UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă

Facultatea de Geografie

Specializarea: Geografia turismului

Disciplina: GEOGRAFIA TURISMULUI ÎN ROMÂNIA

SUPORT DE CURS
ANUL II

Semestrul 3

Cluj – Napoca
2011
 2

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE GEOGRAFIE
ANUL UNIVERSITAR: 2011-2012
ANUL II/SEMESTRUL III
SPECIALIZARE: GEOGRAFIA TURISMULUI (ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ)
SYLLABUS
DISCIPLINA: GEOGRAFIA TURISMULUI ÎN ROMÂNIA

I. Date de identificare ale titularului de curs şi a cursului

1) Date de contact ale titularului de curs 2) Date de identificare a cursului

Nume: Prof. univ. dr. CIANGĂ NICOLAE
Birou: Birou 63, sediul Facult ăţii de Geografie,
Str. Clinicilor, nr. 5-7 (etaj 2)
Telefon: 0264-596116 – int. 17
Fax: 0264-597988
E-mail: cianga@geografie.ubbcluj.ro
Consultaţii: miercuri, orele 12 00-1400
Numele cursului: Geografia turismului în
România
Codul cursului: GTU3257
Anul, Semestrul: anul II, semestrul III
Tipul cursului: obligatoriu
Pagina web a cursului: postat pe pagina web
a Facultăţii Geografie
http://geografie.ubbcluj.ro/, la secţiunea Cursuri
Tutori: Prof. univ. dr. Ciang ă Nicolae

II. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Înscrierea la la cursul de Geografia Turismului în România necesită acumularea de cun ştinţe
complexe de natură geografică şi turistică, însuşite ca urmare a parcurgerii şi promovării unor discipline
avute în semestrele anterioare: Introducere în geografie, Geografia General ă a Turismului, Potenţialul
turistic al reliefului, Potenţialul turistic hidroclimatic şi valorificarea lui, Cultur ă şi Civilizaţie. Toate
acestea oferă baza teoretică, componenta noţional-terminologică şi informaţia cu caracter geografic-turistic
cu privire la principalele componente ale turismului ca fenomen şi activitate pentru Terra , continente şi pe
categorii de obiective .

III. Descrierea cursului

Modulurile-cursuri, aferente disciplinei de Geografia Turismului în România servesc întregirii
imaginii fenomenului turistic cu particularizare pentru România. Se urm ăreşte cunoaşterea etapelor de
dezvoltare, pentru ca, în compara ţie cu fenomenul turistic european şi global, să poată fi apreciat obiectiv,
facându-se abstracţie de perioadele de regres legate de factori de natur ă social-economică sau politică
Sunt analizate şi mai ales particularizate categoriile de factori care s-au implicat în a sprijini un
edificiu care îşi va aduce contribu ţia la integrarea în sistemul general european şi, în mod particular, a celui
turistic. Ca atare, studenţii anului doi specializarea Geografia Turismului vor face cuno ştinţă şi vor intra în
contact nemijlocit cu componentele ofertei turistice primare atât de complexe, apar ţinând cadrului natural şi
celui antropic. Acestea se constituie, însă, numai ca premise de dezvoltare, urmând ca printr-o amenajare în
contextul economiei de piaţă să reuşeasca să se adapteze unei pie ţe concurenţiale devenită din ce în ce mai
acerbă.
De aceea unul dintre obiectivele esen ţiale ale disciplinei constă tocmai în cunoa şterea patrimoniului
turistic, a materiei prime neprocesate, sau par ţial amenajate care se constitue ca factor fundamental, f ără de
care turismul ca fenomen şi mai ales ca activitate economică majoră nici nu poate fi conceput
Pentru aceasta se realizază o tipologizare şi o analiză particularizată la nivel de categorii mari şi
subcategorii, surprinzându-se aspectele de unicitate, originalitate şi diversitate. Nu este lipsit de importanţă
faptul că civilizaţia şi cultura tradiţională rurală care întruneşte cu deosebire aceste trăsături, chiar în context
de conservare a unor caractere arhaice se poate reflecta pozitiv, în timp, într-o şansă pentru sectorul primar –
agricultura.
Un alt obiectiv este surprinderea tendinţelor aparent aleatoare stimulate de noile orient ări, de
impactul procesului de privatizare şi al legislaţiei, dar mai ales a celor legate de ini ţiativele particulare
 3

familiale, îndeosebi în mediul rural care dau consisten ţă şi spaţialitate şi oferă noi posibilităţi şi direcţii de
expansiune turistică.
Analiza dezvoltării in timp a bazei materiale şi legatura cu infrastructura general ă aparţinând altor
domenii de activitate eviden ţiază o altă caracteristică a turismului, aceea de ramur ă de sinteză şi cu sprijinire
logistică reciprocă.
Cunoaşterea amenajărilor turistice, ca volum şi dimensiune, tipologie şi repartiţie spaţială, reflectă
gradul de utilizare turistic ă şi raportarea la intensitatea, caracteristicile, regimul şi provenienţa fluxurilor
turistice.
Toate acestea se vor constitui ca argumente în eviden ţierea corelaţiei între diversitatea potenţialului
şi amenajărilor turistice, calitatea serviciilor şi gradul de eficienţă a acestora reflectată atât în volumul cererii,
stimulate de ofertă a pieţei turistice, dar mai ales în categoriile de turism (a tipurilor şi formelor de turism
practicate şi practicabile).
La nivel regional spa ţial sunt surprinse caracteristicile care individualizeaz ă entităţi ce permit
emiterea de prognoze şi tendinţe de dezvoltare.

IV. Organizarea temelor în cadrul cursului

a) Cursul este structurat pe patru module principale de înv ăţare, incluzând toate temele prev ăzute în
sistemul de învăţământ-nivel licenţă-zi
1. Evoluţia turismului în România corelat ă cu evoluţia învăţământului universitar de Geografia
Turismului şi, mai ales a cercetării în domeniul geografic specificat ;
2. Cunoaşterea potenţialului turistic natural de o complexitate deosebit ă, legată de valenţele şi tipologia
resurselor turistice peisagistice aparţinând reliefului, mai ales carpatic, poten ţialul climatoturistic,
potenţialul turistic al apelor, cel al învelişului biogeografic. Legat de toate acestea se va acorda o
importanţă aparte problemei turismului şi importanţei protecţiei mediului;
3. Analiza valorii şi diversităţii potenţialului turistic antropic din R ămânia, urmărindu-se analiza
acestuia, pe perioade istorice şi pe categorii distincte;
4. Cunoaşterea bazei materiale turistice – infrastructura turistic ă, prin intermediul c ăreia se dezvolt ă
circulaţia turistică de la aria de provenien ţă a turi ştilor către destinaţii cu atractivităţi turistice
amenajate şi astfel valorificate.
Fiecare din temele de mai sus este dublat ă de o serie de aplica ţii practice referitoare la analiza,
înţelegerea şi interpretarea corect ă a principalelor activit ăţi legate de amenajarea turistic ă.
b) Fiecare temă/modul (conţinuturile cursului şi aplicaţiile practice aferente) vor putea fi consultate
pe site-ul Facultăţii de Geografie, la adresa http://geografie.ubbcluj.ro/, la secţiunea Cursuri, precum şi pe
CD-urile ce vor fi oferite studen ţilor de la specializarea Geografia Turismului, varianta ID.
Descrierea conceptelor majore pentru fiecare tem ă/modul şi pentru fiecare aplica ţie practică aferentă
fiecărei teme/modul pot fi g ăsite în syllabusul cursului.
Înţelegerea fenomenelor supuse aten ţiei cursanţilor şi utilitatea informaţiei oferite este posibilă
datorită suportului de curs structurat şi dezvoltat, conform metodologiei recunoscute. În ţelegerea cursului
poate fi completată utilizând bibliografia obligatorie şi suplimentară oferită. Acestea sunt în consonan ţă cu
programul supus aten ţiei cursanţilor de parcurgere şi rezolvare, prin parcurgere de referin ţe obligatorii,
verificări, elaborări de proiecte şi referate, toate menţionate la sfârşitul fiecărui modul. Cursan ţii sunt
solicitaţi să contacteze şi să consulte tutorii disciplinei pentru precizări.
c) Obiectivele generale ale cursului şi Organizarea
Obiectivele generale ale cursului Geografia Turismului în România au menirea de a orienta
studenţii pentru:
− înţelegerea fenomernului truistic din România, în toat ă complexitatea sa actual ă, prin prisma
cunoaşterii şi înţelegerii mecanismelor evoluţiei sale etapice şi a rolului învăţământului şi
cercetării de profil;
− cunoaşterea ofertei turistice primare, a cadrului natural şi antropic ca argument şi fundament
de bază al culturii turistice obligatorii, pentru orice viitor lucr ător în turism, de pe pozi ţia de
execuţie până la cea de decizie;
 4

− contactul nemijlocit cu diversitatea şi complexitate infrastructurii turistice, cu

caracteristicile, tipologia, repartiţia teritorială, absolut necesare pentru subiec ţii implicaţi în
activităţile turistice.

V. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs (sarcinile practice ale studentului)

a) Sarcini
La acest curs ve ţi avea de realizat mai multe sarcini (rezolvarea unor aplica ţii practice) a căror
pondere total ă în nota final ă va fi de 50%; restul de 50% constituie evaluarea cuno ştinţelor finale dobândite
în cadrul cursului. Sarcinile sunt centrate pe rezolvarea unor probleme concrete induse de activitatea de
amenajare turistică şi de adaptarea şi soluţionarea diverselor situaţii pe care această le poate întâmpina.
Veţi fi anunţaţi (prin e-mail) când o nou ă sarcină a fost afişată on-line. Este în avantajul
dumneavoastră să realizaţi sarcinile propuse la scurt timp dup ă ce ele au fost afi şate, deoarece termenele
limită trebuie respectate strict. Datele limit ă de evaluare a sarcinilor propuse anterior vor fi, de asemenea
comunicate iniţial (atenţie!!! unele sarcini vor avea termen limit ă în decursul primelor trei s ăptămâni de la
începerea cursului).
b) Teme de cas ă
Pentru fiecare modul citi ţi secţiunea aferentă din suportul de curs (autor, Ciang ă Nicolae). Luaţi
notiţe pentru a în ţelege mai bine informa ţiile şi pentru a studia mai târziu.
Temele de casă vor fi prezentate cu ocazia fiec ărei întâlniri modulare, sau trimise pe una din adresele
de mail menţionate mai sus; ponderea lor în nota final ă de promovare a examenului va fi de 50%.
Materialul aferent suportului de curs acoper ă întreaga problematic ă prevăzută. Parcurgerea etapică a
acestuia necesită o activitate complex ă de expunere nemijlocit ă, consultaţii, şi multă implicare individual ă
fiecare cu trăsăturile sale (obligativitate, prezenţa facultativă), cu ponderi diferite în cuantificarea
rezultatului final.
c) Examenul
După ce aţi rezolvat toate aplica ţiile practice aferente preg ătirii preliminare (a c ăror pondere în nota
finală va fi de 50%) este momentul s ă studiaţi pentru examenul final (cu pondere de 50% în nota final ă).
Pentru examenul final ve ţi învăţa din suportul de curs şi din notiţele luate cu ocazia fiec ărei întâlniri
modulare.
d) Comunicarea on-line: Anun ţuri, E-mailuri şi Forum de discuţii
Majoritatea informaţiilor vă vor fi transmise prin intermediul secţiunii Anunţuri de pe site-ul
Facultăţii de Geografie, la adresa http://geografie.ubbcluj.ro/, precum şi prin intermediul e-mail-ului. În
consecinţă, consultarea zilnică a e-mail-ului şi a site-ului Facultăţii de Geografie este o sarcin ă absolut
necesară. Sunteţi responsabili de a lua la cuno ştinţă toate informaţiile pe care vi le trimitem prin intermedioul
celor două surse de informa ţie deja menţionate. Este responsabilitatea dumneavoastr ă să vă păstraţi la zi
adresa de e-mail.
Activitatea individuală va fi gestionată şi monitorizată, în legătură cu parcurgerea bibliografiei
obligatorii cu trimiteri precise la teme, capitole, pagini, elaborarea lucr ărilor de verificare. Acestea vor fi
prevăzute în calendarul disciplinei şi se vor concretiza în final în nota final ă.

VI. Bibliografie
Bibliografie obligatorie :
1. Cândea Melinda, Erdeli G., Simon, Tamara, (2001) , România. Potenţial turistic şi turism, Ed.Univ.
Bucureşti, Biblioteca Facultăţii de Geografie.
2. Ciangă, N., (1996), Mijloacele de transport pe cablu-componentă infrastructurală a peisajului şi a
turismului carpatic, Studia Univ. Babe ş-Bolyai, Babeş-Bolyai, Geogr., nr.1-2, Cluj Napoca
3. Ciangă, N., (1997, 1998), Turismul din Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie uman ă, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca.
4. Ciangă N., (2006, 2007), România. Geografia Turismului, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca, Biblioteca Facultăţii de Geografie.
5. Cocean., P., (1997), Geografia turismului românesc,Ed. Focul Viu, Cluj Napoca, Biblioteca
Facultăţii de Geografie.
 5

6. Teodoreanu, Elena, (1984), Bioclima staţiunilor balneoclimaterice din România , Ed. Sport-Turism,
Bucureşti.
Bibliografie opţională.
1. Cocean, P., (1997), Peşterile României. Potenţial Turistic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, Biblioteca
Facultăţii de Geografie.
2. Petrea, Rodica, Petrea D., (2001), Turism Rural, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. Olaru, M., (2000), Munţii Banatului. Amenajare şi dezvoltare turistică, Ed. Hestia, Timişoara,
Biblioteca Facultăţii de Geografie.
Lucrările menţionate se găsesc la Biblioteca Facultăţii de Geografie şi la Biblioteca Central ă
Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca. Lucr ările menţionate la bibliografia obligatorie, reprezint ă
lucrările de referinţă pe care s-a fundamentat acest curs, iar lucr ările 3, 4, 5 şi 6 pot fi comandate şi la autori
(în format scris, electronic sau pe CD).
În suportul de curs, la sfâr şitul fiecărui modul vor fi precizate referin ţele bibliografice obligatorii cât
şi cele facultative. Sursele bibliografice vor oferi posibilitatea aprofund ării nivelului de preg ătire şi realizarea
semnificaţiei şi rolul problematicii din modul în pregatirea pentru specializare.
Structura şi conţinutul acestora vor permite cursan ţilor să realizeze ansamblul ofertei turistice
reprezentate prin componente incluse în teme, astfel încît s ă poate realiza compara ţii, aprecieri, posibilităţi de
estimare, ierarhizare şi chiar cuantificare a atractivit ăţilor şi posibilitatea abordării interactive şi extragerii,
din cadrul lucrărilor, în extenso, de informa ţie, probleme şi , chiar indirect, metode şi mijloace de elaborare
a proiectelor şi lucrărilor.

VII. Materiale şi instrumente necesare

Îndeplinirea obiectivelor propuse în fiecare secven ţă proiectat a fi parcurs ă impune accesul
studenţilor la resurse absolut necesare:
• Computer conectat la INTERNET (pentru a putea accesa toate informa ţiile): date, termene,
hărţi, explicaţii etc;
• Imprimantă (pentru tipărirea materialelor-suport, atemelor redactate, a studiilor de caz şi
problematizărilor existente);
• Acces la resursele bibliografice (de exemplu abonament de acces la BCU);
• Acces la echipamente de fotocopiere, dar şi de stocare şi transpunere.

VIII. Calendarul cursului

Disciplina Geografia Turismului în România este predată, pe parcursul semestrului III (anul II).
În vederea organiz ării activităţilor vor fi prev ăzute patru întâlniri-consultaţii cu studenţii, destinate
rezolvării concrete şi nemijlocite a problemelor de con ţinut, surse de informare, sarcini ce revin fiec ărui
cursant (aplicaţiile din caietul de lucrări practice).
Pentru prima întâlnire este obligatorie lecturarea atent ă a primelor dou ă module (temele aferente
acestora) şi rezolvarea aplica ţiilor de la modulele 1,2.
Pentru a doua întâlnire este obligatorie lecturarea atent ă a modulului 3 (temele aferente acestuia) şi
rezolvarea aplicaţiilor de la modulul 3; se vor preda aplica ţiile aferente modulelor 1 şi 2.
Pentru a treia întâlnire este obligatorie lecturarea atent ă a modulului 4 (temele aferente acestuia) şi
rezolvarea aplicaţiilor de la modulul 4; se vor preda aplica ţiile aferente modulului 3.
Pentru a patra întâlnire este obligatorie preg ătirea tuturor con ţinuturilor de examen; se vor preda
aplicaţiile aferente modulului 4.
În cadrul celei de-a patra întâlniri se vor verifica toate aplica ţiile practice existente pe parcursul celor
patru module (care vor constitui 50% din nota final ă).
La finalul semestrului, în sesiunea de examinare, se va derula examenul final cu pondere de 50% din
nota finală şi se va comunica cursan ţilor numărul de puncte ob ţinute pe baza rezolv ării aplicaţiilor practice
din modulele 1-4 (50% din nota final ă).
Datele celor patru întâlniri sunt precizate în calendarul sintetic al disciplinei şi în tabelul de mai jos.
 6

Calendarul sintetic al disciplinei

Nr. Pondere aplicaţii
Întâlniri directe Activităţi Data
crt practice/examen final
- discutarea temelor de curs de la
modulele 1 şi 2
- discutarea aplicaţiilor practice de la 05 noiembrie 2011
1 Întâlnirea 1 orele 10,00 – 12,00 10 puncte
modulele 1 şi 2
(sala C1)
- predarea materialelor rezultate din
rezolvarea aplicaţiilor de la modulul 1
- discutarea temelor de curs de la modulul
3
- discutarea aplicaţiilor practice de la 3 decembrie 2010
2 Întâlnirea 2 orele 10,00 – 12,00 10 puncte
modulul 3
(sala C1)
- predarea materialelor rezultate din
rezolvarea aplicaţiilor de la modulul 2
- discutarea temelor de curs de la modulul
4
- discutarea aplicaţiilor practice de la 7 ianuarie 2012
3 Întâlnirea 3 orele 10,00 – 12,00 10 puncte
modulul 4
(sala C1)
- predarea materialelor rezultate din
rezolvarea aplicaţiilor de la modulul 3
- predarea materialelor rezultate din
10 puncte + 50 puncte
4 Întâlnirea 4 rezolvarea aplicaţiilor de la modulul 4 Ianuarie 2012
(sala C1) (examenul final)
- derularea examenului final

IX. Politica de evaluare şi notare

Procesul de evaluare şi stabilirea notei finale la acest curs va avea dou ă componente:
1. însumarea punctajelor ob ţinute pentru rezolvarea sarcinilor de lucru (aplica ţiilor practice existente în
fiecare din cele patru module): 10 puncte/aplica ţii practice/modul....40 puncte maxim;
2. nota obţinută la examenul final (derulat în cadrul celei de a patra întâlniri directe): 50 puncte maxim.
Din oficiu, se acordă 10 puncte, rezultând astfel un punctal total maxim de 100 puncte, aferent notei finale 10.
Fiecare modul cuprinde un num ăr de 5-10 aplica ţii practice, care vor fi puse la dispozi ţia tutorelui, a
cursantului, prin intermediului suportului de curs şi a materialelor bibliografice obligatorii. De asemenea,
fiecare aplicaţie practică va fi discutată în cadrul primelor trei întâlniri cu studen ţii, urmând ca ulterior, ele s ă
fie rezolvate şi transmise titularului de curs. Pentru predarea temelor, se vor respecta cu stricte ţe cerinţele
titularului de curs, orice abatere de la acestea aducând dup ă sine penalizări sau pierderea punctajului
corespunzător acelui set de sarcini practice. Evaluarea lucr ărilor se va face etapic, dup ă predarea fiec ăreia, cu
afişarea rezultatelor la interval de cel mult dou ă s ăptămâni de la data depunerii/primirii lucr ării. În situaţia
în care studentul consideră ca i-a fost subapreciată activitatea, acesta are dreptul la a solicita informa ţii
suplimentare, prin contactarea titularului de disciplin ă sau a tutorilor, prin e-mail.
Nota finală la acest curs va fi bazat ă pe procentele cumulate din întreg, iar notele vor avea la baz ă
criterii de performan ţă.
Pentru obţinerea unui punctaj complet este nevoie de rezolvarea tuturor aplica ţiilor practice existente
şi de prezenţa la examenul final, punctele fiind cumulate din aceste dou ă forme de evaluare; lipsa uneia
 7

dintre aceste două componente se soldeaz ă cu lipsa notei finale din ecua ţia de notare şi, implicit
nepromovarea examenului la disciplina Geografia Turismului în România.

X. Elemente de deontologie academic ă

Corpul profesoral al Facult ăţii de Geografie din cadrul Universit ăţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca,
pleacă întotdeauna de la premisa conform c ăreia, studenţii acestei facultăţi, indiferent de formula
educaţională pe care o adopt ă (zi/ID) şi specializarea urmată, sunt persoane mature şi responsabile. Totuşi,
pentru a evita eventualele situa ţii în care se pune în discu ţie onestitatea cursantului, trebuie s ă stabilim de la
bun început ce constituie fraudă. O formă concretă de fraudă este plagiatul.
Prin urmare, doresc şi pretind ca dumneavoastr ă să fiţi unica persoan ă care realizează sarcinile
stabilite pentru acest curs ( şi nu altcineva). Dac ă utilizaţi idei sau fragmente din scrierile altei persoane şau
resurse suplimentare pentru realizarea sarcinilor de lucru, trebuie s ă citaţi, iar lucrările respective să fie
menţionate în bibliografia dumneavoastr ă. Suplimentar, vă rugăm să consultaţi politica Universităţii „Babeş-
Bolyai” privind plagiatul şi să reflectaţi asupra consecinţelor ce decurg dintr-o astfel de atitudine ingrat ă.
Pentru eventuale explicaţii suplimentare, chiar şi pentru exemple concrete, v ă stau la dispoziţie.

XI. Studenţi cu nevoi speciale

În situaţia existenţei unor cursanţi cu dizabilităţi, titularul de curs şi echipa de tutori î şi exprimă
disponibilitatea, în limita de timp şi mijloace de comunicare adecvate, pentru adaptarea con ţinutului şi a
modalităţilor de transmitere a informaţiilor şi a opţiunii de evaluare (examinare oral ă sau online ş.a.) în
raport cu tipul de dizabilitate a cursantului. În acest sens, se va da posibilitate de acces egal tuturor
studenţilor, la activităţile didactice şi de evaluare.

XII. Strategii de lucru recomandate

Învăţământul la distanţă presupune mult efort din partea cursantului, ca atare îmi permit s ă vă fac
câteva recomandări pentru a parcurge şi înţelege mai uşor temele parcurse. Astfel, v ă recomand să vă alocaţi
cel puţin la fel de mult timp pentru studiul fiec ărei teme/modul şi pentru realizarea sarcinilor practice, ca şi
cum aţi studia acest curs în formula ”înv ăţământ la zi”. În plus, este bine s ă vă stabiliţi un orar săptămânal pe
care să îl rezervaţi studiului la această disciplină.
Puteţi începe prin a v ă realiza un calendar s ăptămânal cu toate cursurile dumneavoastr ă, timpul
alocat pentru activit ăţile impuse de locul de munc ă şi de alte obligaţii.
Încercaţi pe cât posibil să vă încadraţi în următoarele rigori:
• pregătiţi-vă pentru sarcinilepe care le ave ţi de rezolvat, citind din timp p ărţile relevante din
suportul de curs, rezolvaţi exemplele oferite, rezolvaţi aplicaţiile din suportul de curs;
• încercaţi să rezolvaţi toate aplicaţiile existente; dacă întâmpinaţi dificultăţi, e-mailul meu vă
stă la dispoziţie pentru explica ţii suplimentare; trimiteţi-mi un e-mail cu problema la care v-
aţi blocat pentru a v ă oferi soluţia corectă;
• citiţi cu atenţie instrucţiunile de urmat pentru rezolvarea fiec ărei aplicaţii practice; de cele
mai multe ori, este precizată forma în care sunt a şteptate răspunsurile dumneavoastră;
• vă rog să puneţi întrebări; curiozitatea şi întrebările diverse (la obiect) constituie un
element esenţial pentru învăţare);
• încercaţi să contactaţi un student, coleg cu dumneavoastr ă la aceeaşi specializare, forma la
zi, pentru a vă consulta în cazul unor dificult ăţi.
Date fiind trăsăturile specifice ale învăţământului la distanţă sunt necesare, la începutul cursului,
recomandări cu referire la o foarte riguroas ă planificare a secven ţelor de studiu individual coroborat ă cu o
comunicare permanent ă pe reţeaua de net, cu tutorii şi titularul de disciplin ă. Transmiterea în timp util a
lucrărilor şi proiectului permite lecturarea şi evaluarea obiectiv-corespunz ătoare, fără presiunea timpului,
toate contribuind la desfăşurarea şi perceprerea structurii şi conţinutului activităţilor, de către ambele părţi,
cu şanse reale de promovare şi de percepere şi realizare a obiectivelor propuse în cadrul acestei discipline.

CLUJ-NAPOCA, Prof. Univ. Dr.

01.10. 2011 Ciangă Nicolae
 8

II. SUPORTUL DE CURS

MODULUL 1

Evoluţia turismului în România. Evoluţia cercetării de Geografia turismului şi a

învăţământului universitar de Geografia turismului, din România.

a. Scopul modulului: cunoaşterea etapelor de evolu ţia a turismului în corelaţie cu condiţiile

social-istorice şi economice; tendinţele şi direcţiile de cercetare în Geografia turismului
precum şi direcţiile de dezvoltare ale învăţământului superior de profil.

b. Obiectivele modulului: cunoaşterea fazelor de dezvoltare ale turismului din România şi

caracteristicile sale; surprinderea cauzelor care au determinat anumite tendin ţe şi direcţii de
dezvoltare; evidenţierea motorului în cercetarea şi dezvoltarea turismului (cercetarea
ştiinţifică şi învăţământul superior de Geografia turismului).

c. Schema logică a modulului

• Dezvoltarea incipientă a turismului în antichitatea romană;

• Caracteristicile turismului în perioada secolului XVII – 1850;
• Caracteristicile turismului în perioada 1850 – 1914;
• Turismul în perioada interbelică;
• Turismul în perioada contemporană;
• Cercetarea de Geografia turismului în România;
• Învăţământul superior geografic.

Bibliografie obligatorie pentru parcurgerea acestui modul

1. Ciangă, N. (2007), România. Geografia turismului, Presa Universitară Clujeană, cap. I şi II,
p. 15 – 34, Cluj-Napoca.
2. Berlescu Elena (1971), Staţiunile balneare de-a lungul timpului şi azi, Editura Medicală,
Bucureşti.
 9

1. Principalele etape de dezvoltare ale turismului

1.1. Perioada romană

După cucerirea Daciei şi instituirea provinciei Dacia-Felix, cu nivel de organizare şi

dezvoltare comparabil cu al altor provincii romane, dup ă 130 (d. Ch.) există dovezi certe de
utilizare a apelor termale în scopuri balnear-curative şi agrementale. În acest sens au fost edificate
adevărate amenajări cu un surprinzător nivel de dotare, în câteva areale cu ape termale, cunoscute
anterior şi al căror profil funcţional s-a păstrat cu intermitenţe până astăzi. Din acest punct de
vedere se remarcă amenajările din partea sud-vestică a ţării, aflate în „inima” provinciei romane
Dacia-Felix: Băile Herculane, numită Ad aqua Herculi Sacras – Ad Mediam; Geoagiu-B ăi – antica
Germisara – în cadrul c ăreia perimetrul amenajat pentru terme purta numele de Thermae Dodonae;
Călan – Aque. Între acestea B ăile Herculane se remarcau prin diversitatea şi vastitatea amenajărilor,
putând fi comparate cu staţiuni termale existente la vremea respectivă în Imperiul Roman, Tivoli,
lângă Roma, Capri, amenajările din sudul Franţei, cele din provincia Pannonia – Aquinincum –
capitala provinciei (din actualul perimetru al Budapestei) sau din provincia Asia Minor –
Capadocia.
Băile Herculane se impuneau prin amenaj ări complexe, demonstrând, prin vestigiile
descoperite ulterior, o înalt ă ştiinţă a captării apelor termale, sisteme ingenioase de transport a
acestora prin conducte de olane, terme (b ăi luxoase), sisteme de înc ălzire a dotărilor în care se
aplica metoda hipocaustului (înc ălzire cu aer cald prin podea), vestigii de temple grandioase, cum
este cel al lui Hercule, patronul sta ţiunii. În afară de acestea se impun, îns ă, dovezile epigrafice –
tabulele votive, care erau exteriorizări prin texte incizate în aceste tabule prin care cei ce veneau aici
îşi exprimau mulţumirile pentru efectul apelor termale, considerate la vremea respective ca daruri
ale zeilor sănătăţii, precum Aesculap, Hygea. Aceste tabule descoperite în a doua jum ătate a sec. al
XVIII-lea, în timpul expansiunii habsburgice către sud, au fost colectate, studiate şi depuse la
Muzeul de Antichităţi din Viena, graţie efortului istoricului Theodor Momssen, unul dintre cei mai
reprezentativi cercetători ai Romei Antice şi Istoriei romane. Textele şi mai ales cei care aduceau
mulţumiri pe această cale demonstrează câteva aspecte interesante. Demn de remarcat este textul de
pe tabula votivă nr. 1, existent ă în muzeul mai sus amintit, care con ţine următorul text: „Aesculapio
et Hygiae pro salute Juniae Cyrilae quo a longa infirmitate virtute aquorum numinis sui
revocaverunt TBA, Pius votum solvit libeus merito” ceea ce, în traducere liber ă, ar însemna: „Zeilor
Aesculap şi Hygea, pentru sănătatea Juliei Cyrila, pentru......., de o lung ă suferinţă, prin virtutea
apelor, ale puterilor divine, a fost vindecată, Titus B. A. (soţul), făgăduinţă făcută a împlinit, cu
bucurie, după merit” (Berlescu Elena, 1982). Şi alte texte de pe tabulele votive demonstrează câteva
adevăruri indubitabile: apele termale erau cunoscute şi utilizate în scopuri terapeutice; persoanele
care închinau aceste tabule, reprezentau func ţionari superiori (guvernatori ai Daciei, comandan ţi de
legiuni, dar şi personalităţi militare, administrative din alte provincii romane). Acestea
demonstrează statutul de staţiune „internaţională”, dar şi nivelul dotărilor cunoscute fiind exigenţele
patricienilor romani pentru lux al reşedinţelor.
În cazul celorlalte două staţiuni termale se păstrează vestigiile termelor romane. Deşi nu la
fel de certe, există dovezi că până în 271 d. Hr., au mai fost utilizate în acelea şi scopuri apele
termale de la Moneasa, cele s ărate de la Ocna Mureş (Salinae) sau Sovata, precum şi apele
carbogazoase de la Borsec.
După această scurtă perioadă de valorificare prodigioasă a unei surse naturale – apele
termale şi minerale – urmează o perioadă lungă de 1500 de ani, în care nivelul civilizaţiei şi culturii,
din perioada post-romană, prefeudală şi feudală, a coborât mult sub ceea ce Imperiul Roman
realizase. Abia în a doua jum ătate a sec. al XVIII-lea sunt redescoperite (Băile Herculane, Moneasa,
Băile Episcopiei) şi utilizate, prin amenajări, apele hidrotermale.
 10

Temă de reflecţie nr. 1: Care sunt argumentele care explic ă valorificarea avangardist ă
a apelor termale în antichitatea roman ă din Dacia Felix

1.2. Perioada dintre sec. al XVIII-lea – 1850

Aceasta se suprapune peste începutul cristaliz ării relaţiilor capitaliste în principatele istorice,
favorizate de înaintarea dominaţiei habsburgice către sud şi declinul Imperiului Otoman. Acest fapt
duce la intrarea în circuit, în arealul carpatic, intercarpatic şi pericarpatic a unor surse hidrominerale
şi termale, ca urmare a realizării primelor stabilimente – sanatorii. Acest fenomen este stimulat de
implicarea în cercetarea resurselor hidrominerale, pe parcursul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al
XIX-lea, a unor cunoscu ţi medici: Lucas Vagner, Ignaţ Plusch, Fr. Niylaş, Lucas Stege (austrieci şi
unguri), precum şi M. Zota, C. Davila, Alex. Saabner – Tuduri (medici şi chimişti români), Ludovic
Mrazec (geolog). Aceştia efectuează analize hidrochimice asupra apelor minerale şi termale,
precum cele de la Băile Herculane, Borsec, Vatra Dornei, Bălţăteşti, Borca, Broşteni, Covasna,
Vâlcele, Bazna, Moneasa, Buzia ş, Băile Episcopiei (actuala staţiune 1 Mai – Bihor). Rezultatele
publicate şi efectele balneare astfel cunoscute au condus la realizarea primelor amenaj ări la Băile
Herculane şi Borsec în ultima parte a sec. al XVIII-lea, Slănic Moldova – 1804, B ălţăteşti, Vatra
Dornei, etc. Erau cunoscute în aceea şi perioadă şi alte izvoare hidrominerale şi termale, utilizate
empiric (astfel, din corespondenţa unor persoane oficiale, la sfâr şitul sec. al XVI-lea, rezultă tocmai
acest lucru, cu referire la apele minerale de la Covasna sau Borsec).

1.3. Perioada 1850 – 1918

Aria de cunoaştere a surselor hidrominerale şi termale se extinde asupra întregului areal

carpatic, intercarpatic şi pericarpatic. Ca urmare, pe lâng ă nucleele de sta ţiuni balneare amintite
anterior, se mai dezvoltă şi alte amenajări similare, precum la Băile Tuşnad, Sovata, Malnaş Băi,
Topliţa, B ăile Hebe – viitoarea Sângeorz B ăi. La acestea se adaug ă staţiunile de pe Valea Oltului:
Govora, Olăneşti, Călimăneşti, precum şi câteva staţiuni cu ape termale din partea vestică a ţării.
Până în 1918 existau 20 de staţiuni, valorificând la scară locală sau regională apele minerale şi
termale. Staţiunile balneoclimaterice dezvoltate până la această perioadă au evoluat prin amenaj ări
de cazare, amenaj ări balneare şi de agrement, astfel încât s-au deta şat de cele care s-au dezvoltat
mai târziu. Astfel, s-a impus prin stil şi importanţa amenajărilor, Băile Herculane (staţiune
importantă, ăn cadrul Imperiului Austro-Ungar vizitată şi de împăratul Franz Iozef), precum şi
staţiunea Slănic Moldova, „Perla Moldovei”, care s-a impus prin câteva componente de avangard ă,
novatoare pentru perioada respectiv ă (centrală electrică proprie, reţea centralizată de aprovizionare
cu apă şi canalizare, un inhalator – pulverizator, cu ajutorul c ăruia se permitea efectuarea unui
tratament numit astăzi cu aerosoli, dezvoltarea sta ţiunii după un plan de sistematizare prestabilit, cu
o capacitate de primire de aproape 2000 de locuri, în preajma primului r ăzboi mondial.
Ca o recunoa ştere a valorii terapeutice a apelor minerale din o serie de sta ţiuni
balneoclimaterice, au fost acordate medalii de aur acestora, cu ocazia particip ării la expoziţii
universale şi internaţionale: pentru apele de la Sl ănic Moldova, în 1883 şi 1889, cu ocazia
expozi ţiilor universale de la Viena, şi în 1990, la expozi ţia universală de la Paris; pentru apele de la
Covasna, în 1852 la Trieste, iar pentru apele minerale de la Borsec, la expozi ţiile de la Berlin (1876)
şi Paris (1878).
După 1870, un alt domeniu care intr ă sub incidenţa activităţilor turistice, este domeniul
montan. În mod sporadic, masive montane din Carpa ţi au constituit destinaţii pentru oameni de
cultură români sau personalit ăţi în trecere. Aceştia au lăsat descrieri a unor regiuni montane, precum
Ceahlăul, Bucegi şi altele. După 1870 există preocupări concrete în domeniul realizării de amenajări
specifice în spaţiul montan. Această tendinţă se leagă şi de realizarea primelor căi ferate
 11

transcarpatice. Semnalul cel mai edificator pentru dezvoltarea turismului montan îl constituie, în
1875, hotărârea de stabilire a reşedinţei regale de var ă la Sinaia, în apropierea mănăstirii Sinaia
(construită şi ctitorită de Mihai Cantacuzino în 1670). Alegerea acesteia a fost sus ţinută de mai
multe argumente: situarea pe cel mai scurt drum între România şi regiunea de la nord de Carpa ţi;
începerea edificării căii ferate peste pasul Predeal; impunerea opţiunii, prin existenţa uneia dintre
cele mai reprezentative, sub aspect peisagistic, unit ăţi montane – Munţii Bucegi. A început
construirea castelului Peleş, ca şi reşedinţă de vară, în jurul acestuia s-au realizat alte re şedinţe ale
elitei politice financiare şi funciare româneşti. Toate acestea au condus la amenajarea rapid ă şi
densă, fapt ce a făcut ca în 1885, Sinaia s ă capete statutul de oraş şi totodată să devină prima
staţiune climaterică montană din Carpaţi. Aceasta, prin componen ţă, amenajări şi obiective (vezi
Cazinou) s-a ridicat la nivelul standardelor europene ale unor sta ţiuni din Alpi şi alte regiuni
montane. Ca urmare a deschiderii circulaţiei feroviare şi rutiere peste pasul Predeal, au început să se
realizeze amenajări în Buşteni şi în Predeal. De asemenea, în 1893, cap ătă statut de staţiune şi
Păltiniş, în Munţii Cândrel.
Odată cu aceast ă tendinţă, încep să se realizeze şi amenajări turistice în regiunea montană
propriu-zisă. Astfel, au fost realizate primele cabane, numite şi refugii alpine sau case de ad ăpost,
cum a fost: Peştera pe valea Ialomi ţei, casa de ad ăpost Omu, în Bucegi, construită şi deschisă
circuitului în ultimul deceniu al sec. al XIX-lea, Dochia, în Ceahl ău, construită în 1904, şi altele. În
paralel sunt realizate primele căi de acces, poteci devenite ulterior poteci turistice marcate, ce au
preluat adeseori trasee montane pastorale, precum şi drumuri alpine, cum este cel între Sinaia şi
platoul Bucegilor. Amenajări similare au mai fost realizate şi în Munţii Semenic. Intrarea regiunii
montane în sfera turismului şi astfel diversificarea formelor de practicare ale acestuia s-a datorat,
mai ales, înfiinţării a numeroase societăţi turistice, care şi-au adus un aport important la aceasta:
Clubul Alpin al Banatului, înfiinţat în 1876, la Caransebe ş, apoi Societatea Carpatic ă Bănăţeană,
1880, şi mai ales a Societ ăţii Carpatine Ardelene, înfiinţată tot în 1880, cu sediul la Sibiu, vestita
S.K.V. (Siebenburgischen Karpathenverein) care s-a implicat în amenaj ările şi dezvoltarea
turismului montan din Făgăraş, Cândrel (vezi staţiunea Păltiniş), Şurean; societatea carpatină în
1895, cu sediul la Sinaia sau Societatea Turi ştilor Români, în 1900. Toate acestea şi-au creat filiale
judeţene şi zonale. Sediile principale ale acestor societ ăţi şi asociaţii prefigurau deja viitoarele
centre de greutate ale turismului montan: Prahova-Bucegi, Mun ţii Bârsei; Făgăraş-Cândrel; Munţii
Banatului.
Tot în această perioadă începe să se dezvolte şi turismul maritim. În ultimul deceniu al sec.
al XIX-lea sunt construite primele sanatorii de cur ă, utilizând climatul marin, dar şi apa lacurilor
sărate, la Techirghiol şi la ceea ce se va numi viitoarea staţiune Eforie. Litoralul Mării Negre începe
să prezinte atracţie la începutul secolului XX, astfel încât în 1904, la nord de Constanţa, la Mamaia,
se ridică primele capacităţi de primire, pe grindul de nisip dintre Siutghiol şi mare, prefigurând ceea
ce va deveni staţiunea de mai târziu.
Primul război mondial aduce şi imense pagube materiale. Acesta a afectat şi amenajările
balneoturistice de până atunci, mai ales cele care s-au situat pe liniile de penetra ţie ale armatelor
austro-ungare şi pe linia frontului, cum a fost sta ţiunea Slănic Moldova, în cea mai mare parte
distrusă în 1917.

Temă de reflecţie nr. 2: Explicaţi conţinutul complexităţii turismului din aceast ă

perioadă şi evidenţiaţi factorii care au condus la aceast ă tendinţă.

1.4. Perioada interbelică

Este caracterizată printr-o dezvoltare unitară şi a activităţilor turistice, ca urmare a Unirii de
la 1 Decembrie 1918, când s-a constituit statul na ţional unitar român. Încă de la începutul
deceniului III s-au despus eforturi susţinute pentru înlăturarea urmărilor războiului. Apoi se
 12

dezvoltă noi staţiuni care completează osatura de bază a staţiunilor tradiţionale, înfiinţate şi
dezvoltate în sec. al XVIII-lea. Acestea sunt mici şi au rezultat în urma investi ţiilor particulare sau
aparţinând unor societ ăţi înfiinţate de comunităţile locale. Caracteristice sunt în regiunea carpatic ă
Zizin, Covasna-Voineşti, Caşin-Iacobeni, Malnaş, Turia, Jigodin, Vlăhiţa, Corund, Topliţa, Solca,
Valea Vinului, Breb, Şuligu, , Ocna Mureş în Depresiunea Transilvaniei, Oglinzi, Sărata Monteoru,
Pucioasa, Vulcana B ăi, Ocnele Mari Băla în Subcarpaţi şi altele. În acelaşi timp renasc staţiunile
Băile Geoagiu sau Vaţa de Jos. În zona litoral ă, amenajările se extind la sud de Constan ţa, mai ales
la Eforie, precum şi pe ţărmul interior al lacului Techirghiol, în cadrul staţiunii cu acelaşi nume. În
zona montană propriu-zisă, alături de amenajările din staţiuni şi a cabanelor din perioada anterioară,
apar noi staţiuni climaterice montane, precum Lacul Ro şu, 1931, Colibiţa, Cheia, Timiş, Sâmbăta,

Stâna de Vale (fig. 1).

Fig. 1 Evoluţia edificării staţiunilor balneo-turistice din România: 1. staţiunile din antichitatea
romană; 2. staţiunile balneoclimaterice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pân ă la
jumătatea secolului al XIX-lea; 3. sta ţiunile din perioada 1850-1914; 4. sta ţiunile din perioada
interbelică; 5. staţiunile dezvoltate în ultimii 50 de ani; 6. staţiunile balneoclimaterice; 7. sta ţiunile
climaterice montane; 8. staţiunile maritime; 9. căi de comunicaţie rutiere; 10. limitele între
principalele regiuni geografice

Turismul balnear este favorizat de ini ţiative benefice ale cercet ării balneare, impulsionate de
măsuri administrativ-legislative, dar şi ţinând de cercetare ştiinţifică şi învăţământ superior medical.
Astfel, anul 1924 marcheaz ă începutul învăţământului balneologic, datorat prof. A. Teohari, care
după un deceniu publica, în 1934, concomitent la Bucure şti şi Paris, Tratatul de terapeutică. De
asemenea, s-a înfiinţat Societatea de Hidrologie şi Climatologie, care a stimulat puternic cercetarea
balneologică în România. În 1931 ia fiinţă, în cadrul învăţământului medical, prima Catedră de
Balneologie şi Fizioterapie la Cluj, sub îndrumarea profesorului M Sturza, iar la Bucureşti, prima
Catedră de Balneologie şi Dietetică. În aceeaşi perioadă, în cadrul Facultăţii de Medicină din Iaşi, se
fac cercetări de balneologie asupra staţiunilor Vatra Dornei, Slănic Moldova. Un alt aspect
remarcabil pentru turismul din perioada interbelică este introducerea în circuitul turistic a
monumentelor cultural-istorice religioase din zona Neamţului, Bucovina, Muscel, Vâlcea sau cel
din Transilvania. Se dezvolt ă astfel turismul cultural, care stimulează realizarea de baze turistice de
primire în oraşe de munte şi de contact cu muntele, aflate în unele din zonele amintite şi care au fost
decretate oraşe de viligeatură. Exemple tipice sunt Piatra Neam ţ, Câmpulung Moldovenesc,
Câmpulung Muscel.
 13

Un moment important în dezvoltarea turismului interbelic şi chiar a turismului din a doua

parte a secolului trecut este înfiin ţarea O.N.T. în 29 februarie 1936, primul organism de stat menit
să coordoneze întreaga mişcare turistică. Prin aceasta statul se implica direct, pentru prima dat ă, în
coordonarea la nivel naţional a activităţii turistice, cu tot mai puternică rezonanţă. O.N.T. va
conduce propaganda turistic ă, va contribui la organizarea de baze turistice în sta ţiuni şi în zona
montană. Datorită implicării acestuia se vor crea structurile organizatorice care î şi vor aduce
contribuţia la reglementarea turismului individual sau de grup. Al ături de asociaţii turistice, precum
Touring Clubul Român (cu a sa publica ţie săptămânală „Jurnal săptămânal”) O.N.T. se va implica
în dotarea altor masive montane cu cabane, va contribui la realizarea de drumuri de acces în Piatra
Mare, Postăvaru, Făgăraş, Rodna, Ceahl ău, Munţii Banatului, Munţii Apuseni. Regional, îşi aduc
contribuţia în acelaşi sens, asociaţiile turistice înfiinţate în perioada anterioară. Astfel, s-au construit
cabane: Poiana Bra şov (1925), Piatra Mare (1927), Rarău (1932) şi altele.

Temă de reflecţie nr. 3: Rolul Unirii din 1918 în dezvoltarea modern ă a turismului sub
aspect legislativ, organizatoric şi tipologic

1.5. Perioada contemporană

Aceasta include întreg intervalul de timp de dup ă 1945 până în zilele noastre. Între 1945 –
1948 este o perioadă de regres total, în condiţiile social-economice şi politice concrete postbelice.
Aceasta se caracterizeaz ă prin menţinerea bazei materiale într-o stare de conservare precară.
Aceasta are o solicitare tot mai redusă, ca urmare a reculului vie ţii social-economice, a marilor
frământări şi transformări din perioada respectivă şi implantarea unor relaţii social-economice şi
politice impuse din afară. Efectul direct este scăderea catastrofală a nivelului de trai, creşterea
inflaţiei, toate acestea şi pe un fond de condi ţii naturale nefavorabile (seceta din 1946-1947). Anul
1948 este un moment crucial din via ţa economico-socială. Are loc naţionalizarea mijloacelor de
producţie, deci şi a bazei materiale turistice. Aceasta este preluată de stat şi transferată ca utilizare
unor organisme cu caracter social, precum sindicatele sau Ministerul Muncii. Efectul acestei situa ţii
este catastrofal, pentru cele câteva zeci de sta ţiuni mici, proprietate familială sau a unor comunit ăţi
locale care, în câ ţiva ani, se aurodesfiinţează. Ca urmare a acestui fapt, unele dintre acestea au
dispărut definitiv, Breb-Maramureş, Corund-Harghita, Zizin-Braşov, etc.). Altele au început s ă se
refacă abia după 15 ani, odat ă cu revirimentul de după 1965.
Un efect particular, pe fondul general de pauperitate, îl constituie totu şi implicarea statului
în favorizarea unor p ături sociale defavorizate, cărora li se acordă facilităţi cu caracter material
pentru a avea acces la unele sta ţiuni. Se poate remarca o a şa-numită perioadă de turism
„sindicalist”, când începe să se individualizeze turismul de masă.
În toată perioada următoare, până în 1960, se manifestă o stagnare a situa ţiei economice,
manifestată şi în dotările pentru turism. Totuşi, se constată un început de remediere a acestei situa ţii.
Una dintre aceste tendinţe este naşterea staţiunii Poiana Braşov, determinată de desfăşurarea
Universiadei de iarnă.
După 1960, pe un fond de dezvoltare economic ă şi un început de deschidere c ătre Occident,
încep investiţiile din zona litoralului românesc. Acestea sunt centrate pe sta ţiunile Mamaia, Eforie,
Mangalia. După 1965, eforturile se concentrează pe staţiunea Eforie Nord. Acţiunea de amenajare a
litoralului se deplasează, după 1968, în partea sudic ă a litoralului românesc, în zona Mangalia, unde
au fost edificate staţiunile Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn. În aceea şi perioadă
sunt analizate şi două staţiuni destinate populaţiei tinere, şi anume Năvodari, pentru populaţia
şcolară şi Costineşti, pentru studenţi.
Dacă până în 1965 şi parţial după aceea, eforturile în realizarea amenajărilor turistice au fost
concentrate asupra litoralului Mării Negre, după 1965 se remarcă o diversificare în contextul
extinderii acestora şi asupra altor categorii de obiective turistice şi a altor regiuni ale ţării. În primul
 14

rând, staţiunile balneoclimaterice tradiţionale şi cele climaterice montane sunt dotate cu unităţi
hoteliere şi hotelier-balneare, mare parte fiind echivalente cu confort I (corespunzător astăzi celui cu
2 stele). Ca urmare a acestei tendin ţe, cea mai mare parte din sta ţiunile balneoturistice consacrate
sunt dotate cu unit ăţi şi complexe de unit ăţi hoteliere: Vatra Dornei, Sângeorz-Băi, Băile Tuşnad,
Slănic Moldova, Covasna, B ăile Herculane, Geoagiu-Băi, Moneasa, Băile Felix, 1 Mai, respectiv
Sinaia, Predeal, Buşteni, Păltiniş, Complex Semenic. Se remarcă în cazul a două staţiuni
balneoturistice implantări masive, hoteliere, care domin ă net staţiunile, atât sub aspect tipologic, cât
şi ca implicare în ansamblul fizionomic. Este vorba de sta ţiunea Covasna, reprezentant ă tipică a
balneoturismului carpatic, dezvoltată efectiv în aceast ă perioadă, precum şi Poiana Braşov, devenită
cea mai importantă staţiune climaterică montană din Carpaţi şi care, şi prin alte amenaj ări (pentru
sporturile de iarnă), a devenit poate singura competitiv ă, comparativ cu staţiuni similare din Europa.
Ca urmare a aceleaşi tendinţe se remarcă dezvoltarea unor noi staţiuni, de dimensiuni mai mici, care
valorifică apele minerale şi termale: Amara şi Lacul Sărat în Câmpia Română, Călacea, Timiş, 1
Mai şi Marghita, în jud. Bihor, Boghiş şi Bizuşa, în judeţul Sălaj, Ocna Şugatag, în Maramureş, etc.
Se remarcă în acelaşi timp, edificarea unor noi staţiuni climaterice montane, precum Borşa,
Durău, Izvoru Mureşului, Pârâu Rece şi complexe mai mici, precum Mogoşa-Şuior, Piatra
Fântânele, Bâlea Lac, Soveja, Rânca (Mun ţii Parâng), Straja (Munţii Vâlcan), Băişoara (Munţii
Apuseni) care vor constitui nuclee pentru viitoarele sta ţiuni climaterice montane şi pentru sporturile
de iarnă.
Un factor de impact cu activitatea turistică îl formează complexele hidroenergetice, mai ales
cele din regiunea montană, care au introdus, prin baraje şi lacuri de acumulare, o diversificare a
peisajului montan, cu deosebire, dar şi a celui din zona colinar ă şi de câmpie.
În cazul amenajărilor de mari dimensiuni, în urma încheierii lucrărilor, au rămas amenajări
de şantier care, în unele cazuri, au putut fi adaptate şi transformate în complexe turistice şi staţiuni.
Este cazul Complexului turistic Beliş-Fântânele, pe Someşul Cald sau al staţiunii Voineasa, pe
Lotru. Cele mai multe din arealele cu lacuri de acumulare din Carpa ţi au amenajări turistice mai
mult sau mai puţin complexe: Călineşti-Oaş, Izvoru Muntelui, Poiana Uzului, M ăneci-Ungureni,
Vidraru, pe Argeş, lacurile de pe Olt, din sectorul defileului Turnu Roşu-Cozia, lacurile de pe
Sebeş;Văliug şi Trei Ape, în Munţii Banatului, Leşu, pe Iada (afluent al Crişului Repede), iar în
perspectivă se va realiza, poate, cea mai ampl ă şi complexă amenajare turistică pentru un lac de
acumulare, cea de pe malul românesc al lacului Por ţile de Fier de pe Dun ăre.
Tot după 1965 a fost iniţiat un vast program de dotare a celor mai multe ora şe cu unităţi
hoteliere. Se remarcă în acest sens în special capitala ţării, unde a fost realizat în perioada respectivă
şi singurul hotel aparţinând unui lanţ internaţional, Intercontinental, precum şi în oraşele de peste
100 de locuitori. Practic, toate ora şele peste 25 000 locuitori au o unitate hotelieră mai mare sau mai
mică, realizată în această perioadă.
Sub aspectul diversităţii amenajărilor turistice, apar noi forme de cazare, legate de marile
artere rutiere de importanţă internaţională, precum şi în apropierea staţiunilor importante şi oraşelor.
Acestea, campingul şi motelul, ca unităţi noi de cazare sunt strâns legate de proliferarea
transportului automobilistic caracterizat printr-o mare mobilitate şi favorizat de modernizarea la
scară a ţării (asfaltare) a principalelor trasee rutiere, în special a celor transcarpatice, legând
provinciile istorice şi permiţând traversarea în toate sensurile a regiunii montane, c ătre principalele
regiuni de polarizare turistică. Între acestea se remarc ă tronsoane rutiere de mare altitudine, unele
iniţiate încă din perioada interbelică, cum este Transalpina, ce une şte localităţile Novaci şi Sebeş,
peste Munţii Parâng, prin Pasul Urdele, şi mai ales Transfăgărăşanul, ce uneşte Depresiunea
Transilvaniei cu sudul ţării, peste Făgăraş, la 2000 m altitudine. La acestea se mai adaug ă drumuri
de „centură montană” care scurtează distanţele către anumite destinaţii şi se remarcă prin regiunile
pitoreşti străbătute: drumul dintre Durău şi Izvoru Muntelui, în Ceahlău, drumul dintre Chiril, în
bazinul Bistriţei şi Câmpulung Moldovenesc, în bazinul Moldovei, peste Rar ău, drumul dintre
 15

Râşnov şi Poiana Braşov, care permite accesul la aceasta şi din alte sensuri, drumul ce leag ă
Depresiunea Beiuş cu staţiunea Stâna de Vale.
Tot după 1960 se înregistrează o nouă etapă şi modalitate de acces în regiunea montan ă, prin
construirea mijloacelor de transport mecanic (pe cablu). Primul astfel de obiectiv – un telescaun – a
fost realizat în 1942 între Văliug şi Semenic. După 1965 au fost construite în mai multe masive
montane şi legate de staţiuni mai multe mijloace de transport mecanic, grupate cu deosebire în
Bucegi, Munţii Bai, Postăvaru, Făgăraş, dar şi în partea nordică a ţării, în Rodna, Gutâi, Munţii
Călimani, Bârgău, Ceahlău etc.
Pe plan organizatoric se înregistrează, de asemenea, unele inova ţii sub aspect instituţional şi
a legăturii cu funcţionarea sistemului, care au avut o anumit ă perioadă un efect pozitiv. Astfel, în
1955, se reînfiinţează O.N.T. Carpaţi, care va contribui în mare m ăsură la introducerea şi
cunoaşterea potenţialului turistic şi amenajării acestuia în circuitul european. De asemenea, în 1971,
se înfiinţează Ministerul Turismului, care a avut ca sarcină aplicarea unei concepţii unitare în ceea
ce priveşte amenajarea zonei turistice şi implicarea în individualizarea, tipologizarea, dimensionarea
şi amplasarea unităţilor turistice şi a componentelor de mai mare amploare, precum sta ţiunile. Tot
acest ansamblu a f ăcut din turism o adevărată ramură economică.
Între 1980 – 1990 se manifest ă foarte accentuat un proces continuu de degradare a vie ţii
social-economice a ţării. Acesta se reflectă şi în privinţa bazei materiale a turismului, care nu se mai
extinde, iar cea existent ă înregistrează un fenomen continuu de degradare. Aceast ă tendinţă se
accentuează şi după 1990.
După 1990, întreaga societate româneasc ă a fost profund marcată, în toate compartimentele
sale, de evolu ţia condiţiilor social-economice şi politice cu o tendinţă accentuată de cădere liberă.
Aceast ă etapă având multe aspecte asem ănătoare cu cea imediat după 1948 – dar de sens invers –
şi-a pus amprenta şi pe turism. Efectele sale sunt vizibile în toate domeniile, cu efecte adeseori
contradictorii (Ciangă N., 1998).
Baza de cazare a fost afectată sub aspect cantitativ, al calităţii, cât şi din punct de vedere
tipologic. A scăzut drastic capacitatea de cazare clasic ă utilizabilă, mai ales ca urmare a uzurii fizice
şi morale manifestată contrastant încă înainte de 1990, cu deosebire în cazul vilelor – case de
odihnă şi tratament (ale căror capacităţi utilizabile s-au redus cu 70,8 %) şi cabanele (minus 68,0
%). Aceste două categorii de cazare specifice sta ţiunilor balneoturistice şi regiunii montane propriu-
zise sunt cele mai vechi şi în cea mai mare parte nu mai corespund standardelor de conform actuale.
Reintroducerea lor în circuit prin modernizare şi readaptare implică costuri adeseori mai mari decât
în cazul edificării unor dotări noi, pe vechile amplasamente. Exist ă staţiuni în care categoria de
cazare, vila, şi-a încetat temporat activitatea (Sângeorz Băi) sau şi-a redus-o drastic (Borsec).
Aceeaşi tendinţă au manifestat-o şi celelalte categorii de cazare, dar cu sc ăderi mai atenuate.
În acelaşi timp se manifestă, chiar dacă timid, unele tendinţe pozitive: apariţia unor noi
forme de cazare, precum bungalow-ul, a unor baze de cazare de tip motel integrate unor moderne
staţii de benzină care au şi service; apariţia unor forme de cazare specifice turismului rural (cum
sunt cele din zona Bran-Moeciu, Bucovina sau Depresiunea Maramure ş); edificarea în număr foarte
mare a reşedinţelor secundare. Pe de alt ă parte se remarcă lucrările de renovare a unor unit ăţi
hoteliere cu tradiţie, din cadrul bazei de cazare din marile centre urbane şi staţiunile balneoturistice
consacrate (ex. Bucureşti, Braşov, Sinaia).
Potenţialul de comunicaţie a manifestat, de asemenea, tendin ţe contradictorii. Într-o primă
fază, mai ales în intrvalul 1990-1992, se înregistrează o degradare generală îngrijorătoare a
infrastructurii feroviare şi rutiere şi a calităţii serviciilor ce ţin de acestea. În compensa ţie, se
manifestă după 1994 unele tendinţe pozitive.
Cu toate că se simte o acută lipsă de fonduri, au fost totuşi demarate componentele unui
amplu program de modernizare şi integrare a sistemului rutier cu caracter major al ţării noastre, cu
reţeaua europeană de autostrăzi. Poate fi considerată tot o tendinţă pozitivă, în cadrul transporturilor
 16

feroviare importul şi apoi producţia autohtonă de vagoane, precum şi introducerea trenurilor de tip
intercity.
Circulaţia turistică este un senzor specific al tendin ţelor actuale ale turismului. Astfel, s-a
diminuat drastic circulaţia turistică internă. În antiteză, a crescut exploziv turismul internaţional
emitent, cu deosebire în intervalul 1990 – 1992, pentru ca ulterior acesta s ă se menţină la cote
rezonabile, indiscutabil mult superioare celei de pân ă în 1990 şi chiar în condiţiile restricţiilor de
viză impuse de către ţările U.E.O. Comparativ, se înregistrează o creştere moderată a turismului
internaţional receptor, spre România, unde principala contribu ţie o aveau tot ţările vecine, între
ţările europene-occidentale remarcându-se Germania şi, în mod tradiţional, Israelul (mai ales cu
destinaţie Covasna).
Iniţiative legislative privind privatizarea, ini ţiative cu caracter organizatoric şi
investiţional. Începutul privatizării se concretizează prin apariţia de mici întreprinderi particulare cu
profil turistic. Procesul a fost declanşat încă din 1990, prin Legea nr. 54/1990 privind organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei ini ţiative. Dar o lege a turismului nu a fost
elaborată încă. Un model pentru aceasta ar putea fi legea Turismului din 1936, o lege foarte
modernă pentru vremea aceea, care ar putea servi ca baz ă, la adapt ările şi reactualizările de rigoare,
necesare condi ţiilor actuale ale turismului intern şi internaţional.
Până la apariţia unei legi atotcuprinzătoare au fost promulgate legi cu implicare par ţială în
turism, cum este cea cu privire la dezvoltarea turismului rural în zona montan ă, cu prevederi precise
asupra dezvoltării unor unităţi turistice particulare, de mică mărime (între 3 – 20 paturi) cu
diferenţierea pe patru categorii, în funcţie de calitatea şi diversitatea serviciilor oferite. Unităţile
turistice familiale vor putea beneficia de facilităţi şi scutiri de taxe, impozite pe profit, timp de 20 de
ani, apoi de drepturi de concesionare, pe 49 de ani, pentru terenuri amenajabile în scopuri turistice,
în zona montană, la peste 1200 m.
Sunt în curs de introducere unele reglementări precise cu privire la regimul construcţiilor, în
staţiunile balneoturistice (indiferent de tip sau de apartenenţă), care să excludă apariţia fenomenului
de dezvoltare haotic ă, cum s-a întâmplat până acum în numeroase situa ţii. Au apărut, de asemenea,
firme turistice particulare de intermediere a excursiilor sau sejurului.
În prezent există dispute cu privire la statutul de func ţionare a staţiunilor balneoclimaterice,
între Ministerul Turismului şi Ministerul Sănătăţii. Ultimul optează ca aceste staţiuni să aibă un
profil strict balnear, fără a realiza disfuncţionalităţile (mai ales extrasezon), ce ar decurge din
impunerea unui profil exclusiv, monofuncţional. Soluţia cea mai viabilă ar fi orientarea către
polifuncţionalitatea staţiunilor care le-ar imprima viabilitate şi continuitate funcţională pe tot
parcursul anului. În prezent, cea mai mare parte a firmelor turistice sunt organizate pe principiul
societ ăţilor comerciale pe acţiuni, cu toate că, în mod paradoxal, acestea nu au trecut efectiv la
emiterea de acţiuni. Funcţionarea lor se face totuşi sub conducerea Adun ării Generale a Acţionarilor
(A.G.A.). Adoptarea noii forme are un caracter tranzitoriu pân ă la crearea condiţiilor privatizării
complete. În prezent întreg patrimoniul turistic a fost împ ărţit în două părţi inegale (ca şi cel al
celorlalte întreprinderi economice): 30 % în gestiunea S.I.F., iar restul de 70 % a r ămas în gestiunea
F.P.S. (Fondul Proprietăţii de Stat) privatizat astăzi în mare parte. Acest compromis prelungit nu
este benefic dezvolt ării turismului. În aceste condiţii au fost lansate şi programe de cercetare
ştiinţifică, amenajare şi valorificare turistică, în regim de protecţie diferenţiată a rezervaţiilor
biosfere (Pietrosul Rodnei), în consonanţă cu Legea turismului rural montan. A fost demarat ă, de
asemenea, în 1992, cu rezultate deja remarcabile, refacerea unor situri urbane şi obiective istorice
de mare rezonanţă (precum bisericile – cetăţi s ăseşti şi cetăţile ţărăneşti), cu ajutor financiar extern,
mai ales german. Se remarc ă în acest sens activit ăţile de restaurare întreprinse la Sibiu şi mai ales la
Sighişoara. Multe dintre cetăţile fortificate au fost de asemenea ref ăcute. Dintre acestea, biserica
cetate de la Biertan, complet transformat ă, a devenit în fiecare septembrie locul de întâlnire a sa şilor
de pretutindeni.
 17

Pătrunderea capitalului străin este încă nesemnificativă faţă de necesităţile acestui important
sector. Funcţionează astăzi câteva zeci de societ ăţi mixte, de tip joint ventures, cu sediul în
România, dar aportul de capital str ăin nu a depăşit 100 milioane USD. Lipsa de interes a firmelor
străine, mai ales a concernelor interna ţionale ce patronează marile lanţuri hoteliere internaţionale
(excepţie face lanţul Maryott şi, mai recent, Hilton) are motivaţii multiple de natură legislativ-
stimulativă şi de garantare a investi ţiilor.Totuşi se comstată, după anul 2000, o insiaten ţă mai mare
a acestora: astfel hotelul Athenee Pallace este preluat de lan ţul hotelier internaţional Hilton,, hotelul
Mara din Sinaia de către Holydai Inn, Hotel Nord de către lanţul Ibiss, care l-a adus prin
modfernzare la confort de trei stele, iar lan ţul Best Western şi-aq creat unităţi hoteliere propri de
patru stele precum unitatea den Gura Humorului. De remarcat este realizarea primului lan ţ hotelier
autohton- Continental cu locaţii în Bucureşti, Timişoara, Oradea, Tg. Mureş etc.
Cu toate aceste condi ţii nefavorabile şi pe fondul promulgării Legii turismului se remarcă
unele tendinţe noi care, chiar dacă prezintă imperfecţiuni şi disfuncţii, permit apariţia şi proliferarea
unor noi forme de turism, pe fondul edific ării de noi tipuri de amenajări turistice. Ca urmare, se
impune tot mai mult iniţiativa particulară, în cazul edificării vilelor de vacanţă – reşedinţe
secundare. Deşi în cele mai multe din cazuri apartenen ţii nu respectă dispoziţiile legale legate de
planuri de amenajare zonal ă şi locală, acest tip de amenajare a proliferat rapid şi s-a orientat către
regiuni de atracţie turistică sporită, mai ales regiunea montan ă, iar în cadrul acesteia staţiunile
balneoturistice, zonele limitrofe lacurilor de acumulare şi nu în ultimul rând aşezări rurale cu
potenţial natural.
Un alt aspect semnificativ îl constituie dezvoltarea turismului rural, prin intermediul
gospod ăriilor familiale, înscrise într-un circuit patronat de asociaţii de profil de tip A.N.T.R.E.C.,
O.V.R. sau a unor asocia ţii la nivel local. Un număr de câteva mii de gospod ării s-au integrat
acestei mişcări. Ele au primit certificate de omologare şi mare parte din acestea ofer ă un pachet de
servicii mai mult sau mai puţin diversificate, perfectibil. Acestea au fost incluse în cataloage de
informaţii, existând frecvent posibilitatea de contactare şi contractare prin intermediul societăţilor
turistice autohtone sau străine. Acest tip de turism a proliferat cu deosebire în zona montană, în
aşezări rurale neafectate pân ă în 1990 de socializarea agriculturii (zonele necooperativizate) şi în
care locuitorii nu au părăsit aşezările în favoarea oraşelor, structurile de populaţie sunt favorabile
(populaţia tânără şi matură reprezintă o pondere ridicat ă) şi se impune categoria de persoane cu
iniţiative în domeniu. Cea mai mare parte a gospod ăriilor integrate turismului rural se găsesc în
regiunea montană, ajungând la câteva zeci într-o localitate şi cumulând adeseori chiar peste 100 de
locuri / localitate: în jud. Maramureş, localităţile Vadu Izei, Bârsana, Ieud, S ăliştea de Sus; în jud.
Bistriţa Năsăud, localităţile Lunca Ilvei, Colibiţa, Rodna; în jud. Suceava, localitatea Vama; în jud.
Neamţ, Văratec, Vânători-Neamţ; în jud. Harghita, localitatea Praid, în jud. Covasna, localit ăţile
Balvanyioş, Covasna, Malnaş; în jud. Braşov, localităţile Bran, Sâmbăta, Moeciu; în jud. Argeş,
Rucăr, Dragoslavele; în jud. Sibiu, localităţile Sibiel şi Gura Râului; în jud. Hunedoara, localităţile
Haţeg, Sântămăria-Orlea; în jud. Alba, localităţile Remetea, Arieşeni, Gârda, Albac; în jud. Cluj,
Beliş-Fântânele, Băişoara, Sâncrai-Bologa etc.
Procesele de transformare, de profunzime în turism sunt în continuare încetinite de factori
conjuncturali de natură diversă. Scăderea generală a activităţii economice a determinat o diminuare
drastică a nivelului de trai (cu apari ţia ameninţătoare a fenomenului de şomaj), pentru cea mai mare
parte a populaţiei şi deci, o scădere a puterii de cumpărare. Se remarcă, de asemenea, degradarea
continuă a calităţii serviciilor în turism şi reducerii componentelor pachetelor de servicii. În aceste
condiţii şochează creşterea aberantă a preţurilor, mai ales la cazare. Se remarcă, de asemenea, o
scădere alarmantă a siguranţei fizice a turistului şi a bunurilor sale. Dep ăşirea fazei de tranziţie se
va putea concretiza prin eliminarea tuturor acestor factori defavorizanţi, cu efect direct şi concret în
creşterea în volum a activităţii turistice.
 18

Tema de reflecţie nr. 4: Prezentaţi principalele etape şi caracteristicile acestora, participante

la edificarea turismului ca fenomen şi activitate, în perioada contemporană.

