UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă, Învăţământ la Distanţă și cu Frecvență Redusă

Facultatea de Geografie
Specializarea: GEOGRAFIA TURISMULUI (ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ)
Disciplina: INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIE

SUPORT DE CURS
ANUL I

Semestrul 1

Cluj – Napoca
2017 - 2018
 Cuprins
I Introducere 3
Suportul de curs propriu-zis 12
I Modului I
Problematica obiectului de stzudiu al Geografiei. Structura 12
epistemologică a ştiinţei geografice.

II Modulul II
Învelişul Geografic ca obiect al Geografiei: conţinut şi 29
caracteristicile sale definitorii

III Modulul III

Nivelurile de organizare ale învelişului geografic 51
IV Modulul IV
Dimensiunea sistemică a învelişului geografic 68
V Bibliografie 95

I. Informaţii generale

I. Date de identificare ale titularului de curs şi a cursului

1) Date de contact ale titularului de curs 2) Date de identificare a cursului

Nume: Prof. dr. Petrea Dănuţ
Ş.l. dr. Corpade Ciprian
Birou: Facultatea de Geografie, et. I, nr. 48
Str. Clinicilor, nr. 5-7
Telefon: 0264 592214, int. 20
Fax: 0264-591906
E-mail: ciprian.corpade@ubbcluj.ro
Numele cursului: Introducere în Geografie
Codul cursului: GLR 2100
Anul, Semestrul: anul I, semestrul I
Tipul cursului: obligatoriu
Accesibil pe pagina web a Facultăţii de Geografie:
http://geografie.ubbcluj.ro/
https://portal.portalid.ubbcluj.ro/

II. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Asimilarea şi promovarea cursului Introducere în geografie, în condiţiile în care acesta
reprezintă o disciplină aferentă primului semestru de studiu, nu presupune nici un fel de condiţionări
privitoare la parcurgerea şi promovarea prealabilă a vreunei alte discipline înscrise în planul de
învăţământ al specializării GEOGRAFIA TURISMULUI. Pe de altă parte, profunzimea, calitatea şi
finalitatea abilităţilor intelectuale şi practice, ce pot fi dobândite prin intermediul cursului de faţă, se
relaţionează, printr-o evidentă complementaritate şi sinergie educaţională, cu cunoştinţele ce pot fi
dobândite prin parcurgerea celorlalte discipline aferente semestrului I al primului an de studii:
GEOGRAFIA GENERALĂ A TURISMULUI, POTENŢIALUL TURISTIC AL RELIEFULUI ŞI
VALORIFICAREA LUI, POTENŢIALUL TURISTIC HIDROCLIMATIC, GEOGRAFIA
CONTINENTELOR ş.a. Înţelegerea vastă şi subtilă a proceselor şi legităţilor ce guvernează geneza şi
evoluţia structurilor geografice, între care se înscriu desigur şi sistemele turistice, presupune, pe de o
parte, cunoaşterea suporturilor teoretice pe care se fundamentează domeniul Geografie (vizate prin

2
excelenţă în cursul de faţă) dar şi a fenomenelor concrete exemplificate prin caracteristici şi studii de
caz în cadrul cursurilor menţionate mai sus.

III. Descrierea cursului

Cursul Introducere în geografie vizeză satisfacerea următoarelor obiective de cunoaştere,
indispensabile geografului, în general şi neîndoielnic, specialistului în domeniul turismului:
a) Însuşirea sistemului de reprezentări ştiinţifice cu care operează ştiinţa, în general, şi ştiinţa
geografică în particular. Toate domeniile cunoaşterii presupun edificarea unor norme teoretice
(noţiuni, concepte, legi şi teorii ştiinţifice) ce transced îndeobşte domeniile, ramurile şi disciplinele
diverselor ştiinţe. În consecinţă, este esenţial ca studentul să dobândească identitatea structurală a
acestor repere teoretice în general şi să înţeleagă modul în care acestea au fost dezvoltate sau adaptate,
în manieră specifică, în domeniul geografiei. Astfel cursantul va înţelege că noţiunile, legile şi
principiile cu caracter universal se regăsesc şi în realitatea geografică, fiind indispensabile pentru
explicarea acesteia şi, deopotrivă, faptul că fiecare segment reprezentativ al realităţii, reflectat de
ştiinţe-implicit Geografia, permite şi necesită surprinderea unor legităţi specifice concretizate în
categorii ştiinţifice ale domeniului de cunoaştere fără de care un specialist autentic, evident, nu poate
opera. Pe această cale, demersul didactic este purtat spre două direcţii de mare semnificaţie teoretică:
1. Însuşirea problematicii geografiei prin prisma criteriilor de ştiinţificitate: raportarea la
obiectul cunoaşterii, gradul de coagulare teoretică internă şi scop.
2. Dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor de gândire indispensabile interpretării turismului ca
domeniu de cunoaştere multipolar complex ce se cere a fi interpretat şi gestionat din perspectivă
multidisciplinară.
b) Cunoaşterea formelor definitorii de organizare ale realităţii geografice. Procesele şi
fenomenele turistice sunt forme ale dinamicii socio-economice, culturale şi politice ce presupun
suporturi materiale teritoriale a căror matrice geografică de organizare joacă adeseori un rol
decisiv în definirea specificităţii de manifestare spaţio-temporală şi a dimensionării parametrilor
funcţionali (magnitudine, tipologie, intensitate, eficienţă, impact etc.). Prin urmare cunoşterea
modului de integrare şi relaţionare dintre sistemele socio-economice şi geosistemele fizice,
naturale este absolut indispensabilă. În acest scop se propune relevarea ierarhiei taxonom ico-
structurale ale realităţii geografice pornindu-se de la macrostructuri (înveliş geografic, geosfere,
zone, domenii) pentru a se ajunge la unităţi operaţionale de mezo şi microscară de tipul regiunilor,
peisajelor (geocomplexelor), arealelor şi unităţilor de planificare a dezvoltării (urbane, turistice,
environmentale ş.a.). Evident, problematica se raportează la principalele concepţii coagulate în
timp cu privire la obiectul geografiei, structura epistemologică a geografiei ca ştiinţă, relaţiile
geografiei în cadrul sistemului ştiinţei, alternativele metodologice ş.a. Pe această cale, studentul va
putea intui izomorfismele şi complementarităţile ce există între structuri materiale la prima vedere
sensibil diferite sub raport organizatoric şi funcţional şi implicit să le poată relaţiona în vederea
soluţionării unor probleme complexe de ordin practic.
c). Definirea şi înţelegerea structurilor geografice ca entităţi (unităţi) integrate guvernate
de legi generale şi specifice este o condiţie esenţială pentru a facilita abordarea sistemelor turistice
ca sisteme “parţiale” care sunt supuse nu numai legităţilor economice (cerere -ofertă, calitate-preţ
ş.a.) ci şi altor legităţi specifice (geo)sistemelor în care se integrează (fizice, chimice, biologice,
geografice ş.a.). Drept urmare, geneza şi evoluţia geosistemelor trebuie definită prin prisma legilor
şi trăsăturilor organizatorice universale (gravitaţiei, termodinamicii, statisticii, complexităţii,
integralităţii, simetriei, asimetriei etc..) şi specifice: zonalitate, azonalitate, etajare peisagistică,
ritmicitate ş.a. Mai mult, aceaste legităţi şi caracteristici coexistă în manifestarea lor spaţio -
temporală, se întrepătrund şi se intercondiţionează. În consecinţă, înţelegerea structurilor
combinatorii teritoriale potenţiale precum şi determinarea importanţei relative a diferiţilor factori

3
împreună cu determinările lor capătă o importanţă majoră din perspectiva inţelegerii şi
interpretării structurării şi funcţionalităţii geografice din perspectivă sistemică.
d). Dezvoltarea capacităţii de analiză sistemică a problematicii geografice în strânsâ
corelaţie cu problematicile altor tipuri de sisteme, permite, pe bazele conceptuale şi
metodologice furnizate de Teoria Generală a Sistemelor, obţinerea unei viziuni u nitare în
raport cu variabilitatea structurală şi funcţională şi evolutivă a sistemelor naturale, sociale
economice etc. Se deschide totodată perspectiva dobândirii unui limbaj ştiinţific ce poate
permeabiliza frontierele existente între specialiştii cu fo rmaţii diferite, precum posibilitatea
corelării şi comparării rezultatelor investigaţiei ştiinţifice, graţie utilizării unui arsenal
metodologic flexibil, aplicabil tuturor tipurilor de sisteme.
e). cultivarea unui spirit practic, utilitarist al cunoştinţelor geografice, obţinut prin
relaţionarea acestora cu problematici diverse de ordin socio -economi d). Dezvoltarea
capacităţii de analiză sistemică a problematicii geografice în strânsâ corelaţie cu
problematicile altor tipuri de sisteme c şi, deopotrivă prin raportare şi evaluare critică la
studii reprezentative de caz selectate la diferite nivele de analiză (global, regional, local).

IV. Organizarea temelor în cadrul cursului

a) Cursul INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIE este structurat pe 4 module de învăţare ce
corespund cu sarcina asumării principalelor obiective enunţate la primele 4 puncte enunţate mai sus
(ultimul avaând caracter de ordin general):

1. Problematica obiectului de studiu al Geografiei. Structura epistemologică a ştiinţei

geografice.
2. Învelişul Geografic ca obiect al Geografiei: conţinut şi caracteristici definitorii.
3. Nivelurile de organizare ale învelişului geografic.
4. Dimensiunea sistemică a învelişului geografic.

Fiecare din temele de mai sus este dublată de o serie de teste practice de autoevaluare a
cunoştinţelor referitoare la analiza, înţelegerea şi interpretarea corectă a principalelor concepte, legi şi
principii ce guvernează variatele ipostaze organizatorice ale realităţii geografice.
Temele majore propuse, însoţite de lucrările de autoevaluare aferente fiecărei teme s-au
dovedit, în timp, a fi o modalitate eficientă şi facilă de interpretare şi înţelegere corectă a conţinuturilor
şi semnificaţiilor aferente categoriilor operaţionale ale Geografiei ca sistem ştiinţific.
b) Fiecare temă/modul (conţinuturile cursului şi aplicaţiile practice aferente) vor putea fi
consultate pe site-ul Facultăţii de Geografie, la adresa http://geografie.ubbcluj.ro/ sau
https://portal.portalid.ubbcluj.ro/, precum şi pe CD-urile ce vor fi oferite studenţilor de la specializarea
GEOGRAFIA TURISMULUI, varianta ID.
Descrierea conceptelor majore pentru fiecare temă/modul şi pentru fiecare aplicaţie practică
aferentă fiecărei teme/modul pot fi găsite în syllabusul cursului.
c) Obiectivele generale ale cursului şi organizarea acestuia.
Obiectivele generale ale cursului INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIE au menirea de a ghida
studenţii pentru:
 Cunoaşterea adecvată a preocupărilor Geografiei în raport cu obiectul precum şi cu
metodologia generală şi specifică;
 promovarea Geografiei în calitate de sistem ştiinţific autentic, diametral opus viziunii
clasice de factură enciclopedică;

4
  cultivarea limbajului ştiinţific bazat pe noţiuni, concepte, categorii, legi şi teorii,
susceptibile să dezvolte gândirea abstractă de tip creativ-nomotetic presupusă de soluţionarea
problematicilor teritoriale complexe;
 promovarea gândirii de tip corelativ prin relaţionarea unui număr mare şi divers de
variabile implicate îndeobşte în geneza şi devenirea sistemelor fizico-geografice, biologice,
sociale, economice, culturale ş.a.
 relevarea constantă a valenţelor utilitariste ale cunoaşterii geografice
Cursul va fi structurat în patru părţi, aferente celor patru module prezentate mai sus:

1. Problematica obiectului de stzudiu al Geografiei. Structura epistemologică a ştiinţei

geografice.
2. Învelişul Geografic ca obiect al Geografiei:conţinut şi caracteristici definitorii.
3. Nivelurile de organizare ale învelişului geografic.
4. Dimensiunea sistemică a învelişului geografic.

V. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs (sarcinile practice ale studentului)

a) Sarcini
La acest curs veţi avea de realizat o serie de sarcini (rezolvarea unor aplicaţii constând în
elaborarea unor lucrări de autoevaluare bazate pe valorificarea informaţiilor dobândite la cursuri şi
prin intermediul referinţelor de ordin bibliografic) a căror pondere totală în nota finală va fi de 50%;
restul de 50% constituie evaluarea cunoştinţelor finale dobândite în cadrul cursului. Sarcinile sunt
centrate pe rezolvarea unor probleme concrete induse de terminologia geografică, exemplificarea unor
tipologii geografice de ordin structural, funcţional, evolutiv, elaborarea unor scenarii de predicţie a
dinamicii geosistemelor ş.a..
Veţi fi anunţaţi (prin e-mail) când o nouă sarcină va fi survenit (de ex. întocmirea unor referate
tematice). Este în avantajul dumneavoastră să realizaţi sarcinile propuse la scurt timp după ce ele au
fost afişate, deoarece termenele limită trebuie respectate strict. Datele limită de evaluare a sarcinilor
propuse anterior vor fi, de asemenea comunicate iniţial (atenţie!!! unele sarcini vor avea termen limită
în decursul primelor trei săptămâni de la începerea cursului).
b) Teme de casă
Pentru fiecare modul citiţi secţiunea aferentă din suportul de curs (autor, Petrea Dănuţ), din cursul
Introducere în Geografie precum şi din bibliografia opţională recomandată. Luaţi notiţe pentru a înţelege
mai bine informaţiile şi pentru a studia mai târziu.
Temele de casă vor fi prezentate cu ocazia fiecărei întâlniri modulare, sau trimise pe una din
adresele de mail menţionate mai sus; pondereea lor în nota finală de promovare a examenului va fi de
50%.
c) Examenul
După ce aţi rezolvat toate cerionţele aferente pregătirii preliminare (a căror pondere în nota finală
va fi de 50%) este momentul să studiaţi pentru examenul final (cu pondere de 50% în nota finală). Pentru
examenul final veţi învăţa din suportul de curs şi din cursul Obiect, metodă şi cunoaştere geografica
(2005), Editura Universităţii din Oradea, autor, D. Petrea.
d) Comunicarea on-line: Anunţuri, E-mailuri şi Forum de discuţii
Majoritatea informaţiilor vă vor fi transmise prin intermediul secţiunii Anunţuri de pe site-ul
Facultăţii de Geografie, la adresa http://geografie.ubbcluj.ro/ https://portal.portalid.ubbcluj.ro/, precum şi
prin intermediul e-mail-ului. În consecinţă, consultarea zilnică a e-mail-ului şi a Site-ului Facultăţii de
Geografie este o sarcină absolut necesară. Sunteţi responsabili de a lua la cunoştinţă toate informaţiile pe
care vi le trimitem prin intermediul celor două surse de informaţie deja menţionate. Este responsabilitatea
dumneavoastră să vă păstraţi la zi adresa de e-mail.

5
 VI. Bibliografie obligatorie:

1. Cocean, P., (2002), Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

2. Donisă, I., (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
3. Mac, I., (2000), Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca.
4. Mehedinţi, S., (1930), Terra. Introducere în Geografie ca ştiinţă, Editura Fundaţia
Naţională „S. Ciornei”, Bucureşti.
5. Mihăilescu, V., (1968), Geografie teoretică, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
6. Petrea, D., (2005), Obiect, metodă şi cunoaştere geografică, Editura Universităţii din
Oradea.
7. Roşu, Al., (1987), Terra-Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
8. Ungureanu A., Petrea D. (2005), Geografia generală, Ministerul Educaţiei şi Cercetării,
Unitatea de management a Proiectului pentru Învăţământul rural.
Lucrările menţionate se găsesc la Biblioteca Facultăţii de Geografie şi la Biblioteca Centrală
Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca. Lucrările menţionate la bibliografia obligatorie prin
caractere aldine, reprezintă lucrările de referinţă pe care s-a fundamentat elaborarea suportului de curs
şi ele pot fi găsite la bibliotecile menţionate.
În suportul de curs, la finele fiecărui modul sunt precizate atât referinţele bibliografice
obligatorii, cât şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel stabilite încât să ofere
posibilitatea adâncirii nivelului de analiză şi, implicit comprehensiunea fiecărei teorii.

VII. Materiale şi instrumente necesare

Optimizarea secvenţelor de învăţare/formare reclamă accesul studenţilor de la specializarea
Geografia Turimului, forma de învăţământ „Învăţământ la Distanţă” la urmâtoarele resurse:
 Computer conectat la INTERNET (pentru a putea accesa toate informaţiile): date, termene,
suporturi de lucru-hărţi mute, hărţi digitizate, hărţi model, explicaţii etc;
 Imprimantă (pentru tipărirea materialelor-suport, atemelor redactate, a studiilor de caz şi
problematizărilor existente);
 Acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian
Blaga”, abonament la Biblioteca Facultăţii de Geografie etc);
 Acces la echipamente de fotocopiere

VIII. Calendarul cursului

Vezi https://portal.portalid.ubbcluj.ro, sectiunea cursuri

IX. Politica de evaluare şi notare

Procesul de evaluare şi stabilirea notei finale la acest curs va avea două componente:
1. însumarea punctajelor obţinute pentru rezolvarea sarcinilor de lucru
(aplicaţiilor practice existente în fiecare din cele patru module): 10
puncte/aplicaţii practice/modul....40 puncte maxim;
2. nota obţinută la examenul final (derulat în cadrul celei de a patra întâlniri
directe): 50 puncte maxim;
3. 10 puncte se acordă din oficiu, rezultând un punctal total maxim de 100
puncte, aferent notei finale 10.

6
 Fiecare modul cuprinde un număr de 5-10 aplicaţii practice, care vor fi puse la
dispoziţia tutorelui, a cursantului, prin intermediului suportului de curs şi a materialelor
bibliografice obligatorii. De asemenea, fiecare aplicaţie practică va fi discutată în cadrul
primelor trei întâlniri cu studenţii, urmând ca ulterior, ele să fie rezolvate şi transmise
titularului de curs. Pentru predarea temelor, se vor respecta cu stricteţe cerinţele titularului
de curs, orice abatere de la acestea aducând după sine penalizări sau pierderea punctajului
corespunzător acelui set de sarcini practice. Evaluarea aplicaţiilor practice se va face imediat
după primirea lor, iar afişarea pe site-ul facultăţii a punctajelor obţinute de către fiecare
student se va realiza în cel mult două săptămâni de la data depunerii/primirii aplicaţiilor.
Dacă studentul consideră că activitatea sa practică a fost subapreciată de către evaluator,
atunci poate solicita feed-back suplimentar prin contactarea directă a evaluatorului sau a
tutorelui, prin e-mail sau direct.
Nota finală la acest curs va fi bazată pe procentele cumulate din întreg, iar notele vor
avea la bază criterii de performanţă.
Pentru obţinerea unui punctaj complet este nevoie de rezolvarea tuturor aplicaţiilor
practice existente şi de prezenţa la examenul final, punctele fiind cumulate din aceste două
forme de evaluare; lipsa uneia dintre aceste două componente se soldează cu lipsa notei
finale din ecuaţia de notare şi, implicit nepromovarea examenului.

X. Elemente de deontologie academică

Corpul profesoral al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”
Cluj-Napoca, pleacă întotdeauna de la premisa conform căreia, studenţii acestei facultăţi,
indiferent de formula educaţională pe care o adoptă (zi/ID) şi specializarea urmată, sunt
persoane mature şi responsabile. Totuşi, pentru a evita eventualele situaţii în care se pune în
discuţie onestitatea cursantului, trebuie să stabilim de la bun început ce constituie fraudă. O
formă concretă de fraudă este plagiatul.
Prin urmare, doresc şi pretind ca dumneavoastră să fiţi unica persoană care realizează
sarcinile stabilite pentru acest curs (şi nu altcineva). Dacă utilizaţi idei sau fragmente din
scrierile altei persoane şau resurse suplimentare pentru realizarea sarcinilor de lucru, trebuie să
citaţi, iar lucrările respective să fie menţionate în bibliografia dumneavoastră. Suplimentar, vă
rugăm să consultaţi politica Universităţii „Babeş-Bolyai” privin plagiatul şi să reflectaţi asupra
consecinţelor ce decurg dintr-o astfel de atitudine ingrată.
Pentru eventuale explicaţii suplimentare, chiar şi pentru exemple concrete, vă stau la
dispoziţie.

XI. Studenţi cu nevoi speciale

Nevoile speciale se referă la o serie de dizabilităţi fizice, dizabilităţi de
învăţare/receptare, cele datorate lipsei de cunoştinţe, deprinderi şi prerechizite aferente
acestui curs. Studenţii care, din nefericire se pot afla într-una din aceste situaţii sunt rugaţi să
mă contacteze la începutul cursului pentru a putea interveni şi ajusta situaţia (spaţii special
amenajate etc) pentru ca rezultatele la final să fie cele scontate.

XII. Strategii de lucru recomandate

Vă recomand să vă alocaţi cel puţin la fel de mult timp pentru studiul fiecărei
teme/modul şi pentru realizarea sarcinilor practice, cu varianta în care, a-ţi fi studiat acest
curs în formula”învăţământ de zi”. Stabiliţi-vă un orar zilnic pe care să îl rezervaţaţi
studiului la această disciplină.

7
 Puteţi începe prin a vă realiza un calendar săptămânal cu toate cursurile
dumneavoastră, timpul alocat pentru activităţile impuse de locul de muncă şi de alte
obligaţii.
Încercaţi pe cât posibil să vă încadraţi în următoarele rigori:
 pregătiţi-vă pentru sarcinile ce le aveţi de rezolvat, citind din timp părţile
relevante din suportul de curs; rezolvaţi exemplele oferite; rezolvaţi
aplicaţiile din suportul de curs;
 încercaţi să rezolvaţi toate aplicaţiile existente; dacă întâmpinaţi dificultăţi,
e-mailul meu vă stă la dispoziţie pentru explicaţii suplimentare; trimiteţi-mi
un e-mail cu problema la care v-aţi blocat pentru a vă oferi soluţia corectă;
 citiţi cu atenţie instrucţiunile de urmat pentru rezolvarea fiecărei aplicaţii
practice; de cele mai multe ori, este precizată forma în care sunt aşteptate
răspunsurile dumneavoastră;
 vă rog să puneţi întrebări; curiozitatea şi întrebările diverse (la obiect)
constituie ul element esenţial pentru învăţare);
 încercaţi să contactazi un student, coleg cu dumneavoastră la aceeaşi
specializare, forma la zi, pentru a vă consulta în cazul unor dificultăţi.
Respectând cerinţele şi rigorile impuse de către acest curs, el văpoate oferi o amplă
deschidere către orizonturile largi şi complexe ale geografiei regionale în general şi ale
continentului Europa, în special.

I. Bibliografia obligatorie:

9. Cocean, P., (2002), Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

10. Donisă, I., (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
11. Mac, I., (2000), Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca.
12. Mehedinţi, S., (1930), Terra. Introducere în Geografie ca ştiinţă, Editura Fundaţia Naţională „S.
Ciornei”, Bucureşti.
13. Mihăilescu, V., (1968), Geografie teoretică, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
14. Petrea, D., (2005), Obiect, metodă şi cunoaştere geografică, Editura Universităţii din Oradea.
15. Roşu, Al., (1987), Terra-Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
16. Ungureanu A., Petrea D. (2005), Geografia generală, Ministerul Educaţiei şi Cercetării,
Unitatea de management a Proiectului pentru Învăţământul rural.

II. Bibliografia suplimentară sau recomandată ca lectură opţională:

1. Bertrand, G., (1968), Paysage et geographie phisique globale, Rev. Geogr. des Pyrenees
et du sud-ouest, t. 39.
2. Botez, M., Mariana, Celac, (1980), Sistemele spaţiului amenajat, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
3. Brunet, R., (1968), Les Phénomenè de discontinuité en Géographie, Memoire et
Documents C.N.R.S., 7, Paris.
4. Chorley, R. J., Barbara Kennedy, (1971), Physical Geography. A System’s Approach,
Prentice Hall Int., London.
5. Hartshorne, R., (1959), Perspectives on the Nature of Geography, Association of
American Geographers, Chicago.
6. Harvey, D., (1969), Explanation in Geography, Edward Arnold, Londo

8
7. Ianoş, I., (2000), Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti.
8. Ielenicz, M., (2000), Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România
de Mâine.
9. Maliţa, M., (coordonator, 1979), Sistemele în ştiinţele naturii, Editura Academiei,
Bucureşti.
10. Mac, I., (1990), Peisajul geografic:conţinut şi semnificaţie ştiinţifică, Terra, XXII
(XLII), 1-4, Bucureşti.
11. Mac, I., Petrea, D., (1994), Fenomenul de tranzienţă în sistemele geografice, Studia
Univ. „Babeş-Bolyai”, Geographia, 1-2, Cluj-Napoca..
12. Marga, A., Minică, Ş., Mureşan, M., (2004), Introducere în teoria argumentării şi
metodologie, Presa Universitară Clujeană.
13. Mehedinţi, S., (1946), Premise şi concluzii la Terra. Amintiri şi mărturisiri. Imprimeria
Naţională Bucureşti.
14. Pattison, W., (1964), The Four Traditions of Geography, Journal of Geography, vol. 63.
15. Peet, R., (1998), Modern Geographical Thought, Blackwell, Oxford
16. Pinchemel, Ph. şi Geneviève, (1995), La face de la Terre, Armand Colin, Paris.
17. Prigogine, I., Isabelle Stengers, (1984) Metamorfoza ştiinţei. Noua alianţă, Editura
Politicã, Bucureşti.
18. Schumm, S. A., (1977), The Fluvial System, John Wiley and Sons, New-York, London,
Toronto.
19. Schumm, S. A., (1991), To Interpret the Earth. Ten Ways to be Wrong, Cambridge
Universuty Press, Cambridge.
20. Stănciulescu Fl., (1989), Dinamica sistemelor mari, Editura Academiei RSR, Bucureşti.

Cluj-Napoca,

Ş.l. dr. Corpade Ciprian

Prof. univ. dr. Petrea Dănuţ

9
II. Suportul de curs propriu-zis

MODULUL I

PROBLEMATICA OBIECTULUI DE STUDIU AL GEOGRAFIEI. STRUCTURA

EPISTEMOLOGICĂ A ŞTIINŢEI GEOGRAFICE.

a. Scopul modulului: Modulul este destinat înţelegerii suporturilor conceptuale majore

pe care se fundamentează ştiinţa geografică şi a structurii Geografiei ca sistem
ştiinţific.

b. Obiectivele modulului:
 cunoaşterea criteriilor care fundamentează un domeniu ştiinţific;
 înţelegerea dificultăţilor obiectiv existente în procesul definirii geografiei ca
ştiinţă, a diversităţii opiniilor pe această temă şi evaluarea implicaţiilor ce decurg
de aici;
 cunoaşterea principalelor tradiţii conceptuale ale geografiei reflectate;
 analiza comparativă a definiţiilor de referinţă privind obiectul şi scopul
geografiei;
 formarea unui punct de vedere obiectiv cu privire la aceste aspecte;
 înţelegerea specificităţii conceptuale a şcolilor geografice de tradiţie;
 cunoaşterea contribuţiilor teoretice de referinţă aparţinând geografilor români.

c. schema logică a modulului:

 Puncte de vedere cu privire la obiectul de studiu al Geografiei;
 Mutaţii conceptuale şi metodologice recente reflectate în problematica ştiinţei
geografice;
 Definirea învelişului geografic ca obiect de studiu al Geografiei;
 Structura epistemologică a Geografiei;
 Locul şi scopul Geografiei Generale în sistemul ştiinţelor geografice;
 Turismul ca domeniu multidisciplinar;
 Relaţiile dintre Geografie şi Turism.

d. Conţinutul informaţional detaliat

Conţinutul informaţional detaliat se găseşte în bibliografia indicată.

10
1. Definirea geografiei ca ştiinţă

1.1. Cerinţe ale definirii ştiinţei geografice.

Geografia este un domeniu consacrat al cunoaşterii, încă din antichitate, care s-a impus, în
“constelaţia” ştiinţelor propriu-zise, în perioada timpurie a epocii moderne (pe la jumătatea sec.
al XIX-lea). Ca oricare altă ştiinţă şi geografia trebuie să răspundă unor exigenţe teoretice menite
să-i asigure un statut ştiinţific cert, legitim şi unanim recunoscut. În acest scop este necesar ca
ştiinţa geografică să formuleze propriile puncte de vedere cu privire la următoarele aspecte:

- precizarea obiectului de studiu (cu respectarea condiţiei de nesuprapunere peste

obiectele/preocupările altor ştiinţe);
- definirea domeniului ştiinţific, prin relaţionarea obiectului cu scopul cunoaşterii, implicit
elaborarea unui enunţ concis şi relevant în aceată privinţă (definiţia ştiinţei);
- edificarea, unui sistem propriu de reprezentări ştiinţifice (noţiuni, categorii, legi, teorii),
consecvent utilizat, compatibil cu sistemul general al ştiinţei şi perfecţionat pe măsura
progresului cunoaşterii;
- formularea unui punct de vedere propriu în privinţa modului de cercetare a problemelor
studiate;

Vechimea geografiei ar sugera, la prima vedere, existenţa unui consens larg cu privire la
satisfacerea criteriilor de mai sus. Însă, urmărind felul în care aceste repere fundamentale sunt
precizate în lucrările geografice de referinţă, mai vechi şi mai noi deopotrivă, vom constata
marea diversitate a punctelor de vedere privitoare la obiectul, scopul şi identitatea Geografiei ca
ştiinţă. Pretenţia la autoritate, dorinţa de originalitate sau alte motivaţii, au făcut ca
raţionamentele şi enunţurile formulate cu privire la preocupările geografiei şi conceptele sale de
bază să difere sensibil, nu numai în funcţie de loc (ţară, “şcoală” geografică), perioadă istorică
ci, uneori, chiar şi de la un autor, la altul. Acest fapt a făcut ca asupra statutului ştiinţific al
geografiei să planeze, într-o oarecare măsură, ambiguităţi şi contradicţii ce au condus, uneori, la
perceperea neadecvată a domeniului de către lumea ştiinţifică şi publicul mai larg.

Pe lângă motivaţiile subiective, menţionate anterior, la această situaţie contribuie şi cauze de

natură obiectivă precum:

- complexitatea structurală şi fenomenologică a realităţii geografice;

- modificarea în timp a concepţiilor definitorii de ordin filosofic, ştiinţific, politic şi ideologic ce

au influenţat evoluţia gândirii geografice;

- mutaţiile de ordin social, economic, cultural, tehnologic etc.;

- redefinirea permanentă a comenzii sociale adresate ştiinţei (geografice).

Confruntarea cu aceste realităţi şi inerentele schimbări, fireşti în dinamica de ansamblu a

societăţii, au îngreunat intuirea şi definirea “liniilor de forţă” ale cunoaşterii geografice, au
condus mereu la reveniri, redefiniri, “clarificări”, delimitări şi inevitabil, la complicarea
nelucrativă a multor probleme.

1.2. Ipostaze ale perceperii Geografiei ca ştiinţă.

11
Perpetua redefinire şi inconsecvenţele de ordin individual au făcut ca Geografia să fie, frecvent,
percepută neadecvat atât de către specialiştii din alte domenii, cât şi de către opinia publică.
Dificultatea de a recepta un mesaj concludent şi consecvent din partea geografilor, determină
specialiştii, aparţinând altor domenii, să considere Geografia drept un mixtum compositum de
fragmente preluate din alte ştiinţe, articulate într-o construcţie impunătoare, dar şubredă, şi să fie
reticenţi faţă de utilitatea sa practică.

Opinia publică percepe şi ea, frecvent, Geografia într-o manieră unilaterală şi

superficială. Accepţia frecventă este aceea de domeniu enciclopedic, susceptibil să asigure,
aparent desigur, o “solidă” cultură generală, asociată, de unii, cu necesitatea de a memora
nenumărate informaţii referitoare la realităţi naturale, sociale, culturale etc. (munţi, ape, capitale,
producţii etc.) sau să satisfacă un “hobby”, datorită valenţelor sale de a satisface curiozitatea cu
privire la diverse “superlative geografice” ale Terrei. O explicaţie a acestui fapt este şi accentul
deosebit pus, de către geografia didactică, pe cunoaşterea extensivă (enciclopedică) în condiţiile
subevaluării sau ignorării cunoaşterii intensive (bazată pe generalizarea informaţiilor în forme
esenţializate: noţiuni, legi, teorii etc.). Desigur, informaţia geografică de tip enciclopedic posedă
valoare utilă dar, neîndoielnic, vremea descriptivismului a “apus” în ştiinţă şi geografia a trebuit
să “reacţioneze” la acest fapt.

Chiar şi geografii înşişi, sunt adeseori divizaţi de opiniile diferite asupra structurii
domeniului sau cu privire la delimitarea şi apartenenţa diferitelor ramuri şi discipline etc. De aici
rezultă şi tendinţele centrifuge spre alte domenii ştiinţifice (geomorfologia spre geologie,
climatologia spre fizică, geodemografia şi geografia socială spre sociologie etc.).

1.3. Necesităţi de ordin teoretic

Diversitatea de interpretări, percepţii şi preferinţe ridică, inerent, problema stabilirii unui punct
de vedere fundamentat asupra obiectului, structurii şi statutului geografiei, în concordanţă cu
realităţile domeniului precum şi cu cerinţele şi tendinţele actuale din ştiinţă, în general. Într-un
asemenea demers clarificator, un rol deosebit revine disciplinelor geografice care integrează
faptele naturale cu cele sociale în studii de sinteză cu grad ridicat de generalizare. Acestea sunt,
cu precădere, Geografia generală şi Teoria Geografiei.

Problemele care trebuie evaluate şi interpretate sunt în principal următoarele:

- relevarea marilor idei ştiinţifice care au jalonat istoria Geografiei şi evaluarea critică a
acestora (istoriografia gândirii geografice);

- stabilirea raporturilor dintre categoriile de fenomene geografice şi enunţarea legilor care

le exprimă;

- descoperirea de noi concepte, legi şi teorii;

- elaborarea teoriei structurale unificatoare a domeniului, indispensabilă verificării

compatibilităţilor dintre obiect-concepte-metode-scopuri;

În capitolul următor vom prezenta sintetic aspectele amintite.

