona "mărilor" există bazalte, iar pe continente abundă gabbrourile.
- Roci sedimentare care au rezultat din acumularea fragmentelor din
meteoriţi şi a celor smulse şi împrăştiate din scoarţa lunară în timpul impactului
cu meteoriţii.
- Roci metamorfice sunt roci primare modificate prin creşterile
accentuate ale temperaturilor provocate de şocurile generate de impacte.
- Regolitul reprezintă o pătură formată din materiale dezagregate şi din
elemente acumulate din dezintegrarea meteoriţilor. Are grosimi de mai mulţi
metri (în jur de 10 m).

7.2.4. STRUCTURA
La baza stabilirii structurii Lunii a stat interpretarea datelor seismice
înregistrate în timpul misiunilor Apollo.
Au fost distinse următoarele invelişuri:
- scoarţa cu o grosime medie de 60 km;
- mantaua superioară ţine până la 500 km;
- mezomantaua se dezvoltă între 500 şi 1000 km şi are elemente grele,
feroase;
- mantaua inferioară este la adâncimi de peste 1000 km şi are, în
conţinut, elemente grele.
- în centrul Lunii există un nucleu alcătuit dintr-o topitură de Fe.

7.2.5. PROPRIETĂŢILE FIZICE

• Acceleraţia gravitaţională este de 162,2 cm/s2 fiind de peste şase ori
mai mică decât cea terestră.

107
 • Magnetismul lunar este slab şi variabil regional. Originea este legată
fie de procese interne petrecute la începutul evoluţiei sale când avea un nucleu
cu materie în stare de topitură, fie de influenţa câmpului magnetic terestru sau a
impactului cu meteoriţii.
• Albedoul, în medie, are o valoare mică (0,07), dar este ceva mai mare
în regiunile cu roci deschise la culoare (pe continente) în raport cu cele care
abundă bazaltele (mări).
• Seismicitatea este extrem de mică întrucât scoarţa lunară este
consolidată, iar activitatea tectonică a încetat după aproape un miliard de ani de
la începutul evoluţiei Lunii.
• Densitatea medie de 3,34 g/cm3 (0,6 din cea terestră). Apar diferenţe
regionale în funcţie de categoria de roci din care este alcătuită scoarţa.

7.2.6. ORIGINEA LUNII

Există mai multe ipoteze care au stat în atenţia oamenilor de ştiinţă; în
acest sens, se disting două direcţii în interpretarea originii Lunii.
- Originea terestră este presupusă de astronomul G. Darwin (1879). A
rezultat prin desprinderea Lunii din Pământ la începutul evoluţiei acestuia când
avea o rotaţie rapidă. E. Suess a indicat ca loc al desprinderii Oceanul Pacific,
dar acesta are o vechime de cea 200 mil. ani, pe când Luna are 4,5 mild. ani.
Wise (1960) şi O. Keefe (1960 - 1970) presupun apariţia unei protuberanţe
terestre la începutul evoluţiei Pământului în condiţiile unei variaţii a vitezei
mişcării de rotaţie. Ulterior, protuberanţa s-a rupt iar o parte din materie s-a
concentrat dând satelitul.
- Originea extraterestră este presupusă în două variante:
• Corp ceresc (asteroid) captat de Pământ (explică deosebirile de
alcătuire geologică dintre Lună şi Pământ), care îşi avea o orbită foarte
apropiată de Pământ, iar acesta o forţă de atracţie mult mai mare. Se opune
faptul că, masa tuturor asteroizilor cunoscuţi nu depăşeşte 50% din aceea a
Lunii.
• Aglomerarea materiei (O. Schmidt) dintr-un nor de corpuri şi particule
existente în discul de acreţie din care a rezultat şi Pământul. Ipoteza nu explică
diferenţele în alcătuirea chimică a rocilor şi cele ale densităţii celor două
corpuri.

7.2.7. ETAPELE DE EVOLUTIE

Au fost distinse (Grasu C., Maftei Al., 1989) mai multe etape a căror
denumire este legată de unele depresiuni, bazine, care au apărut în timpul
acestora.

108
 - Etapa Pre-Nectariană - durează de la începutul formării Lunii (4,5
mild. ani) şi până acum 3,9 mild. ani când s-a format, prin impact, bazinul
Nectaris. Îi sunt specifice: aglomerare a materiei din norul de acreţie; un intens
bombardament meteoritic şi vulcanism activ. Din acestea, a rezultat un înveliş
de material topit cu o grosime de 200 - 500 km din care ulterior s-au separat
scoarţa şi mantaua superioară. Wilhelms D (1987) consideră că în această fază
au rezultat cca 30 de bazine de impact, între care şi cele mai mari (Procellarum
şi Polul Sud-Aitkins şi, legat de ele, crestele muntoase inelare.
- Etapa Nectariană - ţine de la formarea bazinului Nectaris şi până la
aceea a bazinului Imbrium (de la 3,9 mild. ani la 3,8 mild. ani). Au rezultat:
- 12 bazine mari (Nectaris, Crisium, Serenitatis, Humboldtianum,
Korolev, Humorum) în urma unui intens bombardament cu meteoriţi şi asteroizi
(diametre peste 100 km);
- s-au acumulat cele mai multe materiale expulzate în urma impactelor;
- cratere mici din impact cu meteoriţi, cu diametre reduse;
- formaţiuni din această etapă sunt în vestul suprafeţei vizibile şi în
nordul celei invizibile.
- Etapa Imbriană - durează de la 3,8 mild. ani şi până la 3,2 mild. ani.
- La început a rezultat bazinul Imbrium (diametru peste 1160 km),
numeroase cratere formate până la cea 3000 km de centrul bazinului, munţi cu
dispoziţie inelară (Alpi, Caucaz, Apenini).
- Erupţiile bazaltice active (îndeosebi în emisfera vestică) legate de
încălzirea de natură radioactivă din interior, au dus la topirea unei părţi din
manta. Lava s-a întins în mări, bazine, cratere.
- Consolidarea bazaltelor a dus la încheierea procesului de formare a
scoarţei. Ca urmare, în zonele continentale precumpănesc rocile primare, pe
când în interiorul mărilor şi bazinelor, rocile bazaltice care alcătuiesc crusta
secundară.
- Etapa Eratostheniană - este cea mai lungă (peste 2,1 mild. ani); în
cadrul ei sernnificative sunt:
- acumularea în cratere a depozitelor din impact meteoritic;
- slăbirea treptată a evoluţiei tectonice pe măsura consolidării şi
îngroşării scoarţei.
- Etapa Copernicană (cca 1,1 mild. ani) se remarcă prin:
- impacte meteoritice ce dau cratere mici şi adânci;
- cele mai noi efuziuni de lave bazaltice;
- răcirea materiei din interiorul Lunii care a dus la contractări însoţite de
falii în scoarţă, la coborârea nivelului superior al astenosferei (sub 1000 km) şi
blocarea evoluţiei tectonice.

109
 7.3. FENOMENE DETERMINATE DE SISTEMUL PĂMÂNT-
LUNĂ-SOARE

7.3.1. FAZELE LUNII

Luna gravitează pe o orbită în jurul Pământului, iar acesta împreună cu
satelitul său descrie o orbită în jurul Soarelui. Ca urmare, cele trei corpuri
cereşti se află permanent în poziţii diferite care se transpun şi într-o modificare
continuă a formei şi mărimii suprafeţei selenare receptată de pe Pământ.
Acestea se înscriu într-un ciclu (revoluţie sinodică) cu o durată de 29,2 zile.
Dacă se urmăresc în acest interval de timp, poziţiile Lunii la răsărit, în
punctul maxim pe boltă şi la apus se constată că de la o zi la alta, ele se produc
cu o întârziere de cea o oră (echivalentă cu un unghi de peste 17°). Ca urmare,
pe bolta cerească între poziţiile Soarelui şi Lunii, în raport cu Pământul, se
înregistrează o diferenţă de cca 45° la 3¼ zile situaţii evidenţiate de o anumită
configuraţie a suprafeţei Lunii. În acest sens se disting:
• Faza de Lună nouă - corespunde alinierii celor trei corpuri cereşti în
poziţia Soare-Lună- Pământ (conjuncţie). Soarele şi Luna răsar în acelaşi timp.
Luna va expune spre Pământ o suprafaţă neluminată; razele puternice ale
Soarelui vor împiedica distingerea discului lunar.
• Faza de Crai Nou - se produce după cea 3 ¾ zile, când între Lună şi
Soare există o diferenţă de poziţie pe boltă de cea 45°. Forma sub care apare
Luna este de corn sau seceră (coarnele orientate spre stânga). Ea va fi văzută
seara, după apusul Soarelui, când va avea şi o poziţie ridicată pe boltă.
• Faza primului pătrar - se realizează după cea. 7 ½ zile când între
direcţiile Pământ-Soare şi Pământ-Lună există o diferenţă de 90°. Ca urmare,
când Soarele apune Luna se va găsi în poziţia maximă pe boltă, dar conturul ei
va fi slăbit de lumina amurgului. În orele următoare va deveni mult mai
luminoasă şi se va observa tot mai bine jumătatea din dreapta discului lunar.
• Faza de Lună convexă - se înregistrează după 11 ¼ zile, când unghiul
dintre direcţiile de la Pământ la Soare şi Lună este de 135°, între trecerea lor la
meridianul locului este o diferenţă de 9 ore. Luna se va vedea în poziţia maximă
înjurul orelor 21, expunând cea 2/3din suprafaţa expusă.
• Faza de Lună plină - se produce după 14 ½ zile, când cele trei corpuri
cereşti sunt din nou pe aceeaşi linie numai că Pământul se va afla între Lună şi
Soare. Seara, la apusul Soarelui, se produce răsăritul Lunii; punctul maxim pe
boltă are loc la miezul nopţii, iar apusul ei va fi dimineaţa. Întreaga emisferă
orientată spre Pământ va fi luminată de Soare şi va apărea ca un disc ce va
străluci întreaga noapte.
• Cea de-a doua fază de Lună convexă - are loc după l8 ¼ zile când
între direcţiile de la Pământ la Soare şi Lună există un unghi de 225°. Ca

110
urmare, Luna va răsări în timpul nopţii (în jurul orelor 21) şi va atinge punctul
maxim în a doua parte a nopţii. Imaginea ei va fi biconvexă.

Fig. 38. Fazele lunii

• Faza ultimului pătrar - se produce după cea 21 ½ zile când între

poziţiile de la Pământ la Soare şi Lună fac un unghi de 270°. Luna va răsări la
miezul nopţii, se va situa la meridianul locului pe la orele dimineţii şi va fi
văzută doar o jumătate din discul său lunar (cel din stânga).
• Faza de corn - seceră - cu coarnele orientate spre dreapta se
realizează după 25 ¼ zile. Luna răsare în a doua parte a nopţii, iar punctul
maxim îl atinge la câteva ore după răsăritul Soarelui. Imaginea ei (destul de
slabă) nu apare decât înainte de zori şi se va menţine doar câteva ore.

111
 7.3.2. ECLIPSELE
Orice corp luminat dintr-o direcţie lasă în partea opusă o umbră. Dacă
corpul este sferic umbra va căpăta forma unui con al cărui dimensiuni depind de
distanţa dintre aceasta şi sursă dar şi de diametrul celui expus luminii. El va fi
mic dacă distanţa şi diametrul vor fi reduse şi invers.
În situaţia în care un al treilea corp trece prin conul de umbră atunci,
pentru perioada traversării acestuia, corpul care produce lumina va dispare mai
mult sau mai puţin observaţiei. Acest fenomen a fost denumit eclipsă.
Transpunerea acestor idei la Sistemul Solar împinge spre următoarele
situaţii:
• corpul care luminează este Soarele;
• corpurile care produc conuri de umbră sunt planetele şi sateliţii
acestora (Pământul cu Luna, Jupiter, Marte şi sateliţii lor);
• producerea eclipselor se realizează în cazurile în care acele corpuri se
află pe aceeaşi direcţie cu Soarele; în această poziţie ies în evidenţă două situaţii
aparte:
- când între Soare şi satelit se interpune planeta; ca urmare, satelitul se
va afla în conul de umbră al planetei, el nemai putând fi observat de pe acesta
(eclipsa satelitului);
- când între Soare şi planetă se interpune satelitul şi ca urmare,
observatorul de pe planetă (trece prin conul de umbră al satelitului), nu va
observa Soarele sau părţi din acesta (eclipsa de Soare).
Alte situaţii sunt legate de raportarea poziţiilor planetelor şi sateliţilor la
celelalte stele. Distanţele enorme faţă de acestea nu permit realizarea unor
conuri de umbră de către cele două corpuri opace. În schimb, ele vor deveni
ecrane ce vor optura imaginea stelelor la intersectarea direcţiei dintre acestea şi
observatorul de pe planetă şi satelit. Deci se vor produce doar eclipsări ale
stelelor.
Pentru înţelegerea fenomenelor respective se vor urmări cazurile
concrete de eclipse realizate în Sistemul Soare-Pământ-Lună (numite eclipsa de
Lună şi eclipsa de Soare) - (fig. 39)

7.3.2.1. Eclipsa de Lună

O eclipsă de Lună se produce când aceasta intră în conul de umbră al
Pământului. Poziţia Soare-Pământ-Lună, pe aceeaşi direcţie, corespunde fazei
de Lună plină, deci unei situaţii în care este luminată întreaga emisferă a Lunii
orientată spre Pământ.
Dacă eclipsele de Lună sunt legate de faza de Lună plină ar însemna că
ele s-ar repeta periodic la 29,2 zile (perioada sinodică). Nerealizarea acestui
lucru se datoreşte faptului că planul orbitei lunare face cu cel al Pământului un

112
unghi în jur de 5°8', la care se adaugă înclinarea diferită a planului orbitei
Pământului cu cel al Ecuatorului terestru (23°45').
Axa conurilor de umbră şi penumbră se află în planul orbitei terestre.
Pentru ca eclipsa să aibă loc, trebuie ca faza de Lună plină să coincidă cu o
poziţie a Lunii cât mai apropiată de acest plan. Momentul optim se realizează
când cele trei corpuri sunt pe aceeaşi linie. Când corpurile se află în acelaşi
plan, Luna intrând în întregime în conul de umbră se produce eclipsa lunară
totală. Cu cât poziţia Lunei va fi mai depărtată de acest plan cu atât posibilitatea
realizării unei eclipse totale scade (sunt eclipse parţiale când doar o parte a
Lunii intră în conul de umbră). În ambele situaţii vor exista trecerile prin
sectoarele conului de penumbră.

