Subcarpații Curburii date generale (după tratat)

SUBCARPAȚII CURBURII

1. 1. Caractere generale

Dacă Subcarpații reprezintă – în ansamblul Reliefului României – unitatea recunoscută ca având cea mai
mare complexitate geografică, partea lor dintre Dâmbovița și Trotuș (Subc. Curburii) prezintă nu numai
cea mai mare lățime (lățimea în jur de 30 km în Subc. Buzăului), dar și structura cea mai complicată, care
aduce după sine și o dinamică foarte accentuată a reliefului.
Cu toate că unele din particularitățile lor (mai ales geologice) se întâlnesc și la vest de Dâmbovița, în
Muscelele Argeșului, iar în cealaltă extremitate Depresiunea Cașin se dezvoltă la sud de Trotuș, în
continuarea Depresiunii Tazlăului, limitele de vest și de nord sunt considerate ca fiind văile Dâmboviței și
respectiv Trotușului.
La exterior limita este mai clară decât oriunde, pentru că numai această parte a Subcarpaților vine în
contact direct cu Câmpia Română, și anume cu câmpii piemontane tinere și de divagare (supuse încă
unui proces lent de afundare); în funcție de acest nivel de bază coborât (și în coborâre), situat imediat
alături, s-a produs adâncirea văilor și întreaga modelare cuaternară din Subcarpații Curburii.
Chiar dacă spre munte (mai ales între Teleajen și Slănicul de Buzău) s-a argumentat existența unei fâșii
de tranziție sau de interferență carpato – subcarpatică, contactul cu munții se poate urmări clar de-a
lungul unor depresiuni de contact relativ bine individualizate.
Evoluția, complexitatea geografică și legăturile Subcarpaților Curburii cu munții justifică pe deplin
existența unor asemănări între cele două regiuni de-a lungul fâșiei de contact, dar acestea nu ajung să
modifice caracterele subcarpatice în așa măsură încât să se poată vorbi de un mediu nesubcarpatic.
Această fâșie de interferență nu este decât dovada diversității geografice (foarte accentuate) din
cuprinsul acestei unități; contactul acesta din zona „pintenilor” este unic prin particularități în toată
desfășurarea Subcarpaților de la Motru până în Valea Moldovei.
Relieful este foarte variat, datorită în primul rând diversității petrografice, complexității tectonice
(sinclinale, anticlinale, falii normale, falii inverse, etc) și intensității mișcărilor tectonice din Cuaternar,
acestea din urmă fiind responsabile de pătrunderea eroziunii într-un ritm mai accentuat decât în oricare
altă regiune din țară.
Subcarpații Curburii sunt alcătuiți predominant din molasă (roci cutate friabile) de vârstă miocenă (molasa
inferioară) și pliocenă (molasa superioară); la acestea se adaugă cei doi pinteni de fliș paleogeni dintre
Prahova și Buzău, plus formațiuni cuaternare pe bordura exterioară (spre câmpie). Formațiunile
paleogene intră și în alcătuirea Subcarpaților Getici, însă numai în cei ai Curburii ele pătrund sub forma
celor doi pinteni de fliș (de Homorâciu și de Văleni), într-o alternanță aparte cu cuvetele (Drajna și
Șoimari – Calvini). În plus, în Subcarpații Curburii intervin cutele diapire care au provocat deformări
tectonice de o complexitate și intensitate mai puternice ca oriunde în Subcarpați, afectând nu numai
formațiunile pliocene acoperitoare dar și pe cele cuaternare. Este pe deplin explicabil de ce depozitele
pliocenului superior și cuaternarului inferior sunt ridicate până la 1000 m (mai ales în Măgura Odobeștilor,
la 996 m, dar și în dealurile dintre Buzău și Bâsca Chiojdului – în cadrul Cuvetei Calvini) și de ce terasele
râurilor principale (atât cât s-au păstrat) prezintă, în profil longitudinal, fie o convergență accentuată spre
marginea exterioară a Subcarpaților (mai ales în Vrancea), fie deformări accentuate acolo unde
traversează anticlinale sau sinclinale (pe văile: Prahovei, Teleajenului, Doftanei, Ialomiței, etc)
(deformările teraselor în aceste cazuri se transpun în creșterea altitudinii lor relative acolo unde râul
traversează un anticlinal aflat în ridicare și în prezent și în coborârea lor la traversarea sinclinalelor).
Eroziunea a pătruns adânc sub condiționarea directă a diferențelor structurale regionale și locale, relieful
în ansamblul său aflându-se într-un stadiu de punere în evidență a structurilor printr-o puternică selecție
petrografică (relieful petrografic și cel structural, la momentul actual, sunt mai pregnante decât relieful
climatic al climatului continental în care se află S. C.).
Ca urmare, depresiunile și masivele deluroase nu mai prezintă dispunerea lor cvasiordonată din
Subcarpații Moldovei și din cei Getici, iar procesele geomorfologice actuale se manifestă cu o agresivitate
sporită atât pe versanți cât și în albii.
Dacă între Trotuș și Slănicul de Buzău (în Subcarpații Vrancei) se poate vorbi totuși de două șiruri de
depresiuni, delimitate de două șiruri de dealuri, între Slănicul de Buzău și Dâmbovița (Subc. Buzăului și
Subc. Prahovei) ariile depresionare nu mai respectă această ordonare orografică și formează o
adevărată rețea dispersată între masivele deluroase, în care se recunoaște atât influența structurilor, în
general paralele cu marginea munților, cât și rolul rețelei hidrografice, dispusă transversal (perpendicular
pe structuri) sau parțial adaptată la structură.
Mulțimea depresiunilor de o foarte mare varietate ca dimensiuni, formă și particularități ale condițiilor
locale (de la depresiunile joase cu șesuri aluviale până la cele suspendate între dealuri ca lărgiri de
obârșie) a favorizat dezvoltarea așezărilor și instalarea unei rețele relativ dese de drumuri în lungul văilor
mai importante, chiar a căilor ferate care, cu excepția celei din lungul Prahovei străbat Subcarpații și se
opresc la contactul cu munții. Dacă la aceste condiții de așezare geografică se adaugă și existența
zăcămintelor specifice regiunii subcarpatice (petrol, cărbune, sare), mai de timpuriu găsite și exploatate
aici decât în alte regiuni ale țării, este de înțeles că ambianța generală a fost foarte favorabilă locuirii și
dezvoltării economice, ceea ce se reflectă și în densitatea mare a populației și în gradul accentuat de
urbanizare, mai mari aici decât în alte subunități subcarpatice.
Numărul mare și dispersia în teritoriu a așezărilor, densitatea ridicată a populației, desfășurarea unor
activități economice complexe și foarte variate au dus la modificarea puternică a peisajului, în unele părți
fiind vorba chiar de degradări de proporții (îndeosebi prin eroziune fluvio – torențială și alunecări de
teren); în aceste sectoare se impun măsuri de corectare și stingere a torenților și ravenelor, de drenare
sau barare a alunecărilor de teren; practic, în zilele noastre, Subcarpații Buzăului reprezintă polul
eroziunii din România, valoarea multor terenuri de aici fiind minimă, ele pretându-se în prezent doar la un
pășunat extensiv.

Subcarpatii Curburii (după Ielenicz)

SUBCARPAŢII CURBURII

Reprezintă cea mai largă şi mai complexă subunitate a Subcarpaţilor.

Denumirea este legată de aceea a formei în plan a lanţului Carpaţilor, pe care îi înconjoară pe latura
externă, amândouă descriind un uriaş „cot” prin care se realizează o trecere de la direcţia nord – sud la
alta, est – vest.
Limite şi vecini:
- se desfăşoară între Trotuş şi Dâmboviţa;
- sunt situaţi la contactul dintre Carpaţii de Curbură (în nord) şi Câmpia Română (sud şi est);
- în vest se învecinează cu Subcarpaţii Getici şi Podişul Getic, iar în nord cu Subcarpaţii Moldovei:
Limita faţă de Carpaţii Curburii:

 are un traseu sinuos, desfăşurându-se în lungul unor localităţi;

 între culmile montane şi Subcarpaţi există o diferenţă de nivel de până la 100 – 300 m, exprimată
prin versanţi cu pantă accentuată acoperiţi cu păduri de fag sau de amestec (fag şi conifere);
 coincide şi cu desfăşurarea unor linii de fractură importante care separă unităţi structurale cu
alcătuire petrografică diferită (gresii în munte; marne şi argile în dealuri).

Limita către câmpie: este trasată pe aliniamnetul unor localităţi, dar:

 între Dâmboviţa şi Buzău: Subcarpaţii se termină brusc prin versanţi povârniţi;

 între Buzău şi Trotuş: trecerea se face lin printr-o pantă ce coboară de la 260 m la 130 m;

Elemente de ordin geologic

Se disting prin cea mai complexă structură geologică din tot ansamblul Subcarpaţilor, determinată de:
- fundamentul de platformă (moesic şi dobrogean) cade spre munte în câteva trepte care la rândul
lor sunt fragmentate de falii transversale rezultând blocuri cu poziţie verticală diferită;
- suprastructura sedimentară care aparţine neozoicului este formată din gresii, marne, argile,
conglomerate şi calcare,
- aceste strate sunt cutate în mai multe sinclinale şi anticlinale; cutele sunt mai strânse şi faliate
către munte şi mai largi către exterior;
- între Trotuş şi Slănicul de Buzău formaţiunile pliocen – cuaternar inferioare alcătuiesc o structură
monoclinală în care uneori stratele au fost redresate la verticală;
- la vest de Slănicul de Buzău se impun „pinteni paleogeni” (Pintenul Ivăneţu şi Pintenul de Văleni),
dealuri cu alcătuire predominant grezoasă (similară munţilor), dar cu înălţimi şi fizionomie subcarpatică;
- apar „sâmburi de sare” care în ascensiunea lor către suprafaţă au dus la boltiri diapire cu
dimensiuni diferite; uneori eroziunea a scos la zi sarea în versanţii văilor;
- la vest de Teleajen sunt formaţiuni mai vechi (cretacice şi paleogen) cutate şi faliate;

Subcarpaţii Curburii au suferit în pleistocenul superior intense mişcări de ridicare ce au determinat înălţimi
de peste 700 m (în unele locuri peste 900 m). Aceste ridicări continuă şi în prezent, dar cu o intensitate
mai redusă.
Faptul că fundamentul în sectorul vrâncean aparţine unei microplăci care se subduce spre vest şi
nord – vest facilitează producerea mişcărilor seismice.
Relieful
Se remarcă printr-o complexitate aparte determinată de structura geologică diversă şi de gradul
înalt de fragmentare:
- se dezvoltă aliniamnete de depresiuni şi de dealuri cu orientare oarecum paralelă şi în
concordanţă cu principalele sinclinale şi anticlinale: pe sinclinale – depresiuni, pe anticlinale – dealuri;
- în interior: pe rocile paleogene cu rezistenţă mai mare la eroziune, situate spre munte apar culmi
înalte, creste, vârfuri separate de şei (aceste sunt pe liniile de falie sau pe roci mai puţin rezistente);
- la exterior, spre câmpie, rocile sunt din ce în ce mai moi (mio – plocene şi cuaternare), cu
rezistenţă mai slabă, iar ca structură s-a impus cea monoclinală (stratele cad spre est şi sud – est).
Acestă situaţie a condus la separarea a două subunităţi:

 Subcarpaţii interni: alcătuiţi din şirul depresiunilor aflate la contactul cu muntele (depresiuni
miocene submontane) încadrate la exterior de un şir de dealuri;
 Subcarpaţii externi: formaţi din al doilea aliniament de depresiuni şi din dealurile de la contactul
cu câmpia; se mai numesc şi „depresiuni subcarpatice intracolinare” (datorită situării lor între
două şiruri de dealuri).

Altitudini:
- cele mai amri înălţimi sunt înregistrate de:

 dealurile alcătuite din roci cu rezistenţă mare (gresii, microconglomerate, calcare): Dl.Istriţa (749
m);
 dealuri care au suferit ridicări puternice în Cuaternar: Măgura Odobeşti (966 m).

- frecvent dealurile au înălţimi între 350 şi 650 m;

- vetrele depresiunilor: 350 – 500 m;
- luncile marilor văi: 300 m la contactul cu muntele şi 120 – 150 m la intrarea în câmpie;
Subdiviziuni:

1. I. SUBCARPAŢII VRANCEI
- se întind între văile Trotuşului, la nord şi Slănic, la sud;
- la vest: sunt dominaţi de culmile Munţilor Vrancei, iar la răsărit trec brusc sau uneori lent spre
Câmpia Siretului;
- cuprind:

 Depresiuni interne (submontane):

o Depresiunea Vrancei:

- se desfăşoară între Şuşiţa, la nord şi Râmnic, la sud;

- are aspectul unui culoar, cu altitudini de 700 m;
- se axează pe o structură cutată complexă în care predomină mai multe sinclinale;
- în cadrul ei există mai multe bazinete depresionare (Soveja, Tulnici, Năruja, Paltin, Nereju, Jitia)
care au vatra la 400 – 450 m;
- este închisă la est de un şir de dealuri;

 Şirul dealurilor subcarpatice interne:

o Dl. Ouşoru (753 m): la nord de Şuşiţa;
o Dl. Răchitaş (927 m): între Şuşiţa şi Putna;
o Dl. Răiuţu (957 m): între Putna şi Milcov;
o Dl. Gârbova (974 m): între Milcov şi Râmnicul Sărat;
o Dl. Bisoca (943 m): la sud de valea Râmnicului Sărat;

- Versanţii acestora sunt afectaţi de alunecări de teren şi ravene;

- Eroziunea a creat pe Milcov, între Andreiaşu şi Mera, un peisaj ruiniform (pe stratele alcătuite din
gresii în alternanţă cu marne şi argile cu poziţie verticală): „zidurile de la Reghiu” (rezervaţie naturală);
- În localitatea Andreiaşu, pe versantul drept al Milcovului, pe tereasa de 20 – 25 m se manifestă
fenomenul natural „Focurile vii” (datorat autoaprinderii la suprafaţă a gazelor naturale care se strecoară
de la adâncimi mari, printre crăpăturile stratelor de gresii);

 Şirul depresiunilor intracolinare este reprezentat de bazinete depresionare, a căror vatră este
situată la 350 – 400 m:
o Răcoasa pe Şuşiţa;
o Vizantea pe Vizăuţi;
o Vidra pe Putna;
o Mera pe Milcov;
o Dumitreşti pe Râmnicu Sărat;
 Dealurile subcarpatice externe:
o Dl. Zăbrăuţiului (Şuşiţei): la nord de Şuşiţa, datorită altitudinilor mai joase se mai numeşte
„Platforma Zăbrăuţi”;
o Dl. Momâia (630 m): între Şuşiţa şi Putna;
o Măgura Odobeşti (996 m): între Putna şi Milcov; este cel mai înalt deal din Subcarpaţii
Curburii;
o Dl. Deleanu (693 m): între Milcov şi Râmna;
o Dl. Blăjani (483 m): între Câlnău şi Slănicul de Buzău;
o Dl. Căpăţâna (592 m): între Râmna şi Râmnicul Sărat;

1. II. SUBCARPAŢII BUZĂULUI

- Se desfăşoară între văile Slănicul de Buzău şi Teleajen; doar în sud-vest trec de pe Teleajen pe
Cricovul Sărat;
- În nord sunt net dominaţi de culmile Munţilor Buzăului, iar la sud se termină brusc deasupra
câmpiei (diferenţa de nivel între cele două unităţi de relief este ce cca 200 – 400 m);
- Cuprind mai multe subunităţi:

1. Prima subunitate se desfăşoară între văile Slănicul de Buzău şi Buzău şi cuprinde:

- Depresiunea Lopătari situată pe Slănicul de Buzău, la contactul cu muntele;

- Depresiunea Pătârlage situată pe Buzău;
- Dealurile Blidişel (819 m) şi Dâlma (800 m);
- Depresiunea Policiori (Berca - Arbănaşi): în vatra căreia emanaţiile de gaze din adânc încărcate
cu apă şi argilă au dus la dezvoltarea unor platouri cu vulcani noroioşi (Berca, Pâclele Mari, Pâclele Mici,
Arbănaşi);

1. A două subunitate se desfăşoară între văile Buzău şi Teleajen şi cuprinde Depresiunea Chiojd,
închisă de Pintenul Ivăneţu;
2. A treia subunitate se desfăşoară între Buzău (la est şi nord) şi Cricovul Sărat (la vest) şi cuprinde:

- Depresiunea Nişcov: străbătută de râul cu acelaşi nume;

- Dealul Ciolanu, Dealul Istriţa (750 m) şi Dealul Mare (609 m);
- La obârţia văii Săratei, într-un bazinet depresionar s-a dezvoltat staţiunea balneoclimaterică
Sărata Monteoru (pe baza unor bogate izvoare ce apar la baza versanţilor); aici se află celebra „mină-
sondă” cu exploatări de ţiţei prin sistemul galeriilor;
Între cele trei subunităţi se află valea Buzăului.

III. SUBCARPAŢII PRAHOVEI

Se desfăşoară între văile Teleajen (la est) şi Dâmboviţa (la vest); cuprind:
- Subcarpaţii Teleajenului
- Subcarpaţii Ialomiţei;
Subcarpaţii Teleajenului cuprind:
- Subunitatea internă este alcătuită din:

 Dealuri relativ bine împădurite cu înălţimi mari pe aliniamentul celor doi pinteni paleogeni
(Homorâciu şi Văleni);
 Depresiuni: Vălenii de Munte, Slănic, Aluniş, Câmpina, Comarnic;

- Subunitatea externă cuprinde:

 Dealurile Băicoi, Degeraţi, Bucovel;

 Depresiunea Podeni.

Subcarpaţii Ialomiţei cuprind:

 Depresiuni mici: Fieni, Pucioasa;

 Dealuri cu altitudini de 500 – 800 m;

Clima
- Are caracter temperat – continental;
- Regimul termic:

 Temperaturi medii anuale: 7 – 80C lângă munte şi 10 – 110C lângă câmpie;

  Temperaturi medii în ianuarie: - 3.... – 20C;
 Temperaturi medii în iulie: 17 – 200C;

- Precipitaţiile:

 600 mm/an (la exterior) şi 750 mm/an (la contactul cu muntele);

 Au repartiţie neuniformă în timpul anului;
 Cele mai multe cad în intervalul aprilie – iunie şi sub formă de averse în iulie – august;

- Prezenţa fenomenului de föehn determină uscăciune şi secete în sezonul cald, ierni mai surte şi
mai blânde;
Reţeaua hidrografică
- Este formată din râuri afluente Siretului, Ialomiţei şi, în vest, se varsă câteva în Dâmboviţa;
- Râurile care izvorăsc din Carpaţi şi traversează în întregime Subcarpaţii (Putna, Râmnicu Sărat,
Buzău, Teleajen, Prahova, Ialomiţa, Dâmboviţa) iar altele doar parţial (Zăbala, Doftana): au albii largi prin
care curg debite mari (10 – 20 m3/s);
- Râurile subcarpatice cu izvoare la marginea muntelui (Şuşiţa, Slănic, Proviţa) sau pe versanţii
dealurilor înalte (Milcov, Râmna, Cricovul Sărat, Cricovul Dulce): au albii largi, dar debite mai mici (1 – 3
m3/s);
- În sezonul cald, în intervalele secetoase, albia minoră se reduce mult ca lăţime, iar uneori la cele
mai mci chiar seacă;
Lacurile:
- Microdepresiuni de tasare în formaţiuni salifere: Meledic;
- Saline prăbuşite: Slănic, Telega;
- Lacuri de acumulare: Pucioasa pe Ialomiţa (pentru a satisface necesităţile economice ale oraşului
Târgovişte).
Ape minerale:
- Au conţinut variat de săruri;
- Provin din circulaţia prin depozite miocene;
- Au fost captate şi folosite în scop balnear: Sărata Monteoru, Moreni, Pucioasa, Vizantea, Soveja;
- Ape iodurate sulfatate: Poiana, Câmpina, Vulcana.
Vegetaţia:
- Este reprezentată de păduri de foioase, alcătuite din gorun şi gorun cu carpen, iar spre exterior
gorun cu gârniţă, cer, tei;
- La contactul cu muntele şi pe dealurile mai înalte apar păduri de fag în amestec cu bradul (la
peste 800 m) sau cu gorunul (la sub 700 m);
- Între Buzău şi Râmnicul Sărat, silvostepa înaintează mult pe dealurile de la exterior, datorită
efectelor foehnale;
- O mare parte din aceste păduri a fost defrişată, locul lor fiind luat de pajişti secundare şi mai ales
de culturi pomicole, viticole sau cerealiere.
- În Subcarpaţii Buzăului (datorită condiţiilor climatice locale şi expoziţiei versanţilor) apar plante
termofile (scumpie, mojdrean, liliac sălbatic);
- Pe terenurile argilo – grezoase sărăturate de la Pâclele Mari: endemisme (Nitraria schoberi -
gărdurăriţa);
- În luncile râurilor mari există zăvoaie;
- Pe argile sărăturoase: plante halofile (Slănic, Telega, Meledic).
Fauna: este caracteristică pădurilor de deal: cervidee, mistreţi, multe păsări, insecte;
Solurile:
- Molisoluri: în jumătatea exterioară a subcarpaţilor;
- Cambisoluri: pe dealurile subcarpatice mai înalte, sub pădurile de foioase ca şi în depresiunile mai
închise;
Rezervaţii naturale:
- Relief carstic dezvoltat pe sare: Meledic, Slănic;
- Calcarele de la Bădila;
- „focurile vii” de la Andreiaşu şi Lopătari;
- Vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari şi Pâclele Mici;
Populaţia
- Subcarpaţii Curburii constituie una din regiunile cu populaţie numeroasă din ţara noastră (peste
750 000 loc);
- Densitatea populaţiei:

 70 – 100 loc/km2 în Subcarpaţii Vrancei şi Buzăului;

 100 – 150 loc/km2: culoarele de vale şi depresiuni, versanţii dealurilor dinspre câmpie;
 250 loc/km2: Subcarpaţii Prahovei.

