1

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Facultatea de Geografie şi Geologie
Departamentul de Geografie
Bd. Carol I. Nr.20A, 700505 – Iaşi, România
Tel.: +4.0232.20.1075, e-mail: geografie@uaic.ro
http://www.geo.uaic.ro/

Principalele trăsături ale reliefului. Morfometria și

morfografia, relieful tectono‐structural

-- Materia: Geografia Fizică a României --

Cadru didactic Lucrări Practice:

Niculiță Mihai

Studenți:
Dancă Emanuel- Sergiu
Dan Daiana
Grupa: GM31
 2

Cuprins
Introducere ......................................................................3
Caracteristicile generale ale reliefului României .........3
Caracteristicile morfografice .........................................4
Caracteristicile morfometrice ........................................5
Relieful tectono-structural .............................................6
BIBLIOGRAFIE ...........................................................12
 3

Introducere
Elementul care conferă o mare diversitate şi specificitate caracteristicilor generale,
regionale şi locale ale spaţiului geografic este relieful. Acesta imprimă anumite particularităţi
peisajului, caracteristicilor de mediu şi, în ultimă instanţă, aspectului geografic al locurilor.
Relieful este, în acest fel, elementul central şi uneori cel mai important al spaţiului geografic.

”Relieful Romaniei este constituit dintr-o serie de unități și subunități de ordine diferite,
care s-au format și s-au asamblat de-a lungul timpului, fiecare având o structură geologică
proprie, intr-o anumită măsură, ce a influențat puternic evoluția și trăsăturile generale ale
reliefului.Cunoașterea acestor structuri, ce formează suportul geologic al teritoriului României,
reprezintă o premisă necesară pentru înțelegerea evoluției reliefului derulat la suprafața lor din
cele mai vechi timpuri și până azi” (Grigore Posea, 1974).

Caracteristicile generale ale reliefului României

Relieful României cuprinde o multitudine de caracteristici, acestea conferindu-i un statut
complex, format pe parcursul timpului, acest proces de evoluție fiind în continuă desfășurare.

Așadar, acestea sunt reprezentate de:

a. Varietatea reliefului, care este determinată de prezența tuturor formelor de relief major,
acestea incluzând: câmpii, dealuri și podișuri joase, întâlnite la altitudini mai mici de 200 metri
și reprezentând 42% din suprafața României; dealuri și podișuri înalte, cuprinse între 200 -500
metri (31%); munți joși, între 500 -1000 metri (15%) și munți înalți, aflați la atitudinile ce
depășesc 1000 metri (12%).

Totodată, varietatea reliefului este redată și de prezența unei game diversificate de tipuri
genetice de relief: petrografic, structural, glaciar, fluvial, eolian, litoral, periglaciar, vulcanic.
 4

Aceste varietăți au determinat o mare diversitate de peisaje geografice cu condiții si resurse

diverse, favorizând o mare diversitate de activități antropice.

b. Simetria determinată de dispunerea unităților de relief majore in trepte ce coboară spre

exteriorul și interiorul arcului carpatic, dispunerea simetrică se desfășurându-se astfel: în centru -
Depresiunea Colinară a Transilvaniei, înconjurată de Munții Carpați, apoi dealurile (Dealurile de
Vest, Subcarpații), podișurile (Podișul Moldovei, Pod. Getic), câmpiile (Câmpia Română,
Câmpia de Vest). Hidrografia urmează structura concentrică, având un caracter radiar.

c. Proporționalitatea- determinată de ponderea aproximativ egală a unităților de relief

majore: munții 31%,dealurile si podișurile 36 % și câmpiile și luncile 33%, rezultând un
echilibru al condițiilor naturale, resurselor si tipurilor de activitati antropice.

d.Complementaritatea alternează treptele de relief (munții cu depresiunile, câmpiile cu

podișurile, văile cu dealurile, etc.), resursele solului cu cele ale subsolului (ex: resurse energetice
- râuri, cărbune, petrol, etc ).