Fig. 39. Eclipsa de Lună și Soare

La o eclipsă totală se pot separa fazele:

• de la intrarea în conul de penumbră şi până la începutul pătrunderii în
cel de umbră (cca o oră);

113
 • între intrarea în conul de umbră (ştirbirea circulară a conturului
discului lunar) şi până la ieşirea completă din aceasta (dispariţia ştirbirii) cu o
durată de 2 ore;
• străbaterea în timp de o oră a restului conului de penumbră.
În intervalul de timp când Luna se află în întregime în conul de umbră
ea totuşi poate fi zărită. Apare ca un disc slab luminat roşiatic. Acest efect se
datoreşte luminării ei de către razele solare reflectate de atmosfera terestră, ceea
ce duce la diminuarea efectului de umbră totală.
O eclipsă de Lună se manifestă la aceeaşi oră şi în aceleaşi faze pentru
toate punctele de pe Glob care au Luna deasupra liniei orizontului.

7.3.2.2. Eclipsa de Soare

Se produce în condiţiile în care Pământul intră în conurile de umbră şi
penumbră ale Lunii. Acestea se întâmplă când cele trei corpuri cereşti se află pe
aceeaşi direcţie în poziţia Pământ-Lună-Soare (faza de Lună nouă).
Orbita Lunii în jurul Pământului este o elipsă şi ca urmare distanţa
dintre Pământ şi Lună variază între 363.300 km şi 405.500 km (valoarea medie
este de 384.403 km). Ca urmare, lungimea conului de umbră al Lunii este în
medie de 374.000 km (V.Ureche, 1982), dar variază în timp.
Din raportarea acestor valori reies trei concluzii:
- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai scurtă decât mărimea lungimii
conului de umbră lunar; sunt condiţii pentru o eclipsă totală de Soare, Pământul
străbătând conul de umbră lunar;
- distanţa dintre Pământ şi Lună corespunde cu lungimea conului de
umbră, (Pământul se află în vârful conului); sunt condiţii pentru o eclipsă
parţială de Soare;
- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai mare decât lungimea conului
de umbră; Pământul se află în conul de penumbră; se produce o eclipsă inelară.
Ca urmare a acestor condiţii, o eclipsă de Soare nu va putea fi observată
decât pe o anumită porţiune de pe Terra ca eclipsă totală; în regiunile limitrofe
situate în conul de penumbră se vor înregistra eclipse parţiale; în cele din afara
conurilor nu se va înregistra nici un fenomen (discul solar va fi văzut în
întregime).
Durata fenomenului şi principalele faze de evoluţie:
- eclipsa totală durează efectiv în zona ecuatorială cea 8 minute, iar la
latitudinile medii 6 minute;
- eclipsa inelară durează la Ecuator 12 minute, iar la latitudinile medii
10 minute.
La eclipsa totală de Soare se disting:
- faza în care Luna începe să acopere discul solar (se dezvoltă forme cu
concavitate orientată spre Lună);

114
 - faza de acoperire totală;
- faza de restrângere treptată a suprafeţei acoperite până la revenirea la
forma generală a discului solar.
Pe acest parcurs, mai întâi lumina şi temperatura slăbesc până în
momentul fazei maxime când pe cer apar şi stelele mai strălucitoare. În faza
maximă se observă coroana solară, cromosfera, protuberanţe. Nu se realizează
un întuneric deplin.
- fazele posterioare, lumina şi temperaturile cresc treptat.
La eclipsa parţială, faza maximă va coincide cu acoperirea unui sector
din discul solar; la eclipsa inelară faza maximă va coincide cu acoperirea unui
sector din discul solar, iar în jurul porţiunii acoperite de umbra Lunii, rămâne
un inel luminos.
În perioada 1900 - 1999 s-au produs peste 80 de eclipse totale de Soare.
La cea din urmă din 11 august 1999 banda de totalitatea eclipsei de Soare a
traversat România; atingând la noi o durată de 2 min. 22 sec.; la Râmnicu
Vâlcea maximul de eclipsă totală a fost de 2 min. 23 sec.

7.3.3. MAREELE
Reprezintă mişcări periodice ale exteriorului scoarţei terestre, a apei
oceanice sau a atmosferei ca urmare a atracţiei reciproce dintre Pământ, Soare,
Lună şi în secundar a planetelor din sistem. Atracţia cea mai puternică se
exercită din partea Lunii întrucât distanţa Pământ - Lună (384.000 km) este
foarte mică, în raport cu cea Pământ- Soare (1,5 mil. km), forţa de atracţie a
Soarelui reprezintă cca 5/11 din cea a Lunii.

7.3.3.1. Mareea terestră este extrem de mică ca valoare întrucât

intervine rigiditatea materiei solide din care Terra este alcătuită. Mărimea ei
este de cea 23 cm în zona caldă, 10-15 cm la latitudinile medii şi foarte mică în
zona polară.

7.3.3.2. Mareea atmosferică ar trebui, datorită naturii fizice a masei de

aer, să aibă valori deosebit de mari. Gravitaţia şi presiunea puternică a vântului
solar împiedică realizarea acestor mărimi. Ea totuşi se realizează în îndeosebi în
troposferă (include peste 90% din masa atmosferei), unde mărimea acesteia la
Ecuator atinge 16 - 18 km, în raport cu regiunile polare unde are 6-8 km.

7.3.3.3. Mareele oceanice sunt active întrucât materia asupra căreia

acţionează forţele de atracţie este labilă şi uşor deformabilă. Ele constau în
ridicarea și coborârea succesivă a apei de la suprafaţa Oceanului Planetar sub
efectul conjugat al atracţiei exercitate de Lună şi Soare. Dacă în lungul
oceanului ea apare ca o mişcare ondulatorie, cu amplitudine în general mică, în

115
vecinătatea ţărmului, la adâncimi reduse, se transformă într-o mişcare de
translaţie. La ţărmurile abrupte se produc ridicări şi coborâri ale nivelului apei
cu valori ridicate, iar la cele joase se manifestă sub formă de îngresiuni (flux) şi
regresiuni (reflux) pe ţărmurile joase.
Fenomenul mareic nu este uniform în timp şi spaţiu. Acestea se datoresc
modului diferit de îmbinare a celor două forţe de atracţie ale Soarelui şi Lunii şi
a acţiunii forţei centrifuge, vis-a-vis de forţa de gravitaţie şi intervenţiei unor
factori regionali.
- În faza de Lună nouă (cele trei corpuri se află pe aceeaşi linie, în
poziţia Pământ-Lună-Soare), atracţia exercitată de acestea este însumată. Ca
urmare, ridicarea masei de apă va fi maximă la meridianul locului. În partea
opusă, pe antemeridian, se va înregistra tot un flux maxim impus însă de forţa
centrifugă care va acţiona mult mai intens, întrucât forţa centripetă este
diminuată de atracţia pe direcţie opusă a celor două corpuri cereşti.
- În faza de Lună plină (Pământul se va situa între Lună şi Soare), cele
două corpuri vor exercita forţe de atracţie diferite ca sens şi intensitate (cea a
Soarelui datorită distanţei foarte mari de 2,17 ori mai redusă decât aceea a
Lunii). O echilibrare în mărimea fluxului care va fi tot mare la meridian şi
antemeridian va fi realizată de forţa centrifugă.
Mişcarea de rotaţie a Pământului (de la vest la est) face ca ridicarea
nivelului apei oceanului la meridianul locului să se transmită treptat ca o
"bombare mareică" în deplasare de la est spre vest, însoţită ca reflex, la o
distanţă de 45° latitudine, de o "coborâre mareică". Deci în acelaşi moment, pe
suprafaţa Globului sunt două bombări (la meridian şi la antemeridian) separate
două zone de coborâre mareică, cu poziţie intermediară.
Dar în timp ce Pământul execută o rotaţie completă şi Luna se
deplasează pe orbită, aceasta face ca o nouă situare a Lunei la meridianul
locului să se realizeze cu o întârziere de 50 de minute (deci, după 24 h 50'). De
aici, rezultă pentru acelaşi loc de pe Terra, o amânare a producerii fluxului cu
cea 50 de minute de la o zi alta.
- Condiţiile regionale pot genera variaţii în producerea maree lor.
Importante sunt configuraţia ţărmurilor şi a şelfului. În largul oceanelor
creşterile medii sunt de 0,5 - 1,5 m, iar amplitudinile mareelor nu depăşesc 3m.
În zona ţărmurilor situaţiile sunt destul de variate. Amplitudini mari se
realizează pe ţărmurile cu golfuri adânci, şelf extins şi cu guri de vărsare ale
fluviilor (Baya Fundy, din estul Canadei -19 m; Strâmtoarea Magelan - 18 m;
ţărmul Islandez - 16 m; Golful Arabiei - 13m; Golful Mezen din Marea Albă -
12 m).
Fluxul se transmite pe distanţe diferite de la un fluviu la altul (peste
1000 km pe Amazon, 120 km pe Dvina de Nord, 85 km pe Peciora); valul de
flux are înălţimi de 4 - 5 m pe Amazon, 3 - 5 m pe Sena, 4 -5 m pe Chang

116
Jiang); care scade din avale în amonte purtând denumiri ca pororoca (Amazon),
bora (Tamisa), mascaret (Sena).
- În desfăşurarea unei maree la un ţărm cu estuar se remarcă câteva
momente:
• bararea curentului de apă dulce şi întoarcerea lui în amonte pe măsura
creşterii fluxului;
• înaintarea masei de apă sărată de la gura de vărsare a fluviului în
amonte (un curent cu viteză de 0,5 - 2 m) pe o anumită distanţă;
• un moment de staţionare când se realizează echilibrul dintre forţa
fluxului şi cea a curentului de apă;
• retragerea apelor (viteză de 2 - 6 m/s rezultată din cumularea forţei de
reflux cu cea a curentului de apă dulce).
Producerea mareelor determină probleme pentru navigaţie (activităţile
portuare se corelează cu manifestarea fluxului şi refluxului), o anumită
dinamică a proceselor de abraziune şi acumulare, iar în timp milenar frânarea
vitezei mişcării de rotaţie a Pământului şi lungirea duratei zilei.
- În situaţiile dintre cele două poziţii ale celor trei corpuri cereşti, din
compunerea forţelor ce acţionează vor rezulta amplitudini de fux şi reflux mai
mici, minimele înregistrându-se la primul şi ultimul pătrar. Deci în 29 zile
(durata revoluţiei lunare), pentru acelaşi loc de pe suprafaţa oceanelor se vor
înregistra două momente de flux maxim în fazele de Lună nouă şi Lună plină
(maree de sizigii şi două momente în care valorile acestora vor fi minime (la
pătrare - maree de cvadratură).
Când, Luna în mişcarea sa pe orbită se va afla la perigeu (punctul cel
mai apropiat de Terra), forţa de atracţie va fi mult mai mare şi fluxul va fi cu 15
- 20% mai înalt decât cel mediu. Peste 13¾ zile se va afla la apogeu când forţa
va fi mică, iar înălţimea fluxului va scădea cu 20% (A.N. Strahler, 1973).
Când coincid sizigiile cu perigeul, iar cvadratura cu apogeul vor rezulta
mareele cu amplitudinile cele mai mari şi respectiv cele mai mici. Între aceste
momente, în fiecare zi, amplitudinea mareelor (diferenţa dintre mărimea
fluxului şi cea a refluxului) va înregistra valori care au o evoluţie în scădere
(posterior unui maxim) sau în creştere (anterior maximului).

DICŢIONAR DE TERMENI GEOGRAFICI:

- Acceleraţia gravitaţională - mărime fizică vectorială care indică forţa
de atracţie a Pământului, Lunei etc. Variază pe suprafaţa Pământului în raport
de raza şi masa acestuia. Mărimea ei pe Pământ creşte de la Ecuator - 978 cm/s2
către Poli - 983cm/s2.
- Activitate geomagnetică - evoluţie a câmpului geomagnetic,
determinată de variaţia în timp a fluxurilor de radiaţie solară; variază diurn, la
intervale de câteva zile, dar pe ansamblu se înscrie în cicluri de 1l ani.

117
 - Antemeridian - meridian din emisfera estică, opus celui din emisfera
vestică (de exemplu: meridianul de 180° şi cel de 0°).
- Apogeu - punctul cel mai depărtat al Lunii (406720 km) faţă de
Pământ, pe orbita pe care o descrie în jurul acestuia.
- Axa geomagnetică - linie care uneşte polii geomagnetici ai planetei.
- Axa Pământului - linie ce uneşte polii geografici, care trece prin
centrul planetei, fiind perpendiculară pe planul Ecuatorului şi în jurul căreia se
produce mişcarea de rotaţie.
- Coriolis (forţa) - forţa fizică rezultată în urma mişcării de rotaţie a
Pământului; prezintă importanţă în deplasarea maselor de aer şi apă care sunt
deviate către dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică.
- Coordonate geografice - valori numerice cu ajutorul cărora se
stabileşte poziţia matematică a unui punct pe sfera terestră în funcţie de un plan
de referinţă; coordonatele geografice sunt latitudinea (N şi S) şi longitudine a (E
şi V).
- Echinocţiu - punct de intersecţie a traiectoriei aparente a Soarelui cu
planul Ecuatorului terestru; în acest moment (21 martie şi 23 septembrie) ziua
este egală cu noaptea.
- Eclipsă - fenomen astronomic prin care un corp poate dispărea din
câmpul de observaţie, ca urmare a situării lui în spatele altui corp, sau a trecerii
lui prin conul de umbră al acestuia. De pe Terra se înregistrează: eclipse de
Lună şi eclipse de Soare.
- Ecliptică - orbită aparentă parcursă de Soare în jurul Pământului în
timp de un an.
- Elipsoid de referinţă - formă geometrică a Pământului, reprezentată de
o sferă omogenă, turtită, datorită mişcării de rotaţie; constituie forma de
referinţă pentru calculele geodezice şi topografice; stă la baza aprecierilor
privind dimensiunile Pământului.
- Emisferă - jumătăţi ale Globului terestru raportate la diferite planuri de
referinţă (faţă de Ecuator - emisfera nordică şi sudică; faţă de meridianul de
origine - emisfera estică şi vestică).
- Fus orar - interval de longitudine terestră de 15° în cuprinsul căruia
există aceeaşi oră legală sau locală; pe Glob există 24 de fuse orare.
- Geocentric - sistem de organizare a Universului, gândit în antichitate şi
dezvoltat de C. Ptolemeu care considera Pământul în centrul său, iar celelalte
corpuri cereşti (Luna, Soarele, planetele, stelele) aflate la distanţe diferite şi în
mişcare pe orbite concentrice.
- Geoid - model al formei Pământului, definit de suprafaţa dată de
nivelul mărilor şi oceanelor neafectată de maree, care pătrunde prin continente
şi este orizontală în orice punct de pe suprafaţa terestră dar perpendiculară pe
verticala locului.

