1

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă și
cu Frecvență Redusă
FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Specializarea: GEOGRAFIA TURISMULUI
Disciplina: POTENȚIALUL HIDRO-CLIMATIC ȘI
VALORIFICAREA LUI ÎN TURISM

SUPORT DE CURS

ANUL I - Semestrul 2

Cluj – Napoca
2015
 I. INTRODUCERE
UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE GEOGRAFIE
ANUL UNIVERSITAR: 201 - 201
ANUL I/SEMESTRUL II
SPECIALIZARE: GEOGRAFIA TURISMULUI (ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ)
SYLLABUS
DISCIPLINA: POTENŢIALUL HIDROCLIMATIC ŞI VALORIFICAREA LUI ÎN TURISM
I. Date de identificare ale titularului de curs şi a cursului
1) Date de contact ale titularilor de curs 2) Date de identificare a cursului
Nume: /HFW. Univ. Dr. %Ă7,1$ù5Ă=9$1+25$ğ,8Numele cursului: Potenţialul hidroclimatic şi
&RQIUniv. Dr. &52,7258$',1$(/,=$Yalorificarea lui în turism
Birou: Birou 62, sediul Facultăţii de Geografie, Codul cursului: GLR 2202
Str. Clinicilor, nr. 5-7 (etajul 2) Anul, Semestrul: anul I, semestrul II
Telefon: 0264-596116 int. 225 (zilnic între orele 10-15) Tipul cursului: obligatoriu
Fax: 0264-591906 Pagina web a cursului: postat pe pagina web a
Facultăţii de Geografie la adresa de internet:
http://geografie.ubbcluj.ro/, https://portal.portalid.ubbcluj.ro
ODVHFаLXQHD&XUVXUL


E-mail: UEDWLQDV#JHRJUDILHXEEFOXMURFURLWRUX#JHRJUDILHXEEFOXMUR
Consultaţii: programul de consultaţii va fi afişat la începutul semestrului 2 la birourile cadrelor didactice

II. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Participarea la disciplina POTENŢIALUL HIDRO-CLIMATIC ŞI VALORIFICAREA LUI ÎN

TURISM nu este condiţionată de parcurgerea şi promovarea vreunei discipline aferente semestrului I de studii,
din anul I, de către studenţii specializării GEOGRAFIA TURISMULUI. Asimilarea şi înţelegerea eficientă a
conţinutului ştiinţific poate fi facilitată de însuşirea cunoștințelor predate la următoarele discipline aferente
semestrului I, din anul I de studii: INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIE, GEOGRAFIA GENERALĂ A
TURISMULUI, POTENŢIALUL TURISTIC AL RELIEFULUI ŞI VALORIFICAREA LUI, discipline care pot
contura o imagine generală a coordonatelor majore pe care învelişul geografic le induce în fenomenul turistic
românesc şi internaţional. În consecinţă, aceste prerechizite sunt foarte utile în rezolvarea problemelor aferente
fiecărui modul şi, respectiv, în promovarea examenului de evaluare finală.
III. Descrierea cursului

Cursul POTENŢIALUL HIDRO-CLIMATIC ŞI VALORIFICAREA LUI ÎN TURISM este centrat pe

următoarele aspecte şi obiective ştiinţifice:
a) definirea principalelor elemente climatice care au importanţă în activităţile turistice; cunoaşterea
modalităţilor de apreciere a potenţialului climatic al unei zone de interes turistic;
b) caracterizarea climatică a unor zone turistice importante din România şi de pe Glob, cu precizarea
condiţionărilor climatice favorabile, precum şi a riscurilor asociate fenomenelor atmosferice.
c) cunoaşterea organizării spaţiale a componentelor hidrosferei şi a trăsăturilor lor cantitativ-dinamice şi
fizico-chimice;
d) evaluarea potenţialului hidroclimatic al unei regiuni în funcţie de resursele acvatice disponibile;
e) prin parcurgerea şi absolvirea acestei discipline studenţii vor fi capabili să înţeleagă importanţa
elementelor hidro-climatice pentru practicarea diferitelor tipuri de turism, atât în România, cât şi în afara ţării.
De asemenea, absolvenţii vor putea realiza mai uşor şi mai corect planificarea activităţilor turistice în diferite
zone geografice şi în diferite perioade ale anului, ţinând cont atât de factorii favorabili, cât şi de cei care pot
2
genera situaţii de risc. De asemenea, studenţii vor putea înţelege mai corect interacţiunea dintre factorii
geografici care au importanţă pentru desfăşurarea activităţilor turistice.

IV. Organizarea temelor în cadrul cursului

a) Cursul POTENŢIALUL HIDRO-CLIMATIC ŞI VALORIFICAREA LUI ÎN TURISM este structurat pe 4

module de învăţare:
• definirea conceptului de potenţial climato-turistic. Influenţa elementelor meteo-climatice asupra
turiştilor şi activităţilor turistice;
• caracterizarea climatică a unor regiuni turistice de pe Glob;
• definirea conceptului de potenţial hidro-turistic. Elemente-suport, forme şi activităţi turistice asociate
resurselor de apă subterane şi continentale;
• elemente-suport, forme şi activităţi turistice asociate resurselor de apă în stare solidă şi a celor
oceanice.
Fiecare din temele de mai sus este însoţită de aplicaţii practice referitoare la problematica dezbătută.
b) Fiecare temă/modul (conţinuturile cursului şi aplicaţiile practice aferente) vor putea fi consultate pe site-ul
Facultăţii de Geografie, la adresa http://geografie.ubbcluj.ro/, KWWSVSRUWDOSRUWDOLGXEEFOXMURla secţiunea Cursuri,
precum şi pe CD-urile ce vor fi oferite studenţilor de la specializarea GEOGRAFIA TURISMULUI, varianta ID.
Descrierea conceptelor majore pentru fiecare temă/modul şi pentru fiecare aplicaţie practică aferentă
fiecărei teme/modul pot fi găsite în syllabusul cursului.
c) Obiectivele generale ale cursului şi organizarea.
Obiectivele generale ale cursului POTENŢIALUL HIDRO-CLIMATIC ŞI VALORIFICAREA LUI ÎN
TURISM au menirea de a ghida studenţii pentru:
• înţelegerea şi receptarea coordonatelor majore privind geneza, manifestarea şi repartiţia spaţio-
temporală a resurselor hidro-climatice relevante pentru fenomenul turistic;
• aprecierea cât mai obiectivă a potenţialului turistic al unei regiuni pornind de la utilizarea indicilor
climato-turistici şi hidro-turistici;
• formarea unor deprinderi practice necesare planificării şi desfăşurării activităţilor turistice.
Cursul va fi structurat în patru părţi, aferente celor patru module prezentate mai sus.

V. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs (sarcinile practice ale studentului)

a) Sarcini
La acest curs veţi avea de realizat mai multe teme practice (proiecte) a căror pondere totală în nota finală
va fi de 20%; evaluarea cunoştinţelor finale dobândite după parcurgerea celor patru module va reprezenta o
pondere de 60 % din notă, iar testele şi lucrările de control de pe parcursul semestrului vor reprezenta 20 % din
nota finală.
Veţi fi anunţaţi (prin e-mail) când o nouă sarcină a fost afişată on-line. Este în avantajul dumneavoastră
să realizaţi sarcinile propuse la scurt timp după ce ele au fost afişate, deoarece termenele limită trebuie respectate
strict. Datele limită de evaluare a sarcinilor propuse anterior vor fi, de asemenea comunicate iniţial.
b) Teme de casă
Pentru fiecare modul citiţi şi întocmiţi fişe de conspect din secţiunea aferentă din suportul de curs
(autori, 5ă]YDQ%ăWLQDú$GLQD&URLWRUX) şi din lucrările indicate în lista bibliografică.
Temele de casă vor fi prezentate cu ocazia fiecărei întâlniri modulare sau trimise pe una din adresele de mail
menţionate mai sus; ponderea lor în nota finală de promovare a examenului va fi de 10 %.
c) Examenul
După ce aţi rezolvat toate aplicaţiile practice aferente pregătirii preliminare (a căror pondere în nota
finală va fi de 30%) este momentul să studiaţi pentru examenul final (cu pondere de 60% în nota finală). Pentru
examenul final veţi învăţa din suportul de curs şi din bibliografia indicată.
d) Comunicarea on-line: Anunţuri, E-mailuri şi Forum de discuţii
Majoritatea informaţiilor vă vor fi transmise prin intermediul secţiunii Anunţuri de pe site-ul Facultăţii
de Geografie, la adresa http://geografie.ubbcluj.ro/, precum şi prin intermediul e-mail-ului. În consecinţă, vă

3
recomandăm consultarea zilnică a e-mail-ului şi a site-ului Facultăţii de Geografie. Pe această cale veţi putea afla
toate informaţiile pe care vi le trimitem prin intermediul celor două surse de informaţie deja menţionate.

VI. Bibliografie obligatorie

Sursele bibliografice obligatorii sunt:

1. Bătinaş, R., Sorocovschi, V., (2008), Formele de turism determinate de apele curgătoare şi activităţile
asociate, Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Seria Geographia, nr. 2, pag. 105-116, ISSN 1221-079x.
2. Bătinaș, R., Sorocovschi, V., (2011), Resurse de apă. Potențial și valorificare turistică, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. O. Gaceu, (2002), Meteorologie şi Climatologie cu aplicaţii în turism, Editura Universităţii din Oradea,
Oradea
4. F. Moldovan, (1999), Meteorologie-Climatologie, Univ. Ecologică “D. Cantemir”, Tg. Mureş.
5. Sorocosvchi, V.(2002), Hidrologia uscatului, 2 volume, Editura Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
6. Sorocovschi, V., (2008), Climatologie şi aplicaţii bioclimatice în turism, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, Cluj-Napoca.
Lucrările menţionate se găsesc la Biblioteca Facultăţii de Geografie şi la Biblioteca Centrală
Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca.
În suportul de curs, la finele fiecărui modul sunt precizate atât referinţele bibliografice obligatorii, cât şi
cele facultative. Sursele bibliografice indicate oferă posibilitatea aprofundării nivelului de cunoștințe asimilat.
Lucrările Meteorologie şi Climatologie cu aplicaţii în turism (autor Gaceu, O.-2002, Editura
Universităţii din Oradea, Oradea) şi Hidrologia uscatului, Sorocovschi, V. (2002) Editura Cărţii de Ştiinţă Cluj-
Napoca) sunt referinţele obligatorii pentru cursul POTENŢIALUL HIDRO-CLIMATIC ŞI VALORIFICAREA
LUI ÎN TURISM.

VII. Materiale şi instrumente necesare

Optimizarea secvenţelor de învăţare/formare reclamă accesul studenţilor de la specializarea Geografia

Turismului, forma de învăţământ „Învăţământ la Distanţă”, la următoarele resurse:
 Acces la reţeaua INTERNET, pentru a putea accesa toate informaţiile utile: date, termene, suporturi de
lucru-hărţi mute, hărţi digitizate, hărţi model, explicaţii etc.;
 Imprimantă, necesară tipăririi materialelor-suport, a temelor redactate, a studiilor de caz;
 Acces la resursele bibliografice existente în bibliotecile UBB (permis de bibliotecă);

VIII. Calendarul cursului

Calendarul va fi postat pe https://portal.portalid.ubbcluj.ro, secţiunea cursuri

IX. Politica de evaluare şi notare

Procesul de evaluare şi stabilirea notei finale la acest curs va avea două componente:
1. însumarea punctajelor obţinute pentru rezolvarea sarcinilor de lucru (aplicaţiilor practice existente în
fiecare din cele trei module): 10 puncte/aplicaţii practice/modul....30 puncte maxim;
2. nota obţinută la examenul final (derulat în cadrul celei de a patra întâlniri directe): 60 puncte maxim;
3. 10 puncte se acordă din oficiu, rezultând un punctaj total maxim de 100 puncte, aferent notei finale 10.
Fiecare modul cuprinde un număr de 5-10 aplicaţii practice, care vor fi puse la dispoziţia tutorelui, a
cursantului, prin intermediului suportului de curs şi a materialelor bibliografice obligatorii. Aplicaţiile practice
aferente modulului 2 şi 3 se finalizează cu realizarea unui proiect individual a cărui tematică este precizată în
calendarul întâlnirilor. Fiecare student(ă) va primi o temă de proiect încadrată în tematica anunţată în modulul
aplicaţiilor practice. Modalitatea de întocmire, bibliografia necesară, structurarea proiectului şi precizarea clară a
obiectivelor care urmează să fie atinse vor fi precizate cu ocazia întâlnirilor stabilite. Pentru predarea temelor sau
a proiectelor, se vor respecta cu stricteţe cerinţele precizate anterior, orice abatere aducând după sine penalizări

4
sau pierderea punctajului corespunzător acelui set de sarcini practice. Evaluarea aplicaţiilor practice se va face
imediat după primirea lor, iar afişarea pe site-ul facultăţii a punctajelor obţinute de către fiecare student se va
realiza în cel mult două săptămâni de la data depunerii/primirii aplicaţiilor. Dacă studentul consideră că
activitatea sa practică a fost subapreciată de către evaluator, atunci poate solicita feed-back suplimentar prin
contactarea directă a evaluatorului sau a tutorelui, prin e-mail sau direct.
Nota finală la acest curs va fi bazată pe procentele cumulate din întreg, iar notele vor avea la bază criterii
de performanţă.
Pentru obţinerea unui punctaj complet este nevoie de rezolvarea tuturor aplicaţiilor practice existente şi
de prezenţa la examenul final, punctele fiind cumulate din aceste două forme de evaluare; lipsa uneia dintre
aceste două componente se soldează cu lipsa notei finale din ecuaţia de notare şi, implicit nepromovarea
examenului la disciplina POTENŢIALUL HIDRO-CLIMATIC ŞI VALORIFICAREA LUI ÎN TURISM.

X. Elemente de deontologie academic

Corpul profesoral al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, pleacă
întotdeauna de la premisa conform căreia, studenţii acestei facultăţi, indiferent de formula educaţională pe care o
adoptă (zi/ID) şi specializarea urmată, sunt persoane mature şi responsabile. Totuşi, pentru a evita eventualele
situaţii în care se pune în discuţie onestitatea cursantului, trebuie să stabilim de la bun început ce constituie
fraudă. O formă concretă de fraudă este plagiatul.
Prin urmare, dorim şi pretindem ca dumneavoastră să fiţi unica persoană care realizează sarcinile
stabilite pentru acest curs (şi nu altcineva). Dacă utilizaţi idei sau fragmente din scrierile altei persoane sau
resurse suplimentare pentru realizarea sarcinilor de lucru, va trebui să citaţi sursele utilizate, iar lucrările
respective să fie menţionate în bibliografia materialelor predate (teme, proiecte, aplicaţii practice).

XI. Studenţi cu nevoi speciale

Nevoile speciale se referă la o serie de dizabilităţi fizice, dizabilităţi de învăţare/receptare, cele datorate
lipsei de cunoştinţe, deprinderi şi prerechizite aferente acestui curs. Studenţii care, din nefericire se pot afla într-
una din aceste situaţii sunt rugaţi să contacteze la începutul cursului titularii de curs pentru a putea interveni şi
ajusta situaţia (spaţii special amenajate etc.) pentru ca rezultatele la final să fie cele scontate.

XII. Strategii de lucru recomandate

Vă recomand să vă alocaţi cel puţin la fel de mult timp pentru studiul fiecărei teme/modul şi pentru
realizarea sarcinilor practice, cu varianta în care, a-ţi fi studiat acest curs în formula”învăţământ de zi”. Stabiliţi-
vă un orar zilnic pe care să îl rezervaţi studiului la această disciplină.
Puteţi începe prin a vă realiza un calendar săptămânal cu toate cursurile dumneavoastră, timpul alocat
pentru activităţile impuse de locul de muncă şi de alte obligaţii.
Încercaţi pe cât posibil să vă încadraţi în următoarele rigori:
 pregătiţi-vă pentru sarcinile ce le aveţi de rezolvat, citind din timp părţile relevante din suportul de
curs; rezolvaţi exemplele oferite; rezolvaţi aplicaţiile din suportul de curs;
 încercaţi să rezolvaţi toate aplicaţiile existente; dacă întâmpinaţi dificultăţi, puteţi să luaţi legătura cu
titularii de curs prin e-mailul precizat anterior;
 citiţi cu atenţie instrucţiunile de urmat pentru rezolvarea fiecărei aplicaţii practice; de cele mai multe
ori, este precizată forma în care sunt aşteptate răspunsurile dumneavoastră;
 vă rog să puneţi întrebări; curiozitatea şi întrebările diverse (la obiect) constituie ul element esenţial
pentru învăţare);
 încercaţi să contactaţi un student, coleg cu dumneavoastră la aceeaşi specializare, forma la zi, pentru a
vă consulta în cazul unor dificultăţi.

CLUJ-NAPOCA, Lector Univ. Dr. Conf. Univ. Dr.

25. 09. 2014 Răzvan Bătinaş Adina Croitoru

5
 II. Suportul de curs propriu-zis
MODULUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE. CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR ELEMENTE METEO-

CLIMATICE. INFLUENŢA ACESTORA ASUPRA TURIŞTILOR ŞI ACTIVITĂŢILOR TURISTICE

A. Scopul modulului

Modulul este destinat cunoaşterii şi înţelegerii conţinutului Meteorologiei şi Climatologiei, a raporturilor

existente între ele, precum şi între Meteorologie şi Climatologie, pe de o parte, respectiv sistemul reprezentat de
mediul înconjurător, pe de altă parte. În mod special, se urmăresc modalităţile în care trăsăturile meteo-climatice
ale unui teritoriu îşi pun amprenta asupra fenomenului turistic din teritoriul respectiv.

B. Obiectivele modulului

Principalele obiective ale modulului se referă la următoarele aspecte:

- puncte de vedere cu privire la obiectul de studiu al Meteorologiei şi Climatologiei;
- definirea conceptului de potenţial climato-turistic;
- caracterizarea unor elemente meteo-climatice şi evidenţierea influenţei lor asupra turiştilor şi
activităţilor turistice.
În prezent, este unanim recunoscut faptul că, pe fondul perioadei de încălzire globală, fenomenele meteo-
climatice se bucură de o atenţie specială, interesul pentru o cât mai bună cunoaştere şi anticipare a lor, în special
când este vorba de fenomene atmosferice periculoase (riscuri sau hazarde meteo-climatice) fiind evident, atât
pentru specialişti, cât şi pentru publicul larg. În acest context trebuie privit şi prezentul curs, care doreşte a oferi
studenţilor cunoştinţe de bază din acest domeniu, foarte strâns legat de tot ceea ce înseamnă turism.
Vremea şi clima reprezintă componente importante ale sistemului reprezentat de mediul înconjurător.
Prin urmare, orice loc de pe Pământ are trăsături climatice specifice, mai mult sau mai puţin favorabile vieţii şi
activităţii omului, inclusiv al activităţilor turistice. Cu alte cuvinte, orice regiune dispune de un anumit potenţial
meteo-climatic, a cărui bună cunoaştere poate şi trebuie să reprezinte o preocupare permanentă a celor care, într-
un fel sau altul, desfăşoară activităţi dependente de acest potenţial. Printre acestea, activităţile turistice ocupă un
loc de frunte, deoarece, practic, marea lor majoritate este supusă
Elementele meteo-climatice avute în vedere sunt următoarele: radiaţia solară, presiunea atmosferică,
temperature aerului, umezeala aerului, precipitaţiile atmosferice, vântul, perturbaţiile atmosferice de risc (ciclonii
tropicali, ciclonii extratropicali, tornadele, vijeliile). Fiecare dintre aceste elemente este discutat după o schemă
care, în principiu, include: importanţa elementului, definirea lui ştiinţifică, unităţile de măsură, geneza (unde este
cazul), repartiţia temporo-spaţială, influenţa asupra turiştilor şi activităţilor turistice.

C. Structura logică a modulului

1. Probleme introductive
1.1. Meteorologia şi Climatologia – definire, obiect de studiu, ramuri
1.2. Organizarea activităţii din domeniul Meteorologiei şi al Climatologiei
1.3. Probleme de terminologie specifică
2. Radiaţia solară
2.1. Tipuri de fluxuri radiative prezente în atmosferă
2.2. Unităţi de măsură a intensităţii fluxurilor radiative
2.3. Radiaţia solară directă, difuză, globală şi reflectată
2.4. Durata de strălucire a Soarelui
2.5. Influenţa radiaţiei solare asupra turiştilor şi activităţilor turistice
3. Temperatura aerului

1
 3.1. Definiţie, importanţă, unităţi şi instrumente de măsură
3.2. Variaţiile spaţiale ale temperaturii aerului.
3.3. Variaţiile temporale ale temperaturii aerului.
3.4. Influenţa temperaturii aerului asupra turiştilor şi activităţilor turistice
4. Umezeala aerului
4.1. Definiţie, importanţă, mărimi caracteristice şi unităţi de măsură
4.2. Evaporaţia
4.3. Condensarea
4.4. Precipitaţiile atmosferice
4.5. Influenţa apei din atmosferă asupra turiştilor şi activităţilor turistice
5. Presiunea atmosferică
5.1. Definiţie, importanţa, unităţi şi instrumente de măsură
5.2. Variaţiile spaţiale ale presiunii
5.3. Variaţiile temporale ale presiunii
5.4. Influenţa presiunii asupra turiştilor şi activităţilor turistice
6. Vântul
6.1. Definiţie, importanţă, geneză, caracteristici
6.2. Regimul vitezei vântului
6.3. Clasificarea vânturilor
6.4. Influenţa vântului asupra turiştilor şi activităţilor turistice

D. Conţinutul informaţional detaliat

1. Probleme introductive

1.1. Meteorologia şi Climatologia – definire, obiect de studiu, ramuri

Meteorologia este o disciplină a Geofizicii (sau Fizica Pământului). Ea studiază geneza, evoluţia şi
intercondiţionarea proceselor şi fenomenelor care au loc în atmosferă. Obiectivul principal al Meteorologiei este
cunoaşterea stării prezente şi viitoare a vremii. Vremea poate fi definită ca fiind totalitatea proceselor şi
fenomenelor care caracterizează starea atmosferei într-un anumit loc şi la un anumit moment dat. Cu alte cuvinte,
vremea este starea prezentă a atmosferei. Cunoaşterea stării atmosferei este rezultatul observaţiilor realizate în
diferite tipuri de puncte de observaţie: staţii meteorologice terestre, observatoare aerologice, radare
meteorologice, staţii de recepţie a imaginilor satelitare etc. Scopul final principal al activităţii din domeniul
Meteorologiei este elaborarea prognozelor meteorologice.
Principalele ramuri ale Meteorologiei sunt: radiometria (măsurarea fluxurilor radiative din atmosferă);
meteorologia sinoptică (studiul macroproceselor care au loc în învelişul de aer al Pământului); meteorologia
dinamică (cunoaşterea mişcărilor ce caracterizează fluidul atmosferic); aerologia (determinarea variaţiei
principalilor parametri meteorologici în atmosfera liberă); meteorologia radar (urmărirea evoluţiei formaţiunilor
noroase şi a fenomenelor asociate lor cu ajutorul radarului meteorologic); meteorologia satelitară (interpretarea
imaginilor satelitare asupra formaţiunilor noroase); meteorologia aplicată (care cuprinde o mare diversitate de
direcţii, în conformitate cu larga aplicabilitate a informaţiilor meteoroloigice – meteorologia transporturilor,
agrometeorologia, meteorologia silvică, meteorologia activităţilor industriale şi din construcţii, meteorologia
medicală, meteorologia militară, meteorologia activităţilor recreative şi de informare a publicului larg).
Climatologia este o disciplină a Geografiei fizice care se ocupă cu studierea genezei, caracteristicilor şi
repartiţiei geografice a diferitelor tipuri de climat. În plus, un obiectiv important al Climatologiei îl reprezintă
cunoaşterea raporturilor reciproce dintre climat şi activitatea antropiceă. Obiectul de studiu al Climatologiei îl
reprezintă climatul. Acesta poate fi definit astfel: rezultatul statistic al unui ansamblu de stări diferite ale
atmosferei, considerate pe un interval de timp îndelungat şi pe o suprafaţă mare de teren. Altfel spus, clima
reprezintă starea medie a atmosferei.

2
 Între Meteorologie şi Climatologie este o foarte strânsă legătură, deoarece Climatologia lucrează cu
aceleaşi elemente ca şi Meteorologia (presiunea, temperatura, precipitaţiile etc.), ceea ce diferă fiind intervalul
temporal de referinţă: prezentul şi viitorul pentru Meteorologie, respectiv trecutul pentru Climatologie.
În cadrul Climatologiei se disting, de asemenea, mai multe ramuri. Mulţi cercetători separă două direcţii:
Climatologia generală şi Climatologia aplicată. În cadrul Climatologiei generale se regăsesc: climatologia
analitică (studiul valorilor şi repartiţiei parametrilor climatici); Climatologia dinamică (explicarea
caracteristicilor climatului prin urmărirea succesiunii tipurilor de vreme); Climatologia regională (studiul
genezei, caracteristicilor şi repartiţiei geografice a climatelor pe areale mai extinse); Topoclimatologia (studiul
regimurilor elementelor climatice apărute în urma unor influenţe locale ale reliefului, hidrografiei, vegetaţiei,
activităţilor antropice); Microclimatologia (studiul condiţiilor climatice din imediata vecinătate a suprafeţei
terestre, până la înălţimea de 2 m); Paleoclimatologia (identificarea trăsăturilor climatului din perioadele
geologice ale Pământului); Climatologia prospectivă (anticiparea trăsăturilor viitoare ale climatului prin modelare
matematică). Climatologia aplicată include, în general, aceleaşi ramuri care au fost menţionate şi în cazul
Meteorologiei aplicate: climatologia unor activităţi economice (transporturi, agricultură, industrie, turism),
climatologia cu aplicaţii în arhitectură şi urbanism, climatologia militară, climatologia activităţilor recreative etc.

