Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Facultatea de Geografie şi Geologie

Departamentul de Geografie
Bd. Carol I. Nr.20A, 700505 – Iaşi, România
Tel.: +4.0232.20.1075, e-mail: geografie@uaic.ro
http://www.geo.uaic.ro/

EVOLUȚIA PALEO-GEOGRAFICĂ ȘI PRINCIPALELE

UNITĂȚI MORFOSTRUCTURALE ALE RELIEFULUI
ROMÂNIEI

-- Materia: Geografia Fizică a României --

Cadru didactic Lucrări Practice:

Niculiță Mihai

Studenți:
Ciubotariu Sabina
Damian Andreea
GM31
 Evoluția paleo-geografică și principalele unități morfostructurale ale reliefului României

Cuprins
INTRODUCERE......................................................................................................................................... 3
EVOLUȚIA PALEO-GEOGRAFICĂ A TERITORIULUI ROMÂNIEI............................................. 3
PRINCIPALELE UNITĂȚI MORFOSTRUCTURALE ........................................................................ 8
A. Orogenul Carpatic .......................................................................................................................... 8
B. Unitatea pericarpatică .................................................................................................................. 10
C. Unitatea de platformă ................................................................................................................... 11
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................................................... 13

2
 Evoluția paleo-geografică și principalele unități morfostructurale ale reliefului României

INTRODUCERE
Relieful, adică neregularitățile scoarței terestre, reprezintă unul dintre cele mai grandioase
fenomene de la suprafața Pământului. Relieful este schimbător, acesta nefiind ceva fix, împietrit
sau făcut o dată pentru totdeauna; deci, prin procesele geomorfologice actuale, relieful este într-o
permanentă transformare. El este „suportul material sau spațial al existenței societății omenești,
elemental de bază pe care și cu care, se încheagă mediul geografic înconjurător, din care face
parte și omul și din care își procură cele necesare.” (Grigore Posea, Geomorfologia României,
2005, p.30).

EVOLUȚIA PALEO-GEOGRAFICĂ A TERITORIULUI ROMÂNIEI

Formele de relief din România au luat naștere într-un interval de timp foarte lung ca
umare a agenților interni și externi care au înălțat munții și celelalte forme de relief și care le-au
nivelat și fragmentat pe cele deja existente sau au dat naștere la altele noi. Acest interval de timp
este dat de scara geocronologică.

Evoluția Oceanului Tethys, situat între plăcile africană și euroasiatică, precum și

formarea lanțului muntos alpino-carpato-himalayan sunt strâns legate de structura generală
morfotectonică a teritoriului României. Evoluția reliefului țării noastre s-a desfășurat prin
deplasarea plăcii est-europene și mai ales prin mișcarea variată a unor microplăci situate în fața
ei și apoi a închiderii unor rifturi locale sau regionale.

Lanțul evolutiv al reliefului actual al României ar fi început în Triasic, când în fața plăcii
est-europene s-a deschis o mare marginală, Oceanul Siret, numit și carpato-balcanic aflat în
expansiune. La începutul Jurasicului, în regiunea Munților Dinarici a apărut un rift care prin
expansiune s-a transformat în fund oceanic. În Jurasicul Superior – Cretacic riftul a devenit
inactiv, oceanul a intrat în subducție, iar astfel, în Paleogen au loc erupțiile de banatite peste
microplăcile din est. Sub presiunea microplăcilor din vest, Oceanul Siret a început să se închidă,
au apărut încălecări de tipul pânzelor, iar placa moldavă a intrat în subducție, în fața ei
formându-se bazinul în care s-a depus flișul cretacic. Începând din Tortonian, fruntea plăcii
moldave ajunge la înălțimi de până la 165 km care determină topirea ei și formarea lanțului
vulcanic neogen din Carpații Orientali. Ciocnirea dintre plăcile Moldavă și Carpatică a continuat,
flișul paleogen și molasa neogenă s-au cutat, iar la sfărșitul Pliocenului și începutul
Cuaternarului a încetat. Lanțul actual al Carpaților a rezultat din compresiunea exercitată de