1. 4. Concepţii privind obiectul de studiu al geografiei

12
 Uneori, incursiunile destinate rememorării şi evaluării critice a ideilor ştiinţifice majore
acumulate în istoria ştiinţei sunt considerate demersuri perimate, nefertile, întrucât ar opera cu
informaţii “uzate” care au fost deja valorificate sau clasate de către sistemul ştiinţific.
Presupunerea este falsă întrucât se ignoră atât proprietatea de continuitate, de filiaţie a ideilor şi
de dezvoltare arhitecturală a procesului ştiinţific, cât şi valenţele “discrete” ale unor idei
ştiinţifice mai vechi care, la un moment dat, pot etala semnificaţii inedite, nebănuite anterior.
W. Pattison (1964) distingea patru “tradiţii” majore, afirmate în Geografie încă din
antichitate şi cultivate alternativ în diferite ipostaze de-a lungul timpului. Ele sunt următoarele:
tradiţia ştiinţei Pământului, începută de Aristotel Stagiritul (384-322 î.Hr.), prin observaţiile sale
astronomice şi îndeosebi prin studierea proceselor atmosferice şi hidrice; tradiţia om-natură
(environmentală) ale cărei baze le-a pus părintele medicinei, Hipocrate (460-377 î.Hr.), care
argumenta menirea geografiei de a studia felul în care factorii naturali locali influenţează
temperamentul şi caracterul oamenilor; tradiţia areală, iniţiată de Strabo (63 î.Hr.-25 d.Hr.),
considerat, datorită descrierii unor regiuni, ca fiind părintele geografiei; tradiţia spaţială, deschisă
de Ptolemeu (100-178 d.Hr.) prin perfecţionarea proiecţiilor cartografice. Aceste forme de
abordare s-au ramificat, au înregistrat metamorfoze, chiar sublimări sau reveniri spectaculoase:
Prin urmare, orice model, inclusiv cel de mai sus, este extrem de selectiv, idealizat şi perfectibil.
L-am reţinut însă, ca suport (modificat) de abordare, în special datorită calităţilor didactice
(simplitate şi elocvenţă).
Urmărind retrospectiv ideile majore ale gândirii geografice moderne şi analizând tendinţele mai
recente pot fi diferenţiate următoarele tradiţii (concepţii) de referinţă:

1.4.1. Tradiţia studierii Pământului (ca întreg)

Consacrarea acestei vechi tradiţii ca ştiinţă modernă se datorează “părinţilor fondatori” ai
geografiei moderne, Al. von Humboldt (1769-1859) şi K. Ritter (1779-1859). Prin contribuţiile
lor ştiinţifice s-a constituit geografia catalogată drept “clasică”, la a cărei edificare au contribuit
ulterior şi alţi savanţi de seamă (la începuturi, de diferite formaţii: istorici, geologi, botanişti
etc.), germani (O. Peschel, Fr. Ratzel, F. von Richthoffen, A. Penck ş.a.), francezi (E. Reclus,
Paul Vidal de la Blache, Emm. de Martonne ş.a.), englezi (H. J. Mackinder, J. Chisholm ş.a.),
americani (W. M. Davis, Helene Semple ş.a.) ruşi (V. V. Dokuceaev, I. P. Brounov ş.a.) etc. şi
discipoli ai acestora, între care s-au distins S. Mehedinţi, întemeietorul geografiei moderne
româneşti (discipol al lui Fr. Ratzel) şi continuatorii săi, G. Vâlsan şi C. Brătescu (discipoli ai lui
A. Penck).
Adversari critici ai geografiei descriptive promovată de predecesori, ei şi-au circumscris
activitatea într-un proces conştient de edificare a unui nou domeniu ştiinţific, comparabil, prin
importanţa preocupărilor şi spiritul minuţios analitic, cu cele recunoscute anterior. Aplicarea
legii cauzalităţii era considerată cerinţa esenţială a discursului ştiinţific, iar Humboldt a ridicat
explicaţia cauzală a faptelor la rang de principiu metodologic fundamental în geografie.
Un alt aspect, definitoriu al abordării clasice, era convingerea că nu există diferenţieri
conceptuale majore între ştiinţele fizice şi cele sociale. Prin urmare, geografia s-a dezvoltat la
începuturi ca ştiinţă unică având un spectru larg de investigaţie. Sub titulatura frecventă de
Geografie fizică, ea studiază forme şi procese naturale, fosile, plante, animale, viaţa umană,
urmărind coexistenţa lor, modul de dispunere areală (im Raume, la Humboldt) conform relaţiilor
mutuale şi cu toate celelalte fenomene, împreună cu care, formează un întreg natural. Ideea
organicistă, de armonie, coordonare, coerenţă, interdependenţă a părţilor în cadrul “întregului”
devenise o veritabilă metaforă, indispensabila explicaţiei cauzale. Continuatorii lui Humboldt şi
Ritter, (sfârşitul sec. XIX-primele decenii ale sec. XX) s-au confruntat cu două dileme majore:

13
I. Dilema referitoare la posibilităţile de adaptare ale geografiei la schimbările impuse de procesul
accelerat de specializare ştiinţifică, survenit la începutul secolului trecut. În urma acestuia, s-au
afirmat numeroase discipline (meteorologie, hidrologie, geomorfologie, pedologie,
antropogeografie etc.) a căror existenţă punea la îndoială “rostul” unei geografii a întregului
Pământ, ale cărui elemente componente erau oricum studiate (mai detaliat) de noile ştiinţe. De
aici, au rezultat “reajustări” precum: restrângerea ariei de investigaţie (de exemplu, limitarea la
studiul “suprafeţei” Pământului); postularea originalităţii metodologice, în condiţiile presupusei
absenţe unui obiect propriu (argument evident depăşit în prezent); “inventarea” de noi obiecte de
studiu ce nu fuseseră încă revendicate de către “”(de ex. relaţiile dintre geosfere, mediul
geografic, relaţiile om-natură ş.a.).

II. Dilema privitoare la modul în care trebuie aplicat principiul cauzalităţii în studiul relaţiilor
om-natură, dilemă sugerată de întrebarea: care este factorul determinant în respectivul binom?. În
funcţie de răspunsul adoptat (fie natura, fie omul/societatea, fie ambele-dar cu moderaţie), s-au
conturat trei alternative principale: determinismul geografic (naturalism fatalism) ce postulează
rolul decisiv al condiţiilor fizico-geografice asupra factorului uman, posibilismul, expresie a
determinismului moderat şi voluntarismul (determinismul social), ce cultivă într-o formă
excesivă libertatea omului în raport cu mediul geografic a cărui problematică este fie ignorată,
fie total aservită intereselor umane.

În strânsă legătură cu ambele “provocări”, au apărut şi autodelimitările pe ramuri: geografia

tradiţională “unică”, se cataloga tot mai mult drept “fizică”, iar în 1922, L. Febvre lansa ideea
“dualismului” geografic care s-a impus. îndeosebi după al doilea război mondial, mai ales în
geografia franceză, sovietică şi implicit, prin constrângere ideologică, în cea a ţărilor fostului
spaţiu totalitar controlat de Moscova.
Această separare a demersului geografic în două planuri paralele, de sine stătătoare (fizic,
respectiv socio-economic), a generat o ruptură profundă în gândirea geografică, a frânat
considerabil progresul ştiinţei, iar efectele sale se resimt şi în prezent. S-a insistat pe aceste
aspecte întrucât tocmai mutaţiile, consemnate în cunoaşterea ştiinţifică de la începutul secolului
XX, au condus la diferenţierea principalelor forme de abordare ce definesc, în linii mari,
structura epistemologică a geografiei moderne: abordarea fizico-geografică, umană, regională şi
environmentală ş.a.

1.4.2. Tradiţia geografiei fizice

S-a impus îndeosebi datorită progreselor considerabile realizate de ştiinţele înrudite
(geologie, geofizică, ecologie ş.a.) reflectate şi în avântul unor discipline geografice
(geomorfologie, pedologie, climatologie, biogeografie etc.). Concomitent, s-au perpetuat ideile
organiciste structurate în vaste lucrări de sinteză ce cultivau, sub diverse denumiri, concepţia
învelişului geografic. Dominanta fizică a abordării rezultă din faptul că omul, deşi nu este total
exclus, este tratat drept component al biosferei, având statut identic cu oricare altul. Accentul se
punea pe stabilirea legăturilor dintre componenţi (geosfere), a legilor ce guvernează procesele şi
fenomenele din învelişul geografic; în schimb, relaţiile om-natură prezentau un interes marginal.
Concepţia despre învelişul geografic, când ignorată când reluată şi revizuită, sub diferite
denumiri, posedă numeroase valenţe utile din perspectiva sistematizării cunoaşterii geografice.
La acest aspect ne vom referi ulterior

1.4.3. Tradiţia Geografiei umane

14
 Datează din antichitate (Hipocrate), a fost reînnodată tot de către “părinţii fondatori” ai
geografiei moderne, Humboldt şi Ritter, care au pus bazele disciplinei în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Aportul lui Fr. Ratzel (continuatorul lui Ritter) la emanciparea Geografiei
umane de sub cupola atotcuprinzătoare a geografiei (fizice) sistematice a fost considerabil.
Scopul declarat al lui Ratzel a fost ca, prin cele două volume ale lucrării Antropogeografia
(1882, 1891), să pună studiul Geografiei umane pe baze ştiinţifice. Din păcate, generalizarea
legităţilor biologice pe palierul antropic şi idealizările reducţioniste nu au putut fi îndeajuns
argumentate. Deducţiile speculative neverosimile sau interpretările extreme, de sorginte
ideologică, practicate către de unii dintre continuatorii săi, au compromis această direcţie şi au
făcut loc unei mari diversităţi de abordări: posibilismul, pozitivismul, radicalismul,
behaviorismul, contextualismul cultural ş.a.

1.4.4. Curentul sociologic

Nu constituie (încă) o “tradiţie” întrucât s-a conturat relativ recent (după 1970), mai ales
în geografia occidentală, dar pătrunde viguros, printr-un registru conceptual extrem de divers, în
sfera abordărilor umane, regionale şi spaţiale, deopotrivă. Filonul conceptual se află în scrierile
sociologice postmoderniste (de ex. cele ale lui D. Bell, J. Baudrillard, M. Foucault, D. Harvey
ş.a.) şi îndeosebi în ideile care radicalizează accepţiile despre spaţiu, precum: “producţia socială
a spaţiului” (H. Lefebvre, 1974) sau “spaţiul e societate” (A. Giddens, 1984). Modul în care
sunt transpuse aceste idei în problematica geografiei este contradictoriu şi discutabil. Desigur, nu
se poate contesta ideea de “spaţiu construit social” (care este un fapt indiscutabil) dar, a limita
spaţiul geografic exclusiv la ipostazele sociale, conduce la reducţionism, nefast, asemenea
dualismul geografic.

1.4.5. Tradiţia environmentală

Rădăcinile sale (moderne) se află tot în antropogeografia ratzeliană unde, sub influenţa
evoluţionismului biologic şi a “organicismului”, se cultiva ideea rolului decisiv pe care îl deţin
factorii fizico-geografici în impunerea caracteristicilor oamenilor şi ale vieţii sociale. Discipolii
lui Ratzel, adepţi ai determinismului natural (de ex. Hellen Semple, 1930) au promovat
environmentalismul. Acesta pune accent pe determinările factorilor naturali, în special climatici,
asupra omului şi activităţilor sale. Judecăţile primitive speculative (precum, “oamenii din
regiunile cu climă caldă sunt leneşi”… sau “schimbările frecvente ale presiunii atmosferice fac
ca oamenii din zona temperată să fie…inteligenţi” ş.a.) au compromis intenţiile de a pune acest
curent pe baze ştiinţifice. În ultimele decenii, s-a impus relaţia inversă, ce vizează cunoaşterea
determinărilor induse de om în mediul înconjurător, în special de pe poziţii ecocentriste
(preocupate de protecţia mediului şi păstrarea capacităţii sale de susţinere a societăţii, de
alternativele conservare/valorificare) ş.a., abordate în manieră multidisciplinară, îndeosebi, de
către Ştinţa mediului.

1.4.6. Tradiţia Geografiei regionale

Punctul de vedere regional a pornit de la premisa că faptele fizice şi umane, deopotrivă,
relaţionează inseparabil într-un context teritorial dat astfel încât, influenţele exercitate de către
natură asupra societăţii nu sunt, principial, diferite de cele pe care omul le transmite naturii.
Această ipostază, a determinismului moderat în privinţa relaţiilor om-natură, a fost promovată de
“părintele” Geografiei regionale, Paul Vidal de la Blache (1845-1918), care a rezumat-o în
celebra sintagmă “natura propune şi omul dispune” Felul în care omul decide să valorifice
“zestrea” naturală existentă, se reflectă într-un “mod de viaţă” specific, constituit în timp, prin
contopirea în teritoriu a factorilor naturali, istorici, sociali, economici şi culturali. Expresia sa

15
materială este “regiunea geografică”, ce se va impune, tot mai mult, ca obiect de studiu al ştiinţei
geografice. Mai târziu, contribuţiile geografilor germani şi americani (îndeosebi F. von
Richthoffen, A. Hettner, R. Hartshorne) vor conduce la o altă formulă, foarte populară, cu privire
la scopul geografiei regionale şi anume: “studiul diferenţierii areale ale caracteristicilor locale”.
După 1950, disciplina a stagnat datorită contestărilor survenite în contextul efervescenţei
abordării spaţiale, care practic i s-a substituit. Începând cu deceniul nouă, asistăm la relansarea
Geografiei regionale în contextul actualizării unor probleme complexe precum, teritorialitatea şi
identitatea socio-culturală, dezvoltarea regională, amenajarea teritorială ş.a., la care, “tradiţia
spaţială”, în pofida arogării pretenţiei de “adevărata geografie”, nu a furnizat răspunsuri
convingătoare.

1.4.7. Tradiţia spaţială

Iniţial, aceasta s-a impus prin elaborările cartografice dar, începând cu sfârşitul sec. XIX,
apariţia unor modele de distribuţie spaţială a caracteristicilor vieţii economice (precum cele
elaborate de J. H. Thünen,
A. Weber, W. Christaller, A. Lösch ş.a.; vezi unitatea de învăţare nr.7) au atras atenţia asupra
aspectelor formale ale spaţiului. După anii `50, modelele de analiză locaţională, referitoare la
interacţiunile dintre atributele spaţiale precum poziţia, localizarea, distanţa, conectivitatea,
conexiunea, ierarhizarea etc. (W. Isard, F. K. Schaefer, W. Bunge, P. Haggett, L. E. Ullman ş.a.),
cele de difuziune spaţială (T. Hägerstrand), puternic formalizate, păreau să fie “cheia”
modernizării discursului geografic clasic, descriptiv. Noua perspectivă cataloga “spaţiul” drept
concept organizatoric fundamental al geografiei, ea însăşi fiind adeseori etichetată drept “ştiinţă
spaţială”. Ulterior, stingerea euforiei privind omnivalenţa şi caracterul esenţial al abordării
spaţiale a fost benefică pentru repoziţionarea acestui curent în calitate de demers metodologic
fundamental utilizabil, deopotrivă, în Geografia fizică, umană şi regională. Un rol important, în
acest sens, l-au avut apariţia accepţiilor subiective despre spaţiu (spaţiu “perceput”, spaţiu “trăit”
ş.a.), abstractizarea relaţiilor spaţiale prin modele choremice (R. Brunet, 1990), analiza sistemică
a relaţiilor spaţiale (R. Bennet, R. Chorley, 1978; R.J. Huggett, 1980; I. Ianoş, 2000, în geografia
românescă) ş.a.

1.4.8. Tradiţia sistemică

S-a impus în geografie, îndeosebi după 1970, în contextul adoptării Teoriei generale a
sistemelor de către numeroase ştiinţe (vezi unitatea nr. 5). Iniţial, datorită aparentei simplităţi a
conceptului de “sistem”, se credea că noua teorie poate soluţiona facil toate dificultăţile de ordin
teoretic. Drept urmare, s-a produs o veritabilă “infuzie” de geosisteme, cu toate derivatele
lingvistice posibile, care de multe ori dublau, chiar cu sensuri diferite, noţiunile clasice deja
consacrate (de ex. geocomplex/geosistem, geosferă/geosistem etc.). Acest fapt a condus la
numeroase ambiguităţi şi inconsecvenţe în utilizarea conceptelor. Cele mai multe au decurs, fie
din utilizarea în sens restrâns a noţiunii (atribuită unor situaţii particulare), fie datorită
ambiguităţii în ceea ce priveşte distincţia dintre fenomenele geografice (versanţi, bazine
hidrografice, oraşe, unităţi teritoriale etc.) şi aceleaşi realităţi “modelizate”, ca geosisteme, prin
interpretare selectivă, generalizată şi idealizată a structurii şi relaţiilor existente în mod real. În
primul caz, operăm cu obiecte şi fenomene reale, concrete, în al doilea, cu reprezentări (modele,
metode) ale acestora: geosistemul versant, geosistemul fluvial, (geo)sistemul urban,
(geo)sistemul teritorial etc.
În concluzie, în cunoaşterea geografică s-au afirmat o serie de concepţii dominante, unele
devenind veritabile “paradigme” ce ghidează gândirea. Este important să subliniem faptul că ele
se manifestă (aproape fără excepţie) concomitent; doar ponderea fiecăreia şi formele sale

16
specifice, diferă în funcţie de timp (etapă istorică), loc (ţară, şcoală geografică), de scopul
cercetării şi chiar de personalitatea autorului. Cunoaşterea acestor aspecte este necesară în
vederea înţelegerii numeroaselor ipostaze în care a fost definită geografia ca ştiinţă., precum şi la
stabilirea unui punct de vedere obiectiv, argumentat, în concordanţă cu stadiul actual al
cunoaşterii.

1.5. Obiectul şi scopul geografiei reflectate în definiţii de referinţă

Din subcapitolul anterior, deducem cu uşurinţă că, în contextul fiecărei “tradiţii”, sau
concepţii dominante, definiţia geografiei ca ştiinţă a înregistrat formulări dintre cele mai diferite.
Constantă a fost doar preocuparea de a răspunde cât mai elocvent la două probleme: în ce constă
obiectul studiat (?) şi respectiv, precizarea sarcinilor ce revin ştiinţei în raport respectivul obiect
(scopul). Spre exemplificare, vom prezenta o selecţie de definiţii de referinţă, consemnate în
istoria gândirii geografice, care reflectă fidel apartenenţa la anumite sisteme de gândire şi spiritul
dominant al cunoaşterii într-un anumit context naţional, istoric, cultural, ştiinţific etc.

1. Al. von Humboldt, 1855: “Principala problemă a Geografiei Fizice este de a determina
formarea categoriilor de fenomene, legile care guvernează relaţiile dintre acestea, legăturile
eterne care înlănţuie fenomenele vieţii cu cele ale naturii neanimate.”
2. F. von Richthoffen, 1883: “Geografia este ştiinţa despre faţa Pământului şi despre lucrurile
şi fenomenele ce stau în legătură cauzală cu ea” (Concepţia organicistă-a Pământului ca
întreg/holistă).
3. S. Mehedinţi, 1901: “Geografia este ştiinţa Pământului considerat în relaţia reciprocă a
maselor celor patru învelişuri atât din punct de vedere static (al distribuirii în spaţiu) cât şi
din punct de vedere dinamic (al transformării în timp)”.

4. Paul Vidal de la Blache, 1902: “Geografia este ştiinţa locurilor, preocupată de calităţile şi
potenţialităţile ţărilor. Caracterul particular al unei ţări este exprimat de totalitatea
trăsăturilor sale, de diversitatea socială asociată cu diversitatea locurilor”. Cunoaşterea sa
presupune “înţelegerea felului în care faptele geografice se imprimă asupra vieţii sociale”.
5. A. Hettner, 1921: “Geografia este ştiinţa corologică a Pământului sau ştiinţa arealelor şi
locurilor terestre în termenii deosebirilor locale şi a relaţiilor lor spaţiale”
6. Richard Hartshorne, 1959: “Geografia este disciplina ce caută descrierea şi interpretarea
caracterului variabil, de la un loc la altul, al Pământului ca lume a omului” (Concepţia
regională).
7. Max Sorre, 1947 “Geografia este o disciplină a spaţiilor terestre. Prima problemă a
Geografiei umane este elucidarea raporturilor dintre om şi mediu. Geografia umană este acea
parte a Geografiei generale care tratează oamenii şi toate activităţile lor din perspectiva
repartiţiei acestora…descrierea ştiinţifică a peisajelor umane şi distribuţia acestora pe glob”(
Conceptia umanista
8. Kalesnik S. V., 1959: “Geografia fizică studiază învelişul landşaftic prin prisma componenţei
materiale, caracteristicilor, ritmului, sensului dezvoltării acestui înveliş, a diferenţierii
structurii în decursul dezvoltării” (concepţia „naturalistă” sau fiz.-geogr.)
9. J. Tricart, 1972: “Geografia fizică “trebuie să dea o vedere de ansamblu asupra mediului fizic
şi să pună în evidenţă maniera în care manifestările vieţii se inserează în acesta şi îi imprimă
principalele sale caracteristici” (concepţia environmentală).
10. I. Donisă, 1977: “geografia este ştiinţa (sistemul de ştiinţe) care studiază sociogeosistemul
ca formaţiune complexă, căutând să-i stabilească componenţa, structura, fizionomia şi

17
 funcţionalitatea lui, legile care guvernează legăturile dintre părţile componente, evoluţia
părţilor şi a întregului sistem, precum şi diferenţierea lor spaţială” (Concepţia sistemică).
11. R. Brunet, R. Ferras, H. Thery, 1992: “Una dintre ştiinţele fenomenelor societăţii, Geografia
are drept obiect cunoaşterea activităţii umane de producere şi organizare a spaţiului”(
Curentul sociologic).

1.6. Concluzii privind obiectul de studiu al geografiei

1.6.1. Mai multe obiecte, nici unul sau unul anume… ?!

Oricine se va “confrunta” cu noianul de definiţii ale geografiei îşi va pune, pe bună
dreptate, măcar două întrebări: 1. Totuşi, care este obiectul de studiu, dintre atâtea variante (?!):
planeta, geosferele, suprafaţa Pământului, mediul geografic, regiunile, locurile sau alte areale ale
feţei Pământului, componente fizice, biotice, omul, legile sau relaţiile dintre toate acestea,
proprietăţile (structura, dinamica, atributele spaţiale etc., toate laolaltă, doar unele, care anume,
în ce condiţii, altele (?) etc; 2. Opţiunea existentă (exprimată) cu privire la obiect este, într-
adevăr, cea validă sau, mai bine zis, putem opta, argumentat, pentru o anumită accepţie
(definiţie)?
În legătură cu prima întrebare: toate aspectele amintite reprezintă, fără discuţie,
problematici studiate ale geografiei, dar dificultatea derivă din faptul că, multe dintre ele, nu sunt
studiate numai de către Geografie. Pământul, ca planetă, este studiat şi de către astronomie,
geologie, geodezie etc., omul şi procesele sociale, de către antropologie, sociologie ş.a., legile ce
definesc majoritatea proceselor şi fenomenelor geografice, de către fizică, chimie ş.a. Există însă
deosebiri majore în ceea ce priveşte modul de abordare. Multe dintre ştiinţele care studiază
realitatea terestră sunt ştiinţe sistematice. Ele “decupează”, din realitate, secţiuni relativ
omogene precum: elemente chimice, substanţe, energii, categorii de obiecte şi fiinţe (roci,
plante), interacţiuni (relaţii sociale, procese psihice, activităţi economice etc.) pe care le studiază
analitic (minuţios) şi mai ales, de sine stătător.
În geografie, cunoaşterea nu se poate limita la analiză. Cunoştinţele, obţinute prin analize
sectoriale (pe componenţi) trebuie corelate, integrate în raţionamente şi reprezentări care să
respecte (pe cât posibil) similitudinea şi complexitatea asocierilor existente în mod real între
componenţii. Metoda ce permite “reasamblarea” teoretică a realului se numeşte sinteză, iar
principiul care stă la baza sa este cel al integrării. Prin integrare (spaţială, structurală etc.) în
“sinteză”, geograful “reconstruieşte” unitatea teritorială în care se manifestă proprietăţile
individuale ale componenţilor. Semnificativ este aspectul că el obţine ceva în plus: cunoaşterea
noilor proprietăţi, rezultate din interacţiunea componenţilor, ce impun teritoriului trăsături
specifice şi valenţe suplimentare, a căror precizare şi înţelegere defineşte, cu adevărat,
specificitatea abordării geografice.
Rezultă, că “unitatea teritorială” (ori spaţială), ale cărei mărimi, forme, structuri şi
fizionomii variază spre infinit, reprezintă conceptul unificator pentru atât de diferitele preocupări
ale geografiei. Esenţial este şi faptul că unităţile spaţiale (sau complexele teritoriale) sunt
“întreguri”, de sine stătătoare, dar ele interacţionează şi se integrează ierarhic într-o unitate
teritorială de maximă cuprindere: complexul teritorial planetar. Acesta este expresia concretă a
“fuzionării” numeroaselor “căutări”, obiecte şi obiective “parţiale” într-un singur obiect, integrat
şi integrator.
Cum denumim unitatea teritorială globală, rezultată prin integrarea unităţilor locale şi
regionale, este mai mult o chestiune de tradiţie ştiinţifică sau chiar de preferinţă personală. Putem
opta pentru una din numeroasele noţiuni cu sens echivalent, precum: înveliş geografic, complex

18
sau întreg teritorial (planetar, în cazul de faţă) înveliş terestru complex, înveliş geosferic, înveliş
terestru superior ş.a. Termenul “înveliş geografic” are avantajul elocvenţei (exprimă cel mai bine
conţinutul), sub rezerva că este impropriu pentru definirea domeniului: enunţul, Geografia este
ştiinţa care studiază învelişul geografic…este tautologic şi inacceptabil, întrucât definitorul este
identic cu definitul. De aceea, în ipostaza unui enunţ referitor la obiectul geografiei, trebuie
utilizat un termen echivalent.
Indiferent de noţiunea utilizată, două aspecte rămân esenţiale: a.) sensul de produs de
sinteză, rezultat prin interacţiunea geosferelor, materializat teritorial prin unităţi/subunităţi
regionale şi locale; b.) funcţia de integrare epistemologică, întrucât permite reunirea principalelor
alternative metodologice (analitică, sintetică, spaţială, istorică, funcţională etc.) într-un ansamblu
ştiinţific logic, coerent, susceptibil să confere demersului geografic unitate, legitimitate, scop şi
utilitate, atribute indispensabile oricărei “ştiinţe”; În consecinţă, “întregul teritorial, de la
localitate la planetă” (V. Mihăilescu, 1968) este deopotrivă, “realitate concretă” şi “concept”,
“obiect” şi “ţintă”, aflat în centrul preocupărilor geografiei. În această postură, cunoaşterea
învelişului geografic nu se poate realiza dintr-o singură perspectivă. Teritoriul este, concomitent,
spaţiu fizic şi social, devenire, acţiune, comportament, istorie etc. Toate aceste dimensiuni
coexistă şi se manifestăm atât ca “individualităţi”, cât şi ca “prezenţe colective”, subtil
structurate şi integrate în unităţi complexe ierarhizate.
În virtutea acestor aspecte se poate desprinde răspunsul pentru cea de-a doua întrebare.
Concepţia despre “învelişul geografic”, indiferent de termenul echivalent utilizat, este principala
opţiune teoretică şi metodologică cu privire la obiectul Geografiei. Ea permite poziţionarea
logică a cunoaşterii în raport cu obiectul şi scopul cercetării şi soluţionarea aspectelor
contradictorii existente cu privire la această relaţie.

1.6.2. Învelişul geografic ca obiect de studiu integrat

Utilitatea şi validitatea acestui vechi şi actual concept sunt susţinute de aspecte precum:
- învelişul geografic este un ansamblu ierarhic integrat de unităţi teritoriale. În funcţie de
nivelul de analiză vizat (“întreg” planetar ori complexe teritoriale regionale şi locale) se poate
opera distincţia între cunoaşterea “generală” şi cunoaşterea “regională”;
- învelişul geografic poate fi cercetat sistematic, pe componenţi, la scări diferite:
planetară (litosfera, atmosfera, antroposfera, etc.), regională/locală (relief, resurse minerale,
climat, comunităţi umane, sectoare economice ş.a). Aceasta nu înseamnă “multiplicarea”
obiectului, întrucât, fiecare component (sau unitate teritorială) este studiat ,concomitent, în
calitate de “întreg” şi “parte” a învelişului geografic. Prin urmare, Geografia studiază geosfere,
relaţii geosferice, spaţiale, environmentale etc., locuri, peisaje, areale regionale, populaţia,
economia, realităţile geopolitice etc., dar obiectul (integrator) rămâne unul şi acelaşi: învelişul
geografic. Delimitarea abstractă relativă a “obiectelor parţiale” permite individualizarea
disciplinelor specializate: Geomorfologie, Climatologie, Geodemografie, Geografia aşezărilor
omeneşti etc.;
- concepţia integrată despre învelişul geografic răspunde necesităţii de a studia
interacţiunile dintre fenomenele fizice şi cele sociale, economice, culturale etc. Chiar dacă legile
fizice sunt diferite de cele sociale şi economice, geografia nu are drept obiect legile altor
domenii; obiectul său de studiu este “teritoriul”, în care, ţinând seama de diferitele legităţi,
trebuie să identifice propriile sale legităţi, specificitatea teritorială conferită de modul în care se
întrepătrund dimensiunile naturale, umane şi tehnogene. Ignorarea acestui aspect şi studierea
realităţii doar pe baza legilor altor domenii, conduc Geografia pe poziţii neştiinţifice;
- cunoaşterea învelişului geografic nu exclude, ci presupune, determinarea atributelor
diverse ale proceselor şi fenomenelor ce alcătuiesc realitatea teritorială. Prin urmare, parametrii

19
şi funcţiile spaţiale, relaţiile dintre diferitele categorii de procese şi fenomene, dinamica acestora,
modul de integrare sistemică a geocomponenţilor în structuri complexe, dimensiunile umane
perceptuale, comportamentale, sociale etc. nu sunt, în fond, decât faţete distincte, necesare şi
complementare ale demersului geografic. Toate, la un loc, converg şi se reunesc în aceeaşi
unitate integratoare ce constituie obiectul cercetării geografice: întregul teritorial, de la localitate
la planetă. Chiar dacă, unul dintre obiectivele amintite mai sus, sau altul, este etichetat drept “cel
mai important”, “singurul adevărat” etc., este limpede că cercetarea geografică nu poate fi
restrânsă exclusiv la problematici fizică, umană, spaţială, istorică sau oricare alta;
- conceptul permite şi distincţia elocventă în raport cu noţiunea de mediu înconjurător
(environment), adeseori, şi ea incorect “revendicată” drept obiect de studiu al Geografiei. Mediul
înconjurător este doar o parte din învelişul geografic, văzut în ipostaza sa calitativă. Geografia
are drept obiect învelişul geografic, dar acesta poate fi studiat şi în calitate de “mediu
înconjurător” al societăţii umane sau al oricărui alt component, abiotic, biotic, antropic,
considerat (în mod subiectiv) ca fiind “termenul” central al investigaţiei (I. Mac, 2000);

- noţiunea satisface cerinţa epistemologică ca ştiinţele ce studiază aspecte ale realităţii

obiective să fie definite prin obiecte concrete, individualizate, delimitabile şi nu doar prin
reprezentări abstracte (de ex. concepte, relaţii, legi, modele etc).

1.6..3. Concluzii cu privire la obiectul şi definiţia geografiei

Întrucât noţiunea de “înveliş geografic” satisface problema definirii şi delimitării unui
obiect propriu de studiu, permite soluţionarea satisfăcătoare a inerentelor dificultăţi de ordin
teoretic şi metodologic, poate fi considerată principalul concept unificator al ştiinţei noastre.
În final, se ridică problema definirii domeniului ştiinţific, printr-un enunţ logic referitor la
obiect şi scop. Desigur, (conform…“tradiţiei”) s-ar putea improviza încă o definiţie (“inedită”),
dar aceasta ar însemna să comitem, la rându-ne, acelaşi exces subliniat anterior: dorinţa
nefondată de originalitate. De aceea, considerăm mai adecvat să reamintim definiţia reputatului
geograf român V. Mihăilescu (1968); un enunţ simplu, realist şi riguros ce se impune,
convingător, în faţa multor definiţii fragmentare, partizane sau artizanale care circulă în
literatură. Aşadar, “Geografia descrie şi explică întregul teritorial (de la localitate la planetă)
nedisociat nici chiar în timpul analizei lui pe regiuni sau pe componente”.
Interpretând această definiţie vom putea face câteva sublinieri cu privire la scopul
geografiei. Prin “descrierea şi explicarea întregului teritorial”, avem în vedere explicarea genezei
proceselor şi fenomenelor diverse ce acţionează în învelişul geografic (fizice, biotice, sociale,
economice etc.), determinarea modalităţilor de integrare a acestora în structuri (complexe)
teritoriale, cercetarea dinamicii spaţio-temporale a proceselor şi fenomenelor şi nu în ultimul
rând, evaluarea valenţelor geografice utile ale teritoriului şi a posibilităţilor optime de
valorificare practică.
În concluzie, definirea riguroasă a obiectului, scopului şi condiţiilor cercetării este o
cerinţă esenţială pentru asigurarea veridicităţii, coerenţei şi utilităţii demersului ştiinţific.
Ignorarea, subevaluarea sau interpretarea subiectivă a acestei cerinţe, pot conduce la stagnare,
recul, realizări îndoielnice şi evoluţii imprevizibile sub raport ştiinţific.

1.7. Structura epistemologică a geografiei

Structura epistemologică se referă la modul în care este organizată cunoaşterea
ştiinţifică în ansamblu sau într-un anumit domeniu. Termenul “epistemologie” provine din
greacă: episteme înseamnă cunoaştere sau ştiinţă, iar logos, înseamnă, în acelaşi timp,
limbaj, discurs şi judecată, studiu ştiinţific. Se poate opera distincţia între epistemologia

20
generală, parte a filosofiei şi epistemologiile regionale, ce reunesc cunoştinţele teoretice
elaborate în cadrul fiecărei discipline în parte.
Epistemologia (geografiei) vizează problematica definirii obiectului de studiu, evaluarea
critică a conceptelor, legilor şi teoriilor, examinarea validităţii şi randamentului metodelor
de cercetare precum şi organizarea internă a cunoaşterii pe domenii, discipline, ramuri
(sisteme ştiinţifice) pentru a stabili dacă aceasta corespunde cerinţelor logice ce decurg din
obiect, scop, metode şi din necesitatea corelării şi colaborării cu alte ştiinţe.

1.7.1. Sistemul ştiinţelor geografice.

Ştiinţa este un fenomen dinamic care se ajustează necontenit la circumstanţele
istorice, culturale, economice şi politice care definesc evoluţia societăţii. La fel ca şi alte
ştiinţe străvechi, care s-au desprins din filosofie încă din antichitate (geometria, fizica,
istoria ş.a.), geografia a rămas, multă, vreme un “conglomerat” nediferenţiat de cunoştinţe în
care predominau descrierile regionale (chorografiile), aspect reflectat şi de etimologia
termenului introdus de Eratostene (276-192, î.Hr.): geos-Pământ, graphein-a desena, a
descrie.
Până în pragul secolului XX, geografia era o ştiinţă “unică”, dar în scurt timp,
progresul general al ştiinţei şi revoluţia tehnologică aveau să determine procesul actual de
creştere exponenţială a volumului de informaţii în toate domeniile. Pentru că acestea nu mai
puteau fi valorificate mulţumitor, s-a impus divizarea fiecărui domeniu; astfel au apărut şi
apar încă, numeroase ştiinţe specializate şi interdisciplinare. Ele procedează la cunoaşterea
sistematică a realităţii prin restrângerea deliberată a sferei de investigaţie. În acest mod, ele
reuşesc să pătrundă dincolo de aparenţa lucrurilor, devin tot mai profunde în examinarea
faptelor specifice domeniului (disciplinele specializate) şi a faptelor de interferenţă (ştiinţele
interdisciplinare-situate la frontiera comună a două-trei ştiinţe, precum geomorfologia,
biogeografia, geodemografia etc.).
Pe măsură ce disciplinele s-au înmulţit, a devenit tot mai evident că diviziunile
acceptate ale ştiinţelor nu respectă unitatea lumii, astfel încât, cunoaşterea, deşi tot mai
performantă, devine, paradoxal, tot mai inoperantă în soluţionarea problemelor complexe cu
care se confruntă societatea. Reacţia la acest neajuns a constat în apariţia ştiinţelor integrate,
de tip multidisciplinar şi transdisciplinar ce au drept scop explicarea realităţii ţinând cont (pe
cât posibil) de propriile ei “tipare” şi corelarea rezultatelor cunoaşterii sistematice în
condiţiile ignorării limitelor trasate convenţional între ştiinţe.
Pe aceste căi, domeniile ştiinţifice s-au structurat ca sisteme complexe de ştiinţe ce
grupează numeroase discipline şi ramuri, aflate în variate raporturi de interdependenţă,
mereu susceptibile de mutaţii prin redefiniri, diferenţieri şi repoziţionări. Exemplul
geografiei este (şi el) edificator în această privinţă. Sistemul ştiinţelor geografice s-a
structurat în funcţie de calea metodologică pe care disciplinele au urmat-o pentru a răspunde
obiectivelor majore de cunoaştere: descrierea şi explicarea învelişului geografic (fig.1).
Procesul a evidenţiat două direcţii veritabile “linii de forţă”, esenţiale, distincte şi
complementare ale demersului geografic.
1. Direcţia sistematică (specializată sau analitică), în care studiul se realizează
preponderent la nivel geocomponental. Metodele definitorii sunt analiza (studierea detaliată
a elementelor individuale-roci, apă, aer, populaţie, sector economic etc.) şi inducţia (calea

21
nemijlocită, dinspre singular şi particular (fenomen), ce conduce la formularea de legi ce
explică generalul (esenţa). Disciplinele analitice “urmează” cele două ramuri tradiţionale,
Geografia fizică, respectiv, Geografia umană şi păstrează, pe cât posibil, specificul cercetării
geografice prin corelarea faptelor fizice cu cele socio-economice şi raportarea lor la
contextul teritorial.
2. Direcţia integrată (de sinteză), reprezintă rezultatul procesului de decantare şi
integrare a concluziilor semnificative, obţinute pe cale analitică, în modele explicative ale
unităţilor (complexelor) teritoriale. Metodele definitorii sunt sinteza (reconstrucţia mentală a
întregului descompus prin analiză) şi deducţia (cunoaşterea particularului prin intermediul
legilor generale). În funcţie de scara de mărime la care se realizează “fuziunea” (integrarea)
datelor, abordarea integrată se diferenţiază, la rândul ei, în două direcţii de referinţă:
Geografia regională respectiv, Geografia generală. În ambele sensuri au apărut diferenţieri
(discipline) impuse de gradul de generalizare/detaliere, obiectivele specifice, metodologie
etc.: de ex. Geografia teoretică, la “polul” preponderent nomothetic, Geografia peisajului,
Geografia continentelor, Geografia ţărilor, Geografia organizării spaţiale a teritoriului ş.a., la
celălalt “pol”, preponderent ideografic.
Desigur între cele forme de cunoaştere-sistematică şi integrată-există o strânsă
complementaritate: studiile integrate se întemeiază pe rezultatele furnizate de ştiinţele
analitice, iar acestea, la rândul lor, cunoscând conexiunile din teritoriu pot surprinde mai
fidel starea şi dinamica geocomponenţilor în parte. Trebuie subliniat faptul că ştiinţele
analitice trebuie să studieze faptele ca produs şi factor al întregului planetar şi implicit, în
calitate de “obiecte integrate”. Noţiunea semnifică faptul că studiul vizează “nu separarea
părţii din întregul teritorial prin urmărirea caracterelor ce-l diferenţiază de celelalte
componente ale acestuia, ci analizarea legăturilor ce îl încorporează în întreg” (V.
Mihăilescu, 1968).
O poziţionare distinctă în sistemul ştiinţific prezintă Geografia tehnică şi Geografia
mediului. Geografia tehnică reuneşte mai multe discipline cu specific metodologic
(cartografie, aerofotointerpretare geografică, S.I.G.) ce susţin deopotrivă, atât
cercetărileanalitice, cât şi pe cele integrate.