2. Evoluţia şi tendinţele cercetării şi învăţământului superior de geografia turismului în

România

Pe fondul cercet ării turismului, ca activitate economică, al definirii noţiunilor legate de

acesta şi a legăturilor cu Geografia, a introducerii sale ca obiect de studiu în universit ăţi şi apoi
adoptarea oficială la Congresul Internaţional de la Varşovia din 1934 a titulaturii de Geografia
Turismului, se poate constata o intensificare a cercet ărilor în acest domeniu, pe plan european, în
America de Nord, Japonia, cu o problematic ă din ce în ce mai complex ă şi în care sunt implicaţi un
număr tot mai mare de geografi.
S-au cristalizat, în câteva decenii, adev ărate şcoli de cercetare geografică asupra turismului,
printre care se impun şcoala franceză, britanică, germană, americană, şcolile poloneză şi rusă,
precum şi şcoala românească, chiar dacă nu s-a remarcat în mod deosebit pe plan extern.
În funcţie de tematica abordată, metodologia de cercetare şi mai ales intensitatea participării
geografilor români la investigaţia fenomenului turistic, în toată complexitatea sa, se poate realiza o
etapizare a cărei faze marchează, fiecare în parte şi toate în ansamblu, un tablou sugestiv al
specificului cercetării autohtone, dar şi integrarea preocupărilor acestora în elucidarea problemelor
majore legate de obiect, metodologie, cunoa ştere şi interpretare, posibilităţi de organizare,
dezvoltare şi valorificare.

2.1. Etapa începuturilor cercet ărilor

Este reprezentată de doi promotori. În anul 1821, V. Pop public ă prima lucrare românească
de balneologie „Despre apele minerale de la Arpâtac, Bodoc şi Covasna”. După aproape un secol
Al. Saabner – Tuduri publica în dubl ă ediţie, în 1900 şi 1906, lucrarea „Apele minerale şi staţiunile
climaterice din România” ce cuprindea numeroase aspecte geografice legate de topografie,
climatologie, floră, faună.
Cunoaşterea geografic-turistică va fi stimulată la sfârşitul sec. al XIX-lea şi a primelor
decenii ale sec. XX de activitatea unor prestigioase societ ăţi turistice: Braşov – 1873, Caransebe ş –
1876, Sibiu – 1880, Sinaia – 1895 şi apoi a Touring Clubul Român. Membrii activi ai acestora,
printre care geografi şi geologi de prestigiu (Simion Mehedinţi, Ludovic Mrazec, Constantin
Munteanu Murgoci, Mihai Haret, Bucura Dumbrav ă vor contribui, prin cărţi, materiale publicate în
revistele acestor societăţi, la cunoaşterea sub aspect turistic, a numeroase regiuni şi obiective.

2.2. Etapa interbelică

Prezintă un progres efectiv în cercetarea fenomenului turistic, ca urmare a dezvolt ării
acestuia şi pe un fond economic dinamic. Cu toate c ă cea mai mare parte a lucr ărilor publicate au
caracter informativ-descriptiv, se remarcă paleta diversă a tematicii abordat şi volumul crescând al
materialelor apărute (Ciangă N., 1995).
O categorie distinctă are ca subiect prezentarea celor mai importante (din punct de vedere
peisagistic) unităţi montane: Munţii Bucegi şi Retezat (Mihai Haret), Munţii Apuseni (Valeriu
Puşcariu şi de remarcat Robert Ficheaux), Mun ţii Moldovei (Nicolae Macarovici). Sunt apoi
descrise văile carpatice reprezentative: Olt (Valea lui Puşcariu), Bistriţa (N. Pop). Elementele de
cultură materială şi spirituală, obiceiuri sau ocupa ţii tradiţionale sunt de asemenea descrise de T.
Morariu, Mara N. Popp, Valeriu Puşcariu şi din nou Robert Ficheaux.
Un loc aparte îl constituie cunoa şterea resurselor hidrominerale şi modul de valorificare în
cadrul staţiunilor balneare şi balneo-climaterice. Se detaşează din acest punct de vedere „ România
 19

balneară şi turistică”, apărută în 1932, având ca autori pe E. Ţeposu şi Valeriu Puşcariu. Aceasta
poate fi considerată ca o lucrare de referin ţă şi model de analiză pentru literatura interbelică şi chiar
pentru lucrările ulterioare de acest profil.
Nu sunt lipsite de interes nici lucrările de popularizare cu valoare informativă efectivă, dar şi
sub aspect literar, cum sunt: „ Cartea Munţilor” a Bucurei Dumbravă şi seria „Prin munţii noştri”
scrisă de I. Simionescu.

2.3. Etapa contemporan ă

Cuprinde deceniile postbelice şi este marcată de evoluţia generală social-economică, cu

efecte concrete asupra cercet ării şi învăţământului superior geografice, care cap ătă un statut de sine
stătător. Geografia Turismului va avea o pozi ţie semnificativă în cadrul Geografiei şi în cadrul
Geografiei Umane îşi precizează domeniile de investigaţie, care se diversifică şi se aprofundează.
Turismul devine un obiect de studiu în cadrul unei ştiinţe geografice distincte, care caut ă să-şi
precizeze personalitatea.

2.3.1. Cercetarea ştiinţifică

a) În acest context se iniţiază abordarea aspectelor teoretice privind obiectul Geografiei
Turismului, care este aprofundat într-o manier ă tot mai modernă (N. Al. Rădulescu, 1946, Cl.
Giurcăneanu, 1956, I. Şandru, 1966, Carmen Petrescu, 1970).
b) Pe un fond cumulativ se produce, între 1960 – 1970, un salt calitativ, concretizat prin
apariţia succesivă în reviste geografice a numeroase contribu ţii valoroase înbrăţişând o
problematică variată: domeniile şi locul Geografiei Turismului în cadrul Geografiei (I. Şandru,
1966, M. Iancu, 1966); modele de cercetare geografic ă-turistică asupra unei regiuni reprezentative
(C. Swizewschi, Al. Ungureanu, V. Nimigeanu, 1966); aplicarea metodelor cantitative şi
cuantificarea unor indicatori, precum indicele de mobilitate, poten ţial turistic şi mai ales fluxurile
turistice (I. Şandru, 1970; G. Niculescu, I. Iordan, 1972; V. Gl ăvan, I. Istrate, 1976). Este pus ă şi
problema rolului Geografiei Turismului în învăţământ, precum şi modalităţile de perfecţionare ai
celor implicaţi în activităţi turistice (Carmen Petrescu, 1970, 1972). Turismul românesc nu este
cercetat izolat, ci este inclus în turismul european şi mondial (Ş. Dragomirescu, Gloria Crahmaliuc,
1969; Carmen Petrescu, 1971; Ciang ă N., 1998, Cocean P. ş.a.2002.
c) O subetapă distinctă o constituie intervalul dintre 1968 – 1978 când au loc manifest ări
ştiinţifice de amploare na ţională, cele patru Colocvii de Geografia Turismului (primele dou ă cu
participare internaţională), 1968, 1970, 1974, 1977. Comunicările susţinute la Colocviile 1, 2 şi 4 au
fost publicate în volume distincte. Articolele publicate au dezb ătut întreaga problematică de
Geografia Turismului. Multe din acestea au avut caracter interdisciplinar, rod al colabor ării
geografilor cu economişti, urbanişti, sociologi, medici, proiectanţi, arhitecţi. Practic, a fost implicată
întreaga mişcare geografică universitară şi de cercetare şi constituie sub aspect organizatoric o
colaborare benefică între Institutul de Geografie, Bucure şti, departamentele universitare de
geografie şi I.E.C.I.T. Bucureşti, cu largi rezonanţe la vremea respectiv ă. De altfel, în întervalul
amintit se produce un impact real între cercetarea turistică, de toate profilele cu efortul economic de
amenajare turistică a teritoriului naţional, care s-a realizat într-un ritm şi, de ce să nu recunoaştem,
la nişte parametrii neatinşi nici înainte, nici după aceea.
Această orientare a cercetării a fost urmată, după cele patru Colocvii na ţionale, de
simpozioane cu o tent ă specifică ce au încercat şi reuşit aprofundarea cercetărilor în anumite
domenii şi tot cu implicare multidisciplinară a valorilor ştiinţifice naţionale: „Turismul balnear”,
1976; „Zonarea turistică”, 1976; „Turismul montan”, 1977. Rezultatul celor trei simpozioane au
fost valorificate foarte prompt prin apariţia volumelor respective de comunicări, în foarte scurt timp.
În felul acesta au fost puse la dispozi ţia celor interesaţi materiale valoroase continuării cercetărilor.
 20

d) Pe parcursul a unui deceniu şi jumătate au fost elaborate şi publicate, în colecţia „Judeţele

patriei”, sub egida Editurii Academiei, monografiile judeţelor în care un capitol distinct îl constituie
cel de analiză a potenţialului turistic şi valorificării acestuia.
e) Aspecte de Geografia turismului sunt prezentate, de asemenea, în dou ă apariţii de
referinţă în literatura geografică, „patronate” tot de Academie şi Editura Academiei. Acestea sunt:
„Atlasul României, în care o fasciculă distinctă de hărţi este dedicat ă turismului, precum şi
Geografia Turismului, în patru volume, în care turismul este analizat detaliat în cadrul volumului II,
Geografia Umană şi Economică, precum şi în abordările regionale realizate în volumele III şi IV.
f) În ultimele decenii, literatura geografică s-a îmbogăţit şi cu apariţii editoriale prestigioase
care abordează aspecte de interes aparte precum Bioclima României şi a staţiunilor
balneoclimaterice (Elena Teodoreanu, 1983), componente morfologice cu valoare peisagistic ă
deosebit ă, v ăile în chei sau peşterile şi potenţialul lor turistic (M. Grigore, 1987; P. Cocean, 1988,
1995), precum şi numeroase ghiduri turistice din colec ţia „Munţi noştri”, monografii turistice ale
judeţelor, ale unor regiuni naturale sau văi, la care geografii şi-au adus o contribuţie substanţială.
h) Trebuie de asemenea remarcat ă apariţia în premieră, în limba engleză, la Cracovia, a
primei Monografii turistice a Carpaţilor Româneşti, la care şi-au adus contribuţia geografi şi
sociologi de la cele trei centre universitare reprezentative: Cluj, Ia şi, Bucureşti, în anul 1988.
i) Toate revistele universitare geografice au cuprins şi cuprind frecvent contribuţii
geografice din domeniul Geografiei Turismului.
j) O categorie aparte o repezintă tezele de doctorat, cu subiecte de Geografia Turismului sau
în care turismul reprezintă o componentă din ansamblul lucrării, susţinute după 1975. În cadrul
acestora s-a concretizat o metodologie elaborată în analiza complexă din punct de vedere geografic-
turistic a unor unităţi naturale: Mont Blanc – Chamonix (Carmen Petrescu, 1975), Mun ţii Apuseni
(Cocean P., 1980), partea de vest a ţării (Truţi S., 1985), Munţii Banatului (Olaru M., 1985),
Carpaţii Orientali (Ciangă, N., 1991). Toate acestea au fost ulterior publicate în edituri de prestigiu,
reprezentând modele de analiz ă în Geografia Turismului.

2.3.2. Învăţământul superior geografic

Învăţământul superior geografic se diversifică prin introducerea în cadrul acestuia şi a unei
noi discipline, şi anume Geografia Turismului. Aceasta a fost iniţial disciplină facultativă, devenită
mai apoi opţională, pentru ca după 1990 aceasta să devină disciplină obligatorie – de bază. Mai
mult, se remarcă dezvoltarea în cadrul ştiinţelor geografice a unei specialit ăţi distincte de Geografia
Turismului, inclusă în nomenclatorul specializărilor universitare. Iniţial, au fost realizate colegii de
turism cu o durată de trei ani, Geografia clujeană având primatul în aceast ă privinţă, ea
dezvoltându-şi colegii de profil în teritoriu (Gheorgheni, Sighetu Marmaţiei, Zalău, Bistriţa).
Urmând această orientare, Facultatea de Geografie din Bucure şti şi-a înfiinţat la rândul său colegii
de turism la Predeal şi Călimăneşti.
O etapă calitativ superioară este cea prin care s-au înfiin ţat specializări de Geografia
Turismului de lungă durată, în cadrul facultăţilor şi departamentelor de geografie de la Bucure şti,
Suceava, Oradea, Timi şoara, A.S.E. Bucureşti sau chiar facultăţi de Geografia Turismului,
aparţinând învăţământului particular (Sibiu).
Ca urmare, pe parcurs au fost elaborate cursuri de specialitate care sintetizeaz ă rezultatele
cercetării de Geografia Turismului din ţară şi străinătate, legate de obiect, metode de cercetare,
factori de dezvoltare a turismului, modalităţi de valorificare, tipologie şi regionare turistică.

d. Sumar.
Modulul 1, având drept scop şi obiective evidenţiate la punctul a, abordeaz ă fenomenul de
evoluţie a turismului în România. Aceast ă evoluţie este etapizată pe perioada romană, cu
valorificarea blaneară în premieră a unor surse balneare termale, în cadrul unor amenaj ări destul de
 21

evoluate pentru vremea respectivă, în arealul actualelor sta ţiuni, Băile Herculane (Ad aqua Herculi
Sacras ad Mediam) Geoagiu B ăi (Thermae Dodonae), Călan, Aque.
Este apoi prezentată perioada începuturilor moderne ale turismului, din secolul XVIII-1850,
cu apariţia primelor amenajări semnificative (Băile Herculane, Borsec, Vâlcele, Sl ănic Moldova),
dezvoltarea puternică a turismului cu ape minerale şi termale între 1850 – 1918 (Sângeorz Băi,
Sovata, Băile Tuşnad, Covasna etc.).
În acelaşi interval de timp (1850 – 1914) se dezvolt ă turismul în spaţiul montan, cu apariţiile
primelor staţiuni (Sinana, Păltiniş), şi începutul amenajării de cabane şi drumuri turistice;
începuturile dezvoltării turismului de litoral, cu apariţia staţiunii Mamaia, 1906.
În perioada interbelică se remarcă dezvoltarea unitară şi complexă a turismului în România,
cu diversificarea acestuia, cu extinderea bazei turistice şi cu individualizarea trăsăturilor apropiate
de cele ale turismului european.
Turismul în perioada contemporană se remarcă prin complexitate şi inconsecvenţă, datorită
impunerii unui sistem social-economic şi politic cu caractere autoritare şi uniformizarea, sub
aspectul confortului şi categoriilor, a bazei materiale turistice.
În perioada de tranziţie, se remarcă efoturile, adeseori cu rezultate contradictorii, de revenire
la economia de piaţă şi în turism, privatizarea, orientarea c ătre unităţi turistice cu confort ridicat,
deschiderea către piaţa turistică internaţională în special de provenien ţă europeană şi apariţia de noi
categorii de turism şi forme reprezentative de infrastructură pentru acestea, turismul rural, pensiuni
rurale, turismul cu reşedinţe secundare.
Cercetarea de Geografia turismului şi învăţământul superior de profil reflectă şi sprijină,
prin evoluţia sa, diversitatea, cre şterea calităţii şi tematica axată pe realităţile existente, în fiecare
etapă dezvoltarea turismului ca fenomen şi activitate economică din ce în ce mai importantă.

e. Sarcini şi teme ce vor fi notate

• Va fi parcurs conţinutul modulului şi bibliografia obligatorie prezentată;
• Supunem atenţiei analizarea şi elaborarea celor dou ă teme notate la modulul I, legat de
care se va comunica planul de abordare, sursele de informare, posibilit ăţile de
comunicare între cursanţi şi titularul de curs şi tutori, precum şi ponderea fiecărei
componente din temă în ansamblul temei notate şi la nota finală pentru promovare;
 Caracteristicile turismului în secolul al XIX-lea;
 Tendinţele turismului în perioada actual ă.
• A se lua în considerare temele de reflec ţie propuse şi inserate în textul modulului.

f. Bibliografie obligatorie pentru parcurgerea acestui modul

1. Ciangă, N. (1997), Turismul din Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie uman ă, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
2. Berlescu Elena (1971), Staţiunile balneare de-a lungul timpului şi azi, Editura Medicală,
Bucureşti.
3. Ciangă, N. (2007), România. Geografia turismului, Presa Universitară Clujeană, cap. I şi
II, p. 15 – 34, Cluj-Napoca.
4. Cocean, P. (1997), Geografia turismului românesc, Editura Focul Viu, Cluj-Napoca.
 22

MODULUL 2

Potenţialul turistic natural din România

a. Scopul şi obiectivele modulului

Scopul: cunoaşterea categoriilor apartenente potenţialului turistic natural al României;

însuşirea terminologiei de specialitate pentru aceast ă problematică; evidenţierea diferenţierilor
calitative şi a gradului de atractivitate a fiecărei categorii în parte.

Obiectivele: în finalul modulului, studenţii vor trebui:

• să cunoască principalele categorii de atractivit ăţi legate de relief, cu caracteristica

acestora, repartiţia teritorială şi factorii ce au contribuit la diferenţierea fizionomică,
peisagistică;
• să perceapă rolul climatelor în favorizarea sau inhibarea accesului turistului în spa ţiul
geografic;
• să realizeze complexitatea surselor de apă şi rolul diferenţiat al acestora în dezvoltarea
unor tipuri şi forme de turism şi a unor modalităţi de amenajare şi valorificare diferite;
• să facă unele corelaţii între cele trei geosfere în edificarea învelişului bio-geografic care,
la rândul său, contribuie la diversificarea peisajelor geografice complexe;
• necesitatea protecţiei mediului în turism.

Această categorie turistică, având dou ă componente, se constituie ca un factor fundamental

de dezvoltare a turismului. Prezenţa acesteia este determinant ă în dezvoltarea sau inexistenţa
turismului. Cuprinde totalitatea factorilor de atracţie aparţinând cadrului natural şi antropic
valorificaţi prin intermediul amenajărilor turistice şi care generează fluxuri turistice cu arii de
provenienţă interne sau internaţionale ce se deplaseaz ă către arii de destinaţie unde „consumă”, într-
o manieră aparte, turistică, produsul turistic, rezultat din potenţial şi amenajarea acestuia.

b. Schema logică a modulului

Acesta este cel mai complex, avându-se în vedere diversitatea condi ţiilor naturale din spaţiul
geografic românesc, care este determinat ă de evoluţia geologică şi de introducerea etajării tuturor
fenomenelor naturale de c ătre arcul carpatic.

• Potenţialul turistic al reliefului: glaciar, vulcanic, pe calcare şi conglomerate;

• Potenţialul turistic al climei: cu indicatori bioclimatici cu impact turistic, regiuni şi etaje
climatice şi bioclimatice, tipuri de cură climatică;
• Potenţialul turistic al apelor: apele minerale, apele termale, poten ţialul suprafeţelor
lacustre şi râurilor;

• Potenţialul turistic biogeografic şi protecţia mediului: pădurea, principal ecosistem cu

funcţii complexe, inclusiv turistice, specii de plante şi animale de interes ştiinţific,
cinegetic şi piscicol; turismul şi protecţia mediului.
 23

c. Conţinutul informaţional detaliat

1. Potenţialul turistic natural

Este unul dintre cele două părţi ale potenţialului turistic, cuprinzând cadrul natural şi
componentele acestuia, dintr-un teritoriu. Ansamblul cadrului natural sau elemente apar ţinătoare
acestuia sunt capabile de a exercita atrac ţie asupra unui segment de turi şti efectivi sau potenţiali.
Prin deplasarea la destinaţii turistice, se realizează un mod particular de valorificare, iar prin
acestea, ansamblul devine o premis ă fundamentală pentru dezvoltarea turismului. Efectul
activităţilor turistice, determinat de componentele cadrului natural este multiplu. În primul rând
acestea pot contribui la diminuarea, pân ă la dispariţia, a unor activităţi ce aveau efecte poluante sau
chiar distructive (exploatări de materiale de construc ţie, exploatarea unor minereuri metalifere sau
radioactive, exploatări forestiere, activităţi industriale, precum cele producătoare de lianţi sau de
metale neferoase). Pe de altă parte, turismul contribuie la „neoantropizare” regiunilor mai slab
populate în arealul montan, unde prezenţa omului se făcea simţită doar sezonier, activităţile
pastorale (Rădulescu N. Al., 1946). De asemenea, polarizarea de fluxuri turistice c ătre regiuni
predominant rurale, fie că sunt în domeniul montan, fie în cel colinar şi de câmpie, contribuie la
resuscitarea şi stimularea unor activităţi tradiţionale pe cale de dispariţie, precum şi la valorificarea
unor produse specifice economiei rurale. Activit ăţile turistice în contextul cadrului natural, prin
amenajările determinate contribuie la modificarea peisajului, în sensul antropizării acestuia.
În funcţie de dominanta uneia sau alteia dintre componentele cadrului natural şi valorificarea
diferenţiată a acestora, se realizează amenajări turistice diferenţiate, ca volum, fizionomie şi
funcţionalitate, conducând la definirea anumitor personalit ăţi geografic-turistice a acestora. De
exemplu, în depresiunile intramontane, apele minerale au condus la dezvoltarea unui tip de
amenajări complexe, staţiunile balneoclimaterice şi la un tip de turism specific, turismul
balneoclimateric. Acelaşi lucru se poate remarca pentru zona litoral ă, unde valorificarea complexă a
factorilor naturali (climat marin, apa mării, litoralul, apele sărate şi nămolurile sapropelice din
limanele marine) au condus, de asemenea, la o amenajare sub forma sta ţiunilor litorale. În munţii
înalţi, peisajele diferenţiate în funcţie de litologie şi de impactul cu factorii moderatori exogeni au
condus, de asemenea, la amenaj ări adaptate acestora şi la practicarea unor forme de turism
specifice.

1.1. Potenţialul turistic cu valoare peisagistică a reliefului (potenţialul morfo-turistic)

Acesta se impune prin valen ţe predominant peisagistice, varietatea sa este strâns legat ă de
structură, litologie, tectonică, impactul cu factorii modelatori. Mai ales în regiunea montan ă se
impune contrastul de care se leag ă o varietate de forme de relief. Acestea au o personalitate
distinctă, contribuind fiecare în parte la diversificarea paletei atractive cu impact peisagistic, de la
formele de ansamblu, la microforme de relief.

1.1.1. Potenţialul turistic al reliefului glaciar. Relieful glaciar este rezultatul activităţii
geţarilor cuaternari, mai ales din ultimele două glaciaţiuni, Riss, Würm, care au acţionat prin
intermediul gheţarilor de circ şi vale în regiunile cele mai înalte din Carpa ţii Meridionali şi Carpaţii
Orientali. Prin acţiunea lor modelatoare au creat forme specifice, cu fizionomii variate. Aceste
nuanţe, pe fondul general de ac ţiune a eroziunii gheţarilor, numită exaraţie, se diferenţiază, la rândul
lor, în funcţie de substratul litologic, afectat ulterior în postglaciar şi detaliat de procesee de
eroziune periglaciară.
a) Părţile cele mai înalte, vârfurile, adeseori de formă piramidală, de peste 2000 m din
Carpaţii Meridionali şi Munţii Rodnei şi Călimani, în Carpaţii Orientali au rămas şi în Pleistocen
 24

deasupra gheţarilor de circ, detaşându-se în partea superioar ă. În această categorie sunt vârfuri
precum Pietrosu Rodnei, Ineu, Gărgălău, în Munţii Rodna; sau vârfurile de peste 2000 de m din
Masivul Bucegi, cele din creasta nordică a Făgăraşului, din Parâng şi Retezat, care, detaliate ulterior
de procese de dezagregare periglaciar ă, se constituie ast ăzi ca obiective esenţiale şi destinaţii pentru
turismul pietonal montan, oferind o panoram ă largă asupra întregii regiuni montane şi chiar asupra
unor părţi întinse din spaţiul inter şi extra carpatic.
b) Crestele alpine sunt rezultatul procesului de eroziune conjugată în Pleistocen, a ghe ţarilor
de circ de pe ambii versanţi. Acestea devin astfel abrupte, cu o spinare îngust ă, puternic fragmentată
ulterior de procese glaciare şi de nivodenudaţie. Componenta cea mai spectaculoas ă a crestelor
alpine o formează custurile, sectoare de creastă foarte înguste în lamă de fierăstrău (purtând
denumire ştiinţifică consacrată de gipfelflühr). Din crestele principale se desprind, sub form ă de
contraforturi, creste secundare, modelate în acela şi fel doar că, în cazul acestora, au intervenit,
pentru detalierea peisajului, şi gheţarii de cuib, suspenda ţi (Geografia României, vol. 1, 1982). Se
remarcă creasta principală a Munţilor Rodnei, dezvoltată de la est la vest, lung ă de 30 km,
cuprinzând în aliniament vârfuri de peste 2000 m, culminând la extremit ăţi cu Vârfurile Pietrosu
Rodnei, iar la est Ineu, 2280. În Munţii Făgăraş, creasta nordică, principală ce se desfăşoară tot pe
direcţia est-vest, pe o lungime de 60 km, prezint ă un caracter asem ănător cu cea din Munţii Rodnei,
doar că crestele secundare de tip contrafort sunt mult mai numeroase, mai fragmentate –
spectaculoase, demonstrând intensitatea mult mai mare a glacia ţiei. Procesele periglaciare ulterioare
au accentuat fragmentarea atât a crestei principale cât şi a celor secundare, iar sectoarele de custur ă,
mult mai numeroase, prezintă în arealul acestora, forme de relief dominante, precum Turnurile
Podragului, Turnurile Arpăşelului, Paltinu, Acele Cleopatrei, Strunga Dracului. În masivul secundar
sud-estic Iezerul se impun sectoare de custur ă, prezentând o fragmentare maximă în Colţii
Cremenei şi Colţii lui Andrei.
În Masivul Parâng se detaşează creasta principală, lungă de 10 km, desf ăşurată între
Parângul Mare, şi Vârful Mohoru unde sunt întâlnite forme de relief asem ănătoare, aparţinând
complexului creasta principală – custuri secundare de tip contrafort.
În Munţii Retezat, creasta principal ă, lungă de 18 km se desfăşoară între Vârful Zlata în vest
şi Lazărului, în est. În acest sector, creasta glaciar ă prezintă frecvente sectoare de custur ă, mai ales
în jurul vârfurilor Peleaga şi Păpuşa. În toate cazurile amintite, modelarea glaciar ă şi postglaciară
(pe un fond de neotectonism puternic, manifestat mai ales în Carpa ţii Meridionali) s-a realizat pe
roci metamorfice.
În Munţii Bucegi, calcarele şi conglomeratele au condus, datorită reacţiei specifice, la
fenomenul de dezagragare, la forme asem ănătoare, dar mai puţin conservate. Ele sunt prezente, mai
ales în sectorul nordic, în bazinele superioare ale v ăilor Mălăieşti şi Ţigăneşti: hornurile Mălăieşti şi
Ţigăneşti, coloane, precum Brâul Caprelor, Poarta din Ţigăneşti, toate cu o valoare peisagistic ă
deosebit ă.
c) Circurile glaciare dau o notă dominantă morfologiei glaciare ca şi extensiune spaţială şi
complexitate morfologică, deşi reprezintă matricea negativă. Acestea pot fi considerate ca şi o
component ă de bază a peisajului glaciar montan. Se remarc ă prin vastitate, complexitate şi
diversitate.
Principalele caracteristici sunt: abrupturi care diferenţiază crestele de talvegul cursurilor superioare.
În versantul circurilor majore complexe se disting şi circuri suspendate sau de cuib, care adeseori
adăpostesc lacuri glaciare de mai mici dimensiuni. Complexul de circuri glaciare suspendate pot
constitui obârşii ale unui curs superior de ap ă permanent, marcat frecvent de rupturi de pantă. La
baza circului glaciar există acumulări mari de grohotişuri, iar în punctul de minimă altitudine
relativă a circurilor, de cele mai multe ori s-au creat condiţiile pentru acumulări lacustre glaciare, de
dimensiuni mari (hectare) şi cu adâncimi de la câ ţiva metri până la maximul de 29 m, cât are lacul
(Zănoaga din Munţii Retezat).
 25

- Circurile glaciare complexe au extensiuni mari, incluzând în complexul lor morfologic 2 –

4 circuri suspendate (de cuib), precum şi nişe nivale postglaciare. Versanţii acestor circuri au la
bază mari trene de grohotiş. Mărimea circurilor este legată de cantitatea de ghea ţă acumulată, de
puterea de subsăpare a gheţarului, de pantă, precum şi de succesiunea de roci cu o rezisten ţă mai
mare sau mai mică la acţiunea de eroziune (gelivitatea rocilor). Dimensiunea maxim ă a circurilor
glaciare poate depăşi în diametru 500 m.
În categoria circurilor glaciare complexe, având în componen ţă elementele morfologice
amintite, se remarcă pe versantul nordic al Munţilor Rodnei, Buhăescu şi Repedea; în Munţii
Făgăraş, circurile din partea superioară a văilor Capra, Buda, Topolog, cel de pe râul Doamnei,
toate pe versantul sudic, precum şi circul Bâlea, pe versantul nordic. În Munţii Parâng, cele mai
reprezentative circuri complexe sunt la obâr şiile văilor Lotru, Jieţ şi afluenţi: circul Mija, Sloveiu,
Roşiile, Găuri, Gâlcescu, Iezerul. În Munţii Retezat se impune cel mai reprezentativ circ complex
Bucura, având în componen ţă circuri suspendate, ce ad ăpostesc lacuri glaciare (Tăul Agăţat, Tăul
Porţii, Ana, Lia, Florica, Viorica), toate debu şând în cel mai întins lac glaciar din Carpaţi, Bucura,
obârşie a văii Lăpuşnicului. Asemănător cu acesta este şi circul glaciar complex Peleaga.
- Circurile glaciare simple au fost create de ghe ţari de mai mici dimensiuni. Au formă
semicirculară şi sunt de regulă amplasate în văile cu expoziţie sudică şi sud-vestică, sau se
constituie ca „loje” suspendate pe versan ţii marilor circuri complexe. Deşi se impun mai puţin în
peisaj, îşi aduc contribuţia la completarea ambienţei de ansamblu glaciare, formată din vârfuri,
creste, circuri complexe.
Astfel de circuri simple sunt frecvente în Munţii Rodnei, în jurul vârfului Ineu (pe v ăile
Lala, Gagi, Bila), continuând spre vest cu succesiunea de circuri simple de pe v ăile Putredu,
Bistricioru, Izvorul Cailor, Negoescu, Puzdele, Repedea.
În Munţii Bucegi, chiar dacă nu sunt foarte bine conservate, exist ă în partea de nord a
acestora circuri simple pe văile Mălăeşti şi Ţigăneşti, dar şi în partea vestică, în bazinul Ialomiţei,
pe cursul superior al văii Şugărilor.
În Munţii Parâng, cele mai multe circuri simple se întâlnesc în bazinul superior al v ăii
Lotrului: Muntinul, Urdele, Pleşcoaia, dar şi în bazinul Olteţului, Galbenul.
În Retezat, circurile glaciare simple s-au dezvoltat şi conservat în văile Zănoaga, Zănoguţa,
Radeşu, Slăveiu, iar pe versantul nordic, pe v ăile Stânişoara, Pietrele, Valea Rea, Galeşu. În spaţiul
circurilor apar microforme sub forma unor trepte, praguri, berbeci glaciari, roci mutonate şi morene.
În evoluţia iniţială a complexelor glaciare montane a existat singular sau, în mai multe
cazuri, componenta de diferenţiere (ruptură) între sectorul glaciar de circ şi cel de vale – limba
gheţarului. Acesta s-a individualizat sub forma unui prag, abrupt, care a delimitat cele dou ă
componente de baz ă. Acest prag, determinat de prezenţa unor pachete de roci rezistente la eroziunea
gheţarului, se individualizează astăzi printr-o componentă distinctă, de origine morfohidrografică,
marcată de cascade , făcând trecerea între sectorul superior al reliefului glaciar şi cel inferior glacio-
fluvial, sub aspectul altitudinal. Tipice din acest punct de vedere sunt praguri şi cascade, precum
Izvorul Cailor din Munţii Rodnei sau Cascada Bâlea din Mun ţii Făgăraş, sau Loloaia ]n Retezat.
d) Văile glaciare sunt rezultatul traseului terminal al gheţarilor, prelungiri ale masei glaciare
din circuri. Lungimea acestora oscileaz ă între 2 şi 8 km. Sunt frecvent întâlnite în Munţii Rodna din
Carpaţii Orientali, Făgăraş, Parâng, Retezat, dar şi Bucegi, din Carpaţii Meridionali. Aceste sectoare
au un profil longitudinal foarte accidentat, în care cele dou ă-trei trepte sunt separate de praguri
glacio-structurale ce pot avea amplitudini de mai multe zeci de m. Aceste praguri, ca şi componente
morfologice, se impun în peisajul terminal morfoglaciar prin contraste ce marcheaz ă continuitatea
succesivă pe trepte de altitudine a evoluţiei proceselor glaciare. Componenta finală este reprezentată
de morene glaciare terminale, ca şi acumulări de dimensiuni diferite, ce marcheaz ă extensiunea
maximă a gheţarilor de vale, în condiţiile în care acestea prezintă o conservare relativă, în urma
evoluţiei postglaciare.
 26

În cazul unor masive cu altitudini mai reduse, poate fi urmărită peisagistic modelarea
postglaciară, care a transformat, în unele masive, vechea topografie pleistocen ă, precum în Munţii
Maramureş, Şureanu, Ţarcu, în care formele glaciare tipice sunt mult mai pu ţin reprezentate.
1.1.2. Potenţialul turistic peisagistic al reliefului vulcanic. Acesta se remarcă printr-o
varietate de forme specifice, rezultate în urma erup ţiilor neogene, asupra c ărora au acţionat
diferenţiat până la nivel de detaliu factorii modelatori de natură exogenă.
În partea de nord, în Munţii Oaşului, deşi cu altitudini reduse, se impun neck-urile
vulcanice, sub forma unor măguri sau clăi insulare de 600 – 700 m înălţime. Acestea sunt desp ărţite
de văi epirogenetice ce au creat scurte defilee în roci vulcanice, ca cele de pe v ăile Tur şi Talna. În
Munţii Gutâi, în partea lor superioar ă, s-au păstrat resturi din vechiul aparat vulcanic, distrus prin
explozie de ultimele erupţii şi detaliat ulterior prin eroziune. Din acesta, s-a păstrat Creasta
Cocoşului, dezvoltată pe andezite, un dyck vulcanic, ca o lam ă de eruptiv modelată ulterior. În
partea de nord-vest şi sud, Masivul Gutâi este mărginit de abrupturi puternice, având la baz ă mase
de grohotiş. De asemenea, tot în jumătatea inferioară s-au format bazinete depresionare, dezvoltate
în acumulări de piroclastite, precum cel de la Poiana Izvoare, pe Valea Runcu sau Poiana lui Ştefan,
de la obâr şia Marei. În cuvertura de lave vulcanice, v ăile s-au adâncit, formând sectoare de chei
precum cele ale T ătarului, pe Mara, Runcului, pe Runc (afluent al Marei), cheile S ăpânţei, Firizei.
În talvegul văilor din sectoarele cheilor s-au format, în rupturi de pante, şi cascade, Covătar, Mireş,
Valea Neagră.
Mult mai pregnant se evidenţiază în peisaj relieful vulcanic apar ţinând lanţului Călimani –
Gurghiu – Harghita. Acestea prezint ă în partea superioar ă cratere clar conturate, sub forma unor
caldeire, fragmentate, de mari dimensiuni, puse în eviden ţă de aliniamente circulare de vârfuri
înalte, resturi ale craterelor iniţiale. Se impune din acest punct de vedere caldeira C ălimanilor cu un
diametru de 10 km, marcat ă de vârfurile Pietrele Roşii, Tămău, Răţitiş, Voievodeasa, C ălimani
Izvor, Călimani Cerbu. Această caldeiră a fost drenată către nord de Valea Haita. Întregul versant
nordic se prezintă în ansamblu ca un amfiteatru coborând în trepte. Pe marginea vechiului crater au
fost modelate în roci vulcanice sectoare cu pere ţi verticali, ca cele de la Fa ţa Gardului; coloane
grupate şi modelate în aglomerate vulcanice, precum Complexul 12 Apostoli; creste dantelate şi
coloane, precum cele de la Pietrele Roşii şi Tihu.
La sud de Mureş, în Gurghiu, se succed masivele vulcanice Fâncel – B ătrâna, cu o caldeir ă
uriaşă, având un diametru de 13 km, par ţial conservată. Acestea sunt continuate spre sud cu conurile
Saca, cu un crater bine păstrat, Şoimuş, Ciumani. Craterele iniţiale ale acestora au fost străpunse de
cursurile superioare ale unor râuri, prin eroziune regresivă, care au săpat în interiorul lor văi adânci
şi abrupte. Pe versan ţii exteriori ai craterelor s-a individualizat o reţea hidrografică radiară , cu văi
de tip barancco (W. Schreiber, 1994). În Mun ţii Harghita se remarcă, de asemenea, succesiunea pe
aceeaşi direcţie nord-sud a 10 conuri vulcanice principale. Dintre ele, conul Harghita are un crater
bine conservat, drenat spre sud de Valea Vârghi ş, conul Luci, în al c ărui caldeiră s-a instalat tinovul
(mlaştină oligotrofă) cu acelaşi nume. În partea de sud-est se g ăseşte terminaţia extremă a Munţilor
Harghita, Masivul Ciomadu Mare, care are dou ă cratere gemene, în unul din acestea fiind cantonat
Lacul Sf. Ana, singurul lac de crater din România, iar în celălalt se găseşte tinovul Mohoş.
În contact direct cu relieful de conuri vulcanice, se g ăseşte platoul vulcanic din partea
vestică, coborând în trepte c ătre Depresiunea Transilvaniei, cu extensiune maxim ă la poalele
Munţilor Gurghiu şi Harghita, prezent de asemenea şi la periferia Munţilor Călimani. Acesta este
foarte neted, cu văi adâncite în piroclastite, care au săpat şi mici depresiuni, precum Chirui sau
Căpâlniţa, în platoul vulcanic al Munţilor Harghita, unde sunt prezente şi importante zăcăminte de
ape minerale carbogazoase.
În partea sudică a Munţilor Apuseni, în Munţii Metaliferi, este prezent relieful vulcanic de
vârstă neogenă, sub forma unor vârfuri conice ascu ţite, măguri, ca cele de la S ăvârşin, Corabia,
Vaţa, Căzăneşti, formate din magmatite laramice. Deşi cu altitudini puţin peste 1000 m, edificiile
 27

vulcanice sunt impunătoare. La cele amintite anterior se pot ad ăuga măgurile Ciungani, Barza,
Săcărâmb, Căraciu, continuând spre est cu Zlatna, Ro şia Montană. Şi aici există platouri formate
din curgeri de lave şi piroclastite. În partea estică, se remarcă ivirile bazaltoide, solidificate în
coloane prismatice sub forma unor neck-uri bazaltoite, cum sunt cele dou ă Detunate, dintre care
Detunata Goală este monument al naturii.
O situaţia particulară, din punct de vedere peisagistic, o prezint ă masivele sedimentaro-
vulcanice, pe care se dezvolt ă un relief specific dominat de corpuri subvulcanice în form ă de
cupolă, ca în cazul Ţibleşului sau de măguri cu altitudinile cele mai mari din Munţii Bârgău (Heniu
Mare, Măgura Calului). Aceste măguri au în jur suprafeţe cvasistructurale dezvoltate în gresii, în
care s-a adâncit puternic reţeaua hidrografică, creând sectoare de chei spectaculoase, precum Cheile
Colibiţei.
Situaţia este şi mai complexă atunci când, pe lâng ă rocile vulcanice şi sedimentare, se
întâlnesc şi structuri metamorfice foarte vechi. În această situaţie sunt Munţii Maramureşului, unde
relieful este caracterizat prin forme greoaie, abrupturi structurale sau chiar cupole vulcanice,
precum Toroioaga, de 1930 m altitudine.

Temă de reflecţie nr. 1: Evidenţiaţi diferenţierile de categorii de relief vulcanic, cu

impact turistic-peisagistic din grupele Oa ş-Gutâi-Ţibleş, comparativ cu C ălimani-Gurghiu-
Harghita.

1.1.3. Potenţialul turistic peisagistic al reliefului, pe calcare şi conglomerate. Acesta ocupă

o poziţie remarcabilă, în cadrul potenţialului turistic morfologic, definit de o mare varietate de
forme, care au rezultat fie printr-un puternic proces de eroziune diferen ţiată, corelată cu un
tectonism accentuat, fie prin ac ţiunea chimică a apelor încărcate cu CO2 asupra calcarelor.
a) În primul caz, a rezultat o varietate de forme de relief pozitive , pe calcare şi mai ales pe
conglomerate. Arealul montan, având aceast ă alcătuire geologică, este întâlnit în toate cele trei
regiuni carpatice, dar cu extensiuni diferite.
În Carpaţii Orientali, calcarele şi conglomeratele sunt prezente într-o fâ şie mediană
discontinuă, începând din partea de nord şi nord-vest a Munţilor Rodnei, continuând cu masivele
Rarău, Ceahlău, Hăşmaşu-Mare – Munţii Bicazului, Ciucaş-Zăgan, Munţii Bârsei, Perşanii Nordici,
la care se pot ad ăuga, în acest caz, şi Munţii Bucegi, având aceeaşi geneză, evoluţie şi prezentând
forme de relief asemănătoare unităţilor montane enumerate anterior. Acestea se caracterizeaz ă, în
general, prin extinderi areale relativ reduse (sute de km 2), sub aspect geologico-tectonic, ele sunt
sinclinale suspendate, bine delimitate de regiunile înconjur ătoare. Văile adânci, ce perimetreaz ă
aceste masive, accentueaz ă contrastele morfologice, şi detaşează aceste masive de unit ăţile montane
vecine.
În partea înaltă, majoritatea masivelor amintite prezintă platouri structurale de mare
extensiune, precum Platoul Ocola şelor, în Ceahlău sau Platoul Bucegilor. În cadrul acestor platouri,
cu suprafeţe relativ plane, sau la marginea lor, apar ca puternice contraste morfologice, forme
structurale de mari dimensiuni: în Ceahl ău (Toaca, Lespezi, Poliţa cu Crini, Piatra Lată); în Rarău
(Pietrele Doamnei, Piatra Zimbrului, Popii Rarăului); în Hăşmaşu Mare (Piatra Singuratică); în
Ciucaş-Zăgan (Turnu lui Goliat, Turnu de Aramă). Un loc aparte în cadrul platourilor îl reprezint ă
forme rezultate din procese de eroziune diferenţiată, interpretate uneori şi ca monumente
megalitice: Sfinxul şi Babele, în Bucegi, apoi Tigăile şi Sfinxul din apropierea pasului Bratocea, în
Ciucaş. La periferia platourilor se individualizează relieful de coloane, cu înfăţişări variate,
specifice adeseori unui relief ruiniform: Panaghia, C ăciula Dorobanţului, Detunata, Piatra cu Ap ă,
Clăile lui Miron (în Ceahlău); piramidele de pe culmea Ţigăneşti, cele de la Obârşia (în Bucegi).
Tot în partea înaltă se detaşează şi sectoare de creste zimţate, pe conglomerate cum este Muchia
Cheii, în Zăgan. La periferia tuturor masivelor se individualizează puternice abrupturi, în cadrul
 28

cărora relieful ruiniform, rezultat din dezagregarea fizic ă a conglomeratelor este de o varietate
deosebit ă. La baza acestor abrupturi, s-au format trene imense de grohoti ş, care avanseaz ă către
partea superioară şi care sunt treptat fixate de vegetaţia forestieră, care avanseaz ă în acelaşi sens. Se
remarcă prin contrastele de relief şi prin formele de detaliu existente în cadrul acestora, abruptul de
sub Ocolaşu Mare, în Ceahlău, cel din partea estică, către Valea Gârcinului în Ciucaş, Prăpastia
Urşilor, în Piatra Mare. Dintre toate acestea, cel mai reprezentativ este abruptul prahovean estic al
Munţilor Bucegilor, cu sectoare spectaculoase la est de Babele şi cel de la izvoarele v ăii Jepilor. De
altfel, în partea estică a Bucegilor se înregistreaz ă şi cea mai mare diferenţă de nivel pe verticală din
România, de peste 1000 m, care se g ăseşte sub vârful Coştila. Versantul estic al Munţilor Bucegilor,
prin caracteristicile sale, este domeniul cel mai important pentru practicarea turismului sportiv de
escaladă – alpinismul. În arealul abrupturilor, relieful ruiniform este reprezentat de turnuri,
piramide, hornuri şi pereţi verticali, prispe înguste (poliţe) întâlnite cu deosebire în Ceahl ău şi
Bucegi.
Cel mai reprezentativ masiv calcaros din regiunea carpatic ă este Piatra Craiului, ce se
impune din punct de vedere peisagistic, prin individualizarea unei creste lungi, de peste 25 km, cu
altitudine în jur de 2000 m, care se desf ăşoară de la nord-est la sud-vest. Aceast ă creastă zimţată,
puternic fragmentată şi îngustă, este flancată de versanţi abrupţi, prezentând frecvent relief
ruiniform de tip horn (Hornul închis, Hornurile Grindului), văi de tip horoabă (văi seci), cu un profil
longitudinal puternic înclinat, cu sectoare ale acestora subterane, cu tuburi de presiune şi dizolvare.
La contactul cu unit ăţile învecinate, mai joase, s-au dezvoltat unele trene de grohoti ş, în curs de
stabilizare, cum este marele grohoti ş de pe peretele vestic. Tot în zonele periferice, v ăile au adâncit
sectoare de chei, pe Dâmbovi ţa superioară sau pe unii afluen ţi ai Bârsei (Prăpăstiile Zărneştilor).
În Carpaţii Meridionali, un relief asemănător, ca forme, se întâlneşte în sud-estul Munţilor
Făgăraş, în Masivul Iezer, dar mai ales în partea de sud-est a grupei Parâng, în Mun ţii Căpăţânei, în
cadrul masivului aparţinător Buila-Vânturariţa. În cadrul acestuia, creasta de şi la altitudine de 1500
– 1600 m este puternic degradată, cu versanţi abrupţi şi cu prezenţa hornurilor, dar, fenomen
interesant, şi cu dezvoltarea reliefului exocarstic de lapiezuri şi doline în pant ă.
În Carpaţii Occidentali, în Munţii Banatului, arealele calcaroase – conglomeratice, sunt
marcate de prezenţa unor creste înguste, în sectorul cazanelor şi în Munţii Dognecea, precum şi a
platourilor, cum sunt cele de la Iablacea, Brădet, Cărbunari, Ciucaru Mare. În cadrul Munţilor
Apuseni, Munţii Trascăului este exemplul tipic cu relief pe calcare, prezent în toat ă varietatea sa de
forme: masive izolate (Rachiş, Pleaşa Râmeţului, Piatra Grohotişului), creste înguste, (precum în
sectorul Colţii Trascăului, Prisaca, Piatra Cetii, Piatra Craivii), platouri calcaroase, ca cele din
Masivul Petreşti, Bedeleu, Remeţi, Ciumărna, Scăriţa-Belioara. Platouri calcaroase se mai întâlnesc
şi în partea de vest a Munţilor Apuseni: Vaşcău, în Codru Moma, Ro şia-Zece Hotare, în P ădurea
Craiului, Scărişoara-Ocoale în sudul Munţilor Bihor, favorabile pentru dezvoltarea carstului în
toate formele sale de manifestare.
În ansamblul regiunii montane, în sectoare cu apari ţii insulare calcaroase, se remarcă forme
de dezagregare fizică, concretizate în abrupturi de eroziune, creste periglaciare, arcade, poduri
suspendate sau stânci izolate, de tipul clipelor calcaroase, cum sunt cele de la Pojorâta (Adam şi
Eva) din bazinul Moldovei sau Pietrele Ampoiţei, din Munţii Metaliferi,Pietrele Albe în sudul
Vlădesei-din Apuseni.
b) O a doua categorie morfologică, dezvoltată pe calcare, este cea rezultat ă din acţiunea de
dizolvare a calcarelor de c ătre apa din precipitaţii, încărcată cu CO2. Formele rezultate reprezintă,
de fapt, „matricea negativă”, deoarece ele se suprapun atât la suprafa ţă, cât şi în subteran, peste
goluri de materie de dimensiuni şi forme variate. Rezultatul acestei acţiuni constă în relieful carstic,
cu cele două componente ale sale, exocarstul, cu un impact peisagistic mult mai redus şi prezentând
importanţă cu deosebire pentru cercetarea ştiinţifică şi endocarstul, care reprezintă una dintre
componentele morfopeisagistice cu impact maxim în dezvoltarea turismului.
 29

Relieful exocarstic, deşi mai puţin evident în peisaj, se impune nu atât prin dimensiunea
componentelor sale, cât mai ales prin implicarea peisajului specific în regiuni calcaroase, cu
altitudini medii şi mici. Prezenţa formelor exocarstice se leagă, cu deosebire, de platourile
calcaroase joase, plane sau cu pant ă redusă, unde apele din precipitaţii, încărcate cu CO2 pot
staţiona temporar, implicându-se în acţiunea de dizolvare sau se scurg, nu foarte rapid, prin
infiltrare în subteran, unde îşi continuă acţiunea de dizolvare. Exocarstul este reprezentat într-o
varietate de forme, de la cele mai pu ţin extinse, lapiezurile de disoluţie, până la asociaţii de
lapiezuri sau câmpuri de lapiezuri foarte r ăspândite în Apuseni, mai ales în Mun ţii Bihor, Trascău,
Codru Moma, Pădurea Craiului, apoi în Mun ţii Banatului, în Munţii Mehedinţi şi Vâlcani (în
platourile Runcu şi Cărbunari), precum şi în nord-vestul Munţilor Şureanu (în platoul Luncani).
Dolinele şi asociaţiile de doline se dezvoltă exclusiv pe platouri calcaroase şi se prezintă sub
forma unor microdepresiuni, circulare sau alungite, cu diametre între 200 – 300 m, adâncimi de 30
– 50 m. Sunt prezente în Mun ţii Apuseni, în Pădurea Craiului (Imaşu Bătrânului), Codru Moma (în
Platoul Vaşcău la Câmp Moţi, Dumbrăviţa de Codru); în Bihor (Padiş, Scărişoara, Ocoale). Această
formă exocarstică este prezent ă şi în platoul Luncani din masivul Şureanu (la Ponorâci), în Podişul
Mehedinţi (la Cerbonoaia). Interesante sub aspect peisagistic sunt aliniamentele de doline ce
prezintă, în partea inferioară a fiecăruia, sorburi, prin care apa din precipitaţii sau topirea zăpezilor
se scurge subteran. Aliniamentele de doline marcheaz ă frecvent traseele cursurilor şi a golurilor
subterane.
Extensiunea maximă în cazul reliefului exocarstic o reprezintă poliile rar întâlnite în
regiunile calcaroase montane sau de podi ş. Semnificativă este prezenţa unei forme intermediare
hibride, de doline – polii, prezente în Podi şul Mehedinţi, cum sunt cele de la Balta, Ponoare, Z ăton.
Poliile clasice (microdepresiuni carstice) au lungimi variate, de la câteva sute de metri până la 1 km,
lăţimi variabile, între 200 – 600 m. În partea de inflexiune negativ ă maximă şi acesta au sifoane de
scurgere a apei în subteran. Frecvent, apa p ătrunsă în sisteme subterane apare la zi la distan ţă de
kilometri, fie sub forma izbucurilor sau a izvoarelor carstice, frecvente în Apuseni (Călugări, Bujor,
Izbândiş, Topliţei, Bratca, Galbena, Bulbuci, Cote ţu Dobreştilor, Rădeasa) în Munţii Aninei (Miniş)
sau în Podişul Mehedinţi. Exemplu clasic şi poate unic de polie autentic ă este cea de la Ponor, din
Munţii Apuseni, fiind o depresiune de contact litologic, rezultat ă prin carstificare. Primăvara, după
topirea zăpezilor sau în perioade cu precipitaţii abundente, în cadrul acesteia se formeaz ă un lac
temporar, datorită capacităţii de evacuare în subteran, mai mic ă decât aportul de ap ă. Acest lac este
drenat ulterior.
Carstul subteran sau endocarstul reprezintă forma maximă de manifestare a fenomenului
de dizolvare chimică a calcarului. Acesta este condi ţionat genetic şi evolutiv de structura şi
componen ţa litologică calcaroasă, de tectonică, de grosimea pachetelor de calcar carstificabil, de
variaţia în timp a activităţii factorilor modelatori. Toate acestea conduc la individualizarea unor
goluri subterane, purtând numele genetic de pe şteră. Aceasta sintetizează efectul complexităţii
factorilor implicaţi amintiţi anterior. Peştera poate fi considerat ă cel mai complex şi spectaculos
component al reliefului carstic, care se impune printr-un peisaj specific, compus din forme şi
microforme. Peştera este o cavitate sau un sistem de cavităţi legate între ele, cu lungimi variabile de
la câteva zeci de m pân ă la zeci de km, cu o diversitate fizionomic ă ce se succede şi variază de la
sector la sector, cu densit ăţi diferite. Din acest ultim punct de vedere, Munţii Apuseni se situează pe
primul loc, cu o medie de două pe şteri pe km2. Puterea de atracţie a peisajelor subterane const ă în
prezenţa, în cadrul lor, a unor elemente specifice, care se pot combina, contribuind la cre şterea
puterii lor de polarizare. În funcţie de dominanta unora dintre aceste forme, cu valoare peisagistic ă,
se poate face o clasificare a pe şterilor (Cocean P., 1984, 1995).
Peşterile care se remarcă prin bogăţia de speleoteme (concreţiuni calcaroase), stalactite,
stalagmite, coloane, domuri, draperii, curgeri parietale, guru-ri, sunt considerate cele mai atractive
din punct de vedere al turismului speologic. Aceste forme sunt rezultatul, în timp, al depunerii
 30

carbonatului de calciu, provenit din apele de infiltrare (picurare sau prelingere). Dimensiunea şi
forma speleotemelor sunt foarte diferite. Dintre peşterile care se remarcă, din acest punct de vedere,
pot fi amintite: Peştera Urşilor de la Chişcău, Peştera Fagului, Peştera de la Scărişoara (aici
existând, în sala gheţarului, şi speleoteme din ghiaţă), Peştera Vadu Crişului, Peştera Zăpodie,
Peştera Pojaru Poliţei, Peştera Cioaca cu Brebenei, Peştera Altarului, toate în Munţii Apuseni;
peşterile Topolniţa, în Podişul Mehedinţi, Comarnic, în Munţii Aninei, peşterile Cioclovina şi Şura
Mare, din Munţii Şureanu- platoul Luncani; peştera Munticelu, din arealul Cheilor Bicazului.
Peşterile se impun adeseori şi prin monumentalitatea lor, respectiv prin prezen ţa în golul
subteran a unor goluri-săli, înalte de peste 100 m, a unor sectoare cu hornuri, cursuri de ap ă
subterane, cu debite mari şi cascade (sifoane, terase de eroziune). În aceast ă categorie se impune
complexul carstic Cet ăţile Ponorului – Padiş, Peştera Vântului, Peştera Meziad, Peştera Neagră
(toate în Munţii Apuseni) sau Peştera Izvoru Tăuşoarelor din Munţii Rodna.
Tot ca şi criteriu dimensional, poate fi considerat ă lungimea totală a galeriilor peşterilor. Se
remarcă, din acest punct de vedere, Pe ştera Vântului, cea mai lungă de aproape 50 km de galerii
prospectate şi cartate, urmată în succesiune descrescând ă de Peştera din Valea Firii, cu peste 35 km,
Peştera Hodobana, în jur de 30 km, (toate în Munţii Apuseni), Peştera Topolniţa din Podişul
Mehedinţi.
O altă categorie, o reprezint ă peşterile care adăpostesc în cadrul acestora gheţari fosili.
Numărul lor este mult mai restrâns. Un exemplu clasic îl reprezint ă Peştra Gheţarul de la
Scărişoara, care adăposteşte în sala de la intrare cel mai mare ghe ţar fosil din ţară, cu un volum de
75 000 m3. Prezenţa acestui gheţar se leagă de un sistem particular de ventilaţie în golul subteran şi
legătura cu avenul de acces. În sala ghe ţarului sunt prezente, alături de masa propriu-zisă a acestuia
şi stalagmite şi stalactite din gheaţă. Volumul de ghea ţă existent a variat în funcţie de ciclurile
climatice seculare, iar proliferarea speleotemelor de ghea ţă, ca şi număr şi dimensiune, este strâns
legată de oscilaţiile climatice anotimpuale (temperatură şi umiditate) din golul subteran. Alte peşteri
care adăpostesc ghe ţari de mai mici dimensiuni sunt: Peştera Gheţarului la Focul Viu, Avenul din
Borţig, Peştera cu gheţar- Groapa de la Barsa, Ghe ţarul de la Vârtop.
O altă categorie de peşteri sunt cele în care se conserv ă vestigii paleontologice, schelete de
urşi de peşteră (Ursus speleus). În aceast ă categorie se impune Pe ştera Urşilor de la Chişcău, cea
mai cunoscută, deoarece este şi singura amenajată după standarde internaţionale, peştera Măgura,
peştera Zmeilor de la Onceasa, pe ştera Coiba Mare. În câteva pe şteri au fost descoperite urmele de
locuire ale omului preistoric, precum Peştera Ciur-Izbuc, cu peste 200 urme plantare umane; cu
vestigii ale unei posibile scrieri foarte vechi, descoperite într-una din peşterile din versantul stâng
al defileului Dunării. În arealul localităţii Cuciulat, în peştera cu acelaşi nume din judeţul S ălaj, s-a
descoperit desenat în ocru, un cal foarte bine realizat artistic.

Repartiţia geografică a peşterilor, cu potenţial turistic, din România

Cele mai numeroase peşteri sunt concentrate în regiunea carpatic ă, cu o maximă r ăspândire
în Munţii Apuseni.
În Carpaţii Orientali, relieful endocarstic ocupă un loc secundar, atât comparativ cu forme
similare din celelalte regiuni carpatice, cât şi faţă de celelalte componente ale patrimoniului turistic
natural al reliefului. Deşi foarte întinşi, ca suprafaţă, în Carpaţii Orientali există doar 29 de cavit ăţi
subterane, din care o mică parte prezentând valenţe turistice şi doar câteva dep ăşind 1000 m
lungime. Astfel, în Munţii Rodna se impune Peştera de la Izvorul T ăuşoarelor, cea mai lungă din
Carpaţii Orientali (cu peste 15 km de galerii exploarate). Este o peşteră de origine tectonică,
prezentând şi cea mai mare denivelare dintre toate pe şterile din ţară, peste 400 m. Tot în Mun ţii
Rodnei se mai găsesc peşteri destul de lungi, relativ greu accesibil şi cu un peisaj subteran mai pu ţin
diversificat: Peştera Jgheabul lui Zalion, 2500 m, Pe ştera lui Măglei de 4000 m lungime, Grota
 31

Zânelor, de 4000 m, Pe ştera Izvorul Albastru al Izei. În partea sudic ă, în Perşanii de Nord, în
bazinul Vârghişului, sunt concentrate peste 100 de pe şteri, dintre care Peştera Mare de la Mereşti
depăşeşte 100 m. Şi în acest caz golurile subterane sunt s ărace în concreţiuni. Singura peşteră din
Carpaţii Orientali, care face excepţie de la această regulă, este Peştera Munticelu, bogat
concreţionată, chiar dacă a fost în parte vandalizată.
Carpaţii Meridionali sunt mai bine reprezentaţi prin relief endocarstic decât Carpaţii
Orientali. În partea estică, în grupa Bucegi – Piatra Craiiului, endocarstul este prezent în bazinele
Ialomiţei şi Dâmboviţei. De asemenea, în Bucegi se g ăseşte cea mai înalt ă peşteră în calcare
conglomerate din Carpaţi, la 2300 m altitudine, pe ştera Bucşoiu, lungă de aproape 1000 m.
În Grupa Parâng, golurile subterane, puternic concreţionate, sunt prezente cu deosebire în
partea sudică a acestuia, mai ales în Mun ţii Căpăţânii. Cele mai reprezentative sunt peşterile
Polovraci, în bazinul Olteţului şi Peştera Muierii, în bazinul Gilortului (pe Valea Galbenu), prima
peşteră care a fost electrificat ă. În partea de nord-vest a grupei Parâng, în Mun ţii Şureanu, în arealul
platoului Luncani, s-au dezvoltat un sistem complex endocarstic, format din pe şteri mici şi mijlocii,
dezvoltate pe 1 – 3 nivele, foarte bogat concre ţionate: Peştera Pălăriei, Peştera Tecuri, Peştera
Boliei, dar mai ales peşterile Şura Mare sau complexul endocarstic Cioclovina Ponorâci, toate
depăşind 5000 m lungime.
La vest de Jiu, în Munţii Vâlcan şi Mehedinţi, se concentrează peste 270 de goluri subterane,
între care se impune Pe ştera Cloşani de pe valea Runcu din Mun ţiil Mehedinţi, bogat concreţionată
sau peşterile colmatate Pocruia, Liliecilor, Fuşteica. În Munţii Cernei, în arealul staţiunii Băile
Herculane, apa termală şi vaporii fierbinţi au permis concreţionarea în golurile de mici dimensiuni,
pe pereţii acestora, cu cristale de gips, sulf sau holotrich (Pe ştera Haiducilor).
În Podişul Mehedinţi, legaţi organic de munţii cu acelaşi nume, formaţi în foarte mare
măsură din calcare, există o mare concentrare de pe şteri pe o suprafaţă restrânsă, unde se
concentrează 23 de peşteri, avene şi se găsesc şi resturi ale unor cursuri subterane de ap ă,
transformate ulterior în chei – poduri naturale, precum Podul de la Ponoare. Aici se g ăseşte una din
cele mai lungi peşteri din ţară – Topolniţa – lungă de peste 20 km, urmat ă de peşteri precum Bulba
sau Curecea, trecând de 2000 m lungime. Pe şterile Topolniţa , Bulba, Izvarna, sau Martel au cursuri
de apă subterane ce le imprimă un caracter activ în evolu ţie. Aproape toate peşterile din podişul
Mehedinţi sunt foarte bine concreţionate.
Munţii Banatului ad ăpostesc peste 90 de pe şteri, în cadrul cărora predomină peşterile mici
şi mijlocii până la 500 m. Cele mai lungi pe şteri, depăţind 2000 m, sunt Comarnic, peste 4000 m,
Bohui, 3500 m, Ponicova (în cheile râului cu acela şi nume şi a cărei intrare este inundată de apele
lacului de acumulare de la Por ţile de Fier) în apropierea confluenţei cu Dunărea în defileu.
În cadrul acestora, mai ales Pe ştera Comarnic, se remarcă prin galerii cu ansambluri
concreţionate, foarte diverse ca formă, prin baraje stalagmitice, dispuse în scară, în spatele cărora s-
au format lacuri subterane, succesiv legate prin cursuri subterane. Pe ştera Bohui are la rândul s ău un
curs subteran care debuşează prin intrarea acesteia şi se varsă într-un lac carstic (Ochiul Beiului),
printr-o cascadă.
Munţii Apuseni sunt cei mai reprezentativi din punct de vedere al zestrei endocarstice. Se
consideră că aici se găsesc peste 2500 pe şteri, multe dintre ele fiind însă doar simple cavităţi de
mici dimensiuni, fără un peisaj endocarstic deosebit. Ca urmare, doar un num ăr de câteva zeci de
peşteri prezintă un interes turistic potenţial. Dintre acestea ar putea fi selectate un număr de 10 – 12,
care prin caracteristicile lor, ar putea deveni prin amenajarea accesului şi vizitării, obiective turistice
de importanţă majoră, atât pentru turismul intern, cât şi pentru cel internaţional (excepţie de la
aceasta ar face pe şterile protejate monumente ale naturii, cu regim par ţial de vizitare sau cu
interdicţie totală).
În Munţii Pădurea Craiului, cea mai reprezentativă este Peştera Vântului, explorată şi
cunoscut ă în timp astfel: în 1981 fusese explorată pe 30 600 m, în 1995 lungimea galeriilor
 32

cunoscute se întindea pe 42 500 m, pentru ca în 1999 aceast ă peşteră să fie cunoscută pe 52 000 m.
În afară de spaţialitate, peştera se remarcă şi prin valenţe peisagistice, decurgând dintr-o morfologie
variată: săli de mari dimensiuni, speleoteme variate, prezen ţa meandrelor. În acela şi masiv se
întâlnesc alte peşteri, dintre care amenajată par ţial pentru vizitare este peştera Vadu Crişului, variat
concreţionată cu un curs de ap ă activ (emergenţă), care la ieşirea din peşteră se varsă în Crişul
Repede printr-o cascadă de 20 m; Peştera Gălăşeni, Peştera Bonchi, Peştera cu Apă, Peştera
Izbândiş, Pe ştera Ciur-Izbuc sau Peştera Meziad, intens vizitată pân ă în anii ’70 ai secolului trecut
şi din această cauză afectată de distrugerea parţială a speleotemelor.
În Munţii Bihor se concentreaz ă cea mai mare parte din zestrea speologic ă a Munţilor
Apuseni. În cadrul acestora, se disting câteva areale cu mare concentrare de pe şteri.
Zona Cetăţilor Ponorului şi a Platoului Padi ş este considerată zona cu cel mai ridicat
potenţial turistic speologic al Apusenilor. În cadrul acesteia, se disting următoarele subzone:
subzona Cetăţilor Ponorului, subzona Padiş şi subzona Groapa de la Barsa.
Subzona Cetăţilor Ponorului cuprinde valea Cet ăţilor, cu cele trei mari doline, foarte adânci
şi cu pereţi abrupţi; Peştera Cetăţile Ponorului, ce începe de pe portalul ultimei doline în care Valea
Cetăţilor intră în subteran. Urmează un curs subteran de patru km, cu un gol având în unele sectoare
peste 100 m înălţime. Cursul subteran traversează Munţele Borţig. Pe parcursul acestuia se
înregistrează 14 lacuri. Ieşirea se face prin Izbucul Galbenei, continuat în aval cu un sector grandios
de chei, Cheile Galbenii, având în versan ţi numeroase peşteri. În aceeaşi subzonă se mai întâlnesc
ca şi obiective de interes cumulat, ştiinţific şi turistic, Ponoarele şi Avenele din Lumea Pierdută
(Îngemănata, Avenul Negru).Tot aici este şi peştera Focu Viu cu un gheţar fosil de aproximativ
2500 m.c., din care se remarcă uriaşa stalacmită de ghiaţă.
Subzona Padi ş se prezintă ca un platou întins, cu un mare num ăr de peşteri de mai mici
dimensiuni, 13 ponoare şi polia de la Ponor (singura autentic ă din ţară).
Subzona Groapa de la Barsa se întinde într-un bazin depresionar de 2,5 km 2. Potenţialul său
speoturistic este dat de un complex subteran de pe şteri, dintre care unele legate prin sisteme
subterane (Peştera Zăpodie, Peştera Neagră, Peştera Gheţarului de la Barsa, con ţinând un ghe ţar
fosil), cuprinzând formaţiuni concreţionare foarte variate, lacuri şi cursuri subterane, cascade,
sifoane accesibile sau inaccesibile, care fac leg ătura între peşteri.
În partea vestică se remarcă Pe ştera Urşilor de la Chişcău, descoperită în 1975. Prospectat ă
rapid şi constatându-se valoarea ansamblului peisagistic subteran, a fost realizat un proiect de
amenajare foarte judicios, pe baza c ăruia s-a făcut amenajarea modernă a peşterii, pentru vizitare
(singura la nivel internaţional din ţară). Acest fapt a permis ca încă din 1981 peştera să fie vizitată
de un număr foarte mare de turi şti (300 000 persoane). Amortizarea cheltuielilor pentru amenajare
s-a realizat într-un an şi jumătate, după care s-au înregistrat efecte financiare benefice pentru
instituţia implicată.
În amenajarea Peşterii Urşilor de la Chişcău, au concurat mai multe argumente. Este o
peşteră cu o lungime relativ mică, şi având toate atu-urile care crează zestrea turistică a unei peşteri:
prezenţa speleotemelor, sub toate formele acestora; s ăli grandioase; descoperirea unor vestigii
paleontologice ale ursului de peşteră (Ursul Speleus). Caracteristicile naturale ale peşterii au permis
o amenajare, pentru vizitare, care s ă satisfacă toate exigenţele, inclusiv ale ecologilor. S-au realizat,
în primul rând, sub formă de tuneluri, accesul şi evacuarea, în mod artificial, astfel încât grupurile
de vizitatori să nu se interfereze. Traseul proiectat urm ăreşte toate sectoarele peşterii, oferind
totodată protecţia pentru principalele obiective vizitate. Iluminarea, iniţial cu reflectoare care
emanau o cantitate de c ăldură destul de mare, a fost înlocuit ă cu „iluminare rece”, care se întrerupea
secven ţial în momentul în care grupul dep ăşea sectorul vizitabil. Grupul de ghizi are o preg ătire
care le permite adaptarea prezentării peşterii la nivelul de pregătire a grupului din momentul
respectiv. Pe de altă parte, accesul la pe şteră, care se situează către periferia vestică a Munţilor
Bihor, a fost modernizat şi străbate o succesiune de a şezări rurale din Ţara Beiuşului, cu un
 33

potenţial turistic antropic original. Sunt, de asemenea, oportune şi amenajările din imediata
apropiere a peşterii, cu bază de cazare, p ăstrăvărie şi posibilităţi de valorificare a unor produse
tradiţionale din zonă, rezultând din prelucrarea lemnului a produselor textile sau din rocile existente
în zonă. Întreg complexul amenajat poate fi inclus într-un circuit mai mare din bazinul superior al
Crişului Negru, în cadrul căruia să fie inclusă şi valea Sigiştelului, a cărui sector de chei cuprinde
cea mai mare concentrare de pe şteri din ţară, 140, dintre care cea mai reprezentativ ă este Peştera
Măgura de peste 4000 m lungime.
În partea sudică a Munţilor Bihor se remarcă, de asemenea, o concentrare de obiective
turistice de natură speologică, cu o valoare turistică deosebită. Se impune din acest punct de vedere
în primul rând Peştera Gheţaru de la Scărişoara, unicat prin gheţatul fosil de 75 000 m3, prin
speleotemele de ghea ţă din Sala Ghaţarului, de accesul prin intermediul avenului adânc de câ ţiva
zeci de m, sectorul de rezerva ţie cu un peisaj subteran foarte variat. Cavernamentul Pe şterii
Gheţarul de la Scărişoara, despărţit printr-un perete concreţionar de Peştera Pojaru Poliţei a condus,
de altfel, la crearea unui microclimat specific de pe şteră, ce a permis naşterea şi conservarea
gheţarului. Peştera Pojaru Poliţei, una dintre cele mai concre ţionate din ţară este, de altfel, interzisă
accesului publicului, fiind decretat ă monument al naturii. În acelaşi bazin din partea sudică, Gârdă
Seacă, se mai găseşte şi Peştera Poarta lui Ionele, precum şi câteva avenuri cum sunt Avenul de la
Zgurăşti şi Avenul din Şesuri. Tot în sectorul sudic se remarc ă arealul Casa de Piatr ă, cu cătunul cu
acelaşi nume, posibil a deveni un viitor centru pentru turismul rural. Aici exist ă şi peşterile Coiba
Mare şi Coiba Mică, Peştera de la Vârtop, cu un mic ghe ţar şi câteva izbucuri, precum Cote ţul
Dobreştilor sau Izbucul Coibei Mari. În partea estică a Munţilor Bihor, în Bazinul Someşului Cald,
care în sectorul său superior a devenit, în timp, din cursul subteran curs la zi, se întâlnesc numeroase
peşteri precum Peştera din Valea Firii, a doua ca lungime din ţară, Peştera Altarului, una dintre cele
mai complex şi variat concreţionate din România, Peştera Zmeilor de la Onceasa, Peştera Popii,
Peştera de la Ic Ponor (c ătunul cu acelaşi nume oferă, de asemenea, posibilităţi de dezvoltare ale
turismului rural şi este „asaltat” de re şedinţe secundare, vile de vacan ţă).
În sud-vestul Munţilor Apuseni, în Masivul Trasc ăului, prezenţa calcarelor a permis şi
dezvoltarea endocarstului, deşi acesta nu este atât de reprezentativ. Totu şi, se întâlnesc peşteri de
extensiune medie, cum este Huda lui Papar ă sau peşteri mai mici, dezvoltate în versan ţii Cheilor
Turzii.