118
 - Gravitaţie - forţa de atracţie exercitată de Pământ asupra oricărui corp
situat la suprafaţa sa sau în sfera lui de influenţă. Imprimă greutatea corpului,
circulaţia apei râurilor, reţinerea gazelor din atmosferă.
- Heliocentrism - concepţie formulată de N. Copemic (sec. XVI)
referitoare la sistemul planetar în care Soarele este centrul său, iar în jurul
acestuia sunt planete care se deplasează pe orbite eliptice.
- Linia schimbării datei - corespunde în cea mai mare măsură
meridianului de 180° care străbate Oceanul Pacific, cu excepţia orei 24, când
întreg Pământul se află la aceeaşi dată calendaristică, în rest în emisfera vestică
(la est de linia aceasta) va fi cu o zi în urmă celei estice.
- Nutaţie - reprezintă mişcarea planului Ecuatorului, de o parte şi de alta
a unei poziţii mijlocii determinată de producerea precesiei. Durata unei nutaţii
complete este de 18 ani şi 18 luni.
- Precesie - fenomen astronomic care determină producerea echinocţiilor
şi a solstiţiilor în fiecare an, cu 50'2" mai devreme decât în anul precedent.
Acest fenomen se datorează faptului că axa polilor nu rămâne paralelă cu ea
însăşi, ci descrie în decurs de 25800 ani, două conuri cu vârfurile în centrul
Pământului. Din acest motiv, poziţiile de echinocţiu şi de solstiţiu se deplasează
în sens retrograd pe orbită.
- Solstiţiu - poziţii pe care le are Pământul, în deplasarea pe orbita în
jurul Soarelui, la datele de 22 iunie şi 22 decembrie, când razele acestuia cad
perpendicular pe Tropicul Racului, respectiv Tropicul Capricornului, şi când
diferenţa dintre durata zilei şi cea a nopţii este maximă.
- Telluroid - model al formei Pământului (geoid bombat la Polul Nord şi
în zonele tropicale ale emisferei sudice şi scobit la Polul Sud şi la latitudinile
temperate din emisfera nordică).
- Tropic - paralelă situată la 23°27' latitudine nordică (T. Racului) şi
23°27' latitudine sudică (T. Capricornului).

119
 8. GEOSFERELE TERESTRE

În îndelungata evoluţie a Pământului, materia din care este alcătuit s-a

constituit în mai multe învelişuri (geosfere). Sub nivelul suprafeţei terestre se
găsesc endogeosferele iar la exterior exogeosferele (fig.40). La contactul dintre
acestea s-a individualizat Învelişul geografic care spaţial cuprinde intervalul în
care se realizează cel mai intens schimbul de materie şi energie dintre cele două
grupe.

8.1. ENDOSFERELE TERESTRE (ENDOGEOSFERE)

8.1.1. STRUCTURA INTERNĂ A PĂMÂNTULUI
De la suprafaţă spre miezul Pământului, materia din care acesta este
alcătuit nu este omogenă. Există variaţii însemnate atât sub raport fizic, cât şi
chimic. Acest lucru a determinat pe diferiţi oameni de ştiinţă (geofizicieni
îndeosebi) să-şi imagineze modele care privesc atât structura pe ansamblu, cât
şi unele diferenţieri regionale. Ele s-au bazat pe observaţii geologice directe (în
mine, foraje de la suprafaţă la adâncimi de mai mulţi kilometri, studierea
manifestării undelor seismice pentru adâncimi mari).
• În toate mode/ele, apar câteva elemente comune (fig. 41):
• structural, deasupra unui nucleu sunt mai multe învelişuri;
• din interior la exterior, materia este din ce în ce mai uşoară;
• contactul învelişurilor reprezintă suprafeţele de discontinuitate de
ordine diferite.

Fig. 40. Geosferele terestre

120
 Fig. 41. Structura internă a Pământului

Fig. 42. Structura internă a Pământului (după V. Lăzărescu)

121
 Fig. 43. Structura crustei

8.1.1.1. Modelele cele mai importante şi componentele principale ale

structurii
- Modelul seismologului german E. Wiechert (1897) Are un nucleu
(din centrul Pământului şi până la 2.900 km) şi un înveliş exterior separate de
discontinuitatea ce-i poartă numele.
- Modelele elahorate ulterior sunt mai detaliate, dar păstrează structura
generală diferenţiată pe bază petrografică, chimică şi fizică. Sunt separate un
nucleu şi mai multe învelişuri (fig. 42, 43) .
• Nucleul se află la adâncimi mai mari de 2.900 km, dincolo de
discontinuitatea Wiechert-Giittenberg. Forma acestuia nu este o sferă, ci un
elipsoid de rotaţie. O discontinuitate secundară (Lehmann), desfăşurată la 5100-
5200 km, îl împarte în două:
- Nucleul intern (între 5.200 şi 6.375 km) are materia în stare solidă care
este supusă unor presiuni ce depăşesc 3 mil. atmosfere. Este format îndeosebi
din elemente grele (fier, crom) ce dau o densitate de 12 g/cm3.
- Nucleul extern se desfăşoară la adâncimi cuprinse între 2.900 şi 5.200
km; este format din materie în stare de topitură, în care abundă elementele grele
ce-i dau o densitate de 10-12 g/cm3. În cadrul lui sunt frecvenţi curenţii de
convecţie ce asigură dezvoltarea câmpului magnetic terestru .
• Mantaua (82% din volumul şi 69% din masa Terrei) este formată din:
- Mantaua inferioară (mezosfera) care se află între 400 - 500 km şi 2900
km; este formată din: oxizi şi silicaţi de fier, nichel şi crom ce-i dau o densitate

122
de 4,5-5,3 g/cm3, În cadrul ei s-ar separa două subînvelişuri. Primul se află între
400 km şi 1.000 km, are roci parţial cristalizate; materia, este în stare vâscoasă
dar neomogenă în compoziţie, temperatura, presiunea fiind favorabilă
dezvoltării de curenţi. În cel de-al doilea subînveliş (sub 1000m) este omogen
chimic.
- Mantaua superioară (astenosferă) se află între 35-40 km şi 400 (700)
km. La partea superioară, la contactul cu scoarţa, abundă rocile ultrabazice
solidificate formând un subînveliş cu două caracteristici: prezenţa vetrelor de
magmă rezultate din supraîncălziri radioactive şi zone solide extinse. Împreună
cu scoarţa alcătuiesc litosfera.
- Astenosfera (cu sens de strat slab al mantalei) cuprinde cea mai mare
parte din mantaua superioară, având o grosime diferită, adâncimi cuprinse între
700 km şi 80-150 km. Materia este în stare de topitură magmatică fiind alcătuită
îndeosebi din silicaţi de magneziu, aluminiu, fier, calciu, potasiu de unde şi
densitatea redusă (3-3,5 g/cm3). Caracteristica dinamică principală este dată de
prezenţa curenţilor de convecţie termică ce au viteze de câţiva cm/an.
Deplasarea acestora se face sub forma celulară influenţând crearea şi
mişcarea plăcilor tectonice (fig.42) .
• Scoarţa (crusta) se află la partea superioară şi are o grosime de 8-10
km, sub oceane şi 20-80 km, în domeniul continental. Contactul cu mantaua se
face prin discontinuitatea Mohoroviăic (Moho). P. Gutenberg (1924) a separat:
- Scoarţa de tip continental (grosimea 20-80 km; densitate 2,7 g/cm3)
prezentă în alcătuirea continentelor şi a bazinelor oceanice (până la 1.500 m
adâncime). Este formată din roci sedimentare (până la 25 km grosime),
metamorfice şi eruptive (tip granitic şi tip bazaltic); între ele se află
discontinuitate locală Conrad aflată la adâncimi reduse.
- Scoarţa de tip oceanic, frecventă în bazinele oceanice la adâncimi mai
mari de 3.600 m dar şi la baza maselor continentale, acoperă peste 2/3 din
suprafaţa Pământului. Este formată din roci sedimentare cu grosime mică şi
dominant din roci bazaltice (dorsalele, fosele, platourile abisale) ce au o
grosime între 5 şi 15 km; densitatea medie este de 3 g/cm3;
- Scoarţa de tranziţie desfăşurată în bazinele oceanice, la adâncimi de
1500-3600 m, constituie o îmbinare a celor două tipuri principale (fig. 43).
• În alcătuirea scoarţei intră trei grupe de roci.
- Rocile sedimentare care au provenit, în cea mai mare parte, din
dezmembrarea fizică şi chimică a rocilor eruptive şi metamorfice. Se adaugă
rocile de natură organică sau de precipitare chimică. Grosimea sedimentarului
este diferită de la foarte subţire pe scuturile vechi precambriene şi paleozoice, la
valori de 10-20 km în sistemele muntoase neozoice. Pe ansamblul Terrei, rocile
sedimentare ocupă cea 75% din suprafaţa uscatului.

123
 - Rocile granitice formează masa principală a domeniului continental
reprezentând aproape 25% din acesta. Are grosimi deosebite (10-15 km în
platformele precambriene şi 30-40 km în baza sistemelor muntoase mezozoice
şi neozoice). În sectoarele unde eroziunea a îndepărtat sedimentarul, pătura
granitică apare la zi. Acolo unde există sedimentar, contactul cu ea se realizează
prin suprafeţele de eroziune. În alcătuirea ei intră roci din familia granitului
(granit, granodiorit, riolit). Predominarea silicaţilor de aluminiu a determinat şi
numele de Sai sau Sial.
- Rocile bazaltice formează cea mai mare parte a scoarţei domeniului
oceanic dar sunt prezente şi în cel continental.
Deci, scoarţa în cele două domenii (continental, oceanic) are nu numai
structură diferită, dar şi grosimi variate. În domeniul continental, ea se dezvoltă
mult deasupra nivelului mării, dar coboară mult şi spre astenosferă, înregistrând
o dublă convexitate.
Diferenţa în alcătuirea pe verticală face ca în acest domeniu, densitatea
să crească de la 1,5 g/cm3 (la suprafaţă) la 3 g/cm3 (în adânc unde
precumpănesc rocile ultrabazice).
• Litosfera reprezintă scoarţa şi partea superioară aproape solidă a
mantalei şi are o grosime de 75-80 km sub oceane şi până la 150 km în spaţiul
continental.

8.1.2. TECTONOSFERA ŞI FORMELE DE MIŞCARE A

MATERIEI ÎN CADRUL EI; CONSECINŢELE GEOGRAFICE

8.1.2.1. Tectonosfera
Tectonosfera este învelişul în care apar şi se desfăşoară mişcările
tectonice ce au importanţă deosebită mai ales în crearea marilor forme de relief
ale Pământului (continente, bazine oceanice, catene de munţi). În cadrul ei, se
produce mişcarea generală a materiei înglobată în mari circuite de convecţie şi
mişcări cu caracter regional ce provoacă cutări, coborâri, magmatism.
Curenţii de convecţie şi importanţa lor pentru reliefosferă
• Materia în astenosferă este topitură de silicaţi (Al, Mg, Fe), cu o
temperatură de peste 10000 în bază şi cea 450-500° C la contactul cu scoarţa şi
o densitate înjur de 3,5 g/cm3 la bază şi de cca 2,5 g/cm3, la partea superioară; în
acelaşi sens scade şi presiunea.Ca urmare, în cadrul acestui înveliş, materia se
deplasează sub forma unor curenţi care se înscriu în circuite largi numite celule
de convecţie.
Există mai multe circuite principale în cadrul cărora se identifică ramuri
(fluxuri) ascendente şi descendente. Faţă de scoarţă, fluxurile vor exercita trei
acţiuni: de izbire în dreptul curenţilor ascendenţi, de antrenare spre interior la
curenţii descendenţi şi de deplasare laterală între cele două situaţii care vor

124
genera în principal fragmentarea scoarţei în plăci cu dimensiuni şi dinamică
variate.
• Rifturile rezultă în zonele de izbire, unde, mai întâi se produce o
"erodare" a scoarţei prin topire ce duce la o subţiere a ei, urmată de ruptură. Ca
urmare, riftul reprezintă o despicătură profundă a scoarţei prin care materia din
astenosferă iese la suprafaţă. Rifturile apar atât în sectoarele de scoarţă
continentală (riftul african), cât şi în cele de scoarţă oceanică (pacific, atlantic,
etc.). În zonele de rift se produc:
- consolidări ale topiturii pe marginea lui;
- acumularea de material bazaltic pe scoarţă sub forma unor dorsale;
- vulcanism creator de aparate submerse sau emerse (insule);
- seisme frecvente cu intensitate medie;
- creşterea continuă a fundului oceanic (expansiune).
Concluzie. Pentru învelişul geografic, evoluţia riftului împinge spre trei
lucruri: naşterea depresiunilor oceanice, formarea de lanţuri de munţi şi platouri
vulcanice, expulzarea în atmosferă şi în apa oceanelor a unor însemnate
cantităţi de gaze, cenuşă etc .
• Zonele de subducţie sunt generate în scoarţă de fluxurile de materie ale
celulelor de convecţie (au sens descendent). Aici, rezultă rupturi profunde în
scoarţă care sunt înclinate (plan Benioff). Curenţii descendenţi antrenează placa
mai grea care coboară în astenosferă unde se topeşte (se consumă). Tot aici se
înregistrează vulcanism şi seisme frecvente şi cu intensitate mare.
Principalele schimbări la nivelul Învelişului geografic sunt:
- naşterea de insule şi lanţuri muntoase vulcanice;
- munţi de încreţire prin cutare a rocilor (îndeosebi sedimentarea) ce
aparţin plăcii uşoare care este ridicată;
- expulzarea de gaze, pulberi, lave;
Între cele două tipuri de fracturi, scoarţa este reprezentată de blocuri cu
dimensiuni, alcătuire, mobilitate şi grad de afundare diferit în astenosferă
(plăcile tectonice). Deplasarea acestora este determinată şi de curenţii paraleli
cu contactul scoarţă/astenosferă care fac legătura dintre ramurile ascendentă şi
descendentă în cadrul celulelor de convecţie. Mişcarea se înregistrează de la
zonele de rift către cele de subducţie.