22
 1. 1. Sistemul ştiinţelor geografice

Geografia mediului operează, în mod necesar, atât pe calea analitică, cât şi pe cea
integrată, ambele fiind urmate într-o strânsă complementaritate metodologică (fig.1.1.) De
aceea, ambele discipline se situează în aria de interferenţă a celor două forme de abordare
(Fig. 1.1.).
Sistemul ştiinţelor geografice este interconectat cu numeroase alte sisteme ştiinţifice
în procesul abordării interdisciplinare (de ex. geologia, biologia, antropologia, demografia
etc.) sau multidisciplinare (unde geografia este implicată, împreună cu ştiinţele
fundamentale, sociale, medicale, economice, politice, administrative etc., în soluţionarea
unor problematici complexe precum cele legate de protecţia şi conservarea mediului
înconjurător, dezvoltarea regională, planificarea teritorială ş.a.; fig.1.2.).

Fig. 1. 2. Legăturile geografiei cu alte ştiinţe

23
 1.7.2. Locul Geografiei generale în sistemul ştiinţelor geografice. Obiectul Geografiei
generale
O sarcină majoră, tradiţională, a Geografiei generale este studierea Pământului ca întreg,
transpunerea la scară globală a realităţilor regionale şi locale. La ora actuală, cerinţele impun
şi alte necesităţi, astfel încât geografia generală trebuie să fie mai mult decât simpla asociere
(sumarizată) a tratatelor (generale) clasice de geografie fizică cu cele de geografie umană.
Geografia generală are drept obiect învelişul terestru studiat prin prisma trăsăturilor sale
definitorii în vederea descoperirii, definirii şi sistematizării conceptelor, legilor şi teoriilor
indispensabile înţelegerii sale sub aspect morfologic, structural, relaţional, funcţional şi
dinamic.
Depăşirea descrierilor empirice, unilaterale şi impunerea cercetării active, bazată pe
relaţionarea obiectivă şi integrarea diverselor categorii de procese şi fenomene în sisteme
explicative plurivalente, poate stabili “punţi sigure” de legătură între discipline, contribuind
astfel la păstrării identităţii şi unităţii ştiinţei geografice. Cel din urmă aspect, o veche
aspiraţie a geografiei generale, este legitim şi (din nou) mai mult decât actual în condiţiile în
care numeroase discipline sunt pe cale să-şi piardă “geograficitatea” şi să fie ataşate altor
domenii ştiinţifice.
Geografia generală este o disciplină de sinteză având o puternică încărcătură
nomothetică. Aceste caracteristici o poziţionează pe “axa integratoare” (verticală, centripetă)
a geografiei, în vecinătatea geografiei teoretice (fig.1). Geografiei generale îi revin sarcini
precum:
- selecţia informaţiilor semnificative furnizate de către disciplinele analitice şi sintetice
(regionale);
- generalizarea informaţiilor utile prin eliminarea detaliilor şi definirea aspectelor esenţiale;
- abstractizarea generalizărilor obţinute sub formă de concepte (noţiuni);
- integrarea logică a abstracţiilor în raţionamente argumentate logic, sub formă de legi şi
teorii (suporturile nomothetice fundamentale ale cunoaşterii deductive);
- formularea de noi legi şi teorii cu privire la condiţiile, urmările şi semnificaţiile integrării
proceselor şi fenomenelor la diferite scări teritoriale;
- valorificarea noilor concepte, legi, teorii (validate sau achiziţionate) în sisteme explicative
actualizate ale întregului teritorial (planetar).

În condiţiile în care se vizează cunoaşterea mai detaliată, a legilor anumitor seturi

componentale ale învelişului geografic, Geografia generală poate fi diferenţiată în Geografie
fizică generală respectiv, Geografie umană generală.

Geografia fizică generală studiază procesele de structurare şi interacţiune a

componenţilor abiotici şi biotici prin prisma legilor ce acţionează la scară planetară (implicit
la nivelul geosferelor şi al marilor domenii şi continentale şi oceanice), urmărindu-se
geneza, alcătuirea, funcţionarea, dinamica şi evoluţia lor.

Geografia umană generală studiază, la aceeaşi scară, caracteristicile grupurilor

umane şi legităţile care definesc relaţiile existenţiale ale acestora (spaţiale, sociale,
economice, politice etc.) stabilite prin interacţiuni cu suporturile fizice ale învelişului

24
geografic. În situaţia în care investigaţia urmăreşte aceleaşi aspecte, dar cu o rezoluţie şi
mai pronunţată, impusă de studiul unor unităţi teritoriale de mezoscală, abordarea îmbracă
forma Geografiei fizice regionale respectiv, Geografiei umane generale. Se presupune,
desigur, că indiferent de scara de analiză, geograful trebuie să aibă capacitatea de a trata
teoretic, datele fizice şi umane prin inserarea şi interpretarea lor în totalitatea spaţiului
terestru studiat într-o viziune globală integrată. În acest caz, operează Geografia generală,
care încearcă să furnizeze o imagine cât mai veridică a realităţii teritoriale studiate, imagine
nedeformată prin autodelimitări, constrângeri sau detalii excesive.

Lucrare de verificare 1

INSTRUCŢIUNI

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului

“Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise
prin poştă (electronică) tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
- Titulatura acestui curs;
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină);
- Adresa cursantului.

Întrebările la care trebuie şă răspundeţi sunt următoarele:

1. Comentaţi paragraful 2 al subcapitolului 1.1.1.; care era opinia Dvs. despre obiectul şi
scopul geografiei la data parcurgerii prezentului material (1 punct)?
2. Aveţi cunoştinţă şi despre alte “clişee” comune cu care este neadecvat asociată ştiinţa
geografică (1 punct)?
3. Extrageţi din lucrarea “Terra. Introducere în Geografie ca ştiinţă” de S. Mehedinţi
dovezi ale concepţiei “organiciste” a autorului (1 punct).
4. Extrageţi din sursele bibliografice la îndemână (inclusiv manuale şcolare) câteva definiţii
ale geografiei şi analizaţi-le critic (după modelul testelor de autoevaluare 2, 3 şi 4 - 2
puncte).
5. Care sunt principalele funcţii şi valenţe operaţionale ale noţiunii de “înveliş geografic”
(definire şi exemplificări personale-2 puncte).
6. Puteţi grupa disciplinele geografice în funcţie de ponderea raportului
ideografic/nomothetic? (1punct)
7. Argumentaţi necesitatea relaţiilor strânse ale geografiei cu următoarele ştiinţe: fizica,
chimia, geologia, biologia, sociologia, economia politică şi psihologia; Cu care alte domenii
mai are legături strânse geografia (1 punct)?

25
MODULUL II

ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC CA OBIECT AL GEOGRAFIEI: CONŢINUT ŞI

CARACTERISTICILE SALE DEFINITORII

a. Scopul modulului: Modulul vizează cunoaşterea caracteristicilor structurale şi

funcţionale ale învelişului geografic definit ca obiect al geografiei.

b. Obiectivele modulului:
 conţinutul noţiunii de înveliş geografic în toate accepţiile sale, clasice şi recente;
 echivalenţele lingvistice ale noţiunii şi modul corect de utilizare a acestora;
 stabilirea argumentată a limitelor şi structurii învelişului geografic;
 trăsăturile definitorii ale obiectului geografiei, în ipostaze generale şi specifice;
 conceptele de actualitate privind evoluţia fenomenelor dinamice complexe din
sfera geografiei (şi nu numai).
 rolul determinant al energiei în structurarea şi dinamica învelişului geografic;
 fundamentele teoretice, clasice şi moderne, indispensabile interpretării ipostazelor
energetice ale realităţii;
 înţelegerea suporturilor fizico-chimice profunde ce stau la baza genezei proceselor
şi fenomenelor geografice;

c. schema logică a modulului:

 Învelişul geografic-concepţie, concept şi definire;
 definire, formare, limite, structură);
 Delimitarea spaţio-temporală a învelişului geografic;
 Structura învelişului geografic;
 Consideraţii privind terminologia: noţiuni sinonime, echivalente sau apropiate;
 Caracteristici generale ale învelişului geografic (complexitate, varietate,
variabilitate, diversitate, eterogenitate, circuitul materiei, funcţionalitate, coevoluţie,
sinergetism, autoorganizare, emergenţă);
 .Caracteristici specifice învelişului geografic (zonalitate, azonalitate, etajare
peisagistică, ritmicitate, diferenţiere şi integrare peisagistică ş.a.);
 Energia şi informaţia în învelişul geografic;
 Sursele energetice ale proceselor geografice;
 Semnificaţia şi rolul informaţiei geografice în derularea proceselor de vehiculare
a energiei în cadrul învelişului geografic;
 Principalele structuri energetice ale învelişului geografic şi formele de
interconectare ale acestora. .

d. Conţinutul informaţional detaliat

Conţinutul informaţional detaliat se găseşte în bibliografia indicată.

2.1. Semnificaţia noţiunii de „înveliş geografic”

Învelişul geografic-sinteză a interferenţei şi conlucrării geosferelor. Deşi, divers
definit şi denumit, există o unanimitate de opinii privind atributele esenţiale ale învelişului
geografic: megageosferă rezultată prin interacţiunile geosferelor (litosferă, atmosferă,
hidrosferă, biosferă, antroposferă ş.a.), ale căror variate transformări materiale, energetice
şi informaţionale se concretizează în structuri spaţiale diverse, relativ stabile. Interacţiunile

26
dintre geosfere presupun procese de întrepătrundere, conlucrare, condiţionare, determinare,
influenţare, fuzionare (amestec), integrare etc. Aceste atribute sunt elocvent surprinse în
următoarele definiţii:

- “învelişul terestru trebuie înţeles ca un sistem material geografic sau un complex

de elemente naturale şi social-economice, aflate în strânsă legătură de reciprocitate
şi cu proprietăţi noi pe care nu le au componentele lui, iar principiul de bază al
acestui înveliş poate fi formulat ca reprezentând unitatea contradictorie şi legătura
reciprocă dintre natură şi om” (P. Coteţ,1957);
- “geostructura materială, energetică şi informaţională de maximă complexitate
având configuraţie sferică, conţinut distinct, funcţionare specifică şi limite proprii”,
I. Mac, 2000.

Există câteva condiţii esenţiale care stau la baza edificării învelişului geografic:

1. procesele de diferenţiere, sub comandă gravitaţională, a materiei telurice în

structuri geosferice relativ omogene;
2. procesele de interferenţă şi conlucrare a geosferelor în cadrul unui ansamblu
funcţional complex, animat de fluxurile energetice endogene şi exogene (îndeosebi căldura
internă, radiaţia solară şi componenta centrifugă a câmpului gravific) ce tind să perturbe
necontenit tendinţa spre simetrie organizatorică impusă de componenta gravitaţională
centripetă:
3. procesele de edificare a unor noi structuri geografice, de sinteză, ce diversifică
alcătuirea, funcţionalitatea şi fizionomia învelişului geografic în toate ipostazele de
manifestare scalară (globale, regionale, locale).
Ansamblul acestor procese, ele însele de o excepţională varietate şi
complementaritate, conferă învelişului geografic statutul unei realităţi complexe extrem de
dinamică dar totodată, unitară şi având o certă individualitate.

27
Fig.2.1. Învelişul geografic – ca produs de sinteză al geosferelor ( L-litosfera; H-
hidrosfera; A-atmosfera; B-biosfera; R-reliefosfera; P-pedosfera; An-antroposfera; La-
landşaftosfera)

2.2. Scurt istoric

Germenii concepţiei despre învelişul geografic datează din “zorii” geografiei
moderne (sec. XVII, lucrările lui B. Varenius şi G. Fournier, îndeosebi) când legăturile
reciproce dintre geosfere erau întrezărite deşi adunarea argumentelor probatoare era abia la
început. Bazele sale au fost puse de către “clasicii” geografiei moderne, îndeosebi Al. von
Humboldt, K. Ritter, F. von Richthofen, V. V. Dokuceaev, A. Penck, I. P. Brounov ş.a.
precum şi de către discipoli ai acestora, între care geografii români S. Mehedinţi şi G.
Vâlsan. Simion Mehedinţi, în demersul logic, de mare profunzime şi rafinament critic,
realizat în lucrarea “Terra.Introducere în geografie ca ştiinţă” argumentează că “învelişurile
concentrice ale planetei…sunt dependente unele de altele, întocmai ca şi părţile unui
organism” şi precizează legile ce definesc această relaţie.
Indiferent de modul în care a fost denumit produsul de sinteză rezultat din
interacţiunea geosferelor (“mecanism complex”-Brounov, “faţa Pământului”-Richthofen,
“organism planetar”-Mehedinţi, “înveliş geosferic”-Vâlsan ş.a.) un aspect se cuvine a fi
subliniat: omul este component şi factor al învelişului geografic (de sine stătător sau inclus
la biosferă). Acesta era sensul iniţial al termenului frecvent utilizat în tratatele geografiei
clasice germane (erdhüle), franceze (enveloppe terrestre) şi engleze (enveloping earthshell)
apărute în primele decenii ale secolului XX.
După al doilea război mondial, concepţia a înregistrat mutaţii. Astfel, în geografia
occidentală a început să fie considerată desuetă şi prin urmare, tot mai puţin utilizată. În
geografia sovietică (inevitabil, şi în cea a ţărilor situate la est de “cortina de fier”) datorită
cerinţei ideologice de a evita raţionamentele determinist geografice (considerate
“reacţionare”) s-a impus ca necesitate “dualismul” geografic (vezi subcap. 1.4.1.).
În contextul ştiinţific dualist, Geografia fizică (“ruptă” de cea umană) a
“transformat” învelişul geografic într-un obiect de studiu exclusiv, de sine stătător, redefinit
ca înveliş “natural” sau “fizico geografic”, care avea şi funcţia de “mediu” pentru societate.
Ilustrativă în acest sens este definiţia lui I.M. Zabelin (1955, citat de I. Donisă, 1977):
“învelişul geografic, care este mediu pentru societatea omenească, este regiunea de
interacţiune şi întrepătrundere parţială a rocilor, radiaţiei solare, aerului, apei, bacteriilor,
vegetaţiei, solurilor şi lumii animale”. Aşadar, omul era “izgonit” din natură într-o societate
exclusivistă, plasată triumfalist deasupra ei; de acolo, suporturile fizico-geografice ale
existenţei umane păreau “controlabile”, “subordonate”, puteau fi ignorate sau minimalizate,
aşa cum sugerează şi simplista, dar frecventa, vocabulă “cadrul natural”.
Ambele optici s-au dovedit nefaste pentru progresul geografiei. În geografia
apuseană cunoaşterea s-a fragmentat tot mai mult punându-se frecvent la îndoială
specificitatea şi legitimitatea discursului geografic. În schimb, în geografia răsăriteană s-au
afirmat interpretări reducţioniste care au întârziat apariţia unor teorii integrate aplicabile la
complexele raporturi teritoriale dintre natură şi societate. La ora actuală, asistăm la
reactualizarea sensului primar, cel de înveliş complex integrat, evident, într-un context
conceptual vizibil modificat prin progresul cunoaşterii şi declinul dogmelor ideologice în
ştiinţă.

2.3. Termeni sinonimi, echivalenţi sau cu semnificaţii apropiate.

28
 Noţiunea de “înveliş geografic” se remarcă prin sugestivitate, dar utilizarea ei este,
uneori, improprie din considerente lingvistice (generează tautologii, vezi 1.6.1). Atunci se
poate proceda la utilizarea unui termen echivalent sau cu semnificaţie apropiată, precum:
mediu geografic (E. Reclus-1876); înveliş geosferic (G. Vâlsan, 1939); înveliş landşaftic (I.
K. Efremov, S. V. Kalesnik, 1947); epigeosferă (A. G. Isacenko, 1953); înveliş terestru (P.
Coteţ, 1957); întreg teritorial planetar (V. Mihăilescu, 1945, 1968); geosistem (V. B.
Soceava, 1963); sociogeosistem (I. Donisă, 1977); mezogeosistem (Al. Roşu, 1987); înveliş
terestru superior (I. Mac, 2000); înveliş terestru de sinteză (D. Şimăndan, 2003).
Termenii “înveliş geosferic”, “înveliş terestru”, “întreg teritorial” şi “înveliş terestru
superior” sunt practic sinonimi. Termenii “înveliş landşaftic”, “epigeosferă”, “geosistem” (şi
derivaţii săi) au o bună corespondenţă cu cel de “înveliş geografic”, dar implică unele
nuanţări. Astfel, “învelişul landşaftic” şi “epigeosfera” implică restrângerea limitelor la
spaţiul de maximă interferenţă şi conlucrare a geosferelor (având o grosime de câteva zeci
de metri, până la, cel mult 200 m, “în care trăiesc vieţuitoarele, se formează solul şi se
individualizează landşafturile”; I. Donisă, 1977). Faţă de conceptul “geosistem” există
rezerva că acesta ar fi mai curând echivalentul metodologic al realităţii (model, inevitabil,
selectiv) pe care o reflectă, mai mult sau mai puţin fidel, dar nu se confundă cu ea; termenul
prezintă însă marele avantaj că facilitează abordarea complexităţii geografice, a
interacţiunilor, genetice, dinamice, evolutive şi organizatorice, prin care se manifestă
aceasta. Paradoxală este însă situaţia noţiunii de “mediu geografic”. Deşi este o noţiune
veche şi tradiţională în geografie, utilizarea diversă, ignorarea caracterului dihotomic al
termenului ş.a., au condus la construcţii polisemantice, generatoare de confuzii, ce s-au
amplificat şi mai mult odată cu intrarea în “scenă” a noţiunii de “mediu înconjurător“ (vezi
1.6.2.).

2.4. Limitele spaţiale ale învelişului geografic

Învelişul geografic-interfaţă globală. Dacă în interiorul Pământului geosferele vin în
contact două câte două, suprafaţa acestuia reprezintă o vastă “interfaţă”* unde intră în
contact direct şi se întrepătrund litosfera, hidrosfera, atmosfera, biosfera antroposfera ş.a. De
aceea, “suprafaţa” scoarţei este considerată, sub aspect structural, “coloana vertebrală” a
învelişului geografic iar sub aspect funcţional, “plita energetică mozaic” care absoarbe,
transformă şi emană diferenţiat energia şi substanţa aflată în încărcătura geosistemului
planetar (Al. Roşu, 1987). Ea nu se rezumă exclusiv la suprafaţa topografică, ci posedă o
anumită “consistenţă” (grosime) ce polarizează, la rândul său, un “câmp geografic” şi mai
vast de interacţiune şi schimburi reciproce. Aici are loc punerea în contact a mediilor şi
stărilor diverse specifice geosferelor şi interacţiunile dintre ele soldate cu apariţia unor
structuri inedite (forme de relief, soluri, asociaţii biotice, peisaje etc.) ce edifică “fructul”
evoluţiei planetare: învelişul geografic.
Rezultă că problema stabilirii limitelor verticale ale învelişului geografic se leagă de
precizarea extensiunii spaţiale a câmpului geografic în care procesele de transformare

*
“interfaţa”, termen provenit din fizică şi cibernetică, desemnează elementul (suprafaţa) de separaţie, situat
între două medii diferite, care permite schimburi reciproce de substanţă, energie şi informaţie între ele şi
receptează, la rândul său, efecte ale acestor schimburi: solul, scoarţa de alterare, zona periurbană, etc. sunt
situaţii geografice de “interfaţă”; însuşi învelişul geografic are aceeaşi funcţie (interfaţă între atmosfera înaltă
şi cosmos respectiv, manta (astenosferă);

29
materială convertesc fluxurile cosmice şi telurice, de substanţă, energie şi informaţie, în
structuri geografice propriu zise, diferite de conectările ce stau la originea lor.
Simplu spus, învelişul geografic se află între acele limite unde, concomitent, există
schimburi reciproce active între geosfere, se manifestă toate stările de agregare ale materiei
şi este prezentă, deopotrivă materia biotică, vie sau moartă.
Pentru argumentarea limitelor pot fi luate în considerare următoarele criterii cu
valoare normativă (de principiu):
- criteriul manifestării schimburilor reciproce efective de substanţă, energie şi
informaţie între geosfere;
- criteriul coexistenţei tuturor stărilor de agregare (solid, lichid, gazos) premisă
fundamentală a transformării şi devenirii materiei;
- criteriul emergenţei evolutive expresie a “saltului” autoorganizatoric de la
anorganic la organic.

Cu privire la fixarea limitelor spaţiale, între care structurarea materiei satisface

concomitent aceste cerinţe, au fost emise diverse puncte de vedere (exprimând anumite
concepţii privind realitatea geografică sau stadii în cunoaşterea acesteia).

Astfel, pentru limita superioară au fost avute în vedere tropopauza, mezopauza,

limita superioară a atmosferei ş.a., în timp ce limita inferioară a fost asociată cu baza
stratului de hipergeneză (500-800 m adâncime), cu nivelul izotermic de 0º C (situat în
medie la 15 m adâncime, pe uscat şi la cca. 400 m, în oceane şi mări), baza scoarţei de
alterare, baza stratisferei, baza litosferei sau chiar a astenosferei ş.a.

Accepţiile mai recente cu privire la limitele spaţiale, între care structurarea materiei
satisface concomitent aceste cerinţe, sunt aproape unanime în acceptarea faptului că
învelişul geografic se extinde între “ozonosferă”, care îl separă de mediul extern (gazos,
cosmic) şi “astenosferă” ce constituie mediul teluric intern cu funcţie de suport energetic şi
material al litosferei (fig.2.3.). Ele joacă rolul unor “anvelope” de protecţie şi mijlocesc
schimburile energetice cu mediile exterioare (A. Roşu, 1987). Schimbarea radicală a
proprietăţilor şi parametrilor fizico-chimici (stare de agregare, compoziţie, temperatură,
densitate ş.a.), dincoace de respectivele orizonturi-reper, reflectă “trecerea” conectărilor
energetice telurice şi extraplanetare într-un nou nivel organizatoric, cel de sinteză
geografică, rezultat prin asocierea variată şi transformarea evolutivă corelată a tuturor
structurilor planetare (rocă, sol, apă, aer, vieţuitoare).

Limita superioara ”ecranul” de ozon. Limita superioară se află la cca 20-25 km,
dincolo de care (până la cca. 40 km) se extinde ecranul protector de ozon stratosferic
rezultat în urma interacţiunilor dintre radiaţiile ultraviolete şi gazele atmosferice Această
limită marchează nivelul până la care pot supravieţui formele de viaţă efectului distrugător
al radiaţiilor ultraviolete. În acest spaţiu se include totodată şi “atmosfera geografică”
(troposfera), înveliş a cărui diversificare şi originalitate climatică se explică numai prin
procesele de transfer şi conversie energetică pe care le întreţine cu litosfera, hidrosfera şi
biosfera.

30
 Limita inferioară: contactul prelitosfera-astenosferă. Limita inferioară corespunde
bazei litosferei, situată la adâncimea de cca. 90-250 km, unde se realizează contactul
(fluctuant pe verticală) dintre astenosferă şi prelitosferă (mantaua litosferică).

Fig. 2.2. Limitele şi structura învelişului geografic ( I. Mac, 2000)

Aici materia topită (magma) şi cea solidă formează un amestec în care se înrădăcinează
structurile (plăcile) litosferice (fig. 2.3). Transformarea magmei din astenosferă în rocile
ultrabazice specifice prelitosferei şi apoi în cele bazice, neutre şi acide (magmatice,
sedimentare şi metamorfice), ce alcătuiesc diversele corpuri geologice, reprezintă începutul
ciclurilor tecto-structurale şi petrografice ce antrenează materia subcrustală şi crustală, sub
impulsul factorilor externi, pe calea integrării sale în viitoarele structuri geografice abiotice
şi biotice. Acest amplu circuit, care se derulează pe fondul dinamicii globale a plăcilor
litosferice, subducţie, litosfera cu hidrosfera, atmosfera şi biosfera. Contactul dintre
astenosferă şi baza litosferei (mantaua litosferică) marchează adâncimea maximă până la
care pot fi prezente structurile biotice, conţinute în structurile sedimentare ale plăcilor
litosferice aflate în subducţie. Aceste considerente argumentează plasarea limitei inferioară a
învelişului geografic la baza litosferei (contactul prelitosferă-astenosferă).

Fig. 2. 3. Secţiune schematică prin litosferă terestră

P.C. - platformă continentală; L. O. - lanţ orogenic; M – discontinuitatea Moho.
(Şeclăman şi colab., 1999)

31
Limite infinite într-un spaţiu…finit ! În plan orizontal, forma Pământului face ca învelişul
geografic, deşi finit, să nu fie delimitat. Limitele se impun în cadrul învelişului geografic, la
nivel subordonat, prin diferenţierea teritorială a componenţilor, inclusiv a complexelor
teritoriale rezultate din interacţiunea lor. Aceste limite au caracter relativ (perceperea lor
este dependentă de mărimea scării spaţio-temporale la care sunt analizate), divers (ca
alcătuire şi “exprimare”) şi schimbător. Prin urmare, fie “rigide” (margini continentale,
lanţuri muntoase etc.), ori “elastice” (ţărmuri, frontiere politice şi administrative, etc.),
durabile sau efemere, globale ori locale etc., toate au…o “limită” care le face să varieze
necontenit.

2.5. Structura învelişului geografic

Triada structurală majoră a învelişului geografic. În pofida complexităţii, privit la
gradul maxim de generalizare, învelişul geografic etalează o structură simplă: substrat, masa
hidro-atmosferică şi comunitatea vie (I. Mac, 2000, fig. 2.2).
- substratul reprezintă totalitatea componentelor minerale anorganice şi organice
(minerale, roci) divers structurate (corpuri geologice, relief denudaţional, soluri etc.);
- masa hidro-atmosferică reuneşte aerul şi apa în exercitarea unor funcţii
esenţiale (climatice, vitale, ecologice etc.) rezultate prin procese intercondiţionate de
transfer, transformare şi conversie ale substanţei şi energiei;
- comunitatea vie include organismele vii (plante, animale, oameni), inclusiv
produsele activităţii lor, prin intermediul masei hidroatmosferice şi impulsului
energetic realizează conexiunea profundă cu substratul.

2.6. Caracteristicile definitorii ale învelişului geografic

2.6.1. Complexitatea-o noţiune “remodelată”.

Neîndoielnic, învelişul geografic constituie (cel puţin până în prezent) o
megastructură unicat în spaţiul accesibil cunoaşterii umane.
Trăsăturile ce conferă originalitate acestui veritabil “fruct” planetar (cum plastic îl numea
Al. Roşu, 1987), rezultat prin interferenţa energiilor stocate în miezul teluric cu cele
provenite provenite din cosmos, sunt numeroase. Unele, sunt de factură universală,
(generală) fiind definitorii pentru cele mai diverse procese şi fenomene de pe Terra
(indiferent de natura şi de scara lor). Altele, prezintă o certă specificitate rezultată din
anumite conjuncturi de interacţiune a cauzelor de ordin general (astronomice, geofizice,
fizico-chimice etc.) cu cele de ordin geografic (dispunerea usctatului şi a apei, altitudinea,
localizarea etc.).
Caracteristicile definitorii ale învelişului geografic, atât cele generale cât şi cele
specifice, sunt expresia unei proprietăţi fundamentale a materiei, desemnată prin noţiunea de
“complexitate”. Complexitatea este o proprietate generică ce defineşte nenumărate ipostaze
structurale, morfologice, funcţionale şi fizionomice ale realităţii obiective. Întrucât există
“pretutindeni şi în totul”, chiar şi în structurile catalologate drept “simple”, complexitatea
este un concept greu de definit. Practic, orice porţiune a realităţii este complexă dar,
fiecare… “în felul ei”.
Multă vreme, complexitatea era considerată o noţiune ireductibilă, vagă, metaforică
şi deci nelucrativă sub aspect ştiinţific. Însă, relativ recent, complexitatea a devenit un
concept fundamental al teoriilor despre dinamica şi evoluţia sistemelor (sau chiar “obiect” al

32
unui vast domeniu denumit “Ştiinţa complexităţii”). Spectaculoasa relansare a conceptului
se explică prin acceptarea ideii de “complexitate reductibilă” la proprietăţi. În noua ipostază,
complexitatea reprezintă o ierarhie cauzală de procese, fenomene şi proprietăţi ale acestora
(ele însele, “complexe”) ce determină, prin interacţiunile lor, atributele esenţiale ale
existenţei materiei: structurarea, mişcarea, comportamentul (starea, funcţionarea, “trăirea”)
ordinea şi devenirea. Roluri “cheie” în ierarhia cauzală geografică trebuie atribuite
următoarelor proprietăţi/fenomene: “eterogenitate” (iregularitate, varietate etc), “transfer” şi
“conversie” energetică (circuitul materiei), “unitate” (coevoluţie), “funcţionalitate”,
“sinergetism”, “(auto)organizare”, “dezvoltare” (evoluţie) ş.a.