3
 Evoluția paleo-geografică și principalele unități morfostructurale ale reliefului României

placa europeană în mersul ei spre sud și sud-vest ca și de nașterea plăcii africane, care au
determinat strângerea, arcuirea și îndoirea aliniamentului vechi oceanic și o nouă fragmentare a
blocurilor sialice, respectiv a microplăcilor (alpino-carpatice-balcanice). În acest proces se
individualizează segmente muntoase. Astfel se aliniază noile segmente și începe crearea noilor
structuri: spre placa europeană sunt împinși și se cutează Carpații Orientali, căpătând o ușoară
curbură pe aliniamentul Bârgău-Dorna, iar mai târziu apare lanțul vulcanic; Carpații Meridionali
au fost împinși spre microplaca moesică mai rigidă, curbându-se în regiunea Porților de Fier. La
curbura Carpaților, falia crustală a Meridionalilor trece prin aliniamentul Culoarul Bran –
Depresiunea Brașovului – Trotuș – sudul Moldovei, în timp ce flișul specific Orientalilor o
depășește spre sud în arc de cerc, până la Dâmbovița.

În evoluția reliefului României se disting cinci etape, și anume: etapa precambrian-

paleozoică, etapa mezozoică, etapa paleogenă, etapa neogenă, etapa cuaternară.

Etapa precambrian-paleozoică se suprapune ciclurilor tectonice prebaicalian, baicalian și

hercinic, fiecare putând fi caracterizat prin litogeneză, magmatism, orogeneză și metamorfism
prin care s-a format scheletul cristalino-magmatic. Șisturile cristaline și verzi din Dobrogea
datează din această perioadă. La începutul paleozoicului existau două unități de uscat alcătuite
din roci metamorfice și magmatice, una în Podișul Moldovei și alta în Câmpia Română și
Dobrogea de Sud, separate de aria geosinclinalului din Dobrogea Centrală și de Nord. În
Cambrian are loc o eroziune accentuată a uscatului pe fondul unui climat cald și uscat, rezultând
astfel peneplena soclului precambrian care alcătuiește azi fundamentul Podișului Moldovei,
Câmpiei Române și al Podișului Dobrogei de Sud. Prin orogeneza caledonică a avut loc ridicarea
și consolidarea Dobrogei Centrale între liniile tectonice Peceneaga-Camena și Capidava-Ovidiu.
În geosinclinalul carpatic au apărut cordiliere, cea mai importantă fiind cea din vecinătatea
Platformei Moldovenești prelungită până în Dobrogea de Nord. Datorită climatului cald și a
vegetației reduse, relieful a fost puternic modelat și a rezultat astfel o peneplenă care până în
Jurasic a fost acoperită de apele mării. Orogeneza hercinică s-a manifestat în carbonifer și
permian și se caracterizează prin cutări, exonări și magmatism granitic atât în aria carpatică, cât
și în aria nord Dobrogeană. În geosinclinalul carpatic au avut loc metamorfozări slabe și cutări ce
au dat cordiliere și catene dispuse într-un arc ce urmărea vechiul contur al cordilierelor
caledonice. Spre sfârșitul orogenezei hercinice au fost puse în loc mase granitice care astăzi sunt

4
 Evoluția paleo-geografică și principalele unități morfostructurale ale reliefului României

scoase la zi prin eroziune. Deci “în această etapă se cutează șisturile cristaline din soclul
platformei Est-Europene, care formează în prezent fundamentul sectorului nordic al Podișului
Moldovei. […] Apoi se cutează șisturile verzi din centrul Dobrogei, dând naștere Podișului
Casimcei. [...] Se cutează ce alcătuiesc în prezent Munții Măcin și se metamorfozează depozitele
sedimentare din geosinclinalul carpatic.” (Nisteriuc Laurenția, Curs de Geografie).

