SUBCARPAŢII

Caractere generale
Subcarpaţii alcătuiesc un sistem morfologic mai distinct prin caracteristicile reliefului, cu
poziţie de tranziţie între Carpaţi şi celelalte unităţi de relief vecine. Se prezintă ca o fâşie mai joasă
la marginea exterioară a Carpaţilor Orientali şi Meridionali, prezentând caracterele unor munţi mai
mici şi mai tineri, spunându-li-se „un nou val carpatic”, adăugat munţilor prin cutări mai recente.
Fizionomia generală a reliefului este dată de alternanţa culmilor deluroase şi depresiunilor, primele
aparţinând de obicei anticlinalelor, iar celelalte sinclinalelor, constituind principalul element de
individualizare faţă de celelalte unităţi deluroase la care se adaugă şi complexitatea petrografică
precum şi alte tipuri de structuri: horsturi şi grabene, hocbackuri, cute diapire, monoclinuri, etc.
Varietatea unică a reliefului a atras atenţia cercetătorilor asupra lor încă de la începutul
secoului nostru, cum au fost: L. Mrazec (1901), Emm. de Martonne (1907), Gh. Murgoci (1908),
continuându-se în deceniile următoare prin M. David (1932), N. Al. Rădulescu (1937), N. Popp
(1939) şi ajungând până la cele mai recente, cuprinse fie în monografii geomorfologice regionale:
L. Badea (1967), Al. Roşu (1967), H. Grumăzescu (1973), C. Brânduş (1981), fie în studii mai
restrânse, dar de detaliu (D. Bălteanu, 1983).
Subcarpaţii se caracterizează prin altitudini medii de 500-700 m, valorile maxime depăşesc
uşor 1000 m, minimele fiind de circa 200 m.

Delimitarea Subcarpaţilor şi raporturile cu unităţile vecine

Limita nordică este stabilită pe culoarul larg al văii Moldova, după ieşirea râului din spaţiul
carpatic (mai precis valea transversală Râşca, afluent al Moldovei). La cealaltă extremitate, cea
sud-vestică, limita o formează valea Motrului, dincolo de care intercalarea Podişului Mehedinţi,
denivelat tectonic, nu a permis dezvoltarea unui geosinclinal şi în consecinţă nici a unui relief
subcarpatic specific. Pe latura internă, faţă de Carpaţi, limita este dată de o serie de denivelări,
uneori tranşante, care variază între 200 şi 600 m şi de o adevărată înlănţuire de depresiuni, fie de
natură tectonică, fie de eroziune diferenţială. Pe alocuri mai apar unele excepţii ca în cazul
subsectorului Buzăului, unde pintenii montani (Homorâciu şi Ivăneţu) pătrund în formaţiunile de
tip subcarpatic. Limita exterioară este formată de valea Moldovei şi a Siretului mijlociu şi inferior,
care constituie şi trecerea de la miocenul cutat al subcarpaţilor la formaţiunile sarmato-pliocene
tabulare ale Podişului Moldovei. La sud de Trotuş, limita exterioară vine în contact direct cu
Câmpia Română, şi anume cu câmpiile piemontane tinere şi de divagare (câmpiile de subsidenţă ale
Săratei şi Gherghiţei) faţă de care se păstrează denivelări clare. Mai la vest, între Ploieşti şi
Târgovişte, câmpiile piemontane cu acelaşi nume pătrund ca nişte golfuri pe văile Prahovei şi
Ialomiţei, limita având un caracter mai sinuos, dar rămânând destul de evidentă. La vest de
Dâmboviţa în cazul Subcarpaţilor Getici, raportul cu piemontul din sud este slab delimitat, prin
uşoare denivelări şi unele lărgiri de eroziune, care demonstrează apartenenţa genetică a ambelor
unităţi la aceeaşi mare regiune pericarpatică.

Alcătuire geologică, geneză şi evoluţia reliefului

Depozitele geologice care intră în arhitectura subcarpatică s-au acumulat iniţial în avanfosa
precarpatic, jucând rolul unei depresiuni marine care a cunoscut o serie de regresiuni, concomitent
cu fazele de înălţare ale Carpaţilor din neogen în care a avut loc colmatarea acesteia. În cazul
Subcarpaţilor Moldovei şi parţial al celor de la curbură, avanfosa respectivă a favorizat migrarea
spre est a geosinclinalului carpatic şi acţiunea concomitentă de depunere, pe când în partea sudică
ea a funcţionat în cadrul vastei Depresiuni Getice. Depunerile sedimentare s-au materializat în
gresii, nisipuri, pietrişuri, argile, conglomerate, calcare, marne cu gips, brecii argiloase şi depozite
de sare gemă, ceea ce demonstrează şi perioade de regresiune marină cu caracter lagunar. Masivele
de sare de la Bălţăteşti, Tazlău, Tg. Ocna, zona Prahovei, sau cele din regiunea Oltului,
demonstrează acest fenomen.

115
 Ele se leagă de fazele orogenetice neogene: Savică, Stirică, Attică, Moldavă şi Valahică
care au definitivat Carpaţii, răsfrângându-se şi asupra cutării depozitelor periferice lor, respectiv, în
cutările Subcarpaţilor.
Se remarcă faza Valahă de la sfârşitul Pliocenului şi începutul Cuaternarului când, paralel
cu ridicarea masivelor muntoase, are loc reactivarea unor vechi fracturi şi definitivarea structurilor
din Subcarpaţi.
Un alt efect important al acestui eveniment tectonic îl constituie înviorarea puternică a
eroziunii care a contribuit la formarea cuverturii piemontane din Vrancea până la vest de valea
Motrului.
Prin reactivarea sistemului de falii au fost puse în evidenţă areale de subsidenţă (Nucşoara -
Corbi, Brădet), dar şi sudarea molasei cu bordura montană pe latura internă precum şi înălţarea
cutelor subcarpatice.
În cazul Subcarpaţilor Getici, depozitele de acumulare sedimentară au fost depuse în
Depresiunea Getică unde a avut loc tectonizarea lor, cu precădere, în fazele valahă şi Pasadenă,
odată cu frământările tectonice din Carpaţii Meridionali. Faza valahă a afectat puternic Subcarpaţii
Olteniei şi cei ai Curburii.
Odată cu definitivarea Subcarpaţilor are loc o nouă fază de denudare puternică ce va duce la
acumulări în partea lor periferică, generând vastele piemonturi în formare.
Retragerea lacului cuaternar şi coborârea nivelului de bază a creat condiţii pentru înaintarea
regresivă a obârşiei râurilor din Piemontul Getic şi captarea unor cursuri longitudinale subcarpatice
(Cerna, Tărâia, Olteţ, Gilort, Bistriţa, etc), impunând reţelei hidrografice adâncirea pe direcţiile
actuale. Astfel s-au format terase şi culoare de vale.

Geneza resurselor de subsol

Depresiunea Precarpatică în care s-au plămădit Subcarpaţii a funcţionat ca un vast domeniu
de acumulare a molasei, ceea ce a creat condiţii pentru formarea unor importante zăcăminte de
petrol şi gaze naturale aproape în toată zona lagunară subcarpatică, a celor de sulf la Pucioasa în
judeţul Dâmboviţa şi Vărbilău (jud. Prahova), a depozitelor de sare gemă existente în cute diapire, a
celor de lignit ce aparţin pliocenului superior în strate intercalate cu grosimi diferite (Tismana,
Rovinari, Cuceşti, Albeni, Berbeşti, Goleşti, Şotânga, Filipeştii de Pădure şi la Ceptura). Se mai
adaugă: izvoare sulfuroase (Pucioasa, Govora), clorosodice (Ocnele Mari), diatomită etc.

Diviziuni regionale
Diferenţierile tectonice, de evoluţie morfologică reflectată în relief, de constituţie geologică
şi de particularităţile climatice şi biogeografice a determinat individualizarea lor în trei unităţi:
1. Subcarpaţii Getici
2. Subcarpaţii de Curbură
3. Subcarpaţii Moldovei

Aspecte climatice generale

Clima din regiunea Subcarpaţilor prezintă o serie de particularităţi generate de factorii
generali (radiaţia globală, circulaţia maselor de aer), precum şi de cei locali (poziţia geografică în
raport cu unităţile vecine, altitudinea şi orientarea versanţilor).
Radiaţia solară globală anuală prezintă diferenţieri în cuprinsul Subcarpaţilor fiind de cca.
121,78 kcal/cm² la Valea Călugărească în Subcarpaţii de Curbură, unde intervine procesul de foehn,
de 115,86 kcal/cm² la Bacău şi 113,19 kcal/cm² la Fălticeni.
După cum se observă, cel mai mare număr de ore de strălucire a Soarelui se înregistrează în
Subcarpaţii de Curbură, datorită specificului reliefului şi poziţiei lui, care generează procese de
foehnizare.
Circulaţia maselor de aer prezintă deosebiri importante. Iarna în Subcarpaţii Getici apar
influenţe ale maselor de aer cald şi umed provenite din ciclonii mediteraneeni, care produc
înnourări mai accentuate în sezonul rece. În Subcarpaţii Moldovei apar influenţe ale aerului uscat şi
rece, provenit din anticiclonul nord-uralian, cu ierni mai geroase.

116
 Temperaturile medii anuale reflectă acelaşi aspect, fiind mai ridicate în Subcarpaţii Getici,
de 10,2°C la Târgu Jiu şi 10,4°C la Râmnicu Vâlcea, iar în Subcarpaţii de Curbură de 11°C la
Valea Călugărească, 10,7°C la Istriţa, pe când în Subcarpaţii Moldovei, regimul anticiclonic din
sezonul rece contribuie la apariţia temperaturii medii anuale mai mici cu 2° C faţă de Subcarpaţii
Getici şi cu 3°C faţă de Subcarpaţii de Curbură.
Precipitaţiile atmosferice dau cantităţi mai mari în Subcarpaţii Getici cu valori ce pot atinge
1006 mm la Apa Neagră, 1092 mm la Arefu şi mai mici cu 200-300 mm în Subcarpaţii de Curbură
şi în cei ai Moldovei (597 mm la Odobeşti).
Lunile cu cea mai frecventă activitate ciclonică sunt cele de la începutul primăverii (martie-
aprilie) şi de la sfârşitul toamnei (octombrie-noiembrie).
În ansamblul lor, Subcarpaţii se încadrează în etajul climatic de deal cu un climat favorabil
atât sub raport termic, cât şi al precipitaţiilor atmosferice.

Reţeaua hidrografică
Subcarapaţii sunt fragmentaţi de două tipuri de râuri:
• râuri mari, alohtone, care îşi au izvoarele în regiunea de munte cu un regim de scurgere deja
format, cum sunt Jiul, Oltul (cu afluenţii Topolog şi Olteţ), Argeşul (cu Dâmboviţa),
Ialomiţa (cu Prahova şi Teleajenul), Buzăul, Trotuşul, Bistriţa etc.
• râuri mai mici, autohtone, cum sunt: Amaradia de Jiu, Câlnicul (afluent al Dâmboviţei),
Cricovul Sărat al Prahovei, afluenţii Buzăului (Nişcov, Slănic, Câlnău etc.), dezvoltaţi în
regiunea subcarpatică.
Direcţia cursurilor este nord-sud în cadrul Subcarpaţilor Getici şi nord-vest către sud-est în
cazul celor de Curbură şi în Subcarpaţii Moldovei. Gradul mare de fragmentare a reliefului a
determinat o accentuare a pantelor de scurgere care, în condiţiile unor soluri cu textură argiloasă, la
ploi torenţiale şi la topirea zăpezilor, provoacă viituri mari, cu putere mare de eroziune şi transport.
În general, debitele sunt mari primăvara (martie-aprilie) şi la ploile de la începutul verii
(mai-iunie), ca şi la sfârşitul toamnei. Alimentarea râurilor este nivo-pluvială şi pluvio-nivală.
Gradul de mineralizare al apelor de suprafaţă din Subcarpaţi le include în cele bicarbonatate, iar
cele care trec prin formaţiunile salifere sunt clorurate, dar odată cu primirea de noi afluenţi,
mineralizarea scade.
Apele subterane dau izvoare minerale clorurate legate de masivele salifere şi apoi
sulfuroase, sulfatate, iodurate, iar cele de adâncimi mai mari sunt captate sau folosite în scopuri
curative în staţiunile balneoclimaterice cum sunt: Govora, Călimăneşti, Olăneşti, Căciulata,
Pucioasa, Vulcana-Băi, Ocniţa, Sărata Monteoru etc.
Un rol important îl prezintă râurile mari pe care s-au amenajat lacuri de acumulare cu
multiple funcţii: în scop hidroenergetic, pentru atenuarea undelor de viitură, pentru asigurarea cu
apă potabilă sau industrială, precum şi funcţia piscicolă sau de agrement. Ele s-au realizat pe
Bistriţa, Ialomiţa, Argeş, Olt şi Jiu. Una dintre cele mai importante probleme care apar în
exploatarea acestor lacuri este rata mare de colmatare şi de reducere a volumului, datorită cantităţii
mari de aluviuni în suspensie.

Vegetaţia
Subcarpaţii se încadrează în cea mai mare parte în limitele a două subetaje de vegetaţie:
• subetajul pădurilor de gorun, care ocupă partea externă a dealurilor cu altitudini mai reduse;
• subetajul pădurilor de fag, caracteristic dealurilor mai înalte, de 600-700 m altitudine.
Între aceste subetaje apar interferenţe între fag şi gorun. În raport de particularităţile
climatice apar şi cele fitogeografice, ca de exemplu în Subcarpaţii Gorjului, la altitudini reduse
apare cerul, gârniţa, carpenul, teiul, cireşul, frasinul etc.; în partea internă a Subcarpaţilor Vrancei,
apare uneori bradul.
Pe suprafeţe mari, vegetaţia forestieră a fost înlocuită cu pajişti, utilizate ca păşuni şi fâneţe,
în care domină gramineele: iarba vântului (Agrostis tenuis), păiuşul roşu (Festuca rubra), tăpoşica
(Nardus stricta) etc., la care se adaugă tufărişuri degradate.

117
 Fauna
Se caracterizează printr-o mare eterogenitate a speciilor, majoritatea având origine europenă
şi central-europeană, mai puţin sudice şi sud-estice. Mai reprezentative sunt mamiferele şi păsările,
multe retrase aici din zona de câmpie şi podiş. În fauna acvatică se remarcă speciile ihtiofaunei
reprezentate prin lipan, moiagă, clenaul, şi scobarul.

Solurile
Aparţin în general clasei de cambisoluri cu subtipuri de soluri brune-mezobazice, soluri
brune acide, soluri cenuşii, rendzine tipice formate pe calcare, litosoluri, sărături în jurul masivelor
de sare etc., iar în luncile râurilor apar soluri aluviale şi soluri gleice.

118
 1. SUBCARPAŢII MOLDOVEI

Aşezare geografică şi limite

Subcarpaţii Moldovei constituie cel mai vechi sector subcarpatic fiind alcătuiţi din
sedimente miocene cutate în faza stirică iar în partea sudică se află şi roci de vârstă pliocenă.
Se desfăşoară la poalele Carpaţilor Orientali de la nord la sud pe aproximativ 160 km şi sunt
delimitaţi la nord de valea Moldovei iar la sud de valea Trotuşului.
În vest, faţă de Carpaţii Orientali, limita este marcată de denivelări, în raport cu depresiunile
subcarpatice; în est, limita este marcată de valea Siretului, iar între valea Moldovei şi a Bistriţei
diferenţele de nivel sunt atenuate de glacisuri piemontane externe.

Geneză şi litologie
Subcarpaţii Moldovei au luat naştere prin tectonizarea sedimentelor în Depresiunea
Precarpatică formată în zona de afundare a extremităţilor Platformei Moldoveneşti şi a catenei
hercinice dobrogene în est şi sud-est.
Valul cutărilor aparţinând fazei stirice s-a propagat de la vest la est, iar după unii autori şi de
la nord la sud, unde sectorul subcarpatic posedă depozite mai recente de vârstă pliocenă –
cuaternară.
O altă caracteristică a Subcarpaţilor Moldovei constă în desfăşurarea mai largă a acestora,
cu cât înaintează spre sud, paralel cu extinderea laterală continuă a Depresiunii Precarpatice.
Depozitele de roci sunt formate din roci dure, conglomerate, marne, calcare, gresii, dar şi
din argile, nisipuri, pietrişuri, luturi leossoide cuaterniare.

Resurse ale subsolului

Categoriile de resurse sunt, ca şi în celelalte grupe subcarpatice, formate din petrol, gaze
naturale, săruri, gips. Petrolul este cantonat în structurile din jumătatea sudică a Subcarpaţilor
Moldovei la Caşin, Câmpeni, Teţeani, Tazlău, Frumoasa, Moineşti.
Mult mai bogate sunt resursele de sare gemă la care s-au adăugat mai recent săruri de
potasiu la Tazlău, Poduri etc.

Relieful
Unităţile de relief sunt alcătuite dintr-un uluc depresionar format pe un larg sinclinariu, ce
urmăreşte contractul cu muntele, închis spre exterior de o seri de dealuri subcarpatice care
corespund structurii de anticlinale.
Depresiunile sunt drenate de văi, longitudinale şi corespund bazinelor unor râuri: Neamţ,
Cracău – Bistriţa, Tazlău, Caşin, care comunică între ele prin înşeuări largi.
În raport cu caracterele geomorfologice Subcarpaţii Moldovei se subîmpart în:
• Subcarpaţii Trotuşului sau Subcarpaţii Tazlăului;
• Subcarpaţii Neamţului.

a) Subcarpaţii Trotuşului sau Subcarpaţii Tazlăului

Au fost denumiţi şi Subcarpaţii Tazlăului după V. Tufescu (în lucrarea „Subcarpaţii”, 1966).
Prezintă cea mai mare complexitate din toţi Subcarpaţii Moldovei, având un caracter subcarpatic
tipic datorită corespondenţei morfologiei cu structura.
Ulucul depresionar subcarpatic cu o lungime de peste 60 km este bine prezentat prin
depresiuni Oituz – Caşin şi Tazlău închise spre est de culmea anticlinală.
Pietricica Bacăului şi Piemontul Pănceştilor care apare ca o prelungire spre sud estul culmii
Pietricica, delimitând depresiunile faţă de Culoarul Siretului.
Limita vestică a culoarului Siretului depresionar este dată de diferenţe de nivel de 500-600
m faţă de culmile muntoase ale Goşmanului şi Berzuntului (Munţii Trotuşului).
În sud, o şa face legătura între Depresiunea Oituz-Caşin şi Subcarpaţii Vrancei, respectiv,
cu depresiunile Câmpuri –Răcoasa de pe valea Şuşiţei.
La sud-est de valea Caşinului, depresiunea este închisă de Masivul Ouşorul.
119
 Culoarul depresionar este drenat la nord de valea Trotuşului cu afluentul său Tazlăul, iar în
sud-vest, Oituzul şi Caşinul sunt atraşi de Trotuş, în care se varsă formând o „piaţă de adunare a
apelor”.
În raport de axa văii Trotuşului ulucul depresionar subcarpatic se individualizează în:
Depresiunea Oituz – Caşin la sud de Trotuş şi Depresiunea Tazlăului la nord.

Depresiunea Oituz-Caşin
Ocupă partea sudică a ulucului depresionar şi prezintă un relief monoton datorită rocilor
friabile (marne cu intercalaţii de nisipuri, gresii şi gipsuri) în care râurile au creat terase extinde.
Depozitele de terasa ating grosimi mari de terasă ating grosimi mari de 11-25 m şi sunt alcătuite
dominant din luturi loessoide. Terasele şi treptele de luncă oferă terenuri pentru culturi agricole şi
grupează majoritatea aşezărilor.
Depresiunea este mărginită în sud-est de Masivul Ouşorul de 753 m care aparţine
Subcarpaţilor Vrancei.