2.6.2. Trăsături generale ale învelişului geografic

Nivelul geografic de organizare al materiei confirmă, printr-o serie elocventă de
trăsături generale, validitatea conceptului actual de complexitate şi utilitatea sa în
investigarea implicaţiilor multiple pe care le au proprietăţile sale asociative asupra
structurii, morfologiei, fizionomiei, dinamicii şi evoluţiei geografice. Se cuvin a fi subliniate
următoarele trăsături:

(1) Varietatea geocomponentală. Trăsătură conferită de marea diversitate a

geocomponenţilor care structurează învelişul geografic. Fiecare categorie geocomponentală
comportă, la rândul său, apreciabile diferenţieri tipologice (de ex. mineralele, rocile, formele
de relief, unităţile regionale, aşezările omeneşti, activităţile economice etc.).
(2) Variabilitatea “stărilor” geocomponentale. Permanenţa variabilităţii stărilor
geocomponentale în spaţiu şi timp, este o caracteristică ce o “dublează” pe cea anterioară. Pe
lângă faptul că nu există doi componenţi identici, în învelişul geografic nu există nici
componenţi imuabili; geocomponenţii posedă proprietăţi structurale, morfologice şi
funcţionale prin care îşi ajustează necontenit starea internă, individual, după propriul
cronos, reciproc şi colectiv, totul într-un câmp energetic fluctuant; de aici, derivă…
(3) posibilităţile practic nelimitate de combinare între geocomponenţi având drept rezultat,
prin intermediul proceselor de structurare şi integrare dintre aceştia…
(4) exceptionala diversificare spaţio-temporală a formelor concrete de materializare
teritorială ale învelişului geografic: peisaje, regiuni, domenii, zone etc.; potenţialul
combinatoriu al geocomponenţilor şi conlucrarea dintre stările lor determină ca învelişul
geografic fie diferit, de la un loc la altul, de la un moment de timp la altul; această trăsătură
semnifică…
(5) Omniprezenţa eterogenităţii structurale şi morfologice ca factor de schimbare
(devenire). Diversitatea geocomponentală şi permanenta redefinire a stărilor prin interacţiuni
sunt, concomitent, “produsul” şi “sursa” eterogenităţilor morfologice, structurale, procesuale
şi fenomenologice din învelişul geografic. Ele reprezintă sursa cauzalităţii geografice şi se
exprimă, la rândul lor, prin relaţii de contrarietate, determinate de diferenţele antagoniste de
potenţial sau stare (de ex. cald-rece, umed-uscat, rezistent-moale, înalt-scund, solubil-
insolubil; dens-rar; bogăţie, dezvoltare, excedent-sărăcie, subdezvoltare, deficit etc.) şi
relaţii de complementaritate, neantagoniste sau de susţinere reciprocă (de ex. între munte-
deal-câmpie, resurse-economie, oraş-sat etc.) sau antagoniste (de ex. pradă-prădător,
transport-poluare, păşunat-eroziune, etc.).
(6) Circuitul materiei (flux-transfer-conversie). În oricare dintre ipostazele mai sus amintite,
actualizarea eterogenităţilor potenţiale (adică transformarea lor din “condiţie” în “acţiune”)
implică transfer de substanţă, energie şi informaţie, necesar pentru compensarea diferenţelor
de potenţial (sau “mişcare”). Orice “compensare” nu este decât o ajustare temporară

33
întrucât, odată realizată, devine neconformă în raport cu propriul său mediu, deci
“eterogenitate” şi implicit factor de transfer. Circuitul materiei constă într-un ansamblu vast
şi divers de fluxuri interconectate care se vehiculează, fie în cadrul aceluiaşi component (de
ex. curenţii atmosferici, curenţii oceanici, fluviali, lanţurile trofice,
curenţii demografici migratorii, “curenţii” de tranport etc.), fie între doi sau mai mulţi
geocomponenţi (de ex. circuitele hidrice, litogenetice, pedogenetice, biogeochimice, fluxuri
de materii prime şi produse finite etc.). Circuitele se diferenţiază considerabil sub aspectul
structurii spaţio-temporale (după extensiune: globale, regionale, locale; după durată:
permanente, temporare, intermitente, ritmice etc.; după morfologie: areale, liniare,
convergente, divergente ş.a.), structurii funcţionale (de compensare, de autoreglare ş.a.) a
conţinutului (difuze, concentrate, obiective, subiective etc.) ş.a. Circuitele existente între
geocomponenţi nu pot fi reduse la simpla funcţie de compensare a disparităţilor întrucât,
prin transfer dintr-un mediu într-altul, fluxurile înregistrează fenomene de conversie
energetică, de restructurare a substanţei şi de redefinire informaţională. Astfel, circuitele
materiale prefigurează unitatea structurală şi funcţională a ansamblului “interconectat”.
(7) Unitatea exprimă strânsa solidaritate (interdependenţă) a părţilor ce alcătuiesc un spaţiu
relaţional, astfel încât, modificarea unui singur component se transmite unuia sau mai multor
geocomponenţi şi chiar ansamblului pe care îl edifică. “Schimbarea” implică deci, de obicei,
o “reacţie colectivă”…Unitatea comportă ipostaze multiple: materială, structurală,
procesuală, dinamică, funcţională, evolutivă ş.a. Din perspectiva complexităţii, această
proprietate este mai bine exprimată prin conceptul de “coevoluţie”.
(8) Coevoluţia este procesul evolutiv de transformare corelativă a componenţilor condus de
interacţiunile dintre aceştia (“fiecare” prin sine şi prin “toţi” ceilalţi, pe scurt, coevoluţie).
Preluat din biologie, conceptul a fost lărgit pentru a desemna procesul global de evoluţie
specific tuturor sistemelor complexe în care există susţinere reciprocă între componenţi,
interacţiuni, a căror existenţă fac nerelevantă studierea fenomenului la nivel individual (P.
Ehrlich, P. Raven, 1964). Coevoluţia implică deci o viziune radical deosebită faţă de
conceptul clasic de evoluţie a cărui trăsătură principală rămâne raportarea stadiilor
succesive (parcurse de fenomen prin adaptarea la mediu) la una şi aceeaşi coordonată:
timpul.
(9) Funcţionalitatea este proprietatea sistemică rezultată prin integrarea relaţională a mai
multor geocomponenţi ce interacţionează prin intermediul unor circuite funcţionale bine
definite. Relaţiile funcţionale, stabilite între elementele structurale, conferă ansamblului
rezultat un comportament relativ stabil şi coerent, susceptibil atât de ajustări adaptative
(autoreglare), în raport cu fluctuaţiile interne ale mediului, cât şi de amplificare şi înnoire a
complexităţii sale (prin coevoluţie şi sinergetism). Funcţionalitatea “îmbracă” şi ea cele mai
diferite ipostaze: structuri locale (versanţi, interfluvii, vâlcele, lacuri, aşezări omeneşti etc.),
regionale (ansambluri orografice, sisteme fluviale, sisteme de aşezări, complexe teritoriale)
sau unităţi teritoriale de macroscală (domenii, zone etc.); fiecare posedă valenţe funcţionale
proprii, relativ bine definite dar, ele însele, circumscrise şi “contopite” în unitatea
funcţională de referinţă: învelişul geografic, el însuşi, produs şi factor al funcţionării
“organismului” planetar;
(10) Sinergetismul (H. Haken, 1977) apare ca fenomen/proprietate “efect” survenit prin
coevoluţia elementelor în cadrul unui ansamblu (sistem) complex. Sinergia reprezintă
“efectul global, neliniar, de cooperare şi/sau competiţie al părţilor aflate în interacţiune cu
mediul pentru realizarea caracteristicilor întregului” (P. Constantinescu, 1990). Mai simplu
spus, sinergia este aportul energetic suplimentar dintr-un sistem oarecare generat prin

34
conlucrarea eficientă a componenţilor. Sinergia este rezultatul valorificării optimale a
energiei disponibile într-un sistem prin (auto)organizarea sa într-o matrice informaţională
inedită*. Sinergia se referă la efectele combinate ale tuturor componenţilor şi poate fi
diferenţiată ca “eufuncţională” (sinergie pozitivă), disfuncţională (sinergie negativă) sau
neutră, valoarea depinzând de context. Prin coevoluţie şi sinergetism apar noi proprietăţi şi
componenţi care depăşesc posibilităţile însumate ale părţilor considerate separat.
Parafrazând cunoscuta sintagmă aristotelică (“întregul este mai mult decât suma părţilor
sale”), am putea spune: “întregul” rămâne şi devine mereu un “alt întreg”, ceea ce înseamnă
cu mult mai mult decât suma părţilor sale. Formarea climatelor, reţelei hidrografice,
solurilor, biocenozelor, aşezărilor omeneşti, regiunilor geografice etc. conţin, fiecare în
parte, numeroase acumulări evolutive de factură sinergetică.
(11) (Auto)Organizarea reprezintă ansamblul proceselor de individualizare, transformare şi
trecere a structurilor, prin coevolutie şi sinergetism, pe trepte de complexitate crescândă.
Procesele respective presupun asocieri, înglobări, grupări de componenţi şi stări, dar şi
delimitări, fragmentări, ramificări (bifurcaţii) etc. sau, pe scurt, “interacţiuni”, diferenţiate,
la rândul lor, prin natura relaţiilor existente între componenţi: condiţionare, influenţă,
dependenţă. Medierea acestei “constelaţii” de procese, fenomene, stări şi relaţii se realizează
prin instalarea unei “ordini intrinseci” a complexităţii (natural generată, voită sau impusă),
guvernată de principii organizatorice: dimensionare, succesiune, agregare, ierarhizare,
selecţie, polarizare, divizare, interferenţă etc., fără a le omite pe cele impuse de scop,
necesitate, posibilitate, alegere ş.a. Ele conferă realităţii o nouă “fiziologie”, ea însăşi,
purtătoare de semnificaţii organizatorice.
Sub aspectul semnificaţiilor, noţiunea are sens dual indus de necesitatea distincţiei
între ordonarea spontană, necesară şi corelată a proceselor şi fenomenelor “naturale”
(autoorganizare) şi ordinea indusă spaţiului printr-un “program” conştient şi raţional (pe cât
posibil) de previziune, decizie şi acţiune umană (“organizare”). Autoorganizarea, în sens
restrictiv, este specifică componenţilor exclusiv naturali, abiotici şi biotici şi mai este numită
“structurare naturală” sau “organizare naturală” Organizarea (spaţială) presupune implicarea
obiectivă a gândirii umane (creative, prospective) şi acţiunii conştiente de transformare a
teritoriului. Inerent, intervin şi variabile subiective, precum interesele, dorinţele,
sentimentele, mentalităţile ş.a., care diversifică procesul de organizare. Organizarea
presupune că acţiunile desfăşurate efectiv, în cadrul proceselor de amenajare şi dezvoltare
teritorială sunt menite să optimizeze relaţiile socio-economice, fără a genera dezechilibre în
organizarea naturală a spaţiului. Distincţia între autoorganizare şi organizare nu trebuie
absolutizată. Impactul antropic major din ultimele decenii, asupra mediului a redus mult din
ponderea evoluţiilor “pur” naturale. Multe fenomene, aparent naturale, sunt de fapt,
“cvasinaturale” (de ex. numeroase, viituri, alunecări de teren, modificări climatice,
peisagistice etc. au la origine cauze antropice, mai mult sau mai puţin evidente). În teritoriile
iniţial “organizate”, prin introducerea unor structuri necesare ori dorite (urbane, de transport,
servicii etc.), evoluţiile pe termen lung pot căpăta amprenta autoorganizării în sensul că,
odată edificate, respectivele structuri se întreţin ele însele prin autoorganizare (“lucrurile”
decurg prin ele
însele).
*
Semnificativ este faptul că, spre deosebire de energie, care nu poate fi distrusă ci doar convertită dintr-o
formă într-alta, informaţia unei structuri se modifică prin conversii energetice sau chiar se distruge, dar pe de
altă parte, ea poate fi regenerată, în mod natural sau chiar amplificată, deliberat sau accidental, prin proiectare
inteligentă (inovaţie, planificare, imaginaţie, întâmplare, “inspiraţie”, “şansă” etc).

35
Exemple edificatoare de organizare spaţială naturală sunt: tendinţa materiei de structurare şi
substructurare pe învelişuri, nivele şi subnivele (de ex. diferenţierile verticale ale
atmosferei, “orizonturile” pedogenetice ş.a), ordonarea ierarhică a geocomponenţilor şi a
complexelor teritoriale (în structuri ierarhice verticale, piramidale, sferice, orizontale, reţele
etc.), implicit integrarea lor în ansambluri funcţionale (specifică sistemelor fluviale,
orografice, edafice, biotice, peisajelor, regiunilor, zonelor etc), ş.a. Elocvente expresii ale
“ordinii naturale” sunt şi elementele de specificitate geometrică ale diferitelor structuri
geomorfologice (văi, interfluvii, dune de nisip etc.), barice, hidrice etc., formele
caracteristice, simetriile, disimetriile şi asimetriile acestora, regularitatea distribuţiei
formelor (fractalitatea ţărmurilor, meandrelor fluviale, interfluviilor, norilor etc.). Ele
“trădează” principii autorganizatorice certe care se regăsesc, şi chiar se amplifică, la
structurile şi sistemele antropizate rezultate prin “organizare voită” (de ex. sistemele de
localizare, ierarhiile urbane, tipologia reţelelor de transport, fractalitatea structurilor urbane,
ierarhiile mentale, motivaţionale etc.).
(12) Dezvoltarea emergentă reprezintă practic un “corolar” al complexităţii edificată prin
dialectica diversităţii şi unităţii materiale, structurale şi funcţionale a învelişului geografic.
Conlucrarea dintre diversele elemente, structuri, stări, funcţii etc. s-a înscris într-un proces
de durată, derulat pe parcursul a cca. 4,5 miliarde de ani, de mare amploare şi cu multiple
semnificaţii. Ipostaza progresivă de “înnoire” a întregului prin emergenţă (acumulare
sinergică sau integralitate) presupune parcurgerea unor stadii şi etape evolutive de
complexitate crescândă. Emergenţa trebuie înţeleasă drept o “clasă particulară de efecte
sinergetice ce sintetizează “întreguri” noi sub aspect fizic” (Bonner, 1988).
Dezvoltarea emergentă nu trebuie înţeleasă simplist, ca proces liniar cu progresie
constantă, aditivă. Dimpotrivă, evoluţia învelişului geografic a înregistrat atât etape
ascendente de evoluţie cât şi etape de relativă stagnare sau recul şi simplificare (de ex.
“criza” climatică permiană, însoţită de declinul vegetaţiei în ariile aride nordice şi instalarea
glaciaţiei, în sud), etape de accelerare evolutivă (de pildă, “exploziile” peisagistice din
carbonifer şi jurasic), etape de paroxism evolutiv (ciclurile tectonice, glaciare, eustatice,
masiva extincţie biogenetică din cretacic ş.a.). Indiferent de ritmicitatea, intensitatea şi
sensul evoluţiei este o certitudine faptul că numai prin coevoluţie şi sinergetism nivelul
teluric de organizare al materiei a dobândit dimensionarea specific terestră iar aceasta, la
rândul său, tot pe aceste căi a edificat structurile definitorii ce au impus “nivelul geografic
superior” de organizare a materiei (I. Mac, 2000).
Un rol esenţial în acest sens l-au avut procesele şi fenomenele sinergetice ce s-au
dovedit a fi veritabile “praguri” şi “puncte de bifurcaţie” care, odată traversate, au schimbat
din temelii devenirea Terrei. Aşa au fost, de pildă, cataliza polimerică soldată cu apariţia
protobiontelor în oceanul primar (proterozoic), formarea ecranului de ozon (silurian),
expansiunea florei continentale (devonian), schiţarea riftului nord-atlantic (cretacic), apariţia
omului (pliocen/cuaternar) şi numeroasele sale “revoluţii”: agricolă (neolitică), industrială,
demografică, sociale (democratice, totalitare), urbane, atomo-nucleară, cibernetică, genetică
(probabil) ş.a.
(13) Caracterul de sistem. Trăsăturile prezentate mai sus conferă învelişului geografic (atât
la nivelul ansamblului cât la cel ale “părţilor”) calitatea de (geo)sistem. Modul în care ele
selectate şi analizate reprezintă actualizări, ale unor puncte de vedere tradiţionale, realizate
prin prisma teoriei sistemice. Au fost reţinute doar trăsăturile cele mai generale întrucât
aplicarea sistemicii la problematica învelişului geografic necesită o bază conceptuală mult
mai largă ce va fi abordată în capitolului 5.

36
2.6.3. Trăsături specifice ale învelişului geografic
Studiul trăsăturilor generale este premisa de pornire în cercetarea oricărui fenomen
dar, pe parcurs, devine evident că diferenţele dintre fapte devin, cel puţin, la fel de
importante ca şi proprietăţile lor comune. În funcţie de circumstanţele concrete în care se
manifestă proprietăţile şi fenomenele generale rezultă elementele de “specificitate” ale
învelişului geografic. Cele mai reprezentative trăsături specifice ale învelişului geografic
sunt următoarele:
(1)Zonalitatea-exprimă tendinţa legică de diferenţiere spaţială latitudinală a obiectelor
proceselor şi fenomenelor geografice determinată de diminuarea progresivă, dinspre Ecuator
spre poli, a energiei radiante datorită formei sferice a Pământului în corelaţie cu alţi factori
(mişcarea de rotaţie şi înclinaţia axei terestre). Diferenţierea calorică a suprafeţei terestre
determină, la rândul sâu, diferenţierea reliefului baric (ciclonilor şi anticiclonilor), a
evaporaţiei şi umidităţii la sol şi în atmosferă, sistemelor de vânturi şi, ca efect global,
diferenţierea zonelor climatice (caldă, temperate, reci). Zonalitatea climatică se răsfrânge, la
rândul ei, asupra proceselor ce determină zonalitatea biogeografică, a proceselor hidrice,
morfogenetice şi pedogenetice. Prin integrarea lor spaţio-temporală rezultă zonele
geografice, adică unităţi teritoriale desfăşurate latitudinal succesiv (în ordinea
binecunoscută) şi relativ simetric (în raport cu Ecuatorul). Fiecare zonă are o “încărcătură”
geografică complexă dar relativ omogenă şi specifică. Efectele zonalităţii se transmit şi
componenţilor socio-economici, dar într-o manieră voalată sau chiar discretă. Sunt mai
evidente în cazul zonalităţii culturilor agricole, a tipologiei arhitecturale tradiţionale ş.a.
Zonalitatea se manifestă în interfaţa maximei interferenţe a geosferelor (nivelul suprafeţei
terestre) lipsind în atmosfera înaltă, respectiv în profunzimea litosferei şi oceanului planetar.
Sensuri restrânse ale noţiunii “zonă”.Aşadar, sensul clasic, tradiţional, al noţiunii de “zonă
geografică”, este cel aferent procesului de diferenţiere geografică latitudinală. Uneori,
termenul este substituit cu cel de „etaj” (climatic, de vegetaţie, peisagistic etc.), fapt evident
neadecvat întrucât cauzele etajării sunt diferite de cele ale zonalităţii. Se mai utilizează, cu
sens restrâns (predilect funcţional) în geografia regională şi umană: zonă de amenajare, zonă
protejată, zonă critică, zonă industrială, rezidenţială, de recreere, etc., subordonate
“regiunii”, unitatea integratoare.
(2) Azonalitatea este procesul legic de perturbare a zonalităţii, determinat de către factorii
“azonali”, constând în deformarea sau perturbarea simetriei şi omogenităţii zonelor
geografice latitudinale. Principalii factori azonali, ce acţionează la scară globală şi
regională, sunt forţele tectonice şi ajustările morfo-structurale pe care le impun scoarţei:
dispunerea şi dimensionarea uscatului în raport cu masele oceanice; sistemele orografice şi
efectele impuse prin altitudine, orientare, fragmentare ş.a. Ei determină îngustarea,
îngroşarea sau abaterea zonelor latitudinale, eterogenizarea lor prin înglobarea acţiunilor
exercitate de componenţii azonali locali (de exemplu, morfogeneza de factură “petrografică”
şi “structurală”, excesul de umiditate, săruri, carbonaţi etc. în pedogeneză., efectele
inversiunilor de temperatură în peisaj s.a.) sau chiar înlocuirea zonalităţii latitudinale cu cea
meridiană (exemplul clasic, elocvent, al părţii vestice a Americii de Nord).

(3) Etajarea altitudinală (peisagistică)-desemnează o altă formă de diferenţiere spaţială a

faptelor geografice determinată de relieful uscatului care, prin altitudinea sa, plasează
suprafaţa uscatului în nivele succesive ale troposferei caracterizate prin diferenţieri nete ale

37
temperaturii, presiunii atmosferice, umidităţii insolaţiei şi dinamicii curenţilor de aer.
Premisa principală a etajării este scăderea temperaturii pe verticală, mult mai rapid decât are
loc la nivelul mării dinspre Ecuator spre poli. Diferenţierile termice şi climatice se transmit
apoi celorlalţi componenţi şi factori ai peisajului geografic: scurgere, vegetaţie, faună,
solificare, morfogeneză etc.

Între zonele latitudinale şi etajele altitudinale există asemănări neîndoielnice şi este exclus să
nu existe din moment ce ambele au drept cauză variaţia regimului căldurii, indiferent de
sursa ei. Există însă şi diferenţe destul de mari legate mai ales de ritmicitatea şi de spectrul
etajării. Astfel, ritmicitatea anuală a geocomponenţilor din ariile montane se accentuează, tot
mai mult, dinspre Ecuator spre poli, în timp ce cea diurnă se reduce treptat, la poli
suprapunându-se celei anuale. De asemenea, succesiunea etajelor nu repetă întocmai
succesiunea zonelor latitudinale. Pe Kilimandjaro se trece de la savanele de tip subecuatorial
la etajul glaciar, fără să apară etajele corespunzătoare deşertului, stepei, taigalei şi tundrei.
Etajele de vegetaţie sunt caracterizate prin asociaţii biopedogeografice diferite de cele ale
zonelor. “Lungimea” spectrului de etajare depinde de altitudine precum şi de caracteristicile
climatice ale zonei în care se situează unitatea muntoasă. În dispunerea etajelor intervin şi
diferenţieri locale, determinate de expoziţia versantului, particularităţile substratului,
morfodinamică etc. Prin urmare, deşi prezintă asemănări cu “zonele” latitudinale, “etajele”
sunt doar analogii ale acestora. De aceea, termenii etaj/etajare sunt de preferat pentru
desemnarea diferitelor forme de diferenţiere altitudinală (peisagistică, climatică,
biopedogeografică etc.).

(4) Ritmicitatea geografică este procesul de diferenţiere temporală a faptelor geografice.

Dimensionarea şi diferenţierea procesului este impusă de durata specifică a intervalelor în
care variaţia fluxurilor energetice determină modificări în structura şi comportamentul
geocomponenţilor. La baza ritmicităţii geografice stau mişcările Pământului, în relaţie cu
alţi factori de ordin astronomic (dinamica solară) sau endogeodinamic (“pulsaţiile” telurice).
Tipologia este în relaţie cu principalele cauze: ritmicitatea diurnă, determinată de mişcarea
de rotaţie (cu numeroasele modificări, ce decurg din variaţiile temperaturii, presiunii
atmosferice, luminozităţii etc. asupra evaporaţiei, condensării, scurgerii, alterării chimice,
bioritmicităţii, activităţilor socio-economice ş.a.m.d.); ritmicitatea anuală (sezonieră)-
determinată de mişcarea de revoluţie şi înclinaţia axei polilor-însoţită de alternarea
anotimpurilor, modificarea regimurilor hidrice, proceselor de meteorizaţie, fizionomiei
peisajelor etc.; ritmicitatea multianuală-determinată de periodicitatea activităţii solare, având
efecte de perturbare climatică, tehnologică, metabolică ş.a. Toate acestea posedă propriul
„cronos”. Pe lângă tipurile amintite, în învelişul geografic se manifestă şi fenomene
repetitive persistente, dar inegale ca durată, separate prin perioade lungi de extincţie
(acalmie). Pentru desemnarea acestora se pretează mai bine termenii de „ciclu” respectiv
„ciclicitate”: de ex. ciclurile orogenetice, climatice, glaciare, eustatice ş.a. Fenomenele
ritmice nu se repetă identic la scara timpului întrucât, în manifestarea lor concretă, survine
dialectica necesitate-întâmplare. Astfel, trecerea de la un anotimp la altul este o necesitate;
valorile zilnice ale temperaturii, precipitaţiilor, nebulozităţii etc. sunt întotdeauna diferite de
la un an la altul, deci “întâmplătoare”. Rezultă că “necesitatea” este suma “întâmplărilor”
integrate în timp, iar întâmplarea însăşi este o …necesitate
(5) Individualizarea teritorială (implicit diferenţierea) este procesul (auto)organizării
geocomponenţilor în unităţi teritoriale cu trăsături specifice, relativ stabile în spaţiu şi timp:
peisaje, domenii, regiuni, zone etc. Interacţiunile complexe dintre geocomponenţi implică

38
atât procese de combinare, conlucrare, întrepătrundere, fuziune, asociere etc, cât şi procese
de competiţie, subordonare, segregare, disociere etc. Drept urmare, pe măsură ce unităţile
teritoriale se individualizează ca structuri specifice de sine stătătoare, în aceeaşi măsură, ele
se diferenţiază şi în raport cu unităţile limitrofe. Individualitatea fiecărei unităţi este dată de
tipul geocomponenţilor, de condiţiile şi de gradul lor de participare în diverse combinaţii ş.a.
Diferenţierile spaţiale între unităţi sunt dependente atât modul de schimbare a
caracteristicilor individuale (treptat, net, rapid, lent etc.) cât şi de scara la care sunt analizate
(de exemplu, teritoriul urban privit la scară mică apare clar delimitat şi relativ omogen; la
scară mare (şi reală) evidenţiază discontinuităţi, fâşiii de tranziţie şi diferenţieri structurale:
nucleu central, zone funcţionale, aria suburbană, periurbană ş.a.).

(6) Asimetria şi simetria geografică sunt proprietăţi spaţiale fundamentale cu profunde

semnificaţii pentru ordinea şi interacţiunile din câmpul geografic. Ele se manifestă pe toate
nivelurile organizatorice şi, de multe ori, seria argumentării unor fenomene porneşte tocmai
de la aceste proprietăţi. Dintre asimetriile majore de ordin global se remarcă: inegala
repartiţie pe suprafaţa globului terestru (510 mil km²) a uscatului (148 mil km²) şi apei (362
mil km²); asimetria emisferelor: uscatul reprezintă 39% din suprafaţa emisferei nordice pe
când, în emisfera sudică, ponderea uscatului se restrânge la 19%; asimetria polară: în timp
ce în jurul polului nord se extinde un ocean de cca. 15 mil. km², în jurul polului sud se află
un continent de peste 12 mil km². Aceste asimetrii (eterogenităţi) au importante implicaţii
de ordin climatic, hidric, peisagistic etc. Între simetriile globale se înscriu bipolaritatea
climatică, glaciară, biogeografică ş.a.

2.7 Energia şi informaţia în învelişul geografic

2.7.1 Energia-principala sursă a devenirii învelişului geografic
Multă vreme, în condiţiile în care descrierea era precumpănitoare în ştiinţa
geografică, accentul era pus pe studiul aspectelor fizice, exterioare, relativ stabile ale
“substanţei” ce edifică fenomenele geografice. Cu timpul, nevoia de a înţelege schimbările
din realitatea geografică a trimis, în mod necesar, la cercetarea cauzelor ce susţin materia în
mişcarea şi devenirea ei.
Studierea suporturilor energetice ale învelişului geografic implică trei aspecte
esenţiale:
-cunoaşterea legilor şi principiilor ce definesc stările şi transformările energiei;
-cunoaşterea surselor de energie ce întreţin dinamica învelişului geografic;
-cunoşterea modalităţilor de structurare şi diversificare energetică din învelişul
geografic.

2..7.2. Fundamentele energetice ale realităţii geografice

Practic, nu există legităţi fizice, chimice, biofizice sau biochimice care să nu se
manifeste şi în învelişul geografic. Înţelegerea complexei procesualităţi geografice se
sprijină, înainte de toate, pe cunoaşterea legităţilor universale ale materiei, valabile în orice
context spaţio-temporal şi cauzal. Între acestea, un rol esenţial îl au principiile
termodinamicii.
Cele două principii clasice ale termodinamicii, formulate într-o manieră simplificată,
prezintă următoarele semnificaţii majore pentru explicarea transformărilor din realitatea
geografică:

39
 Principiul conservării masei şi energiei (I). Afirmă că materia, înclusiv energia nu
pot fi nici create, nici distruse, ci doar convertite, necontenit, dintr-o formă într-alta.
Acest principiu este capital pentru înţelegerea faptului că diversitatea materială a
realităţii geografice şi permanenta sa mişcare, reaşezare, metamorfoză nu sunt, în mod
esenţial, decât expresia diferenţierii stării energiei (potenţială sau cinetică), pe de o parte, şi
respectiv, consecinţa succesivelor transformări (conversii) ale energiei dintr-o formă, într-
alta, pe de altă parte.
Prin urmare, fenomene precum evaporaţia, condensarea, precipitaţiile, mişcările
aerului, curgerea râurilor, infiltraţia apei, alterarea rocilor, formarea solurilor, creşterea
plantelor, metabolismul animalelor şi al omului, structurarea socială, procesarea industrială,
convulsiile geopolitice etc., toate sunt, principial, forme diverse de antrenare ale substanţei
(masei) în configuraţii informaţionale specifice, al căror “animator” universal este energia.
Este evident faptul că aceste forme interconectate de mişcare geografică decurg din
“marea calitate a energiei…capacitatea ei de a se putea transforma dintr-o formă în alta
conservându-se cantitativ, transformare ce stă la baza tuturor proceselor de constituire,
modificare, reproducere sau distrugere a tuturor structurilor materiale. Prin astfel de procese
există, în sensul de fiinţare şi devenire, întreaga suită de structuri geografice” (A. Roşu,
1987)
Energia acţionează prin potenţialul disponibil la un moment dat şi prin căile
transformării evolutive a respectivului potenţial, căi prefigurate prin interacţiune cu
substanţa şi informaţia. Edificarea variatelor stări ale materiei geografice, precum cele
enumerate mai sus, este expresia trecerii necontenite a energiei între starea potenţială
(statică) şi starea cinetică (dinamică) respectiv, a conversiilor succesive între diferitele sale
forme: conversia energiei calorice în energie mecanică, energie electrică, energie luminoasă,
energie chimică şi biochimică etc.
Esenţială este şi reversibilitatea conversiilor: orice formă derivată de energie poate fi
reconvertită în oricare alta, implicit în energie calorică (energia mecanică în energie
electrică sau căldură, energia luminoasă în energie biochimică, mecanică sau electrică,
energia biochimică în energie mecanică, calorică sau luminoasă ş.a.m.d.
Energia–indiferent de starea şi forma ei–este, la origine, expresia, manifestării,
variabilă în spaţiu şi timp, a două forţe universale antagonice şi interdependente: atracţia
universală (gravitaţia) respectiv căldura (energia radiantă provenită din interiorul
Pământului, de la Soare, în cea mai mare parte, şi din spaţiul cosmic, într-o măsură
nesemnificativă). Prima conduce la concentrare, diferenţiere prin omogenizare, nivelare şi
stabilizare; cealaltă, duce la disipare, diferenţiere prin diversificare, instabilitate, schimbare.
Doar corelarea acestor atribute poate permite definirea adecvată a stării materiei la un
moment dat (implicit a ipostazei sale energetice). De aceea, în cunoaşterea învelişului
geografic sunt esenţiale nu numai legile termodinamicii (ale câldurii şi propagării ei) ci şi
legile legile mecanicii (corpurilor);
Parametrii de stare şi de conversie energetică se reflectă în formele de
“materializare” energetică: de ex. în viteza, frecvenţa, acceleraţia (etc.) mişcării corpurilor,
în caracteristicile fizico-chimice ale substanţelor ce le compun (starea de agregare,
densitatea, culoarea, compoziţia, structura, textura etc.) ş.a. Nu întâmplător, geografii
explorează frecvent aceste proprietăţi pentru a determina caracteristicile relicte sau actuale
ale mediului “întipărite” ca urmare a “reacţiilor” energetice (oxidare, reducere, eroziune,
acumulare, migrare, bioacumulare, răcire, încălzire, topire, îngheţ, metabolizare, iradiere
etc.) stocate în diverse forme (depozite corelate, minerale secundare, cruste de mineralizare,
pedoorizonturi fosilizate, metale grele, izotopi, dispersia aşezărilor, forma vetrei acestora

40
etc. Schimbările energetice multiplică valenţele autoorganizatorice ale materiei într-o
asemenea măsură încât, la ora actuală, cercetarea intercaţiunilor dintre substanţă şi energie
pe suporturi informaţionale a devenit o prioritate în ştiinţă.
Principiul entropiei (II). Stipulează că, în sistemele izolate, pot decurge spontan
numai procesele care duc la creşterea entropiei, iar procesul încetează atunci când se atinge
entropia maximă pentru condiţiile date (echilibrul termodinamic).
Entropia (de la gr. entropos-întoarcere la haos, asimilat cu termenul “evoluţie”) este
forma de energie degradată (căldură), care nu mai poate fi convertită integral în energia din
care a provenit (mecanică, chimică etc.).
Principala semnificaţie a entropiei este aceea că indică direcţia în care evoluează
sistemele. Întrucât transformările ireversibile de energie din sistem duc la “consumarea”
energiei potenţiale şi la acumulare de entropie, înseamnă că orice sistem evoluează în sensul
creşterii entropiei. Când aceasta tinde spre maximum se produce nivelarea termodinamică.
Starea de echilibru termodinamic (odată atinsă), echivalează cu instalarea
dezordinii, a deplinei omogenizări structurale şi implicit cu încetarea evoluţiei: de exemplu,
munţii se aplatizează prin denudaţie, râurile îşi adâncesc şi lărgesc văile în “căutarea”
profilului de echilibru longitudinal şi transversal, faleza devine “plajă”, adică o suprafaţă de
“echilibru” între mare şi uscat, născută prin “lupta” dintre valuri şi relieful ţărmului,
grupările umane consumă diferite tipuri de energii (cărbuni, petrol, hrană, materiale de
construcţii, energie spirituală, cognitivă etc.) pentru a “experimenta”, în cele din urmă, şi
diverse fenomene sau stări de stagnare sau recesiune evolutivă (epuizarea resurselor, lipsa
de perspectivă social-economică, degradarea mediului etc.) ş.a.
Astfel, entropia are semnificaţia de “săgeată” a evoluţiei sistemului spre stadii
previzibile de finalitate, echivalente stagnării sau involuţiei: de exemplu peneplenizarea,
adâncirea şi lărgirea văilor, reculul falezei “dincolo” de zona de acţiune a valurilor,
pierderea eficacităţii pârghiilor de redresare socială, economică şi politică ş.a. ilustrează
epuizarea resurselor utile de energie potenţială şi transformarea lor în “entropie”.
Cu privire la legea entropiei se mai impune o precizare: dacă acest principiu al
termodinamicii clasice (de echilibru) este pe deplin valabil în sfera sistemelor tehnologice
(maşinilor termice) trebuie subliniat că el nu este suficient pentru explicarea tendinţelor
contradictorii din natură şi societate (implicit a celor ce se manifestă în învelişul
geografic).

2.7.3. Teoriile termodinamicii nonliniare şi dinamica geosistemelor

În sistemele naturale complexe (deschise sub aspect termodinamic), pe lângă
procesele, amintite, de “epuizare”, datorate creşterii entropice, au loc şi procese sinergetice
de regenerare energetică şi relansare evolutivă. De exemplu, prin intermediul mişcărilor
tectonice, vulcanismului, pedogenezei, reproducerii numerice a organismelor, inovaţiilor
tehnologice, programelor şi politicilor demografice, economice, sociale etc. implicit pe
calea planificarea, amenajării teritoriale şi protecţiei resurselor geografice ş.a. perioadele
temporare de stagnare sau recul evolutiv pot fi depăşite ori surmontate.
Existenţa acestor posibilităţi argumentează necesitatea de a explica evoluţia
sistemelor geografice şi prin prisma relativ recentelor concepte şi teorii ale termodinamicii
neliniare (departe de echilibru).
Potrivit acestora, sistemele (geografice) complexe, posedă mecanisme antientropice
prin care pot obţine energie utilă din mediul înconjurător; tot aici este disipată, pe de altă
parte, entropia; aceasta, la rândul ei, în noile condiţii de limită (de mediu) poate fi

41
transformată în energie utilă sistemelor limitrofe (de pildă, descompunerea materiei biotice
moarte, autoepurarea apei prin infiltraţie, reciclarea deşeurilor etc.).
Rezultă că, graţie racordării viguroase la mediu şi a capacităţii autoreglatoare, prin
“import” de energie potenţială şi “export” de entropie, sistemele îşi pot menţine, redefini şi
chiar “perfecţiona” structura şi funcţiile în contextul unui “echilibru” în mişcare (echilibru
dinamic).
Acest comportament dinamic, de factură cibernetică, specific învelişului geografic a
fost elocvent subliniat de către A. Roşu (1987): “unicitatea învelişului geografic, în
universul cunoscut, îşi găseşte originea tocmai în multitudinea şi subtilitatea structurilor
sale care îi permit nu numai să beneficieze de posibilităţile ce i le oferă energia în a putea fi
transformată, ci şi să-şi găsească mijloacele de a o stoca şi transporta dintr-un loc în altul,
de a-şi crea “rezerve” de energie potenţială” (s.n.) Sesizăm faptul că această formulare,
sintetică şi profundă, “comprimă” foarte sugestiv esenţa principiilor termodinamice la care
s-a făcut referire.
Problema evoluţiei sistemelor dinamice complexe este un “teritoriu”, de mare
actualitate, unde converg o serie de teorii ştiinţifice recente: teoria sinergetismului-Haken,
1977; teoria sistemelor aflate departe de echilibru-Prigogine, 1962, 1971; urmează a fi
detaliată în cap. 7.), teoria catastrofelor–Thom,1976; teoria haosului–Ruelle, 1971, teoria
fractalilor–Mandelbrot, 1975 ş.a.

2.7.4. Principalele surse de energie în învelişul geografic

I. Surse energoendogene
a) Gravitaţia este generată concomitent cu procesul de condensare şi aglomerare a
materiei şi, pe măsura creşterii masei corpului teluric, câmpul de atracţie devine factorul
coordonator principal al proprietăţilor de mişcare şi al structurării interne a corpului
respectiv.
Principalele funcţii ale câmpului gravitaţional sunt:
-autoorganizarea materiei, prin concentrare şi ordonare spaţială, în funcţie de
densitatea specifică a elementelor sub efectul componentei centripete (de atracţie) a
câmpului gravitaţional; astfel, prin dispunerea elementelor sub formă de învelişuri
concentrice, în care densitatea materiei scade dinspre nucleu spre atmosfera înaltă, s-a
edificat structurarea zonal–concentrică a planetei (formarea geosferelor interne şi externe);
-“eterogenizarea” geosferelor în plan orizontal, prin intermediul diferenţierilor de
densitate şi a “aglomerărilor” de substanţă determinate de către componenta centrifugă a
câmpului gravitaţional şi energia de rotaţie (structurile lito-morfologice-continente, bazine
oceanice, orogenuri ş.a);
-edificarea formei de “geoid”, ca suprafaţă gravitaţională echipotenţială, rezultată
prin conlucrarea dintre componenta centripetă şi cea centrifugă (născută din rotaţia
Pământului) a câmpului gravitaţional;
-direcţionarea vertical descendentă a fluxurilor materiale de la suprafaţa scoarţei
terestre; acest fapt se reflectă în orientarea desfăşurării în aceelaşi sens a majorităţii
proceselor geomorfice, hidrice, barice, edafice etc;

b).Energia termică din interiorul Pământului. Energia geotermică are origine

diversă (energie relictă din perioada protoplanetară, căldură generată prin radioactivitate,
procese tectonice, vulcanism ş.a).

42
 Valoarea energiei radiante interne a fost apreciată pe baza măsurătorilor indirecte
efectuate asupra izvoarelor fierbinţi, a magmelor, gazelor şi a altor produse magmato-
vulcanice.
Energia calorică transmisă, din interior spre suprafaţa terestră, într-o unitate de timp
pe unitatea de secţiune transversală se numeşte flux termic (heat flow). Valoarea obişnuită a
acestuia este de 1,2-1,5 microcalorii/cm2/s sau 1,2-1,5 HFU–heat flow unit–(în miliwaţi/cm2
= 41,87 mW/m2).
Fluxul termic este aproximativ egal în domeniul oceanic şi în cel continental. Fluxul
termic total venit din interiorul Pământului a fost apreciat la 1028 erg./an. El nu provine
dintr-o singură sursă ci din mai multe centre diseminate îndeosebi în litosferă (I.Mac, 1980,
2000).
Sursele interne de căldură au un rol esenţial în menţinerea echilibrului geotermic al
planetei, în geneza proceselor geologice şi geomorfogenetice, implicit a resurselor de subsol
etc.