Dispunerea unităţilor de relief (din partea centrală spre exterior) arată un caracter
concentric al acestora, dar şi multiple elemente de complementaritate. Astfel, spre exemplu,
Carpaţii Meridionali reprezintă o unitate de relief, care are atât spre nord, cât şi spre sud, unităţi
de relief mai joase. Carpaţii Occidentali, Dealurile de Vest şi Câmpia de Vest sunt trei trepte care
scad altitudinal spre vest, dar sunt străbătute de aceeaşi reţea hidrografică şi sunt situate în
succesiune. Resursele energetice de bază, care au un caracter complementar între ele, se află
situate în unităţi geografice diferite: hidroenergie şi huilă în Carpaţi, petrol în zonele
extracarpatice, gaz metan în Depresiunea Colinară a Transilvaniei. Reţeaua hidrografică,
depresiunile şi culoarele de vale creează posibilitatea reală de a se realiza legături strânse între
unităţile de relief mai apropiate sau mai îndepărtate.

Caracteristicile morfografice
”Morfografia reprezintă o parte descriptivă a geomorfologiei care se ocupă cu descrierea
și clasificarea formelor de relief după aspectul lor exterior” (Grigore Posea, 1974). Cu alte
 5

cuvinte, morfografia exprimă configurația reliefului. Pe terioriul României, se disting trei regiuni
specifice :

a. În Carpați și Subcarpați sunt specifice vârfuri ascuțite, abrupturi, creste, culmi prelungi,
rotunjite sau aplatizate, platouri netede (câmpuri-suprafețe de eroziune), văi înguste și abrupte
(chei, defilee), depresiuni intramontane.

b.În zonele de deal şi podiş sunt specifice culmi rotunjite şi domoale, platouri, văi cu lunci largi
şi terase, depresiuni cu relief accidentat.

c.În zonele de câmpie sunt caracteristice: interfluviile largi şi plate, văile cu lunci întinse.
Aceste caracteristici au determinat, la rândul lor apariția unor consecințe cu impact direct
asupra mediului, climei precum și asupra omului. O primă consecință o reprezintă rolul
Carpaților, cel de barieră orografică; aceasta determinând o evidentă asimetrie climatică între V
şi E ţării (diferenţe de 1C şi peste 100 mm/an de precipitaţii). Altă consecință presupune apariția
unei frecvențe mari a inversiunilor termice în depresiunile intermontane, iarna, determinate de
stargnarea aerului rece.

Caracteristicile morfometrice
Morfometria reprezintă descrierea cantitativă a reliefului. Particularitățile ce includ
valorile reliefului sunt:
a. Altitudinea. Ce cuprinde trei elemente caracteristice, și anume altitudinea medie a reliefului
României de aproximativ 420 metri, reprezentând etajul de deal; altitudinea absolută fiind de
2544 metri (vârful Moldoveanu, Munții Făgăraș) și treptele altitudinale: 0-300 m, în această
treaptă încadrându-se 50% din teritoriul țării; 300-700 m (28%), 700-2000 m (21%), și peste
2000 metri, reprezentând 1%. De asemenea, aceste particularități au facilitat apariția unor efecte
benefice precum valorificarea economică a întregului teritoriu al țării noastre, prin utilizarea
terenului în condiții favorabile practicării agriculturii, silviculturii și ale altor culturi în funcție
de altitudine. O altă consecință o reprezintă includerea întregului teritoriu în aria de urbanizare,
datorită existenței condițiilor favorabile dezvoltării așezărilor, până la 1400 metri întâlnindu-se
așezări permanente iar peste, zonele sunt folosite în scop turistic, se practică pășunatul.
 6

b. Fragmentarea reliefului exprimă gradul de accidentare a terenului, determinat de