Depresiunea Tazlăului
Se desfăşoară la nord de Trotuş extinzându-se către nord. Are un relief colinar, mai înalt
către nord şi în zona de contact cu munţii şi în vecinătatea Culmii Pietricica şi mai coborât către
văile principale. Aceasta prezintă şi o alcătuire geologică mai complexă: brecii argiloase care
conţin gips, sare gemă, săruri de potasiu, în partea de vest la Tg. Ocna, dar, extinderea cea mai
mare o au marnele şi gresiile cu intercalaţii de gips.
Gradul de fragmentare al reliefului este mai mare, iar versanţii sunt afectaţi de alunecări de
teren care pun în pericol destul de frecvent căile de comunicaţie.
Relieful de acumulare reprezentat prin terasele râurilor, este bine dezvoltat prin terasele
râurilor, este bine dezvoltat şi oferă condiţii bune pentru amplasarea aşezărilor, a căilor de
comunicaţie şi pentru agricultură.
Cele mai răspândite sunt solurile brune argiloiluviale cu fertilitate naturală redusă.

Culmea Pietricica
Culmea Pietricica închide la est depresiunea şi corespunde unui anticlinal care domină
depresiunea cu circa 200 m, iar spre est, faţă de Valea Siretului se înalţă cu 500 m. Are aspectul
unei culmi prelungi, puternic fragmentată de afluenţii Siretului şi Tazlăului, având înălţimile
maxime în extremitatea sudică, de 747 m, unde domină un bazinet depresionar.- Depresiunea
Capăta – sculptată de bazinul Pârâului Mare, afluent al Trotuşului. Spre sud – est, Depresiunea
Capăta este închisă de cuesta Piemontului Pănceştilor.
Spre nord, Culmea Pietricica se continuă printr-o alta mai scundă, îngustată, între Bistriţa şi
Taslău.

Valea Trotuşului
Valea Trotuşului se impune ca un culoar depresionar prin extensiunea luncii şi teraselor,
trădând vechimea sa mare pe o direcţie transversală sensului de desfăşurare a Subcarpaţilor. Din
acest fapt, care se alătură şi altor criterii, s-a stabilit caracterul de limită al culoarului respectiv, între
Subcarpaţii Moldovei şi Subcarpaţii Curburii, în partea de sud. Mai multe opinii apreciază că
mişcările tectonice ale Carpaţilor Orientali în zona văii Trotuş – Oituz se reflectă în această
discontinuitate transversală a Subcarpaţilor.

Clima. Temperatura medie anuală este în jur de 80C iar media lunii iulie de 19-200C; media
lunii ianuarie este de -30C cu frecvente inversiuni termice însoţite de ceaţă. Precipitaţiile cad în
medie pe an de la 535 mm în sud la 732 mm în nord iar pe versantul estic al Pietricicăi apar uşoare
nuanţări foehnice.
Reţeaua hidrografică are aceleaşi mari variaţii ale debitelor şi creşteri bruşte de nivel ca în
toată regiunea subcarpatică. La inundaţii, apele râurilor Trotuş, Tazlău, Oituz, Casin ocupă parţial

120
chiar treapta de luncă mai înaltă. Apa Tazlăului este mai larg folosită în irigaţii pentru
legumicultură.
Vegetaţia este formată din păduri de gorun în amestec cu arţar, frasin şi alte specii iar în
nordul depresiunii pădurea de fag şi carpen se păstrează mai bine. Pe versanţi apar tufărişuri
secundare şi pajişti.
Solurile cele mai răspândite sunt cele argiloiluviale în partea de sud şi soluri brune luvice în
nord cu fertilitate mai redusă.
Populaţia şi aşezările.
Subcarpaţii au oferit locuri adăpostite faţă de drumurile marilor migraţii, fapt care a atras
populaţia din vechime. Primele menţiuni documentare din sec. XIV-XVI arată un număr mare de
aşezări în Subcarpaţii Trotuşului iar în sec. XVIII s-a accentuat procesul de populare prin venirea
populaţiei de oieri din Transilvania.
În prezent densitatea medie a populaţiei este de circa 127 loc/km2.
Populaţia este ocupată în agricultură şi în industrie fiind caracteristic navetismul în centrele
industriale din lungul văii Trotuşului şi mai departe, în lungul Siretului (Bacău, Adjud, Răcăciuni).
Aşezările rurale sunt concentrate pe terasele râurilor având caracter adunat, dar şi răsfirat în
aria colinară a depresiunilor.

Aşezările urbane
Cel mai vechi oraş din Subcarpaţii Tazlăului, cu rol de reşedinţă de ţinut, a fost Târgu
Trotuş. Însă, a decăzut începând din sec. XVII iar funcţiile sale au fost preluate de Târgu Ocna. La
sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX s-au ridicat câteva târguşoare comercial-meşteşugăreşti
între care şi Moineşti care a evoluat spre statutul de oraş datorită industriei petrolului urmat apoi de
Oneşti.
Municipiul Oneşti
Este amplasat în partea centrală a spaţiului depresionar pe aria de convergenţă a
principalilor afluenţi ai Trotuşului: Oituz, Caşin, Tazlău şi a teraselor inferioare ale acestora. Oraşul
a evoluat pe locul unui vechi sat cu aceeaşi denumire de Oneşti, dar procesul de urbanizare a
început abia după anul 1953, odată cu construirea platformei industriale Borzeşti favorizată de
resursele regiunii subcarpatice: petrol, gaze naturale, sare, lemn şi apă industrială. Aici se află
rafinăria de petrol, o termocentrală, un combinat chimic de produse clorosodice, un combinat
petrochimic, unităţi ale industriei alimentare şi uşoare.
Muncipiul Oneşti are peste 59.000 locuitori (în 1992) şi reprezintă cel mai mare oraş nou
din ţară construit după un plan modern, având pe lângă funcţia industrială, pe cea de transporturi,
funcţia de învăţământ, comercială şi turistică.
Târgu Ocna
Aşezat pe terasa largă din stânga Trotuşului la contactul dintre dealurile subcarpatice şi zona
carpatică, oraşul Târgu Ocna a evoluat pe o arie de veche locuire trăgându-şi originea dintr-un sat,
care a evoluat treptat spre urbanizare paralel cu exploatarea sării dar şi a altor resurse din
împrejurimi: petrol, roci de construcţie, ape minerale, săruri de potasiu, lemnul pădurilor.
În prezent are o funcţie industrial-meşteşugărească prin exploatarea sării, a lemnului, a
materialelor de construcţii şi industria alimentară.
Oraşul Târgu Ocna asigură legătura feroviară pentru staţiunea balneară Slănic Moldova şi
are o funcţie balneoclimaterică proprie: tratamentul pentru boli astmatice în salina veche şi
valorificarea izvoarelor clorosodice sulfuroase.
Oraşul Moineşti
Este situat pe linia de contact dintre Subcarpaţi şi munte, într-o şa relativ joasă (470 m)
dintre Munţii Goşmanului şi cei ai Berzunţului, care permite legătura între bazinul Tazlăului Sărat
şi Depresiunea Comăneşti. A evoluat pe antecedente rurale odată cu exploatarea petrolului şi
apariţia primelor rafinării de petrol din Moldova din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
accentuându-se în sec. XX mai ales, după acordarea statutului de oraş în 1921.
Industria oraşului este legată de exploatarea petrolului şi a gazelor naturale, aici fiind sediul
regiei petrolului, care activează în toată partea de nord-est a ţării, cu o serie de unităţi de întreţinere

121
şi reparare a utilajului. Funcţionează ca ramuri secundare industria alimentară (morărit, panificaţie,
produse lactate, preparate din carne) industria lemnului (mobilier), industria confecţiilor. Oraşul s-a
extins în suprafaţă cuprinzând şi satele învecinate.

Fig. 27

(după V. Tufescu)

122
 b. Subcarpaţii Neamţului
Cuprind partea nordică a Subcarpaţilor Moldovei şi includ următoarele subunităţi care se
desfăşoară de la sud la nord astfel:
• Depresiunea Cracău – Bistriţia încadrată spre est de Dealurile Corni – Mărgineni - Runcu;
• Depresiunea Neamţ sau Ozana – Topoliţa delimitată spre nord-est de Culmea Pleşului.
Depresiunea Cracău – Bistriţa se desfăşoară în lungul celor două râuri de la care şi-a luat
denumirea: Cracăul şi Bistriţa, corespunzând unui larg sinclinoriu pe o lungime de peste 60 km şi
cu o lăţime medie de 16 km.
Este delimitată în vest de zona montană prin intermediul unei borduri de dealuri joase iar
spre est de Dealul Mărgineni şi Dealul Corni.
Spre nord, în dreptul localităţii Crăcăoani, prin şaua cu acelaşi nume de 545 m altitudine, se
face trecerea spre Depresiunea Ozana-Topoliţa.
Relieful este reprezentat de şesurile şi terasele bine dezvoltate ale Bistriţei şi Cracăului care
coboară în trepte către luncile acestor râuri.
Clima de dealuri are influenţe continentale dinspre est dar şi influenţe ale muntelui dinspre
vest. Temperatura medie anuală este în jur de 80C. Verile sunt calde cu temperaturi medii lunare în
jur de 200C iar iernile sunt reci, media lunii ianuarie coborând sub -30C.
Precipitaţiile se menţin în jur de 50 mm iar în timpul verii apar secete frecvente.
Hidrografia depresiunii o reprezintă artera principală a sistemului Cracău – Bistriţa care a
suferit intervenţia omului prin amenajările hidroenergetice. Bistriţa pune în funcţiune hidrocentrale
Roznov I şi II, Zăneşti, Costişa şi Buhuşi, fiecare cu o putere de 11,5 – 14,5 MW, totalizând o
capacitate de 67,7 MW. Sistemul de lacuri de pe Bistriţa şi funcţionarea hidrocentralelor au
modificat complet regimul hidrologic al râului. Bistriţa are un debit mediu de 19,4 m3/s. Apele
Bistriţei şi Cracăului se folosesc la irigarea a circa 4000 ha pentru legumicultură şi alte culturi de
câmp.
Dealurile Corni – Mărgineni – Runcu constituie rama estică a Depresiunii Cracău –
Bistriţa, prezentându-se sub forma unor culmi deluroase izolate separate prin şei largi şi joase.
Litologia lor este alcătuită din depozite sarmaţiene: gresii, conglomerate, nisipuri, pietrişuri, marne.
Pe aceste dealuri precipitaţiile ajung la 700 mm anual şi de accea au fost acoperite cu păduri de
gorun şi carpen alături de fag.
Solurile din cadrul depresiunii aparţin grupei de cernoziomuri argiloiluviale şi solurilor
cenuşii care acoperă terasele mai înalte. Pe treptele neinundabile de luncă sunt cernoziomuri şi
cernoziomuri cambice.
În aria dealurilor cele mai răspândite sunt solurile brune luvice şi luvisoluri albice, soluri
pseudogheizate, rendzine şi soluri scheletice.
Aşezările omeneşti găsesc condiţii bune pe fruntea teraselor de-a lungul râurilor unde au
densitate mare iar în aria dealurilor este o zonă slab populată.
Depresiunea Ozana – Topoliţa numită şi depresiunea Neamţului reprezintă una din cele
mai caracteristice depresiuni subcarpatice cu o lungime de circa 28 km şi lăţimea de 3-14 km. Spre
vest este delimitată de Munţii Stânişoara iar către est de Culmea Pleşului. Linia de contact din sud-
vestul depresiunii este marcată de un aliniament de aşezări aproape unite între ele: Agapia, Filioara,
Văratec, Valea Seacă, Valea Arini, Bălţăteşti, Ghindăoani.
Şi această depresiune se suprapune sinclinorului precarpatic umplut cu depozite miocene
formate din marne, gresii şi gipsuri. În sud-vest apare un masiv de sare care generează apele
clorurate valorificate în staţiunea balneară de la Bălţăteşti. Partea centrală a depresiunii cu altitudini
sub 450 m, este formată din terasele Ozanei şi Topoliţei. O altă treaptă de relief o formează
interfluviile deluroase de 500-550 m din partea central-sudică a depresiunii care au aspectul de
poduri sau culmi largi, uşor ondulate.
Clima depresiunii este răcoroasă şi relativ umedă cu frecvente inversiuni termice şi invazii
de aer rece. La Târgu Neamţ media anuală a temperaturii este de 8,20C, media lunii ianuarie
coboară la -3,80C, iar cea a lunii iulie nu trece de 19,50C. Cantitatea medie anuală de precipitaţii
este în jur de 650 mm în partea centrală şi peste 700 mm în părţile înalte.

123
 Vegetaţia este formată din păduri de gorun şi stejar în partea centrală a depresiunii urmată
treptat de pădurea de fag şi carpen iar în nord, în jurul Mănăstirii Neamţ apare pădurea de conifere
în care domină bradul.
Solurile sunt din grupa cernoziomurilor argiloiluviale dar şi soluri cenuşii în partea centrală
a depresiunii unde, sunt concetrate şi terenurile arabile cultivate cu cartof, in, trifoi, orz şi secară
dispărând complet viţa de vie, ceea ce indică un climat răcoros.
Culmea Pleşului corespunde unui anticlimat format din conglomerate cu numeroase
elemente de şisturi verzi, gresii, lentile de sare, care generează apele minerale de la Oglinzi, folosite
în trecut în tratamentul balnear. Este o culme lungă de 24 km, îngustă, unitară şi marcată de câteva
şei cu altitudine de peste 700 m atingând valoare maximă de 911 m în Dealul Ceardac, la nord de
Mănăstirea Neamţ, dar coborând la capătul sud-estic la 531 m.
Climatul răcoros şi umed a favorizat dezvoltarea pădurilor de fag şi conifere utilizate în
economia forestieră.
Vechimea populării şi aşezărilor din Subcarpaţii Neamţului.
Dovezile de natură arheologică şi primele acte de proprietate din secolele XIV-XVI atestă
vechimea populării şi aşezărilor din această zonă cu densitate mai mare în Depresiunea Cracău-
Bistriţa.
Popularea sectorului nordic, mai izolat şi mai bine împădurit a fost stimulată şi de
numeroasele mănăstiri şi schituri înfiinţate mai ales, de domnii Moldovei şi transformate ulterior în
sate în mare parte ca de exemplu Mănăstirea Neamţ. În secolele XVII şi XVIII, procesul de
populare continuă şi prin roirea unor noi aşezări din satele matcă. Ritmul cel mai mare al populării
paralel cu defrişarea este înregistrat în secolul XIX (de la circa 32.000 locuitori în anul 1800 s-a
ajuns la 91.847 locuitori în 1912). În secolul XX s-a continuat acelaşi ritm de creştere a populaţiei
şi aşezărilor la care s-au adăugat şi strămutaţii din zona lacului de acumulare Izvorul Muntelui (din
satul Humuleştii Noi).
Densitatea medie a populaţiei de circa 156 loc/km2 este mai mare decât media ţării şi
sensibil mai mare decât Subcarpaţii Trotuşului.
Populaţia rurală este totuşi stabilă cu toate că industria obiectivelor economice din zonă a
atras un spor migratoriu însemnat.
Sporul natural este ridicat datorită unei mentalităţi viguroase şi o mortalitate redusă.
Populaţia este ocupată în industrie şi construcţii dominând pe cea din agricultură.
Agricultura
Este bine dezvoltată în centrul depresiunii Cracău-Bistriţa unde terenul arabil ocupă 46%
din total. Necesarul de produse agricole a impus culturi diversificate, unele, fiind mai puţin
favorabile. Porumbul ocupă 30% din arabil, urmat de grâu şi secară cu 20% din terenul de cultură
iar în partea de nord a Culmii Pleşului trece pe primul loc. Specifică este şi cultura inului pentru
fuior pregătit la topitoria de la Căciuleşti. Sfecla de zahăr se cultivă pe suprafeţele din apropierea
căilor ferate pentru a fi transportată la fabrica de zahăr de la Roman.
Legumicultura se practică pe suprafeţele din preajma râurilor cu condiţii de irigare.
Pomicultura ia locul viţei de vie mai ales în partea de nord a Subcarpaţilor Moldovei, în
special în Depresiunea Ozana – Topoliţa unde ocupă între 4-7% din suprafaţă la Agapia
Grumăzeşti, Bălţăteşti. În structura pomilor domină mărul în cadrul plantaţiilor sistematice iar
prunul a rămas sub formă de livezi mici. O extindere mare a luat cultura părului, cireşului, fructele
fiind industrializate în unităţile din Târgu Neamţ, Bălţăteşti.
Creşterea animalelor este mai dezvoltată decât în Subcarpaţii Trotuşului, ponderea mare
având-o bovinele pentru lapte şi ovinele. Ea se bazează atât pe păşunile şi fâneţele naturale cât şi pe
cele cultivate.
Industria alimentară (prepararea brânzeturilor, a cărnii) şi cea textilă (prelucrarea lânii) are
vechi tradiţii, plecându-se de la vechiul artizanat casnic din feudalism. Aşa au apărut atelierele de
postav de la Mănăstirea Neamţ (1852). În 1912 s-a construit la Roznov o mică rafinărie de petrol.
În a doua jumătate a secolului XX s-a dezvoltat o industrie chimică bazată în special pe
petrol şi gaze naturale concentrată pe platforma industrială Săvineşti-Roznov care produce fibre
sintetice, îngrăşăminte cu azot. Fibrele sintetice de aici au strânse legături de producţie cu unităţile

124
textile din regiune (Piatra Neamţ, Buhuşi) şi cu cele din ţară (Bucureşti, Sibiu, Timişoara), precum
şi cu parteneri externi.
Industria lemnului are vechi tradiţii în unităţi de cherestea de la Mănăstirea Neamţ,
Vânători –Neamţ, Roznov. În strânsă relaţie cu exploatarea lemnului şi cu deşeurile de la
industrializarea acestuia este industria celulozei şi hârtiei.
Industria materialelor de construcţii produce cărămidă, ţiglă şi teracotă la Vânători-
Neamţ, Agapia, Mălini ca şi prefabricate din beton la Dumbrava Roşie, Săvineşti, Roznov.
Industria textilă şi a confecţiilor contribuie la dezvoltarea economică a comunelor şi se
bazează pe unităţi mici şi mijlocii.
Oraşele din Subcarpaţii Neamţului – scurtă caracterizare
Nivelul urbanizării este mai scăzut, detaşându-se trei oraşe principale: Piatra Neamţ,
Buhuşi, Târgu Neamţ.
Municipiul Piatra Neamţ
Este cel mai important oraş din Subcarpaţii Moldovei.
Este situat pe linia de contact dintre Carpaţii flişului şi Depresiunea Cracău – Bistriţa, pe
valea râului Bistriţa, într-un bazinet depresionar format de terasele Bistriţei şi confluenţa cu
afluentul său Cuejdiul. Vatra oraşului este adăpostită de abrupturile versanţilor muntoşi spre vest
astfel: Cernegura în sud-vest (852 m), Cozla în nord (650 m) şi Pietricica în est (531 m).
Are un climat de adăpost, ferit de vânturi cu amplitudini termice mici şi precipitaţii
moderate care favorizează pădurile de fag şi molid.
Oraşul a evoluat într-o arie de veche populare încă din prima parte a feudalismului.
Numeroase descoperiri de aşezări întărite ale geto-dacilor pe înălţimile din jur, cum sunt cetatea de
pe Bâtca Doamnei, cea de pe Cozla, susţin ideea, acceptată de majoritatea istoricilor că aici a
existat antica aşezare Petrodaca înscrisă pe harta lui Ptolemeu.
Vechimea funcţiei sale politice şi de apărare în faţa trecătorilor spre Transilvania, a
favorizat ulterior organizarea de către Ştefan cel Mare a unei curţi domneşti, menţionată pentru
prima dată în 1491 (C. Turcu, 1937) curte care administra şi cel mai mare ocol domnesc din
Moldova medievală, cu 32 de sate.
Dezvoltarea oraşului a fost determinată de activităţile comerciale – meşteşugăreşti iar din
secolul XVIII de intensificarea exploatării lemnului şi a plutăritului în bazinul Bistriţei, depăşind
funcţia oraşului Târgu Neamţ. Vatra oraşului se extinde tentacular pe valea Cuejdiului ca şi a
Bistriţei. În secolul XIX, dezvoltarea industriei (fabrica de hârtie, fabrica de cherestea, fabrica de
bere, moară cu aburi ş.a.), dezvoltarea comerţului şi legarea la reţeaua feroviară, marchează o nouă
etapă în dezvoltarea oraşului şi respectiv, la creşterea numărului de locuitori.
În secolul XX, şi-a amplificat funcţia industrială cu noi unităţi de industrializare a lemnului,
două fabrici de celuloză, hârtie şi mucava, o fabrică de tricotaje, mici unităţi metalurgice.
Se construiesc noi cartiere de locuinţă iar numărul locuitorilor era de 123.175 în anul 1992.
În prezent funcţia industrială a oraşului este axată pe industria chimică cu unităţile de pe
platforma Săvineşti şi cu întreprinderea de medicamente, industria lemnului, alimentară şi textilă.
Are, de asemenea, funcţia administrativă, funcţia culturală şi turistică.
Oraşul Buhuşi
Este aşezat pe valea Bistriţei, la o distanţă aproximativ egală faţă de cele două oraşe mai
vechi Piatra Neamţ şi Bacău.
Premisele apariţiei sale se conturează în primele decenii ale secolului XIX, în faza de
dezvoltare a târguşoarelor comerciale în aria unei vechi aşezări rurale. Construirea căii ferate pe
valea Bistriţei în 1885 a favorizat dezvoltarea economiei prin înfiinţarea primei unităţi industriale –
fabrica de postav care valorifica lâna. Oraşul s-a extins prin noi cartiere pe terasele Bistriţei
crescând numărul locuitorilor care lucrau nu numai în industrie ci şi în construcţii, comerţ, industria
lemnului şi industria alimentară.
Oraşul Târgu Neamţ
Este aşezat într-o poziţie geografică favorabilă pe valea Ozanei către partea terminală de
sud-est a Culmii Pleşului.