II. Surse energetice exogene

a). Energiile externe de atracţie constă în efectele exercitate de către câmpurile

gravitaţionale, selenar şi solar, asupra suprafeţei terestre, având drept consecinţă formarea
mareelor oceanice şi (vibraţiilor) continentale, ale căror “impulsuri” ritmice (fluxuri-
refluxuri) sunt reglate prin intermediul mişcării de rotaţie a Pământului, a revoluţiei lunare
şi prin poziţiile ambelor corpuri în raport cu Soarele.
b). Energia solară. Soarele–reprezintă sursa principală de energie a învelişului
terestru ce contribuie la întreţinerea majorităţii proceselor biotice şi abiotice de la suprafaţa
Pământului.
Emisia energetică solară este compusă din radiaţia termică (electromagnetică)
respectiv, radiaţia corpusculară, sub formă de ioni, protoni şi neutroni, a cărei pondere şi
importanţă energetică este mult mai redusă.
Totalitatea radiaţiilor electromagnetice poartă numele de spectru solar. Radiaţiile ce
îl compun au lungimi de undă diferite, parametru de care depinde cantitatea de energie pe
care o transportă (maximă în domeniul radiaţiei infraroşii).
Planeta noastră primeşte doar a doua miliarda parte din energia totală emisă de
Soare, o pondere infimă care echivalează, totuşi, cu o importantă cantitate de energie: 1,3 x
1024 calorii pe an.
Intensitatea şi structura fluxului radiativ solar se modifică simţitor în urma trecerii
prin atmosfera terestră şi a transformărilor rezultate prin contact cu suprafaţa activă.
Cantitatea de energie, acumultată pe unitatea de suprafaţă la limita superioară a
atmosferei, este relativ invariantă şi are o relevanţă însemnată pentru evaluarea
transformărilor pe care le va înregistra în sistemul atmosferă-suprafaţă activă. Valoarea sa
determinată variază între 1,98-2,00 cal/cm²/min (1370 W/m²) şi a fost numită constanta
solară.
În medie, Pământul reflectă înapoi în spaţiu 30% din radiaţia globală (20% prin
intermediul norilor, 6% prin procese de difuziune atmosferică, iar 4% prin intermediul
suprafaţei terestre, în funcţie de albedoul acesteia) 19% sunt absorbite la trecerea prin
atmosferă (16% prin absorbţie moleculară, 3% de către nori), astfel încât doar 51% din
radiatia totală ajung la suprafaţa Pământului sub formă de insolaţie (radiaţie solară
directă) care produce încălzirea rocilor, solului, apei etc.

43
 Aceste medii fizice, odată încălzite, emit radiaţii (calorice) infraroşii, cu lungime de
undă lungă, spectru denumit radiaţie terestră. Întrucât frecvenţa lungimii de undă a
radiaţiilor infraroşii este foarte apropiată de frecvenţa naturală de vibraţie a moleculelor de
CO2 şi de apă, existente în atmosferă, radiaţiile infraroşii sunt parţial absorbite rezultând
astfel o creştere de energie sub formă de radiaţie infraroşie modificată care se propagă în
toate direcţiile sub formă de radiaţie contrară (sau a atmosferei).
Diferenţa dintre radiaţia terestră şi radiaţia contrară se numeşte radiaţie efectivă. O
parte din radiaţia efectivă este absorbită din nou de către atmosferă, alta este pierdută în
spaţiu iar alta, extrem de important, este absorbită de către suprafaţa terestră fiind
disponibilă pentru reluarea procesului de disipare.
Procesul de redirecţionare a radiaţiilor infraroşii prin absorbţie şi reemisie, ce
determină creşterea temperaturii la nivelul suprafaţei active şi în atmosfera joasă, poartă
denumirea de “efect de seră”.
El este generat de faptul că moleculele de CO2 şi vaporii de apă lasă să “pătrundă”
radiaţiile ultraviolete şi luminoase (ce au lungime scurtă de undă) dar nu permit “trecerea”
integrală a radiaţiilor de undă lungă (infraroşii) emise de suprafaţa terestră.
Diferenţa cantitativă dintre energiile primite de sistemul “atmosferă-suprafaţă
activă” prin insolaţie (S), difuziune (D) şi radiaţie efectivă (Ea) şi respectiv, cele cedate prin
reflectare (R, exprimată prin albedo-A, adică raportul dintre R şi S+D) şi radiaţie terestră
(Et), reprezintă bilanţul radiativ al suprafeţei terestre. Acesta se exprimă prin formula:

B = S + D + Ea – A – Et

Modelul bilanţului energetic realizat de Budîko (1977) precizează modul în este

distribuită şi utilizată cantitatea totală de 250 kcal, acumulată timp de un an, pe o suprafaţă
de un cm², la limita superioară a atmosferei terestre: astfel, 35 kcal/cm²/an (14%) sunt
absorbite în atmosferă, 110 kcal/cm²/an (44%) sunt absorbite de către suprafaţa terestră,
prin radiaţie directă şi difuză, iar 105 kcal/cm²/an (42%) sunt pierdute în spaţiul cosmic prin
radiaţie reflectată; din cele 110 kcal/cm²/an primite de suprafaţa terestră, 50 kcal/cm²/an se
pierd prin radiaţie terestră, iar ceea ce rămâne, adică cca. 60 kcal/cm²/an, reprezintă
valoarea pozitivă a bilanţul termic anual. Din acesta, 46 kcal/cm²/an sunt consumate pentru
evaporarea apei, iar restul-14 kcal/cm²/an sunt cedate atmosferei prin mişcarea turbulentă a
aerului.
După C. Simoi (1978), energia solară absorbită de suprafaţa terestră se distribuie pe
trei componente:
a).energia absorbită pentru încălzire, utilizată pentru ridicarea temperaturii solului,
aerului şi apei, ceea ce o face să stea la baza circuitului acestor substanţe;
b).energia absorbită pentru schimbări de stare, de care se leagă topirea zăpezii,
evaporaţia, condensarea, sublimarea etc.;
c).energia absorbită în formă chimică, care se produce în substanţa vie, fără
schimbare de temperaturi, dar cu modificări ale structurii substanţei absorbite.
În principiu, menţinerea unui echilibru termic presupune ca atmosfera şi solul să
cedeze, pe termen lung, cantităţi de energie sensibil egale cu cele receptate. În caz contrar,
s-ar instala, în timp, temperaturi fie foarte scăzute, fie foarte ridicate. Rezultă că, în
ansamblu, valoarea bilanţului termic la scară globală trebuie să fie 0.
Satisfacerea acestei condiţii este însă un proces complex întrucât bilanţul termic
prezintă variaţii notabile, de la un loc, la altul şi de la un moment de timp, la altul.

44
 La originea acestor variaţii stau numeroase cauze: de ordin astronomic (modificarea
înclinaţiei axei polilor, precesia punctelor de echinocţiu şi solstiţiu pe orbită, succesiunea
anotimpurilor, inegalitatea duratei zilelor şi a nopţilor ş.a.), fizic (variaţia absorbţiei radiaţiei
în raport cu masa atmosferei străbătute, albedoul suprafeţei ş.a.) geografic (modificarea
unghiului de incidenţă a radiaţiei prin declivitatea reliefului, expunerea versanţilor etc.) ş.a.
Drept urmare, sub aspect termic, unele regiuni sunt excedentare, în timp ce, altele,
sunt deficitare. Esenţial este faptul că aceste disparităţi sunt mereu compensate prin circuite
de transfer energetic.
Cele mai ample schimburi prin transfer au loc între regiunile situate la latitudini mici
(ce posedă un bilanţ radiativ-caloric pozitiv) şi cele situate dincolo de paralela de 38º, unde
se înregistrează un deficit energetic ce atinge valorile maxime la poli.
Schimburile energice reciproce între cele două arii, realizate îndeosebi prin
intermediul circulaţiei generale a atmosferei şi a curenţilor oceanici, reprezintă cheia
menţinerii echilibrului termic global.
Autoreglarea energetică a învelişului geografic se realizează nu numai prin transfer
ci şi prin procese de stocare calorică susceptibile să înmagazineze surplusul energetic în
structuri specifice (oceane, mări, ape subterane, depozite de combustibili fosili etc.) de unde
pot fi mobilizate în vederea regularizării regimului în perioadele cu deficit.

Lucrare de verificare 2

INSTRUCŢIUNI

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului

“Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise
prin poştă (electronică) tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
- Titulatura acestui curs;
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină);
- Adresa cursantului.

Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele :

1. Definiţi prin cuvinte proprii noţiunea de înveliş geografic (1 punct).

2. Comentaţi subcapitolul 2.1.2. şi expuneţi-vă propriul punct de vedere cu privire la

dualismul geografic; îl consideraţi justificat sau nu (?) şi argumentaţi opţiunea Dvs (1
punct).

3. Extrageţi din sursele bibliografice, la îndemână, definiţii ale noţiunii de înveliş geografic
şi ale termenilor apropiaţi (amintiţi la 2.1.3.), apoi, interpretaţi-le critic prin prisma
corespondenţelor existente între ele (sinonimie, echivalenţă, polisemie). Atenţie la
surprinderea polisemiilor: adeseori, veţi găsi (din păcate), aceeaşi noţiune definită şi/sau
utilizată, de la o sursă la alta, cu sens diferit (1.5 puncte).

45
4. Furnizaţi exemple de coevoluţie şi sinergetism specifice unei unităţi teritoriale geografice,
selectată la alegere (0.5 puncte);

5. Prezentaţi succesiunea zonală clasică a climei, vegetaţiei şi solurilor (0.5 puncte);

6. Precizaţi aspecte azonale, de etajare verticală şi de ritmicitate într-o unitate geografică,

selectată la alegere (0.5 puncte).

7. Care sunt principalele efecte ale asimetriilor geografice globale (1 punct)?

8. Identificaţi şi alte tipuri/exemple de simetrii şi asimetrii geografice (1 punct)

9. Formulaţi exemple privind transformările energetice din învelişul geografic prin prisma
principiilor şi legilot termodinamicii de echilibru şi de non-echilibru (2 puncte).

MODULUL III.
NIVELURILE DE ORGANIZARE ALE ÎNVELIŞULUI GEOGRAFIC

a. Scopul modulului: Modulul are drept scop cunoaşterea formelor concrete de

manifestare teritorială ale unităţilor spaţio-temporale ce alcătuiesc realitatea geografică

b. Obiectivele modulului:

 Impunerea ideii că realitatea (geografică) este un tot unitar complex organizat;

 Relevarea caracteristicilor principalelor nivele organizatorice geografice;
 Înţelegerea modalităţilor de structurare şi substructurare verticală şi plan-spaţială
specifice fiecărui nivel;
 Cunoaşterea tipologiei formelor de structurare teritorială a învelişului geografic;
 Înţelegerea trăsăturilor dobândite de învelişul geografic pe calea organizatorii
antropice;
 Precizarea conţinutului şi a modului de definire a principalelor categorii (concepte
fundamentale) geografice: peisaj, loc, regiune, zonă ş.a.

c. schema logică a modulului:

 Nivelul geocomponental de organizare;

 Nivelul geosferic de organizare;
 Nivelul geocomplexelor (peisajul geografic ca expresie concretă a învelişului
geografic: semnificaţie şi conţinut, tipologie, taxonomie);.
 Nivelul organizării teritoriale (autoorganizare şi organizare teritorială; teritoriu şi
teritorialitate; loc, localitate, regiune geografică).

d. Conţinutul informaţional detaliat

Conţinutul informaţional detaliat se găseşte în bibliografia indicată.

3.1. Învelişul geografic-Ierarhie organizatorică

46
 Premisa fundamentală în abordarea acestei probleme este faptul că lumea (universul,
natura, societatea) nu este o acumulare întâmplătoare de obiecte procese şi fenomene ci
reprezintă un ansamblu unitar, complex structurat şi (auto)organizat. Între ultimele frontiere
ale cunoaşterii (limita Metagalaxiei, respectiv, particulele elementare), dar probabil şi
dincolo de ele, lumea este o ierarhie de nivele organizatorice dispuse în funcţie de gradul de
complexitate, potenţialul energetic şi dimensiunea spaţio-temporală. Între acestea se situează
şi învelişul geografic.
Existenţa nivelelor de complexitate reflectă proprietăţile materiei de a se diferenţia
în diverse forme (elemente chimice, substanţe, energii, stări de agregare etc.), de a se ordona
(de la simplu la complicat, de la mic la mare şi invers etc.), în structuri complexe (roci,
plante, oameni, planete, stele) şi de a se integra, prin ele, în niveluri organizatorice tot mai
vaste (litosferă, vegetaţie, societate, înveliş geografic, sistem solar, galaxie etc.).
Fiecare nivel organizatoric, oriunde s-ar situa într-o ierarhie, este el însuşi
“complexitate” în sine şi prin urmare, cunoaşterea sa presupune nu numai cercetarea sa ca
“întreg”, ci şi a “părţilor”, a nivelurilor subordonate de integrare.
Orice nivel de complexitate posedă o individualitate proprie, se structurează şi
funcţionează după legi specifice dar, în acelaşi timp se află şi sub incidenţa unor principii
organizatorice universale ce guvernează întreaga ierarhie (universală) şi integrează
nivelurile de sine stătătoare („întreguri”) ca „părţi” ale unor „suprastructuri”.totalizatoare
supuse, ele înseşi, aceluiaşi „tipar” de organizare dichotomică („întreg” şi „parte”,
deopotrivă).
Proprietatea obiectelor, proceselor şi fenomenelor de a se dispune sub formă de
structuri organizatorice ierarhizate, implicit modelul de ordonare rezultat pe această cale au
fost denumite de A. Koestler (1967) holarhie. Pentru a desemna un component (nivel
organizatoric), ce este parte a unei holarhii, a propus termenul de holon.
Deci, orice holarhie (termen obţinut prin juxtapunerea termenilor „holos”-cuvânt
grecesc semnificând „întreg”, „totalitate”-respectiv, ierarhie), reprezintă o serie de holoni
(entităţi) a căror individualitate este circumscrisă în condiţia existenţială a unor structuri
emergente (Detalii în capitolul următor).
Drept urmare, cunoaşterea oricărui fapt, presupune cercetarea “întregului” şi,
deopotrivă a “părţilor” sau a nivelurilor subordonate de integrare; evident, nu prin izolarea
sau detaşarea faptelor din ordinea implicată, ci prin căutarea sistematică a conexiunilor şi
interdependenţelor care le “leagă”, ca entităţi “în sine”, şi le racordează la “context” (istorie,
influenţe, tendinţe, constrângeri etc.). Desigur, în raport cu această necesitate, cunoaşterea
învelişului geografic, nu poate constitui o excepţie.
Privit la macroscară, nivelul geografic de structurare (învelişul geografic) este
produsul diferenţierii, (auto)organizării şi integrării următoarelor nivele subordonate: nivelul
geocomponental (al structurilor de bază), nivelul geosferic (al diferenţerii şi individualizării
geocomponentale la scară globală), nivelul geocomplexelor teritoriale (al interacţiunilor
geocomponentale) şi nivelul organizării teritoriale (al diferenţierii teritoriale prin “vectori”
organizatorici de factură superioară: reflectarea şi acţiunea umană).

3.2. Nivelul geocomponental

Nivelul geocomponental poate fi considerat nivelul de bază al structurării învelişului

geografic întrucât include elementele de referinţă ale căror interacţiuni generează structurile
geografice complexe. Fondul iniţial de structurare geografică este alcătuit din elemente

47
macroscopice diverse: minerale, roci, apă, aer, sol, plante, animale, oameni, produsele
activităţii lor (construcţii, elemente de infrastructură etc.) ş.a.
Se remarcă faptul că deşi categoriile geocomponentale nu sunt prea numeroase,
fiecare în sine conţine o mare diversitate de forme de manifestare: de ex. tipuri de minerale
şi roci, de mase de aer şi de apă, de comunităţi umane, aşezări umane etc. De exemplu,
geocomponentul “apă” este mult mai mult decât echivalentul său chimic (H2O): de ex. apa
lacului, mării sau oceanului conţine în stare dizolvată gaze, minerale, săruri, carbonaţi,
materiale în suspensie, include organisme vii, posedă parametri fizico-chimici specifici-
temperatură, densitate, culoare etc. (pe scurt, complexitate reală) a căror natură, proporţie şi
mărime sunt determinate de condiţiile de existenţă litomorfostructurală, climatică, hidrică,
biotică etc. (adică de localizarea în spaţiul concret), iar efectele sale climatice, hidrice,
geomorfice, biotice, socio-economice asupra “vecinătăţii” vor fi, evident, dependente şi
proporţionale cu parametrii de “masă” (volum, densitate) şi alţii asociaţi: formă, dimensiuni,
regim, calitatea de resursă etc.
Ca urmare a variabilităţii condiţiilor de formare şi manifestare devin posibile
numeroase combinări, între diferitele stări geocomponentale, ce determină varietatea
teritorială a învelişului geografic.
Cu privire la studiul geocomponenţilor ce edifică învelişul geografic s-au ridicat
unele dileme izvorâte din faptul că aceştia constituie obiect de cercetare şi pentru alte ştiinţe:
apa, aerul (gazele) ş.a.-pentru chimie şi fizică, rocile-pentru geologie, plantele-pentru
botanică, omul-pentru antropologie şi alte ştiinţe sociale, activităţile sale-pentru economie
etc.
Fizicianul, chimistul, mineralogul, botanistul etc. pot opera cu o cantitate infinit de
mică aer, apă, mineral, plantă etc., pentru a putea determina detaliat proprietăţile obiectelor
respective şi a formula concluziile cu privire la ele. Spre deosebire de aceştia, geograful,
studiază aceleaşi elemente dar dintr-un punct de vedere substanţial diferit. Specificitatea
punctului de vedere geografic decurge din aplicarea criteriilor masei, complexităţii reale şi
localizării în spaţiul concret (S. Mehedinţi, 1930).
Geograful poate trage concluzii despre caracteristicile şi rolul componenţilor amintiţi
numai, şi numai dacă, îi examinează în “mărime formă şi manifestare naturală, reală”. De
ex. efectele climatice ale unei mase de aer nu pot fi evaluate fără a se cunoaşte volumul,
întinderea, înălţimea (forma şi dimensiunile) “încărcătura” cu vapori de apă, particule
minerale ş.a., direcţia de deplasare, viteza, variaţia internă a presiunii atmosferice,
temperatura ş.a. (complexitatea reală); multe dintre aceste caracteristici nu pot fi explicate
dacă nu sunt corelate cu proprietăţile termice, hidrice şi orografice ale locului (suprafeţei) de
formare, cu particularităţile teritoriul tranzitat şi cu modul în care acesta îşi pune amprenta
asupra caracteristicilor sale (localizarea în spaţiul concret).
Cunoaşterea individualităţii geocomponentale prin utilizarea conceptelor de “masă”,
“complexitate reală” şi “localizare în spaţiul concret” diferenţiază evident demersul
geografic de cel preponderent analitic specific altor discipline. În concluzie, masa,
complexitatea reală şi localizarea exprimă dimensionarea geografică a realităţii.
Geograful studiază faptele individuale sub aspect asociativ. Geograful studiază
geocomponenţii prin efectele lor cumulative; nu “individualul” (roca, râul, specia de plantă,
individul uman, locuinţa etc.) ci “asociativul” (structura litosferică sau geomorfică, sistemul
de drenaj, asociaţia vegetală, comunitatea umană, aşezarea omenească etc) conferă substanţă
şi legitimitate demersului geografic întrucât proprietăţile lor (masa, complexitatea reală etc.)
nu pot fi explicate decât prin corelare reciprocă şi prin raportarea fiecăruia la toţi ceilalţi.
Astefel, pedologul cercetează solul ca “mijloc de producţie” prin prisma fertilităţii şi a

48
modalităţilor de susţinere sau amplificare a respectivei calităţi; geograful, fără a ignora
aceste aspecte-cu implicaţii economice, “vede” în sol informaţii preţioase despre condiţiile
geografice trecute în care s-a format, precum şi un “factor” integrat în structura şi dinamica
actuală a teritoriului, prin efectele microclimatice, hidrice, geomorfice, ecologice,
economice. Drept urmare, criteriilor anterioare se adaugă şi cerinţa ca fiecare geocomponent
să fie studiat în calitate de “produs” şi “factor” al complexului teritorial

3.3. Nivelul geosferic de organizare

3.3.1.Geosferele ca forme de structurare materială şi evolutivă

La originea acestui nivel autoorganizatoric stau legile de atracţie, mişcare şi evoluţie
a corpurilor cosmice iar elementul comun este faptul că structurile rezultate respectă
coordonatele majore ale geometriei sferice reflectată într-o serie de “tipare” definitorii:
forma (cvasisferică), structurarea internă sub formă de “învelişuri” concentrice, orbite şi
mişcări cu traiectorii circulare şi elipsoidale ş.a. Geosferele s-au format prin procesul de
diferenţiere dinamică a materiei telurice în câmpul gravitaţional în raport cu greutatea şi
densitatea specifică a elementelor chimice. Astfel, prin dispunerea materiei grele în nucleu
(12-18 g/cm³) şi migrarea celei cu densitate redusă spre suprafaţă (2,5 g/cm³, în scoarţă) a
rezultat structura zonal concentrică a Terrei.
Desigur ordonarea zonal-concentrică a materiei nu este specifică doar Terrei.
Majoritatea corpurilor cosmice posedă acest tip de structurare însă modelul terestru este
substanţial inedit. Deosebirea majoră constă în faptul că în timp ce la alte planete din
sistemul solar învelişurile întreţin doar un contact pasiv, cu slabe interacţiuni fizice, în cazul
Pământului, geosferele sunt activ interconectate şi înscrise în ample procese coevolutive şi
sinergetice generatoare de noi structuri cu proprietăţi emergente.
Pe lângă acţiunea “coordonatoare” a gravitaţiei, producerea acestei diferenţieri
evolutive mai necesită şi alte condiţii precum:
 necesitatea înscrierii planetei pe o “nişă” eliptică (poziţionarea faţă de Soare)
favorabilă receptării unui nivel radiativ solar optim;
 înmagazinarea unui potenţial endogeotermic din stadiul protoplanetar indispensabil
restructurării tectonice ulterioare a geosferelor interne;
 constituirea şi evoluţia scoarţei şi a atmosferei sub formă de (proto)geosfere
“filtrante”, susceptibile să permită schimbul permanent de materie între suprafaţa
terestră (interfaţa de contact) şi mediile adiacente (manta, respectiv spaţiul cosmic);
 transformarea suprafeţei de contact-prin transfer, conversie şi stocare de substanţă,
energie şi informaţie-în “coloană vertebrală” a viitorului înveliş geografic, el însuşi
capabil de noi diferenţieri (A. Roşu, 1987).
Diferenţierile structurale şi evolutive, au rezultat, principial, printr-un
dublu proces (I. Mac, 2000) “de selectare şi purificare a stărilor de agregare ale materiei şi
de aşezare a acesteia, sub constrângerile gravitaţiei, pe nivele sau geosfere distincte
(litosfera, atmosfera, hidrosfera şi biosfera) cu toată situaţia lor de interferenţă pe anumite
intervale; de combinare şi conlucrare (integrare) a maselor (solidă, lichidă, gazoasă, biotică),
preparându-se astfel geosfere noi, integrative (reliefosfera, pedosfera, landşaftosfera,
antroposfera, învelişul geografic)”

3.3.2. Definirea şi clasificarea geosfelor

49
 Prin chiar modul de individualizare-ordonarea gravitaţională a materiei-orice
geosferă presupune existenţa un grad relativ de omogenitate. Criteriul principal de definire
este dominanţa unui element sau stări geocomponentale într-un nivel sferic de structurare
materială. Prin geosferă se înţelege “întinderea unei masei componentale cu tot ce se află în
ea, până la cuprinderea sferică a Pământului” (I. Mac, 2000).
Cu privire la clasificarea geosferelor se utilizează, îndeosebi, două criterii: gradul de
complexitate, respectiv poziţia în raport cu suprafaţa topografică a Terrei. Conform primului
criteriu se diferenţiază: geosferele primare (litosfera, atmosfera, hidrosfera), numite astfel
întrucât au apărut primele (în etapa protoplanetară) şi reprezintă “baza” formării celorlalte
geosfere, numite, în consecinţă, derivate sau secundare; geosferele derivate (pedosfera,
biosfera, antroposfera ş.a.) ar fi deci structuri mai recente sub aspect evolutiv şi superioare
din punct de vedere calitativ. După poziţie, se diferenţiază în geosfere interne (mantaua
inferioară, astenosfera, mantaua superioară, scoarţa) respectiv externe (hidrosfera,
atmosfera, biosfera s.a.). Aceste diferenţieri sunt dictate mai mult de necesitatea
sistematizării faptelor întrucât, în realitate, aceste trăsături sunt mult mai nuanţate. Astfel,
etichetarea “geosfere primare” nu corespunde, întru totul, realităţii pentru că, de la stadiul
protoplanetar şi până în prezent, respectivele geosfere au realizat schimburi materiale interne
şi interconectate ce au contribuit la apariţia de noi structuri şi proprietăţi în cadrul lor (de ex.
structuri granitice, sedimentare etc.-în scoarţă; ape subterane, gheţari etc.-în hidrosferă;
configuraţii barice, structuri climatice, ecranul de ozon etc.-în atmosferă). Deci caracterul
“derivativ” integrat a fost o constantă evolutivă a geosferelor primare.
Percepţia tradiţională asupra geosferelor, constând în dispunerea succesiv
concentrică, armonioasă, simetrică, ordonată şi evidentă a orizonturilor omogene
(învelişurilor) cu proprietăţi specifice bine definite, conţine o doză considerabilă de
idealizare. Ea derivă, mai ales, din raţiuni didactice ce optează pentru simplificare excesivă
destinată facilitării înţelegerii unei realităţi complexe (de ex. modelul clasic de reprezentare
a geosferelor prin cercuri concentrice). Idealizarea prin individualizare statică, separare şi
simplificare este utilă (mai ales în scopuri didactice), dar este reală doar între anumite limite.
În realitate, doar litosfera, atmosfera şi hidrosfera au continuitate spaţială la scară
globală, însă grosimea lor variază considerabil (chiar şi în cazul atmosferei, la prima
vedere, cea mai simplă şi omogenă în dispunere şi proprietăţi). În schimb, biosfera şi
antroposfera etalează arii de concentrare a organismelor separate prin discontinuităţi
teritoriale în care viaţa este o prezenţă firavă. În ultimul caz, atributul de “sferă” are, mai
mult, conotaţie de apartenenţă la o clasă de fenomene, decât de configuraţie spaţială. În plus,
între geosfere nu există, decât rareori, limite tranşante; trecerea între litosferă şi mediile
hidric, atmosferic, biotic se realizează prin cuverturi de alterare, soluri, pelicule de
sedimente etc. ce înglobează, pe o anumită grosime, elemente şi stări specifice tuturor
mediilor ce intră în contact şi interacţiune.
Imaginea privind geosferele trebuie completată, în mod necesar, cu acele
caracteristici ce le conferă calitatea de structuri dinamice complexe interconectate într-un
ansamblu funcţional: învelişul geografic. Chiar dacă geosferele sunt, în primă instanţă,
“creaţii” ale gravitaţiei, trebuie subliniat faptul că ele “fiinţează” nu atât prin gravitaţia
ordonatoare, prin cadrul impus de aceasta, cât mai ales prin mecanismul lor energetico-
funcţional. De aceea, în cele ce urmează, vom proceda la o scurtă trecere în revistă a acelor
caracteristici ce conferă geosferelor calitatea de structuri dinamice (auto)organizatorice. Este
vorba de o serie de trăsături, valabile pentru toate sferele ce edifică învelişul geografic,

50
esenţiale pentru înţelegerea profundă a proprietăţilor de detaliu analizate, în majoritatea
lucrărilor de factură generală, pentru fiecare geosferă în parte.
3.3.3. Trăsăturile definitorii ale sferelor geografice
Geosferele situate între astenosferă şi ecranul de ozon posedă câteva trăsături
fundamentale pentru înţelegerea proprietăţilor autoorganizatorice ce stau la baza
diversificării şi a integrării lor într-o formă superioară, inedită, de manifestare a materiei în
sistemul solar: structurarea geografică. Esenţiale sunt două caracteristici:
I) atributul de “amestec”. Deşi fiecare geosferă implică dominanţa unui
geocomponent sau stări (apă, aer, organisme, gazos, solid, lichid etc.) o importanţă
hotărâtoare o are faptul că fiecare geosfera “există” într-o anumită proporţie şi formă în toate
celelalte. Omogenitatea geosferelor este întotdeauna relativă şi diferă mult în spaţiu şi timp.
Acest atribut nu este doar unul de circumstanţă sau de importanţă secundară. În toate
cazurile, prezenţa (chiar şi numai) unei “fracţiuni” materiale de factură “exogenă” determină
proprietăţi şi funcţii inedite ce conduc la stări şi chiar componenţi noi în geosfera de
temporară “adopţie”. Amintim rolul climatic al vaporilor de apă sau al nucleelor de
condensare prezente în atmosferă, rolul termoregulator al dioxidului de carbon atmosferic,
importanţa gazelor dizolvate în apă, rolul apei, aerului şi substanţelor organice şi anorganice
în “prelucrarea” epidermei litosferei, în susţinerea vieţii prin intermediul solului şi a
plantelor verzi, etc.
Deşi atributul de amestec este, la prima vedere, o proprietate “discretă” a fiecărei
geosfere, el are caracter legic în spaţiul geografic şi deţine rol cheie în potenţializarea
interacţiunilor dintre geosfere şi devenirea lor comună.
(II) coexistenţa tuturor stărilor de agregare ale materiei. Întrucât fiecare geosferă,
definită în sine printr-o formă dominantă de agregare a materiei, posedă “atributul de
amestec” înseamnă, implicit, că însumează totalitatea stărilor de agregare ale materiei
telurice şi că înregistrează şi transmite, celorlalte geosfere, efectele energetice presupuse de
repetatele şi variatele schimbări de stare a diferiţilor geocomponenţi. De exemplu, în
atmosferă sunt prezenţi vapori de apă, acicule şi cristale de gheaţă, particule minerale,
organisme şi microorganisme; hidrosfera conţine gaze şi substanţe minerale, dizolvate sau în
suspensie, provenite din scoarţă, atmosferă sau prin descompunerea organismelor; litosfera
este şi ea străbătută până la diverse adâncimi de aer atmosferic, ape circulante, organisme
vii, materie biotică conţinută în structurile sedimentare etc; biosfera şi organismele sunt
concomitent aer, apă şi minerale, superior structurate şi viguros penetrante în mediile din
care îşi extrag respectivele “esenţe” prin mijlocirea energiei solare şi biochimice ş.a.m.d.
Pentru învelişul geografic coexistenţa stărilor solidă, lichidă sau gazoasă, pe
suporturi abiotice şi biotice, deopotrivă, împreună cu starea agregării de fond specifice
fiecărei geosfere, are o importanţă excepţională. Se remarcă îndeosebi următoarele
implicaţii:
 diversificarea combinaţiilor materiale şi a proceselor generatoare de noi structuri
geografice (sedimentele, de pe fundul lacurilor, mărilor, oceanelor; norii în
atmosferă, structurile magmato-vulcanice în scoarţă şi la suprafaţa acesteia,
procesele de termoclastism şi formele rezultate etc.);
 condiţionarea circuitelor de transfer material şi energetic, în şi între geosfere, precum
şi menţinerea raporturilor de echilibru dintre ele (circuitul apei, al plăcilor litosferice,
ciclul petrografic, circuitele biogeochimice, curgerile noroioase, solifluxiunea şi

51
 multe altele nu ar exista în absenţa binecunoscutelor schimbări de fază ce le
însoţesc);
 diferenţierea spaţio-temporală a proceselor şi fenomenelor din învelişul geografic în
corelaţie cu distribuţia şi succesiunea a valorilor prag asociate diferitelor tipuri de
schimbări ale stării materiei: praguri fizice (termice, barice etc.)-de îngheţ-dezgheţ,
evaporaţie-condensare, subducţie şi topire a structurilor litosferice ş.a.; praguri
fizico-chimice-de dizolvare-precipitare, oxidare-reducere, umezire-uscare, de
curgere semifluidă, fluidă ş.a.; praguri biochimice-de metabolizare fiziologică, de
descompunere a compuşilor organici etc.

(III) autoorganizarea structurală şi morfo-funcţională. În fiecare geosferă se

manifestă procese ordonatoare astfel încât autoorganizarea este o certitudine chiar şi la
nivelul învelişurilor, aparent, mai puţin complexe (atmosfera, hidrosfera). Principalele
ipostaze autoorganizatorice ale geosferelor sunt:
 ordonarea verticală pe învelişuri şi subînvelişuri; “...se poate constata o stratificare
a materiei telurice nu numai sub formă de învelişuri concentrice, dar şi în fiecare
înveliş masele sunt aşezate în ordine, după greutatea lor specifică” (S. Mehedinţi,
1930). Prin structurare şi substructurare şe diferenţiază “noi” învelişuri,
subînvelişuri (zone, subzone, orizonturi etc.) fiecare cu proprietăţile sale specifice
(de ex. troposfera, stratosfera, mezosfera, ionosfera; homosfera, heterosfera-în
atmosferă; nivelele hidrolitosferic, epihidrosferic, hidroatmosferic-în hidrosferă;
prelitosfera, păturile bazaltică, granitică şi sedimentară-în litosferă; nivelele endo-
mezo şi epigeomorfosferic-în geomorfosferă; nivelele trofice-în biosferă; nivelele
sociale (individual, de grup, colectiv), psiho-sociale, economice etc.-în antroposferă
etc.;
 ordonarea orizontală (plan spaţială), este rezultatul conlucrării geosferelor: de ex.
zonele de climă, tipurile de climă, topoclimatele şi microclimatele (rezultate prin
conlucrarea energetică a masei atmosferice cu suprafaţa activă reprezentată prin
mase de apă, uscat, forme de relief, vegetaţie, soluri, etc.); oceanele, mările, lacurile,
râurile, gheţarii etc. (prin conlucrarea hidrosferei cu substratul solid şi climatul);
succesiunea latitudinală a zonelor biogeografice, edafice şi peisagistice (în funcţie de
zonalitatea climatică) ş.a.;

 ordonarea şi conlucrarea unităţilor structurale prin discontinuităţi şi “fâşii” de

tranziţie. Geoorizonturile şi structurile plan spaţiale sunt separate şi uneori chiar
condiţionate de existenţa unor discontinuităţi spaţiale şi temporale (discontinuităţi
tectonice, structurale, lacune stratigrafice, fronturi atmosferice, planuri de
stratificaţie termodinamică, maree etc.) sau de interpunerea unor fâşii sau pelicule
de tranziţie (stratul peliculă-între atmosfera joasă şi masa de apă, ariile periurbane,
silvostepa, silvotundra, piemonturile, glacisurile etc.);
 conlucrarea sinergetică, întrucât procesele autoorganizatorice conduc la apariţia de
“noi” geosfere, rod exclusiv al devenirii geografice a Terrei: reliefosfera, pedosfera,
landşaftosfera, antroposfera ş.a. Perioada actuală, în care omul s-a transformat, dintr-
un component de rând al naturii, într-un factor organizatoric de prim ordin al
învelişului geografic, marchează, fără îndoială, apogeul acestui proces;

52
  integrarea structurilor geosferice în ansambluri teritoriale. Autoorganizarea
structurilor geosferice culminează cu integrarea reciprocă în unităţi teritoriale
complexe, de diferite tipuri (peisaje, regiuni, zone ş.a.) şi ranguri (local, regional,
global). Se relevă astfel interdependenţa profundă dintre nivelul geosferic şi nivelul
complexelor teritoriale

3. 4. Nivelul geocomplexelor

3.4.1. Semnificaţii şi conţinut: Geocomplex, peisaj, landşaft, înveliş landşaftic.

Geocomplexul reprezintă o grupare teritorială de elemente, procese şi fenomene a
căror specificitate de combinare şi interacţiune se reflectă în specificitatea trăsăturilor sale
fizionomice. Nivelul geocomplexelor este rezultatul integrării spaţio-temporale a unităţilor
teritoriale de diferite tipuri şi diverse structuri, mărimi, forme, funcţii, fizionomii etc.
Respectivelor unităţi teritoriale le-au fost atribuite denumiri precum: complex (teritorial)
natural, complex fizico-geografic, geocomplex, complex geografic, geosistem ş.a. ; cel mai
răspândit şi frecvent utilizat este, totuşi, termenul peisaj (fr.) şi echivalenţii săi lingvistici,
landschaft, (cuvânt german preluat, ca atare, în rusă şi în alte limbi, inclusiv română),
landscape (engl.) ş.a. Din acest termen au fost derivate noţiunile de landşaftosferă sau
înveliş landşaftic pentru a desemna geosfera integratoare rezultată prin asocierea globală a
unităţilor landşaftice (a peisajelor) de diferite ordine de mărime. Acelaşi sens îl are şi nivelul
geocomplexelor teritoriale.