- Bilanţ natural pozitiv;

- Migraţii permanente spre oraşele din vecinătate (Ploieşti, Târgovişte, Buzău, Focşani);
- Raportul dintre valorile mişcării naturale şi migratorii în ultimele decenii ale sec. XX, pun în
evidenţă două aspecte:

 În Subcarpaţii Prahovei bilanţul natural ridicat a depăşit pierderile prin plecările definitive, în
localităţile de aici existând un excedent de populaţie (mai ales în satele mai mari cu profil
economic mixt);
 În Subcarpaţii Buzăului şi Vrancei, bilanţul natural chiar dacă este pozitiv, este inferior plecărilor
(situaţie impusă de posibilităţile economice limitate).

- După 1990 doar o mică parte din populaţia din oraşe s-a reîntors (îndeosebi în satele din culoarele
văilor mari).
Aşezările umane
Satele :
- Au desfăşurare lineară (în lungul căilor de comunicaţie) sau răsfirată (din luncă sau podul
teraselor, pe versanţi);
- Au peste 1500 loc.
- Au profil economic complex;
Satele mai mici: sunt sitaute pe văi secundare sau pe unele dealuri; au o economie bazată pe creşterea
animalelor, culturi pomicole sau cerealiere;
Satele mai mari: sunt situate la contactul cu câmpia; s-au dezvoltat pe baza pomiculturii şi viticulturii.
Oraşele:

 Câmpina:

- Este cel mai mare oraş ca număr de locuitori (38 800 loc);
- Industrie: constructoare de maşini, rafinărie, textilă, prelucrarea lemnului;
- Atestat documentar 1503;

 Comarnic: 13 300 loc.

 Breaza: 18 000 loc.; staţiune balneoclimaterică, fabrică de mecanică fină.
 Vălenii de Munte: 13 300 loc.
  Slănic: 7 000 loc, staţiune balneoclimaterică, tradiţii în extracţia sării (primele extracţii în sec.al -
XVII - lea).
 Boldeşti – Scăeni:11 500 loc
 Plopeni: 9 600 loc
 Fieni: 8 000 loc., situat pe Ialomiţa, ind.materialelor de construcţie;
 Pucioasa: 15 200 loc., staţiune balneoclimaterică;
 Moreni: 21 000 loc., situat pe valea Cricovului Sărat; vechi şi însemnat centru petrolier.

Economia
Industria:

 Industria energetică
 Petrolul:

- În anul 1852 la Râfov a fost amenajată prima rafinărie unde se obţinea gazul necesar iluminării
Bucureştiului;
- În prezent petrolul se extrage la: Boldeşti, Ţintea, Băicoi, Câmpina, Urlaţi (jud. Prahova), Berca –
Arbănaşi, Sărata Monteoru (jud. Buzău), Gura Ocniţei, Moreni, Aninoasa (jud.Dâmboviţa);
- Se rafinează la Ploieşti şi Câmpina.

 Cărbune:

- Sunt de calitate inferioară; se exploatează la Filipeştii de Pădure (jud.Prahova), Sotânga,

Mărgineanca, Gheboieni (jud.Dâmboviţa);
- Sunt utilizaţi la termocentrala Doiceşti şi local, la transportul feroviar şi pentru încălzit.

 Industria energiei electrice:

- Termocentrală: Doiceşti;
- Hidrocentrale mici: Măneciu – Ungureni (pe Teleajen), Lopătari (pe Slănicul de Buzău).

 Ind.constructoare de maşini:

- Utilaj petrolier: Câmpina, Moreni, Plopeni;

- Utilaj electric: Fieni;
- Mecanică fină: Breaza;

 Ind.chimică: acid sulfuric: Câmpina;

 Ind.materialelor de construcţie:

- Ciment şi azbociment: Fieni şi Comarnic;

- Var: Gura Beliei, Măgura;
- Ipsos: Comarnic;
- Cărămizi şi ţiglă: Bucov, Doiceşti;
- Geamuri: Boldeşti – Scăieni (pe baza nisipului cuarţos extras din versanţii dealurilor de la Vălenii
de Munte).

 Ind. lemnului:

- Cherestea: Moreni, Pucioasa, Măneciu – Ungureni, Vălenii de Munte, Câmpina;

- Mobilă: Câmpina.

 Ind. textilă:

- Fire, ţesături din bumbac, in, cânepă: Pucioasa;

- Produse artizanale: Comarnic, Breaza;
- Confecţii: Câmpina.

 Ind. alimentară:

- Prelucrarea fructelor: Vălenii de Munte, Slănic;

- Sare pentru alimentaţie: Slănic.
Agricultura:
- Pe terasele râurilor şi în vatra depresiunilor se practică culturi cerealiere (mai ales porumb);
- Pe cei mai mulţi versanţi: livezi de pruni, meri, cireşi, vişini;
- Pe versanţii calcaroşi (Dealul Mare – Istiţa) şi pe cei cu expunere sudică şi sud – estică se întind
plantaţii viticole care alcătuiesc podgorii renumite, ce se prelungesc din câmpie: Bucov, Valea
Călugărească, Urlaţi, Tohani, Pietroasele, Râmnic, Coteşti, Odobeşti, Panciu, Jariştea.
- Pe baza păşunilor şi fneţelor de pe versanţii dealurilor înalte s-a dezvoltat creşterea animalelor.
Căile de comunicaţie:
- Cele principale se desfăşoară în lungul culoarelor râurilor Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Teleajen,
Buzăului, Putna, Trotuş;
- Căi ferate:

 Pe Ialomiţa: Târgovişte – Moroieni;

 Pe Teleajen: din Ploieşti spre Slănic şi Măneciu – Ungureni;
 Pe Buzău: Buzău – Nehoiu;

Turismul: obiective turistice:

- „focurile vii” de la Lopătari, Andreiaşu de Jos;
- Carstul pe sare de la Meledic şi Slănic;
- Lacurile Bisoca, Meledic, Slănic, Telega;
- Cheile Doftanei;
- Vestigii istorice: la Sărata Monteoru şi la Pietroasele (urme ale unui castru şi locul unde a fost
descoperit celebrul tezaur „Cloşca cu puii de aur”);
- Case memoriale: la Câmpina: N.grigorescu şi B.P.Haşdeu;
- Staţiuni balneoclimaterice: Sărata Monteoru, Slănic, Breaza, Pucioasa – Vulcana, Ţintea.

Bibliografie:

Ielenicz, M., Pătru Ileana, Clius Mioara, 2005, Subcarpaţii României, Editura Universitară, Bucureşti.
 Campia Romana - cursul 1
CÂMPIA ROMÂNĂ

1. 1. Aşezare,
limite

Situată în sudul ţării, Câmpia Română se desfăşoară în lungul Dunării, care o delimitează către sud şi est
pe o distanţă de 840 km. Are o suprafaţă de 49.594 km 2, adică 21 % din teritoriul României, în cadrul
căreia ocupă locul al doilea după Carpaţi (28 %). Prezintă o formă alungită de la vest la est, cu o curbură
către nord la contactul cu Dobrogea, curbură urmată şi de Dunăre şi care se conformează arcuirii
Subcarpaţilor şi Carpaţilor de la Curbură. Lungimea sa este de peste 400 km, dar, măsurată pe o
mediană curbată, până la râul Trotuş, are peste 500 km. Lăţimea minimă (20 km) se găseşte în Oltenia,
pe meridianul Pleniţei, iar cea maximă atinge 140 km, pe linia Zimnicea – Piteşti.

1. Geologie

Geologic, Câmpia Română se suprapune, în cea mai mare parte pe Platforma Valahă. Aceasta este
cuprinsă între falia Fierbinţi la nord–est şi Dunăre la sud.
Soclul, interceptat în câteva foraje la adâncimi de 3000 m, este alcătuit din şisturi cristaline
mezometamorfice, reprezentate în principal prin amfibolite frecvent retromorfozate şi şisturi cristaline
epimetamorfice reprezentate prin şisturi clorito-cuarţitice, cloritoşisturi etc. Şisturilor cristaline li se
asociază corpuri magmatice reprezentate prin granitoide şi gabbrouri. Vârsta acestor formaţiuni este
Neoproterozoic – Cambrian inferior (ciclul baikalian).
Ulterior consolidării, aria soclului valah a evoluat ca bazin de sedimentare, în care s-au acumulat depozite
ce pot atinge mii de metri grosime. Acumularea acestora s-a realizat în mai multe cicluri de sedimentare:

 Ciclul Cambrian mediu – Carbonifer superior – acum s-au acumulat depozite detrito – pelitice,
anhidrite, tufite;
 Ciclul Permian terminal – Triasic: formaţiunea roşie inferioară, formaţiunea carbonatică –
evaporitică mediană şi formaţiunea detritică superioară;
o Ciclul Jurasic mediu – Cretacic este predominant carbonatic;
o Ciclul Badenian – Pleistocen; depozitele acestui ciclu marchează o transgresiune majoră.
Apele au atins expansiunea maximă în Sarmaţian. Formaţiunile acumulate în acest ciclu
sunt: depozite grosiere şi gipsuri (Badenian), marne şi argile în alternanţă cu nisipuri şi
gresii calcaroase, calcare lumaşelice, calcare oolitice şi calcare recifale (Sarmaţian),
nisipuri şi argile (Meoţian), depozite predominant pelitice (Ponţian), nisipuri (Dacian),
depozite marnoase şi argiloase (Romanian). În Villafranchian (Romanian superior –
Pleistocen inferior) s-au acumulat aşa–numitele „Strate de Cândeşti” (depozite fluvio –
lacustre), iar după acestea, Stratele de Frăteşti (depozite aluvionare cu resturi de
mamifere). Cu timpul, lacul pleistocen s-a restrâns şi s-a colmatat; apele s-au retras spre
est şi nord-est, ultima regiune exondată fiind Câmpia Siretului Inferior.

1. 3. Relieful major al Câmpiei Române prezintă o mare varietate de subtipuri, datorită mai
multor cauze ce pot fi reunite în două grupe: poziţia în „fund de sac”, gâtuită în nordul Dobrogei a
 câmpiei faţă de nivelul Mării Negre şi respectiv raporturile sale cu unităţile vecine. Prima grupă de
cauze (poziţia în „fund de sac”) a făcut ca procesul de colmatare să nu se producă convergent,
dinspre Carpaţi, Podişul Prebalcanic, Pod. Dobrogei, Pod. Moldovei ci din mai multe direcţii şi cu
intensităţi variabile în timp. A doua grupă de cauze (raporturile cu unităţile vecine) evidenţiază
cum fiecare unitate şi subunitate vecină a influenţat subtipul genetic de câmpie din dreptul său.
Astfel, la contactul cu podişurile apar câmpii piemontane vechi sau câmpii de terase; în
continuarea Subcarpaţilor sunt câmpii de glacis, câmpii piemontane noi şi câmpii de subsidenţă.

Au fost conturate 12 subtipuri genetice de câmpii şi câmpuri (Gr. Posea, 1987), care ar mai putea fi
diversificate, în plus, după morfometrie şi structură.

1. 1. Câmpiile piemontane vechi, „getice” reprezintă o prelungire lină, în câmpie, a

Piemontului Getic (în prezent în stadiu de podiş). Aici se încadrează: Câmpia Sălcuţei (la vest de
Jiu), Câmpia Leu – Rotunda (Între Jiu şi Olt), Câmpia Boianului şi Câmpia Burdea.
2. 2. Câmpiile piemontane cu Strate de Frăteşti (prebalcanice) – sunt reprezentate de
Burnas şi partea de sud a Bărăganului, fiind construite din pietrişuri de provenienţă balcanică.
3. 3. Câmpiile piemontane – subcarpatice (de tip conuri – terase) sunt tipice în „golful”
Târgovişte – Ploieşti. S-au format pe fundament carpatic, puternic subsident în Romanianul
superior – Pleistocenul inferior şi moderat subsident în Pleistocenul mediu, peste care s-au depus
sedimentele a două niveluri de conuri piemontane, echivalente teraselor 3 şi 2 din Subcarpaţi,
ultimul nivel fiind îmbucat în cel anterior. La acestea se adaugă şi Câmpia joasă a Râmnicului,
care are o suprafaţă mult mai nouă, echivalentă dominant cu prima terasă, dar formată dintr-o
multitudine de conuri juxtapuse. În această câmpie s-au inclus şi terasele 1–3 ale Siretului,
situate între Trotuş şi Şuşiţa.
4. 4. Câmpiile piemontan – subsidente au fost realizate în timpul formării teraselor 4 – 2
ale Argeşului. Este vorba de câmpiile situate în sudul Câmpiei Piteştiului – Câmpia
Dâmbovnicului şi cea a Câlniştei (împreună formează Câmpia Găvanu). În suprafaţa lor se pierd,
cam la acelaşi nivel, toate terasele Argeşului, subsidenţa funcţionând foarte lent până la terasa
ultimă.
5. 5. Câmpiile piemontan – terminale se plasează la oarecare distanţă de Subcarpaţi, cel
mai adesea după fâşia subsidentă. Se găsesc fragmentar numai la est de Argeş. S-au format, în
majoritate (partea lor superioară), în timpul teraselor a 4 – a şi a 3 – a ale Dunării şi au aspect de
con complex. Acestea sunt: Câmpia Vlăsiei (Snagov, Moviliţa etc), Câmpia Mostiştei, Câmpia
Lehliului, Câmpia Padinei (con clădit de Buzău) şi Câmpia Iancăi (clădită de Râmnicu Sărat).
6. 6. Câmpiile de glacis subcarpatic sunt specifice contactului cu Subcarpaţii de la est de
Teleajen, cu întreruperi la râurile Buzău şi Putna. S-au realizat în special la nivelul şi în timpul
formării teraselor 5 şi 4 din Subcarpaţi, dar au continuat şi ulterior, pe marginea unde dealurile s-
au ridicat destul de rapid iar câmpia din faţă a coborât subsident şi unde nu există râuri carpatice.
Aici se încadrează Glacisul Istriţei şi Câmpia înaltă a Râmnicului (la peste 100...120 m), cu
podgorie.
7. 7. Câmpia de glacis premoldav (cu fundament aparţinând Orogenului Nord-
Dobrogean) este situată în continuarea spre sud a Podişului Covurlui. Pe fâşia dintre Siret şi Prut
a existat iniţial, se pare, o câmpie piemontană, ulterior terasată şi acoperită de loess în grosime
de 25...70 m, cu până la şapte orizonturi de soluri fosile.
8. 8. Câmpiile de glacis piemontan predobrogean (de platformă) sunt reprezentate prin
resturi ale unei câmpii care se extindea din Dobrogea de Sud spre Bărăgan. S-au constituit
începând din Romanianul superior, pe fondul coborârii nivelului lacului dacic. În timpul teraselor 4
– 2, Dunărea a erodat lateral această câmpie, pe care apoi a şi redus-o la o fâşie – Câmpul
Hagieni şi Nasul Mare, izolând-o de Dobrogea printr-o captare de tip deversare (când Dunărea se
mută la est de Câmpul Hagieni).
9. 9. Câmpiile de terase sunt cele care, prin terasare, au fost sculptate şi detaşate în
detrimentul podişului: Câmpia Olteniei (minus Câmpia Sălcuţei), Câmpia Piteştiului, Câmpia
Tecuciului.
10. 10. Câmpiile de terase cu nisipuri – sunt o variantă a celor anterioare.
 11. 11. Câmpiile de subsidenţă sunt cele care suportă şi în prezent mişcări de lăsare: Titu,
Puchenilor, Săratei, Buzău – Călmăţui, Câmpia Siretului Inferior.
12. 12. Câmpiile fluvio – lacustre vechi (tabulare), provin din foste bălţi dunărene, la nivelul
teraselor 4 – 2, şi cuprind: Câmpia Mărculeşti (din Bărăganul de Sud), Câmpia Strachinei (în cea
mai mare parte) şi Câmpul Viziru (sau terasa Brăilei).

Există şi câmpii de tip baltă actuală, respectiv Bălţile Dunării, care sunt, în fapt, lunci extrem de largi sau
câmpii fluvio – lacustre în formare. Ele nu se încadrează strict în Câmpia Română.
Schimbări ale cursurilor de râuri (albii vechi părăsite). Acestea se recunosc în relieful actual, în
special începând de la Argeş spre est.
Argeşul pare să fi curs, ca direcţie, pe actualul Teleorman superior, pe Dâmbovnic şi chiar pe Neajlov,
precum şi, apoi, către est de Bucureşti; Dâmboviţa a urmat albii diverse, între care spre Găeşti, după
aceea pe Colentina, Ilfovul inferior, Ciorogârla ş.a.; Ialomiţa a avut oscilări pe diferite văi, cum ar fi:
Snagov (continuat cu Ţuianca), Bălteni, Vlăsia, Cociovalişte; a suferit chiar o captare, la Dridu – Fierbinţi;
Cricovul Dulce a deviat recent de pe valea Poienarilor (Cricovul Sec); Prahova a oscilat mult în golful
Ploieştiului, dar a rămas epigenetică la Tinosu; Cricovul Sărat (poate şi Teleajenul) a curs către Bălana şi
Ghighiu, Buzăul a mers pe mai multe trasee către Bărăganul Central (spre Sărata, pe valea Strachinei,
pe Călmăţui), ocupând, apoi, o vale a Râmnicului Sărat. Acesta din urmă s-a deplasat continuu spre
stânga, curgând, pe rând, peste toate limanele din stânga Buzăului. Trebuie amintită şi Dunărea, care a
curs iniţial pe la vest de Câmpul Hagieni.
Sistemele de terase – sunt patru: sistemul dunărean, sistemul getic, sistemul subcarpatic și sistemul
Argeșului inferior.
Sistemul dunărean se compune din 7 – 8 terase. Primele trei terase (cele mai vechi, deci cele mai înalte)
se păstrează în vest, la contactul cu Podișul Getic, unde exondarea s-a produs mai devreme.
Cea mai înaltă terasă (T8) a fost identificată într-un areal restrâns, în jurul localităților Dârvari – Castrele –
Traiane – Plenița. Podul se situează la 158 – 170 m altitudine absolută și 115 – 120 m altitudine relativă.
Terasa 7 are o dezvoltare mare între Dunăre și Desnățui. Altitudinea absolută scade din amonte (150 –
170 m) spre avale (135 – 150 m) iar cea relativă este de 100 – 120 m.
Terasa 6 descrește altimetric spre avale, de la 120 – 135 m la 95 – 105 m (alt. absolută), iar depozitul
aluvial se află la alt. rel. de 75 – 90 m în V și 23 – 24 m în E.
Terasa 5 este cea care arată că Dunărea a ajuns în Câmpia Română până la Argeș în timpul aluvionării
ei și are altitudini relative de 55 – 85 m între Dunăre și Drincea și 28 – 31 m amonte de confluența Argeș
– Dunăre.
Terasa 4 avansează până la Mostiștea. Are altitudine relativă între 35 – 50 m între Dunăre și Drincea și 7
– 10 m între Argeș și Mostiștea.
Terasa 3 ajunge tot până la Mostiștea și are altitudinea relativă între 20 și 40 m.
Terasa 2 are 18 – 20 m și scade la 11 m spre Mostiștea; ea avansează până la limanul Gălățui și, cu
indicii slabe, până la valea Jegălia; de aici se continuă spre NE pe sub loessoidele actuale până în estul
Câmpiei Brăilei (terasa Brăilei), de unde dispare.
Terasa 1 (de 5 – 7 m) are 5 m la Spanțov (în estul Argeșului) și este prima care trece prin sudul Câmpului
Hagieni, înecându-se la gura Ialomiței.
În afară de terasa întâi, restul teraselor se pierd spre est în câmpuri tot mai joase.
Toate aluviunile din terase au în alcătuire cel puțin trei strate: pietriș cu nisip, nisip mediu – fin și argilă
prăfoasă sau argilă. Peste acestea urmează nisipuri prăfoase eoliene sau argile prăfoase deluviale.
Grosimea acestor depozite luate împreună oscilează între 12 și 55 m, iar în cazul luncii, chiar mai mult.
Sistemul Getic de terase pătrunde din Podișul Getic în Câmpia Română cu 5 terase, racordabile cu cele
ale Dunării, deși în amonte râurile au 2 – 3 terase în plus. Este vorba de Jiu, Olt, Argeș, Dâmbovița.
Terasele Argeșului se desfășoară într-un evantai cu 5 trepte ce formează Câmpia Piteștiului. Toate, însă,
se afundă spre avale sub nivelul actualei lunci, la sud de Negrași, fiind identificate în foraje în primii 45 –
50 m adâncime. Dâmbovița aparține acestui sistem numai prin terasele de pe dreapta, formate când
curgea aproximativ către Găești.
Sistemul subcarpatic pătrunde în câmpie cu ultimele 3 terase (3 – 1), care se pierd, însă, în câmpia
subsidentă.
Sistemul de terase al Argeșului inferior include terasele existente între fostul și actualul areal subsident
(ce începea la vest de Titu) și până la Dunăre. Este vorba de câmpiile Găvanu, Vlăsia și, în parte,
Mostiștei. Unele denivelări ușoare indică o treaptă (T 4) pe stânga Dâmboviței (începând de la NV de
București, către Pasărea și apoi spre Dunăre) și un câmp echivalent pe stânga Argeșului (Câmpul
Dâmbovița – Argeș), care făceau corp comun și se uneau cu terasa 4 a Dunării. Urmează, apoi, trei
terase sigure, materializate bine, din care T 1 apare în general slab. În cadrul subsistemului Neajlov se
întâlnesc, de asemenea cele trei nivele, dar totdeauna greu de racordat. Cert este, însă, că aceste terase
se desprind ca trepte de sub nivelul liniei Negrași, unde se pierd terasele 5 – 2 ale Argeșului din Câmpia
Piteștiului (de exemplu, pe râurile Dâmbovnic și Mozacu).
Luncile sunt foarte bine dezvoltate, mai ales la Dunăre și la râurile mari carpatice: Jiu, Olt, Argeș,
Dâmbovița, Ialomița, Buzău, Siret, Prut, chiar și Călmățui (moștenire de la Buzău). Lățimea luncilor, în
medie de 2 – 5 km și de 8 – 10 km la Dunăre, crește spre aval, dar și în funcție de unitățile structurale
străbătute. La ieșirea din Subcarpați, luncile sunt adesea largi și sub formă de vaste conuri. De
asemenea, ele se lărgesc și în zonele de subsidență de la est de Argeș. La trecerea peste boltiri
anticlinale, lunca se îngustează. În general, luncile ocupă 60 – 90 % din suprafața reliefului de vale.
Relieful minor este de două categorii: de luncă și de câmp. În lunci se întâlnesc: grinduri,
microdepresiuni cu exces de umiditate și cu bălți și lacuri, cursuri și meandre părăsite, popine, conuri ale
râurilor afluente, uneori dune de nisip pe grinduri. Microrelieful de câmp este legat de loess și nisipuri, dar
pot apărea independent și urme de văi colmatate și părăsite (de exemplu în Câmpia Piemontană a
Râmnicului, albia Dâmboviței la est de Lungulețu etc). Pe loessuri și depozite loessoide se dezvoltă
crovuri, găvane și padine. Aceste forme sunt foarte frecvente în Burnas (unde se numesc „padine”),
inclusiv pe terasele Dunării (cu excepția terasei 1), în câmpiile Iminogului, Găvanu – Burdea (numite
„găvane”), Vlăsiei, Mostiștei (inclusiv pe terasele 2 – 4), și o parte însemnată din Bărăgan. La formarea
crovurilor participă sufoziunea și apoi tasarea, în procesul formării lor loessul suferind și o decalcifiere
prin dizolvarea sărurilor de către apele meteorice. Băltirile în crovuri și dezvoltarea unor acvifere
sezoniere suprafreatice se datoresc slabei permeabilități a paleosolurilor argiloase intercalate între
loessuri (între 1 și 7 strate).
Relieful de dune este răspândit în Oltenia (nisip ridicat de vânt din luncile Dunării și Jiului), pe dreapta
râurilor Ialomița, Călmățui și Buzău (toate în Bărăgan), dar și pe stânga Bârladului (nisipuri scoase la zi
de către eroziune, din terasa Bârladului). Majoritatea dunelor sunt fixate prin vegetație și un strat de sol
ce se impune a fi protejat prin lucrări agrotehnice și plante adecvate. Se vorbește despre deplasările de
nisipuri din Oltenia (nisipuri mișcătoare), plantate în secolul XIX cu salcâm, defrișate în timpul Primului
Război Mondial și nivelate recent (perioada comunistă) pe mari suprafețe, irigate și cultivate cu viță de vie
și cu alte plante protectoare. Direcția dunelor este conformă cu cea a vânturilor dominante.