Etapa mezozoică are o fază numită faza alpină veche și este legată de manifestarea
magmatismului ofiolitic în Carpați, a profirelor și diabazelor în Dobrogea. În această etapă au
avut loc două transgresiuni marine, una în Triasic și alta în Jurasic, din acestea rezultând
depozite de faciesuri predominat calcaroase de mică adâncime depuse pe suprafața peneplenei
posthercinice. Tot în această primă etapă – alpină veche – se individualizează și cuvetele
marginale din Carpații Orientali umplute ulterior și cu depozite cretacice. A doua fază a etapei
mezozoice este faza orogenezelor austrică și mediteraneană care au produs cutări intense,
formându-se astfel pânza Getică în Carpații Meridionali și pânza Codru în Orientali. Spre
sfârșitul acestei faze se înalță regiunea cristalino-mezozoicem, iar bazinele sedimentare ale
Hațegului, Borodului, Ghimbav-Rucăr coboară. Ultima fază a etapei este cea a orogenezei
laramice care corespuunde intervalului Senonian superior – paleocen. Aceasta se caracterizează
prin definitivarea structurală a zonei cristaline mezozoice în Carpații Orientali și cutarea flișului
cretacic ce se va înălța treptat, alipindu-se unității cristaline. Împingerea spre est a blocurilor
cristalino-mezozoice a produs în unitatea de fliș o structură în pânze deplasate tot spre est cum
sunt pânzele de Ceahlău, pânzele flișului cubicortical și pânza de Audia. În acestă fază se
formează Depresiunea Transilvaniei, Depresiunea Loviștei, Depresiunea Getică, iar ulterior sunt
ocupate de apele mării și umplute mai apoi cu variate depozite sedimentare. În condițiile unui
climat tropical și subtropical, nivelarea uscatului a dus la formarea platformei de eroziune
Borascu. Per ansamblu, în acceastă etapă “se cutează partea centrală a Munților Carpați (zona
cristalino-mezozoică), determinând în același timp scunfundarea lentă a regiunilor intra și
extracarpatice.” (Nisteriuc Laurenția, Curs de Geografie).

Etapa Paleogenă. Mișcările savice din Eocen au cutat și înălțat flișul paleogen împreună
cu toate celelate unități carpatice, definitivându-l ca unitate structurală aparte. În această etapă a
continuat peneplenizarea întregului relief format anterior sub influența climatului subecuatorial
cu nuanțe umede și aride. Începe să se formeze complexul sculptural Râul Șes și manifestări

5
 Evoluția paleo-geografică și principalele unități morfostructurale ale reliefului României

slabe ale magmatismului. “Are loc formarea munților din fliș (roci sedimentare recutate parțial)
și alipirea acestora la lanțul carpatic” (Nisteriuc Laurenția, Curs de Geografie)

Etapa neogenă. În această etapă s-au format cele mai noi unități: mișcările epirogenetice
pozitive au înălțat treptat Carpații, Subcarpații, podișurile și câmpiile, tot acum formându-se și
lanțul vulcanic din vestul Carpaților Orientali. Înălțarea regiunii carpatice a determinat separarea
abrupturilor de regiunile mai joase din jur, iar în jurul acestora s-au format, într-un climat
mediteranean, piemonturi întinse ale căror resturi se găsesc în conglomeratele și pietrișurile
miocene inferioare de-o parte și de alta a Carpaților. Mișcările stirice din Helvețianul superior –
Tortonian, împreună cu mișcările moldavice din Tortonian – Sarmațian au dus la accentuarea
inversiunilor morfotectonice schițate în Paleogen (scufundarea Masivului Transilvan și Masivul
Panonic). În această etapă se individualizează golfurile și depresiunile din Munții Apuseni și au
loc primele erupții neogene din nordul Carpaților Orientali și Munții Apuseni. Ridicarea
Carpaților Orientali în prima jumătate a Sarmațianului a favorizat dezvoltarea unor întinse
piemonturi, iar în jurul Carpaților Meridionali, Munților Banatului și Munților Apuseni s-au
format câmpii fluvio-lacustre cu aspect piemontan. Mișcările attice din Sarmațianul Superior au
ridicat arcul carpatic la înălțimea unui lanț muntos și au exondat parțial sau total o parte a
golfurilor sau a bazinelor interne, formându-se astfel nivelul inferior al complexului sculptural
Râul Șes cu mare desfășurare în întreg lanțul carpatic. În acestă etapă altitudinile erau
următoarele: 1200-1600 m în Carpații Orientali, 1200-1500 m în Carpații Meridionali și 700-
1000 m în Munții Apuseni. Altitudinile din prezent sunt datorate deformărilor neotectonice
ulterioare. În același timp au fost supuse modelării și regiunile colinare exondate după
Sarmațian, în special în nordul Podișului Moldovei, Subacarpații Moldovei, Podișul Someșan,
Podișul Târnavelor. Tot la înălțarea Carpaților au contribuit și mișcările rhodanice din Dacian,
dar și a unor regiuni vecine, impunând retragerea apelor din Bazinul Transilvaniei de pe cea mai
mare parte a Podișului Moldovei, ca și din regiunile colinare și din golfurile vestice. Subcarpații
Olteniei și Subcarpații Curburii au fost puternic afectați de faza tectonică valahă, în final având
loc ridicări cu amplitudini de 500-1000 m. Astfel sunt exondate treptat sudul Podișului
Moldovei, piemontului Getic și o parte a Câmpiei Banato-Crișane. Datorită mișcărilor generale
de înălțare, la exteriorul și în interiorul Carpaților se conturează arii subsidente care au favorizat
dezvoltarea și menținerea unui regim lacustru. Luncile și glacisurile s-au format în condițiile
unui climat mediteranean cu nuanțe temperate în regiunile mai înalte. Conturarea subunităților

