Curs 1

GEOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ

1.1. Denumirea

1.2. Obiectul de studiu al geografiei

1.3. Principii, metode, procedee şi mijloace aplicate în cercetarea geografică

1.4. Sistemul ştiinţelor geografice

10/20/2009 1
 Orice ştiinţă este definită de cel puţin patru cerinţe:

– Să aibă o denumire

– Să aibă domeniul său de studiu

– Să se bazeze pe legi proprii

– Să dispună de metode proprii de

investigare

10/20/2009 2
 Denumirea
În antichitatea greacă s-au manifestat două direcţii în ceea ce priveşte
cercetarea geografică

– Chorografia (descrierea regiunilor)

– Geografia (denumire dată de Eratostene) – bazată pe relaţii

matematice, fizice şi astronomice; avea ca obiect de studiu Pământul
luat ca întreg şi analizat, în principal ca formă, dimensiuni, alcătuire, etc.

Alte denumiri sub care este întâlnită cercetarea geografică:

Geognosie
Geofizică
Geomorfologie
Fisiografie
Geografie generală
10/20/2009 3
 Câteva repere ale dezvoltării geografiei moderne

Geografia face parte din rândul ştiinţelor care studiază Pământul (geoştiinţele),
alături de geodezie, geofizică şi geologie.

Deşi este una din cele mai vechi preocupări ale spiritului uman, geografia s-a
dezvoltat în mod deosebit în secolele XIX şi XX, când aveau să se impună
şcoli, personalităţi şi opere de referinţă în acest domeniu al cunoaşterii.
Este perioada când au fost puse fundamentele geografiei ca ştiinţă
modernă.

10/20/2009 4
Unele din cele mai importante repere teoretice în dezvoltarea
geografiei moderne au fost:

- stabilirea unei definiţii cât mai cuprinzătoare a geografiei pentru

a se ajunge la o delimitare cât mai exactă a obiectului de studiu
de alte ştiinţe şi în primul rând de ştiinţele apropiate, de contact
(geologia, biologia, sociologia, etc.);

- stabilirea celui mai potrivit termen pentru desemnarea obiectului

de studiu al geografiei;

- precizarea domeniilor de studiu ale unor discipline geografice

care s-au impus prin specializarea cercetării pe diferitele
componente ale obiectului geografie.

10/20/2009 5
 Şcoala germană
Karl Ritter (1779 – 1859): a emis principiul extensiunii spaţiale în studiul
fenomenelor geografice; introduce elementul uman în sfera de cuprindere a
geografiei, opera sa având un pronunţat caracter antropocentrist.

Alexander von Humboldt (1769 - 1859): contribuie la fundamentarea geografiei

ca ştiinţă prin aplicarea principiilor cauzalităţii şi a metodelor de observaţie în
cercetarea naturii.

Kosmos lucrarea fundamentală

a lui A. von Humboldt

10/20/2009 6
 Ferdinand Richtofen (1833 – 1905): separă geografia de geologie din punct de
vedere temporal

Friederich Ratzel (1844 – 1904): fondatorul antropogeografiei şi al geopoliticii.

10/20/2009 7
 Şcoala franceză

Paul Vidal de la Blache (1845 – 1918): pune bazele

geografiei umane, ca direcţie de cercetare în cadrul
geografiei unitare.

Emmannuel de Martonne (1873 – 1955): cu lucrări

recunoscute în domeniul geografiei fizice generale (Traité
de géographie physique) şi geografiei regionale (L'Europe
Centrale); contribuţii deosebite în dezvoltarea geografiei
moderne în ţara noastră prin cercetările efectuate (La
Valachie, 1902; Recherches morphologiques sur les
Alpes de Transylvanie, 1907) şi prin sprijinul dat
învăţământului superior de specialitate.

10/20/2009 8
 Şcoala americană
William Morris Davis (1850 – 1934): geomorfolog care a fundamentat teoria
ciclului eroziunii (teoria peneplanaţiei).

10/20/2009 9
 Ciclul eroziunii
normale

10/20/2009 10
 Şcoala românească
Simion Mehedinţi (1868 – 1962): fondatorul şcolii româneşti de geografie prin
iniţierea cercetărilor riguroase asupra teritoriului României, prin dezvoltarea
învăţământului geografic superior, prin întreaga sa operă ştiinţifică. Lucrarea
sa fundamentală este Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, apărută în
1930.