1.2. Organizarea activităţii din domeniul Meteorologiei şi al Climatologiei

Pe plan mondial, activitatea din domeniul Meteorologiei şi Climatologiei este coordonată de Organizaţia
Meteorologică Mondială (OMM). Aceasta este un organism specializat al ONU, care include în rândurile sale
peste 180 de state membre, inclusiv România, care se numără printre membri fondatori ai OMM ( înfiinţată, în
forma actuală, în martie 1951). OMM coordonează activitatea serviciilor naţionale de meteorologie. În România
funcţionează Administraţia Naţională de Meteorologie (ANM), care îşi are sediul central în Bucureşti, la care se
adaugă centrele meteorologice regionale (CMR) din teritoriu: CMR Banat-Crişana (cu sediul la Timişoara); CMR
Oltenia (Craiova); CMR Muntenia (Bucureşti); CMR Dobrogra (Constanţa); CMR Moldova (Iaşi); CMR
Transilvania Nord (Cluj-Napoca); CMR Transilvania Sud (Sibiu).

1.3. Probleme de terminologie specifică

Potenţialul turistic include o componentă naturală şi una antropică. Climatul face parte dintre elementele
componentei naturale, el putând influenţa activităţile turistice atât în sens pozitiv, cât şi negativ. Acest lucru este
urmarea firească a faptului că majoritatea activităţilor turistice se desfăşoară în aer liber. Astfel, climatul
influenţează direcţia fluxurilor turistice spre anumite zone, precum şi ritmicitatea acestor fluxuri. De asemenea,
dezvoltarea infrastucturilor turistice este strâns legată de condiţiile climatice specifice zonelor respective.
Resursele climatice reprezintă totalitatea condiţiilor (trăsăturilor) climatice care sunt susceptibile de a fi
valorificate în beneficiul vieţii şi activităţii omului.
Potenţialul climatic reprezintă o noţiune pentru care există mai multe definiţi. După unii autori, acest
termen are doar o conotaţie pozitivă, cu sensul de resursă, de disponibilitate. După alte opinii, potenţialul climatic
exprimă măsura în care condiţiile climatice dintr-o anumită regiune sunt sau nu favorabile vieţii şi activităţii
omului. Altefel spus, potenţialul climatic însumează caracteristicile climatului, resursele climatice şi riscurile
climatice aferente. În opinia noastră, a doua abordare este cea corectă, anume că potenţialul climatic presupune
atât trăsăturile pozitive, favorabile omului, ale climatului, cât şi aspectele sale negative, care cauzează pagube şi
chiar victime. Prin urmare, abordarea problemei potenţialului turistic trebuie să se refere atât la trăsăturile climei
care sunt favorabile activităţilor turistice, cât şi la cele care au un impact negativ asupra acestor activităţi.

2. Radiaţia solară

2.1. Tipuri de fluxuri radiative prezente în atmosferă

Radiaţia solară reprezintă sursa eenergetică fundamentală a tuturor proceselor şi fenomenelor care au loc
pe Pământ, inclusiv a celor specifice mediului aerian. Radiaţia solară este alcătuită din radiaţia corpusculară (ioni,
protono, electroni, neutroni), care nu are importanţă energetică, şi radiaţia electromagnetică, importantă din punct
de vedere energetic, deci şi sub aspect caloric.

3
2.2. Unităţi de măsură a fluxurilor radiative
Lungimea de undă a radiaţiilor (λ) se exprimă, mai recent, în μm (micrometri) sau, mai rar, în nm
(nanometri). Un μm este egal cu 10-3 mm, iar un nm cu 10-6 mm. În trecut, unitatea de măsură pentru λ era
Ångstrom-ul (Å), un Å fiind egal cu 10-7 mm, respectiv cu 10-4 μm sau cu 10-1 nm.
Intensitatea fluxurilor radiative se exprimă, mai nou, în W/m2. Unităţile mai vechi erau cal/cm2 · min şi
kcal/cm · an. Relaţiile de transformare între aceste unităţi sunt: 1 cal/cm2 · min = 698 W/m2, iar 1 kcal/cm2 · an =
2

1,33 W/m2.

2.3. Radiaţia solară directă, difuză, globală, reflectată. Albedoul. Bilanţul radiativ-caloric.
Dintre tipurile de fluxuri radiative prezente în atmosferă fac parte radiaţia solară directă, radiaţia difuză şi
radiaţia globală.
Radiaţia solară directă este partea din radiaţia solară care ajunge pe Pământ direct de la Soare, ea nefiind
modificată prin difuzie, reflexie sau refracţie. Radiaţia solară directă la limita superioară a atmosferei este
considerată constantă, fapt pentru care a fost denumită constanta solară (Io = 1368 W/m2). Radiaţia solară directă
ajunsă la suprafaţa Pământului se numeşte insolaţie. Ea poate fi înregistrată pe o suprafaţă perpendiculară pe
direcţia razelor (când se notează cu S), sau pe o suprafaţă orizontală (notată cu S’). Evident, S > S’, fapt extrem de
important în natură, deoarece cu cât unghiul de incidenţă a razelor este mai aproape de 90o, cu atât cantitatea de
căldură ajunsă pe unitatea de suprafaţă este mai mare. Acest lucru are o exemplificare foarte relevantă atunci când
este vorba despre scăderea cantităţii de radiaţie solară, deci şi de temperatură, pe măsura creşterii latitudinii
geografice, un rol important în această distribuţie revenind sfericităţii Pământului (razele solare sunt
perpendiculare pe suprafaţa terestră în zona intertropicală şi din ce în ce mai oblice pe măsura apropierii de cei
doi poli).
Radiaţia difuză (notată cu D), reprezintă partea din radiaţia solară care, la trecerea prin atmosferă, suferă
un proces de împrăştiere în toate direcţiile, proces datorat componenţilor atmosferei (gaze, apă, aerosoli). Radiaţia
difuză reprezintă circa ¼ din radiaţia solară directă. În cazul unui cer acoperit cu nori, radiaţia directă lipseşte
total, fiind prezentă doar radiaţia difuză.
Radiaţia totală sau globală (Q) reprezintă suma radiaţiei directe cu radiaţia difuză. Ea sete maximă la
orele amiezii, în condiţiile unui cer parţial noros, dar fără ca Soarele să fie acoperit de nori.
Radiaţia reflectată (Rs) este partea din radiaţia globală reflectată de suprafaţa terestră. Capacitatea de
reflexie a unei suprafeţe se numeşte albedou (A), iar formula lui este: A = Rs / Q. În natură, cel mai mare albedou,
de peste 0,90 (sau 90 %), îl are zăpada proaspăt căzută, iar valorile cele mai mici, între 0,05 şi 0,15 revin
arăturilor în soluri umede, de culoare închisă.
Dacă se iau în calcul toate tipurile de fluxuri radiative din atmosferă (unele neamintite în prezentul text),
se poate determina bilanţul radiativ-caloric. Acesta reprezintă diferenţa dintre câştigurile şi pierderile de fluxuri
radiative într-un anumit perimetru. La nivelul suprafeţei terestre, bilanţul este pozitiv pe aproape întreaga planetă,
valorile cele mai mari, de circa 186 W/m2, înregistrându-se la suprafaţa mărilor şi oceanelor din zonele tropicale.
Bilanţul este negativ doar la latitudini mai mari de 70o, în reginile polare înregistrându-se -8 ... -11 W/m2. Aceste
diferenţe stau la baza fluxului caloric orientat, în apropierea suprafeţei terestre, dinspre latitudinile mici spre cele
mari.
La limita superioară a atmosferei situaţia este diferită, în sensul că bilanţul radiativ-caloric este pozitiv
între 35o latitudine nordică şi 35o latitudine sudică, respectiv este negativ la latitudini mai mari de 35o, în ambele
emisfere. Per total însă, la limita superioară a atmosferei, bilanţul are valoarea 0, fapt care explică de ce
temperatura medie a sistemului Pământ-Atmosferă se menţine neschimbată foarte lungi perioade de timp. Astăzi, la
nivelul suprafeţei terestre, temperatura medie globală este de 14 oC. Dacă considerăm că radiaţia solară ajunsă la
limita superioară a atmosferei reprezintă 100%, atunci acestea sunt repartizate astfel: 50% ajung la suprafaţa
terestră şi sunt absorbite de aceasta; 22% sunt reflectate de nori; 20% sunt absorbite de atmosferă şi nori; 5% sunt
difuzate de atmosferă; 3% sunt reflectate de suprafaţa terestră (fig. 1).

4
 Fig. 1. Bilanţul radiativ al sistemului Pământ-Atmosferă (după The Atmosphere, 1989)

În practică, măsurarea fluxurilor radiative ajunse la suprafaţa terestră se face în staţiile meteorologice care
au şi activitate de radiometrie. În prezent, în România funcţionează 9 astfel de staţii.

2.4. Durata de strălucire a Soarelui

Intervalul de timp în care radiaţia solară directă luminează platforma staţiei meteorologice reprezintă
durata de strălucire a Soarelui, exprimată în ore şi zecimi de oră. Acest parametru, aflat în raport invers cu
nebulozitatea (gradul de acoperire a cerului cu nori), reprezintă un element foarte important în aprecierea
potenţialului turistic al unei zone, în special atunci când este vorba de staţiunile destinate balneaţiei în apa mării.
În România, cele mai mari valori ale duratei medii anuale a strălucirii Soarelui se ridică la 2300-2400 de ore,
valori caracteristice Deltei Dunării, litoralului Mării Negre şi părţii sudice a Câmpiei Române. Valorile cele mai
mici înregistrează 1400-1500 de ore, aşa cum se întâmplă în depresiunile intramontane şi pe culmile înalte.
Mersul anual al acestui parametru înregistrază un minim în luna decembrie, cu valori de numai 60-70 de ore în
zonele joase şi cele depresionare, unde este frecventă ceaţa, respectiv un maxim în iulie, când, pe litoralul Mării
Negre şi în Delta Dunării, se ating 330-350 de ore (ceea ce înseamnă o durată medie zilnică mai mare de 10 ore).
La munte, minima anuală a duratei de strălucire a Soarelui se înregistrează în ianuarie (80-90 de ore), iar maxima
în august (180 de ore la staţia meteorologică Vf. Omu).
Pe Glob, cea mai mare durată medie anuală de strălucire a Soarelui se înregistrează în partea de est a
Saharei, unde aceasta depăşeşte 4300 ore.
Într-o staţie meteorologică clasică, durata de strălucire a Soarelui se înregistrează cu ajutorul
heliografului, iar într-o staţie automată se determină prin calcul, folosind valorile radiaţiei nete, globale şi difuze
măsurate de senzorul de radiaţie al staţiei automate.

5
 2.5. Influenţa radiaţiei solare asupra turiştilor şi activităţilor turistice
Diferitele componente ale radiaţiei solare prezintă atât influenţe pozitive, cât şi negative.
Radiaţiile UV (ultraviolete), care au lungimea de undă (λ) cuprinsă între 0,01 şi 0,4 μm, sunt purtătoare
ale unei energii ridicate, fapt care conduce la efecte stimulative. Aceste radiaţii stimulează circulaţia sanguină,
activizează secreţiile endocrine (glandele suprarenale, tiroida), stimulează secreţiile digestive, activizează
respiraţia, funcţiile de imunogeneză, metabolismul (Elena Teodoreanu, 2003). De asemenea, radiaţiile UV au un
rol important în producerea vitaminei D2, fapt foarte important în prevenirea rahitismului. Radiaţiile UV produc
pigmentarea pielii, respectiv bronzarea, fapt realizat atât pe care naturală (prin expunere la Soare), cât şi pe cale
artificială (prin utilizarea lămpilor cu radiaţii UV).
În acelaşi timp, nu trebuie uitate nici efectele negative ale radiaţiilor UV, care pot să apară în urma
expunerii bruşte şi îndelungate la aceste radiaţii: arsuri, oftalmie (rezultat al reflexiei radiaţiei UV de către stratul
de zăpadă, prin urmare foarte periculoasă pentru alpinişti, schiori şi, îndeosebi, turişti ocazionali), tumori
cutanate. Principalele măsuri de protecţie constau în: evitarea expunerii îndelungate la radiaţiile UV, utilizarea
ochelarilor de protecţie, folosirea unor creme protectoare.
Indicele UV Global, stabilit de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), reprezintă o modalitate de
apreciere a intensităţii radiaţiei solare UV, pe categorii de expunere. Valorile lui sunt cuprinse între <2 (expunere
mică la radiaţii UV, care nu necesită nicio protecţie), până la >11 (expunere extremă, care reclamă o protecţie
oculară şi corporală maximă, cu evitarea expunerii în orele amiezii) (Nicoleta Ionac, 2000, citată de Sorocovschi,
2008).
Radiaţiile vizibile, având lungimea de undă cuprinsă între 0,4 – 0,8 μm, sunt rezultatul amestecului celor
7 culori ale spectrului (violet, indigo, albastru, verde, galben, portocaliu şi roşu, în ordinea crescătoare a lungimii
de undă). Evident, lumina are doar efecte pozitive, fiind suficient să menţionăm doar faptul că, în absenţa
acesteia, viaţa ar fi imposibilă. Desigur, în cazul activităţilor turistice, intervin şi alte aspecte, cum ar fi, de
exemplu, durata zilnică a iluminării naturale, element care depinde decisiv de unghiul de înălţime a Soarelui
deasupra orizontului, respectiv de latitudinea geografică. Astfel, în regiunile Emisferei Nordice situate la
latitudini mari (Canada, Peninsula Scandinavică, Rusia), zilele sau nopţile polare reprezintă o atracţie turistică
importantă (Sorocovschi, 2008).
Radiaţiile infraroşii (având λ cuprinsă între 0,8 şi 100 μm) au, şi ele, efecte pozitive, dar şi negative.
Dintre cele favorabile, pot fi menţionate stimularea circulaţiei sanguine şi tonifierea ţesuturilor prin aport de
oxigen, însuşire folosită la tratamentul afecţiunilor reumatismale, al traumatismelor (de tipul luxaţiilor,
entorselor), al bolilor neuromusculare (nevtalgii), guturaiului, sinuzitei, oboselii musculare (în cazul sportivilor).
Efectele negative ale radiaţiilor IR sunt determinate de expunerea îndelungată la radiaţiile solare. Ca urmare a
acestui fapt, se pot produce: înroşirea pielii (eritem), modificări fiziologice (vasodilatarea, intensificarea
circulaţiei sanguine, transpiraţia), arsuri, leziunji tisulare, afecţiuni oculare (oftalmie, paralizia irisului, cataractă,
leziuni ale retinei şi ale corneei, conjunctivită şi reducerea funcţiei lacrimale), insolaţia. În acest din urmă caz,
radiaţiile IR acţionează asupra cutiei craniene, astfel încât în interiorul acesteia temperatura urcă până la 40-41 oC.
Apar astfel dureri de cap, ameţeli, greţuri, vărsături, pierderea cunoştinţei, convulsii, starea de comă şi, în ultimă
instanţă, moartea. Protecţia constă în evitarea expunerii îndelungate la radiaţiile IR, folosirea unei îmbrăcăminţi
adecvate, deschisă la culoare şi largă, acoperirea capului, folosirea ochelarilor de soare, un consum mărit de
lichide (cea mai indicată este apă minerală, care paote înlocui o parte din sărurile pierdute prin procesul
transpiraţiei).

3. Temperatura aerului

3.1. Definiţie, importanţă, unităţi şi instrumente de măsură

Temperatura este o însuşire fizică a materiei, care defineşte în mod obiectiv senzaţia de cald/rece la
contactul cu un corp. Temperatura aerului este mărimea care caracterizează starea de încălzire sau răcire a
atmosferei, în imediata apropiere a suprafeţei terestre.
Temperatura aerului are o importanţă deosebită în Meteorologie şi Climatologie. Sub aspect
meteorologic, temperatura stă la baza repartiţiei presiunii şi densităţii aerului, de care depinde dinamica acestuia,
atât pe orizontală, cât şi pe verticală. La rândul ei, mişcarea aerului este răspunzătoare pentru evoluţia vremii şi,

6
prin succesiune în timp, pentru caracteristicile climei. De asemenea, temperatura aerului este un element
fundamental pentru diferenţierea climatică a Globului, alături de precipitaţiile atmosferice. Nu în ultimul rând,
temperatura aerului îi influenţează pe ceielalţi componenţi ai mediului înconjurător, inclusiv viaţa şi activitatea
omului.
Unitatea de măsură a temperaturii aerului este gradul de temperatură. În funcţie de numărul de grade în
care a fost divizat intervalul termic de referinţă cuprins între punctul de îngheţ şi cel de fierbere a apei distilate,
există mai multe scări termometrice. În activitatea curentă, se folosesc mai ales două scări, scara Celsius şi scara
Fahrenheit. Relaţia de transformare dintre acestea este următoarea:
o
C / 5 = (oF-32) / 9
În staţiile meteorologice clasice, temperatura se citeşte la diferite tipuri de termometre (normal sau
ordinar, de minimă, de maximă) şi se înregistrează cu ajutorul termografului. În staţiile meteorologice automate
măsurarea se face cu un senzor electronic cu platină, inclus într-un circuit.

3.2. Variaţiile spaţiale ale temperaturii aerului

3.2.1. Variaţiile temperaturii pe orizontală
Repartiţia temperaturii aerului pe orizontală este condiţionată de mulţi factori: latitudinea, natura
suprafeţei terestre (apă sau uscat), curenţii oceanici, depărtarea unei regiuni continentale de ocean, configuraţia
reliefului, expoziţia faţă de radiaţia solară etc.
Repartiţia spaţială a temperaturii se realizează cu ajutorul mai multor tipuri de izolinii, cum sunt
izotermele (linii ce unesc puncte cu aceeaşi valoare a temperaturii) şi izanomalele (linii ce unesc puncte cu aceeaşi
valoare a abaterii temperaturii unui punct faţă de valoarea calculată pentru paralela geografică pe care este situat
punctul respectiv).
Repartiţia temperaturii pe Glob în luna ianuarie arată că ecuatorul termic (linia imaginară ce uneşte
punctele cu cele mai mari temperaturi medii ale lunii) este situat îndeosebi în Emisfera Sudică, acolo unde acum
este vară. Cele mai ridicate temperaturi medii ale acestei luni se ridică până la 30 oC, în zonele tropicale ale
continentelor din Emisfera Sudică, iar cele mai scăzute, sub -40 oC se întâlnesc la staţiile meteorologice din NE
Siberiei. În România, media lunii ianuarie este cuprinsă între puţin peste 0 oC în partea sudică a litoralului Mării
Negre şi sub -10 oC la altitudini de peste 2500 m. La Cluj-Napoca, temperatura medie a lunii ianuarie este de -3,4
o
C.
În cealaltă lună de referinţă, iulie, ecuatorul termic este situat numai în Emisfera Nordică. Cele mai
ridicate temperaturi medii lunare depăşesc 35 oC, în zonele tropicale ale continentelor Emisferei Nordice, în timp
ce media lunară cele mai scăzută se întâlneşte în zona Polului Sud, unde coboară sub -60 oC. În România,
temperatura medie a lunii iulie este cuprinsă între >23 oC, în lunca Dunării, şi >5 oC, la altitudini de peste 2500 m. La
Cluj-Napoca, valoarea este de 18,6 oC.
Repartiţia pe Glob a temperatuii medii anuale arată că Emisfera Nordică este mai caldă decât cea Sudică,
ecuatorul termic fiind situat predominant la nord de ecuatorul geografic. Cele mai ridicate temperaturi medii anuale ating
28-30 oC, în regiunile subecuatoriale şi tropicale ale continentelor Emisferei Nordice. Cea mai mare valoare aparţine
staţiei Dallol, din Etiopia, ea fiind de 34,4 oC. Mediile anuale cele mai coborâte, sub -50 oC se înregistrează în Antarctica,
cu valoarea cea mai mică de -56,6 oC, la staţiunea ştiinţifică de cercetare Vostok, care aparţine Rusiei. În România,
temperatura medie anuală este cuprinsă între >11 oC (pe litoralul Mării Negre, în Delta Dunării, în sudul Dobrogei şi în
lunca Dunării) şi < -2 oC, în zona montană înaltă, la peste 2000 m altitudine. La Cluj-Napoca, temparatura medie anuală
este de8,3 oC.
3.2.2. Variaţiile temperaturii pe verticală
Temperatura aerului scade pe măsura creşterii altitudinii, fapt exprimat de valoarea gradientului termic
vertical (γ). În troposferă, valoarea medie a acestuia este de 0,65 oC/100 m.. Dacă temperatura se menţine constantă
pe verticală (γ = 0) este vorba despre o izotermie, iar dacă temperatura creşte cu înălţimea (γ < 0), înseamnă că există o
inversiune de temperatură. Inversiunile de temperatură sunt foarte importante atât din punct de vedere meteorologic, cât şi
climatic. Astfel, în stratul de aer mai rece de sub inversiune temperatura poate scădea apreciabil, aşa cum se înâmplă în
cazul înregistrării temperaturilor minime absolute, cu deosebire în spaţiile depresionare, unde aerul foarte rece din
vecinătatea suprafeţei terestre este greu de dislocat. De asemenea, în acelaşi aer rece apar forme de condensare a vaporilor
de apă (brumă, chiciură, ceaţă), în timp ce în stratul de inversiune timpul este foarte frumos şi evident mai cald. Nu trebuie

7
omis nici faptul că un strat de inversiune aflat la o anumită înălţime în troposferă opreşte miscările ascendente ale aerului,
astfel încât apar condiţii nefavorabile condensării vaporilor de apă, apariţiei norilor şi căderii precipitaţiilor. De exemplu,
în depresiunile din partea vestică a Carpaţilor Orientali (Depresiunea Giurgeu, Depresiunea Ciuc) sumele medii anuale de
precipitaţii sunt de numai 550-600 mm, deşi altitudinile depăşesc 700 m. La fel, inversiunile de temperatură din zonele
afectate de vânturile alizee explică de ce aceste vânturi sunt foarte uscate, iar peisajul natural caracteristic regiunilor
respective este, în mod obişnuit, unul deşertic sau, în cel mai bun caz, semideşertic.

3.3. Variaţiile temporale ale temperaturii aerului

Variaţiile temporale pot fi periodice şi neperiodice.
3.3.1. Variaţiile periodice includ, în principal, mersul diurn şi mersul anual al temperaturii aerului.
4.3.1.1. Mersul diurn prezintă un maxim, în jurul orelor 14-15, şi un minim, cu puţin timp înainte de
răsăritul Soarelui. Diferenţa dintre cele două valori reprezintă amplitudinea termică diurnă.
4.3.1.2. Mersul anual al temperaturii aerului prezintă o mare diversitate de tipuri, în funcţie de latitudine,
de caracterisrticile suprafeţei terestre etc. Generalizând la maximum, se poate vorbi despre următoarele tipuri:
- tipul ecuatorial, cu temperaturi medii anuale ridicate, între 25-28 oC, cu amplitudini termice medii anuale
(diferenţele dintre media lunii celei mai calde şi media lunii celei mai reci) foarte reduse, de numai 1-3 oC
deasupra oceanului şi de 5-10 oC pe uscat, cu înregistratrea a două maxime postechinocţiale (în lunile aprilie şi
octombrie) şi a două minime postsolstiţiale (în iulie şi ianuarie);
- tipul tropical, cu temperaturi medii anuale de 20-25 oC, cu amplitudini medii anuale de 5 oC pe ocean şi de
10-20 oC pe uscat, cu un singur maxim (în luna următoare solstiţiului de vară) şi un singur minim (în luna
următoare solstiţiului de iarnă);
- tipul temperat, cu temperaturi medii anuale de 5-15 oC, cu amplitudini de 10 oC pe ocean şi de 20-40 oC pe
uscat, tot cu un singur maxim şi un singur minim (după solstiţiul de vară, respectiv cel de iarnă);
- tipul polar, cu temperaturi medii anuale negative, cu amplitudini termice medii anuale de 25 oC pe ocean şi
de peste 20 ... peste 50 oC pe uscat.
Mersul anual al temperaturii aerului la staţiile meteorologice din România prezintă, la nivelul valorilor
medii multianuale, un maxim în luna iulie şi un minim în luna februarie sau martie. Fac excepţie staţiile de munte
unde apariţia maximei şi a minimei anuale este întâziată cu o lună (media cea mai scăzută în februarie şi cae mai
ridicată în august).
3.3.2. Variaţiile neperiodice (accidentale) definesc extremele termice absolute, deci cele mai ridicate şi cele
mai coborâte temperaturi înregistrate până în prezent la staţiile meteorologice. Pe Glob, aceste valori sunt de 58 oC, la
Aziziah (Libia), în 13 septembrie 1922, respectiv -89,2 oC, la staţiunea Vostok (Antarctida), la 21 iulie 1983. În România,
extremele absolute sunt de 44,5 oC, înregistrată în 10 august 1951 la Râmnicelu (jud. Brăila), respectiv -38,5 oC, măsurată
în 25 ianuarie 1942 la Bod (jud. Braşov). Pentru staţia meteorologică Cluj-Napoca, valorile extreme ale temperaturii sunt
de 37,0 oC (11 august 1994), respectiv de -34,2 oC (23 ianuarie 1963).