Campia Romana curs 2

Apele în Câmpia Română
Câmpia Română este străbătută de o reţea hidrografică relativ bogată, mai densă la vest de Argeş şi
care este adâncită în formaţiuni cuaternare şi în romanian superior.
Sistemul de râuri principale s-a realizat treptat, pe măsura exondării regiunii (de la vest la est şi nord–est),
începând cu pleistocenul mediu şi încheind cu holocenul (acum se formează şi reţeaua secundară, care
are caracter semipermanent şi intermitent).
Cea mai mare parte dintre acestea sunt concentrate în bazine al căror colector se varsă în Dunăre,
făcând parte preponderent din grupa hidrografică sudică; numai în nord-estul câmpiei râurile din bazinul
Siretului aparţin grupei hidrografice de est.
În Bărăgan există areale mici cu caracter semiendoreic (există drenaj subteran).

1. Apele subterane

În Câmpia Română cuvertura sedimentară are grosime mare, în alcătuirea ei intrând strate permeabile şi
impermeabile cu grosimi variabile. Ca urmare, în cadrul acestora s-au format pânze de apă cu debite şi
caracteristici dinamice deosebite.
1.1. Apele freatice. La suprafaţă, pe grosimi de câteva zeci de metri se află dominant depozite
cuaternare (loessuri şi depozite loessoide, nisipuri, pietrişuri, lentile de argilă, nisipuri argiloase sau argile
nisipoase), în care s-au individualizat pânze freatice la adâncimi deosebite, de la sub 5 m în lunci la peste
20 m pe câmpurile acoperite cu depozite loessoide. Condiţiile climatice (temperaturi ridicate, precipitaţii
puţine, secete de durată) nu asigură o alimentare bogată şi uniformă în timp. Ca urmare, regimul
debitelor apelor freatice pe parcursul anului este fluctuant. Valoarea acestuia este tot mai mult supusă
variației, pe măsura utilizării lor în consumul populaţiei, consumul industrial şi la irigat.
Apele freatice din Câmpia Română au în marea lor majoritate un grad de mineralizare vairat, dar mic (1 –
3 g/l) şi o compoziţie chimică cu carbonaţi, cloruri şi sulfaţi.
1.2. Apele de adâncime se află cantonate deasupra stratelor argiloase și marnoase mio –
pliocene sau umplu golurile din calcarele mezozoice. Au un grad de mineralizare ridicat, dar variat spaţial,
duritate mare, caracter ascensional sau artezian.
Importante sunt cele din stratele de Cândeşti, care au debite mai mari şi sunt potabile. În nordul
Bucureştiului, prin foraje, au fost interceptate strate cu apă termală, mezotermală, mineralizate care ajung
la suprafaţă. Sunt sulfuroase şi parţial folosite în balneoterapie.
2. Apele de suprafaţă
Se pot separa râuri alohtone şi râuri autohtone, cu deosebirea a cel puţin două subtipuri în cadrul
fiecăreia.
2.1. Reţeaua alohtonă, cu obârşii în Carpaţi. Se includ: Jiul, Oltul, Argeşul, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova,
Buzăul, Râmnicul Sărat, Putna, Siretul – care în cuprinsul câmpiei îşi dezvoltă sectorul hidrografic inferior.
Au caracteristici hidrometrice deosebite, o scurgere permanentă dar influenţată de condiţiile ce o
generează, deosebite de la o unitate naturală la alta.
Cele 10 râuri mari, cu izvoare în Carpaţi, străbat câmpia pe distanţe ce depăşesc 70 km. Au albii largi,
meandrate, iar în lunci – mai multe cursuri părăsite, în care scurgerea este efemeră. Faptul că au bazine
hidrografice mari, suprapuse pe toate marile unităţi de relief din România, le asigură o alimentare bogată
din ploi şi zăpezi, dar şi din ape subterane. Ca urmare, diferenţierile climatice ce există între estul şi
vestul câmpiei nu se resimt prea mult și în regimul scurgerii. La toate, scurgerea de primăvară reprezintă
40 – 45 % din total, după care urmează scurgerea de vară, cu 24 – 30 %, cea de iarnă 14 – 25 % şi cea
de toamnă cu numai 10 – 15%. Unele influenţe impuse de climat apar la Jiu, unde iarna valorile se
apropie mult de cele de vară. Lunile cu scurgerile cele mai bogate sunt aprilie şi apoi mai, iar cele cu
scurgeri mici octombrie şi septembrie.
Debitele medii multianuale variază între câţiva m3/s şi 153 m3/s (Siret).
Fenomenele de îngheţ sunt frecvente. Ele se manifestă în intervale mai lungi în estul câmpiei. Încep din
luna decembrie, podul de gheaţă se produce frecvent în ianuarie – februarie, iar dezgheţul se realizează
în martie.
2.2. Râuri alohtone cu obârşia în dealurile periferice
Se includ râuri ale căror bazine superioare se află în regiunile deluroase şi cea mai mare parte din
acestea se desfăşoară în câmpie, situaţie care reflectă mult mai pregnant rolul condiţiilor climatice în
nuanţarea regimului de scurgere şi al condiţiilor geologice în imprimarea calităţii hidrochimice a apei. Sunt
râuri mai mici în raport cu celelalte. Se diferenţiază patru areale distincte.

1. râurile de la vest de Olt. Se includ Blahniţa, Drincea, Desnăţui, Teslui. Au lungimi sub 100 km,
suprafeţe bazinale reduse (cca. 10 – 15% în dealuri), pantă longitudinală mică, albii înguste şi
meandrate. Cea mai mare parte din volumul scurgerii se realizează primăvara (peste 45%),
îndeosebi în martie când se înregistrează intervalul cu precipitaţii cel mai bogat şi apoi iarna
(peste 25%), legat de prezenţa activităţii ciclonale mediteraneene (februarie) care dau ploi şi
topesc zăpada. În celelalte sezoane scurgerea este redusă (10 – 15%), fenomenul de secare
afectând părţi din cursul acestor râuri, iar în anii secetoşi chiar în întregime. Au debite mici dar
fluctuante; valoarea medie multianuală a debitului lichid este în jur de 1 m 3/s.
2. Râurile dintre Olt şi Dâmboviţa ce fac parte din această grupă aparţin dominant bazinului Vedea,
care se varsă în Dunăre. Se adaugă câteva pâraie afluente Argeşului, ce coboară din Podişul
Cândeşti (Potopu, Cobia).
În afară de Vedea şi de afluentul ei – Teleormanul, care în câmpie au lungimi de peste 150 km, toate
celelalte îşi dezvoltă cursul inferior în câmpie pe lungimi de la câţiva km, până la 30 km (au cea mai mare
parte a bazinului în dealuri). În câmpie au pantă longitudinală sub 1m/km şi o albie puternic meandrată.
Scurgerea este aproape permanentă, întrucât văile sunt adânci, iar pânzele de apă, alimentate din podiş,
dau izvoare bogate. Scurgerea este bogată primăvara (în jur de 50 %, cu maxim în martie) şi iarna (30 %)
şi scăzută vara (sub 15 %, subteran şi din puţinele ploi) şi toamna (sub 10 %, dominant din apele
subterane; minimum în septembrie, octombrie cu 1,5 – 2%).
Valorile medii ale debitului sunt de 13,8 m 3/s la Vedea (la vărsare) şi 3,6 m 3/s la Teleorman. Cele maxime
survin la intervale mari de timp şi au fost: pe Vedea de 949 m 3/s (Alexandria, 12.10.1972) şi pe
Teleorman de 232 m 3/s (06.10.1972); constituie accidente în mersul normal al regimului scurgerii, fiind
condiţionate de precipitaţii abundente.

1. Râurile de la exteriorul Subcarpaţilor de Curbură sunt numeroase, mai importante fiind: Cricovul
Dulce cu afluentul Proviţa, Cricovul Sărat, Sărata, Câlnăul, Râmna, Milcovul şi Şuşiţa. Lungimea
lor variază între 41 km (Câlnău) şi 82 km (Cricovul Sărat), dar din aceasta doar o parte (de la
câţiva km la peste 30 km) este în câmpie.
2. Râurile din sudul Podişului Bârladului sunt puţine, mai importante fiind Bârladul (cca 50 km în
câmpie) şi Suhurlui. Primul, în câmpie are o albie meandrată, într-o luncă joasă largă; prezintă
meandre şi cursuri părăsite.

2.3. Reţeaua autohtonă. Reprezintă cele mai multe cursuri de apă din Câmpia Română, care o străbat pe
distanţe de la câţiva kilometri la peste 50 km. Se disting prin caracteristici două grupe:
2.3.1. Cursurile de apă cu lungimi de peste 40 km. În marea lor majoritate îşi au obârşiile la contactul cu
unităţile deluroase vecine. Se includ cele din bazinele Călmăţui, Neajlov, Ilfov, Colentina etc. Albiile au
lăţime redusă şi desfăşurare meandrată. Au debite medii reduse (1,04 m 3/s la Dâmbovnic, 0,97 m 3/s la
Glavacioc, 2,2 m 3/s la Câlniştea, 6,48 m 3/s la Neajlov; 0,63 m 3/s la Colentina), dar care variază mult între
situaţiile extreme.
În lungul acestora şi a alfuenţilor lor s-au amenajat iazuri şi heleştee.
O situaţie aparte revine sistemului Mostiştea, la care pe de-o parte mulţi afluenţi au rezultat din evoluţia
crovurilor, de unde configuraţia acestora destul de întortocheată, iar pe de altă parte lărgirea însemnată a
văii la vărsare, proces la care a contribuit şi Dunărea în timpul revărsărilor. În prezent, cea mai mare parte
din cursul mijlociu şi inferior reprezintă un liman fluviatil. În rest, toată valea, ca şi afluenţii au fost
transformate în lacuri de tip iaz. Tot în această grupă se include şi Călmăţuiul de Buzău, care îşi are
izvoarele într-o mulţime de văiugi dezvoltate în conul aluvial creat de Buzău la ieşirea din Subcarpaţi.
Apele se concentrează într-o albie părăsită de Buzău ce meandrează pe sub fruntea Bărăganului.
2.3.2. Cursurile de apă cu lungimi sub 40 km aparţin la cele mai recente generaţii de văi din câmpie.
Genetic, acestea reprezintă fie albii părăsite ale unor râuri mai mari, fie văi rezultate prin procese de
sufoziune şi tasare.
2.4. Dunărea
Cel de-al doilea fluviu ca mărime al Europei, ce înregistrează o lungime totală de 2.860 km, se
desfăşoară în ţara noastră pe 1075 km (Baziaş - Sulina). Din aceştia, în jur de 800 km se află la sudul şi
estul Câmpiei Române (cca 536 km de la Cetate la Călăraşi, 195 km în sectorul bălţilor şi restul până la
confluenţa cu Prutul).
Pe tot acest parcurs Dunărea are o albie care variază ca lărgime (800 – 1000 m) într-o luncă ce
oscilează între 4 şi 25 km lățime.
Panta longitudinală redusă favorizează aluvionări bogate, ce au condus la dezvoltarea de ostroave,
grinduri laterale înalte, albii secundare cu funcţionalitate deosebită, canale de legătură cu lacurile din
luncă, diguri etc. În sectorul bălţilor, prin lucrările hidroameliorative realizate după 1964, peisajul iniţial a
fost în cea mai mare măsură schimbat (diguri, lacuri şi terenuri mlăştinoase desecate, terenuri cu diverse
culturi agricole, braţe secundare). În aval de Brăila, albia cu lăţimi de 0,4 – 1,7 km are adâncime mare,
permiţând navigaţia cu vase cu pescaj de 7 m.
Regimul de scurgere al Dunării se caracterizează prin ape mari de primăvară, rezultat în principal al topirii
zăpezilor acumulate în munţi, ape mari de vară ca efect al topirii zăpezii şi gheţii de la altitudini mari din
Alpi dar şi al ploilor din Carpaţi, ape mici la finele verii şi toamna, viituri de iarnă. Ele reflectă
suprapunerea influenţelor continentale cu cele oceanice şi mediteraneene.
Debitul mediu al Dunării creşte de la 5.300 m 3/s (Baziaş), la 6.000 m 3/s (Olteniţa) şi la 6.400 m 3/s la
Ceatal Ismail. Faţă de acestea, debitele maxime sunt de 2 – 3 ori mai mari (15.100 m 3/s Orşova la
13.04.1940; 15.900 m 3/s la Olteniţa în mai 1942; 15.500 m3/s la Ceatal Ismail, la 05.06.1970), iar cele
minime de cca 3 – 4 ori mai mici (1.250 m 3/s Orşova la 12.01.1954; 1.450 m 3/s Olteniţa în ianuarie 1964
şi 1.350 m3/s la Ceatal Ismail în octombrie 1921).
Economic, apele Dunării dispun de un bogat potenţial hidroenergetic, valorificat parţial la Gogoşu. De
asemenea, fluviul reprezintă, datorită debitului mare şi mineralizării reduse, o resursă de apă pentru
irigaţii, constituie o sursă importantă piscicolă, este cea mai însemnată cale de navigaţie, mai ales după
realizarea celor două canale (Cernavodă – Agigea şi Rhin – Main), prin care se asigură transport fluvial
(de la Marea Neagră la Marea Nordului).