densitatea văilor pe 1km2. “ Fragmentarea orizontală a reliefului țării noastre corespunde cu
densitatea rețelei hidrografice. În raport cu modul de scurgere a rețelei hidrografice, pe teritoriul
țării noastre se disting regiuni exoreice și regiuni semiendoreice. Regiunile exoreice,care asigură
prin văile lor, drenajul spre Marea Neagră, au cea mai mare densitate ( > 0,7) în zona muntoasă,
au densitate medie (< 0,3) în Câmpia Română, o parte a Câmpiei Vestice și în Dobrogea.
Regiunile de tasare in loess și calcare, al căror drenaj se face pe cale subterană” ( Petre Coteț,
1973).
c. Energia reliefului sau fragmentarea verticală a reliefului reflectă gradul de adâncire al
rețelei hidrografice în cuprinsul diferitelor unități morfologice; ea depinde de amplitudinea
mișcărilor epirogenice, de rocă, de puterea și de vârsta rețelei hidrografice și de oscilațiile
nivelului marin.
d.Geodeclivitatea sau valoarea unghiurilor de pantă. ”Această caracteristică morfometrică
nefiind analizată în totalitate și numai pentru unele unități de relief: Câmpia deluroasă a
Transilvaniei, Câmpia Română, de Vest și Dobrogea, ceea ce nu perimte o sinteză a fenomenului
pentru întregul teritoriu.” ( Petre Coteț, 1973).
Valoarea pantelor poate fi potrivită atât la nivelul interfluviilor și văilor, cât și la nivelul
formelor pozitive ( masive, culmi) și negative ( depresiuni, văi), unde ea se schimbă, după
condițiile locale, de la 90° la 0°.

Relieful tectono-structural
”Din punct de vedere genetic, relieful României este foarte complex, fiind rezultatul
interacțiunii dintre factorii endogeni și cei exogeni, care în decursul istoriei geologice au fost
diferiți de la o etapă de evoluție la alta, uneori pe intervale mai mici de timp. Principalele
procese geologice care au determinat înfățișarea actuală a reliefului României au fost litogeneza,
tectogeneza și sculptogeneza”( Petre Coteț, 1973).
Aspectul actual al reliefului este rezultanta îmbinării acțiunii proceselor endogene și
exogene, în care tectonica și clima au avut rolul principal. Structura tectonică imprimă
arhitectura reliefului, acesta în strânsă legătură și cu litologia, care diferențiază relieful după
natura rocilor constituente.
 7

Din punct de vedere morfotectonic, pe teritoriul României se disting două mari provincii
geostructurale: de orogen și de platformă. ” Unitățile de orogen corespund cu unitățile carpatice,
iar unitățile de platformă sunt reprezentate de unitățile extracarpatice” ( I. Popescu Voitești,
1936). Unităților de orogen le corespund, ca relief, unități montane, la care se adaugă unități
deluroase și câmpii situate periferic precum și depresiuni inter și intramontane. Celor de
platformă li se suprapun, în general, reliefurile de podiș și de câmpie. Însă, nu întotdeauna
unitășile de relief se suprapun în întregime, ca extindere, unităților structurale. Acest fapt se
observă mai ales la contactul dintre unitățile de orogen și de platformă, datorită mascării
limitelor dintre acestea de către depozitele sedimentare mai noi; în acest caz, unele unități de
relief extinzându-se peste un fundament diferențiat structural ( un exemplu elocvent fiind cel al
Câmpiei Române și Piemontului Getic).

Morfologia regiunilor de platformă, ca şi cea a zonelor de orogen, include numeroase

forme condiţionate de caracteristicile tectono-structurale ale diferitelor regiuni ale globului şi de
activitatea factorilor modelatori. Poziţia stratelor de la partea superioară a scoarţei se impune,
adesea, în peisaj printr-o varietate de forme caracteristice cunoscute sub denumirea de relief
structural. Apariţia şi dezvoltarea acestuia este legată direct de activitatea factorilor externi care
se desfăşoară în conformitate cu legea generală a eroziunii diferenţiale. Implicaţiile morfologice
ale structurii vor fi mai pregnante în cazul unor strate constituite din alternanţe de roci cu duritate
diferită şi mai puţin evidente în cazul formaţiunilor groase, relativ omogene sub raport
petrografic. Aşadar între structură, rocă şi formă există o legătură foarte strânsă.
În cazul reliefului structural, se disting mai multe clase:

a. Relieful structurilor orizontale şi suborizontale. Mobilitatea tectonică

redusă a unor regiuni, cum sunt cele de platformă, este evidenţiată şi de o structură geologică
relativ simplă, formată din strate concordante orizontale. Structura orizontală când are şi uşoare
înclinări ce merg până la 1 – 2° se numeşte şi suborizontală. Forme structurale nu apar decât
atunci când există o alternanţă de strate dure cu moi şi când acestea sunt scoase la zi de eroziune.
Ca o regulă generală a eroziunii diferenţiale, se poate arăta că atunci când agenţii externi atacă
un strat moale, situat deasupra unuia dur, va aparea o suprafaţă structurală plată; când versantul
sau valea se taie în roci tari dă un abrupt, iar în roci moi dă o pantă redusă. În cazul stratelor cu o
litologie uniformă, când rocile sunt moi (argile, marne, nisipuri) nu apare nici un fel de formă
 8

structurală, ca în Câmpia Transilvaniei. Principalele forme de relief sunt suprafețele structurale și

văile simetrice.