Tema de reflecţie nr.2: Realizaţi pe două fişiere alăturate trăsături şi componente ale
peşterilor din Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali care se implic ă pozitiv sau negativ în
dezvoltarea turismului speologic.

c) Prezenţa calcarelor, adeseori puternic tectonizate, a condus la dezvoltarea în talvegul

văilor din sectorul montan la formarea unor rupturi de pant ă, în arealul cărora s-a individualizat un
fenomen morfohidrologic, cascadele. Acestea, în funcţie de cădere (diferenţă de nivel) şi de debitul
apelor, se prezintă ca obiective de atracţie efectivă în ansamblul morfologic dominat de relieful pe
calcare. În Munţii Rodna se impune Cascada Cailor, în trepte, cu o diferen ţă de nivel de 152 m
(între 1245 m şi 1093 m), dezvoltată într-un sector calcaros de pe pârâul Izvorul Cailor. La aceasta
se adaugă şi Cascada Negoescu.
În Ceahlău, în partea sa nord-vestic ă, se găseşte Cascada Duruitoarea, cu amplitudine de
peste 30 m, pe pârâul Rupturi, cascadele mai mici de la Izvoru Muntelui, de asemenea, cascadele de
pe Bistra Mare şi Bistra Mică, afluenţi din Ceahlău ai Bicazului.
În Piatra Mare, pe versantul vestic, pe afluen ţii de pe dreapta ai Timişului, există sisteme de
cascade în trepte, precum 7 Sc ări şi Tamina.
Abrupturile ce mărginesc Platoul Bucegilor sunt străbătute de afluenţi scurţi şi foarte
abrupţi. În profilul lor longitudinal, şi în cadrul acestora există frecvente rupturi de pant ă, unde se
 34

formează cascade: Vânturi ş, pe valea Izvoru Dorului, Urlătoarea, pe afluentul cu acela şi nume, apoi
cascade pe Valea Cerbului, pe Valea Jepilor, pe Valea Pele ş.
Pentru Munţii Banatului se evidenţiază Cascada Bohui, la ie şirea din peştera cu acelaşi
nume.
În Munţii Apuseni, numărul cascadelor este mult mai mare: Iadolina şi S ăritoarea Ieduţului
de pe Valea Iadei; Vârciorog, pe un afluent al Arie şului, cascada Boghi, de pe afluentul cu acela şi
nume al Crişului Pietros; cascada Vadu Cri şului, la ieşirea din cursul subtaran şi confluenţa cu
Crişul Repede; cascada Răchiţele de pe Valea Stanciului, afluent al râului Hen ţ.

1.1.4. Potenţialul turistic al văilor carpatice – componentă specifică a peisajului montan.

Reţeaua hidrografică majoră carpatică s-a definitivat, în cuarternar. Nivelele de bază
determinate de mişcările neotectonice, ce au avut o anumit ă succesiune, au determinat şi generat
modelarea ulterioară a reliefului. Reţeaua hidrografică majoră se remarcă mai ales prin sectoarele de
văi transversale ce taie succesiv structuri geologice de vârst ă şi consistenţă diferite. Străpungerile în
pachete de roci dure au condus la na şterea unor tronsoane spectaculoase, cu lungimi variabile, cu o
fizionomie complexă, având sectoare înguste – de chei – alternate cu arii depresionare l ărgite,
formate din roci mai puţin rezistente.
1.1.4.1. Cheile reprezintă sectoare specifice de vale îngust ă, puternic adâncită, cu lungimi
variabile între câteva sute de metri până la mai mulţi km. Acestea s-au format mai ales în calcare şi
mai puţin în alte structuri, vulcanice sau metamorfice. Se leagă de structuri variate, de la cele
monoclinale cutate, discordante sau faliate. Între caracteristicile principale se impun versan ţii
abrupţi, cu pereţi surplombaţi, cu prezenţa marmitelor laterale suspendate, ce marcheaz ă nivelele
succesive ale văilor; cu relief fragmentat, adeseori prezentând forme ruiniforme.
Din punct de vedere genetic, cele mai multe sectoare de chei s-au format pe structuri
monoclinale sau cutate, prin adâncirea puternic ă în pachete groase de roci. Ele pot fi de origine
epigenetică, prin adâncirea cursului ce traverseaz ă axul unui anticlinal. Str ăpungerea poate fi şi
succesivă, pe aliniamentul unei serii de culmi, care în cursul ulterior al râului vor da succesiuni de
chei. Cheile se pot forma şi prin adâncirea puternică în versanţi, prin prăbuşirea tavanului unor
peşteri, astfel încât râurile sau sectoarele de râu subterane apar treptat la zi, curgând un timp pe sub
poduri naturale, sau arcade, resturi ale tavanului unor pe şteri. În foarte multe din cazuri, râurile
ieşite la zi prezintă în pereţii laterali un număr mare de peşteri suspendate, care reflect ă fazele de
adâncire ale râului. Exemple clasice sunt pe cursul superior al Some şului Cald, în cheile Rădesei, pe
Valea Sibiştelului şi altele.

Repartiţia geografică a cheilor

a) Cheile din Carpaţii Orientali

În partea nordică a munţilor vulcanici se întâlnesc frecvent sectoare de chei dezvoltate în

andezite bazaltoide, cu pere ţi abrupţi, şi prezentând adeseori înfăţişarea de defilee în miniatură:
Cheile Tătarului, pe Mara, accesibile dinspre sta ţiunea Izvoare şi dinspre Depresiunea Maramureş;
Cheile Runcului, pe Valea Runcu, dezvoltate în arealul platoului andezitic.
În Bazinul Bistriţei se întâlnesc frecvent sectoare de chei, numeroase pe cursul s ău principal,
altele pe afluenţi ai acestuia. În cursul superior – Bistriţa Aurie – care delimiteaz ă Munţii Suhard de
Obcina Mestecăniş, cu un traseu deosebit de spectaculos, se întâlnesc şase sectoare de îngustare:
Cheile Şesuri, între Rotunda şi Ţibău, Cheile dintre Bistriţa Cârlibabei şi Valea Stânei, Cheile dintre
Valea Stânei – Botoş, Cheile dintre Iacobeni şi Argestru. În aval de Vatra Dornei s-au dezvoltat
Cheile Zugrenilor, adâncite în porfiroide lungi de 4 km, cu l ăţimi de 150 – 200 m şi versanţi abrupţi
de 2 – 300 m. În profilul longitudinal al v ăii, apar vîrtejuri, repezişuri, bulboane, ochiuri de ap ă
 35

adânci de 12-15 m. Pe versan ţi se întâlnesc frecvent stânci cu forme ciudate, cum sunt Col ţii Acri,
Piatra lui Osman, Râpa Scara, Stânca Coifului, Abruptul Mogolin. Pe afluen ţii Bistriţei s-au
dezvoltat adeseori sectoare de chei care sunt reprezentative pentru morfologia calcaroas ă din
Carpaţi. În această categorie intră cu deosebire Cheile Bicazului dintre Lacu Roşu şi Bicaz Chei,
lungi de 8 km, practic cele mai cunoscute din ţară, aflate pe un traseu rutier transcarpatic
modernizat şi deci foarte accesibile. Au sectorul de maxim ă îngustare în sectorul Gâtul Iadului,
unde pot fi întâlnite toate caracteristicile „clasice” ale cheilor (pere ţi abrupţi de 300 – 350 m,
sectoare frecvent surplombate, marmite suspendate, poli ţe cu exemplare de arbori). În sectorul
cheilor, Bicazul primeşte numeroşi afluenţi, care, la rândul lor, în apropierea confluen ţei, au de
asemenea chei impun ătoare (Cheile Bicăjelului, Cheile Lapoşului, Cupaş, Şugău), unele late de 3 –
4 m şi cu pereţi înalţi de 400 m.
În partea nordică, pe Valea Moldovei, dup ă sectoarele de îngustare de la Pojorâta, Piatra
Străjii, Strâmtura Roşie, se impun câteva sectoare scurte de chei, de pe afluen ţii acesteia proveni ţi
din Munţii Rarău: Cheile Izvorul Alb (sau Piatra Buhei), Cheile Moara Dracului.
În sectorul Curburii Carpaţilor Orientali, sectoare înguste de chei se întâlnesc, în bazinul
Putnei, pe afluentul de dreapta, Ti şiţa, cu chei adâncite în gresii; pe Bâsca Mare şi Bâsca Mică,
afluenţi ai Buzăului; Cheile Taminei şi Cheile 7 Scări, puternic adâncite în calcarele de pe versantul
vestic al Masivului Piatra Mare, foarte adânci, înguste, numeroase rupturi de pant ă şi praguri;
Cheile de pe Valea Chei ţei şi de pe Valea Stânii, afluenţi ai Teleajenului (în masivul Ciuca ş –
Zăgan); Cheile Râşnovului, în sudul Masivului Post ăvaru, pe Valea Cheii, adâncite în calcare
jurasice, lungi de 400 m şi flancate de Muchia Cheii; cheile Vârghişului, în Perşanii Nordici
(Grigore M., 1987).

b) Cheile din Carpaţii Meridionali

În sectorul superior al Ialomiţei, vale de acces c ătre Munţii Bucegi, se remarcă o succesiune
de sectoare de chei, de dimensiuni variabile, reprezentative pentru aceast ă vale: Cheile Urşilor (200
m lungime), Peşterii, Tătatu Mic, Tătaru Mare, Zănoaga Mică, Orzei, Dobreştilor. În cadrul acestora
sunt prezente toate atributele acestei categorii de relief: profile transversale înguste, rupturi de
pantă, sectoare surplombate, tuburi de presiune.
În arealul Munţilor Piatra Craiului, se impun Cheile Dâmbovicioarei, lungi de 8 km şi
Cheile Zărneştilor (sau Prăpăstiile Zărneştilor).
Pe versantul sudic al Făgăraşului, în aval de Vidraru, s-au dezvoltat în şisturi cristaline,
Cheile Argeşului, lungi de 2,5 km, cu pere ţi de sute de metri în ălţime. Valoarea lor turistică este
mărită de prezenţa, în cadrul acestora sau în apropiere a barajului şi lacului de la Vidraru, a şoselei
spectaculoase, suspendate pe versantul drept cu tuneluri şi viaducte, precum şi a vestigiilor Cetăţii
Poenari, construită de Vlad Ţepeş, aflată într-o poziţie dominantă şi accesibilă dinspre chei, pe
partea stângă a acestora, printr-un traseu cu mai multe sute de trepte. Tot în Mun ţii Făgăraş, pe
Valea Capra (afluent al Argeşului), s-a dezvoltat un sector de chei, sub Col ţii Caprei.
În grupa Parâng, în partea sudic ă a acesteia, în Mun ţii Căpăţânii, au fost adâncite sectoare de
chei care cuprind şi peşteri cunoscute pentru poten ţialul lor subteran. În cadrul acestora sunt Cheile
Olteţului, în amonte de localitatea Polovraci, lungi de 3,5 km şi care au, în partea din aval, Pe ştera
Polovraci, lungă de peste 9 km. De asemenea, în versan ţii acestor chei, au fost descoperite şi
cercetate alte 46 de peşteri de mici dimensiuni. Cheile Pârâului Galben, afluent al Gilortului, în sud-
vestul Munţilor Parâng, este un sector epigenetic, lung de 6 km, cu o vale s ălbatică, foarte îngustă,
albie cu profil longitudinal cuprinzând praguri, cascade. În partea din aval a acesteia se g ăseşte
Peştera Muierii, lungă de peste 3500 m (prima electrificat ă din ţară), iar în versanţii cheilor se
găsesc 26 de pe şteri. În partea vestică a Munţilor Parâng se găsesc Cheile Jieţului (ale Jiului de est)
 36

lungi de peste 8 km, iar în nord, în Mun ţii Cibinului, Cheile Cibinului, lungi de 2 km, adâncite în
şisturi cristaline, pereţi abrupţi şi cu vale îngustă de 10 – 15 m.
În grupa Retezat-Godeanu, în partea sudică a acestora, în Munţii Vâlcan, se găsesc Cheile
Runcului, pe valea Sohodolului , iar în sud-vestul Munţilor Retezat sunt sunt Cheile Butii, foarte
adânci, scurte (200 m), având în versan ţi peşteri şi avenuri. În Munţii Cernei, în cadrul defileului
Cernei, se găseşte sectorul (de origine tectonică) al Cheilor Corcoaiei, în amonte de sta ţiunea Băile
Herculane.

c) Cheile din Carpaţii Occidentali

Munţii Banatului, deşi mai joşi, în arealele calcaroase prezint ă frecvente sectoare de v ăi în
chei: Cheile Timişului, care se remarcă mai ales cu sectorul Cheilor de Sus, în aval de acumularea
Trei Ape; Cheile Minişului, în partea centrală a Munţilor Aninei, cu trei sectoare de îngustare
maximă în aval de Izbucu Minişului şi Baba Stana (în arealul s ău g ăsindu-se 54 de peşteri şi 29 de
avenuri); cheile Bohuiului, în aval de lacul carstic (cu 15 pe şteri şi avenuri foarte adânci – Avenul
Bohuiului de 145 m adâncime; Cheile Gârliştei, afluent de pe stânga V ăii Caraşului (lungi de 9 km,
33 de peşteri şi 4 avenuri); Cheile Bârzavei (lungi de 16 km şi având 9 pe şteri).
Munţii Apuseni se remarcă prin mulţimea sectoarelor de chei, atât pe cursurile principale,
cât mai ales pe afluen ţi. Munţii Trascăului pot fi consideraţi ca deţinători în arealul lor a celor mai
numeroase sectoare de chei din Mun ţii Apuseni şi chiar din Carpaţi. În partea sud-vestică, la
contactul cu Munţii Metaliferi, prezenţa calcarelor a condus la formarea unui foarte mare num ăr de
sectoare de chei, pe Valea Geoagiu şi pe afluenţii acesteia: Cheile Ardeului, Cheile Balşei (Madei),
Cheile Băcâiei, Cheile Cibului, toate aflate în apropierea sta ţiunii Băile Geoagiu, contribuind la
diversificarea activităţilor acesteia. Înspre nord, în Bazinul Ampoiului, se g ăsesc Cheile Ampoiţei şi
Cheile Feneşului. Spre nord, în Munţii Trascău, se succed, pe to ţi afluenţii de pe dreapta Mureşului,
numeroase sectoare de chei: Cheile Galdei, cu sectorul îngust Întregalde, unde se g ăseşte cea mai
joasă staţiune din Europa, a florii de col ţ (Leonthopodium Alpinum), Cheile Găldiţei, Cheile
Geoagiului, Cheile Geogelului, Cheile Râmeţului (puternic adâncite, cu marmite laterale pe
versanţi, cu surplombe, 47 de pe şteri în treimea inferioară a cheilor), la intrarea căreia există cea
mai veche mănăstire cu biserică din Transilvania.
Alte sectoare de chei din Mun ţii Trascău sunt Cheile Roşiei, Cheile Rupturii, Cheile
Tecşeştilor. La nord de Arieş, în Culmea Petreşti, sunt binecunoscutele chei ale Turzii, pe Valea
Hăşdate, aflate în apropierea unor principale ora şe (Cluj-Napoca, Turda), şi accesibile dinspre
şosele importante (E60). În apropiere se găsesc Cheile Turului, mai greu accesibile şi afectate de
prezenţa exploatării de calcare de la Sănduleşti. Către vest se succed alte sectoare de chei: Cheile
Borzeştilor, Pociovaliştei, Vălişoara, Runcu, Poşaga, pe afluenţi ai Arieşului, proveniţi şi din
Muntele Mare (Cocean P., 1988).
Munţii Apuseni se remarcă de asemenea prin prezen ţa a numeroase sectoare de chei, în
Munţii Bihorului: Cheile Ordâncuşii, afluent de pe stânga a v ăii Gârdei Seci; Cheile Sighiştelului,
afluent al Crişului Negru, vale tipic carstică, care a fost iniţial un curs subteran ajuns la zi, prin
prăbuşirea parţială şi apoi totală a tavanului peşterii iniţiale, se remarcă printr-un peisaj particular în
Carpaţi, cu pereţi verticali, vale foarte îngustă şi cea mai mare concentrare de peşteri în versanţii
cheilor; Cheile Crişului Pietros, afluent al Crişului Negru, Cheile Galbenei, lungi de 2 km, afluent
de pe stânga a Crişului Negru, cu un peisaj spectaculos, ce începe de la ivirea V ăii Ponorului, în
Izbucu Galbenei. Se remarcă prin versanţi de sute de m, prin forma de canion, prin cele 51 de
peşteri din versanţi şi un sector practic inaccesibil al acesteia (Cheile Jgheabului). Tot în Mun ţii
Bihor se remarcă cheile din Bazinul Boga, afluent al Crişului Pietros (Cheile Boga, Cheile Bulbuci,
Cheile din Valea O şelu). În partea nordică, în Munţii Pădurea Craiului, se găsesc cele mai lungi
chei din ţară, Cheile Roşiei, Cheile Vimei, de 20 km, iar spre est, la limita cu Mun ţii Vlădeasa, sunt
 37

Cheile Văii Iada. În partea sud-vestică, între Munţii Gilău şi Muntele Mare, pe Iara, afluent al
Arieşului, s-au dezvoltat cheile cu acelaşi nume, lungi de 6 km.
1.1.4.2. Potenţialul turistic al marilor văi transversale – defileele. Aceste sectoare de v ăi au
trăsături morfologice complexe, sunt puternic adâncite şi se desfăşoară pe lungimi mai mari decât
cheile. Din punct de vedere peisagistic, se remarc ă alternanţa sectoarelor de vale îngust ă (până la
stadiul cheilor) până la porţiuni lărgite, de tipul bazinetelor de origine tectono-erozivă. Sub aspect
genetic, ele sunt antecedente în cea mai mare parte, dar pot avea şi caracter epigenetic. Originea
antecedentă se leagă de menţinerea cursului anterior înălţării tectonice, iar adâncimea în pachetele
de roci poate fi iniţiată într-un orizont de roci friabile, pentru ca apoi să fie traversate de roci mai
dure, sau invers.
În Carpaţii Orientali se remarcă defileul Bistriţei Ardelene, format într-un complex litologic
vulcano-sedimentar (roci andezitice şi aglomerate vulcanice, precum şi gresii). Lungimea defileului
depăşeşte 8 km, iar versanţii înalţi în aval de mica depresiune Colibi ţa (ocupată în prezent de lacul
de acumulare cu acelaşi nume), prezintă caractere tipice sectoarelor de chei, cu îngustare
accentuată, pereţi abrupţi şi cascade în talveg.
În bazinul Bistriţei se remarcă două sectoare de vale transversal ă, cu caracter de defileu, şi
anume în sectorul aval de Vatra Dornei până la ieşirea din cheile Zăgrenilor şi în sectorul Straja-
Pângăraţi, adâncit în gresii de Tarc ău.
Cursul superior al Mureşului se impune prin defileul Topli ţa-Deda, ce delimitează Munţii
Călimani de Munţii Gurghiului, lung de 30 km, şi adâncit în andezite şi aglomerate vulcanice.
Sectoarele de îngustare sunt desp ărţite de bazinete depresionare, precum cele de la Lunca Bradului
şi Stâncel.
Pe Oltul Superior, la ieşirea dinspre sud a Depresiunii Ciuc, Oltul taie Defileul de la Tu şnad,
lung de 5 km, între masivele Pili şca şi Ciomadu Mare, adâncit în andezite. Prezen ţa celor două
masive, a defileului şi a zăcămintelor hidrominerale au concurat la dezvoltarea unei sta ţiuni
balneoturistice cu valenţe complexe – B ăile Tuşnad. Defileul Racoş marchează trecerea de la
Depresiunea Braşov către Depresiunea submontană a Transilvaniei, marcând şi finalul cursului
superior al Oltului. În cuprinsul acestuia este prezent şi un obiectiv morfologico-peisagistic,
determinat de întărirea pe verticală, sub formă columnară, de origine bazaltoidă – Coloanele de
bazalt de la Racoş.
În curbura externă se impun Defileul Buzăului, situat între Munţii Siriu şi Podu Calului, cu
versanţi înclinaţi şi accidentaţi şi având şi sectoare de chei tipice, s ăpate în gresiile de Siriu. Defileul
Văii Prahovei este situat la sud de Predeal şi face limita între două regiuni carpatice majore
(Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali) şi desparte Munţii Bucegi de Gârbova. În cadrul acestora
se remarcă Depresiunea Sinaia, iar în aval de aceasta se impune sectorul de maxim ă îngustare de la
Posada, tăiat în marno-calcare şi gresii de Sinaia, cu versan ţi abrupţi, albia minoră a Prahovei, cu
praguri şi repezişuri, cu şoseaua Europa 60 modernizată şi suspendată la mare înălţime pe versantul
stâng al Prahovei. Aceasta este de altfel calea de acces principal ă, prin cale ferată şi şosea, cea mai
intens circulată, făcând legătura între sudul ţării cu Transilvania, dar şi cu cea mai complex
amenajată regiune turistică montană din România.
Carpaţii Meridionali, caracterizaţi prin masivitate şi altitudine, sunt totuşi fragmentaţi şi
străbătuţi total sau parţial de câteva defilee cu o morfologie şi fizionomie complexă.
Defileul Oltului este cea mai important ă vale transversală carpatică. Se desfăşoară între
Turnu Roşu şi Cozia, pe o lungime de 58 km. Prezint ă la extremităţi două sectoare de îngustare,
despărţite de o depresiune tipic intracarpatică. În partea nordică se găseşte sectorul îngust de defileu
dintre Boiţa şi Câineni, de 17 km. La extremitatea sudic ă este sectorul de îngustare al Coziei, lung
de 16 km, între Munţii Căpăţânii şi Cozia. Între cele două se situează Depresiunea Ţara Loviştei,
puternic antropizată. Străpungerea şi adâncirea văii Oltului în sectorul carpatic a realizat un contrast
morfopeisagistic deosebit, cu albie îngustă, de câteva sute de metri, cu pere ţi abrupţi, de 400 – 500
 38

m şi cu amenajări hidroenergetice în sectorul defielului. Ca şi în cazul Cheilor Bicazului, defileul

este străbătut de o şosea modernizată, de importanţă internaţională E68 (parte din viitoarea
autostradă şi magistrală europeană 4) şi o cale ferată. Importanţa turistică a defileului şi zonei
limitrofe este dublată şi de prezenţa a numeroase obiective turistice cultural-istorice (în nord cele
legate de zona Sibiului şi Turnu Roşu, iar în sud Mănăstirea Cozia şi castrul roman Arutella).
Importantă este, de asemenea, amenajarea complex ă balneoturistică din Subcarpaţii Vâlcii,
cuprinzând patru staţiuni de importanţă naţională, totalizând aproape 20 000 locuri. În partea
vestică, Jiul a realizat, de asemenea, o str ăpungere de mari dimensiuni între Vâlceu şi Parâng, pe o
lungime de 33 km. s-a format astfel una dintre cele mai spectaculoase sectoare de v ăi carpatice,
Defileul Lainici sau Bumbeşti Livezeni, adâncit în formaţiuni metamorfice şi granite vechi.
În Munţii Cernei, pe cursul inferior al văii Cernei, s-a dezvoltat defileul cu acelaşi nume,
lung de 40 km, adâncit în calcare şi formaţiuni cristaline, ca urmare a nivelului de bază impus de
Dunăre în perioada formării Defileului. Se remarcă printr-o succesiune de îngust ări, cum sunt
Cheile Corcoaiei, tăiate în calcare, în amonte de B ăile Herculane, alternând cu sectoare
depresionare (Depresiunea Cerna). În aval de aceasta, s-au format alte dou ă sectoare de îngustare,
printre care se remarcă Cheile Ogaşu Ursului.
Carpaţii Occidentali prezintă, pe sectoarele montane ale râurilor, câteva defilee: Defileul
Crişului Repede, între Bologa şi Vadu Crişului, cu porţiuni de lărgiri şi îngustări, precum cel de la
Vadu Crişului şi având în versan ţi peşteri de mare extindere: Peştera Vântului, la Şuncuiuş, Peştera
Vadu Crişului, Peştera cu Apă, Peştera de la Casa Zmeului. În partea sud-vestică, Defileul Arieşului
desparte Muntele Mare de Mun ţii Trascăului, între Poşaga, în amonte şi Moldoveneşti, în aval.
Se mai remarcă, în Munţii Apuseni, Defileul de pe Cri şul Negru, iar în cadrului Jugului
Intracarpatic, Defileul Şomeşului, cu două sectoare de îngustare la extremit ăţi (Turbuţa – Jibou şi
Ţicău).
Defileul Dunării de la Porţile de fier se desfăşoară între Baziaş şi Gura Văii. Este una dintre
cele mai reprezentative străpungeri montane din Europa. S-a dezvoltat între Munţii Banatului
(Locvei şi Almăj), Mehedinţi şi Balcanii Nordici (Dalnianska Planina). Este format dintr-o
succesiune de compartimente, îngust ări şi depresiuni care sunt ocupate ast ăzi, în mare parte în
treimea inferioară, de lacul de acumulare: sectorul de îngustare dintre Valea Nerei şi Valea Rila,
urmat de Depresiunea Moldova Veche; îngustarea Pescari-Alibeg, continuat ă de Depresiunea
Dubova; îngustarea Berzasca-Gubeni continuat ă cu depresiunea dintre Gubeni şi Plavişeviţa.
Urmează unul dintre cele mai impunătoare sectoare ale defileului, sectorul Cazanelor, cu vale
îngustă de tip canion, adâncite în calcare jurasice şi triasice. Acesta este format din Cazanele Mari,
cu versanţi abrupţi, cu afluenţi care prezintă la vărsare sectoare de chei înguste, cu pe şteri în versant
(Cheile Ponicovei şi Peştera de la Gura Ponicovei), urmate de Cazanele Mici, între Ogradena şi
Orşova. Defileul Dunării se încheie cu Por ţile de Fier, lungi de 5 km, cel mai lung defileu din
regiunea carpatică. La ieşirea din aval se g ăseşte barajul de la Por ţile de Fier cu cele dou ă centrale şi
cele două ecluze, care ridică apele Dunării, pe o suprafaţă lacustră cu 30 m, deasupra nivelului
iniţial al Dunării. Diversitatea peisagistică iniţială, a nivelului Dunării, a fost accentuată şi mai mult
odată cu consltruirea barajului şi apariţia lacului de acumulare. La acestea se adaug ă aşezările de pe
ambii versanţi, între care oraşul Orşova a trebuit mutat mai sus pe locul satului Jupa. De asemenea
în sectorul defileului există şi vestigii istorice, precum restul din podul construit de Apolodor din
Damasc, apoi Tabula Traiana şi urme din şoseaua romană de pe malul drept, înălţată ca urmare a
formării lacului, precum şi infrastructura rutieră modernizată şi adaptată noilor condiţii.

Tema de reflecţie nr.3: Surprindeţi asemănările şi deosebirile cu impact turistic

diferenţiat, între defileele Oltului, Jiului şi Dunării.
 39

1.2. Potenţialul turistic climatic şi bioclimatic

Clima şi elementele componente, influenţate de poziţia ţării pe Glob şi Continent, care

impun principalele atribute de climă temperată şi continentală sunt nuanţate de configuraţia majoră
a reliefului de cele trei trepte (câmpie, deal, munte), dar şi de configuraţia de detaliu, expozi ţia
versanţilor, înclinarea, forma şi orientarea culmilor. La acestea se adaug ă învelişul vegetal, în
special vegetaţia forestieră. Toate acestea influenţează şi detaliază clima, care acţionează la rândul
său asupra organismului uman. De factorii climatici, cu impact bioclimatic (temperatură,
precipitaţii, umiditate, vânturi, durată de strălucire, compoziţia atmosferei, radiaţii solare) depinde
pretabilitatea unei regiuni sau staţiuni turistice la cură, la activităţi de recreere, la practicarea unor
sporturi de sezon, etc. De impactul organism – bioclim ă depinde modul de tratare sau prevenire a
unor afecţiuni prin aero sau helioterapie.
Anumite caracteristici bilclimatice sunt specifice pentru fiecare etaj sau nuan ţă climatică, iar
în formele de terapie climatică se implică, în principal, trei factori: termic, dinamic (vântul), hidric
(umezeala aerului).
1.2.1. Indicii bioclimatici. În aeroterapie, ca formă de cură prin contact direct al
organismului cu elementele amintite, se realizeaz ă băi de aer sau plimb ări în aer liber. Pentru
aceasta, sunt necesare anumite condi ţii în care factorul termic şi aeroionizarea se impun. Prin
factorul termic, în cazul terapiei climatice, se înţelege temperatura echivalent efectivă – T0E.E., care
redă organismului o anumită senzaţie termică, sub influenţa simultană a umidităţii şi mişcării
aerului (Teodoreanu Elena, 1984). Foarte important pentru reac ţia organismului la factorul termic,
în anumite condiţii de umezeală şi vânt, este confortul termic. Acesta se leag ă de proprietatea
organismului de a-şi menţine termperatura constantă chiar în limite largi ale temperaturii mediului,
exterior organismului. Această menţinere (homeotermia) se face prin cedare de c ăldură sau prin
acumulare în funcţie de temperatura mediului în momentul respectiv. S-a constatat c ă într-o zonă
foarte îngustă a scalei termice a atmosferei, un organism s ănătos în repaos şi uşor îmbrăcat, nici nu
pierde, nici nu acumulează căldură. Acest interval, numit zonă neutră sau indiferentă termic, crează
organismului senzaţia de confort termic şi este cuprins între 16,8 – 20,6 T0.E.E. În acest caz, T 0.E.E.
nu este egală cu temperatura măsurată (cuantificată) a mediului extern, ci este un indice echivalat şi
legat de senzaţia termică resimţită de organism în anumite condi ţii de încălzire, de umiditate şi
curenţi de aer.
Sub 16,8 T0.E.E. se înregistrează inconfort prin răcire, iar peste 20,6 T0.E.E. se manifestă
inconfort termic prin încălzire.
În relaţia temperatură – umezeală, atât la temperaturi ridicate, cât şi la temperaturi foarte
scăzute şi când umezeala relativ ă este mare, confortul termic este sc ăzut.
În relaţia temperatură – circulaţia atmosferică – vânt, la temperaturi scăzute, vântul
diminuează şi mai mult confortul termic şi amplifică senzaţia de frig, iar la temperaturi ridicate,
vântul reduce temperatura, crescând senza ţia de confort termic.
În condiţiile de adăpost, pragul de confort se modifică, oscilând între 17,5 şi 24 T0.E.E.
Analizând raportul temperatură – umezeală – vânt, în luna iulie, la ora 13, pe o perioadă mai
lungă de ani, s-a ajuns la urm ătoarele constatări: cel mai mare număr de zile cu confort termic
(medie multianuală) s-a înregistrat în zona de dealuri la altitudini cuprinse între 300 – 700 m, peste
10 zile. În regiunea de câmpie, num ărul de zile cu confort termic scade sub 10. La peste 1500 m, în
regiunea de munţi mijlocii şi înalţi, un om îmbrăcat uşor şi în repaos, nu mai resimte senza ţia de
confort termic. Totuşi, în condiţii locale specifice, de versan ţi puternic însoriţi şi la adăpost de vânt,
se înregistrează totuşi, în luna iulie, una, dou ă zile de confort termic (fig.2).
Numărul mediu de zile cu disconfort termic, prin încălzire, depăşeşte 15 zile în sudul
Câmpiei Române şi în sud-est, în Bărăgan. Disconfortul este şi mai accentuat, în condi ţii de
microclimat urban, mai ales în capitala ţării, Bucureşti, şi se datorează supraîncălzirii, ca urmare a
 40

acumulării căldurii în clădiri şi suprafeţe asfaltate. Pe litoralul Mării Negre, numărul de zile cu
disconfort termic prin încălzire este mai mic de 10. La altitudini de 500 -–600 m, acest indicator
ajunge la 5, iar la peste 900 m altitudine, nu se înregistrează zile cu disconfort termic prin încălzire.

Fig. 2. Zonarea altitudinală a confortului termic – nr. zile în luna iulie (după Teodoreanu Elena, 1984)

Numărul mediu de zile cu disconfort termic prin r ăcire ajunge la cinci zile pân ă la 500 m altitudine; 10 zile
între 500 – 1000 m altitudine, 15 zile între 1000 şi 1500 m şi 25 zile între 1500 şi 1800 m. La peste 1800 m
altitudine, întreaga lună iulie se caracterizează prin disconfort termic prin r ăcire.

Vântul se implică în modificarea indicelui de confort termic. Astfel, s-a constatat c ă la

viteze mai mari de 3,5 m / s, organismul uman resimte disconfort, chiar dac ă T.E.E. se situează
între limitele de confort. Ca urmare a acestui efect, s-a estimat num ărul de zile cu confort şi
disconfort, prin răcire sau încălzire în condiţii de adăpost de vânt. Astfel, numărul de zile cu
confort scade la jumătate în Câmpia Română şi valea Dunării, deoarece vara, manifestarea
acestuia se reduce la minimum. Pe plajă, în condiţii de adăpost de vânt, numărul de zile cu
confort termic creşte, ajungând la 14 zile la Sulina fa ţă de 7 zile, cât se înregistreaz ă în condiţii de
oscilaţie atmosferice.
Zilele cu confort termic apar începând din aprilie, în regiunea de câmpie, în luna mai, în
regiunea litoralului şi a dealurilor joase, în luna iunie – septembrie, pân ă la 1500 m altitudine.
Maximul de zile cu confort este în lunile iulie şi august. Toamna, confortul termic înceteaz ă în
octombrie în câmpie, iar în regiunea litorală, în noiembrie.
Stresul bioclimatic este format din două componente: stresul cutanat şi stresul pulmonar. Cei
doi indici de stres sunt legaţi tot de cele trei elemente climatice, temperatură umiditate vânt, în
cadrul cărora şi între anumite limite, organismul prezintă o stare de echilibru biologic. Dincolo de
 41

aceste valori, factorii meteorologici devin stimulenţi sau chiar stresan ţi, impunând intrarea în
acţiune a mecanismelor biologice de termoreglare şi autoapărare.
Stresul cutanat se referă la senzaţia de căldură sau frig pe care le resimte organismul în
procesul termoreglării la nivelul pielii. Vara, se declanşează termoliza, prin care organismul reduce
posibilităţile de încălzire. Reacţia este eliminarea de apă prin transpiraţie. Stresul este hipotonic.
Iarna, stresul apare prin solicitarea termogenezei pentru evitarea pierderii de c ăldură, manifestat
prin frisoane, iar stresul climatic este hipertonic. Din punct de vedere biologic, frigul şi mişcarea
aerului au afect excitant şi solicită termogeneza. Ca urmare, în aceste condi ţii, funcţiile
organismului sunt stimulate, impunând vitalizarea acestuia, iar efectul este de stres hipertonic. Spre
deosebire de situaţia prezentată, vara, în condiţii de căldură şi calm atmosferic, zilele sunt sedative
sau deprimante, conducând la stres hipotonic.
Stresul pulmonar este dependent de schimbul respiratoriu, prin absorb ţie de 02 şi eliminare
de CO2. Atunci când cantitatea de vapori de ap ă din atmosferă depăşeşte o anumită limită se ajunge
la stres pulmonar, datorită vaporilor de apă ce influenţează mucoasele căilor respiratorii. Legat de
prezenta vaporilor de apă în atmosferă, când aerul este sărac în vapori de apă, mai puţin de 7,4 mlb.,
se manifestă inconfort deshidratant, mai ales iarna. Când aerul este saturat cu vapori de ap ă, având
presiune peste 11,7 mlb., se manifest ă un inconfort hidratant (vara). Variaţia acestui stres este mai
redusă cu altitudine comparativ cu stresul cutanat. Cele mai mici valori sunt întâlnite tot în zona de
deal şi munţi joşi până la 1300 – 1400 m. În privin ţa indicelui de stres cutanat, acesta are valori sub
30 până la altitudinea amintită, depăşind valoarea de 40 la peste 2000 m. Zona litoral ă este de
asemenea foarte stresant ă sub aspectul schimburilor respiratorii, indicele de stres pulmonar dep ăţind
40, în condiţii de umiditate absolută de 12,5 mlb şi umiditate relativă de 80 %.
Stresul bioclimatic este rezultatul însumării celor două componente, cutanat şi pulmonar, şi
cuantifică influenţa globală a climatului asupra organismului, asaltat simultan la nivelul pielii şi
plămânilor.
Cel mai mic indice de stres bioclimatic, sub 40, se înregistreaz ă între 300 şi 1000 m
altitudine. Litoralul Mării Negre este destul de stresant, cu valori ale indicelui cuprins între 55 – 75,
iar în zona montană, la Vf. Omu ajunge la 80.
Din punct de vedere al stresului bioclimatic, regiunea cea mai relaxant ă, ca şi în cazul
confortului termic este cea a Subcarpaţilor sudici, cu indice de stres bioclimatic în jur de 30.
Indicele climato-turistic este un alt indicator bioclimatic calculat pentru România de F ărcaş
S + T − 5D
I. şi colab. (1968, 1970) utilizând formula propusă de R. Klausse şi A. Gerault I = în
5
care I = indicele climato-turistic; S = durata de str ălucire a soarelui în ore; T = temperatura medie;
D = durata precipitaţiilor în timpul zilei în ore (dacă se ia în considerare c ă o oră de ploaie poate fi
echivalată cu 5 ore cu soare) Utilizând datele a câtorva zeci de sta ţii meteorologice, amplasate în
toată ţara, de la altitudinile joase pân ă la staţia meteo Omu din Bucegi a fost calculat acest indice, a
cărui valori oscilează, potrivit autorilor, între 0 şi 90, oferind posibilitatea de estimare a duratei şi
intervalelor optime, sub aspect climatic, de desf ăşurare a activităţilor turistice. Graficul de corelaţie
al indicelui climato-turistic oferă o curbă descrescătoare, de la valori maxime înregistrate în
regiunea de câmpie din partea de sud şi vest a ţării, caracteristice lunii iulie, decalate pentru zona
montană în august la valori minime specifice lunilor ianuarie, respectiv februarie. Conform acestui
indicator, intervalul de timp favorabil turismului pentru regiunea de câmpie şi zona litorală este
cuprins între sfârşitul lui aprilie, până în octombrie,
acesta reducându-se cu altitudinea pân ă la trei, maximum patru luni, între iulie – septembrie, în
regiunea montană. Sezonul rece este compensat ca şi posibilitate de practicare a unor forme
specifice, de prezenţa stratului de zăpadă, având anumită grosime, stabilitate şi durată. În regiunea
montană, oscilaţia indicelui climato-turistic este mult mai nuanţată, acesta putând ajunge chiar la
 42

valori negative, iarna la peste 2000 m. În cadrul regiunii montane au putut fi sesizate diferen ţieri
între partea de nord şi nord-vest, partea de sud, dar şi partea de est şi sud-est. Durata intervalului cu
valori pozitive ale indicelui climato-turistic în zona montan ă oscilează între 180 – 200 zile pân ă la
1000 m altitudine, scade sub 120 zile între 1000 şi 2000 m.

Tema de reflecţie nr.4: Evidenţiaţi efectul diferit al indicilor climatici (confortul termic,
stresul bioclimatic) în climatoterapie

1.2.2. Aeroionizarea ca factor fizioterapeutic. Aceasta exercită o polarizare a efectelor

concentrate asupra diferitelor ţesuturi, organe sisteme funcţionale şi asupra întregului organism ca
entitate. Felul acestor efecte este în func ţie de predominanţa ionilor pozitivi sau negativi.
Cunoaşterea aeroionizării în staţiunile balneoturistice şi în celelalte localităţi poate contribui la
definirea condiţiilor optime de viaţă din cadrul acestora. Urmărirea ionizării şi a regimului său poate
constitui o metode indirectă de studiere a zonelor poluate. Ca urmare a acestui fapt, se pot delimita
perimetre de protecţie sanitară pentru regiunile şi zonele de importanţă balneoclimaterică. De
asemenea, cunoaşterea caracteristicilor aeroionizării poate contribui la dezvoltarea şi amenajarea
staţiunilor. Dintre compuşii gazoşi ai atmosferei, O2 are cea mai pronunţată tendinţă de a forma ioni,
în condiţiile acţiunii unui agent ionizant asupra atomilor şi moleculelor. Ca urmare a acestui fapt,
sunt îndepărtaţi unul sau mai mul ţi electroni, care vor conduce la na şterea unor ioni monoatomici
sau monomoleculari, negativi sau pozitivi. Ionii iau naştere astfel prin ataşarea unui electron cu
încărcătură negativă de o particulă neutră electric (Elena Teodoreanu, 1984). În continuare, fiecare
ion îşi asociază molecule neutre. Se ajunge la „producerea” de ioni neutri, ioni u şori, ioni mici.
Printre agenţii ionizanţi sunt şi emanaţiile radioactive ale elementelor radioactive din sol.
Acestea acţionează în atmosfera inferioară şi pot determina o ionizare cu intensităţi diferite. Cel mai
important agent ionizant radioactiv este radonul.
Un alt agent ionizant este şi radiaţia cosmică, care acţionează în special deasupra m ărilor şi
oceanelor. La peste 40 km în atmosfer ă, tot ca factori ionizanţi acţionează alte componente ale
radiaţiei cosmice, şi anume radiaţiile ultraviolete şi radiaţiile X ale soarelui.
La nivelul solului sunt prezenţi alţi factori ionizanţi cu un caracter secundar. Astfel, prin
efectul Lenard sau baroelectric apar sarcini electrice la ruperea pic ăturilor de apă din ploaie. Tot
aproape de sol se manifest ă şi fenomentul Blanchard, ca urmare a spargerii bulelor peliculare de
aer, în contact cu suprafa ţa apei. În acelaşi domeniu, este prezent şi fenomenul de evapora ţie ionică
a apei.
La generarea ionilor mai contribuie şi alte fenomene naturale, precum erup ţiile vulcanice,
furtuni de praf, viscole, desc ărcări electrice, reacţii chimice ale unor produse industriale.
Preponderenţa ionilor pozitivi, rezultată din acţiunea acestora, a fost găsită ca principal factor
răspunzător pentru numeroase reac ţii nefavorabile ale organismului uman. Astfel, vânturile
caracterizate prin ionizarea pozitivă a atmosferei, precum Phoenul în Elveţia şi Tirol sau Şharavul
din Orientul Apropiat provoacă o senza ţie de oboseal ă, depresie psihică, anxietate, greutate în
respiraţie, toate datorate faptului că transportă mari mase de aer con ţinând ioni pozitivi. În contrast
cu acesta se manifest ă senzaţii plăcute, o îmbunătăţire a tonusului muscular şi alte efecte benefice în
cadrul staţiunilor balneoclimaterice care au în apropiere cascade sau în perioadele imediat
următoare după ploaie şi furtuni cu descărcări electrice, când domină ionizarea negativă.
Prezenţa ionilor negativi în staţiunile montane influenţează pozitiv asupra evoluţiei unor
afecţiuni precum astmul bronşic, reumatism, hipertensiune, nevroze, surmenaj. În România nivelul
ionizării aerului variază între 650 – 2200 ioni pozitivi – negativi / cm 3. Cele mai multe staţiuni,
peste 80 %, au valori medii a concentr ării ionilor, în jur de 1400 ioni / cm3.
Se constată că în staţiunile din regiunea de munte şi zona deluroasă limitrofă există o
ionizare mult mai ridicată decât în cazul celor din regiunea de câmpie şi litoral marin. Cea mai mare
 43

concentrare de ioni din atmosferă a fost constatată la B ăile Herculane, deşi aceasta se g ăseşte doar
la 160 m altitudine. Este un caz particular şi determinat de prezenţa elementelor radioactive din roci
şi de a apelor termale.În zona litoral ă a Mării negre, cu o fâşie îngustă de 20 – 30 km, concentrarea
de ioni pozitivi – negativi este mai scăzută, datorită în special solului dezvoltat pe roci sedimentare
şi a apei mării.
Pe ansamblu se constat ă o uşoară predominanţă a ionilor pozitivi, totuşi există în cîteva
cazuri şi situaţia dominanţei ionilor negativi, constatată în unele areale la B ăile Govora, Buşteni,
Sinaia. Se constată şi situaţia de unipolaritate-egalitate ca pondere între cele dou ă categorii de ioni
la Băile Tuşnad, Călimăneşti-Căciulata, Moneasa. Ca urmare a studiilor de specialitate realizate, s-a
constatat o corelaţie invers proporţională între umezeala aerului şi intensitatea ionizării, precum şi
un raport direct proporţional cu creşterea vitezei vântului.
1.2.3. Câteva aspecte legate de climatoterapie. Clima şi componentele acesteia pot deveni
mijloace terapeurice prin care se urm ăreşte şi se poate realiza ameliorarea stării de sănătate a
organismului uman. Această formă de terapie se poate aplica în dou ă condiţii şi anume în condi ţiile
mediului de viaţă din localitatea de reşedinţă şi în alte condiţii climatice, mai mult sau mai puţin
diferite de cele în care tr ăiesc şi activează cei ce practică climatoterapia.
În primul caz, terpaia poartă numele de meteoroterapie. Este mai puţin solicitantă pentru
organismul uman şi se recomandă pentru copii, vârstnici şi alte categorii de persoane ce suport ă şi
se adaptează mai greu la condi ţii climatice diferite de cele cu care sunt obi şnuiţi.
În al doilea caz, se realizeaz ă climatoterapia propriu-zisă, care se aplică în alte condiţii
naturale şi este recomandată pentru a stimula sau diminua activităţile sistemului neuro-endocrin-
vegetativ.
Complexul de factori climatici caracteristici anumitor sta ţiuni sau areale cu valenţe
bioclimatice favorabile, acţionează asupra sistemelor şi funcţiilor organice şi concură în general la
menţinerea nemodificată a proceselor vitale la nivelul celulelor. Locul climatoterapiei, între
celelalte mijloace de tratament, este redat de dou ă categorii ce se implic ă, şi anume mediul intern
(organismul uman) şi adaptarea acestuia la mediul climatic (mediul extern). Legat de mediul intern,
este cunoscut faptul c ă organismul uman are proprietatea de a- şi menţine constantă temperatura
internă şi concentraţia de O2 în sânge, chiar în condi ţii de variaţie a temperaturii, umezelii,
intensităţii radiaţiei solare, presiunii atmosferice. Constanta mediului intern poart ă denumirea de
homeostazie internă şi este rezultatul unui proces îndelungat în care reacţiile de răspuns ale
organismului s-au modelat şi modulat continuu. Climatoterapia urmăreşte tocmai readaptarea la
mediul climatic care s-a pierdut din motive constituţionale, de vârstă (la copii sau vîrstnici) sau
datorită unor îmbolnăviri ce au determinat organismul să reacţioneze slab sau, dimpotriv ă, exagerat,
la reacţiile climatice. Pierderea capacităţii de răspuns adecvată la variaţiile climatice s-a putut datora
şi unor măsuri de protecţie exagerată prin condiţii artificiale imaginate şi create de om, pentru a- şi
păstra confortul din jurul său. Această tendinţă poartă numele de sindrom de domesticaţie. În
categoriile umane afectate de acest sindrom sunt incluse persoane adulte sau b ătrâni care se feresc
de aer, ploaie, curenţi de aer şi nu realizează de ce r ăcesc sau au frecvent st ări gripale. Tot aici pot fi
cuprinşi şi copiii care suferă într-o anumită perioadă de amigdalite, faringite, bronşite, care nu se
ameliorează prin antibiotice. Aceste categorii umane şi-au pierdut capacitatea de adaptare –
aclimatizare la variaţii obişnuite climatice şi au rămas fără capacitate de ap ărare la infecţii. Lor le
sunt diminuate posibilităţile de apărare, mai ales în cazul cedării căldurii proprii a organismului.
Climatoterapia nu poate rezolva toate aceste disfuncţii, dar corect aplicată, oferă şanse de readaptare
a omului la mediul său natural, climatic şi îl poate ajuta să lupte împotriva agenţilor patogeni.
Acesta este, de fapt, substratul fiziologic al climatoterapiei.
În România, cercetările ştiinţifice asupra climatoterapiei au început relativ târziu, iar
iniţiatorul acestora a fost Al. Saabner-Tuduri, care a realizat primele observa ţii climato-terapeutice
în zona litorală. Mai târziu observaţiile au fost extinse şi în zona montană, în cadrul staţiunilor Vatra
 44

Dornei, Sinaia, Buşteni, Cheia sau în a şa numitele localităţi de vilegiatură, cum erau considerate în
perioada interbelică Soveja, Azuga, V ălenii de Munte, Piatra Neamţ, Câmpulung Moldovenesc.
Ca urmare a acestor investiga ţii, la care s-au adăugat ulterior şi contribuţia altor specialişti,
se înfiinţează primul serviciu medical al staţiunilor balneare cu sediul la Constanţa în 1898. Acest
fapt a condus la înfiinţarea unor stabilimente de cură, precum cel de la Techirghiol şi care a
constituit nucleul viitoarei staţiuni. Ca urmare a importanţei acordate climatoterapiei marine, au fost
realizate şi alte sanatorii în zona litoral la Eforie, mai apoi la Agigea şi ulterior la Mangalia, în
cadrul cărora s-au reuşit tratamente eficace ale unor afec ţiuni, precum tuberculoza (aceasta înainte
de descoperirea şi utilizarea antibioticelor) sau a rahitismului. Cercetările efectuate au condus la
descoperirea mecanismelor de acţiune prin cură marină şi a indicaţiilor şi contraindicaţiilor băilor
de soare. Aceste cuno ştinţe sunt valabile şi aplicate şi astăzi.
Climatoterapia, în general (marină, colinară sau montană), este astăzi considerată ca un
amestec foarte bun de factori de mediu obi şnuiţi, normali, favorizaţi de lipsa frecventă a unor stări
nefavorabile de vreme. Pe parcursul unui secol, condi ţiile climatice favorabile şi-au adus o
contribuţie importantă la înfiinţarea şi dezvoltarea staţiunilor balneoclimaterice, acolo unde
influenţa factorului antropic este redusă la maximum (lipsă de poluare a apei, aerului şi solului,
lipsă de activităţi industriale în apropiere, evitarea transportului greu şi a poluării sonore, evitarea de
deversări de produse rezultate din activităţi industriale, agricole sau menajere.
1.2.4. Efectul biologic al climei, în areale cu amenaj ări turistice cu caracter balneoclimateric
poate fi estimat prin analiza grupului de factori climatici care se implică, influenţând sistemele şi
funcţiile organice.
a) Complexul de factori climatici cu acţiune termică. În cadrul acestora, acţionează asupra
organismului uman temperatura, umezeala, intensitatea circula ţiei aerului, radiaţia solară termică,
toate găsindu-se într-o intercondiţionare reciprocă. Starea termică a aerului influenţează receptorii
termici cutanaţi. În funcţie de temperatura aerului, organismul uman va primi un surplus de c ăldură,
când temperatura aerului depăşeşte 28 – 30 0, iar T.E.E. este mai mare de 20,6 0. Dimpotrivă,
organismul se va r ăci la temperaturi sub 200 C, care ar corespunde cu 16,8 T.E.E. Drept urmare, în
intervalul de 20 – 280 C, temperatura aerului sau 16,8 – 20,6 T.E.E., organismul uman nici nu
pierde nici nu acumulează căldură, găsindu-se într-o stare de echilibru termic – confort termic.
b) Complexul de factori climatici cu ac ţiune biologică, fotochimică şi imunologică. În
cadrul acestora, sunt cuprinse radiaţia luminoasă şi ultravioletă. În primul caz radiaţia luminoasă
este percepută la nivelul celulelor retinei iar impulsul luminos se transmite pe c ăi nervoase la centrii
optici din hipotalamus. Ca urmare, va fi stimulat ă funcţional hipofiza, tiroida, precum şi activitatea
glandelor genitale. Cu cât activitatea radiaţiilor luminoase va fi mai intensă, vor fi stimulate
glandele cu secreţie internă, cu efect proporţional biologic, purtând numele de efectele Benoit,
Missonett, Melun, după medicii care au studiat efectul radia ţiei luminoase.
Radiaţia solară ultravioletă (U.V.) are efecte locale concretizate în pigmentarea direct ă a
pielii, fără producere iniţială a eritremului, atunci când acţionează U.V.A. cu lungime de undă
cuprinsă între 3200 şi 4000 A0. La latitudinea României, radiaţia U.V.A. este cea mai intensă între 9
30 0
şi 9 dimineaţa. Radiaţia U.V.B., cu lungime de und ă cuprinsă între 2970 şi 3200 A produc
eritrem numit actinic sau solar, la suprafa ţa pielii expuse la soare. Acesta apare dup ă 2 – 24 h de
latenţă, în funcţie de intensitatea şi durata expunerii. Închiderea cromatic ă – culoarea brună a pielii
se realizează dup ă expuneri zilnice, succesive, între 40 – 60 minute. Eritremul şi pigmentarea sunt
modoficări biologice care au un mecanism neuro-endocrin complex. Razele ultraviolete, în general,
contribuie la formarea provitaminei D2 transformată în vitamină D 2. Aceasta se formeaz ă în stratul
superficial al pielii, e transportată de piele şi are ca rol asimilarea calciului. Din aceast ă cauză,
radiaţia U.V.B. mai este numită şi radiaţie U.V. cu acţiune antirahitogenă. Efectul biologic, generat
de expunerea la razele solare, este multiplu: cre şterea concentraţiei de anticorpi în sânge, sc ăderea
valorii tensiunii arteriale, vasodilataţia cutanată, creşterea cantităţii de suc gastric. Aceste efecte se
 45

obţin prin expunerea la soare, sub 60 min., zilnic şi maximum 10 – 15 zile consecutiv.
Supraexpunerea are efect contrar, conducând la sc ăderea cantităţii de vitamină D2 şi a anticorpilor
din sânge.
c) Complexul de factori hipobarici . Presiunea atmosferică, ce scade cu cre şterea altitudinii,
contribuie şi la reducerea presiunii parţiale a oxigenului din aer. Scăderea respectivă determină
modificări de ordin mecanic, prin varia ţia presiunii şi a distensiei gazelor în cavit ăţile osoase din
jurul timpanului, conducând la vertij, vâjâieli în urechi, manifestate prin hipoacuzie.
Scăderea presiunii parţiale a oxigenului conduce, de asemenea, la o reducere a gradientului
său de o parte şi alta a membranei alveolare pulmonare. Ca urmare, hematiile din sânge primesc mai
puţin oxigen. Din cauza sc ăderii presiunii apar o serie de reacţii prin care organismul caut ă să
menţină cantitatea necesară de oxigen, ca şi condiţie vitală a menţinerii funcţiilor celulelor. În
aceste condiţii, cu scădere proporţională a presiunii oxigenului cu cre şterea altitudinii,
climatoterapia se aplică doar până la 2000 m înălţime, corespunzând unei presiuni atmosferice de
674 mm şi la o presiune parţială a oxigenului din aer de 184 mm. Pân ă la aceste valori, organismul
reuşeşte s ă fac ă eforturi corespunzătoare de natură pulmonară şi cardiovasculară pentru ca volumul
de O2 necesar celulelor să nu scadă. Acest efort conduce la congestia mucoaselor alveolare,
creşterea vitezei de circulaţie a sângelui, cre şterea corespunzătoare a frecvenţei de contracţie a
cordului, deci a numărului de bătăi pe minut a inimii. Ca efect climatoterapeutic este stimularea
activităţii celulare, creşterea numărului de hematii din sânge. Din aceast ă cauză cura de munte se
recomandă la anemici, dar este d ăunătoare celor cu afecţiuni cardiovasculare şi respiratorii
avansate.
d) Complexul meteorologic al electricităţii aerului şi a aerosolilor. Aceşti factori, în
acţiunea lor, sunt percepu ţi de căile respiratorii şi au efecte stimulative asupra funcţiilor organice.
Astfel, aerosolii naturali sunt întâlniţi cam la toate treptele de altitudine: la nivelul mării predomină
aerosolii ioduraţi şi s ăraţi; deasupra unor lacuri sărate, de mare extindere (de ex. limanele maritime
Techirghiol, Mangalia) se remarcă prezenţa aerosolilor clorurosodici. Între 1000 şi 1500 m, în cazul
pădurilor de conifere se întâlnesc aerosoli răşinoşi (terpenici). Aceştia au efect decongestionant
asupra căilor respiratorii.
1.2.5. Bioclimatele din România
Cu excepţia regiunii montane, la peste 2000 m altitudine şi a regiunilor puternic
industrializate, improprii pentru cura balneoclimaterică, restul teritoriului României poate fi inclus
în areale bioclimatice cu calităţi terapeutice efective.
a) Bioclimatul excitant solicitant de câmpie-stepă prezintă calităţi terapeutice în intervalul
mai-septembrie. Principalii factori cu acţiune favorabilă asupra organismului sunt cei termici şi
radiativi. Acest bioclimat se caracterizează vara şi ziua prin încălzire puternică, uscăciune a aerului,
radiaţie solară abundentă. Ca urmare a ac ţiunii lor se declanşează în organism procesul
termoregulator de termoliză, concretizat prin pierderea de c ăldură în excedent prin convec ţie şi
eliminarea de lichide din organism prin transpira ţie. Efectele acestui bioclimat sunt de natur ă
stimulativ-endocrină, imunologică, antirahitogenă, toate legate de radia ţia solară. Ca efecte
secundare sunt hipotensiunea arterial ă, scăderea contracţiilor musculare, resorbţia unor inflamaţii.
Vara, în aceste condi ţii solicitante, se poate realiza cur ă de aer şi soare, dar cu pruden ţă. Bioclimatul
stepic este contraindicat pentru persoane cu afec ţiuni cardiovasculare şi respiratorii avansate, pentru
cei cu hiperfuncţii endocrine sau nervoase. Acest bioclimat este recomandat şi benefic persoanelor
tinere şi adulte, cu afecţiuni articulare stabilizate clinic. În aceste condi ţii bioclimatice funcţioneaz ă
staţiuni balneare (dispun şi de factori terapeutici hidrici) Amara, din jud. Ialomi ţa şi Lacul Sărat, în
judeţul Brăila.
b) Bioclimatul excitant-solicitant de litoral marin. Deşi este specific tot regiunilor joase,
datorită microclimatului cu influenţă pontică ce este întâlnit pe o fâşie îngustă de litoral de 20 – 30
km, acesta se caracterizeaz ă, vara (sezonul estival), prin temperaturi confortabil-r ăcoroase, datorate
 46

brizelor marine, care ziua au direcţie dinspre mare spre uscat. Însorirea este abundent ă. Efectul
terapeutic se poate manifesta chiar şi în sezonul rece, în intervalul octombrie – aprilie avându-se în
vedere cantitatea mare de aerosoli salini, chiar în condi ţiile în care radiaţia solară este mult mai
mică.
Cura bioclimatică litorală este recomandat ă persoanelor cu tulburări neuro-endocrine
vegetative prin hiperfuncţie, datorită faptului că radiaţia solară este mai redusă cantitativ,
comparativ cu bioclimatul de step ă. Cura heliomarină propriu-zisă se face în intervalul mai-
septembrie şi are caracter solicitant pentru sistemul nervos vegetativ endocrin. Acest fapt se
datorearză abundenţei radiaţiei solare, cu efect benefic din punct de vedere imunologic, antirahitic
şi de stimulare a activităţilor glandelor endocrine (hipofiză, tiroidă, suprarenale). Complexul de
factori climatici marini creează o stare reconfortant ă pentru organism, în condi ţiile efectuării unei
cure heliomarine, graduate. Atunci când aceasta se aplic ă nejudicios, ca timp şi interval de
expunere, poate conduce la agravarea st ării aparatului cardiovascular la persoanele de 50 – 60 de
ani. Cura poate fi uşor supradozată, în condiţii confortabil răcoroase de ventilare a aerului, ca
urmare a acţiunii brizelor marine. În contrast, bombardarea cu stimuli radiativi poate avea efecte
negative asupra persoanelor cu afec ţiuni inflamatorii suficient stabilizate şi este contraindicată în
afecţiuni pulmonare evolutive şi în hipertiroidie (Elena Teodoreanu, 1984, op. cit.). În aceste
condiţii, au fost realizate staţiunile din zona litorală a M ării Negre, ce se întind de la Năvodari până
la Complexul de staţiuni aparţinând Mangaliei.
c) Bioclimatul sedativ, indiferent, de cruţare a regiunilor de dealuri şi depresiuni
submontane
În arealul evidenţiat, condiţiile bioclimatice, dublate de prezen ţa frecventă a unor resurse
hidrominerale, au facilitat dezvoltarea unui mare număr de staţiuni balneoclimaterice, în cadrul
cărora paleta terapeutică este accentuat ă şi de implicarea factorului climatic. În intervalul de
altitudine între 300 – 700 m, factorii climatici, deşi mult mai puţin agresivi, nu sunt iner ţi, sub
aspectul efectului asupra organismului umane, având un caracter moderat în tot cursul anului. Din
aceast ă cauză, stimulii specifici acestui bioclimat au un efect mai pu ţin puternic. Ca urmare,
organismul nu trebuie să facă eforturi mari de aclimatizare. Bioclimatul de deal şi depresiuni
submontane este considerat ca cel mai indicat pentru cei ce nu suport ă contraste climatice, stresul
factorilor climatici. Cura în condiţiile bioclimatice de dealuri şi depresiuni submontane este
recomandată unor categorii variate: de la persoanele în vârst ă, cu afecţiuni cardiovasculare
avansate, la copiii cu stări de nervozitate sau categorii de persoane convalescente, dup ă hepatita
acută sau reumatism poliartritic acut. Este un bioclimat tipic pentru odihnă, indicat şi persoanelor
sănătoase, dar cu stări de surmenaj sau pentru cei ce nu suport ă amplitudini climatice mari (căldură
excesivă, însorire puternică, ampliturini termice, umezeală mare a aerului sau curen ţi umezi de aer).
Este un bioclimat lipsit de contraindicaţii terapeutice, indiferent de sezon şi se implică în cură,
alături de celelalte componente balneare (ape minerale, n ămoluri terapeutice). Expunerea la aer şi
soare, dublată de cură externă cu ape minerale trebuie să se facă progresiv, în funcţie de starea de
confort termic. Stimulate de aceste condi ţii bioclimatice, s-a dezvoltat aliniamentul de sta ţiuni din
zona subcarpatică, pornind de la Bălţăteşti, Oglinzi, Târgu Ocna, Sărata Monteoru, Slănic Prahova,
Pucioasa, staţiunile de pe Valea Oltului (C ălimăneşti – Căciulata, Băile Govora, Băile Olăneşti) sau
cele de la contactul Dealurilor Vestice cu Câmpia Vestic ă (Buziaş, Lipova, Tinca).
d) Bioclimatul tonic stimulent de munte este un climat solicitant pentru func ţiile
neurovegetativ-endocrine, care coordonează şi determină aclimatizarea organismului la condiţii de
mediu specifice. În cadrul acestui bioclimat se remarc ă efectul biologic al scăderii presiunii parţiale
a oxigenului din aer, comparativ cu scăderea presiunii atmosferice. Implicarea este cu atât mai
puternică cu cât creşte altitudinea. La acestea se mai adaug ă şi radiaţia solară de tip U.V.B., cu
caracter eritrenogen, prezentă tot anul. Bioclimatul montan este tot mai solicitant cu cre şterea
altitudinii şi cu creşterea proproţională a radiaţiei solare ultraviolete. Particularităţile de ansamblu
 47

ale bioclimatului stimulent de munte depind de micro şi topoclimatele locale, ce se nuan ţează în
funcţie de diversitatea formelor de relief (culmi, văi, versanţi), de înclinarea şi orientarea acestora
din urmă. De asemenea aerul mun ţilor, la peste 1000 m altitudine, este în cea mai mare parte lipsit
de poluanţi, atât datorită dinamicii atmosferei, dar şi ca urmare a acţiunii bactericide şi chimice a
radiaţiei solare ultraviolete. Cura de munte este indicat ă în anemii, convalescen ţe, stări
neurovegetative (în sensul de hiperfunc ţii), în insomnii. Până la 1000 m acest bioclimat se
recomandă celor cu deficienţe de aclimatizare ale sistemului cardiovascular, cât şi cel respirator.
Aceasta este şi explicaţia amplasării majorităţii staţiunilor climaterice montane la 800 – 900 m,
corespunzând unui bioclimat sedativ de cru ţare, cu tentă de tonic stimulent. La peste 1000 m, se
impune efectul cumulativ al presiunii în sc ădere, a reducerii presiunii oxigenului, paralel cu
abundenţa radiaţiei solare ultraviolete. Toate aceste condiţii au efecte terapeutice în hipertiroidie, în
tratarea astmului bronşic alergic sau în cura unor afecţiuni pulmonare evolutive (era principala
modalitate de ameliorare a afec ţiunilor T.B.C., până la apariţia antibioticelor.
Cura de munte, ca urmare a capacit ăţii mari de răcire a aerului, cu creşterea altitudinii, e
cură de răcire şi este recomandată persoanelor sănătoase cu receptivitate termică şi asupra cărora îşi
face efectul expunerea la aer şi soare, în funcţie de starea de confort termic.
d1) Zona munţilor înalţi, la peste 1900 – 2000 m, din punct de vedere climatic, se
caracterizează prin ierni aspre, veri reci, cu aer relativ uscat, nebulozitate accentuat ă, durată de
strălucire a soarelui relativ redusă, precipitaţii în general abundente, circulaţia atmosferică activă,
strat de zăpadă gros şi persistent, ceaţă şi viscol iarna. Confortul termic este inexistent, iar stresul
bioclimatic are valori maxime. În aceste condi ţii, climatoterapia este contraindicată, altitudinea de
2000 m fiind considerat ă limita superioară a bioclimatului cu caracter terapeutic.
Peste această altitudine, solicitarea organismului este foarte mare şi poate fi suportată doar
de persoane tinere şi sănătoase, ce pot să realizeze în condiţii de călire şi antrenare, drumeţii
montane şi sejururi în regiunea înaltă, practicarea sporturilor de iarnă.
d2) Munţii mijlocii şi mici, desfăşuraţi între 800 – 1900 – 2000 m, au extensiune spa ţială
mult mai mare şi dezvoltare pe verticală. În cadrul acestora se disting dou ă situaţii specifice, cu
efecte particulare şi nuanţare a bioclimatului.
- În cadrul acestui etaj se remarc ă un bioclimat al formelor de relief pozitive, reprezentate de
culmi, platouri, culoare intramontane, versanţi cu diferite expoziţii. Este un climat mai puţia aspru
decât cel al munţilor înalţi. Totuşi, se menţine rece şi umed, cu nebulozitate destul de pronun ţată, cu
perioade mai mari de însorire, datorită duratei proporţionale de strălucire a soarelui. Circulaţia
atmosferică este activă şi canalizată. Iernile sunt frumoase, însorite, cu strat bogat şi persistent de
zăpadă. Verile sunt răcoroase, cu ploi abundente, alternând cu perioade de timp frumos. Sub aspect
bioclimatic, se impun şi anotimpurile de tranziţie: primăverile sunt reci, ploioase, iar toamnele sunt
relativ stabile, moderate termic, în care luna septembrie este considerat ă propice pentru drumeţiile
montane. Sub aspect bioclimatic, confortul termic începe s ă se înregistreze sub 1400 m, iar pe
versanţii cu expozi ţie sudică şi adăpostiţi de vânt, acesta se manifest ă chiar peste aceast ă altitudine.
Confortul termic este prezent din iunie pân ă la începutul toamnei, manifestându-se la ora prânzului.
Acesta îşi face simţită prezenţa şi în dimineţile cu calm atmosferic. Din punct de vedere al ionizării,
la limita inferioară a acestui etaj, se manifest ă prezenţa relativ consistentă a ionilor, în special ai
celor negativi, ceea ce face s ă crească valoarea terapeutică a zonei. Toate aceste caracteristici se
situează în limitele bioclimatului stimulent de munte, cu indica ţii largi de executare a
climatoterapiei în mod diferenţiat. Caracterul solicitant al bioclimatului creşte cu altitudinea şi se
recomandă persoanelor tinere, fără tare de sănătate. Asocierea tratamentului în acest etaj bioclimatic
se leagă de antrenarea şi călirea organismului, iar paleta de afecţiuni tratabile este foarte largă, de la
anemii, nevroze, convalescenţe, boli endocrine sau afec ţiuni pulmonare evolutive.
În cadrul acestui bioclimat, s-au dezvoltat cele mai multe sta ţiuni climaterice montane şi
pentru sporturile de iarnă din regiunea carpatică: Borşa, Mogoşa (jud. Maramureş), Durău (jud.
 48