1. Lacurile

Câmpia Română constituie unitatea geografică cu cel mai mare număr de lacuri din România, ale căror
cuvete prezintă origini diferite. Nu au repartiţie uniformă ci sunt concentrate în culoarele văilor principale
(îndeosebi în lunci), pe podurile interfluviilor ce au loessuri şi depozite loessoide groase şi în lungul văilor
secundare. Au rezultat în urma unor procese naturale (cele mai multe) sau a unor amenajări (cele mai
multe s-au executat în ultimele decenii). După geneză se disting două mari grupe de lacuri.
3.1. Lacurile naturale au rezultat prin procese fluviatile şi de tasare şi ca urmare au caracteristici
diferite. După P. Gâştescu (1971) se disting mai multe subtipuri:
- lacuri cantonate în depresiuni rezultate prin procese de tasare (crovuri, găvane, padine). Se află
îndeosebi la est de Argeş, pe marile interfluvii şi pe terasele Dunării. Au formă variată – de la circulară (în
crov) la festonată (în crovuri îngemănate). Geneza depresiunilor este legată de procesele de tasare la
care se asociază caracteristicile reliefului preloessian, influenţa exercitată de vânturile dominante (N – S,
NV – SE în estul câmpiei şi V – E în Câmpia Olteniei), eroziunea fluviatilă în văiugi rezultate prin tasare
etc.
Există microdepresiuni care doar în anii ploioşi sau în intervalele cu exces de umiditate sunt
umplute cu apă (îndeosebi la vest de Argeş sau în cele de pe terasele Dunării), dar sunt şi unele în care
lacurile persistă, suferind doar variaţii sezoniere (de ex. Tătaru, Unturos, Colţea, Plaşcu, Ianca, Plopu
etc.). Acestea au dimensiuni variabile (cele mai mari au suprafeţe între 5 şi 10 km 2) şi adâncimi frecvent
în jur de 5 m dar şi mai mari – Ianca 9 m, Plopu 10 m, Movila Miresii 11 m, Tătaru 12 m etc.
Apa este mineralizată, variind între starea salmastră şi cea puternic sărăturată. Concentraţia este
diferită de la un lac la altul precum şi în timpul anului, de la slabă în perioadele umede la foarte ridicată în
intervalele secetoase (ex. P. Gâştescu citează analizele lui G. Pitulescu, 1960 la lacul Movila Miresii cu
valori de 76,5 g/l şi respectiv 30,017 g/l). P. Gâştescu arată că, după conţinutul chimic, apa lacurilor dintre
Călmăţui şi Ialomiţa este sulfat sodică, iar cea a lacurilor dintre Călmăţui şi Buzău, clorurat sodică.
Există mai multe păreri referitoare la originea sărurilor din apa acestor lacuri. Gr. Ştefănescu (1887) o
leagă de circulaţia subterană a apelor sărate; C. Brătescu (1921), reluând o ipoteză mai veche (P. Poni,
1900) consideră sărurile din unele lacuri ca moştenite din apa braţului de mare ce înainta peste Câmpia
Română în Pleistocen.
L. Mrazec (1901) şi alţii, ulterior, invocă acumularea în unele depresiuni a apei ce ar proveni din pânze
freatice ce spală argila sărăturoasă din baza depozitelor loessoide.
E. Liteanu, C. Ghenea (1962) şi P. Gâştescu (1965) consideră procesul de sărăturare a apei lacurilor
continuu. La baza lui stau mai multe condiţii: climatul arid cu deficit de umiditate ce facilitează acumularea
de săruri la suprafaţa solului fie prin evaporarea apei unor izvoare, fie a soluţiilor ajunse aici prin
capilaritate în intervale de timp secetoase; existenţa unor microdepresiuni de tasare ce constituie
recipiente în care, prin spălare în suprafaţă şi şiroire sărurile sunt concentrate.
- limanurile fluviatile sunt lacurile cele mai mari şi se află concentrate în cursul inferior al unor văi
secundare foarte largi, prin care scurgerea apei se realizează temporar. Astfel, după P. Gâştescu (1970)
ele se află în Câmpia Covurlui, pe stânga Siretului (lacurile Mălina şi Cătuşa), în Bărăgan pe stânga
Buzăului (Coşteiu, Jirlău, Câineni, Amara, Balta Albă, Ciulniţa), în lungul Ialomiţei pe dreapta sa (Bălteni
– Mănăstirea, Snavog, Balta Neagră, Căldăruşani, Comana) şi pe stânga (Cotorca, Rogoz, Sărăţuica,
Munteni, Fundata, Schiuca, Ezerul, Ograda şi Strachina etc.), pe dreapta Prahovei (limanul Maia), în
bazinul pârâului Sărata (Fulga, Amaru, Jilavele), pe stânga Dunării în unele văi înguste (în amonte de
Argeş) sau pe văile lărgite de fluviu (în aval de Argeş, Mostiştea, Gălăţui, Potcoava).
Asupra formării lor, A. C. Banu, 1966 şi P. Gâştescu, 1970, le leagă de remu-ul produs pe Dunăre de
transgresiunile înregistrate în holocen. Limanele mici, cu slabă alimentare, seacă frecvent în perioadele
de secetă, pe când la celelalte se produce doar o variaţie de nivel şi de salinitate. Multe au apă dulce şi
sunt folosite pentru irigaţii sau în piscicultură. Există şi lacuri cu apă sărată, de la clorurat – sodică la
sulfatat – sodică, cu concentraţii de peste 10 g/l: Câineni, Amara, Fundata, Strachina, ce au cantităţi mai
mari sau mai mici de nămol sapropelic. La altele, în urma aportului bogat de apă rezultată din irigarea
terenurilor limitrofe sau prin amenajări speciale s-a ajuns la apă salmastră sau chiar dulce.
- lacurile de meandre părăsite se păstrează în sectoarele mai joase ale acestora. Se găsesc
în unele meandre părăsite din luncile sau de pe terasa inferioară a Dunării, Călmăţuiului sau Ialomiţei. Au
adâncimi mici şi de multe ori condiţiile climatice aride au favorizat acumularea de săruri şi nămol
sapropelic. P. Gâştescu (1970) citează rezultatele din analizele chimice care indică Lacul Sărat cu variaţii
între 50 g/l (în perioade umede) şi peste 220 g/l (în secolul XIX şi în intervale secetoase; la Lacul Amara,
variaţia este între 15 şi 30 g/l, iar la lacul Batogu, pe Călmăţui, între 50 şi 270 g/l).
Bălţile sunt lacuri dezvoltate în sectoarele joase ale luncilor. Cele mai multe se află în lungul Dunării,
Siretului, Călmăţuiului, Argeşului. Cele mai multe dintre acestea au dispărut prin lucrări de desecare. Cele
care au rămas au formă variată, suprafeţele întinse, adâncime mică, şi sunt folosite pentru piscicultură
sau irigaţii. În lunca Dunării sunt Gârla Mare, Fântâna Banului, Maglavit, Ciuperceni, Suhaia, Bistreţ, mai
multe lacuri rămase în Balta Ialomiţei etc.; în lunca Prutului există Brateşul, redus la jumătate din ceea ce
a fost, în lunca Siretului sunt lacurile Tălăbasca şi Măxineni, în lunca Neajlovului – Balta Comana etc.
3.2. Lacurile antropice au fost amenajate pe multe din pâraiele afluente râurilor mari, care în general au o
scurgere semipermanentă. Acţiunea s-a realizat în scopul folosirii apei lacului în piscicultură, irigaţii,
agrement, hidroenergie etc. În formarea unora, procesele naturale s-au completat cu amenajări de
baraje.
Aceste lacuri fac parte din grupa iazurilor şi se găsesc pe majoritatea văilor secundare de la est la Olt. Pe
râul Colentina, în ultimele şase decenii s-au amenajat 16 lacuri folosite pentru agrement. Similare sunt şi
lacurile de pe râul Pasărea. Funcţie de agrement au şi unele limane (Snagov, Căldăruşani).
Lacurile rezultate pentru obţinerea de energie electrică se află pe Dunăre (Porţile de Fier II) şi pe Olt în
aval de Slatina.
Clima
Câmpia Română, prin poziţia geografică se încadrează în zona de climă temperată (paralela de 45º trece
prin NV acestei unităţi), situîndu-se într-un sector al acesteia unde se interferează nuanţele vestice,
estice şi sudice ale Europei.

1. Factorii genetici

Caracteristicile climatului sunt determinate de diverşi factori care au importanţă generală sau locală.
1.1. Radiaţia solară globală se situează în jurul valorii medii de 125 kcal/cm 2/an. Valorile acesteia
variază regional, fiind mai mari (127 kcal/cm 2/an) în est, în lunca Dunării şi la contactul cu Subcarpaţii
Curburii (aici se produc efecte foehnale) şi mai reduse la vest de Argeş (120 – 125 kcal/cm2/an), unde şi
nebulozitatea este mai mare.
1.2. Circulaţia generală a maselor de aer are o însemnătate deosebită, întrucât Câmpia Română
se află în aria de activitate periodică a unor structuri barice ce acţionează din vestul, sudul, estul şi chiar
nordul Europei şi care aduc mase de aer cu proprietăţi diferite, situaţii ce impun variaţia temporală a
valorilor elementelor climatice exprimate într-o mare varietate a stărilor de vreme.
Circulaţia din vestul Europei are o frecvenţă mare aproape în tot anul şi origine dinamică, fiind legată mai
ales de anticiclonul azoric. Această circulaţie este deosebit de activă vara şi primăvara, când aici sunt
aduse mase de aer polare maritime, umede şi răcoroase ce dau precipitaţii care scad valoric spre est;
ponderea cea mai mare o au în lunile mai, iunie, iulie, dar ele apar uneori şi iarna când dau (mai ales în
vest) ploi, lapoviţă, ninsori.
Circulaţia sudică se manifestă pe două traiectorii. Cea mai importantă este aceea impusă de ciclonii
mediteraneeni care au o frecvenţă mai ridicată la vest de Argeş. Aceştia aduc mase de aer cald şi umed,
determinând în sezonul cald ploi bogate, adesea însoţite de oraje cu căderi de grindină. Sunt prezente şi
iarna (mai ales la vest de Olt), când produc ploi, ninsori, vânturi intense.
A doua traiectorie provine dinspre sud şi sud-est, fiind mai activă la est de Argeş. Aduce aer fierbinte din
nordul Africii, Asia Mică, Peninsula Arabia, determinând temperaturi ridicate (de ele sunt legate valorile
temperaturilor maxime absolute înregistrate la majoritatea staţiilor meteorologice, uscăciune, secetă,
furtuni de praf, iar iarna topirea rapidă a zăpezii).
Circulaţia din nord–est şi est se desfăşoară mai ales în strânsă legătură cu activitatea anticiclonului
siberian, prezentă în estul Europei în sezonul rece (foarte intensă în ianuarie şi februarie). Masele de aer
arctic – continentale sunt reci şi relativ uscate, provoacă geruri intense iar prin staţionare – temperaturi
scăzute (minimele absolute sunt legate de prezenţa lor) şi fenomene de inversiune termică. Impactul lor
cu masele sudice determină scăderi rapide de temperatură, căderi bogate de zăpadă ce dau straturi cu
grosimi mai mari de 0,5 m, viscole puternice însoţite de troienirea zăpezii (3.02.1954; 11.02.1956,
februarie 2012 etc).
Uneori, în timpul verii, transportul aerului uscat şi cald din estul Europei impune perioade lungi de
uscăciune şi secetă, vânturi intense (Suhoveiul) şi distrugerea vegetaţiei.
În anotimpurile de trecere, masele de aer reci aduse de această circulaţie favorizează îngheţurile târzii şi
brumele de primăvară sau cele timpurii de toamnă.
Circulaţia nordică, impusă de activitatea anticiconului scandinav se manifestă rar şi doar în partea estică
a Câmpiei Române.
1.3. Configurația suprafeței active
Câmpia Română apare ca sectorul cel mai jos în cadrul marii depresiuni desfăşurate între Carpaţi
şi Balcani şi care are o deschidere largă spre răsărit. Această situaţie determină câteva consecinţe: a.
cantonarea şi stagnarea maselor de aer din estul continentului (ce duce la amplificarea gerului iarna şi la
producerea de inversiuni termice în raport cu regiunile limitrofe şi la secete prelungite vara); b. efecte
foehnale realizate din coborârea bruscă a maselor de aer vestice, sud-vestice ce au depăşit Carpaţii şi
Balcanii. Se impun creşterile valorilor termice, uscăciunea, nebulozitatea redusă. Se fac simţite în Câmpia
Olteniei şi în câmpiile de la exteriorul Subcarpaţilor de Curbură; c. modificări ale direcţiei curenţilor de aer.
Componentele suprafeţei active, prin structura şi desfăşurarea lor nu introduc deosebiri mari în
desfăşurarea elementelor climatice, de unde o oarecare omogenizare în distribuţia lor. Mai importante
(prin aria lor de influenţă) sunt culoarele văilor mari (îndeosebi a Dunării) şi cumularea efectului de
dezvoltare în latitudine (peste 10) cu cel al creşterii altimetrice (de la 10 m în lunca Dunării în est la peste
300 m în câmpiile înalte). Apar diferenţe în mărimea valorilor radiaţiei globale, în regimul termic etc.
Dacă pe ansamblul Câmpiei Române caracteristicile suprafeţei active nu influenţează prea mult
desfăşurarea valorilor medii multianuale ale elementelor climatice, la scară mică apar deosebiri evidente
îndeosebi în regimul termic, al umidităţii, nebulozităţii etc. Se individualizează topoclimate de lac, de crov,
de dune de nisip, de pădure, de aşezări, de culoare de vale etc.

1. Regimul termic

Relieful aplatisat, slaba fragmentare, denivelările mici se reflectă în desfăşurarea aproape uniformă a
valorilor elementelor climatice şi mai ales a celor de temperatură, reflectate de mersul izoliniilor specifice.
2.1. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse în jurul a două izoterme. Cea de 11º C se află în
culoarul Dunării, separând în amonte de Brăila, aproape permanent lunca şi complexul de terase
(temperaturile medii depăşesc această valoare) de restul câmpiei. Izoterma de 10º C taie Câmpia
Bârladului şi nordul Câmpiei Siretului inferior după care se situează pe marginea dealurilor Subcarpaţilor
de Curbură (în vecinătatea câmpiei) până la Piteşti. De aici ea trece prin centrul Podişului Getic.
2.2. Temperaturile medii din ianuarie reflectă rolul important al circulaţiei din estul continentului (îndeosebi
la est de Olt), ea determinând temperaturi mici (sub – 3 º C) şi o arie mare de inversiune termică. La vest
de Olt, unde este frecventă pătrunderea în timpul iernii a maselor de aer mediteraneene şi în culoarul văii
Dunării, unde la acestea se resimte şi efectul termic al apei, temperaturile sunt între – 2 şi – 3º C (peste –
2 în lunca Dunării în aval de Călăraşi şi Câmpia Olteniei la vest de Jiu, – 1 º C la Calafat).
2.3. Repartiţia temperaturilor medii din iulie conturează două areale, unul sudic, axat pe lunca şi terasele
inferioare ale Dunării, cu valori ce depăşesc 23º C şi altul nordic (peste 75 % din câmpie) în care acestea
sunt cuprinse între 22º C şi 23º C.
2.4. Amplitudinile medii anuale relevă accentuarea contrastului continental al climei spre est şi mai ales la
est de Argeş (în Câmpia Olteniei are valori în jur de 24º C, între Olt şi Argeş în jur de 25º C, în Bărăgan
26º C, iar în Câmpia Bârladului peste 26º C). De asemenea, valorile sale cresc din culoarul dunărean
spre contactul cu Podişul Getic şi cu Subcarpaţii.
2.5. Continentalismul climatului este relevat de asemenea şi de amplitudinile termice absolute anuale,
care sunt din cele mai mari din ţară (70º C la Băileşti, 70,7º C la Calafat; 72º C la Craiova, 77,7º C la
Alexandria, 74,5º C la Griviţa; 73,5º C la Ion Sion etc.).
2.6. În Câmpia Română s-au înregistrat temperaturi lunare şi anuale din cele mai mari, acestea fiind
stimulate de poziţia geografică a acestei unităţi care favorizează prezenţa în timpul anului a unor mase de
aer cu proprietăţi foarte diferite (polare, arctice, tropicale, continentale uscate și fierbinţi etc.).
În condiţiile prezenţei unor mase de aer tropicale uscate, s-au înregistrat valori maxime absolute de peste
40º C (41,5º C la Calafat, 41º C la Băileşti, 41,5º C la Craiova, 42.9 la Alexandria, 41.7º C la Roşiorii de
Vede, 42,8º C la Giurgiu, 41,1º C la Bucureşti, 41,2º C la Urziceni, 41,4º C la Călăraşi, 44,5º C la Ion Sion
la 10 august 1951 – maxima absolută la scara întregii țări).
2.7. Pe fondul general al circulaţiei vestice, frecvenţa mare a maselor fierbinţi sudice în sezonul
cald şi a celor reci polare şi arctice impune un număr ridicat de zile cu temperaturi caracteristice a căror
cunoaştere este deosebit de importantă pentru agricultură. Astfel, în sezonul rece, numărul mediu de zile
cu îngheţ creşte de la cca. 80 – 85 de zile în Câmpia Olteniei la 90 – 100 în centrul câmpiei, 100 – 110 în
estul său. El se situează între valori de sub 60 zile în anii cu ierni blânde şi peste 130 în cei cu ierni
aspre. Zilele de iarnă sunt sub 25 în vest şi peste 30 în est (frecvenţa mai mare se înregistrează în
ianuarie şi februarie) în condiţiile unei răciri mari determinate atât adiabatic cât şi radiativ. Zilele de
vară se dezvoltă pe fondul unor invazii de aer tropical sau din estul continentului, cu probabilitate de
înregistrare de la finele lui martie până în octombrie şi cu maxim în iulie (în unii ani peste 25 zile), sunt în
număr de 100 – 120 şi impun fenomene de secetă şi uscăciune. Zilele tropicale sunt mai reduse în
Câmpia Olteniei (sub 40) dar cresc mult în centrul şi estul Câmpiei Române, unde ajung la peste 50. Sunt
frecvente în iulie şi august, dar sunt posibile şi în celelalte luni din intervalul aprilie – septembrie şi
provoacă întotdeauna secete accentuate (1945, 1946, 1952).
3. Regimul precipitaţiilor
Condiţiile de precipitaţii de ansamblu şi prin distribuţia în timp prezintă o însemnătate deosebită, întrucât
Câmpia Română este principala regiune agricolă a ţării.
3.1. Cantităţile medii anuale de precipitaţii reflectă continentalismul climatului, dar şi diferenţierea unor
areale în care acesta este mai puţin accentuat. Pe ansamblu, cantităţile anuale scad de la vest (aici
influenţa maselor de aer estice este mai slabă, paralel cu impunerea celor vestice şi sud–vestice), unde
ating valori de 500 – 580 mm, către est şi nord–est (se impun masele de aer continentale), unde coboară
sub 500 mm şi respectiv sub 450 mm. Regional, valori mai mici cu c-ca 50 mm în raport cu media din
zonele limitrofe, sunt în lungul Dunării (procesele convective sunt mai reduse în timpul verii datorită
consumului însemnat al căldurii în procesul de evaporaţie), la exteriorul Subcarpaţilor Vrancei şi Buzăului
şi în sudul Câmpiei Olteniei (consecinţă a proceselor foehnale).
3.2. În timpul anului, cea mai mare parte a precipitaţiilor cade în sezonul cald (reprezintă 60 – 65%
din totalul anual), cu maximum în luna iunie (între 75 şi 100 mm). Cele mai puţine precipitaţii se produc în
sezonul rece (februarie şi martie, cu numai 20 – 35 mm). În jumătatea de vest a Câmpiei Române,
urmare a activităţii ciclonice mediteraneene se înregistrează căderi ceva mai bogate la finele lui
noiembrie şi în luna decembrie.
Teritorial, cantităţile medii lunare scad de la vest la est, fiind mai reduse şi în culoarul Dunării şi peste tot
unde se înregistrează efecte foehnale.
În anii ploioşi se pot înregistra lunar cantităţi de precipitaţii ce depăşesc mediile multianuale de 5 – 7 ori,
ajungând în lunile de iarnă la 200 mm, iar vara la 400 – 600 mm. Octavia Bogdan (1980) remarca pentru
estul Câmpiei Române faptul că precipitaţiile bogate sunt legate de un şir continuu de trei – patru luni,
mai ales în intervalul mai – septembrie, de unde caracterul cvasimusonic.
3.3. O caracteristică importantă ce defineşte continentalismul climatului este frecvenţa mare
a ploilor torenţiale, de care sunt legate valori de 30 – 100 mm. Ele se manifestă îndeosebi în intervalul
mai – septembrie şi mai rar în celelalte luni. În sezonul cald, ele sunt însoţite de căderi de grindină (1 – 4
ploi pe an).
3.4. În sezonul rece precipitaţiile dau un strat de zăpadă posibil a se realiza între datele medii ale
primelor ninsori (decembrie în vest şi noiembrie în est) şi ale ultimei ninsori (martie), adică în cca. 90 –
130 zile. În cadrul acestuia, numărul mediu al zilelor cu ninsoare este în jur de 25 – 30, iar al stratului
stabil de 35 – 60 zile (mai mic la vest de Olt şi în valea Dunării). Numărul maxim anual de zile cu strat de
zăpadă este de 80 – 100 şi este legat de anii în care au căzut cantităţi bogate (1933, 1942, 1954, 1969
etc.), fiind concentrate în ianuarie – februarie.
4. Vânturile sunt dependente de modul în care se face circulaţia generală a maselor de aer sub comanda
principalilor centrii barici europeni. Direcţia acestora este, însă, influenţată de configuraţia generală a
marii depresiuni dintre Carpaţi şi Balcani. Se disting trei sectoare în care aceasta are caracteristici
deosebite. În est precumpăneşte direcţia nord – sud, în partea centrală cea NE – SV sau V – E, iar la
vest de Olt direcţia vest – est. Energia de relief relativ redusă determinată de existenţa unor culoare de
vale nu prea adânci, coroborate cu direcţia dominantă a acestora perpendicular pe sensul general al
deplasării maselor de aer nu influenţează modificarea acestuia. Doar culoarul văii Dunării, mult mai larg,
adânc în concordanţă cu cele două direcţii principale V – E şi N – S are o însemnătate mai mare, el
accentuând această caracteristică a dinamicii aerului. Viteza medie este de 2 – 4 m/s, dar creşte în lunile
în care domină circulaţia din estul continentului (6 – 9 m/s) sau din vest, sud – vest (4 – 6 m/s).
În timpul iernii bate Crivăţul, pe fondul circulaţiei active dinspre NE ce dă viscole. În sezonul cald, pe
fondul unor advecţii din estul continentului sau ale unui aer uscat tropical se manifestă în jumătatea estică
a Câmpiei Române Suhoveiul, care este un vânt uscat şi fierbinte cu viteze mai mari de 5 m/s. Octavia
Bogdan (1980) indică pentru Bărăgan, în medie, 2 – 6 zile cu Suhovei, dar şi ani în care acesta s-a
produs între 10 şi 27 de zile şi care au coincis cu înregistrarea celor mai ridicate valori termice diurne şi
cu cele mai intense secete. În lunca Dunării şi arealele limitrofe se produc primăvara şi toamna curenţi
locali fiind legaţi de activitatea ciclonală din Marea Mediterană şi Marea Neagră. Sunt cunoscuţi sub
numele de Băltăreţ. Dau ploi calde, iar vara provoacă răcoarea (Geografia României, vol. I). Austrul este
un vânt uscat, prezent în orice anotimp, bate dinspre sud şi dă secete vara, ger iarna, uscăciune
primăvara (Geografia României, vol. I). La vest de Olt şi la contactul cu Subcarpaţii Buzăului şi ai Vrancei
circulaţia vestică descendentă peste Carpaţii Curburii impune manifestări foehnale ce se prelungesc în
câmpiile de aici accentuând uscăciunea, timpul senin şi temperaturile ridicate.
5. Fenomene meteorologice
Dintre fenomenele meteorologice câteva au o însemnătate deosebită atât climatic cât şi prin consecinţele
ce le produc în economia agricolă. Între acestea sunt:
- Îngheţul, care este posibil în medie în aer de la sfârşitul toamnei (prima decadă a lunii
noiembrie în vest și culoarul Dunării şi ultima decadă a lunii octombrie în centru şi est) şi mijlocul
primăverii (începutul lui aprilie şi respectiv a doua decadă a acestei luni). Datele extreme de producere a
acestuia sunt legate de finalul lunii septembrie şi finalul lunii aprilie, interval care se suprapune cu cel al
îngheţului la suprafaţa solului, dar numărul mediu de zile în care acest fenomen are loc este de 100 –
130. El se suprapune atât cu perioadele de început ale vegetaţiei agricole cât şi cu recoltările de toamnă,
de unde o serie de prejudicii. În sol, îngheţul se propagă până la adâncimi de maximum 80 cm, media
fiind de 20 – 30 cm şi numai în lunile ianuarie şi februarie din iernile geroase.
- Bruma apare în acelaşi interval ca şi îngheţul la sol (100 – 120 zile), fiind legată de răciri
bruște advectiv – radiative, dar se produce, în medie, într-un număr de 20 – 25 zile în vest şi culoarul
Dunării şi în cca. 30 de zile în sectorul central – estic al câmpiei.
- Viscolul este un fenomen posibil în sezonul rece în orice lună, dar are frecvenţa cea mai
mare în ianuarie şi februarie. În medie, anual se produc unul – trei viscole ce totalizează un număr de zile
care cresc din vestul câmpiei şi culoarul dunărean (una – două zile) spre estul acesteia (ajunge la zece).
Au existat ierni cu viscole mai multe (1954, 1956, 1963, 1969, 1973 etc.) şi altele în care a fost doar unul
sau nici unul. Viteza vântului în timpul viscolului depăşeşte 10 m/s. Se produc spulberarea zăpezii de pe
unele suprafeţe şi troienirea pe altele, afectând terenurile cu culturi agricole, reţeaua de căi de
comunicaţie etc.
- Deficitul de umiditate ca rezultat al diferenţei dintre cantităţile de precipitaţii căzute (400 –
600 mm) şi evaporaţia potenţială (700 – 750 mm) se ridică la 150 – 300 mm. El este foarte mare în
sezonul cald (mai ales în iunie – august), ce coincide cu intervalul de dezvoltare a culturilor agricole,
situaţie care impune necesitatea irigaţiilor.
- Unele dintre ploile torenţiale din sezonul cald sunt însoţite de căderi de grindină, fenomen
cu o frecvenţă de 1 – 2 zile pe an (maximum 4 zile), în timpul căruia particulele de gheaţă au avut
diametre de la câţiva mm la peste 5 cm. În funcţie de intensitatea manifestării procesului sunt şi pagubele
pe care le creează în spaţiul de cădere.
- Uscăciunea şi seceta sunt două fenomene frecvente ce definesc continentalismul
climatului mai ales în jumătatea de est a Câmpiei Bărăganului. Se apreciază într-un an (C. Danciu,
Octavia Bogdan, N. Topor), ca posibile un număr mediu de 20 de perioade de uscăciune şi 7 perioade de
secetă, a căror durată poate varia de la 5 la 80 zile şi respectiv 10 – 60 de zile. Numărul maxim a fost de
26 de perioade de uscăciune şi 12 de secetă. Primul fenomen este întâlnit îndeosebi în lunile de iarnă iar
apoi vara, iar cel de-al doilea, din august şi până în octombrie.
Efectele acestor procese asupra diferitelor culturi, mai ales dacă sunt de durată, este catastrofal.
6. Diferenţieri climatice
În Câmpia Română se separă în sens longitudinal trei unităţi climatice, la care se adaugă culoarul
văii Dunării.
Câmpia Olteniei reprezintă o unitate cu condiţii continentale moderate. Această caracteristică se
datoreşte frecvenţei maselor de aer vestic şi sudic şi în mai mică măsură celor estice. Ca urmare,
amplitudinile termice sunt mai mici, precipitaţiile ceva mai ridicate, vânturile domină din direcţia de vest,
fenomenele meteorologice sunt mai atenuate.
Câmpia Munteniei de est (la est de Argeş) prezintă nuanţe continentale ceva mai aride, reflectate
în amplitudini termice din cele mai mari înregistrate în ţara noastră, în cantităţile reduse de precipitaţii
(sub 500 mm) cu distribuţie neuniformă în timpul anului, frecvente ploi torenţiale cu numeroase căderi de
grindină, geruri şi viscole, un deficit de umiditate foarte mare, suprapus perioadei de vegetaţie a diferitelor
culturi agricole, secete.
Este unitatea în care se interferează în timpul anului mase de aer de provenienţă diferită şi ca
urmare cu calităţi deosebite, situaţii ce impun o diversitate de stări ale vremii.
Câmpia Munteniei de vest (între Argeş şi Olt), prin poziţie, se situează la contactul dintre cele
două situaţii extreme. Ca urmare, apare caracterul climatic tranzitoriu reflectat în regimul de manifestare a
temperaturii, precipitaţiilor, numărului de zile cu fenomene meteorologice etc.