125
 Oraşul are o vechime mare, menţionat din secolul XIV (1388-1391), protejat de una din cele
mai importante cetăţi de apărare ale domnilor Moldovei. A jucat un rol de seamă în Moldova
medievală în calitate de centru administrativ al ţinutului Neamţ, de centru comercial şi
meşteşugăresc. Prin lipsa căii ferate a avut o evoluţie mai lentă, menţinându-se în rândul oraşelor
mici. Abia în perioada contemporană prin construirea căii ferate care i-a făcut legătura cu oraşul
Paşcani a favorizat dezvoltarea economico-socială prin industria textilă, a lemnului, alimentară,
materiale de construcţii.
Specifică este şi funcţia turistică datorită obiectivelor cultural-istorice din oraş (Cetatea
Neamţului, casa memorială a lui Ion Creangă, cât şi rolului deţinut în circulaţia turistică din
întreaga Depresiune Ozana-Topoliţa.

126
 2. SUBCARPAŢII DE CURBURĂ

Aşezare geografică
Sunt amplasaţi în partea exterioară a regiunii de torsiune a Carpaţilor, respectiv, la poalele
Carpaţilor de la Curbură, prezentând cea mai mare dezvoltare şi cea mai complicată structură.

Limite
În nord, limita este dată de valea Trotuşului iar în vest de valea Dâmboviţei.
Spre est, limita este mai clară decât oriunde, pentru că numai această parte a Subcarpaţilor
vin în contact direct cu Câmpia Română (Subdiviziunea Câmpia Siretului Inferior), trecerea
făcându-se printr-o prispă piemontană care menţine foarte evidentă diferenţa de nivel dintre cele
două subunităţi. Contactul cu munţii se poate urmări clar de-a lungul unor depresiuni de contact
destul de bine individualizat, chiar dacă între Slănicul Buzăului şi Teleajen se află o fâşie de
interferenţă carpato - subcarpatică; aceasta justificând existenţa unor asemănări între cele două
regiuni de-a lungul fâşiei de contact respective dar, şi o diversitate geografică foarte accentuată.

Caractere generale
• complexitatea tectonică, diversitatea petrografică şi mişcările din cuaternar se reflectă în
marea varietate a reliefului;
• apariţia multor ulucuri depresionare şi şiruri de dealuri, alternate, dispuse paralel, între care
cele interne sunt mai vechi de vârstă miocenă, şi chiar paleogenă, iar cele externe , fiind de
vârstă pliocenă; mai concret formaţiunile paleogene pătrund sub forma celor doi prieteni de
fliş montan – piemontul de Homorâciu şi cel de la Văleni;
• formarea cutelor diapire care au provocat deranjamentele tectonice mai puternice faţă de
alte arii subcarpatice, afectând nu numai formaţiunile pliocene dar şi pe cele cuaternare.
Astfel se explică ridicările stratelor de roci până la 1000 m în Măgura Odobeştilor şi
deranjamentul teraselor râurilor principale, prezentând o convergenţă accentuată spre
marginea exterioară ca în Subcarpaţii Vrancei;
• dominarea unei fragmentări transversale, consecinţă în primul rând a subsidenţei din
Câmpia Siretului şi a înălţimilor recente ale Carpaţilor;
• procesele de denudare actuală se manifestă puternic atât pe versanţi cât şi în albiile râurilor;
• particularitatea climatică esenţială a acestui compartiment subcarpatic este dată de masele
de aer foehnice care coboară dinspre munte spre câmpia joasă, ca şi a topo-climatelor de
depresiune. Temperatura medie anuală se menţine în jur de 8°C, sensibil mai ridicată în
vecinătatea câmpiei; media lunii ianuarie este de –2°C, precipitaţiile sunt în medie
500-600 mm la limita cu câmpia şi 800 mm la contactul cu muntele;
• vegetaţia o formează pădurile de gorun şi stejar la care se adaugă specii de carpen, ulm, tei,
scoruş şi suprafeţe extinse de pajişti.
• mulţimea depresiunilor de diferite forme şi dimensiuni a favorizat dezvoltarea aşezărilor şi
instalarea unei reţele dese de drumuri în lungul văilor, între care şi căile ferate care străbat
Subcarpaţii oprindu-se la contactul cu munţii, cu excepţia celei din lungul văii Prahovei.
• prezenţa zăcămintelor de subsol specifice regiunii subcarpatice ca: petrol, cărbuni, sare,
exploatate mai de timpuriu, au favorizat dezvoltarea economică, ceea ce explică şi
densitatea mai mare a populaţiei.
• numărul mare şi dispersia în teritoriu a aşezărilor, densitatea mare a populaţiei, activitatea
economică variată şi complexă, au dus la modificarea puternică a peisajului, cu degradări
ale terenurilor, fapt care a impus luarea de măsuri ample de combatere şi refacere a
terenurilor.
Diferenţierile regionale şi locale ale peisajului au determinat ca majoritatea opiniilor să
distingă trei subunităţi clare:
• Subcarpaţii Prahovei între Dâmboviţa şi Teleajen cu separarea în două subunităţi:
• Subcarpaţii Buzăului între valea Teleajenului şi Slănicul Buzăului;

127
 • Subcarpaţii Vrancei situaţi între Slănicul Buzăului şi valea Trotuşului.

1. Subcarpaţii Prahovei
Subunităţile de relief ale Subcarpaţilor Prahovei (după Geografia României, vol. IV, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1992).
1. Dealuri,
2. Depresiuni şi culoare de vale
• Depresiunea Pietrari;
• Depresiunea Pucioasa;
• Depresiunea Valea Lungă;
• Depresiunea Câmpina;
• Depresiunea Aluniş;
• Depresiunea Slănic;
• Depresiunea Buştenari.

Limite şi aşezare
Sunt amplasaţi între valea Dâmboviţei şi cea a Teleajenului. Limita dintre munţi şi dealurile
subcarpatice se află cu 15 km mai la sud decât aceeaşi limită a dealurilor de la vest de Dâmboviţa,
iar Subcarpaţii Prahovei se leagă de Subcarpaţii Argeşului printr-o porţiune de numai 8-10 km,
fiindcă mai la sud se desfăşoară Piemontul Cândeşti, iar structurile subcarpatice se afundă sub
aceasta.
În partea de sud, Subcarpaţii Prahovei, vin în contact direct cu câmpia. Spre munţi, în partea
de nord, limita nu este tot aşa de clară cum este a vest de Dâmboviţa sau la est de Teleajen,
deoarece înălţimea dealurilor este apropiată de cea a munţilor.

Litologie şi resurse minerale

Subcarpaţii Prahovei sunt alcătuiţi din formaţiuni miocene şi pliocene, la care se adaugă
local depozite paleogene şi cuaternare formate din argile cu sare şi gips, conglomerate şi gresii cu
intercalaţii marnoase, calcare cochilifere.
Formaţiunile pliocene cuprind complexe nisipoase şi grezoase cu intercalaţii de marne, argile
nisipoase, pietrişuri şi cu orizonturi de lignit.

Resursele minerale
În general, formaţiunile din care sunt alcătuiţi Subcarpaţii Prahovei conţin zăcăminte bogate
de minerale utile. Locul principal îl ocupă ţiţeiul strâns legat de cutele diapire prezente la sud de
linia Câmpina – Buştenari.
Structurile petrolifere sunt faliate şi străpunse de sâmburi de sare având forme variate. Cele
mai bogate zăcăminte se află în structurile diapire de la Moreni –Gura Ocniţei, a cărei grosime
atinge 400 m, în formaţiunile de vârstă miocenă. Alături de ţiţei se găsesc gaze naturale, fie
deasupra ţiţeiului, fie în strate separate în aria Băicoi-Ţintea şi Boldeşti. În toate cutele diapire se
găseşte sare venită de la adâncimi mari şi ajunsă până la suprafaţă.
În apropierea zăcămintelor de sare sau de argile salifere se află izvoare de apă sărată folosită
pentru băi la Poiana Câmpinei, Slănic, Oglinzi). Sunt şi ape sulfuroase utilizate la Vulcana Băi,
apoi sulful din împrejurimile Pucioasei (de unde şi numele localităţii), devenită staţiune balneară
importantă; depozite de gips, tufuri dacitice folosite la industria cimenturilor speciale şi ca piatră de
construcţii.
Lignitul se află în orizonturi intercalate din anticlinalele Şotânga-Doiceşti şi sunt utilizaţi în
mare parte la termocentrala Doiceşti. Zăcămintele de lignit de la Filipeştii de Pădure se găsesc în
formaţiunile daciene.

128
Fig. 28 (după V. Tufescu)

129
 Aspecte de relief ale principalelor subunităţi
Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Teleajen au aspectul unui ansamblu de masive şi culmi
deluroase cu dimensiuni şi orientări variate. Înălţimile cresc dinspre limita cu câmpia, de la 300-
400 m spre limita cu muntele unde ajunge la 800-900 m.
Cea mai mare parte a culmilor sunt înguste cu înfăţişarea de creste, unele dintre ele
dominând împrejurimile cu înălţimea lor cum sunt: Dealul Măceşului (815 m), Dealul Sultanul
(849 m).
La poala muntelui apare un şir de depresiuni mici: Cetăţeni pe valea Dâmboviţei, Runcu,
Pietroşiţa pe valea Ialomiţei, Comarnic pe Prahova, Aluniş pe Vărbilău, afluent al Teleajenului,
Slănic sculptată la poalele vestice ale Dealului Bughei, fără să facă legătura de comunicare între ele
prin curmături largi ca în alte regiuni subcarpatice. Mai la sud se află un al doilea şir de depresiuni
mici cu însuşiri asemănătoare: Râul Alb, Bezdead, Câmpina, Telega, Buştenari.
Aproape paralel cu aceasta, dar mai la sud, apare încă un şir de lărgiri care începe la Pietrari
pe Râul Alb, Vâlceana, Valea Lungă pe Cricovul Dulce.
Cel mai sudic şir al depresiunilor, mai extinse este format din Depresiunea Ocniţa, iar la est
de Prahova ulucul larg al depresiunilor Mislea-Podeni, încadrate de Dealul Bucovelul, spre sud-est.
Cu excepţia acestora din urmă, celelalte depresiuni sunt mici, deluroase, iar în cuprinsul lor domină
relieful de alunecări de teren pe care apar soluri brune tinere sau chiar regosoluri pe care se întind
pajişti naturale, folosite ca fâneaţă sau păşune şi livezi de prun.

Apele
Apele principale sunt Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova cu Doftana, Teleajenul cu afluentul
Vărbilău, cu izvoarele în munţi, au săpat văi largi şi adânci, cu terase şi lunci dezvoltate. Pe terasele
râurilor au evoluat aşezări, s-au instalat căi de comunicaţie, s-au amenajat terenuri pentru
agricultură. Valea Prahovei joacă un rol deosebit pentru transporturi, pentru că în lungul ei se face
legătura principală dintre sudul ţării şi Transilvania. Printre cele mai mari aşezări localizate în
lungul acestor văi sunt oraşele Pucioasa, Fieni şi satele Pietroşiţa, Doiceşti, Şotânga, Aninoasa etc.
pe valea Ialomiţei; oraşele Câmpina, Breaza şi satele, Poiana Câmpina, Brăneşti, Măgureni etc. în
lungul Prahovei;
Oraşul Vălenii de Munte, satele Teişani, Gura Vitioarei, Măgurele, etc. în lungul
Teleajenului. Multe sate mici sunt situate pe văile secundare sau în bazinele de obârşie ale râurilor,
pe văi secundare, pe versanţi cu pante domoale.

Condiţii climatice
Condiţiile climatice ale acestei regiuni se înscriu în climatul de dealuri înalte caracterizat
prin temperaturi medii anuale de 8°C, precipitaţii medii anuale de 800 mm; ca vânturi dominante
sunt cele din nord-est şi de vest.
De-a lungul văilor şi culoarelor depresionare se produc deplasări ale aerului dinspre munte
spre câmpie, conducând la temperaturi mai blânde. Se manifestă şi fenomenul de „faţă însorită” a
dealurilor pe care se dezvoltă plantaţii de pomi şi chiar de viţă de vie, în timp ce pe „dealul umbrit”
domină pădurea.

Solurile
Varietatea condiţiilor litologice, a formelor de relief şi proceselor de modelare a versanţilor
au favorizat dezvoltarea unui mozaic de soluri: soluri brune tinere, soluri argiloiluviale, regosoluri
pe porniturile de teren, soluri aluviale în lunci şi pseudogleice, soluri brune acide sub pădurile de
fag şi gorun.

Vegetaţia
În partea de sud domină pădurea de gorun care, pe faţa dealurilor înaintează până la 800 m;
i se alătură specii de carpen, jugastru, ulm, tei, mojdrean, stejar, scoruş.

130
 Pădurea de fag domină în partea de nord a acestor dealuri la care se adaugă mesteacănul,
paltinul, plopul tremurător şi foarte frecvent plante agăţătoare cum sunt: curpenul, iedera şi viţa
sălbatică.
Pajiştile ocupă suprafeţe întinse mai ales pe pornituri formate din păduri, rogozuri şi
asociaţii de mărăcinişuri de porumbar, mur, măceş şi cătină.

Populaţia şi aşezările umane

Condiţiile favorabile din această regiune au atras pe om încă din cele mai vechi timpuri, aşa
cum arată urmele materiale de locuire din paleolitic la Măneciu pe Teleajen şi Cornu pe Prahova;
de asemenea, vestigiile arheologice demonstrează locuiri din epoca bronzului (pe valea Ialomiţei la
Viforâta, pe valea Prahovei la Câmpina şi Breaza, pe valea Teleajenului la Măneciu şi Homorâciu.
Ele se continuă cu epoca fierului şi în continuare cu urme ale aşezărilor geto-dacice şi daco-
romane, toate confirmând continuitatea vieţii umane şi organizarea unui număr tot mai mare de
aşezări rurale şi urbane.
Aceasta explică şi o evoluţie a densităţii populaţiei care a crescut de la 75,5 loc/km² la
începutul secolului XX, la 157 loc/km² la sfârşitul aceluiaşi secol, respectiv, în anul 1992, practic,
s-a ajuns la o dublare a acesteia. În multe aşezări din Valea Ialomiţei şi în cele situate între Prahova
şi Teleajen, densitatea locuitorilor depăşeşte 200 şi chiar 250 loc/km².

Aşezările omeneşti
În Subcarpaţii Prahovei s-au dezvoltat 286 de aşezări dintre care 11 oraşe: Boldesti-Scăeni,
Băicoi, Breaza, Câmpina, Comarnic, Fieni, Moreni, Plopeni, Pucioasa, Slănic şi Vălenii de Munte.
Cu toate că aici există cel mai mare număr de oraşe în comparaţie cu celelalte părţi ale
Subcarpaţilor, majoritatea sunt mici, având sub 20.000 de locuitori; doar Câmpina, Băicoi şi
Moreni depăşesc acest număr. Multe dintre ele au trecut în rândul oraşelor abia după 1950 ca:
Băicoi, Boldeşti, Scăieni, Breaza, Comarnic, Fieni şi Plopeni.
Cele mai mari centre rurale sunt: Telega (peste 6000 de locuitori) şi Doiceşti (5700
locuitori); urmează alte 6 aşezări cu 4000-5000 locuitori iar restul între 2000-3000 locuitori.
Centrele rurale mari sunt vechi centre de exploatare a ţiţeiului şi cărbunelui, Doiceşti, Şotânga,
Telega, Gura Ocniţei, Răzval, Ţintea etc., iar cele mai mici sunt aşezări cu suprafeţe agricole reduse
şi relativ izolate faţă de căile principale de transport.
Ca funcţii economice cele mai multe aşezări rurale au profil agricol cu specific de creştere a
animalelor (bovine şi ovine) şi pomicultură; unele au un pronunţat specific viticol, altele au profil
agro-industrial (Gura Ocniţei, Doiceşti, Sotânga, Telega etc.); Vulcana Băi funcţionează ca staţiune
balneoclimaterică.
Centrele urbane s-au dezvoltat în lungul văilor principale cu drumuri vechi comerciale
(Câmpina, Breaza şi Comarnic pe Prahova, Pucioasa şi Fieni pe Ialomiţa, Vălenii de Munte pe
Teleajen, Slănic pe valea râului cu acelaşi nume, iar la contactul cu câmpia, în aria câmpurilor
petrolifere (Băicoi şi Moreni).
Câmpina, Moreni şi Băicoi sunt centre ale industriei de extracţie şi de extracţie şi prelucrare
a petrolului şi ale industriei construcţiilor de maşini.
Slănic şi Pucioasa sunt staţiuni balneoclimaterice; Breaza şi Vălenii de Munte sunt staţiuni
climaterice cunoscute şi ca centre pomicole şi de creştere a animalelor; Fieni este centru al
industriei materialelor de construcţii şi industriei electrotehnice; Plopeni - centru al industriei
construcţiilor de maşini, Boldeşti – Scăeni – centru de extracţie al petrolului, industria de geamuri
şi important centru viticol
Prezentarea în detaliu a centrelor urbane:
Oraşul Câmpina (41.843 loc în 1992) este cel mai mare oraş din Subcarpaţii Prahovei,
situat în Valea Prahovei la confluenţa acesteia cu Doftana. Este atestat documentar în sec. XV când
funcţiona ca punct de vamă important al Ţării Româneşti. A evoluat ca târg şi centru meşteşugărec
şi de schimb, fiind situat în lungul drumului comercial ce făcea legătura cu Braşovul. Abia în
secolul XIX începe exploatarea zăcămintelor de ţiţei, iar în 1898 se construieşte rafinăria de petrol,
iar în sec. XX devine unul dintre importantele centre de extracţie şi prelucrare a petrolului. Atrage