George Vâlsan (1885 – 1935), geograf cu

merite deosebite în cercetarea teritoriului
României, lucrarea sa principală fiind Câmpia
Română (1915). Avansează ipoteze ştiinţifice
valoroase cu privire la geneza defileului Dunării
de la Porţile de Fier şi a Deltei Dunării

10/20/2009 11
10/20/2009 12
 Obiectul de studiu al geografiei

De-a lungul anilor s-au dat mai multe definiţii încercându-se, totodată, precizări
asupra obiectului de studiu, a limitelor acestuia în sistemul ştiinţelor
(ştiinţele Pământului, ştiinţele de contact). Acestea reflectă nivelul atins în
cunoaşterea geografică într-o perioadă dată (orientări, concepte, metode,
etc). Ca atare, conţinutul obiectului geografiei (ca şi a altor ştiinţe, de altfel)
a fost diferit de la o etapă la alta de dezvoltare a societăţii, în funcţie de
nevoile acesteia.

Astăzi, geografia se prezintă ca o ştiinţă cu obiect de studiu bine precizat, o

ştiinţă bazată pe principii şi metode proprii de cercetare.

Conţinutul geografiei moderne de la începutul secolului al XXI-lea şi-a depăşit

de mult sensul etimologic, acela de a fi ştiinţa care se ocupă cu descrierea
Pământului (geo / Gaia = pământ; grafia / graphein = scriere, descriere).

10/20/2009 13
10/20/2009 14
Tradiţional, geografia a fost o ştiinţă descriptivă. Astăzi, însă, latura descriptivă a lăsat
locul laturii explicative. Sensul modern al geografiei este mult mai complex şi mai
profund, acela de ştiinţă care cercetează elemente, procese şi mecanisme care au
loc într-un cadru spaţial şi temporal determinat – mediul geografic (planetar, regional
şi local)

Geografia modernă, sincronizată cu evoluţia ştiinţei şi tehnicii în general, a înregistrat un

salt calitativ după anii '60 ai secolului XX, odată cu adoptarea conceptelor ştiinţifice
cele mai noi, cum este teoria sistemelor, cu aplicarea metodelor cantitative şi
experimentale, cu utilizarea tehnicii informatice de prelucrare a datelor.

Raportându-ne la dezvoltarea geografiei moderne în România, trebuie să arătăm că una

din cele mai complete definiţii, răspunzând pe deplin spiritului geografiei de astăzi, a
fost formulată de Simion Mehedinţi în anul 1900, cu ocazia cursului inaugural de la
Universitatea din Bucureşti:

geografia este ştiinţa evoluţiunii Pământului considerat în relaţiunea reciprocă a

maselor celor patru învelişuri, atât din punct de vedere static (al distribuirii în
spaţiu), cât şi dinamic (al transformării în timp).

Deci Pământul privit ca unitate, dar nu ca o unitate oarecare, inertă, ci ca un adevărat

organism, cu viaţa lui proprie, cu organizare interioară specifică, cu mişcările lui şi cu
schimbările suferite în timp.

10/20/2009 15
Vintilă Mihăilescu (1890 – 1978), un alt
teoretician al geografiei româneşti, defineşte
geografia ca fiind ştiinţa care studiază
întregul teritorial de la localitate la planetă.
El consideră că obiectul geografiei nu poate
fi şi nu trebuie să fie confundat cu
elementele care îl compun (aerul, apa,
uscatul, vieţuitoarele, inclusiv omul),
considerate separat – regional sau planetar
– în ele şi pentru ele însele, ci numai
împreună acestea formează un tot, un
complex echilibrat, adică realitatea
geografică sau întregul teritorial (de la
localitate la planetă), obiect al geografiei ca
ştiinţă ("Geografie teoretică", 1968, pag 14).

10/20/2009 16
Petre Coteţ (1914 – 1988), aprecia că Faţă de celelalte ştiinţe ale Pământului,
geografia se distinge prin faptul că obiectul ei de studiu îl constituie
rezultanta corelaţiei şi interacţiunii dintre natură şi om, care se numeşte
geosferă şi de care nu se ocupă nici o altă ştiinţă a Terrei ("Principii, metode
şi tehnici moderne de lucru în geografie", 1976)

Din bogata sa listă de lucrări (peste 100) se

detaşează teza de doctorat Câmpia Olteniei.
Studiu geomorfologic, cu privire speciala asupra
cuaternarului, susţinută în 1948 sub conducerea
prof. V. Mihăilescu şi publicată în 1957, care
deschide seria rodnică de monografii
geomorfologice regionale apărute în geografia
româneasca a ultimilor 35 de ani. Lucrarea
ilustrează direcţia analizei morfogenetice, pe care
a promovat-o cu consecventă de-a lungul anilor.