6
 Evoluția paleo-geografică și principalele unități morfostructurale ale reliefului României

actuale a avut loc încă din Romanian prin fragmentarea tot mai intensă pe verticală a marilor
unități colinare și tot atunci au avut loc și erupții vulcanice mai active în vestul Orientalilor unde
s-a clădit lanțul Călimani – Harghita. Așadar, principalele evenimente specifice acestei etape
sunt: “[…] erupții vulcanice care vor da naștere lanțului vulcanic din vestul Carpaților Orientali
și a munților vulcanici din sud-estul Munților Apuseni, formarea Subcarpaților (dealuri cu
structură cutată sau monoclinală) în exteriorul Carpaților Orientali, de Curbură și Meridionali,
colmatarea treptată a bazinelor transilvan, panonic și pontic situate în interiorul, respectiv
exteriorul arcului carpatic.” (Nisteriuc Laurenția, Curs de Geografie).

Etapa cuaternară are rolul decisiv în diferențierea reliefului actual al României. Aici s-au
format următoarele unități de relief: Câmpia Română, bălțile și Delta Dunării, Piemontul Getic,
Câmpia Banato – Crișană, precum și o mare parte a Subcarpaților. Deci o treime din relieful
actual al României își are originea în Cuaternar. În această perioadă a avut loc o serie de mișcări
epirogenetice prin care Carpații s-au înălțat cu aproximativ 1000 m, precum și unele cutări care
au avut un rol esențial în stabilirea trăsăturilor regionale ale formelor de relief. Mișcările
epirogenetice au prezentat diferențe mari de la o regiune la alta cu o diminuare evidentă a
intensității de la Carpații Orientali la Carpații Meridionali și de la aceștia la Munții Banatului și
Munții Apuseni. Pe teritoriul României există și o arie afectată de mișcări negative determinate
de fracturile și deplasările blocurilor de fundament și de afundare a blocurilor căzute diferențiat,
arie extinsă din Câmpia Siretului Inferior până spre Argeș. Depresiunea intercarpatică a
funcționat până la mijlocul Pliocenului, iar în Cuaternar a fost înălțată și transformată în podiș
deluros. Dealurile Banatului și Dealurile Crișanei au intrat într-un astfel de proces abia spre
sfărșitul Pliocenului și în Cuaternarul inferior, iar în Cuaternarul inferior și cel mediu, partea
sudică a Podișului Moldovei și a Piemontului Getic. Depresiunile intercarpatice tectonice au fost
la început niște arii subsidente umplute cu sedimente neogene și cuaternare, iar apoi au fost
prinse în înălțările de ansamblu ale Carpaților, unele fiind definitivate abia în ultima parte a
Cuaternarului. Deci, aici au avut loc: “ridicarea în bloc a Carpaților, formarea piemonturilor
(Podișul Getic, Dealurile de Vest), exondarea câmpiilor, definitivarea structurii Subcarpaților și
Depresiunii Colinare a Transilvaniei, individualizarea unor depresiuni tectonice (Depresiunea
Brașov), apariția unor manifestări magmatice ce au dat naștere unor măguri de bazalt în Carpați,
Dealurile de Vest, în Pleistocen, pe fondul răcirii climei se instalează pe culmile carpatice