Neamţ), Lacu Roşu (jud. Harghita), Soveja (jud. Vrancea), Cheia, Sinaia, Buşteni, Azuga (jud.
Prahova), Predeal, Poiana Braşov, Pârâul Rece (jud. Braşov), Păltiniş (jud. Sibiu), Rânca (jud.
Gorj) Straja ( jud. Hunedoara), Băişoara, Beliş-Fântânele (jud. Cluj), Arieşeni (jud. Alba), Stâna de
Vale ( jud. Bihor).
Bioclimatul formelor negative este legat de depresiunile intramontane, v ăile înguste sau mai
mari din zona munţilor mici şi mijlocii. Acest bioclimat se aseamănă cu cel dezvoltat pe forme
pozitive, dar cu diferenţieri de substanţă, legate de circulaţia atmosferică.
În aceste condiţii, bioclimatul formelor negative este influenţat de condiţiile de adăpost faţă
de circulaţia generală, cu efecte diferenţiate, mai ales în anotimpurile extreme. În condi ţii locale
specifice de adăpost, aerul rece, iarna sau noaptea, alunec ă şi stagnează pe fundul depresiunilor şi
văilor, conducând la inversiuni termice. Ca urmare, în depresiunile intramontane, extinse, prezente
cu deosebire în Carpa ţii Orientali, iarna se înregistrează frecvent temperaturi mai mici de – 20 – 300
C, determinate de acumularea de aer rece şi stagnarea acestuia mai multe zile. În schimb, vara şi
ziua, în condi ţii de circulaţie atmosferică redusă, se produce o înc ălzire puternică a substratului şi de
aici o încălzire a atmosferei. Datorită acestui fapt, se înregistrează temperaturi mult mai ridicate
decât în cazul formelor pozitive de la aceea şi altitudine, expuse unei continue ventila ţii.
Din punct de vedere bioclimatic, principalii indici ai acestuia sufer ă în depresiuni o serie de
modificări. Astfel vara, confortul termic creşte, ca urmare a înregistrării de termperaturi ridicate, pe
fondul diminuării circulaţiei atmosferice. Băile de aer sunt asemănătoare cu cele din zonele
deschise, dar din punct de vedere dinamic, sunt de obicei aerostatice sau moderat dinamice. Stresul
bioclimatic are valori relativ mici, mai ales cel cutanat (ca urmare a circulaţiei atmosferice reduse).
Iarna, datorită temperaturilor scăzute, este stresant ă, hipertonică. Se constată o încărcare a aerului
cu ioni negativi – pozitivi, remarcabil ă fiind prezenţa aerosolilor răşinoşi, datorită faptului că
inversiunile termice conduc şi la o inversiune în etajele de vegeta ţie forestieră (coniferele ajungând
până în vatra depresiunilor). Condiţiile bioclimatice din depresiuni sunt, în general tonice,
stimulente, cu caracter uşor relaxant, datorită adăpostului oferit de munţii înconjurători. Este un
bioclimat recomandat persoanelor cu afecţiuni cardiovasculare sau pentru cei cu afec ţiuni
reumatismale, în cazul când sta ţiunile sunt amplasaţi pe versanţii sudici sau sud-vestici adăpostiţi.
În depresiunile intramontane s-au dezvoltat cele mai importante staţiuni balneoclimaterice:
Vatra Dornei (jud. Suceava), Sângeorz-Băi (Bistriţa Năsăud), Borsec şi Băile Tuşnad (jud.
Harghita), Covasna, Sl ănic Moldova (jud. Bacău), etc.
e) Microclimatul de salină şi peşteri
S-a constatat, pe baza unor experien ţe directe sau a unor observa ţii cu caracter empiric, la
început, că persoane care lucrau o perioad ă mai mare în exploat ări de sare, în salină, nu suferă de
astm bronşic sau de bronşite acute. Mai târziu s-a realizat c ă în saline se respira mult mai u şor şi se
produceau ameliorări ale afecţiunilor amintite. În timp, s-a trecut la amenaj ări care să permită
şederea persoanelor suferinde, mai mult timp, în subteran, iar efectele au fost remarcabile.
În România, tratamentul în condiţii de microclimat de salină a fost experimentat prima dat ă
în 1961 la Praid. Au urmat apoi, între 1971 – 1972, amenajarea unui sanatoriu subteran la Sl ănic
Prahova, utilizat exclusiv pentru tratament. Câ ţiva ani mai târziu, o parte a salinei de la Târgu Ocna
a fost inclusă în circuitul balnear.
Factorii terapeutici ce se implică în tratamentul afecţiunilor amintite sunt: presiune mare a
aerului ce se accentuea ă cu adâncimea salinei, 743 – 738 mm coloane de mercur; aeroionizarea cu
aerosoli salini şi radioactivitatea aerului; temperaturile constante, oscilând în limite reduse, între 12
– 150 C, umiditatea relativă scăzută, între 65 – 74 %.
Aerul salinelor este puternic ionizat. Astfel, în cadrul salinelor de la Sl ănic şi Târgu Ocna
predomină ioni mici, încărcaţi pozitiv. Dintre aerosoli cu concentrare mare î şi manifestă prezenţa
aerosolii săraţi, Na Cl, Ca, Mg. Aerul din salin ă este slab sau deloc poluat, de asemenea complet
nemişcat fiind turbionat doar de cei prezenţi la tratament în subteran. Efectul benefic postbalnear
 49

rezultă din uşurinţa cu care se respir ă, din diminuarea a ceea ce este numit ă „foame de aer”. Crizele
de astm bronşic se reduc ca intensitate sau chiar dispar.
Toate aceste efecte biologice pozitive sunt determinate în mare parte şi de acţiunea
decongestivă produsă de aerosoli asupra mucoasei c ăilor respiratorii. În afară de lipsa poluanţilor se
mai remarcă şi lipsa alergenilor. În perspectivă există posibilitatea de amenajare a altor saline cu
cavităţi subterane la Turda, Ocna Dej sau Cacica.

Tema de reflecţie nr. 5: Comparaţi efectele diferite în climatoterapie ale bioclimatelor

maritim şi montan

1.3. Potenţialul turistic hidrogeografic (al resurselor de ap ă)

Componenta hidrografică are un rol important în stimularea şi dezvoltarea actitivăţilor

turistice, impunându-se din acest punct de vedere prin toate formele de stocare a apei (ape
subterane, ape de suprafa ţă). Fiecare din acestea au un efect diferit, se impun prin valen ţe diferite în
dezvoltarea unor tipuri şi forme de turism: resursele hidrominerale au efecte balneare, re ţeaua
hidrografică se impune prin impactul peisagistic, lacurile în func ţie de geneză şi de caracteristicile
chimice şi fizice ale apei au valoare peisagistic ă, dar şi balneoturistică. La acestea se adaug ă şi
nămolurile terapeutice a căror geneză este legată de apele minerale, precum şi emanaţiile mofetice
uscate, care la contactul cu pânza freatic ă, determină formarea uneia dintre cele mai reprezentative
tipuri hidrochimice, apele carbogazoase.
1.3.1. Resursele hidrominerale (apele subterane, minerale şi termale) reprezintă componenta
hidrică ce a fost pentru prima dat ă valorificată în scopuri balneare şi care a determinat, înc ă de acum
aproape două milenii, amenajări comparative cu cele realizate în perioada modernă. S-au impus în
acest sens apele termale de la B ăile Herculane, de la Geoagiu Băi, Călan etc.
Utilizarea surselor hidrominerale şi termale şi amenajările legate de acestea au fost din ce în
ce mai complexe, dup ă ce în timp le-au fost studiate şi cunoscute caracteristicile hidrochimice şi ca
urmare a acestora, impactul asupra unei palete tot mai largi de afec ţiuni. Modalităţile de utilizare a
lor au fost din ce în ce mai variate, în concordanţă şi cu tehnologia implicată în această valorificare.
Sursele hidrominerale, fie că sunt provenite din apariţii naturale la zi (izvoare), fie că sunt
interceptate şi captate prin foraje, sunt variate ca şi conţinut hidrochimic, ca şi temperatură şi debit
utilizabil. În această categorie sunt incluse apele con ţinând un număr mai mare sau mai mic de
elemente chimice, dar peste un gram / litru sau al ături de această caracteristică remarcându-se
frecvent prezenţa a cel puţin 0,75 grame de gaze dizolvate la litru (CO2, H2S sau NO2). Ca urmare a
acestor caracteristici, paleta surselor hidrochimice este foarte variat ă şi în funcţie de caracteristicile
acestora, ele sunt clasificate pe tipuri şi subtipuri, legate şi de cantitatea de săruri conţinută pe
unitatea de capacitate (l). Astfel sunt ape cu mineralizare redus ă, în jur de 1 g / l, ape cu
mineralizare medie, între 1 şi 15 g / l, ape concentrate hidrochimic, între 15 şi 35 g / l, ape foarte
concentrate, 35 – 150 g / l şi ape de mare concentraţie, peste 150 g / l, în ultimele dou ă categorii
fiind incluse apele sărate ale lacurilor cantonate în z ăcăminte de sare şi foste saline (Pricăjan A.,
1985).
România se caracterizeaz ă prin prezenţa tuturor categoriilor de surse hidrominerale, cu
impunerea câtorva dintre acestea, cu deosebire cele carbogazoase bicarbonatate, cele s ărate şi
termale, toate recunoscute de O.M.S. Pe de alt ă parte, repartiţia teritorială a apelor acoper ă, practic,
întreg teritoriul ţării, cu un accent deosebit pe regiunea carpatic ă (cu o men ţiune specială pentru
Carpaţii Orientali), regiunea pericarpatică externă, Depresiunea Transilvaniei şi partea vestică a
ţării. Se remarcă, ca şi tipuri dominante, apele minerale atermale, aparţinând tipurilor carbogazos,
bicarbonatat, feruginos, alcalin, clorurato-sodic, iodurat, radioactiv, arsenical. În funcţie de
 50

combinaţiile dintre tipurile dominante, apar subtipuri ale celor dintâi, ceea ce conduce la
diversificarea, practic nelimitată, a paletei terapeutice.
În cura externă, ca formă predominantă de utilizare terapeutică, apele minerale sunt utilizate
în tratarea şi ameliorarea a numeroase afec ţiuni. Astfel, pentru cele ale aparatului locomotor, se
utilizează apele oligominerale – clorosodice – termale, pentru afec ţiuni reumatismale, cele amintite
anterior, la care se adaugă apele minerale iodurate. În cazul afec ţiunilor cardiovasculare, cele mai
utilizate sunt apele carbogazoase. Pentru tulbur ările neurologice periferice şi afecţiuni ale căilor
respiratorii sunt apele minerale iodurate, sulfatate, etc.
În cura internă sunt tratabile numeroase afec ţiuni ale aparatului digestiv, cu ape alcaline,
feruginoase, sulfatate; pentru afecţiuni ale rinichilor şi căilor biliare, apele oligominerale şi
carbogazoase. Pentru boli metabolice, ape alcaline, alcalino-feroase, radioactive; pentru nevralgii şi
nevrite, ape radioactive, pentru afecţiuni cardiovasculare, apele carbogazoase, la fel ca şi pentru
afecţiuni digestive.
Geneza şi apariţia surselor hidrominerale se leagă cu deosebire de regiunea montan ă şi, mai
ales (pentru apele carbogazoase bicarbonatate) de aureolele mofetice din Carpa ţii Orientali.

Repartiţia geografică şi localizarea principalelor tipuri hidrochimice din România

a) Apele carbogazoase, din punct de vedere al genezei şi caracteristicilor hidrochimice, sunt

rezultatul activităţii postvulcanice de emana ţie a CO2. Acest tip hidrochimic, care are cea mai mare
extensiune spaţială, şi cu concentrare deosebit ă în Carpaţii Orientali şi la contactul cu Depresiunea
Transilvaniei, precum şi în partea vestică a ţării, este impus de cele peste 3000 de apari ţii.
Principalele zăcăminte au fost valorificate încă de la sfârşitul sec. al. XVIII-lea şi au determinat în
timp individualizarea unor staţiuni balneoclimaterice cu valenţe recunoscute: Vatra Dornei, Borsec,
Băile Tuşnad, Covasna (în Carpaţii Orientali) Lipova, Buziaş, Tinca (la contactul Dealurilor Vestice
cu Câmpia Vestică) sau a unor localităţi cu potenţial balnear local, parţial utilizat sau constituind
zăcăminte utilizabile în perspectivă. Aşa sunt Bixad Oa ş, Bilbor, Sâncrăieni, Bodoc, Malnaş Băi,
Zizin, etc. Tipul predominant hidrochimic carbogazos este completat cu componenta bicarbonatat ă,
clorurato-sodică sau feruginoasă, aceste ape cu mineralizare compex ă fiind legate în cea mai mare
parte tot de aureola mofetică din Carpaţii Orientali, iar spectrul hidrochimic complex fiind dat de
capacitatea sporită a apelor minerale carbogazoase de a dizolva s ărurile existente în orizontul freatic
(fig. 4).
Astfel apele alcaline şi alcalino-feruginoase conţinând CO2, sunt de asemenea concentrate
în zăcăminte din Carpaţii Orientali, incluse Aureolei Mofetice: Sângeorz Băi, Malnaş, Bixad Oaş,
Vâlcele (jud. Covasna), Tinca (în Dealurile Vestice).
Apele minerale feruginoase, de asemenea cu caracter carbogazos sunt întâlnite în afar ă de
zăcămintele întâlnite şi la Slănic Moldova, Biborţeni, Lipova, în Dealurile Vestice.
b) Apele s ărate sau clorosodice sunt cele care con ţin mai mult de 1 g. / l NaCl. De regulă,
acestea sunt cu concentra ţie mult mai mare, depăşind 15 g / l şi chiar încadrându-se frecvent în
categoria apelor cu foarte mare concentrare în NaCl, peste 150 g / l. Aceast ă trăsătură este legat ă de
marea solubilitate a NaCl în ap ă.
Acest tip hidrochimic este prezent în dou ă ipostaze, şi anume sub formă de izvoare s ărate,
puternic concentrate, care apar în areale cu prezenţa sării sau a masivelor de sare din regiunea
subcarpatică, precum Bălţăteşti, Oglinzi, Târgu Ocna, Sl ănic Prahova, Ocnele Mari, Govora, Bazna,
Someşeni etc. A doua categorie este legat ă de apele sărate din lacurile sărate cu mare concentrare de
NaCl, care se întâlnesc în Subcarpaţi, la Slănic Prahova şi Ocnele Mari; în Depresiunea
Transilvaniei, la Sovata, Ocna Sibiu, Ocna Mure ş, Turda, Cojocna, Ocna Dej.
O categorie în cadrul acestui tip sunt apele clorosodice hipotone, cu concentra ţie între 1 şi
15 g / l, legate tot de zonele cu diapirism şi utilizate predominant mai ales în cură internă sau sub
 51

formă de inhalaţii, pulverizaţii (aerosoli) şi în această situaţie sunt apele de la Sângeorz B ăi, Slănic
Moldova, Călimăneşti-Căciulata, Băile Olăneşti, Buziaş şi altele (fig. nr....)
c) Apele sulfuroase sunt legate de prezenţa zăcămintelor de gips sau a sulfurilor, în Carpaţii
Orientali sau a conglomeratelor din Subcarpa ţii Sudici. Mineralizarea este relativ redusă şi sunt
utilizate sub formă de cură internă în tratarea unor afecţiuni precum cele ale vezicii biliare, colite
sau diabet zaharat. Sub formă de inhalaţii, ele pot fi folosite şi pentru ameliorarea stărilor
inflamatorii respiratorii şi la fluidizarea mucoasei căilor respiratorii.
Adeseori, apele sulfuroase con ţin şi H2S, fapt ce diversifică paleta de afec ţiuni tratabile,
precum boli de piele, afecţiuni reumatismale degenerative sau ale sistemului nervos periferic.
Acestui tip hidrochimic îi aparţin ape minerale frecvent întâlnite în Subcarpa ţii sudici: Pucioasa,
Olăneşti, Călimăneşti, Băile Govora, în Podişul Moldovei, la Niculina, lângă Iaşi, în vestul
Carpaţilor Meridionali, la Băile Herculane sau la Mangalia.
d) Apele sulfatate se leagă de acelaşi substrat, cu deosebirea c ă este prezent radicalul SO 4.
Sunt relativ rare şi utilizate în mod neorganizat (Ivanda, în Banat, Breazu, lâng ă Iaşi). Sunt utilizate
în special în tratarea afecţiunilor hepatobiliare şi intestinale.
e) Apele alcaline şi alcaline teroase. Structura lor este legată de prezenţa bicarbonaţilor de
NaCa şi Mg, care se implică în tratarea afecţiunilor tubului digestiv sau a tulbur ărilor metabolice
gastrice. Sunt prezente atât în Carpa ţii Orientali (Slănic Moldova, Malnaş, Bixad, Vatra Dornei,
Vâlcele) sau Dealurile Vestice (Tinca, Lipova). Aceast ă categorie de ape este utilizată sub formă de
inhalaţii sub formă de pulverizant, în tratarea unor afec ţiuni ORL şi bronhopulmonare.
f) Apele minerale iodurate se găsesc cu deosebire în regiunea subcarpatic ă, iar iodul
conţinut în cantitate de minimum 1 mg / l se implică în tratarea afecţiunilor endocrine şi metabolice.
Prezenţa lor contribuie la diversificarea profilului balnear a unor sta ţiuni, precum Bălţăteşti, Băile
Olăneşti, Călimăneşti – Căciulata, iar în Depresiunea Transilvaniei, la Bazna, Praid.
Adeseori, într-un areal restrâns, în func ţie de litologia regiunii, de dinamica apelor freatice,
de prezenţa CO2 se constată, a şa cum se poate remarca din cele prezentate anterior, existen ţa a mai
multor tipuri hidrochimice, în cadrul aceluiaşi zăcământ (areal restrâns), fiecare cu mai multe
subtipuri. Acest fapt contribuie la diversificarea profilului balnear al staţiunilor, ceea ce conduce la
solicitarea acestora de către categorii umane cu variate afec ţiuni. Ca urmare, aceast ă situaţie
determină o cerere mărită şi diversă, concretizată în grad de ocupare a amenaj ărilor de cazare şi a
unităţilor balneare.
g) Apele termominerale sunt întâlnite cu deosebire la contactul dintre Dealurile Vestice şi
Câmpia Vestică, în Câmpia Vestică, şi insular, în regiunea carpatică. Termalismul se leagă în
primul caz de tectonica accentuată şi un gradient geotermal, rezultând din aceasta, iar în al doilea
caz de efectul remanent al activit ăţilor vulcanice neogene. Apele termale existente se împart în trei
categorii distincte: hipotermale, până la 310C, mezotermale, între 310 şi 380 şi hipertermale, peste
380, ajungându-se chiar la peste 700 în unele cazuri.
În Câmpia Vestică există un aliniament de la sud spre nord, în cadrul c ăruia se întâlnesc
frecvent ape mezotermale şi mai ales hipertermale: Călacea, Timişoara, Oradea, Carei, Satu Mare.
La contactul între Dealurile Vestice cu Câmpia Vestică, aliniamentul hidrotermal este
marcat de zăcămintele care au determinat dezvoltarea în timp a unor sta ţiuni cunoscute, precum
Băile Felix, 1 Mai sau a unor amenaj ări de importanţă locală, mai mult cu caracter agremental, cum
sunt: Marghita, Boghiş Zalnoc,Zăuani, Meseşeni, Tinca, Tăşnad.
În Munţii Apuseni, în partea sa sudic ă, se întâlnesc zăcăminte mezotermale, care au
contribuit la dezvoltarea staţiunilor profilate pe balneaţiune cu apă termală de la Geoagiu Băi, Vaţa
de Jos. În vestul Carpa ţilor Meridionali sunt cunoscute încă din antichitate apele termale amenajate
pentru valorificare încă din antichitatea romană, precum Băile Herculane sau Călan.
 52

În Carpaţii Orientali, hidrotermalismul este legat de vulcanismul neogen. Ca urmare, exist ă

ape mezotermale la Topli ţa, la Băile Tuşnad, unde pe lângă apele mezotermale, într-un foraj a fost
interceptat un zăcământ de adâncime cu ape de peste 64 0C.
În partea sudică se întâlnesc ape mezotermale în arealul fostei B ăi Siriu. În Subcapraţii
Getici, mezotermalismul a fost probat, la Căciulata, Băile Govora, Băile Olăneşti, Cozia, Bivolari,
în cîteva foraje ce au interceptat pânze termale de adâncime.
Legat de prezenţa apelor minerale carbogazoase, este şi utilizarea acestora ca ape de consum
curent sau ape de mas ă. Acestea au determinat înc ă de la începutul sec. al XIX-lea, dezvoltarea
unei activităţi cu efect benefic, respectiv captarea unor surse hidrominerale carbogazoase, cu calit ăţi
deosebite, îmbutelierea acestora şi valorificarea lor, atât în ţară şi frecvent peste hotare.
Această activitate a stimulat şi dezvoltarea industriei sticlei, a glăjeriilor, care ofereau
posibilitatea de îmbuteliere. Comercializarea apelor minerale carbogazoase a început s ă se facă în
mod regulat la Borsec din 1804. În prezent aceast ă apă este considerată pe piaţa internă şi externă o
marcă de referinţă între apele minerale din România. Activitatea de valorificare prin îmbuteliere, cu
suişurile şi coborâşurile acesteia, a înregistrat o extindere şi creştere generală, atât sub aspectul
cantităţii îmbuteliate şi comercializate, cât şi a zăcămintelor ce au intrat sub această incidenţă:
Borsec, Sâncrăieni-Ciuc, Caşin-Iacobeni, Şaru Dornei, Poiana Negri, Bibor ţeni, Malnaş, Stânceni.
Deşi nu sunt de origine hidrică, emanaţiile gazoase (mofetice) se implică direct şi indirect în
diversificarea paletei hidrochimice a apelor minerale, pe de o parte, sau prin efectele propriu-zise pe
care le au acestea în tratarea unor afec ţiuni cardiovasculare, mai ales periferice. Carpaţii Orientali,
respectiv aureolele mofetice Oaş – Gutâi – Toroioaga şi Căliman – Harghita sunt cei mai
reprezentativi prin prezenţa acestor emanaţii, fie de CO2, care sunt dominante, fie de emana ţii
sulfataliene (ca în cazul arealului Balvanioş).
Sub aspectul structurii chimice, CO2 poate ajunge la o concentraţie de aproape 100 %.
Emanaţiile mofetice de la Covasna sunt cele mai pure din Europa, 99 %. La acestea se adaug ă
emanaţiile de la Sântimbru-Ciuc sau Harghita B ăi, unde concentraţia este de 94 %. Emana ţiile
mofetice de la Băile Tuşnad au un conţinut chimic mai divers, predominant azotos, la care se
adaugă CO2. Alte localităţi cu emanaţii mofetice mai puţin reprezentative sunt Vatra Dornei,
Sângeorz Băi, Buziaş. Toate staţiunile amintite au instalaţii de captare, în cadrul cărora se realizează
cura mofetică cu efecte miraculoase asupra circulaţiei periferice (capilare). În localitatea Covasna,
gazul carbonic este şi îmbuteliat.
Caracteristicile principalelor zăcăminte hidrominerale*
Tabel nr. 1

Nr. Mineraliz. Conţinut Debit Temp.

Zăcământul Tip de sursă Utiliz.
crt. mg/l CO2 cumul l/s ape term.
Terap.-
1. Valea Mariei Izv. foraj 8046-9286 633,6 0,0
agrem. -
Sângeorz Terap.-
2. 8359 1108,0 1,5
Băi “ îmbutel. -
3. Vatra Dornei 250-4000 92,1-93,3 6,9
“ “ -
4. Şaru Dornei “ 3500-4800 1874,2 15,0 Îmbutel. -
Dorna
5. Foraj 860-8972 2250 3,0
Cândreni “ -
6. Coşna “ 4717 2941 0,6 “ -

Poiana Negri 1728-4905 1230,0 7,0 -

7. “ “

*
Adaptare după Pricăjan A., 1985.
 53

8. Bilbor Izv. 2800-4600 1000-2500 0,5 Rezervă -

Terap.
9. Borsec Izv. foraj 1000-4000 1012-1596 22,0
îmbutel. -
10. Toşorog foraj 1700-1800 1300,0 0,6 Îmbutel. -
11. Stânceni “ 1300-1500 1400 0,8 Îmbutel -
12. Sâncrăieni “ 3048 1665,0 3,5 “ -
Terap., 28-610C
13. Băile Tuşnad Izv. foraj 3495-8278 1505-1948 7,2
agrement (foraj)
14. Tuşnad Sat “ 1127-6001 889-1896 4,9 Îmbutel. -
Terap.
15. Malnaş “ 509-6781 101-1424,0 0,4 -
îmbutel.
16. Bodoc “ 1200-1600 1000-1400 0,5 Îmbutel. -
17. Caşin izvor 203-5361 2200,0 0,2 Îmbutel -
18. Balvanioş “ 5131-10331 553-1875 0,9 Terap -
19. Poian foraj 6816 2500-2700 0,3 Îmbutel -
Târgu Terap.
20. “ 1965-3525 792-2840 1,4 -
Secuiesc agrement
Terap.
21. Covasna Izv. foraj 633-17377 1000-2500 10,2 -
îmbutel.
22. Zizin “ 756-15 463 132 - 2165 0,7 Îmbutel. -
23. Biborţeni foraj 4975-5514 700-1900 7,9 “ -
Terap.
24. Vâlcele izvor 3400-3600 1012-1865 2,5
Îmbutel. -
25. Vârghiş Izvor-foraj - - 2,0 Îmbutel. -
26. Vlăhiţa “ 1500-3500 872-1200,0 1,5 Terapeut. -
Odorheiu
27. “ 6431 1300-1900 0,5 Agrement -
Secuiesc
Slănic Terapeut.
28. “ 25155-2491 641,0 10,8 -
Moldova Îmbutel.
Băile Terap.
29. “ 1000-8500 - 60,0 47-620C
Herculane agrem
Călimăneşti- 33-390C
30. “ 436-17 778 - 12,5 Terap.
Căciulata (foraje)
31. Olăneşti “ 6290-18840 - 7,2 “ -
-
32. Govora “ 1800-7500 - 6,4 “
33. Săcelu (Gj.) “ 2800-4600 - 5,1 “ -
Terap.
34. Moneasa “ 234-256 - 8,3 320C
agrement
35. Vaţa de Jos “ 1083-1218 - 4,0 “ 38-39,5
1061,2-
36. Geoagiu Băi “ - 25,0 “ 23,0-32,0
1363,3
37. Călan Izvor 1000-2000 - 2,5 “ 25-290C
38. Bohoţ “ 4775,8 2173,4 0,4 Îmbutel. -
39. Tinca Izv. foraj 8578 2235,5 6,0 Terap. -
Terap.
40. Lipova “ 3114,5 2005,9 0,8-1,0 -
îmbutel.
41. Buziaş “ 5684-7169 1977-2545 13,5 “ -
Terap.
42. Someşeni “ 1900-14500 - 2,3 -
agrem
43. Băiţa Izvor 2132,0 - 1,1 “ -
44. Bazna Izvor foraj 68 374 - 2,2 Terap. -
B. Felix- Terap.
45. Foraje 700 - 1009 - 60 27-490C
1 Mai agrem
46. Călacea “ 800 - 1100 - 3,5 “ 39-420C
 54

1.3.2. Nămolurile terapeutice (peloidele) se constituie ca factor terapeutic utilizat în

tratamentul afecţiunilor circulatorii periferice, în stimularea unor funcţii endocrine sau a secre ţiilor
enzimatice. Principiile active din n ămoluri sunt de natură mecanică, fizică şi chimică. Nămolurile
sunt legate genetic şi spaţial, în cea mai mare parte, de prezen ţa mlaştinilor de turbă din depresiunile
intramontane, mai ales, de existen ţa acumulărilor lacustre cu salinitate concentrată şi în funcţie de
acestea se diferenţiază hidrochimic şi ca efecte.
Prima utilizare în scop terapeutic a nămolurilor a fost făcută în 1880 la Vatra Dornei. Iniţial,
acesta provenea dintr-o mla ştină de turbă, Colăcelul, pentru ca apoi s ă se treacă la utilizarea
nămolului de turbă de la Poiana Stampei. Ulterior, intr ă în circuitul balnear nămolul de turbă de la
Borsec şi mai apoi cel recoltat de pe fundul unor lacuri s ărate de la Sovata, Amara, Lacul Sărat
Techirghiol, etc.
Există, sub aspect genetic şi din punct de vedere al efectelor terapeutice, dou ă categorii de
nămoluri.
Nămolul de turbă cu ape minerale este întâlnit în aproape toate depresiunile intramontane,
mai ales cele din Carpa ţii Orientali: Depresiunea Dornelor, Depresiunea Borsec, Depresiunea Ciuc
şi în continuare, în lungul Oltului, în Golful Sfântu Gheorghe al Depresiunii Bra şov. Din punct de
vedere hidrochimic, se impun n ămolurile cu ape carbogazoase din Depresiunea Vatra Dornei,
Depresiunea Borsec, apoi n ămolurile de la Malnaş, Covasna; nămolurile sulfatate de la Băile
Tuşnad, Turia, Mădăraş, Racoşu de Jos; nămolul conţinând ape bicarbonatate şi radioactive, la
Sângeorz-Băi.
A doua categorie o formează nămolurile sapropelice. Acestea se formeaz ă pe fundul
lacurilor sărate şi provin din descompunerea anaerobă a resturilor biogene. Sunt prezente şi în foarte
multe cazuri valorificate nămolurile sapropelice la Coştiui, în Maramureş, Sovata (lacurile Ursu şi
Negru), Ocna Sibiului, Slănic, Ocnele Mari, toate în regiunea subcarpatic ă şi a depresiunilor
submontane transilvane, legate de prezen ţa s ării; precum şi la Amara, Lacul Sărat; sau în limanele
marine Techirghiol, Agigea, Mangalia. Acestea sunt utilizate în tratarea afec ţiunilor locomotorii, fie
sub forma împachetărilor şi a băilor de nămol sau pentru obţinerea unor factori medicamentoşi de
extract, cum este Pel Amar, ob ţinut din nămolul sapropelic din Lacul Amara şi având un efect sporit
asupra aceloraşi afecţiuni.
1.3.3. Apele de suprafa ţă, prin cele două componente, lacurile şi reţeaua hidrografică, se
impun în mod complex şi diferenţiat în sporirea valenţelor turistice a regiunilor geografice în care
se află.
1.3.3.1. Suprafeţele lacustre se găsesc de la nivelul mării până la 2000 m altitudine. Din
punct de vedere genetic, ele sunt de origine natural ă sau antropică.
a) În categoria lacurilor naturale se încadreaz ă cele mai multe tipuri genetice, având drept
urmare şi diversificarea paletei peisagistice introduse în cadrul natural. Cele care produc un impact
puternic în peisajul montan înalt îl formează lacurile glaciare. Acestea au în cea mai mare parte
valenţe peisagistice, fiind perfect integrate ansamblurilor morfologice glaciare ce cuprind creste,
circuri, morene şi lacuri glaciare. Se caracterizează prin extensiuni areale reduse, de la 10 ha (Lacul
Bucura) până la câteva sute de m2 sau adâncimi de la maximum 29 m (Lacul Z ănoaga) până la
câteva zeci de cm. În func ţie de adâncime şi extensiune, volumul apelor este variabil, iar geneza
acestora este pluvi-nivală şi din freaticul grohotişurilor de la baza circurilor. De regul ă, apa este
nepoluată, cu un grad ridicat de transparen ţă. Lacurile glaciare se impun în crearea unei ambian ţe
specifice. Ele se concentreaz ă în principal în patru masive montane afectate mai ales în Würm de
glaciaţia cuaternară.
În Carpaţii Orientali, Masivul Rodnei este cel ce concentreaz ă un număr de peste 20 de
lacuri glaciare, din care doar 10 se impun prin pozi ţie, dimensiune şi calităţi fizico-chimice ale
apelor conţinute: Lala Mare, de peste 4 hectare, Buh ăiescu, Iezerele Pietrosului, Repedea. În afar ă
de acestea, mai exist ă lacuri de origine glacio-nivală sau nivo-glaciară, mai puţin importante în
 55

peisaj, cum este Lacul Reţitiş din Munţii Călimani, Lacul Vulturilor în Munţii Siriu (amplasat într-o
nişă de nivaţie).
Carpaţii Meridionali adăpostesc în jur de 170 lacuri glaciare. Cele mai multe sunt
concentrate în Munţii Retezat, în jur de 80, aici g ăsindu-se cel mai întins (Bucura) şi cel mai adânc
lac glaciar din Carpa ţi, Zănoaga. Sunt lacuri de circ şi de vale glaciară. Cea mai reprezentativă
concentrare de lacuri glaciare se găseşte în circul glaciar complex Bucura, unde pe lâng ă lacul cu
acelaşi nume din partea inferioar ă, există şi numeroase lacuri amplasate în circurile suspendate,
precum Tăul Agăţat, Tăul Porţii, Lacul Lia, Ana, Viorica, Florica, realizându-se, poate, cel mai
reprezentativ complex peisagistic glaciar morfolacustru din Carpaţi. În afară de acestea, exist ă alte
numeroase lacuri, şi anume Tăul Negru, care este cel mai înalt din Retezat; un alt complex de lacuri
asociate îl formează Z ănoaga, Zănoguţa, Judele, Tăul R ăsucit, Tăul Ascuns. Pe versantul nordic al
Retezatului se remarcă, dintre lacuri, Galeşul, de asemenea suita de lacuri mai mici de pe Valea
Stânişoara sau cele de pe Valea Rea. În Mun ţii Făgăraş, se conservă un număr de peste 30 de lacuri
glaciare, între care cel mai important este Bâlea de pe versantul nordic, întins pe aproape 5 ha şi
adânc de peste 11 m, la care se adaug ă lacurile de pe Valea Capra sau lacurile Podragu Mare, Urlea.
În grupa Parâng, se găseşte un număr mai redus de lacuri, cum sunt Gâlcescu, Ro şiile,
Mândra, Tău Îngheţat, iar în partea de nord-vest, în Şureanu, se g ăseşte Iezerul Şureanul, care are o
geneză complexă glaciară de nivaţie şi tasare.
În Munţii Bucegi, deşi glaciaţia s-a manifestat cu aceea şi intensitate, datorită substratului
calcaros conglomeratic, lacurile glaciare formate cu certitudine în perioada postglaciar ă au fost
drenat (precum cele de pe Valea Sugărilor).
O categorie de lacuri reprezentat ă printr-un singur exemplar este cea a lacurilor de crater.
Acest unicat este Lacul Sfânta Ana, format în craterul Ciomatul Mare, cu o formă aproape circulară,
întins pe aproape 20 ha şi având o adâncime maximă de 7 m. Se găseşte în apropierea staţiunii Băile
Tuşnad, reprezentând unul dintre obiectivele turistice importante din hinterlandul acesteia.
Reprezintă o mică zonă endoreică, iar durabilitatea existenţei acestei, se leag ă, pe de o parte de
patul său impermeabil şi pe de altă parte de men ţinerea unui bilanţ hidric echilibrat. În apropiere,
spre est, există o mlaştină oligotrofă Mohoş, fostă în trecut de asemenea lac de crater, amplasat ă în
craterul geamăn al celui care ad ăposteşte Lacul Sfânta Ana şi care a fost deschisă prin eroziune şi
drenată de Pârâul Roşu.
O altă categorie de lacuri rare o reprezintă lacurile de baraj natural , care prin înfăţişarea lor,
prin extensiune, ambianţa înconjurătoare şi prin poziţie, au stimulat circulaţia turistică şi au
favorizat, în unele cazuri, dezvoltarea unor sta ţiuni climaterice montane. De regulă, acestea au o
viaţa scurtă, datorită străpungerii frecvente, prin eroziune, a barajelor naturale formate prin
alunecare. Cel mai reprezentativ din toate considerentele amintite anterior, dar şi cel mai bine
conservat şi cu perspective certe de „supravie ţuire” este Lacul Roşu, format în 1837, care a
contribuit în mod esenţial la formarea staţiunii cu acelaşi nume, aflată pe una dintre cele mai
importante drumuri transcarpatice, între Gheorgheni şi Bicaz. Principalele atu-uri sunt amplasarea
sa în amonte de Cheile Bicazului, impermeabilitatea barajului natural care-i conferă perenitate,
dezvoltarea pe mai mult de 12 ha, cuprinzând dou ă ramuri în lungul Pârâului Oilor şi a Bicazului
propriu-zis şi adâncimea de peste 10 m. Nota de inedit este dat ă de trunchiurile pădurii de molid,
scufundate în apele lacului, care s-au conservat prin îmbibarea p ărţii scufundate cu săruri minerale,
precum şi prezenţa în apropiere a masivului calcaros Suhard.
În afară de Lacul Ro şu, în aceeaşi categorie genetică mai sunt şi alte câteva suprafeţe
lacustre, mai puţin reprezentative fie prin pozi ţie, dar şi din punct de vedere al accesului dificil la
acestea. Astfel, este Lacul Bol ătău, pe un afluent al Uzului, cu o tendinţă de colmatare mult mai
mare sau Lacul Vindereu, din Mun ţii Maramureş.
Deşi mai puţine ca număr, şi având o viaţă mult mai scurtă, sunt lacurile pe calcare sau
lacurile carstice, unele existente doar primăvara în polii, precum Polia Ponor din zona Padi ş –
 56

Munţii Apuseni, sau în doline, altele cu o via ţă mai lungă şi care se remarcă prin ambianţa generală,
la a cărei diversitate îşi aduc contribuţia: Lacul Ighiu din Munţii Trascău, Lacul Vărăşoaia din
Munţii Bihor, lacurile Zăton şi Ponor din Podişul Mehedinţi, precum şi Lacul Ochiul Beului, în care
debuşează apele provenite din peştera Bohui.
Lacurile sărate reprezintă una dintre cele mai importante categorii lacustre implicate în mod
hotărâtor în turismul balnear. Cele mai reprezentative din acest punct de vedere se g ăsesc în
regiunea subcarpatică şi în regiunea marginală a Depresiunii Transilvaniei, precum şi în
Depresiunea Maramureş. Cea mai mare parte dintre ele au origine antropic ă, fiind legate de
exploatările de sare, la suprafa ţă sau în subteran. Microdepresiunile în care ulterior s-a cantonat apa
din precipitaţii au rezultat fie prin tasarea materialului de deasupra ocnelor, fie prin surparea
pereţilor exploatărilor de sare la zi.
Această categorie de lacuri se impune prin două caracteristici esenţiale şi anume marea
concentrare în sare dep ăşind frecvent 200 g la litru şi printr-un fenomen fizic, şi anume heliotermia.
Lacurile sărate au deci origine antropică,în cea mai mare parte ( una din excep ţiile notabile
fiind Lacul Ursu-Sovata) şi sunt legate areal de exploat ările de sare, având adeseori o vechime din
antichitate şi până aproape de zilele noastre, de asemenea au adâncimi mari, oscilând de la mai
mulţi metri până la zeci de metri. În Depresiunea Maramure ş, lacurile sărate sunt concentrate în
partea sa vestică, şi anume în arealul localităţii Ocna Şugatag (Lacul Pipiriga de Jos şi de Mijloc,
Lacul Mihai, Lacul Varşing), contribuind esenţial la dezvoltarea staţiunii cu acelaşi nume, precum
şi la Coştiui (Lacul Roşu, Tăul fără Fund).
În regiunea marginală a Depresiunii Transilvaniei se remarc ă concentrarea de lacuri s ărate
de la Sovata, care a contribuit la dezvoltarea celei mai importante sta ţiuni balneare, cu un profil
aparte, valorificând atât apele s ărate concentrate, nămolul sapropelic, dar şi fenomenul de
heliotermie, manifestat cel mai caracteristic în cazul Lacului Ursu. Acesta s-a format la sfâr şitul sec.
al XIX-lea, prin crearea unei depresiuni rezultate ca urmare a pr ăbuşirii din arealul masivului de
sare Sovata. Are o suprafa ţă de 4,8 ha, adâncime maximă de 18 m. Salinitatea sa dep ăşeşte 200 g la
litru. Fenomenul de heliotermie constatat la puţin timp după formare se datorează unui complex de
factori, pe de o parte un echilibru hidric, o stabilitate a salinit ăţii în profil vertical, care oscilează
între câteva zeci de grame la suprafa ţă şi peste 200 grame de la 2 m pân ă la fundul lacului. Al
treilea factor îl constituie pelicula subţire de apă dulce de la suprafa ţa lacului, formată ca urmare a
aportului de apă provenită de la pâraiele Auriu şi Topliţa şi care are loc de lentilă în focalizarea
căldurii provenite de la soare şi care totodată împiedică pierderile de temperatură în atmosferă ale
stratului foarte cald de ap ă ce se găseşte sub aceast ă peliculă. Ca urmare a acestui complex de
factori favorabili, temperatura apei creşte de la suprafaţă, unde înregistrează în zilele calde de var ă
23-250, pentru ca la adâncimi de 1,5 – 2 m s ă se înregistreze temperaturi foarte ridicate (700C în
1898, 610C în 1902, 330C în 1965), pentru a se men ţine la temperaturi de 20 – 25 0 la 5-6 m
adâncime, în cea mai mare parte a anului. Fenomenul de heliotermie poate fi influen ţat negativ ca şi
intensitate a manifestării, fie datorită aportului mare de apă dulce, pe de o parte, fie ca urmare a
tulburării stabilităţii stratificării, datorită unei utilizări prea intense (în sezonul estival, datorită unui
număr foarte mare de persoane).
O altă concentrare de lacuri sărate se găseşte la Ocna Sibiu unde se impun lacurile Horea,
Cloşca, Crişan, Brâncoveanu, caracterizate prin suprafa ţă restrânsă, dar la adâncimi foarte mari,
uneori depăşind chiar 100 m. Acestea au contribuit la dezvoltarea înc ă de la începutul sec. al XIX a
staţiunii balneare cu acelaşi nume, care este în acelaşi timp şi o staţiune de sfârşit de săptămână
pentru municipiul Sibiu. În partea vestică a Depresiunii Transilvaniei, pe un aliniament de la sud la
nord se succed de asemenea câteva areale de lacuri s ărate a căror geneză este legată tot de
exploatări de sare abandonate: Ocna Mure ş (Lacul Ferdinand), Turda (cu Lacul Roman, Lacul
Durgău, Lacul Privighetorii), Cojocna (Lacul Mare), Ocna Dej, care au contribuit în timp la
 57

dezvoltarea unor staţiuni balneare de importanţă locală sau staţiuni agrementale de sfârşit de
săptămână.
În regiunea subcarpatică, cea mai reprezentativă concentrare de lacuri sărate o reprezintă
Slănic Prahova, unde se g ăsesc şapte astfel de acumul ări cu apă foarte concentrată în sare. Între
acestea se remarcă Baia Baciului, cel mai întins, apoi lacul subteran s ărat din Grota Miresei,
singurul de acest fel având o suprafa ţă de peste 1000 m şi cu adâncime de peste 30 m, cantonat într-
o fostă exploatare subterană de tip clopot în interiorul Muntelui de Sare. Din p ăcate, acest
monument al naturii, ca urmare a procesului de eroziune şi dizolvare, a condus la drenarea lateral ă a
acestuia. Lacuri sărate de o importanţă mai mică mai sunt la Telega sau Sărata Buzău. În partea
vestică se mai întâlnesc lacuri sărate în arealul localităţii Ocnele Mari (Cândea Melinda şi colab.,
2000).
Lacurile sărate din regiunea de câmpie, în estul Câmpiei Române în B ărăgan, s-au dezvoltat
pe depozite loessoide. Cantitatea de s ăruri provine din spălarea şi dizolvarea sărurilor conţinute de
către acestea. Lacurile sunt cantonate în depresiunile – crovuri, iar conservarea lor depinde de
existenţa în patul cuvetei a unui strat impermeabil argilos. Mineralizarea acestor lacuri este mult
mai redusă decât cea a lacurilor formate pe zăcăminte de sare, oscilând în limita a câtorva zeci de
grame la litru. Salinitatea se leagă de existenţa unui climat arid, unde evapora ţia determină o
circulaţie pe verticală (prin capilaritate) şi depunerea sărurilor la suprafaţa acestor crovuri ocupate
apoi de acumulări lacustre. Suprafeţele acestor lacuri sunt mari de la câteva zeci pân ă la mai mult de
100 ha, iar adâncimile oscilează între 0,5 şi 2 m, nivelul lacurilor fiind legat de oscilaţiile climatice
şi regimul hidric. Factorii terapeutici în cazul acestor lacuri constau tot din concentraţia în săruri (cu
o paletă mult mai variată decât a lacurilor sărate anterior analizate) precum şi din formarea
nămolului curativ cu caracter sapropelic. Numeroase astfel de lacuri sunt înc ă neutilizate, ele
constituind obiective potenţiale valorificabile potenţial în perspectivă. Dintre acestea se remarcă,
prin amenajări cu o vechime de mai multe decenii Lacul Amara din apropiere de Slobozia, având o
concentrare mare de sulfaţi de Na, Ca şi Mg, care dau gustul specific al apei şi care au condus la
formarea acelui nămol terapeutic sapropelic, valorificat atât prin cură directă externă, cât şi prin
realizarea unui medicament – extract naturist Pel Amar. Sta ţiunea funcţionează prin amenajările
realizate după 1950.
Lacul Sărat, la sud de Br ăila, ocupă un vechi curs al Dun ării (Belciug) şi se remarcă prin
conţinutul foarte ridicat de peste 200 g la litru de s ăruri şi existenţa unuei mari cantităţi de nămol
sapropelic.
În categoria lacurilor cu valoare terapeutică mai pot fi incluse Balta Albă, predominant
cloruro-sodic, a cărei apă şi nămol terapeutic au fost utilizate local şi intermitent, în aceeaşi situaţie
fiind şi lacurile Fundata sau Câineni.
În sfârşit, a treia categorie de lacuri sărate o reprezintă limanele maritime, conservate şi
izolate de apa mării prin existenţa cordoanelor de nisip. Între acestea se impul Lacul Techirghiol, cu
o suprafaţă de peste 1100 ha şi adâncimi depăşind 9 m, având o concentra ţie în săruri de peste 70 g
la litru. Apele sale şi nămolul terapeutic de natură peloidică au constituit factori pentru realizarea
încă de la sfârşitul secolului XIX a unor aşezăminte de cură care, în timp, au condus la formarea
staţiunilor Eforie Nord, Eforie Sud şi Techirghiol. Calităţile hidrochimice care au consacrat Lacul
Techirghiol şi au condus la evolu ţia triunghiului de staţiuni litorale s-au degradat în deceniile şapte
– nou ă ale secolului trecut, datorită îndulcirii apei, ca urmare a aportului de ap ă dulce provenit din
irigaţii, care au determinat totodat ă şi ridicarea nivelului lacului. Acest fapt a determinat sc ăderea
atractivităţii în scopuri balneare, dup ă 1990 şi ca urmare degradarea bazelor de tratament de la
Techirghiol şi mai ales Eforie, care au fost parţial inundate (Cândea Melinda, ş.a., 2000).
Alte limanuri maritime, cu un grad variabil de concentrare a sărurilor mai sunt: Mangalia,
Costineşti, Agigea, Nuntaşi, Tatlageac. Trebuie menţionat şi faptul că în arealul Lacului Mangalia
sunt prezente şi izvoare minerale sulfatate cu caracter mezotermal.
 58

b) Lacurile de origine antropică sau lacuri de acumulare (lacuri de baraj) formeaz ă o

categorie care a apărut în special după 1960 şi care a devenit o component ă organică în peisajul
montan şi colinar al ţării. Acestea sunt numeroase, formează frecvent succesiuni (salbe) de lacuri ]n
sistem cascadă, în care cele mai impun ătoare complexe lac – baraj au fost edificate în partea din
amonte a principalelor râuri, urmând c ătre aval un număr variabil de astfel de amenajări de
dimensiuni tot mai mici. Realizate iniţial în scopuri pur economice (energetice, aprovizionare cu
apă potabilă şi industrială, regularizarea curgerii prin controlul regimului scurgerii râurilor, acestea
au devenit o component ă organică în peisajul zonei respective, integrându-se ambian ţei şi
multiplicând valenţele peisagistice. În perioada realizării acestor obiective a fost construită şi o
infrastructură de comunicaţie rutieră, care ulterior a fost modernizată şi adaptată noilor necesităţi
turistice. De asemenea, din amenaj ările de şantier provenite în perioada construcţiei barajelor, prin
adaptare ulterioară, au fost realizate amenaj ări turistice de o complexitate diferenţiată, de la simple
dotări, până la complexe turistice şi chiar staţiuni climaterice montane. Practic, toate lacurile de
acumulare, în special cele din zona montan ă, deţin în prezent baze turistice. La acestea se adaug ă şi
mişcarea stimulată de iniţiativa particulară de realizare a sute şi chiar mii de reşedinţe secundare,
case de vacan ţă, amplasate predilect pe malurile acestor acumul ări. Drept urmare, se poate face o
prezentare a principalelor amenajări unde, pornind de la obiective turistice simple, s-a ajuns, în
timp, la dotări cuprinzând edificii ce pot ad ăposti sute de persoane: Călineşti-Oaş, Firiza, Colibiţa,
Izvorul Muntelui (unul dintre primele lacuri dotate cu o bază turistică complexă, amplasată cu
deosebire pe malul său stâng), Poiana Uzului, Gura Siriului, M ăneciu, pe Teleajen, Paltinu pe
Doftana (toate în Carpaţii Orientali), Bolboci pe Ialomiţa, Petrimanu, pe Dâmboviţa, Vidraru (pe
Argeş), lacurile de pe Olt, Negovan (pe Sadu), acumulările de pe Valea Sebe şului (Oaşa), Vidra (pe
Lotru), Poiana Mărului, acumulările din Munţii Banatului (Secu Văliug), acumulările Tarniţa,
Beliş-Fântânele, Floroiu, Leşu, din Munţii Apuseni. Unele din aceste lacuri dispun chiar de sta ţiuni
climaterice montane, precum Voineasa şi în perspectivă Vidra, legate de Lacul Vidra, pe Lotru sau
complexe turistice, cum sunt Beliş-Fântânele, pe Some şul Cald ori amenajările de la Secu, Crivaia
şi Trei Ape din Munţii Banatului. Unul dintre impedimentele datorate specificului func ţionalităţii
acestor lacuri ţine de marile oscilaţii pe verticală ale nivelului lacurilor, legate fie de uzinare, fie de
aportul scăzut de ape în perioadele secetoase. Acest fapt conduce frecvent la eliberarea de sub ape a
versanţilor, adeseori pe zeci de metri diferen ţe de nivel, lăsând temporar o ambianţă dezagreabilă,
datorată prezenţei mâlului sau a resturilor de materie vegetală, mai ales trunchiuri de copaci. Pe de
altă parte, amplasarea a numeroase re şedinţe secundare, edificate adeseori f ără respectarea şi
integrarea într-un plan de urbanizare şi care, în cea mai mare parte sunt lipsite de instala ţii de
canalizare, poate contribui la poluarea apei lacurilor, ca urmare a devers ării apelor reziduale.

Tema de reflecţie nr. 6: Evidenţiaţi şi enumeraţi rolul lacurilor în dezvoltarea unor

tipuri şi forme de turism

1.4. Potenţialul turistic biogeografic.

Învelişul biogeografic este format din cele două componente şi anume componenta vegetal ă
sau fitogeografică este strâns legată prin repartiţie spaţială şi diversitatea în specii de celelalte
elemente ale cadrului natural, relieful ce se implică prin altitudine, clima prin etajare şi apele, toate
conducând la o dispozi ţie precisă în altitudine; şi fauna sau componenta zoogeografic ă dependentă
la rîndul ei de cele trei componente amintite, precum şi de învelişul vegetal.
1.4.1. Învelişul vegetal este foarte divers sub aspectul asocierii componentelor şi conduce la
o diversitate peisagistică deosebită. În cadrul acestuia se impune pădurea, considerată cel mai
complex ecosistem natural, structurat pe vertical ă. Aceasta are extensiune spa ţială maximă în zona
montană, cu dezvoltare vertical ă subaeriană diferită, în funcţie de vârstă, având un caracter peren şi
o fizionomie determinată de componenţa în specii. Acest ecosistem este polifunc ţional. Conduce la
 59

nuanţarea climatului, frânarea proceselor erozionale, diminuarea polu ării, are efect de filtrare şi
absorbţie a CO2, de adăpost pentru fauna complexă. Toate acestea contribuie la conturarea unei
fizionomii silvestre, cu dominante legate de componen ţa în specii şi de vârsta acestora. Se
diferenţiază pe verticală, în etaje forestiere, pornind de la etajul stejarului, ce se întinde din zona
câmpiei până la altitudinea de 500 – 600 m; etajul p ădurilor de fag, care urc ă până la 1200 – 1300 m
şi etajul pădurilor de conifere, care continuă fagul pe verticală şi urcă până la 1600, 1800 m,
interferându-se cu zona subalpină. Fiecare etaj în parte este format dintr-o diversitate de specii,
primele două de foioase, care le nuan ţează înfăţişarea în fiecare anotimp. La contactul dintre etajele
forestiere, se dezvoltă fâşii de contact alcătuite din amestec de specii apar ţinând ambelor etaje
vecine, aceasta conducând la o diversificare fizionomic ă şi mai mare. În condi ţii specifice, legate de
prezenţa depresiunilor intramontane largi, mai ales în Carpaţii Orientali, efectul de inversiune
termică determină inversiunea etajelor de vegeta ţie, astfel încât prezenţa coniferelor la marginea
depresiunilor are efecte benefice din punct de vedere microclimatic şi al ionizării atmosferei, asupra
staţiunilor balneoclimaterice din apropiere. Alături de speciile autohtone de arbori, se adaug ă specii
provenite din alte regiuni mai calde sau mai reci şi care s-au adaptat condiţiilor locale specifice
(Fagus taurica, întâlnit în Munţii Banatului, fagul balcanic, în jumătatea de sud a Olteniei, pentru
etajul fagului sau zâmbru-Pinus Cembra, întâlnit de asemenea în partea sud-vestic ă, mai ales în
Retezat şi Munţii Banatului.
Această situaţie conduce la conturarea pentru vegeta ţia forestieră şi la o nouă funcţie, funcţia
turistică, de atractivitate, în afară de celelalte funcţii, deoarece arealul silvic se constituie ca o oaz ă
de linişte lipsită de poluare sau cu poluare foarte redus ă şi care devine o destinaţie predilectă pentru
cei ce evadeaz ă mai ales din mediul urban hiperantropizat.
Luând în considerare aceste aspecte, se ajunge la concluzia c ă pădurea devine, pe de o parte
factor de destindere şi recreere, dar şi element de nuanţare a microclimatelor. Puterea sa de atrac ţie
devine direct proporţională cu componenţa în specii cu vârsta arboretului, cu masivitatea
(extinderea sa spaţială). De acestea depind fizionomia, luminozitatea, precum şi o anumită
cromatică diferenţiată pe anotimpuri.
Cea mai mare parte a pădurilor se desfăşoară în zona montană şi acestea se integrează
fondului sau patrimoniului turistic naţional, ca şi componentă de sine st ătătoare. O mare parte din
aceste păduri au devenit componente servind exclusiv func ţia turistică, fiind incluse în
nomenclatoarele silvice, ca păduri de agrement, recreere, de protec ţie sanitară, mai ales cele
amplasate în jurul centrelor urbane sau a sta ţiunilor, în unele areale montane de intens ă circulaţie
turistică sau în lungul unor artere de circulaţie majoră. Acestea au un regim aparte, nefiind incluse
în circuitele economice. Activitatea de defri şare a lor are un caracter strict local şi cu rol de
igienizare. În urma unor activităţi de cercetare şi clasificare a fost realizat un sistem na ţional al
pădurilor de agrement şi recreere ce totaliza aproape 1/3 din suprafa ţa forestieră a ţării. Desigur,
legea nr. 18 şi apoi aplicarea acesteia cu referire la revenirea unei mari p ărţi a pădurilor la
proprietarii iniţiali, a bulversat şi va bulversa pe o perioad ă de timp aceast ă clasificare, până în
momentul când comandamente majore, mai ales cele legate de protec ţia pădurii şi a mediului, în
general, vor conduce la o bonitare a p ădurilor şi încadrarea acestora în categorii de utilitate. Va
trebui în special stopată exploatarea defectuoas ă şi păgubitoare a acesteia.
Sistemul de clasificare pe care-l consider ăm şi astăzi valabil împarte pădurile din acea
categorie specifică în patru categorii: pădurile de pe o rază de 40 km în jurul ora şelor peste 100 000
loc.; pădurile pe o rază de 20 km în jurul oraşelor cu o populaţie de 20 – 100 000 loc.; p ădurile pe o
rază de 15 km în jurul ora şelor cu populaţie mai mică de 20 000 loc.; p ădurile pe o rază de 10 km în
jurul staţiunilor balneoturistice de interes naţional şi internaţional; în sfârşit pădurile pe o raz ă de 1
km, în jurul staţiunilor locale şi în jurul unor obiective turistice disparate, precum sanatorii, cabane,
popasuri turistice, tabere, acestea având funcţiile pădurii de agrement şi recreere.
 60

Arealul carpatic şi judeţele predominant montane sunt privilegiate, comparativ cu cele din
zona de deal şi câmpie. Din totalul suprafeţelor forestiere carpatice, 37 % ar trebui s ă intre în
categoria pădurilor cu funcţie de recreere (Pătrăşcoiu N, ş.a., 1987). Se remarcă din acest punct de
vedere concentrarea pădurilor cu întinderi peste 10 000 ha în jude ţele Suceava, Maramureş, Neamţ,
Mureş, Harghita, Covasna, Braşov, Caraş Severin, Hunedoara. Lor le revine în medie 0,06 – 0,03 ha
/ pers. aparţinând mediului urban din judeţul respectiv. Comparativ cu aceast ă situaţie, judeţele de
câmpie deţin, pe ansamblul lor, câteva sute sau zeci de ha, iar importan ţa lor se reduce la areale
situate în apropierea unor aglomeraţii urbane: pădurile din jurul capitalei, vestigii ale codrilor
Vlăsiei, pâlcuri de pădure în jurul Craiovei, cele situate la sud de Ia şi sau suprafeţe restrânse de
păduri din apropierea oraşelor din câmpia vestică (Timişoara, Oradea, Arad, Satu Mare).
În funcţie de arealul forestier din jurul unui oraş, de diferenţa de grad de înc ărcare pe
unitatea de suprafaţă, rezidă şi importanţa socială a pădurilor. Gradul de încărcare exagerat, mai
ales în cazul p ădurilor din imediata apropiere a unor oraşe, poate deveni factor de risc cu pericol de
provocare a unor dezechilibre ecologice. Din studiile de specialitate efectuate, s-a constatat c ă este
necesar, pentru fiecare persoan ă ce se deplaseaz ă, un minim de 150 – 300 m 2 de pădure. Pentru
calcularea presiunii exercitate de turiştii de week-end asupra unei păduri de agrement se poate
aplica formula matematică. P=V/F*e, unde P = presiunea; V = perimetrul p ădurii în km; F =
suprafaţa pădurii în km2 şi e = densitatea poten ţială de turişti / km2 (Negruţiu Filofteia, 1981).
Prin extrapolare, cunoscând suprafe ţele pădurilor de recreere din jurul principalelor oraşe şi
estimând numărul turiştilor ce se deplasează la sfârşit de săptămână se poate calcula aceast ă
presiune, şi în cazul depăşirii indicilor de echilibru, se pot găsi soluţii pentru redirecţionări a unor
fluxuri turistice.
Formula amintită şi aplicată permite astfel să se calculeze şi coeficientul valorii sociale a
pădurilor din jurul acestor oraşe mari. Pentru Braşov, de exemplu, cu o situa ţie privilegiată, din
punct de vedere a masivelor forestiere aflate în jurul său, comparativ cu alte oraşe mari, s-a
constatat existenţa unui raport invers proporţional între distanţa fa ţă de oraş, suprafaţa forestieră şi
presiunea exercitată, rezultând coeficienţi valorici, sociali diferiţi.
Calculele efectuate pe areale conven ţional-concentrice (cinci) cu raze între 5 şi 25 km (din
cinci în cinci km) au evidenţiat faptul că gradul de solicitare recreativă scade spre exterior, în
conformitate cu creşterea în acelaşi sens a suprafe ţelor forestiere dintre cercuri. Astfel, dacă cercul
interior, cu o rază de 5 km, are 75 km2, cercul marginal ajunge la 1055 km 2. Proporţional cu această
creştere, se constată o diluare, deci o reducere a masei de turi şti dinspre centru, cu 2000 persoane /
km2 la 190 pers. / km2 în cercul exterior. Presiunea scade în progresie geometric ă în acest sens. Ca
urmare a solicitărilor diferenţiate, care scad astfel, se înregistreaz ă tendinţa centrifugă, iar
coeficientul valorii sociale scade în acela şi sens de la 50 spre 6.
Până în anul 1990, presiunea asupra zonei periurbane (corespunz ătoare la modul general
primului cerc) era foarte mare şi se datora dificultăţilor impuse de circulaţia auto, ca urmare a
restricţiilor de circulaţie şi benzină. Astăzi situaţia s-a inversat, înregistrându-se o presiune
crescândă către cercurile exterioare, mai puţin antropizate, cu suprafe ţe mai mari şi cu densitate mai
mică de turişti, în timp ce presiunea şi densitatea în cercul interior s-a redus mult. Modificarea
survine din normalizarea posibilităţilor de mobilitate, creşterea numărului de autoturisme şi de
dorinţa de rupere temporară a contactului cu ambian ţa urbană, care se percepe şi în cercul interior.
Se cuvine a fi remarcat şi faptul că înainte de 1990, deplas ările erau predomiant pietonale, şi având
destinaţii mai ales în cercul interior, în timp ce ast ăzi, numărul celor din această categorie s-a redus
mult.
Masivele forestiere sunt adeseori întrerupte de suprafe ţe cu pajişti montane secundare,
rezultate din defrişări şi care au devenit poieni. Acestea introduc o notă de diversitate în peisajul
silvestru, îi sporesc luminozitatea şi devin destinaţii solicitate, dacă se găsesc la distanţe rezonabile
faţă de un centru urban şi sunt accesibile pentru turismul de sfârşit de săptămână, pietonal.
 61

Pădurilor de recreere şi de protecţie sanitară le poate spori potenţialul atractiv în situaţia

când sunt străbătute de cursuri de apă cu profil accidentat, cu repezi şuri şi cascade.
La marginea masivelor forestiere şi în contact direct cu fâna ţele şi pajiştile naturale, se
manifestă cunoscutul efect de margine, ca element de atracţie, constând din oferirea de condi ţii
variate în zona de lizieră a pădurii, cu un microclimat specific, şi care permite o deplasare la mic ă
distanţă în timpul unei zile de vară, cu efectuarea curei de soare şi de aer în orele de dimineaţă şi
cele de după amiază şi cu retragerea la marginea pădurii, în intervalul de maximă insolaţie. Efectul
de margine oferă posibilitatea alternanţei, determnată de variaţiile sensibile de temperatură,
strălucirea soarelui, umiditatea relativă, diversitatea peisagistică, comparativ cu zona imediat
apropiată, lipsită de protecţia vegetaţiei arboricole (însorire puternică, contrast de temperatur ă). La
acestea se adaug ă prezenţa în imediata apropiere şi în contact nemijlocit a ambianţei pădurii, cu cea
de câmp deschis, cu vegeta ţie ierboasă bogată.
În cadrul celor trei categorii funcţionale de bază ale pădurilor, funcţia sanitară se implică ca
şi moderator climatic şi igienic, funcţia recreativă şi de agrement are impact turistic (agremental,
cinegetic, piscicol, loc de campare, practicarea unor sporturi), func ţia estetică are rol peisagistic şi
fundal pentru alte obiective. Practic, p ădurile cu funcţie recreativă sunt cele mai extinse şi au
modalităţi de valorificare turistică deosebit de variate.
Vegetaţia alpină se dezvoltă de la limita superioar ă a pădurilor şi până la vârfurile cele mai
înalte. Contactul cu pădurea de conifere se realizeaz ă printr-un subetaj de tranziţie, cel al tufişurilor
subalpine, cuprinzând specii adaptate condi ţiilor morfo-climatice: jneapănul (Pinus mugo),
ienupărul (Iuniperus comunis), afinul (Vaccinium myrtillus), rhododendronul (Rhododendron
Kotchi). La limita superioară se dezvoltă pajiştile alpine, formate din specii ierboase. Înveli şul
ierbaceu atrage, mai ales în perioada mai-iulie, prin varietatea de specii, şi cu deosebire prin
cromatica din perioada înfloririi, completând astfel în mod fericit peisajul morfologic glaciar alpin.
Etajul alpin este caracteristic masivelor montane la peste 1600 m la nord şi 1800 m la sud
din Carpaţii Orientali (Munţii Maramureşului, Rodnei, Călimani, Ceahlău, Ciucaş) Carpaţii
Meridionali (Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat-Godeanu, Ţarcu). Acesta apare şi în masive mai
joase din Carpaţii Orientali şi Occidentali, dar sunt cu deosebire paji şti secundare rezultate din
defrişări vechi.