Campia Romana - curs 3

Vegetaţia, fauna şi rezervaţiile naturale
Biogeografic, R. Călinescu şi colab. (1969), încadrează cea mai mare parte din Câmpia Română în
provincia moesică şi doar estul acesteia (o parte din Bărăgan, Câmpia Brăilei, Câmpia Siretului Inferior şi
Câmpia Covurlui) în provincia pontică. Un mic areal aparţine şi provinciei dacice (între Argeş şi Buzău, la
nord de Bucureşti). În Geografia României, vol. I sunt distinse mai multe subunităţi fitogeografice ce
aparţin la provincia dacică (cea mai mare parte din câmpie) şi la regiunea ponto – caspică (Bărăgan –
Covurlui). Oarecum în concordanţă cu subunităţile fitogeografice principale au fost separate, cu caracter
zonal, o faună a stejăretelor şi una a stepelor. Se adaugă cea azonală. Repartiţia actuală a speciilor de
plante şi animale este rezultatul interferenţei unui ansamblu de factori.
În locul pădurilor de cvercinee s-au instalat, acolo unde nu sunt terenuri cu culturi agricole, pajişti
stepizate. Prin lucrări de îndiguire şi drenaj s-a redus arealul asociaţiilor higrofile, iar prin aplicarea de
amendamente şi efectuarea de lucrări speciale s-au produs mutaţii însemnate în arealul plantelor
psamofile şi halofile.
Modificări însemnate sunt legate şi de arealul şi numărul de indivizi la speciile de animale din câmpie.
Vânarea abuzivă a unora, extinderea suprafeţelor agricole au dus la diminuarea numărului şi chiar la
dispariţia unor specii.
Există şi acţiuni opuse, ce-au dus la protejarea unor specii în cadrul unor rezervaţii, introducerea altora,
dată fiind valoarea cinegetică şi piscicolă a lor.
În cadrul Câmpiei Române sunt specii de plante care aparţin la patru tipuri de elemente floristice din
gruparea întocmită de Al. Beldie. Acestea sunt: central european (stejarul pedunculat, mărul pădureţ,
păducelul, cornul, sorbul, teiul, ulmul etc), ce au caracter mezofil, mezoxerofil şi chiar
subtermofil; eurasiatice, întâlnite în lunci (specii de plop, sălcii, ulm) şi în pajiştile stepizate (îndeosebi
graminee) şi care sunt mezofile, mezohigrofile, higrofile; pontice, cu caracter xerotermofil, întâlnite în
stepă şi silvostepă (graminee între care diferite specii de colilie şi câteva specii de arbuşti precum arţarul
tătărăsc şi porumbarul); submediteraneene şi mediteraneene, ce au caracter xerofil şi mezoxerofil (cerul,
gârniţa, stejarul, multe graminee, cărpiniţă, mojdrean, cruşin etc). În componenţa faunei, elemente de
bază sunt cele central europene, pontice, turano – pontice, balcanice, mediteraneene etc.
Repartiţia teritorială a acestora, rezultat al unei îndelungate şi complexe evoluţii, relevă mai întâi o
distribuţie zonală, pe fondul general al căreia se interferează azonalitatea.
Zona nemorală se desfăşoară la vest de Mostiştea – Dâmboviţa, la altitudini care în general depăşesc
100 m. Individualitatea ei este pusă (Geografia României, vol. I) pe seama existenţei lanţului carpatic,
care s-a răsfrânt în căderea unei cantităţi generale de precipitaţii mai mari cu aproape 25 % în raport cu
situaţia nemorală de altitudine (550 – 600 mm în raport cu 450 – 500 mm în silvostepă). Acestei zone îi
aparţin pădurile de cvercinee suprapuse teritorial pe soluri argiloiluviale. În componenţa lor intră specii
mezofile și termofile în proporţii variate.
Totuşi, în Câmpia Vlăsiei abundă stejarul pedunculat, între Ialomiţa şi Neajlov – pădurile de cer, între
Neajlov şi Jiu – cele de gârniţă, iar la vest de Jiu – pădurile de amestec. Acestora li se asociază, dar cu
pondere redusă, şi alte specii de arbori precum frasinul, arţarul tătărăsc, jugastrul, ulmul, părul pădureţ,
teiul.
Stratul arbustiv este bine reprezentat prin păducel, lemn câinesc, salbă râioasă, măceş, corn, porumbar,
iar stratul ierbos prin specii de Carex, Poa, graminee etc.
La contactul cu silvostepa, în est şi sud, apar asociaţiile de tip şibleac, cu stejar pufos, cărpiniţă, scumpie.
La vest de Jiu apar şi specii mediteraneene, semperviriscente precum ghimpele.
Cea mai mare parte din aceste păduri au fost defrişate, din vechii codri rămânând doar pâlcuri şi denumiri
(„Teleorman” = „pădure nebună”). Pe locul lor sunt terenuri agricole sau păşuni cu plante xeromezofile
sau xerofile.
În aceste păduri trăieşte o faună bogată. Dintre mamifere sunt: veveriţa, iepurele, lupul, vulpea, pisica
sălbatică, căprioara, mistreţul.
Se adaugă păsări (gaiţe, cuc, potârnichea, ciocârlia, mierla, privighetoarea, pitulicea, graurul), unele
având valoare cinegetică (sitarul, fazanul – colonizat în sec. XVII).
În mai multe păduri a fost colonizat cerbul lopătar (în cele din jurul Bucureştiului).
Silvostepa constituie o zonă cu desfăşurare continuă ce învăluie la exterior pe cea a pădurilor de
cvercinee, fiind prezentă în sudul Olteniei, Câmpia Burnasului, Câmpia Mostiştei, vestul Bărăganului,
Câmpia Râmnicului. Dacă climatic ea se suprapune unităţilor naturale cu temperatură medie de 10 oC şi
cu 500 – 550 mm precipitaţii, edafic coincide cu aria de dezvoltare a cernoziomurilor cambice (cernoziom
și faeziom, cf. SRTS 2003). În cadrul ei sunt două tipuri de formaţiuni vegetale: pădurile de cvercinee
poienite şi pajiştile.
Pădurile, care în secolele trecute aveau o dezvoltare mai mare, sunt reduse la pâlcuri în componenţa
cărora, în funcţie de condiţiile de viaţă şi în primul rând în funcție de gradul de umezire al solului în timpul
anului, precumpăneşte stejarul pedunculat asociat cu cerul, gârniţa (câmpiile Mostiştei, Buzăului) sau cu
elemente termofile (stejar brumăriu, stejar pufos) – la vest de Argeş. La acestea se adaugă, în proporţie
mai redusă, teiul, frasinul, carpenul, părul pădureţ, ulmul. La contactul cu zona nemorală creşte ponderea
gârniţei şi a cerului, după cum spre zona de stepă abundă elementele termofile. Subarboretul este bogat
şi este reprezentat de gherghinar, lemn câinesc, măceş, porumbar, sânger, corn, soc etc. În poienile din
pădure sunt pajişti cu specii xerofile şi mezoxerofile. Abundă păiuşul, sadina, rogozul, firuţa.
Pajiştile din afara pădurii conţin dominant specii xerofile cu păiuş stepic, pir gros, firuţă cu bulb etc.; la
trecerea spre stepă sunt frecvente: păiuşul, colilia, negara, bărboasa, pelinul etc.
Aproape în întregime, pajiştile au fost înlocuite cu suprafeţe cu diverse culturi agricole, situaţie care a dus
la restrângerea arealului acestora la malurile râurilor și ale unor iazuri, unele frunţi de terasă cu pantă mai
mare. Pretutindeni ele au un grad de degradare avansat.
Poziţia de zonă de tranzit între pădure şi stepă se reflectă şi în lumea animală ce o populează, aici
întâlnindu-se deopotrivă, alături de căprioare, mistreţ, vulpe şi numeroase specii de rozătoare (iepure,
popândău etc.).
Stepa se întinde în estul Câmpiei Române, în sectorul cu gradul cel mai accentuat de continentalism
(temperatura medie anuală de peste 10,5oC, amplitudini termice mari, precipitaţii sub 450 mm). Se
desfăşoară pe cea mai mare parte a Bărăganului, în Câmpia Brăilei, pe o mare parte din Câmpia Siretului
Inferior, în Câmpia Galaţi (Covurlui). Edafic, ei îi corespund solurile bălane (kastanoziomuri, SRTS 2003)
şi cernoziomurile cambice propriu – zise (cernoziomuri și faeoziomuri, SRTS 2003). Reprezintă o
prelungire spre vest a marii zone de stepă din Ucraina.
În proporţie de peste 95 % din suprafaţa iniţială a fost înlocuită cu terenuri agricole. Petece din vegetaţia
caracteristică mai apar în unele crovuri, pe răzoarele ce separă terenurile agricole, pe unele maluri.
Sunt pajişti xerofile cu graminee, între care diverse specii de colilie, păiuş stepic, negară, pir, cimbrişor,
peliniţă etc. Se adaugă tufişuri cu porumbar pitic, vişin pitic, cireş, iar ca formaţiuni asociate, cele de
sărătură sau cele psamofile, între care ciulinii, romaniţa de câmp, laptele cucului etc. Pe nisipuri s-au
realizat plantaţii de salcâm.
Fauna este mult mai săracă în raport cu zonele anterioare, întrucât şi condiţiile de viaţă sunt mai vitrege.
Îi sunt caracteristice specii de rozătoare (popândău, hârciog, câteva exemplare de dropie, ciocârlia de
Bărăgan, fâsa de câmp, şorecarul încălţat etc.) şi insecte.

Vegetaţia azonală şi animalele caracteristice

Ocupă areale cu dimensiuni variabile, funcţie de mărimea teritoriului în care se întrunesc condiţii de viaţă
care favorizează oscilaţiile respective. Astfel, ele nu sunt legate de o anumită zonă biogeografică ci de
areale cu anumită alcătuire petrografică (nisipuri), cu exces de umiditate, cu abundenţă în săruri, cu lacuri
etc.
Vegetaţia de luncă ocupă cele mai întinse areale, apărând sub forma unor coridoare cu lăţime variabilă
(cele mai extinse sunt la Dunăre, Olt, Jiu, Argeş, Ialomiţa). Ele alcătuiesc aşa – numitele zăvoaie. În
cadrul luncilor mari, morfologia variată a acestora, cu grinduri, trepte mai înalte sau mai joase,
microdepresiuni cu exces de umiditate etc., a favorizat desfăşurarea complexă a diverselor asociaţii
vegetale. Pe cea mai mare parte a lor, asociaţiile principale sunt alcătuite din specii de plop şi sălcii,
primele fiind în abundenţă pe terenurile pe care inundaţiile se înregistrează mai rar, iar celelalte pe
terenurile cu inundaţii frecvente. Asociate lor sunt: un strat arbustiv bogat (sânger, lemn câinesc, cruşin,
păducel), mai multe plante agăţătoare (curpen, viţă de vie sălbatică etc.) şi ierburi (graminee pe terenurile
zvântate şi plante higrofile pe cele cu exces de umiditate). Pe terenurile mai înalte, care rar sunt afectate
de inundaţii, unde există un drenaj bun se extind specii de cvercinee şi pajişti cu asociaţi higrofile, după
cum pe unele diguri au fost plantaţi plopi canadieni. Pe suprafeţele joase mlăştinoase sau lacustre există
o vegetaţie specifică, dispusă în mai multe benzi concentrice. Animalele sunt variate şi numeroase.
Alături de specii întâlnite în cadrul zonelor pe care râurile le străbat, sunt şi altele care sunt legate de
mediul mult mai umed. Există numeroase păsări care-şi găsesc hrana sau care cuibăresc aici (prigorii,
lăstunii de mal, codobature, berze, fâse de luncă, piciorongi, raţe, pescăruşi; în zăvoaie – mierla, piţigoiul,
graurul, cucul, dumbrăveanca), apoi batracieni, insecte fitogene, mamifere (vidră, guzganul de apă),
reptile.
Vegetaţia acvatică este prezentă în albiile râurilor şi în lacuri. În prima situaţie un rol însemnat în
distribuţia ei îl au adâncimea, viteza şi poziţia curenţior de apă principali. Se diferenţiază o vegetaţie de
mal (stuf, papură, uneori plaur), o vegetaţie plutitoare şi una submersă.
Animalele sunt reprezentate îndeosebi prin specii de peşti (crap, caracudă, şalău, somn, plătică etc.).
Vegetaţia psamofilă se dezvoltă pe câmpurile de nisip acumulate în sudul Câmpiei Olteniei, pe dreapta
Călmăţuiului şi Ialomiţei, pe stânga Siretului. Sunt specii xeromorfe, cu adaptări la nivel radicular dar şi ca
ciclu vegetativ specific. Sunt dominant ierburi grupate deosebit în microdepresiuni şi pe dune, impunând
un anumit grad de fixare. O parte din aceste terenuri sunt împădurite (dominant salcâm), sau sunt
cultivate (îndeosebi cu viţă de vie). Fauna este săracă şi adaptată. Mai importante sunt unele specii de
şopârle, şerpi, păsări şi nevertebrate.
Vegetaţia halofilă este legată de terenurile în care, mai ales datorită condiţiilor climatice excesive,
solurile sunt salinizate. Cele mai extinse terenuri cu astfel de asociaţii se află în Câmpia Siretului Inferior,
în cadrul unor depresiuni de crov sau albii secate din câmpiile Râmnicului (Amara, Balta Albă, Ianca etc.),
în lunca Călmăţuiului, în Câmpia Săratei; local mai apar în sectorul inferior al Câlniştei, Neajlovului, în
lunca Dunării la vest de Jiu. Se separă asociaţii de specii care se dezvoltă pe solurile salinizate mediu –
puternic (Artemisia maritima monogyna, Bassia hirsuta, Obione pedunculata, Salicornia herbacea,
Suaeda maritima, Spergularia salina etc.), dispuse în fâşii în funcţie de conţinutul în săruri al solului.
Adesea sunt întrerupte de „chelituri” – terenuri fără vegetaţie şi doar cu eflorescenţe de săruri (Geografia
României, vol. I).
Pe terenurile cu salinitate redusă, plantele halofile apar alături de altele, întâlnite în stepă sau silvostepă
pe suprafeţe mai umede sau mai uscate (Festuca pseudovina. Cynodon dactylon, Poa bulbosa, specii de
trifoi etc.).
Fauna este foarte săracă şi include câteva specii de păsări şi de nevertebrate.
Vegetaţia segetală şi ruderală – s-a impus pe măsura modificărilor create de om (aşezări, terenuri
cultivate). Buruienile, care reprezintă vegetaţia segetală, diferă în funcţie de culturi (păioase sau
prăşitoare) şi de la un sezon la altul. Cele ruderale sunt mult mai variate şi se grupează în lungul
drumurilor de orice categorie, în grădini etc.