Mişcările orogenetice şi importanţa lor pentru reliefosferă

Sunt numite şi mişcări de cutare, rupturale, structogenetice. Se
realizează în cadrul unor lungi etape (zeci de milioane de ani) în zonele de
subsidenţă a plăcilor.
Presiunile enorme generate aici de coborârea plăcii grele asupra
formaţiunilor de la contactul cu cea uşoară determină metamorfism, fracturi,
cutări ce dau structuri geologice diferite (de la cute simple până la şariaje),

125
lanţuri muntoase care se înalţă dar şi apariţia unor depresiuni tectonice
secundare numite avanfose (se acumulează depozite de molasă), aparate
vulcanice alcătuite din andezite.
Consecinţele acestor mişcări pentru relief sunt legate:
- apariţia celor mai însemnate lanţuri de munţi de cutare şi de munţi şi
platouri vulcanice;
- modificarea raportului bazine oceanice - suprafeţe continentale;
- introducerea în atmosferă a produselor gazoase şi pulverulente legate
de efuziunile vulcanice şi de aici unele modificări de natură climatică
(atmosfera devine opacă iar radiaţia solară scade) cu consecinţe în evoluţia
regională sau globală a unor specii de animale sau plante.
Mişcările verticale ale scoarţei şi consecinţele lor pentru relief
• Sunt deplasări lente care coboară sau ridică părţi ale continentelor
(munţi, platouri, câmpii etc.) sau ale domeniului submarin. Au fost numite de
Gilbert (1890) mişcări epirogenetice, de către Belousov (1948) mişcări
oscilatorii iar de C. Dinu (1985) mişcări epirogenetice (pozitive) născătoare de
continente, de uscat şi mişcări talasogenetice (negative) ce favorizează
extinderea spaţiului marin (prin acoperirea regiunilor joase de câmpie).
• Mişcările verticale ale unor sectoare ale scoarţei sunt generate de:
- Mişcarea plăcilor - de depărtare în sectoarele de rift şi de apropiere în
cele de subducţie, procese determinate de direcţiile curenţilor de convecţie.
Astfel, în domeniul oceanic, se produc mai întâi dezvoltarea şi ridicarea dorsalei
la 1000-5000 m ca efect al dilatării termice a scoarţei şi al proceselor
magmatice în zona riftului; pe flancurile dorsalelor crusta oceanică suferă
coborâri datorită pierderii căldurii şi a creşterii densităţii.
În zonele de subducţie, unde are loc ciocnirea plăcilor se realizează
consumarea lor prin coborârea în astenosferă a plăcii grele şi îngroşarea şi
ridicarea celei uşoare. Aici se produc mişcări orogenetice însoţite de ridicări
active ce impun lanţuri de munţi dar şi coborâri regionale creatoare de
depresiuni tectonice. Producerea lor în aceste arii labile ale scoarţei unde se
consumă importante energii tectonice va determina numeroase impulsuri
laterale spre regiunile vecine unele devenite rigide (platforme, scuturi). Aici se
vor produce falieri urmate de mişcări de ridicare sau de coborâre pe spaţii
variabile care vor genera reliefuri pozitive (podişuri, munţi, câmpii prin
exondarea unor porţiuni de şelf) sau negative (depresiuni).
- Mişcări pe verticală ale unor porţiuni mai mari sau mai mici din
continente pot fi determinate de ruperea echilibrului izostatic al acestora prin
acţiunea a diferiţi factori externi. Astfel, coborârea lor se înfăptuieşte prin
supraîncărcare (dezvoltarea unor calote glaciare, acumularea de depozite
sedimentare însemnate provenite din erodarea unor lanţuri montane vecine), iar
ridicarea prin eliminarea acestora (topirea calotelor glaciare, erodarea completă

126
a spaţiului muntos). Astfel de mişcări sunt cunoscute sub numele de mişcări
izostatice.
Consecinţele manifestării mişcărilor tectonice pentru mediul geografic
sunt:
- modificarea poziţiei liniei de ţărm;
- extinderea suprafeţelor de uscat (regresiune marină) în detrimentul
platformei litorale;
- micşorarea uscatului prin înaintarea mării (transgresiune marină) peste
câmpiile litorale;
- ridicări ale unor unităţi de relief (nordul Carpaţilor Orientali se înalţă
cu 5-6 mm/an);
- coborâri ale unor subunităţi de câmpie sau depresiuni (în Câmpia
Română, în unele sectoare se produc lăsări cu o intensitate de 1-2 mm/an).
Mişcările materiei magmatice
• Materia în stare de topitură se află în astenosferă, dar şi în unele
"cuptoare" din scoarţă (provine fie prin ascensiunea topiturii din astenosferă
prin crăpături din scoarţă, fie datorită unor supraîncălziri locale determinate de
descompuneri radioactive).
Ea poate ajunge pe suprafaţa terestră unde, creează platouri vulcanice
(lave fluide bazaltice) sau munţi vulcanici (lave precumpănitor acide, vâscoase),
dar se poate consolida în scoarţă creând corpuri plutonice (batolite, lacolite).
• Deplasarea topiturilor se face în condiţiile în care presiune a (produsă
tectonic sau tennic) la care sunt supuse creşte rapid sau se creează diferenţe de
densitate. Materia va circula în scoarţă prin crăpături ce pot avea o desfăşurare
verticală, variat înclinată sau orizontală (pe planurile de discordanţă, mai ales pe
cele aflate între masele de roci cristaline şi cele sedimentare). În afară de rifturi
celelalte crăpături care ajung la suprafaţă pornesc din cuptoarele magmatice de
proporţii, au poziţie frecvent verticală şi i-au naştere în locurile în care
presiunea exercitată de topitură din cuptor şi de gazele asociate depăşeşte
rezistenţa rocilor de deasupra. Rocile din vecinătatea acestor cuptoare suferă
transformări profunde (metamorfism de contact).
• Consecinţele circulaţiei materiei topite sunt multiple iar rezultatele pot
fi:
- corpurile plutonice înconjurate de arealele metamorfozate care adesea,
reprezintă rădăcina unor masive muntoase. Prin îndepărtarea rocilor
acoperitoare de către eroziune, ele sunt scoase la zi dezvoltând forme de relief
pozitive, cu înfăţişare de cupolă (în Munţii Măcin).
- formele de relief create prin acumularea materiei topite la suprafaţă
(vulcani, platouri vulcanice) şi ale unor caracteristici sunt legate de volumul
expulzat, de tipul de lavă şi de tipul de erupţie.

127
 - atât în fazele de activitate intensă (sunt aduse lave, gaze, produse
solide), cât şi ulterior ca manifestări post-vulcanice (efuziuni de gaze, ape
termale) se produc modificări ale diverselor elemente ale componenţilor
geografici (compoziţia atmosferei, chimismul apelor etc.).

Mişcările seismice (cutremurele)

• Sunt rezultatul descătuşării brusce a energiei seismice în sectoarele
labile ale scoarţei aflate la diferite adâncimi. Cele mai însemnate areale se află
în zonele de rift, în cele de subsidenţă şi în lungul altor fracturi profunde din
scoarţă.
Deplasarea blocurilor, plăcilor care sunt în contact cu aceste blocuri se
face lent dar suficient pentru a genera energie care se cumulează. În momentele
când mărimea ei este foarte însemnată se ajunge la depăşirea limitei de
rezistenţă, la ruperea echilibrului dintre blocuri şi producerea de unde seismice.
Undele se transmit mai întâi din adâncul scoarţei (hipocentru), către
suprafaţa terestră unde din punctul cu valoare maximă ( epicentru) se propagă la
distanţe variate.
Local seismele mai pot fi provocate şi de alte cauze (prăbuşirea unor
mine, saline, explozii subterane de natură diferită etc.).
• Consecinţele manifestării cutremurelor sunt diverse, au caracter local
provocând frecvent pierderi materiale şi de vieţi omeneşti însemnate.
Între acestea sunt:
- crearea de fracturi în scoarţă cu dimensiuni variabile;
- declanşarea de prăbuşiri, alunecări de teren;
- distrugeri importante în spaţiile locuite, pierderi de vieţi umane;
- declanşarea unor mişcări de proporţii ale masei de apă din mări şi
oceane (tsunami).

8.2. EXOSFERELE (EXOGEOSFERE. ÎNVELIŞURILE

EXTERNE ALE PĂMÂNTULUI)

Pe scoarţă se află atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera şi în

ultimele decenii s-a conturat şi se impune sociosfera legată de ansamblul
relaţiilor şi implicaţiilor tot mai profunde şi mai complexe, pe care le determină
omul şi civilizaţiile umane asupra mediului natural. Toate acestea se găsesc în
strânsă corelaţie cu o geosferă a reliefului (reliefosfera) care s-a individualizat
la nivelul superior al scoarţei, componentele sale fiind strâns legate de mişcarea
materiei în scoarţă, dar şi de interacţiune a cu factorii din exosfere constituind
liantul dintre acestea.

128
 8.2.1. RELIEFOSFERA

8.2.1.1.Definire
Reliefosfera este o parte a Învelişului natural geografic ce cuprinde
relieful Pământului. Se mai folosesc şi noţiunile de sfera reliefului, morfosferă,
geomorfosferă
În cadrul Învelişului natural geografic, reliefosfera ocupă poziţia bazală,
pe ea se sprijină, dar şi se interferează (pe adâncimi diferite) cu atmosfera,
hidrosfera, biosfera, pedosfera şi sociosfera. La nivelul ei se înregistrează cele
mai importante schimburi de substanţă şi energie ale Învelişului natural
geografic cu unele din învelişurile interne ale Pământului (îndeosebi
astenosfera).
În acest spaţiu, au loc procese prin acţiunea cărora rezultă forme de
relief de ordin inferior ce pot fi socotite detalii pe ansamblul celor create de
tectonică. Dacă local sau regional acestea au însemnătate, la scară globală
importantă
este acţiunea generalizatoare a lor şi anume aceea de nivelare a reliefului
tectonic (aplatizarea formelor pozitive şi umplere a cu materiale a celor
negative).

8.2.1.2. Limitele reliefosferei

- Limita exterioară este dată de suprafaţa terestră numită şi suprafaţa
fizică a Pământului (dă conturul reliefului) care este supusă intens modificării
prin procese impuse de acţiunea agenţilor modelatori externi (nivelează) şi
interni (creează denivelări).
- Limita inferioară este discutabilă. În unele lucrări este fixată la baza
scoarţei terestre invocându-se ca argument alcătuirea, structura şi limita
inferioară a acţiunii proceselor tectonice generatoare de relief. În altele ea este
plasată doar la câteva sute de metri. Realitatea este că referindu-ne strict la
relief, trebuie găsită acea limită inferioară la care se generează relief sub
acţiunea factorilor tectonici.
Legat de această acţiune prezintă importanţă trei lucruri:
- scoarţa, în alcătuirea căreia intră trei pături diferite ca alcătuire şi
grosime, este fragmentată în şase plăci majore şi multe altele cu dimensiuni mai
mici şi formă diferită;
- în astenosferă, în care plăcile se afundă diferit, se manifestă curenţii de
convecţie care sunt impuşi nu numai de circuitul materiei vâscoase din aceasta,
dar şi de antrenarea (mişcarea) plăcilor în sensuri diferite;
- contactele dintre plăci (prin specificul dinamic şi în generarea
reliefului) sunt de două tipuri - rift şi subducţie. Ceea ce le este comun acestora
sunt dezvoltarea pe verticală (străpung în întregime scoarţa) şi, în al doilea rând,

129
poziţia lor în dreptul zonelor de întâlnire a curenţilor de convecţie din marile
circuite din astenosferă. Le diferenţiază însă specificul dinamicii materiei din
cadrul lor şi de aici modul de generare a reliefului.
În zonele de rift, materia circulă ascendent ieşind la suprafaţa scoarţei.
Prin consolidarea ei pe marginile plăcilor, acestea se îndepărtează şi totodată se
extind, dar cu materie bazaltică. Tensiunile care rezultă aici duc la îngrămădirea
materiei şi la formarea de lanţuri muntoase ( dorsale) separate de şanţuri adânci
paralele cu riftul sau transversale pe el - falii transformante.
Deci, riftul reprezintă nu numai o zonă labilă, ci şi o importantă arie de
creare a reliefului impusă de factorul endogen; limita inferioară a acţiunii
acestuia este aproape la contactul scoarţei cu astenosfera .
• Zonele de subducţie se dispun la contactul plăcilor unde acestea se
ciocnesc. Placa mai grea (oceanică, cu încărcătură bazaltică) coboară sub cea
uşoară (continentală, cu încărcătură sedimentară) pe un plan de contact
(Benioff) care are o înclinare mare (65°), ajungând în astenosferă, unde se
transformă în topitură. La partea superioară, pe placa uşoară se acumulează
imense cantităţi de materiale aduse din spaţiul continental. Ciocnirea plăcilor
însoţită de descendenţa celei grele facilitează procese de cutare, metamorfozare
a rocilor, strivire a imensului volum de materiale acumulate care va fi treptat
înălţat şi dispus ca şiruri de munţi separate de culoare tectonice de tipul foselor.
Deci, al doilea sector important în crearea reliefului, îl reprezintă ariile de
subducţie. Aici forţele tectonice generatoare de relief se află la adâncimi diferite
(în fazele de subsidenţă activă limita este aproape de contactul cu astenosfera
pentru ca în toate fazele ulterioare de evoluţie ale mişcărilor tectonice, poziţia
să fie tot mai sus).
De-o parte şi de alta celor două zone active există plăcile cu alcătuire
diferită. Pe măsura depărtării de zonele de rift sau de subducţie, rigiditatea tot
mai accentuată a plăcilor va diminua posibilitatea intervenţiei factorului
endogen în crearea de reliefuri. Excepţie fac ariile unde apariţia unor sisteme de
fracturi locale sau regionale profunde poate duce la individualizarea unui
reliefîn blocuri (horsturi, grabene) sau a unor vulcani izolaţi sau grupaţi. Deci,
între rifturi şi ariile de subducţie, limita reliefosferei se va afla aproape de limita
superioară a scoarţei (maijoasă în ariile cu fracturi şi mai ales în cele cu caracter
subsident).
Concluzie: limita inferioară a reliefosferei corespunde unei suprafeţe cu
desfăşurare neunifonnă ce are o poziţie coborâtă în dreptul rifturilor şi zonelor
de subducţie dar este aproape de partea superioară a scoarţei în rest. Ca urmare,
în reliefosferă, se include doar o parte a scoarţei.

130
 8.2.1.3. Alcătuirea reliefosferei
La scara 1: 1.000.000, Pământul ar putea fi comparat cu o sferă cu
diametrul de 12,75 m, iar conturul reliefului de la Chomolungma (8848m) până
la fosa Marianelor (11.022 m) s-ar înscrie pe o diferenţă de nivel de cca 1,8 cm;
adâncimea maximă în zonele de rift ale reliefosferei ar atinge cea 8-9 cm. La o
astfel de scară ies în evidenţă numai macro formele. Însă, relieful este alcătuit
dintr-un număr foarte mare de forme care pot fi împărţite în diferite grupări
după criterii deosebite (mărime, geneză, structură, stadiu de evoluţie) ce impun
o ierarhizare a lor.
- Macroformele
Sunt cele mai mari forme ce pot fi separate la nivelul planetei:
continentele şi bazinele oceanice. De aici şi numele deforme planetare sau
forme de ordinul I. Au rezultat în etape de sute de milioane de ani prin evoluţia
complexă a plăcilor, mecanismul genetic fiind impus de factorii interni şi de
legile ce determină dinamica materiei în scoarţă .
• Continentele reprezintă macroforme pozitive înconjurate total sau în
cea mai mare parte de apele bazinelor marine şi oceanice. Alcătuiesc cca 29%
din suprafaţa terestră fiind concentrate îndeosebi în emisfera nordică (39,4%
faţă de cea sudică 19%). Uneori se separă şi o Emisferă continentală în care
uscatul ar reprezenta 47,4% şi o Emisferă oceanică cu uscat în proporţie de
numai 10,6%.
- Hipsometric, din cele 29%, aproape 70% reprezintă forme de relief cu
înălţime între 0 şi 1000 m, 23,7% între 1000 m şi 3000 m, 3,5% între 3000 m şi
4000 şi numai 1,8 la altitudini ce depăşesc 4000 m. Altitudinea medie a
uscatului este de 875 m.