10/20/2009 17
Una din cele mai noi şi mai cuprinzătoare definiţii găsim în lucrările profesorului
Grigore Posea. Aceasta reflectă stadiul actual al cunoaşterii în domeniu:
Geografia studiază organizarea lăuntrică, naturală şi cea impusă de om, a
mediului de la exteriorul solid al Terrei. ... Ea studiază relaţiile (statice,
dinamice, spaţiale, temporale) dintre geosfere (atmosferă, hidrosferă,
litosferă, biosferă), având ca obiect specific de studiu mediul geografic în
unitatea lui de sistem, inclusiv sub aspectul utilizării şi transformării de către
om ("Geografie fizică", 1998)

Acelaşi autor (Posea Gr.) consideră că cea mai sintetică, mai obiectivă şi de
necontestat definiţie ar fi următoarea: geografia este ştiinţa Pământului ca
planetă a Sistemului Solar şi ca mediu de viaţă al omenirii ("Geografia
fizică", 1998)

10/20/2009 18
 Termeni utilizaţi pentru definirea obiectului geografiei
Pentru definirea obiectului geografiei sunt utilizaţi numeroşi termeni:

suprafaţa Pământului, zonă de interferenţă a învelişurilor externe,

înveliş geografic,
înveliş terestru, (P. Coteţ)
înveliş geosferic (G. Vâlsan), ecosferă,
mediu geografic, (E. Reclus)
mediu terestru,
landşaft, înveliş landşaftic
complex terestru,
peisaj geografic, geosistem (sistem geografic, sistem terestru),
întreg teritorial planetar (V. Mihăilescu)
sociogeosistem (I. Donisă)
mezogeosistem (Al. Roşu)
înveliş terestru superior (I. Mac)

Sensul acestora este destul de apropiat, încât nu se exclud . Se apreciază că

termenul de geosistem răspunde cel mai bine spiritului geografiei moderne,
ceea ce explică şi larga lui utilizare în literatura de specialitate. În legătură
cu accepţiunea acestui termen există şi opinia că nu poate desemna
obiectul geografiei, ci doar conceptul care stă la baza cercetării sale
(conceptul de geosistem, adică conceptul cercetării sistemice a mediului
10/20/2009 19
geografic) (Mac I., 2000).
Considerăm că termenii ei mai adecvaţi pentru desemnarea obiectului
geografiei sunt mediul geografic şi înveliş geografic.

Mediul geografic reprezintă noţiunea cu sfera cea mai largă, în care se

regăsesc cele şase subsisteme (relief, apă, aer, sol, organisme şi
societate umană), cuprins într-un angrenaj de relaţii structurale şi
funcţionale ce pleacă de la macrosistemul planetar (învelişul
geografic) la mezosisteme, care implică învelişurile (geosferele) şi
microsistemele regionale şi locale de mediu, care se reflectă în
anumite peisaje. El motivează ideea de totalitate sau de complex cu
structuri şi funcţionări proprii supuse legii sistemului, adică
transformării neîntrerupte, fără schimbarea întregului în ansamblul
lui.
Mediul geografic ca zonă de interferenţă directă natură – om constituie
obiectul concret de cercetare al geografiei moderne. Aşadar, natura
şi omul, în conexiunea lor, în unitatea lor dialectică (Coteţ P., 1972).
În concluzie, mediul geografic / învelişul geografic este obiectul de
studiu al geografiei, urmărit fie la scară globală, fie la scară
regională sau locală.

10/20/2009 20
La scară globală, limitele mediului geografic (învelişului geografic, sistemului geografic
planetar) se situează până unde se produc procese fizice, chimice şi biotice care dau
naştere la diverse forme de relief şi tipuri de sol, vegetaţie şi climă, la diverse peisaje.

În acest sens, limita superioară a mediului geografic planetar se află la nivelul păturii de
ozon din stratosferă sau la partea superioară a troposferei.
Limita inferioară, discutabilă şi ea, se situează la baza reliefosferei (discontinuitatea
Moho).
Aşadar, mediul geografic, ca înveliş original al Pământului, se află la partea exterioară a
planetei noastre, între astenosferă şi stratosferă, având o grosime de 30 – 80 km.

10/20/2009 21
 Principii în cercetare geografică
Pentru cunoaşterea obiectului său de studiu, geografia utilizează o serie de
instrumente metodologice reprezentate de principii, metode şi procedee de
cercetare.

Principiile cercetării geografice sunt.