7
 Evoluția paleo-geografică și principalele unități morfostructurale ale reliefului României

ghețarii, în Holocen, clima se încălzește, determinând topirea ghețarilor și definitivarea

aspectului actual al reliefului.” (Nisteriuc Laurenția, Curs de Geografie).

Sensul general al mișcărilor în Cuaternar au fost de înălțare și de reducere continuă a

ariilor de lăsare, acesta fiind o trăsătură esențială a reliefului României si rezultând astfel apariția
și definitivarea principalelor trepte de relief .

PRINCIPALELE UNITĂȚI MORFOSTRUCTURALE

O unitate morfostructurală este “un teritoriu care are un relief major unitar şi o structură
geologică de acelaşi tip.” (Grigore Posea, Geomorfologia României, 2005). Pe teritoriul
României există două mari tipuri de structuri, și anume orogen și platformă, dar există și unul
intermediar. “Cele mai vechi, sub aspectul structural de bază sunt platformele. Geomorfologic
însă, relieful actual al platformelor este de obicei mai nou decât relieful de orogen.” (Grigore
Posea, Geomorfologia României, 2005). Unitățile de platformă sunt alcătuite din două etaje
structurale: fundamentul sau soclul, o fostă catenă orogenică peneplenizată, cu depozite intens
cutate și metamorfozate parțial sau în totalitate și cuvertura sedimentară, alcătuită din depozite
sedimentare dispuse în strate orizontale sau slab deformate. Aceste două etaje s-au format în
etape diferite, după cum urmează: fundamentul s-a format în etapa labilă de geosinclinal, care se
încheie cu ridicarea catenelor orogenice, iar cuvertura sedimentară s-a format în etapa stabilă,
ulterior având loc “sudarea” la nivelul nucleului continental. În această etapă depozitele
cuverturii se pot deforma în urma mișcărilor epirogenetice pozitive și negative. Vârsta
platformelor reprezintă un interval de timp în care a avut loc trecerea de la geosinclinal la cel de
stabilitate. “Astfel, soclul Platformei Moldovenești s-a sudat la cratonul est-european în
Proterozoicul mediu, soclul Platformei Moesice în Proterozoicul superior – Cambrian inferior
etc.” (Doru Juravle, Curs Geologia României – Morfostructrile de platformă prealpine)
Principalele unități morfostructurale ale reliefului României:
A. Orogenul Carpatic

Unitățile de orogen s-au format în urma evoluției geosinclinalelor carpatice, acestea

având următoarele caracteristici: grosimi deosebite ale formațiunilor de fliș, roci vulcanice
mezozoice și neogene, masive cristaline hercinice peneplenizate anterior și apoi înălțate,
coborâte sau chiar transportate în timpul evoluției geosinclinalului.
Orogenul Carptic ocupă mai mult din jumătate din suprafața țării.