Tabelul 5. Principalele date morfometrice ale continentelor

Continentul Suprafaţa Înălţimea Înălţimea maximă (m)
mil.Km2 % medie (m)
Asia 44,4 30 960 8848 - Chomolungma (Everest)
Africa 29,8 20,1 750 6010 - Kilimandjaro
America de Nord 24,4 16,5 720 6187 - Mc. Kinley
America de Sud 17,8 21,1 590 6960 - Aconcagua
Antarctica 12,5 8,5 2200 5140 - Winson Massif
Europa 10 6,8 340 4807 - Mont Blanc
Australia şi Oceania 8,9 6 340 5029 - Puncak Jaya (Noua Guinee)

• Bazinele oceanice împreună cu mările continentale ocupă 71 % din

suprafaţa terestră. Sunt forme de relief negative, acoperite de apă. Cea mai mare

131
parte a lor se suprapune peste sectoare din scoarţă, alcătuite din pătură
bazaltică. Pe verticală până la - 1000 m, se află 8,5% din suprafaţa bazinelor,
între - 1000 şi - 3000 m se desfăşoară 7,8% între 3000 m şi - 4000 m cea
14,7%, pentru ca fundul bazinelor, desfăşurat între - 4000 m şi - 6000 m, să
constituie 40%. Foselor oceanice (la adâncimi ce depăşesc - 6000 m) le revine
cea 1 %. Adâncimea medie a bazinelor oceanice este de 3790 m.

Tabelul 6. Bazinele oceanice - caracteristici morfometrice

Oceanul Suprafaţa % Adâncimea Adâncimea maximă (m)
Mil.km2 medie (m)
Pacific 179,24 49 4282 11022 Groapa Marianelor
Atlantic 92,02 25,4 3926 8492 Groapa Meteor
Indian 76,16 4,1 3960 7450 Groapa Jawei
Arctic 14,91 4,1 1500 5449 Groapa Spitzbergen

- Mezoformele
În domeniul macrofonnelor s-au individualizat în timp geologic (zeci şi
sute de milioane de ani), sub acţiunea factorilor tectonici, o grupă de reliefuri cu
dimensiuni mai reduse (ordinul II) care prezintă anumite trăsături impuse de
unităţile structurale în care au luat naştere (orogen, platformă).
- În domeniul continental se pot separa:
• Lanţuri muntoase ce reprezintă sisteme de munţi individualizate în
lungul unor foste depresiuni tectonice pe parcursul a mai multor zeci sau sute de
milioane de ani (caledonidele, din nord-vestul Europei, au rezultat în prima
parte a Paleozoicului; hercinidele, din centrul Europei, s-au format în a doua
parte a Paleozoicului; alpinidele, ce dau cele mai impunătoare sisteme de munţi
înalţi, au apărut în mai multe faze tectonogenetice, începând de la finele
Mezozoicului până în Neogen). Au lungimi de sute sau mii de kilometri
(Cordiliera nord-americană peste 8000 km, Anzii peste 7000 km, Urali 2500
km, Himalaya 2400 km, Carpaţii 1300 km, Alpii 1200 km etc.), înălţimi
variabile în funcţie de vechime (în sistemul lanţurilor alpine se întâlnesc cele
mai mari înălţimi planetare (nouă vârfuri cu peste 8000 m în Himalaya, între
care Chomolungma cu 8848 m; 17 vârfuri cu peste 6000 m în Anzi, între care
Aconcagua cu 6960m; două vârfuri la peste 6000m în Cordilieri între care Mc.
Kinley 6187 m; în Europa zece vârfuri ce depăşesc 4000 m, cel mai înalt fiind
Mont-Blanc cu 4807 m; în Africa sunt trei vârfuri la peste 5000 m în
Kilimandjaro cu 6010 m, Kenya cu 5199 m şi Ruwenzori cu 5119; în Australia
cel mai înalt vârf Kosciusko are 2230 m).
- Caracteristicile esenţiale sunt: înălţimi ce depăşesc frecvent 1000 m,
văi principale cu adâncimi de peste 500 m ce separă culmi înguste, creste cu

132
versanţi povârniţi alcătuiţi din roci diferite în funcţie de vechimea munţilor
(predomină cele cristaline şi eruptive vechi la munţii din Paleozoic şi cele
sedimentare şi cristaline la lanţurile alpine).
- Se pot clasifica după criterii diferite:
• după altitudine sunt lanţuri cu:
- munţi joşi cu înălţimi sub 1000 m (M. Oaş);
- munţi cu înălţime medie de 1000-2000 m (M. Apuseni).
- munţi înalţi la 2000-4000 m (M. Alpi);
- munţi foarte înalţi peste 4000 m (M. Himalaya);
• după geneză sunt lanţuri cu:
- munţi de cutare (marea majoritate a lanţurilor muntoase alpine);
- munţi bloc sunt munţii de cutare vechi, care au fost erodaţi,
fragmentaţi tectonic în blocuri ce-au suferit înălţări (M. Pădurea Neagră);
- munţi vulcanici care au rezultat prin erupţii pe anumite aliniamente
(M. Călimani);
• după vârstă sunt:
- munţi foarte vechi, unii reînălţaţi, caledonici (Alpii Scandinaviei);
- munţi vechi hercinici (Urali, M. Vosgi);
- munţi tineri alpini (Alpii, Carpaţii, Caucaz, Himalaya etc.
• Masivele muntoase sunt prezente în ariile lanţurilor de munţi vechi şi
foarte vechi (frecvent în zona hercinidelor) ce au fost peneplenaţi şi fragmentaţi
în blocuri şi care ulterior au suferit ridicări pe mai multe sute de metri.
Fizionomia acestora se caracterizează prin: poduri interfluviale largi, netede
(resturi de peneplenă) separate de văi înguste cu versanţi povâmiţi, datoraţi
rocilor dure. Sunt tipice în Africa de Nord, Masivul Central Francez, Podişul
Armorican, Boemia.
• Podişurile se caracterizează prin poduri interfluviale netede şi foarte
largi. Văile care le separă sunt adânci (peste 100 m) şi au versanţi cu pantă
accentuată. Pot fi întâlnite la orice altitudine.
Se disting mai multe tipuri (Gr. Posea, 1986):
• după structură:
- podişuri în regiunile cu structură tabulară (Pod. Colorado, Pod.
Dobrogei de Sud);
- podişuri în regiunile cu structură monoclinală (Pod. Moldovei); în
cazul lor stratul superior este alcătuit din roci rezistente la eroziune; au
desfăşurare largă podurile interfluviale (platouri):
• după geneză:
- podişuri de eroziune care se întâlnesc în regiunile peneplenate şi
ridicate (Pod. Casimcei);
- podişuri de acumulare care corespund unor câmpii piemontane ridicate
(Pod. Getic);

133
 • după altitudine:
- podişuri înalte aflate la peste 1000 m altitudine (Pod. Pamir);
- podişuri medii la altitudine de 300-1000 m (Pod. Someşan);
- podişuri joase cu înălţime mică sub 300 m (Pod. Dobrogei de Sud);
• după poziţie, în raport cu lanţurile muntoase:
- podişuri intramontane (Pod. Transilvaniei);
- podişuri extramontane (Pod. Moldovei);
• după vârstă sunt:
- podişuri vechi (Podişul Casmicei);
- podişuri recente (Pod. Getic, Pod. Lipovei);
• după alcătuirea geologică sunt:
- podişuri din roci sedimentare (Pod. Getic);
- podişuri din roci vulcanice (Pod. Decan);
- podişuri din roci cristaline (Pod. Casmicei).
Dealurile reprezintă un relief la altitudini de 300-1000 m, mult mai
fragmentat decât podişurile în care văile sunt mult mai numeroase şi, ca urmare,
suprafeţele de versant au o pondere foarte ridicată. Frecvent, rezultă prin
fragmentarea fie a unei regiuni muntoase nu prea înalte, fie a unui podiş. Se pot
separa mai multe tipuri având în vedere criterii genetice, evolutive, înălţime.
• după geneză:
- dealuri rezultate prin procese de cutare şi ridicare (Subcarpaţii);
- dealuri rezultate prin bombare diapiră (unele dealuri subcarpatice de la
contactul cu Câmpia Română);
- dealuri formate din fragmentarea unei regiuni de podiş (cea mai mare
parte din Transilvania);
• după altitudine sunt:
- dealuri joase la altitudine de 200-400 m (Dealurile de Vest);
- dealurile mijlocii la 400-600 m (Dealurile Târnavelor);
- dealurile înalte la peste 600 m (o parte din Subcarpaţi).
• după alcătuirea petrografică se pot separa:
- măguri vulcanice (Şimleu),
- măguri cristaline (Codrului),
- dealuri sedimentare (cele mai multe).
• Câmpiile reprezintă forme de relief majore la altitudini joase (sub 300
m) şi cărora le sunt specifice netezimea şi dimensiunile mari ale podurilor
interfluviale (numite câmpuri), densitate mică a văilor ce au adâncime redusă
Rezultă prin procese de acumulare (marea majoritate) sau de eroziune.
Genetic se separă:
• Câmpiile de acumulare cu subtipurile:
- Câmpii piemontane rezultate din îngemânarea unor conuri aluviale
mari (de exemplu, Câmpia Ploieşti);

134
 - Câmpii de glacis apar la contactul cu dealurile (la marginea
Subcarpaţilor Curburii) sau chiar la marginea munţilor (vestul M. Zarandului)
prin acumulări coluvioproluviale sub formă de pânze suprapuse;
- Câmpii de terase formate dintr-un sistem de terase rezultate prin
eroziune într-o regiune de câmpie înaltă (exemplu, Câmpia Piteşti, Câmpia
Tecuciului);
- Câmpii fluvio-lacustre rezultate prin colmatarea unor lacuri; au numele
şi de câmpie tabulară (de exemplu, Bărăganul Central);
- Câmpii de subsidenţă s-au format în regiuni ce suferă o lăsare
continuă. Sunt câmpii netede, mlăştinoase, cu pânză freatică aproape de
suprafaţă, unde revărsările şi inundaţiile au frecvenţă mare (câmpiile Titu,
Gherghiţa, Siretului);
- Câmpii de divagare sunt câmpii netede, unde procesul de acumulare
este foarte bogat datorită debitului solid ridicat al râurilor; acumularea este
însoţită de schimbarea frecventă a poziţiei albiilor;
- Câmpii de nivel la bază - au rezultat prin acumulări bogate de
materiale fine în zonele de vărsare ale fluviilor în mare. Se dezvoltă repede
când platforma litorală este largă, adâncirnile sunt mici, debitul solid al fluviilor
este bogat, nu se produc maree sau ţărmul se află în uşoară ridicare. Sunt
netede, pe ele se păstrează albii părăsite în urma unor frecvente divagări. (ex.
Câmpiile din estul Chinei, în nordul M. Caspice, în jurul lacurilor Aral, Ciad);
- Câmpiile glaciare şi fluvioglaciare (sandrele) se nasc la marginile
calotelor glaciare din materiale cărate de torenţii subglaciari. Prin topirea masei
de gheaţă rămâne un relief de acumulare, cu numeroase denivelări formate din
morene şi conuri de nisip dezvoltate de torenţii subglaciari;
- Câmpiile eoliene sunt câmpii cu mari acumulări de nisip transportat de
vânt. Prezintă un relief format din dune şi microdepresiuni ce cunosc o
dinamică activă. Se întâlnesc în regiunile deşertice şi semideşertice din Libia,
Peninsula Arabia, Asia Centrală;
- Câmpiile de loess sunt regiuni joase netede pe care au fost acumulate
loess şi depozite leossoide pe grosimi mari (de exemplu, estul Chinei);
• Câmpiile de eroziune au rezultat prin erodarea în sute de milioane de
ani a unor masive muntoase. Ca urmare, au caracter de câmpii finale (la finele
unei evoluţii de durată); sunt uşor denivelate, au martori de eroziune
(inselberguri); sunt cunoscute sub numele de peneplene (evoluţie în climat
temperat) şi pediplene (evoluţie sub climat arid). Amândouă se referă la spaţii
foarte largi.
• Câmpiile litorale au caracter mixt (erozivo-acumulativ), fiind
platforme litorale ridicate neotectonic.

135
 - Formele de relief în bazinele oceanice. Sunt mai puţin variate în
raport cu cele continentale, dar au dimensiuni foarte mari.
• Platforma continentală (şelf, prispa continentală) se desfăşoară la
marginea bazinelor oceanice şi marine, la contactul cu uscatul. Are o cădere în
general lină (pantă medie de 0°17') până la 180-200 m adâncime (în situaţii
extreme până la peste 500 m). Ocupă cca 10,9% din suprafaţa terestră,
înregistrând o adâncime medie de 133 m şi o lăţime medie în jur de 75 km. Are
un microrelief variat cu forme pozitive (de acumulare - cordoane de nisip) şi
negative (de eroziune - foste văi pe câmpii litorale care au fost acoperite de
mare). Este acoperită în cea mai mare parte de sedimente provenite din
transportul solid al fluviilor şi gheţarilor, din erodarea falezelor, sau din
resturile vieţuitoarelor oceanice (cochilii, scheletul unor animale). Cele mai
mari sunt legate de acoperirea de către apele mărilor a câmpiilor litorale unde s-
au produs transgresiuni datorate fie înregistrării de mişcări epirogenetice
negative, fie ridicării nivelului oceanic general (eustatism pozitiv în
postglaciar).
• Taluzul continental (povârnişul continental) se desfăşoară de la o
adâncime de 200 m la - 2000 m (uneori - 4000 m) pe o lungime de mai mulţi
kilometri şi cu o pantă ce variază de la 2-6 ° la 15-20°. Reprezintă 23% din
suprafaţa Oceanului Planetar. Structural, corespunde sectorului de trecere de la
domeniul continental la cel oceanic marcat frecvent de accidente tectonice
(falii, flexuri). Are un microrelief variat ce pune în evidenţă numeroase
neregularităţi. Pe el se dezvoltă canioane submarine create de curenţii de
turbiditate. La baza lui este glacisul (piemontul) oceanic ce face legătura cu
fundul oceanelor. A rezultat din acumularea materialelor transportate de
curenţii din canioanele submarine.
• Platourile submarine sunt regiuni relativ plane la adâncimi de minus
3000 ... - 4000 m ce domină sectoarele abisale prin pante accentuate; sunt
alcătuite din materie bazaltică consolidată. În cadrul său sunt:
- câmpiile abisale (regiuni joase ale oceanelor, la adâncimi sub 4000 m);
- dorsalele submarine (au o lungime ce depăşesc 80000 km). Au la
mijloc rifturi, cu lăţimi de 20-80 km care constituie sectorul cel mai coborât al
dorsalei şi prin care topitura bazaltică din astenosferă ajunge în oceane. Lateral
riftului sunt şiruri aproape paralele de munţi submarini rezultaţi din
consolidarea materiei topite ieşite din acesta. Au înălţimi de câteva mii de metri
dar unele vârfuri ajung la suprafaţă (insule).
• Fosele abisale (gropi abisale) reprezintă 1% din suprafaţa terestră;
corespund sectoarelor cu adâncimi foarte mari înscrise frecvent în areale de
subducţie a plăcilor. Au formă arcuită, lungimi de mii de kilometri, adâncimi de
peste 6000m (Mariane - 1l022m, Tonga - 10882m, Japoniei - 10554m,

136
Kurilelor - 10542m, Filipinelor - 10497m, Kermandek - 10047m etc.),
vulcanism intens (dă lanţuri de insule) şi o seismicitate accentuată.