3.4. Influenţa temperaturii aerului asupra turiştilor şi activităţilor turistice

Ca element meteorologic şi climatic, temperatura aerului are o mare influenţă asupra turiştilor şi
activităţilor turistice. În lucrările de specialitate se vorbeşte despre confortul termic al organismului, care este
asigurat la temperaturi cuprinse între 16,8 şi 20,6 oC (Nicoleta Ionac, 1998).
Influenţa temperaturii asupra turiştilor şi activităţilor turistice este cea mai evidentă în zona temperată,
unde existenţa celor patru anotimpuri face ca, de-a lungul anului, temperatura aerului să prezinte o amplitudine
notabilă. Influenţa temperaturii se concretizează atât prin aspecte pozitive, cât şi negative.
Aspectele pozitive. În zona temperat-continentală, inclusiv în România, în condiţii climatice normale,
valorile temperaturii favorizează desfăşurarea activităţilor turistice de-a lungul întregului an. O notă în plus
trebuie acordată verii, anotimp în care se pot desfăşura activităţi turistice foarte diverse, în toate zonele
geografice, îndeosebi pe litoral şi la munte, respectiv iernii, când, în prezenţa stratului de zăpadă, la munte există
un potenţial important pentru practicarea sporturilor de iarnă.
Aspectele negative. În climatul temperat, inclusiv în cel al României, influenţele negative ale temperaturii
aerului sunt asociate variaţiilor importante ale acestui parametru, concretizate din punct de vedere al evoluţiei

8
vremii prin valuri de căldură, respectiv valuri de frig, ambele considerate fenomene atmosferice periculoase
(fenomene climatice de risc, hazarde climatice).
Valurile de căldură din spaţiul temperat european sunt un rezultat al advecţiilor unor mase de aer
continental tropical sau maritim tropical, originare din Sahara, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Asia Centrală,
bazinul Mării Mediterane sau bazinul tropical al Oceanului Atlantic. Valurile de căldură se pot produce în orice
anotimp, dar efectele cele mai importante se constaţa în anotimpurile extreme (vara şi iarna).
În timpul verii, mai ales în lunile iulie şi august, se pot înregistra temperaturi maxime de peste 30 oC (zile
tropicale) sau chiar peste 35 oC (zile caniculare), respectiv temperaturi minime de peste 20 oC (nopţi tropicale). În
astfel de condiţii, ziua se poate atinge sau chiar depăşi valoarea de 40 oC, ceea ce conduce la înregistrarea
maximelor termice absolute de la staţiile meteeorologice.
Dacă temperatura aerului rămâne sub temparatura corpului omenesc, deci sub 37 oC, disconfortul termic
se datorează atât temperaturii, cât şi umezelii aerului. Apare comportamentul „ a calore”, prin care organismul
cedează aerului înconjurător o parte din surplusul de căldură prin radiaţie, convecţie, transpiraţie (evaporarea
acesteia din urmă se face cu consum de căldură, ceea ce duce la scăderea temperaturii corpului). Dacă
temperatura aerului depăşeşte 37 oC, deci este peste temperatura corpului, disconfortul este determinat, în
principal, de temperatura. Dintre procesele de reglare menţionate anterior se menţine doar transpiraţia, care
provoacă pierderi importante de apă şi de săruri minerale din organism. Se poate ajunge astfel la o deshidratare
excesivă, concretizată prin senzaţia de sete, oboseală accentuată, epuizare fiziologică, confuzii mentale şi, în
ultimă instanţă, prin moarte. De asemenea, în urma transpiraţiei intense se produce un dezechilibru hidrosalin, în
urma căruia pot să apară contracţii musculare, vărsături, scăderea apetitului, tulburări în metabolism şi, ca punct
final, moartea (Nicolate Ionac, 1998).
Tot în timpul valurilor de căldură din sezonul estival, expunerea neprotejată la Soare poate provoca
sincopa de căldură, concretizată prin ameţeli, greţuri, stări de leşin, respectiv şocul de căldură (sau hipertermia),
care se manifestă prin dereglarea sistemelor fiziologice de control termic şi prin creşterea temperaturii interne a
corpului, urmată de instalarea stării de inconştienţă şi, dacă se ating 42 oC, de moarte.
Măsurile de protecţie pentru diminuarea efectelor negative datorate valurilor de căldură din timpul verii
sunt: urmărirea atentă a prognozelor (mai ales informaţiile referitoare la indicele de temperatură-umezeală, ITU);
asigurarea unor rezerve de apă; reglarea programelor de activitate (întreruperea activităţilor în orele amiezii);
alimentăţie corespunzătoare, bazată mai ales pe legume şi fructe; evitarea consumului de alcool; consum mare de
lichide, mai ales apă minerală (minimum 3 litri pe zi); îmbrăcăminte adecvată (de culoare deschisă, largă);
protejarea capului cu pălării de soare; purtarea ochelarilor de soare; evitarea ieşirilor între orele 11-17, mai ales de
către persoanele în vârstă şi de către copii.
Indicele de confort temperatură-umezeală (ITU) este determinat pe baza relaţiei dintre temperatura
aerului şi umezeala relativă şi este calculat după formula:

ITU = (T • 1,8 + 32)–{(0,55 – 0,0055 • U)[(T • 1,8 + 32) – 58]}, unde:

T = temperatura aerului în încaperi închise sau în adăposturi meteorologice (ºC);

U = umezeala relativă a aerului (%).

Situaţia în care valoarea ITU atinge sau depăşeşte 80 de unităţi este considerată o situaţie de risc.
Printre valurile de căldură care au afectat teritoriul României în ultima perioada de timp, putem da ca
exemplu intervalul 16-24 iulie 2007, când, în 24 iulie, temperatura maximă înregistrată la Calafat a fost de 44,3
o
C, la numai 2 zecimi de grad de maxima absolută a ţării, iar valoarea cea mai mare a ITU a fost de 91, la Băileşti
(fig. 2 şi 3). De altfel, în ziua de 23 iulie 2007 ANM a dat publicităţii, pentru prima dată în istoria sa, o avertizare
de cod roşu, care se referea la valorile foarte ridicate de temperatură ce urmau a se înregistra în partea de sud şi
sud-vest a României.

9
Fig. 2. Repartiţia temperaturii aerului în România în 24.07.2007, ora 17 (după ANM)

Fig. 3. Repartiţia valorilor ITU în România în 24.07.2007, ora 17 (după ANM)

10
 În timpul iernii, valurile de căldură determină topirea bruscă a stratului de zăpadă, mai ales dacă ele sunt
însoţite şi de precipitaţii lichide. Aces lucru conduce la deteriorarea pârtiilor de schi, declanşarea avalanşelor de
zăpadă, inundarea căilor de comunicaţie spre şi dinspre zonele turistice.
În anotimpurile de tranziţie (primăvara şi toamna) impactul valurilor de căldură asupra turiştilor şi
activităţilor turistice este mai puţin relevant. Totuşi, şi în aceste anotimpuri se pot produce inundaţii şi, cu
deosebire primăvara, avalanşe de zăpadă în zonele montane. Pe de altă parte, perioadele de încălzire care apar
primăvara şi toamna stimulează iesirile în aer liber.
Valurile de frig sunt rezultatul advecţiilor de aer foarte rece, arctic sau continental polar, care ajunge în
zona ţării noastre în cadrul unor circalaţii dinspre NV, N sau NE. Valurile de frig se pot produce în orice anotimp,
dar cele mai caracteristice sunt cele din timpul iernii, când se înregistrează cele mai multe zile de iarnă, când
temperatura maximă este ≤ 0 oC, zile de îngheţ, când temperatura minimă este ≤ 0 oC şi nopţi geroase, când
temperatura minimă este ≤ -10 oC. În astfel de condiţii, minimele termice pot atinge sau chiar coborî sub -20 ... -
30 oC, ceea ce conduce la atingerea minimelor absolute de la staţiile meteoorlogice.
Reacţia organismului la temperaturile foarte scăzute se concretizează sub forma comportamentului „a
frigore”. În astfel de sitauţii, pe lângă temperatura foarte coborâtă, un rol important revine şi vitezei vântului, care
măreşte senzaţia de frig,. În meteorologie se vorbeşte despre temperatura efectivă, respectiv despre indicele de
răcire (IR), a cărui repartiţie pe teritoriul României este redată printr-o hartă ce apare zilnic pe pagina web a
Administraţiei Naţionale de Meteorologie. Comportamentul „a frigore” se caracterizează prin intensificarea
proceselor de termogeneză prin contracţii musculare voluntare sau involuntare (tremurat), prin amplificarea
izolării termice a organismului ca urmare a modificărilor survenite în circulaţia sângelui (vasoconstricţie
periferică, reducerea conductivităţii termice a ţesuturilor).
În cazul unui echipament de iarnă necorespunzător, ca şi al expunerii mai îndelungate la frig,
mecanismele de termoreglare nu mai funcţionează. Ca urmare se produc degerături, hipotermie şi, în cel mai rău
caz, moartea.
Degerăturile sunt rezultatul condensării bruşte a vaporilor de apă proveniţi din transpiraţia pielii şi al
scăderii rapide a temperaturii suprafeţelor expuse la ger (extremităţile membrelor, urechile, nasul).
Hipotermia este consecinţa expunerii îndelungate la frig şi dereglării grave a bilanţului termic al
organismului. Dacă temperatura internă a corpului scade sub 37 oC, apar frisoane, starea de epuizare fizică,
afecţiuni ale aparatului respirator; la o temperatură internă sub 31 oC se pierde cunoştinţa; la valori sub 24 oC se
instalează rigiditatea musculară şi se acumulează CO2 în organism; la temperaturi sub 24 oC se produce stopul
cardiac şi decesul.
Destul de frecvent, valurile de frig se asociază cu alte fenomene meteorologice periculoase, cel mai
caracteristic fiind viscolul (transport de zăpadă determinat de un vânt intens şi turbulent, însoţit sau nu de
ninsoare). De asemenea, nu trebuie omise nici efectele indirecte care pot să apară în perioadele cu temperaturi
foarte scăzute: intoxicaţii cu oxid de carbon din cauza unor sisteme de încălzit necorespunzătoare şi a incendiilor
în locuinţe; intoxicaţii cu gaze de eşapament ale ocupanţilor unui autovehicol imobilizat în zăpadă; dificultăţi
majore în circulaţia rutieră, feroviară şi aeriană; întreruperea alimentării cu energie electrică etc.
Pentru combaterea acestor situaţii neplăcute se pot lua o serie de măsuri cu caracter general, precum şi
măsuri imediate. Din prima categorie pot fi amintite: echipament corespunzător pentru cei care pot fi expuşi
frigului; urmărirea prognozelor meteorologice şi evitarea acţivităţilor specifice în perioade nefavorabile; evitarea
consumului de alcool; alimentaţie bogată în calorii. Ca măsuri imediate, unei persoane afectate de frig i se va
reactiva circulaţia sângelui prin frecare cu zăpadă; i se va face baie cu apă călduţă spre rece; i se vor da să bea
lichide calde etc.
Printre perioadele relativ recente caracterizate prin temperaturi foarte scăzute, poate fi menţionat
intervalul 11-14 ianuarie 1985, când, pe data de 13 ianuarie, temperatura minimă înregistrată la Miercurea Ciuc a
fost de -38,4 oC, adică la doar o zecime de grad de temperatura minimă absolută din România.
Valurile de frig pot să apară şi în celelalte anotimpuri, când pot fi însoţite şi de precipitaţii. Aceste situaţii
crează condiţii nefavorabile desfăşurării activităţilor turistice din toate zonele de interes (litoral, munte etc.).

Tema de reflecţie nr.1: Analizaţi corelaţiile care există între radiaţia solară şi temperatura aerului.

11
 4. Umezeala aerului
4.1. Generalităţi, importanţă, mărimi caracteristice şi unităţi de măsură
Apa se găseşte în atmosferă în toate cele trei stări de agregare (faze) – gazoasă (vapori), lichidă (picături)
şi solidă (cristale de gheaţă). Ponderea net majoritară revine vaporilor de apă, a căror masă reprezintă 95 % din
cantitatea totală de apă din atmosferă. Transformările de fază ale apei sunt foarte importante pentru geneza şi
evoluţia multor procese meteorologice. În acest context, apa din atmosferă reprezintă o verigă importantă din
ciclul hidrologic al apei (circulaţia apei în natură).
Dintre mărimile care caracterizează umezeala aerului pot fi menţionate: tensiunea vaporilor de apă,
umezeala relativă şi temperatura punctului de rouă.
Tensiunea vaporilor de apă (sau forţa elastică a vaporilor) reprezintă partea din presiunea atmosferică
care se datorează prezenţei în aer a vaporilor de apă. Se notează cu e şi se exprimă în mmHg (milimetri coloană
de mercur) sau în hPa (hectopascali).
Umezeala relativă (notată, de obicei, cu r), reprezintă gradul de saturare a aerului cu vapori de apă, la o
temperatură şi presiune date. Este o mărime care se exprimă în procente. Dacă r este < 100 %, aerul este nesaturat;
dacă r = 100 % aerul este saturat; dacă r > 100 % aerul este suprasaturat cu vapori de apă. Atingerea gradului de
saturare este un prag foarte important în meteorologie, deoarece evaporaţia se poate produce numai într-un aer
nesaturat, iar condensarea apare numai după ce a fost atinsă saturaţia.
Temperatura punctului de rouă este temperatura până la care trebuie să se răcească aerul umed pentru ca
el să devină saturat cu vapori de apă. Se notează cu td sau cu τ şi se exprimă în oC (sau în oF).
În staţiile meteorologice clasice, umezeala relativă se citeşte la higrometrul cu fir de păr şi se
înregistrează cu higrograful. La o staţie automată, acest parametru se determină cu senzori electronici.

4.2. Evaporaţia
Este procesul prin care apa trece din stare lichidă în stare gazoasă. Principala sursă de vapori de apă în
atmosferă este reprezentată de evaporarea apei mărilor şi oceanelor.
Principalii factori care influenţează evaporaţia sunt: umezeala aerului (raport invers); temperatura aerului
(raport direct); viteza vântului (raport direct); presiunea atmosferică (raport invers); compoziţia chimică a apei
care se evaporă (apa sărată se evaporă mai greu); caracteristicile suptafeţei terestre. În condiţii naturale, pe uscatul
acoperit cu vegetaţie, evaporaţia apei din sol împreună cu transpiraţia plantelor generează fenomenul de
evapotranspiraţie. Pe suprafeţele acvatice, evaporaţia depinde mult de gradul de agitaţie a apei (raport invers).

4.3. Condensarea. Forme de condensare a vaporilor de apă

Condensarea reprezintă procesul invers evaporaţiei, adică trecerea apei din stare gazoasă (vapori de apă)
în stare lichidă (picături). De asemenea, în natură există şi condensarea solidă, respectiv trecerea din stare gazoasă
în stare solidă. Condensarea se desfăşoară cu eliberare de căldură latentă şi reprezintă una din căile importante de
încălzire a aerului atmosferic. De asemenea, ea stă la baza formării norilor şi a precipitaţiilor.
Condiţiile generale necesare producerii condensării sunt: răcirea aerului şi creşterea umezelii acestuia
prin aflux de vapori de apă. Pentru formarea norilor, la aceste condiţii se adaugă prezenţa în aer a nucleelor de
condensare (particule extrem de mici, reprezentate mai ales de cristale de săruri marine, în jurul cărora apar
primele produse de condensare).
În funcţie de poziţia în atmosferă la care apar, formele de condensare se clasifică în: forme apărute la
nivelul suprafeţei terestre; forme din starturile inferioare ale atmosferei; forme de condensare din atmosfera
liberă.
4.3.1. Forme de condensare la nivelul suprafeţei terestre
Din această categorie fac parte roua, bruma, chiciura (moale şi tare) şi poleiul.
Roua (picături de apă ce se depun pe diferite obiecte de la sol), bruma (depunere de gheaţă cu aspect
cristalin, în formă de solzi, acicule, pene sau evantaie) şi chiciura moale (depunere provenită prin îngheţarea
picăturelelor suprarăcite de ceaţă sau de nor, cristalele de gheaţă astfel formate fiind dispuse perpendicular pe
obiecte subţiri, de pe care se scutură foarte uşor), sunt mai puţin importante sub aspectul influenţei lor asupra
turiştilor şi activităţilor turistice. Nu acelaşi lucru se poate spune despre chiciura tare şi polei. Chiciura tare este o

12
depunere de gheaţă cu aspect granular, care apare pe partea obiectelor expusă vântului şi care se formează prin
îngheţarea rapidă a picăturelelor de ceaţă sau de nor purtate de vânt. Poleiul este o depunere de gheaţă compactă
şi transparentă, ce rezultă prin îngheţarea picăturilor suprarăcite de ploaie sau de burniţă la contactul acestora cu
solul sau cu obiecte de la sol având o temperatură uşor negativă (între 0 şi -1 oC). Depunerile de polei pe aeronave
aflate în zbor reprezintă fenomenul de givraj.
4.3.2. Forme de condensareîn straturile inferioare ale atmosfere: ceaţa
Ceaţa reprezintă o aglomerare de picături foarte fine de apă şi/sau microcristale cristale de gheaţă,
formate prin condensarea vaporilor de apă şi care reduce vizibilitatea orizontală sub 1 km. Dacă vizibilitatea
orizontală este cuprinsă între 1 şi 10 km, fenomenul se numeşte aer ceţos.
În funcţie de procesul de răcire a aerului care duce la condensarea vaporilor de apă, ceţurile pot fi: de
radiaţie, de advecţie, de versant, de evaporare, frontale, urbane. Acestea din urmă nu trebuie confundate cu smog-
ul, care reprezintă un amestec de fum („smoke”) şi ceaţă („fog”).
4.3.3. Forme de condensare în atmosfera liberă: norii
Norul reprezintă un hidrometeor alcătuit dintr-o suspensie de picături foarte fine de apă şi/sau
microcristale de gheaţă. Norii au o mare importanţă în Meteorologie şi Climatologie. Este suficient să amintim
doar două aspecte: gradul de acoperire a cerului cu nori (sau nebulozitatea) influenţează mult bilanţul radiativ-
valoric al unei regiuni; unele tipuri de nori generează fenomene atmosferice foarte importante (precipitaţii,
descărcări electrice, intensificări ale vitezei vântului etc.), fapt pentru care norii pot fi consideraţi indicatori foarte
importanţi pentru cunoaşterea evoluţiei viitoare a vremii.
Dată fiind importanţa norilor pentru activitatea de prognoză, este necesar ca peste tot pe Glob să se
utilizeze o metodologie unică în recunoaşterea şi caracterizarea tipurilor de nori. Astfel, sub egida Organizaţiei
Meteorologice Mondiale, a fost elaborată forma finală a unei clasificări internaţionale a norilor, clasificare a cărei
istorie începe în jurul anului 1800. Clasificarea include: familii (3), genuri (10), specii (14), varietăţi (9),
particularităţi suplimentare (6) şi nori-anexă (3). Terminologia tuturor acestor unităţi taxonomice provine din
limba latină. Criteriile principale care stau la baza clasificării norilor sunt: geneza şi forma, dimensiunile,
structura, textura şi înălţimea bazei norilor. Astfel, s-au separat:
- familia norilor inferiori, cu înălţimea bazei între 0-2 km, care include genurile Stratus (St), Stratocumulus
(Sc) şi norii cu dezvoltare verticală, respectiv Cumulus (Cu) (fig. 4) şi Cumulonimbus (Cb)(fig.5);
- familia norilor mijlocii, cu înălţimea bazei între 2-7 km, cu genurile Nimbostratus (Ns), Altocumulus
(Ac)(fig. 6) şi Altostratus (As);
- familia norilor superiori, cu înălţimea bazei între 5 şi 12 km, din care fac parte genurile Cirrus (Ci)(fig. 7),
Cirrostratus (Cs)(fig. 8) şi Cirrocumulus (Cc)(fig.9).
În afară de tipul norilor, interesează şi aspectul cantitativ, adică gradul de acoperire a cerului cu
nori. Acest parametru se numeşte nebulozitate şi se exprimă fie în optimi, fie în zecimi de boltă cerească acoperite
de nori. Astfel, în cazul cerului senin, nebulozitatea este egală cu 0, dacă bolta este acoperită pe jumătate
nebulozitatea este 4/8 sau 5/10, iar în cazul cerului complet acoperit valoarea este de 8 optimi (8/8) sau 10 zecimi
(10/10). Nebulozitatea se află în raport invers cu durata de strălucire a Soarelui (vezi cap. 2.4.).
La scara Globului, în repartiţia nebulozităţii se observă o anumită zonalitate latitudinală: nebulozitate
accentuată în regiunile ecuatoriale, mai ales pe continente; scăderea importantă a valorilor nebulozităţii în
regiunile tropicale şi subtropicale în zonele deşertice şi semideşertice, unde apar minimele de pe Glob; creşterea
nebulozităţii la latitudini medii şi subpolare, mai ales pe oceane; scăderea valorilor în zonele polare. Liniile care
unesc puncte având aceeaşi valoare a nebulozităţii se numesc izonefe.

13
 Fig. 4. Nori Cumulus de timp frumos Fig. 5. Nor Cumulonimbus.

Fig. 6. Nori Altocumulus Fig. 7. Nori Cirrus.

Fig. 8. Nori Cumulus şi Cirrostratus. Fig. 9. Nori Cirrocumulus.

Mersul anual al nebulozităţii în climatul temperat continental de tranziţie al României prezintă un maxim
de iarnă (mai ales în luna decembrie, când sunt foarte frecvenţi norii stratiformi şi ceata), respectiv un minim la
sfârşitul verii (august). În zonele montane înalte, situaţia este puţin schimbată: maximul apare vara (iunie-iulie),
din cauza puternicei dezvoltări a convecţiei termice şi orografice, iar minima se înregistrează în a doua parte a
iernii (ianuarie-februarie), când sunt mai frecvente inversiunile de temperatură, astfel încât culmile se bucură de

14
un cer mai mult senin şi de temperaturi mai ridicate, faţă de zonele de vale şi cele depresionare, mult mai reci şi
afectate de ceaţă persistentă.

4.4. Precipitaţiile atmosferice

4.4.1. Definiţie, importanţă, parametri caracteristici
Precipitaţiile atmosferice reprezintă particule de apă în stare lichidă, solidă sau mixtă care cad din nori şi
ating suprafaţa terestră..
Precipitaţiile reprezintă un element climatic fundamental, ca şi temperatura aerului, având un rol foarte
important în diferenţierea climatică a Globului, mai ales la latitudini mici, intertropicale. De asemenea,
precipitaţiile reprezintă o verigă importantă în circuitul apei în natură şi au o influenţă decisivă asupra existenţei
vieţii pe Pământ. Precipitaţiile reprezintă un factor foarte important pentru alimentarea resurselor de apă dulce ale
planetei.
În continuare, sunt prezentaţi principalii parametri care definesc precipitaţiile atmosferice.
Cantitatea, care se exprimă în mm grosime strat de apă (prescurtat mm) sau, pentru cei mai puţin avizaţi,
în litri pe metrul pătrat (l/m2); între cele două modalităţi de exprimare a cantităţii există o relaţie de egalitate, 1
mm grosime strat de apă = 1 l/m2.
Durata, care înseamnă intervalul de timp cât durează precipitaţiile.
Intensitatea, rezultă prin raportarea cantităţii la durată şi se exprimă în mm/min.
Caracterul căderii separă precipitaţii relativ uniforme şi precipitaţii sub formă de aversă
- precipitaţiile relativ uniforme încep şi se sfârşesc lent, nu prezintă variaţii semnificative ale intensităţii pe
parcursul căderii, pot fi continue sau intermitente, cad din nori stratiformi (Ns, As);
- aversele încep şi se sfârşesc brusc, prezintă variaţii importante ale intensităţii pe durata manifestării şi cad din
nori convectivi (Cb, Cu).
În staţiile meteorologice clasice, cantitatea de precipitaţii căzută se măsoară cu pluviometrul şi se
înregistrează cu pluviograful. În staţiile automate, cantitătile se contorizează de către un mecanism cu basculare,
având două cupe, fiecare cu capacitatea de 0,2 mm.
4.4.2.Forme de precipitaţii
Principalele forme de precipitaţii sunt următoarele: burniţa, ploaia, lapoviţa, ninsoarea, grindina.
Burniţa este o precipitaţie alcătuită din picături de apă foarte fine (diamentrul < 0,5 mm) şi foarte
apropiate între ele, care au o viteză de cădere foarte redusă şi provin din nori St.
Ploaia este formată din picături de apă cu diametrul > 0,5 mm, care cad din nori Ns, As, iar dacă are
caracter de aversă din nori Cb şi, mai rar, Cu.
Lapoviţa reprezintă un amestec de picături de apă şi fulgi de zăpadă, care cad atunci când temperatura
stratului de aer din vecinătatea suprafeţei terestre este în jur de 0 oC. Cade din nori Ns, iar în cazul averselor, din
nori Cb.
Ninsoarea reprezintă o precipitaţie sub formă de cristale de gheaţă izolate sau unite între ele sub formă de
fulgi, care cad din nori Ns, As, iar în cazul averselor, din nori Cb, eventual Cu.
Grindina este o precipitaţie sub forma unor particule (greloane) de formă sferică, conică sau neregulată,
cu diametrul între 5-50 mm (dar posibil şi mai mult), care cad numai din nori Cb, fiind însoţită de averse de ploaie
şi descărcări electrice. În climatul temperat continental este un fenomen meteorologic specific perioadei calde a
anului, dar s-au înregistrat şi excepţii. Grindina este un fenomen meteorologic periculos, date fiind pagubele pe
care le poate produce.
.
4.4.3. Variaţiile spaţiale ale cantităţilor de precipitaţii
Pe hărţile climatice, repartiţia spaţială a precipitaţiilor este redată cu ajutorul izohietelor (linii ce unesc
puncte unde se înregistrează aceeaşi cantitate de precipitaţii). Variaţiile spaţiale pot fi analizate în două direcţii: pe
orizontală şi pe verticală.
Variaţiile pe orizontală, la rândul lor, pot fi considerate pe latitudine şi pe longitudine.
Variaţiile pe latitudine arată că sumele medii anuale cele mai mari (peste 2000 mm) se înregistrează în
regiunile ecuatorilae ale Emisferei Nordice. Cantităţile cele mai mici (sub 250 mm/an) sunt caracteristice zonelor