131
după sine o creştere rapidă a locuitorilor care lucrează şi în industria de instalaţii şi utilaje pentru
extracţii şi foraj, a uzinei chimice de acid sulfuric. Alte ramuri se leagă de prelucrarea lemnului,
materiale de construcţii, confecţii, alimentară.
Ca obiective culturale se remarcă: Muzeul de artă populară cu costume şi ţesături cu
specific naţional şi obiecte de sculptură în lemn, casele memoriale ale marelui pictor Nicolae
Grigorescu, filologului şi istoricului Bogdan Petriceicu Haşdeu.
Oraşul Moreni este situat pe Cricovul Dulce, la contactul câmpiei cu Subcarpaţii, în lungul
drumului care vine de la Târgovişte şi se îndreaptă spre Ploieşti. Primele exploatări de petrol s-au
făcut la începutul secolului XX. Ulterior s-a dezvoltat întreprinderea mecanică de utilaj petrolier. În
1992, oraşul număra peste 22.880 locuitori.
Oraşul Băicoi a fost declarat oraş în anul 1956. Este cunoscut ca unul dintre cele mai vechi
centre de extracţie a petrolului din România. Este situat pe stânga Prahovei la circa 20 km nord-vest
de Ploieşti. În 1992, populaţia oraşului era de 20.676 locuitori. Majoritatea populaţiei lucrează în
industria de exploatare a petrolului şi în unităţile economice legate de aceasta (întreprinderea de
foraj, centru mecanic).
Oraşul Breaza. A fost declarat centru urban în 1956. În componenţa lui intră 10 localităţi
amplasate de o parte şi de alta a Prahovei la sud de Comarnic. Poziţia oraşului la o altitudine de 600
m, cu un climat mai blând a favorizat dezvoltarea acestuia ca staţiune climaterică pentru tratarea
nevrozelor şi a bolilor cardiovasculare. În 1992, numărul locuitorilor este de 19.923 iar forţa de
muncă masculină lucrează în industria petrolului din centrele de pe Valea Prahovei. O parte a
populaţiei se ocupă cu creşterea animalelor şi cu livezile de pomi care ocupă suprafeţe mari alături
de păşuni şi fâneţe.
Oraşul Comarnic. Declarat oraş în 1968, este alcătuit din mai multe localităţi situate pe
Valea Prahovei, la contactul Subcarpaţilor cu munţii. La început a funcţionat ca centru de schimb,
menţionat în documente istorice ca târg feudal încă din secolul XVI.
La începutul secolului XX, aici s-a construit o fabrică de var şi ciment, întreprindere de
ceramică pentru materiale refractare necesare industriei siderurgice. Numărul locuitorilor era de
peste 13.809 locuitori în 1992, iar majoritatea populaţiei se ocupă cu creşterea animalelor şi cultura
pomilor fructiferi.
Oraşul Slănic. Alături de Câmpina şi Vălenii de Munte, face parte din cele mai vechi centre
urbane din Subcarpaţii Prahovei. A apărut ca târg în secolul XVIII şi a reprezentat cea mai mare
aşezare umană până la începutul secolului XX, când a fost depăşit de Câmpina. În 1992, avea peste
7226 de locuitori.
Dezvoltarea oraşului s-a datorat exploatării zăcămintelor de sare şi folosirii izvoarelor
minerale (clorosodice, sulfuroase şi calcice) pentru tratament de la sfârşitul secolului XIX.
În prezent sarea exploatată este folosită în mare parte în industria chimică. Golurile rămase
după exploatare au fost în parte amenajate sub formă de lacuri pentru tratament. În prezent oraşul
Slănic este cunoscut ca o importantă staţiune balneoclimaterică pentru tratamentul afecţiunilor
respiratorii, cardiovasculare, reumatismale, ginecologice şi posttraumatisme. Muntele de sare cu
Grota Miresei şi Muzeul de artă, Muzeul sării sunt obiective de interes turistic.
Oraşul Vălenii de Munte. A evoluat ca târg încă din secolul XVIII, datorită poziţiei ei
favorabile pe drumul de pe valea Teleajenului care făcea legătura cu Braşovul, constituind unul
dintre cele mai vechi centre urbane din Subcarpaţii Prahovei.
Situat într-o regiune cu climat favorabil, propice curei de tratament climateric, a determinat
dezvoltarea sa ca staţiune climaterică şi important centru pomicol.
Industria este reprezentată printr-o fabrică de cherestea, o întreprindere pentru exploatarea nisipului
cuarţos, o fabrică de conserve din fructe şi unităţi ale cooperaţiei meşteşugăreşti. Majoritatea
populaţiei active este ocupată cu creşterea animalelor şi pomicultura.
În 1992, numărul locuitorilor era de peste 13.600 locuitori. Asfaltarea drumului dintre
Vălenii de Munte peste pasul Bratocea spre Braşov a favorizat accesul turiştilor spre obiectivele
turistice de aici: Mănăstirea Văleni din sec XVII, Muzeul memorial „Nicolae Iorga”, şi muzeul de
etnografie.

132
 Oraşul Pucioasa. Este format din mai multe localităţi înşirate pe valea Ialomiţei pe circa 10
km distanţă. S-a dezvoltat ca staţiune balneoclimaterică datorită poziţiei geografice favorabile la
350 m altitudine cu un climat moderat cu veri răcoroase şi ierni blânde precum şi a izvoarelor
sulfuroase, clorosodice şi bicarbonate. A fost declarat oraş în anul 1930 şi a evoluat treptat de la
4600 locuitori la 16,484 locuitori în anul 1992.
Alte activităţi economice sunt legate de unităţile industriale legate de prelucrarea
bumbacului, o fabrică de var şi un centru pentru desfacerea apelor minerale, unităţi meşteşugăreşti.
O mare parte a populaţiei este ocupată în agricultură cu creşterea animalelor şi cultura pomilor
fructiferi. În oraş funcţionează un complex sanatorial cu bază proprie de tratament şi un complex
balnear cu instalaţii pentru băi calde, aerosoli etc.
Oraşul Fieni. Este situat la confluenţa Ialomiţei cu Ialomicioara. A fost declarat centru
urban în 1968, ca urmare a organizării şi dezvoltării întreprinderii de lianţi şi azbociment şi a celei
de becuri.
În 1992, numărul locuitorilor era de 8242 locuitori. O parte bună a populaţiei se ocupă cu
agricultura respectiv cu creşterea ovinelor şi bovinelor datorită păşunilor şi fâneţelor naturale.
Oraşul Plopeni. Este un oraş mic de 10.298 locuitori cât număra în 1992. Este situat la
circa 20 km nord de Ploieşti. S-a dezvoltat ca centru urban datorită construcţiei unei întreprinderi
care produce utilaje pentru industriile petroliere şi instalaţiile hidraulice, pluguri pentru tractor.
Oraşul Boldeşti – Scăeni. Este situat la circa 10 km nord de Ploieşti, între Teleajen şi
Dealul Bucovelu, fiind declarat centru urban în 1968 datorită exploatărilor de petrol din zonă.
Populaţia oraşului era în 1992 de 11782 locuitori care lucrează în majoritate în industrie. O
parte a sa lucrează în agricultură, în special în viticultură şi pomicultură.

Agricultura
Terenurile agricole din aria Subcarpaţilor Prahovei ocupă 47% cu predominarea păşunilor şi
fâneţelor. Astfel, în această regiune sunt condiţii favorabile pentru dezvoltarea pomiculturii şi
viticulturii, precum şi a creşterii animalelor, care dau specificul agricol al acestora, în special, bovin
şi ovine.
Viticultura este bine dezvoltată în latura de sud a Subcarpaţilor Prahovei, mai ales între
Teleajen şi Cricovul Sărat, la contactul cu câmpia, unde se află cunoscuta podgorie, Valea
Călugărească, la care se adaugă centrele viticole Boldeşti-Scăeni, Iordăcheanu, Plopu etc.
Terenurile arabile ocupă suprafeţe mai mari în lunci şi pe terase, ca şi la contactul
Subcarpaţilor cu câmpia. Se cultivă în proporţie de 77% cereale, îndeosebi porumb, urmat de grâu,
plante furajere.

Aspecte industriale
Ramura industrială dominantă a regiunii este legată de exploatarea şi prelucrarea petrolului
(Câmpina, Gura Vitioarei, Gura Ocniţei, Moreni, Aninoasa), rafinăria de la Câmpina.
Întreprinderile pentru construcţii de maşini sunt la Câmpina, Moreni, Plopeni, profilate pe producţia
unor agregate, utilaje şi instalaţii de extracţie şi foraj.
Gazele de sondă se exploatează la Gura Vitioarei, Boldeşti, Băicoi, Gura Ocniţei etc.
Cărbunele (lignit) constituie o altă resursă economică exploatată încă de la sfârşitul
secolului XIX în zona Şotânga – Mărgineanca, de unde se extrage în prezent. Este folosit la
termocentrala de la Doiceşti.
Sarea se exploatează de la Slănic încă din a doua jumătate a secolului XVIII şi până în
prezent la Telega, alte zăcăminte au fost identificate la Moreni-Gura Ocniţei, Ochiuri şi Ocniţa.
Alte ramuri industriale au fost prezentate la analiza aşezărilor omeneşti sintetizându-le
astfel:
• industria materialelor de construcţii, a sticlei, porţelanului şi faianţei. Doiceşti şi Comarnic
sunt unităţi specializate în produse refractare şi ceramice, iar la Fieni (pe baza calcarelor
Lespezi şi a gresiilor calcaroase de la Moroeni), funcţionează unităţi de ciment, var, ipsos,
azbociment. Pe baza nisipurilor de la Vălenii de Munte s-a dezvoltat întreprinderea de
geamuri de la Boldeşti-Scăeni.
133
 • industria producătoare de bunuri de consum: industria textilă la Pucioasa, tricotaje la
Câmpina, comarnic, Pietroşiţa;
• industria alimentară bazată pe resursele proprii cum sunt fructele sau produsele lactate se
prelucrează la Vălenii de Munte.
În concluzie, industria se grupează pe axele văilor principale favorizată de existenţa unor căi
rutiere şi feroviare paralele la care se adaugă liniile electrice de înaltă tensiune, conductele de gaze
şi ţiţei şi prezenţa unor centre urbane mai importante. Aceste „axe” de pe văile Prahovei,
Teleajenului şi Ialomiţei erau înfiripate încă din perioada antebelică, determinând şi orientarea
principalelor legături economice ale regiunii subcarpatice cu cele învecinate.

Căi de comunicaţie
Subcarpaţii constituie o regiune de tranziţie între câmpie şi munte, cu o economie bazată
atât pe resurse naturale proprii (ţiţei, lignit, sare, gips, fructe, struguri etc.), cât şi pe resurse
provenind din regiunea muntoasă şi din cea de câmpie. Aceasta a generat numeroase legături de
producţie. Astfel, drumurile care porneau de la Braşov traversând Carpaţii şi Subcarpaţii urmăreau
valea Dâmboviţei pe la Rucăr – Câmpulung, de unde se ramifică spre Curtea de Argeş – Râmnicu
Vâlcea, spre Piteşti şi spre Târgovişte – Bucureşti; pe valea Prahovei, coborau până la Câmpina de
unde se bifurca spre Târgovişte şi spre Bucureşti;
- pe valea Teleajenului de la Cheia pe la Vălenii de Munte, spre Ploieşti.
Reţeaua actuală de drumuri taie transversal Subcarpaţii în lungul văilor principale iar pe
valea Prahovei se află şoseaua modernizată de interes european (E60) care vine din vestul Europei
făcând legătura cu Bucureşti-ul şi apoi cu litoralul Mării Negre.
La sfârşitul secolului XIX, în Subcarpaţi au început să se construiască unele căi ferate care
au legat principatele Române de Transilvania, urmând, tot văile principale şi dublând căile rutiere.
Cea mai importantă cale ferată care traversează regiunea subcarpatică este cea de pe valea
Prahovei, Ploieşti – Braşov, dată în funcţiune în anul 1879, iar porţiunea Câmpina – Braşov a fost
dublată încă din anii 1939 – 1941, ea reprezintă prima magistrală feroviară electrificată din
România (în anul 1969).
Căi ferate secundare care deservesc zona Subcarpaţilor Prahovei sunt:
• Pietroşiţa – Târgovişte;
• Filipeştii de Pădure – Moreni – I.L. Caragiale;
• Slănic – Ploieşti;
• Măneciu – Ploieşti

Potenţialul turistic
Subcarpaţii Prahovei se înscriu între regiunile ţării cu un potenţial turistic ridicat datorită
frumuseţii formelor de relief, a condiţiilor climatice, izvoarele minerale, staţiunile
balneoclimaterice, monumentele istorice de cultură şi artă etc.
Staţiunile balneoclimaterice: Vălenii de Munte, Breaza, Pucioasa;
muzee şi case memoriale la Câmpina, Vălenii de Munte;
monumente ale naturii: Muntele de sare de la Slănic.

2. Subcarpaţii Buzăului
Aşezare geografică şi limite
Fac parte din Subcarpaţii Getici de la Curbură amplasaţi în partea exterioară a Carpaţilor de
la Curbură şi sunt delimitaţi în vest de văile Teleajenului şi Cricovului, iar în est de Slănicul
Buzăului.
Limita de nord la contactul cu Munţii Buzăului este formată de o zonă de interferenţă între
culmile montane şi cele subcarpatice datorită pătrunderii pintenilor montani de fliş paleogen între
cele subcarpatice, şi anume pintenii de Homorâciu şi Văleni. Astfel, linia nordică taie pintenul de
Văleni, urmărind, până la valea Teleajenului, marginea nordică a Depresiunii Drajna – Chiojd care
este tipic subcarpatică.

134
 În sud, limita dintre dealurile subcarpatice şi câmpie se face prin intermediul unei fâşii de
glacis.
Acest subsector subcarpatic are cea mai mare lăţime de 40 km faţă de celelalte sectoare.

Litologie şi structură
Subcarpaţii Buzăului sunt constituiţi din complexe de sedimente de vârstă neogenă formate
din pietrişuri, nisipuri, intercalaţii argiloase şi marnoase. În partea de nord-vest se adaugă şi fâşiile
de fliş paleogen ale pintenilor de Văleni şi de Homorâciu. De asemenea, dealurile înalte sunt
sculptate pe depozitele de fliş paleogen (D. Priparu 823m, D. Cetăţuia 710 m) sau pe gresii şi
calcare sarmaţiene (Blidişel 825 m, D. Dâlma 804 m, Istriţa 754 m).
Depresiunile corespund în cea mai mare parte sinclinalelor (Drajna Chiojd, Nişcov, Cislău,
Policiori), fiind sculptate în marne şi argile.
Caracteristicile structural petrografice ale Subcarpaţilor Buzăului sunt sintetizate astfel:
• pătrunderea în spaţiul subcarpatic a flişului paleogen carpatic sub forma pintenilor de
Homorâciu şi de Văleni între care se intercalează depresiuni subcarpatice miocene;
• tectonizarea accentuată mai ales a subzonei interne mio-pliocene;
• apariţia cutelor diapire, care conturbă pe alocuri simetria şi continuitatea cutelor
subcarpatice;
• prezenţa alături de argile, nisipuri şi gresii a unor roci mai dure de tipul calcarelor şi
conglomeratelor care dau masivitate şi altitudine mai mare ale culmilor deluroase;
• alternanţa unor lăsări axiale ale cutelor subcarpatice, cu unele bombări ale acestora şi
creşterea gradului de complexitate de la exterior către interior; formarea unor depresiuni
butonieră;
• existenţa unei reţele hidrografice dense adaptată la structură, cu văi adânci, largi şi terase
dezvoltate în cadrul depresiunilor şi cu caracter îngust la traversarea dealurilor.

Substanţele minerale utile

Sunt reprezentate prin materialele de construcţie (argile, calcare, pietrişuri), prin ţiţei şi
lignit, gaze naturale.

Aspecte de relief şi principalele subunităţi

Subunităţile de relief ale Subcarpaţilor Buzăului (după Geografia României, Ed. Academiei
1992).
Se disting trei subunităţi în raport cu condiţiile structurale şi fizico-geografice:
a) zona internă a depresiunilor mio-pliocene întrepătrunse la vest de valea Buzăului de cei
doi pinteni montani Homorâciu şi Văleni, în care se află depresiunile: Drajana-Chiojd, apoi spre
nord-est Depresiunea Brăeşti închisă de dealurile Blidişel şi Breazu în sud, iar în nord-est de Dealul
Bran.
b) Zona mediană – miopliocenă începe prin depresiunile de sinclinal: Şoimari, Calvini,
Cislău, Pârscov, Trestia – Odăile. Ele sunt dominate de dealurile: Lazuri, Salcia, Ursoaia, Botanu
iar la sud de Dealurile Lapoş-Ciolanu.
c) Zona externă pliocenă este alcătuită din culoarul depresionar Sânger, Nişcov care se
prelungesc spre nord, unindu-se cu depresiunile Cislău şi Pârscov din zona mediană. Spre est se
desfăşoară Dealurile şi depresiunile Pâclelor situate între văile Sărăţel şi Slănic în care se disting:
Depresiunea Policiori dezvoltată pe sinclinal, Depresiunea Berca – Arbănaşi evoluată pe o
butonieră largă în care sunt localizate platourile cu vulcani noroioşi de la Pâclele Mari şi Pâclele
Mici.
În depresiunea Berca – Arbănaşi se exploatează ţiţeiul încă din secolul XIX.
În partea de sud se dezvoltă dealurile Cepturei şi Istriţei, alcătuite din calcare şi gresii
sarmaţiene pe ale căror flancuri sudice au fost sculptate o serie de depresiuni. Condiţiile climatice
favorabile au determinat dezvoltarea plantaţiilor de vii, cunoscute, se pare, încă din vremea geto-

135
dacilor; se desfăşoară sub forma unei benzi continui pe faţada însorită a dealurilor între Ceptura –
Tohani – Pietroasa – Săseni.
La Sărata Monteoru au fost făcute descoperiri arheologice începând cu epoca bronzului
(Cultura Monteoru), iar la Pietroasa au fost puse în evidenţă urmele unui castru roman.
În prezent, modelarea reliefului sub acţiunea agenţilor externi este mai accentuată asupra
versanţilor prin ravenare şi spălare datorită activităţilor antropice prin despăduriri şi utilizări
necorespunzătoare ale terenurilor, fapt ce a impus lucrări complexe de îmbunătăţiri funciare
(amenajarea versanţilor afectaţi de alunecări).

Clima
Se încadrează în climatul de dealuri cu efecte de foen şi temperaturi medii anuale situate
între 9°-10 °C; precipitaţiile medii anuale sunt de 600 - 650 mm.

Reţeaua de râuri
Este formată din văile Buzăului, Bâsca Chiojdului, Bălăneasa, Slănicul Buzăului, Nişcovul. Sunt
caracterizate prin oscilaţii mari de debite şi nivele lunare, sezoniere şi anuale. În timpul verii sunt
caracteristice viiturile puternice, datorate ploilor căzute în bazinul superior.
Buzăul transportă cantităţi mari de aluviuni ca urmare a proceselor de denudare din Subcarpaţi.
Debitul mediu este de 57,5 kg/s, iar cea mai mare valoare medie lunară a fost de 138,2 kg/s în iunie
1969.

Vegetaţia
Vegetaţia se încadrează în etajul gorunului şi cel al pădurilor de amestec de gorun şi fag. Pajiştile
naturale nedegradate apar ca specii edificatoare de graminee variate chiar de origine stepică pe
versanţii sudici.

Solurile
Aparţin grupei de cambiosoluri cu subtipul de soluri brune slab acide, argisoluri cu solurile
brune de pădure în partea sudică a depresiunilor intracolinare, iar pe terenurile puternic degradate
de eroziune apar şi regosoluri.

Populaţia şi aşezările omeneşti

Pe reţeaua de văi din Subcarpaţii Buzăului, sunt concentrate majoritatea aşezărilor, arterele
de circulaţie iar în cazul văilor principale şi terenurile arabile.
Vechimea populaţiei este atestată nu numai de documentele arheologice dar şi de cele cartografice
(Harta rusească din 1835). A fost atrasă de aceste locuri de condiţiile naturale favorabile dar şi de
adăpostul şi siguranţa sporită din epocile istorice trecute.
Cea mai mare densitate se constată în lungul Buzăului pentru că are rolul de axă de
circulaţie, a favorizat dezvoltarea industriei de prelucrare a lemnului iar în aria Berca – Arbănaşi,
apariţia exploatărilor petrolifere. Majoritatea populaţiei active este ocupată în agricultură 53% după
care urmează cea ocupată în industrie (25%), în activităţi de servicii şi construcţii
Aşezările omeneşti sunt în totalitate rurale, numărând 377 de sate. Satele, în evoluţia lor, au
marcat o uşoară diferenţiere a funcţiilor economice. Cele situate spre rama internă a Subcarpaţilor,
în special în partea de nord-est, unde domină păşunile şi fâneţele naturale, ocupaţia de bază a
locuitorilor este creşterea animalelor asociată cu pomicultura. Sunt sate mici cu structură risipită.
Aşezările rurale cu funcţii agricole şi industriale au răspândire mare în aria depresiunilor
intracolinare şi cele din Dealurile Ceptura- Istriţa şi sunt specializate în cultura viţei de vie. Sunt de
mărime mijlocie (între 500-1000 locuitori), iar structura lor a evoluat de la răsfirată la ce adunată.
Satele dintre valea Buzăului şi Slănicului îmbină ocupaţia agricolă cu cea industrială de exploatare
a ţiţeiului (Surani, Tisău) cu a materialelor de construcţii de la Pătârlagele.