- Curba hipsometrică a Pământului

Toate aceste forme majore planetare se înscriu ca trepte evidente în
ansamblul unei reprezentări grafice din analiza căreia rezultă că:
- cea mai mare parte a continentelor (cea 75%) au înălţimi sub 1 000 m;
precumpănesc câmpiile şi regiunile de dealuri şi podiş;
- lanţurile muntoase cu altitudini mai mari de 1 000 m reprezintă fâşii
disparate, în ansamblul reliefului continentelor;
- cea mai mare parte din bazinele oceanice (75%) se desfăşoară la
adâncimi de 3000 - 6000 m; gropile abisale apar ca accidente pe fundul marilor
depresiuni în vecinătatea ariilor continentale;
- dacă se exceptează extremitatea (munţii şi gropile abisale), atunci
platforma continentală şi taluzul fac racordul între două mari trepte ale
Pământului - continentele şi depresiunile oceanice.

- Microformele
Sunt forme de relief de ordin inferior ce apar ca detalii pe ansamblul
mezoformelor, În crearea lor, factorii interni (tectonici) au un rol secundar. Ele
sunt generate de agenţii externi (apa curgătoare, gheaţa, vântul, apa mării),
printr-o suită de procese care desfac rocile în părţi cu dimensiuni diferite, le
transportă şi le acumulează. Astfel, în timp relativ scurt, rezultă forme de relief
cu un specific impus de agentul care le-a creat (forme fluviatile, glaciare,
marine, eoliene etc.).
Acţiunea agenţilor, gruparea lor, intensitatea proceselor şi microrelieful
creat depind precumpănitor de variaţia elementelor c1imatice. Astfel, se
diferenţiază o distribuţie zonală latitudinală (zone morfoclimatice) care se
completează cu una în altitudine (etaje morfoclimatice), Deci, c1ima joacă un
rol preponderent în mecanismul ce duce la crearea formelor de relief de ordinul
III-VIII.

8.2.1.4. Legile reliefosferei

Suprafaţa terestră care reprezintă faţa externă a reliefosferei este destul
de complexă fiind alcătuită dintr-o multitudine de forme cu geneză, fizionomie,
dimensiuni, stadiu de evoluţie diferite şi care se înscriu într-o structură ierarhică
bine determinată. Toate acestea sunt legate de acţiunea unor legi ce au caracter
general sau particular.
Legile specifice reliefosferei desemnează tipuri de relaţii esenţiale,
generale între componentele acesteia. În această categorie intră:

137
 - Legea nivelului de bază. Modelarea atât în lungul râurilor, cât şi a
versanţilor se realizează în funcţie de poziţia bazei nivelului de la care începe să
se producă.
• Pentru râuri se admit: un nivel de bază general reprezentat de mări şi
de oceane; nivele în lungul râurilor (punctele de confluenţă, pragurile, vatra
marilor depresiuni), toate ca nivele locale.
• Pentru versanţi se pot delimita ca nivele regionale albiile şi şesurile
depresiunilor, iar ca nivele locale aflorimentele de rocă mai dură şi orice ruptură
de pantă din lungul lor.
Fiecare nivel condiţionează intensitatea producerii eroziunii în spaţiile
de dincolo de ele.
- Legea profilului de echilibru. Evoluţia unei regiuni conduce către o
tendinţă generală de nivelare. În final se ajunge la profiluri morfodinamice de
echilibru a căror formă este în concordanţă cu condiţiile în care s-a realizat
modelarea. O situaţie finală se dobândeşte după o evoluţie de durată şi
corespunde fazei în care procesele ce-au acţionat anterior nu se mai pot
manifesta (încetează eroziunea, transportul este limitat, acumulările sunt slabe
şi discontinue). Profilul va fi format din pante cu valori mici, netede, fără
asperităţi, pe care există un depozit subţire de materiale care pot anihila, în timp
scurt, orice dezechilibrare provocată, de exemplu, de o viitură foarte puternică.
Forma de ansamblu, ideală, a profilului de echilibru se materializează într-o
linie larg concavă. În realitate diverşi factori locali determină complexitatea
acesteia. În rocile moi panta generală va fi mai mică în raport cu cele rezistente;
la trecerea de la munţi la şesul unei depresiuni profilul va înregistra o ruptură de
pantă evidentă; profilul generat de un râu va fi diferit de cel legat de acţiunea
gheţarilor; în zone cu climat deosebit în funcţie de specificul grupării şi acţiunii
agenţilor modelatori se vor finaliza forme de profile variate.
- Legea eroziunii diferenţiale. Eroziunea se manifestă diferit ca
intensitate şi dă naştere la forme de relief specifice pe roci şi structuri diferite.
Relieful este alcătuit din structuri şi roci cu proprietăţi aparte (permeabilitate,
duritate, solubilitate, omogenitate). Acestea fac suprafeţele ce compun relieful
să aibă (pe ansamblu şi pe sectoare) grade de rezistenţă deosebită la atacul
agenţilor externi. Ca urmare, acţiunea acestora se va materializa în trei direcţii:
desfăşurarea cu intensitate diferită a proceselor de modelare, imprimarea
anumitor trăsături în fizionomia văilor şi interfluviilor (îndeosebi prin crearea
de suprafeţe cu formă şi înclinare deosebite), crearea unor forme de relief
specifice (glaciar, carstice pe calcar, de sufoziune şi tasare pe loess, alunecări şi
curgeri noroioase pe argile etc.).

138
 8.2.2. ÎNVELIŞUL DE APĂ AL PĂMÂNTULUI (HIDROSFERA)

8.2.2.1. Definire, caracteristici

Apa reprezintă una din cele mai simple forme de combinaţie a unor
elemente chimice (oxigen şi hidrogen) şi una din substanţele cele mai
răspândite în cadrul Învelişului natural geografic.
Sub raport fizic, apa se prezintă sub trei forme de agregare - lichidă,
solidă şi gazoasă - trecerea dintr-o stare în alta realizându-se la limite uşor de
atins (ex. la 0°C apa trece din forma lichidă în cea solidă). Cea mai mare parte a
acestui înveliş se detaşează prin volumul lichid situat la contactul cu reliefosfera
şi atmosfera. El este reprezentat de oceane, mări, lacuri, râuri etc.
Tot lichidă este şi apa din porii şi fisurile din rocă, din galeriile
subterane prezente în partea superioară a reliefosferei, ca şi picăturile de apă
existente la diferite înălţimi în troposferă (îndeosebi în nori).Vaporii de apă se
află preponderent în troposferă şi, în mai mică măsură, în golurile de la
exteriorul reliefosferei. Şi gheaţa, prin diferitele sale forme, are o repartizare
destul de neomogenă. Volumul cel mai important este cantonat în regiunile reci
ale pământului (polare şi la mai mari înălţimi) ca gheţari. Se adaugă gheaţa din
sol (în sezonul rece, în regiunile temperate), din depozitele sedimentare de
suprafaţă (în regiunile polare şi subpolare) şi cristalele de gheaţă (ce iau naştere
în nori sau care ajung la suprafaţa Pământului, ca zăpadă).
Toate acestea duc la câteva concluzii:
- învelişul de apă are o dezvoltare spaţială largă;
- trecerea apei dintr-o formă în alta este labilă, ca urmare a proceselor
(evaporaţie, evapotranspiraţie, condensări, sublimări) ce au loc la contactul cu
reliefosfera, atmosfera şi cu vieţuitoarele;
- dificultatea trasării unor limite globale ale învelişului în raport cu
celelalte, întrucât între acestea nu există discontinuităţi, ci interferenţe.

8.2.2.2. Limitele învelişului de apă

Dacă s-ar avea în vedere distanţele extreme la care se găseşte apa sub
diferite forme, atunci s-ar ajunge la situaţia acceptării pentru acest înveliş a unor
limite de cca 20 km în atmosferă (norii cu cristalele de gheaţă din stratosferă) şi
unul-doi kilometri în scoarţă (vapori de apă, apă juvenilă, ape captive). La
aceste depărtări însă, procesele şi fenomenele specifice învelişului nu se
manifestă, aici apa este extrem de puţină şi se supune legilor şi condiţiilor
caracteristice celorlalte învelişuri. Ca urmare, se impune ca limitele să fie aduse
la distanţe mult mai mici. În acest mod, în spaţiul delimitat apa va avea o
pondere mai mare, iar procesele se vor derula sub acţiunea unor legi specifice
acestui înveliş (în primul rând, legea circuitului general al apei).

139
 Rezultă că limitele nu vor avea aspectul unor suprafeţe sferice, ci vor fi
destul de neregulate.
- Limita inferioară pe uscat se va situa la adâncimi mai mari în
sectoarele cu roci sedimentare groase, în care apa se va infiltra uşor, şi va fi la
niveluri ridicate în sectoarele cu roci compacte. Sub oceane, limita se va afla la
foarte mică adâncime sub nivelul suprafeţelor reliefului care este alcătuit
predominant din roci magmatice, greu de străbătut de către apă.
- Limita superioară se află în troposferă. Vaporii de apă, picăturile de
apă cu dimensiuni diferite şi cristalele de gheaţă se concentrează într-un spaţiu a
cărui suprafaţă superioară se află în vecinătatea limitei dezvoltării frecvente a
formaţiunilor noroase de altitudine (6000-8000 m). Ca urmare, limita se va
situa la altitudini de cea 6000-8000 m în dreptul Ecuatorului dar coboară treptat
spre regiunile polare, unde va fi la cca 1000 m.

8.2.2.3. Alcătuirea învelişului de apă

În cadrul învelişului de apă se impun trei mari domenii între care există
strânse interferenţe.
- Domeniul oceanic şi marin are o suprafaţă de cea 362 330 000 km2
(71 % din suprafaţa terestră). În Emisfera nordică se extinde pe 60,6%, iar în
cea sudică pe 80,9%. Volumul de apă este de cea 1,338 mild. Km2.
În cadrul său se separă:
• Oceanele - reprezintă mari întinderi de apă ce ocupă cele mai extinse
depresiuni terestre create în timp de sute de milioane de ani prin evoluţia
regiunilor de rift; au o largă comunicare, o adâncime medie de 3794 m şi o
salinitate de 35 ‰;
• Golfurile - sunt porţiuni ale mărilor şi mai rar ale oceanului extinse în
spaţiul continental; unele dintre ele sunt înguste la gura de vărsare a fluviilor, au
adâncimi mici şi o salinitate a apei redusă;
• Mările - constituie porţiuni acvatice cu dimensiuni reduse în raport cu
oceanele. Sunt situate, în majoritatea cazurilor, în vecinătatea uscatului.
Delimitarea oceanelor, faţă de mări se face prin şiraguri de insule, peninsule, iar
trecerea printre acestea este uneori destul de îngustă (strâmtori). Se clasifică
după criterii diferite (poziţie geografică, adâncime, temperatură şi salinitate a
apei). Frecvent se disting mări mărginaşe (pe platforma continentală; un contact
larg cu oceanul, ex. M.Nordului), continentale (pătrund adânc în uscat; separate
de ocean prin insule şi peninsule; influenţe continentale în regimul termic şi
valorile salinităţii; curenţi de compensare în strâmtori; ex. M. Baltică, M.
Neagră); închise (în interiorul continentelor şi fără legături cu oceanele; numite
uneori lacuri; ex. M. Caspică); mediterane (între continente; dimensiuni mari).

140
 - Domeniul acvatic de uscat ocupă suprafeţe diferite reprezentând un
volum de peste 44 mil. Km3. Apele dulci cu un total de cea 35 mil. Km3 au o
repartiţie foarte diferită pe continente. Acest domeniu este format din:
• Apele curgătoare reprezentate de o reţea de râuri şi fluvii cu lungimi şi
suprafeţe bazinale diferite (reprezintă peste 2100 Km3din rezerva mondială de
ape dulci; dau un volum de scurgere de 44540 Km3; alimentare din precipitaţii,
ape subterane, gheţari, lacuri; au o repartiţie neuniformă pe continente.
• Lacurile şi mlaştinile care au origine deosebite (tectonice, vu1canice,
glaciare, maritime etc.), o suprafaţă totală de peste 1,2 mil Km2, un volum de
apă de peste 91.000 Km3 (cel mai mare 23000 Km3 - L. Baikal), adâncimi de la
câţiva metri la peste 1000 m (L. Baikal 1620 m), dispuse de la altitudini de
câţiva metri la 5297 m (Ororotse Tose în Tibet) dar la unele fundul cuvetei
coboară sub nivelul oceanului (- 1165 m la Baikal).
• Apele subterane ce se găsesc la adâncimi diferite şi provin îndeosebi
din precipitaţii (ape vadoase) şi din condensarea vaporilor rezultaţi prin
degazeficarea magmelor; au o rezervă de peste 10 miI. Km3 dar o repartiţie
neuniformă pe continente, zone c1imatice dar şi în adâncime; cea mai mare
parte sunt slab mineralizate fiind folosite în consumul casnic dar şi pentru
activităţile economice.
• Gheţarii şi zăpada se desfăşoară la latitudini polare şi subpolare şi în
munţi (la înălţimi mari); pe uscat reprezintă 16,15 mil. km2 (14,5 în Antarctica),
cu un volum de peste 40 mil. Km3; se adaugă banchizele din jurul Antarctidei,
de pe Oc. Arctic dar şi gheţarii din munţi.
• Domeniul aerian. Se referă la partea inferioară a troposferei în care
condiţiile permit existenţa vaporilor de apă, a picăturilor de apă şi cristalelor de
gheaţă.
• Domeniul molecular. Implică prezenţa apei în compunerea mineralelor
şi rocilor. Eliminarea ei sub formă de vapori nu se realizează decât la
temperaturi foarte mari.
Primele două domenii formează cea mai mare parte a hidrosferei, al
treilea se dezvoltă în baza atmosferei constituind spaţiul în care se realizează
interferenţa cu hidrosfera, iar ultimul este o componentă a scoarţei supusă
legilor de formare şi evoluţie a rocilor.