8
 Evoluția paleo-geografică și principalele unități morfostructurale ale reliefului României

Carpații – există cinci tipuri de subunități structurale care s-au format în etape geologice
succesive: cristalino-mezozoice, cele ale flișului, sedimentaro-vulcanice, neovulcanice,
depresiuni intramontane.
a. Subunitățile cristalino-mezozoice se carcterizează prin „prezența unor masive
importante alcătuite preponderent din șisturi cristaline și granite care suportă uneori roci
sedimentare permo-mezozoice (Posea Grigore, Popescu Nicolae, Ielenicz Mihai, 1974, Relieful
României) .Aceste subunități sunt specifice nordului Carpaților Orientali (munții Maramureșului,
Rodnei, Bistriței, Giurgeului, Hăghimaș) și Carpaților Curburii (Perșani, Bucegi, Leaota, Piatra
Craiului). De asemenea, sunt prezente și în Carpații Meridionali (Făgăraș, Lotru, Căpățânii,
Cindrel, Șureanu, Godeanu, Muntele Mic, Poiana Ruscăi, Semenic, Dognecea, Locva), iar în
Munții Apuseni se diferențiază o grupă cristalino-mezozoică a horsturilor central-nord-vestice
sau Apusenii Nordici (Bihor, Găina, Muntele Mare, Vlădeasa, Zarand, Codru-Moma, Pădurea
Craiului, Plopiș și Meseș). “Cristalinul Apusenilor se continuă spre nord prin așa-zișii Munți
ascunși ai Transilvaniei din care apar la zi Măgura Șimleului, Culmea Codrului, Măgura Prisaca
și Masivul Preluca.” (Grigore Posea, Geomorfologia României, 2005).
b. Subunitățile flișului sunt alcătuite din roci detritice (marne, argile, conglomerate ce
alternează între ele) depuse în condițiile unui fund marin adânc și agitat tectonic. După vârstă, se
separă în: flișul intern, de vârstă cretacică, compus dintr-un complex de marne și
microconglomerate (Stratele de Sinaia, Stratele de Azuga), un complex variat de șisturi și
intercalații de gresii și calcare (Stratele de Comarnic) și un complex conglomeratic
(Conglomeratele de Bucegi și Ceahlău); flișul extern este tot de vârstă cretacică, dar și paleogenă
în care domină o varietate mare de marne și gresii (gresia de Tarcău, de Kliwa). Fliș se mai
găsește și în estul Podișului Mehedinți, precum și în Apusenii Sudici.
c. Subunitățile sedimenatro-vulcanice sunt formate predominant din roci sedimenatare cu
caracter flișoid străpunse sau acoperite de intruziuni sau erupții vulcanice.
Există două sectoare:
1. Sectorul Țibleș-Bârgău - situat în partea de vest a Masivului Cristalin Oriental care
pătrunde ca un golf spre Depresiunea Dornelor. “Această subunitate a rezultat din evoluția
geosinclinalului flișului transcarpatic ce se extindea și peste Maramureș, și care prin cutări și
mișcări pe verticală a dat naștere la mai multe unități morfostructurale. […] Întreaga stivă
sedimentară este străpunsă de lave andezitice consolidate subcrustal sub formă de filoane-strat,

9
 Evoluția paleo-geografică și principalele unități morfostructurale ale reliefului României

dyck-uri, neck-uri și cupole; unele dintre acestea au fost scoase la zi de eroziunea ulterioară.”
(Posea Grigore, Popescu Nicolae, Ielenicz Mihai, 1974, Relieful României).
2. Sectorul Munților Metaliferi – situat în sudul Apusenilor, este format din nuclee
cristaline prealpine, sedimentar-mezozoic, fliș cretacic, magmatite inițiale și magmatite
subsecvente vulcanice și subvulcanice neogene.
d. Subunitățile neovulcanice sunt compuse din roci vulcanice de vârstă neogenă ce se
grupează în două sectoare: Vulcanicii Nordici (Oaș, Igniș, Gutin, Lăpuș) și Vulcanicii Sudici
(Călimani, Gurghiu, Harghita)
e. Subunitățile depresiunilor intramontane reprezintă porțiuni restrânse din interiorul
Carpaților care pe fondul general al unor faze de înălțare a muntelui s-au scufundat, au devenit
golfuri sau strâmtori marine, au fost acoperite cu noi sedimente, în general necutate, și apoi s-au
exonat, râmânând ca depresiuni. Cele mai vechi depresiuni sunt în centrul Meridionalilor
(Loviștea, Petroșani și Hațeg), iar cele mai recente în Carpații Orientali.