Suprafețele structurale reprezintă forme topografice netede, dezvoltate pe suprafeţele

stratelor dure. Acestea pot fi de două tipuri: iniţiale şi exhumate. Suprafeţele structurale
exhumate sunt în general mai fragmentate, pot apare dispuse şi pe versanţi, sub formă de trepte,
pe când cele iniţiale se extind numai pe interfluvii. Văile sunt totdeauna simetrice. Forma lor
este foarte variată în profil transversal, în funcţie de duritatea rocilor secţionate, de numărul şi
grosimea stratelor retezate în adâncime: când talvegul este în rocă moale, valea se lărgeşte mult;
în strate dure se încătuşează, căpătând aspect de cheie, defilee, canioane. În cazul platourilor
înalte, retezate pe sute de metri de către văi, versanţii acestora capătă profile frânte.

b. Relieful structurilor monoclinale. Stratele monoclinale au drept

caracteristică înclinația pantei într-o singură directie. Acest tip de relief are ca trăsătură
definitorie o pronunţată asimetrie ilustrată de platouri, culmi si versanţi prelungi, atunci când
suprafaţa lor este concordantă cu înclinarea stratelor, ori cu coaste abrupte si denivelări
accentuate când eroziunea se produce pe capătul stratelor. Factorii denudaţiei acţionează selectiv,
înlocuind treptat formele primare, de tipul unor câmpii monoclinale, printr-un relief derivat,
puternic influenţat de alternanţa stratelor de roci dure şi moi. Suprafeţele exhumate cu înclinare
redusă, constituite de obicei din roci mai dure, corespund unor platforme structurale,
asemănătoare celor formate pe strate orizontale.

c. Relieful structurilor ondulate (domuri şi cuvete). În cadrul structurilor

orizontale şi monoclinale, adesea, stratele de sedimente sunt deranjate din poziţia lor iniţială,
alcătuind structuri sub formă de domuri. În cadrul domurilor stratele înclină spre exterior iar în
cel al bazinelor spre interior. Acestea pot fi de 2 tipuri joase sau teşite (de exemplu domul
Weald din sud-estul Angliei); proeminente sau montane la care stratele, de pe flancuri se înclină
sub unghiuri de peste 20° (domul Black Hills din estul statului Wyoming şi vestul statului South
Dakota). În România, exemple de domuri întâlnim în partea centrală a Transilvaniei, cunoscută
prin domurile sale exprimate de butonierele complexe şi cuestele opuse de la Sărmăşel, Şincai-
Crăeşti, Deleni, Nadeş.
 9

d. Relieful structurilor discordante. Acest tip este compus din două stiluri

structurale diferite, despărţite printr-un plan de discordanţă. Pentru ca această structură să creeze
reliefuri specifice sunt necesare două condiţii: prima, ca planul de discordanţă şi structura
inferioară să fie scoase la zi de către eroziune pe spaţii relativ mari, iar a doua, din punct de
vedere litologic structura de bază să fie mai dură. Formele de relief în cadrul acestor structuri
sunt următoarele: depresiunile de contact, peneplenele exhumate, văile epigenetice, văile
antecedente.

e.Relieful structurilor cutate. Dacă relieful structurilor suborizontale şi

monoclinale este specific bazinelor sedimentare cu aspect de podiş, iar cel discordant zonelor de
bordură, relieful structurilor cutate caracterizează mai ales lanţurile muntoase şi submuntoase.
Structura cutată este aceea în care stratele sunt dispuse ondulat. O cută obişnuită se compune
dintr-o arcuitură convexă numită anticlinal şi una concavă numită sinclinal. Linia ce uneşte
punctele de altitudine maximă ale anticlinalului formează axa sa, iar opusul ei este axa
sinclinalului. Intre anticlinal şi sinclinal legătura se face prin flancurile cutei. De obicei, într-o
regiune nu există un singur tip de cute, dar există unul dominant.