Tema de reflecţie nr. 7: Surprindeţi funcţiile ecosistemului forestier, inclusiv cel

turistic, şi clasificarea în funcţie de importanţa obiectivului amenajat, aflat îm proximitatea
pădurilor

1.4.2. Potenţialul turistic zoogeografic al faunei. Fauna, ca şi vegetaţia, se structurează

altitudinal, contribuind la individualizarea unor biocenoze cu rol determinant în men ţinerea
echilibrului ecologic şi trofic.
Se constată o succesiune de asocia ţii faunistice, pornind din Delta Dun ării, continuând cu
zona de câmpie, zona colinar ă, zona forestieră până pe culmile cele mai înalte în zona alpin ă. Din
punct de vedere turistic, interesează doar o parte din faună, importantă sub aspect cinegetic şi
piscicol. În prezent, fauna spontană prezintă interes predominant ştiinţific prin rolul pe care îl are în
cadrul geosferei. Aspectul sportiv – turistic – constă din interesul pentru recorduri şi câştigarea unor
trofee cinegetice. Se poate men ţine un echilibru activ între cele dou ă componente, dacă se exercită
un control riguros, atât de c ătre organele silvice, cât şi de cele implicate în protec ţia mediului.
Fauna cinegetică este mobilul practicării unei forme de turism mai exclusivist – a celui
cinegetic – vânătoarea, practicată de un număr redus de interesaţi excentrici, cu posibilităţi
materiale. În cadrul acestei categorii, pot fi incluse specii faunistice terestre, ornitologice (avicole),
acvatice. Primele două categorii pot fi incluse în categoria vânatului cu blană şi pene. Procurarea de
exemplare, trofee s-a realizat într-un cadru legislativ relativ precis delimitat, uneori riguros,
 62

exercitat de organele de specialitate ale Ministerului Mediului, dar mai ales de organele silvice.
Principalele domenii cu faună de interes cinegetic sunt Delta Dun ării, zona de câmpie, pădurile din
zona colinară şi montană. Acestea se deta şează prin specii cinegetice caracteristice fiecăreia. Etajul
forestier este cel care adăposteşte cea mai mare varietate de specii de interes cinegetic şi anume
suide, capreolide, cervidee, mamifere mari de pradă (ursidele). Se remarcă areale de interes
cinegetic în cadrul cărora predomină anumite specii, de la care se pot recolta trofee (coarne, col ţi,
blănuri). Astfel, există areale care oferă condiţii propice dezvoltării cervideelor: în Carpaţii
Orientali (Obcinele, Munţii Bistriţei, Bârgău, Harghita, Vrancea, Buzău); capreolide (capra neagr ă –
Rupicapra rupicapra carpatica), în special în zona înalt ă a Munţilor Rodna, Bucegi, Făgăraş, Piatra
Craiului, Retezat; urside (Ursus Arctos – Rodna, Călimani, Gurghiu, Harghita, Vrancea, Şureanu);
suide (Sus scrofa scrofa) – în toate p ădurile de foioase, mai ales în cele din etajul stejarului, la
contactul unităţii colinare cu muntele sau cu câmpiile înalte, care-i ofer ă hrana principală (ghinda şi
jirul).
Pădurile de conifere şi la contactul cu pădurile de foioase adăpostesc dou ă specii valoroase
de păsări: cocoşul de munte (Tetrao urogalus) şi cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), protejate de
lege şi conservat în câteva areale în Mun ţii Călimani şi Cearcănu – Maramureş, unde există o
rezervaţie specializată protejând această specie rară (Cornedei – Ciungii Bălăşinii).
În zona stepică şi silvostepică este important şi vânatul cu pene, cuprinzând specii, precum
prepeliţa, potârnichea, fazanul. Între speciile protejate de specii este dropia. În Delta Dun ării, se
găseşte cea mai mare varietate de p ăsări (peste 250 specii), între care multe p ăsări de apă, având ca
principală sursă de alimentare pe ştele: specii de gâşte şi raţe, egrete, lebede, dar şi pelicanul
(Pelecanus onocratalus), specie protejat ă.
Fauna piscicolă contribuie la proliferarea turismului cu acelaşi nume. Categoria turi ştilor ce
practică acest sport este mult mai mare, iar fauna acvatic ă, prezentând interes, se succede din zona
litorală a Mării Negre, cu specii mărunte sau sturioni, continuând cu diversitatea piscicol ă a Deltei,
reprezentată mai ales de ciprinide, domeniul apelor st ătătoare din etajul câmpiei unde predomin ă
crapul şi alte specii, precum ştiuca, somnul, caras, pl ătica şi continuând în etaje succesive, în
domeniul cleanului şi mrenei, în zona colinar ă, până în zona montană (corespunzătoare pădurilor de
conifere), dominată de salmonide, unde se remarc ă în primul rând păstrăvul (Salmo trutha fario).
Exista în regiunea carpatică păstrăvării având atât rol de a pune la dispozi ţie puiet pentru
repopulare, cât şi pentru comercializare ( Făina, Săpânţa, Fiad, Putna , Lacu Roşu, Lepşa ,
Ghelinţa,Lunca Câlnicului ,Brezoi, Gilău)
Există şi specii protejate, datorită pericolului dispariţiei acestora, cum este lostri ţa (Salmo
hucho), cel mai mare salmonid de pe râurile de munte, înc ă întâlnit în unele sectoare ale Vişeului, în
aval de Vişeul de Jos, pe Bistriţa, în amonte de lacul de acumulare de la Izvoru Muntelui, dar şi pe
Someşul Cald, regenerată în crescătoria de la Gilău şi repopulând lacurile de acumulare din amonte.
În scopul desfăşurării în bune condiţii şi controlată a turismului cinegetic a fost edificată o
categorie specifică – cabana de vân ătoare. Acestea în num ăr de peste 100 sunt diseminate în toate
regiunile de interes cinegetic, cu deosebire în regiunea carpatic ă, fiind legate poziţional şi funcţional
de cele câteva sute de fonduri de vân ătoare, cele mai multe concentrate în jude ţele Maramureş,
Suceava, Neamţ, Caraş-Severin, Covasna, Sibiu, Buz ău, Alba. În ultimii zece ani, o parte din
acestea au fost aduse la un confort apropiindu-se de dou ă stele, putând primi în condiţii optime
turişti străini – vânători, contra costurilor de rigoare. Desfăşurarea activităţilor cinegetice are o
tradiţie legislativă veche, jumătatea şi cea de a doua parte a sec. al XIX-lea. Cu toate excesele care
au avut loc în ultimii zece ani, fondul cinegetic al României se men ţine în continuare valoros, iar
prin măsuri de protecţie şi de îngrijire a acestuia, el poate fi regenerat în câţiva ani.

1.5. Protecţia mediului, a componentelor acestuia şi rolul său în conservarea

patrimoniului turistic
 63

În cadrul Mediului Geografic, ecosistemul montan complex a fost intens modificat, ca

urmare a activităţilor antropice îndelungate şi diversificate, datorită creşterii numărului de locuitori,
a creşterii numărului de aşezări şi a sporirii necesităţilor pentru terenuri cultivate (acest aspect a
afectat mai ales regiunea de câmpie şi regiunea colinară).
Întreagă această succesiune de determinări a condus la intensificarea exploat ărilor (cu
deosebire a lemnului, ca materie primă pentru necesit ăţi variate) şi valorificarea tuturor resurselor
naturale biotice şi minerale. Drept urmare, au fost declanşate numeroase dezechilibre în cadrul
Mediului Geografic, cu reprecursiuni asupra calităţii sale, şi cu riscul dispariţiei unor specii de
plante şi animale devenite rare şi deci în mod imperativ necesar de a fi protejate.
Procesul de desp ădurire, desfăşurat la nivelul tuturor zonelor geografice, poate fi considerat
cea mai profundă intervenţie asupra mediului naltural şi care a condus la restrângerea dramatic ă a
arealului forestier cu efecte în lanţ asupra tuturor componentelor. Reacţia vizavi de aceast ă tendinţă
s-a materializat în modificarea condiţiilor microclimatice şi topoclimatice, modificarea regimului de
scurgere a apelor, rărirea, până la dispariţie, a unor specii de plante şi animale. Aceste efecte
profunde au determinat şi contrareacţie – adoptarea unor măsuri concertate şi cuprinse într-un corp
legislativ, a căror aplicare are posibilitatea să conducă la diminuarea presiunii antropice asupra
mediilor afectate. Într-un cadru legislativ coerent şi lansat încă din deceniul 4 al secolului trecut, au
fost create instrumentele şi modalităţile prin care sunt decretate, organizate şi făcute efectiv
funcţionale măsurile de ocrotire a unor specii de plante şi animale sau ale unor areale de protecţie
complexă, extinsă asupra unor ecosisteme vegetale, animale sau componente morfo-peisagistice de
interes ştiinţific dar şi mai general. Au fost realizate rezervaţii şi parcuri în cadrul cărora acţiunile
coordonate şi concertate, de durată, cu caracter ştiinţific şi practic au condus şi după o perioadă de
vid legislativ vor conduce, pe de o parte, la crearea unui concept ştiinţific privind statutul, funcţia şi
resursele necesare aplicării, iar pe de altă parte la aplicarea efectivă şi respectarea prevederilor şi
necesităţilor protecţiei acestora.
Încă din deceniul III al secolului trecut au fost ini ţiate proiecte de delimitare a unor zone
care să fie protejate de orice activitate economică, în acest sens, în anul 1920, a fost ini ţiată şi
declarată prima rezervaţie naturală din România în Bucegi într-o subunitate a acestora, Muntele
Cocora.
După 1930, ca urmare a activit ăţii unor biologi de excepţie, Emil Racoviţă, Alexandru
Borza, a fost elaborată şi statuată, în 1935, Legea protec ţiei mediului. Aceasta prevedea edificarea
unor rezervaţii întinse, în cadrul cărora să se intervină cu cât mai puţine modificări asupra stării
iniţiale. Încă de la început s-a sus ţinut ca în cadrul viitoarelor mari rezervaţii naturale să predomine
componenta ştiinţifică, cu caracter protectiv. Se stipula, îns ă, posibilitatea accesului cu caracter
recreativ – turistic (care în deceniul IV era puţin extins şi includea un număr restrâns de persoane pe
ansamblul ţării, fiind perioada de manifestare a turismului cu caracter elitist). Acest acces urma s ă
fie rezolvat şi organizat special în unele areale periferice, cu extensiuni diferite, unde prezen ţa
turiştilor să nu aibă efecte semnificative. După 1960, aceast ă orientare în cazul marilor rezervaţii cu
caracter complex urmăreşte tot o funcţionare mixtă a acestora (protecţie, valorificare economică
limitată, acces turistic restricţional), cu atât mai mult cu cât la sfâr şitul deceniului IX, turismul
montan, după o perioadă vizibilă de regres, are şanse reale de relansare. În conformitate cu
prevederile noii legi a protecţiei mediului, se va ţine seama în delimitarea zonelor func ţionale a
marilor rezervaţii ca să se menţină areale de extensiuni diferite, accesibile diferen ţiat. În funcţie de
prezenţa unor componente de excep ţia ale cadrului natural, legat de asocia ţii de floră şi faună, de
fenomene morfologice ţinând de litologie sau de aspecte peisagistice complexe, se preconizeaz ă o
organizare funcţională diferenţiată. Acţiunea de protecţie a fost (chiar dacă adeseori formal) şi în
mod cert va fi extins ă la nivel naţional şi va avea efecte de durat ă în cadrul arealelor protejate.
 64

A existat o dispută desfăşurată pe mai bine de o jumătate de secol, legat ă de

incompatibilitatea aparentă între turism cu toate componentele sale (amenajare, poten ţial de
comunicaţie, circulaţie turistică) şi protecţia mediului. Desigur, acest raport, în contextul unui
turism cvasi-organizat, s-ar datora presiunii crescânde inevitabile c ătre arealele cu peisaje
geografice în principal montane (forestiere şi alpine), care polarizează fluxuri turistice substanţiale.
Accesul masiv şi adeseori necontrolat s-a manifestat şi se manifestă în zona montană. De
aceea este necesar ca Legea protec ţiei mediului să fie o lege drastică, cu măsuri aplicabile şi mai
ales aplicate. În condi ţiile unei organizări stricte şi a unui control a desf ăşurării selective a
circulaţiei turistice, există posibilitatea de exercitare simultană a celor două funcţii (cu exemple
clasice existente în mari parcuri naţionale ale lumii, printre care şi primul parc naţional ănfiinţat în
deceniul VIII al secolului XIX – Parcul Yellowstone din Stâncoşii nord-amercani).
Pentru ca cele două activităţi, de protejare şi turistică, să coabiteze, totul depinde de dou ă
aspecte esenţiale, şi anume: organizarea rezervaţiei sau parcului care prezint ă interes multiplu să se
facă pe criterii funcţional-ştiinţifice, conducând la posibilitatea de protejare a unor ansambluri
geografice vaste şi dezvoltarea unor activităţi turistice profilate, cu forme specifice şi cu acces
gradual restrictiv până la restricţia absolută în arealul rezervaţiilor ştiinţifice integrate. În cadrul
celui de al doilea aspect, baza material ă (amenajările turistice) va trebui adaptată, structurată şi logic
amplasată. În cadrul acesteia vor avea poziţii diferite şi principii de edificare nuanţată în amplasarea
diferitelor componente. Unităţile de cazare vor fi proiectate şi dimensionate în concordanţă cu
gradul de încărcare suportată de zonă. Mijloacele de acces, de asemenea vor trebui selectate,
potecile marcate urmărind anumite trasee de versanţi, de culmi secundare sau de creast ă principală.
Mijloacele de transport pe cablu, în mod paradoxal, pot contribui la protejarea arealelor, prin
evitarea accesului direct pietonal. Toate aceste componente trebuie edificate pe principii ecologice,
evitându-se defrişările şi căutându-se să nu fie afectaţi versanţii cu stabilitate labilă sau reţeaua
hidrografică. Considerăm din acest punct de vedere c ă a fost o mare gre şeală edificarea drumurilor
forestiere pe firul unor afluenţi ai râurilor principale. De asemenea, drumurile de acces trebuiau
astfel proiectate şi executate, încât s ă nu afecteze versan ţii supuşi unor procese de eroziune şi
alunecare. Ca urmare a tuturor acestor considerente, exist ă posibilitatea concretă de dezvoltare a
unor rezervaţii naturale, extinderea acestora pân ă la nivelul de parcuri naţionale şi se va putea
satisface bipolaritatea amintită (protecţie şi turism).
Ariile protejate depăşesc 10 000 de km 2, din care cea mai mare parte se concentreaz ă în
parcuri naţionale, la rândul lor existente predominant în arealul montan. Prin legea nr. 137 din 1995
au fost decretate un număr de 16 parcuri na ţionale dintre care trei fac parte din marile rezerva ţii ale
biosferei: Parcul Naţional Retezat, Delta Dunării şi Rezervaţia Pietrosul Rodnei, încă cu câţiva ani
înainte de aceast ă dată. Acestora urmează să li se aplice regimul de funcţionare legat de proiectarea,
în scopul protecţiei şi valorificării turistice, a următoarelor zone: zona de rezerva ţie ştiinţifică
integrată (sau zonele) cu restric ţie a accesului şi a dotărilor turistice; zonele cu profil dominant
turistic, organizate pentru practicarea unor forme diverse de turism, zone favorabile pentru
amenajări funcţionale complexe, în care alături de turism, practicat relativ intens şi sub forme
complexe, pot să coexiste şi aşezări rurale cu activităţi economice nepoluante.

Tema de reflecţie nr. 8: Analizaţi comparativ cele trei rezerva ţii ale biosferei (Retezat,
Delta Dunării, Pietrosul Rodnei)

d. Sumar

Acest modul analizează potenţialul turistic natural al României prin cele patru componente
ale sale şi care se implică în însăşi orientarea turismului pe parcursul ultimelor două secole.
 65

Potenţialul turistic peisagistic morfologic (al reliefului) se leagă în special de lan ţul carpatic,
unde varietatea litologică, tectonismul şi impactul factorilor externi au determinat categorii
fizionomice ce se remarcă prin contrast, monumentalitate şi diversitate. Relieful glaciar are maxim
de impact turistic, prin componentele sale (creste, vârfuri glaciare, circuri şi văi glaciare). Este
prezent în masivele şi grupele montane, Rodna din Carpaţii Orientali, Bucegi, Făgăraş, Parâng,
Retezat-Godeanu din Carpaţii Meridionali. Relieful vulcanic se impune prin formele specifice
datorate erupţiilor vulcanice neogene (Munţii Oaş-Gutâi-Ţibleş, Căliman-Gurghiu-Harghita, Munţii
Metaliferi). Relieful pe calcare şi conglomerate, extins în partea median ă a Carpaţilor Orientali,
insular în Carpaţii Meridionali şi cu deosebire în Carpa ţii Occidentali (mai ales în Munţii Apuseni),
formele de relief pozitive pe calcare şi conglomerate, foarte spectaculoase şi concentrate, impun
masive precum Ceahlău, Ciucaş, Piatra Craiului. Relieful endocarstic pe calcare este reprezentat de
golurile subterane, peşteri, cu microforme-speleoteme, conducând la o varietate peisagistic ă şi
determinând un turism specific, speoturismul. Pe şterile, prezente disparat în Carpaţii Orientali şi
Meridionali, sunt concentrate cu deosebire în Mun ţii Apuseni, având valen ţe multiple şi impunând
pe plan naţional şi internaţional peşteri precum Scărişoara, Urşilor de la Chişcău, Pojarul Poliţei,
Altarului etc.
Potenţialul turistic climatic şi bioclimatic, cu caracteristici specifice, legate de etajarea pe
verticală, influenţează pozitiv dezvoltarea turismului, fie cel de sejur, în sta ţiuni balneoclimaterice,
fie prin componente (zăpada), turismul pentru sporturi de iarnă şi de drumeţie montană.
Potenţialul turistic al apelor este cel valorificat şi amenajat primul, în ordinea dezvolt ării
turismului. Se impun în acest sens apele minerale, de o varietate hidrochimic ă, determinată de
geneză, care situează România pe unul din primele locuri în Europa (mai ales pentru apele minerale
carbogazoase) şi care au contribuit la dezvoltarea unui adevărat sistem de staţiuni balneoclimaterice
concentrate în regiunea carpatic ă şi subcarpatică, Depresiunea Transilvaniei, vestul României
(staţiuni cu ape termale) şi litoralul Mării Negre.
Potenţialul turistic bio-geografic se leagă cu deosebire de etajul p ădurilor şi cel alpin, cu
specii predominante diferite, care impun un anumit peisaj (forestier sau de paji şti alpine). Pădurile
sunt cele care adăpostesc o faună diversă, cu specii de interes ştiinţific, dar şi cinegetic şi piscicol
(pentru fauna acvatică).
Complexe fizico-geografice se constituie în ansambluri cuprinzând componente din toate
categoriile naturale anterioare individualizate în parcuri naturale, unele incluse în patrimoniul
biologic al Terrei şi având un dublu impact: cel de protec ţie, dar şi cel turistic.

e. Sarcini şi teme ce vor fi notate

Studenţii vor avea ca sarcină elaborarea unei teme aferente modulului 2, legate de
potenţialul turistic natural, şi utilizând informaţia din suportul de curs, din bibliografia obligatorie şi
bibliografia opţională. Aceştia vor elabora: Potenţialul turistic al reliefului glaciar din România;
apele minerale carbogazoase, clorosodice şi termale din România. Acestea vor fi comunicate la a
doua întâlnire.
Termenul de predare este 16.11.2009, termenul programat este anterior acestei date, iar
verificarea se va realiza în 20.11.2009.
Pe tot parcursul timpului scurs de la începutul anului, cursan ţii vor menţine legătura cu
titularul de curs şi tutorii, oferindu-se precizări şi recomandând bibliografie şi surse de informaţie
existente.
Se va comunica şi ponderea temei legate de modulul 2 la nota final ă.
 66

f. Bibliografie obligatorie pentru parcurgerea acestui modul

1. Ciangă, N. (1997), Turismul din Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie uman ă,

Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
2. Berlescu Elena (1971), Staţiunile balneare de-a lungul timpului şi azi, Editura
Medicală, Bucureşti.
3. Ciangă, N. (2007), România. Geografia turismului, Presa Universitară Clujeană, cap.
I şi II, p. 15 – 34, Cluj-Napoca.
4. Cocean, P. (1997), Geografia turismului românesc, Editura Focul Viu, Cluj-Napoca.
5. Pricăjan, A. (1985), Substanţele minerale terapeutice din România, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
6. Teodoreanu Elena (1984), Bioclima staţiunilor balneoclimaterice din România,
Editura Sport-Turism, Bucureşti.
 67

MODULUL 3

Potenţialul turistic antropic din România

a. Scopul şi obiectivele modulului

Scopul: prezentarea spre însuşire a componentelor celei de a doua p ărţi a potenţialului

turistic din România legat de rezultatele activităţii, din preistorie, trecutul istoric şi până astăzi, a
societ ăţii umane care a coabitat în spa ţiul geografic al României. Acestea s-au concretizat într-o
gamă variată de componente legate de civiliza ţia materială şi cultură acumulate pe parcursul
timpului. Ele contribuie la diversificarea şi conturarea, împreună cu potenţialul turistic natural, a
unei oferte turistice complexe, originale şi atractive.

Obiectivele: Sunt prezentate categorii distincte în funcţie de epoca istorică în care au fost
edificate şi legate de condiţiile şi comunităţile implicate în realizarea lor. Se scot în eviden ţă
categoriile cu maxim impact, între care se impun obiective cu atrac ţie turistică, unicat şi originale
incluse în patrimoniul mondial UNESCO.

b. Schema logică a modulului

În cadrul acestuia sunt prezentate şi analizate:

• obiectivele cu funcţie turistică aparţinând epocii antice;

• obiectivele turistice aparţinând Evului Mediu;
• obiectivele turistice cultural-istorice din epoca modernă şi contemporană;
• civilizaţia şi cultura tradiţională rurală.

c. Conţinut informaţional detaliat

1. Aspecte generale

Componentele acestei categorii de obiective au intrat, treptat, în aria de interes turistic pe

măsura manifestării tendinţei omului modern de a se cunoa şte pe sine prin cunoaşterea celor mai
reprezentative realizări ale umanităţii, sau cele ale unor comunit ăţi, din cele mai vechi timpuri până
astăzi. Este un reflex firesc, care marcheaz ă grupuri tot mai mari de persoane şi care determină
astfel intrarea în circuitul cunoaşterii, prin turism, a unor noi destinaţii şi obiective, cărora li se
adaugă şi calitatea de atractivitate turistică, care, deşi complementară sau derivată (faţă de funcţia
sau destinaţia iniţială) poate deveni dominantă şi cu efecte benefice multiple.
Intrarea în aria de interes şi apoi în circuitele turistice consacrate a, din ce în ce mai multe
destinaţii, rezultante în timp ale civilizaţiei şi culturii, este marcantă în România încă din a doua
parte a sec. al XIX-lea, când aşezăminte religioase şi unele localităţi devin puncte de interes pentru
turismul de viligiatură elitist, care se contura şi marca şi prin acest aspect intrarea sigur ă a ţării în
epoca modernă. Fenomenul se accentueaz ă în perioada interbelică şi mai ales în ultima jumătate a
secolului trecut, cu un dublu impact: intrarea în aria de interes a tot mai multor categorii de
obiective antropice şi, implicarea unui tot mai mare număr de persoane apar ţinând la categorii
umane variate. Această componentă importantă a potenţialului turistic şi-a adus astfel o contribu ţie
esenţială la individualizarea turismului de masă, o altă caracteristică a timpurilor actuale.
 68

Atractivitatea turistică a obiectivelor de natur ă antropică are o conotaţie complexă. În primul

rând aceasta se impune mai ales prin componentele apar ţinând timpurilor istorice, prin simbolistică
determinând impactul emoţional pentru realizări ale trecutului care sunt tot atâtea jaloane în
formarea civilizaţiei româneşti actuale. În al doilea rând obiectivele în sine reprezint ă realizări
efective cărora caracteristicile lor structurale (dimensiune şi material de construcţie utilizat, stil,
formă, culoare, ornament) le atribuie calit ăţi precum unicitatea sau originalitatea, ineditul, toate
rezultând fie din soluţii de edificare sau prezentare, fie acela de amplasare într-un context natural
sau antropic care le eviden ţiază valenţele.
Un atribut deloc neglijabil este şi acela al vechimii, al apartenenţei la o anumită epocă
social-istorică, deoarece este ştiută o altă trăsătură a omului modern, aceea de a g ăsi adeseori suport
moral, în evadarea într-un trecut considerat, adeseori, ca ideal sau surs ă de inspiraţie, creaţie, ori
cunoaştere.
Întregul ansamblu al obiectivelor de natur ă antropică alcătuiesc un potenţial valorificabil
turistic în mod diferenţiat, ca intensitate sau modalitate şi ţine de civilizaţia materială, de cultură (de
esenţă spirituală) realizate în mod treptat în condiţii social-istorice diferite, toate dând adev ărata
măsură a valorilor autentice ale societ ăţii.

2. Patrimoniul turistic cultural-istoric

Cuprinde mai multe categorii de obiective grupate prin Legea nu. 41 / 1995 în: monumente
şi situ-uri arheologice; monumente şi ansambluri de arhitectură; rezervaţii de arhitectură şi
urbanism; clădiri, monumente şi ansambluri memoriale; monumente de art ă plastică şi
comemorativă; monumente tehnice; locuri istorice, parcuri şi grădini (Cândea Melinda şi colab.,
2000, p. 102). Acestea, la rândul lor, se pot diferen ţia prin poziţii şi amplasament, soluţii tehnice,
amplasarea într-un anumit context, social-istoric, destina ţie iniţială, stare de conservare. Urmare a
acestor caracteristici, obiectivul se poate impune prin impact istoric, efect estetic, încadrare sau
integrare habituală într-un sit urban sau rural cu trăsături specifice, prin valoare de simbol. Conform
acestei clasificări, există astăzi în România în jur de 22 000 monumente, peste 650 muzee, colec ţii,
case memoriale; peste 450 monumente şi ansambluri arhitectonice foarte valoroase; peste 140
monumente şi situri arheologice.
Luând în considerare şi analizând obiectiv toate aceste criterii şi caracteristici, este necesară
realizarea unei analize etapice (pe criteriul istoric-cronologic), deoarece tr ăsăturile şi valenţele se
regăsesc şi sunt specifice categoriilor de obiective apar ţinând unei anumite epoci istorice şi
concentrate într-un spaţiu geografic determinat. De asemenea impactul emoţional şi interesul se
leagă de un cumul de caracteristici ce ac ţionează asupra componentelor estetice şi cognoscibile ale
persoanelor.
2.1. Vestigiile arheologice ce ţin de preistorie şi de civilizaţiile dacă şi romană. Datorită
vechimii lor şi a gradului adeseori precar de conservare (datorit ă timpului scurs şi a evenimentelor
social-istorice) acestea sunt în general mai slab reprezentate pe teritoriul României din punct de
vedere al numărului. S-au păstrat, totuşi, vestigii care prezint ă mai ales interes ştiinţific, pentru o
categorie restrânsă de specialişti şi din care multe piese recoltate sunt ad ăpostite în muzee de profil.
Dar valoarea simbolică a acestora are impact asupra con ştiinţei colective.
Urme de locuire preistoric ă din Neolitic sunt reprezentate cu deosebire de cultura Cucuteni,
cu centrul în Moldova şi cu numeroase situri apar ţinând aceleiaşi în sud-estul Transilvaniei la
Ariuşd. Obiectele conservate sunt reprezentate prin cunoscuta ceramic ă de Cucuteni, incizată cu
motive spirale. Aceleiaşi etape preistorice îi aparţin şi vestigiile de la Hamangia (Gânditorul), apoi
Târpeşti, Petreşti şi Gumelniţa. Cultura de tip Cucuteni, cu ceramica-i caracteristică şi cu diferite
faze de incizare a acesteia este intrat ă în patrimoniul istoric cultural universal. Obiectele aparţinând
 69

acestei culturi constituie componente şi secţii importante ale unor muzee arheologice şi colecţii
foarte bine apreciate.
În Epoca fierului, în ultimul mileniu î. Hr., aceste vestigii sunt mai numeroase şi marchează
spre sfârşitul ei civilizaţia daco-getică, concretizată prin cetăţi de pământ la Stânceşti, Baia, Cotnari
(Dealul Cătălina), toate în Moldova, Tinosul, Zimnicea, Radovanu, în partea sudic ă.
Civilizaţia geto-dacică desfăşurată între sec. V î. Hr. şi sec. I d. Hr. apar ţine Culturii Latene.
Vestigiile sunt numeroase, de mari dimensiuni şi reflectă nivelul de dezvoltare, structura şi
organizarea socială, precum şi religia.
Vestigiile cele mai importante sunt concentrate în Transilvania. În Mun ţii Orăştiei s-a
dezvoltat centrul politic al Regatului lui Decebal (spre deosebire de Burebista, care avea capitala la
Sucidava – Celei, în sudul ţării). Acesta era format dintr-un complex de cetăţi întărite, amplasate în
jurul capitalei Sarmizegetusa Regia: Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, ce formau o centur ă periferică.
La acestea se adaug ă alte cetăţi, precum cele de la Băniţa, Cugir, Căpâlna, Piatra Craivii (Apoulon),
care realizau o a doua centur ă de cetăţi montane. Dimensiunea şi complexitatea acestor obiective l-
au făcut pe Florus să concluzioneze: „Dacii montibus inhaerent”. Capitala regatului dac, pe lâng ă
funcţia administrativă şi de apărare, mai avea şi importanta funcţie de centru religios dovedit de
prezenţa sanctuarelor, altarelor şi a marelui calendar de andezit. În afar ă de acest nucleu au mai
existat, pe un larg spa ţiu, numeroase aşezări întărite de tip davă, răspândite atât în partea estică a
ţării, lângă Piatra Neamţ la Bâtca Doamnei (Petrodava), apoi în partea sudic ă, Sucidava. De
asemenea, cetăţi dacice descoperite la Brad (Sargidava), precum şi în localităţi cum ar fi Covasna,
Jigodin, Barboşi, construite în sistemul tipic dacic de combinare în zidurile fortificaţiilor, a
lemnului, rocii şi pământului. Pe harta lui Ptolemeu ap ăreau peste 40 de localităţi cu apelativul
„dava”. În afară de aşezări, au fost descoperite tezaure din aur, care demonstreaz ă nivelul şi
posibilităţile de prelucrare a metalelor, în spe ţă a metalelor preţioase: astfel tezaurul de la Stânce şti,
Cotnari (cu coiful de paradă), apoi cel de la Co ţofeneşti şi nu în ultimul rând tezaurele în monezi de
aur, acei Cosoni care sunt întâlniţi în marile muzee arheologice ale lumii.
Vestigii aparţinând civilizaţiei şi culturii romane. După cucerirea Daciei şi instalarea
stăpânirii romane, provincia Dacia Felix s-a dezvoltat dup ă modelul instituit de romani în teritoriile
ocupate: dezvoltarea unei dense re ţele de oraşe (evoluând de la stadiul de vila la cel de municipium
şi coloniae) şi aşezări rurale (Vicus), dezvoltate frecvent pe vetrele a şezărilor dacice preexistente. S-
au dezvoltat în primul rând capitala provinciei Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia, amplasat ă în
partea vestică a Depresiunii Haţeg, unde au fost construite numeroase temple (Liber Pater, Templul
Augustalelor, Templul lui Silvanus), forumuri, precum şi edificii care adăposteau o populaţie de
peste 15 000 locuitori. Reţeaua de ora şe s-a dezvoltat în special în lungul drumului roman ce pornea
din Banat (de la Lederata), continuând cu Apulum, Potaissa, Napoca Porolissum, care formau o
adevărată axă de dezvoltare a provinciei. Toate acestea dispuneau de construc ţii importante. În
două dintre acestea erau adăpostite legiunile a V-a Macedonica la Potaissa şi a XIII-a,
Gemina la Apulum. Centura periferică urbană ce mărginea Apusenii servea şi exploatărilor
complexe de metale din cadrul acestora, ei fiind cea mai important ă sursă de aur şi argint din cadrul
Imperiului. Aceasta o dovedeşte dezvoltarea unui mare num ăr de aşezări cu funcţie predominant
minieră, precum Alburnus Major (Roşia Montană), Ampelum (Zlatna).
Teritoriul provinciei era apărat într-un sistem de castre romane care, odată edificate, deveneau şi
nuclee pentru formarea de a şezări şi polarizare de populaţie (colonişti romani sau populaţie
autohtonă). Aceste castre erau construc ţii impresionante, cu o fizionomie şi funcţionalitate tipică,
înglobând cantităţi mari de materiale. Multe dintre acestea s-au conservat, chiar dac ă în timp au
constituit pentru comunităţile umane de mai târziu surse de materiale de construc ţie. Se remarca în
primul rând aliniamentul de castre ce apăra marele drum imperial: Teregova, Tibiscum, Micia
(Veţel), Apulum, Potaissa, Gilău, Bologa urma apoi aliniamentul de castre romane formând
Limesul Nordic (Marghita, Porollissum – Moigrad, Bucium, Românaşi, Romita, Căşei, Ilişua,
 70

Orheiu Bistriţei); Limesul Estic al cărui castru extrem era Angustia (Breţcu); Limesul Transalutan,
pornind de la Turnu M ăgurele, continuând cu Bivolari (Arutella), Romula-Malva, continuând prin
Defileul Oltului până în Transilvania (castrele de la Câineni, Boi ţa, Racoviţă); Limesul Danubian,
pornind de la Dierna-Orşova, Drobeta şi continuând, iniţial pe partea stângă a Dunării cu transfer pe
malul drept după părăsirea Daciei. Cele mai mari castre erau cele care ad ăposteau cele două legiuni
romane, cel de la Apulum, de peste 30 ha şi cel de la Potaissa, de 23 ha. În afar ă de aceste vestigii
au mai fost descoperite ferme romane – Vila Rustica (Chinteni, Aiton) reprezentative pentru
sistemul de organizare şi de exploatare a p ământului; resturi ale cunoscutului pod roman de la
Drobeta, construit de Apolodor din Damasc în anul 105 d. Hr., segmente din drumul roman (Aiton
şi Munţii Bârgău), care a dovedit sistemul de construc ţie al vestitelor drumuri – Via romanae. Pe
lângă acestea, un monument care marcheaz ă un moment important al istoriei daco-romane este cel
de la Adamclisi – Trophaeum Traiani, dedicat victoriilor romane ale Împ ăratului Traian din
Dobrogea şi ridicat în anii 108-109.
Vestigii aparţinând civilizaţiei şi culturii Greciei antice sunt reprezentate de urmele
oraşelor porturi de la Marea Neagră, colonizate în special de ora şul-stat Milet din Asia Mică,
Histria, Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), bine conservate şi dovedind legăturile existente
între coloniile greceşti de la Pontus Euxin şi populaţia getică din Dobrogea.

Tema de reflecţie nr. 1: Evidenţiaţi şi explicaţi diferenţierea de conservare şi de

repartiţie geografică şi tipuri legate de vestigii antice apar ţinând civilizaţiilor greacă, dacă şi
romană

2.2. Obiectivele istorico-culturale din Evul Mediu

Evul Mediu s-a desfăşurat pe aproape un mileniu şi a fost decalat din cauza unor condi ţii
istorice specifice, comparativ cu Europa Central ă şi Occidentală. A fost o perioadă frământată, cu o
mare labilitate politică şi socială, determinată pe de o parte de invazia mongol ă din 1241, de
dezvoltarea feudală a voievodalelor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească şi impactul
acestora cu marile puteri în extindere spa ţială în momente istorice, în detrimentul voievodatelor
româneşti (Imperiul Otoman, Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic). Ca urmare a tuturor acestor
condiţii, la care s-au ad ăugat componenta religioasă-creştină, adeseori cu tendin ţă divergentă, au
condus la o diversitate a individualizării materiale şi a acesteia.
2.2.1. Obiective cu caracter strategic din Evul Mediu. Acestea, datorită condiţiilor istorice şi
sociale amintite, au avut un rol important în protejarea teritoriului de sub jurisdic ţia acestora,
precum şi au stimulat dezvoltarea în interiorul acestora sau în jurul lor a unor aşezări. Între secolele
IV şi XVIII s-au impus din acest punct de vedere cetăţile, având în primul rol de apărare, dar care în
timp, protejând oraşele feudale, au contribuit la dezvoltarea unor habitate specifice. În func ţie de
vechimea acestora, de factorii care au condus la edificarea lor (puterile centrale voevodale,
nobilimea locală sau comunităţile), acestea se diferenţiază ca şi monumentalitate, extensiune şi
fizionomie.
În primul rând se remarcă cetăţile anterioare cuceririi maghiare şi care în prezent sunt
marcate de vestigii mai mult sau mai pu ţin conservate, devenite azi şantiere arheologice: Biharia
(reşedinţa voievodului Menumorud), Dăbâca (în Podi şul Someşan, reşedinţa voievodului Gelu) sau
Cetatea Colţ (reşedinţă a cnezilor români din Ha ţeg).
Urmează cetăţi mult mai bine conservate, construite începând din secolul XIII, adeseori pe
amplasamentul unor cetăţi anterioare, distruse în timpul invaziei tătare: Tăuţi, Vurpăr, Sibişel,
Deva, Gârbova, Turnu Roşu, Rupea, Feldioara, Col ţeşti (Trascău), Bologa, Şiria, Ineu, Chioar,
Ciceu. Multe dintre acestea sunt într-o stare de conservare precar ă, ca martori ai unor timpuri
trecute.
 71

Din secolul XIV se dezvoltă oraşele cetăţi cu fortificaţii periferice, de multe ori cu mai
multe rânduri de ziduri, care au favorizat dezvoltarea unor activit ăţi manufacturiere şi au stimulat
dezvoltarea urbană. În această categorie se impun cu deosebire burgurile feudale edificate de
coloniştii saşi în Transilvania (Siebenbürgen): Braşov, Sibiu, Sebeş, Mediaş, Sighişoara, Bistriţa,
Reghin, dar şi alte oraşe întărite cu cetăţi, cum sunt: Cluj, Târgu Mure ş, Făgăraş, a cărei cetate a
fost mult timp reşedinţă a domnitorilor din Ţara Românească etc. Dintre acestea, foarte bine
conservată este în primul rând Sighişoara, una dintre puţinele cetăţi feudale şi astăzi locuită şi având
o funcţionalitate diversă. Este mai veche decât sec. XIII, ini ţiată în 1191 şi unde cele 23 de bresle au
construit zidul lung, întărit cu 14 turnuri, dintre care astăzi se conserv ă doar nouă. Între acestea se
remarcă în zilele noastre turnul cu ceas ce ad ăposteşte şi Muzeul de Istorie al ora şului, casa lui Vlad
Dracul precum şi pasajul acoperit de acees în partea superioar ă a cetăţii. Sibiul mai are prezente
astăzi ziduri incluzând mai multe bastioane, precum al Sfatului, Arhebuzierilor, Olarilor, completate
în secolele XIV, XVI; Mediaşul cu bastioanele F ăurarilor şi Cojocarilor, Sebeşul cu Turnul
Studentululi; Baia Mare, cu Turnul lui Ştefan, Turnul Măcelarilor.
În sec. XVII pe vechi aliniamente de cet ăţi au fost construite cet ăţi stelare în sistem Vauban,
mai ales în partea vestică (Timişoara, Arad, Oradea) precum şi în partea central-sudică a
Transilvaniei, la Alba Iulia. Toate acestea sunt bine conservate, construite din c ărămidă, având mai
multe şiruri de fortificaţii şi protejând în interior clădiri ale instituţiilor administrative la vremea
respectivă. Sistemul de cet ăţi Vauban a reprezentat pe vremea respectiv ă o inovaţie în domeniul
fortificaţiilor, menite să reziste artileriei ce s-a impus din ce în ce mai mult la asediul lor.
O categorie interesantă de fortificaţii o reprezentau cetăţile ţărăneşti din jumătatea sudică a
Depresiunii Transilvaniei şi din Depresiunea Braşov şi care aveau menirea de a ap ăra comunităţile
germane, săseşti de frecventele incursiuni otomane şi tătăreşti din sec. XV-XVII. Se remarc ă în
acest sens cet ăţile Prejner, Râşnov, Ghimbav, Câlnic, Slimnic, S ăsciori
În Moldova, fortificaţiile au fost realizate începând din secolul XIV. Acestea au fost fie
cetăţi voievodale, care au condus la dezvoltarea unor ora şe, precum Suceava, Târgu Neam ţ, fie a
avut rol de apărare la graniţa de est a Moldovei cum sunt cet ăţile Orhei, Soroca, Tighina, Cetatea
Albă. Unele dintre acestea au fost distruse din ordinul sultanilor turci (Suceava, Târgu Neam ţ) în
secolul al XVI-lea.
În Ţara Românească, cetăţile au fost realizate în timp pornind de la nord spre sud, şi care
coincide cu direcţia de deplasare a capitalelor voievodatului (Câmpulung, Curtea de Arge ş,
Târgovişte, Bucureşti). Între acestea se impun Cetatea Poienari, pe Arge ş, Podul Dâmboviţei,
Cetăţeni, menite să apere hotarul nordic de penetra ţie maghiară; pentru ca apoi să se construiască
cetăţi în lungul Dunării (Corabia, Turnu Măgurele, Giurgiu, Brăila) pentru a preîntâmpina
expedi ţiile otomane. Unele dintre acestea au devenit mai târziu îns ă raiale turceşti (Brăila).
Castelele întărite au fost construite de voievozi feudali sau ordine religioase, şi aveau
menirea de apărare a unor domenii (castelul Hunedoara, care a apar ţinut lui Iancu de Hunedoara)
sau castelul Bran, întărit de graniţă şi vamă între Transilvania şi Ţara Românească. Acestea din
urmă au fost construite în sec. XIII de teutoni, fiind ulterior preluat de Regalitatea maghiar ă şi apoi
intrând în jurisdicţia comunităţii săseşti a Braşovului.
Palate şi reşedinţe voievodale, nobiliare. Acestea au fost realizate începând din sec. XVIII
şi sc. XIX. Acestea au avut rol frecvent de re şedinţe de vară sau au fost parcuri de vân ătoare. Se
impun prin stil, amploare, precum şi prin obiectele adăpostite şi nu în ultimul rând prin parcurile
vaste edificate în jurul acestora.
Cele mai reprezentative se leag ă de mari nobili şi boieri, precum şi de principi care şi-au
impus punctul de vedere în privinţa stilului grandorii construcţiei, structurii şi funcţiei acesteia.
Unele dintre aceste obiective sunt reşedinţe amplasate pe moşii, altele se găsesc în oraşe importante,
la periferia capitalelor sau în regiuni cu peisaje geografice şi poziţii ce favorizau astfel de edificii.
 72

Într-o primă categorie se remarcă castelele de la Lăzarea, Bonţida,Arcalia, Jibou, Crs lânga
Sighişoara, sau castelul de la Ruginoasa, apar ţinând voievodului Unirii Alexandru Ioan Cuza; apoi
pentru a doua situa ţie se remarcă castelul Banfi din Cluj-Napoca, Palatul Principilor din Alba Iulia,
reşedinţa guvernatorului Samuel Bruckental din Sibiu şi palatul baroc din Oradea (actualul sediu al
Muzeului Ţării Crişurilor), casa Zapolya din Sebe ş; palatele domneşti de la Stoeneşti, Potlogi,
Mogoşoaia (construite de Constantin Brâncoveanu), iar în a treia categorie complexul de palate
realizate la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX (Peleş, Pelişor, Foişor, amplasate la
poalele Bucegilor, în apropierea mănăstirii Sinaia, şi care au contribuit la naşterea şi dezvoltarea
staţiunii Sinaia.
În aceeaşi categorie, pot fi încadrate şi curţile domneşti din vechile capitale feudale
(Suceava, Târgovi şte-Palatul Domnesc, Curtea de Argeş, Bucureşti – Curtea Veche).
Se remarcă şi castelele care au func ţia de pavilioane de vân ătoare, în sec. XX preluând
amenajări mult mai vechi: Săvârşin, în jud. Arad, Gurghiu şi Lăpuşna, în judeţul Mureş.
De o factură aparte sunt culele re şedinţe boiereşti din Ţara Românească, având arhitectur ă
pătrată, cu curte interioară, având şi rol de apărare. Cele mai multe sunt concentrate în Podişul
Getic, mai ales în zona Vâlcei (culele M ăldăreşti, Cernăteşti, Izvoranu) şi Gorjului ( Curtişoara),
precum şi alte câteva zeci aflate într-o stare de conservare precar ă. Acest tip de construc ţii mai este
întâlnit şi la est de Olt, purtând numele de conac (Văcăreşti, Goleşti).

Tema de reflecţie nr. 2: Explicaţi rolul şi diversitatea obiectivelor strategice în Evul

Mediu, în apărarea statelor feudale din spa ţiul românesc

2.2.2. Obiective culturale religioase

Acestea au o mare valoare arhitectonic ă şi mai ales simbolică, deoarece au reprezentat
focarele de cultură şi de conservare a religiei. Construite în diferite epoci, au marcat evoluţia social-
istorică, ecumenică sau culturală reflectând diferitele tendinţe din perioada respectiv ă, precum şi
influenţe. Deşi unele vechi de peste 7 secole, cea mai mare parte dintre acestea sunt bine conservate
şi au servit idealurilor unor comunităţi umane apartenente ortodoxismului, cre ştinismului occidental
romano-catolic, sau celui apar ţinând Reformei. Pe lângă importanţa simbolică, obiectivele
religioase reflectă unitar şi evoluţia stilurilor în construcţiile religioase, acestea suferind numeroase
imfluenţe. Adeseori prin asimilarea unor componente stilistice consacrate şi adaptarea lor la
specificul autohton, s-au născut adevărate stiluri originale.
Importanţa lor turistică, ca funcţie derivată, creşte în ultimele decenii, pe măsura introducerii
acestora în circuite naţionale şi internaţionale ale cunoaşterii.
La o analiză comparativă din punct de vedere al vechimii, a func ţiilor, dar mai ales a
stilurilor în care au fost realizate, se poate face o diferenţiere în mai multe categorii de aşezăminte
religioase. Din punctul de vedere al rangului ecleziastic şi al modului de funcţionare, acestea sunt
catedrale, biserici, mănăstiri şi schituri.
Biserici foarte vechi din Transilvania, influenţate în momentul construcţiei de stilul romanic
au adăugate adeseori influenţe autohtone.
Biserica din Densuş poate fi considerată una dintre cele mai vechi şi originale edificii
religoase creştine din România şi din Europa. Materialul utilizat provine dintr-un castru roman din
apropiere sau chiar din cel adus de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia. Dovad ă în sprijinul
acestei afirmaţii sunt blocurile de rocă fasonată pe care se g ăsesc inscripţii romane. Unicitatea sa
constă atât din integrarea materialului constructiv preexistent, cât şi al stilului. Astfel, în
contraforturile exterioare sunt incluse coloane de templu roman, amvonul este sprijinit de patru
stâlpi, care provin din altare romane de cult; turla, dreptunghiular ă în partea inferioară, trece treptat
în partea de sus în prism ă triunghiulară. S-au conservat şi secţiuni de pictură murală interioară de
influenţă bizantină mult mai vechi de sec. XV. Al ături de aceasta mai exist ă şi alte obiective
 73

religioase foarte vechi şi anume cea de la Câr ţişoara, în Depresiunea Făgăraş considerată cea mai
veche bazilică în stil romanic din Transilvania ridicată din ordinul cistercienilor, urmează bazilica în
stil romanic de la Herina (jud. Bistri ţa), biserică turn triplu etajată din sec. XIII. De asemenea
catedrala romano-catolică din Alba Iulia veche din sec. XII, considerat ă cel mai important
monument religios în stil romanic din Transilvania, având ad ăugată ulterior şi componente gotice
(portalul gotic şi frescene din sec. XVI). Acest monument a fost ridicat pe o construc ţie romană,
transformată apoi în biserică, posibil în sec. IX. În cadrul acesteia, ca şi elemente ce sporesc
valoarea arhitectonică istorică şi artistică, sunt: mormântul lui Iancu de Hunedoara, voievod al
Transilvaniei şi regent al Ungariei, precum şi uriaşa orgă cu 2 209 tuburi, instalat ă în a doua parte a
sec. XIX.
O categorie aparte de edificii religioase o reprezint ă bisericile catedrale în stil gotic,
influenţă a goticului târziu din sec. XIV pân ă în sec. XVI din Europa Occidental ă. Principalele
caracteristici ale acestuia se manifestă în toate cazurile: turnurile foarte înalte şi ascuţite, navele
foarte zvelte, cu tavanele sprijinite de inerva ţii concentrice, prezenţa vitraliilor cu subiecte
religioase, lipsa ornamentelor în interior, ceea ce le ofer ă o ambianţă sobră, prezenţa contraforturilor
de sprijin în partea externă. Dintre acestea se remarc ă Biserica Neagră din Braşov, considerată cea
mai mare catedrală gotică din România, dispunând de toate caracteristicile stilului şi având de
asemenea o mare orgă şi o colecţie valoroasă de covoare. Acesteia i se adaug ă bisericile Sfântu
Bartolomeu şi mai ales Sfântu Nicolae din Şchei, ambele din secolul al XIII-lea. În Cluj-Napoca se
impune biserica Sfântu Mihail construită între 1349-1480, precum şi biserica gotică f ără turn. Alte
biserici gotice sunt în Sibiu, Sighişoara, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc, Şumuleu din apropierea
acestei localităţi, Lăzarea ,Ditrău .
Bisericile din Moldova şi Ţara Românească se remarcă nu atât prin dimensiuni, cât mai ales
prin unitatea compoziţiei, prin armonia între dimensiuni, prin influenţe, mai ales bizantine, precum
şi prin pictură murală interioară sau exterioară ( fresc[ mural[. Acestea au avut un rol important
după secolul XV, atât pe plan cultural, cât şi istoric. Multe dintre ele sunt ctitorii voievodale şi în
perioada lui Ştefan cel Mare au reprezentat tot atâtea marc ări ale războaielor şi victoriilor sale.
În Moldova se impune în primul rând la Rădăuţi biserica Bogdana, ctitoria Muşatinilor şi
necropolă a multora dintre acestea. Este considerată cea mai veche construcţie medievală de zid din
Moldova. La Suceava, vechea capital ă a Moldovei, în cadrul celor câteva zeci de biserici, se
remarcă bisericile Mirăuţi, Sfântu Gheorghe, Sfântu Dumitru (ultimele două construite în sec. XVI),
Zamca. La Iaşi, ultima capitală a Moldovei, oraşul cu cele mai multe biserici, se remarc ă în primul
rând biserica Trei Ierarhi, ctitorită de Vasile Lupu în sec. XVI, original ă prin stil, prin decoraţia
exterioară, valoroasă pentru pictura interioară şi mai ales pentru faptul că adăposteşte mormintele
ctitorului Vasile Lupu şi ale familiei sale, al lui Dimitrie Cantemir şi al voievodului Unirii
Alexandru Ioan Cuza. La acestea se adaug ă biserica Golia, Sfântu Nicolae cel Nou, dar şi bisericile
fortificate având rol de apărare a Iaşului (Cetăţuia, Galata). În afară de acestea, mai exist ă biserici
reprezentative, ctitorii voievodale în localit ăţi mai mici, unele dintre ele fiind curţi domneşti:
Hârlău, Probota. În sudul ţării au fost construite începând din sec. XV, în Bucure şti, numeroase
biserici cum sunt Radu Vodă, Mihai Vodă, Antim, Curtea Veche, Stratopoleos, Sfântu Gheorghe
Nou.
Concentrări de monumente religioase mai exist ă în fostele capitale Târgovi şte, Curtea de
Argeş (Biserica Domnească), Câmpulung sau în capitala Băniei – Craiova – şi în alte oraşe.
În oraşele Transilvaniei, astfel de monumente există concentrate în oraşele din partea vestică
a ţării, Timişoara, Arad, Oradea (cea mai reprezentativ ă catedrală barocă din Transilvania) Satu
Mare, Alba Iulia, Sibiu, Târgu Mureş, Braşov (Sfântu Bartolomeu, sau Sf. Nicolae din Schei).
De o mare importanţă, mai ales pentru valoarea lor de simbol şi cu deosebire pentru c ă
serveau colectivităţi numeroase, au fost şi sunt catedralele metropolitane, precum cea romano-
catolică din Alba Iulia, dar şi cele ortodoxe din Cluj, Alba Iulia (Catedrala Întregirii Neamului),
 74

construită între 1921-1933, construită în stil bizantin şi pictată de Camil Ressu, Atanasie Demian şi
Catul Bogdan, apoi cele din Cluj-Napoca, Târgu Mure ş (toate trei construite în perioada
interbelică), Catedrala din Oradea, cea mai reprezentativ ă pentru barocul transilvan sau Mitropolia
Moldovei, pictată de Gheorghe Tătărăscu şi mai ales Patriarhia Română din Bucureşti, ambele în
stil bizantin.
Mănăstirile sunt aşezări monastice cu organizare şi funcţii complexe, având în componen ţă
pe lângă bisericile ctitorite de voievozi şi mari boieri, spaţii de habitat elementar (chilii, populate tot
timpul de monahi, călugări şi călugăriţe); ateliere manufacturiere şi chiar proprietăţi funciare.
Trebuie evidenţiat faptul că până la secularizarea averilor mănăstireşti din 1864, acestea deţineau
întinse terenuri agricole şi păduri care le-au permis s ă ducă o bogată viaţă monahală, sprijinind pe
de altă parte şi tipărirea de cărţi. Numeroase mănăstiri au astăzi muzee în care sunt prezentate toate
aceste realizări şi de asemenea este relevat ă istoria mănăstirii şi regiunii. Se constată o grupare a
mănăstirilor în anumite areale geografice, aceasta depinzând şi de poziţia geografică la contactul cu
unităţile colinare şi de munte.
Cea mai reprezentativă concentrare de mănăstiri se găseşte în nordul Moldovei, la contactul
Podişului Moldovei cu regiunea montană a Carpaţilor Orientali. Acestea au fost construite în sec.
XV, XVI, în perioada de maximă înflorire a statului feudal Moldova şi prin ansamblurile construite,
stilul bisericilor, picturile murale externe, mai ales, dar şi ca urmare a p ăstrării unei efervescenţe
culturale au concretizat o autentic ă renaştere moldovenească. Se remarcă în primul rând cele cinci
biserici cu picturi (frescă) murală cu temă religioasă şi anume: Voroneţ, Humor, Vatra Moldoviţei,
Sucevi ţa, Arbore, apoi celelalte mănăstiri, ctitorii voievodale, Putna, ctitoria lui Ştefan cel Mare,
Râşca şi Slatina, ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu şi Dragomirna, la nord de Suceava.
În prima categorie, Mănăstirea Voroneţ se detaşează prin stilul arhitectural, dar mai ales prin
pictura murală externă, fiind supranumită „Capela Sixtină a Orientului”. Pictura bisericii mănăstirii
se remarcă prin compoziţie, tematică, prin calitatea execuţiei (Cocean P., pag. 76, 1997) şi mai ales
prin predominanţa „Albastrului de Voroneţ”. Mănăstirea a fost ctitorită de Ştefan cel Mare.
Mănăstirea Humor, ctitorie a logofătului Tănase Bubuioc, nu are turl ă, iar pictura cu
tematică religioasă este dominat ă de culoarea roşu intens. Mănăstirea Moldoviţa, ctitorită de Petru
Rareş, se remarcă prin aceleaşi trăsături arhitectonice şi artistice, având şi o puternică incintă
întărită.
Mănăstirea Suceviţa reprezintă practic cea mai impozantă aşezare monahală din cele
prezentate pân ă acum, este ctitoria fraţilor Ieremia şi Simion Movilă. Frescele murale, cu tematică
religioasă asemănătoare cu cele anterioare sunt prezentate într-o manier ă mai aparte, iar culoarea
dominantă este verdele. Pe lâng ă temele mari reluate în celelalte biserici, se adaug ă aici o temă
originală, „Scara Virtuţilor”. Zidul de incintă este masiv şi întărit cu turnuri pătrate şi conice.
Biserica Arbore întregeşte complexul mănăstirilor cu biserici pictate din nordul Moldovei, a
fost construită de Luca Arbore, portarul Sucevei, şi este singura fără incintă întărită.
În extremitatea nordică este Mănăstirea Putna, construită şi ctitorită de Ştefan cel Mare. Ea a
fost realizată între 1466-1469 şi adăposteşte mormântul domnitorului. Biserica este adăpostită de
asemenea cu un zid de incint ă.
Mănăstirea Dragomirna, construită la începutul sec. XVII, în timpul Mitropolitului
Moldovei, Atanasie Grimca, se remarc ă prin stilul construcţiei şi mai ales prin zidurile puternice ale
incintei. Fiind amplasată în apropiere de Suceava, ea putea oferi ad ăpost pentru locuitorii acesteia,
după ce cetatea a fost distrus ă.
- În zona Neamţului există o a doua concentrare de mănăstiri. Mănăstirea Neamţ este cea
mai veche din Moldova, sec. XIV, construit ă pe timpul lui Alexandru cel Bun. A reprezentat un
important centru de cultură feudală moldovenească, aici funcţionând o tiparniţă şi o şcoală de
grămătici.
 75

Agapia, construită în prima parte a sec. XVII, a fost pictat ă în interior, spre sfârşitul anilor
’80 ai secolului XIX de Nicolae Grigorescu. M ănăstirea Văratec a fost construită în secolul XVIII,
iar Mănăstirea Secu datează cam din aceea şi perioadă. Toate mănăstirile din zona Neamţului
beneficiază şi de un peisaj geografic deosebit, având în apropiere Cetatea Neam ţului, localitatea
Târgu Neamţ şi aşezările rurale cu vechi tradiţii răzeşeşti. Acest grup de mănăstiri este completat
către zona montană cu alte aşezăminte monahale, Sihăstria, Sihlea, precum şi cele de la Valea
Bistriţei (Bistriţa, Bisericani, Pângăraţi).
Aliniamentul în mănăstiri este continuat în zona curburii cu Mănăstirea Caşin, Mănăstirile
Soveja, Viforâta; Cheia şi Suzana, pe Valea Teleajenului; M ănăstirea Sinaia, construită la sfârşitul
secolului XVII de Mihai Cantacuzino.
În apropierea fostei capitale a Ţării Româneşti, Târgovişte, se găseşte şi Mănăstirea
Dealului, care se leag ă istoric şi de domnia lui Mihai Viteazul.
În Subcarpaţii Argeşului se detaşează Mănăstirea Curtea de Argeş, terminată în 1526 şi
ctitorită de Neagoe Basarab. Aceasta se distinge prin stilul arhitectonic specific, cu cele patru turle
,câte două egale ca mărime cele mici cu o canelur ă oblică originală aşezate în T, prin faptul că
adăposteşte mormintele primilor regi ai României, Carol I şi Regina Elisabeta, precum şi ale
Regelui Ferdinand şi Regina Maria şi după anul 2000 al lui Carol al II-lea.
Legenda (mitul) Meşterului Manole stă la baza unei întregi literaturi şi filozofii legate de
spiritul constructiv al poporului român, dar şi reversul acestuia.
În Subcarpaţii Vâlcei şi Oltului se distinge o alt ă mare grupare de a şezăminte monastice,
comparativă ca semnificaţie pentru Ţara Românească ca gruparea de Mănăstiri din nordul
Moldovei. Se detaşează aici în primul rând Mănăstirea Cozia, construită la sfârşitul sec. XIV de
către Mircea cel Bătrân cu o compoziţie arhitecturală interesantă şi cu o pictură interioară
conservată, care câştigă şi prin poziţia de intrare în Defileul Oltului spre zona montană.
Mănăstirea Hurez poate fi considerată una dintre construcţiile religioase reprezentative ale
feudalităţii din Ţara Românească, împreună cu Cozia. A fost ctitorită de Constantin Brâncoveanu,
fiind considerată ca unul dintre cele mai importante monumente de art ă brâncovenească din
România. Sub aspectul stilului arhitectonic, se constat ă o compoziţie relativ eterogenă, cu o
îmbinare de stiluri bizantin, renascentist şi baroc, la care se adaugă influenţele locale individualizate
în arcadele susţinute de coloane decorate. Pictura original ă a fost recent restaurat ă, inclusiv galeria
portretelor. Catapeteasma, realizată din lemn de tei este aurit ă. Dispune de asemenea şi candele,
candelabre şi alte odoare bisericeşti, toate formând un tezaur unic. Are o colec ţie bogată de artă
bisericească şi o bibliotecă valoroasă de câteva mii de volume.
În tot spaţiul dintre Olt şi Jiu există cea mai puternică concentrare de aşezăminte monastice
din România: Mănăstirea Turnu, care se aseam ănă cu Cozia Veche, Mănăstirea Stânişoara,
Mănăstirea Frăsinei, Mănăstirea Govora, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Bistriţa, Mănăstirea
Arnota, ctitorită de Matei Basarab, Mănăstirea Polovraci şi o mulţime de schituri.
O altă concentrare de mănăstiri în partea sudică a ţării o formează cele din jurul
Bucureştiului şi anume Cernica, Pas ărea, Snagov, Plumbuita, apoi C ăldăruşani.
În Transilvania, viaţa monahală ortodoxă a evoluat în condi ţii social-istorice diferite faţă de
Moldova şi Ţara Românească, din cauza unor lungi perioade de restrictivitate şi chiar momente
când numeroase biserici au fost distruse. S-au men ţinut câteva mănăstiri cu mare impact în
ortodoxismul românesc transilvan: Mănăstirea Râmeţ în judeţul Alba (sec. XIV), Mănăstirea Nicula
(jud. Cluj), Mănăstirea Sâmbăta (sec. XVII) ctitorită de Constantin Brâncoveanu, M ănăstirea Rohia
din Maramureş, construită în sec. XIX.
O altă formă de aşezăminte monahale o reprezentau schiturile, edificii de mici dimensiuni,
adăpostind câţiva monahi şi aflate în poziţii greu accesibile, în special în zona de munte. Multe
dintre acestea prezintă atractivitate prin literatura populară ce circulă vizavi de ele (chilia lui Daniil
Sihastru, în apropiere de Mănăstirea Putna); datorită poziţiei, a picturilor realizate şi a unei vieţi
 76

monahale ascetice (schitul Dur ău), pictat de Nicolae Tonizza şi ucenicii săi; altele pentru faptul că
aici au făcut penitenţă personalităţi ale culturii româneşti (schitul Păltiniş, locul unde a locuit şi
creat în ultimii ani Constantin Noica). Cele mai multe schituri sunt concentrate în regiunea de
contact subcarpatică cu Carpaţii: schiturile Cetăţuia, Nifor, Dobruşa, în jud. Prahova; schitul Peştera
de pe valea Ialomi ţei sau schiturile numeroase de la vest de Olt (Ostrov, Jgheaburi, Iezeru,
Pahomie, Pătrunsa).
Multe dintre catedrale, biserici şi mănăstiri, au devenit destinaţii cu ocazia unor s ărbători
religioase, cu dată calendaristică fixă, pentru pelerinaj, a cărui amploare creşte de la an la an.
Astfel, sunt mănăstirile (Agapia, Văratec, Rohia, Sâmbăta, Horezu; Iaşul cu Mitropolia Sfânta
Paraschiva (14 octombrie), bisericile Şumuleu de lângă Miercurea Ciuc, sau Radna-Lipova, pentru
confesiunea catolică.
Bisericile din lemn
Acestea reprezintă chintesenţa civilizaţiei multimilenare a lemnului, de o inspira ţie aparte şi
un rafinament estetic elevat. Sunt realizări tehnico-arhitecturale de excepţie, folosind în
exclusivitate lemnul. Pe teritoriul României au fost recenzate un număr de 600 biserici din lemn.
Regiunea tipică pentru aceste monumente istorice şi de arhitectură o reprezintă Maramureşul
cu un patrimoniu de câteva zeci de biserici din lemn, în cadrul c ărora se manifestă influenţe reale
ale goticului târziu, mai ales individualizat în turle. Acestea au fost edificate începând din sec. XIV
(Ieud, Bârsana), construcţia lor continuând până în sec. XVIII. Bisericile din lemn sunt concentrate
cu deosebire în Depresiunea Maramureş, dar au fost realizate şi în zona exterioară acestuia, pe
versantul sudic al munţilor vulcanici.
În Depresiunea Maramureş, cele mai multe biserici sunt în bazinul Izei: Rona, Vadu Izei,
Rozavlea, Bârsana, Şieu, Botiza, Ieud (cea mai veche biseric ă de lemn din Maramureş, atestată
documentar în 1364), Bogdan Vod ă (fosta Cuhea, capitala voievodului Bogdan I, devenit
domnitorul Moldovei), Dragomireşti, Săliştea de Sus, Sârbi, Sat Şugatag; cu deosebire în partea
superioară a acesteia, în bazinul Marei: Giuleşti, Hărniceşti, Deseşti, Budeşti, Călineşti, Brebu. În
bazinul Vişeului, acestea sunt mai pu ţine şi există la Moisei, Borşa. Se remarcă complexul monastic
nou de la Bârsana, care poate fi considerat prin originalitatea componenţei acestuia, şi mai ales prin
biserica construită în cel mai autentic stil maramureşean, unul dintre cele mai originale din
România. Turla bisericii de 56 m situeaz ă acest monument pe primul loc în ţară. Materialul folosit,
lemn în exclusivitate, soluţiile tehnice de îmbinare ale componentelor, poziţia complexului accesibil
prin drumul judeţean de pe Valea Izei îi va conferi în perspectiv ă postura de prim centru monastic
din Maramureş şi o destinaţie de pelerinaj de primă importanţă. La acesta se adaug ă complexul
monastic Săpânţa-Peri a cărui biserică depăşeşte , prin înălţime şi stil tot ceea ce s-a realizat pân ă
acum în acest domeniu.
Pe lângă valoarea arhitecturală, aceste obiective ad ăpostesc şi colecţii de icoane, manuscrise
foarte rare (Codicele de la Ieud, secolul XIV), picturi pe pânz ă.
În partea sudică a munţilor vulcanici se remarcă biserica de la Şurdeşti, a cărei turlă la 54 m
înălţime o situează pe locul II între bisericile de lemn din România. În arealul periferic judeţului
Maramureş, în Lăpuş şi Chioar, există de asemenea numeroase biserici de lemn, printre care se
remarcă Rogoz, Cupşeni, Libotin, Săcălăşeni, Plopiş, ceva mai recente decât cele din Maramure ş,
edificate în sec. XVII şi XVIII.
Arealul cu biserici din lemn este extins în jude ţul Sălaj cu bisericile de la Fildu de Sus,
Creaca, Hida, Purcăreţ, Ileanda, Zimbor, Sânmihaiu Almaşului (sec. XVII-XVIII). Acestea nu
lipsesc de asemenea din Mun ţii Apuseni, cu atât mai mult cu cât Ţara Moţilor este comparativ
reprezentativă pentru civilizaţia lemnului, cu Maramureşul. Bisericile de lemn, cu o arhitectură uşor
diferită faţă de cea din Maramureş, sunt la Vidra, Ponorel, Lupşa, Gârda de Sus, precum şi în Beiuş,
la Lazuri şi Rieni.
 77

Arealul cu biserici de lemn î şi fac manifestată prezenţa şi în partea estică a Carpaţilor

Orientali, la Bilbor, Broşteni, Târgu Ocna, dar şi în partea sudică a ţării, unde sunt în număr de
câteva zeci. Aici se remarcă cea mai veche biseric ă de lemn din Tara Româneasc ă, la Mariţa-
Funduri, în cadrul comunei Vaideeni, construit ă în 1532.
Bisericile din lemn cele mai reprezentative şi bine conservate vestigii ale civilizaţiei
carpatice a lemnului, cu o arie de r ăspândire foarte mare, predominante în Carpa ţi, dar şi în regiunea
deluroasă periferică, reprezintă încă o dată un factor de continuitate, şi legătură intrinsecă.
Bisericile întărite – fortificate (Kirchenbürgen) sunt caracteristice mai ales sudului
Depresiunii Transilvaniei (Podişul Târnavelor, Depresiunii Sibiului, Depresiunii Făgăraşului) şi
Depresiunii Braşov.
Sunt opera comunităţilor germane (săseşti) din Transilvania şi au avut o dubl ă
funcţionalitate, religioasă şi de apărare. Acestea reprezintă obiective dominante în cadrul habitatelor
săseşti, având ca nucleu bisericile construite frecvent în stil gotic, la care se adaug ă zidul de
fortificaţie din jurul lor, desfăşurat adeseori pe mai multe aliniamente.
Una dintre cele mai reprezentative este biserica fortificat ă din Biertani, înconjurată de trei
rânduri de ziduri, reprezentând un bastion de ap ărare, alături de cetăţile Sighişoara şi Mediaş. Un
timp îndelungat, aceasta a fost şi sediu de episcopie.
Numeroase localităţi rurale din podişul Târnavelor s-au dezvoltat în jurul unor astfel de
edificii, construite în intervalul sec. XIII-sec. XVI: Brătei, Dârlos, Moşna, Axente Sever, Şeica
Mare, Agârbiciu, Mănărade, Saschiz, Cisnădioara, Valea Lungă, Seleuş, Şona, Şeica Mică (în
arealul judeţelor Sibiu, Alba şi Mureş). În Depresiunea Braşov, acestea sunt prezente la Feldioara,
Codlea, Hărman (jud. Braşov), Haita Mare, Ghelinţa, Ilieni (jud. Covasna).
Se remarcă atât pentru simbolistica religioasă, cât şi pentru valoarea arhitecturală a
edificiilor şi colecţii adăpostite, obiective religioase aparţinând şi altor comunităţi şi confesiuni mai
puţin numeroase, dar prezente în „peisajul” construc ţiilor religioase: edificii aparţinând comunităţii
musulmane, turco-tătare – moschei ce se impun prin arhitectur ă şi mai ales prin turnurile-minaret
(Constanţa, Mangalia, Babadag); bisericile armeneşti (din Bucureşti, Botoşani, Gheorgheni,
Dumbrăveni, Gherla); templele mozaice apar ţinând comunităţii evreieşti (Bucureşti, Cluj, Iaşi, etc.).
2.2.3. Complexele arhitectonice urbane se impun cu deosebire în cazul ora şelor cu o
evoluţie îndelungată, multiseculară, în cadrul cărora s-au dezvoltat, în partea centrală a lor, edificii
cu stiluri diferite, deci cu fizionomii variate, cu funcţionalitate iniţială diversă, toate incluse unor
ansambluri care crează şi dau personalitate distinctă oraşelor respective.
Se remarcă în acest sens sit-urile urbane „intramuros”, dezvoltate în interiorul cetăţilor
medievale, al căror ziduri au fost conservate mai mult sau mai puţin şi unde edificiile amplasate în
lungul unor reţele stradale care se muleaz ă pe condiţii morfologice diferite, păstrează conservată
ambianţa trecutului.
În această categorie pot fi incluse în primul rând burgurile transilvane (Braşov, Sibiu, Sebeş,
Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, Cluj-Napoca), în care sunt conservate areale întregi cu construc ţii de
epocă şi unde condiţiile locale de relief şi reţeaua hidrografică au impus structura şi textura şi
fizionomia de oraşe feudale.
În partea vestică, oraşele de câmpie, cu extensiune spa ţială mult mai largă, au încă acele
complexe habituale formate din obiective religioase, clădiri de epocă ce se înşiruie de o parte şi de
alta a străzilor şi care, prin înfăţişare, amintesc încă de breslele atotprezente în Evul Mediu. În
aceast ă categorie pot fi incluse ora şele Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, dar şi Baia Mare.
În Moldova şi în Ţara Românească, condiţiile social-istorice, dar şi cele economice nu au
permis dezvoltarea unor nuclee urbane, feudale, care s ă se detaşeze net de celelalte componente ale
vetrelor dezvoltate în epoca modern ă. Ca urmare, în jurul punctelor întărite (mai rar cetăţi), s-au
dezvoltat zone cu func ţii administrative şi comerical-meşteşugăreşti.
 78

Cu excepţia câtorva din oraşele din Moldova, care s-au dezvoltat lâng ă cetăţi voievodale şi
curţi domneşti (Suceava, Târgu Neamţ, Roman) sau în Ţara Românească (Târgovişte), celelalte
erau „oraşe deschise” a c ăror extensiune nu a fost încorsetată de ziduri de apărare.
S-au dezvoltat şi aici zone şi străzi cu activităţi specifice, comerciale sau meşteşugăreşti, şi
care dădeau notă dominantă oraşului respectiv. Legat de acest specific, au evoluat zona
Lipscaniului, Podul Mogoşoaiei şi Curtea Veche din Bucure şti; zona centrală, dezvoltată în jurul
Palatului Domnesc de la Târgovi şte; Iaşul, cu centrul istoric dominat de curtea Domneasc ă, Palatul
de cultură şi mai ales obiectivele religioase (Trei Ierarhi, Golia, Sfântu Nicolae cel Nou şi în sec.
XIX Mitropolia Moldovei) din care unele, prin poziţia lor marginală, aveau rol de ap ărare şi au
marcat în secolul XX extensiunea vetrei oraşului spre sud (Galata, Cet ăţuia); Suceava, care s-a
dezvoltat în jurul cetăţii construite de primul Muşatin.
Capitala Ţării Româneşti şi apoi capitala României, Bucure şti, a avut aceleaşi tendinţe de
evoluţie urbană. Legat de funcţia sa politico-administrativă din Evul Mediu şi cea comercial
meşteşugărească, se individualizează patrulaterul cuprins între Calea Victoriei, Bulevardul Unirii,
Bulevardul Carol şi Dâmboviţa, în cadrul căruia se impune complexul Curtea Veche, zona Hanul lui
Manuc şi mai ales zona comercială a Lipscaniului.
În afara acestui context general, au existat ora şe în care s-au dezvoltat complexe urbane,
chiar dacă nu foarte mari, dar care prin modul de organizare şi aşezare în spa ţiu răspundeau unor
necesităţi meşteşugăreşti comerciale. Este cazul ora şului meşteşugăresc tipic Târgu Secuiesc, cu o
parte centrală aproape circulară, din care se desprindeau peste 60 de str ăzi, unele în pasaj, fiecare cu
specificul său meşteşugăresc. În aceeaşi situaţie este şi municipiul Bistriţa, personalizat în centrul
său istoric şi prin aliniamentele de clădiri datând din feudalism şi epoca modernă, cu funcţii
meşteşugăreşti şi comerciale, în cadrul cărora se individualizează Complexul Şugălete.