B. Unitatea pericarpatică
Subcarpații s-au format, ca structură și sedimente, în așa numita Depresiune Precarpatică
formată la contactul cu platformele periferice Carpaților. “Aici s-au depus mai întâi formațiuni
de fliș, iar din Miocen, când depresiunea devine avanfosă, sedimentele capătă caractere de
molasă. După tipul structural și vârsta formațiunilor, în special a celor de suprafață se deosebesc
două subunități: Subcarpații Moldovei și de Curbură și Dealurile Getice.” (Grigore Posea,
Geomorfologia României, 2005). Cei mai puternic cutați și care au o lățime mai mare și care se
apropie mai mult de forma de munte sunt Subcarpații Moldovei și Curburii, iar Dealurile Getice
sunt mai puțin cutate și dominate de monoclin.
“Subunitatea Subcarpaților Moldovei și de Curbură se întinde de la valea Moldovei până
la valea Dâmboviței și se carcaterizează printr-o cutare mai accentuată ce merge până la cute
solzi și diapirism, printr-o lățime mai redusă și prin dominarea unui relief deluros ce se apropie
mai mult de munte.” (Posea Grigore, Popescu Nicolae, Ielenicz Mihai, 1974, Relieful României).
Această subunitate poate fi grupată în: sectorul Subcarpaților Moldovei, care se desfășoară între
văile Moldovei și Trotușului “fiind constituit la suprafață numai din formațiuni miocene cutate,
relativ simplu, în anticlinale și sinclinale normale sau asimetrice, uneori deversate spre est”
(Posea Grigore, Popescu Nicolae, Ielenicz Mihai, 1974, Relieful României) și sectorul

10
 Evoluția paleo-geografică și principalele unități morfostructurale ale reliefului României

Subcarpaților de Curbură, delimitat de văile Trotușului și Dâmboviței, care se divide structural în

trei subsectoare: subsectorul situat între valea Troutșului și valea Slănicului de Buzău,
subsectorul dintre valea Slănicului și valea Cricovului Sărat și subsectorul cuprins între Cricovul
Sărat și Dâmbovița.
“Subunitatea Dealurilor Getice se dezvoltă de la valea Dâmboviței și ajunge în vest până
la Dunăre. Sedimentele Depresiunii Precarpatice, peste care s-au depus formațiunile ulterioare,
au fost mai puțin afectate de cutări, aici predominând structura monoclinală; lățimea subunității
respective crește progresiv spre vest.” (Posea Grigore, Popescu Nicolae, Ielenicz Mihai, 1974,
Relieful României). Exiată trei sectoare, si anume: sectorul Muscelelor, cuprins între valea
Dâmboviței și valea Olăneștilor, Subcarpații Olteniei, între valea Olăneștilor în est și valea
Motrului în vest și Piemontul Getic situat în sudul Subcarpaților și Muscelelor.
C. Unitatea de platformă
Unitățile de platformă reprezintă un relief cu altitudine redusă ( câmpie sau podiș ), care
se caracterizează din punct de vedere geologic prin două etaje structurale: un etaj inferior și unul
superior. Primul etaj este constituit din formațiuni foarte vechi care a format la începutul primei
ere geologice masive importante, care cu timpul a devenit foarte rigid, nu a mai putut fi cutat și
înalțat sau scufundat. Aceste masive au fost erodate de agenții externi până la temelie,
transformându-le în forme plate, adică platforme. Sub nivelul mării, peste aceste plaftorme s-au
depus sedimente mai noi care sunt ușor înclinate sau fracturate, acestea formând etajul structural
superior. În țara noastră, unitățile care au fundament de platformă sunt Podișul Moldovei,
Câmpia Română și Dobrogea.

Podișurile reprezintă 18 % din suprafața României și este un tip de relief “cu dezvolatare
hipsometrică la nivelul mării și până în spațiul montan, doar cu o concentrare până în 600 m.”(
Ielenicz I., Geografia fizică a României, vol I, 2005). Podișurile se caracterizeaă printr-o largă
extindere a interfluviilor, o fragmentare redusă, energia văilor, o dinamică de versant dată de
alunecări, șiroire și o torențialitate datorită pantelor accentuate. În funție de geneză, evoluție și
alcătuire structurală, podișurile au caracteristici morfologice distincte și se separă trei tipuri
principale: podișuri de acumulare, podișuri de eroziune, podișuri din roci eruptive.