Rezervaţii naturale
Marea majoritate sunt rezervaţii forestiere axate pe areale de pădure rămase din codrii care odinioară
ocupau întinderi mari. Sunt ocrotite pentru peisaj, arbori seculari, specii relicte, specii endemice etc. Se
adaugă unele rezervaţii cu caracter mixt. În afara acestora mai sunt parcuri amenajate şi unele specii de
plante şi animale ocrotite.
- Pădurea Căldăruşani (468 ha, din care 125 ha – rezervaţia forestieră), adăposteşte stejari
seculari, apoi cer, gârniţă, stejar brumăriu şi numeroase plante ierboase cu arbuşti întâlniţi în şleaurile de
câmpie. Se află pe malurile lacului Căldăruşani, bogat în vegetaţie hidrofilă şi în ihtiofaună.
- Pădurea Râioasă din nord – vestul Bucureştiului, are în nord un sector declarat rezervaţie
forestieră, cu o suprafaţă de 54,8 ha. Are în componenţă stejar brumăriu, carpen, arţar, ulm, un bogat
strat arbustiv şi numeroase plante ierboase, între care brânduşa de primăvară.
- Pădurea Comana, aflată la sud de locul omonim de pe râul Neajlov, are o suprafaţă de 630,5
ha repartizată în trei sectoare şi conservă numeroase specii vegetale şi animale de origine sudică.
Reprezintă un şleau de câmpie întâlnit în silvostepă, cu stejar brumăriu, stejar pufos, cer, gârniţă, tei,
frasin pufos, ulm de câmpie, jugastru, arţar tătăresc etc., repartizate diferit în cele trei sectoare, în funcţie
de condiţiile ecologice. Stratul ierbos conţine elemente termofile sudice (mediteraneene, balcanice),
pontice.
- Pădurea Ciornuleasa are un sector de rezervaţie de 75,2 ha, reprezentând o pădure de tip
şleau de silvostepă (stejar, stejar brumăriu, carpen, tei, frasin, vişin turcesc, ulm) aflat în vestul Câmpiei
Mostiştea. Între speciile ierboase sudice, stepice, există şi tătăneasa – plantă caracteristică pădurilor de
fag prezentă în unele văiugi şi crovuri unde există un microclimat umed şi de adăpost.
- Pădurea Manafu din Câmpia Burnasului are 278 ha şi reprezintă un şleau de tip cereto –
gârniţet; în stratul erbaceu din luminişurile pădurii se află bujorul românesc.
- Poiana cu narcise de la Negraşi, situată la sud de Piteşti, în lunca Dâmbovnicului, se întinde
pe 4,5 ha.
- Pădurea Spătaru (346 ha), aflată la sud – vest de Buzău, la izvoarele Călmăţuiului, are în
componenţă exemplare de frasin pufos, stejar pedunculat, stejar brumăriu, ulm, dar şi numeroase specii
ierboase, unele considerate rarităţi floristice (laleaua de crâng, bibilica, garofiţa etc.).
- Pădurea Frasinu se află lângă pădurea Stejaru, în Câmpia Buzăului, are 158 ha şi conţine
arborete de frasin (frasin pufos, frasin de luncă), alături de exemplare de stejar (în locurile mai zvântate),
ulm de câmpie, măr pădureţ.
- Pădurea Vlădeana din Bărăganul Ialomiţiei are numai 1,4 ha, conţine câteva exemplare de
stejar cu vârstă de peste 150 de ani.
- Pădurea Brădeanu din Bărăganul Ialomiţiei, are 2,1 ha şi conţine stejar brumăriu, alături de
ulm de câmpie, arţar tătărăsc, păr şi măr pădureţ; are un bogat fond erbaceu cu specii mezoxerofile.
- Pădurea Viişoara (Berteşti – Mihai Bravu), aflată în nord – estul Bărăganului Ialomiţei, în plină
stepă, în vecinătatea Călmăţuiului; are o suprafaţă de 1693,6 ha, în plină stepă. În componenţa ei intră în
principal stejarul brumăriu (există şi exemplare seculare), la care se adaugă, local, stejarul pedunculat,
frasinul, arţarul tătărăsc şi plantaţii de salcâm. S-a dezvoltat pe un substrat nisipos cu bogate pânze
acvifere.
- Crângul Buzăului, din vestul oraşului cu acelaşi nume, are 18 ha și are ca plantă ocrotită o
specie de lalea endemică.
- Pădurea Vlădila – Studina (204 ha, în două sectoare din vecinătatea celor două sate
mehedinţene de la care are şi numele). În alcătuirea ei intră îndeosebi stejar pufos, gârniţă şi numeroşi
arbuşti.
- Pădurea Reşca din lungul Tesluiului (Cp. Romanați) reprezintă un şleau de luncă cu stejar în
asociere cu ulm pitic, arţar tătărăsc, jugastru, frasin, arbuşti şi ierburi higrofile.
- Pădurea Punghina, cu două subunităţi (Punghina de 1700 ha şi Pătule de 1600 ha) aparţine
cereto – gârniţetelor pure. Apar şi stejar şi frasin, păr pădureţ, ulm.
- Izvoarele de la Corbii Ciungi se află în lunca Neajlovului, în comuna Corbii Mari, are o
suprafaţă de 5 ha. Este o rezervaţie zoologică, obiectul ocrotirii fiind numeroase nevertebrate întâlnite
astăzi în regiunile montane. Sunt relicte din timpul glaciarului, menţinute de ape reci, cu temperaturi
constante şi care apar la baza terasei.
- Pădurile Caiafele şi Moroiu se află în Balta Ialomiţei şi au o suprafaţă de 348,9 ha şi respectiv
130 ha. Sunt alcătuite din sălcii, plopi seculari, arbuşti (corn, călin), liene (Vitis vinifera, Periploca graeca),
numeroase specii hidrofile. Aici vieţuiesc multe specii de păsări (raţa sălbatică mare, porumbelul sălbatic,
turturica, sitarul, codalbul, călifarul roşu, bufniţa mare etc.) şi mamifere (iepure, vulpe, pisica sălbatică,
mistreţ, vidră, căprioară) etc.
- Insula Mică a Brăilei are 5336 ha, desfăşurându-se între câteva braţe secundare ale Dunării
(Vâlciu, Mănuşoaia, Cremenea). Aici există sălceto – plopişuri, o vegetaţie erbacee bogată în specii
higrofile şi hidrofile şi o lume animală bogată în care se impun păsările (stârci, lopătari, fluierari,
cormorani, raţe, sitari, codobatura albă, berze, cocor, pelicanul comun, pelicanul creţ etc.) şi ihtiofauna. În
prezent beneficiază de un Program de management finanţat de instituţiile europene în cadrului proiectului
„LIFE – NATURE”
- Pădurea Snagov, rest al codrilor Vlăsiei; există un sector de rezervaţie de 1727 ha care
cuprinde o parte din lac şi din pădure. Vegetaţia este un şleau cu stejar, carpen, tei, frasin, arţar tătărăsc,
jugastru etc. Zona de interes ştiinţific are 100 ha şi are specii de fag (Fagus sylvatica, Fagus orientalis,
Fagus taurica). Există o bogată faună acvatică între care şi câteva specii relicte ponto – caspice
(lamelibranchiate).
- Dintre parcurile amenajate în cadrul cărora există multe specii de arbori şi arbuşti aclimatizaţi
mai însemnate sunt cele din Bucureşti (Cişmigiu, Grădina Botanică, Băneasa), Craiova, Caracal, Piteşti
etc.

Solurile
Câmpia Română face parte din regiunea pedogeografică dunăreano – pontică, ce constituie una din
marile unităţi de acest gen din ţară. Se desfăşoară în sudul şi sud – estul ţării noastre. Pe cea mai mare
parte din suprafaţa câmpiei se află molisoluri (cernisoluri, SRTS 2003), apoi argiluvisoluri (luvisoluri,
SRTS 2003) şi numai pe areale mici soluri ce aparţin altor clase.
Solurile s-au dezvoltat în cea mai mare măsură pe loessuri şi depozite loessoide, situaţie care a făcut ca
influenţa rocii în diferenţierea lor să aibă, pe ansamblu, o importanţă mai redusă. Apar deosebiri impuse
de aceasta în arealele cu depozite nisipoase, pe cele cu argilă etc.
Frecvent în câmpiile de subsidenţă, dar şi în altele unde pânza freatică se află la adâncimi mici,
abundenţa apei provoacă procese de gleizare şi individualizarea unor tipuri de sol specifice.
Câmpia Română reprezintă un spaţiu în cea mai mare măsură valorificat agricol de milenii. Ca urmare,
presiunea antropică s-a exercitat în forme variate încă din cele mai vechi timpuri. Ea s-a amplificat în
ultimul secol, de unde şi o serie de mutaţii în caracteristicile solurilor. Acţiunea omului s-a materializat în
desţelenirea aproape totală, folosirea îngrăşămintelor organice şi minerale, desecări, îndiguiri etc.
Acestea au fost însoţite local de modificări în cantitatea de humus, în ridicarea la suprafaţă a unor săruri
greu solubile, aluvionări, tasări, sărăturări în sol şi la suprafaţă, eroziuni parţiale sau totale etc.
Molisolurile (cernisoluri) sunt reprezentate prin mai multe tipuri ce au o dezvoltare mai largă în est şi
sud, în zonele de stepă şi silvostepă, unde se înregistrează un deficit de umiditate de peste 250 mm. În
stepă (Câmpia Brăilei, Bărăgan, Câmpia Galaţi) apar cernoziomurile propriu-zise care au: un orizont
humifer gros, de culoare neagră, o structură grăunţoasă ce permite o circulaţie activă a apei şi a aerului;
carbonaţii levigaţi din orizontul superior şi concentraţi în bază. Sunt soluri fertile, cu un potenţial agricol
deosebit. Unde crovurile au desime mare, iar nivelul freatic este ridicat, s-a individualizat
local cernoziomul gleizat. Local există şi cernoziomuri salinizate, cernoziomuri alcalizate, în profilul cărora
intervine un orizont cu concentrare mare de săruri solubile care le diminuează mult fertilitatea.
Cernoziomurile cambice (cernoziomuri și faeoziomuri, SRTS 2003) s-au dezvoltat sub un regim mult mai
umed (peste 500 mm precipitaţii), în arealul silvostepei. Ocupă suprafeţe întinse în vestul Bărăganului,
Câmpia Mostiştei, pe terasele medii şi înalte ale Dunării, în Câmpia Râmnicului etc. Au un orizont humic
mai subţire decât la cernoziomurile propriu-zise, o reacţie slab acidă, un orizont B cambic (Bv) rezultat din
concentrarea argilei; carbonaţii sunt concentraţi la adâncime. În microdepresiuni cu nivel freatic ridicat se
ajunge la cernoziom cambic gleizat, iar în locurile unde sunt posibile acumulările de săruri se ajunge la
variante salinizate sau alcalizate. Sunt soluri fertile, dar necesită îngrăşăminte şi irigaţii.
Cernoziomurile argiloiluviale (faeoziomuri) s-au dezvoltat la contactul silvostepei cu zona de pădure, în
condiţiile unei cantităţi de precipitaţii mai ridicate (550 – 600 mm), a unui deficit de umiditate mai redus
(sub 100 mm) şi a unei vegetaţii mai bogate. Cantitatea de apă mai mare a favorizat migrarea argilei din
orizontul superior humic şi concentrarea ei în jurul agregatelor din orizontul imediat inferior, care a
căpătat caracteristici aparte (Bt). Există un orizont cu carbonaţi la adâncime. Sunt soluri fertile. Au o
desfăşurare mai mare la vest de Argeş, apărând ca o bandă continuă spre Burnas şi centrul Câmpiei
Olteniei. În funcţie de condiţiile locale, pot căpăta caracteristici diferite – gleice, salinizate etc.
Solurile cenuşii (faeoziom, subtip greyc) apar în câmpia de glacis a Râmnicului ca o prelungire sudică a
fâşiei cu largă dezvoltare din Podişul Bârladului şi Culoarul Siretului. Sunt soluri molice, formate pe
depozite nisipoase, loessoide la contactul pădurii cu silvostepa. În afara orizontului B t rezultat din
iluvierea argilei, s-a individualizat între acesta şi orizontul superior molic un al treilea (suborizont A molic
eluvial), în care agregatele structurale sunt pudrate cu silice. Sunt soluri fertile, dar necesită îngrăşăminte
organice şi minerale şi amenamente calcice (M. Geanana, I. Ochiu, 1986).
Argiluvisolurile (luvisoluri) sunt soluri formate sub pădurile de cvercinee ce ocupau cu secole în urmă
suprafeţe largi în centrul şi nordul Câmpiei Române. Există mai multe tipuri cu desfăşurare diferită.
Solurile brun roşcate (preluvosol, subtip rodic) au cea mai largă dezvoltare, întinzându-se ca o bandă
continuă începând din câmpia din jurul Bucureştiului unde are o lăţime de cca. 60 – 70 km şi până la
Drobeta Tr. Severin, unde ajunge la cca. 20 km. În alcătuire are, sub un orizont humifer relativ subţire (30
cm), un orizont gros argiloiluvial de culoare roşcată şi apoi unul de acumulare a carbonaţilor. Alcătuirea
reflectă condiţii genetice – formarea sub pădure de cvercinee (şleau de câmpie), într-un climat cu 550 –
600 mm precipitaţii, cu apă freatică la adâncime mare. Conţinutul bogat în argilă imprimă un grad mai
ridicat de compactitate, îi reduc permeabilitatea, posibilitatea de aerare şi în final fertilitatea pentru
culturile agricole (nu şi pentru cele silvice).
Solurile brun – roşcate luvice (luvosol, subtip rodic) apar pe areale mai restrânse şi în asociere cu cele
brun – roşcate. Sunt legate de terenurile cu pantă foarte mică sau microdepresiuni acoperite cu pădure.
Precipitaţiile bogate favorizează un intens proces de iluviere a coloizilor şi la individualizarea sub orizontul
superior cu humus a unui orizont intermediar sărăcit în argilă (E luvic), care a fost concentrată sub
acesta, în orizontul Bt. Este un sol cu fertilitate mai mică decât cel anterior.
Solurile brune – luvice (luvosol) au o răspândire mai mare în Câmpia Găvanu – Burdea şi între Olteţ şi
Olt. Diferă de solurile brun – roşcate luvice prin culoarea mai deschisă, acumularea în orizontul B t a
argilei ce a fost spălată din orizonturile superioare fără a suferi modificări importante şi lipsa concentrării
de carbonaţi în bază (aceștia au fost îndepărtați de pe profil de către apa de percolație). Pentru culturile
agricole au fertilitate mică, de unde necesitatea aplicării de îngrăşăminte organice.
Luvisolurile albice (luvosol) apar doar în câteva petece în câmpiile Găvanu – Burdea şi Târgovişte, în
asociere cu celelalte soluri argiloiluviale pe suprafeţe plane, pe depozite lipsite de elemente calcice şi feri
– magneziene. Sunt soluri cu un grad de acidifiere mai accentuat, cu un orizont specific în care
agregatele structurale sunt pudrate cu silice (E albic), sub care se află orizontul B t compactizat cu argilă și
hidroxizi migraţi din orizonturile superioare. Au fertilitate bună pentru pădure şi slabă pentru pajişti
secundare şi livezi.
În Câmpia Piteşti şi local şi în celelalte câmpii piemontane înalte, pe suprafeţe slab înclinate, pe depozite
bogate în elemente bazice s-au dezvoltat soluri brune eu-mezobazice (eutricambosoluri), care fac parte
din clasa cambisoluri. La ele, sub orizontul humifer urmează un orizont mai gros, specific (B cambic –
notat Bv) bine structurat, permeabil, bine aerisit. Sunt soluri cu fertilitate bună nu numai pentru pădure dar
şi pentru livezi şi fâneţe.
Vertisolurile, (pelisoluri) cunoscute şi sub numele de cernoziomuri argiloase, au o desfăşurare largă pe
câmpiile înalte dintre Olt şi Neajlov. S-au format pe depozite fine, cu un bogat conţinut în argilă, situaţie
care a împins la impunerea câtorva caracteristici precum: textură grea, argiloasă, un conţinut slab –
moderat în humus, compactitate ridicată, permeabilitate şi regim aerohidric reduse, fertilitate bună pentru
păduri de cer şi gârniţă şi mai redusă pentru culturi. În intervalele ploioase apa stagnează la suprafaţă, iar
în cele de uscăciune se produc crăpături adânci ce rup rădăcinile plantelor.
Solurile hidromorfe (hidrisoluri) sunt legate de câmpiile de subsidenţă Titu – Potlogi, Sărata ca şi de
sectoarele joase, plane din Câmpia Târgoviştei, din luncile unor râuri mari; sunt lăcovişti (gleiosol) şi
soluri gleice (gleiosol) care au grosime mică, fiind o rezultantă a proceselor de gleizare. S-au format în
condiţiile excesului de umiditate determinat de existenţa pânzei freatice aproape de suprafaţă şi a
proceselor de hidromorfism pe tot profilul. Se diferenţiază pe profilul de sol mai întâi un orizont în care
alternanţa intervalelor de uscăciune cu cele de exces de apă duce la o succesiune a proceselor de
oxidare (când nivelul pânzei de apă este coborât) şi de reducere (când apa cuprinde orizontul). Ca
urmare, aici apar pete cenuşii, rugini şi concreţiuni ferimanganice. Sub acesta se află un orizont umezit
permanent, care are o nuanţă cenuşie – vineţie uniformă ca urmare a acumulării unor săruri reduse în
condiţii de anaerobioză (M. Geanana, I. Ochiu, 1986). Au fertilitate redusă, iar folosirea lor necesită
măsuri ameliorative şi în primul rând coborârea nivelului freatic.
Solurile halomorfe (salsodisoluri) se găsesc concentrate în nord – estul Câmpiei Române, unde
excesivitatea climatului a condus spre desfăşurarea unor procese de salinizare. Areale mai mari ocupă în
Câmpia Săratei, în lungul Călmăţuiului, în unele microdepresiuni din Câmpia Brăilei, în lunca Siretului, în
lungul pâraielor ce se varsă în limanele de pe stânga Râmnicului Sărat, în lunca Neajlovului şi Câlniştei,
în lunca Bârladului etc. Sunt soloneţuri (numit astfel în ambele clasificări)şi solonceacuri (la fel), soluri în
care, datorită evaporaţiei intense s-a ajuns la acumularea sărurilor din soluţiile ridicate prin capilaritate. În
sectoarele în care sărurile persistă şi în intervalele de timp mai umed s-au impus solonceacurile, iar acolo
unde ponderea lor slăbeşte s-au dezvoltat soloneţuri. Nu sunt fertile, pe ele desfăşurându-se pajişti cu
plante de sărătură.
Psamosolurile (numit astfel în ambele clasificări) sunt soluri neevoluate axate pe acumulările bogate
de nisip de pe terasele Dunării şi de pe stânga Jiului din Câmpia Olteniei, apoi pe cele de pe dreapta
Călmăţuiului de Buzău, Ialomiţei, pe stânga Bârladului (Hanu Conachi). Aici nisipurile apar sub formă de
dune cu înălţime diferită, separate de microdepresiuni în mare parte fixate prin vegetaţie arbustivă,
salcâm, sau cu culturi de viţă de vie terasate. Ele alternează cu dune active, de unde solul este în mare
măsură spulberat sau cu porţiuni cu nisip în care procesul de pedogeneză este incipient. Solul are
grosime diferită (deflaţia este încă activă) şi un orizont superior slab humifer. Au fertilitate limitată, încât
practicarea culturilor necesită măsuri pentru diminuarea acţiunii vântului paralel cu aplicarea de
îngrăşăminte chimice şi irigaţii.
Solurile aluviale (aluviosoluri) au o desfăşurare mare în luncile Dunării şi ale tuturor afluenţilor
importanţi (Jiu, Olt, Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa, Buzău, Siret etc.). S-au format pe aluviuni mai vechi sau
mai recente, în sectoare joase, frecvent inundabile dar şi pe grinduri şi porţiuni mai înalte inundate mai
rar. Materialul parental este reprezentat de nisipuri, nisipuri argiloase, mâluri. Există materie organică în
curs de humificare. Sunt soluri fertile, dar folosirea agricolă a lor impune măsuri care să limiteze
inundaţiile, să coboare nivelul freatic etc.