3.4.2. Peisajul ca structură geografică integrată

Peisajul constituie unul dintre conceptele „cheie” privind unităţile teritoriale
geografice (alături de cel de „regiune”). Primele accepţii ale termenului, promovate (la
începutul secolului XX), mai ales, în geografia germană şi sovietică, erau caracterizate prin
accentul pe pus pe latura exterioară, fizionomică şi pe conţinutul său exclusiv natural (A.
Hommeyer, K. Bürger, S. Passarge, L.S. Berg ş.a.). Termenul era utilizat pentru a desemna
o unitate teritorială cu fizionomie specifică impusă către de factorii fizico-geografici. Pe
parcurs, omul trece în centrul atenţiei pe considerentul că este principalul agent
transformator al landşaftului natural în “landşaft culturalizat” (O. Schlüter, 1907) sau chiar
producător de “peisaje culturale” ce se succed celor naturale (C. Sauer, 1925).
Progrese semnificative în aprofundarea noţiunii s-au realizat, pe parcursul deceniului
şapte, în geografia germană, ex-sovietică şi franceză, prin preluarea şi valorificarea
conceptelor sistemice (K. Troll-1939, V. B. Soceava-1963, V. Isacenko-1975, G. Bertrand-
i968, R. Brunet-1968, J. F. Richard-1975 ş.a.). Drept urmare, s-au impus preocupările de a
descrie valenţele structurale şi funcţionale ale geosistemului, în calitatea lor de „suporturi” şi
“surse” ale laturii fizionomice (imagistice), şi de a le integra într-un concept totalizator
(peisajul), de largă cuprindere.
La începutul la sfârşitul anilor `80, în contextul afirmării spiritului postmodernist în
ştiinţă, asistăm la reînnodarea tradiţiei “imagistice” (fizionomice) a peisajului însă, dintr-o
nouă perspectivă. Aceasta implică evaluarea peisajului prin examinarea reacţiilor subiective
generate de către “locuri” asupra oamenilor (topofilie, topofobie ş.a).
Noţiunea de peisaj. G. Bertrand (1968) definea geosistemul drept „porţiune din
spaţiu, caracterizat printr-un tip de combinare dinamică, deci instabilă de elemente fizice,
biotice şi antropice care, reacţionând dialectic între ele, formează unităţi teritoriale -peisaje-

53
ce evoluează în bloc, atât sub efectul componentelor constituente, cât şi sub efectul
dinamicii fiecăruia separat”.
Acelaşi autor precizează că individualitatea peisajului are la bază interacţiunile
stabilite între trei componente principale: potenţialul ecologic (suportul ecologic),
exploatarea biologică (comunităţile organismelor vii) şi acţiunea antropică (activitatea
socială). Ele asigură dinamica comună a geosistemului exprimată, fizionomic, printr-un
anumit tip de peisaj.
Potenţialul ecologic, prin caracteristicile rocilor, reliefului, climatului, apei din sol
etc., condiţionează sau influenţează viaţa organismelor astfel încât fiecărui tip de potenţial
ecologic îi corespunde un anumit tip de exploatare biologică (ce include asociaţii vegetale
(pădure, făneaţă, stepă etc.), soluri, biocenoze ş.a.; Ambele componente structurale întreţin
relaţii reciproce cu factorii antropici. În funcţie de natura lor, relaţiile pot fi de echilibru
(biostazie), respectiv dezechilibru (rhexistazie).
Adeseori, dinamica unui element component poate fi diferită de dinamica
ansamblului şi atunci, modificarea raporturilor dintre componenţi, impune o nouă tendinţă
dinamică exprimată prin modificarea peisajului. Geosistemele pot evolua între două stări
definitorii: biostazie (relaţii de echilibru între suportul ecologic şi exploatarea biologică,
stabilitate morfo-structurală a componenţilor) respectiv, rhexistazie (relaţii de dezechilibru
între componenţi determinate de cauze naturale sau antropice; ele determină degradarea
suportului ecologic şi/sau a exploatării biologice, efectele transmiţându-se apoi, reciproc,
între toţi componenţii.
Sintetizând formulările mai frecvent vehiculate, putem defini peisajul geografic
drept, unitate teritorială, de dimensiuni variabile, caracterizată prin trăsături specifice,
conferite de relativa omogenitate structurală, funcţională şi fizionomică, rezultată dintr-un
anumit mod de integrare (combinare) a geocomponenţilor. În relaţie cu această formulare,
sunt utile, cel puţin, trei sublinieri.
Prima, se referă la faptul că excepţionala diversitate peisagistică a învelişului
geografic, are drept premisă principală, posibilităţile, practic nelimitate, de combinare între
geocomponenţi şi între stările acestora.
A doua, derivă din faptul că, întotdeauna, în matricea geocomponentală a peisajului,
se disting unul sau doi componenţi, rareori mai mulţi (sau parametri ai acestora), ce îşi
asumă calitatea de factori.. Factorii, sunt acei geocomponenţi, susceptibili să dobândească
rol coordonator care polarizează anumite stări şi direcţionează procesele definitorii,
punându-şi astfel, amprenta asupra atributelor structurale, funcţionale şi îndeosebi,
fizionomice. De aici, rezultă al treilea aspect: tocmai trăsăturile impuse mai pregnant de
către factorii coordonatori, servesc, de obicei, drept criterii pentru denumirea şi clasificarea
tipologică a peisajelor.
Tipologia peisajelor geografice. În cadrul oricărei categorii tipologice, vom sesiza
factorul (factori şi/sau parametri) ce îi conferă specificitate: peisaj de munte, deal, câmpie
ş.a (relief-altitudine-fragmentare ş.a.); peisaj lacustru, marin, oceanic, glaciar, deltaic, luncă
(apă, apă-relief, apă-temperatură, debit lichid-debit solid-viteză, vegetaţie-nivel freatic ş.a);
peisaj de pădure, stepă, savane, mangrove, de deşert etc. (vegetaţia-apa, apa-temperatura);
peisaj agrar, industrial, rural, urban, minier, turistic, cultural, religios etc. (omul şi diversele
forme ale acţiunilor şi trăirilor sale) ş.a.m.d.
Ierarhizarea teritorială (taxonomică) a peisajelor. Peisajele geografice pot fi
analizate sub aspect structural, funcţional şi fizionomic, ca entităţi în sine, fără a se ţine
seama de circumstanţele localizării spaţiale concrete şi de relaţiile cu peisajele învecinate.
Demersul tipologic (mai sus amintit), este necesar, util, dar nu şi suficient, întrucât peisajul

54
este o realitate globală, alcătuită din nenumărate peisaje, de ordin regional şi local, a căror
dispunere spaţială reciprocă nu este deloc întâmplătoare. Dimpotrivă, ordonarea spaţio-
temporală, taxonomică sau relaţionată, a tipurilor de peisaje are implicaţii teoretice esenţiale
din perspectiva cunoaşterii lor.
Prin urmare, se pune problema delimitării, definirii şi denumirii fiecărei categorii de
unităţi teritoriale care, dinspre mic spre mare, dinspre simplu spre complex, dinspre un nivel
oarecare spre un nivel superior ş.a.m.d., se integrează în unitatea de anvergură globală:
învelişul geografic. Pentru exemplificare, prezentăm ierarhizarea propusă de G. Bertrand
(1968, modificată de I Mac, 1990). În cadrul acestui sistem taxonomic, discontinuităţile
climatice şi structurale impun delimitarea spaţio-temporală a unităţilor de rang superior
(macronivele), iar cele biogeografice şi antropice pe a celor de rang inferior (micronivele).
Sub aspect taxonomic, peisajul este unitatea teritorial-funcţională de bază, ce subordonează
subunităţi tot mai restrânse şi omogene geocomplex, geofacies, geotop) care se integrează,
la rândul lor, în unităţi teritoriale supraordonate (domenii, regiuni, zone).
Macrounităţi de peisaj. Macronivelele posedă o mai mare stabilitate structurală,
morfologică şi funcţională şi, prin aceasta, impun configuraţia generală a învelişului
geografic. Sunt reprezentate, în ordinea descrescătoare a mărimii, prin următoarele unităţi de
peisaj (fig. 6):
(I) zona, respectiv categoria de unităţi de mare extensiune spaţio-temporală, cu
dispunere latitudinală, individualizate ca urmare a efectelor legii zonalităţii; de ex. zonele
climatice, biogeografice, peisgistice etc. în succesiunea cunoscută între ecuator şi poli;
(II) domeniu, reprezentând mari unităţi de platformă şi geosinclinal, vădit diferenţiate
prin natura diferită a suportului ecologic datorită caracteristicilor structurale, orientării
fluxurilor de materie etc.; de ex. sistemele majore, montane (domeniile caledonian, hercinic,
alpin etc.), de podiş şi câmpie (platforma est europeană, feno-scandică ş.a.);
(III) regiunea naturală, individualizată printr-o structurare mai diversă în care
determinările reliefului şi climatului sunt, totuşi, dominante; de ex. regiunea alpină,
musonică, carpatică etc. ;
Microunităţi de peisaj. Micronivelele peisajului constă în următoarele unităţi de
referinţă (în ordine crescătoare):
(I) geotop-unitatea cea mai mică ca întindere (de regulă, sub 1km²) şi remarcabil
omogenă, constituită prin conlucrarea unei porţiuni restrânse a substratului (rocă, relief, sol)
cu un alt component fizic (apă, aer) sau biotic (plantă, fitocenoză etc.); de ex. lapiez, crov,
dolină, mal de albie, renie, dună de nisip, depresiune interdunală, o construcţie etc.
(II) geofacies-unitate dezvoltată în medie pe 1-10 km², care reuneşte mai multe
geotopuri într-o fizionomie mai largă, dar unitară, datorată aceloraşi condiţionări genetico-
evolutive; de ex. un sector de versant, fruntea sau podul terasei fluviale, asocierea dună-
interdună, satul, în raport cu comuna, cartierul, în raport cu oraşul etc.
(III) geocomplexul (Mac, I., 1990, geosistem, la Bertrand), unitate rezultată prin
asamblarea la un nivel superior al geofaciesurilor ce are, pe lângă diversitatea mare de
compoziţie şi o întindere spaţială relevantă (peste 10 km²); de ex. geocomplexele de luncă,
de terase fluviale şi de versant, ce alcătuiesc peisajul de vale; formele de endo şi exocarst ce
alcătuiesc peisajul carstic; localităţile rurale ce alcătuiesc peisajul rural, similar cele urbane,

55
categoriile de parcele cultivate ce edifică peisajul agricol ş.a., pot fi considerate
“geocomplexe”.

3.5. Nivelul organizării teritoriale

3.5.1. Teritoriu, teritorialitate şi organizare în învelişul geografic
Nivelul organizării teritoriale semnifică forma superioară de structurare a învelişului
geografic. Această apreciere superlativă se întemeiază pe faptul că diversele spaţii ale
planetei, guvernate, o bună parte din istoria lor, de legi naturale, autoorganizatorice, precum
cele specifice landşafturilor şi regiunilor naturale, domeniilor sau zonelor geografice,
receptează, tot mai pregnant în ultimele secole şi mai ales, decenii, efectele proceselor
organizatorice susţinute prin vectori umani activi. Este vorba, desigur, de acţiuni deliberate
ale omului, bazate pe necesităţi şi interese, pe raţiuni juste, idealuri, aspiraţii, dragoste,
implicare şi finalităţi pozitive, dar şi de acţiuni accidentale, eronate, (conştiente sau
inconştiente), izvorâte din necunoaştere, ignoranţă, antagonism, oportunism, ură, orgoliu,
indiferenţă etc. Cert este că aceste acţiuni, înscrise în sfera socială, istorică, economică,
politică, culturală, socială etc., au conferit învelişului geografic o consistentă “încărcătură”
purtătoare de efecte şi semnificaţii care s-au ataşat celor naturale şi chiar s-au îmbinat cu ele
în forme inedite. În acest mod, dimensionarea teritorială a învelişului geografic a dobândit o
complexitate fără precedent. De aceea, în accepţie geografică, teritoriul trebuie definit ca
“expresia geografică concretă a realităţii spaţiale rezultată în urma conlucrării
geocomponentelor la nivel superior de integrare” (I. Mac, 2000). Evident, este o
semnificaţie mult mai amplă decât, aceea uzuală, de întindere de teren delimitată pe baza
unor criterii de proprietate sau de jurisdicţie administrativă ori politică.
Totalitatea formelor prin care omul interacţionează cu “tiparele” (auto)organizării
naturale şi modifică condiţia lor geospaţială poate fi desemnată prin noţiunea de acţiune
geografică (Pinchemel Ph. et Genevieve, 1995). Acţiunea geografică bazată, în primul rând,
pe inteligenţă, este complexă şi relaţională (între transformările naturale, sociale, economice,
politice, culturale, etc. există o strânsă legătură, ce nu ocoleşte nici realităţile fizico-
geografice). Apoi, acţiunea geografică, este poligenetică şi multiformă prin: efecte (scontate,
nescontate); prin agenţi (individuali, de grup, colectivi, instituţionali, publici, privaţi etc.);
procese generatoare de “putere” (funciare, financiare, legislative, de producţie, schimb şi
consum, ştiinţifice, politice etc.); modul de acţiune (punctual, sectorial, areal; direct, indirect
etc.); scara de intervenţie; origine; implicaţii ş.a.m.d.
Transformările şi intervenţiile antropice au modificat, la rândul lor, condiţiile de
existenţă, inclusiv percepţiile omului asupra realităţii geografice şi au generat o formă
specifică de manifestare a teritorialităţii. Înţelegem prin teritorialitate ansamblul relaţiilor de
ordin individual şi colectiv stabilite într-o comunitate umană în virtutea apartenenţei sale la
un areal geografic delimitat. Arealul “teritorial”, spre deosebire de arealele comune, necesită
un proces susţinut de edificare, dezvoltare şi conservare. Acest proces înseamnă menţinerea
viabilităţii teritoriale a proceselor naturale în condiţiile excepţionalei diversificări a spaţiilor
existenţiale sau, pe scurt, organizare (vezi curs 3-4). Prin teritorialitate, spaţiilor naturale li
s-au adăugat spaţiile “construite” pe cale socială, politică, culturală ş.a. (locuinţe, instituţii,
cartiere, provincii, ţări, organizaţii suprastatale sau enclave etc.), spaţii “mentale” (legătura
afectivă cu “locul”, tradiţii, mentalităţi etc.) ş.a.

56
 Una dintre formele cele mai elocvente de organizare ale învelişului geografic este
divizarea spaţială. De la marile ansambluri continentale şi oceanice până la cele mai
restrânse geocomplexe locale, toate şi fiecare, “poartă” diverse tipuri de limite trasate de
oameni, concret sau mental, pentru a marca “înrădăcinarea” spaţială a experienţei lor
perceptuale, sociale, economice, istorice şi spirituale în mediul geografic în s-a care
desfăşurat. Fiecare unitate teritorială este o individualitate în sine (desemnată şi printr-un
nume propriu) dar caracterizarea lor, în ansamblu, necesită existenţa unor termeni generici;
cei mai utilizaţi sunt: loc, localitate, regiune.

3.5.2.“Loc” şi “localitate”
Concis definit, locul este o porţiune de teritoriu purtătoare de semnificaţie. Locul
geografic este variat ca formă şi mărime, posedă caracteristici proprii, izvorâte din natura
elementelor şi modul lor de combinare în spaţiu şi timp. Perceperea conştientă a
proprietăţilor (semnificaţiilor) ce fac ca un fenomen geografic să fie unic şi nerepetabil; pe
suprafaţa Pământului, conduce la noţiunea de loc. Locul este materializarea teritorială a
fiecărui fenomen în parte, simplu ori complex, dar unic şi nerepetabil, împreună cu
reprezentările (mentale, lingvistice, grafice, asociative ş.a.) elaborate de către oameni prin
perceperea şi analiza semnificaţiilor, respectiv prin definirea, localizarea şi atribuirea de
nume respectivului fenomen.
Semnificaţiile de diferenţiere ale locurilor sunt extrem de diverse: caracteristici
fizico-geografice, de ex. Vârful Moldoveanu, Peştera Scărişoara, câmpia Siretului inferior,
Călugări-Ponor, Băile 1 Mai etc., toate sunt “locuri” geografice a căror semnificaţie este
binecunoscută; caracteristici antropice, reflectate în arhitectură, obiceiuri, utilizarea
terenurilor, diverse activităţi etc., de ex. Maramureş, Pisa, Petronas Center, Sâmbra Oilor,
Muntele Găina, polderele olandeze, Cannes, Rolland Garros, Woodstock etc., sunt “locuri”
în virtutea tradiţiilor, realizărilor sau evenimentelor cu semnificaţii de excepţie; întâmplări,
ce au consemnat celebre “locuri istorice”, de ex. Posada, Trafalgar, Verdun, Stalingrad etc.
De multe ori, “locul” asociază mai multe semnificaţii iar în timp semnificaţia unui
loc se poate schimba sau îmbogăţi cu noi sensuri. De ex. Cape Kennedy-loc geomorfologic-
loc“aerospaţial”; Bran-loc geografic, loc istoric, loc turistic ş.a.; în timp, semnificaţia unui
loc se poate schimba sau îmbogăţi cu noi sensuri: de ex. Oxford, dintr-un loc (vad) de
trecere a cirezilor, într-un …loc universitar celebru; Rieni, dintr-un loc rural, de oarecare
interes etnografic , în “locul citadelă” al European Drinks etc.
Se remarcă şi faptul că multe locuri sunt de fapt “localităţi”. Localităţile sunt locurile
şi opera oamenilor. Denumirea atribuită locului sau localităţii este, adeseori, în relaţie
directă cu semnificaţia sa (actuală sau de odinioară): de ex. Dl. Minei, Cazanele Dunării,
Peştera Urşilor, Mănăstireni, Lazuri, Livada, Slobozia etc.
Locurile sunt ierarhizate şi integrate la nivel teritorial. Locurile posedă numeroase
atribute: aşezare, mărime, structură internă, dinamică specifică etc, toate, sensibil
diferenţiate de la un loc la altul. Important de subliniat este faptul că locurile interacţionează
unele cu altele. Relaţiile dintre ele determină integrarea lor în unităţi teritoriale de ordin
superior: regiuni geografice.

57
3. 5. 3. Regiunea geografică
Noţiunea de „regiune geografică”. Regiunea geografică este un alt concept cheie în
geografie care a fost, la rândul său, divers interpretat şi definit. Elementele ce apar totuşi,
consecvent, în majoritatea definiţiilor ne permit formularea următoarei generalizări:
regiunea este o unitate teritorială, caracterizată prin relativa omogenitate şi specificitate
morfo-structurală impuse de manifestarea unor funcţii dominante între anumite limite
spaţio-temporale.
Distincţia „peisaj”-„regiune. ”Definiţiile atribuite regiunii seamănă, adeseori, izbitor cu
cele date “peisajului” şi, nu odată, cei doi termeni, evident diferiţi, au fost definiţi şi utilizaţi cu
aceleaşi sensuri. Pentru a elimina confuziile se impun, cel puţin două sublinieri:
a) peisajul posedă omogenitate de ansamblu dată de aceleaşi combinaţii ale
geocomponenţilor; regiunea prezintă omogenitate relativă, întrucât anumite caracteristici
structurale şi fizionomice se pot schimba pe fondul menţinerii aceleiaşi funcţii dominante; prin
urmare, o regiune bine individualizată poate să includă un singur tip de peisaj dominant (ex.
Bărăganul), iar alta, poate include mai multe tipuri distincte de peisaje (regiunea carpatică);
b) trecerea de la un peisaj la altul ce face de regulă prin fâşii de tranziţie (silvostepa,
silvotundra, aria periurbană etc.), pe când regiunile au limite ce marchează evident
schimbarea (încetarea) caracteristicilor dominante.
Prin urmare, omogenitatea, uniformitatea şi specificitatea trăsăturilor peisagistice,
dintr-un teritoriu dat, pot defini o regiune, dar ele nu sunt, întotdeauna, atributele cardinale,
De aceea, în definiţia “reper” (propusă la început) s-a urmărit “relativizarea” noţiunilor de
omogenitate, uniformitate etc. şi deplasarea accentului spre sensul etimologic, ce trimite la
funcţie (regiune, de la lat. “regio”, “regionis”, care semnifică a domina, guverna, stăpâni,
dirija etc.). Ceea ce dă “substanţă” regiunii este coerenţa şi conlucrarea părţilor în procesele
de structurare şi evoluţie guvernate de către funcţia dominantă (geomorfologică, climatică,
urbană, industrială, administrativă, geopolitică etc.). De exemplu, regiunea Italia de Nord,
regiunea ardeleană etc. vădit, eterogene sub aspect morfostructural, peisagistic ş.a. sunt bine
conturale spaţial şi unitare sub aspect funcţional. În concluzie, definirea noţiunii de „regiune
geografică” presupune recunoaşterea „primatului” funcţionalităţii teritoriale.
Tipuri de regiuni. După condiţiile şi modul de formare regiunile se pot diferenţia în:
 regiuni concrete, “date”, prin autoorganizare naturală şi antropică;
 regiuni “dorite” sau “proiectate”, prin planificare şi gestiune teritorială, “design”
geopolitic etc., sau, pe scurt, prin organizare;
 regiuni de apartenenţă, constând în spaţii de acţiune, intervenţie şi control
(entităţi politico-administrative, regiuni suprastatale, transfrontaliere ş.a);
 regiuni de identitate afectivă, adică teritorii de identificare, reprezentare, şi
apartenenţă psihosocială (regiuni etnografice, etnice, culturale ş.a.);
 regiuni de tip model, obţinute prin metode de analiză, diagnoză, modelizare
(regionarea, analiza corelativă, modelarea GIS ş.a.) utile în proiectarea
dezvoltării teritoriului ş.a. (vezi fig. 4.1.)
Drept urmare, pot fi definite numeroase tipuri de regiuni fizice, istorice, economice,
politice, culturale etc., în raport cu funcţia considerată dominantă într-un anumit context
spaţio-temporal. În timp, s-au afirmat mai multe concepţii dominante de definire a regiunilor
geografice Ele se utilizează şi în prezent, cu ponderi diferite, în funcţie de tradiţia cercetării,
specificul teritoriului analizat sau scopul studiului.

58
 După A. Vallega (1995), s-au conturat patru accepţii privind tipologia regiunii
geografice:
1. Regiunea naturală, are drept premisă faptul că factorii fizici, îndeosebi geologia,
relieful şi climatul exercită o influenţă hotărâtoare asupra celorlalţi componenţi (soluri,
peisaje, populaţie, economie), implicit în sensul structurării lor spaţiale. De aici, decurge
cerinţa de a delimita regiunea (complexă) luând drept criteriu extensiunea spaţială a unităţii
fizice în care roca, geomorfologia, climatul etc. sau landşaftul rezultat, sunt omogene.

Criterii de clasificare Tipuri de regiuni

I Scopul demersului Morfologice
ştinţific Climatice
Pedogeografice
Biogeografice
Rurale
Urbane
Agricole
Industriale
Turistice
Politico-administrative
Ecologice
Mixte

II. Structură Omogene

Polarizate
Anizotrope
III. Trăsături evolutive Naturale
Umanizate
Funcţionale
Sistem
IV. Mărime Macroregiuni
Regiuni de ord. I, II, III
Microregiuni
V. Nivel de organizare Active
Echilibrate
Informatizate
Autofinalizante
VI. Relaţia om-mediu Înrădăcinate
Fluide
Explozive
VII. Gradul de Elementare
complexitate Complexe
VIII. Gradul de Stabile
vulnerabilitate Critice
Defavorizate
Tabelconţinând clasificarea tipologică a regiunilor (P. Cocean, 2000)

59
 2. Regiunea umanizată, este concepţia întemeiată de către marele geograf francez
Paul Vidal de la Blache (1845-1918), pe gândirea determinist moderată, exprimată prin
celebra sintagmă “natura propune, omul dispune”. Alternativa permitea abordarea faptelor
de pe poziţia “uniunii dintre om şi natură“. Fenomenele naturale sunt inseparabile de cele
sociale, istorice, economice şi culturale şi spirituale; ele se contopesc într-un ansamblu
teritorial armonios -regiunea- a cărui trăsătură emblematică este existenţa unui anumit “gen
de viaţă”. Fiecare unitate teritorială are propria individualitate (funcţie şi/sau identitate)
“moştenită” de la natură şi/sau generată de om: de ex. individualitatea orografică,
peisagistică, etnică, lingvistică, naţională, administrativă, culturală, spirituală, economică,
geopolitică ş.a. Prin acestea, regiunea devine spaţiu de ataşament afectiv pentru locuitorii
săi, spaţiu de solidaritate în acţiunile de asimilare a valorilor şi, uneori, obiect de tensiune
sau dispută socio-economică şi politică. Concepţia stă la baza studiilor monografice
descriptive, dezavuate în prezent. În schimb, ideea de “genre de vie” cunoaşte spectaculoase
metamorfoze recente, de factură postmodernistă. După 1930, accentul s-a mutat pe
sublinierea rolului major deţinut în teritoriu de factorul antropic. În funcţie de unghiul de
vedere din care era studiat acesta, s-au definit regiuni “culturale”, “industriale”, “agricole”
etc. limitele lor fiind impuse de cadrul manifestării spaţiale a fenomenului vizat. Concepţia a
deviat şi spre “voluntarism” (determinism social), prin supraevaluarea rolului factorului
uman în geneza şi controlul regiunii şi minimalizarea elementelor fizico-geografice, reduse
la calitatea de simplu suport al fenomenelor socio-economice.
3.Regiunea funcţională s-a impus ca urmare interesului crescând, în anii 50-60,
pentru dinamica spaţiilor urbanizate şi a funcţiilor organizatorice ale oraşelor şi reţelelor
urbane. În acest context, atributele de omogenitate structurală şi fizionomică îşi pierd
semnificaţia şi sunt înlocuite de modelul “gravitaţional” ca principiu organizatoric.
Regiunea este teritoriul în care se manifestă atracţia exercitată de un centru urban polarizator
(de unde şi denumirea de “regiune polarizată”. Regiunea este neomogenă întrucât, în
teritoriu, există o ierarhie de centre urbane cu efecte de polarizare diferenţiate, o reţea de
fluxuri diverse care le interconectează ş.a. Coerenţa regiunii este dată de către funcţiile
dominante deţinute de către centrele polarizatoare şi de modul în care interacţionează
acestea în teritoriu.
4.Regiunea sistem reprezintă o modalitate mai recentă de abordare a unităţilor
teritoriale conturată pe fondul pătrunderii teoriei sistemice în geografie. Regiunea este
definită ca sistem teritorial deschis ale cărui trăsături sunt determinate de natura şi mărimea
intrărilor de substanţă, energie şi informaţie şi de modul în care sunt ele transformate,
utilizate sau disipate prin intermediul proceselor autoreglatoare desfăşurate în strânsă
corelaţie cu ieşirile din sistem. Noul cadru, integrează elementele fizice şi umane într-un
ansamblu coerent ce poate fi analizat obiectiv, pe baza gradului de corelaţie dintre elemente.
Principalele caracteristici ale regiunii geografice sunt:
 localizarea, defineşte specific orice regiune întrucât, atât poziţia matematică, cât şi
aşezarea în raport cu alte componentele geografice de referinţă, explică o bună
parte din trăsăturile sale de ansamblu;
 dimensionarea spaţială variabilă, determinată de extensiunea areală a relaţiilor ce
conferă teritoriului relativă omogenitate morfo-structurală şi mai ales coerenţă
funcţională; diferenţierea spaţio-temporală a relaţiilor respective se exprimă prin
“limite”;

60
  limitele, exprimă “discontinuităţile”, relative sau tranşante, ce separă regiunile.
Natura şi originea lor este extrem de diversă: limite naturale sau construite; limite
concrete sau ideale (mentale, de sinteză ştiinţifică); limite “împământenite” sau
limite impuse (prin decizie administrativă sau dictat politic); limite de excludere sau
limite de interferenţă şi conlucrare etc.;
 ierarhizarea, exprimă poziţia ocupată de unitatea regională într-o ierarhie
taxonomică, în funcţie de mărime, gradul de omogenitate relativă a caracteristicilor,
relevanţa teritorială a funcţiei etc. Analiza spaţială a variaţiei acestor caracteristici
permite divizarea (regionarea) teritoriului în regiuni de diferite ranguri (ordine) ce se
integrează succesiv în ansambluri teritoriale tot mai vaste.

Lucrare de verificare 3

INSTRUCŢIUNI

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului

“Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise
prin poştă (electronică) tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
- Titulatura acestui curs;
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină);
- Adresa cursantului.

Întrebările la care trebuie şă răspundeţi sunt următoarele:

1. Prezentaţi sintetic diferite tipuri de structuri geografice ierarhizate (forme de relief,

soluri, aşezări omeneşti, unităţi teritoriale etc.) precizând (sub)unităţile catenei ierarhice
(1 punct).
2. Explicaţi prin cuvinte proprii şi dezvoltaţi ideea “punctului de vedere geografic” în
cercetarea realităţii (1 punct).
3. Explicaţi rolul climatic al vaporilor de apă şi al nucleelor de condensare din atmosferă;
rolul termoregulator al dioxidului de carbon atmosferic şi importanţa gazelor dizolvate
în apă (1 punct).
4. Precizaţi formele cele mai cunoscute de schimbări de fază (de stare) ce condiţionează
geneza şi diversificarea proceselor şi fenomenelor geografice (1 punct).
5. Exemplificaţi 3 situaţii de peisaje aflate în rhexistazie (1 punct);
6. Care sunt factorii coordonatori în cazul următoarelor tipuri de peisaje: carstic, de luncă,
glaciar, rural, deşertic, litoral, de “pământuri rele” (bad lands; 1 punct)?
7. Diferenţiaţi prin cuvintele şi ideile Dvs. Noţiunile de “peisaj” şi “regiune” geografică,
apelând şi la exemplificări (1 punct).
8. Daţi exemple de “locuri” din orizontul geografic apropiat; precizaţi semnificaţiile
(singulare sau multiple, dinamica lor) reflectate prin diverse atribute: morfologie,
funcţie, denumire etc. (1 punct).
9. Selectaţi două regiuni geografice, la alegere, pe care să le analizaţi prin prisma
localizării, modului de formare, tipologiei limitelor, tipologiei funcţionale, structurii
taxonomice şi apartenenţei tipologice (1 punct).

61
MODULUL IV

DIMENSIUNEA SISTEMICĂ A ÎNVELIŞULUI GEOGRAFIC

a. Scopul modulului: Însuşirea naturii şi implicaţiilor TGS ca sistem de cunoaştere.

Transpunerea în „cheie” sistemică a noţiunilor şi legităţilor geografice consacrate.

b. Obiectivele modulului:
 dobândirea suporturilor cognitive privind TGS;
 cunoaşterea atributelor sistemice esenţiale: complexitate, integralitate, autoreglare,
funcţionalitate, adaptabilitate ş.a;
 definirea proceselor şi fenomenelor geografice care structurează învelişul geografic
în calitate de geosisteme;
 înţelegerea implicaţiilor TGS în planul cunoaşterii ştiinţifice;
 aplicaţiile specifice ale teoriei sistemice în geografie şi avantajele acestui mod de
abordare a realităţii geografice;

c. schema logică a modulului:

 Sistemul-formă universală de structurare şi evoluţie a materiei
 Teoria Generală a Sistemelor şi implicaţiile sale încunoaşterea ştiinţifică
 Sistemica geografică şi conceptul de geosistem
 Structura geosistemelor
 Relaţiile geosistemice
 Funcţionalitatea geosistemelor
 Evoluţia geosistemelor
Proprietăţile generale ale geosistemelor

d. Conţinutul informaţional detaliat

Conţinutul informaţional detaliat se găseşte în bibliografia indicată.

4.1. Sistemul-formă universală de structurare şi evoluţie a materiei

Faptul că orice lucru este alcătuit din mai multe părţi (elemente) şi că proprietăţile
sale de “întreg” sunt determinate de natura şi proprietăţile “părţilor”, reunite sau coordonate
în interiorul său, este o observaţie străveche.
Constatarea că “părţile” posedă propriile caracteristici în virtutea cărora, adeseori, se
detaşează ca “întreguri” de sine stătătoare, nu este, la rândul ei, nicidecum recentă.
Faptul că “întreg” şi “parte”, deopotrivă, se asociază, se grupează, în forme diverse
de structurare şi de ordonare spaţială, a condus la ideea de lume organizată.
Pentru explicarea ordinii universale, ştiinţa a pus accentul, succesiv şi alternativ,
când pe descrierea “întregurilor” (holismul, organicismul), când pe cercetarea “părţilor”
(reducţionismul structuralist), pe considerentul că “adevărul esenţial” se află fie într-o latură,
fie în cealaltă.
Dar, întotdeauna, ceva a “scăpat” acestor opţiuni şi, în primul rând, necesitatea de a
explica, verosimil, evoluţia, devenirea concomitentă, înnoitoare şi vizibil relaţionată a
părţilor şi întregurilor.

62
 Schimbarea opticii s-a produs, la jumătatea secolului XX, când, vechea noţiune de
sistem, supusă unei înnoiri radicale, a fost pusă la baza unui ansamblu teoretic cuprinzător,
menit să explice, pe baza relaţiilor de interacţiune dintre întreg şi parte, ordinea,
complexitatea structurării şi devenirii lumii. Acesta, s-a impus, în literatura ştiinţifică, sub
denumirea de Teoria generală a sistemelor.

Esenţa Teoriei Generale a Sistemelor (TGS, abreviat), constă în faptul că orice

fenomen structurat trebuie studiat, deopotrivă, ca “întreg” şi “parte” şi că, numai
cunoaşterea relaţiilor de interacţiune dintre cele două laturi, permit înţelegerea dimensionării
reale a categoriilor de fapte, a legăturilor dintre ele, a modului în care devin, unele prin
altele şi toate împreună.

La baza înţelegerii realiste a dualismului “parte-întreg”, stau conceptul de “sistem” şi

proprietăţile sale.

Sistemul este o formă universală de manifestare a materiei şi implicit, un ansamblu

teoretic (de concepte şi metode), menit să faciliteze, prin reflectare, cunoaşterea legităţilor
ce guvernează structurarea şi devenirea materiei.

Prin urmare, sistemul geografic reprezintă un “întreg”, de sine stătător, dar şi o

“parte” a sistemului cosmic şi solar; interacţionează cu alte tipuri de sisteme (fizico-chimice,
geologice, biologice, sociale, economice, politice etc.) şi este, concomitent, un ansamblu
complex, structurat din nenumărate (sub)sisteme supuse aceleiaşi dialectici “parte-întreg”.
De la o unitate de bază, oarecare (geotop), şi până la unitatea de integrare planetară
(învelişul geografic), totul se structurează, se organizează şi evoluează ca “sistem”. Prin
urmare, ele trebuie cercetate ca atare şi pot fi, în consecinţă, denumite, geosisteme.