15
continentale tropicale-subtropicale. Apoi precipitaţiile cresc în zona temperată (500 - peste1000 mm), mai ales pe
ţărmurile vestice ale continentelor. Valorile scad sensibil (sub 300 mm/an) la latitudini mari.
Variaţiile pe longitudine sunt foarte caracteristice la latitudini medii, pe continentele Emisferei Nordice.
De exemplu, în Europa, într-un profil V-E aproximativ de-a lungul paralelei de 45o lat. N, se observă uşor cum
cantităţile medii anuale scad pe măsura îndepărtării de Oceanul Atlantic şi a înaintării în interiorul continentului,
spre Câmpia Rusă (Bordeaux – 900 mm, Beograd – 680 mm, Sulina – 350 mm, Astrahan – 150 mm).
Variaţiile pe verticală se datorează orografiei. Astfel, cantităţile cele mai mari se înregistrează pe versanţii
muntoşi expuşi circulaţiei dominante. Altitudinea la care se înregistrează aceste cantităţi se numeşte optim
pluviometric şi ea nu reprezintă înălţimea maximă a masivului respectiv. Astfel, optimul pluviometric este situat
la circa 1000 în climatul ecuatorial din Insula Jawa, între 1000-1500 pe versanţii sudici al Munţilor Himalaya, la
aproximativ 3000 în Munţii Alpi. În Carpaţii Româneşti, optimul pluviometric este situat la 1600-1800 m în
Carpaţii Meridionali, la 1400-1600 m în Carpaţii Orientali şi la 1200-1400 m m în Carpaţii Occidentali.
Versanţii adăpostiţi faţă de circulaţia dominantă, unde apar şi vânturi descendente calde de tip Föhn (sau
Foehn), înregistrează valori sensibil mai mici ale cantităţilor de precipitaţii, pe fondul unor temperaturi mai
ridicate. Astfel, în multe din aceste zone peisajul poate deveni chiar semideşertic (Podişul Preriilor la contactul cu
Munţii Stâncoşi, pampasurile uscate din Argentina, în vecinătatea Munţilor Anzi). La noi în ţară, un climat mai
uscat şi mai cald al zonelor adăpostite şi afectate de o circulaţie de tip Föhn se întâlneşte în Culoarul Turda-Alba
Iulia (525 mm/an la Turda) sau în Subcarpaţii de Curbură (Pătâlagele, 640 mm/an) şi la contactul acestora cu
Câmpia Română (Buzău, 525 mm/an).
Cea mai mare cantitate medie anuală de precipitaţii pe Pământ pare a fi înregistrată la staţia
meteorologică Waialelale (Ins. Hawaii), 11892 mm. Alte surse bibliografice indică staţia Mawsynram, cu 11872
mm sau Cherrapundji, cu 11824 mm, ultimele două fiind sitaute în NE Indiei. În România, valorile extreme ale
mediilor mutianuale sunt 1571 mm, la Stâna de Vale (pe versantul vestic, expus, al Munţilor Vlădeasa), respectiv
348 mm, la Sulina. La Cluj-Napoca, media anuală a cantităţii de precipitaţii este de 580 mm.
4.4.4. Variaţiile temporale ale cantităţilor de precipitaţii
Variaţiile periodice ale cantităţilor de precipitaţii se referă cu deosebire la mersul anual al acestora. Din
acest punct de vedere, pe Glob există o mare diversitate a tipurilor de regim pluviometric anual. Dintre acestea
pot fi menţionate următoarele tipuri: ecuatorial, subecuatorial, tropical deşertic, mediteranean, temperat-oceanic,
temperat continental şi polar.
Tipul ecuatorial se caracterizează prin sume anuale foarte mari, de peste 2000 mm, putându-se ajunge
chiar la peste 6000 mm. Nu există luni secetoase, iar în cursul anului se observă două maxime lunare post-
echinocţiale şi două minime lunare post-solstiţiale.
Tipul subecuatorial are două sezoane net diferenţiate: unul cald şi umed, care corespunde verii emsferei
respective, şi unul cald şi uscat, suprapus iernii emisferei în cauză. Diferenţierile sezoniere în ceea ce priveşte
cantitatea de precipitaţii sunt cele mai evidente în cazul climatului subecuatorial cu caracter musonic. Sumele
medii anuale încep de la circa 1000 mm şi pot să ajungă, în climatul musonic, până la aproape 12000 mm.
Tipul tropical deşertic se caracterizează prin valori foarte mici ale cantităţilor anuale de precipitaţii, de
sub 250 mm, dar nu sunt rare cazurile când se coboară şi sub 50 mm.
Tipul mediteranean marchează un maxim pluviometric de toamna-iarnă şi un minim de vară (secetă).
Sumele anuale sunt cuprinse, în general, între 400 şi 800 mm.
Tipul temperat-oceanic are cantităţi medii anuale în jur de 1000 mm, lunile cele mai ploioase fiind cele
din sezonul rece, iar cele mai puţin umede (dar fără a fi secetoase) cele de vară..
Tipul temperat continental se caracterizează prin cantităti medii anuale modeste, în general sub 600 mm,
în climatul temperat continental cu caracter excesiv putându-se ajunge chiar şi la valori de sub 300 mm. Maximul
pluviometric este la începutul verii (iunie), iar minimul în februarie-martie.
Tipul polar marchează o scădere evidentă a cantităţilor, mediile anuale fiind sub 300 mm, iar în zona
polilor, sub 50 mm.
Variaţiile neperiodice ale precipitaţiilor se concretizează sub forma perioadelor excedentare, respectiv a
celor deficitare sub aspect pluviometric. Ambele sitauţii se încadrează în categoria fenomenelor climatice de risc.
Spre exemplu, în România ani excedentari pluviometric au fost 1970 şi 2005, iar ca ani deficitari pot fi menţionaţi
1945, 1946 şi 2000.

16
4.5. Influenţa apei din atmosferă asupra turiştilor şi activităţilor turistice
4.5.1. Influenţa umezelii relative. Confortul higric pentru organismul uman se întâlneşte atunci când
umezeala relativă este cuprinsă între 40-65 % (Elena Teodoreanu, 2002). Disconfortul apare când aerul este foarte
uscat (r <30 %), respectiv foarte umed (r > 80 %). Cele mai neplăcute situaţii sunt acelea când aerul este saturat
cu vapori de apă. (r = 100 %). În acelaşi timp, trebuie menţionat şi faptul că pentru om este foarte importantă
acţiunea combinată a temperaturii şi a umezelii relative a aerului. Astfel, aerul cald şi umed creează o senzaţie de
disconfort, pentru că se reduce transpiraţia, ceea ce înseamnă intensificarea senzaţiei de cald. Aerul rece şi umed
determină, de asemenea, o senzaţie de disconfort, deoarece umezeala ridicată amplifică senzaţia de frig şi
favorizează apariţia durerilor reumatice a crizelor de astm etc. Aerul cald şi uscat nu reprezintă nici el un ideal.
Din cauza uscării mucoaselor nazale şi faringiene, a durerilor de cap şi a senzaţiei de moleşeală. Cel mai favorabil
pare a fi aerul rece şi uscat, datorită efectului său înviorător asupra organismului.
În sezonul cald, pentru exprimarea efectului combinat al temperaturii şi umezelii aerului, în practica
meteorologică de la noi din ţară se foloseşte indicele de temperatură-umezeală (ITU), ale cărui valori sunt
calculate şi prognozate zilnic de către A.N.M. Situaţiile de risc sunt acelea în care valorile ITU depăşesc 80 de
unităţi.
4.5.2. Influenţa tensiunii vaporilor de apă. Acest parametru influenţează procesul de oxigenare a sângelui,
realizat în plămâni, unde căile respiratorii sunt despărţite de alveolele pulmonare de o membrană foarte subţire.
Oxigenarea se face conform legilor osmozei. Dacă tensiunea vaporilor de apă inspiraţi depăşeşte 31,3 hPa, fluxul
osmotic este orientat dinspre aer spre sânge, astfel iîncât vaporii de apâ diluează sângele. Dacă tensiunea
vaporilor este mai mică de 31,3 hPa, fluxul osmotic este orientat invers, dinspre sânge spre aer, ceea ce va
conduce la deshidratarea sângelui, care va pierde apă prin evaporare. În ambele situaţii, organismul face eforturi
spre echilibrare. În practica biometeorologică, valoarea prea mare sau prea mică a tensiunii vaporilor de apă din
aer condiţionează apariţia stresului pulmonar.
4.5.3. Influenţa ceţii. Ceaţa are o influenţă predominant negativă, atât directă, cât şi indirectă.
Influenţa directă se referă la: reducerea vizibilitaţii, care cauzează rătăciri pe traseele montane,
ascunderea peisajului, împiedicarea practicării mai multor sporturi de iarnă (schi alpin, sărituri cu schiurile etc.);
creşterea senzaţia de frig, ceea ce contribuie la instalarea disconfortului termic; îngreunarea respiraţiei.
Influenţa indirectă poate fi exemplificată prin reducerea vizibilităţii pentru mijloacele de transport
(maşini, avioane) care asigură deplasarea înspre şi dinspre zonele turistice, ca şi prin creşterea riscului de
îmbolnăvire în perioadele cu ceaţă.
4.5.4. Influenţa depunerilor de gheaţă. Influenţa acestora este evident negativă, cele mai periculoase fiind
poleiul, care împiedică deplasarea (pe jos, cu maşina, cu avionul) înspre şi dinspre zonele turistice, respectiv
chiciura tare, care, prin greutatea sa, poate rupe conductorii electrici şi chiar cablurile de la transporturile specifice
(teleschi, telecabină).
4.5.5. Influenţa norilor. Influenţa diferitelor tipuri de nori (genuri, specii) poate fi relevată atât prin
fenomenele meteorologice asociate acestora, cât şi prin fenomenele pe care le anticipează (legătura cu activitatea
de prognoză). Astfel, norii Cumulus, şi cu deosebire, norii Cumulonimbus, dau naştere la precipitaţii sub formă de
averse, însoţite de descărcări electrice, căderi de grindină, intensificări ale vitezei vântului (vijelii, tornade); în
legătură cu norii Stratus este căderea burniţei şi reducerea vizibilităţii; norii Nimbostratus dau naştere la
precipitaţii de durată.
Dintre norii indicatori ai apropierii unor fronturi atmosferice pot fi menţionaţi: Cirrus uncinus, Cirrus
fibratus, Cirrocumulus castellanus, Cirrocumulus floccus, Altocumulus lenticularis, Altocumulus castellanus,
Altocumulus floccus. Dezvoltarea rapidă a norilor Cumulus congestus înainte de amiază anunţă posibilitatea
apariţiei, în cursul după-amiezii, a averselor din norii deveniţi între timp Cumulonimbus (fig. 10). Culoarea
norilor la răsăritul şi la apusul Soarelui reprezintă, de asemenea, un indicator important pentru evoluţia vremii în
perioada imediat următoare. Astfel, dacă la răsărit norii au o culoare roşiatică, iar cerul la orizont este violet sau
vişiniu, vremea va deveni ploioasă, acelaşi lucru urmând a se produce dacă la apus norii sunt diferit coloraţi. În
schimb, un cer colorat în roşu sau galben-portocaliu la apus prevesteşte că vremea va rămânea frumoasă (Gaceu,
2003, citat de Sorocovschi, 2008).

17
 Fig. 10. Nori Cumulus şi Cumulonimbus în dezvoltare.

Nebulozitatea accentuată reduce insolaţia, influenţând negativ helioterapia, în schimb micşorează

albedoul în zonele acoperite cu zăpadă, protejând astfel vederea. De asemenea, un grad mai mare de acoperire a
cerului cu nori reduce amplitudinile termice, coborând valorile maximelor şi ridicând valorile minimelor termice,
acest lucru fiind important mai ales în zonele montane înalte, unde se practică alpinismul. Totuşi, în condiţii
obişnuite, o nebulozitate redusă, deci un cer degajat, induce o stare optimistă, care este favorabilă desfăşurării
diferitelor activităţi turistice.
4.5.6. Influenţa precipitaţiilor. Ca element meteo-climatic fundamental, precipitaţiile au o influenţă
importantă asupra turiştilor şi activităţilor turistice. Ca aspecte pozitive, putem enumera: impotanţa precipitaţiilor
sub formă de ninsoare pentru formarea şi menţinerea stratului de zăpadă, care este indispensabil practicării
sporturilor de iarnă; efectul purificator pe care îl au precipitaţiile asupra aerului atmosferic, efect care măreşte
vizibiliattea şi îmbunătăţeşte ionizarea aerului; asigurarea alimentării izvoarelor.
Efectele negative asociate precipitaţiilor atmosferice nu sunt puţine. Astfel, perioadele ploioase împiedică
activităţile specifice (turismul montan, cura heliomarină etc.). În cazul unor precipitaţii abundente, urmate de
inundaţii, se distrug căi de comunicaţie, construcţii, solul şi vegetaţia naturală etc. Perioadele umede favorizează
apariţia sau acutizarea unor maladii, cum ar fi infarctul miocardic, ulcerul, afecţiuni ale aparatului respirator,
inducerea unei stări psihice inconfortabile. Aceste lucruri se întâmplă mai ales la turiştii meteosensibili, având în
vedere faptul că precipitaţiile sunt asociate cu scăderea presiunii şi cu creşterea umezelii aerului. În cazul unor
ninsori abundente, se formează un strat gros de zăpadă, care poate fi şi troienit sub acţuinea vântului. Astfel, se
poate ajunge la blocarea activităţilor turistice.
Un fenomen strâns legat de prezenţa stratului de zăpadă în zonele de munte este reprezentat de avalanşele
de zăpadă. Acestea sunt deplasări gravitaţionale, prin alunecare sau rostogolire, ale unor mase importante de
zăpadă, cu viteze foarte mari (50-200 km/h), pe pante suficient de înclinate (> 25...30o). Avalanşa antrenează, în
afară de zăpadă, bolovani, arbori, alte obiecte, astfel încât masa aflată în mişcare îşi măreşte treptat volumul,

18
greutatea şi viteza. Cauzele producerii avalanşelor se pot grupa în: factori potenţiali, care crează premisele
manifestării fenomenului, şi factori declanşatori. Din prima grupă menţionăm ninsorile abundente, alternanţa
temperaturilor pozitive cu cele pozitive (determină tasarea şi neomogenitatea stratului de zăpadă), pante suficient
de înclinate, lipsa vegetaţiei, mai ales a celei forestiere (defrişările făcute de om au un rol important). Dintre
factorii declanşatori pot fi amintiţi: factorii meteorologici (încălzirea vremii, precipitaţiile lichide, vântul, mai ales
când acesta este cald, cum se întâmplă în cazul Foehnului, zgomotul produs de descărcările electrice), alţi factori
naturali (căderile de pietre, deplasarea şi zgomotul produs de animalele sălbatice de talie mare, cutremurele,
erupţiile vulcanice), precum şi acţiunile omului (presiune mecanică asupra zăpezii prin mers, schiat, deplasare cu
snowmobilul etc., producerea de zgomote în urma focurilor de armă, a strigăturilor sau chiar a discuţiilor cu
intensiate vocală normală).
Factorii distructivi ai unei avalanşe de zăpadă sunt reprezentaţi de masa de zăpadă aflată în mişcare şi
obiectele pe care le antrenează, respectiv de unda de şoc (suflul) care precede cu foarte puţin timp sosirea masei
de zăpadă.
Efectele avalanşelor asupra turiştilor şi activităţilor turisticese referă la:
- distrugeri ale infrastructurilor turistice – construcţii (hoteluri, cabane, refugii alpine), stâlpi de susţinere
a firelor electrice şi a cablurilor, căi de comunicaţie (şosele, căi ferate);
- pericol major pentru sănătatea şi viaţa persoanelor surprinse de avalanşă (leziuni, strivire, sufocare,
hipotermie);
- impactul asupra mediului natural (distrugerea vegetaţiei, intensificarea eroziunii, crearea de noi culoare
de avalanşe).
Prevenirea şi combaterea efectelor negative asociate avalanşelor presupun măsuri pe termen lung şi
măsuri pe termen scurt (imediate). Dintre măsurile pe termen lung fac parte: studiul ştiinţific al avalanşelor;
realizarea şi afişarea în staţiunile montane de iarnă a unor hărţi cu vulnerabilitatea zonelor în cauză faţă de
avlanşele de zăpadă; supravegherea meteorologică permanentă a aerului şi a zăpezii din zonele cu potenţial de
producere a avalanşelor; educaţia locuitorilor în spiritul unui comportament preventiv; construirea de garduri de
protecţie pe curba de nivel; protejarea căilor de comunicaţie orin construirea de tuneluri la baza versanţilor;
împădurirea versanţilor; Ca măsuri imediate, pot fi menţionate: emiterea de avertizări pentru riscul producerii de
avalanşe; interzicerea practicării sporturilor de iarnă în zonele de risc; utilizarea numai a traseelor montane
marcate; evitarea cornişelor; evitarea producerii de zgomote; dotarea cu aparatură specială (emiţătoare,
dispozitive pentru respirat); utilizarea câinilor specializaţi în descoperirea corpurilor îngropate în zăpadă);
declanşarea intenţionată a avalanşelor (prin explozii controlate, tragere la distanţă cu proiectile de artilerie, schiat
„agresiv”, realizat de personal specializat).
Toate aceste măsuri au devenit realitate în toate marile areale cu staţiuni turistice de iarnă, atât din Europa
(Franţa, Elveţia, Austria, Germania, Italia, Slovacia etc.), cât şi din alte continente (S.U.A., Canada, Noua
Zeelandă).

5. Presiunea atmosferică

5.1. Definiţie, importanţa, unităţi de măsură, instrumente de măsură

Presiunea atmosferică reprezintă forţa (greutatea) cu care aerul armosferic apasă asupra suprafeţei
terestre, datorită greutăţii lui şi acţiunii forţei gravitaţiei.
Plecând de la experienţa lui Torricelli (1643), se defineşte presiunea atmosferică normală. Aceasta este
presiunea echilibrată de greutatea unei coloane de mercur înaltă de 760 mm, cu suprafaţa secţiunii de 1 cm2, la
temperatura de 0oC, la altitudinea de 0 m şi la latitudinea de 45o.
Importanţa primordială a presiunii atmosferice în Meteorologie constă în aceea că diferenţele de presiune
existente între regiuni ale suprafeţei terestre generează mişcările aerului pe orizontală (vânturile), care au o mare
importanţă pentru evoluţia vremii, de care depind apoi caracteristicile climei regiunilor respective. Pentru om,
scăderea presiunii atmosferice cu creşterea altitudinii limitează, de la un anumit nivel (5000-5500 m), spaţiul
locuit permanent.
În activitatea practică din domeniul Meteorologiei, presiunea poate fi exprimată atât în milimetri coloană
de mercur (mmHg), cât şi în hectopascali (hPa). Relaţiile de transformare între cele două unităţi de măsură sunt:

19
 1 mmHg = 4/3 hPa şi 1 hPa = 3/4 mmHg
Ţinând cont de prima relaţie, rezultă că presiunii normale de 760 mm Hg îi corespund 1013,3 hPa.
La staţiile meteorologice clasice, presiunea atmosferică se măsoară cu barometrul cu mercur şi, ca aparat
de rezervă, cu barometrul metalic (aneroid). Înregistrarea mersului presiunii se face cu ajutorul barografului. La
staţiile meteorologice automate, valorile presiunii atmosferice sunt determinate cu ajutorul unor senzori
electronici speciali (traductori integraţi cu siliciu).
Pentru ca să se elimine influenţa altitudinii asupra valorilor presiunii, astfel încât aceste valori să fie
comparabile între ele, la toate staţiile meteorologice din lume valorile măsurate la staţii se raportează la nivelul
mării.

5.2. Variaţiile spaţiale ale presiunii

Presiunea atmosferică prezintă variaţii atât pe orizontală, cât şi pe verticală.
5.2.1. Variaţia presiunii pe orizontală, la nivelul suprafeţei terestre
Diferenţele în repartiţia presiunii sunt cauzate, în principal, de neuniformitatea termică a suprafeţei
terestre. Pe hărţile sinoptice la nivelul suprafeţei terestre (în limbaj de lucru, hărţi de sol), repartiţia presiunii este
redată cu ajutorul izobarelor (linii ce unesc puncte cu aceeaşi valoare a presiunii). De obicei, echidistanţa dintre
două izobare alăturate este de 5 hPa, izobara de referinţă, care separă zonele cu presiune mare de cele cu presiune
mică fiind izobara de 1015 hPa.
În funcţie de configuraţia izobarelor, se pot deosebi mai multe forme de relief baric. Cele mai importante
sunt: anticiclonul, ciclonul, dorsala anticiclonică, talvegul depresionar, câmpul uniform.
Anticiclonul sau maximul barometric reprezintă o formă de relief baric delimitată de izobare continue,
circulare sau eliptice, în care presiunea creşte de la periferie spre centru, unde, în principiu, ar trebui să fie de
minimum 1020 hPa. Pe hărţile sinoptice, centrul anticiclonului se notează cu litera M, de la maxim, sau H, de la
high, în cazul terminologiei în limba engleză (fig. 11).
Ciclonul sau depresiunea sau minima barometrică reprezintă o formă de relief baric delimitată de izobare
continue, circulare sau eliptice, în care presiunea scade de la periferie spre centru, unde, în principiu, ar trebui să
fie de cel mult 1010 hPa. Pe hărţile sinoptice, centrul ciclonului se notează cu litera D, de la depresiune, sau L, de
la low, în cazul terminologiei în limba engleză.
Dorsala anticiclonică reprezintă prelungirea unui anticiclon, iar talvegul depresionar prelungirea unui
ciclon. Câmpul uniform defineşte o situaţie în care variaţia presiunii pe orizontală este foarte redusă, fapt ilustrat
prin distanţele mari existente între izobare.
Aspectul vremii depinde foarte mult de tipul de relief baric. În general, anticiclonul şi dorsala
anticiclonică determină o vreme stabilă (uneori foarte caldă, alteri foarte rece), iar ciclonul şi talvegul
depresionar se caracterizează prin instabilitatea vremii. Pentru Europa, deci şi pentru România, principalele forme
de relief baric care influenţează aspectul vremii sunt: Anticiclonul Insulelor Azore (şi dordala acestuia extinsă
spre NE), Depresiunea Islandeză (şi talvegul acesteia extins spre SE), Anticiclonul Est-European (şi dorsala lui
extinsă spre SV), ciclonii mediteraneeni, la care se mai adaugă Anticiclonul Nord-African, Depresiunea Arabă,
Anticiclonul Scandinav. Spre exemplu, pentru România, dorsala Anticiclonului Nord-African extinsă peste S şi
SE Europei generează valurile de căldură, iar dorsala Anticiclonului Est-European extinsă spre SV favorizează
apariţia valurilor de frig.

20
 Fig. 11. Forme de relief baric (H=maxim sau anticiclon; L=minim sau ciclon) (după wetterzentrale.de)

La scara Globului, repartiţia presiunii în apropierea suprafeţei terestre are un caracter zonal, care se poate
observa mai ales deasupra bazinelor oceanice. Cele 4 zone principale de presiune sunt: minimele ecuatoriale,
maximele subtropicale, localizate la 30-35o latitudine,în ambele emisfere (de exemplu, Anticiclonul Insulelor
Azore), minimele subpolare, situate la 60-65o latitudine nordică şi sudică (de exemplu, Depresiunea Islandeză) şi
maximele polare, plasate la peste 70o latitudine, tot în ambele emisfere (de exemplu, Anticiclonul Groenlandez).
Datorită diferenţelor de presiune (sau gradientului baric) care există între aceşti centri barici, se formează
vânturile circulaţiei generale a atmosferei: alizeele şi musonii, care bat între maximele subtropicale şi minimele
ecuatoriale; vânturile de vest , orientate dinspre maximele subtropicale spre minimele subpolare; vânturile polare
estice, care se formează între maximele polare şi minimele subpolare. Pe continente, zonalitatea latitudinală în
repartiţia presiunii este deranjată. Astfel, la latitudini tropicale, din cauza temperaturilor ridicate înregistrate în
vara emisferei respective, pe continente apar arii depresionare (de exemplu, Minima Sahariană). La latitudini
temperate şi subpolare, în timpul iernii emisferei, din cauza răcirii foarte intense a uscatului, se dezvoltă puternice
arii anticiclonale (de exemplu, Anticiclonul Siberian).
Valorile extreme absolute ale presiunii înregistrate pe Pământ au atins 1083,8 hPa (la Agata, în Siberia,
unde activează Anticiclonul Siberian), respectiv 870 hPa (în cadrul unui ciclon tropical care a acţionat în zona
Insulelor Filipine).
5.2.2. Variaţia presiunii pe verticală
Observaţia cea mai importantă este aceea că presiunea scade cu creşterea altitudinii, la început mai rapid
(gradient baric vertical mare), apoi din ce în ce mai lent. Prin urmare, şi densitatea aerului atmosferic scade rapid
cu înălţimea, astfel încât circa 99 % din masa atmosferei este concentrată în primii 36 km ai învelişului de aer al
Pământului, secţiune ce formează aşa-numita atmosferă meteorologică.
Principala modalitate de redare a câmpului presiunii în altitudine constă în întocmirea hărţilor de
topografie barică, care redau înălţimea suprafeţelor izobarice faţă de suprafaţa terestră (hărţi de topografie barică
absolută), respectiv diferenţa de înălţime dintre două suprafeţe izobarice (hărţi de topografie barică relativă). O
suprafaţă izobarică este suprafaţa din altitudine care include toate punctele având aceeaşi presiune. Suprafeţele

21
izobarice standard cele mai importante sunt: suprafaţa izobarică de 850 hPa (situată la o altitudine medie de circa
1500 m); suprafaţa izobarică de 700 hPa (aprox. 3000 m); suprafaţa izobarică de 500 hPa (circa 5500 m);
suptafaţa izobarică de 300 hPa (aprox. 9000 m). Hărţile sinoptice de altitudine constituie materiale foarte
importante pentru elaborarea prognozelor meteorologice, deoarece evoluţia vremii în vecinătatea suprafeţei
terestre este consecinţa a ceea ce se petrece înainte în altitudine.