Principiul repartiţiei şi al extensiunii spaţiale, care pleacă de la realitatea că

toate elementele şi fenomenele au o anumită poziţie şi extindere în teritoriu;
este un principiu specific geografiei, căci geografia este ştiinţa spaţiului
terestru.

Principiul integrării exprimă o altă realitate şi anume că fiecare element şi

proces (natural şi social –economic) trebuie privit ca făcând parte dintr-un
ansamblu, dintr-un sistem (sistem integrativ); este de asemenea un
principiu specific geografiei; prin aplicarea sa, geografia poate să-şi atingă
scopul – înţelegerea mecanismelor care asigură funcţionalitatea sistemului
(geosistemului) prin analiza relaţiilor reciproce dintre componente, dintre
procese.

Principiul cauzalităţii: cauzalitatea în mediul geografic este o formă a

manifestării interdependenţei universale care leagă obiectele şi procesele
într-un tot unitar.
10/20/2009 22
Principiul generalizării şi abstractizării stă la baza construcţiei teoriilor cu
care se operează în geografie, permite structurarea noţiunilor şi ipotezelor
într-un edificiu logic şi coerent.

Principiul evoluţionismului presupune cercetarea realităţii geografice actuale

ca rezultantă a unui proces evolutiv; acest principiu implică principiul
istorismului în geografie (Actualul nu poate fi înţeles fără trecut – Al. von
Humboldt, Cosmos).

Principiul regionalismului decurge din faptul că obiectul cercetării este un

teritoriu concret, caracterizat prin interacţiuni specifice dintre elementele
naturale, sociale şi economice locale sau regionale, care duce la conturarea
de sisteme teritoriale originale (unice); de aici rezultă necesitatea delimitării
şi ierarhizării acestor unităţi teritoriale, a analizării lor complexe şi
interdependente.

Principiul ecologic exprimă cerinţa integrării armonioase a omului

(sociosferei) în mediul său de existenţă.

10/20/2009 23
 Metode de cercetare în geografie
Metoda cartografică constă în reprezentarea grafică, la scară redusă, a
elementelor şi proceselor geografice de la suprafaţa terestră sau proiectate
pe această suprafaţă (cazul fenomenelor atmosferice); actul de
cartografiere se materializează în următoarele forme de reprezentare:
globul geografic, harta geografică; profile, diagrame, cartograme.,
blocdiagrame, etc.

Metoda dialectică vizează înţelegerea unităţii şi a luptei contrariilor în

cercetarea sistemului geografic (geosistemului) pe baza legii trecerii
acumulărilor cantitative în schimbări calitative şi a legii negării negaţiei.

Metoda inductivă reprezintă calea de la singular la general în procesul

cunoaşterii.

Metoda deductivă corespunde drumului invers, de la general la particular,

Metoda analizei constă în descompunerea întregului (ansamblului, sistemului,

respectiv a geosistemului) în elementele sale componente pentru a fi
analizate separat, dar prin raportare la întreg.

Metoda sintezei reprezintă calea prin care este refăcută unitatea întregului
(sistemului, respectiv geosistemului).

10/20/2009 24
 Tipuri de profile

10/20/2009 25
Metoda comparativă presupune compararea elementelor, proceselor ori
unităţilor spaţiale pentru a desprinde deosebirile şi asemănările dintre ele,
pentru a stabili anumite legităţi.

Metoda istorică porneşte de la aplicarea principiului istorismului în cercetarea

geografică; astfel s-a conturat direcţia cercetării paleogeografice şi a
geografiei istorice.

Metoda dinamicii, adică a cercetării fenomenelor în dinamica lor temporală şi

spaţială.

Metoda experimentală constă în simularea, în condiţii de laborator sau teren,

a unor procese pentru o investigare mai detaliată, mai aprofundată.

Metoda cantitativă porneşte de la cuantificarea elementelor şi proceselor, a

relaţiilor dintre componentele unui sistem (a schimburilor de materie şi
energie); achiziţionarea datelor cantitative a permis trecerea la modelări
matematice pe principiile teoriei generale a sistemelor, la analiza şi
reprezentarea cu ajutorul computerului a informaţiei de specialitate, la
dezvoltarea Sistemelor Informaţionale Geografice (SIG).

10/20/2009 26
 Procedee folosite în cercetarea geografică

Observarea elementelor şi proceselor geografice, acestea efectuându-se fie

direct (nemijlocit), fie indirect, respectiv instrumental.

Măsurarea (cuantificarea) elementelor şi proceselor.