Economia Subcarpaţilor Buzăului

În ansamblu, economia acestei zone deluroase are un caracter mixt.

136
 Agricultura absoarbe cea mai mare parte a forţei de muncă activă, furnizând materia primă
necesară industriei alimentare, textile.
Creşterea animalelor, favorizată de aria păşunilor şi fâneţelor naturale, atât din ţinutul
subcarpatic, cât şi din cel montan înclinat, folosindu-se de căile de acces pe văile râurilor, a
construit din vechime o ocupaţie de bază. Domină ovinele şi bovinele între care vacile de lapte. A
fost asociată cu pomicultura bazată mai întâi pe cultura prunului şi ulterior a mărului în partea
nordică şi centrală.
În depresiunile mai largi de pe valea Buzăului şi-au făcut apariţia terenurile arabile unde se
cultivă cereale, în special porumb, orzul şi grâul.
Pe versanţii sudici ai dealurilor Ceptura şi Istriţa sunt plantaţii viticole extinse, centre de
prelucrare a strugurilor la Pietroasa şi Tohani.
Partea superioară a dealurilor şi versanţii nordici sunt în mare parte împăduriţi.
Activitatea industrială s-a dezvoltat relativ târziu. Până în secolul XX industria era limitată
la mici ateliere de postav, dimie (Cislău, Sângeru, Sibiciu), ceramică, la mari şi câteva ferăstraie pe
valea Buzăului sau puţuri petrolifere. Abia în a doua jumătate a sec. XX s-a dezvoltat industria
morăritului şi panificaţiei, industria produselor lactate şi a conservării fructelor la Pătârlagele,
Chiojdu, Beceni, Drajna, Sângeru, Podenii Noi iar centrele de vinificaţie la Pietroasa, Tohani,
Izvorul Dulce etc.
Centre de exploatare a ţiţeiului şi gazelor naturale se află la Berca, Beceni, Tisău, Pâclele,
Arbănaşi, Monteoru, Plopeasa, Grăjdana, Ariceşti, etc.
Lignitul se exploatează la Ceptura şi este utilizat la termocentrale.
Industria materialelor de construcţie: var la Măgura, Drajna, Podenii Noi, Pârscov,
Pietroasa; cărămizi şi blocuri ceramice la Breaza, Măgura, Sângeru, Ceptura, Odăile, Pârscov,
Drajna.
Prelucrarea industriala a lemnului are o tradiţie îndelungată prin fabricile de cherestea la
Verneşti, Lopătari, Brădeşti, Pătârlagele, Calvini, etc. şi de mobilier la Verneşti , Berca etc.

Căile de comunicaţie
Reţeaua de drumuri rutiere urmăreşte văile râurilor, cea mai importantă fiind valea
Buzăului, de-a lungul căreia şoseaua modernizată face legătura cu Depresiunea Întorsura Buzăului
şi mai departe cu depresiunea Braşovului, traversând şi sectorul munţilor Buzăului.
Calea ferată secundară de la Nehoiaşu – Buzău urmăreşte tot valea Buzăului deservind
aşezările din zonă.

Turismul
Potenţialul turistic al Subcarpaţilor Buzăului este dat de frumuseţea cadrului natural, a unor
obiective antropice cum sunt: mănăstirea Ciolanu (sec. XVI) iar pe dealul Măgura, în apropierea
mănăstirii respective a luat fiinţă din 1970, un muzeu de sculptură modernă în aer liber.

3. Subcarpaţii Vrancei

Aşezare geografică şi limite

Fac parte din Subcarpaţii de la Curbură ocupând partea nord-estică a acestora.
În partea sud-vestică sunt delimitaţi de valea Slănicul Buzăului faţă de Subcarpaţii Buzăului iar în
nord, de valea Trotuşului faţă de Subcarpaţii Moldovei.
În vest, faţă de zona montană, limita este dată de falia marginală a munţilor care coboară ca
un povârniş spre depresiunile subcarpatice marcate de un şir de sate.
Spre est, limita geografică a Subcarpaţilor Vrancei nu mai este atât de clară ca cea faţă de
munte datorită trecerii gradate către câmpia piemontană a Râmnicului. Se poate urmări, totuşi o
linie de contract a unui şir de aşezări, care, deşi situate în câmpia piemontană, au funcţii economice
viticole ca cele din Subcarpaţi, datorită extinderii plantaţiilor de viţă de vie. Acestea sunt: Panciu,
Ţifeşti, Jariştea, Odobeşti, Coteşti, Tâmbureşti, etc.

137
 Această subunitate a Subcarpaţilor de la Curbură sau Subcarpaţii Vrancei, prezintă un
caracter de tranziţie atât între Subcarpaţii Moldovei şi ceilalţi Subcarpaţi ai Munteniei Centrale, cât
şi între zona montană şi Câmpia piemontană a Râmnicului.
Caracterul de tranziţie este dat de structura geologică, în sensul că, la nord de valea
Trotuşului cutele sunt simple formate dintr-un singur şir de anticlinale şi sinclinale, în timp ce în
sectorul Vrancei, la sud de valea Trotuşului, apar două şiruri alternative de dealuri şi depresiuni
subcarpatice.
Partea dinspre munte se înscrie într-o structură cutată iar cea dinspre câmpie corespunde
unei structuri monoclinale din depozite sarmato-pliocene ajunse până la verticală datorită
tectonizării lor în timpul fazei valahe.

Litologia
Aceasta corespunde formaţiunilor miocene formate din marne, conglomerate, calcare,
argile, pietrişuri, nisipuri, ultimele, dispuse mai ales pe latura externă în cuverturii groase.
Marea răspândire a marnelor şi argilelor, în condiţiile unei defrişări accentuate a pădurilor de-a
lungul vremii au condus la declanşarea unei eroziuni puternice a solului, la alunecări de teren, fapt
ce a impus luarea unor măsuri susţinute pentru ameliorarea peisajului.

Relieful
În raport de structura geologică şi petrografică se disting următoarele subunităţi:
• tremă piemontană precarpatică desfăşurată imediat la poalele munţilor, dând pe alocuri
gruiuri înalte cum este Ţina Golaşe de 1.068 m;
• ulucul depresionar subcarpatic intern format din depresiunile: Soveja, Vrancea, Neculele
prin care se face legătura cu valea Slănicului şi depresiunea Lopătari.
Depresiunea Soveja este situată pe cursul superior al Şuşiţei. Are un relief deluros şi este
închisă spre est de dealurile Răchitaşul Mic şi Răchitaşul Mare; deschiderea spre exterior se face
pe valea Şuşiţei prin poarta „Câmpurile.”
Depresiunile Vrancei se prezintă sub forma unui celular lung de 35 km pe direcţia nord-sud
şi este străbătută de cursurile Putnei, Zăbalei şi Nărujei. De-a lungul ei se pot distinge o serie de
largi locale: Tulnici, Vrâncioaia, Năruja, Nerej etc. Această depresiune numită şi „inima Vrancei”
comunică cu exteriorul pe valea Putnei sau pe valea Milcovului. În subsolul ei se găseşte sare
aflorată la valea sării, Vrâncioaia, Năruja etc. izvoarele minerale clorurate cu iod dar şi cu iod şi
sulf, utilizate pe plan local. Interfluviile dintre micile depresiuni au înălţimi de circa 800 m numite
de localnici „ măguri” şi sunt acoperite cu păşini şi fâneţe naturale, iar pe alocuri cu păduri de fag şi
gorun. Terasele Putnei şi Zăbalei numite local „poduri” sunt folosite ca teren arabil şi cultivate cu
porumb. O parte din terenuri sunt degradate.
Depresiunea Neculele este situată la extremitatea sudică a ulucului depresionar subcarpatic
între Munţii Curburii în vest şi înălţimile subcarpatice în est formate din Dealul Roşu, Dealurile
Gurbănesei. Comunică cu Depresiunea Lopătari în sud prin culoarul Bisoacăi, iar în nord comunică
cu depresiunea Vrancei prin curmătura Dealului Negru. Legătura cu depresiunile intracolinare se
face prin valea Râmnicului.
Şirul dealurilor subcarpatice interne se înscrie în peisaj prin culmi proeminente împădurite
cu păduri de fag şi gorun şi străjuiesc în est ulucul depresionar de sub munte. Cuprind următoarele
dealuri de la nord la sud: Tiharele (657 m), Ouşoru (753 m), Răchitaşu Mic (892 m), Ghergheleu
(849 m), Răiuţ (960 m), Gârbova (979 m), dealul Roşu (944 m), Dealurile Gurbăneasa – Bisoca.
Şirul depresiunilor externe sau intracolinare sculpturate în formaţiunile sedimentare
pliocene si au aspectul unor culoare depresionare alungite de-a lungul râurilor cum sunt: Câmpuri –
Răcoase pe valea Şuşiţei; Vidra pe valea Putnei; Mera pe valea Milcovului; Dumitreşti – Buda pe
valea Râmnicului. Culoarele văilor permit legătura cu depresiunile de sub munte cât şi cu treapta
piemontană din exterior cu versanţi în care eroziunea şi procesele geomorfologice accentuate au
creat ravenări, alunecări şi curgeri noroioase îndeosebi pe versanţii Râmnicului, Râmnei şi
Milcovului.

138
 Şirul dealurilor subcarpatice externe cu structură monoclinală reflectată şi în asimetria lor,
închid spre est depresiunile externe şi se desfăşoară de la nord la sud prin: Dealurile Mateiaşu (466
m), Tarniţa Mare (481 m), Măgura Odobeşti (966 m) Deleanu (694 m), Coţifanu (526 m) Căpăţâna
(524 m), Dealurile Budei şi Blăjanilor.
Către est, arealul glacisului piemontan se prezintă sub formă de dealuri joase cu versanţi
prelungi până se pierd treptat în câmpia joasă. Condiţiile pedo-climatice favorabile şi datorită
efectului de foenizare, a duratei mari de strălucire a soarelui, au făcut să se dezvolte din vechime
podgorii însemnate, să tragă populaţia, care atinge cele mai mari densităţi în această zonă a
Subcarpaţilor Vrancei între 150 – 250 loc/km2, iar în unele locuri depăşeşte 250 loc/km2.

Clima
Se înscrie în condiţiile climatului de dealuri dar cu specificul proceselor foenale foarte bine
evidenţiate care conduc la diminuarea nebulozităţii iar durata anuală a strălucirii soarelui atinge
cele mai înalte valori din toţi Subcarpaţii de 2.144 ore/an (valori înregistrate la Odobeşti).
Astfel temperatura medie a aerului este cuprinsă între 8-9°C. Valoarea medie anuală a
precipitaţiilor este de 650 mm/an la Tulnici, 600 mm la Panciu şi 590 mm la Odobeşti din cauza
efectului foehnizării dar şi a anticiclonului nord-estic (uralian). Rezultă două topoclimate: cel al
dealurilor şi cel al depresiunilor de la curbură. Ca importanţă pentru cultura viţei de vie sunt
procesele foehnale şi numărul mare de ore de insolaţie.

Reţeaua hidrografică
Este predominant transversală formată din râurile: Putna unită cu Zăbala şi Năruja în
Depresiunea Vrancei, Şuşiţa, Milcovul, Râmna, Râmnicul.
Densitatea râurilor are valori relativ reduse de 0,45 – 0,56 km /km2.
Regimul hidrologic precarpatic la curbură se caracterizează prin ape mari primăvara şi viituri
frecvente vara.

Vegetaţia
Este formata din etajul pădurilor de fag şi gorun care apar bine dezvoltate pe masivele deluroase
interne iar dealurile înalte din est sunt acoperite cu păduri de gorun. Spre treimea inferioară a
versanţilor, pădurile au fost înlocuite cu pajişti secundare, şi de plantaţii viticole. Spre contactul cu
câmpia piemontană, pădurile de stejar pedunculat apar doar în pâlcuri dominând pajişti stepice şi
mai ales, terenuri agricole.

Solurile
Domină grupele de soluri: argilosoluri şi cambiosoluri pe dealuri iar în depresiuni şi pe
culoarele de vale apar soluri aluviale şi miosoluri evoluate pe depozite argiloase şi loessoide.

Populaţia şi aşezările omeneşti

Dovezile arheologice atestă urmele locuirii încă din paleoliticul superior şi mai ales în
neolitic, aşezările urmărind locuri adăpostite din văile râurilor. Ocupaţia de bază a locurilor a fost
mai întâi creşterea animalelor îmbinată ulterior cu cultura viţei d vie şi a pomilor fructiferi. Sporirea
continuă a populaţiei are loc în sec XIX şi XX când se dezvoltă ramuri industriale legate de
exploatarea şi prelucrarea lemnului precum şi de extinderea viticulturii şi pomiculturii iar în
ultimele decenii, populaţia s-a îndesit la limita cu câmpia piemontană a Râmnicului.
Funcţiile economice ale aşezărilor sunt:
predominant agricole bazate mai ales pe creşterea animalelor;
agricole şi industriale bazate pe creşterea animalelor şi activităţii de
agricole şi forestiere prelucrare a lemnului, a fructelor şi industria vinurilor.

Aspecte economice
Agricultura

139
 Agricultura constituie ramura dominantă a zonei în care creşterea animalelor este dominată
în satele de sub munte (Tulnici, Soveja, Nistoreşti, Năruja, Bisoca etc.) în aria păşunilor şi fâneţelor
naturale.
Viticultura - practicată din timpuri străvechi reprezintă principala ramura a agriculturii din
partea estică a Subcarpaţilor Vrancei, unde viile ocupă între 50-60% din suprafaţa terenurilor
agricole (la Panciu, Odobeşti, Cârligele, Vârteşcoiu, Rugineşti etc.)
Se pot delimita mai multe podgorii în funcţie de specificul cadrului natural, de extinderea
suprafeţelor, de cantitatea şi calitatea produselor viticole: Podgoria Panciu renumită pentru strugurii
de masă, Podgoria Odobeşti profilată pe soiuri pe struguri pentru vinuri, Podgoria Coteşti
specializată în producţia de vinuri, în special roşii; Podgoria Râmnicului cultivă soiuri de struguri
pentru producerea de vinuri
Pomicultura se practică pe versanţii terasaţi ai dealurilor delimitându-se unele bazine
pomicole: bazinul pomicol al Şuşiţei bazinul pomicol al Râmnicului şi Râmnei în care domină
primul urmat de măr şi nuc.
Cultura cerealelor în special a porumbului pătrunde în aria tuturor depresiunilor, chiar şi a
celor interne sau de sub munte cum este Depresiunea Vrancei. În afară de acestea, apar culturile de
plante furajere.
Cultura legumelor se evidenţiază în aria depresiunilor intracolinare ţi mai ales a platoului
piemontan.

Industria
Exploatarea şi prelucrarea lemnului: Soveja, Tulnicului, Nereju, Vidra, Nera, Dumitreşti
etc. pentru cherestea, iar Gugeşti – cherestea, parchet, panel, furnir.
Industria legumelor şi fructelor: Gugeşti, Odobeşti şi Panciu.
Industria produselor lactate: Panciu, Câmpuri, Dumitreşti;
Industria vinurilor Panciu, Odobeşti Costesti.

Căile de comunicaţie
Urmăresc în general văile râurilor şi converg spre exterior către oraşul Focşani. În partea de
sud, drumurile din lungul Râmnicului şi Slănicului se îndreaptă spre Râmnicul Sărat şi Buzău.
Singura legătura transcarpatică urmăreşte valea Putnei şi apoi trece peste pasul Muşat către Târgul
secuiesc în Depresiunea montană a Râmnicului sunt asigurate de şoseaua modernizată şi calea
ferată din lungul Siretului şi al Câmpiei piemontane din care se desprind o serie de drumuri
secundare spre localităţi din Subcarpaţii Vrancei.

Potenţialul turistic
Este dat de frumuseţea peisajului natural care este valorificat parţial în staţiunea climaterică
Soveja; la acestea se adaugă mănăstirea Soveja din sec XVII.

140
 3. SUBCARPAŢII GETICI

Localizare geografică şi limite

Sunt situaţi între Valea Dâmboviţei, care-i delimitează în est şi valea Motrului în vest; ei
corespund părţii nordice a Depresiunii Getice care a fost tectonizată diferit.
Contactul cu Podişul Getic, între Dâmboviţa şi Motru, este dat de o înşiruire de mici
depresiuni de eroziune, de pe afluenţii Argeşului, Oltului şi Jiului, legate între ele prin înşeuări şi
flancate de cueste dezvoltate pe depozite piemontane (ale pietrişurilor de Cândeşti).
Subcarpaţii Getici au ridicat o serie de probleme care vizează limitele şi structurile cutate
mascate de cuvertura de pietrişuri villafranchiene ale Piemontului Getic, care umpleau Depresiunea
Getică. Între Dâmboviţa şi Bistriţa Vâlcii, Subcarpaţii vin în contact direct cu masivele muntoase,
limita făcând-o depresiunile mici de eroziune diferenţială: Brădet (pe Vâlsan), Aref (pe Argeş),
Sălătruc (pe Topolog), Jiblea-Călimăneşti (pe Olt), Băile Olăneşti (pe valea Olăneştilor); excepţie
fac depreiunea Câmpulung-Muscel şi depresiunea Nucşoara-Corbi care se suprapune unui vechi
plan de falii marginale.
Formaţiunile sedimentare din care sunt alcătuiţi Subcarpaţii Getici nu mai aparţin
geosinclinalului carpatic, ci Depresiunii Getice, apărute de-a lungul Carpaţilor Meridionali datorită
afundării laturii lor sudice şi a căderii părţii nordice a Platformei Moesice în faţa orogenului
carpatic. Sedimentarea acestei depresiuni s-a făcut în mod unitar, iar ulterior s-a produs tectonizarea
formaţiunilor vecine cu Meridionalii, în strânsă legătură cu înălţimile tectonice ale Carpaţilor care
au antrenat şi latura sedimentară din nordul Depresiunii Getice.
La vest de Bistriţa Vâlcii, raportul Subcarpaţilor cu Carpaţii este pus în evidenţă de ulucul
depresionar subcarpatic, dar limita cu piemontul de la sud rămâne la fel de ştearsă, marcat de lărgiri
de eroziune, ceea ce dovedeşte apartenenţa genetică a ambelor unităţi la aceeaşi mare regiune
pericarpatică.
Geneza şi alcătuirea geologică a Subcarpaţilor Getici
Subcarpaţii Moldovei şi în mare parte cei de la Curbură s-au format în Avanfosa
Pericarpatică unde s-au acumulat sedimente care s-au asociat într-o masă structurală unitară cu a
Carpaţilor, în ultimele faze de cutare stirică, attică şi valahică, producându-se o migrare spre est a
geosinclinalului carpatic.
În cazul Subcarpaţilor Getici, depozitele de acumulare sedimentară au fost depuse în
Depresiunea Getică, unde a avut loc tectonizarea lor, cu precădere în fazele valahică şi pasadenă,
odată cu frământările tectonice din Carpaţii Meridionali. Faza valahă a afectat puternic Subcarpaţii
Olteniei şi ai Curburii.
Alcătuirea litologică reflectă evoluţia genetică: conglomerate şi gresii care marchează
puternice transgresiuni marine, marno-argile în perioada de relativă linişte, marne şi tufuri dacitice
mai ales în regiunea Oltului, dovedind activitatea vulcanică montană. Efectul important al fazei
valahe a constat şi în procesul de înviorare puternică a eroziunii (în urma înălţării masivelor
muntoase şi subcarpatice, ducând la formarea cuverturii piemontane, începând din Vrancea şi până
la vest de valea Motrului. Odată cu ridicarea în bloc a Carpaţilor s-au reactivat sistemele de falii
care au pus în evidenţă areale de subsidenţă şi apariţia unor fracturi locale materializate în
depresiunile Corbi-Nucşoara şi Brădet din zona Muscelelor Argeşului. Prin înălţarea Subcarpaţilor,
denudarea va continua destul de puternic, ducând în final la exhumarea reliefului de sub cuvertura
piemontană şi retragerea acestor depozite în partea inferioară a piemonturilor încă în formare. Prin
retragerea lacului cuaternar şi coborârea nivelului de bază, s-au creat condiţii pentru înaintarea
regresivă a râurilor conturate în Piemontul Getic şi captarea unor cursuri longitudinale
subcarpatice: Cerna, Tărâia, Olteţ, Gilort şi Bistriţa, impunând reţelei adâncirea văilor pe direcţiile
actuale. Astfel, s-au format terasele şi culoarele de vale.
Geneza resurselor de subsol
Depresiunea precarpatică în care s-au plămădit Subcarpaţii a funcţionat până la exondare, ca
un vast domeniu de acumulare a formaţiunilor sedimentare, generând condiţii pentru formarea unor
zăcăminte de petrol, gaze naturale, cărbuni inferiori (lignit) şi sare gemă. Depozitele sedimentare de
141
vârstă oligocenă, dar mai ales din miocen şi pliocen, adăpostesc hidrocarburi într-o serie de
structuri asociate unor fenomene de diapirism, ca cele de la Băbeni (Vâlcea), Ţicleni, Bâlteni,
Brădiceni, Scoarţa, Albeni (Gorj), etc. Zăcămintele de lignit sunt strâns legate de depozitele
sedimentare aparţinând pliocenului superior, în strate intercalate cu grosimi diferite la Tismana,
Rovinari, Cuceşti, Albeni, Berbeşti. Zăcămintele de sare se află la Ocnele Mari şi Govora, iar
izvoare sulfuroase şi clorosodice sunt la Govora.