5.3. Variaţiile temporale ale presiunii

Mersul zilnic al presiunii înregistrează, în condiţii normale, două maxime, unul principal în jurul orei 10
şi unul secundar în jurul orei 22, respectiv două minime, cea secundară la ora 4 şi cea principală la ora 16.
Amplitudinea medie zilnică a presiunii (diferenţa dintre maxima şi minima zilnică) scade cu creşterea latidudinii:
ea este de circa 3-4 hPa la ecuator şi foarte aproape de 0 la cei doi poli. În cazul trecerii unor perturbaţii
atmosferice (cicloni tropicali, fronturi asociate unor cicloni extratropicali, tornade, vijelii), amplitudinile presiunii
sunt mult mai mari.
Mersul anual al presiunii, într-o zonă temperat-continentală, înregistrează maximul în timpul iernii şi
minimul în timpul verii. La munte situaţia este inversă, la fel cum se întâmplă şi pe oceane.

5.4. Influenţa presiunii asupra turiştilor şi activităţilor turistice

Variaţiile bruşte ale presiunii atmosferice au, de cele mai mai multe ori, efecte nefavorabile asupra
organismului uman, mai ales în cazul persoanelor meteosensibile. Astfel, scăderea bruscă a presiunii (10-15 hPa
în 48 de ore) poate să provoace: senzaţie de căldură, stare de oboseală, palpitaţii, enervare, respiraţie îngreunată,
senzaţie de sufocare, dureri de cap, dureri reumatismale, dureri ale articulaţiilor, infarct miocardic. În cazul
creşterii bruşte a presiunii, ca efecte negative se pot produce crize ulceroase, creşteri ale tensiunii arteriale, dar şi
efecte pozitive, cum ar fi înviorarea organismului, scăderea acceselor de astm, reducerea durerilor reumatice.
În cazul zonelor de munte, pe măsura creşterii altitudinii scade cantitatea de oxigen din aer. Până la circa
1800 m altitudine, acest lucru poate avea chiar efecte benefice, în sensul că se accelerează respiraţia şi circulaţia
sanguină, respectiv creşte capacitatea toracică. La înălţimi mai mari de 1800 m scăderea cantităţii de oxigen
devine importantă, la fel şi consecinţele acestui fapt, deoarece scăzând oxigenul, arderile metabolice din organism
nu se mai pot produce în totalitate, prin urmare va scădea temperatura corpului şi vor apărea senzaţia de frig,
tulburări metabolice etc. În aceste situaţii cu oxigen redus se instalează răul de munte, care prezintă numeroase
simptome: respiraţie dificilă, creşterea ritmului cardiac, senzaţia de oboseală, înfundarea urechilor, dureri de cap,
somnolenţă, reducerea capacităţii de atenţie şi de gândire, dureri articulare, afectarea sinuzurilor şi a timpanelor,
hemoragii (care apar mai ales la coborâre, prin creşterea presiunii asupra corpului), dureri abdominale (datorită
creşterii volumului gazelor intestinale în urma scăderii presiunii atmosferice).
Pentru alpinişti, principala cale de combatere a răului de altitudine constă în aclimatizarea cu aceste
condiţii vitrege. Progresele deosebite ale medicinii sportive au făcut ca astăzi chiar şi cucerirea vârfurilor de peste
8000 să se poată realiza fără tuburi de oxigen, doar printr-un antrenament adecvat.
Scăderea procentajului de oxigen odată cu creşterea altitudinii limitează şi nivelul de înălţime până la care
pot să subziste aşezările omeneşti cu caracter permanent. Cele mai înalte aşezări se întâlnesc la 5000-5500 m, în
Munţii Anzi şi în Podişul Tibet, la latitudini tropicale-subtropicale, locuitorii de aici prezentând o serie de
adaptări la aceste condiţii de excepţie (număr sporit de globule roşii etc.).

6. Vântul
6.1. Definiţie, importanţă, geneză, caracteristici
Atmosfera terestră se caracterizează printr-o mişcare permanentă, de la nivelul de microscară şi până la
scara planetară. Cauza principală a mişcărilor aerului este repartiţia inegală a presiunii atmosferice, determinată,
la rândul ei, de cauze dinamice şi termice.
După direcţia mişcării aerului faţă de o suprafaţă palnă de referinţă, se disting mişcări pe vertică şi
mişcări pe orizontală. Mişcările pe verticlă cele mai importante sunt: mişcările convective (turbulenţa, convecţia),
mişcările ascendente şi descendente din norii Cumulonimbus şi din fenomenele asociate lor (de exemplu, din
tornade), mişcările ascendente caracteristice ciclonilor (minimelor barometrice), respectiv cele ascendente
specifice anticiclonilor (maximelor barometrice).

22
 Mişcarea pe orizontală, reprezentând o deplasare a particulelor de aer aproximativ paralel cu suprafaţa
terestră, se numeşte vânt. Vântul stă la baza depalsării (advecţiei) maselor de aer, proces foarte important pentru
evoluţia vremii şi caracteristicile climei.
Factorii care generează şi influenţează vântul sunt următorii:
a) Forţa gradientului baric. Acesta reprezintă diferenţa de presiune, raportată la unitatea de distanţă, pe odirecţie
perpendiculară pe izobare şi orientate presiunea mai mare spre presiunea mai mică. Gradientul baric este de două
feluri, orizontal (G) şi vertical (Gv), el reprezentând un factor fundamental pentru apariţia mişcărilor aerului.
b) Forţa de abatere (forţa lui Coriolis), notată cu A, este rezultatul mişcării de rotaţie a Pământului. Conform
acestei forţe, orice corp aflat în mişcare dinspre ecuator spre pol sau invers, este abătut spre dreapta în Emisfera
Nordică sşi spre stânga în Emisfera Sudică. Valoarea forţei de abatere creşte dinspre ecuator spre pol, iar
principala sa consecinţă este modificarea direcţiei de mişcare a aerului impus forţa gradientului baric orizontal.
c) Forţa de frecare (F) este rezultatul frecării aerului în mişcare cu suprafaţa terestră, care este neomogenă.
Astfel, forţa de frecare este mai mare pe uscat decât deasupra apei, după cum ea scade cu creşterea altitudinii,
dispărând la peste 1-2 km. Acest strat, cuprins între suprafaţa terestră şi altitudinea până la care se resimte forţa de
frecare, se numeşte strat de frecare sau strat limită. Din cele expuse reiese clar că viteza vântului creşte cu
creşterea altitudinii.
d) Forţa centrifugă (C) se manifestă atunci când mişcarea aerului se face pe traiectorii curbilinii. Are valori
mari doar când curbura şi viteza mişcării sunt foarte mari, aşa cum se întâmplă în cazul tornadelor.
Principalele caracteristici ale vântului, care se determină în orice staţie meteorologică, sunt:
- Direcţia, care reprezintă punctul cardinal sau intercardinal dinspre care bate vântul. În Meteoorlogie şi
Climatologie se lucrează cu 16 direcţii, conform rozei vânturilor. Cele 16 direcţii se pot exprima şi cu ajutorul
gradelor cercului, plecând de la următoarele corespondenţe: N = 360o; NNE = 20o ; NE = 50o; ENE = 70o ; E =
90o; ESE = 110o; SE = 130o; SSE = 150o; S = 180 o; SSV = 200o; SV = 230o; VSV = 250o; V = 270o; VNV = 290o;
NV = 310o; NNV = 340o.
- Viteza, care reprezintă spaţiul parcurs de paticulele de aer în unitatea de timp. Se exprimă în m/s, km/h sau,
în aeronautică şi în navigaţia maritimă, în noduri (un nod = o milă marină pe oră, adică 1852 m/oră). Pentru a
transforma viteza din m/s în km/h, prima valoare trebuie înmulţită cu 3,6. În cazul în care nu există vânt, se
vorbeşte despre calm atmsoferic.
Intr-o staţie meteorologică, direcţia şi viteza vântului se determină cu girueta, respectiv anemometrul, care pot fi
de mai multe feluri, inclusiv cu înregistrare automată.
- Structura vântului este definită de caracterul mişcării aerului. Astfel, se disting: vânt cu structură laminară, când
acesta prezintă variaţii nesemnificative ale direcţiei şi vitezei; vânt cu structură turbulentă, când direcţia şi viteza
prezintă variaţii mai mari; vânt în rafale, când cele două caracteristici au variaţii importante, care se produc brusc.
- Durata vântului reprezintă intervalul de timp în care bate vântul.

6.2. Regimul vitezei vântului

În mersul zilnic al vitezei vântului în stratul de frecare, deci în apropierea suprafeţei terestre, şi în condiţii
de vreme stabilă, se observă un maxim în jurul orei 14 şi un minim în cursul nopţii. În altitudine, deasupra
startului de frecare, maximul vitezei se produce noaptea, în timp ce minimul apare la amiază.
Mersul anual al vitezei vântului, într-o zonă temperat-continentală, deci şi în România, are un maxim
primăvara, când instabilitatea şi contarstele termo-barice între uscat şi apă sunt mari, resoectiv un minim iarna,
determinat de frecvenţa mare a regimului anticiclonic, în care predomină mişcările verticale descendente ale
aerului. Într-o zonă de litoral viteza este mai mare iarna şi mai mică vara, în conformitate cu valorile mai mari,
respectiv mai mici ale contrastelor termo-barice existente între suprafeţele acvatice şi cele continentale.
Desigur că valorile vitezei vântului depind mult şi de caracteristicile suprafeţei active, în special de
altitudine (vitezele cresc cu altitudinea) şi de configuraţia reliefului. Astfel, viteze sunt mai mici şi calmul mai
frecvent în spaţiile depresionare, după cum există intensificări importante în cazul prezenţei efectului de
canalizare şi al vânturilor catabatice sau descendente, care bat de-a lungul versanţilor, dinspre partea superioară a
acestora spre baza lor. Pentru a exemplifica cu date din România, vitezele medii anuale cele mai mari indiferent
de direcţie, depăşesc 9 m/s la altitudini de peste 2000 m, pe când în spaţiile depresionare din Subcarpaţi valorile
scad sub 1 m/s. Calmul atmosferic are o frecvenţă medie de 60-80 % din zilele unui an în depresiunile

23
intramontane şi în cele subcarpatice, în timp ce pe culmile cele mai înalte ale Carpaţilor, ca şi în partea estică a
Deltei Dunării, frecvenţa medie anuală nu trece de 10 %.

6.3. Clasificarea vânturilor

După mărimea arealului afectat şi frecvenţa prezenţei, vânturile se pot împărţi în două mari categirii:
vânturile circulaţiei generale a atmosferei şi vânturile locale.
Vânturile circulaţiei generale, la rândul lor, pot fi permanente şi periodice.
6.3.1. Vânturile permanente au o frecvenţă ridicată în tot cursul anului, o direcţie constantă şi sunt generate
de gradienţii barici rezultaţi din repartiţia zonală a presiunii pe Glob (a se vedea capitolul despre presiune). Fac
parte din aceste vânturi:
a) Alizeele (vânturile de est), dezvoltate între maximele subtropicale şi minimele ecuatoriale. Sunt vânturi
uscate, purtătoare de aer tropical, ceea ce explică şi peisajul deşertic sau semideşertic al zonelor continentale peste
care bat. În anumite condiţii, viteza vântului creste brusc şi se pot forma furtuni de praf de nisip. Uneori, în
zonele de ţărm, cu orografie expusă favorabil, pot da naştere la cantităţi importante de precipitaţii.
b) Vânturile de vest bat dinspre maximele subtropicale spre minumele subpolare, deasupra latitudinilor
medii. Sunt foarte tipice în Emisferă Sudică, unde, între 40-60o latitudine, formează un inel circumterestru.
Predominarea netă a suprafeţelor acvatice face ca aici să se înregistreze cele mai mari viteze medii anuale ale
vântului de pe Glob. Vânturile de vest sunt prezente şi în Europa, inclusiv în România, ele facilitând, în tot cursul
anului, advecţiile de mase de aer maritim-polar, moderate termic şi umede.
c) Vânturile polare estice apar între maximele polare şi minimele subpolare, la peste 60-65o latitudine nordică
şi sudică. Sunt foarte intense, provocând furtuni de zăpadă, dar sunt mai puţin stabile ca poziţie, frecvenţă şi chiar
ca şi viteză.
6.3.2. Vânturile periodice. Cei mai tipici reprezentanţi sunt musonii. Sunt vânturi care se formează la
latitudini intertropicale şi care, în drumul lor, traversează Ecuatorul. Bat aproximativ 6 luni din an dinspre ocean
spre uscat (musonul oceanic sau musonul de vară), după care îşi schimbă direcţia cu 180o, bâtând alte circa 6 luni
dinspre uscat spre ocean (musonul continental sau musonul de iarnă). Apariţia lor este legată de gradientul baric
transecuatorial existent între un maxim subtropical dintr-o emisferă şi minimele ecuatoriale care funcţionează în
emisfera opusă. Formarea unui muson tipic se produce acolo unde un uscat şi un ocean sunt dispuse aproximativ
de-a lungul meridianelor, de o parte şi de alta a Ecuatorului. În vara emisferei (aprilie-octombrie) se formează
musonul oceanic, care determină un anotimp cald şi foarte umed. În cazul versanţilor muntoşi expuşi favorabil,
cantităţile de apă devin adevărate recorduri pluviometrice (de ex., Mawsynram şi Cherrapundji, din NE Indiei, cu
o medie anuală de peste 11800 mm, care cad aproape în totalitate în sezonul musonului oceanic. În iarna
emisferei (noiembrie-martie) bate musonul continental, căruia îi corespunde un anotimp cald şi foarte secetos.
Cele mai tipice zone de pe Glob cu circulaţie musonică sunţ: S şi SE Asiei, împreună cu bazinul nordic al
Oceanului Indian, N şi NE Austarliei, împreună cu bazinul tropical din vestul Oceanului Pacific, ţărmurile
Golfului Guineea şi bazinul tropical estic al Oceanului Atlantic. O circulaţii de tip musonic, dar fără ca vânturile
să traverseze Ecuatorul, se întâlneşteşi în extremitatea estică a Asiei, împreună cu bazinul vestic al Oceanului
Pacific situat la latitudini temperate.
6.3.3. Vânturile locale influenţează condiţiile climatice de pe areale mai restrânse şi au o frecvenţă evident
mai redusă în cursul anului. În funcţie de condiţiile de geneză, se împart în vânturi catabatice (descendente) şi
brize. Primele sunt generate de efectul de baraj al lanţurilor muntoase asupra circulaţiei dominante a aerului.
Brizele se datorează variaţiei diurne a temperaturii, deci şi a presiunii, între două tipuri de suprafeţe aflate în
vecinătate.
a) Vânturile catabatice pot fi calde (de tipul Föhnului) şi reci (de tipul Borei).
Föhn-ul (sau Foehn-ul) ia naştere pe versanţii adăpostiţi („sub vânt”) ai lanţurilor muntoase, după ce
masa de aer aflată în deplasare a traversat obstacolul orografic, lăsând cea mai mare parte a umezelii sale, sub
formă de precipitaţii, pe versantul expus („în vânt”). Föhn-ul este un vânt cald şi uscat, fapt care face ca peisajul
zonelor afecate de el să poată primi, în anumite regiuni, chiar un caracter semi-deşertic. În alte zone, existenţa
acestui vânt este marcată de prezenţa plantelor termofile (viţă de vie etc.). Exemple clasice de zone cu Föhn sunt:
Podişul Elveţiei, situat la N de Munţii Alpi; Podişul Preriilor, la contactul cu versanţii estici ai Munţilor Stâncoşi
(unde se numeşte Shinook); pampasurile argentiniene de la latitudini subtropicale, în vecinătatae versanţilor estici

24
ai Munţilor Anzi (unde se numeşte Zonda). În România, zone caracteristice cu vânturi de tip Föhn sunt: Culoarul
Turda-Alba Iulia, Subcarpaţii de Curbură, Depresiunea Făgăraşului, Nordul Olteniei, versanţii vestici ai Munţilor
Aninei (aici numele vântului este Coşava).
Bora este un vânt descendent foarte rece, caracteristic versanţilor muntoşi situaţi în imediata apropiere a
unei mări mai calde. Aerul foarte rece staţionează o perioadă de timp în spatele crestei principale, apoi se prăbuşeşte
cu o viteză foarte mare asupra litoralului, unde provoacă mari pagube. Zona clasică de apariţie a acestui vânt este
coasta dalmată (litoralul croat al Mării Adriatice). Vânturi de acelaşi tip se mai întâlnesc pe litoralul caucazian al
Mării Negre, in zona lacului Baikal etc. Tot un vânt foarte rece şi intens, oarecum asemănător Borei, este Mistralul,
care bate în Franţa, de-a lungul culoarului fluviului Rhône, spre bazinul vestic al Mării Mediterane. În România, cele
mai caracteristice vânturi descendente reci, fără a fi de tipul Borei, se întâlnesc în carpaţii Orientali, după ce aerul
foarte rece din Moldova reşeste să traverseze lanţul muntos (de ex., vântul Nenira, caracteristic Depresiunii Tg.
Secuiesc, ce reprezintă compartimentului nord-estic al Depresiunii Braşov.
b) Brizele pot fi marine şi montane (fig. 12).
Brizele marine, la rândul lor, se împart în brize de zi (de mare) şi brize de noapte (de uscat). Brizele de zi
bat dinspre marea mai rece, deci cu o presiune atmosferică mai mare deasupra ei, către uscatul mai cald, deci
având o presiune atmosferică mai scăzută. Brizele de noapte bat dinspre uscatul mai rece (şi cu o presiune mai
mare) spre marea mai caldă (deasupra căreia presiunea este mai mică). Brizele marine sunt caracteristice sezonului
cald. Brizele de zi (de mare) sunt mai intense decât cele de noapte (de uscat).

Fig. 12. Brizele marine (sus) şi brizele montane (jos) (după The Atmosphere, 1989)

25
 Brizele montane includ brizele de zi (sau de vale), care bat dinspre zonele mai joase şi mai reci către
versanţii mai însoriţi, iar brizele de noapte (de munte) bat invers, dinspre părţile superioare ale văilor (devenite
mai reci) spre zonele mai joase (care, încă, păstrează căldura acumulată peste zi). De obicei, brizele de noapte (de
munte) sunt mai intense, uneori ele fiind, de fapt, o scurgere gravitaţională a aerului rece dinspre zonele mai înalte
spre cele mai joase, respectiv dinspre amonte spre aval.

6.4. Influenţa vântului asupra turiştilor şi activităţilor turistice

Există cel puţin două direcţii în care se poate urmări influenţa vântului: influenţele fiziologice şi
influenţele mecanice..
6.4.1. Influenţele fiziologice depind nu numai de vânt, ci şi de alte elemente meteorologice, în primul rând
de temperatura şi umezeala aerului. Prin combinarea celor trei elemente rezultă temperatura efectivă resimţită de
organism. Ea este cu atât mai scăzută cu cât viteza vântului şi umezeala sunt mai ridicate şi cu cât temperatura
este mai coborâtă. În acelaşi context trebuie amintit şi faptul că vântul influenţează schimburile de căldură dintre
corpul omenesc şi mediul înconjurător. Pe timp călduros, vântul rece tonifiază organismul, în timp ce un vânt cald
şi umed îl moleşeşte. Pe timp rece, vântul măreşte şi mai mult senzaţia de frig. De aceea, în practica
meteorologică de la noi din ţară, ANM publică în fiecare zi a sezonului rece o hartă cu repartiţia în ţară a
valorilor indicelui de răcire (IR), valori care rezultă din coroborarea temperaturii aerului cu viteza vântului.
Unele tipuri de vânturi, mai ales cele locale, pot avea influenţe remarcabile asupra stării de sănătate a
populaţiei, inclusiv a turiştilor din zonele unde se manifestă. Aceste influenţe sunt atât pozitive, cât şi negative.
Din observaţiile mai multor specialişti, rezultă că Föhn-ul determină o aeroionizare intens pozitivă,
favorizează creşterea tensiunii arteriale, măreşte gradul de irascibilitate, creşte senzaţia de oboseală, provoacă
dureri de cap, ameţeli, hemoragii, embolii, retenţia apei în organism, favorizeză apariţia unei stări psihice labile,
cu tendinţe de suicid şi comportament violent.
Bora, un vânt extrem de violent, poate determina apariţia migrenelor, insomniilor, nevralgiilor,
afecţiunilor aparatului repirator.
Brizele marine de zi contribuie la răcorirea atmosferei, la creşterea concentraţiei aerosolilor de sodiu şi
iod, au efect stimulativ. Totuşi, dacă viteza vântului este mai mare, senzaţia de frig paote deveni neplăcută, la fel
ca şi spulberarea particulelor de nisip de pe plajă. Briza marină de noapte aduce un aer mai uscat şi mai cald vara,
respectiv mai rece iarna, ea generând şi o aeroionizare mai redusă.
Brizele montane de zi reduc contrastele termice dintre vale şi versant, în timp ce brizele montane de
noapte, în general mai intense, favorizează apariţia inversiunilor termice, deci şi răcirile în zonele joase, ceea ce
înseamnă un disconfort pentru cei care resimt aceste brize.
6.4.2. Influenţele mecanice se referă, îndeosebi, la vânturile cu viteze foarte mari. Rezultatele acestor
influenţe nu pot fi decât preponderent negative: împiedecarea deplasărilor (pe jos sau în mijloace de transport),
distrugerea diferitelor structuri (construcţii, căi şi mijloace de comunicaţii, stâlpi de susţinere a cablurilor, alte
obiecte de la sol etc.). În cazul tornadelor, materialele purtate în aer de vântul extrem de puternic reprezintă unul
dintre cele mai mari pericole, întrucât acestea pot determina leziuni foarte grave, urmate de decese. De asemenea,
prin doborâturile de arbori foarte frecvente în cazul vânturilor intense se aduc prejudicii mari fondului forestier, se
distrug culturile de câmp, livezile şi viile, se pot bloca şosele, căi ferate şi aeroporturi, se întrerupe alimentarea cu
energie electrică, se distrug autoturisme ale căror ocupanţi pot fi răniţi sau chiar omorâţi. Astfel de viteze foarte
mari nu reprezintă o raritate pentru vânturile catabatice (Föhn, Bora), la fel în cazul Mistralului sau, pentru
România, al Crivăţului, al Coşavei, al Suhoveiului etc. Crivăţul are ca efect foarte caracteristic viscolirea şi
troienirea zăpezii, fapt specific îndeosebi regiunilor din S, SE şi E României, teritorii larg deschise către NE şi E.
Recent, lunile ianuarie şi februarie ale anului 2010 au marcat mai multe episoade cu viscol foarte intens. Bora, pe
lângă distrugerile de structuri construite, provoacă în zona de litoral valuri foarte mari, urmate de inundarea
litoralului şi scufundarea ambarcaţiunilor mai uşoare. De asemenea, acest vânt poate determina producerea unor
depuneri de gheaţă foarte groase care, din cauza greutăţii, pot distruge suporturile pe care s-au format.
Pentru a încheia, trebuie să menţionăm că, uneori, efectele mecanice ale vântului pot fi şi pozitive, dacă
vitezele se menţin, totuşi, între nişte limite rezonabile. Este cazul practicării unor sporturi mai mult sau mai puţin
extreme: yahting, surfing, deltaplanorism, zborul cu parapanta.

26
Tema de reflecţie nr. 2: Prin prisma elementelor meteo-climatice prezentate în suportul de curs, apreciaţi
gradul de favorabilitate / nefavorabilitate al climatului României pentru desfăşurarea activităţilor turistice în
aer liber.

Lucrarea de verificare nr. 1

Instrucţiuni:
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea modului I şi a bibliografiei obligatorii
indicate. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă (electronică) tutorelui pentru comentarii, corectare şi
evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:

- titlul cursului;
- numărul lucrării de verificare;
- numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină), anul de studii (I),
specializarea (Geografia Turismului - ID); facultatea (de Geografie); unitatea de învăţământ (Universitatea
„Babeş-Bolyai”), localitatea (Cluj-Napoca);
- Adresa poştală a cursantului, inclusiv date de contact (telefon fix, telefon mobil, adresa de e-mail).

Sarcinile care trebuie rezolvate sunt următoarele:

1. Care este deosebirea dintre un element meteorologic şi acelaşi element considerat
din punct de vedere climatic ? 1p
2. Comentaţi efectele cele mai periculoase ale componentelor radiaţiei solare ? 1p
3. Ce legătură există între durata de strălucire a Soarelui şi apa din atmosferă ? 1p
4. Pe baza unui atlas climatic al României, precizaţi repartiţia teritorială a temperaturii medii
în lunile iuanuarie şi iulie, în Carpaţii Orientali. 1p
5. Care sunt formele de condensare a vaporilor de apă care au o influenţă restrictivă majoră asupra
deplasărilor în zonele turistice ? 1p
6. Explicaţi importanţa factorilor meteorologici în declanşarea avalanşelor de zăpadă. 1p
7. Selectaţi 2 hărţi sinoptice la nivelul solului în care să se poată identifica principalii centri barici care
influenţează aspectul vremii în Europa şi în România. Precizaţi aceşti centri. Sursa hărţilor:
www.wetterzentrale.de/Topkarten/Kartenarchiv sau www.wetterzentrale.de/Topkarten/Fax/
Bracknell/Archiv. 1p
8. Precizaţi câteva aspecte din care să rezulte importanţa presiunii atmosferice pentru
desfăşurarea activităţilor turistice. 1p
9. Care sunt principalele efecte ale vântului asupra turiştilor şi activităţilor turistice într-o
zonă de munte ? 1p
10. Din oficiu: 1p

Lucrarea de verificare se va preda la data prevăzută în calendarul disciplinei

27
 MODULUL II

PROGNOZELE METEOROLOGICE.
METODE DE EXALUARE A POTENŢIALULUI CLIMATIC.
CLIMATELE GLOBULUI ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA TURIŞTILOR ŞI
ACTIVITĂŢILOR TURISTICE

A. Scopul modulului

Modulul urmăreşte să prezintă unele noţiuni de bază privind prognozele meteorologice, a căror
corectă interpretare reprezintă o cerinţă importantă pentru buna desfăşurare a activităţilor turistice. Partea a
două a modulului II se referă la modalităţile de evaluare a potenţialului climatic al diferitelor zone geografice.
În ultima parte a acestui modul, reprezentând o sinteză a aspectelor abordate în cadrul acestui curs, sunt
prezentate climatele Terrei şi influenţa lor asupra turiştilor şi activităţilor turistice. În acest context, se fac
aprecieri asupra gradului de favorabilitate sau nefavorabilitate al tipurilor de climate pentru desfăşurarea
diferitelor forme de turism.