Formele de relief ale structurilor cutate se împart în: forme de concordanţă directă (valea
de sinclinal, culmea de anticlinal) şi forme de concordanţă inversă (butoniera, valea de anticlinal
şi sinclinalul suspendat). Formele de concordanţă directă apar acolo unde are loc o suprapunere
a reliefului peste forma cutelor; când cuta se bolteşte se formează un intefluviu, iar când coboară
apare o vale. Astfel se formează văile de sinclinal, culmile de anticlinal şi, în anumite cazuri,
clisurile: valea de sinclinal în profil transversal, îmbracă formă simetrică sau asimetrică după
tipul cutei. Văile de sinclinal au o serie de afluenţi de tip torenţial, care coboară perpendicular de
pe flancurile anticlinalului. culmea de anticlinal este un interfluviu sau un aliniament de înălţimi
axate în principal pe o cută anticlinală.

Formele de concordanţă inversă se adaptează indirect structurii în sensul că în anticlinal

se poate scobi o vale, iar în sinclinal poate fi modelat un interfluviu. Aceste forme sunt:
butoniera, valea de anticlinal şi sinclinalul suspendat. Butoniera de anticlinal este o excavaţie
elipsoidală, scobită pe locurile unde axa anticlinalului prezintă înălţări maxime. Valea de
anticlinal se dezvoltă ca afluent al unui râu principal care retează cuta în sens transversal
 10

(clisură). Sinclinalul suspendat reprezintă un interfluviu, o culme sau o mică porţiune din
acestea, grefate pe un sinclinal ce apare înălţat în raport cu anticlinalul conjugat, golit de
eroziune. Foarte rar se întâmplă ca sinclinalul suspendat să fi funcţionat ca vale structurală. În
acest caz, sinclinalul are şi forma de vale suspendată şi reprezintă totodată o inversiune de relief.

Pe teritoriul României, cele mai specifice reliefuri structurale se întalnesc în fostele

bazine sedimentare, rămase necutate sau slab deranjate, dar înalțate ulterior la nivelul de platouri
sau podișuri. Așa este cazul Podișului Moldovei, Podișului Transilvaniei și, în parte, Podișul
Getic. Urmează ca importanță, regiunile slab cutate, care au funcționat ca avanfose, devenite
ulterior Subcarpați, unde cutele constituie elementul esențial ce a dus la un relief structural cu
forme extrem de complexe. Carpații, datorită retezării lor de către vechi suprafețe de eroziune,
dispun de forme structurale mai puțin extinse, ca suprafață și mai reduse ca varietate. Cea mai
limitată manifestare a structurii, în relieful actual, se găsește in Dobrogea, iar în unitățile de
câmpie, în general, nici nu se pune problema unor asemenea reliefuri. Astfel, cele mai
reprezentative reliefuri structurale de pe teritoriul României sunt:

Relieful structural din Podișul Moldovei. Este sculptat în întregime în stratele

etajului structural superior al Platformei Moldovenești. Înclinarea generală a stratelor este către
est-sud-est, iar ca alternanță a durităților sunt de semnalat intercalarea, în compelxul de marne,
argile și nisipuri, a gresiilor și calcarelor din Podișul Central Moldovenesc. Cuestele se întalnesc,
în grade diferite de dezvoltare, în toate regiunile naturale ale Podișului Moldovei, dându-i un
”aer de familie” (M. David, 1941).