Campia Romana - curs 4

Populaţia şi aşezările în Câmpia Română
Câmpia Română deţine, prin calităţile sale naturale (relief neted, soluri fertile, climat favorabil), un
potenţial de habitat foarte ridicat. Dezvoltarea terenurilor arabile obţinute prin îndepărtarea vegetaţiei
naturale a atras din cele mai vechi timpuri populaţia.
Dunărea este menţionată încă din Antichitate ca fiind un fluviu extrem de important, care-i apăra de geţi
de invaziile dinspre sud. În izvoarele istorice se regăseşte chiar menţionarea unei campanii militare
lansate de un general al lui Alexandrul cel Mare, pe nume Ptolemeu al lui Lagos. Relatările se referă la
expediţia – fulger a vestitului conducător în anul 335 î.Hr., împotriva geţilor din stânga Istrului, prin zona
cuprinsă azi între Turnu Măgurele şi Zimnicea. „Istrul” geto-dacilor a devenit, după cucerirea Dacilor
„Danubiul” roman.
Oraşele dunărene se disting prin vechimea şi continuitatea lor. Născute la capete de drumuri comerciale,
acestea au îndeplinit în timp funcţii multiple: rol de cetate, de centre comerciale, de transport şi de porturi.
Oraşele din Câmpia Română se confundă cu cele de pe Dunăre și ele datează din perioada antică: Turnu
Măgurele (Turris), Cernavodă (Axiopolis), Hârşova (Carsium), Tulcea (Aegyssus), Isaccea (Noviodunum).
Oraşelor dunărene li se adaugă un număr însemnat de sate mari care „trădează” aproape fără
întrerupere fruntea teraselor, conturând un potenţial uman direct influenţat de funcţiile Dunării.
Locuirea spaţiului Câmpiei Române începe încă din paleolitic (când apar urme sporadice de locuire) şi
mai ales din neolitic (5500 – 1900 î. Hr.), când populaţia acelor vremuri ocupă sudul şi vestul câmpiei
(culturile de Vădastra şi Boian, Cultura de Cucuteni). Din neoliticul târziu (2800 – 1900 î.Hr.) datează şi
primele dovezi ale culturii grâului în această parte a locuirii şi chiar ale domesticirii animalelor (oaia,
capra, porcul), începe folosirea plugului cu brăzdar din corn de animal.
Începând cu epoca fierului au loc mutaţii importante în organizarea reţelei de localităţi (mai ales în lungul
Dunării şi al râurilor importante).
În perioada geto – dacică se remarcă dezvoltarea albinăritului în câmpia şi dealurile Olteniei, prelucrarea
metalelor (mai ales pentru podoabe) şi practicarea unei agriculturi extensive. În această perioadă se
dezvoltă o reţea de drumuri ce urma cursul Dunării sau al Argeşului, sau care pornea spre est, prin nordul
Bărăganului de la valea Argeş.
În perioada ocupării romane se întăresc aşezările de la Dunăre, după care are loc o reorganizare a reţelei
de aşezări, care încep să ocupe şi spaţii mai îndepărtate de drumuri, spaţii interfluviale.
Sunt amintite pentru perioada primului mileniu aşezări cum sunt: Vedea şi Radovanu, în partea centrală a
câmpiei.
După secolul al XII – lea se produce o creştere a densităţii populaţiei aproape în tot spaţiul câmpiei. În
perioada trecerii spre feudalism populaţia câmpiei se ocupa cu o activitate economică complexă:
practicarea culturilor agricole (inclusiv pomicultura şi viticultura) şi creşterea animalelor. Pe măsura
consolidării statului feudal (Ţara Românească), după secolul XIV, se observă o migrare a populaţiei din
spaţiul subcarpatic spre şes, intensificarea schimburilor comerciale cu populaţia din spaţiul carpatic.
Populaţia
Ca peste tot în ţară şi în Câmpia Română populaţia a înregistrat un progres numeric mai ales în secolele
XIX şi XX.
Natalitatea este un indicator care, în perioada anilor 1930 – 1940, este foarte ridicat (34 ‰), mortalitatea
destul de ridicată (18 – 20 ‰), deci sporul natural în perioada interbelică era în jur de 14 ‰. Spre sfârşitul
secolului XX, sporul natural a mai scăzut, ajungând al 11,4 ‰. După revoluţia din 1989, fenomenul care a
afectat întreaga ţară s-a resimţit şi în Câmpia Română. S-a ajuns, astfel, la un spor natural negativ, de –
1.4 ‰, datorat morbidităţii ridicate, condiţiilor socio – economice tot mai rele şi gradului ridicat de
îmbătrânire a populaţiei (mai ales în mediul rural).
Densitatea populaţiei are valori ridicate în judeţele cu o economie mai dinamică (axată pe industria
extractivă şi prelucrătoare, cu un număr mai mare de oraşe): Prahova, Dâmboviţa, Galaţi, Ilfov (130 – 185
loc./km2), sau mai reduse în județele Olt şi Argeş (90 – 100 loc./km 2). În jurul oraşului Bucureşti, şi pe axa
ce-l leagă pe acesta de oraşul Ploieşti sunt cele mai mari densităţi ale populaţiei raportate la kilometru
pătrat.
La o privire a densităţii populaţiei pe provincii istorice (care cuprind şi spaţiul deluros şi de podiş),
observăm că în Oltenia densitatea medie este de 82 loc/km 2, iar în Muntenia, de 98.9 loc./km 2.
Dintre cele trei trepte importante de relief (câmpiile de subsidenţă şi văile mici, câmpiile tabulare şi
câmpiile piemontane), concentrările cele mai mari ale populaţiei le au treptele mai înalte. O concentrare
mare a populaţiei se înregistrează şi în zona de contact dintre câmpie şi dealuri sau podişuri (deci în
nord). Densitatea medie a locuitorilor în Câmpia Română are o valoare de 130 loc/km 2 (V. Cucu, 2002).
Această valoare este puternic influenţată de prezenţa municipiului Bucureşti, de zone de vechi aşezări pe
Valea Argeşului şi Valea Dunării.
Semnificativă este prezenţa unor oraşe importante: Ploieşti, Buzău, Tâgovişte şi a Capitalei.
Densităţi sporite sunt specifice bazinului Siretului inferior (80 – 150 loc./km2), zonă aflată sub directa
influenţă a centrelor industriale Galaţi şi Brăila.
Structura etnică a populaţiei este dominată de români, la care se adaugă, în procente scăzute, populaţia
bulgară (în lungul Dunării), evrei (în oraşele mai mari: Bucureşti, Craiova, Brăila, Galaţi), greci (Bucureşti,
Brăila, Galaţi), polonezi, italieni (Bucureşti), rromi (Câmpia Olteniei, Bucureşti, Olteniţa).
Structura populaţiei după religii este ocupată în proporţie foarte ridicată de ortodocşi, catolici, romano –
catolici şi protestanţi (penticostali, creştini evanghelici şi adventişti) în judeţele Argeş, Dâmboviţa, Giurgiu,
Prahova şi Municipiul Bucureşti.
Aşezările rurale
Cele mai vechi aşezări rurale bine individualizate în Câmpia Română datează încă din neolitic. În
Muntenia Centrală şi în Câmpia Olteniei erau bordeiele, locuinţe semiîngropate, mai dense în luminişurile
pădurii. Abia în secolul XIX apar în mediul rural în Câmpia Română casele din chirpici, sau din nuiele
împletite (în zona luncii Dunării), sau din bârne (în apropierea corpurilor de pădure). În secolul XX, după
al Doilea Război Mondial, apar casele din cărămidă acoperite cu ţiglă sau cu tablă.
În spaţiul Olteniei apar locuinţele întărite, cunoscute sub denumirea de cule (mai ales în spaţiul
subcarpatic şi al podişului, rar în câmpie). Denumirea vine din limba turcă unde „kule” sau „kale” însemnă
cetate, întăritură. De aici denumirea insulei ce se afla la gura de vărsare a Cernei în Dunăre înainte de
construirea barajului de la Porţile de Fier (Ada Kaleh), (V. Cucu, 2002).
Dintre aşezările temporare amintim târlele (un loc neîmprejmuit şi acoperit, unde se odihnesc vitele sau
oile în timpul păşunatului) – în Bărăgan, Câmpia Buzăului, a Râmnicului şi a Gherghiţei. În secolul XIX, în
jurul târlelor se întemeiază cătune şi apoi sate.
Tipuri de aşezări rurale
Valorificarea agricolă a terenurilor, condiţiile climatice moderate, prezenţa unei reţele dense de căi de
comunicaţii, au permis o continuă concentrare a populaţiei în spaţiul de câmpie. Astfel, s-a ajuns la
localităţi rurale de mari dimensiuni (Voluntari, Jilava, în jurul Bucureştiului, cu peste 10.000 loc.).
Densitatea medie a localităţilor rurale variază între 2 (în câmpiile de subidenţă şi tabulare) şi 6 sate/100
km2 (la contactul cu podişurile sau dealurile şi în văile râurilor). Media de mărime demografică variază
între sate mijlocii (500 – 1000 loc.) şi sate foarte mari (peste 4.000 loc.).
Tipurile morfostructurale de aşezări caracteristice câmpiei sunt cele adunate, cu subtipurile concentrat şi
aglomerat.
Tipurile funcţionale cele mai răspândite sunt: aşezările cu funcţii predominant agricole, industriale şi
mixte. Dintre cele agricole, se remarcă subtipurile cu funcţii agricole – cerealiere (răspândite în aproape
toată câmpia) şi cele cu funcţie agricol – legumicolă (în apropierea marilor oraşe). Aşezări cu funcţii agro
– industriale sunt destul de des întâlnite în spaţiul Câmpiei Române (Baloteşti, Floreşti, Ianca, Plopu etc.).
Aşezările urbane
În spaţiul Câmpiei Române există oraşe (actuale sau din cele care şi-au pierdut acest statut) încă din
perioada antică (Giurgiu, Hârşova). Aici au apărut oraşe legate de prezenţa Dunării ca axă importantă de
circulaţie sau în lungul râurilor (Jiu – Craiova, Olt – Slatina, Buzău – Buzău, Prahova – Ploieşti.
În perioada medievală s-au individualizat oraşele – târguri (Târgovişte, Craiova, Roşiori de Vede,
Caracal), sau fostele raiale turceşti (Giurgiu, Brăila, Turnu Măgurele).
Până în perioada modernă, toate aceste aşezări au avut o „viaţă” foarte agitată, cu perioade de progres şi
de declin economic.
În anul 1912, în C. Română existau destul de puţine oraşe mici (Mizil, Slatina), mijlocii (Giurgiu,
Târgovişte) sau mari (Bucureşti, Brăila, Galaţi, Ploieşti şi Craiova).
Oraşele în Câmpia Română:
Nr. Crt. Oraşul Populaţia în 1992 Populaţia în 2002
(loc.) (loc.)
1. Alexandria 58 500 50600

1. Balş 24 600 21 100

1. Băileşti 22 300 20 000

1. Bolintin Vale 11500 11600

1. Bucureşti 2 067 000 1 920 000

1. Brăila 234000 216000

1. Budeşti 10000 9700

1. Buftea 19 300 20 300

1. Buzău 148000 133000

1. Calafat 20400 18 900

1. Caracal 39100 34800

1. Călăraşi 76900 70000

1. Corabia 22300 20400

1. Craiova 303900 302000

1. Drobeta Turnu - Severin 115200 104000

1. Faurei 4300 4000

1. Feteşti 35300 33100

1. Focşani 101000 103000

1. Galaţi 326000 298000

1. Găeşti 18300 15500

1. Giurgiu 74100 69000

1. Ianca 11300 11700

1. Însurăţei 7300 7300

1. Lehliu Gară 6600 6500

1. Mihăileşti 7300 7400

1. Mizil 17000 15500

1. Olteniţa 31800 27200

1. Otopeni - 10200

1. Piteşti 179000 168000

1. Ploieşti 252700 232400

1. Pogoanele 7700 7700

1. Râmnicu Sărat 41000 38000

1. Roşiori de Vede 37600 31800

1. Segarcea 8500 8000

1. Slatina 85000 79000

1. Slobozia 56600 52100

1. Tâgovişte 98000 89400

1. Tecuci 46000 42000

1. Titu 11000 10000

1. Turnu Măgurele 36900 30100

1. Ţăndărei 14200 12500

1. Vânju Mare 7600 6900

 1. Videle 13000 12000

1. Zimnicea 17100 15500

Se observă o depopulare a majorităţii oraşelor (indiferent de mărimea lor), ca urmare a polarizării pe care
o constituie oraşele dinamice pentru populaţia tânără sau pentru segmentul de populaţie activă, dar şi o
migrare spre mediul rural a segmentului de populaţiei îmbătrânită sau a familiilor defavorizate economic.
O dinamică mai accentuată o au oraşele de la limita cu unităţile nordice: Drobeta Turnu Severin –
Craiova – Balş – Slatina – Piteşti – Ploieşti – Buzău – Râmnicu Sărat – Focşani – Tecuci.

Economia
Agricultura în C. Română este condiţionată de solurile fertile, de climatul în general favorabil, de
amenajările executate în ultimele decenii (desecări, îndiguiri, irigaţii). Cele mai numeroase suprafeţe
îndiguite sunt în Lunca Dunării, suprafețe irigate – în câmpiile tabulare de la nord de Dunăre şi în
Bărăgan. La toate acestea se adaugă, pe suprafeţe întinse, utilizarea unor fertilizatori naturali sau
artificiali. Din totalul fondului funciar, cele mai mari suprafeţe sunt cele agricole (arabil, legumicol, viticol,
păşuni), alături de ape şi bălţi şi de păduri (pe suprafeţe reduse).
Cultura plantelor se bazează pe cereale pentru boabe în proporţie de peste 60% (grâu, porumb şi secară,
iar pe suprafeţe mai reduse – orz şi orzoaică). Plantele tehnice (soia şi ricin, alături de floarea – soarelui
şi rapiţă) sunt cultivate mai ales în judeţele Ialomiţa şi Călăraşi, alături de sfecla de zahăr (jud. Ialomiţa).
Tutunul, care în secolul XIX ocupa suprafeţe întinse în Câmpia Română, este astăzi cultivat pe suprafeţe
reduse datorită nerentabilităţii sale.
În ultima perioadă a avut loc o puternică fragmentare a terenurilor şi de aici chiar a suprafeţelor cultivate.
De asemenea, a avut loc şi o conversie a culturilor (de la dominant grâu cu porumb spre cele mai
rentabile economic – floarea soarelui, legume etc.).
Pomicultura şi viticultura nu sunt caracteristice Câmpiei Române, cu excepţia centrelor viticole din
Câmpia Olteniei. Aceste culturi sunt practicate în apropierea localităţilor rurale, dar pe suprafeţe mici şi
fără performanţe de calitate deosebite. Aşa cum am menţionat cea mai importantă zonă viticolă este
Drăgăşani (dar are o extensie mai mare în Podișul Getic). Acelaşi lucru poate fi spus despre curbura
externă a Subcarpaţilor la contactul cu câmpia, podgoriile din zonele deluroase se extind și spre est.
Creşterea animalelor în Câmpia Română.
Această ramură este reprezentată de combinatele de creştere a animalelor şi de animalele crescute în
gospodăriile individuale. Păşunile cele mai extinse sunt în luncile râurilor şi în lunca Dunării. Se
cresc: bovine, ovine, porcine şi păsări.
Piscicultura se practică pe râurile ce străbat câmpia (biban), în Dunăre (crap, somn) sau în lacurile din
lunca Dunării şi în limanurile fluviatile (crap, caras).
Industria uşoară s-a dezvoltat pe baza produselor animaliere: industria inului şi a cânepei, reprezentată
de topitorii (Buzău, Alexandria) şi de filaturi de in şi cânepă (Bucureşti, Galaţi); industria mătăsii (naturală
– Bucureşti, pasmanterii – Zimnicea); industria bumbacului, cu filaturi la Bucureşti, Piteşti, Galaţi,
Slobozia, Olteniţa, cu ţesătorii la Bucureşti şi Ploieşti; industria confecţiilor şi tricotajelor la Bucureşti,
Craiova, Călăraşi, Brăila, Drobeta – Turnu Severin; industria pielăriei, blănăriei şi a încălţămintei este
reprezentată în: Bucureşti, Ploieşti, Bucovăţ (lângă Craiova); industria încălţămintei la Bucureşti, Piteşti.
Industria alimentară valorifică tot materii prime agricole (cereale, plante tehnice, legume, zarzavaturi,
fructe, produse animale, peşte). Industria morăritului s-a dezvoltat în aproape toate municipiile din
Câmpia Română, dar şi în localităţi rurale mai mari; zahăr se produce la Buzău, Corabia, Zimnicea,
Urziceni, Făurei, Ianca, Călăraşi, iar produse zaharoase se fac la Bucureşti. Fabrici de ulei sunt la Galaţi,
Buzău, Slobozia, Urziceni, Bucureşti – Bragadiru; conserve de legume se produc la: Tecuci, Vădeni
(lângă Galaţi), Feteşti, Călăraşi, Valea Roşie (Olteniţa), Giurgiu, Turnu Măgurele, Corabia; conserve şi
preparate din carne se produc la Galaţi, Bucureşti, Piteşti, conserve din peşte – la Galaţi. Fabricile de
produse lactate sunt destul de numeroase în câmpie şi au apărut ca urmare a dezvoltării intreprinderilor
mici şi mijlocii (Galaţi, Bucureşti, Ploieşti). Băuturi alcoolice se produc la: Focşani, Bucureşti, Piteşti,
Brăila, Galaţi etc.
Industria energetică se bazează pe exploatarea produselor petroliere din zona Câmpiei Olteniei
(Gherceşti, Coşoveni, Tufani), din zona centrală a Câmpiei Române, situată între Olt şi Dâmboviţa (Corbii
Mari, Stoeneşti, Titu, Videle, Vadu Lat, Blejeşti, Cartojani), din zona estică a Câmpiei Române (Moara
Vlăsiei, Balta Albă, Independenţa, Ulmu, Lişcoteanca, Bordei Verde, Jugureanu). Alături de zăcămintele
de ţiţei se află şi cele de gaze naturale (Urziceni, Dridu, Padina, Gârbovi – Jud. Ialomiţa; Văcăreşti, Guraş
Şuţii, Finta – Jud. Dâmboviţa). Producerea energiei electrice se face printr-o mare hidrocentrală, cea de
la Porţile de Fier II, la care se adaugă termocentrale la: Işalniţa – Craiova, Brăila, Bucureşti, centrale
electrice la Piteşti, Călăraşi şi Galaţi, centrale electrice şi de termoficare la Turnu Măgurele, Zimnicea etc.
Industria siderurgică este reprezentată de marele centru siderurgic de la Galaţi, la care se adaugă
Târgovişte şi mai nou, Călăraşi.
Industria construcţiilor de maşini este prezentă şi are tradiţii la Ploieşti şi Bucureşti, alături de Târgovişte,
Turnu Măgurele, Brăila, Focşani, Craiova etc. Se produc de la utilaje industriale până la automobile şi
planoare (Craiova).
Industria chimică este reprezentată în principal de combinatele pentru îngrăşăminte de la Turnu Măgurele
şi Ploieşti, combinatele petrochimice de la Piteşti şi Ploieşti.
Industria lemnului foloseşte materii prime provenite din spaţiul carpatic sau subcarpatic. Se produce
mobilă şi parchet la Bucureşti, Piteşti; instrumente muzicale la Bucureşti, chibrituri la Bucureşti şi Brăila.
Transporturile s-au axat în general pe marile culoare de vale ale câmpiei Române sau, în ultimele
decenii, au legat oraşele mari cu activitate economică mai intensă. Cea mai densă reţea de transporturi
este în partea centrală a câmpiei, pentru că aici avem şi cel mai dinamic sector economic, cea mai mare
densitate a numărului de locuitori, cea mai mare densitate a aşezărilor.
Reţeaua feroviară este reprezentată de toate cele opt magistrale feroviare, pentru că acestea pornesc din
Bucureşti (nod polarizator). Prin urmare, magistrala I – spre Drobeta Turnu Severin (Timişoara);
magistralele II, III şi IV leagă Bucureşti de Ploieşti şi pornesc spre Arad, Oradea, Baia Mare; magistralele
V, VI şi VII trec prin Ploieşti şi se îndreaptă spre Buzău, Râmnicu Sărat, Focşani pentru a ajunge la
Suceava, Iaşi şi Galaţi, iar magistrala VIII trece prin estul Câmpiei Române, spre Feteşti – Constanţa.
Spre sud se îndreaptă şi cea mai veche cale ferată din Câmpia Română, acum electrificată : Bucureşti –
Giurgiu, ce trece peste podul de la Ruse (2,2 km lungime) spre Bulgaria. La acestea se adaugă o serie
de căi ferate ce nu sunt pe magistrale dar au o importanţă deosebită pentru legăturile pe care le
realizează, spre Târgovişte, Piteşti, Zimnicea, Urziceni etc.
Reţeaua rutieră este reprezentată de drumuri de importanţă europeană, naţională şi judeţeană.
Reţeaua internaţională: şoseaua E 60 ce leagă nord – vestul şi centrul Europei de sudul continentului, E
71 ce trece prin sudul Europei şi E 85 ce leagă nordul de sudul Europei.
Pe teritoriul Câmpiei Române se află autostrăzile: Bucureşti – Piteşti, în lungime de 105 km și Bucureştiul
– Cernavodă, spre Constanța, dar care încă nu este finalizată pe tronsonul Cernavodă – Constanța. În
lucru este și autostrada București – Ploiești.
Transporturile fluviale sunt reprezentate de Dunăre şi de porturile sale: Brăila, Giurgiu, Galaţi (cel mai
mare). La acestea se adaugă porturi de mici dimensiuni la Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea,
Olteniţa (construcţii de nave de agrement).
Transporturile aeriene sunt sprijinite de prezenţa aeroporturilor din Bucureşti (Otopeni – internaţional, cel
mai mare şi mai modern din ţară, cu două terminale, unul pentru plecări şi altul pentru sosiri; Băneasa –
pentru curse interne şi charter) şi la Craiova.
Comerţul în Câmpia Română a fost impulsionat de prezenţa zonelor libere sau a regimului de Porto
Franco în trecut (la Galaţi, Brăila) şi mai nou, doar a zonelor libere (cea mai activă economic fiind la
Giurgiu, apoi la Galaţi, Brăila).
Turismul
În Câmpia Română se concentrează obiective de interes turistic şi cea mai mare parte a amenajărilor
destinate odihnei şi agrementului în principalele oraşe. În cadrul acesteia iese în evidenţă zona Bucureşti,
care include atât oraşul cât şi un sector din Câmpia Bucureştiului (subunitate a Câmpiei Vlăsiei), fiind una
din cele mai importante regiuni turistice din ţară. Aici se află muzee naţionale de artă, istorie, ştiinţele
naturii, geologie, case memoriale, ruinele palatului şi ale Curţii Domneşti, biserici cu valoare arhitectonică
din secolele XVII – XIX, edificii marcante din secolele XIX şi XX (Ateneul Român, Universitatea, Institutul
de Arhitectură, Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti, Opera Română), Grădina Botanică, parcuri
(Cişmigiu, Carol, Herăstrău).
În jurul Capitalei cele mai multe obiective şi amenajări de interes turistic sunt grupate în câteva
complexe: Snagov (lac, pădure cu rezervaţie naturală, mânăstire din sec. XVII), Mogoşoaia (palatul
ridicat în vremea lui Constantin Brâncoveanu şi pădure), Pasărea – Cernica (mânăstire, lac, pădure,
punct de agrement).
Alte obiective turistice se află îndeosebi în oraşele mari, municipii reşedinţe de judeţ: Craiova,
oraş atestat documentar în secolul XV, are muzee, monumente de arhitectură din secolele XVII – XVIII,
câteva biserici din secolele XVI – XVII. Târgovişte, menţionat în documente în anul 1396, capitala Ţării
Româneşti în secolele XV – XVI, păstrează numeroase vestigii ale istoriei neamnului cuprinse mai ales în
complexul Curtea Domnească, mai multe biserici vechi. În Ploieşti există câteva muzee cu un conţinut
aparte (Ceasul de-a lungul vremii, Muzeul Petrolului). În Brăila se păstrează câteva ziduri din cetatea ce
datează din sec. XIV – XV, edificii din secolele XIX şi XX, la care se adaugă staţiunea balneoclimaterică
de pe malul Lacului Sărat. În Galaţi se impun : faleza Dunării, clădiri monumentale din secolul XIX, portul
etc.
PODIŞUL MOLDOVEI
AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ŞI LIMITELE

Aşezarea. Se află în nord-estul şi estul României, cuprinde o suprafaţă de peste 22.200 km 2 (cca
9,4% din suprafaţa ţării), se continuă la est de Prut până la valea Nistrului. În literatura geografică se mai
folosesc şi denumirile: Podişul Moldovenesc şi Podişul Moldav.