Tema de reflecţie nr. 3: Analizaţi şi explicaţi diferenţierile de stil arhitectonic,

dimensiune şi funcţii ale obiectivelor religioase şi raportaţi-le la confesiunea religioas ă
apartenentă

2.2.4. Obiective culturale, cu funcţii turistice

În această categorie sunt incluse categorii de edificii care se impun în primul rând prin
valoarea arhitectonică intrinsecă a construcţiilor, dar mai ales pentru funcţia de conservare, prin
exponatele din cadrul lor, a unor componente de civiliza ţie umană reflectând fie segmente de tip
istoric, fie componente de civilizaţie şi cultură tradiţională rurală, fie personalităţi.
Muzeele şi colecţiile au profiluri foarte variate şi concentrează pe un spa ţiu restrâns
exponate reprezentative pentru specificul c ăruia le-au fost destinate. Rolul acestora este de
colectare, restaurare, conservare, popularizare şi cunoaştere. Din acest punct de vedere se disting
muzee complexe, cu un num ăr de secţiuni reflectând fiecare în parte un aspect caracteristic. În
românia există peste 220 de muzee, dintre care peste 40 în Bucure şti, fiecare cu un fond bogat,
valoros, aparţinând patrimoniului naţional, dar şi al celui universal.
a) Muzeele de artă adăpostesc exponate din domeniul picturii, sculpturii şi sunt organizate
pe principiul apartenenţei la arta românească sau arta universal ă, în domeniile pictură, sculptură,
muzică, literatură.
Muzeul de artă al României a fost iniţiat la jumătatea sec. XIX şi şi-a definitivat profilul şi
conţinutul după 1950. Cuprinde, pe sec ţiuni, pictura autohtonă din epoca modernă, din sec. XVII,
sec. XIX şi are în componen ţă colecţii ale celor mai reprezentativi pictori şi sculpturi din acest
interval (Barbu Iscovescu, C. Rosenthal, Gh. T ătărăscu, Teodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion
Andreescu, Ştefan Luchian, Teodor Paladi etc.). Sec ţiunea pictură este completată cu mari sculptori
ai secolului XX, Constantin Brâncuşi, C. Negrea, I. Jalea, I. Irimeascu, Vida Geza. La aceasta se
adaugă galeria universală cu pictori aparţinând Renaşterii italiene (Tintoreto, G. Vasari, Carravagio)
 79

ai picturii spaniole (El. Greco), flamande (Rembrand, Rubens) sau ai Impresionismului (Monet,
Renoir, Daumier, Sisley, etc.).
Muzeul colecţiilor din Bucureşti reuneşte colecţii particulare (G. Oprescu, K. H. Zambacian,
I. Iser, V. Eftimiu etc.), donate şi care cuprind opere de pictur ă şi sculptură autohtonă şi universală.
Muzeul Bruckental din Sibiu este adăpostit în Palatul baroc, fostul sediu al guvernatorului
Transilvaniei Samuel Bruckental şi datează din 1790. Prin con ţinutul colecţiilor, prin numărul de
exponate (peste 1 milion), acesta este unul dintre cele mai cunoscute institu ţii muzeale din
România, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional.
Muzeul de artă din Cluj-Napoca, adăpostit în palatul baroc Banfi are colecţii importante ale
pictorilor români, îndeosebi Aman, Grigorescu (donaţia Cioflec), Andreescu, dar şi colecţii de
pictură universală.
Muzeul de artă din Iaşi este inclus muzeului complex cu numeroase sec ţiuni, adăpostit în
cadrul palatului de cultură, construit în stil baroc la începutul secolului XX şi unde pe lângă colecţii
din T. Aman, Grigorescu, Tonizza, sunt expuse şi picturi ale maeştrilor Veronese sau Murillo.
La acestea se adaug ă muzeele de artă din Craiova (cu o colec ţie valoroasă din sculpturile lui
Constantin Brâncuşi), Muzeul de artă din Constanţa, Timişoara, etc.
b) Muzeele de istorie şi arheologie conservă prin exponate principalele mărturii ale
trecutului la nivel naţional sau regional.
Muzeul Naţional de istorie a României din Bucure şti a fost reamplasat într-o construcţie
impunătoare, edificată în ultima parte a secolului XIX. Este cel mai complet prin con ţinut, secţiuni
şi colecţii. Dintre exponatele ce prezint ă cel mai mare interes, se remarcă copia pe secţiuni a
Columnei lui Traian, apoi secţiunea tezaure, care grupeaz ă cele mai reprezentative vestigii
arheologice, cu valoare ştiinţifică, dar şi efectivă prin metalul aur: tezaurele de la Moigrad,
Cucuteni-Băiceni, tezaurul de la Pietroasa Clo şca cu puii de aur, recuperat ă din tezaurul trimis la
Moscova în 1916 (Coiful de aur de la Co ţofeneşti, Rytonul de la Poroina ş.a.).
Muzeul de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca adăposteşte în special vestigiile
arheologice din capitala Daciei Sarmizegetusa Regia, din capitala provinciei romane Ulpia Traiana,
vestigii din oraşele antice romane ale provinciei Dacia Felix, obiecte legate de istoria medieval ă a
Transilvaniei (colecţii de artă medievală şi o colecţie bogată de documente din perioada Evului
Mediu din Transilvania).
Muzeul de Istorie al Moldovei, organizat la începutul secolului XIX, care se remarc ă prin
colecţia cuprinzând vestigii ale culturii Cucuteni, precum şi cele ale antichităţii dacice şi romane
(Cocean P., p. 81-84,1997).
Muzeul de Istorie şi Arheologie din Constan ţa, înfiinţat la sfârşitul sec. XIX se remarcă prin
secţiunea de istorie antică, în cadrul căreia sunt expuse obiecte colectate în arealul dobrogean,
legate de oraşele porturi greceşti, Histria, Tomis, Callatis; vestigii preistorice, între care se impune
unicatul „Gânditorul de la Hamangia”.
Alte muzee cu profil istoric mai sunt: Muzeul de Arheologie de la Alba Iulia, Muzeul Ţării
Crişurilor, dar şi muzee cu un profil mai aparte, cum sunt muzeele arhivelor statului şi Muzeul
Militar Central din Bucureşti.
c) Muzeele etnografice dau o notă specifică muzeisticii româneşti, acestea conservând în
incinte sau în spa ţii deschise componente şi ansambluri legate de civiliza ţia materială şi cultura
spirituală a poporului român.
Se impun prin structura sintetică cele două muzee din Bucure şti, şi anume Muzeul Satului şi
Muzeul Ţăranului Român.
Primul, iniţiat în perioada interbelică de sociologul Dimitrie Gusti, concentrează într-o
incintă vastă, în aer liber, gospodării specifice tuturor regiunilor ţării.
La nivelul provinciilor istorice, se remarcă pentru Transilvania, cele trei muzee etnografice,
cu secţiuni în aer liber. Muzeul Tehnicii Populare din Sibiu, amplasat în apropiere la Dumbrava
 80

Sibiului şi înfiinţat în 1962. Acesta cuprinde un număr de câteva zeci de gospod ării, specifice din
Transilvania, amplasate într-o ambianţă apropiată de cea reală. De asemenea, are expuse peste 10
000 de exponate legate de activit ăţile tradiţionale (olărit, morărit, prelucrarea lemnului şi a
textilelor, păstorit, etc.).
Muzeul etnografic al Transilvaniei îşi are sediul într-una din clădirile cu rezonanţă veche din
secolul XVI, sediu al Dietei Transilvaniei pân ă în 1856 şi locul în care s-a desfăşurat Procesul
Memorandiştilor. A devenit muzeu în anul 1922, primul director al acestui fiind geograful etnograf
Romulus Vuia. La colec ţiile existente în cadrul acestuia se adaug ă secţiunea în aer liber, cuprinzând
atât gospodării ţărăneşti tipice pentru Transilvania, cât şi instalaţii de tehnică populară.
Muzeul etnografic al Maramureşului din Sighetul Marmaţiei cuprinde pe lâng ă instituţia
propriu-zisă şi o secţiune în aer liber cu cele mai reprezentative tipuri de gospod ării ţărăneşti din
Maramureş, dintre care cea din 1611 se remarc ă în primul rând prin stilul şi modalităţile de
construcţie, şi în al doilea rând prin materialul de construcţie – realizat din stejari seculari (blăni de
stejar, cu grosime de peste 1 m şi lungi de 10 m) a c ăror dimensiuni demonstrează vigurozitatea
fondului forestier cu vechime la vremea aceea aproape milenară.
În afară de aceste muzee etnografice na ţionale şi cu reflectare provincială, există un număr
de câteva zeci de muzee şi colecţii etnografice săteşti, grupate în regiuni cu vechi tradiţii de viaţă
rurală: în Munţii Apuseni (Muzeul Etnografic de la Lupşa, primul muzeu etnografic sătesc din ţară,
înfiinţat de învăţătorul Pamfil Albu, în 1938 – 1939), Muzeul de la Rimetea, Muzeul de la Beliu. În
zona Braşov (Bran, Fundata, Comana, Rupea), Buz ău (Lopătari), zona Sibiului (Răşinari), zona
Neamţ (Durău); sau muzee etnografice amplasate în ora şe mici, ce se g ăsesc în zone cu o civilizaţie
şi cultură rurală originală, în Moldova de Nord (R ădăuţi, Gura Humorului), Subcarpaţii Curburii
(Vălenii de Munte, Breaza) ş.a.
O categorie cu caracter exclusivist o reprezint ă muzeele care prin tematică, conţinut şi cu
implicarea unor colecţii particulare, provenite din donaţii, dau o notă aparte ansamblului de
aşezăminte muzeale din România.
În această categorie pot fi incluse: Muzeul Ceasornicelor din Ploieşti, Muzeul Lingurilor de
Lemn de la Gura Homorului, Muzeul Aurului din Brad sau Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii din
cadrul Complexului Muzeal Goleşti; Muzeul Chihlimbarului din satul Colţi, judeţul Buzău, Muzeul
Sării din Slănic (jud. Prahova), Muzeul Trovan ţilor, din apropiere de Ocnele Mari (jud. Vâlcea), sau
Muzeul Vânătorii de la Posada-Prahova.
d) Muzeele ştiinţifice atrag atenţia unei categorii mai restrânse de persoane cu un anumit
grad de pregătire, dar şi pentru categoria de populaţie tânără studioasă. În cadrul acestei categorii
sunt cuprinse muzeele de ştiinţă şi tehnică (Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Muzeul de
Antropologie, Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida”); grădini botanice care, în afară de valoarea
ştiinţifică, se disting şi prin implicarea ca spaţii verzi amenajate în cadrul oraşelor (Cluj, Bucureşti,
Iaşi, Jibou); grădinile zoologice (Bucureşti, Sibiu, Oradea, Târgu Mureş); acvariul „Ioan Borcea”,
singurul de acest fel din România, cu sediul în Constan ţa, în cadrul c ăruia sunt prezentate în biotop
acvatic natural, speciile piscicole din Marea Neagr ă şi specii de peşti exotici.
e) Casele memoriale se constituie tot ca instituţii muzeistice de mai mică amploare, în
cadrul cărora este conservată memoria unor personalităţi aparţinând istoriei şi culturii. În cadrul
acestora, există secţiuni vizând prin exponate (cărţi, fotografii de familie, documente) principalele
etape ale formării personalităţii şi cele mai reprezentative opere realizate de acestea.
Există câteva sute de case memoriale, dintre care se impun prin simboluri personalit ăţile
evocate: Casa Memorială de la Ipoteşti, dedicată lui Mihai Eminescu, Casa Memorial ă de la
Humuleşti – Ion Creangă, Casa (muzeul) Memorială de la Dorohoi – George Enescu, Casa Mihail
Sadoveanu de la Iaşi (devenită sediul secţiunii literare a Academiei Române, Filiala Ia şi), Casa
Memorială de la Fălticeni – Ion Irimescu, Casa Memorială de la Hobiţa – Constantin Brâncu şi.
 81

f) Bibliotecile, adeseori situate în construcţii de o mare importanţă arhitectonică, adăpostesc

fonduri valoroase, formate din manuscrise, tipărituri vechi, incunabule, documente p ăstrate în
colecţii speciale, la care se adaug ă fonduri de carte din cele mai diferite domenii, pentru uzul
general.
Se detaşează în primul rând Biblioteca Na ţională, Biblioteca Academiei şi bibliotecile
filialelor acesteia; bibliotecile centrale universitare Bucureşti, Iaşi (Fundaţia), Cluj-Napoca, ale
căror titluri şi volum de carte sunt dedicate document ării şi cercetării ştiinţifice academice şi
universitare, dar şi pentru alţi solicitanţi.
Într-o categorie aparte intră biblioteci care îşi au originea în donaţiile unor mecenaţi care le-
au oferit uzului public. În această categorie intră colecţia Hurmuzaki, apoi biblioteca Batianeum din
Alba Iulia, care pe lângă celelalte colecţii, adăposteşte şi componente bibliofile de importanţă
universală şi anume Codex Aureus (sec. XIII), Codex Burgundus (sec. XV) sau Cosmografia lui
Ptolemeu realizată la sfârşitul secolului; Biblioteca Telechiana din Târgu Mure ş cu peste 40 000
volume.
O categorie aparte, prin semnificaţia istorică şi impactul emoţional, o reprezintă
monumentele istorice dedicate unor evenimente istorice cu impact deosebit asupra destinului ţării:
Trophaeum Traiani (ridicat în 108 – 109 de c ătre Împăratul Traian), Monumentul istoric de la
Mărăşeşti, Monumentul istoric de la Andriaş – Câmpulung, complexele de la Lipova, Carei; crucea
de pe Caraiman, complexul statuar de la Moisei; sau realizări artistice de excep ţie care au marcat
evoluţia în domeniul artistic la nivel universal (Complexul statuar de la Târgu Jiu, realizat de
Constantin Brâncuşi, cuprinzând Coloana Infinitului, Masa T ăcerii, Poarta Sărutului) La acestea se
adaugă grupurile statuare, în special statuile ecvestre, integrate complexelor arhitectonice urbane şi
dedicate unor personalităţi: Ştefan cel Mare (la Suceava, Ia şi, Vaslui), Mihai Viteazu (Bucureşti,
Alba Iulia, Cluj-Napoca, Sfântu Gheorghe), Alexandru Ioan Cuza (Ia şi), Avram Iancu (Câmpeni),
Matei Corvin (Cluj-Napoca).
Părţi integrate ale habitatului urban sunt şi parcurile integrate ambianţei oraşelor şi având
un rol esenţial în definirea esteticii urbane a localităţilor, precum şi ca „plămâni verzi” ai oraşelor şi
destinaţii cu caracter de destindere şi recreere. Aceste spaţii verzi au fost proiectate utilizând
modele ale unor amenaj ări similare din marile oraşe europene şi care prin creşterea speciilor (mai
ales arboricole) în timp, au devenit puncte de referinţă: Bucureşti (Cişmigiu, Herestrău, Floreasca,
Tei), Iaşi (Copou, personalizat şi prin prezenţa Teiului lui Eminescu şi a statuilor din lungul Aleii
Personalităţilor), Târgu Jiu (cu parcuri incluzând complexul Constantin Brâncu şi, Piteşti (Trivale),
Craiova, Târgu Mureş, Timişoara (cu parcurile din lungul Canalului Bega.
2.2.5. Patrimoniul turistic aparţinând civilizaţiei şi culturii tradiţionale rurale
Are o valoare materială şi spirituală care detaşează această categorie de potenţial, dând un
caracter de particularitate civilizaţiei şi culturii româneşti rurale. Comparativ cu o colec ţie muzeală
de profil, civilizaţia şi cultura populară este vie şi, încă, conservată, prezentând o putere de atrac ţie
deosebit ă, în curbă ascendentă, tocmai în contextul bulversării şi suprasolicitărilor vieţii urbane.
Civilizaţia şi cultura tradiţională rurală a suferit şi ea în ultima jumătate de secol impactul
lumii moderne, adăugându-se în plus efectele penetra ţei dureroase în mediul rural a socializ ării
agriculturii. Aceasta a condus (în zona de câmpie şi colinară) la desfiinţarea agriculturii tradiţionale,
la desfiinţarea unor activităţi seculare cu o valoare simbolică, la înlocuirea unor modalităţi de
prelucrare a unor produse vegetale şi animale. Este un fenomen firesc, datorat p ătrunderii
civilizaţiei mecanice şi care a avut acelea şi efecte în toate ţările dezvoltate. Totuşi, regiunea
montană carpatică şi arealele limitrofe îşi mai păstrează calitatea de conservatoare a valorilor
tradiţionale, menţinute foarte ades în formele sale originale. Aici influenţa noului s-a manifestat mai
atenuat, filtrat şi nu a avut efectele distructive din arealele amintite. Carpa ţii şi zonele colinare
imediat apropiate s-au caracterizat prin menţinerea şi în perioada socialistă a unui sistem social-
economic bazat pe proprietate privat ă-familială, care s-a constituit ca factor de stabilitate. Atât în
 82

zona montană propriu-zisă, cât şi în depresiunile intramontane, se păstrează în continuare regiuni cu

o viaţă social-economică originală, conservând parţial tipuri de agricultură tradiţională, dar
productivă, integrată noţiunii de eco-dezvoltare empirică şi mai ales o via ţă spirituală cu rădăcini
seculare. Există şi astăzi şi pot fi localizate 50 de areale sau zone unde aceast ă tendinţă este
prezentă, remarcându-se printr-o vitalitate deosebită, receptivitate la nou, dar şi rezistenţă în
perpetuarea valorilor tradiţionale. În aceast ă categorie se remarcă în primul rând „ţările”
intracarpatice, precum şi cele din regiunile imediat limitrofe: Oaş, Maramureş, Lăpuş, Codru,
Năsăud, Bucovina, Secuime, Vrancea, Bra şov, Oltului, Vâlcei, Pădureni, Moţilor.
În fiecare dintre acestea se conserv ă atât componente materiale cât şi spirituale, care dau
culoare şi atrag prin personalitate şi originalitate. Habitatul rural din zonele amintite conserv ă, în
continuare, componente materiale şi spirituale cu impact din ce în ce mai mare asupra cererii
turistice provenite din ţările ultradezvoltate.
Satul, ca şi comunitate de gospodării, populaţie şi spaţiul funciar valorificat se diferenţiază
de la regiune la regiune pe un fond comun ancestral. În cadrul acestuia, se impune suita de
componente materiale care au individualizat civiliza ţia lemnului cel mai bine conservat ă în regiunea
carpatică. În afară de edificiile religioase, bisericile din lemn se impun în cadrul a şezărilor rurale,
gospodăriile în edificarea cărora a fost utilizat predominant de asemenea lemnul, acestea având o
anumită arhitectură, o anumită componenţă cu particularităţi funcţionale nuanţate de la „ţară” la
„ţară”. Se detaşează în acest sens casa propriu-zisă, cu un număr variabil de camere, cu foi şoare sau
târnaţ, cu acoperiş în două sau patru ape, adaptate fie zonelor de şes (depresiunile intramontane), fie
regiunilor muntoase propriu-zise. Acestora li se adaugă dependinţe pentru depozitarea produselor,
pentru adăpostul animalelor şi altele. Interiorul caselor se remarcă de asemenea prin modul de
îmbinare a încăperilor, prin dotare cu mobilier tradiţional, prin componente precum l ăzile de zestre,
prin instalaţii de încălzire. Se detaşează gospodăriile reprezentative pentru Maramureş, în Bazinul
Izei (cu deosebire pe Mara şi în special pe afluentul acesteia, Cos ău), în nordul Moldovei, în zona
subcarpatică a Neamţului, în Lăpuş, în Giurgeu-Ciuc, în zona Bran-Rucăr, în zona Mărginimii, în
ţinutul Pădurenilor, în Subcarpaţii Vâlcei şi Gorjului, în Ţara Moţilor.
În cadrul gospodăriilor se detaşează unele componente care reflect ă simboluri durabile:
porţile din lemn maramureşene, cu simbolul soarelui şi funiei împletite (se remarcă Vadul Izei);
porţile din lemn, cu adăposturi pentru porumbei, cum sunt cele din Ciuc, Odorhei sau nordul
Depresiunii Braşov. O altă componentă importantă o formează adăposturile pentru animale,
adeseori mai spaţioase decât gospod ăriile propriu-zise şi care simbolizează grija pentru cel mai
important sector al agriculturii tradiţionale montane – cre şterea animalelor.
Activităţile tradiţionale sunt încă conservate în multe din zonele amintite, care se remarc ă
prin modalităţi originale de prelucrare a unor materii prime ob ţinute pe plan local: prelucrarea
lemnului, prelucrarea produselor textile, chiar prelucrarea metalelor; ol ăritul tradiţional.
Ceramica tradiţională reprezintă încă o activitate bine conservat ă, utilizându-se materii
prime locale, modalităţi de ardere, pigmenţi naturali cromatici, dar şi modalităţi de finisare, gravare,
incizare. Există încă centre ceramice unde se produce şi astăzi în respectul acestor tradi ţii, fără ca
producţia de serie şi câştigul să conducă la apariţia kitch-ului: Bicsad, în Oaş şi Săcel, în
Maramureş; Marginea, Rădăuţi (cu vestita ceramică neagră şi cunoscuţii ceramişti din familia
Colibaba, în jud. Suceava); Corund, în jude ţul Harghita, Iveşti, în Vrancea; Olar, în judeţul Buzău;
Oboga şi Româna, în judeţul Olt, Săscior, în judeţul Alba; Vadu Crişului, în Bihor.
Prelucrarea lemnului se leagă de materia primă provenită din spaţiul forestier. Civilizaţia
lemnului în Carpaţi s-a conservat prin toate obiectele produse, de la cele mai simple (tacâmuri, vase
din lemn, obiecte de gospod ărie), până la componentele unei gospod ării, biserici, şi mai ales
instalaţii de tehnică populară (războaie de ţesut, întregul instrumentar pentru apicultura tradiţională,
mori cu ciutură sau cu făcaie, piue; dar şi obiecte care, prin cioplire şi încrestare, prin ornamentare,
incizare, transformă obiecte de utilitate cotidiană în adevărate opere de art ă (linguri şi furculiţe,
 83

furci de tors, etc.). Toate acestea sunt caracteristice cu deosebire pentru regiunile de cre ştere
tradiţională a oilor, în zona moc ănimii Braşovului, a Mărginimii Sibiului, Subcarpaţii Vâlcei, Ţara
Moţilor (cunoscută pentru realizarea ciuberelor, dar şi a tulnicelor ca instrumente muzicale
caracteristice zonei).
S-a dezvoltat o adev ărată tehnică populară în utilizarea ingenioasă a lemnului ca materie
primă exclusivă, în producerea unor instala ţii cu ajutorul cărora erau prelucrate materii prime,
obţinute în cadrul economiei rurale, adeseori cu caracter cvasiînchis: morile de ap ă, cu ax orizontal,
întâlnite până nu demult în numeroase a şezări din Carpaţi (Maramureş, Năsăud, Neamţ, Bran-
Rucăr, Vâlcea, Gorj) şi care adeseori erau folosite şi ca forţă motrică pentru punerea în mişcare a
joagărelor sau instalaţiilor de irigat; morile cu făcaie, cu ax vertical, precursoare ale modernelor
turbine Pelton, utilizate în hidrocentrale, morile cu ciutură, conservate şi devenite muzeu în aer
liber, pe una din v ăile secundare din Mun ţii Banatului.
O altă activitate care se înscrie în categoria ocupa ţiilor, dar şi a modalităţilor de prelucrare
tradiţională, este cea textilă. În cadrul acesteia se deta şează o gamă largă de produse necesare în
gospod ăria ţărănească, de la ţesături de uz gospod ăresc, ştergare, prosoape, feţe de masă la ţesături
decorative pentru interioare, la ţesături de ceremonie (botez, nunţi înmormântări, dar mai ales
realizarea costumelor tradiţionale). Întreg acest ansamblu de tehnici populare utilizând materii
prime textile naturale, dar de provenienţă diferită (lână, in, bumbac, borangic) se impune şi ca artă
populară manifestată şi transmisă din generaţie în generaţie, în localităţi din Maramureş, Bistriţa
Năsăud, Suceava (Bucovina), Neamţ, Vrancea, Bran, F ăgăraş, Muscel (ce se remarcă mai ales prin
realizarea maramelor de borangic), Vâlcea, Mehedinţi sau zona Târnavelor.
Pictura pe sticlă s-a impus ca meşteşug vechi şi a câştigat notorietate mai ales în
Transilvania şi Moldova de Nord, tehnicile tradiţionale îmbogăţindu-se şi ca urmare şi a influenţei
sticlarilor proveniţi din Tirol şi Boemia. Cele mai importante centre de pictur ă pe sticlă sunt în
Transilvania, au tematică predominant religioasă, şi păstrează anumite maniere de lucru, culori
naturale, o tehnică de conservare prin ardere, dar şi influenţe stilistice. Astăzi mai există doar câteva
astfel de centre: Nicula, în jude ţul Cluj, Laz, în judeţul Alba, Sibiel-Sibiu, Arpaş – jud. Braşov
(Depresiunea Făgăraş), Cincu în acelaşi judeţ, ca şi centrul de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus.
O ocupaţie tradiţională caracteristică cu deosebire regiunii montane este păstoritul. Este una
dintre activităţile caracteristice poporului român şi a fost cea mai bine adaptat ă condiţiilor naturale
specifice regiunii montane. Cu nuan ţări la nivelul Carpaţilor, păstoritul a fost dominat de sistemul
pendular, al iernatului în zonele joase, în depresiunile intramontane sau submontane şi văratului la
munte. Ca urmare a acestui tip de p ăstorit, în zona montană mijlocie s-a extins prin defrişare
subzona pajiştilor secundare, devenită baz ă furajeră esenţială pe timpul verii. Păşunatul la munte a
condus şi la dezvoltarea unui habitat elementar temporar – stâna, cu mai multe componente
funcţionale, având ca material de construc ţie lemnul şi utilizând un instrumentar tipic pentru fiecare
component ă. Se remarcă prin prezenţa acestor elemente Munţii Rodnei, Carpaţii Curburii, Munţii
Bârsei, Munţii Făgăraş, Munţii Cândrel şi Sebeş, de asemenea zona sudic ă a Carpaţilor Meridionali,
în Vâlcea şi Gorj, care au devenit parte integrantă a unui mare areal pastoral carpatic, în condi ţii
social-istorice specifice, determinând deplasări şi cu caracter transhumant. Aceste deplas ări cu
caracter definitiv şi centrifug, au contribuit la extinderea activit ăţilor pastorale şi în Bărăgan sau
Dobrogea, contribuind la dezvoltarea unei adev ărate reţele de aşezări, purtând matricea satelor de
provenienţă.
O componentă aparte este cea ţinând de gastronomia tradiţională. În cadrul acesteia sunt
utilizate materii prime obţinute prin mijloace de prelucrare primară (produse de mor ărit) sau
produse lactate rezultate prin fermentaţie biologică (sortimente de cascaval, brânzeturi) sau produse
din carne, condimentate şi conservate prin afumare. Aceste ultime două categorii de produse
alimentare sunt caracteristice regiunilor de cre ştere a ovinelor în zona Covasna-Vrancea, a
 84

mocănimii Braşovului, şi Mărginimea Sibiului. Delta Dunării poate fi inclusă în aceeaşi categorie
de regiuni cu gastronomie tradi ţională, doar că de aceast ă dată materia primă o constituie pe ştele.
Ruralul carpatic, prin specific al activit ăţilor, extrapolat atât la regiunea intermontană cât şi
extramontană, poate fi considerat şi o sinteză de cultură tradiţională ce reflectă pe de o parte
specificul local, dar şi integrarea comunităţilor într-un ansamblu de credinţe, obiceiuri, tradiţii,
multe din acestea cu r ădăcini dinainte de era creştină.
Cea mai mare parte dintre acestea se leag ă de momentele principale ale vie ţii, naştere,
căsătorie, moarte; de principalele date calendaristice, marcate de s ărbătorile din timpul anului; sau
de momentele ce prefigurează începutul sau sfârşitul unor activităţi agricole.
Se pot distinge pe parcursul anului momente punctate prin diferite manifest ări, precum cele
din calendarul bisericesc (s ărbătorile de Paşte, Crăciun, Bobotează, Rusalii sau cele legate de
momentele importante ale personajelor creştine şi istoria creştinismului).
O a doua categorie o reprezint ă sărbătorirea principalelor momente legate de activit ăţi
agricole de primăvară, vară, iarnă sau de s ărbători pastorale: împreunatul oilor, urcatul la munte,
sâmbra oilor, coborâtul de la munte. Acestea sunt reflectate în manifestări populare colective
atrăgând spontan şi la date fixe locuitori din teritorii învecinate şi cu ocupaţii asemănătoare. Au
existat încă din perioada precreştină locuri de întâlnire fixe cu date de asemenea precise, având ca
finalitate şi schimbul de produse, legături familiale sau pur şi simplu marcarea unui moment din
scurgerea timpului, din încheierea sau începutul unor munci agricole. Acestea purtau numele de
nedei, târguri, sărbători pastorale. De asemenea, aceste manifest ări erau legate şi de momente
semnificative în evoluţia ciclului vegetal al unor plante sau asocia ţii vegetale. Şi astăzi sunt
prezente (chiar dacă organizarea acestora cu scop de popularizare le-a deviat de la cursul lor firesc)
târguri precum Târgul de fete de pe Muntele G ăina din 20 iulie, Târgul Olarilor; festivaluri şi nedei,
precum dansul fecioresc de la Sibiu, Dansul b ătrânesc de la Târgu Mure ş, Junii Braşovului, Nedeia
mocănească de la Covasna, Hora din Prislop; sărbători de iarnă cu costumaţie şi literatură folclorică
în Maramureş, nordul Moldovei; iarmaroace, care sunt târguri s ăptămânale, lunare sau anuale,
precum iarmarocul de la Fălticeni (prima duminică după Paşte); Sâmbra oilor (Certeze-Oaş),
Nedeia munţilor, de la Fundata-Braşov.
Satul poate fi considerat o chintesenţă a civilizaţiei şi culturii tradiţionale rurale, în special
din zona montană, dar şi din alte regiuni ale ţării. Prin fizionomie, prin structura gospodăriilor, prin
activităţi tradiţionale, tehnologie populară, obiceiuri şi tradiţii, acesta s-a constituit ca univers aparte
inclus într-o reţea rurală aparţinând acelor regiuni-ţări sau ţinuturi care au dat unitate coloanei
vertebrale carpatice a României la care s-au grefat toate celelalte ţinuturi inter şi extracarpatice.
Fiecare dintre acestea şi-au adus contribuţia la realizarea ansamblului.
În Oaş se mai păstrează încă componentele satului tradiţional, cu activităţi pastorale, olărit
(Vama), şi componenta etno-folclorică.
Maramureşul reprezintă în totul său exemplul cel mai caracteristic al civilizaţiei lemnului în
Carpaţi, materializată în arhitectura satelor, în complexul bisericilor de lemn, în componente
tradiţionale ale gospodăriilor, ocupaţii tradiţionale (păstorit, prelucrarea produselor textile, olărit,
dar şi manifestări folclorice legate de marcarea principalelor momente ale anului, de tradi ţii agrare).
Ţinutul Năsăudului se remarcă prin casele de lemn cu tind ă şi târnaţ, prin existenţa până nu
demult a podurilor din lemn acoperite (înfundate), obiceiurilor legate de activităţi pastorale.
Zona Lăpuş-Codru este reprezentată de aceleaşi componente ale civilizaţiei lemnului,
biserici din lemn, gospodării şi port popular.
În Bucovina se conservă vechile aşezări răzeşeşti, cu ocupaţii tradiţionale (olărit, prelucrarea
lemnului, prelucrarea produselor textile, dar şi cu manifestări culturale tradiţionale, mai ales cele
din perioada iernii).
 85

În zona Ciuc-Giurgeu şi Târgu Secuiesc, populat ă predominant de secui, se remarc ă

aşezările cu case din lemn cu por ţile cu adăposturi pentru porumbei, tehnicile tradiţionale de
prelucrare a lemnului, precum şi cu obiceiuri şi tradiţii specifice acestei comunităţi.
Mărginimea Sibiului, cu o comunitate de sate având ocupa ţii predominant pastorale
(Răşinari, Sălişte, Jina, Galeş), au fost şi un rezervor demografic important pentru regiunea
extracarpatică. Legat de activităţile tradiţionale, se conservă şi astăzi în cea mai mare m ăsură
păstoritul tradiţional, prelucrarea lemnului, a produselor textile (port popular), precum şi reflectarea
în viaţa spirituală, transpusă şi adoptată şi la sud de Carpa ţi (Novaci, Horezu, Vaideeni).
Mehedinţiul se remarcă cu deosebire în zona montan ă prin utilizarea ingenioasă a unor
tehnologii (morile cu ciutură), ceramica tradiţională, precum cea de Sise şti sau sărbători tradiţionale
(sărbătoarea liliacului de la Ponoare).
Întreaga regiune subcarpatică sudică şi sud-estică a fost un areal de osmoz ă între populaţia
autohtonă şi populaţia venită din Transilvania, astfel încât activităţile şi obiceiurile tradiţional-locale
au fost completate armonios cu ocupa ţii şi tradiţii provenite din Transilvania: în Gorj şi Vâlcea,
construcţii de tip culă (la Curţişoara, Cernăţeşti, Măldăreşti), ceramică, la Oboga şi Vâlcea, pictură
pe lemn la Petri ş; în Argeş, în cadrul prelucrării tradiţionale a lemnului se remarcă l ăzile de zestre;
în Muscel, prelucrarea tradiţională a borangicului (mătăsii) sub formă de marame; în Dâmbovi ţa,
ţesutul covoarelor şi realizarea ceramicii; Prahova, case specifice cu ceardac şi ceramica de
Puchenii Mari; în Buzău, casele cu foişor înalt de la Siriu şi Chioşd, olărit la Calvini şi Plopeasa,
cioplitul pietrei la Ciolanu; Vrancea care se remarcă prin aşezările răzeşeşti mari, prelucrarea
textilelor, vase de lemn, măşti şi mai ales literatură populară (este „Patria Mioriţei”).
Ţara Moţilor s-a impus prin activităţi: prelucrarea tradiţională a lemnului şi valorificarea
acestuia în regiunile colinare şi de câmpie, prin biserici din lemn, activităţi de minerit (mai ales
aur), mult mai vechi decât începuturile erei creştine, dar şi printr-o literatură populară legată de
acestea.
Bihorul, la contactul Apusenilor cu Dealurile şi Câmpia Vestică, se impune prin prelucrarea
lemnului (lăzi de zestre la Budureasa), ceramică la Leheceni, Lăleşti, Vadu Crişului, dar şi obţinerea
varului.
O situaţie interesantă în cadrul ruralului este atunci când în aceea şi localitate coabitează mai
multe etnii. Este cazul a numeroase a şezări rurale din Depresiunea Braşov, unde au trăit români,
saşi, secui. A rezultat o ambian ţă rurală originală, în cadrul căreia existau cartiere cu arhitectură
deosebit ă, erau prezente edificii de cult apar ţinând ortodoxiei, romano-catolicismului şi
evanghelismului, şi de asemenea se manifestau obiceiuri şi tradiţii adeseori transmise, adaptate, la
care adeseori participa întreaga comunitate rural ă.

Tema de reflecţie nr. 4: Surprindeţi corelaţii legate de civilizaţia şi cultura rural ă în

funcţie de poziţia geografică şi comunitatea umană care vieţuieşte acolo

d. Sumar. Modulul nr. 3 are ca şi obiect de studiu potenţialul turistic de origine antropică
din România, diferenţiat sub aspectul numărului de obiective, al gradului de conservare,
dimensiunilor, originalităţii, valorii şi impactului turistic emoţional şi ştiinţific.
Obiectivele aparţinând preistoriei şi antichităţii sunt într-un stadiu de conservare adeseori
precar, sunt mai puţin numeroase şi au un impact în primul rând ştiinţific şi apoi cel legat de
turismul cultural.
Se remarcă trei categorii de astfel de resurse-atractivit ăţi sub formă de vestigii aparţinând
civilizaţiei greceşti din zona litorală a Mării Negre; civilizaţiei dacice, concentrate mai ales în partea
de sud-vest a ţării, sub forma vestigiilor-cetăţi-dave şi vestigiile aparţinând civilizaţiei romane care
s-a impus în spaţiul provinciei Daciei Felix între 106 şi 271 d.Hr. Acestea se leag ă cu deosebire de
 86

vestigii de infrastructură de transport, exploat ări de resurse ale subsolului, oraşe antice romane şi
obiective strategice de tip castru.
Obiectivele turistice aparţinând Evului Mediu pot fi considerate ca un patrimoniu deosebit
de valoros şi variat, recunoscut pe plan na ţional şi mai ales internaţional. Se caracterizează prin
monumentalitate, soluţii constructive şi nu în ultimul rând, prin impact emoţional. Condiţiile
istorice şi geopolitice din Evul Mediu care au determinat evoluţia în cadrul a trei entităţi politice
statale, şi contribuţia diferenţiată a comunităţilor umane şa realizarea patrimoniului cultural-istoric,
şi-au adus aportul la individualizarea unei oferte turistice de natur ă cultural-istorică deosebită.
Aceasta se impune prin obiectivele strategice de tip cetate-castel, numeroase în toate cele trei state
feudale de pe teritoriul României; obiectivele cultural-religioase diferenţiate ca stil şi
monumentalitate în funcţie de apartenenţa la creştinismul occidental şi oriental sau la alte
confesiuni; obiectivele culturale de conservare a patrimoniului în cadrul muzeelor, expozi ţiilor,
caselor memoriale.
Se impune, de asemenea, în spa ţiul rural, componentele şi ansamblurile aparţinând
civilizaţiei şi culturii tradiţionale, materializate în sate cu arhitectur ă specifică, în activităţi şi
tehnologii tradiţionale, în componente de cultur ă (obiceiuri, tradiţii). Din acest punct de vedere, se
impun cu deosebire „ ţările” din spaţiul carpatic, reprezentante tipice ale civiliza ţiei şi culturii rurale
româneşti. La acestea se aduag ă şi rezultatele altor comunităţi etnice rurale cu existen ţă
multiseculară.

e. Sarcini şi teme ce vor fi notate

Studenţii vor avea ca sarcină elaborarea unei teme aferente modulului 3, legate de
potenţialul turistic antropic, şi utilizând informaţia din suportul de curs, din bibliografia obligatorie
şi bibliografia opţională. Aceştia vor elabora: Obiectivele cultural religioase monastice cu valenţe
turistice din România; componente de civiliza ţie rurală tradiţională. Acestea vor fi comunicate la a
treia întâlnire.
Termenul de predare este 10.12.2009, termenul programat este anterior acestei date, iar
verificarea se va realiza în 15.12.2009.
Pe tot parcursul timpului scurs de la începutul anului, cursan ţii vor menţine legătura cu
titularul de curs şi tutorii, oferindu-se precizări şi recomandând bibliografie şi surse de informaţie
existente. Se va comunica şi ponderea temei legate de modulul 3 la nota final ă.

g. Bibliografie obligatorie pentru parcurgerea acestui modul

1. Cândea Melinda, Erdeli G., Simon Tamara (2001), Potenţial turistic şi turism, Edit.
Univ. Bucureşti, Biblioteca Facultăţii de Geografie.
2. Ciangă, N. (1997), Turismul din Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie uman ă,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. Berlescu Elena (1971), Staţiunile balneare de-a lungul timpului şi azi, Editura
Medicală, Bucureşti.
4. Ciangă, N. (2007), România. Geografia turismului, Presa Universitară Clujeană, cap.
I şi II, p. 15 – 34, Cluj-Napoca.
5. Cocean, P. (1997), Geografia turismului românesc, Editura Focul Viu, Cluj-Napoca.
6. Ielenicz, M., Comănescu Laura (2006), România. Potenţial turistic, Editura
Universitară Bucureşti.
7. Pricăjan, A. (1985), Substanţele minerale terapeutice din România, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
8. Teodoreanu Elena (1984), Bioclima staţiunilor balneoclimaterice din România,
Editura Sport-Turism, Bucureşti.
 87

MODULUL 4
Baza materială (amenajarea) turistică din România, circulaţia, tipuri şi forme
de turism
a. Scopul şi obiectivele modulului

Scopul: Cunoaşterea infrastructurii turistice (baza materială) ca factor decisiv în

valorificarea resurselor turistice transformate de c ătre aceasta în produs turistic.
Surprinderea diversităţii ofertei turistice secundare (bază materială turistică), a repartiţiei
teritoriale, perioadei de funcţionare şi a tipului şi formelor de turism stimulate de caracteristicile
acesteia.

Obiectivele: realizarea modului în care nivelul de dezvoltare a bazei materiale este în

concordanţă cu valoarea potenţialului turistic (oferta turistică primară).
Posibilitatea de comparare a ponderii şi rolului fiecărei categorii turistice, în principal cele
de cazare, în atragerea unor fluxuri turistice consistente şi permanente, permiţând valorificarea
potenţialului turistic.
Realizarea de comparaţii între starea şi tendinţele actuale ale bazei de cazare din România şi
din ţări cu turism dezvoltat în scopul surprinderii unor noi tendin ţe

b. Schema logică a modulului

• Infrastructura turistică de cazare (hotel, motel, caban ă, vilă, popas turistic, pensiune
rurală);
• Infrastructura turistică generală (de comunicaţie);
• Aspecte legate de circulaţia turistică;
• Tipuri şi forme de turism ce decurg din circula ţia turistică.

c. Conţinut informaţional detaliat

1. Aspecte generale

Potenţialul turistic, condiţiile istorice şi social-economice au condi ţionat în timp edificarea

unei baze materiale (amenaj ări turistice) complexe şi de dimensiuni în general crescânde,
polarizând fluxuri turistice de o intensitate variabilă şi canalizate în funcţie de aceast ă „ofertă
turistică secundară” (Snak O., 1976).
Baza materială cuprinde ansamblul mijloacelor de cazare, balneare, de agrement,
alimentaţie, transport şi comunicaţii, destinate satisfacerii cererii turistice. Aceasta este cea care
permite „fixarea la obiectiv” a turiştilor care într-un interval de timp prestabilit, dar limitat,
valorifică, prin intermediul bazei materiale, componente ale poten ţialului turistic natural sau
antropic. Prin diversitate, dimensiuni, profil arhitectonic şi varietatea formelor de manifestare ale
acesteia, se impune în peisajul ale c ărui valenţe turistice sunt sporite (unităţi montane, colinare, de
 88

câmpie, litoralul Mării Negre) şi face parte din ansamblul de m ăsuri ce concură la amenajarea

turistică.
Fig. 7 Legături şi raporturi ierarhice în cadrul amenajărilor balneoturistice

Dotarea cu bază materială se face pe baza integr ării armonioase şi are la bază următoarele principii:
al flexibilităţii, funcţionalităţii maxime, integrării armonioase, principiul reţelelor interdependente
şi, nu în ultimul rând, principiul rentabilităţii, care să stimuleze, direct şi indirect, efectul
multiplicator al activităţilor turistice.
Până în prima jumătate a secolului XX, realizarea bazei materiale a avut de cele mai multe
ori un caracter aleator, neexistând o concep ţie unitară, fiind tributară aspectului conjunctural. În
ultimele decenii, dotarea cu bază materială turistică a fost integrată unor proiecte urbanistice
complexe care, din păcate, se caracterizeaz ă adeseori prin monotonie, urmărindu-se mai ales
funcţionalitatea acestora şi mai puţin integrarea armonioasă în ambianţa naturală sau construită.
Dotările turistice sunt cele ce dau personalitate proprie în cazul amenaj ărilor complexe care sunt
staţiunile importante. (Fig. 7)
Realizarea oportună a unei baze materiale turistice competitive trebuie să fie însoţită
obiectiv, în timp, de o redimensionare a circula ţiei turistice, cu creşterea numărului de persoane
implicate, a duratei sejurului mediu, dezvoltarea turismului de mas ă, diversificarea formelor de
turism. Pe de altă parte, între componentele bazei materiale turistice şi baza materială de interes
general trebuie realizat şi menţinut un echilibru cu caracter dinamic.

2. Caracteristicile bazei materiale implicate în dezvoltarea turismului

2.1. Baza materială specific turistică apare odată cu dezvoltarea într-un anumit teritoriu a
turismului, fiind generată exclusiv de turism. Se sprijină pe baza tehnic ă generală şi este legată de
nivelul de dezvoltare – modernizare a acestuia.
În cadrul acestei categorii sunt cuprinse baza de cazare, baza de tratament, baza de
agrement, bazele sportive, unit ăţi comerciale cu specific turistic, categorii de căi de comunicaţie
 89

utilizate exclusiv în turism. La acestea se mai adaug ă şi alte dotări pentru servicii speciale, precum
echipament turistic de primire şi orientarea celor veniţi c ătre destinaţiile solicitate. Dimensiunile şi
diversitatea categoriilor de bază materială turistică sunt direct proporţionale cu importanţa ofertei
turistice primare, cu impactul acesteia asupra cererii turistice. Din aceast ă cauză, problema
dimensionării şi diversificării este una dintre componentele cercet ării ştiinţifice, iar de concluziile
rezultate şi aplicate vor depinde calitatea serviciilor oferite, stimularea circulaţiei turistice şi
consumului de produse turistice sau dimpotriv ă vor conduce la disfunc ţii într-un sens sau în altul
(fie de slabă utilizare a amenajărilor, fie dimpotrivă, de presiune, saturare, aglomerare şi deci uzură
rapidă).
2.1.1. Capacitatea de cazare reprezintă elementul esenţial al bazei materiale turistice de care
este organic dependent ă însăşi dezvoltarea activităţilor turistice. Evoluţia acesteia se confundă până
la detaliu cu proporţiile şi orientarea turismului. Există o continuă corelaţie între mărimea, structura
şi gruparea bazei materiale de cazare cu intensitatea şi canalizarea fluxurilor turistice sau cu apari ţia
de noi forme de practicare a turismului, toate grefate pe un fond turistic complex.
Se remarcă o evoluţie în timp a categoriilor de cazare, pornind de la componenta clasic ă,
vila (existentă încă din perioada antică romană), cunoscută şi sub numele de cas ă de odihnă sau
tratament, caracteristică până la jumătatea secolului trecut şi dominantă în aproape toate sta ţiunile
balneoturistice din România; cabana, unitate adaptat ă turismului montan; hotelul, iniţial prezent mai
ales în marile oraşe, pentru ca apoi să se extindă şi să devină adeseori dominant ca şi volum de
locuri, dar şi ca impact fizionomic. În perioada postbelică a fost reconsiderată o altă formă de cazare
tradiţională – hanul turistic – devenit motel prin adaptarea funcţională la specificul turismului
automobilistic; popasul turistic, adaptat de asemenea unui turism de masă cu o mobilitate accentuată
rutieră. Timp de o jumătate de secol aceste categorii au fost dominante, fiecare aducându- şi aportul
diferenţiat în realizarea dimensiunilor şi structurii bazei de cazare. O trăsătură comună a tuturor
acestora era apartenen ţa la proprietatea de stat, chiar dac ă unităţile sub aspect organizatoric erau
utilizate de diferite instituţii turistice sau neturistice, aparţinând aceluiaşi stat omniprezent. După
1990, se remarcă apariţia altor forme de cazare care î şi datorează existenţa şi funcţionalitatea unor
iniţiative private (pensiuni turistice, sate de vacan ţă, pensiuni familiale legate de turismul rural,
bungalow).
Evoluţia cantitativă pe ansamblul bazei turistice s-a f ăcut continuu, cu ritmuri diferite de
creştere. Perioada de maxim cantitativ s-a înregistrat în deceniul VIII al secolului XX, men ţinându-
se până la începutul anilor ’90, când România dispunea de peste 360 000 locuri de cazare
aparţinând la categorii diferite şi având concentrări de asemenea diferite.
Ultimul deceniu al secolului trecut se caracterizeaz ă printr-un declin al volumului bazei de
cazare, înregistrându-se o sc ădere continuă până la 280 000 locuri în anul 2000 de 19,6 %. Aceast ă
tendinţă a fost determinată de un complex de factori între care se deta şează în primul rând uzura
mai ales a două dintre categoriile de cazare, vilele şi cabanele, multe dintre acestea ie şind din uz sau
nemaifiind solicitate din cauza condi ţiilor precare oferite. Aceeaşi tendinţă este reflectată şi de
scăderea numărului de unităţi turistice de la 3344 în 1990 la mai pu ţin de 3100 în anul 2000.
Scăderea relativ redusă numeric a numărului de unităţi, comparativ cu scăderea numărului de locuri
/ ansamblu a fost în mare parte atenuat ă de edificarea de unit ăţi de cazare aparţinând noilor categorii
de cazare.
În conformitate cu cele afirmate, se remarcă scăderi masive a numărului de locuri, în cazul
vilelor (-52,3 %), popasurilor turistice – campinguri, (-43,2 %), cabanelor (-34,0 %), dar şi a
motelurilor şi hanurilor (-18,8 %) şi chiar hotelurile.
Această tendinţă este şi mai accentuată prin raportarea la număr de unităţi în cadrul fiecărei
categorii: pentru vile, - 109,1 %, pentru campinguri, - 132,9 %, cabane, - 31,7 %. Se remarc ă în
perioada de după 1990 şi o scădere a interesului pentru taberele şcolare, atât prin prisma conservării
 90

şi modernizării spaţiilor acestora (scădere de –20,7 %), precum şi a numărului de tabere care s-au
redus la jumătate.
La nivelul judeţelor se remarcă o concentrare a bazei de cazare în unit ăţile administrative
care dispun de un poten ţial turistic divers şi valoros, amenajat complex. Se deta şează în acest sens
judeţul Constanţa care concentrează peste 46 % din capacitatea de cazare a ţării, urmat de judeţele
cu un potenţial turistic montan şi balnear amenajat complex: Vâlcea – 5 %; Bra şov – 3,8 %;
Harghita – 3,5 %, Prahova – 3,1 %; Suceava – 3 %, şi prin situaţia sa particulară, capitala ţării,
Bucureşti – 4 %. În contrast cu acestea, sunt jude ţele ce se desfăşoară predominant în regiunea de
câmpie şi colinară, şi unde valorificarea unui potenţial turistic mai sumar sub aspectul tipologic şi
cu o putere de atrac ţie relativ redusă, este reflectată şi de gradul de amenajare redus, cu ponderi
nesemnificative în ansamblul bazei de cazare de la nivelul ţării: Giurgiu şi Călăraşi – 0,1 %;
Botoşani – 0,2 %; Teleorman – 0,4 %; Sălaj – 0,6 % etc.
Ca şi tendinţe a evoluţiei bazei de cazare în ultimul deceniu al secolului trecut, se pot
distinge de asemenea, câteva situa ţii. Pe ansamblu, scăderea este de aproape 20 %. Exist ă judeţe în
care aceste sc ăderi sunt şi mai accentuate, chiar dac ă deţin potenţial turistic şi bază materială
consistentă: Neamţ (-39,2 %) Olt (-35,4 %), Gorj (-38,1 %), Suceava (-83,3 %), Bucureşti (-65,1%),
în acest caz existând tendin ţa de a fi scoase din circuit unit ăţi hoteliere, cărora li s-au dat altă
destinaţie. Comparativ cu acestea, şi marea majoritate care înregistrează recul al bazei de cazare,
există şi situaţii în care aceasta a crescut: Alba (+ 16,4%), Maramure ş (+31,2 %), Vrancea (+38,7
%) şi la care, printre altele au contribuit unităţile familiale, servind turismul rural; Botoşani (+39,3
%), în cazul căruia este posibil să fi avut influenţă poziţia sa în zone de grani ţă.
La nivelul marilor regiuni naturale şi al categoriilor de concentrare al amenaj ărilor turistice
se menţine în continuare aceeaşi ierarhie: staţiunile din regiunea litoralului Mării Negre, urmate de
sistemul staţiunilor balneoclimaterice, dispersate în întreg arealul ţării, dar cu o mai mare
concentrare în regiunea montană, regiunea pericarpatică externă şi internă şi vestul ţării. În ordine
urmează amenajările turistice de cazare din Bucureşti şi reşedinţa de judeţ. Pe locul IV se situeaz ă
domeniul montan cu staţiunile climaterice montane şi amenajările specifice din regiunea muntoasă
propriu-zisă.
O modificare de substanţă a intervenit după 1990 în privinţa apartenenţei unităţilor turistice.
Dacă înainte de aceast ă perioadă întreaga bază turistică aparţinea unor instituţii ale statului,
specializate în turism (Ministerul Turismului, cu componentele sale ONT, OJT şi BTT) sau
aparţinând unor ministere sau instituţii (Oficiul Economic Central Carpaţi, Uniunea Centrală a
Sindicatelor, consiliile judeţene, Ministerul Comerţului Interior, Ministerul Agriculturii, Ministerul
Învăţământului, Uniunea Centrală a Cooperativelor Meşteşugăreşti), după aceasta şi în mod
progresiv paleta proprietarilor s-a diversificat prin apariţia unor categorii noi, care au „erodat”
continuu structura unitară anterioară. Astfel de la scindarea în cele două fonduri, FPS şi FPP, primul
şi-a redus continuu ponderea în procesul de privatizare realizat ă fie de către societăţi comerciale, fie
de către societăţi străine sau persoane fizice.
2.1.1.1. Caracteristicile principalelor categorii de cazare
Hotelurile constituie principala formă de cazare care s-a impus în ultimele patru decenii. Se
caracterizează printr-o mare putere de adaptare, oferind diferen ţiat confort superior tuturor celorlalte
categorii. Pune la dispoziţia solicitanţilor o gamă variată de servicii. Gradul de înzestrare cu unit ăţi
hoteliere este adeseori corelat cu nivelul de dezvoltare social-economic ă a ţării respective. Ca
urmare, hotelul este o reflectare fidel ă a turismului unei ţări. Este forma de cazare cea mai solicitată
de către turiştii internaţionali, mai ales cele cu confort mediu şi ridicat.
Unul dintre criteriile de clasificare a hotelurilor este cel legat de gradul de confort, prin care
se ia în considerare calitatea şi diversitatea serviciilor oferite turiştilor într-o ambianţă adecvată.
Confortul nu înseamnă numai componentele legate de camere şi dependinţe, la acestea
adăugându-se un pachet de servicii oferite (sub aspect numeric şi calitativ) prin intermediul unui
 91

personal numeros şi calificat. Dacă înainte de 1990, principalele categorii de confort erau doar patru
(grad I, II, III şi fără confort) ulterior România a trecut la sistemul de clasificare occidental, cu 5
stele. În prezent, ultimele trei categorii sunt reprezentate de un num ăr redus de unităţi hoteliere, în
jur de 100 (din totalul de peste 800 de unit ăţi). Dintre acestea, doar 20 sunt incluse în categoria 5 şi
4 stele. Nu totdeauna exist ă o corelaţie reală între clasificarea hotelurilor, calitatea serviciilor şi
preţurile percepute pentru ansamblul serviciilor oferite. În categoriile de 5-4 stele se mai g ăsesc
câteva hoteluri din Bucureşti, Crown-Plaza, Intercontinental, Ambasador, Lido, Atenné Palace-
Hilton.
Cele mai numeroase sunt hotelurile cu 2 stele, aproape jum ătate din total şi sunt amplasate
în cele mai multe oraşe mijlocii şi mari, precum şi în majoritatea staţiunilor balneoturistice de
importanţă naţională şi internaţională.
Noua generaţie de hoteluri, fie nou construite sau cele renovate, modernizate şi cu creştere a
confortului trebuie să răspundă unor exigenţe multiple legate şi de diversificarea agrementului
(practicarea unor sporturi de interior, existen ţa piscinelor acoperite, prezenţa terenurilor de tenis).
La acestea se adaugă dotări pentru satisfacerea exigenţelor legate de turismul profesional şi ştiinţific
(săli pentru congrese şi simpozioane, instalaţii de traduceri simultane, săli de conferinţe, centrale
telefonice cu legături directe internaţionale, fax, conectare la Internet). Se mai adaugă şi alte
componente auxiliare, magazine de specialitate, agen ţii cultural sportive, firme de impresariat, oficii
de schimb valutar, sucursale de b ănci sau bancomate, spa ţii închiriabile unor firme străine sau
autohtone.
Un alt criteriu de clasificare este acela după mărime. Clasele de mărimi variază de la ţară la
ţară. În România se detaşează următoarele categorii: hoteluri mici, sub 50 de locuri, mijlocii, 50-200
locuri, mari, 200-500 locuri şi foarte mari, peste 500 de locuri. Acestea din urm ă sunt în număr de
aproximativ 40 de unităţi, sunt de regul ă hoteluri cu confort de 3, 4 şi 5 stele şi se găsesc amplasate
în staţiunile balneoturistice cu impact internaţional şi în câteva din marile oraşe ale ţării. Din păcate,
unele dintre hotelurile foarte mari din staţiuni balneoclimaterice sunt utilizate la mult sub capacitate,
acest fapt datorându-se lipsei investiţiilor de modernizare şi precaritatea condiţiilor oferite pe un
fond de degradare continuă. Este cazul celui mai mare hotel din ţară, la vremea edificării sale, în
1975, Hotelul Hebe din staţiunea Sângeorz Băi.
Se remarcă adevărate concentrări de hoteluri foarte mari în câteva sta ţiuni şi oraşe: Mamaia
(Pescăruş, Meridian), Neptun (Apolo, Amfiteatru, Romanţa, Mioriţa, Doina, Bâlea), Bucure şti
(Intercontinental, Bucureşti, Atenné Palace-Hilton, Turist), Braşov şi Poiana Braşov (Carpaţi,
Ciucaş).
În raport cu perioada de funcţionare şi durata medie a sejurului se remarcă în primul rând
hotelurile cu funcţionare permanentă, cele din ora şe şi staţiuni balneoturistice de importanţă
naţională şi internaţională şi hoteluri cu durată de funcţionare sezonieră, predominant întâlnite în
regiunea litoralului Mării Negre, unde, cu excep ţia câtorva unităţi hoteliere balneare, cea mai mare
parte din ele sunt lipsite de instalaţii pentru încălzire. După durata medie a sejurului, hotelurile se
diferenţiază în funcţie de turismul practicat. Astfel în hoteluri din localit ăţi urbane, sejurul este
scurt, de 1-3 înnopt ări. În cazul hotelurilor din staţiunile climaterice montane, sejurul oscilează între
3 şi 10 înnoptări, iar pentru hotelurile de cură din staţiunile balneoclimaterice, sejurul depăşeşte 10
zile, ajungând chiar pân ă la o lună, în funcţie de durata tratamentului prescris medical.
De altfel, hotelurile balneare reprezintă o categorie distinct ă datorită profilului activităţii lor
şi serviciilor oferite. În cazul acestora, s-a aplicat sistemul „tout service”, astfel încât într-o incint ă
bine delimitată se oferă cazare, alimentaţie, tratament, agrement şi aceasta pe o perioad ă de mai
multe zile. În ansamblul unit ăţilor hoteliere balneare se distinge baza de tratament în cadrul c ăreia
sunt valorificate resurse naturale terapeutice (ape minerale, mofete, n ămoluri terapeutice) sau există
cabinete în cadrul cărora se pot oferi un num ăr variat de proceduri terapeutice medicale. De altfel, o
categorie distinctă în cadrul personalului este şi cea aparţinând personalului medical cu pregătire
 92

superioară şi medie. Hoteluri şi complexe hoteliere balneare au fost realizate dup ă 1965 în cele mai
multe dintre staţiunile balneoclimaterice (Vatra Dornei, Sângeorz-Băi, Băile Tuşnad, Sovata, Sl ănic
Moldova, Covasna, Sl ănic Prahova, Ol ăneşti, Govora, Călimăneşti-Căciulata, Băile Herculane,
Băile Geoagiu, Băile Felix, 1 Mai, Amara, Lacul S ărat), dar şi în câteva din staţiunile litorale unde
există astfel de unit ăţi (Eforie Nord, Techirghiol, Neptun).
Tendinţa de modernizare a staţiunilor balneoturistice de după 1965, dar şi în cazul staţiunilor
noi, edificate în sudul litoralului Mării Negre, se leagă în mod organic de realizarea unităţilor
hoteliere care, prin număr de unităţi, număr de locuri ce le cumulează şi mai ales prin impunerea ca
şi componentă esenţială în arealul staţiunilor, a condus la realizarea unor adev ărate concentrări
hoteliere de dimensiuni şi funcţionalităţi multiple. Din acest punct de vedere se deta şează cele mai
multe dintre staţiunile din zona litoralului Mării Negre: Mamaia, cu peste 50 de hoteluri ce
totalizează mai mult de 20 000 de locuri, Eforie Nord, cu peste 40 de hoteluri, totalizând o
capacitate de peste 10 000 locuri, Eforie Sud, cu 30 de hoteluri şi peste 4500 locuri, Neptun, cu
41 hoteluri, totalizând 15 000 locuri, Jupiter, cu 14 hoteluri, cu peste 4500 locuri, Cap Aurora, 10
hoteluri, cu aproape 3000 locuri, Venus, 25 de hoteluri cu peste 7500 locuri, Saturn, cu 18 hoteluri
cu peste 8500 locuri.
O a doua concentrare de unit ăţi hoteliere există în municipiul Bucureşti.
În cadrul staţiunilor balneoturistice, componenta hotelieră poate să domine celelalte
categorii de cazare, remarcându-se complexele de unit ăţi hotelier-balneare concepute a funcţiona în
jurul unor baze de tratament comune (Vatra Dornei, Sângeorz B ăi, Sovata, Covasna, B ăile
Herculane, Băile Felix).
Pentru staţiunile climaterice montane, aceeaşi tendinţă de modernizare a condus la
impunerea unităţilor hoteliere care participă cu o mare parte din capacit ăţile de primire (Sinaia,
Buşteni, Predeal) sau în care num ărul de locuri din hoteluri domină net suma tuturor celorlalte tipuri
de cazare (Poiana Bra şov).