1. Subcarpaţii Getici – subdiviziuni

Sunt situaţi între valea Dâmboviţei în est şi valea Motrului în vest.
Sub raport genetic corespund părţii nordice a Depresiunii Getice, ale cărei formaţiuni s-au
tectonizat odată cu cel mai nou val orogenic al ultimelor faze, prin ridicarea în bloc a
Meridionalilor.
În funcţie de gradul de tectonizare, evidenţierea structurii în relief, ca şi de raporturile cu
unitatea muntoasă, se pot separa trei diviziuni geografice:
• Subcarpaţii Gorjului;
• Subcarpaţii Vâlcii;
• Subcarpaţii (Muscelele) Argeşului.

A) Subcarpaţii Gorjului
Sunt amplasaţi între Motru la vest şi Olteţ în est; faţă de munţi în nord, limita este dată de
un evident abrupt tectonic, marcat de falia marginală carpatică reactivată în pliocen şi cuaternar,
contribuind la accentuarea sinclinalului, ce corespunde depresiunii de sub munte.
În sud, faţă de Piemontul Getic, limita este ştearsă, marcată pe alocuri de uşoare denivelări
iar în altele este dificil de precizat, ceea ce denotă unitatea de evoluţie a reliefului subcarpatic şi
piemontan.
Evoluţia Subcarpaţilor Gorjului s-a desfăşurat sub influenţa ariilor neotectonice regionale,
care corespund bombării axiale din Măgura Slătioarei şi subsidenţei din Depresiunea Târgu Jiu care
se prezintă netedă ca o câmpie. Între Gilort şi Jiu predomină gruiuri piemontane prelungi.
Subcarpaţii Gorjului s-au dezvoltat pe formaţiuni miocene şi pliocene sub marginea Munţilor
Parâng şi Vâlcan, dominaţi de treapta Gornoviţei care în această zonă atinge 650-850 m altitudine
absolută.
În sud se continuă cu piemonturile Motrului şi Olteţului, iar în vest şi nord-vest cu Podişul
Mehedinţi.
Relieful
Este format din depresiuni şi dealuri dispuse în două şiruri continue, paralele cu latura
sudică a munţilor. Caracteristicile morfologice principale reflectate în peisajul regiunii sunt:
• alternanţa culoarelor depresionare, larg extinse, cu cele deluroase, bine individualizate;
• coborârea generală a înălţimilor de la est spre vest, ca şi de la nord la sud, datorită afundării
structurilor geologice în aceeaşi direcţie;
• dependenţa de acelaşi nivel de bază local dat de râul Jiu.
a). Primul şir al dealurilor sau depresiunilor subcarpatice interne ocupă partea centrală a
Subcarpaţilor Gorjului, despărţind depresiunile subcarpatice din nord de cele intracolinare din sud.
Ca altitudini, se menţin între 300-400 m în vest şi 500-600 m în est către valea Olteţului, fiind
despărţite de culoarele largi ale văilor: Bistriţei, Jaleşului, Şuşiţei, Jiului, Gilortului şi Galbenului
în masive bine individualizate, chiar izolate.
Şirul dealurilor subcarpatice începe din vest cu: Dealul Sporeştilor (403 m), Dealul
Brădicenilor (337 m), Dealurile Rasovei (334 m), Dealul Târgului (349 m), Dealul Bălăneştilor
(421 m), Dealurile Copăcioasei (453 m), Dealul Ciocadiei (569 m), Dealul Seciului (588 m), Dealul
Cârligeilor (463 m), Dealurile Bechenilor (614 m).
Aceste dealuri au fost bine împădurite, iar în prezent sunt defrişate în parte de populaţia
zonei, ale cărei aşezări se înşiră pe văile râurilor. Pe alocuri, alături de păşuni şi fâneţe apar
suprafeţe acoperite cu vii şi pomi fructiferi.

142
143
Fig. 26
 b). Culoarul depresionar subcarpatic de sub munte
Se desfăşoară începând din vest de la Tismana la Baia de Fier, sub abruptul munţilor,
continuându-se şi la est de Olteţ, în Subcarpaţii Vâlcii. La fel ca şi dealurile, prezintă altitudini mai
reduse, în vest de cca. 200 m şi mai mari în est, de 400 m. Între munte şi depresiuni, legătura se
face printr-un şir de gruiuri piemontane netezite, care coboară treptat în depresiune, bine
reprezentate de o parte şi alta a văii Jiului, restrângându-se la est de Jiu.
După V. Tufescu (1966, p.185), culoarul depresionar s-a format prin eroziune diferenţială
într-o arie sinclinală ca un mic graben, în care domină marno-argilele meoţiene uşor cutate şi
străbătute de o serie de falii longitudinale şi transversale.
Astfel, la nivelul iniţial al ulucului depresionar subcarpatic, râurile au săpat mici depresiuni,
mai coborâte cu 100-160 m, care comunică lateral între ele prin şei uşor de trecut, permiţând o
uşoară circulaţie longitudinală.
Depresiunile de la vest de Jiu se prezintă mai bine individualizate, ca nişte câmpuri
aluvionare, largi şi netede, cu altitudini în jur de 250 m, acestea fiind:
• Depresiunea Padeş pe Motru;
• Depresiunea Tismana în aria de subsidenţă a râului cu acelaşi nume;
• Depresiunea Peştişani pe Bistriţa;
• Depresiunea Runcu pe Jaleş.
• Depresiunea Stăneşti pe Şuşiţa.
La est de Jiu şirul depresiunilor se prezintă ca o regiune colinară de gruiuri care separă
micile depresiuni şi fac legătura cu dealurile subcarpatice din sud:
• Depresiunea Bumbeşti-Jiu pe râul Jiu;
• Depresiunea Stănceşti-Crasna pe Blahniţa;
• Depresiunea Novaci pe Gilort;
• Depresiunea Baia de Fier pe valea Galbenului.
Conurile de dejecţie terasate la ieşirea apelor din munţi, au fost intens folosite ca loc de
vatră pentru aşezări şi terenuri agricole.
c). Ulucul depresionar intracolinar Cărbuneşti – Scoarţa – Târgu Jiu – Câlnic prezintă
aspectul de câmpie de acumulare, fiind o tipică depresiune subcarpatică. În cadrul acestor
depresiuni se disting din punct de vedere altitudinal două trepte:
• una înaltă, corespunzătoare şeilor şi teraselor mai înalte ale râurilor principale;
• treaptă joasă, cea actuală, care se confundă cu luncile şi terasele inferioare ale acestor râuri.
În cuprinsul acestor depresiuni, în raport de unele particularităţi morfologice se diferenţiază
trei compartimente:
• Depresiunea Ciuperceni-Câlnic, reprezentând partea vestică a depresiunii intracolinare;
• Depreiunea Târgu Jiu, cea mai întinsă din Subcarpaţii Getici, prelungindu-se în nord sub
forma unor culoare în lungul Jiului, Şuşiţei, Jaleşului şi Bistriţei, se prezintă ca o câmpie
aluvială în care partea mai înaltă este formată de terasele Jiului. Funcţionând ca arie de
subsidenţă, are rol de piaţă de adunare a apelor (Amaradia, Pietroasa, Şuşiţa, Bistriţa) care
au generat conuri de dejecţie, iar la viituri, inundaţii, stagnarea apei la suprafaţă, cursuri
părăsite, etc. De aceea, s-a realizat complexul de lucrări în sectorul Ceauru-Rovinari prin
construcţia unui baraj şi a unei incinte cu rol de atenuare a viiturilor, devierea cursului
Jiului, executarea de bazine de retenţie şi canale colectoare ale afluenţilor Jiului.
Aceste schimbări au fost generate şi de dezvoltarea industrială a municipiului Târgu Jiu, de
exploatarea unor importante zăcăminte de cărbuni şi ţiţei, construirea căii ferate Târgu Jiu -
Rovinari, ca şi apariţia oraşului Rovinari.
Depresiunea Câmpu Mare – o prelungire estică a Depreiunii Târgu Jiu, de care se leagă prin
şaua de la Copăcioasa, este străbătută de Gilort şi Blahniţa, ale căror lunci şi terase ocupă cea mai
mare parte a depresiunii; terasa Câmpu Mare, extinsă între Blahniţa şi Gilort, atinge pe alocuri 2,5
km lăţime.
Oraşul Târgu Cărbuneşti este localizat la confluenţa Blahinţei cu Gilortul, în Depreiunea
Câmpu Mare, acolo unde se întâlnesc drumurile ce coboară din nord (Săcelu, Novaci, Baia de Fier)

144
cu cele care vin din vest (Tg Jiu), din sud (de la Filiaşi) şi din est (de la Drăgăşani), traversând
Piemontul Getic.
d). Dealurile subcarpatice externe
Constituie al doilea şir al dealurilor subcarpatice situat în partea sudică a Subcarpaţilor Gorjului şi
sunt reprezentate prin Dealul lui Bran (333 m) şi Dealul Şomăneştilor sau Vârţului printre care Jiul
pătrunde în culoarul larg de la sud, ce se adânceşte în Piemontul Getic.
Aceste dealuri au altitudine mică, în jur de 300 m şi sunt bine împădurite. În partea de sud a
Dealului Bran, în culoarul depresionar de obârşie al văii Cioianei, s-au dezvoltat aşezări omeneşti
printre care şi oraşul Ţicleni, a cărui evoluţie este legată de industria petrolieră iar la sud de Dealul
Vârţu, pe dreapta Jiului, s-a construit centrul minier Rovinari.
În linii generale, Subcarpaţii Gorjului se caracterizează printr-un relief deluros domol, a
cărui evoluţie mai înaintată a depins de aria de afundare din Depresiunea Târgu Jiu, care în tot
timpul pleistocenului, ca şi în prezent, a funcţionat ca arie de convergenţă a reţelei hidrografice.
Adâncimea fragmentării reliefului are valori în general între 100 şi 150 m, dar în unele
locuri din culoarul depresionar de sub munte ca şi depresiunile intracolinare, aceasta coboară sub
50 m. În Depresiunea Târgu Jiu energia de relief este proprie câmpiilor joase de acumulare
fluviatilă, de 0-20 m.
Coborârea generală a reliefului de la est la vest este datorată afundării geologice în aceeaşi direcţie.

B) Subcarpaţii Vâlcii
Se desfăşoară la est de Subcarpaţii Gorjului şi sunt delimitaţi de valea Olteţului şi valea
Topologului (afluent al Oltului pe stânga), dincolo de care se întind Muscelele Argeşului.
Culoarul Oltului din cadrul lor, constituie o adevărată axă de convergenţă spre care se
afundă structurile subcarpatice şi converg liniile principale ale reliefului, precum şi reţeaua
hidrografică majoră.
Interfluviile reliefului dintre Topolog şi Cerna se arcuiesc spre culoarul Oltului, iar văile
râurilor pe care s-au construit căi de comunicaţie favorizează legăturile dintre Valea Oltului şi
întreaga regiune a acestui sector subcarpatic.
Se disting o serie de particularităţi ale reliefului care se reflectă în peisaj; astfel, de la vest
de Cerna Olteţului are loc o coborâre generală a depresiunilor, ceea ce face ca limita dintre
Subcarpaţii Vâlcii şi cei ai Gorjului să fie pusă pe Dealul Muierii sau interfluviul dintre Olteţ şi
Gilort.
Limita estică se află pe stânga Topologului, pe culmea dintre bazinele Oltului şi Argeşului.
Limita nordică faţă de munte este dată de un şir de depresiuni: Horezu – Băile Olăneşti –
Sălătrucu; pe alocuri însă, evoluţiile tectonice şi litologice n-au mai favorizat formarea culoarului
depresionar de la est şi vest de cele două văi, astfel că între munţi şi Subcarpaţi, contactul nu mai
este aşa de clar.
Limita sudică faţă de piemont, de asemenea nu este precisă, fiind marcată prin unele
denivelări ale cuestelor.

Relieful
Se caracterizează printr-o asociere de culmi relativ înguste şi paralele, orientate nord-sud,
dar uşor convergente spre Olt şi cu şiruri de depresiuni şi şei joase, condiţionate tectonic şi litologic
de vecinătatea munţilor.
Această configuraţie a reliefului din Subcarpaţii Vâlcii a favorizat dezvoltarea unei reţele
dense de aşezări şi căi de comunicaţie între ele şi cu valea Oltului.
a). Şirul depresiunilor de sub munte este format din Depresiunea Polovragi – Hurezul, care
se închide la pârâul Costeşti, făcând însă legătura mai departe spre est, printr-o şa (şaua de la
Negruleşti) care se lărgeşte, cu Depresiunea Stoeneşti – Buneşti, prelungită în sud, cu culoarul
Govorei, până la Olt.
De asemenea, valea Olăneştilor creează prin eroziune o serie de lărgiri în Depresiunea Băile
Olăneşti, care continuă culoarul depresionar cu Muereasca – Călimăneşti – Berislăveşti – Sălătruc,
pe râurile Olt şi afluenţii săi; ele s-au format într-un sinclinal cu flancuri faliate.

145
 b). Dealurile subcarpatice vâlcene au o energie mai redusă decât Muscelele Argeşului, dar
sunt mai înalte decât Dealurile Gorjului. La nord-vest de Râmnicu Vâlcea se desfăşoară un grup de
dealuri înalte de peste 700 m, dezvoltate pe formaţiuni paleogene şi miocene monoclinale, în care
domină succesiunile de cueste, asemănându-se mult în acest sector cu muscelele de la est de
Topolog. Ele sunt bine împădurite, în special pe abruptul cuestelor. La sud de Depresiunea Hurezu
şi de şirul mai îngust al depresiunilor de sub munte, se desfăşoară anticlinalul recutat şi faliat al
Măgurii Slătioarei. Relieful se complică în sectorul Ocnele Mari datorită anticlinalelor masivelor de
sare, rezultate în urma diapirismului şi a acţiunii erozive a Pârâului Sărat, care a format butoniera
Ocnele Mari – Ocniţa (după studiile lui L. Badea şi D. Bălteanu)
c). Dealurile de pe latura sudică a Subcarpaţilor Vâlcii, de la contactul cu piemontul relict,
sunt formate pe depozite pliocene şi cuaternare, sudate cu cele sarmatice de pe flancul sudic al
Slătioarei şi având dispunere monoclinală orientată vest-est, în care s-au dezvoltat o serie de cueste.
Cele trei categorii de relief prezentate mai sus se diferenţiază nu numai morfometric şi
morfogenetic, ci şi ca bogăţii ale subsolului, astfel:
- dealurile înalte pe formaţiuni paleogene care străjuiesc depresiunile de sub munte oferă izvoare
minerale cloruro-sodice-sulfuroase din aliniamentul Costeşti-Olăneşti-Muereasca-Călimăneşti;
- dealurile de la sud, complicate tectonic, conţin zăcămintele de sare Ocnele Mari, apele minerale
de zăcământ de la Băile Govora şi zăcămintele de hidrocarburi de la Băbeni-Galicea şi Foleşti.
În dealurile dintre Luncavăţ şi Olteţ alcătuite din formaţiuni pliocene, sunt puse în evidenţă
zăcămintele de lignit din fâşia Cuceşti-Cernişoara-Berbeşti-Alunu.
Procesele geomorfologice actuale sunt reprezentate prin denudare, eroziune torenţială şi alunecări
de teren, care dau versanţilor un aspect vălurit.

Subdiviziuni
Culoarul subcarpatic de la contactul cu muntele este format din două părţi:
a). Depresiunea Polovragi-Hurez
Constituie o asociere de suprafeţe aluviale netede din poduri de terase cu gruiuri prelungi,
străjuite în sud de Măgura Slătioarei (767 m) şi în nord-vest de masivul calcaros al Builei din
Munţii Căpăţânii.
Prezintă un topoclimat de adăpost, care permite dezvoltarea castanului comestibil.
Solurile sunt de tip brun-luvic, care favorizează mai mult păşuni şi fâneţe, livezi de meri şi
pruni şi mai puţin cultura cerealelor, din cauza fragmentării reliefului. Creşterea animalelor este o
veche îndeletnicire care a făcut renumele unor sate ca Vaideieni şi Polovragi.
Resursele turistice sunt oferite de marginile munţilor prin Cheile Olteţului, Cheile Bistriţei,
Cheile Pietrenilor şi masivul calcaros al Builei, la care se adaugă cele de tip antropic cum ar fi
Mănăstirea Polovragi, Mănăstirea Hurez, Mănăstirea Bistriţa, culele de la Măldăreşti, etc, care au
favorizat mai mult un turism de tranzit decât de sejur.
Punctul central al depresiunii, în care se întâlnesc drumurile principale ce străbat
Subcarpaţii Vâlcii şi partea nordică a Piemontului Olteţului, este oraşul Horezu, care a funcţionat ca
târg important încă de la sfârşitul secolului XVIII, iar în prezent se bazează şi pe industria lemnului,
a lignitului şi ca centru de schimb comercial şi turistic.

b). Culoarul Olăneşti – Călimăneşti – Berislăveşti

Constituie un culoar tipic al depresiunilor de contact cu muntele, prezentând în vest o serie
de lărgiri de vale: Olăneşti – Muereasca – Călimăneşti legate prin şei înalte, continuat la est de Olt
cu Depresiunea Jiblea – Berislăveşti, legată cu valea Topologului prin altă şa dublă (la Roboaia).
Relieful se caracterizează printr-o fragmentare accentuată, cu procese de eroziune şi
alunecări în masă, care au accidentat pe alocuri terenul. Totuşi, aşezările au urmărit bazinele
depresionare, având economie mixtă bazată pe resursele muntelui şi dealului.
Sunt importante aici izvoarele minerale, în funcţie de care au apărut staţiunile
balneoclimaterice de tratament şi odihnă, Băile Olăneşti şi Călimăneşti – Căciulata.