Podișul Moldovei. “Această unitate se suprapune, în cea mai mare parte, pe Platforma
Moldovenească, ce reprezintă partea de sud-vest, cea mai coborâtă, a Platformei Ruse, care cade

11
 Evoluția paleo-geografică și principalele unități morfostructurale ale reliefului României

în trepte în fața Carpaților. Pe teritoriul României se întinde între Prut și Siret“ (Posea Grigore,
Popescu Nicolae, Ielenicz Mihai, 1974, Relieful României). Soclul acestei platforme este
constituită din șisturi cristaline precambriene cutate strâns în timpul Huronianului și este
străbătut de vechi intruziuni. Relieful podișului se extinde peste depresiunea tectonica a
Bârladului, situate între platforma Moesică și cea Moldovenească.

Podișul Dobrogei prezintă trei subunități principale care se succed de la nord la sud:
Dobrogea de Nord, Podișul Dobrogei Centrale și Podișul Dobrogei de Sud. Limitele Dobrogei de
Nord sunt Falia Peceneaga-Camena în sud, iar în nord Depresiunea Predobrogeană. Cuprinde
trei sectoare: Masivul Măcinului, este un rest hercinic alcătuit din șisturi cristaline și granite
peste care se dispun sedimente triasice si jurasice, Podișul Tulcea, are un fundament hercinic
peste care se găsesc conglomerate, gresii și calcare și Podișul Babadag, cu un fundament
paleozoic și triasic peste care se dispun formațiuni cretatice. Podișul Dobrogei Centrale
corespunde zonei șisturilor verzi, suprafața acestora fiind acoperită de conglomerate, gresii și
marne. Podișul Dobrogei de Sud are un fundament de șisturi mezozonale și șisturi verzi, peste
care urmează pătura sedimentară, formată din silurian, mezozoic, eocen, tortonian, sarmațian și
pliocen.

Delta Dunării este o unitate care se suprapune peste Depresiunea Predobrogeană și a luat
naștere în urma orogenezei hercinice, la contactul dintre Platforma Moldovenească și Masivul
hercinic dobrogean. Aceasta se continuă cu Depresiunea Bârladului si Depresiunea Carpatică.

Câmpia Română „corespunde în general cu partea nordică a Platformei Moesice ce

înclină dinspre Bulgaria spre Câmpia Română, afundându-se tot mai mult pe măsura apropierii
de Carpați.” (Posea Grigore, Popescu Nicolae, Ielenicz Mihai, 1974, Relieful României).
Platforma propriu-zisă este alcătuită din șisturi cristaline cutate spre sfârșitul Precambrianului.
Fundamental platformei se ridică spre sud și odată cu ridicarea acestuia se subțiază până la
pierdere. “Înclinarea platformei începe mai ales de la Dunăre unde la Giurgiu depozitele
cretacice de pe marginea sa apar la zi. […] De aici, fundamentul coboară mai repede. În această
ultimă parte, Câmpia Română se suprapune în fapt peste Depresiunea Precarpatică.” (Posea
Grigore, Popescu Nicolae, Ielenicz Mihai, 1974, Relieful României).

12
 Evoluția paleo-geografică și principalele unități morfostructurale ale reliefului României

BIBLIOGRAFIE
1. Ielenicz Mihai, Pătru Ileana Georgeta, 2011, Geografia fizică a României, editura
Universitară, București
2. Posea Grigore, 2002, Geomorfologia României, Editura Fundației România Mare,
București
3. Posea Grigore, Popescu Nicolae, Ielenicz Mihai, 1974, Relieful României, Editura
Științifică și Enciclopedică, București
4. Doru Juravle, Curs Geologia României – Morfostructrile de platformă prealpine
5. Nisteriuc Laurenția, Curs de Geografie

13