4.2. Conceptul de sistem. TGS şi implicaţiile sale în cunoaşterea ştiinţifică

Teoria Generală a Sistemelor este un ansamblu conceptual şi metodologic, de largă

cuprindere, privind necesităţile şi posibilităţile cunoaşterii ştiinţifice recente. TGS a fost
fundamentată pe la începutul deceniul şase (al sec. XX) de către biologul american L. von
Bertalanffy. El a intuit, pornind de la cercetarea modului de organizare a lumii vegetale, că
între diverse lucruri (obiecte, procese şi fenomene), la prima vedere, substanţial diferite,
există interdependenţe şi asemănări esenţiale, concrete şi/sau formale, numite izomorfisme.
.Existenţa izomorfismelor duce la presupunerea că trebuie să existe o serie de
principii şi legi universale, de structurare şi funcţionare, valabile pentru toate nivelele de
organizare ale lumii. Prin urmare, cunoaşterea lor, ar permite înţelegrea realităţii pe baze
unitare.
Fundamentele TGS sunt conceptul de “sistem” şi proprietăţile sale definitorii.
Noţiunea de sistem este veche în ştiinţă; se utilizează încă din antichitate (sistem ceresc,
circulator, politic etc.) dar, în contextul noii teorii, a dobândit noi şi multiple semnificaţii.
Subliniem câteva, incluse în definiţii de referinţă ale sistemului:
-„complex de elemente aflate în interacţiune” (L. von Bertalanffy, 1950);
-„mulţimea obiectelor împreună cu relaţiile dintre obiecte şi dintre atributele lor”
(Hall şi Fagen, 1956);

63
 -“o oarecare cantitate de elemente identice sau diferite, unite prin conexiuni într-un
întreg” (Amosov, 1965);
-“orice secţiune a realităţii în care se identifică un ansamblu de obiecte, procese,
fenomene, concepte, fiinţe sau grupuri interconectate printr-o mulţime de relaţii reciproce,
precum şi cu mediul înconjurător şi care acţionează în comun în vederea realizării unor
obiective bine definite” (M., Botez, Mariana, Celac, 1980);
-„un obiect complex ale cărui părţi sau componente sunt relaţionate astfel încât să
se comporte în anumite privinţe ca o unitate şi nu ca un simplu ansamblu de elemente. Iar
un sistem concret este un sistem ale cărui componente sunt obiecte concrete sau lucruri”
(M. Bunge, 1984).
Definiţiile de mai sus (şi multe altele), au în comun faptul că subliniază următoarele
aspecte esenţiale:
-orice sistem constă într-o mulţime variabilă de componenţi;
-între componenţi şi între proprietăţile lor există relaţii (de interacţiune);
-componenţii relaţionează în cadrul unui întreg relativ stabil;
-sistemul există în diferite ipostaze, concrete şi abstracte, deopotrivă (fig. 4.1,).

Fig. 4.1.Elementele definitorii ale sistemului (Botez, Celac,1980)

Întregul Univers reprezintă un eşafodaj piramidal structurat din sisteme integrate

ierarhic pe baza principiului complicaţiei structurale, a dimensiunii spaţio-temporale şi a
gradului de entropie.
În cadrul acestei ierarhii universale (numită şi Holarhie) sistemele sunt grupate pe
nivele diferite de complexitate (între care şi nivelul geografic) guvernate atât de legi
universale, cât şi de legi specifice. Din acest mod de organizare rezultă o trăsătură esenţială
a oricărui sistem: caracterul dual, adică faptul că poate fi studiat, concomitent, atât ca
“întreg” în sine, cât şi ca “parte” a unui sistem supraordonat ierarhic.
Un alt aspect fundamental al teoriei este faptul că orice sistem, indiferent de tip sau
poziţie în holarhie, poate fi studiat pe baza aceloraşi proprietăţi universale (integralitate,
funcţionalitate, adaptabilitate, echilibru dinamic, istoricitate, ierarhizare etc) şi pe baza unei
metodologii unitare: analiza de sistem. Aceste premise au implicaţii de o importanţă
covârşitoare pentru cunoaşterea ştiinţifică. Se remarcă în acest sens următoarele:

64
  -permit abordarea globală, corelată, a laturilor multiple ale proceselor şi
fenomenelor: geneza, structura, relaţiile, funcţiile, dinamica, finalitatea etc.;
 -facilitează edificarea unui limbaj ştiinţific reciproc inteligibil între specialiştii de
formaţii diferite, menit să întindă “punţi” de comunicare între disciplinele cu
limbaje puternic “personalizate” (ca urmare a specializării) şi să permeabilizeze
astfel “graniţele” dintre ştiinţe;
 -înlesnesc compararea faptelor studiate şi ghidarea cercetării în raport cu scopuri
bine definite;
 -favorizează transferul facil al conceptelor şi teoriilor de “vârf” dintr-un domeniu
într-altul, asimilarea rapidă a acestora;
 -permit revizuirea critică a teoretizărilor preexistente, în direcţia “redescoperirii”
unor adevăruri “uitate” sau eronat înţelese, a “demolării” miturilor născute din
autoritarism ştiinţific etc.
În virtutea aspectelor de mai sus, TGS a avut un rol major în remodelarea cunoaşterii
ştiinţifice şi, în scurt timp, a devenit o veritabilă paradigmă ştiinţifică, fiind adoptată în
numeroase domenii: matematică, fizică, biologie, sociologie, economie, ştiinţele educaţiei
ş.a., inclusiv în geografie.
Impactul major al teoriei constă în faptul că prin abordarea corelată a faptelor
diverse, pe baza aceloraşi suporturi conceptuale şi metodologice, se tinde spre refacerea
unităţii ştiinţei, în prezent, puternic fragmentată de specializarea excesivă.
Soluţionarea complexelor probleme actuale şi a implicaţiilor acestora asupra
condiţiei umane, reclamă integrarea multidisciplinară şi transdisciplinară a cercetărilor de
domeniu. TGS este una dintre căile cele mai permisive şi promiţătoare în acest scop.

4.3. Sistemica geografică şi conceptul de geosistem

Spiritul sistemic este definitoriu pentru gândirea geografică. Numeroase
raţionamente sistemice implicite se regăsesc în lucrările geografiei clasice moderne, la
Humboldt, Ritter Vidal de la Blache, Richthoffen, Barrows, Mehedinţi ş.a., desigur în
absenţa unei teorii sistemice structurate.
Teoria generală a sistemelor a pătruns în geografie la începutul deceniului şase, pe
cale derivativă, îndeosebi dinspre filosofie, fizică şi biologie.
Promotorii, unanim recunoscuţi, la început mai ales în disciplinele geografiei fizice,
au fost A. Strahler, (1950), R. J. Chorley (1962), V. B. Soceava (1963), A. D. Howard
(1965), G. Bertrand (1968), R. J. Chorley şi Barbara Kennedy (1971), S. A. Schumm (1965,
1977), R.J. Hugget (1980) şi mulţi alţii. La scurt timp, după deschiderile lui Strahler şi
Chorley, se impun contribuţii semnificative şi în geografia umană şi regională ale unor
autori precum B. Berry (1964), P. Haggett (1965), D. Harvey (1967), A. G. Wilson (1970),
B. Floyd şi D. O’Brien (1976), R. Bennet (1981), R. Brunet (1968, 1990) ş.a.
În geografia românească noţiunile de sistemică au început să fie abordate, din anul
1970, de către V. Mihăilescu şi H. Grumăzescu, iar contribuţiile cele mai substanţiale şi
valoroase au fost aduse de către I. Donisă (1977), A. Roşu (1977, 1983, 1986, 1987), Irina
Ungureanu (1977, 1994, 2002), I. Ujvari (1979), I. Mac (1974, 1981, 1986, 1994, 1996,

65
2000), I. Ianoş (1987, 1992, 1994, 2000), I. Ichim (1989), Maria Rădoane şi N. Rădoane
(1988, 1989, 1994, 2000), V. Surdeanu (2000) N. Josan (2002) ş.a.

În ceea ce priveşte definirea geosistemului, formulările existente sunt apropiate de

definiţiile clasice existente în TGS.
Dintre definiţiile de referinţă, sunt frecvent citate următoarele:
-„ansamblu unic şi nedisociabil, într-o perpetuă evoluţie, un ansamblu dinamic
format din structuri spaţiale mobile în timp” (G. Bertrand, 1968):
-„un sistem este o mulţime structurată de obiecte şi/sau atributele lor. Aceste obiecte
şi atribute constă în componente sau variabile care etalează interelaţii unele cu altele, şi
operează împreună ca un întreg în acord cu structura” (R. J. Chorley şi Barbara Kennedy,
1971);
-„un sistem deschis, un întreg alcătuit din elemente corelate ale naturii, supus
legilor naturii, acţionând în învelişul geografic. El suferă din partea societăţii omeneşti
influenţele cele mai diverse, care transformă considerabil elementele sale şi întregul sistem.
Aceste influenţe afectează structura proceselor naturale şi astfel conferă sistemelor o
calitate nouă” (V. B. Soceava, 1975);
-“denumim geosistem orice unitate teritorială pe care relaţiile dintre elementele
geografice ce o compun, înscrise într-o structură funcţională proprie, o individualizează
ierarhic în timp şi spaţiu geografic, printr-o fizionomie peisagistică specifică şi un anumit
grad de potenţialitate energetică şi de productivitate biologică” (A. Roşu. 1987).

Remarcăm, la fel ca şi în definiţiile generale, includerea aceloraşi elemente de

referinţă: componenţi (şi atributele lor), relaţii (interacţiuni), ideea de “întreg”, nedisociabil.
Noţiunea de geosistem a fost promovată, mai ales în perioada de afirmare, într-o
manieră inconsecventă, generatoare de confuzii şi ambiguităţi.
Astfel, conceptul a fost utilizat cu sensuri restrictive precum: înveliş fizico-geografic,
complex teritorial natural subunitate taxonomică de peisaj ş.a. La ora actuală, aceste
semnificaţii particulare sunt depăşite întrucât, termenul de geosistem, nu se referă la cazuri
particulare din realitatea geografică, ci semnifică „un fel de a fi” al tuturor structurilor
geografice ce fuzionează, prin mijlocirea relaţiilor, într-un „întreg”. Prin urmare,
geosistemul este latura calitativ-funcţională a oricărui fapt geografic structurat, indiferent de
alcătuirea sa specifică sau de extensiunea spaţio-temporală.
În calitatea amintită, conceptul poate desemna o imensă diversitate de ipostaze ale
realităţii geografice: de la geosisteme “parţiale” (“centrate” pe studiul unui geocomponent,
reprezentativ, determinant pentru starea sistemului, sau a aspectelor relaţionale, energetice,
informaţionale etc.) precum hidrosisteme, climatosisteme, geomorfosisteme, biosisteme,
pedosisteme, sisteme geodemografice, sisteme industriale, de transport, sistemele de “flux şi
bilanţ energetic” etc., la geosisteme integrate, cum sunt sistemele teritoriale de diferite
ranguri: de la, geotopuri, peisaje, regiuni, domenii, unităţi de planificare şi amenajare,
sisteme rurale, sisteme urbane, sisteme socio-economice (industriale, servicii, transporturi),
sisteme environmentale, geopolitice etc. până la unitatea maximă de referinţă, învelişul
geografic, toate deţin calitatea de “geosisteme”.
Desigur că substituirea denumirii “standard” cu cea de “geosistem” nu înseamnă că
unităţile desemnate şi-ar fi schimbat conţinutul ori semnificaţia, ci doar sublinierea faptului
că studiul vizează, preponderent, înţelegerea legăturilor dintre componenţi şi a aspectelor de
dinamică şi sinergie sistemică rezultate prin interacţiunile lor în cadrul sistemului.

66
 Cunoaşterea (geo)sistemului presupune abordarea sa prin prisma a trei laturi
esenţiale aflate într-o strânsă interdependenţă: structură, relaţii şi funcţionalitate.
Adeseori, sistemul (chiar şi în definiţiile clasice) este interpretat doar ca produs al
interacţiunilor dintre structură şi relaţii. Este adevărat că structura şi relaţiile stau la baza
oricărui sistem, dar limitarea sa, doar la aceste laturi, face dificilă înţelegerea caracterului
emergent al majorităţii sistemelor geografice.
Un sistem în care se petrec doar interacţiuni, între componenţii ce edifică structura,
este un sistem aflat într-o transformare fără finalitate (transformările sunt repetabile, identice
cu ele însele şi limitate în timp). Trebuie avut în vedere că din interacţiunea structură-relaţii
rezultă stări care, însumate spaţio-temporal, edifică funcţii diverse (autoreglare, creştere,
selecţie etc.). Manifestarea funcţionalităţii echivalează (şi ea) cu apariţia de noi componenţi
(implicit proprietăţi) ce vor fi integraţi, în configuraţia structurală a sistemului, concomitent
cu instalarea de noi relaţii survenite pe fondul complicării structurii. Efectul asimilării lor în
sistem va fi amplificarea circuitelor şi proceselor funcţionale.
Prin urmare, între structura şi relaţiile sistemului, pe de o parte, şi funţionalitatea sa,
pe de altă parte, se instituie un mecanism de tip proces-răspuns (prin conexiuni directe şi
inverse), generator de sinergie. Înteracţiunile structură-relaţii generează procese funcţionale,
iar acestea, odată instalate transformă, multiplică şi amplifică suporturile structural-
relaţionale. Astfel, cele trei laturi, structură–relaţii–funcţii, se reunesc într-un ansamblu
complex de interacţiuni, generator de sinergii, care redefinesc permanent caracteristicile
sistemului.

4.4. Structura geosistemelor

Sensul tradiţional al termenului “structură” (de lat. struere-a construi) este sumativ
(cantitativ) şi presupune că structura incorporează tot ceea ce se află in interiorul unui spaţiu
delimitat (obiect, proces, fenomen).
Sensul sistemic este, prin excelenţă, (in)formativ (calitativ) şi presupune că structura
include doar pe acei componenţi ce posedă semnificaţii esenţiale, pentru existenţa
sistemului, şi care sunt reuniţi prin intermediul relaţiilor de ordine structurală.
În plus, accepţia sistemică ia în considerare şi implicaţiile complexităţii: în orice
sistem, potrivit nivelului propriu de complexitate, numărul componenţilor este atât de mare
încât, neputând fi cunoscuţi în totalitate, se impune un proces de selecţie asupra lor.
Geosistemele, în calitatea lor de sisteme macroscopice deschise, includ un număr
imens de componenţi cu proprietăţi şi stări variate şi variabile în spaţiu şi timp. Analiza
structurii presupune, în primul rând, diferenţierea tipologică a componenţilor. Se poate opera
sistematizarea în categorii, precum:
-componenţi fizici (materiali) abiotici naturali (suport geologic, forme de relief, apă,
aer etc.) şi artificiali (clădiri, elemente de infrastructură, stocuri de masă sau energie, bunuri,
valori etc.), biotici (plante, animale, sisteme biotice) antropici (structuri geodemografice,
comunităţi umane), implicit numeroasele tipuri de mişcări asociate; prin analogie cu
terminologia cibernetică ei ar putea fi consideraţi componenta “hardware” a sistemului
geografic (cu funcţii de susţinere, înmagazinare, transfer, conversie, diversificare etc.);
-componenţi non-materiali (formali, subiectivi) constituiţi din “informaţie” divers
agregată, cu funcţie de “programare structurală”, ce instituie noi relaţii de ordine între
componenţii fizici: de exemplu, legităţi fizico-chimice, reglementări administrative,
comerciale, politice etc, legislaţie, regulamente de ordine interioară, coduri şi norme de

67
conduită morală ş.a.; toate acestea, pe linia analogiei anterioare, pot fi conseraţi echivalenţii
componentei “software” dintr-un sistem informatic.
Evident, într-un geosistem superior integrat (antropizat) acţionează numeroşi alţi
factori subiectivi: creativitate, imaginaţie, atitudini, dorinţe, aspiraţii, tradiţii, mentalităţi,
sentimente şi alte valenţe ce ţin de gândirea şi afectivitatea umană; aceste valori “discrete”,
ce au implicaţii însemnate şi în funcţionarea geosistemului, ar putea fi numite, prin
„forţarea” aceleiaşi analogii cibernetice, componente de tip “heartware” (de la engl. heart-
inimă, cu sens de sensibilitate).
Analiza structurii implică studiul componenţilor şi în funcţie de rolul şi importanţa
deţinute în sistem În acest sens, se impune precizarea condiţiilor de limită (intrări, ieşiri,
caracteristicile “demarcaţiei”), a canalelor principale de interacţiune între geocomponenţi
(căi, fluxuri, relaţii), a “rezervoarelor” (cu funcţie de stocare şi redistribuirea materiei în
concordanţă cu cerinţele sistemului), a “operatorilor” (factorii activi ce pot interveni în
sistem, conştient sau instinctual, motivaţi de anumite necesităţi sau obiective–de exemplu,
schimbările de fază (stare), consumul, producţia, preferinţa, decizia, controlul etc.) ş.a, fig
13.
Limitele care precizează sistemul pot fi extrem de diverse (nete, tranşante, alteori,
vagi, de tranziţie). În privinţa limitelor, trebuie subliniat faptul că, în accepţia sistemică, nu
precizarea spaţială riguroasă a limitelor este esenţială ci, mai ales, determinarea relaţiilor
structurale pe care le posedă acestea; cele mai importante sunt intrările şi ieşirile.
-intrările sunt relaţiile structurale cu surse externe şi efecte în interiorul sistemului;
-ieşirile sunt relaţiile structurale cu sursele în sistem, ale căror efecte se propagă în
exteriorul său.
Geosistemele posedă numeroase intrări şi ieşiri; aportul fiecăreia în parte, relaţiile
dintre ele–corelate cu funcţiile rezervoarelor şi ale operatorilor–au un rol determinant asupra
stării sistemului.
Un alt aspect, esenţial în analiza structurii sistemice, este luarea în considerare a
faptului că, inevitabil, proprietăţile componenţilor se schimbă în spaţiu şi timp. Evident,
acest fapt se răsfrânge şi asupra relaţiilor cauzale, a raporturilor de ordine structurală şi
funcţională. De aceea, în limbaj sistemic, oricare component sau proprietate aferentă poartă
denumirea de variabilă de stare.
Variabilele se pot diferenţia după diferite criterii:
-după origine: variabile externe (extrinseci) şi variabile interne (intrinseci);
-după funcţia cauzală: variabile independente (care îşi asumă singure propria
mărime şi deţin rol de “cauză”), respectiv variabile dependente (a căror valoare este
determinată de primele şi au statut de efecte al acestora);
Exemplificând cele expuse mai sus, în contextul unui sistem fluvial, pe timp lung,
tectonica, relieful preexistent, climatul ş.a. sunt variabile independente (în raport cu alte
variabile ale sistemul); în schimb, panta profilului longitudinal, debitul râului şi viteza de
curgere a apei sunt dependente de primele, iar geometria hidraulică a albiei este
nedeterminată.

68
Tabel nr.3.
Variabile ce
Statutul variabilelor în
caracterizează
perioade de timp determinate
râurile
Geologic Modern Prezent
Unităţi temporale
(ciclic) (graded) (staţionar)
1.Timpul Independent Nerelevant Nerelevant
2.Geologie
(litologie şi Independent Independent Nerelevant
tectonică)
3.Climatul Independent Independent Independent
4.Vegetaţia (tip şi
Dependent Independent Independent
densitate)
5.Relief Dependent Independent Independent
6.Paleohidrologia
(variaţia în timp Dependent Independent Independent
lung a debitelor
lichide şi solide)
7.Dimensiunea
văii
Dependent Independent Independent
(lăţime,
adâncime, pantă)
8.Debitul mediu
Nedeterminat Independent Independent
de apă şi aluviuni
9.Morfologia
albiei
Nedeterminat Dependent Independent
(lăţime adâncime,
pantă şi tip)
10.Debit măsurat
Nedeterminat Nedeterminat Dependent
de apă
11.Caracteristicile
scurgerii
Nedeterminat Nedeterminat Dependent
(adâncime, viteză,
turbulenţă)

Statutul variabilelor în perioade determinate de timp (Schumm S.A., Lichty, R.W., 1965)

69
 Trebuie subliniat că statutul variabilelor nu este absolut: în funcţie de scara de timp
şi spaţiu la care sunt analizate, statutul lor se modifică, de la independent, la dependent,
respectiv nerelevant şi invers (implicit rolul lor în relaţiile de cauzalitate); de exemplu, pe
timp scurt, debitul şi viteza sunt variabile independente iar geometria hidraulică a albiei
capătă, în raport cu ele, statut de variabilă dependentă (S. A. Schumm, R. W. Lichty, 1965).

Deşi gama structurilor geografice este extrem de diversă, pot fi diferenţiate o serie de
tipuri definitorii. În acest sens, Mac I., (2000) distinge următoarele categorii :

-structuri genetice, rezultate în urma unui proces genetic complex şi unitar (cratere,
conuri vulanice, văile fluviale, glaciare, deltele etc.);

-structuri asociative, formate prin îmbinarea unor elemente distincte (lacuri, mări,
aşezări omeneşti, biocenoze);
-structuri de stocaj, cu rol de depozitare şi regularizare a intrărilor de masă şi energie
(oceanele, depozitele de combustibili fosili, gheţarii ş.a.);
-structuri dinamice, ce definesc manifestarea preponderent energetică a fenomenelor
(râuri, curenţi oceanici, eolieni, maree etc.);
-structuri spaţiale, caracterizate prin extensiune spaţială considerabilă ce se reflectă
în manifestări funcţionale şi efecte derivate (oceanele, gheţarii).

4.5. Relaţiile geosistemice

Relaţiile constă în legăturile existente între obiecte, procese şi fenomene–abiotice,

biotice sau antropice–concrete ori abstracte.
Relaţiile exprimă potenţialul de interacţiune dintre componenţi precum şi condiţiile
integrării ierarhice a sistemului (ca parte şi întreg). Interacţiunile dintre relaţii şi componenţi
(structură) determină funcţionalitatea şi dinamica sistemului.
Geosistemele reprezintă veritabile “universuri” relaţionale datorită legăturilor
multiple şi diverse existente între geocomponenţi. Relaţiile se pot diferenţia după criterii
precum: sursa relaţională (relaţii interne, relaţii cu exteriorul); forma de interacţiune
(acţiuni, reacţiuni, interacţiuni, corelaţii, determinări, conexiuni); durata (permanente,
temporare, intermitente); tipul de manifestare (statice, dinamice); motivaţii (necesare,
opţionale, întâmplătoare); efecte (structurale, de coordonare, autoreglare, integrare); modul
de transmitere (în serie, în paralel, mixte, retroagente binare şi complexe; Harvey, 1969,
vezi fig. 4.2.).

70
 Fig. 4.2. Tipuri de relaţii în sistem (după Harvey, 1969)

Relaţiile se pot clasifica şi după natura componenţilor pe care îi conectează (I. Mac,
2000):
-relaţii intracomponentale-stabilite între componenţii aceluiaşi set componental; se
diferenţiază în: relaţii între componenţii abiotici (scoarţă-relief, relief-apă, apă-scoarţă, apă-
apă, aer-apă, scoarţă-scoarţă etc., de ex. meteorizaţia, neotectonica, abraziunea, exaraţia
etc.); relaţii între componenţii biotici (sol-vegetaţie, sol-faună, sol-sol, vegetaţie-faună,
vegetaţie-vegetaţie etc., de ex. bioacumularea, simbioza, parazitismul, fitofagia,
prădătorismul etc.); relaţii între componenţii antropici (relaţii interpersonale, sociale,
economice etc.);
-relaţii intercomponentale, stabilite între componenţi aparţinând unor seturi
componentale diferite: relaţii între componentele abiotice şi cele biotice (heliofilia,
hidrofilia, xerofitismul, alterarea chimică a rocilor ş.a); relaţii între componentele biotice şi
antropice (exploatare, cultivare, valorificare, selecţie, protecţie, conservare etc); relaţii între
componentele abiotice şi cele antropice (adaptare, valorificare, amenajare etc.);
-relaţiile geosistemului cu sistemele supraordonate (prin relaţii directe sau prin
conexiuni).
O categorie aparte de relaţii, esenţiale pentru menţinerea stabilităţii sistemelor sub
aspect structural şi funcţional, sunt relaţiile de autoreglare.
Relaţiile de autoreglare se diferenţiază în:
-conexiuni directe-relaţii care se transmit dinspre intrări spre ieşiri; influenţează
starea internă a sistemului şi mărimea ieşirilor (fig.4.3)

71
 conexiune directă

x y
u
conexiune inversă

Conexiuni în sistem:
X = intrări ; Y = ieşiri ; U = stare

Fiog. 4.3.Conexiuni în sistem (x–intrări; y–ieşiri; u–stare)

-conexiuni inverse (feed-back sau retroacţiuni), relaţii care se transmit dinspre ieşiri
spre intrări; ele modifică mărimea intrărilor prin modularea ieşirilor, astfel încât, între intrări
şi ieşiri, să se păstreze un echilibru susceptibil să ajusteze starea sistemului în vederea
menţinerii sale la un nivel cât mai apropiat de o stare medie de referinţă–de echilibru
relativ–(asimilabilă cu “obiectivele sistemului”).
După efectele generate, relaţiile de feed-back sunt de două tipuri:
-feed-back negativ, dacă modificarea, operată asupra mărimii intrărilor, este benefică
pentru menţinerea stabilităţii sistemului; în sistemele antropizate o formă valoroasă de feed-
back negativ este relaţia de feed-back prospectiv (feed-before) ;
-feed-back pozitiv, dacă mărimea ieşirilor este de natură să amplifice sau să
diminueze mărimea intrărilor, în sens contrar necesităţilor de echilibru intern ale sistemului,
fapt ce conduce la schimbări ireversibile.
După modul de propagare al mărimilor de transformare, raportat la numărul
“verigilor” interconectate, se diferenţiază relaţiile de feed-back direct, respectiv cele de feed-
back înlănţuit (fig 4.4. ; aceste tipuri de relaţii, esenţiale în procesele de autoreglare
funcţională, vor fi detaliate în subc. 4.6.).

72
 Fig. 4.4. Schema feed-back-ului direct şi înlanţuit
Relaţiile de autoreglare asigură stabilizarea structurală şi funcţională a sistemului,
gestionează fluctuaţiile de mărime ale intrărilor şi ieşirilor, operează noi direcţii evolutive,
determinând atât condiţiile funcţionării şi integrării sistemului , cât şi pe cele ale
destructurării sau restructurării radicale.

4.6. Funcţionalitatea geosistemelor

Funcţionalitatea geosistemului, decurge din ntegrarea spaţio-temporală a stărilor
rezultate în urma interacţiunilor dintre structura şi relaţiile sale.
Funcţionalitatea geosistemului are drept premise fundamentale existenţa
eterogenităţilor structurale, a iregularităţilor sau contrastelor (diferenţe de potenţial
energetic), disparitatea sau afinitatea relaţiilor dintre geocomponenţii ce alcătuiesc structura.
Stările contradictorii, conduc, în mod necesar, la instalarea fenomenelor de transfer
energetic în vederea nivelării (compensării) contrastelor (în conformitate cu principiile
termodinamicii de echilibru). Fenomenele de transfer se realizează prin fluxuri de materie
(curenţi hidrici, atmosferici, fluxuri de sedimente, materii prime, forţă de muncă, produse
finite destinate pieţei, informaţii şi simboluri mediatice etc.), interne şi interconectate
(circuitul apei, tectonica plăcilor litosferice, fenomenele de globalizare s.a.) materializate
prin diverse forme de dinamică specifică (valuri, maree, scurgere, denudaţie, migraţii,
schimburi comerciale, schimbări economice şi geopolitice etc.) ce modifică necontenit
(datorită conversiilor energetice) parametrii informaţionali cu privire la starea sistemului.
Astfel, se generează noi contraste şi potenţializări ce prefigurează evoluţiile viitoare.
Relativa stabilizare spaţio-temporală a circuitelor materiale de
transfer/conversie/schimb antrenează efecte, specifice şi de durată, cu statut de funcţie
reglatoare în geosistem (de ex. funcţia hidrică, funcţia climatică, funcţia edafică, funcţia
economică, funcţia administrativă etc.)
Integrarea unui set de funcţii specifice şi complementare, în spaţiul referenţial al
unui sistem, determină apariţia funcţionalităţii ca proprietate intrinsecă esenţială. Aceasta
implică păstrarea unui echilibru relativ, în gestionarea fluxurilor energetice, necesar
menţinerii viabilităţii suporturilor structurale şi relaţionale ale geosistemului o perioadă cât
mai îndelungată. Evident, în cadrul acestui proces, un rol esenţial revine relaţiilor de
autoreglare.
Funcţionalitatea este o caracteristică definitorie a geosistemului şi prin prisma
faptului că numeroase alte proprietăţi decurg din manifestarea ei: unitatea, identitatea,
integralitatea, complexitatea ş.a.

4.7. Proprietăţile generale ale geosistemelor

Literatura sistemică precizează un număr considerabil de proprietăţi generale ale

sistemelor care, în marea lor majoritate, sunt definitorii şi în studiul geosistemelor.
Printre cele mai semnificative se disting următoarele:
-caracterul deschis–geosistemele sunt în cvasitotalitate sisteme deschise care, prin
intermediul relaţiilor structurale (intrări şi ieşiri), realizează schimburi de substanţă, energie
şi informaţie cu exteriorul (sistemele limitrofe). Aceste schimburi, materializate în diverse

73
circuite funcţionale, stau la baza agregării structurale, amplificării relaţionale şi a tuturor
transformărilor evolutive ce decurg din acestea;
-unitatea–elementele ce interacţionează în cadrul unei structuri sistemice se află într-
o strânsă interdependenţă. Orice modificare, în ritmul sau intensitatea, unuia, se transmite
celorlalţi şi chiar întregului sistem;
-integralitatea (emergenţa), semnifică faptul că (geo)sistemul este un sistem integrat
şi integrator, un „întreg” care reprezintă întotdeauna mai mult decât suma părţilor sale
componente. Explicaţia stă în procesul emergent de apariţie a noi componenţi şi proprietăţi
ca urmare a efectelor sinergetice.
-identitatea–semnifică faptul că fiecare sistem are propria sa „personalitate”, este
irepetabil şi nu poate fi confundat cu alt sistem;
-complexitatea–geosistemele sunt sisteme complexe, structura lor incluzând, în
general, un număr mare de variabile ce întreţin relaţii extrem de diverse; acest fapt amplifică
mult dificultăţile de analiză;
-incertitudinea–este o proprietate a sistemelor mari, derivată din complexitate.
Aceasta face ca starea unui sistem şi relaţiile sale, cu celelalte subsisteme ale sistemului
complex, să poată fi determinate, simultan şi obiectiv, doar între anumite limite* (Fl.
Stănciulescu, 1989).
-autoreglarea–este prezentată, frecvent, ca o proprietate distinctă a geosistemului
deşi, în mod evident, autoreglarea este cea care dă sens şi durată funcţionalităţii.
Disocierea lor este arbitrară întrucât, în absenţa autoreglării, circuitele de materie s-ar
reduce la simple fenomene de acumulare cantitativă sortite extincţiei rapide.
Autoreglarea reprezintă capacitatea sistemului de a-şi ajusta starea internă în raport
cu fluctuaţiile survenite la condiţiile de limită ce exercită presiuni asupra intrărilor sale.
Ajustarea stării se realizează, fie prin procese adaptative induse de conexiunile directe, fie
prin procese generate prin intermediul buclelor de conexiune inversă sau feed-back care,
prin ajustarea mărimii ieşirilor, determină reducerea sau amplificarea mărimii intrărilor, în
concordanţă cu posibilităţile de gestionare internă a energiei.
Geo(sistemele) susceptibile să sintetizeze un răspuns adaptativ între ieşiri şi intrări
poartă denumirea de sisteme cibernetice.
Dacă reacţia de feed-back surmontează sau compensează presiunile de intrare aceasta
este catalogată drept negativă (de ex. în sistemul fluvial, infiltraţia apei, provenite din
precipitaţii, în fisurile scoarţei de alterare şi în capilarele solului, este un feed-back negativ
întrucât întârzie declanşarea eroziunii areolare şi torenţiale, diminuează scurgerea de versant
şi previne producerea viiturii în canalul de drenaj etc.). Saturarea porilor, capilarelor şi
fisurilor, adică depăşirea pragului infiltraţiei, acţionează ca feed-back pozitiv, întrucât,

*
Pentru diminuarea gradului de incertitudine ce survine, inerent, în cunoaşterea sistemului, în ultimii ani, s-
a conturat Ştiinţa complexităţii al cărei obiect este elaborarea conceptelor şi metodelor adecvate pentru cercetarea
sistemelor cu grad ridicat de integrare structurală şi imprevizibilitate funcţională. În cadrul noii ştiinţe sunt promovate
concepte şi metode de “vârf” despre geneza şi evoluţia sistemelor precum cele dezvoltate prin teoriile topologice, ale
ierarhizării, jocurilor, deciziei, haosului şi dinamicii nonlineare, calculul probabilităţilor etc.;

74
intrările, prin precipitaţii şi scurgere, nu mai pot fi gestionate prin drenaj şi se produc atunci
viituri, alunecări de teren etc.
Rezultă că şi geosistemele abiotice pot avea comportament cibernetic (versanţii,
sistemele fluviale, sistemele climatice etc.).
Mult mai elocventă este această proprietate în cadrul geosistemelor cu grad înalt de
integrare, ce includ componenţi având capacitate de percepere, decizie, intervenţie şi
control. Este cazul sistemelor teritoriale (aşezărilor umane, unităţilor teritoriale regionale
ş.a.). În cadrul acestora pot acţiona şi conexiuni inverse anticipative de tip feed-before,
izvorâte din experienţă şi cunoaştere, de mare valoare în adoptarea unor măsuri optime
înainte de producerea unui feed-back pozitiv (de ex. regularizarea râurilor, stabilizarea
versanţilor, prevenirea poluării, planificarea teritorială etc.);
-sensibilitatea–este proprietatea sistemului de a înregistra variaţii ale mărimii
ieşirilor ca efect al unor mici fluctuaţii în mărimea intrărilor;
-stabilitatea–este proprietatea, specifică sistemelor cu autoreglare, de a reveni la
starea de echilibru dinamic existentă anterior perturbaţiilor survenite în regimul funcţionării
sistemului;
-adaptabilitatea–este expresia dobândirii unui nou tip de echilibru dinamic, ca
urmare a gestionării (asimilării) de către sistem a fluctuaţiilor periculoase care îl traversează;
-caracterul istoric–derivă din faptul că orice (geo)sistem este determinat, prin durată
şi mod de evoluţie, inclusiv de către factorul timp. Drept urmare, analiza de sistem
presupune evaluarea stărilor definitorii, atât din punct de vedere sincronic (determinarea
diferenţierilor structurale şi funcţionale dintr-un sistem complex în aceeaşi secvenţă
temporală), cât şi diacronic (prin raportare la secvenţe temporale succesive).
Analiza diacronică, bazată pe utilizarea unităţilor temporale holarhice, are implicaţii
majore în determinarea statutului variabilelor în sistem, dată fiind schimbarea raporturilor de
cauzalitate dintre componenţii unei structuri în funcţie de intervalul de timp la care se
raportează dinamica sistemului (vezi subc.4.8. şi fig. 4.5.).
-dualitatea–presupune că orice sistem evoluează între doi “poli” (echilibru–haos,
stabilitate–instabilitate, ordine–dezordine, bogăţie–sărăcie, democraţie–totalitarism etc.) ce
pot fi interpretaţi ca “atractori” ai stării sale. Cunoaşterea legităţilor ce fundamentează aceste
extreme se poate dovedi foarte utilă în predicţia tendinţelor evolutive;
-ierarhizarea–semnifică faptul că orice (geo)sistem este alcătuit din subsisteme şi, la
rândul său, se integrează în sisteme supraordonate. Prin urmare, geosistemul este integrat
într-o vastă ierarhie, în cadrul căreia, „fiinţează” atât în calitate de „întreg” (sistem), cât şi în
calitate de parte a respectivei ierarhii (subsistem). A. Koestler (1967) a numit sistemul
definit prin acest comportament dual-holon, iar eşafodajul piramidal al Universului
observabil, constituit prin ierarhizarea holonilor-holarhie. Exceptând Universul, toate
sistemele au acest comportament binar.
-relativitatea–subliniază faptul că viziunea sistemică asupra realităţii conţine,
inevitabil, aspecte subiective, rezultate din modul în care cercetătorul percepe şi
interpretează faptele concrete studiate. În acest caz, analiza sistemică nu poate oferi
răspunsuri integrale întrucât, “tiparele” cunoaşterii, sunt sensibil diferite de termenii reali
prin care evoluează realitatea obiectivă.