Tema de reflecţie nr. 1: Evidenţiaţi situaţia unităţilor turistice de cazare hoteliere

înainte şi după 1989, în func ţie de politica de dotare hotelier ă după confort

Vila (case de odihnă sau tratament) reprezintă o categorie tradiţională, amplasată în staţiuni
balneoclimaterice şi climaterice montane care au ca destina ţie: tratament, odihnă, agrement. Sunt
construcţii cu caracter definitiv, cu capacităţi de primire până la câteva zeci de locuri, cu un grad de
confort redus, materializat prin camere cu mai multe paturi (trei, patru) decât în cazul hotelurilor şi
fără prezenţa grupurilor sanitare în cameră. Au rol exclusiv de cazare. Aceast ă categorie de cazare
este cea mai veche şi cu tradiţie în turismul românesc, ajungând în perioada interbelică la maximum
de extensiune şi satisfăcând în acea perioad ă exigenţe de confort. Cea mai mare parte din vilele
construite între cele două războaie mondiale şi chiar mai înainte se remarcau printr-o armonioas ă
integrare în peisaj, prin stil arhitectonic adaptat acestuia, preluând adeseori influen ţe elveţiene şi
austriac-tiroleze. Ofereau condiţii de evadare şi detaşare, în cadrul unor staţiuni cu construcţii
disparate, adeseori despărţite de mici areale forestiere.
Reprezintă şi astăzi o componentă de bază în cadrul capacităţii de cazare a unor sta ţiuni, dar
din cauza slabei solicit ări din ultimele decenii, din cauza degrad ărilor continue, datorită vechimii,
dar şi lipsei investiţiilor (vilele constituiau destinaţii pentru turiştii sociali, veniţi prin sindicat şi
Ministerul Muncii, din care cauză încasările necesare investiţiilor erau reduse), acestea au devenit
destinaţii din ce în ce mai pu ţin solicitate, reprezentând un exemplu tipic de neadaptare la noile
exigenţe ale turismului. La nivel de număr de unităţi, vilele reprezintă cel mai dramatic exemplu de
ieşire din circuitul turistic (cel puţin temporal) de la peste 1900 unităţi, în 1990, la circa 900 în
prezent. Predominanţa acestei categorii de cazare reflectând lipsa de r ăspuns la semnal a condus, în
cazul unor staţiuni, precum Borsecul, la diminuarea până aproape de încetare a activit ăţii acesteia
 93

(peste 80 % din capacit ăţile de cazare ale Borsecului sunt formate din vile, cele mai multe având o
vechime de peste 6-7 decenii). În aceea şi situaţie, dar mai nuanţată, se află şi grupările de vile din
staţiuni, precum Sângeorz B ăi, Vatra Dornei, Lacul Roşu, Sovata, Băile Tuşnad, Sinaia, Buşteni,
Predeal. În multe dintre cazuri vechii proprietari au intrat în posesia propriet ăţilor naţionalizate în
1948. Pe de alt ă parte, vilele, capacit ăţi de cazare de mici dimensiuni, vor putea fi mult mai u şor
privatizate, cumpărate, putând apoi fi modernizate şi reintroduse în circuitul turistic la parametri
apropiaţi de exigenţele actuale.
Motelul (hanul turistic).
Motelul ca formă modernă de cazare pentru un turism foarte dinamic, legat de circula ţia
rutieră automobilistică, a avut ca precursori în etapa preindustrial ă, hanurile şi popasurile de poştă.
Acestea îndeplineau, comparativ, acelea şi funcţii: găzduirea pentru o noapte, respectiv schimbarea
echipajelor cu tracţiune hipo (un fel de service pentru secolul al XIX-lea).
Erau cunoscute hanurile din Bucureşti: Hanul lui Manuc, Hanul Şerban Vodă, Hanul
Constantin Vodă, Hanul Creţulescu sau altele amplasate pe importante drumuri comerciale: Hanul
Ancuţei, în apropiere de Roman, Hanul La F ăgădău (cel de la care, practic, s-a pornit în dezvoltarea
a ceea ce s-a numit mai târziu B ăile Tuşnad).
Unele dintre acestea au fost repuse în circuit, modernizate, cu p ăstrarea stilului şi a
atmosferei de epoca (Hanul lui Manuc, Hanul Ancuţei, fiind asimilate categoriei de cazare – motel).
Motelul se individualizează astfel prin amplasament, capacitate (dimensiune), mod de
organizare a componentelor în ansamblu şi prin funcţionalitate.
Din punct de vedere al amplasamentului, în contextul specificului acestei categorii de
cazare, se disting câteva situa ţii specifice, în cadrul c ărora se încadrează cea mai mare parte a
unităţilor:
- amplasare a motelurilor în lungul principalelor artere rutiere: Carei (Satu Mare), Piatra
Craiului (Bihor), Izvoru Crişului, Luncani (Cluj), Bălăuşeri (Mureş), Paralela 45 (Prahova),
Urziceni (Ialomiţa), Hârşova (Constanţa), Şibot (Alba), Hanul Ancuţei (Neamţ).
- amplasare în lungul arterelor rutiere majore, dar legat şi de staţiuni balneoturistice
importante şi de mari centre urbane: Izvoru Rece (Sinaia), Vadul Cerbului (Buşteni), Cozia
(Călimăneşti), Brazilor (Olăneşti), Gura Lotrului (Voineasa), Izvoru Mureşului, respectiv
Dumbrava (Sibiu), Turistic (Timişoara), Ana Lugojana (Lugoj), Bucium (Iaşi), Snagov, Săftica
(Bucureşti);
- amplasare legată de trasee transcarpatice la intrare (ie şire) din zona montană, în apropierea
unor obiective naturale cum sunt lacurile de acumulare sau obiective cultural istorice de rezonan ţă:
Bicaz, Poiana Uzului, Moroieni, Paltinu, Gil ău, respectiv Tismana, Agapia, Sucevi ţa, Orlea,
Sarmizegetusa.
Din punct de vedere al mărimii, motelurile au de la câteva zeci de locuri pân ă la puţin peste
100: Răcăciuni – Folteşti (Galaţi – 10 locuri), Tismana (40 locuri), Piatra Craiului (Bihor (42
locuri), Izvoru Mureşului (96 locuri), Agapia (106 locuri).
Edificiile sunt puţin dezvoltate pe verticală, cu cel mult două nivele, (parter şi etaj). Sub
aspectul organizării spaţiilor, parcările în situaţii clasice ar trebui să se afle în faţa camerelor la care
accesul trebuie să se facă din exterior prin intermediul unui palier. În arealul aparţinător, după 1990,
au fost amplasate în foarte multe cazuri benzinării, service-uri, spaţii comerciale, cu profil –
produse de utilitate curentă.
Serviciile oferite de către moteluri sunt sumare, comparativ cu hotelurile, în condi ţia unei
medii a sejurului de o înnoptare. În sezonul estival, cu o circula ţie turistică intensă, preluarea unei
părţi din cererea pentru cazare de scurt ă durată (frecvent în week-end), din unităţile turistice din
oraşe şi staţiuni contribuie la diminuarea presiunii asupra acestora.
 94

În sistemul actual de ierarhizare a unităţilor turistice, în funcţie de gradul de confort, nici

unul dintre cele care apar ţin categoriei hanuri nu este clasificat, în timp ce motelurile aparţin
predominant la categoriile 1 – 2 stele (în proporţii aproape egale fiecare), în 74 % din cazuri.
Deşi numărul unităţilor a crescut în ultimii zece ani de la 123 la 140 (moteluri şi hanuri),
capacitatea de cazare cumulat ă s-a diminuat şi în acest caz cu 18 %, dovad ă că au apărut şi
proliferat în special unităţi cu capacitate mică de primire.
- Cabanele, cronologic se situează pe locul III (după vile şi hoteluri). Au devenit de la
sfârşitul secolului XIX unităţi de referinţă pentru zona montană propriu-zisă şi erau numite atunci
case de adăpost. După un început timid, când au fost realizate primele unit ăţi în Bucegi (Peştera
Babele), procesul de dotare cu cabane a unit ăţilor montane s-a intensificat (Dochia – Ceahl ău –
1904), pentru ca în perioada interbelic ă masivele cele mai reprezentative sub aspectul poten ţialului
atractiv peisagistic să fie dotate cu cabane: Mun ţii Bârsei, Făgăraş, Parâng, Retezat, în Carpaţii
Meridionali, Semenic, Munţii Apuseni, ca urmare a activit ăţilor asociaţiilor de turism sau a unor
persoane implicate puternic în organizarea şi promovarea turismului montan (M. Haret, pentru
Munţii Bucegi, L. Tzaran, în cazul Munţilor Apuseni).
În această perioadă s-a constituit cu adev ărat reţeaua de cabane în num ăr de peste 200 şi din
păcate, ulterior, interesul pentru aceast ă categorie s-a diminuat, ca şi sprijinul material, în condiţiile
modificării apartenenţei şi statutului acestora, precum şi a diminuării eforturilor pentru modernizare
şi adaptarea cabanelor la exigen ţele noi.
Cabanele din zona montan ă înaltă au rezistat în toată această perioadă, devenind simboluri,
puncte de referinţă şi destinaţii în masivele de mare atractivitate, datorită şi a unei categorii aparte
de “manageri”, cabanierii, cunoscători ai muntelui şi turiştilor, cu tradiţie de două generaţii şi care
sunt pe cale de dispari ţie.
Aşa se explică şi numeroase accidente (incendii) declan şate după 1990, rezultat al
neglijenţei, care au condus la dispari ţia (chiar şi temporară) a unor cabane cu valoare de simbol din
regiunea carpatică (Bâlea Lac şi Suru, în Munţii Făgăraş, Bunloc în Piatra Mare). Ca urmare,
declinul cabanelor s-a accentuat şi mai mult după 1990, numărul acestora reducându-se dramatic ca
număr de unităţi (cu 25 %) dar mai ales ca şi volum al spaţiului de cazare (34,6 %).
Cabana rămâne, însă, în continuare unitatea turistică de referinţă, pentru regiunea montană
trebuind reconsiderate anumite caracteristici ale acesteia în raport cu noile exigen ţe ţinând de
confort (dispariţia în timp a camerelor dormitor comune), acces şi nu în ultimul rând personal
calificat, dar mai ales dedicat muntelui. Cabana ca unitate de cazare tradi ţională şi cu specific oferă
şi astăzi cele mai puţine facilităţi, peste 50 % nefiind clasificate pe stele, iar 34 % având doar o stea.
Este o situaţie particulară, din păcate perpetuată, care face adeseori ca iubitorii muntelui s ă-şi
prefere propriile corturi ca alternativă.
Din punct de vedere al pozi ţiei şi altitudinii, în cadrul masivelor montane, care influenţează
accesul, dar şi intervalul şi durata de funcţionare, precum şi clasificarea, se pot detaşa câteva
categorii de cabană:
- cabane apar ţinând staţiunilor, amplasate în perimetrul acestora sau în apropiere,
contribuind la completarea şi diversificarea posibilităţilor de cazare, a func ţiilor staţiunii, dar şi la
întărirea legăturilor cu domeniul montan: Suhard-Lacul Roşu, Tivoli-Sovata, Cioplea-Predeal, Piscu
Câinelui – Sinaia, Junilor – Poiana Bra şov, Păltiniş, Semenic;
- cabane situate la poalele unor masive montane, constituindu-se ca puncte de penetra ţie şi
început de etapă în drumeţiile montane: Izvoru Muntelui (Ceahlău), Dâmbu Morii (Piatra Mare),
Peştera Bucegi, Buta, Râu şor (Retezat), Gâtu Berbecului (Cândrel), Cumpăna (Făgăraş);
- cabane amplasate în circurile glaciare: Bâlea Lac (F ăgăraş), Pietrele (Retezat);
- cabane de culme sau creast ă, situate în zona subalpin ă şi alpină: Dochia (Ceahlău),
Postăvaru, Cristianu Mare (Post ăvaru), Vârful cu Dor, Babele, Omu (Bucegi).
 95

Există o strînsă leg ătură între posibilităţile de acces, ca şi facilitate şi diversitate a acestora,
şi condiţiile oferite. Din acest punct de vedere, distingem câteva situa ţii:
- cabane amplasate în sta ţiuni sau în lungul unor importante căi de circulaţie rutieră (Dâmbu
Morii, Cumpăna);
- cabane accesibile prin mijloacele de transport pe cablu (Post ăvaru, Cristianu Mare,
Clăbucet Plecare, Mioriţa, Babele);
- cabane accesibile prin mijloace de transport pe cablu, dar simultan şi prin şosele
modernizate: Cota 1400, Bâlea Lac, Bâlea Cascad ă, Semenic;
- cabane accesibile pe drumuri forestiere sau şosele montane alpine: Rar ău, Izvoru Muntelui,
Sfânta Ana, Babele;
- cabane accesibile doar prin poteci turistice: Fântânele Dochia (Ceahl ău), Ciucaş, Piatra
Mare, Pietrele, Balea, în Retezat, cea mai mare parte a cabanelor amplasate în circurile glaciare în
Munţii Făgăraş.
În afara cabanelor cu statut turistic propriu-zis, unele masive montane greu accesibile şi
lipsite în zona înaltă, cu trasee dificile, de alte categorii de cazare (cabane) au fost dotate prin
contribuţia unor asociaţii turistice – sportive, cu o categorie de cazare, refugiu alpin. Acesta este o
construcţie uşoară, bine ancorat ă (pentru a rezista în condi ţiile de iarnă cu vânturi puternice), de
mici dimensiuni, cu o singură încăpere şi lipsită de personal. Oferă condiţii minime de confort
pentru sejur scurt şi este utilizată mai ales în cazul declanşării unor fenomene meteorologice
nefavorabile (furtuni vara sau viscole iarna).
Sunt amplasate mai ales în masivele intens solicitate, indiferent de anotimp (Bucegi, Piatra
Craiului, Făgăraş), dar şi altele lipsite de alte mijloace de cazare (Ţibleş, Călimani).
O categorie de o factur ă particulară o formează cabanele silvice de vân ătoare construite şi
amenajate de organele silvice (Ocoalele Silvice) şi servind turismului cinegetic dar şi piscicol. Sunt
în număr de câteva zeci, concentrate cu deosebire în zona montan ă (Maramureş, Bârgău, Gurghiu,
Vrancea, Făgăraş, Retezat, Sebeş), dar şi în zona colinară, de câmpie sau în Delta Dun ării.
Prin amplasament sunt legate de fonduri de vân ătoare şi piscicole valoroase. O parte dintre
ele au fost modernizate, putând satisface şi exigenţele unei cereri turistice internaţionale, cu caracter
elitist, restrânsă numeric, dar cu disponibilităţi financiare consistente.
Campingul (popasul turistic), alături de motel se încadreaz ă în categoria formelor de cazare
apărute şi dezvoltate ca urmare a extinderii turismului cu automobilul. Are acelea şi criterii de
amplasare ca şi motelul şi se caracterizează prin complementaritate, datorită sistemului de
funcţionare sezonieră (estival).
Această unitate de primire este formată dintr-un complex de construcţii uşoare (căsute cu
două, patru locuri), dispersate într-un areal perimetrat, închis, şi suprafeţe pentru posibilitatea de
instalare a corturilor puse la dispoziţie de camping sau cele ale turi ştilor, la care se adaug ă
componenta de primire, îndrumare şi repartizare a turiştilor, precum şi unităţi comerciale cu profil
alimentar.
Campingurile sunt conectate la reţeaua electrică, apă şi canalizare (de regul ă). Sunt
amplasate în lungul marilor artere rutiere (Poiana Sărată, Poiana Largu, Potoci, Strunga sau în
apropierea unor oraşe Dârste (Braşov) sau staţiuni balneoturistice (Covasna, Sovata, Borsec, B ăile
Tuşnad, cu deosebire din punct de vedere numeric şi al capacităţilor de primire, campingurile din
staţiunile din zona litoralului Mării Negre, multe din acestea din urm ă putând adăposti chiar peste
1000 de persoane.
Oferă o gamă sumară de servicii, iar condi ţiile puse la dispoziţie se încadrează în cea mai
mare parte la o stea (peste 55 %) şi în categoria celor neclasificate (peste 25 %).
Capacitatea lor de primire oscilează de această dată în limite foarte largi, de la câteva zeci de
locuri la mai multe sute (Slănic Moldova, Covasna, B ăile Tuşnad, Sovata, Sat vacan ţă Constanţa,
 96

Olimp, Neptun) sau chiar depăşind 1000 de locuri în toate modalit ăţile de cazare (Băile 1 Mai sau
campingurile din staţiunile litorale Jupiter, Saturn, Costineşti).
Deşi se remarcă aceeaşi scădere dramatică a numărului de unităţi, de la 191 la 82, între
1990-1998 şi o reducere cu 43 % a capacit ăţii de cazare, se poate remarca totu şi o tendinţă de
revigorare a unei părţi a unităţilor turistice, atât sub aspectul creşterii capacităţii de găzduire, dar şi a
modernizării acestora. Este cazul unor campinguri amplasate pe mari artere de circula ţie de
importanţă europeană şi / sau a celor din apropierea unor ora şe cu potenţial turistic natural şi
antropic (Făget – Cluj-Napoca, Dârste. Braşov, Ştrand – Târgu Mureş) sau a unor staţiuni care îşi
conservă vechile funcţii şi putere de atracţie (Băile Tuşnad, Covasna, Felix, 1 Mai, dar şi staţiunile
din zona litorală).
Taberele şcolare au înregistrat aceeaşi tendinţă ca şi marea categorie clasică de cazare, cu
diminuarea a aproximativ 20 % a capacit ăţii de primire utilizabile, ca urmare a ieşirii din circuit a
numeroase unităţi ce nu corespundeau unor condi ţii de minimă exigenţă, mai ales cele cu caracter
de improvizaţie din spaţiile şcolare, transformate vara ad hoc în tabere. La aceasta se ad ăuga şi
scăderea interesului în primii ani pentru această categorie de cazare.
Taberele se disting prin câteva categorii de amenajare care au preluat sistemul organizatoric
anterior. Ele aparţin MEC – Direcţiilor Taberelor, Inspectoratelor Şcolare sau Ministerului
Sănătăţii. Se remarcă prin numărul de unităţi cumulând peste 1000 de locuri (se deta şează judeţul
Constanţa, cu 13 complexe de primire, totalizând peste 11 000 locuri, între care N ăvodari este poate
singura staţiune pentru populaţia şcolară în sensul adevărat al cuvântului), judeţe cu un potenţial
turistic natural ridicat, mai ales din zona montan ă joasă şi colinară, care se remarcă cu deosebire şi
prin condiţii bioclimatice favorabile şi stimulative în perioada de cre ştere (Prahova, Dâmboviţa,
Argeş, Bacău, Braşov, Caraş Severin, Sibiu).
Acestea sunt amplasate şi funcţionează ca unităţi distincte: Gălăciuc (jud. Vrancea), Blăjoaia
(jud. Cluj), Arieşeni (jud. Alba), etc.; sau în numeroase sta ţiuni balneoturistice (Călimăneşti –
Căciulata, Covasna etc.), adeseori profilate pe tratamentul unor afec ţiuni specifice vârstei copilăriei,
pulmonar-astmatice în primul caz, cardiologice în al doilea. Taberele sunt şi amenajări cu caracter
complex turistic în oraşe (cu deosebire în re şedinţe de judeţ). În acest ultim caz au fost întreprinse
modernizări şi reabilitări ale spaţiilor, astfel încât în afara vacan ţelor, ele pot funcţiona şi ca unităţi
turistice incluse circuitului general.
După 1990, în contextul liberalizării şi adeseori legiferării iniţiativelor particulare, au
proliferat alte câteva categorii turistice de mai mici dimensiuni, dispersate pe spa ţii întinse, atât în
cadrul aşezărilor, dar şi al unităţilor naturale aparţinând predominant spaţiului carpatic.
În acest sens cel mai remarcabil fenomen, prin proliferare şi extensiune spaţială, este cel
legat de pensiunile-gospodării rurale, stimulate în funcţionare atât prin lege, cât şi prin avantajele
concrete ce se profilează cu condiţia unei organizări pe sistemul real asociativ şi cu sprijin concret
prin programe externe sau interne, atât în privinţa amenajărilor de la nivel de habitat elementar,
până la infrastructura de comunica ţie, sistem de promovare, cunoa ştere şi organizare a reţelelor,
precum şi în domeniul pregătirii efective a familiilor implicate pentru a primi turişti străini şi
autohtoni (în probleme de organizare, desf ăşurarea unui sejur, cu o durat ă variabilă şi a activităţilor
ce sunt incluse acestuia, aspecte legate de însu şirea a cel puţin unei limbi de circulaţie
internaţională).
Regiunea carpatică concentrează mai mult de ¾ din numărul de locuri cumulate de
pensiunile familiale rurale (peste 3 900), dispersate în peste 110 localit ăţi din 20 de judeţe
aparţinătoare, localităţi amplasate în regiuni cu un poten ţial natural complex, dar şi cu un
patrimoniu turistic antropic în cadrul căruia se detaşează fie obiective cultural istorice, dar mai ales
cele aparţinând de civilizaţia şi cultura tradiţională rurală. (Fig. 8)
Ca urmare, regiuni precum Maramureşul, Bucovina, Neamţ, Bran, Rucăr, Ţara Moţilor, dar
şi Dobrogea, mai ales localităţile strict legate de litoral (Costineşti, Vama Veche), de Complexul
 97

lagunar Razim-Sinoe (Jurilovca) sau de Delta Dunării (Crişan, Mila 23, Mahmudia, Murighiol) s-
au încadrat acestei tendinţe.
La aceste argumente se mai adaug ă şi faptul că în regiunea montană, în cea mai parte
neintrată în procesul de socializarea a agriculturii de dup ă 1962, a permis locuitorilor acesteia s ă
menţină activităţi agricole tradiţionale practicate în context familial, uneori cu caracter asociativ
(mai ales păstoritul de vară la munte), cu un caracter efectiv benefic. Perpetuarea situa ţiei în care
iniţiativa personală a fost necesar ă în câştigarea existenţei, a condus la o mentalitate diferit ă de cea
a categoriei sociale implicată în agricultura marilor unităţi, de stat şi cooperatiste, fapt ce s-a
manifestat rapid după 1990, în găsirea de noi soluţii, printre care turismul rural s-a dovedit o
alternativă deloc neglijabilă.
Turismul rural, materializat prin activitatea pensiunilor turistice rurale, se remarcă prin
difuzie în spaţiu dar şi o vizibilă concentrare la nivelul unor jude ţe şi localităţi: Maramureş, cu 25
de localităţi, totalizând mai mult de 800 de locuri, în pensiuni, gospod ării rurale, Braşov, cu 10
localităţi, cu peste 1100 de locuri; Suceava cu 11 localit ăţi cu peste 350 locuri; Bistriţa Năsăud cu 9
localităţi şi mai mult de 200 de locuri; Covasna cu 10 localit ăţi, totalizând peste 100 de locuri.
Într-o altă categorie pot fi cuprinse jude ţe cu mai puţine localităţi implicate, dar în cadrul
cărora se realizează o concentrare puternică: Harghita, cu trei localităţi, totalizând peste 240 locuri
sau Alba, de asemenea cu trei localităţi cu 230 locuri.
În ceea ce prive şte concentrarea le nivelul localităţilor, diferenţele sunt şi mai vizibile. Din
acest punct de vedere se remarc ă deja o categorie de localit ăţi care prin capacităţile disponibile şi
intens solicitate, tendinţă menţinută şi sporită de la an la an (cu solicit ări din ce în ce mai mari, mai
ales din partea turiştilor străini). Aceştia preferă fie venirea cu ocazia unor s ărbători tradiţionale sau
cu activităţi specifice locului. Se impun ca a şezări pilot care, în timp, vor putea constitui subiecte de
analiză şi, prin extrapolare, modele posibile de dezvoltare pentru alte localităţi şi regiuni geografice:
Botiza, Vadu Izei, Ieud (jud. Maramure ş), Vama, Iacobeni, Dorna, Arini (în jud. Suceava), Lunca
Ilvei, Prundu Bârgăului (jud. Bistriţa Năsăud), Praid, Lăzarea (jud. Harghita), Cernat, Balvanioş,
Covasna (jud. Covasna), Lepşa, Soveja (jud. Vrancea), Moeciu, Şirnea (jud.Braşov), Sebeşul de
Sus, Sibiel (jud. Sibiu), Arieşeni, Gârda de Sus, Albac (jud. Alba), Sâncrai-Poieni, Bologa (jud.
Cluj).
De regulă, o gospodărie amenajată pentru a primi turişti are o capacitate de 2 – 6 persoane
(cel mai ades), dar există şi situaţii, mai rare, când se poate asigura un sejur de mai multe zile, chiar
pentru grupuri de câteva zeci de persoane, în cadrul aceleaşi gospodării (Ocna Şugatag, Bran, Albac
sau Sâncrai).
Reşedinţele secundare – casele de vacan ţă. Apariţia şi proliferarea acestei categorii de
dotări, cu efect îndelungat pentru turism şi mediu, este o altă trăsătură a liberalizării iniţiativei
particulare, după 1990, în contextul în care o persoan ă sau familie are dreptul de a dispune de mai
multe spaţii amenajate (apartamente, case – case de vacan ţă).
Ca urmare, energiile şi acumulările realizate anterior s-au după această dată au fost
canalizate către construirea sau procurarea de edificii şi adaptarea acestora scopurilor propuse: case
de vacanţă, reşedinţe secundare apar ţinând populaţiei provenind din mediul urban. Arealele alese
predilect pentru amplasamente se leagă de zone şi localităţi rurale din spaţiul montan, colinar şi
zona litorală, cu potenţial turistic natural sau antropic ridicat; de aşezări rurale aflate la distanţă de
câteva zeci de km de centrele urbane fa ţă de locuri de reziden ţă a solicitanţilor; de staţiuni
balneoturistice cu infrastructură complexă, la care sunt racordate noile amenaj ări; sau de lacuri de
acumulare ale căror zone limitrofe au devenit adevărate aglomerări de astfel de unit ăţi.
Se conturează un fenomen actual interesant, având un caracter aleatoriu, înc ă, de constituire-
conturare a unor adevărate „staţiuni” (formate deocamdată doar din case de vacan ţă de sine
stătătoare, neincluse urbanistic entităţilor organizate spaţial), care au devenit o realitate efectiv ă a
spaţiului construit, fie ca apendice distincte ale complexelor turistice clasice (exemple Breaza,
 98

Azuga, etc.) sau ansambluri distincte (Cornu – Prahova, Boga – Bihor, Tarni ţa – Cluj, exemplele
fiind mult mai numeroase).
În cea mai mare măsură, fenomenul case de vacan ţă – reşedinţe secundare nu este inclus în
ansamblul măsurilor şi condiţiilor existente şi prevăzute în P.U.Z.-uri. Din aceast ă cauză, în multe
din situaţii, edificiile nu răspund unor condi ţii impuse de c ătre acestea, fiind realizate fără
autorizaţie de construcţie. Efectul este de lung ă durată, în contextul necesităţii în perspectivă de
integrare a acestora în structuri habituale coerente, dar şi datorită faptului că acestea nu sunt
racordate la reţele organizate de alimentare cu ap ă şi canalizare, putând deveni în timp factori de
risc în poluarea mediului hidric sau pedologic.

Tema de reflecţie nr. 2: Găsiţi explicaţii pentru proliferarea acestei categorii recente de
cazare în anumite regiuni şi areale geografice umane

2.1.1.2. Structurile turistice de tratament (terapeutice) s-au realizat, diversificat şi

modernizat prin valorificarea în timp a factorilor terapeutici naturali, deosebit de variaţi, din punct
de vedere al genezei şi caracteristicilor, cu un spectru larg de efecte (apele minerale şi termale,
emanaţiile mofetice uscate de CO2, nămolurile terapeutice – peloidele). La acestea se adaug ă
dotările tehnice în domeniul investigaţiei, analizelor medicale şi ameliorării stărilor de sănătate pe
baza unei noi aparaturi şi instrumentar medicale, care au contribuit la diversificarea procedurilor.
Toate acestea erau grupate în componentele de profil ale sta ţiunilor balneoclimaterice,
urmând o anumită organizare a activit ăţilor, în funcţie de complexitatea şi diversitatea factorilor şi a
procedurilor utilizate, care completau şi măreau efectul paleativelor naturiste.
Până în prima jumătate a secolului trecut, principalul tip de organizare a componentei
balneoterapeutice, în cadrul staţiunilor, era cel în care acestea constituiau unit ăţi de sine stătătoare,
cu un statut aparte (pavilioane, cu mai multe sec ţii). Acest mod de organizare s-a men ţinut în cazul
staţiunii Borsec, de exemplu, determinând, prin men ţinerea sa, şi regresul staţiunii.
Parţial, prezenţa acelor componente distincte mai este men ţinut parţial şi în alte staţiuni cu
ape minerale şi termale, precum Băile Felix şi Băile Herculane.
După 1965 a avut succes o nou ă modalitate de organizare a componentei balneare a
staţiunilor, integrată funcţional şi arhitectural hotelurilor. Ansamblul formează un complex hotelier
balnear, având în componenţă adeseori mai multe hoteluri, legate prin pasaje închise, cu
componenta-baza balneară, cu capacitate de funcţionare la parametrii unităţilor de cazare anexate.
Unul dintre avantajele esenţiale prezentate de acest tip de organizare şi desfăşurare a activităţilor de
tratament consta din faptul că era evitat contactul direct, în perioada de realizare efectivă a
procedurilor balneare cu componentele climatice (termic, hidric şi dinamic), evitându-se astfel
riscul unor îmbolnăviri precoce şi diminuarea efectelor tratamentelor efectuate. Practic, cea mai
mare parte din staţiunile importante, tradiţionale şi cu potenţial hidromineral valoros dispun de
astfel de complexe hotelier balneare, care func ţionează după aceste principii: Vatra Dornei,
Sângeorz Băi, Sovata, Băile Tuşnad, Covasna, C ălimăneşti-Căciulata, Băile Herculane, Geoagiu
Băi, Felix, 1 Mai, dar şi complexele hotelier balneare din zona litoralului, de la Eforie Nord
(hotelurile Meduza, Delfinul, Steaua de Mare) sau Neptun (complexul hotelier balnear Doina).
În cadrul acestei componente importante ale sta ţiunilor, se realizează tratamente clasice,
având la bază factorii naturali terapeutici, prin cură externă (băi calde), cură internă, tratament cu
mofete uscate, împachetări cu nămol terapeutic; băi de plante, proceduri complexe, având la baz ă
efectele electrice şi diadinamice; gimnastică sportivă, desfăşurate atât în aer liber (băi de aer,
climatoterapie, jogging) sau în săli special amenajate (fitness sau gimnastică aerobică, gimnastică
medicală).
2.1.1.3. Amenajările pentru agrement şi recreative sunt prezente atât în sta ţiunile
climaterice montane şi pentru sportul de iarnă, staţiunile din zona litoralului Mării Negre, în
 99

staţiunile balneoclimaterice (cu o implicare mai redusă, comparativ cu primele două categorii),
precum şi în oraşele având amenajări sportive şi de agrement legate de unit ăţile hoteliere sau de sine
stătătoare. Această componentă contribuie la diversificarea profilului funcţional al tuturor
amenajărilor turistice, crescându-le astfel puterea de atracţie, şi implicit volumul activităţilor
manifestat atât prin efecte sociale, cât şi de natură economico-financiară.
Între componentele cu efect agremental-recreativ se impun în primul rând cele sportive,
prezente cu deosebire în sta ţiunile montane şi litorale şi adaptate condiţiilor şi profilului staţiunilor
respective: amenajări pentru practicarea tenisului de câmp, piscine în aer liber şi acoperite, terenuri
amenajate special pentru practicarea disciplinelor sportive cu caracter individual sau de grup;
amenajările pentru practicarea sporturilor de iarnă, yahting, sporturi subacvatice etc. În cazul
staţiunilor balneoclimaterice, amenajările pentru practicarea sporturilor sunt realizate selectiv, iar
activităţile sportive practicabile sunt selecţionate pentru a nu intra în contradicţie cu paleta
afecţiunilor tratabile în staţiunea respectivă sau (afecţiunile aparatului cardio-vascular sau cu
caracter locomotoriu, etc.).
O a doua categorie o formeaz ă amenajările - instituţiile culturale, aici fiind incluse
bibliotecile, săli de spectacole, teatre, săli de concerte.
În sfârşit, o a treia categorie o reprezintă amenajările cu paletă diversă, ţinând de agrementul
şi desfăşurarea activităţilor de noapte: discoteci, night cluburi, s ăli de biliard, cazinouri, etc.
În cadrul amenajărilor turistice complexe, cum sunt staţiunile balneoturistice şi marile oraşe,
există alte câteva componente care se implic ă prin funcţii, spaţialitate şi trăsături fizionomice
distincte, toate aducându-şi contribuţia la mărirea şi diversitatea posibilităţilor agrementale.
Spaţiile verzi sunt componente organice ale sta ţiunilor balneoturistice şi oraşelor, cu o
funcţionalitate multiplă. Au un rol social şi recreativ agremental esenţial. Acţionează ca factor activ,
terapeutic-curativ şi recreativ-agremental; de protecţie împotriva noxelor şi a poluării
microclimatelor; de reglare şi menţinere a echilibrului hidrologic şi a fondului hidromineral din
staţiuni; ca factor estetico-peisagistic al cadrului natural.
Prezenţa spaţiilor verzi în cadrul staţiunilor sau a localităţilor cu potenţial turistic, precum şi
la interferenţa cu spaţiile forestiere învecinate, le conferă un loc deloc neglijabil. Pentru sta ţiunile
balneoturistice, pornind de la cele de la nivelul m ării la peste 1000 m (Predeal, Păltiniş, Semenic,
Băişoara) în categoria spa ţiilor verzi sunt cuprinse, pe de o parte, suprafe ţele amenajate din
intravilanul staţiunii, în cadrul parcurilor, grădinilor, areale forestiere, la care se adaug ă areale
silvice naturale, legate direct de acestea.
Dimensionarea spaţiilor verzi este corelată cu capacitatea de primire a sta ţiunilor, cu
diseminarea acesteia în intravilan şi cu extensiunea zonelor turistice din cadrul c ărora spaţiile verzi
pot şi trebuie să ocupe între 30 şi 60 %. În general cea mai mare parte a sta ţiunilor se înscriu în
acest parametru, care oscileaz ă între 25 şi 80 %. Extinderea şi componenţa spaţiilor verzi a
constituit şi constituie obiectivul nemijlocit al planurilor de amenajare integrală, răspunzând
criteriilor funcţionale. Componenţa, extensiunea şi forma acestora diferă de la caz la caz,
adaptându-se condiţiilor morfologice locale, preluarea în cadrul acestora a unor areale forestiere
preexistente, adaptarea, în realizarea spa ţiilor verzi, a speciilor de arbori, arbu şti sau plante
decorative, adaptate la condi ţii climatice locale. Spaţiile verzi, mai ales pădurile-parcuri, au un efect
multiplu, în primul rând terapeutic, dar şi unul estetic vitalizant (Cacovschi V.C. 1978), determinat
de structura compoziţională specifică, de arhitectura peisagistică, toate subordonate profilului
funcţional al staţiunilor.
Aceste fitopeisaje sunt alcătuite dintr-o mulţime de componente: trupuri de pădure, alei şi
spaţii ocupate cu arbori plantaţi, boschete cu diferite compozi ţii şi aranjamente; alei uşor înclinate,
mărginite de arboret, bazine cu ap ă, fântâni arteziene înconjurate de arbori şi arbuşti.
Spaţiile verzi, cu deosebire componenta arboricol ă, introduc varietate şi pitoresc în
geometrismul clădirilor şi străzilor, crează efecte spaţiale particulare, precum şi efecte de lumină şi
 100

cromatică, ceea ce duce la cre şterea puterii atractive. Această calitate este cu atât mai evidentă cu
atât unele spaţii verzi şi-au individualizat personalitatea pe parcursul a aproape un secol (B ăile
Herculane, Vatra Dornei, Slănic Moldova, Borsec, Sovata, Sinaia, C ălimăneşti-Căciulata, Govora,
Felix).
Staţiunile climaterice montane sunt avantajate de contactul direct cu arealul forestier
spontan înconjurător, format din specii de vârste diferite, şi care poate fi amenajat conform cu
necesităţile de activităţi (plimbări, cure de aer, atletism, etc.).
Staţiunile de pe litoralul Mării Negre, creaţie în cea mai mare parte a ultimei jumătăţi de
secol, au necesitat eforturi deosebite pentru corectarea fizionomic ă prin crearea de spa ţii verzi, în
contextul existenţei unui climat temperat, cu un accentuat grad de ariditate. S-a recurs la solu ţii
interesante, atât în privinţa implantării şi adaptării unor specii arboricole incluse unor ansambluri
forestiere, dar mai ales în contextul conceperii spaţiilor verzi în mod diferenţiat pentru staţiunile
propriu-zise, cu spaţii construite dens şi unde predomină unităţile de cazare de tip hotelier,
comparativ cu oraşele- staţiuni în cadrul cărora spaţiile verzi aparţinând aşezării propriu-zise au fost
integrate proiectului de amenajare complex ă a zonelor cu funcţii turistice. În primul caz se remarcă
spaţiile verzi create în cadrul staţiunilor Mamaia, Jupiter, Cap Aurora, Venus, iar în al doilea caz cel
de la Eforie Nord şi Sud şi mai ales ansamblul realizat în cadrul oraşului Mangalia – staţiunea
Saturn.
Plajele sunt o component ă esenţială a staţiunilor litorale, în contextul realizării triadei
faleză, plajă, apa mării. Plajele constituie principala atracţie ce canalizeaz ă în cea mai mare parte
deplasarea în timpul zilei a clientelei din cadrul sta ţiunii. Plaja are câteva caracteristici: dezvoltarea
în lungime, lăţimea acesteia, determinată fie de prezenţa falezei, sau de existenţa în imediata
apropiere a unor suprafeţe lacustre (lagune sau limane marine), care fac din plaj ă întinse grinduri
nisipoase litorale de mari dimensiuni, cum este cel de la Mamaia sau cel care desparte lacul
Techirghiol de mare, în cazul staţiunilor Eforie Nord şi Eforie Sud.
O altă caracteristică importantă a plajei este cea a compozi ţiei chimice a nisipului (de natură
calcaroasă sau silicioasă), de care depinde gradul de absorb ţie al radiaţiilor solare U.V. De
asemenea, calitatea plajei este legat ă şi de granulometria particulelor nisipoase.
Accesul la plajă şi circulaţia în arealul acesteia este necesar a fi astfel gândit încât distan ţele
parcurse s ă fie cât mai reduse, în general acelea şi pentru toate unităţile de cazare şi, de asemenea,
pentru evitarea aglomerării pe anumite segmente. Clasificarea plajelor (pe delfini) ţine de o
multitudine de aspecte, în care, pe lâng ă cele prezentate anterior, se mai adaug ă amenajările
comerciale şi agrementale amplasate de regulă periferic, dar la mică distanţă de spaţiile de
practicare a curei de soare şi apă; de igiena plajei.
Mjloacele de transport pe cablu şi amenajările pentru practicarea sporturilor de iarn ă sunt
amenajări în slujba exclusivă a desfăşurării unor activităţi cu caracter turistic, agremental sportiv.
Mijloacele de transport pe cablu sunt utilizate pentru accesul comod şi rapid în zona
montană, dar mai ales către domeniile schiabile dotate cu pârtii de schi amenajate. Ac ţiunea de
dotare a regiunii montane cu mijloace de transport pe cablu a început înc ă din 1942, când a fost
construit primul telescaun din ţară, în Munţii Semenic. Aceast ă tendinţă a fost reluată după 1960,
când efortul s-a centrat în special pe construirea urm ătorului telescaun la Predeal. În continuare,
eforturile de dotare s-au intensificat, cu concentrarea pe zona Prahova, Bra şov, unde vor fi
construite telescaune şi teleschiuri.
Anul 1970 a constituit şi anul de cotitură în deplasarea interesului în investi ţii şi dotare
masivă sub aspectul bazei materiale, turistice, marcat de ini ţierea programelor de edificare a
mijloacelor de transport greu pe cablu, care a necesitat cheltuieli substan ţiale, tehnologie şi nu în
ultimul rând intervenţii semnificative în peisajul montan forestier, respectiv telecabinele. Astfel,
între 1970 şi 1982 sunt realizate cele opt telecabine, dintre care trei în Post ăvaru – Braşov (Tâmpa,
în 1970, Poiana Braşov – Kanzel – 1971, Capra Neagr ă Postăvaru în 1982), patru telecabine în
 101

Munţii Bucegi, legând sta ţiunile climaterice montane, Sinaia şi Buşteni de acest masiv montan
(Sinaia – Cota 1 400 şi Cota 1 400 – cota 2000, date în func ţiune în 1971, respectiv Buşteni –
Babele – în 1977 şi Babele–Peştera, în 1982, care leag ă Valea Prahovei cu Valea Ialomi ţei, peste
Platoul Bucegi, traversând unul dintre cele mai spectaculoase sectoare ale abruptului prahovean) şi
doar una în Munţii F ăgăraş (Bâlea Cascadă, Bâlea Lac, în 1979). În acela şi interval de timp se mai
construiesc telescaune şi teleschiuri în aceeaşi zonă montană Prahova – Braşov, la care se adaug ă
telescaunul şi teleschiul Păltiniş, apoi cel de la Mogo şa (Ciangă N., Axente Maria, 1996).
Ca urmare a modernizării staţiunilor balneoturistice din regiunea carpatică (unele staţiuni
balneoclimaterice devenind multifuncţionale, şi ca urmare a dot ărilor cu mijloace de transport pe
cablu şi a realizării de pârtii de schi amenajate) şi apariţiei de noi staţiuni climaterice montane şi
complexe turistice, după 1980 au fost realizate mijloace de transport pe cablu u şoare (telescaune şi
teleschi) în câteva dintre acestea şi în paralel cu dotarea în continuare a sta ţiunilor consacrate pentru
sporturi de iarnă: în 1981 – telescaun şi teleschi la Vatra Dornei, Borşa, Piatra Fântânele, telescaun
la Muntele Mic şi Bunloc, telescaun la Sovata, Straja, Parâng-Rânca, apoi teleschiuri la Dur ău,
Izvoru Mureşului, Arieşeni, etc.
Deşi comparativ cu alte ţări, România ocupă o poziţie relativ modestă, efectul dotării
masivelor montane cu aceast ă categorie a fost benefică pentru proliferarea sporturilor de iarnă.
După 1990, regimul acestor dot ări şi utilizarea lor au fost afectate negativ, în contextul
creşterii preţurilor de acces pentru persoane, dar şi a preţurilor de întreţinere.
Sub aspectul concentr ării mijloacelor de transport pe cablu şi a pârtiilor de schi amenajate,
deservite de acestea, la nivel de masive şi staţiuni, există câteva dintre acestea care se apropie sau
chiar egalează staţiuni similare alpine europene. Este cazul în primul rând a sta ţiunii Poiana Braşov,
cu nouă mijloace de transport pe cablu (dou ă telecabine, o telegondol ă şi şase teleschiuri), urmate
de Sinaia, cu opt mijloace de transport pe cablu (dou ă telecabine, două telescaune şi patru
teleschiuri) Predeal, cu cinci mijloace de transport (dou ă telescaune, dintre care unul dublu şi trei
teleschiuri), Buşteni cu trei mijloace de transport (două telecabine şi un teleschi). La acestea se
adaugă câteva staţiuni şi complexe turistice care dispun de câte dou ă mijloace de transport pe cablu,
telescaun şi teleschi (Vatra Dornei, Piatra Fântânele, Bor şa, Păltiniş, Muntele Mic) sau câte un
singur mijloc, telescaun (Straja, Parâng) sau teleschi (Arieşeni, Băişoara, Izvoru Mureşului, Durău
etc.). (Fig. 9)
Lungimea totală a traseelor deservite de mijloace de transport pe cablu a ajuns la peste 5 000
m, impunându-se Poiana Braşov, cu 10 500 m, Bu şteni, cu 8 300 m, Sinaia, cu 7350 m, Predeal cu
peste 4 700 m, Bâlea, cu peste 3 600 m, Vatra Dornei şi Borşa, cu peste 3 500 m. Capacitatea
potenţialului de transport cumulat ă depăşeşte 24 000 persoane / or ă (Poiana Braşov, în jur de 7 000
persoane / oră, Buşteni şi Predeal, în jur de 2 500 persoane / or ă fiecare.
Pârtiile de schi, amenajate şi accesibile cu ajutorul mijloacelor de transport pe cablu,
totalizează 76 000 metri liniari, din care aproape ¾ sunt concentrate în zona Valea Prahovei –
Bucegi şi în Poiana Braşov. În ultimii ani, câteva din aceste staţiuni au fost dotate cu maşini de tasat
zăpada, cu tunuri ce produc z ăpadă artificială. De asemenea un număr restrâns de pârtii sunt
iluminate pentru practicarea non-stop a schiului.
Amenajarea pârtiilor de schi, bob, săniuţe, trambuline, legate direct de mijloacele de
transport pe cablu, necesită spre a fi omologate, un pachet precis de m ăsuri, care să le facă
conforme cu stas-urile internaţionale: corectarea defecţiunilor de traseu, pentru omogenizarea
complexităţii pârtiilor, nivelarea şi înierbarea acestora, organizarea scurgerii apei, fixarea şi
consolidarea taluzelor.
Pentru construirea pârtiilor, sunt utilizaţi versanţi cu dispozi ţie predominant nordică, cu
altitudini între 1000, 2000 m, neafectaţi de avalanşe, cu lungimi între 1 – 3 km şi diferenţe de nivel
între 400 şi 1000 m. Aceste pârtii, cu traseu mai mult sau mai pu ţin sinuos, parcurgând sectoare cu
pante variabile, trebuie să aibă lăţimi de 20 – 30 m. Pentru prelungirea duratei de utilizare sunt
 102

necesare măsuri de întreţinere şi conservare, atât a subasmentului, cât şi a zăpezii. Peisajul

modificat primeşte astfel noi componente: culoare defri şate şi amenajate pentru mijloacele de
transport pe cablu şi pârtie; staţii terminale şi stâlpii de susţinere intermediari. Toate sunt
compensate de posibilitatea de acces în zona montan ă rapid, silenţios şi nepoluant.
Ansamblul mijloacelor de transport pe cablu, pârtii de schi, bob săniuţe, sunt parte
component ă a amenajării turistice a unei staţiuni climaterice montane şi pentru sporturi de iarnă,
precum şi spaţiului său funcţional aferent. În faza proiectării, este necesară calcularea şi corelarea
dimensiunilor, raportată la trei parametrii de bază: capacitatea de cazare a sta ţiunii, capacitatea
orară a mijloacelor de transport, gradul de înc ărcare şi capacitatea de coborâre asigurat ă de pârtiile
de schi.

Tema de reflecţie nr. 3: Poziţionaţi România în raport cu domeniile schiabile amenajate

(pârtii de schi omologate şi mijloace de transport pe cablu) comparativ cu ţările europene din
spaţiul alpin

2.2. Baza materială cu caracter general

2.2.1. Potenţialul de comunicaţie

Alături de celelalte componente ale bazei materiale, c ăile de comunicaţia aduc o contribuţie
importantă, orientând şi canalizând fluxurile turistice spre areale geografice de importan ţă majoră:
regiunea montană, litoralul Mării Negre, regiunile pericarpatice, internă şi externă, staţiuni, centre
urbane şi spaţii rurale cu fond turistic antropic. Infrastructura s-a aflat întotdeauna în leg ături de
interdependenţă cu amenajările turistice şi activităţile care valorifică potenţialul turistic şi
amenajările turistice. Varietatea, densitatea, dar mai ales gradul de modernizare a c ăilor de
comunicaţie au dezvoltat sau, dimpotrivă, au inhibat amenajările turistice dintr-o regiune dată, chiar
în situaţia existenţei unui potenţial turistic complex şi valoros. În contextul unei amenaj ări turistice,
cu faze cu succesiune logic ă, infrastructura de comunicaţie trebuie să preceadă amenajarea turistică
propriu-zisă.
Regiunea carpatică, prin poziţia sa centrală, în cadrul teritoriului naţional, a avut rolul de
liant între teritoriile inter şi extracarpatice. Un exemplu concludent în aceast ă privinţă este utilizarea
Pasului Oituz încă din Neolitic, dovedită de existenţa arealului de civilizaţie Cucuteni-Ariuşd. De
asemenea, din sec. II dup ă Chr., se menţin fragmente din drumurile romane în Pasurile Bratocea şi
Tihuţa.
Legăturile transcarpatice au fost stimulate şi intensificate ulterior, pe parculrsul epocii
feudale, când s-au permanetizat drumurile tradi ţionale, pastorale, ale sării, ale lemnului, ale păcurii
şi au devenit de asemenea perene leg ăturile socio-economice, culturale între Moldova şi Ţara
Românească, pe de o parte şi importantele centre meşteşugăreşti, comerciale şi culturale, Bistriţa,
Braşov, Sibiu. Acestea se f ăceau prin succesiuni de pasuri: Proslop-Tihu ţa-Mestecăniş; Bucin –
Vlăhiţa – Bicaz; Oituz, Teliu – Buzău; Bratocea; Bran-Rucăr; Turnu Roşu – Cozia; Merişor –
Lainici; iar de la sfâr şitul sec. XIX, Pasul Predeal.
2.2.1.1. Căile de comunicaţie şi transporturile feroviare au devenit modalitatea de deplasare
dominantă de la sfârşitul secolului XIX şi pe tot parcursul secolului trecut în România. Căile ferate
au fost edificate în cea mai mare parte între 1854 şi 1914. Deşi în prima parte realizarea sistemului
feroviar s-a făcut disjunct, în contextul social-istoric de la sfârşitul secolului XIX, încă din această
perioadă s-au realizat joncţiunile care ulterior, după Marea Unire din 1918, au fost benefice, prin
traseele transcarpatice, pentru România.
În toată această perioadă România s-a racordat la principalele tronsoane feroviare europene,
implicându-se chiar în organizarea unor curse care prin modul de concepere şi implicare, s-au
constituit în adevărate rute feroviare turistice: cursa Orient Express, iniţiată în 1883, ce lega Europa
 103

Centrală, cu extindere până în Europa Occidentală, cu Europa de Sud-Est, având ca destina ţie finală
Istambulul. Repartiţia spaţială şi înfăţişarea reţelei feroviare din România este adaptat ă şi se pliază
pe unitatea centrală carpatică, caracterizată prin cele dou ă tronsoane pericarpatic extern,
pericarpatic intern, cu caracter inelar, ambele legate prin trasee feroviare transcarpatice, dublate
aproape în totalitate de componente infrastructurale rutiere.
Şi în România, transportul feroviar a fost cel mai implicat în realizarea leg ăturii şi a
schimburilor, inclusiv cu caracter turistic între regiunile ţării. Este o situaţie care se menţine până
către a doua parte a secolului trecut, şi este încă un indicator al nivelului de dezvoltare şi al
veniturilor medii ale populaţiei, încă modeste.
Pe parcursul secolului XX şi după aceea, staţiunile balneoturistice din România au fost
influenţate prin cerere, legată de acest mijloc de acces, de un anumit nivel de dezvoltare, amenajare
şi conservare a potenţialului turistic natural şi antropic.
Cea mai mare parte a sta ţiunilor balneoturistice de importanţă naţională şi internaţională,
precum şi centrele urbane, au devenit accesibile, din una, dou ă sau mai multe direcţii pe cale ferată.
Excepţie au făcut o serie de sta ţiuni balneoturistice, puternic dezvoltate încă înainte de impunerea
transportului feroviar şi care, ulterior, au fost influenţate în evoluţia acestora.
Pentru staţiunile fără acces direct la c ăile ferate, mai ales în contextul în care s-a dat
dimensiune turismului de mas ă, coordonat, direcţionat şi finanţat prin organisme cu caracter social,
lipsa accesului direct feroviar, care îngreunează accesul şi reduce astfel puterea de atrac ţie, a condus
şi sub acest aspect la declinul unor sta ţiuni balneoclimaterice. Exemple clasice sunt: Borsec, în
Carpaţii Orientali, Moneasa, în Munţii Apuseni, Slănic Prahova, în Subcarpa ţii Curburii. În cazul
acestora erau şi sunt necesare transbordări, cu implicaţii în consumul de timp, de oboseal ă şi cu
diminuarea confortului încă din faza ce preceda sejurul propriu-zis.
După 1965 s-au făcut eforturi de modernizare a transportului feroviar, în contextul
dieselizării şi electrificării tracţiunii şi chiar a parcului de vagoane. Efortul şi investiţiile realizate în
anii 1965 – 1975, nesprijinite ulterior, au reuşit să conducă la supravieţuirea şi menţinerea cererii
pentru transportul feroviar şi în prezent, deşi preţurile comparative cu cele ale transportului rutier
sunt deja în defavoarea transportului feroviar.
Există astăzi voinţa de modernizare în contextul sporirii vitezei de deplasare şi a creşterii
confortului oferit, acestea devenind o alternativ ă la turismul automobilistic.
Regiunea carpatică a impus înfăţişarea şi distribuţia principalelor magistrale feroviare.
Sistemul feroviar românesc este reprezentat de cele opt magistrale care leag ă capitala de toate
regiunile ţării, peste Carpaţi şi fac legătura în continuare cu toate ţările Europei. În cadrul acestora
există încă câteva tronsoane neelectrificate şi nedublate, situate pe intervale care leag ă reţeaua
feroviară a ţării cu Europa Occidentală. Exemplul cel mai caracteristic în aceast ă privinţă îl
reprezintă sectorul Cluj-Napoca – Oradea.
Pe ansamblul ţării şi legat de turismul balneoclimateric şi astăzi transportul feroviar se
menţine pe primul loc ca op ţiune. Din această cauză, este deloc neglijabil ă distanţa parcursă,
legăturile directe existente, timpul de parcurgere şi ritmicitatea curselor zilnice către destinaţia
aleasă. În condiţii specifice şi legate de sezonul de maxim ă solicitare, sunt puse la dispozi ţie trenuri
speciale, care asigură legături zilnice, fie la distanţe mai mari de principalele centre solicitante, cum
este capitala, către Covasna, Vatra Dornei, Sângeorz B ăi, staţiunile din Subcarpaţii Vâlcei, în tot
timpul anului, fie suplimentarea în sezonul estival şi – sau în weekend – de garnituri c ătre Valea
Prahovei sau către litoralul Mării Negre.
O categorie aparte o formau pân ă în anii ’60 ai secolului trecut, căile feroviare înguste
forestiere, care au avut maximă expansiune în perioada interbelic ă, în regiunea carpatică şi care s-au
conservat pe câteva tronsoane pân ă spre sfârşitul secolului trecut. Acestea ajunseseră să se integraze
peisajului montan. Ulterior, fiind considerate depăşite tehnic şi nerentabile, au fost în mare parte
 104

dezafectate (sau transformate în c ăi ferate cu ecartament normal, cum a fost tronsonul Alba Iulia –
Zlatna).
În prezent, au mai r ămas câteva trasee de căi ferate forestiere, de aproape 200 km lungime,
între care se conserv ă cea de pe Valea Vaserului, între Vi şeul de Jos şi Făina (încă funcţională şi
parcugând unul dintre traseele de vale carpatică, în defileu, tipice din Carpaţii Orientali); o cale
ferată în curbura internă a Carpaţilor, între Covasna – Comand ău, posibil a fi reactivată mai ales în
contextul în care pe traseul acesteia exist ă unul dintre monumentele tehnice cele mai rare din
Europa – un plan înclinat –, sau calea ferat ă îngustă – Mocăniţa – dintre Turda şi Câmpeni, cu
oarecare şanse de revigorare a traseului feroviar carpatic de pe Valea Arie şului, prin reabilitarea
mijloacelor de tracţiune şi modernizarea parcului de vagoane (existent înc ă în conservare).
Există sectoare de cale ferată care, prin traseul parcurs, se constituie ele însele ca destina ţii
turistice cu valoare peisagistic ă. Se remarcă în acest sens traseul transcarpatic nordic, între Ilva
Mică – Gura Humor, traversând succesiv dou ă pasuri de culme, Gr ădăniţa şi Mestecăniş; traseul
transcarpatic, între Oneşti şi Ciceu, cu numeroase tuneluri şi viaducte; traseul transcarpatic, dintre
Braşov şi Câmpina, pe v ăile Timiş şi Prahova, parcurgând una dintre cele mai interesante din punct
de vedere peisagistic regiuni montane dezvoltate pe calcare şi conglomerate (Munţii Bârsei şi
Munţii Bucegi) şi cea mai reprezentativă grupare de staţiuni climaterice montane din România;
traseul transcarpatic din Defileul Oltului, parcurgând regiunea de contact dintre Mun ţii Făgăraş şi
Grupa Parâng, cu lacurile de acumulare din spa ţiul carpatic, Ţara Loviştei, cu aşezări rurale
caracteristice şi obiective turistice antropice (Mănăstirea Cozia, ctitorită de Mircea cel B ătrân,
Mănăstirea Cornet, punctul de vam ă Turnul Roşu, vestigiile antice romane (castrul Arrutela), sau
complexul de staţiuni din Subcarpaţii Vâlcei; traseul transcarpatic dintre Ţara Haţegului şi sudul
ţării, traversând pasul de culme Merişor şi defileul Lainici, cu lucr ările de artă pentru transportul
feroviar; traseul transcarpatic din Munţii Banatului, din Depresiunea Haţeg către Câmpia Lugojului,
cu posibilitate de reintroducere în circuit a singurei căi ferate cu cremalieră din România peste
Poarta de Fier a Transilvaniei; traseul de pe Valea Mure şului, între Alba Iulia şi Arad, care străbate
una dintre cele mai dense regiuni cu obiective turistice antropice, grupate în situ-uri urbane şi
aşezări rurale; traseul transcarpatic Cluj-Huedin-Oradea, ce străbate una dintre cele mai
reprezentative sectoare de vale în defileu (a Cri şului Repede) din România, cuprinzând o mare
aglomerare de obiective turistice carstice; traseul de pe Valea Some şului, ce traversează Jugul
Intracarpatic, cu legătură între Depresiunea Transilvaniei (cu centrele urbane Cluj-Napoca – Bistriţa
– Dej) cu nord-vestul ţării (Jibou, Baia Mare, Satu Mare).
Legătura feroviară turistică între capitala ţării şi litoralul Mării Negre se menţine, în sezonul
estival, alături de transportul rutier cu mijloace auto proprii, principala legătură, care prin viteză şi,
în parte, printr-un confort amendabil, va satisface o cerere turistic ă crescândă, care-şi manifestă cu
adevărat dimensiunea la sfârşitul fiecărei săptămâni, din intervalul iunie-septembrie.
2.2.1.2. Căile de comunicaţie rutiere formează o adevărată reţea ce acoper ă cu densităţi
diferite şi un grad diferit de modernizare întreg teritoriul ţării. Principalele trasee rutiere de
importanţă naţională şi europeană, dublează şi completează traseul căilor ferate.
Repartiţia teritorială a principalelor căi de comunicaţie rutieră repetă, în mare, pe cea a
căilor feroviare, completându-le mai ales în regiunea montană, pe traseele greu accesibile.
Implicarea în deplasările pe distanţe scurte şi mijlocii, revoluţionarea în domeniul
construcţiilor rutiere şi progresele realizate în domeniul construc ţiei automobilistice, au făcut din
acestea principala posibilitate de leg ătură între cei doi poli, ai cererii şi ofertei turistice, şi ceea ce e
mai important, implicarea în circuitul turistic, datorită liberei alegeri a traseului, a regiunilor
străbătute.
De asemenea căile de comunicaţie rutieră şi transporturile auto au condus la apariţia de noi
tipuri de amenajare turistică (moteluri şi campinguri) şi la proliferarea unor noi forme de turism.
Densitatea căilor rutiere este mult mai mare decât a celor feroviare şi există diferenţieri mult mai
 105

mari între tipuri de căi rutiere reflectate în trasee alese, în ecartament (lăţime), nivel de modernizare
şi intensitatea opţiunii pentru o anumită categorie sau traseu apar ţinând unui drum na ţional sau
internaţional.
În contextul integrării inevitabile a României în structurile europene, reţeaua rutieră este
unul din componentele esen ţiale care va facilita sau dimpotrivă va întârzia aceast ă comuniune.
Eforturile în această direcţie au fost începute încă de acum câ ţiva ani şi pe lângă clasicele deja, dar
mai puţin racordabilele E 68, E 70, E 60, E 85, E 81 sau E 87 se vor impune cu acuitate în primul
rând componentele naţionale ce se vor racorda la marile coridoare rutiere europene: Coridorul 4,
pornind de la Berlin – Praga – Bratislava – Viena – Budapesta – Arad (Timi şoara) – Sebeş – Sibiu
– Bucureşti – Giurgiu spre Bulgaria – Turcia (Istanbul) sau Grecia, cu variantele Arad, Bra şov,
Bucureşti; Bucureşti – Constanţa; Coridorul 9 face legătura între nordul Europei şi Ţările
Balcanice: Helsinki, Kiev, Cernăuţi, Siret, Roman, Bacău, Bucureşti, Giurgiu, Ruse, Bulgaria,
Turcia sau Grecia. În perspectivă, România se va racorda şi la Coridorul 7 care va urmări traseul
Dunării pe cale rutieră.
Toate aceste trasee vor deveni componente ale drumurilor europene modernizate, fie
autostrăzi, fie şosele rapide şi se vor implica în mod nemijlocit şi în canalizarea fluxurilor turistice
spre România şi sud-estul Europei sau dinspre România, cu caracter centrifug spre Europa.
Prezenţa arcului carpatic, a c ărei fragmentare a permis individualizarea, în timp, a
numeroase trasee de leg ătură între regiuni geografice inter şi extracarpatice, cu un parcurs cu mare
valoare peisagistică şi urcând la altitudini diferite. Aceste trasee se constituie ca raze, acoperind
întreg teritoriul ţării, pornind de la extremitatea nord-vestică peste Pasul Huta Certeze, ce leag ă
două din „ţările” cele mai reprezentative din punct de vedere al civiliza ţiei şi culturii tradiţionale,
până la închiderea prin traversarea Munţilor Meseşului, prin Poarta Meseşului şi a Jugului
Intracarpatic în lungul văii Someşului.
În cadrul acestui periplu se remarc ă trasee de înălţime apropiindu-se de 2000 de m, mai ales
Transfăgărăşanul, ce străbate una dintre cele mai reprezentative regiuni montane cu relief glaciar
din România – Munţii Făgăraş (Alpii Transilvaniei) sau Transalpina, peste Mun ţii Parâng legând
peste Pasul Urdele două regiuni complementare ca şi civilizaţie şi cultură, cu influenţă mai ales
provenind din Transilvania (Novaci şi Poiana Sibiului).
Cea mai mare parte din c ăile rutiere naţionale (internaţionale) şi judeţene au fost
modernizate (asfaltate sau betonate) în perioada 1965 – 1975, unele conservându-se şi astăzi, chiar
dacă condiţiile de deplasare sunt mai precare decât în urm ă cu trei decenii.
Traseele transcarpatice în sectoarele greu accesibile au necesitat şi lucrări de artă care se
implică în ambianţa complexă montană.
Pe de altă parte, traversarea Dunării prin poduri rutiere continuă o tradiţie încă din perioada
antică în legăturile dintre regiunile şi ţările de la nord şi sud de fluviu. Astăzi, acestea se realizeaz ă
peste barajul de la Gura Văii, peste podul rutier şi feroviar Giurgiu-Ruse, podul turier şi feroviar
Cernavodă-Feteşti, implicat în completarea coridorului 4 sau podul rutier de la Giurgeni-Vadu Oii.
Posibilităţile de traversare ale Dunării şi intensificare a legăturilor cu sud-estul Europei vor fi
extinse odată cu darea în func ţiune a podului rutier dintre Calafat şi Vidin.
Pe lângă şoselele de utilitate generală, au fost realizate înc ă de la sfârşitul secolului XIX, în
regiunea carpatică, drumuri care au permis accesul turistic între zonele joase şi înalte ale Carpaţilor,
au scurtat distanţa între regiuni de importanţă turistică sau au ameliorat accesul c ătre unele staţiuni
şi masive montane, prin posibilităţi alternative.
Din acest punct de vedere se deta şează primul drum alpin din România între Sinaia şi
Platoul Bucegilor. Această orientare a fost continuată în perioada interbelică, dar mai ales în
intervalul de 10 ani. În aceast ă ultimă parte s-a realizat legătura între bazinele Bistriţei şi Moldovei,
peste Rarău, pe traseul Chiril – Câmpulung; a fost construită şoseaua dintre Durău şi Izvoru
Muntelui permiţând scurtarea accesului între cele dou ă puncte, prin evitarea ocolirii Lacului de la
 106

Izvoru Muntelui; a fost realizată şoseaua Băile Tuşnad – Bicsad – Lacul Sfânta Ana; s-a f ăcut
joncţiunea cu Transalpina, cu acces c ătre Depresiunea Petroşani şi Valea Lotrului; s-a realizat
legătura prin Depresiunea Beiuş cu Stâna de Vale, sta ţiunea Poiana Braşov este accesibilă nu numai
prin Braşov, ci şi dinspre Predeal – Râşnov.
Pe de altă parte, drumuri intens frecventate în Evul Mediu, ast ăzi nu sunt accesibile cu
mijloace automobilistice de transport. Exemplul cel mai semnificativ în această privinţă este drumul
transcarpatic, între Bazinul Bistriţei şi Someşului Mare, dintre Cârlibaba – Şanţ, care ar scurta, de
asemenea, accesul, dinspre estul ţării.
Deoarece zona forestieră se suprapune peste cea mai mare parte a regiunii montane, c ăile de
acces create pentru valorificarea economic ă ale acesteia – drumurile forestiere – pot fi şi sunt
utilizate în accesul sau chiar în organizarea spa ţială a unei zone turistice.
Traseele acestora urmează în general reţeaua hidrografică, adeseori puternic afectat ă, atât ca
regim al scurgerii, cât şi ca potenţial biotic sau versanţi puternic înclinaţi, fapt ce a impus un mare
volum de lucrări şi măsuri speciale pentru consolidare şi stabilitate.
Drumurile forestiere se desprind din reţeaua rutieră judeţeană şi locală, de foarte multe ori
modernizată şi, în situaţia reducerii sau suspend ării exploatărilor forestiere, pot deveni drumuri
forestiere turistice la nivel altitudinal mediu, care pătrund în zona montană, până la limita
superioară a pădurii.
Şoselele forestiere alcătuiesc o reţea densă ce face leg ătura între poalele muntelui şi zona sa
înaltă, iar utilizarea lor crescândă în scopuri turistice va conduce la modernizarea celor mai
reprezentative. În prezent, în Carpa ţi, există peste 5 000 km drumuri forestiere, cu densitpţi oscilând
de la 30 km / 100 km2 până la mai puţin de 5 km / 100 km2.
Se remarcă trasee cu mare valoare peisagistic ă în Munţii Ţibleş pe valea Minghetului, trasee
în C ăliman, în Munţii Bistriţei şi Giumalău, în Munţii Vrancei, în Munţii Ciucaş-Zăgan, în Munţii
Bârsei, Făgăraş, Cindrel sau în Munţii Apuseni, cu deosebire în lungul v ăilor care au sectoare de văi
în chei (în Munţii Trascău, Bihor, Pădurea Craiului).
Accesul pietonal direct spre zona montană înaltă şi deplasarea în cadrul acesteia se fac prin
poteci turistice marcate. Acestea se desf ăşoară de la poalele munţilor, pe versanţi şi în lungul
culmilor montane, adeseori pe vechile plaiuri, totalizând câteva mii de km. Dintre acestea se
detaşează trasee de acces în zona montan ă şi trasee de creast ă sau de culme. Densitatea potecilor
turistice oscilează foarte mult, de la densităţi mari înregistrate în masivele calcaroase
conglomeratice, de mică extensiune spaţială, dar intens solicitate de c ătre turismul montan pentru
potenţialul lor complex (Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Piatra Mare, Piatra Craiului, Munţii Căpăţânii
sau cu unele excep ţii Retezatul), până la valori foarte scăzute, caracteristice masivelor vulcanice şi
flişului din Carpaţii Orientali, Munţilor Parâng sau Gilău – Muntele Mare.
Un număr destul de mare de masive montane nu dispun practic de o re ţea constituită din
poteci turistice marcate, nu au ghiduri ca să descrie aceast ă reţea, iar rolul potecilor turistice este
adeseori preluat de poteci pastorale.
2.2.1.3. Transporturile navale au constituit în secolul XIX şi până în prima jumătate a
secolului trecut, unul din mijloacele preferate, pe Dunăre şi în croazierele de pe Marea Neagră. Atu-
urile acestira constau în capacitatea mare de transport, asigurarea unui confort ridicat, cost relativ
scăzut, comparativ cu celelalte mijloace de transport, posibilitatea de a cunoa şte regiuni la mare
distanţă de ţară.
În România sunt în curs să fie reluate croazierele pe Dunăre, atât în aval, până la mare, cât şi
în amonte, străbătând ţările Europei Centrale. De asemenea se intenţionează reluarea organizării
croazierelor în Marea Neagră, cu destinaţii Crimeea, Caucaz, Riviera Bulgară şi Turcească, dar mai
ales excursii pe distan ţe medii în bazinul M ării Mediterane.
2.2.1.4. Transporturile aeriene au preluat, mai ales în condi ţiile actuale de deplasare rapid ă
şi la mari distanţe, cea mai mare parte din turismul interna ţional receptor, provenit de la mare
 107

distanţă. Reţeaua de aeroporturi internaţionale constituite din Aeroporturile Bucureşti-Otopeni,

Bucureşti-Băneasa, Constanţa-Mihail Kogălniceanu, Timişoara, Arad, Iaşi, la care se vor ad ăuga
Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Suceava vor deveni în condi ţiile alinierii la standardele europene, de
siguranţă, confort şi pachete de servicii, destina ţii obişnuite pentru turistmul internaţional receptor.
Cursele sunt deservite de aparate apar ţinând unor linii aeriene internaţionale, de către firma
Tarom sau pe sistemul Charter. Exist ă o tendinţă de aliniere a flotei româneşti şi a aeroporturilor
pentru receptarea oricărei tip de navă aeriană. Pe plan intern, leg ăturile se fac între capitală şi cele
16 aeroporturi, în ambele sensuri. Ponderea componentei turistice este înc ă redusă, dacă se ia în
considerare constul ridicat, comparativ cu cel al altor mijloace de transport.