Descrierea, care trebuie să fie exactă, explicativă, comparativă (în timp şi în

spaţiu), estetică.

Reprezentarea grafică şi cartografică a elementelor şi proceselor.

Clasificarea elementelor şi proceselor

10/20/2009 27
 Mijloace specifice

Limbaj de specialitate

Instrumente specifice diferitelor discipline geografice

Hărţi topografice, geografice

Aerofotogramele, imaginile şi hărţile satelitare

10/20/2009 28
Geografia – ştiinţă unitară. Sistemul ştiinţelor geografice

În legătură cu structura geografiei ca ştiinţă s-au conturat două poziţii diferite:

- geografia este o ştiinţă unitară, cu un obiect de studiu nedisociabil şi o

metodă specifică (metoda integrării geografice) (Vintilă Mihăilescu, Max
Derruau, Jean Bastié);

- geografia este un sistem de ştiinţe (în procesul adâncirii cercetării pe

elemente a învelişului geografic s-a ajuns la specializări distincte; pe
această cale, o serie de subramuri ale geografiei s-au transformat în ştiinţe
autonome, cu obiect şi metode proprii)

Ramuri şi discipline ale geografiei. Pornind de la etapele parcurse în

cercetarea obiectului – învelişul geografic / mediul geografic – şi în
elaborarea ştiinţifică pot fi determinate ramurile şi disciplinele (ştiinţele
particulare) geografiei. Este vorba de etapa analizei şi etapa sintezei (V.
Mihăilescu).

10/20/2009 29
10/20/2009 30
Astfel, pe calea cercetării analitice s-au conturat în timp două ramuri (direcţii),
respectiv două sisteme secundare: geografia fizică şi geografia umană. În
cadrul lor s-au individualizat o serie de discipline (ştiinţe) speciale.

Geografia fizică studiază elementele naturale ale mediului terestru (de la

localitate la planetă) în interacţiunea lor, variabilă în timp şi spaţiu, ca suport
al societăţii umane.
Discipline (ştiinţe) fizico-geografice: geomorfologia, climatologia, hidrologia,
biogeografia, pedogeografia. Ele alcătuiesc subsistemul ştiinţelor fizico-
geografice.

Geografia umană studiază populaţia, aşezările şi activitatea economică în

interacţiune cu elementele şi resursele naturale ale mediului geografic.
Discipline aparţinând geografiei umane: geografia populaţiei, geografia
aşezărilor, geografia economică, geografia politică, geografia socială,
geografia culturală. Acestea formează subsistemul geografiei umane.

10/20/2009 31
10/20/2009 32
10/20/2009 33
Pe calea cercetărilor de sinteză (integrative) la diferite scări dimensionale (de la
localitate la planetă) s-au dezvoltat două direcţii (orientări) în geografie:
geografia regională şi geografia generală. Acestea nu sunt două ştiinţe
diferite, ci două faze în cunoaşterea învelişului geografic. Geografia
regională este geografia unităţilor spaţiale de diferite dimensiuni şi
complexităţi, iar geografia generală valorifică rezultatele geografiei
regionale integrându-le în ansamblul planetar şi definind legităţi care
guvernează sistemul geografic global.

Geografia generală este nu numai o descriere şi explicare în linii mari a

Pământului pe geosfere, ci şi o geografie teoretică pentru că tratează
mecanismele proceselor naturale (fizice, chimice, biologice) şi antropice
care au loc în mediul terestru (de la localitate la planetă), legităţile după
care se structurează şi funcţionează geosferele externe şi învelişul
geografic în integralitatea şi globalitatea sa.

Pe lângă orientarea teoretică (geografia teoretică, geografia fundamentală),

cercetările geografice de astăzi au căpătat tot mai mult caracter practic,
dezvoltându-se astfel geografia aplicată (geografia practică, geografia
utilitară)

10/20/2009 34
10/20/2009 35
10/20/2009 36
 Bibliografie

Coteţ P., (1976), Principii, metode şi tehnici moderne de lucru în geografie,

Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Donisă I., (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Edit.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Ielenicz M., (2000), Geografie generală. Geografie fizică, Edit. Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
Mac I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Cluj-Napoca
Mihăilescu V., (1968), Geografie teoretică, Edit. Academiei, Bucureşti
Posea Gr., Armaş Iuliana, (1998), Geografie fizică, Edit. Enciclopedică,
Bucureşti
Cojocaru Marioara (2002), Bazele teoretice ale geografiei, Edit. Universităţii
"Lucian Blaga" din Sibiu

10/20/2009 37