141
 Tabelul. 7. Caracteristici morfometrice şi hidrologice ale râurilor importante care se varsă în Oceanul Planetar clasificate după suprafaţa
bazinelor (după World water balance and water resources ofthe Earth UNESCO şi alte surse, 1978)
Nr. Râul Continentul Suprafaţa bazinului Lungimea Debitul Scurgerea medie
crt. (103 km2) (km) (m3/s) specifică q (l/skm2)
1. Amazon cu Tocantis America de Sud 6905 7025 220000 31,8
2. Congo (Zair) Africa 3820 4370 44800 11,7
3. Mississippi America de Nord 3220 5985 18400 5,71
4. Obi Asia 2990 3650 12320 4,19
5. Rio de la Plata cu Parana America de Sud 2970 4700 23000 7,73
şi Uruguay
6. Nil Africa 2870 6670 2300 0,80
7. Enisei Asia 2600 4130 19330 7,49
8. Lena Asia 2490 4400 16860 6,77
9. Niger Africa 2090 4160 8550 4,09
10. Amur Asia 1 855 4440 11250 6,06
Il. lanţzî (Chang Jiang) Asia 1 807 6300 29300 16,2
12. Mackenzie cu Athabasca America de Nord 1 807 4240 10800 6,00
13. Gange şi Brahmaputra Asia I 730 3000 39000 22,5
14. Volga Europa I 380 3700 8000 5,57
15. Zambezi Africa 1 330 2660 3360 2,52
16. Sf. Laurenţiu America de Nord 1 290 3060 13900 10,8
17. N elson cu Saskatchewan America de Nord 1 070 2600 2725 2,55
18. Murray cu Darling Australia 1060 3490 330 0,31
19. Orange Africa 1020 1 860 405 0,40
20. Orinoco America de Sud 1 000 2740 29 100 29,1
21. Indus. Asia 960 3 180 2980 3, I
22. Yukon America de Nord 852 3000 6560 7,70
23. Dunărea Europa 805 2860 6450 800

142
24. Mckong Asia 810 4500 16160 20,0
25. Shatt al Arab Asia 750 2760 1460 1,95
26. Huanghe Asia 750 5464 I 700 2,26
27. Columbia America de Nord 660 I 950 8460 12,6
28. Kolâma Asia 647 2 130 4280 6,61
29. Colorado America de Nord 635 2 180 729 1,14
30. Sao Francisco America de Nord 600 2800 3000 5,0
31. Rio Bravo del Norte America de Nord 570 2880 570 1,0
32. Nipru Europa 504 2200 1660 3,29
33. Senegal Africa 441 1430 726 1,65
34. Limpopo Africa 440 1600 825 1,88
35. Don Europa 422 1870 880 2,08
36. Irrawaddy Asia 410 2300 15400 37,6
37. Voita Africa 394 1600 1290 3,27
38. Dvina de Nord Europa 357 744 3450 9,66
39. Salween Asia 325 2820 6690 20,6
40. Peciora Europa 322 1810 4180 13,0
41. Godavari Asia 314 I 500 3480 11,1
42. Churchill America de Nord 281 1600 1204 4,28
43. Neva Europa 281 74 2530 9,00
44. Ural Europa 237 2430 355 1,45
45. Rin Europa 224 I 360 2900 12,9
46. Fraser America de Nord 220 I IlO 3550 16,1
47. Ogooue Africa 203 850 4729 23,2
48. Anadâr Asia 191 1 150 1900 5,95
49. Mae Nam Ping Asia 160 1200 1050 6,56

143
 8.2.2.4. Legile învelişului de apă
Prezenţa apei sub trei forme fizice, uşurinţa trecerii de la o stare la alta şi
legăturile strânse cu celelalte învelişuri impun manifestarea unui număr variat
de legi naturale. Unele au un câmp de acţiune limitat la câte un domeniu sau
component al acestuia. Sunt legile dinamice în baza cărora se realizează
deplasarea apei subterane, a apei curgătoare, a apei din lacuri, mări, oceane.
- La nivelul întregului înveliş se manifestă Legea circuitului apei în
natură, care se înscrie într-un macrocircuit planetar. El exprimă trecerea
continuă şi aproape constantă a apei prin diferitele sale forme de agregare din
hidrosferă în atmosferă, reliefosferă, biosferă şi revenirea în spaţiul iniţial. În
cadrul acestuia se separă:
• Un circuit regional care se desfăşoară la nivel oceanic. Apa oceanică
prin evaporare trece în troposferă sub formă de vapori, cca 505.000 km3 care la
rândul lor, prin condensare, dau picăturile de apă şi prin îngheţ, cristalele de
gheaţă ce formează norii. Din aceştia, prin precipitaţii, apa revine direct în
ocean (412.000 km3).
• Un circuit rămâne la nivel continental (circuit similar în prima parte
cu cel anterior, dar modificat ulterior în sensul că apa din nori rezultă atât din
spaţiul oceanic (112000 km3) cât şi din aportul continental (19.000 km3).
Cantităţile de apă ce ajung pe suprafaţa terestră se vor încadra în circuite noi
(cea mai mare parte revine în oceane prin scurgerea fluviatilă şi scurgerea
subterană).
• La contactul sol-aer-vieţuitoare, apa intră în circuite locale desfăşurate
la scara mai mare (circuitul apei subterane) sau mai mică (circuitul biotic).
- La nivelul fiecărui domeniu acţionează legi proprii: Astfel în
circulaţia apelor subterane are importanţă legea Darcy (cantitatea de apă care se
scurge prin secţiunea unui strat este direct proporţională cu suprafaţa de
segmentare a stratului, cu presiunea şi invers proporţională cu distanţa
parcursă); în circulaţia apei râurilor se manifestă legea lui Coriolis (abaterea
apei fluviului spre dreapta, în Emisfera nordică şi spre stânga în Emisfera
sudică ca efect al mişcării de rotaţie); în aprecierea scurgerii este legea
bilanţului hidrologic expresie a raportului dintre aportul de apă şi pierderi pe
unitate a de suprafaţă şi în unitatea de timp; în dinamica apelor oceanice,
marine, lacustre acţionează legea compensaţiei care are la bază diferenţa de
natură termică, salinitate, presiune etc. În domeniul gheţarilor, existenţa şi
evoluţia lor apare ca expresie a legii bilanţului glaciar (raportul dintre
acumulare şi ablaţia).

144
 8.2.3. CLIMATOSFERA

8.2.3.1 Definire
Învelişul gazos al Pământului reprezintă geosfera cu poziţie exterioară
care le învăluie pe toate celelalte. În indelungata evoluţie planetară, ea a existat
încă din prima etapă, dar cu o compoziţie diferită de cea actuală (predominau H,
He, CO2, NH3, CH4, la fel ca şi la alte planete din sistem). Structura şi
compoziţia s-au realizat treptat prin pierderea în spaţiu a unor gaze uşoare (H,
He), transferul din scoarţă în atmosferă a diferitelor gaze, a vaporilor de apă şi
particulelor solide prin vulcanism şi diverse emanaţii, eliberarea unor mari
cantităţi de oxigen şi consumarea CO2 de către plante (începând din paleozoic),
eliberarea de gaze în urma impactului diverselor corpuri cereşti (meteoriţi,
bolizi) cu scoarţa şi transferul de pulberi şi gaze rezultate din diferite activităţi
ale omului (îndeosebi în ultimul secol).

8.2.3.2 Limitele climatosferei şi caracteristicile principale

- Limita inferioară a învelişului gazos se situează la nivelul porilor,
fisurilor, excavaţiilor (miniere, carstice) din scoarţa, variind între câţiva zeci de
metri şi câteva sute de metri pe uscat şi 10-30 m în apa oceanelor (până la baza
celor mai importante valuri care pot provoca amestecul apei cu aerul).
- Limita exterioară se acceptă la 64.000 km - 100.000 km (marginile
magnetosferei) sau 40.000 km (limita unde acţiunea forţei de gravitaţie este
anulată de cea centrifugă imprimată de rotaţia Pământului) ori 3.000 km (unde
densitatea gazelor ajunge la aceeaşi valoare ca şi în spaţiul interplanetar).
- Masa atmosferei reprezintă a milioana parte din cea a Terrei (50%
până la 5,5 km; 90% până la 18,5 km; 99% până la 36 km; restul până la cca
10.000 km).
În climatosferă se poate separa însă un interval care conţine cea mai
mare parte din masa atmosferei şi unde procesele, fenomenele, circulaţia
maselor de aer influenţează puternic tot ceea ce se desfăşoară la nivelul scoarţei
terestre şi în celelalte geosfere, determinând, între altele, climatele Pământului.
Acest spaţiu, care s-ar întinde până la 20-25 km, reprezintă partea ce intră în
Învelişul natural geografic. Ţinând cont că pentru peisaj el se exprimă prin
diversitatea tipurilor de climă ca sinteze zonale, regionale, locale a
interferenţelor elementelor meteorologice, îl numim climatosferă (sfera
climatelor Pământului).

8.2.2.3. Alcătuirea şi structura climatosferei

Structural se separă câteva subînvelişuri:
• Troposfera concentrează 4/5 din masa atmosferei şi ajunge la 16-18
km în dreptul Ecuatorului, la 12 km la latitudinile zonelor temperate şi la numai

145
6-8 km deasupra regiunilor polare, ceea ce îi pune în evidenţă forma de elipsoid
ca rezultat al interacţiunii dintre forţa centrifugă şi cea gravitaţională. Pe
verticală, valoarea temperaturii medii scade cu 0,6 °C/100 m, ceea ce face ca la
limita superioară să se înregistreze - 60°C în dreptul polilor şi - 80°C la
Ecuator. În acelaşi sens, se reduce presiunea atmosferică, care la nivelul
superior al acestui înveliş este de cca 10 ori mai redusă în dreptul Ecuatorului,
faţă de numai 4-5 ori deasupra polilor. Se divide în troposfera inferioară (până
la 3 km înălţime; interacţiune cu celelalte geosfere; circulaţia activă a maselor
de aer; un regim complex în evoluţia tuturor elementelor climatice); troposfera
mijlocie (3-6 km înălţime) şi troposfera superioară (la peste 6 km; temperaturi
negative).
• Tropopauza face trecerea la stratosferă şi are o grosime de 2 km. Aici
temperaturile sunt negative (- 50°C, - 70°C) şi se manifestă o circulaţie activă a
unor curenţi de aer rapizi (Jeet Stream, peste 200 km/oră) ce se deplasează de la
vest la est, în zonele cercurilor polare. Aceştia influenţează puternic întregul
mecanism al circulaţiei aerului la latitudinile temperate.
• Stratosfera inferioară deşi concentrează cea mai mare parte a masei
de aer din stratosferă, densitatea acesteia nu reprezintă decât 30% din cea
existentă la nivelul scoarţei Pământului. Stratul de ozon de la înălţimea de 20-
25 km (rezultă din acţiunea radiaţiei ultraviolete asupra moleculelor de oxigen;
se petrec reacţii însoţite de creşteri ale valorilor de temperatură), reprezintă un
filtru însemnat pentru ultraviolete diminuând la maxim efectele nocive ale
acestora asupra vieţuitoarelor. Măsurătorile au indicat o scădere a concentraţiei
în ozon (mai ales deasupra Antarcticei şi la latitudini medii) pusă pe seama
eliberării în aer prin diverse activităţi antropice a unor cantităţi sporite de metan
şi compuşi ai clorului care distrug moleculele acestuia.

- Compoziţia atmosferei.
În alcătuirea ei intră cca 20 de gaze între care oxigen (29,9%), azot
(78,8%), dioxid de carbon (0,036% în prezent faţă de 0,03% la începutul sec.
XIX ca urmare a activităţilor industriale, circulaţiei etc., cu consecinţă directă în
procesul încălzirii globale) la care se adaugă pulberi fine de praf, bacterii,
vapori de apă.
- Aerosolii care sunt particule solide, lichide, submicronice, în stare de
suspensie în aer, care provin din dezintegrarea meteoriţilor, cometelor, cenuşă
vulcanică, fum din arderi naturale sau antropice, praf, polen, bacterii, cristale de
săruri. Prezenţa lor duce la slăbirea vizibilităţii, a radiaţiei solare, la producerea
unor fenomene meteorologice, determină poluarea aerului (nocivitatea depinde
de gradul de concentrare, durata şi agresivitatea poluanţilor),
- Noxele cele mai importante sunt legate de compuşii sulfului,
carbonului, azotului, rezultaţi din emanaţii industriale, din termocentrale,

146
eşaparea gazelor diferitelor mijloace de transport etc. Astfel, în regiunile aflate
la latitudini medii prezintă importanţă creşterea aerosolilor formaţi din
procesele naturale (erupţii vulcanice) sau unele din acţiuni antropice (militare,
arderea ţiţeiului din sondele din Kuwait în urma războiului din Golf). Prin toate
aceste procese, pierderile de ozon sunt apreciate la o valoare medie de 3%,
pondere care este depăşită local mai ales în timpul erupţiilor vulcanice: 6% la
vu1canul El Chico din Mexic, în 1982 şi 8-15% la vu1canul Mont Pinatubo din
Filipine, în 1991.
Efectele sunt multiple. Ozonul absoarbe în întregime radiaţia ultravioletă
B, cu lungimea de undă cuprinsă între 280 şi 320 n.m. Slăbirea ponderii
stratului de ozon determină penetrarea acestei radiaţii care va influenţa negativ
diverse procese biotice provocând, între altele, la om cancer de piele şi orbire,
iar la nivel planetar accentuarea procesului de încălzire.
- Vaporii de apă variază procentual atât la nivelul suprafeţei terestre, cât
şi pe verticală în funcţie de variaţiile de temperatură, regimul precipitaţiilor,
distanţa faţă de sursa de evaporare, circulaţia maselor de aer. Au pondere mare
în regiunile ecuatoriale şi deasupra bazinelor oceanice şi foarte mică în cele
aride şi semiaride. În troposferă sunt concentraţi până la 5 km.

8.2.3.4. Dinamica maselor de aer

Circulaţia maselor de aer este dependentă de câţiva factori între care rol
distinct îl au trei:
- diferenţa de presiune impusă de încălzirea deosebită a aerului şi a
suprafeţei terestre şi de concentrări cu caracter regional ale maselor de aer;
- mişcarea de rotaţie care determină devieri (dreapta în emisfera nordică
şi stânga în cea sudică) de la direcţia iniţială a deplasării;
- raporturile care se stabilesc între sistemul deplasării aerului la sol şi cel
de la partea superioară, a troposferei.