2.3. Circulaţia turistică

2.3.1. Aspecte generale

Circulaţia turistică este una dintre cele trei componente esen ţiale (alături de potenţialul
turistic şi baza materială) ce concură la definirea fenomenului turistic. Este elementul sintetic care
reflectă cel mai fidel modul şi nivelul de valorificare al potenţialului turistic.
În acelaşi timp, circulaţia turistică este şi un fenomen geodemografic complex, de mare
amploare, constând în deplas ări temporare de populaţie aparţinând la diferite grupe de vârst ă,
categorii sociale şi care, cantitativ, este comparabil cu cel al deplas ărilor pentru muncă.
Efectul circulaţiei turistice este combinat: social, contribuind la posibilităţile de organizare a
timpului liber, la profilaxia unor afecţiuni, refacerea potenţialului biologic sau ameliorarea st ării de
sănătate, lărgirea orizontului informaţional; de acumulare economic ă, mai ales pentru regiunile
receptoare de fluxuri turistice, care- şi valorifică perpetuu sau sezonier oferta turistică primară,
regenerabilă prin amenajare şi adaptare.
Circulaţia turistică are şi un caracter aleator, acesta decurgând din substratul subiectiv al
opţiunii, iar volumul acesteia nu este întotdeauna direct propor ţional cu cel al valorii patrimoniului
turistic şi al amenajărilor bazelor materiale. Problema esen ţială este de stimulare a circula ţiei
turistice, în condiţiile practicării sale în limitele menţinerii echilibrului ecologic, pentru atingerea
parametrilor de eficienţă, a ansamblului amenajărilor şi menţinerea constantă a acestora, printr-o
politică de valorificare complexă a tuturor factorilor favorizanţi. Aceasta include şi diversificarea
paletei serviciilor, creşterea calităţii acestora, aducându după sine, în mod inerent, apari ţia de noi
forme de practicare a turismului.
Caracterul de continuitate sau sezonalitate a func ţionării amenajării turistice, dependent de
cererea turistică, la nivelul unuia sau raportat la un interval de mai mulţi ani, pentru întreg
ansamblul naţional sau la nivelul unor unit ăţi naturale ori antropice, dau acesteia (circula ţiei
turistice) imaginea de val succesiv, cu amplitudini diferite, cu un maxim în sezonul estival sau
maxime repetate la fiecare sfâr şit de săptămână, cu încă un vârf cu caracter secundar în sezonul de
iarnă (raportat la nivelul unui an) sau în anii când sunt introduse în circuit noi obiective. Atunci,
presiunea turistică se manifestă cu deosebită intensitate. Se înregistreaz ă curenţi de circulaţie
turistică foarte denşi, suprapuşi în general marilor axe de comunicaţie, supradimensionaţi în funcţie
de destinaţii care pot fi areale (de exemplu litoralul Mării Negre în sezonul estival) sau c ătre centre
de polarizare (staţiuni sau oraşe). Acestea devin mai apoi, dup ă impactul cerere-destinaţie, puncte
de dispersie teritorială la nivel local.
Această situaţie face ca circulaţia turistică la nivelul unei regiuni geografice până la nivelul
ţării să fie o succesiune de aglomer ări şi disipări a cărei intensitate se atenueaz ă direct proporţional
cu îndepărtarea de ariile de provenienţă ale turiştilor.
Estimarea volumului circulaţiei turistice este o problemă deosebit de complex ă şi care
comportă un grad apreciabil de relativitate. Aceasta din cauza faptului c ă segmente importante de
turişti, practicând anumite forme de turism „scapă” evidenţelor statistice. Se includ în această
 108

categorie persoanele ce practic ă turismul de sfârşit de săptămână fără înnoptare într-o unitate de
cazare, cei care se deplaseaz ă pentru o singură zi, precum şi cei care tranzitează prin regiunea
respectivă.
Cât priveşte numărul de persoane care se deplaseaz ă în cadrul unei regiuni geografice cu
mare extensiune spaţială, acelaşi subiect (turistiul) va fi înregistrat în mod repetat de cîte ori se
cazeaz ă, reieşind în final un număr mai mare de persoane fizice decât cel real. Aceasta influen ţează
estimarea dimensiunii circulaţiei turistice, deşi subiectul în cauză consumă de fiecare dată produsul
turistic, şi cu acelaşi efect economic. Aspectul subliniat este valabil pentru cei care practic ă turismul
de mare mobilitate, itinerant, în zona montană sau cu destinaţie obiective culturale şi mult mai puţin
în cazul turismului de sejur din sta ţiuni.

2.3.2. Caracteristicile circulaţiei turistice

Circulaţia turistică în România a avut o evoluţie sinuoasă în diferite etape de dezvoltare ale
acesteia. Astfel, până în perioada interbelică, turismul era considerat un fenomen elitist, fiind
implicate un număr relativ redus de persoane apar ţinând unor categorii sociale cu posibilitate de
practicare. Dezvoltarea social-economic ă din perioada interbelică, la care se adaug ă statuarea
concediului de odihnă plătit au oferit condiţiile pentru trecerea treptată la practicarea unui turism de
masă, cu implicarea unui număr mult mai mare de persoane, apar ţinând unor categorii sociale mai
diverse. Fenomenul s-a accentuat în special dup ă 1955.
Pe de altă parte, până în 1960, exista o circula ţie turistică aproape exclusiv autohtonă. După
aceast ă dată, în condiţiile unei deschideri evidente a României c ătre Ţările Occidentale, a lansării
politicii de amenajare turistică, orientată iniţial către litoral, şi apoi către celelalte regiuni ale ţării,
determinată şi de o redresare economică vizibilă, se remarcă o creştere a cererii pentru produsul
turistic astfel realizat în România şi din partea altor ţări, iniţial din cele cu regim social politic
asemănător, şi mai apoi din ţări dezvoltate, precum Germania, Italia, Ţările Scandinave, Israel,
SUA.
Orientarea fluxurilor turistice internaţionale era predominant sezonier ă, cu solicitarea în
principal vara, pentru litoralul Mării Negre şi iarna, pentru sporturi de sezon, în staţiunea Poiana
Braşov şi cele de pe valea Prahovei, preferate cu deosebire de c ătre turiştii din Germania Federală.
În acelaşi timp, se remarcă individualizarea unui autentic turism autohton de mas ă, cu
caracter dirijat şi mijlocit prin instituţii turistice specializate (Ministerul Turismului, OJT,
Organizaţiile sindicale).
Cu unele fluctuaţii, circulaţia turistică internă înregistrează o creştere continuă, în toată
aceast ă perioadă, până în 1989, în timp ce cererea turistic ă internaţională s-a diminuat dramatic,
începând din perioada 1975-1980, cu accentuarea acestei situa ţii nefavorabile în următorul deceniu
şi datorită degradării bazei materiale, a diminuării ca diversitate şi calitate a pachetelor de servicii
oferite, la care se adăuga problema de viză, de obligativitate de cheltuială în valută şi reducerea
accesului în unităţi de alimentaţie publică şi de agrement, într-un interval restrictiv de timp (orele 10
– 21).
Atât circulaţia turistică autohtonă, cât şi cea internaţională, a înregistrat aceeaşi tendinţă de
diminuare şi după 1990. Înlăturarea restricţiilor amintite anterior nu a putut să compenseze calitata
îndoielnică a bazei materiale turistice, a serviciilor, cu atât mai mult cu cât preţurile în creştere
continuă nu reflectau serviciile oferite.
Din punct de vedere al regimului circulaţiei, se menţin, sezonul estival ca vârf de cerere,
sezonul hivernal ca şi maxim secundar al acesteia, cu cele dou ă diminuări în anotimpurile de
tranziţie.
Din punct de vedere a dimensiunii şi direcţionării fluxurilor turistice, se pot observa trei
tendinţe:
 109

- orientarea masivă în intervalul iunie-septembrie către litoralul Mării Negre şi către

staţiunile care şi-au menţinut competitivitatea sub aspectul ofertei turistice;
- circulaţia turistică de proporţii substanţiale, cu o mai bună repartiţie în timpul anului, către
componentele sistemului balneoturistic românesc;
- deplasarea către obiective turistice disparate, centre urbane sau c ătre areale cu obiective
turistice cultural istorice.
Se remarcă menţinerea circulaţiei turistice spre zona montană propriu-zisă, cuprinzând o
masă mai redusă de turişti, care vara practică turismul pietonal de munte, iar iarna se orientează
către staţiunile penru sporturi de iarnă.
În ceea ce prive şte turismul internaţional, de dimensiuni mai reduse comparativ cu turismul
autohton, acesta î şi menţine preferinţele existente şi înainte de 1989: către litoralul Mării Negre, în
sezonul estival, care şi anterior perioadei de declin se men ţinea ca principal areal de polarizare;
staţiunile climaterice montane şi pentru sporturi de iarnă din zona Prahova – Bra şov, mai puţin în
sezonul estival, cât mai ales iarna pentru sporturi de sezon (cu deosebire turi ştii de origine
germană); un grup de staţiuni balneoclimaterice cu factori de cură recomandaţi pentru rezultate
deosebite (apele termale de la Felix şi Băile Herculane, apele minerale carbogazoase, în cazul
Covasnei, apele s ărate de la Sovata, n ămolurile terapeutice dar şi tratamentele gerontologice în
instituţii de profil în arealul Bucure ştiului sau la staţiunea Neptun). Un al patrulea pol în reprezintă
şi Bucureşti, capitala ţării, cu baza turistică cea mai modernă din ţară, stimulând turismul de
cunoaştere, turismul de afaceri, simpozioane şi colocvii.

2.3.3. Principalii indici ce caracterizează circulaţia turistică

2.3.3.1. Evoluţia numărului de turişti este semnificativă pentru tendinţele care s-au
manifestat în toată această perioadă. Pentru turismul autohton s-a înregistrat un vârf în 1989, dup ă
care volumul acestui indicator s-a redus cu mai mult de 50 %. Exist ă în prezent semne de relativă
stabilitate şi un început de cre ştere, după 1998. În privinţa numărului de turişti străini, tendinţa de
scădere s-a menţinut constantă în ultimele două decenii, cu o mic ă creştere în 1990,
nesemnificativă, pe fondul dorinţei de cunoaştere a situaţiei reale a României şi, poate, din
curiozitate. Contactul direct cu realităţile au condus la reluarea procesului de sc ădere în volum. De
abia după 2000, firme internaţionale de prestigiu, care în anii ’70, ’80 s-au implicat în orientarea de
fluxuri turistice internaţionale spre România şi care ulterior s-au retras (Neckerman), au revenit, la
acestea adăugându-se şi altele, precum TUI.
Acest efect, care se dore şte a fi de durată, se datorează şi începutului privatizării bazei
turismului şi a unei posibile implicaţii în aceasta a unor lan ţuri turistice internaţionale.
2.3.3.2. Numărul înnoptărilor evidenţiază aceeaşi tendinţă de scădere cu peste 50 % pe
ansamblu şi depăşind acest procent în cazul înnoptărilor realizate de turiştii străini.
Dacă în cazul numărului de turişti înregistraţi, pe primul loc se situa municipiul Bucure şti,
urmat de staţiunile din zona montan ă, staţiunile balneoclimaterice şi de zona litoralului Mării
Negre, ponderea înnoptărilor la nivel de mari regiuni polarizatoare se inversează, pe primul loc
situându-se litoralul Mării Negre, urmat de staţiunile balneoclimaterice şi municipiul Bucureşti.
Acest fenomen se datorează duratei sejurului în staţiuni care este incomparabil mai mare, de la
câteva zile până la peste 12 zile, în conformitate cu specificul turismului practicat în zona litoral ă
sau a turismului cu o motivaţie precisă, în cazul staţiunilor balneoclimaterice.
Mobilitatea circulaţiei turistice se diferenţiază în raport cu forma de turism practicat ă,
reflectată la rândul ei de durata sejurului, minimă în cazul turismului itinerant automobilistic,
medie, în cazul turismului de sejur practicat în staţiunile climaterice montane sau chiar litorale şi
durată mare (peste 15 zile) pentru staţiunile balneoturistice consacrate. Pe ansamblul ţării acesta a
înregistrat o scădere sensibilă, cu nuanţări de la o categorie de amenajare turistic ă la alta.
 110

2.3.3.3. Gradul de utilizare a capacit ăţilor de cazare este un indice real care reflect ă
intensitatea valorificării potenţialului turistic natural şi a bazei de cazare prin care este utilizat acest
potenţial. În toate categoriile de amenajare turistic ă, dar şi la nivelul unităţilor naturale şi a celor
administrative se manifestă o tendinţă de scădere a acestui indice, ceea ce conduce la o subutilizare
cronică şi acumularea de deficite financiare. În cei 10 ani, coeficientul de utilizare s-a redus de la
67,2 % la 36,9 % (Melinda Cândea şi colab. 1998). Aceast ă tendinţă este mai atenuată în cazul
hotelurilor, dar este de-a dreptul dramatic ă pentru hanuri unde aceasta s-a redus de la peste 50 % în
1989 la puţin peste 10 % în 1998; pentru cabane, acest indice a sc ăzut de peste 2 ori, iar pentru
taberele şcolare, reducerea a fost şi mai mare, de peste 4 ori. Se mai menţin staţiuni cu coeficienţi
de cazare depăşind 50 %, în cazul staţiunii Covasna sau areale intens amenajate, cum este litoralul
Mării Negre, unde coeficientul de utilizare se apropie de 50 %. La nivelul jude ţelor, situaţia reală a
puterii de atracţie a obiectivelor turistice ce formează oferta turistică este reprezentată de judeţe în
care gradul de utilizare, deşi redus între 45 şi 55 % (jud. Covasna, jud. Constan ţa, Dâmboviţa) se
găseşte la distanţă mare de alte judeţe în care gradul de utilizare a sc ăzut sub 25 % (Hunedoara,
Teleorman, Vrancea) sau chiar sub 20 % (Vaslui).
2.3.3.4. Turismul internaţional receptor a înregistrat o scădere continuă în ultimele două
decenii. De asemenea, şi aria de provenienţă a turiştilor şi volumul venirilor s-a modificat. În
prezent, cel mai mare volum de turişti străini provine din ţările vecine României, la care se adaug ă
în ordine succesivă Germania, Israel, Italia, Franţa.
Turismul internaţional emitent este o component ă a circulaţiei turistice, de altfel singura
care a înregistrat creşteri substanţiale de la an la andupă 1989 până în prezent, aceast ă tendinţă
accentundu-se si in anii care urmeaz ă în condiţiile în care interdicţiile interne de natură diferită au
fost eliminate.Această tendinţă tinde sa ia proprţii pe fondul scaderii competitivitaţii ofertei
turistice tradiţionale litorale şi a staţiunilor balneoclimaterice atât din punct de vedere a calit ăţii şi
diversităţii serviciilor serviciilor, cât şi a preţurilor discordante, adeseori mai mari decât ale unor
ţări cu un turism bazat pe principii economice s ănatoase ale economiei de pia ţă unde func ţionează
în mod real concurenţa. La aceasta se adaug ă şi creşterea venitului unor categorii mai largi şi
numeroase socio-umane. Se remarc ă ca destinaţii preferenţiale, într-o primă fază Grecia şi Turcia,
urmate de Egipt, pentru ca apoi s ă se continue tendin ţa cu Tunisia şi ţările occidentale în special
Franţa Italia Spania , Croa ţia,sau ţări mai mici,precum Malta care se adaugă celor anterioare.Pentru
contrasezon se poate constata o orientare c ătre destinaţii la mare distanţă ,din Asia de Sud-Est
precum Thailanda, cu litoralul s ău, în Canare, sau chiar în Antile. In ultimii ani se poate observa şi
o rediorecţiuonare către ofertele turistice considerate mai atrăgătoare din ţări vecine, Ungaria,
Bulgaria.Se constată în ultimii ani şi o accentuare a turismului internaţional emitent, pentru sporturi
de iarnă către staţiunile din Tirolul austriac, parţial către Elveţia şi Slovenia. În privinţa accesului
către destinaţii internaţionale multiple, libertatea de mişcare a solicitanţilor a fost îngrădită după
aceast ă dată de necesitatea obţinerii vizelor, pentru cea mai mare parte din destinaţii, cu restricţii
deosebite pentru ţările din spaţiul Schengen , dar dup ă 2002 şi această piedică a dispărut ca urmare
a liberalizării accesului către aceste ţări. În privinţa destinaţiei, cel mai mare număr de turişti se
orientau iniţial către ţările vecine, pentru ca ulterior românii să circule aproape fără restricţii în cea
mai mare parte a Europei,( excep ţie făcând mai ales Marea Britanie). Pentru cei care pleac ă în ţările
Europei Occidentale, sau alte destina ţii motivaţia principală constă din cunoaştere, în primul rând,
vizită la rude, cunoştinţe, dar şi odihnă şi agrementul, cu sejur de una-dou ă s ăptamâni, practicat în
staţiuni din Turcia, Grecia, dar şi din Croaţia sau în măsură mai mică,dar crescând în pondere, de la
an la an, în sta ţiuni din Italia Franţa, Austria, Spania.

Tema de reflecţie nr. 4: Realizaţi corelaţii între potenţialul turistic, baza materială şi
circulaţia turistică privită prin prisma volumului, intensităţii şi regimului circulaţiei turistice
direcţionate către regiuni turistice cunoscute.
 111

2.4. Tipuri şi forme de turism

2.4.1. Aspecte generale

Turismul, ca fenomen în continuă mi şcare comportă trei faze cu caracter ciclic şi de durate
diferite: deplasare de la reşedinţă spre zona turistică preferată; consumarea timpului liber disponibil
la destinaţia turistică; revenirea la activităţile cotidiene care marchează închiderea circuitului (a
ciclului).
Segmentul spaţio-temporal intermediar este cel mai important. În cadrul acestuia se produce,
în mod nemijlocit, impactul turist – obiectul şi scopul deplasării sale, cu influenţe reciproce.
Modalitatea de petrecere a timpului liber la destina ţia turistică poate fi abordată şi analizată
din multiple unghiuri de vedere. În func ţie de o serie de criterii de abordare a acestui aspect, se pot
surprinde şi analiza categorii diferite de turism, cu individualizare în tipuri şi forme.
Unul dintre criteriile cele mai importante de abordare este cel legat de motivaţia deplasării.
În funcţie de acest criteriu se disting: un turism balneoclimateric, condi ţionat de prezenţa unor
factori naturali de cură (climatici sau hidrologici), a unor amenaj ări caracteristice, prin intermediul
cărora se valorifică aceşti factori; turism de recreere , care este un tip reprezentativ, determinat de
polarizarea către componente ale cadrului natural; turismul cultural este reprezentativ, generat de
obiective sau complexe de obiective de origine antropic ă şi se remarcă prin mobilitate, dinamism şi
un mare grad de dispersie; turismul complex îmbină toate cele trei categorii amintite şi este stimulat
de existenţa unei oferte turistice de mare valoare şi diversitate.
Alte criterii utilizate în identificarea modalităţilor de practicare şi a efectelor acestora, se
impun ca paleative la criteriul analizat anterior. Astfel, în funcţie de provenienţa turiştilor, există un
turism intern, practicat de turiştii autohtoni, în interiorul teritoriului naţional sau un turism
internaţional, cuprinzând turiştii proveniţi din alte ţări, având ca destinaţie România, motivaţii
diferite şi areale turistice preferate;
În funcţie de modalitatea de organizare, există un turism neorganizat, individual sau de grup
restrâns (familie) care solicită servicii turistice la destinaţie şi un turism organizat, de grup, în
condiţiile când se recurge la serviciile unei firme de intermediere (tur operatori), prin intermediul
căreia se procură seturi de servicii rezervate în devans de la destinaţia turistică; mai există un turism
semiorganizat, combinaţie dintre cele două, când persoana sau grupul se deplaseaz ă în ţara de
destinaţie, procurându-şi o parte din servicii de la firme de specialitate.
În funcţie de regimul circulaţiei turistice, aceasta se poate desf ăşura continuu pe tot
parcursul anului, fiind caracteristic cu deosebire sta ţiunilor balneoturistice cu regim permanent de
funcţionare sau cu regim discontinuu sau sezonier, legat de practicarea unor anumite activit ăţi
dependente de condi ţiile naturale predominant climatice. Este caracteristic în acest sens turismul
estival legat cu deosebire de destina ţiile litoral maritime sau turimul hivernal, de practicare a unor
sporturi dependente de stratul de zăpadă.
La destinaţie, turistul petrece un sejur mai lung sau mai scurt, astfel încât, durata sejurului
devine un alt criteriu de clasificare în trei mari categorii: turism de sejur de lungă durată, care este
legat de staţiunile balneoturistice şi caracterizându-se prin durate ale sejurului între 20 şi 30 de zile
şi chiar mai mult; turism de durată medie, incluzând sejururi între 10 şi 20 de zile, legat tot de
staţiunile balneoturistice, în special a celor climaterice montane şi marine şi turism de scurtă durată,
pe două, trei zile, la distanţe mici şi medii, şi practicat adeseori la sfâr şit de săptămână (turism de
weekend).
Alte criterii, care prin aplicare, conduc la surprinderea şi altor tipuri de turism, sunt cele
legate de gradul de mobilitate, criteriul structurii de vârstă, criteriul distanţei parcurse de la
reşedinţă până la destinaţia turistică etc.
În cadrul acestei diversităţi de practicare, ţinând de motivaţii şi celelalte criterii, se disting
câteva modalităţi de bază de practicare a turismului, care se impun prin tradi ţie, forme de
 112

exteriorizare, impact complex asupra arealelor implicate şi gradul diferenţiat de contribuţie în

amenajarea turistică a spaţiului şi în organizarea teritorială generală.

2.4.2. Categorii principale de turism

2.4.2.1. Turismul balneoclimateric

Se practică în staţiunile profilate pe utilizarea în scopuri balneare a unor resurse naturale, în
special resurse hidrominerale şi termale, emanaţiilor mofetice, a nămolurilor terapeutice, pe un fond
climatic şi bioclimatic (montan, de litoral marin sau de saline) cu efecte benefice. Se adaug ă
acestora, proceduri terapeutice şi tehnici moderne ce completeaz ă şi accentuează efectul factorilor
naturali.
Este prima formă de turism practicată în ordine cronologică, care a condus totodat ă la o
formă coerentă de amenajare turistică – staţiunea – a cărei dimensiune şi complexitate a evoluat în
timp. Calitatea factorilor terapeutici naturali, modalitatea de amenajare spre utilizare a acestora,
puterea de atracţie către aceste componente de complexitate diferită, a condus în timp la
diferenţierea ierarhică, în staţiuni de importanţă naţională şi internaţională; staţiuni cu impact
regional şi staţiuni de mică dimensiune şi cu amenajări sumare, având o importanţă locală. Turismul
balneoclimateric este practicat într-un num ăr de câteva zeci de sta ţiuni care au alcătuit şi alcătuiesc
osatura sistemului balneoturistic românesc, cu trimitere în timp până la antichitatea romană. Acestea
sunt prezente în toate marile regiuni naturale ale ţării: în Carpaţi (mai ales în depresiunile
intramontane) şi legate cu deosebire de aureola mofetic ă (Vatra Dornei, Sângeorz Băi, Băile
Tuşnad, Slănic Moldova, Covasna, Băile Herculane, Geoagiu B ăi, Moneasa, Vaţa de Jos); în
regiunea subcarpatică (Bălţăteşti, Oglinzi, Târgu Ocna, Slănic Prahova, Sărata Monteoru, Pucioasa,
Călimăneşti – Căciulata, Băile Govora, Băile Olăneşti, Băla, Săcel); în Depresiunea Transilvaniei,
valorificând cu deosebire apele minerale şi lacurile sărate (Sovata, Ocna Sibiu, Bazna, Cojocna); în
partea de vest a ţării, unde sunt valorificate în special apele termale (Felix, 1 Mai, sta ţiuni mai mici
precum Călacea, Boghiş sau în localităţi precum Marghita, Oradea, Satu Mare) sau sta ţiuni
disparate în regiunea joasă colinară (Strunga) sau de câmpie (Amara, Lacul S ărat). La acestea se
adaugă staţiunea Techirghiol, profilată exclusiv pe valorificarea unor factori naturali de cur ă (ape
sărate şi nămoluri sapropelice) şi parţial Eforie Nord şi Sud. Capacitatea de primire a acestora este
de aproape 20 % din totalul existent. Turismul în sta ţiunile balneoclimaterice, deşi în prezent
marginalizat şi aparent desuet, r ămâne o categorie reprezentativă pentru turismul românesc, faţă de
care se manifestă în continuare un grad de fidelitate accentuat, din partea unor categorii sociale şi de
vârstă (mai ales categoria de vârst ă a III-a). Noile orientări ale turismului către modalităţi mai
dinamice şi către diversitatea activităţilor, vor impune reconsiderarea amenaj ării lor viitoare, astfel
încât ele să devină oferte acceptate de categorii mult mai variate de turişti. Aceste considerente, în
situaţia când vor fi aplicate (se are în vedere mai ales reconsiderarea de substan ţă a categoriei
vilelor, atât prin nivelul de modernizare pe care ar trebui s ă-l suporte, dar mai ales prin
reconsiderarea şi diversificarea funcţiilor acestora, toate posibile printr-o privatizare oportună).
În cadrul staţiunilor şi a turismului practicat, se diferenţiază nuanţat profile funcţionale care
caracterizează unele staţiuni, devenite emblemă a acestora: cardiovascular (Covasna, Vatra Dornei,
Băile Tuşnad), afecţiuni digestive (Sângeorz Băi, Slănic Moldova), afecţiuni ginecologice (Sovata),
afecţiuni ale aparatului locomotor (în cazul staţiunilor cu ape termale sau cu surse hidrominerale
clorurato-sodice de mare concentra ţie).
Specificul activităţii dominante impune adeseori restrictiv sejururi mai ales în cadrul
staţiunii, dar şi cu deplasări la distanţe scurte, ceea ce conduce la individualizarea ansamblului
staţiunilor ca şi categorii relativ enclavice şi cu implicare redusă în cadrul spaţiului înconjurător.
Diversificarea profilului funcţional va contribui la diminuarea acestui caracter oarecum exclusivist
şi nu în toate cazurile benefic.
 113

2.4.2.2. Turismul climateric montan pentru odihn ă, agrement este o altă formă de turism de
staţiune (sejur), practicat în cadrul staţiunilor climaterice montane dispersate în arealul Carpaţilor cu
o mai mare concentrare în arealul Prahova – Bucegi şi Braşov. Este a doua categorie de turism şi
formă de amenajare turistică în ordine cronologică. Amenajările turistice sub forma staţiunilor de
dimensiuni diferite (de la aproape 5 000 de locuri până la câteva sute de locuri) şi cu dotări aferente
de o complexitate diferită, aparţin în exclusivitate spaţiului montan şi sunt legate de componenta
peisagistică mulată pe factorul relief, precum şi pe condiţiile climatice şi bioclimatice stimulative
pentru odihnă şi agrement.
Concentrarea tradiţională şi cea mai importantă de staţiuni din cadrul Carpaţilor este cea
care se leagă de arealul amintit (Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal, Pârâul Rece, Timi ş şi mai ales
Poiana Braşov), la care se adaug ă staţiuni disparate în teritoriu, dar a căror apariţie şi dezvoltare se
leagă cu deosebire de condi ţiile morfopeisagistice de excepţie (Durău, Cheia, Borşa, Muntele Mic,
Băişoara), dar şi de tradiţie (Păltiniş).
Se remarcă individualizarea unor nuclee de amenaj ări relativ sumare, dar cu unităţi
reprezentative, care dispun ast ăzi şi de componente conexe, dar importante în perspectiv ă, astfel
încât se constituie puncte de plecare pentru noi sta ţiuni (Piatra Fântânele, Bâlea Cascad ă, Poiana
Mărului).
O categorie în curs de edificare o poate forma şi grupul staţiunilor legate de prezenţa unor
acumulări lacustre din zonele montane (Voineasa, Vidra, Văliug, Trei Ape, Beliş-Fântânele,
Floroiu, Remeţi).
Spre deosebire de turismul practicat în staţiunile balneoclimaterice, în situaţia de faţă durata
sejurului este mult mai redusă comparativ cu paleta divers ă de activităţi desfăşurate fie în cadrul
staţiunii, fie în regiunea apropiată acesteia, fie la distan ţe mai mari, în plină regiune montană.
2.4.2.3. Turismul montan este o component ă importantă, care leagă, prin profilul activităţii,
cele două categorii de sta ţiuni, incluzându-se în tendinţa de diversificare a activităţilor în staţiune şi
de conferire acestora a polifuncţionalităţii, dar şi de includere a muntelui, prin caracteristicile sale
morfopeisagistice (altitudine, componente morfologice, energie, pant ă, expoziţie a versanţilor) în
circuitul turistic.
Turismul pentru sporturi de iarn ă este o formă de turism sportiv, care se intercondi ţionează
cu celelalte activităţi din staţiunile climaterice montane, fiind practic legat de aceste sta ţiuni. Este
dependent de anumite condi ţii morfoclimatice, pe de o parte, de dot ări caracteristice în spaţiul
mijlociu al muntelui, între staţiuni şi regiunea înaltă, precum şi de infrastructura specifică din
staţiunile ce servesc de baz ă de desfăşurare.
Practicarea turismului pentru sporturi de iarnă este stimulată şi de crearea unei infrastructuri
tehnice, formate din mijloace de transport pe cablu şi pârtii amenajate. Se remarcă, din acest punct
de vedere, cu o dezvoltare la scara comparativă pentru România, regiunea montană Bucegi – Munţii
Bârsei, care concentrează peste 60 % din mijloacele mecanice pe cablu din lungimea pârtiilor şi din
turiştii care sunt atraşi de acest sport: Sinaia, Bu şteni, Predeal, Poiana Bra şov. Beneficiind de
condiţii naturale favorabile şi alte staţiuni, chiar şi balneoclimaterice, au prelungiri către zona
montană sub forma domeniilor schiabile amenajate mai sumar: Mogoşa, Borşa, Vatra Dornei, Piatra
Fântânele, Durău, Sovata; în Carpaţii Meridionali, Bâlea Lac (care, în perspectiv ă, va deveni una
dintre cele mai reprezentative staţiuni pentru sporturi de iarnă din România), Păltiniş, Rânca
(Parâng), Straja (Munţii Vâlcan), Muntele Mic; în Carpaţii Occidentali, Semenic, Arieşeni,
Băişoara, Stâna de Vale.
Dimensiunile turismului pentru sporturile de iarnă sunt limitate de intervalul restrictiv de
practicare, raportat la perioada de iarnă, cu strat de z ăpadă favorabil, ca şi grosime, stabilitate şi
persistenţă. Intervalul de practicare poate fi prelungit cu avansarea în altitudine unde, la peste 2000
m, sezonul poate s ă se extindă pe aproape 6 luni.
 114

Turismul itinerant montan se leagă de zona montană la peste 1500 m, fiind dependent de c ăi
de acces de o factur ă aparte (poteci turistice, drumuri forestiere), precum şi de factori naturali
morfopeisagistici ce atrag o categorie relativ restrânsă de iubitori ai muntelui.
Turismul de drumeţie montană este foarte răspândit şi stimulat de valoarea peisagistic ă de o
mare diversitate a regiunii montane înalte, dependent ă de substratul litologic şi de învelişul vegetal
ce înregistrează etajarea altitudinală.
În cadrul periplului montan şi în funcţie de altitudine se străbat o diversitate de ecosisteme
cu fizionomii proprii (forestier, subalpin şi gol alpin) în cadrul cărora se detaşează forme de relief
legate de procese morfologice glaciare şi postglaciare diferenţiate şi în funcţie de litologie.
Consacrate pentru drumeţiile montane sunt masivele calcaroase şi conglomeratice (Rarău,
Ceahlău, Ciucaş-Zăgan, Bucegi, Post ăvaru, Piatra Craiului, Căpăţânii, Retezatul sudic, Munţii
Bihor; masivele înalte, cu relief glaciar (Rodna, F ăgăraş, Parâng, Retezat), masivele vulcanice,
Gutâi, Căliman, Gurghiu, Harghita sau Metaliferi.
Punctele nodale în desf ăşurarea drumeţiei montane sunt cabanele amplasate în pozi ţii
favorabile, alese atât din punct de vedere al accesului, cât şi din punct de vedere al amplas ării în
apropiere de obiective turistice cu impact.
Turismul – alpinism este o formă exclusiv sportivă a turismului montan, practicat de o
categorie restrânsă de persoane cu aptitudini fizice deosebite şi antrenate special pentru aceasta.
Practicarea alpinismului solicită condiţii morfologice deosebite: versanţi cu pante abrupte, ridicaţi
până la verticală (chiar surplombaţi) şi energie de relief mare de sute de metri.
Pentru această formă de turism sunt preferate masivele calcaros conglomeratice care
prezintă abrupturi puternice la marginea platourilor suspendate. Din acest punct de vedere se
remarcă versanţii de est şi nord-est ai Munţilor Bucegi, cu peste 60 de trasee (Jepii Mici, cu 5
trasee, Caraiman, cu 15 trasee, Co ştilea, cu 26 de trasee, Moraru, cu 10 trasee, Buc şoiu, cu 7 trasee.
În afară de Bucegi şi alte masive se preteaz ă la activităţi de alpinism: Rarău, Munţii Hăşmaş
(cu Cheile Bicazului), Munţii Piatra Craiului, precum şi majoritatea sectoarelor de chei din Carpa ţi
(exemplu Cheile Turzii).
2.4.3 Turismul de litoral maritim se leagă de jumătatea sudică a litoralului Mării Negre, cu
cea mai importantă concentrare de amenajări turistice, reprezentând peste 40 % din totalul
capacităţilor de cazare, concentrate în 15 amenaj ări complexe de tip staţiune, a căror mărime
oscilează de la 1000 de locuri la peste 20 000 locuri (Mamaia). Factorii de atrac ţie sunt reprezentaţi
de complexul de elemente al zonei litorale (falez ă, plajă, fund puţin adânc şi nisipos), la care se
adaugă complexul de factori climatici. Specificul valorificării acestora reduce oferta turistică pe
perioada sezonului estival din iunie până în septembrie. De şi în acest interval cererea turistică este
deosebit de intensă, mai ales cea autohtonă şi în creştere cea provenită din alte ţări, sezonalitatea
reduce volumul de turişti, comparativ cu alte categorii şi forme de turism, având continuitate (cu
fluctuaţii în timpul anului). Motivaţia practicării acestui turism este predominant de agrement şi
cură heliomarină. În circulaţia turistică se implică toate categoriile de vârst ă (cu excepţia celor cu
restricţii de sănătate) şi există în cadrul complexului de staţiuni şi o oarecare specializare: func ţie
balneară predominantă pentru staţiunea Techirghiol sau un sistem de amenajare turistic ă realizat
pentru a primi populaţie şcolară (Năvodari) sau studenţi (Costineşti).
2.4.4. Turismul cultural este o formă reprezentativă a turismului de mare mobilitate,
desfăşurat mai ales cu mijloace automobilistice şi având ca motivaţie existenţa unui valoros
patrimoniu cultural-istoric şi etno-folcloric cu caracter original şi chiar uneori cu valoare de unicat.
Acesta se remarcă prin ample concentr ări de obiective, în arii de civilizaţie şi cultură. Se
constată că valoarea acestui patrimoniu este accentuat ă şi de diversitatea sa, astfel dacă în Oaş,
Maramureş, Bucovina, Neamţ, Vrancea, Bran, Făgăraş, Vâlcea, Haţeg, Munţii Apuseni (Ţara
Moţilor) se distinge patrimoniul de origine pur româneasc ă; în Podişul Transilvaniei, în partea sa
sudică, se conservă încă componente ale civilizaţiei şi culturii de origine germană (săsească); în
 115

Harghita şi partea de nord a jude ţului Covasna sunt prezente cu prec ădere componente de civilizaţie
şi cultură maghiară (secuiască), iar în cea mai mare parte a Depresiunii Bra şov, originalitatea rezidă
din interferenţa (până la scara localităţilor) a civilizaţiei şi culturii celor trei comunităţi.
Turismul cultural utilizează o bază de cazare importantă, concentrată mai ales în oraşe, dar
este utilizată şi baza de cazare a sta ţiunilor, precum şi obiectivelor turistice ce se înşiră în lungul
căilor de comunicaţie (moteluri, campinguri, popasuri turistice). Caracterul itinerant de mare
mobilitate este reflectat din numărul mare de persoane implicate, comparativ cu numărul relativ
restrâns de nopţi cazare înregistrate de către aceştia.
2.4.5. Turismul de sfârşit de săptămână– (de week-end)
S-a impus începând din perioada interbelică, odată cu dezvoltarea urbanizării, determinată
de industrializare, tendinţă ce a continuat şi s-a intensificat mai ales în perioada 1960-1980. În
paralel a crescut masa populaţiei concentrată în oraşe şi ocupată în activităţile acesteia.
Se detaşează, prin implicare, oraşele mari şi mijlocii, cu mediu puternic modificat,
determinat de poluare fizico-chimică, sonoră, condiţiile agresiv-stresante de desf ăşurare a
activităţilor cotidiene, coabitarea în spaţii aparţinând blocurilor de locuinţe. Această situaţie a impus
cu necesitate ieşirile la sfârşit de săptămână în afara oraşelor, determinate de nevoia de odihn ă şi
recreere.
Posibilităţile de dezvoltare ale turismului de sfâr şit de săptămână sunt strâns legate şi de
dezvoltarea şi modernizarea căilor de comunicaţie şi mijloacelor de transport spre şi în interiorul
arealelor de destinaţie, precum şi de existenţa unor amenajări turistice care să răspundă unor
exigenţe relativ limitate, avându-se în vedere timpul scurt de şedere la destinaţiile week-endului.
Intensitatea turismului de sfârşit de săptămână, arealul său de extensiune în jurul ora şelor
generatoare ale acestei forme de turism au fost influenţate negativ de legislaţiile conjuncturale
restrictive din anii ‘80, ’90 care au influenţat negativ atât intensitatea acestui fenomen, cât şi aria de
implicare.
Turismul de week-end este direct propor ţional ca şi intensitate şi extensiune spaţială cu
mărimea centrelor urbane generatoare de turi şti şi de prezenţa la distanţe variabile a unor obiective
sau areale cu factori de atrac ţie puternici. Se remarcă din acest punct de vedere capitala ţării,
Bucureşti, care genereaz ă cea mai puternică mişcare turistică de sfârşit de săptămână, având
destinaţii multiple. Există în primul rând o deplasare la distan ţă mică în jurul Bucureştiului către
spaţiul forestier, lacustru, în cadrul căruia s-au individualizat mari concentrări de reşedinţe
secundare – vile de vacan ţă. În a doua categorie intr ă destinaţiile cu mare impact turistic de mare
putere de atracţie, aflate la distanţă de peste 100 km de capital ă şi care constituie principalele areale
de concentrare pentru turismul de week-end. Se remarc ă din acest punct de vedere Valea Prahovei,
către care turismul de sfâr şit de săptămână se practică tot timpul anului; o a doua zonă o formează
litoralul Mării Negre, cu turismul de sfârşit de săptămână practicat predominant în sezonul estival
de vară; şi o a treia direcţie, caracterizată prin o pondere mai redusă, comparativ cu primele două,
este orientată spre Valea Ialomiţei (în partea sudică a Munţilor Bucegi).
Practic, în jurul fiecărui oraş există un areal mai mult sau mai pu ţin extins, care intră sub
incidenţa turismului de week-end.
2.4.6. Turismul rural este o categorie aparte de turism cu un caracter complex, având
anumite caracteristici, incluzând componente specifice, luând anumite forme de manifestare cu
efecte şi impact în mediul rural. (Fig.10)
Cuprinde în primul rând activitate turistică propriu-zisă (cazare, pensiune, circula ţie
turistică, derulare de programe), activit ăţi economice agricole sau cu caracter tradi ţional; precum şi
moduri de petrecere a segmentului de timp liber pentru cei ce solicit ă acest turism. Presupune
dezvoltarea turismului în mediul rural, înstrânsă corelaţie cu economia locală, ceea ce conduce la
interdependenţa dintre cele două laturi.
 116

Turismul rural s-a născut din dorinţa de evadare într-un mediu mai pu ţin amenajat, unde
nivelul preţurilor este modic, caracterizat printr-un accentuat grad de elasticitate a serviciilor, care
se vor putea adapta rapid la o mare diversitate de situa ţii sau de preferinţe ale turiştilor.
Ca urmare a marii dispersii a ofertei turistice, principale şi secundare (caracteristice cu
deosebire arealului montan), turismul rural se remarcă prin mai multe trăsături: echipamentele sale
sunt difuze în teritoriu, clientela este dispersată; acoperirea ansamblului teritorial şi a structurilor pe
fluxuri se face fără a se şine seama de limitele administrative.

Fig. 6 Raporturi de intercondiţionare în cadrul turismului rural

Pe de altă parte, toate aceste caracteristici determin ă şi un şir de ambiguităţi: turismul

rural nu este neapărat şi nu trebuie să fie un turism social pentru o clientel ă modestă; nu se poate
constitui ca o salvare a unei agriculturi în dificultate; rentabilitatea turismului rural, în termeni strict
economici, este aleatorie; dar oferă pe de altă parte posibilitatea de deschidere a ruralului, de
integrare al unui segment al societ ăţii în contextul social-economic naţional, regional şi în funcţie
de cererea turistică internaţional, chiar şi global.
 117

Prin toate acestea, turismul rural se poate defini ca un sistem con ţinând un ansamblu de elemente
care în totalitatea lor influenţează unul sau mai multe elemente spa ţio-temporale. Aceste elemente
sunt de două categorii: elementele structurale şi elementele funcţionale.
Sub aspect legislativ, au fost adoptate ordonan ţe şi m ăsuri menite a crea facilităţi şi stimula
dezvoltarea turismului rural în regiunile montane, în Delta Dunării şi pe litoralul Mării Negre.
Din punct de vedere organizatoric au ap ărut şi proliferat organizaţii profesionale non-
guvernamentale care coordoneaz ă fenomenul turistic rural la nivel na ţional sau societăţi comerciale
şi fundaţii care se implică la nivel regional şi local.
Acestea s-au asociat la organizaţii similare europene, cum este Euro-Gîtes, fapt ce va facilita
accesul liber la informaţii cu privire la noutăţile europene din turismul rural; organizarea de
schimburi de turişti; promovarea reciprocă a ofertei turistice.
Foarte importante în această etapă sunt înfinţarea şi sprijinirea unor centre teritoriale în
areale de maxim interes turistic unde, pe lâng ă componentele cadrului natural, se impun şi
componentele antropice. Satele unde se promoveaz ă turismul rural se remarcă prin o serie de
componente: patrimoniul etno-folcloric, condiţii morfo-piesagistice şi bioclimatice favorabile,
activităţi rurale tradiţionale sau cele în care exist ă posibilitatea practicării unor forme de turism la
scară locală: turism pentru sporturi montane şi turism cinegetic (cu deosebire în regiunea carpatică),
turism piscicol, mai ales în Delta Dunării.
S-au conturat deja zone cu aşezări rurale implicate în turismul montan, unde au fost testate şi
clasificate un număr variabil de gospod ării, o parte dintre acestea dovedindu-se apte pentru
practicarea şi promovarea turismului rural, sub forma turismului familial, a turismului în
gospod ării-pensiune sau a turismului spontan, toate putând deveni p ărţi componente ale ambian ţei
rurale.

Tema de reflecţie nr. 5: Analizaţi şi încadraţi turismul rural în contextul valorific ării
unui potenţial şi a unei baze materiale cu tr ăsături de particularitate

d. Sumar. În cadrul modulului 4 este prezentată o problematică complexă legată de factorii

decisivi şi permisivi care contribuie la dezvoltarea turismului, respectiv baza material ă turistică,
prin intermediul căreia este valorificat potenţialul turistic, iar valorificarea specifică se reflectă în
volumul şi tipologia circulaţiei turistice şi în modalităţile de practicare a turismului, şi deci de
valorificare (prin tipuri şi forme).
Locul central în cadrul acestui modul îl ocup ă analiza bazei materiale turistice, diferen ţiată
în bază turistică de cazare, baz ă curativă, bază turistică agremental-sportivă, infrastructura de
transport cu caracter general şi cea cu caracter exclusiv turistic.
Baza de cazare, prin cantitate, diversitate, reparti ţie teritorială, grad de confort reflectă
nivelul de dezvoltare al turismului într-o ţară. Sunt analizate diferenţiat categoriile de cazare:
hotelul, vila, motelul, cabana, camping-ul, pensiunile urbane şi rurale. Analiza fiecăreia dintre
acestea în parte are în vedere, ca şi factori de clasificare, dimensiunile, gradul de confort, durata
sejurului, servicii oferite, probleme de amplasament, arii de concentrare şi zonele puţin dotate sau
lipsite de unităţi turistice de cazare.Este evidenţiată dinamica foarte activă în perioada de tranzi ţie a
unei categorii de cazare din spaţiul rural – pensiunea rurală.
Infrastructura balneo-curativă este cea care permite valorificarea resurselor naturale
hidrominerale, termale, dar şi potenţialul climatic şi bioclimatic. Este evidenţiată corelaţia între
mărimea şi tipologia bazei de cazare şi dimensiunile şi structura funcţinală a infrastructurii balnear-
curative, caracteristică cu deosebire staţiunilor balneo-climaterice.
Infrastructura agremental-sportivă, caracteristică atât staţiunilor, cât şi centrelor urbane,
contribuie la diversificarea activităţilor turistice cu caracter recreativ sportiv, oferind
multifuncţionalitate unităţilor turistice şi reglarea, prin aceasta, a regimului circulaţiei turistice în
 118

timpul anului, şi a cererii pentru produsul turistic amenajat complex (unităţi turistice de cazare,
unităţi turistice balneo-curative, amenajări agremental-sportive.
Infrastructura de transport are un rol esen ţial în atragerea şi sejurul turiştilor la destinaţia
turistică pentru care s-a optat. Gradul de modernizare al c ăilor de transport, diversitatea acestora, se
implică în mod nemijlocit în ansamblul turismului şi în creşterea cererii pentru produsul turistic
amenajat.
Pe lângă infrastructura generală de transport se deta şează căile de acces având un specific
aparte: mijloace de transport pe cablu (mecanice), potecile turistice marcate, drumurile montane
alpine cu funcţie exclusiv turistică.
Circulaţia turistică reflectă prezenţa, diversitatea şi gradul de atractivitate a poten ţialului
turistic, amenajările turistice, ca volum, diversitate şi grad de confort şi servicii oferite. La acestea
se adaugă promovarea produsului turistic realizat din combinaţia celor două mari categorii turistice
Reflectarea calitativă a celor trei componente turistice (poten ţial turistic, bază materială,
circulaţie turistică) este evidenţiată de tipurile şi formele de turism practicate.

e. Sarcini şi teme ce vor fi notate

Studenţii vor avea ca sarcin ă elaborarea unei teme aferente modulului 4, legat ă de baza
materială turistică (cu conotaţii vis a vis a circulaţie turistică şi tipuri şi forme de turism) utilizând
informaţia din suportul de curs, din bibliografia obligatorie şi bibliografia opţională. Aceştia vor
elabora: Hoteluri şi moteluri, componente reprezentative ale infrastructurii turistice de cazare;
infrastructura de transport şi turismul. Acestea vor fi comunicate la a patra întâlnire.
Termenul de predare este 15.01.2012, termenul programat este anterior acestei date, iar
verificarea se va realiza în 30.01.2012.
Pe tot parcursul timpului scurs de la începutul anului, cursan ţii vor menţine legătura cu
titularul de curs şi tutorii, oferindu-se precizări şi recomandând bibliografie şi surse de informaţie
existente.
Se va comunica şi ponderea temei legate de modulul 4 la nota final ă.

h. Bibliografie obligatorie pentru parcurgerea acestui modul

1. Cândea Melinda, Erdeli G., Simon Tamara (2001), Potenţial turistic şi turism, Edit.
Univ. Bucureşti, Biblioteca Facultăţii de Geografie.
2. Ciangă, N. (1997), Turismul din Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie uman ă,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. Berlescu Elena (1971), Staţiunile balneare de-a lungul timpului şi azi, Editura
Medicală, Bucureşti.
4. Ciangă, N. (2007), România. Geografia turismului, Presa Universitară Clujeană, cap.
I şi II, p. 15 – 34, Cluj-Napoca.
5. Cocean, P. (1997), Geografia turismului românesc, Editura Focul Viu, Cluj-Napoca.
6. Ielenicz, M., Comănescu Laura (2006), România. Potenţial turistic, Editura
Universitară Bucureşti.
7. Muntele, I., Iaţu, C. (2003), Geografia turismului. Concepte, metode şi forme de
manifestare spaţio-temporale, Editura Sedcom, Libris, Iaşi.
8. Pricăjan, A. (1985), Substanţele minerale terapeutice din România, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
9. Teodoreanu Elena (1984), Bioclima staţiunilor balneoclimaterice din România,
Editura Sport-Turism, Bucureşti.
 119

10. xxx (1984), Geografia României II, Geografia Unamă şi Economică, Editura
Academiei R.S.România, Bucureşti.
 120

III Anexe

a. BIBLIOGRAFIA COMPLET Ă A SUPORTULUI DE CURS

1. Badea L., Grum ăzescu H., (1975), Consideraţii metodologice asupra regionării turistice a
teritoriului României, Lucrările celui de-al II-lea Colocviu naţional de geografia turismului,
Editura Sport-turism, Bucureşti.
2. Barbier B., (1977), Les residences secondaires et l’espace roural français , Revue Norois
(extrait), nr. 95.
3. Barbier B., (1978), Ski et station de sport d’hiver dans le Monde, Wiener Geographische
Schriften, 51/52, Beitrage zur Fremdenwerkerrsgeographie, I, Theil, Wien.
4. Barbu Gh., Snak O., (1981), Turismul ramură a economiei naţionale, Turismul în economia
naţională, Editura Sport-Turism, Bucureşti.
5. Bărănescu Rodica, (1975), Turism şi alimentaţie publică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
6. Berlescu Elena, (1971), Staţiunile balneare de-a lungul timpului şi azi, Editura medicală,
Bucureşti.
7. Berlescu Elena, (1982), Dicţionar encoclopedic medical de balneoclimatologie , Editura
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
8. Berbecaru I., Botez M., (1977), Teoria şi practica amenajării turistice, Editura Sport-Turism,
Bucureşti.
9. Bleahu M., (1987), Turismul şi protecţia peisajului, ocrotirea naturii şi a mediului
înconjurător, nr. 1, Editura Academiei R. S. România, Bucure şti.
10. Bordeanu S., Doru M., (1978), Perspectivele dezvoltării serviciilor turistice în zonele
montane, Studii de turism, vol. I, turism montan, Bucureşti.
11. Borza Al., (1978), Construcţiile hidroenergetice şi turismul, Studii de turism, vol. I, Turism
montan, Bucureşti.
12. Cacovschi C., (1978), Peisajul estetic vitalizant, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
13. Cândea Melinda., Erdeli G., Simon Tamara, (2001), România. Potenţialul turistic şi turism,
Editura univ. Bucureşti.
14. Cândea Melinda, Simon Tamara,( 2006), Potenţialul turistic al României,Editura
Universitară, Bucureşti.
15. Cebuc Al., Mocanu C., (1967), Din istoria transporturilor de călători în românia, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
16. Ciangă N., (1977), Câteva probleme asupra structurii şi capacităţilor de primire ale sta ţiunilor
balneoclimaterice din zona central ă a Carpaţilor Orientali, Studia Univ. „Babeş-Bolyai”,
Geol.-Geogr., Cluj-Napoca.
17. Ciangă N., (1977), Câteva probleme asupra structurii şi capacităţilor de primire ale sta ţiunilor
balneoclimaterice din zona central ă a Carpaţilor Orientali, Studia Univ. „Babeş-Bolyai”,
Geol.-Geogr., Cluj-Napoca.
18. Ciangă N., (1979), Rolul staţiunilor din Carpaţi în dezvoltarea turismului, Studia Univ.
„Babeş-Bolyai”, Seria Geol.-Geogr., nr. 1, Cluj-Napoca.
19. Ciangă N., (1980), Câteva probleme legate de circula ţia turistică în Carpaţii Orientali ,
Lucrările celui de-al V-lea Colocviu naţional de geografia turismului (Bucure şti, 1977).
20. Ciangă N., (1980), Turismul în judeţul Alba, Judeţul Alba, Editura Academiei, R. S. România,
Bucureşti.
 121

21. Ciangă N., (1981), Consideration geographique sur les villes-station balneoclimatique des
Carpates Orientales, Revue Roumaine de G.g.G.-Geographie, tom 25, nr. 2.
22. Ciangă N., Maier A., (1983), Lacurile de acumulare din Carpaţii Orientali, factor de cre ştere
a potenţialului şi circulaţiei turistice, în vol. „Lacurile de baraj, ambian ţă naturală şi construită,
Cluj-Napoca.
23. Ciangă N., (1984), Economia turismului în Depresiunea Transilvaniei, Studia Univ. Babe ş-
Bolyai”, Seria Geol.-Geogr., Cluj-Napoca.
24. Ciangă N., (1985), Turismul în munţii Apuseni, Studia Univ. Babeş-Bolyai”, Geol.-Geogr.,
Cluj-Napoca.
25. Ciangă N., (1986), Valorificarea potenţialului turistic natural din Carpaţii Orientali, în vol.
„Probleme de geografie aplicată”, cluj-Napoca.
26. Ciangă N., (1987), Aparition et le developpment du tourisme dans les Carpates, Studia Univ.
„Babeş-Bolyai”, Geol.-Geogr., Cluj-Napoca.
27. Ciangă N., Horhoi Elena, (1989), Problemes de geographie du tourisme dans les Carpates
orientales, în vol. „Karpacko konferencza Turistyczna (Carpathians tourist Conference),
Zeszyty Naukove Universitetu Iagiellonskiego, CMLVII, Krakow.
28. Ciangă N., (1996), Mijloacele de transport pe cablu – componentă infrastructurală a peisajului
şi a turismului carpatic, Studia Univ. Babeş-Bolyai”, Geogr., nr. 1, 2, Cluj-Napoca.
29. Ciangă N., (1998), Turismul din Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie Umană, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
30. Ciangă N., (1998), Le rôle de la function touristique dans l’organisation de l’espace rural, în
„Rural Space and Regional Development”, Studia Cluj-Napoca.
31. Ciangă N., Rotar Gabriela, Dezsi Şt. (1999), L’amenagement touristique des franges
interdepartamentales du nord-ouest de la Roumanie, Studia Univ. „Babeş-Bolyai”, Geographia
nr. 2, Cluj-Napoca.
32. Ciangă N., Cocean P. (2001), L’edification du systeme des stations touristiques de la
Roumánie, Studia Univ. Babeş-Bolyai”, Geographia nr. 2, Cluj-Napoca.
33. Ciangă N., (2001, 2002),România.Geografia Turismului ( partea întâi) ,Edit.Presa Universitară
Clujeană, Cluj Napoca.
34. Ciangă N., (2003),Geografie Turistică,Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca.
35. Chabot G., (1964), La geographie du tourisme en France, Acta, geographica Lavaniensia, vol.
3, Paris.
36. Cocean, P., (1997), Geografia turismului românesc, Editura „Focul Viu”, Cluj-Napoca.
37. Cocean, P., (1995), Peşterile României. Potenţialul turistic, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
38. Cocean, P., Vl ăsceanu, Gh., Negoiesci, B., (2002), Geografia Generală a Turismului, Edit.
Meteor Press, Bucureşti.
39. Corvin, Tatiana, Makra St., (1967), Motelul – mici unităţi pentru turism, Editura Tehnică,
Bucureşti.
40. Fărcaş, I., Ben ţe D., Trifa P., (1969), Indicele climatic-turistic. Aplicaţii la teritoriul R. S.
România, Studia Univ. „Babeş-Bolyai”, Seria Geologia, Geographia, fasc. 1, Cluj-Napoca.
41. Fărcaş, I., Benţe D., Trifa P., (1970), Harta climatic ă turistică a R. s. românia, Studia Univ.
„Babeş-Bolyai”, Seria Geologia, Geographia, fasc. 2, Cluj-Napoca.
42. Gâştescu P., (1971), Lacurile din România, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti.
43. Giurcăneanu Cl., (1956), Aspecte ale geografiei turismului, Natura nr. 3, anul VIII.
44. Glăvan, V., (2000), Turismul în România, Editura Economică, Bucureşti.
45. Glăvan, V., Stoian O., (1978), Potenţialul turistic montan din România. Categorii de potenţial
şi priorităţi de valorificare în turism, în vol Studii de turism, vol. II, Turism montan, Bucureşti.
46. Grigore M., (1989), Defilee, chei şi văi de tip canion în România, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
 122

47. Horeanu, Cl., Borcea Margareta, (1982), Ceahlăul – viitor parc naţional, în Ocrotirea naturii
şi mediului înconjutător, nr. 1-2, Editura Academiei R. S. România, Bucure şti.
48. Ielenicz M., Comănescu Laura (2006), România. Potenţial Turistic.Edit. Universitară,
Bucureşti
49. Mihăilescu V., (1969), Geografie şi turism, Lucrările colocviului Naţional de Geografia
turismului (Bucureşti, septembrie, 1968), Bucureşti.
50. Muntele, I., Iaţu, C., ( 2003), Geografia Turismului. Concepte, metode şi forme de manifestare
spaţio-temporale, Edit. Sedcom Libris, Iaşi.
51. Muja S., (1984), Spaţiile verzi în sistematizarea teritoriului şi localităţilor, Editura Ceres,
Bucureşti.
52. Neacşu, N., (2000), Turismul şi dezvoltarea durabilă, Edit. Expert, Bucureşti.
53. Neagu Gh., Gologan Gh, (1978), Cercet ări, rezultate şi realizări privind schiul turistic, în vol.
Studii de turism, vol. 2, Turism montan, Bucure şti.
54. Olaru, M., (1996), Munţii Banatului. Resursele turistice naturale şi antropice, Editura Hestia,
Timişoara.
55. Olaru, M., (2000), Munţii Banatului. Amenajarea şi dezvoltarea turistică, Editura Hestia,
Timişoara.
56. Panaite Ludmila., (1974), Metolodogia cercetării economico-geografice, Universitatea
Bucureşti.
57. Pătrăşcoiu N., Toader T., Scripcaru G., (1987), Pădurea şi recrearea, Editura Ceres,
Bucureşti.
58. Petrea Rodica, Petrea, D., (2001), Turism Rural,Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca
59. Petrescu Carmen, (1974), Şcoala românească de geografia turismului, Forum nr. 3.
60. Popovici I., (1977), Regiunile turistice din R. S. România, Studii şi cercetări de G.G.G., seria
Geografie, nr. 1.
61. Popovici I., Gl ăvan, V., Ghiriac D., (1976), Sistem de indicatori pentru evaluarea
potenţialului turistic, Revista Economică, nr. 36.
62. Preda I. Ţenu, A., (1981), Resurse de ape minerale şi termale, Note de curs şi lucrări practice,
Universitatea Bucureşti.
63. Pricăjan A., (1985), Substanţele minerale, terapeutice din România, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
64. Raboca N., Ciang ă N., Maier A., (2001),Geopgrafie Economică,”Vasile Goldiş”, University
Press, Arad.
65. Rădulescu N. Al., (1946), Asupra geografiei turismului, Revista geografică, an II, fasc. I - IV,
Bucureşti.
66. Snak O., (1976), Economia şi organizarea turismului, Editura Sport-Turism, Bucureşti.
67. Surd, V., Bold, I., Zotic, V., Chira Carmen, (2005), Amenajarea teritoriului şi infrastructuri
tehnice, Presa Universitară clujeană, Cluj napoca.
68. Susan Aurelia, (1980), Geografia turismului (pentru uzul studen ţilor), Cluj-Napoca.
69. Swisewski C., (1980), Some Theoretical and Methodological Problems of the Geography of
Tourism, An. Şt. ale Univ. „Al. I. Cuza” din Ia şi, secţiunea a II-a b. (Geologie-Geografie),Tom
XXVI.
70. Şaabner-Tuduri Al., (1906), Apele minerale şi staţiunile climaterice din România, Ediţia a 2-a,
Tipografia „Gutenberg”, Bucure şti.
71. Şandru, I., (1966), Probleme de geografia turismului, Natura anul XVIII, nr. 3.
72. Şandru, I., (1970), Consideration sur la geographie du tourisme avec special regard sur la
Roumanie, Revue roumaine de G. G. G., Serie Geographie, tom 14.
73. Şandru, I., (1985), Les principaux types de tourisme dans les Carpates Roumaines, Memoriile
secţiilor ştiinţifice ale Academiei R. S. România, seria IV, tom V, nr. 1, 1982, Bucureşti.
 123

74. Ştefănescu, C., (1967), Staţiuni balneare şi climaterice din România, Editura Meridiane,
Bucureşti.
75. Teodoreanu, Elena., (1984), Bioclima staţiunilor balneoclimaterice din România, Editura
Sport-Turism, Bucureşti.
76. Tufescu, V., (1974), România, natură, om, economie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
77. Ţeposu, V., Pu şcariu V., (1932), România balneară şi turistică, „Cartea Românească”,
Bucureşti.
78. x x x., Atlasul R.S.R. România, Institutul de Geografie, Editura Academiei, R. S. România,
Bucureşti.
79. x x x., (1974), Factori terapeutici naturali din judeţul Harghita, în vol. editat de Consiliul
Popular al judeţului Harghita, Direcţia Sanitară.
80. x x x., (1984), Geografia României II, Geografia umană şi economică, Edit. Academiei R. S.
România, Bucureşti.
81. x x x., (1987), Geografia României III, Carpaţii Româneşti şi Depresiunea Transilvaniei, Edit.
Academiei R. S. România, Bucure şti.

Notă: Bibliografia este accesibilă în cadrul Bibliotecii Facultăţii de Geografie şi a Bibliotecii Centrale
Universitare, Cluj-Napoca. Suportul de curs reprezint ă o sinteză sub aspect ştiinţific, al metodologiei de
analiză şi cercetare, dar şi prin prisma principiilor didactice de înv ăţare.

b. Glosar

Apele minerale termale sunt ape subterane cu temperaturi peste 20 0C.

Baza tehnico-materială cuprinde totalitatea amenaj ărilor realizate de om (cazare, balnea ţie,
recreere, sport, distracţie, dotări comerciale, infrastructură de transport) în scopul valorificării
potenţialului turistic şi a atragerii de fluxuri diferite de turişti.
Hotelul este o categorie de cazare cu dimensiuni variate, dezvoltat pe vertical ă, asigurând
prin dotări un grad de confort diferenţiat (de la una la cinci stele), amplasat în ora şe, staţiuni balneo-
turistice ş.a.
Potenţialul turistic este format din totalitatea factorilor de atracţie dintr-un teritoriu
aparţinând la două categorii: obiective specifice cadrului natural şi obiective ale cadrului antropic.
Produsul turistic este un obiectiv turistic amenajat pentru vizitare, sejur în apropiere, fiind
stimulativ pentru activităţi turistice care-i conferă eficienţă (rentabilitate) directă şi indirectă.
Resursele hidrominerale sunt ape subterane con ţinând cel puţin un gram de substanţe
minerale la litru sau minimum 0,75 grame CO2 la litru.

Staţiunea balneo-turistică este o amenajare turistică cu o complexitate diferită, situată într-o

regiune cu potenţial turistic important, legată de piaţa turistică prin infrastructură de transport
complexă şi modernizată.
Turismul este un fenomen social-economic de importan ţă majoră care se manifestă sub
forma unei circulaţii de mase de oameni (turi şti), având caracter continuu, sezoneir, repetat, la
diferite intervaluri de timp, din zonă de provenienţă către destinaţii turistice amenajate, unde sejurul
are un caracter temporar.