Relieful structural din Podișul Transilvaniei. Sedimentele de aici au o dispunere

ceva mai complicată decât cele din Podișul Moldovei (cu fundament de platformă), deși domină
tot structura monoclinală, însă, se adaogă cutele largi sau începuturile de cute, domurile și cutele
diapire.” Particularitățile structurale,combinate cu o petrografie relativ variată, au facut ca
eroziunea diferențială să creeze forme diverse sau combinate diferit de la un loc la altul, ducând,
în procesul evoluției, la separarea unor subunități. Acestea sunt Podișul Someșan, unde domină
monoclinul eocen-oligocen-miocen, cu dese intercalații de strate dure; Câmpia Transilvaniei cu o
structură în domuri, dar cu roci moi și uniforme la eroziune; Podișul Târnavelor cu structuri
 11

monocline în domuri și Subcarpații interni (ai Transilvaniei) având o structură de anticlinale-

sinclinale și cute diapire” (Grigore Posea, 1974).

Relieful structural din Subcarpați. Implică, în sine, un conținut dominant tectono-

structural. Astfel, prin Subcarpați se înțeleg șiruri de dealuri și depresiuni situate imediat la
exteriorul Carpaților. Inițial, aspectul structural al Subcarpaților a fost înteles mai ales în sensul
unor șiruri de depresiuni și dealuri longitudinale față de rama muntoasă. Pornind de la aceastîă
dispunere, se conturase ideea că, în majoritatea Subcarpaților se pot deosebi: o fâșie a
Subcarpaților interni și o alta a celor externi. Recent însă s-a artătat că, cel puțin pentru
Subcarpații Buzăului, trebuie renunțat la această împarțire, ca nefiind reală.

Relieful structural din Dobrogea. Deși Dobrogea este o peneplenă dintre cele mai
tipice, datorită unor înalțări suferite mai ales in cuaternar, care au adus-o la situația de podiș,
infuluențele structurale s-au evidențiat pe parcursul sculptarilor efectuate sub nivelul de
peneplenare. Acestei unități îi sunt specifice câteva aspecte generale cu caracter strctural și
anume: existența a două mari linii tectonice ( Peceneaga- Camena și Capidava-Ovidiu), care au
dus la separarea a trei mari unități morfostrcturale cu aceeași orientare ( Masivul nord-
dobrogean, Dobrogea Centrală și Dobrogea Sudică);existența unor cute anticlinale și sinclinale,
faliate sau nu, care au aceeași orientare și care au dirijat martorii structurali și formele structurale
de amănunt din Dobrogea Sudică; apariția unor abrupturi de falie către Dunăre, care au fost
împinse de eroziune spre interior și care despart Dobrogea de depresiunile Câmpia Română si
Nord-Dobrogeană. La aceste aspecte generale, se impune și aliniamentul văii Carasu, ca o axă
către care înclină atât Dobrogea de Nord, cât și cea de Sud; acestea a rezultat prin ridicările
cuaternare mai active în nord ca și în sud.

Relieful structural din Carpați. ”Direcționarea ramurilor și a multor culmi

principale, înalțările și lăsările lor longitudinale, de multe aliniamente depresionare de văi sau
înșeuări si chiar păstrarea unor fâșii netede de platforme sunt legate de condiția structurală sau
tectono-structurală”(Grigore Posea,1974). În ceea ce privește aspectele de amănunt ale reliefului
structural carpatic, ele apar uneori și mai caracteristice în special în fliș și în masivele cu
sedimentar mezozoic sau mai vechi. Formele structurale de amănunt sunt legate de: cutele și
accidentele mai reduse ale flișului; sedimentul mezozoic de pe cristalin; cutele mărunte ale
 12

șisturilor cristaline și de intercalațiile mai dure din cadrul acestora; sedimentarul terțiar, pătruns
în depresiunile intramontane sau pe marginile masivelor cristalino-mezozoice. Toate aceste
structuri conduc la crearea urmatoarelor forme strcturale mai frecvente: hogbacks-uri, cueste,
abrupturi, mici suprafețe structurale, sinclinale,suspendate și, foarte rar, butoniere.

BIBLIOGRAFIE
1. Posea Grigore, 2002, Geomorfologia României, Editura Fundației România Mare, București
2. Posea Grigore, , 1974, Relieful României, Editura Științifică și Enciclopedică, București
3. Petre Coteț, 1973, Geomorfologia României, Editura Tehnică, București

4. Bojoi Ion, 2000, Geografia fizică a României, Editura Universității "Al.I.Cuza" din Iaşi

5.Roşu Alexandru, 1980, Geografia fizică a României, Editura Didactică și Pedagogică,Bucureşti