B. Obiectivele modulului

Principalele obiective ale modulului se referă la următoarele aspecte:

- prezentarea tipurilor de prognoze, a materialelor care stau la baza elaborării lor şi a modului de
interpretare a acestor materiale;
- prezentarea modalităţilor de evaluare a potenţialului climato-turistic cu ajutorul metodei indicilor
climatici şi a metodei tipurilor de vreme;
- caracterizarea prinicipalelor tipuri de climate de pe Glob şi evidenţierea modalităţilor prin care acestea
influenţează turiştii şi activităţile turistice.

Elaborarea prognozelor meteorologice reprezintă un scop major al întregii activităţi din domeniul
meteorologiei. Practic, aproape că nu există un sector al activităţilor omeneşti în care, sub o formă sau alta, să
nu fie necesare şi informaţii despre starea actuală şi evoluţia viitoare a vremii. În acelaşi timp, observaţiile
meteorologice stau la baza determinării caracteristicilor climei, care au o mare importanţă pentru viaţa şi
activitatea omului. Printre activităţile antropice care sunt strâns legate de starea şi evoluţia vremii, ca şi de
trăsăturile climei, se numără şi activităţile turistice. Din acest motiv, cei care sunt implicaţi în organizarea şi
desfăşrarea acestor activităţi trebuie să cunoască, chiar şi numai în linii generale, o serie de aspecte mai
importante legate de prognozele meteorologice.
Evaluarea potenţialului climato-turistic este o operaţiune de mare importanţă, deoarece dezvoltarea
investiţiilor în sectorul turismului într-o anumită regiune depinde şi de potenţialul climatic al zonei
respective. Pentru evaluarea cât mai corectă a acestui potenţial există metoda indicilor climatici şi cea a
tipurilor de vreme. Calcularea indicilor se bazează pe valori ale principalelor elemente meteo-climatice:
durata de strălucire a Soarelui, temperatura aerului, umezeala relativă, precipitaţiile atmosferice, viteza
vântului etc. Metoda tipurilor de vreme are la bază tipurile de circulaţie atmosferică, în funcţie de care
depinde aspectul general al vremii, aspect impus de unul sau mai multe elemente meteorologice care îşi fac
simţită prezenţa cel mai mult.
Evaluarea potenţialului climatic al unei regiuni nu se poate face decât dacă se cunosc
trăsăturile climatice principale ale zonei respective. Din acest motiv, mai întâi vor fi prezentate
caracteristicile generale ale principalelor zone climatice ale Terrei, după care vor fi precizate
principalele influenţe ale acestor climate asupra turiştilor şi activităţilor turistice. O atenţie în plus va
fi acordată zonelor climatice în care se înregistrează cele mai importante fluxuri turistice: climatul
tropical al ţărmurilor de est şi al insulelor, climatul subtropical de tip mediteranean şi climatul
temperat propriu-zis.

28
 C. Structura logică a modulului

1. Prognozele meteorologice
1.1. Organizarea activităţii de prognoză meteorologică
1.2. Clasificarea prognozelor meteorologice
1.3. Metode şi materiale utilizate în prognozele meteorologice
1.4. Surse de informare privind prognozele meteorologice
2. Evaluarea potenţialului climatic al unei regiuni
2.1. Terminologie
2.2. Metoda indicilor climatici
2.3. Metoda tipurilor de vreme
3. Climatele Globului şi importanţa lor în activităţile turistice
3.1. Scurte consideraţii teoretice
3.2. Tipuri geografice de climat şi importanţa lor sub aspect turistic

D. Conţinutul informaţional detaliat

1. Prognozele meteorologice

1.1. Organizarea activităţii de prognoză meteorologică

Scopul final principal al activităţii din domeniul Meteorologiei este elaborarea prognozelor
meteorologice. La nivel global, această activitate este coordonată de Organizaţia Meteorologică Mondială –
OMM (World Meteorological Organization – WMO). În forma actuală de organizare, OMM, ca organism
interguvernamental ce funcţionează sub egida ONU, datează din martie 1951 (ziua de 23 martie este Ziua
Mondială a Meteorologiei). În prezent, OMM include în rândurile sale aproape 190 de state independente şi
teritorii autonome. Sediul OMM se află la Geneva. România este membru fondator al OMM.
În cadrul OMM se derulează mai multe programe. Cel mai important şi având cea mai strânsă
legătură cu activitatea de prognoză este programul intitulat Veghea Meteorologică Mondială – VMM (World
Weather Watch – WWW). Acest program, la rândul lui, include: Sistemul Global de Observaţii
Meteorologice, Sistemul Global de Transmisie a Datelor şi Sistemul Global de Prelucrare a Datelor. Acesta
din urmă cuprinde centrele care elaborează prognozele meteorologice.
În ţara noastră, activitatea de prognoză este realizată în cadrul Administraţiei Naţionale de
Meteorologie (ANM), care cuprinde Centrul Naţional de Prognoză Meteorologică (CNPM) de la Bucureşti şi
7 Centre Meteorologice Regionale (CMR): Muntenia (cu sediul la Bucureşti), Oltenia (Craiova), Banat-
Crişana (Timişoara), Transilvania Nord (Cluj-Napoca), Transilvania Sud (Sibiu), Moldovan (Iaşi), Dobrogea
(Constanţa). Reţeaua naţională cuprinde, în principal, 160 de staţii meteorologice (din care 88 sunt staţii
automate), 3 observatoare aerologice şi 9 radare meteorologice.

1.2. Clasificarea prognozelor meteorologice

In conformitate cu informaţiile existente pe pagina de internet a ANM (www.meteoromania.ro),
clasificarea prognozelor în funcţie de lungimea intervalului de timp la care se referă prognoza este
următoarea:
- prognoze imediate (nowcasting), de la 0 la 3 ore;
- prognoze de foarte scurtă durată, până la 12 ore;
- prognoze de scurtă durată, pentru 1-3 zile;
- prognoze de medie durată, pentru 4-10 zile;
- prognoze de lungă durată, pentru o lună (prognoze lunare), pentru 3 luni (prognoze anotimpuale)
şi pentru un an (prognoze anuale);
- estimările climatice pentru intervale mai lungi de timp (perioade interanuale, decenii, secole).
Dintre acestea, cele mai importante sub aspectul implicării în viaţa cotidiană, inclusiv în activităţile
turistice, sunt primele patru categorii de prognoze.

29
 Prognozele imediate şi cele de foarte scurtă durată pun accentul pe fenomenele meteorologice
periculoase (situaţiile de vreme severă), cum sunt: precipitaţii abundente, descărcări electrice, căderi de
grindină, intensificări ale vitezei vântului, viscol. Aceste prognoze se concretizează sub forma avertizărilor
meteorologice, care urmăresc o cât mai corectă localizare în timp şi spaţiu a producerii fenomenelor
menţionate şi aprecieri cantitative cât mai exacte asupra acestor fenomene.
Prognozele de scurtă şi medie durată cuprind informaţii despre evoluţia generală a vremii în
intervalul de referinţă, pentru care se anticipează mersul elementelor meteorologice principale: temperatura
aerului, nebulozitatea, fenomenele atmosferice posibile, gradul de confort/disconfort determinat de valorile
temperaturii şi umezelii aerului, vântul etc.

1.3. Metode şi materiale utilizate în prognozele meteorologice

Pentru prognozele imediate şi cele de foarte scurtă durată, cele mai importante informaţii sunt
oferite de radarul meteorologic şi de sateliţii meteorologici.
Radarul meteorologic (RADAR = RAdio Detection in Azimuth and Range, respectiv Detecţie
Radio în Azimut şi Distanţă) permite determinarea mai multor caracteristici ale formaţiunilor noroase:
localizarea geografică, tipurile de nori, înălţimea bazei şi a vârfului norilor, direcţia şi viteza de deplasare a
formaţiunilor noroase, potenţialul de precipitare, probabilitatea apariţiei unor fenomene meteorologice
periculoase (descărcări electrice, grindină), direcţia şi viteza curenţilor de aer în interiorul norilor
Cumulonimbus (în cazul radarelor de tip Doppler) etc. Sistemul naţional radar al României este alcătuit din
radarele meteorologice existente la: Bucureşti, Medgidia, Iaşi (Bârnova), Oradea, Timişoara, Craiova,
Târnăveni (Bobohalma) şi Baia Mare (Vf. Igniş) (fig. 13).

Fig.13. Harta radar a României în 16.06.2006, ora 14,30 (după ANM)

30
 Sateliţii meteorologici oferă imagini asupra formaţiunilor noroase de la altitudini mari. Există două
tipuri de sateliţi meteorologici: circumpolari (de pasaj sau orbitali) şi geostaţionari,
Sateliţii circumpolari sunt plasaţi la altitudini de 400-1500 km, iar traiectoriile lor înconjoară
Pământul trecând peste cei doi poli. Dată fiind altitudinea mai mică, ei pot surprinde mai bine unele detalii
ale formaţiunilor noroase. În acelaşi timp, pentru că între două survolări consecutive deasupra aceleiaşi
regiuni trece un anumit intreval de timp (între 2 şi 12 ore), imaginile transmise de aceşti sateliţi surprind mai
greu evoluţia formaţiunilor noroase şi a fenomenelor asociate. Ca exemple de sateliţi circumpolari pot fi
amintiţi cei din familiile: TIROS, NIMBUS NOAA, (SUA), COSMOS, METEOR (Rusia), EÔLE (Franţa),
FY-1 (China).
Sateliţii geostaţionari sunt plasaţi deasupra Ecuatorului, la o altitudine de aproximativ 36000 km. Ei au o
viteză de rotaţie în jurul Pământului sincronă cu mişcarea de rotaţie a planetei, motiv pentru care, practic, ei
staţionează deasupra aceleiaşi regiuni. Ca urmare, principalul lor avantaj constă în faptul că pot surprinde
foarte bine evoluţia fenomenelor, în special pe cea a formaţiunilor noroase de la latitudini mici asociate unor
perturbaţii atmosferice majore (cum sunt, în primul rând, ciclonii tropicali). Ca un dezavantaj, poate fi
menţionat faptul că imaginile transmise de aceşti sateliţi conţin mai puţine detalii (din cauza altitudinii mari),
iar informaţiile pentru zonele situate la latitudini medii şi, cu deosebire, mari, sunt deficitare. Aparţin
sateliţilor geostaţionari sateliţii din familiile: METEOSAT (Organizaţia Europeană pentru Exploatarea
Sateliţilor Meteorologici – EUMETSAT), GOES (SUA), GOMS (Rusia), GMS (Japonia), INSAT (India),
FY-2 (China).
Informaţiile despre nori extrase de pe imaginile satelitare se referă la: gradul de acoperire a cerului cu
nori (nebulozitatea), felul norilor, înălţimea norilor, direcţia şi viteza de deplasare a norilor. Toate aceste
informaţii sunt oferite meteorologului previzionist sub forma fotografiilor, a hărţilor de nefanaliză şi a
imaginilor digitale (acestea din urmă permit reactualizarea permanentă a informaţiei)(fig. 14).

Fig. 14. Imagine satelitară METEOSAT (31.10.2010) (după wetterzentrale.de)

31
 Pentru prognozele de scurtă (1-3 zile) şi medie durată (4-10 zile), metodele de lucru cele mai
importante sunt metoda sinoptică şi prognoza numerică a vremii.
Metoda sinoptică (clasică) se bazează pe comparaţie şi extrapolare. În urma analizei situaţiei
atmosferice în ultimele 24 de ore, se prefigurează distribuţia viitoare a diferitelor elemente meteorologice şi
se anticipează procesele şi fenomenele asociate acestei distribuţii.
Prognoza numerică a vremii (PNV) a devenit metoda de bază pentru prognozele de scurtă şi medie
durată. Principiul metodei constă în realizarea de către meteorolog (fizician) şi rezolvarea de către calculator
a unui sistem de ecuaţii care încearcă să surprindă cât mai exact evoluţia viitoare a principalilor parametri
meteorologici ai atmosferei de pe un anumit areal. Altfel spus, PNV înseamnă determinarea stării viitoare a
vremii pornind de la o stare dată, prin integrarea numerică a sistemului de ecuaţii stabilite pe baza
principalelor legi ale fizicii care guvernează procesele termo-dinamice din atmosferă. După ce calculatorul
stabileşte distribuţia spaţială şi temporală a câmpului de valori, meteorologul previzionist este cel care
interpretează această distribuţie şi elaboraeză prognoza.
Principala sursă de date pentru PNV este reprezentată de radiosondajele aerologice efectuate în
cadrul celor aproximativ 1000 de observatoare aerologice existente pe Glob. Radiosonda, purtată în
atmosfera liberă cu ajutorul unui balon umflat cu hidrogen, trebuie să ajungă cel puţin până la altitudinea
corespunzătoate unei presiuni de 100 hPa (cca 16000 m). Pe parcursul mişcării ascendente, radiosonda
transmite semnale care sunt convertite la sol în valori ale presiunii, temperaturii şi umezelii aerului, valori din
care, prin calcule, se pot obţine şi ceilalţi parametri necesari elaborării prognozelor. De asemenea, în funcţie
de modificarea permanentă a poziţiei balonului care poartă radiosonda, se determină direcţia şi viteza
vântului în atmosfera liberă. În România, observatoare aerologice funcţionează în prezent la Bucureşti şi la
Cluj-Napoca, cel de la Constanţa fiind în conservare.
Principalele materiale de lucru utilizate în prognozele de scurtă şi medie durată sunt hărţile sinoptice
la nivelul suprafeţei terestre (hărţi de sol) şi hărţile sinoptice de altitudine. Hărţile de sol se întocmesc pe
baza observaţiilor provenite de la staţiile meteorologice (clasice şi automate). Hărţile de altitudine , la fel ca
şi PNV, au la bază datele de radiosondaj, respectiv diagrama aerologică, care reprezintă cea mai importantă
modalitate grafică de redare a variaţiei principalilor parametri meteorologici în atmosfera liberă. Apoi, pe
baza acestor date de radiosondaj, se întocmesc diferitele tipuri de hărţi sinoptice de altitudine (hărţi de
topografie barică absolută şi relativă, hărţi ale valorilor umezelii relative, hărţi ale vântului în altitudine etc.)
(fig. 15, 16).

32
Fig. 15. Harta repartiţiei presiunii la nivelul suprafeţei terestre în Regiunea Atlanto-Europeană
în 31.10.2010 (H=anticiclon, T=ciclon) (după wetterzentrale.de)

Fig. 16. Harta înălţimii suprafeţei izobarice de 850 hPa (izolinii albe, în decametri) şi
repartiţia temperaturii (culori, în oC) la nivelul acestei suprafeţe, în 31.10.2010
(după wetterzentrale.de)

33
1.4. Surse de informare privind prognozele meteorologice
Principala sursă de informaţii pentru public privind evoluţia viitoare a vremii în diferite zone ale
Globului este reprezentată de reţeaua INTERNET. Dintre adresele existente, cea mai cuprinzătoare este cea a
Organizaţiei Meteorologice Mondiale-OMM (World Meteorological Organization-WMO) şi anume
www.wmo.ch De pe pagina principală a acestui site se poate ajunge la adresele de Internet ale institutelor
meteorologice din toate statele membre ale OMM, printre care şi cea a Administraţiei Naţionale de
Meteorologie (ANM), accesibilă la adresa www.meteoromania.ro De la această adresă remarcăm link-ul,
apărut relativ recent, denumit Vremea aşa cum nu ai mai văzut-o! Un site foarte bogat în informaţii, cu multe
materiale adresate specialiştilor, este www.wetterzentrale.de O altă adresă deosebit de utilă, care conţine
informaţii accesibile oricărei persoane şi la care se pot afla prognoze de până la 10 zile pentru foarte multe
localităţi din întreaga lume, este www.euronews.net/weather
Tema de reflecţie nr.1: Analizaţi importanţa prognozelor meteorlogice pentru viaţa şi activitatea
omului.

2. Evaluarea potenţialului climatic al unei regiuni

2.1. Terminologie
Cea mai accesibilă definire a potenţialului turistic este aceea care consideră că această noţiune are
două componente: potenţialul turistic natural şi potenţialul turistic antropic.
Potenţialul turistic natural cuprinde totalitatea posibilităţilor, capacităţilor, condiţiilor şi rezervelor
materiale oferite de cadrul natural pentru orice formă de activitate turistică (M. Grigore, 1975).
Potenţialul turistic antropic are aproape aceeaşi definiţie, cu deosebirea că se referă la posibilităţile,
capacităţîle, condiţiile şi rezervele materiale oferite de activităţile omului.
Potenţialul climatic aparţine, evident, potenţialului turistic natural. După cum s-a mai menţionat la
începutul acestui suport de curs, în opinia noastră potenţialul climatic include atât aspecte favorabile
activităţilor turistice, cât şi fenomene meteorologice care împiedică buna desfăşurare a acestor activitaţi.
Altefel spus, potenţialul climatic exprimă măsura în care condiţiile climatice dintr-o anumită regiune sunt sau
nu favorabile vieţii şi activităţii omului, inclusiv pentru activităţile turistice.
Importanţa climatului pentru activităţile turistice este condiţionată de tipul de turism. Climatul este
foarte important mai ales pentru formele de turism acre se desfăşoară în aer liber şi care, evident, sunt cele
predominante. Astfel, buna sau mai puţin buna desfăşurare a unor activităţi turistice este evident dependentă
de starea vremii şi, în anumite situaţii, de caracteristicile climei. Spre exemplu, condiţiile meteo-climatice
influenţează scara spaţială a fluxurilor turistice. Există fluxuri la scară globală, cum ar fi, de exemplu, în
perioada de iarnă a Emisferei Nordice, fluxul turistic dinspre ţările de la latitudini temperate mari (Canada,
Peninsula Scandinavică) spre ţările tropicale (Indochina, America Centrală etc.). Ca exemplu de flux turistic
la scară regională poate fi considerată deplasarea, în timpul verii, a turiştilor dinspre Peninsula Scandinavică
spre Marea Mediterană. În sfârşit, există şi fluxuri la scară locală, cum este deplasarea în timpul iernii a
locuitorilor unor oraşe mari spre zonele montane relativ apropiate, unde se pot practica sporturile de iarnă (de
la Bucureşti spre staţiunile de pe Valea Prahovei, de la Cluj-Napoca la Băişoara, de la Sibiu la Păltiniş etc.).
Vremea şi clima au un rol foarte important în crearea atmosferei şi percepţia peisajului, mai ales
atunci când se asociază cu alţi factori naturali (relieful, hidrografia etc.).
Concluzionând, se poate spune că vremea şi clima, ca şi componente ale potenţialului turistic
natural, pot fi privite sub două aspecte principale: ca elemente de peisaj şi ca influenţe exercitate asupra
organismului uman, în sensul că de vreme şi de climă depind securitatea, agrementul şi confortul oamenilor,
inclusiv ale celor antrenaţi în activităţi turistice.
Evaluarae potenţialului climatic al unei regiuni se poate face în mai multe feluri, două dintre metode
fiind cea a indicilor climatici şi cea a tipurilor de vreme.

34
2.2. Metoda indicilor climatici
Indicii climato-turistici rezultă din nişte formule care includ valori ale mai multor elemente climatice
cu importanţă pentru activităţile turistice. Există un număr destul de mare de astfel de indici, câţiva dintre
aceştia fiind prezentaţi în continuare, cei mai mulţi dintre ei referindu-se la sezonul estival.
Indicele Lozato-Giotard se determină pentru staţiuni de pe litoral şi este rezultatul raportului dintre
temperatura aerului la umbră (T1) şi temperatura apei mării la suprafaţă (T2):
ILG = T1 / T2.
Situaţia ideală se produce atunci când valoarea rezultată este aproape de 1. Dacă IGL este pozitiv, înseamnă că
aerul este prea cald faţă de apă, iar dacă indicele este negativ, înseamnă că aerul este prea rece faţă de
temperatura apei.
Indicele lui Marchand ţine cont de cantitatea de precipitaţii căzută în perioada estivală (P) şi
evapotranspiraţia potenţială din cursul verii (ETP):
IM = P – ETP (mm).
Situaţia ideală sub aspect turistic este atunci când indicele este mai mic decât 0, deci când vara a fost
secetoasă.
Indicele Clause- Guéroul se determină pe baza duratei lunare de strălucire a Soarelui (S, ore), a
temperaturii medii lunare (T, grade C) şi a duratei lunare a precipitaţiilor căzute în timpul zilei, în intervalul
orar 7-19 (D, ore). Formula de calcul este:
ICG = (S + T - 5D) / 5
Condiţiile cele mai favorabile pentru desfăşurarea activităţilor turistice sunt întâlnite atunci când
valorile acestui indice sunt mari. Determinări făcute în România pentru luna iulie, au condus la valori
cuprinse între peste 100, în sudul Câmpiei Române, în lunca Dunării, în Dobrogea (inclusiv litoralul şi Delta
Dunării) şi sub 20, în zonele montane mai înalte de 1800 m (Fărcaş şi colab. 1970, Elena Teodoreanu şi
colab. 1984, Carmen Dragotă şi colab. 1989).
Indicele climatic balnear al lui Burnet a fost conceput pentru evidenţierea caracteristicilor calitative
ale sezonului estival din climatul mediteranean. El este rezultatul raportului dintre numărul de zile ploioase
din intervalul iunie-septembrie (N) şi temperatura medie a aerului din acelaşi interval (T):
IB = N / T
Dacă valoarea indicelui este sub 3, înseamnă că zona respectivă dispune de un potenţial ridicat pentru
balneaţia în aer liber; valorile între 3 şi 8 definesc un potenţial mediu, iar cele mai mari de 8, un potenţial
redus.
Indicele climato-marin al lui Sarramea este un indice complex, care ţine cont de mai multe
elemente climatice: T = temperatura medie lunară a aerului; Te = temperatura medie lunară a apei la suprafaţa
mării; I = nr. mediu zilnic de ore însorite; N = nr. mediu lunar de zile cu precipitaţii; Nv = nr. mediu lunar de
zile cu vânt puternic (viteza mai mare de 16 m/s), când se interzic balneaţia, sporturile nautice şi frecventarea
plajelor deschise; Nk = nr. mediu lunar de zile cu ceaţă; Ng = nr. mediul lunar de zile cu îngheţ; Nn = nr.
mediu lunar cu ninsoare. Formula se prezintă în felul următor:
I S = (T + Te + I) – (N + Nv + Nk + Ng + Nn)
Aplicarea acestui indice în Franţa a condus la valori de 40-55 pentru litoralul Mării Mediterane, respectiv
de 10-30 pentru litoralul Oceanului Atlantic. Un sezon este considerat favorabil când valorile indicelui
depăşesc 20, ceea ce se întâmplă, în medie, 3 luni pe an pe ţărmul Mării Mânecii, 4-5 luni pe an pe litoralul
Oceanului Atlantic şi 7-8 luni pe an pe Coasta de Azur.
Indicele turistic planetar (ITP) a fost propus de polonezul Mierczkowski. Indicele este rezultatul
unei formule empirice, care ţine cont de 5 indici elementari:
- CId = indice de confort, determinat în funcţie de temperatura maximă a aerului şi umezeala
minimă din aer;
- Cia = indicele de confort mediu, calculat în funcţie de temperatura medie lunară a aerului şi
umezeala medie a acestuia;
- R = indicele pluviometric, care depinde de cantitatea medie lunară de precipitaţii;
- S = indicele de insolaţie, determinat de durata medie zilnică de strălucire a Soarelui;
- W = indicele anemometric, calculat în funcţie de viteza vântului şi temperatura aerului.

35
 Formula de calcul a indicelui lui Mierczkowski este următoarea:
ITP = 8 CId + 2 CIa + 4 R + 4 S + 2W
Conform autorului citat, activităţile turistice dintr-o regiune oarecare sunt posibile numai dacă
valoarea indicelui este mai mare de 10. Spre exemplu, conform calculelor, în luna ianuarie condiţii excelente
pentru activităţile turistice se întâlnesc în: Peninsula California, Podişul Mexican, America Centrală, Insulele
Antilele Mari şi Antilele Mici, litoralul statului Chile, litoralul Argentinei, Africa de Nord, Africa de Sud,
zona Golfului Persic, India, Myanmar, SE şi SV Australiei, Noua Zeelandă etc.