146
 c). Depresiunea Govora, lărgită ca o depresiune intracolinară pe valea Govorei ce străbate
pe direcţia nord-vest – sud-est dealurile Govorei dintre râul Olăneşti şi Bistriţa Vâlcii, având
caractere subcarpatice.
Dealurile Govorei sunt alcătuite din roci mio-pliocene friabile, respectiv din nisipuri
argiloase şi pietrişuri, sunt favorabile eroziunii torenţiale şi deplasărilor în masă, fiind accelerate şi
de nivelul coborât al văii Oltului ( de aceea numai în câteva puncte depăşesc 600 m). Aşezările
umane au mare dispersare în teritoriu. Modificarea antropică mai accentuată a peisajului din acest
sector subcarpatic se datorează punerii în valoare a zăcămintelor de sare de la Ocnele Mari şi
Ocniţa, cunoscute încă de pe vremea dacilor, dar intensificate în sectorul nostru prin dezvoltarea
industriei chimice.
Oraşul Ocnele Mari situat la 10 km sud-vest de Râmnicu-Vâlcea, în mica depresiune Ocnele
Mari – Ocniţa (ca o butonieră), se înscrie printre cele mai vechi centre urbane din Ţara
Românească, fiind atestat încă din 1402, iar evoluţia sa a fost legată de exploatarea sării.
Oraşul Băile Govora are funcţia de staţiune de tratament pe baza apelor clorurosodice
iodurate şi clorurosodice sulfuroase legate de formaţiunile salifere miocene.

d). Culoarul Oltului

Constituie o axă de convergenţă umană social-economică şi geografică, legată de valea
Oltului cu luncă largă, terase şi glacisuri de acumulare întinse, care a oferit condiţii favorabile
pentru aşezări, circulaţie intensă în toate epocile istorice. În prezent, apele râului dezvoltă o
utilizare a resurselor hidroenergetice şi apariţia lacurilor de acumulare.
Municipiul Râmnicu Vâlcea este situat pe valea Oltului la 16 km de la ieşirea acestuia din
Defileul Coziei, în locul de întâlnire a drumurilor principale ce străbat Subcarpaţii în toate
direcţiile, oferindu-i condiţii de centru polarizator şi coordonator a activităţii social-economice şi
cel mai mare centru urban din Subcarpaţii Getici. Dezvoltarea actuală complexă a oraşului
Râmnicu Vâlcea sintetizează o arhitectură tradiţională îmbinată cu cea modernă îndeplinind funcţia
industrială şi turistică pe plan regional şi naţional.

C) Muscelele Argeşului
Localizare şi delimitare
Denumirea de „muscele” a fost dată încă din 1909 de Ion Popescu-Voiteşti. Sunt amplasate
la sud de şirul munţilor Frunţi-Ghiţu-Iezer între văile Topologului la vest şi Dâmboviţei în est , pe o
lăţime de 15-30 km.
Sunt formate din dealuri alungite de la nord la sud, puternic fragmentate, cu altitudini între
600 şi 900 m, ajungând la 1218 m în Dealul Chiciura.
Delimitarea faţă de munte este dată de denivelări marcante între depresiunile submontane,
dar şi de componenţa litologică: rocile cristalino-mezozoice (gnaisul de Cozia) specifice munţilor şi
rocile sedimentare mai punţin rezistente la eroziune (gresii, marne, pietrişuri şi unele calcare ce
aparţin Depresiunii Getice).
Relieful
a. Şirul depresiunilor submontane
Începe cu Depresiunea Sălătruc, amplasată pe Topolog şi afluenţii săi, fiind legată în vest prin şei
înalte, cu depresiunile Jiblea-Berislăveşti; spre est apar pe văile râurilor depresiuni mai mici cu
aspect deluros cum sunt: Arefu pe Argeş, Brădet pe Vâlsan, Nucşoara pe Râul Doamnei, Corbi pe
Bratia, legate între ele printr-o serie de şei. Între Bratia şi Dâmboviţa se desfăşoară Depresiunea
Câmpulung – cea mai dezvoltată dintre ele în care dealurile ajung la nivelul de 700 m, iar văile
râurilor Bratia, Râul Târgului şi Argeşelul desfăşoară văi largi, ospitaliere, pline de sate.
b. Şirul culmilor deluroase
Este format din două trepte:
• treaptă înaltă a culmilor, dominată de vârfuri ca: Tamaş (1104 m), Cioara (1043 m),
Chiciura (1218 m), Toaca (899 m), Muscelele Plăticăi sau Râuşorului, Ciocanu (886 m),
Ciuha (750 m), Măţău (1018 m), Groapa Oii (751 m);

147
 • a doua treaptă a dealurilor are altitudini medii de 600-650 m şi face trecerea spre Gruiurile
Argeşului de la sud, fiind cunoscute sub numele local de „muscele”; sunt în mare parte
despădurite şi acoperite de păşuni, fâneţe şi livezi.
În partea sudică a muscelelor apar o serie lărgiri formate de văi subsecvente, despărţite de
culmi joase cu şei, care favorizează legăturile pe direcţia est-vest, pe culoarul depresionar cunoscut
sub numele de „depresiunea celor şapte muscele” (Vintilă Mihăilescu). Acest culoar intracolinar
este marcat de aşezările:
• Tigveni pe Topolog;
• Curtea de Argeş pe râul cu acelaşi nume;
• Muşăteşti – Stăneşti pe Vâlsan, mai înguste (1-2 km), continuându-se prin sudul dealurilor
mai înalte, Ciocanu, Ciuha, Măţău cu altă depresiune îngustă;
• Boteni pe valea Argeşelului.
Acest culoar sinuos de depresiuni intracolinare sunt sculptate în formaţiuni pliocene
reprezentate de o alternanţă de marne, argile şi nisipuri. Peisajul este puternic umanizat şi în afară
de plantaţiile de livezi se remarcă exploatările de lignit de la Berevoieşti, Poienari, Jugur, Godeni,
Boteni. Pe valea Argeşului apare lanţul de hidrocentrale. Culoarul depresionar intracolinar al „celor
şapte muscele”, este dominat spre sud de un şir de dealuri în formă de cueste cu altitudini între 650-
750 m, care marchează limita dinspre Gruiurile Argeşului.

Clima
Factorii generali care determină caracteristicile climei sunt:
- radiaţia globală;
- circulaţia maselor de aer;
Factorii locali care nuanţează particularităţile climatice sunt:
- poziţia geografică în raport cu unităţile vecine;
- altitudinea;
- orientarea versanţilor.
Radiaţia solară globală anuală este de 121,78 kcal/cm² la Târgu Jiu şi uşor mai ridicată la est
de Olt, concretizată şi prin numărul de ore de strălucire a soarelui (2050 ore la Târgu Jiu şi 2070 ore
la Câmpulung). Aceasta se explică prin prezenţa mai mare a maselor de aer umed, generate de
ciclonii mediteraneeni care produc înnourări accentuate mai ales în sezonul rece.
Circulaţia maselor de aer în Subcarpaţii Getici este de asemenea influenţată de masele de
aer cald şi umed de origine mediteraneană. În timpul iernii, masele de aer polar care vin dinspre
nord, după escaladarea munţilor trec peste ulucul depresionar de adăpost, venind în contact doar cu
dealurile mai înalte ale Subcarpaţilor.
Temperatura medie anuală prezintă uşoare diferenţieri, fiind mai ridicată la vest de Olt unde
se resimte influenţa mediteraneană, respectiv de: 10,2°C la Târgu Jiu, 10,1°C la Govora; în
Subcarpaţii de la est de Olt, temperatura medie anuală este mai coborâtă cu 1-2°C, respectiv 7-8°C
ca urmare a altitudinii lor mai mari şi a depărtării faţă de centrii barici de influenţă din Marea
Mediterană. Vara este călduroasă în Subcarpaţii de la vest de Olt, valorile medii fiind cuprinse între
20°-22°C şi mai răcoroasă în aria Muscelelor Argeşului, cu valori medii de 17,9 – 18,3°C la
Câmpulung.
Iarna, valorile medii se menţin în jur de - 2,5°C.
Precipitaţiile atmosferice sunt bogate atingând valori de 1006 mm la Apa Neagră şi 1092
mm la Arefu. Lunile cu cea mai frecventă activitate ciclonică în care se generează precipitaţii, sunt
cele de la începutul primăverii (martie-aprilie) şi de la sfârşitul toamnei (octombrie-noiembrie).
Însă, lunile de vară şi de la începutul toamnei, prezintă cantităţi reduse, iar perioadele de secetă sunt
în lunile august şi septembrie.
Frecvenţa vântului este imprimată de culoarul văilor cu orientare generală nord-sud la Tg.
Jiu, Râmnicu Vâlcea şi Câmpulung.

148
 În ansamblu, Subcarpaţii Getici se încadrează în etajul climatic de deal, cu potenţial termic
favorabil, (lipsind contrastele termice mari), cât şi sub raportul precipitaţiilor atmosferice suficiente
pentru necesarul de apă al plantelor de cultură.

Reţeaua hidrograrfică
Subcarpaţii Getici sunt străbătuţi de râuri mari numite şi alohtone pentru că îşi au izvoarele
în regiunea de munte şi străbat regiunea Subcarpaţilor. Între acestea sunt: Jiul (cu Motru şi
Gilortul), Oltul (cu Olteţul), Topologul, Argeşul (cu grupajul său de afluenţi Vâlsanul, Râul
Doamnei, Bratia, Râul Târgului) şi Dâmboviţa.
Râurile autohtone cu izvoarele în aria subcarpatică sunt: Amaradia de Jiu şi Câlnicul,
afluent al Gilortului.
Râurile mici au izvoarele în munţii de la nord şi traversează zona subcarpatică ,fiind
grupate pe bazine subcarpatice.
Jiul primeşte un grupaj de afluenţi mici în depresiunea Târgu-Jiu, care se varsă în
amenajarea lacului de acumulare de la Ceauru, după cum urmează: Şuşiţa, Jaleşul, Bistriţa şi
Tismana (care se varsă în Jiu în aval de lacul Ceauru).
Oltul primeşte ca afluenţi în zona subcarpatică Valea Olăneştilor, Bistriţa Vâlceană,
Luncavăţul, etc.
Olteţul are afluentul Cerna pe partea dreaptă, iar pe stânga râul Topolog. Unii dintre aceşti
afluenţi străbat zona subcarpatică având gura de vărsare mult mai la sud de aceasta.
Densitatea medie a reţelei hidrografice pentru întreaga regiune este de 0,4-0,5 km/km²,
local însă valorile pot fi de 0,8-0,9 km/km², dar dacă se consideră şi reţeaua elementară de cursuri,
densitatea de drenaj ajunge la valori cuprinse între 4 şi 6 km/km².
Regimul scurgerii apelor este influenţat de condiţiile climatice, de caracteristicile reliefului
şi a altor factori; gradul mare de fragmentare a reliefului a determinat o accentuare a pantelor de
scurgere care, în condiţiile unor soluri cu textură predominant argiloasă, determină rapid afectarea
bazinelor hidrografice la ploile torenţiale şi la topirea zăpezilor. Ca urmare, viiturile se formează
repede şi sunt scurte, dar cu amplitudine şi cu putere mare de eroziune şi transport. Din toate
observaţiile şi analizele făcute, la debitele medii s-au constatat perioade cu ape mari de primăvară (
provenite din topirea zăpezilor în lunile februarie şi martie), iar alta în intervalul aprilie-iunie
(datorită ploilor de primăvară şi de vară). Urmează apoi perioada apelor mici de vară-toamnă, când
se realizează şi cel mai mic volum al scurgerii şi cea de la sfârşitul toamnei, cu o uşoară creştere a
debitelor de apă.
Apar, însă şi alte faze de viituri, în orice perioadă din an cu ploi torenţiale.
În Subcarpaţii Getici, cel mai mare volum al scurgerii se realizează în lunile martie şi
aprilie. Astfel, în Subcarpaţii Gorjului, pentru râul Tismana la Godineşti, cel mai mare volum din
scurgerea anuală se realizează în luna aprilie şi în luna martie.
Cea mai mică parte din scurgerea medie anuală se realizează în lunile septembrie şi
octombrie. Pe anotimpuri, repartiţia scurgerii apei are o pondere primăvara de 40-50% din totalul
scurgerii anuale.
Scurgerea medie, ca indicator sintetic al bogăţiei de ape, este legată de ansamblul factorilor
fizico-geografici şi descreşte de la sud-vest spre nord-est.
La contactul Subcarpaţilor de la vest de Jiu cu masivele calcaroase din nordul Olteniei, apar
o serie de izvoare carstice foarte bogate, care au fost captate şi folosite la alimentarea cu apă a
oraşelor Craiova şi Tg. Jiu şi a unor comune de pe traseul conductelor.
Scurgerea maximă rezultă în urma ploilor torenţiale sau din suprapunerea ploilor de
primăvară cu topirea zăpezilor. Astfel, în bazinul Jiului în 64% din cazuri, debitele maxime au fost
provocate de ploi, iar în spaţiul dintre Olteţ şi Râmnic, procentul acesta a crescut la 70%.
Formarea scurgerii maxime în Subcarpaţi este favorizată şi de soluri, care au frecvent o
textură argiloasă sau luto-argiloasă, de gradul mare al fragmentării reliefului şi de gradul redus de
împădurire ca urmare a intervenţiei omului.
Cel mai concludent exemplu de formare a undelor de viitură a fost semnalat în iulie 1975,
când întreaga regiune subcarpatică din sud a înregistrat cele mai mari debite de apă. Astfel, la 1

149
iulie, viituri puternice s-au produs pe râurile mici din bazinul Jiului, cu efecte catastrofale în bazinul
Motrului şi pe Tismana, Sohodol, Amaradia şi Gilort. Treptat, paralel cu înaintarea frontului
atmosferic de precipitaţii spre est, s-au produs viituri pe arterele hidrografice din bazinele Oltului,
Argeşului, Dâmboviţei şi la cele din Subcarpaţii Curburii.
O contribuţie importantă la formarea acestor viituri au avut-o debitele de apă aduse de
arterele hidrografice din regiunea subcarpatică.
Scurgerea minimă este foarte mult influenţată de constituţia litologică care în regiunea
subcarpatică este eterogenă, rocile permeabile favorizând procesele de infiltrare iar cele
impermeabile, scurgerea de suprafaţă. Atât pentru râurile alohtone, cât şi pentru cele autohtone,
cele mai mici debite se înregistrează în perioada de vară-toamnă ca urmare a precipitaţiilor foarte
reduse din intervalul august-septembrie şi a temperaturilor încă ridicate, care menţin o evaporare
mare în bazinele de recepţie.
A doua perioadă cu debitele minime este cea de iarnă, când precipitaţiile sunt stocate la suprafaţa
solului sub formă de zăpadă.
Scurgerea aluviunilor este favorizată pe lângă variaţia bruscă a debitelor, de alternanţă
stratelor uşor friabile cu cele impermeabile, de structura cutată şi puternic faliată, de solurile mediu
sau intens erodate, de gradul de fragmentare a reliefului şi de gradul redus de împădurire.
De aceea, Subcarpaţii prezintă o predispoziţie maximă la eroziunea de suprafaţă şi în
adâncime. Debitele medii specifice de aluviuni în suspensie sunt edificatoare pentru spaţiul
geografic al Subcarpaţilor, în special în bazinele cu mari defrişări ale pădurilor.
Gradul de mineralizare al apelor de suprafaţă le includ în grupa apelor bicarbonate cu
mineralizare cuprinsă între 200 şi 500 mg/l. Arterele hidrografice care trec prin formaţiunile
salifere cu ape clorurate cu mineralizare de peste 1000 mg/l.
Apele freatice sunt influenţate de asemenea, de varietatea structurii geologice a
componentei litologice, neavând o repartiţie uniformă, fapt pentru care nu pot fi folosite decât local
la alimentarea cu apă în fântâni. Ele sunt mai abundente în depozitele aluvionare de terasă sau de
luncă din lungul principalelor artere hidrografice, decât în alte depozite.
Un rol deosebit îl au izvoarele minerale, între care o pondere foarte mare o au cele clorurate
legate de masivele sau formaţiunile salifere.
Urmează apoi ca frecvenţă izvoarele sulfuroase şi sulfatate, apoi cele iodurate.
Apele de adâncime sunt întâlnite sub formă de ape de zăcământ, în cazul formaţiunilor
petrolifere. Multe izvoare minerale şi ape de adâncime sunt captate şi folosite în scopuri curative în
staţiunile balneoclimaterice din regiunea subcarpatică: Govora, Olăneşti, Călimăneşti şi Căciulata.
O problemă importantă pentru Subcarpaţi o constituie utilizarea şi gospodărirea resurselor
de apă, dat fiind scurgerea neuniformă a apei. De aceea, s-au realizat pe râurile mari, lacuri de
acumulare ca cele de pe valea Oltului şi lacul Ceauru pe Jiu, atât pentru scopuri hidroenergetice, cât
şi pentru atenuarea undelor de viitură, pentru asigurarea cu apă potabile, apă industrială sau pentru
funcţia piscicolă şi de agrement.
O problemă mare o ridică volumul mare de aluviuni, antrenate pe arterele de scurgere care
duc la colmatarea lacurilor şi reducerea volumului util de apă din cauza aluviunilor în suspensie.
De aceea, se impun măsuri eficiente de amenajare, în primul rând a versanţilor şi
organismelor torenţiale, care sunt principalele surse de aluviuni.

Vegetaţia
Subcarpaţii se încadrează în cea mai mare parte numai în limitele a două subetaje:
- subetajul pădurilor de gorun care ocupă partea lor externă cu altitudini mai reduse
- subetajul pădurilor de fag, caracteristic dealurilor mai înalte.
La contactul acestora, se formează o interferenţă în care pădurile de gorun în amestec cu
fagul alternează cu gorunete, care apar mai ales pe versanţii însoriţi şi cu făgete pe cei umbriţi.
Pădurile de gorun şi fag au ca limită 600-700 m altitudine, însă pe văi şi pe versanţii umbriţi
pădurile de fag coboară până pe marginea Subcarpaţilor şi chiar în regiunile piemontane.
În Subcarpaţii Gorjului, la altitudini coborâte, alături de gorunete se dezvoltă şi ceretele,
gârniţete şi amestecuri de cer şi gorun, iar în dealurile mai înalte predomină gorunetele, iar făgetele

150
ocupă suprafeţe restrânse. Specii în amestec sunt: carpenul şi teiul, alături de care mai sunt:
frasinul, cireşul, jugastru, mărul pădureţ, scoruşul etc.
În depresiunile subcarpatice şi interdeluroase apar şi păduri de stejar iar în lunci, zăvoaie de
plopi şi salcie cu numeroase specii higrofile şi mezohigrofile.
Pajiştile naturale secundare
În urma defrişărilor au apărut pajişti utilizate ca păşuni şi fâneţe, ale căror specii diferă după
condiţiile de relief, de umiditate, de soluri, etc. În urma proceselor de eroziune a versanţilor au
apărut asociaţii xerofile. În etajul pădurilor apar pajişti colinare cu iarba vântului şi păiuşuri, iar în
depresiunile subcarpatice cu umiditate, apar asociaţii de Agrostis sau Festuca şi graminee, folosite
ca fâneţe.
Alte tipuri de vegetaţie
O formaţiune vegetală deosebit de răspândită în dealurile subcarpatice ca urmare a
particularităţilor de rocă şi presiunii antropice, o constituie tufărişurile degradate.
Cătina (Hippophae rhamnoides) care creştea iniţial pe cueste cu un sol superficial şi rocă la zi, a
invadat terenurile afectate de procese de eroziune. Mai apar tufărişuri de păducel (Crataegus
movagyna), porumbar (Prunus spinosa), măceş (Rosa canina), lemn câinesc (Ligustrum vulgare)
etc.

Fauna
Principale caracteristică faunistică a Subcarpaţilor este marea eterogenitate taxonomică şi
ecologică a numeroaselor specii cu efective bogate comparativ cu muntele sau câmpia. Majoritatea
speciilor au o răspândire europeană şi central-europeană, mai puţine sudice şi estice, ultimele două
grupe găsindu-se în special în Subcarpaţii Getici şi Subcarpaţii Moldovei.
Sunt efective bogate de nevertebrate din lumea insectelor, urmate de vertebrate din cadrul
mamiferelor (jderul, pârşul, veveriţa, şoarecele gulerat etc.) şi păsări (ciocănitoarea verzuie,
muscarul sur, sturzul cântător, porumbarul gulerat etc.).
Fauna acvatică în râurile mai mici este reprezentată de lipanul ca specie dominantă dintre
peşti, urmat de clean şi mreană. Dintre batracieni, apare buhaiul de baltă, broasca roşie de munte,
iar uneori coboară tritonul de munte.

Solurile
Condiţiile locale de relief, rocă, topoclimat şi procesele moderatoare, determină apariţia
unui mozaic de soluri: soluri brune acide la limita superioară spre munte, cambisoluri şi
cernoziomuri cambice în depresiunile mari intracolinare, cum este Depresiunea Tg. Jiu – Câmpu
Mare.
Pe vechile şesuri aluviale ca şi pe glacisurile de acumulare unde erau păduri de stejar, apar
soluri pseudogleizate; pe rocile argiloase sărace în carbonaţi apar soluri brune, iar pe cele
calcaroase au evoluat rendzinele. Pe şesurile aluviale tinere dintre afluenţii Jiului, apar soluri
aluviale în diferite stadii de evoluţie.
Terenurile cu solurile cele mai bune de pe terase şi de pe povârnişurile sudice, domoale şi
însorite, sunt folosite pentru agricultură (cereale, cartofi, pomi fructiferi).