75
4.8.Evoluţia geosistemelor

4.8.1. Evoluţia şi referenţialul temporal

În viziunea evoluţionistă clasică, schimbarea se realizează strict dependent de timp, cu o
rată constantă a proceselor de transformare (prin adaptare, competiţie, selecţie, transmiterea
ereditară a unor caracteristici etc.), în strânsă legătură cu modificările progresive ale
mediului extern. Evoluţia decurge în conformitate cu principiile termodinamicii (clasice) de
echilibru: o serie determinată de fenomene de transfer şi conversie ce corespunde
transformărilor stadiale ale energiei (potenţiale, respectiv cinetice) în entropie (energie
neconvertibilă), în direcţia atingerii profilului termodinamic de echilibru; acesta, odată
realizat (nivelare termodinamică), semnifică încetarea evoluţiei (fig. 4.6.G).
Acest model evolutiv, obţinut prin “hibridizarea” conceptelor fizicii clasice,
filosofiei mecaniciste şi biologiei (lamarckiste şi darwiniste), a fost extrem de popular şi în
geografie. De exemplu, peneplena, profilul longitudinal şi transversal al râului, profilul de
echilibru al versantului, extincţia paleopeisajelor, declinul şi succesiunea istorică a
sistemelor social politice etc., toate, erau explicate conform “scenariului” organicist,
invariabil, inevitabil şi implacabil: tinereţe-maturitate-moarte (declin).
Fiind abordată holistic, evoluţia devine, odată cu trecerea timpului, tot mai
descărcată de semnificaţii astfel încât, adusă la zi, ea se dovedeşte perimată; ea spune, totul
sau aproape totul, despre originea, traiectoria şi finalitatea unor fenomene, dar nu spune
nimic despre adevărata lor identitate.
În plus, acest tip de evoluţie nu explică tendinţele de reînnoire a unor fenomene, prin
amplificare energetică (aspect ce contravine celui de-al II-lea al termodinamicii), ignoră
schimbările abrupte ce survin pe traiectoria lor şi, evident, nu conţine informaţii despre
natura proceselor ce operează în intervale de timp compatibile cu experienţa umană. Marele
handicap al perspectivei istorice este inabilitatea de a obţine şi valorifica informaţia în scop
predictiv.
Concepţia sistemică propune o nouă optică asupra schimbării, fundamentată pe
accepţia relativistă asupra referenţialului spaţiu-timp şi pe noile descoperiri ale
termodinamicii neliniare.

În ceea ce priveşte primul aspect, remarcăm emanciparea metodologiei geografice de

sub tutela absolută a scării timpului geologic şi adoptarea categoriilor relative de spaţiu şi
timp.
Timpul geologic (geocronologic) este timpul cercetătorului care, în majoritatea
czurilor, studiază realitatea geografică din “afara” ei; este un timp exclusiv “lung”, cu durată
invariabilă şi diviziuni invariabile (ere, perioade, etc.), care nu se pretează la surprinderea
salturilor evolutive şi, cu atât mai puţin, a nuanţările înregistrate în dinamica de “detaliu” a
proceselor şi fenomenelor geografice, potrivit intervalelor specifice de manifestare ale
acestora.
Conceptul de spaţiu-timp relativ nu ignoră perspectiva pe timp lung asupra evoluţiei
(abordarea istorică) dar permite cercetătorului să “moduleze” intervalul studiat astfel încât
să surprindă şi dimensiunea funcţională a “clişeelor” de spaţiu-timp pe care le include,
secvenţe ce conţine numeroase indicii privind carcateristicile proceselor şi tendinţelor
relevante, inclusiv a celor care pot fi raportate la experienţa umană.

76
 Caracterul “relativ” al atributelor spaţio-temporale ce definesc faptele geografice a
fost intuit încă de la începutul secolului trecut şi de către S. Mehedinţi, atunci când teoria
einsteiniană de-abia mijise în “lumea fizicii” (desigur, că accepţiile idealiste despre
relativitatea spaţiului şi a timpului sunt mult mai vechi–Leibnitz, Kant ş.a.). În acest sens, el
sublinia:…“Trebuie să ne deprindem aşadar, cu marea relativitate a timpului concret, chiar
şi pentru fenomenele unui ţinut foarte îgust şi pe cât posibil săcăutăm a îmbrăţişa toată
gama timpului pentru fiecare fenomen. În fiecare regiune şi pentru fiecare categorie de
fenomene ritmul timpului este diferit.” (“Terra. Introducere în Geografie ca ştiinţă”, 1930).
Deoarece, în ipostaza sa “relativistă” timpul geografic posedă structură holarhică,
cercetătorul poate separa, în funcţie de scopul investigaţiei, un anumit holon temporal care
permite o rezoluţie superioară necesară descrierii unui stadiu reprezentativ din existenţa
sistemului.
În forma sa actuală, frecvent utilizată, analiza temporo-spaţială secvenţială, a fost
fundamentată în cercetarea geografică prin intermediul modelului holarhiei spaţio-temporale
a sistemului fluvial, elaborat de S. A. Schumm şi R. W. Lichty (1965), model extrapolat şi
aplicat ulterior şi în alte discipline geografice.

Fig. 4.5. Holarhia timpului geografic. (după M.J. Haigh, 1987 cu modificări)
Conform modelului respectiv, în funcţie de durata specifică de manifestare a
relaţiilor dintre fenomenele geografice, acestea trebuie raportate la, cel puţin, patru intervale
temporale (holonice) de referinţă:
-timpul ciclic, cu durate de ordinul milioanelor de ani, specific prefacerilor geologice
de amploare–orogenezele; peneplenizarea etc.;
-timpul gradat (“graded” sau modern), cu durate de ordinul sutelor de ani, până la
mii de ani, specific transformărilor de mezoscală-formarea văilor; solificarea; edificarea
sistemelor socio-economice etc.;
-timpul staţionar (contemporan), relativ scurt (minute, ore, până la căteva zeci de
ani–când între componenţii sistemului se păstrează un echilibru de ansamblu, fără schimbări
semnificative, în ceea ce priveşte ponderea, ritmul sau intensitatea manifestărilor-regimul
scurgerii râului, pentru perioade determinate de timp; raportul acumulare–ablaţie glaciară,
relativa “conservare” a unor stări reprezentative în teritoriu: demografice, urbane,
economice, politice ş.a.;-

77
 -timpul metastabil, (instantaneu), constând în perioade (foarte) scurte de timp relativ,
raportate la durata totală de manifestare a sistemul, în care au loc transformări radicale,
catastrofale, datorate fluctuaţiilor neliniare ale mărimii intrărilor în sistem–seisme, erupţii
vulcanice, viituri, alunecări de teren, convulsii sociale, crize economice, conflicte politico-
militare etc.
Concomitent, cu dimensionarea temporal-evolutivă a fenomenului studiat, trebuie
realizată şi “adecvarea” scalară la spaţiu: un fenomen cu manifestare ciclică nu poate fi
descifrat la scară mare, după cum nici un fenomen metastabil ca durată nu poate fi delimitat
corespunzător, la scară mică, într-un context spaţial foarte vast. Prin urmare, analiza faptelor
trebuie efectuată la macroscară, mezoscară şi microscară, în strânsă relaţie cu durata
manifestării în timp a fenomenelor.
“Descoperirea” caracterului operaţional al spaţiu-timpului relativ a deschis calea
abordării funcţionale, unde, accentul se pune pe timpul contemporan, iar sub aspect spaţial,
pe nivelul microscalar. Acestea sunt circumstanţele definitorii în care se desfăşoară
existenţa reală a sistemelor (implicit din perspectiva condiţiei umane) şi de aceea, aici
trebuie căutate explicaţiile tuturor comportamentelor ce se manifestă la mezoscară şi
macroscară, respectându-se astfel şi principiul holografic “întregul se reflectă în parte”.
Nivelul de microscară permite efectuarea unor analize minuţioase, care să aducă în
prim-plan elementele de bază ale configuraţiei structurale, relaţiile de ordine etalate de
aceasta, procesele de (auto)organizare etc., este “locul unde se întâmplă totul” (Ianoş. I.,
Claudia Popescu, 1997). În acest context, analiza funcţională primează în raport cu analiza
istorică iar evoluţia sistemului poate fi abordată şi ca proces independent de timp. Astfel,
cercetările menite să furnizeze soluţii la necesităţi curente de ordin practic (stabilizarea
versanţilor afectaţi de eroziune şi alunecări, regularizarea cursului râului, amenajarea
zonelor litorale expuse la eroziune sau colmatare etc.) nu mai necesită “temerare” incursiuni
în istoria absolută a faptelor după cum, în mod curent, se proceda odinioară.

4.8.2. Evoluţia, ca proces integrat de ordine prin fluctuaţii

Multă vreme, un neajuns al teoriei sistemice l-a constituit faptul că aceasta nu furniza
răspunsuri satisfăcătoare cu privire la problematica structurării (genezei) şi evoluţiei
sistemelor dinamice complexe. Acest fapt decurgea mai ales din raportarea iniţială a
sistemicii la principiile clasice ale termodinamicii deşi devenise, cu mult timp înainte, destul
de evident faptul că natura nu se “supune”, întru totul, celui de-al doilea principiu al
termodinamicii (implacabila lege a entropiei). Dimpotrivă, numeroase ipostaze (“întinerirea”
reliefului, fenomenele de “boom” demografic şi economic, regenerarea sau “reconstrucţia”
peisagistică etc.) sugerau că trebuie să mai existe şi alte “principii” şi “legi” care pot înscrie
evoluţia şi în direcţia altor (aparente) finalităţi.
Înlăturarea acestei deficienţe s-a produs, începând cu deceniul opt, prin apariţia
teoriilor ştiinţifice consacrate cercetării rolului fenomenelor “discrete”, “discontinui” sau
“neliniare” ce survin în evoluţia sistemelor dinamice: teoria catastrofelor, a haosului şi
atractorilor stranii, fractalilor, stabilităţii ş.a.
Cu privire la faptul că geosistemele, prin (auto)organizare, opun rezistenţă faţă de
procesul de destructurare generat de către creşterea internă a entropiei, cel mai viguros
răspuns a fost formulat, de pe poziţiile termodinamicii nelineare, de către teoria sistemelor
dinamice disipative (fundamentată de I. Prigogine şi colaboratorii săi începând cu anul
1967).

78
 Sistemele disipative sunt acelea în care energia este disipată în scopul menţinerii
ordinii în stări care nu se află la echilibru. Conform teoriei, marea majoritate a sistemelor
naturale, însufleţite sau nu, sunt de tip disipativ şi se află în diferite forme de echilibru
termodinamic. Astfel, unele se află în starea de echilibru termodinamic, definită printr-un
nivel entropic maxim (de ex. scuturile, platformele, sisteme socio-economice şi politice
centralizate, totalitare ş.a). Aceste stări sunt rare, realizarea lor este lentă şi dificilă, iar
atingerea acestui stadiu reduce considerabil (până la anulare) perspectivele evolutive. Însă,
majoritatea sistemelor complexe nu se află în “echilibru” ; ele se află fie “aproape” de
echilibru, fie “departe” de echilibru.
a).Sistemele situate aproape de echilibru se caracterizează printr-un nivel entropic
mai redus şi disponibilităţi energetice suficiente, pentru menţinerea relativei stabilităţi, în
eventualitatea unor fluctuaţii semnificative, survenite la nivelul intrărilor, ce pot afecta
structura internă şi regimul funcţional al sistemului. Fluctuaţiile pot fi gestionate prin
procese corelate de transfer, conversie, schimb, stocare sau, pe scurt, prin autoreglare.
Tipul definitoriu de echilibru al acestor sisteme este cel dinamic stabil (fig. 4.6.B).
Echilibrul dinamic stabil este marcat de numeroase fluctuaţii, de mică anvergură, în regimul
de funcţionare al sistemului dar, acestea, fiind liniare (nu depăşesc o valoare “critică” sau
“de prag”), pot fi asimilate (absorbite) de către sistem prin capacitatea sa de autoreglare.
Rezultă astfel un echilibru general în “mişcare” în care, deşi detaliile se schimbă, ansamblul
(sistemul) “rămâne”, în general, acelaşi. În anumite conjuncturi şi configuraţii, starea
aproape de echilibru are poate indeplini funcţia de “atractor” al proceselor evolutive ce
caracterizează sistemele aflate departe de echilibru. Astfel, nivelele de bază (general,
regionale şi locale) ale denudaţiei (depresiunile, confluenţele, câmpiile de nivel de bază,
terase sau praguri structurale etc.), depresiunile barice, teritoriile prospere sub aspect socio-
economic ş.a. sunt exemple elocvente de sisteme aflate aproape de echilibru ce se comportă
şi ca atractori relativ stabili ai proceselor evolutive la condiţiile de limită

79
 A

Fig. 4.6.Tipuri de echilibre în sistem (după R.J., Chorley, S.A., Schumm, D.E., Suggden,
1985)

b).Sistemele aflate departe de echilibru apar întrucât, pe măsură ce sistemul se

structurează, el se îndepărtează de starea de echilibru.
Îndepărtarea de echilibru se înregistrează (de obicei) în condiţiile în care mărimea
intrărilor creşte exponenţial (nelinear) şi depăşeşte capacitatea de autoreglare a sistemului.
Există şi situaţia în care, schimbări imperceptibile, dar cumulative, ale condiţiilor de limită
pot duce la schimbări profunde şi la instalarea unor regimuri metastabile (nelineare) în
funcţionarea sistemului. Deopotrivă, şi evenimentele locale pot avea repercusiuni în sensul
alterării proprietăţilor structurale şi a mecanismelor funcţionale la nivelul întregului sistem.
În condiţii de acest fel se instalează echilibrul dinamic metastabil (fig.4.6.F). El se
caracterizează prin faptul că perioadele de relativă stabilitate (echilibru staţionar, fig.4.6.D)
alternează cu episoade evolutive, în care, sistemul este traversat de fluctuaţii neliniare
(periculoase) ce tind să îl îndepărteze de echilibrul dinamic stabil (echilibru metastabil,
fig.4.6.E).
Departe de echilibru, materia capătă proprietăţi noi. Dintre acestea, esenţială este
capacitatea de a se percepe mai eficient pe sine însăşi prin raportare la variaţiile câmpurilor
energetice (gravitaţional, electromagnetic, termic şi “derivatele” lor, de ex. polarizarea
urbană, concentrarea resurselor, “controlul” geopolitic etc.).
Materia, inclusiv cea abiotică, nu este “oarbă” şi cu cât se află mai departe de
echilibru, cu atât tinde să se reorganizeze mai rapid şi mai eficient în raport cu necesităţile
restabilirii echilibrului dinamic stabil (neexcluzând calea “turbulentă”, aparent “haotică”).
Departe de echilibru, fiecare parte a sistemului devine capabilă să recepţioneze mai rapid

80
semnalele schimbării celorlaltor părţi ale sistemului şi să reacţioneze mai viguros la
oportunităţile de schimbare (prin reorganizare).
În concluzie, evoluţia sistemelor dinamice este un proces complex în care stările de
relativă continuitate (linearitate), alternează cu cele de discontinuitate (neliniaritate) cu
tendinţa generală de acumulare de ordine în sistem. Ordinea sistemelor aflate la anumite
grade de depărtare faţă de echilibru se realizează prin fluctuaţii. Fluctuaţiile neliniare ce pot
surveni într-un sistem au natură extrem de diversă: acumularea cantitativă a unui element
până la o valoare critică, mutaţia (înscrierea unui component pe o traiectorie mai favorabilă
de acţiune, inovaţie, conjunctură de excepţie etc.

4.8.3. Fluctuaţii şi praguri de schimbare în geosistem

Reorganizarea presupune, în mod frecvent, descărcări energetice de amploare şi de
aceea, sistemele aflate departe de echilibru, pot manifesta comportamente foarte diferite,
imprevizibile şi neaşteptate. Atunci când fluctuaţiile care traversează sistemul depăşesc
(într-un sens sau altul) o mărime critică, în raport cu stabilitatea de ansamblu a sistemului
sau a unui anumit component, respectiva mărime a căpătat denumirea de prag ( sau punct
critic).
Pragul, odată traversat, marchează schimbarea regimului linear de manifestare a
proceselor sau fenomenelor într-unul nelinear, sau invers, ceea ce obligă sistemul la o
schimbare abruptă între o stare şi alta. Astfel, perioadele de relativă stabilitate alternează cu
cele de instabilitate.
Pragurile sunt discontinuităţi spaţio-temporale, statice sau dinamice, în distribuţia
masei şi energiei în sistem care marchează apariţia sau stingerea unor fenomene extreme
(nelineare). Ele reprezintă esenţa schimbării pentru că, odată traversate, sistemul, fie se
destructurează, fie se autoorganizează în direcţia edificării unor noi condiţii de echilibru,
apropiate de cele existente anterior traversării pragului sau sensibil diferite. Rezultă că
pragurile sunt veritabile mecanisme antientropice care, prin intermediul fluxurilor energetice
utile recepţionate prin “intrări”, sau prin disiparea entropiei în mediul exterior, pot îndepărta
sistemele de starea de echilibru termodinamic; astfel, ele se pot încărca energetic, pot
înregistra fenomene de autoorganizare spontană, rupturi de simetrie, salturi evolutive şi
implicit transformări sinergetice.
Prin modalităţile de mai sus, pragurile susţin evoluţia, iar aceasta din urmă trebuie
apreciată, din perspectivă sistemică, ca un proces de însumare şi schimbare continuă.
Evoluţia este un proces care necesită deopotrivă interacţiuni liniare şi neliniare într-un flux
de energie fluctuant. Ea este un proces modular care implică schimbări lente, în perioadele
de stabilitate, şi faze scurte de instabilitate revoluţionară (T. Kuhn, 1963).
În cadrul geosistemelor operează o mare diversitate de praguri. După semnificaţia
transformării generate în sistem, ele se pot diferenţia în praguri de manifestare, de extincţie,
de divergenţă, de răsturnare şi de saturaţie; după criteriul mecanismelor implicate se
diferenţiază pragurile de forfecare, de schimbare de stare şi de schimbare în releu; după
consecinţe se pot diferenţia praguri tranziente şi netranziente (ireversible) ş.a. (R. Brunet,
1968, S. A. Schumm 1973) ş.a.

4.8.4. Hazarde, riscuri şi catastrofe în geosistem

Deşi fiecare prag poate fi asociat cu mărimea critică a unui parametru sau cu o
combinaţie critică de parametri, din perspectiva perceperii şi mai ales, a experienţei umane,
ele rămân noţiuni relativ abstracte.

81
 În schimb, prin prisma efectelor generate, percepute ca atare de către oameni, ele
sunt fenomene cât se poate de “concrete”. Acest fapt se impune cu atât mai mult, cu cât,
multe manifestări neliniare, ce însoţesc diverse fenomene geografice, prezintă un caracter
extrem, conferit de descărcările energetice masive, realizate în perioade scurte de timp,
precum şi de faptul că sunt suscptibile să provoace pierderi de vieţi şi daune materiale.
Pentru a conferi manifestărilor de tip prag o relevanţă terminologică adecvată, sub
aspectul semnificaţiilor şi implicaţiilor în practica umană, fost elaborată o bază conceptuală
care să definească adecvat fenomenele extreme corespunzătoare unor efecte de prag. În
acest context s-au consacrat noţiunile de hazard, risc, accident, dezastru, catastrofă şi o
serie de noţiuni asociative (sensibilitate, fragilitate, senzitivitate, vulnerabilitate, rezilienţă
ş.a.).
Hazardul, reprezintă un fenomen extrem cu descărcare energetică de amploare ale
cărui coordonate de loc, timp magnitudine şi implicaţii sunt greu de prevăzut.
După origine, se diferenţiază hazardele naturale, cvasinaturale şi antropice.
1. Hazardele naturale se clasifică după tipul fenomenului natural (principal) care stă
la baza formării fiecăruia. Astfel, se disting hazardele atmosferice (meteorologice),
climatice, hidrologice, geologice, geomorfologice, biologice/ecologice. Ele pot fi clasificate
în două categorii mari:
 Hazarde geofizice:
 -meteorologice–cicloni tropicali, tornade, grindina, valuri de frig sau căldură, seceta;
 -climatice–modificări ale sistemului climatic global;
 -geomorfice–eroziunea solului, alunecările de teren, curgerile de noroi, abraziunea
marină ş.a.;
 -geologice–cutremure, vulcanism, tsunami);
 -hidrice–viiturile, colmatarea lacurilor, meandrarea rapidă etc.
b)Hazardele biologice–epidemii, invazii de dăunători etc.;
2.Hazardele cvasinaturale–sunt cele care se manifestă prin componenţi fizico-
geografici, dar cauza este vădit antropică (de ex. smogul, unele alunecări de teren etc.);
3.Hazardele antropice–originea lor se datorează acţiunilor umane sau cauzelor
tehnologice. Hazardele datorate unor acţiuni umane includ: contradicţiile şi dispatităţile de
ordin social, economic şi politic, incendiile provocate, atacurile teroriste, manifestaţiile
violente de stradă, războaiele etc. Hazardele de origine tehnologică includ explozii
industriale, incendii, prăbuşiri de poduri, accidente nucleare, naufragii, accidente aferente
transportului terestru, aerian şi aerospaţial etc.
Riscul este un concept care exprimă probabilitatea apariţiei unor consecinţe nefaste
pentru comumităţile umane sau pierderi (vieţi omeneşti, răniri, mijloace de trai şi economice
perturbate, afectarea componentelor mediului înconjurător), care rezultă în urma
interacţiunilor dintre hazardele naturale sau antropice şi vulnerabilitatea teritoriului (Risc =
hazard x vulnerabilitate).
Riscurile implică asumare (conştientă sau inconştientă) şi, prin urmare, ele sunt
dimensionate social, nu pot exista în afara unor sisteme sociale”.

82
 În vederea clasificării riscurilor se utilizează numeroase criterii ce vizează geneza,
frecvenţa, modul de manifestare al fenomenului, pagubele generate, gradul de
vulnerabilitate al teritoriului, suprafaţa afectată etc.
Riscurile pot fi clasificate astfel:
1.După geneză
 -naturale
 -umane
 -tehnologice
 -ecologice
a).La rândul lor, riscurile naturale pot fi de origine:
 -geologică: seisme, vulcanism, tsunami ş.a.
 -geografică: riscuri climatice: taifunuri, uragane, valuri de frig/căldură, secete etc.;
hidrice, inundaţii, seceta hidrologică, excesul de umiditate etc.; geomorfice:
alunecări de teren, procese de versant, curgeri noroioase, prăbuşiri şi surpări de
materiale ş.a.
b).Riscurile umane includ (Benedek, 2003):
 -riscurile sociale: sărăcia, şomajul, urbanizarea, modul de viaţă;
 -riscurile medicale: boli infecţioase, virale, cronice şi degenerative, vectoriale
(malarie, febra galbenă);
 -riscurile demografice, ce pot deriva din: emigrare, îmbătrânirea populaţiei, creşterea
populaţiei, procesul de urbanizare ş.a.;
 -riscurile politice, care decurg din disputele poziţionale, teritoriale, funcţionale
(poluarea apelor, pescuit transfrontalier etc)
c).Riscurile tehnogene sunt conexe accidentelor nucleare, naufragiilor, exploziilor şi
incendiilor diverselor linii tehnologice, accidentelor de transport (feroviar, aerian ş.a.) etc.
d). Riscurile ecologice, sunt influenţate atât de factori naturali cât şi antropici (reducerea
biodiversităţii speciilor, dispariţia unor specii, deşertificarea).
2.După modul de manifestare există riscuri cu:
 -manifestare violentă: cutremure, vulcani etc;
 -manifestare progresivă: furtuni cu grindină, ciclonii mediteraneeni retrograzi etc.
 -manifestare lentă,seceta, îmbătrânirea populaţiei etc.
3.După suprafaţa afectată, durata activă, frecvenţă, principalele efecte (Chardon, 1990,
citat de Grecu, 1997)
 -gigacatastrofă (explozii vulcanice);
 -megacatastrofă (mari seisme, erupţii vulcanice, secete tropicale);
 -mezocatastrofă (erupţii vulcanice mai mici, seisme cu intensitate mai mică, valuri
de frig, tornade, oraje);

83
  -catastrofă (mici seisme, ploi excepţionale);
 -fenomene localizate punctual (procese de versant, torenţi noroioşi, furtuni cu
grindină).
4.După pagubele produse, sunt utilizate criterii de clasificare precum (cf. Zăvoianu,
Dragomirescu, 1966 şi Grecu, 1997):
 -criteriul Sheenan-Hewi: victime umane, cel puţin 100 morţi, cel puţin 100 răniţi
şi/sau pagube economice, de cel puţin 1 mil. USD)
 -criteriul Swiss Re: victime umane: cel puţin 200 morţi şi/sau pagube economice, de
cel puţin 16.2 mil. USD
 -criteriul Gares: victime umane, în bumăr de cel puţin 200 morţi.
5.Clasificarea multidimensională, (propusă de Dauphiné, 2001, citat de Sorocovschi, 2003).
ia în considerare 16 variabile (6 descriptori spaţio-temporali, 6 descriptori referitori la
vulnerabilitate şi impacte, 2 aferenţi perceperii fenomenului şi alţi doi pentru evaluarea
previziunii-prevenirii acestuia.
Tabel nr.4
Localizare Impacte socio-culturale
Precisă, difuză, aleatoare Slabe, mijlocii, puternice
Întindere Grad de control individual
Locală, regională-zonală, mondială Puternic, slab
Împrejurare Grad de percepere
Ciclică, complexă, aleatoare Slab, mijlociu, puternic
Declanşare Evoluţia perceperii
Lentă, bruscă Supraevaluată, subevaluată
Durata Vulnerabilitate
Scurtă, mijlocie, lungă Slabă, puternică
Reversibilitate Evoluţia vulnerabilităţii
Puternică, slabă În creştere, în scădere
Impacte umane Previziune
Slabe, mijlocii, puternice Da, nu, parţial
Impacte economice Prevenire
Slabe, mijlocii, puternice Da, nu, parţial

Variabilele incluse în clasificarea multidimensională a riscului (sursa, Sorocovschi, 2003)

84
Consecinţele materializării riscurilor pot fi economice şi/sau umane. Riscul eminamente
economic este acceptabil pentru opinia publică şi poate fi gestionat prin sisteme asiguratorii
Riscul uman este considerat inacceptabil (din punct de vedere moral) înainte de
producerea dezastrului, dar, ulterior efectele trebuie acceptate şi gestionate.
Materializarea conjuncturilor de risc prin manifestarea hazardelor conduce la “stări-
efecte”: accidente, rupturi funcţionale, dezastre, catastrofe (I Ianoş. 1994, 2000).
-Accidentul, reprezintă starea rezultată din manifestarea unui hazard ale cărui efecte
au un impact minor asupra unei porţiuni a geosistemului (geocomponent, subunitate
teritorială). Accidentul nu determină dezechilibrarea sistemului astfel încât capacitatea sa, de
a absorbi rapid fluctuaţiile apărute la condiţiile de limită, se menţine, în general, nealterată;
-Dezastrul (ruptură funcţională sau sinistru), implică un impact sporit al fenomenului
extrem asupra geosistemului, concretizat în victime umane şi pagube materiale importante;
drept urmare, apar mutaţii structurale şi disfuncţionalităţi a căror surmontare implică o
perioadă îndelungată întrucât mecanismele de autoreglare au fost grav alterate;
-Catastrofa, presupune generalizarea efectelor produse de hazarde pe arii foarte
extinse astfel încât structura, relaţiile şi funcţiile geosistemului sunt, ireversibil,
compromise, fapt care duce la dispariţia sa şi integrarea elementelor remanente în alte
sisteme.
Noţiuni asociative. În încercarea de a cunoaşte originea fenomenelor extreme,
procesualitatea acestora, efectele şi riscurile pe care le antrenează, cercetătorul se vede
nevoit să descopere căi de conciliere între cele două laturi vădit contradictorii ale hazardului
şi riscului. Avem în vedere, pe de o parte, caracterul legic, determinat al fenomenelor, iar de
cealaltă parte, caracterul aleator, imprevizibil (deci nedeterminat) al manifestării acestora.
Cel din urmă aspect este practic impredictibil. Variaţii infime ale condiţiilor la limită,
variabilele “ascunse”, dinamica “atractorilor” care definesc reţeaua cauzală ş.a., modifică
substanţial parametrii lor de manifestare. Chiar şi în cazul fenomenelor previzibile din
perspectiva ocurenţei spaţio-temporale, persistă numeroase necunoscute legate de
intensitatea, direcţia şi, mai ales, efectele (inclusiv pagubele) implicate de concretizarea lor.
În faţa acestei dificultăţi, principala alternativă a cercetătorului rămâne deplasarea
interesului dinspre obiect (fenomenul extrem), spre subiect în scopul evaluării cât mai
obiective a mutaţiilor (daunelor) pe care acesta din urmă le poate înregistra în raport cu
anumite proprietăţi de manifestare ale obiectului care pot fi anticipate sau simulate.
Prin urmare, se pune problema determinării celor mai relevante proprietăţi care să
definescă comportamentul unui sistem susceptibil de a deveni “ţinta agresiunii” unui
fenomen extrem într-o conjunctură de “risc”. În acest context survine importanţa şi
oportunitatea valorificării noţiunilor asociative care descriu tocmai aceste proprietăţi. Din
perspectiva abordării sistemice au fost elaborate în acest sens noţiunile de senzivitate,
rezilienţă, fragilitate şi vulnerabilitate.
Senzivitatea poate fi definită ca fiind măsura (viteza sau proporţia) cu care se modifică
geosistemul sau un component al acestuia în corelaţie cu un factor de stress a cărui mărime
este determinată. Calităţile “senzitive” ale geosistemului sunt dependente atît de propria sa
identitate structurală şi funcţională, cât şi de natura şi intensitatea presiunilor care se exercită
asupra sa. Reţin atenţia, în acest sens, variabile precum: rezistenţa structurală, eficienţa
conexiunilor de autoreglare, viteza de transmitere a fluxurilor de substanţă, energie şi

85
informaţie etc. În general, cu cât gradul de organizare al unui sistem este mai înalt, cu atât
senzivitatea sa este mai pronunţată.
Rezilienţa reprezintă capacitatea geosistemului de a-şi menţine integritatea structurală şi
funcţională în condiţii de perturbaţii, precum şi viteza cu care poate reveni, la condiţii
echivalente de echilibru, prin asimilarea schimbărilor (daunelor) induse de perturbaţii. În
cazul în care răspunsul la perturbaţii al unui sistem, având capacitate de percepere a
“evenimentelor”, este neconcludent sub aspectul rezilienţei, se instalează riscul. O pârghie
importantă de rezilienţă este transferabilitatea entropiei locale pe alte nivele holonice sau în
mediul exterior (prin planificare, rationalizare, prevenire,amenajare etc.).
Fragilitatea este un indicator derivat din asocierea celor două proprietăţi fundamentale
menţionate. Prin urmare, fragilitatea rezultă din senzivitatea unui geosistem corelată cu
rezilienţa sa, ca reacţie la un anumit tip de perturbaţie şi la mărimea acesteia. O senzivitate
ridicată asociată cu rezilienţă scăzută indică un geosistem cu fragilitate înaltă, susceptibil de
a înregistra daune majore prin fluctuaţii la condiţiile de limită. Rezilienţa eficientă poate
menţine în condiţii de echilibru dinamic chiar şi geosistemele care traversează periodic crize
funcţionale survenite pe fondul instalării unor episoade evolutive metastabile. În practică,
înţelegerea acestor proprietăţi este esenţială întrucât, deşi în majoritatea cazurilor oamenii
valorifică, pe cât posibil, teritorii mai puţin senzitive, datorită modificărilor induse
capacitatea lor de rezilienţă se reduce în timp. Pe de altă parte, perceperea declinului şi
elaborarea unui management adecvat poate conduce la creşterea rezilienţei şi implicit la
diminuarea gradului de asumare a riscurilor
Vulnerabilitatea derivă din recunoaşterea faptului că fiecare geosistem/geocomponent
posedă susceptibilitate diferită de a înregistra daune specife, conforme cu riscul asumat.
Întrucât implică asumarea riscului, vulnerabilitatea este o noţiune centrată, în mod curent, pe
susceptibilitatea sistemelor sociale şi biofizice de suferi pagube la nivel individual şi/sau
colectiv.
Este evident că susceptibilitatea la pierderi este în corelaţie cu senzivitatea, rezilienţa şi
fragilitatea sistemului perturbat de către fenomenele extreme, iar răspunsul global la aceste
variabile este vulnerabilitatea.
Această caracteristică poate fi exprimată sub formă cantitativă, prin ponderea sau valoarea
absolută a pierderilor suferite de sistem prin actualizarea unei conjuncturi de risc. Mărimea
ei depinde de numeroşi factori: caracteristicile environmentului (rezistenţa structurală,
coerenţa funţională), atributele demografice, relaţiile sociale, economice şi politice,
performanţa instituţională, nivelul de dezvoltare tehnologică, şi nu în ultimul rând de
politicile decizionale adoptate în gestionarea riscurilor.
Gradul de vulnerabilitate este determinat de asemenea de intensitatea fenomenului extrem
care afectează sistemul precum şi de durata expunerii acestuia.
Problematica fenomenelor extreme este foarte vastă complexă şi importantă, motiv
pentru care în ultimii ani au luat o mare amploare studiile de prevenire, monitorizare şi
evaluare a dezechilibrelor şi pagubelor generate de acestea.

86
Lucrare de verificare 4

INSTRUCŢIUNI

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului

“Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise
prin poştă (electronică) tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
- Titulatura acestui curs;
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină);
- Adresa cursantului.

Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele :

1. Care sunt elementele vizate cu prioritate de către abordarea sistemică a realităţii (1

punct)?
2. Precizaţi care sunt cerinţele esenţiale pentru ca un obiect, proces sau fenomen să
poată fi considerat “sistem” (1 punct).
3. Încercaţi o definiţie “personală” a geosistemului (1 punct)?
4. Care sunt laturile esenţiale care edifică orice sistem şi de ce (1 punct)?
5. Formulaţi şi alte exemple de structuri geografice genetice şi dinamice (1 punct);
6. Puteţi să detaliaţi exemple concrete de relaţii abiotice, biotice antropice (sociale şi
economice-1 punct)?
7. De ce studiul dinamicii geosistemelor trebuie fundamentat pe analiza spaţio-
temporală de microscară (1 punct)?
8. Identificaţi şi denumiţi (la alegere) un geosistem concret (fluvial, lacustru, edafic,
rural, urban, regional, geopolitic etc.) pe care încercaţi să îl analizaţi din perspectiva
următoarelor elemente: intrări/ieşiri/stare, tipologia variabilelor, tipuri definitorii de
relaţii (inclusiv de feed-back), trăsăturile funcţionale şi argumentaţi proprietăţile de
integralitate, unitate, stabilitate, sensibilitate şi adaptabilitate (1 punct).
9. Exemplificaţi, prin evenimente extreme recente (petrecute pe plan naţional sau
internaţional) noţiunile de hazard, risc, accident, dezastru, catastrofă. Evaluaţi
obiectivitatea şi corectitudinea utilizării acestor termeni în sursele mass-media (1
punct).

87