2.3. Metoda tipurilor de vreme

Caracteristicile climei sunt rezultatul succesiunii tipurilor de vreme, succesiune condiţionată de
tipurile de circulaţie atmosferică. Aceste probleme constituie obiectul de studiu al Climatologiei dinamice
(sau sinoptice).
În cazul evaluării potenţioalului climatic al unei zone, caracterizarea tipurilor de vreme este mai
laborioasă, pentru precizarea acestor caracteristici fiind necesare valori zilnice şi lunare ale mai multor
parametri meteorologici care influenţează activităţile turistice. Dintre aceştia, cei mai des întâlniţi sunt: durata
de strălucire a Soarelui, temperatura aerului (mai ales extremele termice diurne), umezeala relativă, viteza
vântului, nebulozitatea, cantitatea de precipitaţii, vizibilitatea, grosimea stratului de zăpadă etc.
La fel ca şi în cazul metodei indicilor climatici, şi pentru tipurile de vreme există o diversitate destul
de mare de metode. În cele ce urmează vom prezenta, pe scurt, metoda brazilianului E.B. Barbiéri.
Autorul utilizează valori zilnice ale: temperaturii maxime a aerului (Tx), duratei de strălucire a Soarelui (S),
nebulozităţii, umezelii relative (U), cantităţii de precipitaţii (R) şi vitezei vântului (V). Pentru fiecare dintre
aceste elemente au fost convenite nişte valori-prag, în funcţie de care s-au stabilit 4 clase de vreme: ideală
(A), bună (B), acceptabilă (C) şi nefavoranilă (D). Valorile-prag pentru fiecare dintre aceste clase sunt
prezentate în tabelul de mai jos:

Elementul Clasa A Clasa B Clasa C Clasa D

meteorologic (ideală) (bună) (acceptabilă) (nefavorabilă)
Tx (oC) ≥ 28 25-28 22-25 < 22
S (ore) ≥ 9 6-9 3-6 < 3
N (zecimi) ≤ 4 4-6 6-8 > 8
U (%) ≤ 75 75-80 80-85 > 85
R (mm) ≤1 1,1-2,5 2,5-10,0 > 10,0
V (m/s) ≤3 3-5 5-7 > 7

Apoi, în funcţie de frecvenţa anuală a celor 4 clase, se poate întocmi un calendar anual, sub forma
unui grafic.
Alte exemple de aplicare a metodei tipurilor de vreme pentru stabilirea potenţialului turistic al unei
regiuni sunt amintite, foarte succint, în cele ce urmează.
Metoda Feodorov-Ciubukov (Rusia), care stabileşte 19 clase de vreme în funcţie de valorile zilnice
ale temperaturii aerului.
Metoda Gates (Canada), care stabileşte corelaţii între tipurile de vreme şi tipurile de activităţi
turistice. Tipurile de vreme sunt definite în funcţie de valorile-prag ale temperaturii aerului, umezelii relative,
vizibilităţii, nebulozităţii, vitezei vântului, cantităţii de precipitaţii, grosimii stratului de zăpadă. Tipurile de
activităţi turistice sunt: plimbarea, activităţile cu caracter sedentar (de ex., pescuitul), activităţile cu efort fizic
mai susţinut (vânătoarea, diferite sporturi), activităţile de plajă (balneaţie, jocul cu mingea, surful), sporturile
de iarnă (schi, snowbord). O zi este considerată propice pentru activităţile turistice dacă condiţiile
meteorologice au fost favorabile minimum 5 ore din cele 8 ore ale intervalului orar 10-18, cel mai favorabil
pentru activităţile turistice.

36
 Metoda Beçancenot (Franţa) se bazează pe valorile zilnice ale următoarelor elemente meteorologice:
durata de strălucire a Soarelui, durata precipitaţiilor în intervalul orar 6-18, temperatura zilnică maximă a
aerului, viteza vântului la amiază şi tensiunea vaporilor la amiază. În funcţie de valorile-prag considerate, au
fost stabilite mai multe tipuri de vreme specifice celor 3 zone climatice fundamentale – clima caldă (7 tipuri),
temperată (17 tipuri) şi rece (6 tipuri), pentru fiecare dintre aceste tipuri precizându-se perioadele din an
favorabile sau nefavorabile desfăşurării activităţilor turistice. Apoi s-au realizat mai multe diagrame climatice
etajate, în care pe axa OX este trecut timpul (luna, anotimpul, anul), iar pe axa OY frecvenţa diferitelor tipuri
de timp.

3. Climatele Globului şi importanţa lor în activităţile turistice

3.1. Scurte consideraţii teoretice

Clima reprezintă rezultatul statistic al unui ansamblu de stări diferite ale atmosferei, considerate pe
un interval îndelungat de timp şi pe o suprafaţa mare de teren. Definiţia se poate exprima într-o formă şi mai
concentrată: clima reprezintă starea medie a atmosferei.
Originea cuvântului se află în limba greacă, unde klima înseamnă înclinare. Cu alte cuvinte, vechii
greci au sesizat importanţa pe care unghiul de incidenţă a razelor solare o are pentru diferenţierile, în primul
rând termice, ale diferitelor regiuni.
Climatologia este o ramură a Geografiei fizice care se ocupă cu studiul climatelor (logos înseamnă
vorbire). Mai complet spus, Climatologia studiază geneza, caracteristicile calitative şi cantitative, precum şi
repartiţia geografică a climatelor. Ţinând cont de evoluţia condiţiilor climatice în ultimele decenii, la aceste
preocupări trebuie adăugată şi cunoaşterea raporturilor reciproce dintre climat şi om.
Datorită faptului că climatele Globului se caracterizează printr-o mare diversitate, s-a impus de la
sine necesitatea unei sistematizări a problemei, astfel apărând clasificările climatice. Scopurile principale ale
acestor clasificări se referă la:
- obţinerea unei imagini cât mai sintetice şi mai sugestive a realităţii perceptibile a cliamtului;
- definirea tipurilor fundamentale de climat, ca urmare a sintetizării şi simplificării trăsăturilor
climatice comune anumitor teritorii;
- stabilirea repartiţiei geografice a tipurilor de climat, inclusiv a limitelor dintre aceste tipuri.

Literatura de specilaitate oferă o mare diversitate de clasificări, care se diferenţiază, în primul rând,
în funcţie de criteriul de bază folosit în fiecare clasificare. În esenţă, se pot distinge două mari categorii de
clasificări climatice, cele efective şi cele genetice.
Clasificările efective (fizionomice, empirice) au la bază valorile unor elemente climatice - în special
temperatura aerului, precipitaţiile atmosferice, umezeala relativă -, prezentate sub forma unor indici climatici,
respectiv efectele acestor elemente asupra unor componente ale mediului (vegetaţia, solurile, hidrografia) sau
asupra mediului în ansamblul său (peisajul geogarfic sau landşaftul).
Clasificările genetice evidenţiază acţiunea factorilor climatogenetici, în primul rând a circulaţiei
generale a atmosferei şi a fenomenelor legate de aceasta (dinamica maselor de aer, activitatea frontală etc.).
Un exemplu de clasificare genetică este cea a lui B. P. Alisov (vezi figura).
Totuşi, mai ales dacă se au în vedere clasificările mai recente, se poate spune că acestea se bazează
pe ambele criterii, atât cel fizionomic (efectiv sau empiric), cât şi cel genetic, doar ponderea unuia sau a altuia
fiind diferită.

3.2. Tipuri geografice de climat şi importanţa lor sub aspect turistic

Indiferent de criteriul folosit la clasificarea climatelor, în principiu se pot distinge trei mari grupe
zonale de climate – climatele calde, temperate şi reci, la care se adaugă un tip azonal, reprezentat de
climatele montane, care apar în urma influenţei altitudinii asupra variaţiilor elementelor climatice
(zonalitatea pe verticală). Tratarea zonelor şi tipurilor de climă, prezentată în continuare, are la bază
clasificarea lui Alisov, dar nu se identifică în totalitate cu aceasta.

37
 Materialele grafice aferente capitolului 3.2. se găsesc la sfârşitul modulului II.
3.2.1. Climatele calde. Se extind între Ecuator şi aproximativ 30 de grade latitudine, în ambele emosfere.
Sunt incluse în această categorie climatele ecuatorial, subecuatorial şi tropical, fiecare dintre acestea cu mai
multe tipuri, în funcţie de poziţia geografică (pe continent, pe ocean, pe ţărmurile vestice sau pe cele estice
ale continentelor).
3.2.1.1. Climatul ecuatorial se dezvoltă aproxomativ între 10 grade latitudine nordică şi sudică, cu
unele abateri faţă de aceste limite (de exemplu, în sudul Asiei, unde limita nordică a acetui tip de climat
poate fi trasată la aproximativ 20 grade latitudine nordică). Zona se caracterizează printr-o insoluaţie
puternică, temperaturi medii lunare ridicate (peste 24 0C) şi constante de-a lungul anului. Umezeală relativă
a aerului este permanent foarte ridicată (peste 90 %). Precipitaţiile (averse, însoţite de descărcări electrice şi
căderi de grindină) sunt foarte bogate (medii anuale de la peste 2000 mm până la peste 6000 mm) şi cad
aproape zilnic, astfel încât pe parcursul anului nu există luni secetoase. De fapt, nu există decât un singur
anotimp, cald şi foarte umed, specific maselor de aer ecuatorial, care favorizează dezvoltarea unei vegetaţii
luxuriante (pădurea ecuatorială, numită şi pădurea tropicală umedă). Pe uscat, cele mai caracteristice regiuni
cu un astfel de climat sunt: bazinul Amazonului (America de Sud), bazinul fluviului Zair sau Congo (Africa),
Peninsula Malacca şi Indonezia (în Asia). Un climat asemănător îl întâlnim şi pe ţărmurile continentelor de la
aceste latitudini (de exemplu, Golful Guineea din Africa), dar nu şi ţărmul estic al Africii ecuatoriale, unde,
sub influenţa unor factori locali, cantităţile de precipitaţii sunt foarte reduse (sub 300 mm, chiar şi sub 100
mm pe ţărmul Somaliei). În zonele montane înalte de la aceste latitudini se constată etajarea pe verticală a
climatului, care determină şi etajarea vegetaţiei, cu păduri tropicale umede la baza munţilor şi zăpezi veşnice
şi gheţari în zonele situate la peste 4600 m).
Pentru exemplificarea regimului anual al temperaturii aerului şi al precipitaţiilor atmosferice în
climatul ecuatorial sunt prezentate climagramele staţiilor meteorologice Singapore, Campo (Camerun) şi
Bogotá (Columbia) (fig. 19). Pe climagrame, pe axa OX sunt trecute cele 12 luni ale anului, pe axa OY, în
stânga, temperatura aerului (grade C), iar pe aceeaşi axa OY, dar în dreapta, cantitatea de precipitaţii (mm).
Conform climatologilor Walter şi Lieth, care au conceput aceste climagrame, luna sau lunile consecutive în
care curba cantităţilor lunare de precipitaţii (linia întreruptă) se situează deasupra curbei temperaturii medii
lunare (linia continuă), iar cantitatea lunară depăşeşte 100 mm, se definesc ca perioade umede (haşura de tip
careuri mici). Dacă curba de precipitaţii se află tot deasupra curbei temperaturii, dar cantitatea lunară este sub
100 mm, luna sau perioada respectivă sunt denumite relativ umede (haşura cu linii verticale). În sfârşit, dacă
curba de temperatură se situează deasupra curbei precipitaţiilor, înseamnă că există o perioadă secetoasă
(haşura cu puncte). După cum se poate observa din cele trei grafice, în climatul ecuatorial perioadele
secetoase lipsesc.
Sub aspect turistic, climatul ecuatorial este complet nefavorabil acestor activităţi, în special din cauza
existenţei aerului cald şi foarte umed, combinaţie care creează o evidentă stare de disconfort pentru
organismul uman.
3.2.1.2. Climatul subecuatorial se extinde aproximativ între 10 şi 20 de grade latitudine, ocupând
areale mai extinse în Emisfera Nordică. Caracteristica lui esenţială este alternanţa sezonieră a maselor de aer
ecuatorial, care predomină în timpul verii emisferei respective, cu masele de aer tropical, specifice iernii
emisferei în cauză. Astfel anul se împarte în două anotimpuri, mai mult sau mai puţin egale ca durată: un
anotimp cald şi umed (în perioada Soarelui înalt, adică a verii emisferei) şi altul tot cald, dar uscat (în
perioada Soarelui jos, deci a iernii emisferei). Temperaturile medii lunare depăşesc 20 0C, apropiindu-se chiar
şi de 30 0C, în timp ce cantitaţile medii anuale de precipitaţii, care cad aproape exclusiv în perioada de
corespunzătoare verii emisferei, depăşesc 1000 mm. Acolo unde este prezentă circulaţia musonică, versanţii
muntoşi expuşi circulaţiei musonului oceanic (sau de vară) favorizează înregistratrea unor cantităţi
excepţionale, printre cele mai mari de pe Glob. Astfel, la Mawsynram, în NE Indiei, cantitatea medie anuală
de precipitaţii atinge 11872 mm, ceea ce reprezintă, după mai multe surse bibliografice, a două valoare din
lume. Pe uscat, vegetaţia tipică climatului subecuatorial este reprezentată de silvostapa tropicală, denumită

38
savana în Africa, campos şi llanos în America de Sud. Ea este alcătuită din ierburi înalte (mai ales din familia
gramineelor, care se dezvoltă în anotimpul ploios, şi din arbori adaptaţi la seceta de „iarnă” (baobabul şi
acacia în Africa, arborele-butelie în America de Sud şi Australia, eucaliptul în Australia.
Zona de la limita savanei africane cu partea sudică a Deşertului Sahara, extinsă de o parte şi de alta a
paralelei de 150 lat. N, zonă cunoscută sub denumirea de Sahel, se numără printre regiunile de pe Glob cu cel
mai fragil echilibru al mediului înconjurător, fapt concretizat prin intensificarea procesului de deşertificare
(dispariţia vegetaţiei perene de talie mare, eroziunea şi scăderea fertilităţii solului, reducerea drastică a
rezervelor de apă, înaintarea deşertului în detrimentul savanei). Alte areale continentale cu climat
subecuatorial sunt întâlnite în Africa sunt: Angola, Zambia, Mozambic, vestul Insulei Madagascar. În
America de Sud cliamtul subecuatorial este prezent în Posdişul Brazilei, Podişul Guyanelor şi în Venezuela.
Caracterul musonic cel mai tipic al climatului subecuatorial se întâlneşte în S şi SE Asiei (India, Peninsula
Indochina). Acelaşi climat se regăseşte, de asemenea, în nordul Australiei (Peninsula York).
Ţărmurile estice ale continentelor de la aceste latitudini subecuatoriale sunt mai umede, sub influenţa
orografiei expusă alizeelor şi a curenţilor oceanici calzi. Aşa este cazul ţărmului estic al Americii Centrale,
ţărmului estic al Braziliei, Antilelor Mici, estului Madagascarului, ţărmului nord-estic al Australiei. În
schimb, pe ţărmurile vestice, sub influenţa anticiclonilor subtropicali de pe oceane, ca şi a curenţilor oceanici
reci, cantităţile de precipitaţii scad spectaculos: de exemplu, la Callao, în Peru, la 12 0 lat. S, suma medie
anuală de precipitaţii este de numai 27 mm. La fel, pe ţărmurile Golfului Aden valorile scad sub 100 mm.
Climatul subecuatorial oceanic este arealul tipic de formare a ciclonilor tropicali, care, în deplasarea
lor dinspre est spre vest, pot cauza imense pagube materiale şi multe pierderi de vieţi omeneşti pe ţărmurile
estice ale continentelor: estul şi sud-estul Americii de Nord, unde se manifestă binecunoscutele uragane
(hurricane); estul şi sud-estul Asiei (baguio în Filipine, taifune în Japonia), sudul Asiei, nord-vestul şi nord-
estul Australiei (willy-willy), ţărmurile Mozambicului, Insula Madagascar şi zona Insulelor Réunion. Unele
dintre aceste zone sunt şi foarte importante regiuni turistice: Antilele Mici, ţări din Peninsula Indochina, Ins.
Réunion, Ins. Tahiti, ceea ce contribuie la o şi mai mare creştere a valorii pagubelor provocate de ciclonii
tropicali. Climatul subecuatorial dispune de un potenţial ridicat în perioada de „iarnă”, respectiv a musonului
continental, când temperaturile ridicate şi lipsa precipitaţiilor oferă condiţii foarte bune pentru plajă şi
balneaţia în mare (ocean). Acest potenţial este cu atât mai important pentru regiunile subecuatoriale din
Emisfera Nordică, care oferă posibilitatea petrecerii sărbătorilor de iarnă într-un peisaj exotic.
Pentru exemplificarea regimului anual al temperaturii şi precipitaţiilor în climatul subecuatorial, au
fost alese următoarele staţii meteorologice: Bamako (capitala statului african Mali), (fig. 19) pentru climatul
subecuatorial continental; Mumbay (India), (fig. 21), pentru climatul subecuatorial continental cu caracter
tipic musonic; Addis Abeba (Etiopia), (fig. 22) pentru climatul subecuatorial de altitudine; Fort-de-France
(insula Martinica din Antilele Mici), (fig. 22) pentru climatul subecuatorial oceanic.
3.2.1.3. Climatul tropical se poziţionează între 15-200 şi 30-350 latitudine, în ambele emisfere. Este
un climat cald, cu insolaţie ridicată, nebulozitate scăzută şi, prin urmare, are ca trăsătură esenţială
uscăciunea, îndeosebi în regiunile din interiorul continentelor (climatul tropical continental). De altfel,
acestea sunt şi regiunile unde se înregistrează cele mai ridicate temperaturi medii anuale (28-30 0C) şi lunare
(peste 35 0C) de pe Pământ. Peisajul cel mai frecvent întâlnit este cel deşertic şi semideşertic, aşa cum se
întâmplă în Sahara, Depresiunea Kalahari (sudul Africii), Peninsula Arabică, Deşertul Thar (NV Peninsulei
India), mare parte din Australia. Cantităţile medii anuale de precipitaţii sunt foarte mici, sub 250 mm,
mergând până la sub 50 mm. De notat sunt şi furtunile de praf, rezultat al vânturilor intense care se manifestă
în aceste regiuni: harmattan, originar din Sahara şi suflând peste Africa de Vest; simun, format deasupra
Deşertului Arabiei şi care afectează coastele răsăritene ale Mării Mediterane, Egiptul şi Libia; sirocco, care
bate dinspre Sahara Algeriană şi ajunge până pe ţărmurile sudice ale Europei din bazinul vestic al Mării
Mediterane. Climatul tropical continental este ilustrat prin climagrama staţiei In Salah (Sahara Algeriană)
(fig. 20).
Sub aspect turistic, climatul tropical continental este puţin favorabil prezenţei omului, de aceea şi
fluxul turistic este destul de redus. Totuşi, dată fiind atractivitatea unor obiective, mai ales de natură istorică,
există o serie de zone deşertice pentru care turismul (chiar dacă este de scurtă durată), reprezintă o activitate
importantă. Cel mai bun exemplu în acest sens este reprezentat de Egipt, unde vestigiile antichităţii

39
(piramidele, Sfinxul) atrag un număr foarte mare de turişti. Un alt exemplu este dat de Tunisia, unde
excursiile organizate spre limita nordică a Deşertului Sahara sunt mult apreciate de către turişti. Trebuie
amintit şi faptul că climatul tropical continental are un caracter mai moderat acolo unde vastele areale
deşertice se învecinează cu o mare, aşa cum este cazul litoralului egiptean al Mării Roşii sau pe ţărmurile
Peninsulei Sinai. Prin urmare, în aceste regiuni există, de asemenea, o intensă activitate turistică (de exemplu,
staţiunea egipteană Sharm el-Sheikh, situată în sudul Peninsulei Sinai).
Climatul zonelor montane înalte de la latitudini tropicale se caracterizează, de asemenea, printr-o
uscăciune pronunţată. De aceea, în aceste regiuni se întâlneşte cea mai ridicată limită a zăpezilor permanente,
situată la cca 5300 m în Emisfera Nordică şi la peste 6000 m în Anzii tropicali (6300 m în lanţul Nevado Tres
Cruces, care se ridică până la 6749 m). Pentru exemplificarea acestui tip de climat, s-a ales climagrama
capitalei Mexicului, Ciudad de Mexico (fig. 20).
Climatul tropical al ţămurilor vestice ale continentelor este domeniul caracteristic deşerturilor
„umede”, numite aşa din cauza frecvenţei mari a ceţii, în condiţiile în care mediile anuale de precipitaţii sunt
extrem de scăzute, până la 0,8 mm la Arica (Chile), în Deşertul Atacama, staţie care reprezintă polul
aridităţii de pe Glob. Deficitul de precipitaţii este în legătură cu vecinătatea anticiclonilor subtropicali de pe
oceane, iar prezenţa ceţii, ca şi temperaturile mai moderate ale acestor zone de litoral (medii anuale de 18-19
0
C) se explică prin frecvenţa mare a inversiunilor de temperatură în troposfera inferioară, inversiuni generate
de curenţii oceanici reci existenţi în aceste zone. Ca exemple, menţionăm: Deşertul Atacama (asociat cu
Curentul rece al Peru-ului); semideşertul din Peninsula California (Curentul rece al Californiei); extinderea
Saharei până pe ţărmul Oceanului Atlantic (Curentul rece al Canarelor); Deşertul Namib din SV Africii
(Curentul rece al Benguelei); extinderea deşertului vest-australian până pe ţărmul Oceanului Indian (Curentul
rece al Australiei de Vest). Pentru exemplificare, este prezentată climagrama staţiei meteorologice Villa
Cisneros (Sahara Occidentală) (fig. 20).
Spre deosebire de climatul tărmurilor vestice, climatul tropical al ţărmurilor de est este evident mai
umed, precipitaţiile fiind importante mai ales acolo unde alizeele, venite de pe ocean, întâlnesc un obstacol
orografic. Acest climat este caracteristic pentru ţărmul estic al Mexicului, sudul Peninsulei Florida, Antilele
Mari, Peninsula Florida (a se vedea climagrama staţiei meteorologice Miami), (fig. 20), litoralul de SE al
Braziliei, sectorul sudic al ţărmului Mozambicului, ţărmul de SE al Madagascarului.
Climatul tropical oceanic se caracterizează prin amplitudini termice mai reduse, umezeală relativă
ridicată şi, din cauza constanţei alizeelor, prin cantităţi modeste de precipitaţii, aşa cum este cazul staţiei
Honolulu, din Insulele Hawaii (a se vedea climagrama acestei staţii – fig. 23). Totuşi, în aceeaşi regiune
hawaiană, din cauza orografiei expusă favorabil alizeului, cantitătile de precipitaţii pot creşte până la valori
extrem de mari. Astfel, după unele surse bibliografice, polul precipitaţiilor de pe Pământ este la Waialeale
(Ins. Hawaii), unde cantitatea medie anuală se ridică până la 11891 mm.
Climatul ţărmurilor de est şi, cu deosebire, cel al multor insule situate la latitudini tropicale, este
deosebit de favorabil activităţilor turistice, din cauza numărului mare de zile senine şi temperaturilor medii
lunare nu foarte ridicate, dar constante de-a lungul anului (în jur de 25 0C). Exemple de astfel de regiuni
turistice foarte frecventate sunt Antilele Mari, Ins. Bahamas, Ins. Hawaii, Ins. Maldive (Oceanul Indian) etc.
Sub aspect climatic, pericolul cel mai mare pentru zonele tropicale de ţărm estic şi cele insulare este
reprezentat de ciclonii tropicali.