Populaţia şi aşezările
Subcarpaţii constituie zona de relief cea mai intensă şi cu cea mai mare vechime a
populaţiei datorită poziţiei geografice favorabile între munţi şi podiş, cu resurse variate de sol şi
subsol, care au determinat un grad ridicat de umanizare a peisajului.
Vestigii materiale există din neoliticul inferior şi superior (cultura de Sălcuţa), din epoca bronzului
(culturile Verbicioara, Tei), iar din antichitate au fost găsite urme de cetăţi din timpul geţilor şi
dacilor la Ocniţa (Buridava) în judeţul Vâlcea, Polovragi şi Răşina în judeţul Gorj.
Urmele epocii romane sunt mai numeroase (sec. II-III e.n.) şi mai variate: aşezări daco-
romane, castre, oraşe fortificate, drumuri, exploatări miniere, băi, etc. ca cele din lungul Jiului
(Bumbeşti-Jiu), al Oltului (Arutela-Bivolari, Rădăcineşti-Jiblea, Casta Traiană – Sânbotin,
Buridava – Ocniţa).

151
 Ariile depresionare,care au oferit condiţii favorabile pentru viaţă, sunt mai populate decât
dealurile subcarpatice, care în prezent sunt acoperite cu păduri şi păşuni. De aici porneau drumuri
cu diferite produse exploatate în regiune: drumul sării, drumul vărarilor, drumul pădurii etc.,
făcându-se schimburi de produse între munte, deal şi câmpie.
Documentele cartografice consemnează existenţa până la jumătatea veacului al XIX a celor
mai mari sate în Subcarpaţi şi deci o regiune mai bine populată decât câmpia până la sfârşitul sec.
XIX.
Bogăţia mare a pădurii din trecut este reflectată şi în toponimia satelor: Măceşu (oraşul Tg.
Cărbuneşti), Stejarul (comuna Roşia de Amaradia), ambele în judeţul Gorj, Teiu (comuna Galicea)
din jud. Vâlcea.
De asemenea, văile râurilor mari şi mici reprezintă culoare polarizatoare de aşezări pe care
s-au instalat principalele artere de circulaţie între munte, podiş şi câmpie.
Ele au favorizat şi evoluţia aşezărilor de factură urbană: Bumbeşti-Jiu, Novaci, Horezu,
Băile Olăneşti, Călimăneşti care se distribuie la limita dinspre munte. În depresiunile intracolinare,
se disting: municipiile Tg. Jiu şi RâmnicuVâlcea cu peste 100.000 locuitori, iar ca oraşe mici sub
25.000 locuitori: Băile Govora, Ocnele Mari, Târgu Cărbuneşti, Ţicleni, iar în jur de 50.000 loc.
Sunt: Câmpulung şi Curtea de Argeş.
Densitatea populaţiei este de circa 148,3 loc/km², iar cea a aşezărilor în teritoriu este mare,
însă 83% dintre acestea au sub 1000 locuitori, majoritatea fiind în jur de 500 locuitori.
Tipurile funcţionale de aşezări
Satul subcarpatic constituie unul dintre elementele cele mai caracteristice ale peisajului
geografic care a avut o mare putere de adaptare la condiţiile mediului geografic. Marea stabilitate a
vetrelor săteşti a fost legată de practicarea agriculturii cu subramura creşterea animaleor, cultura
pomilor fructiferi, pădurea şi bogăţia apelor.
Aşezările omeneşti cu funcţii agricole cerealier-pomicole şi de creşterea animalelor. Mai
recent au apărut sate cu profil agro-industrial ca urmare a exploatării resurselor subsolului ca de
exemplu: Albeni, Bustuchin, Bâlteni, Baia de Fier, Berbeşti, Alunu, Băbeni şi Vaideeni. Alte
funcţii sunt legate de activităţile balneoclimaterice sau turistice.: Săcelu, Pietrari şi Costeşti.
Forma, structura şi textura vetrelor este foarte variabilă:
- poligonală cu structuri adunate, răsfirate şi risipite;
- liniare, de-a lungul râurilor;
- tentaculare;
- polinucleare.

Caracterizare economică
Agricultura
Subcarpaţii pot fi consideraţi o regiune de tranziţie între economia agricolă montană şi cea a
regiunilor piemontane şi de câmpie învecinată.
În văile largi şi depresiunile joase cu terase întinse, predomină culturile de porumb şi cartofi,
îmbinate cu livezi.
Dealurile constituie domeniul pădurilor de foioase, al păşunilor, fâneţelor şi livezilor, iar la
poala lor apar şi culturi de porumb şi cartofi. Pe versanţii sudici mai domoli apar livezi de pomi şi
viţă de vie, care au favorizat centre de prelucrare primară a fructelor la Râmnicu Vâlcea-Râureni,
Tg-Jiu şi Bumbeşti-Piţic.
Creşterea animalelor este favorizată de suprafeţe întinse de păşuni şi fâneţe, constituind una
dintre cele mai vechi ocupaţii ale populaţiei. Păşunile şi fâneţele naturale deţin circa 37% din
terenul agricol în Subcarpaţi.
Dintre animale, cele mai răspândite sunt ovinele, care valorifică păşunile şi fâneţele naturale
din Subcarpaţi şi a celor din munte. Densităţi mai mari apar în Subcarpaţii Argeşului (peste 200 de
capete la 100 ha agricol) şi ai Vâlcii. Bovinele, în special vacile de lapte, au pondere mare în
depresiunea Tg. Jiu - Câmpu Mare, urmate de depresiunile de contact. Porcinele au o pondere mai
redusă, datorită deficitului de cereale.

152
 Industria
Este determinată de condiţiile şi resursele naturale existente, de gradul de populare şi
valorificare economică, de condiţiile istorice de evoluţie a sistemelor industriale, de legăturile
economice intra şi extrazonale.
Structura geologică, cu formaţiuni sedimentare puternice tectonizate, a dus la acumularea
unor importante zăcăminte de ţiţei, cărbune, sare, roci de construcţie, ape minerale,etc.
Sarea aflată în cutele diapire din Subcarpaţii Vâlcii a devenit o importantă materie primă pentru
industria chimică.
Prezenţa rocilor silicioase, a nisipurilor şi gresiilor moi, a făcut să apară în secolul XVII
unele fabrici de sticlă, iar prezenţa calcarelor a dus specializarea unor sate din Subcarpaţii Gorjului
şi Muscelele Argeşului în prepararea varului. Resursele forestiere au contribuit la dezvoltarea
meşteşugurilor săteşti şi ulterior a industriei de prelucrare a lemnului.
În anii postbelici au fost puse în evidenţă zăcăminte noi de ţiţei în Subcarpaţii Gorjului
(Bălteni, Alunu, Româneşti); zăcămintelor de ţiţei li se adaugă gazele naturale sub formă de metan
sau în asociere cu ţiţeiul.
Se valorifică zăcămintele de lignit din Muscelele Argeşului (Berevoieşti, Godeni, Poenari, Jugur,
Boteni), iar din Subcarpaţii Getici la Rovinari, Roşia-Jiu, Cicani, Tismana, Albeni.
În prezent, structura de ramură a industriei subcarpatice se caracterizează prin predominarea
industriei chimice, a industriei materialelor de construcţii, a industriei energetice, industria
lemnului. Analizate pe ramuri se prezintă astfel:
Industria energetică valorifică importante surse energetice de lignit, petrol şi hidroenergie în
uzine producătoare de energie electrică: termocentralele de la Doiceşti, Govora şi Rogojel în
apropiere de Rovinari, hidrocentrale pe Argeş, pe Olt, şi sistemul Cerna – Motru – Clocotiş;
Industria construcţiilor de maşini: asigură utilaje pentru industria extractivă a cărbunelui
(Tg. Jiu) şi cea chimică; produce autoturisme utilitare la Câmpulung, produse electronice şi
electronice la Curtea de Argeş;
Industria chimică: de produse clorosodice la Govora, alte produse chimice la Râmnicu
Vâlcea pe baza extragerii sării de la Ocnele Mari; articole tehnice de cauciuc la Tg-Jiu şi industria
de utilaj chimic de la Râmnicu Vâlcea;
Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului în combinatele de la Tg-Jiu şi Râmnicu
Vâlcea;
Industria materialelor de construcţii, a sticlei, porţelanului şi faianţei produce: ciment, var,
materiale refractare, azbociment, sticlă, porţelanuri în unităţile specializate în produse refractare şi
ceramice la Tg-Jiu (pe baza calcarului de la Suseni şi Runcu) şi la Câmpulung (calcare de la
Mateiaş şi argilă de la Stoieneşti); sticlă la Tg Jiu; porţelanuri la Curtea de Argeş.
Industria bunurilor de consum
• industria textilă: Tg-Jiu, Câmpulung
• filaturi de lână la Cetăţeni (jud Argeş)
• confecţii: Curtea de Argeş, Râmnicu Vâlcea, Tg. Jiu
• artă populară (ţesături, cusături) la Tismana
• industria pielăriei şi încălţămintei la Râmnicu Vâlcea;
• industria alimentară: conserve de fructe la Râureni (Vâlcea);
• industria laptelui pentru brânzeturi: Novaci, Horezu, Curtea de Argeş, Tg-Jiu, Râmnicu
Vâlcea.

Căile de comunicaţie
Poziţia geografică de tranziţie între munte, podiş şi câmpie a determinat numeroase legături
de producţie şi comunicare între regiunile mai sus amintite.
Valorificarea resurselor locale este legată de unele vechi meşteşuguri ca: olăritul, prelucrarea
primară a lemnului, dogărie, fabricarea sticlei etc.,ce au făcut obiectul schimburilor destinate nu
numai pe plan intern ci şi la export către numeroasele schele din vadurile Dunării. Astfel, au apărut
cunoscutele drumuri ale „sării”, „cerii”, „mierii”, „păcurii etc” etc., care însoţeau apele.

153
 În prezent, drumurile importante urmăresc în continuare principalele văi, dar există şi
drumuri longitudinale care urmăresc zona subcarpatică vest-est sau invers, ca cel care pleacă la
Baia de Arama – Tg-Jiu – Râmnicu Vâlcea – Curtea de Argeş – Câmpulung.
La sfârşitul sec. XIX, în Subcarpaţi au început să se construiască o serie de căi ferate care legau
Principatele Române de Transilvania, dublând în mare parte căile rutiere:
• pe Valea Oltului, Râmnicu Vâlcea – Râu Vadului;
• pe valea Jiului, Filiaşi – Tg. Jiu – Tg. Cărbuneşti.
Se adaugă şi căi ferate secundare de interes local:
• Tg-Jiu – Rogojel – Filiaşi;
• Tg. Cărbuneşti – Albeni;
• Băbeni – Berbeşti;
• Curtea de Argeş – Piteşti;
• Argeşel – Câmpulung – Goleşti.
În traficul feroviar de mărfuri, o mare pondere o deţine cărbunele, necesar termocentralelor
(Rogojel, Turceni, Işalniţa). Sarea este transportată prin saleoducte de la Ocnele Mari la combinatul
de produse clorosodice din apropiere, respectiv la Govora.
Căile de comunicaţi transcarpatice rutiere şi feroviare asigură mărfuri complexe de
minereuri, cărbuni, produse chimice, lemnoase, alimentare.

Potenţialul turistic
Subcarpaţii, alături de Carpaţi şi de litoralul Mării Negre, reprezintă prin varietatea
peisajelor geografice, prin resursele naturale şi cele antropice, o regiune cu potenţial turistic mare.
Formele de relief, izvoarele minerale, staţiunile climatice şi balneare, monumentele istorice,
de cultură şi artă, au devenit centre de interes turistic.
Izvoarele minerale (unele dintre ele folosite de pe vremea romanilor) din Subcarpaţii
Gorjului, ai Vâlcii (în special din Valea Oltului) şi varietatea speciilor vegetale, au favorizat
dezvoltarea unor staţiuni balneoclimaterice la: Călimăneşti, Băile Olăneşti, Băile Govora, Ocnele
Mari din Subcarpaţii Vâlcii, Săcelu şi Ţicleni din judeţul Gorj.
O serie de sate din depresiunile subcarpatice se remarcă prin arhitectura construcţiilor,
folclorul local, specificul etnografic şi economic, au devenit centre de atracţie turistică: Tismana,
Runcu şi Polovragi (jud. Gorj), Vaideeni, Costeşti, Măldărăşeşti (jud. Vâlcea).
Monumentele istorice şi de artă renumite prin arhitectura, istoria şi frescele lor sunt marcate
de mănăstirile Tismana (sec. XIV) şi Polovragi (sec XVIII), situate în depresiunile cu acelaşi nume
în judeţul Gorj, mănăstirea Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, mănăstirile Bistriţa,
Arnota (zidită de Matei Basarab – 1633) şi Govora (cu tipografia Matei Basarab din 1640) din
judeţul Vâlcea. Oraşul domnesc Curtea de Argeş înscrie o întreagă epocă din istoria poporului
român din vremea unor domnitori ai Ţării Româneşti; curtea domnească, biserica domnească,
mănăstirea Curtea de Argeş (ctitorie a lui Neagoe Basarab din sec XIV concludente).
Pe plan local au fost organizate muzee în aer liber cu profil etnografic: la Curţişoara - Gorj,
Bujoreni şi culele de la Măldărăşeşti cu muzeu de istorie şi etnografie din judeţul Vâlcea.
La Tg-Jiu au fost expuse în aer opere ale lui Constantin Brâncuşi: Coloana Infinitului, Poarta
sărutului şi Masa tăcerii.
Multe sate din Subcarpaţii Getici au importanţă turistică prin obiceiurile oamenilor, prin
specificul etnografic, prin stilul construcţiilor şi funcţia economică. Ţesăturile de Tismana (Gorj),
ceramica de Horezu (Vâlcea), monumentele istorice, toate locurile şi obiectivele de interes turistic,
sunt în legătură printr-o reţea deasă de căi de comunicaţie care merge în lungul apelor sau
traversează dealurile şi depresiunile dintr-o parte în alta a lor.

154
 CARPAŢII ROMÂNEŞTI
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

BARBU, N., (1976), Obcinele Bucovinei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

BERINDEI, I., (1972), Munţii Apuseni. Raportul reliefului cu litologia şi structura, Lucrările
ştiinţifice, Inst. Ped. Oradea, Seria geografie.
BERINDEI, I., POP, GR., (1972), Judeţul Bihor, Editura Academiei, Bucureşti.
BLEAHU, M., DECU, V., NEGREA, ŞT., PLEŞA, C., POVARĂ, I., VIEHMANN, I., (1976),
Peşteri din România, Editura Ştiinţifică Enciclopedică, Bucureşti.
BOJOI, I., SURDEANU, V., (1970), Consideraţii asupra reliefului din bazinul hidrografic al
Tarcăului. Lucrările Stat.
BORDEI ION, ECATERINA, (1983), Rolul lanţului alpino-carpatic în evoluţia ciclonilor
mediteraneeni, Editura Academiei, Bucureşti.
BRĂTESCU, C., MIHĂILESCU, V., RĂDULESCU, N. AL., TUFESCU, V., (1943), Unitatea
si funcţiunile pământului si poporului românesc, SRRG, Bucureşti.
BUIA, AL., PĂUN, M., PAVEL, C., (1962), Studiul geobotanic al pajiştilor, în vol. Pajiştile din
Masivul Parâng şi îmbunătăţirea lor. Editura Agrosilvică, Bucureşti.
CÂNDEA MELINDA, ERDELI, G., SIMION, TAMARA, (2000), România. Potenţial turistic şi
turism. Editura Universităţii din Bucureşti
COCEAN, POMPEI, (1984), Potenţialul economic al carstului din Munţii Apuseni. Editura
Academiei, Bucureşti.
CONEA, I., (1935), Ţara Loviştei. Geografia Istorică, Imprimeria Naţională, Bucureşti.
CONEA, I., (1937), Din geografia istorică şi umană a Carpaţilor - nedei, păstori, nume de
munţi, BSRRG, LV(1936) si în vol. Plaiuri Carpatice, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, (1984).
ERDELI, G., CUCU, V., (2005), România. Populaţie, Aşezări umane, Economie. Editura
Transversal, Bucureşti.
FLOREA, N., MUNTEANU, I., RAPAPORT, C., CHIŢU, C., OPRIŞ, N., (1968), Geografia
solurilor României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
IACOB, GH., Ţara Maramureşului, potenţial şi profil turistic românesc, în vol. Turismul în
România-zece ani de cercetare, IECIT, Bucureşti.
MIHĂILESCU, V., (1969), Geografia fizică a României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
POSEA, GR., (1972), Regionarea Carpaţilor româneşti, Terra IV (XXIV). 3.
POSEA, GR., (1981), Depresiunea Braşovului (Caractere geomorfologice), AUB-Geogr. XXX.
ROŞU, AL., (1980), Geografia fizică a României, Ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
ŞANDRU, I., (1978), Geografia economică a R.S. România, Ediţia a II-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
VELCEA, VALERIA, SAVU, AL., (1982), Geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor româneşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
* * *, (1982), Geografia României, vol. III, Carpaţii Româneşti şi Depresiunea Transilvaniei,
Editura Academiei, Bucureşti.
 SUBCARPAŢII
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ALEXANDRESCU, VALERIA, NANCU, DANIELA, (1977), Tipuri de evoluţii demografice în

Subcarpaţii de la Curbură, Buletinul de Geografie I.
ALEXANDRESCU, VALERIA, VLAD, SORINA, (1983), Albinăritul şi reflectarea lui în
toponimia Olteniei, Revista Terra, 4.
APĂVĂLOAE, M., (1973), Caracterizarea geografico-economică a agriculturii Judeţului
Neamţ, ASUCI-GG. XIX.
BADEA, L., (1967), Subcarpaţii dintre Cerna Olteţului şi Gilort. Studiu geomorfologic. Editura
Academiei.
BADEA, L., (1973), Modelarea Subcarpaţilor dintre Motru şi Slănicul Buzăului în cuaternar.
Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
BADEA, L., BĂLTEANU, D., (1977), Terasele din Valea Subcarpatică a Buzăului, SCGGG –
Geogr. XXIV, 2.
BADEA, L., DINU, MIHAELA, (1992), Dealurile dintre Olt şi Topolog. Observaţii
geomorfologice, SCG, XXXIX.
BARANOVSKY, NICULINA, CÂNDEA, MELINDA, ERDELI, G., (1989), Tipuri de evoluţie
demografică în Oltenia Subcarpatică şi piemontană, SCGGG – Geogr. XXXVI.
BOGDAN, OCTAVIA, NICULESCU, ELENA, (1996), Caracteristici climatice ale regiunii
Subcarpatice de la Curbură şi specificul utilizării terenurilor, AUSMS – Geogr. –
Geolog. V.
BRÂNDUŞ, C., (1981), Subcarpaţii Tazlăului. Studiu geomorfologic. Editura Academiei,
Bucureşti.
BUGĂ, DR., (1969), Repartiţia geografică a aşezărilor omeneşti dintre Carpaţi şi Dunăre(Ţara
Românească) la jumătatea sec. al XIX-lea. Comunicări de Geografie, SSG. VII.
ERDELI, G., CUCU, V., (2005), România. Populaţie. Aşezări umane. Economie. Editura
Transversal, Bucureşti.
IELENICZ, M., PĂTRU, ILEANA, GHINCEA, MIOARA, (2003), Subcarpaţii României.
Editura Universitară, Bucureşti.
RĂDULESCU, N. AL., (1939), Vrancea – Geografie fizică şi economică. St. Cercet. Geogr. I.
Societatea Regală Română de Geografie, Bucureşti.
ROŞU, AL., (1967), Subcarpaţii Olteniei dintre Motru şi Gilort. Studiu geomorfologic. Editura
Academiei, Bucureşti.
TUFESCU, V., (1968), Subcarpaţii. Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
* * *, (1992) Geografia României, IV. Regiunile pericarpatice. Editura Academiei, Bucureşti.