• Circulaţia aerului la sol. În linii generale, este dependentă de

existenţa celor patru fâşii de maximă presiune: două în zonele polare şi două
tropicale, cu mai multe centre de maxim barometric permanent, aflate frecvent
deasupra oceanelor (suferă uşoare migrări sezoniere, în zonele subtropicale)
separate de arii de minimă presiune (la Ecuator şi în zonele temperate). Ele
asigură o zonă ecuatorială cu dominarea situaţiei de calm, două zone
intertropicale cu o dominare a alizeelor (circulaţie estică), două zone temperate
cu o dinamică variabilă, dar în care se impun vânturi le de vest şi două zone
polare (circulaţie estică).
În raport cu această schemă generală, survin modificări cu caracter
spaţial impuse de factori regionali (re partiţia diferită a oceanelor şi uscatului în
cele două emisfere, desfăşurarea şi continuitatea marilor lanţuri montane) şi

147
temporali (dezvoltarea sezonieră pe continentele nordice a unor arii importante
de maximă şi minimă presiune: anticiclonul siberian, anticiclonul canadian).
• Circulaţia maselor de aer la nivelul superior al troposferei este
relativ mai simplă, ea fiind dependentă de două fâşii de maximă presiune
individualizate în dreptul latitudinilor de 15° - 30° de la care valoarea presiunii
scade atât către poli, cât şi spre Ecuator. Ca urmare, aerul se va deplasa către
ariile de minimă presiune impunând o circulaţie spre poli (vânturile geostrofice
de vest) şi una deasupra regiunii calde (vânturile geostrofice de est).
• Deplasarea vânturilor geostrofice de vest se realizează ondulatoriu
într-un spaţiu extins între latitudinile de 25° şi 55°. Mişcarea lor este uniformă,
în acestea dezvoltându-se curenţi de aer (Jeet-Stream) cu viteze ce depăşesc 200
km/h. De aceştia se leagă schimbul de aer de la latitudini diferite, dezvoltarea
ciclonilor şi anticiclonilor mobili şi mai ales formarea minimelor barometrice
subpolare şi a maximelor subtropicale de la nivelul suprafeţei terestre.
• Vânturile geostrofice de est se exprimă în spaţiul intertropical
aproape în toată troposfera, o coordonată a lor fiind alizeele ce se manifestă la
suprafaţa terestră. Pendularea sezonieră a zonei de calm ecuatorial permite
înaintarea tot periodică a alizeului sudic şi respectiv alizeului nordic, în
emisfera opusă într-o fâşie unde creează o îngustă circulaţie de vest.
Concluzie. Între circulaţia de altitudine a maselor de aer şi cea de la
nivelul suprafeţei există legături de interdependenţă, ele constituind părţi ale
unui sistem global, în care apar regional o diversitate de circuite cu dezvoltare
în suprafaţă dar şi pe verticală.

8.2.3.5. Legi care acţionează în climatosferă

Atmosfera este alcătuită predominant din gaze. Ca urmare, ea se va
caracteriza prin anumiţi parametri fizici (volum, temperatură, presiune) între
care există relaţii supuse mai multor legi generale (Boyle-Mariotte, Gay Lussac,
Charles). Totalitatea proceselor meteorologice şi a rezultatelor producerii lor
este condiţionată şi de intervenţia radiaţiei solare şi a gravitaţiei care impun
manifestarea altor legi caracteristice. De exemplu, pentru radiaţie sunt legile
Kirchoff, Boltzman, Plank etc. care evidenţiază specificitatea schimburilor
radiative dintre suprafaţa terestră şi atmosferă. În aceeaşi categorie intră legea
dinamică a vântului Buy-Ballot (existenţa unui vânt implică arii cu presiuni
diferite), legea Coriolis etc.

148
 8. 2.4. BIOSFERA

8.2.4.1. Definiţie
Conţinutul noţiunii de biosferă este limitat după unii biologi la
totalitatea vieţuitoarelor, iar după alţii lărgit, incluzând vieţuitoarele şi condiţiile
de mediu, situaţie în care se ajungea la o suprapunere cu termenul de ecosferă.
Ea este considerată ca un înveliş individualizat la contactul dintre
reliefosferă, troposferă şi hidrosferă, din momentul în care viaţa apărută în apă
s-a extins prin multiple forme în toate celelalte medii. În această geosferă, ale
cărei limite s-au lărgit treptat pe măsura diversificării vieţuitoarelor, s-a realizat
o ţesătură de legături complexe, care asigură unitatea, coeziunea şi circuitul
substanţei şi energiei în cadrul Învelişului natural geografic.
Biosfera trebuie privită şi ca liant între componentele acestuia.
Vieţuitoarele iau de la ele elementele care le sunt necesare, produc modificări în
cadrul lor prin acţiuni proprii, mijlocesc diverse schimburi de materie între
celelalte geosfere având rol de ecran mai mult sau mai puţin opac în
desfăşurarea multor procese şi fenomene, au creat un înveliş natural nou-solul şi
au imprimat destul de frecvent trăsătura de bază a peisajelor terestre (pădurea
ecuatorială, savană, tundra, taigaua etc.).

8.2.4.2. Alcătuire
În cadrul acestui înveliş există cca 500.000 de specii de plante şi peste
1,5 milioane de specii de animale, care pe ansamblu dau o masă vie de aproape
80 miliarde tone ce asigură anual o productivitate de 144 miliarde tone materie
organică (102 miliarde tone pe uscat şi 42 miliarde tone în bazinele acvatice).
Dar această mare diversitate de specii ce dă o enormă masă organică, nu
impune şi o repartiţie uniformă a acestora în biosferă. Această caracteristică
(distribuţia inegală) este determinată de marea varietate a condiţiilor de viaţă
atât la nivelul suprafeţei terestre, cât şi pe verticală în uscat şi în bazinele
marine.

8.2.4.3. Limitele fizice ale vieţii împing baza biosferei (limita

inferioară) până la adâncimi mari în scoarţă. Astfel, pe continente ajunge la
sub 1000 m, întrucât la această depărtare temperaturile ar fi în jur de 100-
150°C, valori ce constituie limita de viaţă extremă pentru unele bacterii
anaerobe; în bazinele oceanice, analiza mâlurilor recoltate de pe fundul lor
(groapa Filipinelor) dau un conţinut foarte bogat în bacterii.
Limita superioară poate fi dusă până la baza nivelului de ozon din
stratosferă. Între aceste limite, se desfăşoară un spaţiu enorm în care viaţa este
posibilă sub diverse forme. În cadrul lui însă se poate detaşa, pe verticală, un
interval în care este concentrată cea mai mare parte a speciilor de vieţuitoare şi

149
unde se resimte puternic influenţa lor asupra mediului. Baza acestuia s-ar situa
pe uscat în medie la 8 -10 m (nivel atins de rădăcinile cele mai puternice dar şi
de unele animale), iar în bazinele acvatice la 400 m (nivelul maxim de
penetrabilitate al radiaţiei solare). Cea mai mare parte a vieţuitoarelor de pe
uscat se concentrează în prima sută de metri. De aici, în sus, se produce o
scădere rapidă, încât la peste 5000 m numărul lor este foarte redus (insecte,
larve, bacterii, alge, spori etc. care sunt conţinute în masele de aer şi suferă
deplasări o dată cu acestea).
Deci, învelişul biotic care concentrează cea mai mare parte a materiei
organice, de unde şi valorile ridicate ale densităţii ei, s-ar încadra între 400 m în
oceane şi câteva mii de metri în atmosferă. Aici se realizează aproape în
totalitate lanţul proceselor şi fenomenelor ce rezultă din raportarea acţiunii
vieţuitoarelor la elementele componentelor geografice (alterare biochimică,
colmatarea lacurilor, constituirea rocilor organogene, fotosinteza însoţită de
eliminarea de oxigen şi încorporarea CO2, descompunerea materiei organice în
depozite minerale şi individualizarea de soluri etc.). Ele sunt posibile întrucât
materia organică are câteva trăsături specifice:
- are un caracter activ, punând în mişcare volume însemnate de
substanţă;
- are o largă răspândire datorită vitezei mari de înmulţire (aceasta i-a
asigurat creşterea continuă a masei totale, începând cu proterozoicului
superior);
- înregistrează o mare diversitate de forme ca rezultat al evoluţiei
îndelungate şi adaptărilor la condiţiile de mediu;
- dualismul asimilare (prelucrare, modificare şi înmagazinare de
substanţă din mediul înconjurător de natură minerală la plante şi organică la
animale, în tendinţa de realizare a corpului lor) - descompunere (expresie a
schimbului permanent de substanţă şi sursă energetică în lanţul reacţiilor
biochimice).

8.2.4.4. Legile biosferei

La baza dezvoltării lumii organice stau o serie de legi biologice, între
care mai importante pentru învelişul viu sunt:
• ereditatea - moştenirea caracterelor în succesiunea de generaţii, dacă
condiţiile de viaţă se menţin neschimbate;
• variabilitatea - modificarea caracterelor, ca urmare a unor transformări
de esenţă în condiţiile de mediu, ce impun alte modalităţi de realizare a
schimburilor de substanţă şi energie; organismul se adaptează, se transformă în
concordanţă cu condiţiile noi;

150
 • selecţie naturală - eliminarea în timp a speciilor ce nu se pot adapta la
schimbarea de mediu şi impunerea vietăţilor ce şi-au dobândit caractere ce le
asigură existenţa şi înmulţirea.
Diferenţierea latitudinală, pe verticală regională a condiţiilor geografice
şi presiune a antropică au impus, pe fondul general al evoluţiei vieţuitoarelor
din paleozoic şi până în prezent individualizarea de zone, etaje, regiuni şi areale
(limitate) spaţial biogeografice (vezi legile generale geografice).

8.2.5. ÎNVELIŞUL DE SOL AL PĂMÂNTULUI

(GEOPEDOSFERA)

În secolul al XX-lea s-a introdus noţiunea de pedosferă, pentru

denumirea unui înveliş de sine stătător desfăşurat pe uscat, la contactul cu
celelalte geosfere şi care efectiv ocupă o suprafaţă de peste 143 mil.km 2 (tabel
nr. 8).
Din acestea în jur de 15 mil.km2 sunt efectiv folosite în agricultură. În
cadrul acestuia, s-ar include toate solurile prezente pe suprafaţa uscatului,
plecând de la Ecuator spre regiunile polare. În anumite regiuni (deşertul,
suprafeţele acoperite de gheaţă), solurile nu s-au putut dezvolta sau au o
desfăşurare accidentală.
- Grosimea învelişului este redusă de la sub 0,5 m (la solurile scheletice)
la câţiva metri (în regiunile unde condiţiile au fost propice dezvoltării lor).
- Individualizarea geopedosferei s-a făcut din paleozoic odată cu
existenţa materiei organice rezultate din descompunerea resturilor
vieţuitoarelor.
Legea de bază a constituirii învelişului de sol este: îmbinarea într-un
sistem de procese a trei condiţii:
- dezvoltarea unui substrat mineral prin dezagregări şi alterări;
- prezenţa substanţei organice rezultate din acumularea şi
descompunerea materie vegetale şi animale (are rol hotărâtor în pedogeneză);
- o circulaţie activă pe verticală a soluţiilor.
Repartiţia principalelor tipuri de soluri pe suprafaţa Pământului se face
în concordanţă cu legile specifice Învelişului natural geografic: zonare, etajare,
intrazonalitate, azonalitate.
Prin poziţia lor, solurile reflectă cel mai bine interferenţa proceselor ce
au loc pe uscat la limita dintre relief, rocă, aer, apă şi vieţuitoare (tabel nr. 8).

151
 Tabelul 8. Grupele de referinţă de soiuri în sistemul WRB-SR (1998)
(după Oprea R., 2007)

Grupe de soiuri Factori pedogenetici determinanţi Suprafaţa totală

Feralsoluri Tropical şi subtropical umed (krrr'
25.450.000
Plintosoluri
Acrisoluri
Alisolurile
Nitisolurile
Lixisolurile
Calcisolurile Arid şi semiarid 12.850.000
Gipsisolurile
Solonceacurile
Soloneţurile Sistem cJimatic
Durisolurile
Kastanoziomurile Temperat de tip stepic şi 8.850.000
Cemoziomurile silvostepic
Faenoziomurile
Luvisolurile Temperat umed şi subumed 16.350.000
Planosolurile
Albeluvisolurile
Podzolurile
Umbri solurile
Criosolurile Rece subpolar cu permafrost 17.700.000
Cambisolurile Durata scurtă a proceselor 15.000.000
Arenosolurile Rocă Pe nisip 13.450.000
Vertisolurile Pe argile
Andosolurile Pe roci vulcanice
Leptosolurile Proces Accidentat, conţinut scheletic 29.850.000
Regosolurile Accidentat, pe materiale
neconsolidate
Fluvisolurile In lunci
Gleisolurile Exces de apă
Antrosolurile Activităţi umane 5000
Histosolurile Materie organic (Turbărie) 3.750.000
Total 143255000

152
 DICTIONAR DE TERMENI GEOGRAFICI:

- Benioff - planul pe care are loc subducţia plăcilor tectonice până la

contactul cu astenosfera; planul are o înclinare de 50-65° şi ajunge uneori până
la 750 km. În lungul său se produc descărcări de energie tectonică, însoţite de
procese de metamorfism, magmatism, orogenie şi seisme.
- Biosfera - învelişul biotic al Globului, caracterizat prin prezenţa vieţii,
aici organismele se integrează fiziologic în mediu, omul în calitate de fiinţă
biologică, nu este asociat biosferei, decât în măsura în care modul său de
existenţă este supus legilor naturii.
- Climatosfera - componentă a Învelişului natural geografic care
cuprinde o parte din atmosferă cărei îi sunt specifice mobilitatea maselor de aer
şi o diversitate de aspecte în regimul de manifestare a elementelor
meteorologice din a căror interacţiune rezultă climatele terestre.
- Hidrosfera - componentă de bază a Învelişului natural geografic care
cuprinde totalitatea apelor de pe planetă (oceane, mări, râuri, lacuri, gheţari, apa
subterană, apa din atmosferă). Apare ca sistem funcţional cu mobilitate mare.
- Pedosfera - învelişul subţire de la suprafaţa scoarţei terestre, format din
totalitatea solurilor. Acestea au rezultat prin interferenţa proceselor care se
produc la contactul dintre roci, aer, apă, vieţuitoare.
- Reliefosfera - totalitatea formelor de relief de pe Pământ (de la
macroforme la mezoforme şi microforme) care au rezultat din interferenţa în
timp a proceselor impuse de acţiunea agenţilor interni (tectonici, gravitaţie,
seisme) şi externi (ape curgătoare, gheţari, vânt, vieţuitoare etc.).
- Rift - despicătură verticală în scoarţă (până la astenosferă) ce face
posibilă ieşirea materiei topite din astenosferă; este creată de curenţii
ascendenţi, de circuitele convective ale materiei din astenosferă.
- Scut - unitate structurală a scoarţei terestre constituită din roci
(structuri vechi) cutate, în precambrian şi paleozoic care apar la zi.

153