3.2.2. Climatele temperate. Se extind între 30 şi 60-650 latitudine, în ambele emisfere. Prezintă o mare
diversitate de tipuri, determinată de diferenţierile condiţiilor fizico-geografice în funcţie de poziţia pe
latitudine (depărtarea faţă de Ecuator) şi pe longitudine (depărtarea faţă de ocean). De asemenea, orografia
are un rol foarte important. Climatele din zona temperată sunt caracterizate prin existenţa celor 4 anotimpuri,
contrastele dintre sezoanele extreme, vara şi iarna, fiind cu atât mai evidente cu cât continentalismul climei
este mai accentuat.
3.2.2.1. Climatul subtropical. Există autori care includ climatul subtropical în climatul temperat,
după cum există şi opinii (de exemplu, cea a lui Alisov) conform cărora acest climat trebuie considerat a fi un
tip separat, care face trecerea de la climatul tropical spre cel temperat. În cadrul acestui curs, climatul
subtropical este privit ca aparţinând zonei temperate. Datorită extinderii sale tipice în zona Mării Mediterane,

40
în multe lucrări de specialitate climatul subtropical, indiferent de zona geografică de apariţie, este denumit,
mai mult sau mai puţin justificat, climat mediteranean.
Climatul subtropical se extinde între 30 şi 40-45 grade latitudine, în ambele emisfere. Vara
predomină aerul tropical, ceea ce înseamnă temperaturi foarte ridicate şi precipitaţii foarte reduse (secetă).
Iarna zonele subtropicale intră sub influenţa maselor de aer polar (ale latitudinilor medii), instabilitatea
atmosferică şi influenţa vânturilor de vest fiind mult crescute, ceea ce crează condiţii favorabile căderii
precipitaţiilor, care înregistrează maximul lor în timpul sezonului rece.
În interiorul uscatului, departe de ocean, climatul subtropical continental se caracterizează prin sume
anuale de precipitaţii modeste, sub 500 mm, uneori chiar şi sub 300 mm, ceea ce conferă peisajului un
caracter stepic, chiar semideşertic, cu o vegetaţie alcătuită predominant din ierburi şi tufişuri spinoase.
Temperaturile medii lunare se menţin în tot cursul anului pozitive, cu valori foarte ridicate vara (peste 25 0C)
şi în jur de 10 0C iarna. Un astfel de climat îl întâlnim mai ales pe continentele Emisferei Nordice : Podişul
Marelui Bazin, Podişul Colorado, Nordul Mexicului, Depresiunea Californiei, sudul Podişului Preriilor –
toate situate în America de Nord; SE Câmpiei Ruse (în Europa); Câmpia Turanului, Siria, Câmpia
Mesopotemiei, partea de E a Kazahstanului (în Asia); pampasurile argentiniene (în America de Sud); partea
de sud a Australiei. Acest tip de climat este ilustrat prin climagrama staţiei meteorologice din Bagdad (capitala Irakului,
situată în Câmpia Mesopotamiei) (fig. 23).
În climatul subtropical de altitudine iernile sunt reci, cu medii lunare negative, iar cantităţile de
precipiatţii sunt ceva mai mari, în jur de 400-500 mm. Un astfel de climat se întâlneşte în: Podişul Anatoliei,
Podişul Iranului, munţii Asiei Centrale, sectorul sudic al Munţilor Stâncoşi, Munţii Sierra Nevada din statul
american California, în Anzii argentinieni şi chilieni (între 30-38 grade latitudine sudică) şi în Alpii Australiei
(Great Dividing Range). Climagrama reprezentativă este cea a staţiei meteorologice din Lhasa (în Podişul
Tibet, pe teritoriul R.P.Chineze) (fig. 23).
Climatul subtropical al ţărmurilor de vest sau climatul mediteranean ocupă arealele cele mai extinse
în zona bazinului Mării Mediterane (S Europei, V Asiei, N Africii), la care se adaugă zone înguste de litoral
în California, Chile central, provincia Cap din partea de SV a Republicii Sud-Africane, SV Australiei.
Temperaturile maxime zilnice în lunile de vară depăşesc destul de frecvent 40 0C, în timp ce iernile sunt
blânde, cu media lunii celei mai reci peste 10 0C. Acest lucru nu exclude însă posibiliattea producerii unor
valuri de frig, când temperatura poate să coboare mult sub 0 0C. Cantitătile medii anuale de precipitaţii sunt
cuprinse între 400 şi <1000 mm, maximul înregistrându-se toamna, iarna sau chiar primăvara. Verile sunt
foarte uscate, perioada secetoasă putându-se extinde la 4-6 luni. Vara, durata mare de strălucire a Soarelui,
temperaturile ridicate ale aerului şi apei mării, precum şi lipsa precipitaţiilor au favorizat dezvoltarea
turismului în toate regiunile menţionate, unde numărul staţiunilor de litoral este foarte mare. Exemple foarte
cunoscute de la Marea Mediterană sunt: Costa del Sol în Spania, Côte de’Azur în Franţa, coasta dalmată din
Croaţia, Grecia insulară şi continentală, insula Cipru, ţărmul turcesc de la Marea Egee (zona Kuşadasi) şi de
la Marea Mediterană (zona Antalya), litoralul estic al Tunisiei. Pe litoralul Oceanului Pacific din statul
California şi din Chile verile sunt mai răcoroase, cu o frecvenţă destul de mare a situaţiilor cu inversiune
termică (apărute ca urmare a influenţei curenţiulor oceanici reci), fapt care favorizează şi un grad ridicat de
poluare a aerului (exemplul clasic este cel al metropolei Los Angeles). În Provincia Cap din SV Republicii
Sud-Africane, ca şi în zona Perth din SV Australiei verile sunt, de asemenea, mai răcoroase, din cauza
frecvenţei mai mari a vânturilor reci dinspre SE, respectiv a brizelor marine.
Trebuie menţionat şi faptul că climatul mediteranean este deosebit de atractiv şi în timpul iernii,
temperaturile ridicate ale aerului fiind principala motivaţie a acestui lucru. Acest tip de climat este ilustrat de
climagrama staţiei Atena (fig. 23).
Climatul subtropical al ţărmurilor de est se caracterizează, în primul rând, prin creşterea cantităţilor
de precipitaţii. Un astfel de climat se întâlneşte pe ţărmurile estice ale Chinei (a se vedea climagrama staţiei
Shanghai), (fig. 23) în S Peninsulei Coreea, în S Japoniei, în SE Australiei, pe litoralul Oceanului Atlantic
din Uruguay şi Argentina (staţiunea Mar del Plata).
Climatul subtropical oceanic prezintă amplitudini termice anuale mai reduse, cu precipitaţii mai
bogate iarna (din cauza intensificării activităţii ciclonice) şi mai reduse vara (datorită influenţei anticiclonilor

41
subtropicali oceanici). Pentru ilustratrae acestui tip de climat este prezentată climagrama staţia meteorologice
Punta Delgado, situată în Insulele Azore (fig. 23).
3.2.2.2. Climatul temperat propriu-zis se extinde între 40 şi 60-65 de grade latitudine, în ambele
emisfere. Acest climat se caracterizează printr-o mare variabilitate a condiţiilor de vreme, impusă de
predominarea circulaţiei vestice, dar şi de frecventele advecţii de aer rece dinspre latitudini mari, respectiv de
aer cald dinspre tropice. Cele 4 anotimpuri sunt bine evidenţiate, iar contrastele termice dintre iarnă şi vară
sunt notabile îndeosebi în interiorul continentelor, unde climatul primeşte un caracter de excesivitate
(amplitudini termice anuale mari, reducerea sensibilă a cantităţilor de precipitaţii, ale căror sume medii
anuale pot să scadă chiar şi sub 300 mm). Diversitatea climatului temperat este concretizată prin existenţa
tipurilor de climă care sunt prezentate în continuare.
Climatul temperat continental are o dezvoltare clasică în Emisfera Nordică, unde suprafeţele de uscat
sunt cele mai extinse de pe întreg Globul. În Emisfera Sudică, la aceste latitudini predomină net suprafeţele
oceanice, fapt care determină prezenţa climatului temperat continental numai pe areale restrânse, situate în
sudul Americii de Sud, pe teritoriul Argentinei. Temperaturile medii lunare ale iernii sunt clar negative, sub -
3 0C (se face simţită influenţa inversiunilor de temperatură, dezvoltate pe fondul unor presiuni atmosferice
foarte ridicate), în timp ce vara media lunii iulie se situează în jurul valorii de 20 0C. Precipitaţiile
înregistrează valori modeste, între 400-600 mm, cu un maxim de vară (în iunie sau iulie), datorat atât
advecţiilor de aer maritim polar sau maritim tropical, cât şi intensificării convecţiei pe uscatul puternic
încălzit, respectiv un minim de sfâşit de iarnă (februarie) sau început de primăvară (martie). Cantitătile de
precipitaţii scad de la V spre E, pe măsura înaintării în interiorul uscatului. Nu lipsesc nici perioadele
secetoase, care pot să apară în orice anotimp. Caracteristice pentru cliamtul temperat continental sunt şi
vânturile puternice, atât în timpul verii (de exemplu, în Europa de Est, suhoveiul vara, respectiv crivăţul iarna).
În Europa, climatul temperat continental este întâlnit în Europa Centrală (climat temperat continental de tranziţie) şi
Răsăriteană şi în partea sudică a Peninsulei Scandinavice; în America de Nord apare în Podişul Preriilor, în regiunea
Marilor Lacuri şi în Canada centrală. În Emisfera Sudică acest climat caracterizează partea central-sudică a Argentinei,
unde este situat Podişul Patagoniei, ariditatea fiind prezentă în nordul şi centul acestui podiş. Pentru a ilustra climatul
temperat continental s-a ales climagrama staţiei Moscova (fig. 24).
Din cauza trecerii treptate de la climatul temperat oceanic din V Europei, spre climatul temperat
continental tipic pentru Europa de Est, a fost definit climatul temperat continental de tranziţie. Acest climat
începe pe teritoriul Franţei, incluzând apoi ţările Europei Centrale (Germania, Elveţia, Austria, Cehia,
Slovacia, Ungaria, bună parte din Polonia, România).
În interiorul continentelor Asia şi America de Nord, la mare depărtare de ocean, climatul temperat
continental primeşte un caracter excesiv, concretizat prin creşterea valorilor amplitudinilor termice anuale
(peste 30 0C), în special din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii, când media lunii ianuarie poate să
coboare chiar şi sub -20 0C, ca urmare a influenţei anticiclonilor continentali de iarnă (Anticiclonul Siberian,
Anticiclonul Canadian). Cantităţile de precipitaţii sunt reduse, uneori chiar sub 300 mm, astfel încât, mai ales
la limita cu climatul subtropical, apar deşerturi sau semideşerturi, numite „cu iarnă rece” (Gobi în Asia,
deşerturile din partea nordică a Podişului Marelui Bazin din America de Nord). O climagramă reprezentativă
pentru climatul temperat continental excesiv este cea a staţiei meteorologice de la Omsk, situată în partea
sudică a Siberiei de Vest, pe Irtâş, afluent al lui Obi (fig. 24).
Climatul temperat de altitudine se întâlneşte în masivele muntoase înalte din zona temperată: Munţii
Stâncoşi (fără sectorul lor sudic), din America de Nord; Munţii Pirinei, Munţii Alpi, Munţii Carpaţi, Munţii
Balcani, Munţii Caucaz, din Europa; Munţii Asiei Centrale; sectorul sudic al MunţilorAnzi, din America de
Sud. La altitudini de peste 2000 m temperaturile medii anuale sunt negative, în timp ce amplitudinile termice
anuale sunt mai scăzute în comparaţie cu regiunile de câmpie. Cantitatea de precipitaţii este dependentă de
poziţia lanţului muntos faţă de circulaţia dominantă, cantităţile cele mai mari înregistrându-se pe versanţii
expuşi circulaţiei (versanţi „în vânt), în timp ce versanţii adăpostiţi („sub vânt”), afectaţi de mişcări
descendente de tip föhn, sunt mai puţin umeziţi. Precipitaţiile sub formă de ninsoare sunt predominante, iar
menţinerea îndelungată a stratului de zăpadă cu grosime mare reprezintă elementul esenţial care a condus la
apariţia unui număr foarte mare de staţiuni turistice pentru practicarea sporturilor de iarnă. Lista acestora este
foarte lungă, chiar dacă ar fi să ne limităm numai la staţiunile din Munţii Alpi, situate în Franţa (de exemplu,

42
Chamonix), Elveţia (Davos), Italia (Valea Aosta), Austria (Innsbruck) şi Germania (Garmisch
Partenkirchen). Se poate spune că, pentru sporturile de iarnă, climatul temperat de altitudine dispune cel mai
ridicat potenţial turistic. Acest tip de climat este exemplificat prin climagrama staţiei meteorologice de pe
Vârful Omu, cea mai înaltă staţie meteorologică din România (2503 m) (fig. 24).
Climatul temperat al ţărmurilor de vest este marcat de influenţa moderatoare a apei oceanului:
valorile termice sunt mai puţin ridicate vara (în iulie, media lunară depăşeşte cu puţin 15 0C), iar media lui
ianuarie este pozitivă, peste 5 0C. Ca urmare, amplitudinea medie anuală este mică, de numai 10-12 0C. Zilele cu
îngheţ sunt puţine, iar stratul de zăpadă apare foarte rar, şi atunci fiind subţire şi de scurtă durată.
Precipitaţiile, în marea lor majoritate de natură frontală, depăşesc 1000 mm/an, cu un maxim la sfârşitul
toamnei şi începutul iernii, când se intensifică activitatea ciclonică generată de minimele subpolare, cum este,
de exemplu, Depresiunea Islandeză. Vara, ploile sunt mai puţin frecvente, ca urmare a extinderii spre
latitudini temperate a dorsalelor anticiclonilor subtropicali de pe oceane (de exemplu, dorsala Anticiclonului
Insulelor Azore). În cazul prezenţei pe litoral a unor lanţuri muntoase orientate perpendicular pe direcţia
circulaţiei vestice predominante, cantităţile anuale de precipitaţii cresc foarte mult (de exemplu, cei 6655 mm
de la Henderson Lake, din Munţii Coastei din V Canadei, ceea ce reprezintă maximul pluviometric pentru
continentul America de Nord). Nebulozitatea este ridicată, astfel încât durata de strălucire a Soarelui nu
depăşeşte 1800-2200 ore/an. Ceaţa este frecventă, dar nu de durată, pentru că ea este predominant de origine
frontală, nu radiativă. Zone tipice pentru acest climat sunt: faţada atlantică a Europei de V şi de NV; litoralul
pacific al Americii de Nord între 40-600 lat. N (mai răcoros în sectorul nordic, în timp ce în sectorul sudic
este tot răcoros, dar cu secetă de vară); litoralul chilian la S de localitatea Valdivia (climat relativ blând iarna,
respectiv mai răcoros şi cu o instabilitate mai mare vara). Ca staţie reprezentativă, a fost considerată staţia
Brest, din extremitatea vestică a Franţei (fig. 24).
Climatul temperat al ţărmurilor de est poate avea caracter musonic, cum se întâmplă în NE Chinei,
NE Peninsulei Coreea, litoralul pacific al Federaţiei Ruse, N Japoniei. Verile sunt relativ calde şi umede, iar
iernile sunt reci (media lunii ianuarie este sub -5 0C, uneori chiar şi sub -10 0C, cum se întâmplă în
extremitatea estică a Federaţiei Ruse) şi relativ uscate. Ca exemplu, este climagrama staţiei meteorologice
Vladivostok (fig. 25), cel mai mare port al Federaţiei Ruse la Oceanul Pacific. Varianta nemusonică a acestui
tip de climat se întâlneşte pe litoralul atlantic al Canadei şi în sectorul nordic al litoralului atlantic al SUA.
Aici regimul termic şi cel pluviometric sunt mai echilibrate. Vara, climatul este cald şi foarte umed, fapt care
crează o stare de disconfort şi presupune existenţa obligatorie a instalaţiilor de aer condiţionat în spaţiile
închise. În sezonul de iarnă, cu temperaturi medii lunare uşor pozitive, sunt posibile puternice furtuni de
zăpadă (blizzard, în terminologia nord-americană). Acest tip de climat este ilustrat prin climagrama staţiei
meteorologice New-York (fig. 24).
Climatul temperat oceanic se diferenţiază net de climatul temperat continental. Principala cauză este
reprezentată de efectul moderator al apei, accentuat de prezenţa curenţilor oceanici calzi şi de frecvenţa
mare a vânturilor de vest. Astfel, climatul este relativ blând şi umed în timpul iernii, respectiv răcoros, dar tot
umed, vara. Temperaturile medii lunare sunt pozitive în tot cursul anului, iar amplitudinea termică medie
anuală este foarte mică (sub 10 0C). Umezeala ridicată explică şi frecvenţa mare a ceţurilor, mai ales în
zonele oceanice unde se întâlnesc curenţi oceanici calzi cu cei reci. Astfel, la Grand Banks, în insula
Newfoundland sau Terra Nova, situată în apropierea Peninsulei Labrador din America de Nord, numărul
mediu anual de zile cu ceaţă este de 120, cea mai mare valoare de pe Glob pentru zone joase. De remarcat
este şi viteza mare a vântului, din cauza frecării mai reduse a aerului în mişcare cu suprafaţa acvatică. Astfel,
cele mai mari viteze medii ale vântului se întâlnesc deasupra suprafeţelor oceanice situate la latitudini medii
în Emisfera Sudică (inelul circumterestru al vânturilor de vest sau vânturilor „urlătoare’). Pentru a
exemplifica acest tip de climat, s-a ales climagrama staţiei meteorologice din Torshavn (însulele Faröer, din
bazinul nordic al Oceanului Atlantic) (fig. 25).

3.2.3. Climatele reci. Se întâlnesc la latitudini mai mari de 60-650, în ambele emisfere. Din cauza
condiţiile climatice vitrege, nu sunt prea accesibile turiştilor obişnuiţi, cu excepţia regiunilor subarctice din
Emisfera Nordică, unde, în părţile nordice ale Norvegiei, Suediei, Finlandei, Rusiei, Canadei, ca şi în statul
Alaska ce aparţine SUA, infrastructura modernă existentă (şosele, aeroporturi, baze moderne de cazare) oferă

43
posibilitatea unor excursii în deplină siguranţă. Principalele atracţii turistice ale acestor regiuni sunt legate de
posibilitatea trăirii senzaţiilor oferite de peisajul caracteristic (tundra, dar şi taigaua), de lumina unei zile
polare, de eventualitatea observării unei aurore polare, de excursiile cu sănii trase de câini, de „safari”-uri cu
snowmobilul, de practicarea schiului, de cunoaşterea unor ferme unde se cresc reni, ca şi de vizitarea
localităţii Rovaniemi din Laponia (Finlanda), unde, conform tradiţiei, se găseşte casa lui Moş Crăciun.
3.2.3.1. Climatul subarctic (subantarctic) se localizează aproximativ între 60-65 şi 700 latitudine.
Are veri scurte, de 2-3 luni, când temperaturile medii lunare sunt uşor pozitive, şi ierni foarte lungi şi foarte reci.
Climatul subarctic continental se întâlneşte numai în Emisfera Nordică: în partea central-nordică a
Peninsulei Scandinave, în Siberia de Nord şi de Nord-Est (exceptând zonele de litoral), în partea continentală
a provinciei canadiene numită Teritoriul de Nord-Vest, în partea continentală a Peninsulei Alaska (bazinul
fluviului Yukon). Iarna, în condiţiile dominării regimului anticiclonic, temperaturile medii lunare coboară
mult, media lunii ianiarie fiind sub -20 0C, iar în NE Siberiei sub -45 0C. În luna iulie media temperaturii
trece de 15 0C. Astfel, rezultă cele mai mari amplitudini termice anuale de pe Glob, recordul, care este şi unul
mondial, deţinându-l staţia Verhoiansk (Siberia de NE), cu 62,5 0C.
Precipitaţiile au origine frontală, cad mai ales în sezonul scurtei veri, sumele anuale, în jur de 500
mm, fiind suficiente pentru dezvoltarea pădurilor de conifere (taigaua). Totuşi, peisajul vegetal cel mai
caracteristic este reprezentat de tundră, ale cărei plante oferă o adevărată explozie de culori în perioada de
înflorire de la începutul scurtei veri. Pentru ilustrarea sintetică a acestui tip de climat a fost aleasă climagrama
staţiei meteorologice Verhoiansk (fig. 25).
Climatul subarctic (subantarctic) oceanic este marcat de influenţa moderatoare a apei. Astfel,
temperaturile medii ale lunilor de iarnă sunt evident mai ridicate decât în zonele continentale (-5 0C în luna
februarie), mediile lunilor de vară sunt pozitive (5 0C în luna august), prin urmare şi amplitudinile anuale sunt
mult mai mici, în jur de 10-15 0C. Prezenţa arealelor de joasă presiune (minimele subpolare) facilitează
creşterea cantităţilor de precipitaţii, mediile anuale depăşind 500 mm. Acest climat este caracteristic pentru:
litoralul nordic al Peninsulei Scandinavice; Islanda; litoralul de SE şi de SV al Groenlandei; N Peninsulei
Labrador; partea sudică a Insulei Baffin; litoralul de NV al Peninsulei Alaska; litoralul de NE al Siberiei;
regiunile acvatice circumantarctice (sectoarele sudice ale Oceanului Pacific, Atlantic şi Indian). În apele de la
latitudini subpolare apar frecvent icebergurile desprinse din gheţarii de şelf, din banchiza de gheaţă sau din
gheţarii de calotă continentală din Groenlanda sau Antarctida. Ca staţie meteorologică reprezentativă pentru
acest tip de climat a fost aleasă staţia de pe insula Jan Mayen (bazinul nordic al Oceanului Atlantic) (fig. 25).
3.2.3.2. Climatul arctic (antarctic) este caracteristic celor mai mari latitudini, cele de peste 70 0. În
aceste zone bilanţul radiativ-caloric anual este negativ, consecinţă a cantităţii mici de radiaţie solară ajunsă la
suprafaţa terestră în condiţiile unui unghi de incidenţă minim al razelor, ca şi al albedoului foarte ridicat,
cauzat de prezenţa gheţurilor şi zăpezilor permanente. Răcirea radiativă a aerului este foarte intensă, în
special iarna, apărând astfel puternice inversiuni de temperatură. Cantităţile de precipitaţii sunt foarte reduse,
sub 200 mm/an, iar vânturile generate de gradienţii barici dezvoltaţi între maximele barometrice polare şi
minimele subpolare ating viteze deosebit de mari (vânturile polare estice).
Climatul arctic (antarctic) continental este cel mai aspru climat de pe Glob, cu deosebire cel antarctic,
care caracterizează regiuni de uscat cu altitudini mari. Astfel, în zona Polului Sud temperatura medie anuală
coboară sub -50 0C, tot aici înregistrându-se şi extrema termică absolută de pe Pământ, -89,2 0C la Vostok,
staţiune ştiinţifică de cercetări aparţinând Federaţiei Ruse. În Groenlanda centrală, temperaturile sunt ceva mai
puţin coborâte, cu valori medii anuale în jur de -30 0C. Precipitaţiile sunt, de asemeea, foarte reduse, ele scăzând
în interiorul Antarcticii sub 50 mm/an, lucru explicat, în primul rând, prin umezeala foarte redusă a aerului.
Precipitaţiile sunt sub formă de acicule de gheaţă, specifice regimului anticiclonic sau, eventual, apar ninsori
foarte slabe de origine frontală. Climatul arctic continental este exemplificat prin climagrama staţiei
meteorologice Eureka, situată în insula Ellesmere, din arhipelagul nord-canadian (fig. 26).
Climatul arctic oceanic este caracteristic mai ales Emisferei Nordice, respectiv bazinului Oceanului
Îngheţat de Nord (Oceanul Arctic), ca şi mărilor adiacente acestuia şi ţărmurilor lor din N Americii de Nord,
Europei şi Asiei. În Emisfera Sudică acest climat caracterizează suprafeţele acvatice din jurul Antarctidei,
precum şi ţărmurile continentului alb. Din cauza efectului moderator al apei, temperaturile sunt mai puţin
coborâte faţă de cele din climatul arctic şi antarctic continental. Astfel, mediile anuale sunt cuprinse între -

44
10...-20 0C, mediile lunilor de vară sunt uşor pozitive, iar mediile lunilor cele mai reci nu coboară sub -25 0C.
Vara se observă o nebulozitate stratiformă mai pronunţată, iar ceţurile sunt frecvente. Precipitaţiile (sub
formă solidă), sunt mai mari decât în climatul arctic (antarctic) continental, ele ridicându-se la 100-200
mm/an. Cele mai multe ninsori cad vara, ca urmare a trecerilor depresiunilor barice venite dinspre minimele
subpolare. Vânturile sunt puternice, în special iarna (furtuni de zăpadă). În aceste regiuni este foarte
caracteristică prezenţa gheţii plutitoare (banchiza), a cărei suprafaţă, în prezent, este în regres, ca urmare a
perioadei actuale de încălzire globală a climei. Climagrama reprezentativă pentru acest climat este cea a
staţiei meteorologice din insula Vranghel (fig. 26), situată în apropierea litoralului nord-asiatic, între Marea Siberiei de
Est şi Marea Ciukotsk.
Sub raport turistic, climatul arctic şi cel antarctic sunt neimportante, din cauza condiţiilor climatice total
improprii vieţii şi activităţii omului. Totuşi, există şi amatori de sporturi extreme, respectiv persoane care, din
diferite motive, doresc să ajungă la aceste latitudini mari, inclusiv să atingă Polul Nord sau Polul Sud. Numărul
lor este însă foarte mic, aşa încât aceşti temerari nu pot fi încadraţi fenomenului turistic obişnuit.

Tema de reflecţie nr.2: Prin prisma caracteristicilor lor specifice, analizaţi importanţa climatelor
Europei pentru diferite tipuri de activitaţi turistice în aer liber.

Lucrarea de verificare nr. 2

Instrucţiuni:
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea modului I şi a bibliografiei
obligatorii indicate. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui prin e-mail, în format word 2003,
pentru comentarii, corectare şi evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:

- titlul cursului;
- numărul lucrării de verificare;
- numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină), anul de studii (I),
specializarea (Geografia Turismului - ID); facultatea (de Geografie); unitatea de învăţământ (Universitatea
„Babeş-Bolyai”), localitatea (Cluj-Napoca);
- Adresa poştală a cursantului, inclusiv date de contact (telefon fix, telefon mobil, adresa de e-mail).

Sarcinile care trebuie rezolvate sunt următoarele:

1. Cum este organizată activitatea de prognoză meteorologică în România ? 1p
2. Care sunt principalele mijloace tehnice utilizate în prognoza pe termen scurt ? 1p
3. Care sunt principalele metode de evaluare a potenţialului climatic al unei regiuni ? Daţi
câteva exemple concrete. 1p
4. Care sunt scopurile pe care trebuie să le atingă o clasificare climatică ? 1p
5. Care sunt climatele din zona caldă care favorizează activităţile turistice ? Exemple
concrete de regiuni turistice cu astfel de climate. 1p
6. Daţi câteva exemple de zone turistice importante de pe Glob care pot fi afectate de
ciclonii tropicali. 1p
7. În ce constă potenţialul turistic ridicat al climatului mediteranean ? Exemple de
regiuni, inclusiv staţiuni turistice, cu un astfel de climat. 1p
8. Care este tipul de climat cu cel mai ridicat potenţial pentru practicarea sporturilor de
iarnă ? Argumentaţi răspunsul şi daţi exemple de regiuni turistice importante pentru astfel
de activităţi. 1p
9. Enumeraţi câteva obiective turistice specifice climatului subarctic continental. Daţi
exemple de zone turistice aparţinătoare acestui tip de climat. 1p
10. Din oficiu: 1p
Lucrarea de verificare se va preda la data prevăzută în calendarul disciplinei

45
Fig. 17. Harta climatelor Globului, după B. P. Alisov (citat de Gh. Pop, 1988)

46
47
Fig. 18. Temperaturile și precipitațiile medii lunare și anuale de la stațiile meteorologice
nominalizate în text

48
Fig. 19. Climagrame

49
Fig. 20. Climagrame

50
Fig. 21 Climagramă

51
Fig. 22. Climagrame

52
Fig. 23. Climagrame

53
Fig. 24. Climagrame

54
Fig. 25. Climagrame

55
Fig. 26. Climagrame

56