Limitele. Până la valea Moldovei (în nord-vest) limita faţă de Obcina Mare se desfăşoară pe
traseul Straja – Vicov – Marginea – Solca – Cacica – Păltinoasa, ce corespunde contactului dintre flişul
cutat carpatic şi depozitele monoclinale sarmaţiene din podiş, unei denivelări de 300...500 m (în munte
750...900 m, în culmile podişului 500...550 m), trecerii rapide de la culmile împădurite la spaţiile largi cu
păşuni, fâneţe şi culturi agricole, unei deschideri bruşte a văilor ce ies din munte, schimbării tipului de
aşezări (de la sate mici, liniare pe vale în munte la sate mari răsfirate în depresiuni şi la baza versanţilor).
Aici sunt două depresiuni – Solca şi Cacica – în vatra cărora apar, la mică adâncime, sâmburi de sare
mioceni. Acest lucru a determinat pe unii geografi (N. Lupu) să le considere ca depresiuni de contact
create de eroziunea care s-a manifestat diferenţiat la limita dintre două unităţi deosebite structural şi
petrografic. Pe măsura adâncirii râurilor şi a îndepărtării stratelor monoclinale sarmaţiene s-a ajuns la
miocenul din cuta diapiră. Deci structura de adânc a fost scoasă la zi, dar ea nu a influenţat şi nici nu
determină cu nimic fizionomia reliefului.
Culoarul Moldovei, în cele mai multe studii geografice este atribuit Podişului Moldovei. El s-a
individualizat pe măsura adâncirii râului Moldova în formaţiunile miocene ale podişului, în vecinătatea
acestuia cu anticiclinalul subcarpatic din Dealul Pleşu (acesta domină Depresiunea Baia şi toată valea cu
câteva sute de metri prin versanţi relativ abrupţi).
Între Târgu Neamţ şi Bacău situaţia este ceva mai complexă. De la luncile Moldovei şi Siretului
spre vest se desfăşoară terase şi apoi un glacis prelung ce urcă până la un şir de dealuri cu altitudini de
500 – 580 m (Boldeşti 578 m, Vlădiceni 489 m, Bahna 507 m etc.) separate de şei largi (4 – 5 km) aflate
la 350 m prin care se realizează legături cu satele din Depresiunea Cracău. Dealurile sunt alcătuite din
formaţiuni sarmaţiene similare ca alcătuire şi structură (un monoclin slab) cu cele din podiş, pe când
depresiunea din vest constituie un sinclinoriu subcarpatic tipic cu reflectare directă în relief. Deci, cele
două râuri (Siret şi Moldova) s-au adâncit aproape de marginea podişului, ele aparţin acestuia şi nu
Subcarpaţilor. În schimb, dealurile sunt ataşate, datorită peisajului lor, spaţiului subcarpatic, limita trecând
de la Târgu Neamţ (E) pe la Războieni – Budeşti – Bahna şi Izvoarele.
Între Bistriţa şi Trotuş, Culoarul Siretului este dominat de Culmea subcarpatică Pietricica (înălţimi
de 500...716 m) care dezvoltă un povârniş accentuat şi bine împădurit.
Limita de sud se face în raport cu Câmpia Română. G. Vâlsan (1910) o trasează la est de Siret
până la valea Gerului (Nicoreşti – Corod – Geru) şi apoi pe aceasta spre sud. V. Mihăilescu separă tot ca
unitate de câmpie şi sudul Covurluiului. Ca urmare, în detaliu, ea ar trece de la Nicoreşti pe Bârlad până
la Ţepu apoi pe la Corod – Valea Mărului – valea Gerului până la Cudalbi, iar de aici spre sud-est, până
la nord de Tuluceşti. Pe acest aliniament se constată o uşoară ruptură de pantă, o atenuare spre sud a
unghiului de cădere a depozitelor pliocene, obârşia unei generaţii de văi specifice câmpiei, trecerea de la
interfluviul mai îngust din dealuri la cele plate (câmpuri) din sud etc. În nord şi est, podişul depăşeşte
valea Prutului.

CADRUL FIZICO-GEOGRAFIC

ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ŞI EVOLUŢIA PALEOGEGRAFICĂ

 Podişul Moldovei se desfăşoară în cadrul a două mari unităţi structurale ce vin în contact pe
aliniamentul Bacău – Vaslui – Fălciu (fig.5,6).
Platforma moldovenească. Se află la nord de această limită. Ea are un fundament proterozoic
rigid, care înclină din nord-est spre vest şi care cade în trepte spre sud. Este alcătuit îndeosebi din
gnaise, paragnaise, şisturi migmatice, granite, bazalte etc. Peste acesta urmează o cuvertură
sedimentară realizată în mai multe cicluri (fig. 5,6).
Depresiunea Bârladului. Se desfăşoară în centrul şi sudul regiunii. A luat naştere la începutul
mezozoicului prin fracturarea fundamentului de platformă (nordic) şi a celui hercinic dobrogean (în sud)
între faliile profunde Bacău – Fălciu şi respectiv Tecuci – Braţul Sf. Gheorghe. A funcţionat ca depresiune
subsidentă activă independentă până la finele cretacicului. Ulterior, evoluţia a fost comună cu cea a
regiunii din nord.
Geologii separă trei cicluri de sedimentare – proterozoic superior – silurian cu gresii,
conglomerate, calcare; mezocretacic cu carbonatite şi miocen mediu – pliocen superior cu caracter
detritic, separate de intervale de exondare ca reflex al manifestărilor orogenice din bazinele limitrofe
(mişcările hercinice, kimmerice, alpine).

Fig.5. Podişul Moldovei.

Paleogeografic, uscatul s-a realizat treptat de la nord la sud (la finele volhinianului până la Buhuşi
– Negreşti, la începutul dacianului la linia Adjud – Bârlad, în pleistocenul mediu la contactul cu câmpia
etc.).
Mişcările neotectonice au produs ridicarea cu intensitate mică, dar diferit spaţială. Efectul cel mai
mare a fost în nord-vest, la contactul cu muntele, iar cel mai redus în est şi sud. În Podişul Bârladului,
jocul deosebit al blocurilor din fundament s-a reflectat la suprafaţă în bombări care au influenţat şi
desfăşurarea radială a reţelei hidrografice sau în lăsări uşoare (mai ales în lungul unor fracturi profunde
ale fundamentului – ex. falia Siretului) ce-au devenit direcţii pentru râuri – axa hidrografică Siret.

ReliefUL

Este rezultatul unei evoluţii începută în nord la finele sarmaţianului, şi continuată treptat la sfârşitul
pliocenului şi până în cuaternar, în centru şi sud.

Caracteristicile morfografice şi morfometrice. Podişul Moldovei are o altitudine medie de cca

250 m, iar extremele se situează la 688 m (Dl.Ciungi) şi 10 m (Lunca Prutului). Înălţimile cele mai mari
sunt concentrate în nord-vest şi centru unde, în mai multe vârfuri, ele depăşesc 400 m. De aici planul
general înclină spre Prut şi către sud.
Hipsometric, peste 25 % sunt înălţimi mai mari de 300 m (0,5 % peste 500 m), apoi peste 63 %
sunt culoare de vale şi dealuri dezvoltate între 100 şi 300 m. Circa 11 % aparţin culoarelor Siretului şi
Prutului, la altitudini mici (sub 100 m) care constituie nivele de bază regională ce impun un ritm accelerat
proceselor de albie din întregul podiş. Albiile lor se află la altitudini diferite (pe Siret coboară de la 300 m,
la intrarea în ţară, la 185 m la Roman şi 26 m la intrarea în câmpie; pe Prut, 130 m în nord, cca 30 m în
zona Iaşi şi 10...16 m în sud), de unde rezultă un potenţial denudativ mult mai activ la afluenţii Prutului.
Ca urmare, fragmentarea majoră este sub 1 km/km 2, iar cea generală în jur de 1,5 km/km 2 (mai mare pe
versanţii cuestici şi în sectoarele de convergenţă hidrografică). Energia de relief variază de la o unitate la
alta (în Podişul Sucevei în jur de 150 m, în Podişul Bârladului de 150...200 m, în Câmpia Moldovei 50...75
m, în Podişul Covurului sub 50 m). În peste 70 % din suprafaţa podişului, declivitatea este sub 15 0 (sub
50 pe suprafeţele structurale, poduri de terasă, lunci), iar între 50 şi 150pe glacisurile deluvio-proluviale).
Pantele mai mari (frecvent peste 200) se întâlnesc în cadrul cuestelor, la obârşiile torenţilor şi în râpele de
desprindere.
Treptele de relief. Interpretarea datelor geologice relevă trei concluzii evolutive principale:
- relieful născut în proterozoic a fost adus la stadiul de pediplenă la finele acestei
ere; ulterior aceasta a fost fragmentată şi acoperită de o cuvertură sedimentară;
- în timpul regresiunilor (paleozoic mediu – superior, oligocen – miocen inferior),
câmpiile marine au suferit o modelare parţială, suprafeţele rezultate fiind fosilizate de sedimentele
ulterioare;
- relieful actual s-a realizat treptat în pliocen şi, pe întreaga suprafaţă a podişului, în
cuaternar; reţeaua hidrografică s-a organizat în concordanţă cu panta generală (la contactul cu muntele
s-a adâncit în piemontul sarmaţian, iar în est şi sud a fragmentat câmpiile litorale în care se extindeau
treptat). Adâncirea ei a fost însoţită de detaşarea mai multor trepte cu caracteristici diferite (glacisuri,
terase etc.).
Suprafeţele de nivelare. În 1921, Emm. de Martonne a sesizat în partea central – nordică existenţa a
două trepte de nivelare. Ulterior, apar studii detaliate în această problemă între care sunt cele realizate
de M. David (1923, 1932, 1941) care indică trei nivele – Repedea – ponţian, Cărpineni, levantin –
cuaternar inferior şi unul în Câmpia Moldovei, pe care încearcă să le paralelizeze cu cele din Subcarpaţii
Moldovei; şi V.Mihăilescu (1930, 1946) stabileşte treptele: Holm – Dealul Mare – sarmaţian superior;
Bolohani – Sângeap – ponţian; Siret – Bahlui – levantin; Botoşani – Hârlău – cuaternar). Contribuţii
notabile sunt aduse şi de V. Tufescu (1930, 1936), Natalia Şenchea (1941, 1943) iar, după 1960 de mai
mulţi geografi, între care V.Băcăuanu (1964), I.Hârjoabă (1965) ş.a.
Interpretarea tuturor datelor duce la următoarele concluzii:
- în Câmpia Moldovei există o singură suprafaţă de nivelare (pliocen – cuaternară) ce înclină
de la nord (250 m) la sud (125 m);
- în jumătatea sudică a podişului se desfăşoară o singură suprafaţă, cu caracter complex
(eroziv în nord şi acumulativ în sud); aceasta a fost realizată în villafranchian – pleistocen inferior;
- în nord-vest şi centru se păstrează două suprafeţe: una la nivelul culmilor superioare, de
vârstă pliocen inferior şi alta sub formă de umeri şi nivele în culoarele de vale şi pe marginea
depresiunilor sculptate în pliocen superior şi cuaternar inferior.
- modelarea din intervalul sarmaţian superior – ponţian s-a realizat asupra câmpiei joase aflate în
imediata apropiere a unui nivel de bază general. Ca urmare, râurile s-au adâncit puţin, iar condiţiile
climatice au favorizat retragerea versanţilor şi realizarea unei nivelări aproape generalizate, suprafaţa
rezultată tăind deopotrivă sarmaţianul şi meoţianul;
- retragerea treptată a nivelului de bază mult în sud, paralel cu ridicarea generală a regiunii, a dus
la intrarea într-o etapă nouă de modelare la finele pliocenului. Râurile au fragmentat suprafaţa veche din
nord (chiar au eliminat-o în Câmpia Moldovei, ca urmare a rocilor uşor de dislocat) şi s-au adâncit în
câmpia litorală de la sud şi centru. Eroziunea este activă şi în villafranchian, când în sud se acumulează
întinse conuri torenţiale de nisip şi pietriş şi scade către pleistocenul mediu. Din vechea suprafaţă au
rămas martori în sectoarele alcătuite din roci mai dure (Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc). În
Câmpia Moldovei, unde precumpănesc rocile friabile, ea a fost înlocuită de o suprafaţă nouă (glaciso-
plenă susţinută de V. Băcăuanu şi I. Donisă), căreia în regiunile vecine îi corespund nivelele de eroziune
din culoarele văilor. În sud, nivelele de eroziune se racordează cu acumulările din Câmpia Covurlui.

Fig.6. Profil structural schematic în jumătatea sudică a Pod. Moldovei.

Profil structural schematic în nordul Podişului Moldovei.
Terasele. În 1889, Gr.Cobălcescu, în zona Iaşi, realizează prima descriere a unei terase pe
teritoriul României. De atunci, dar mai ales după 1950, numărul de lucrări în această problemă a crescut
foarte mult. Se impun prin rezultate materialele aparţinând lui V.Băcăuanu (1960), V. Băcăuanu şi colab.
(1980). Din analiza acestora reies următoarele:
- în lungul râurilor mari există 6 – 8 terase (la Siret şi Prut se adaugă un nivel superior în rocă); la
râurile mici, autohtone, numărul variază de la 3 la 5;
- un paralelism clar între desfăşurarea petecelor de terasă şi luncile actuale cu racordări largi la
confluenţe;
- dacă terasele superioare sunt puternic fragmentate şi uneori acoperite cu deluvii groase, cele
inferioare au desfăşurare largă, constituind principalele suprafeţe pentru aşezări şi culturi;
- depozitele la râurile autohtone sunt nisipo-argiloase, pe când la cele cu obârşie în Carpaţi sunt
grosiere. Peste aluviuni sunt deluvii, proluvii groase;
- terasele de 20-25 m, 50-60 m, 90-125 m, cu dezvoltare clară şi cu suficiente elemente pentru
datare (wurm II, pleistocen mediu şi pleistocen inferior), reprezintă repere în stabilirea sistemului
morfocronologic cuaternar al podişului (Gr. Posea şi colab. 1974).

Luncile ocupă o mare parte din culoarele de vale, având lăţimi de la câteva sute de metri până la peste
10 km (Siret, Prut) şi o pantă longitudinală de la 0,4 la 1 m/km; au depozite cu grosimi de până la 10 m
pe văile principale şi 2...3 m pe cele mici. În luncă, se disting grinduri longitudinale, numeroase cursuri
părăsite, meandre vechi, lacuri, sectoare cu exces de umiditate şi vegetaţie adecvată, glacisuri, 1...3
trepte, cursuri paralele ale afluenţilor, albii secundare numite pruteţe, sireţele. În luncile multor râuri mici
s-au amenajat în ultimele secole iazuri, dar procesele de versant au favorizat colmatarea lor. După 1980
s-au realizat lacuri de baraj pe Siret, Prut, bazinul Bârladului pentru folosirea apei în piscicultură, industrie
şi ca sursă energetică.

Relieful structural. Structura monoclinală are rol esenţial în dezvoltarea unor trăsături specifice.
De aici şi unele denumiri acordate: „podiş erozivo-structural”, „podiş structural”. Relieful structural s-a
individualizat pe un ansamblu monoclinal cu cădere spre E, SE, dar în condiţiile existenţei unor orizonturi
de rocă ce opun rezistenţă la atacul agenţilor externi, şi care au grosime mai mare (calcarele oolitice,
tufurile andezitice, conglomeratele). Ies în evidenţă: platouri structurale (în Podişul Sucevei, Podişul
Central Moldovenesc) mărginite de abrupturi cuestice pe care se produc degradări intense (îndeosebi
alunecări, curgeri noroioase, şiroire), cel mai mare fiind Coasta Iaşilor, în lungime de cca 100 km, energie
de relief de peste 200 m şi cu desfăşurare în două nivele, rezultate din dezvoltarea văilor subsecvente; se
adaugă văi consecvente şi obsecvente (fig.7).

Modelarea actuală. Prezenţa rocilor friabile, lipsa vegetaţiei forestiere, climatul continental cu
nuanţe de excesivitate favorizează desfăşurarea unei game largi de procese care provoacă degradări
intense. Între acestea, spălarea în suprafaţă are rol esenţial pe marea majoritatea a pantelor ce depăşesc
50 (V. Băcăuanu indică valori medii de 0,5...1 t/ha/an în nord, vest şi centru şi 5...5,5 t/ha/an în sud, dar
care cresc mult în raport de pante şi culturi); şiroirea şi torenţialitatea (I. Ioniţă, 2000) acţionează pe
suprafeţe cu înclinări de peste 100 alcătuite din nisipuri, argile, etc.; la baza versanţilor creează trene
proluvio – coluviale. Deplasările de teren (alunecări cu dimensiuni şi forme variate, curgeri noroioase,
surpări etc.) cunosc o desfăşurare deosebită mai ales pe frunţile de cuestă şi în bazinele torenţiale. Se
adaugă tasări şi sufoziuni în est şi sud în depozitele loessoide.

Formarea reţelei hidrografice. Există două sectoare unde în literatură se confruntă două
categorii de idei asupra realizării structurii hidrografice şi anume la contactul Podişului Sucevei cu
Câmpia Moldovei şi în bazinul Bârladului. În primul sector, problema principală a fost modul de realizare a
văii Siretului până la Roman. Unii autori (Gh. Murgoci emitea ideea, iar M. David, Gh. Năstase, V.
Tufescu au dezvoltat-o cu argumentări) susţin că Siretul s-a realizat în urma unei suite de captări
efectuate de un râu sudic asupra unor cursuri ce se desfăşurau din munţi spre est (fig.7).
Argumentele principale sunt: existenţa unor şei largi pe interfluviul de pe stânga Siretului în dreptul
Siretului superior, Sucevei, Moldovei (Lozna, Bucecea, Ruginoasa); prezenţa unor pietrişuri în alternanţă
cu nisipuri, cu elemente carpatice atât în şei, cât şi în componenţa părţii superioare a dealurilor de la est
şi vest de Siret. Alţi autori susţin că Siretul s-a format treptat prin înaintarea spre sud, pe măsura retragerii
liniei de ţărm începând cu sarmaţianul superior. Ca urmare, şeile sunt de eroziune diferenţială la obârşia
unor pâraie cu desfăşurare opusă, pietrişurile şi nisipurile din şei au provenit din alterarea gresiilor şi
conglomeratelor sarmaţiene acumulate în bazinul marin sarmaţian şi nu în condiţii de albie; altimetric,
baza şeilor aflate pe dealurile de pe stânga Siretului, este inferioară peticelor de terase superioare de
dreapta Siretului ce se dezvoltă nord – sud. Aici sunt şi dealuri ce au înălţimea mai mare decât şeile şi
care au o direcţie perpendiculară pe traseele râurilor presupuse că ar fi curs de la vest la est. Toate
acestea infirmă posibilitatea realizării unui drenaj spre est. Se adaugă şi lărgimea foarte mare a
Culoarului Siretului, greu de realizat printr-o suită de captări.
Originea şeilor (după M.Ielenicz, 1996) poate fi legată de existenţa pe stânga Siretului a unor
bazine hidrografice cu desfăşurare spre est, nord-est, şi care au fost distruse treptat de către afluenţii din
bazinul Jijiei care au înaintat rapid (nivelul de bază era coborât, iar formaţiunile marno-argiloase,
grezoase, uşor de dislocat). De altfel, V. Băcăuanu (1968) şi anterior V. Tufescu şi V. Mihăilescu indică
numeroase captări recente tocmai în această zonă. Atacul actual al afluenţilor Prutului este foarte activ în
şeile Lozna, Dersca şi Bucecea unde cumpăna de ape a fost împinsă spre vest, ajungând la nivelul
terasei joase a Siretului. Se vorbeşte chiar, în sens geomorfologic, de captarea iminentă a Siretului de
către afluenţii Jijiei şi Sitnei.

Fig.7. Podişul Moldovei (Harta geomorfologică).

Cât priveşte bazinul Bârladului, problema care s-a ridicat a fost aceea a explicării configuraţiei
curioase a traseului său (în formă de semn de întrebare). Dacă D. Paraschiv (1964) îl leagă de un reflex
la suprafaţă al jocului blocurilor din fundament cu accent pe subsidenţa de la Tecuci, I. Hârjoabă (1968) îl
pune pe seama unui culoar născut la îmbinarea conurilor aluviale create în pliocenul superior –
villafranchian de către Siret (în vest) şi Prut (în est). Cele două argumentări se corelează.

Clima

Podişul Moldovei se încadrează în climatul temperat al dealurilor cu altitudine medie. Distribuţia şi

regimul de manifestare ale tuturor elementelor climatice ce îl caracterizează sunt determinate de mai
mulţi factori:
- larga deschidere a regiunii spre nord, est şi sud ce facilitează o circulaţie activă a
maselor de aer din aceste direcţii (din est mase continentale, iarna reci şi uscate ce dau temperaturi
joase, viscole, geruri şi vara calde şi uscate ce imprimă nuanţa continentală; din sud, mase de aer cald,
umede sau uscate care accentuează fenomenele de secetă sau provoacă în sud desprimăvăriri sau
precipitaţii la începutul iernii; din nord, mase baltice, polare reci şi umede);
- desfăşurarea Carpaţilor Orientali care se constituie într-o barieră în calea maselor de aer
vestice, oceanice, care totuşi coboară de pe aceştia fiind mai uscate, uneori creând efecte foehnale;
- amplitudinea reliefului podişului de cca 600 m şi structura orohidrografică
(culoare de vale largi încadrate de interfluvii de podiş) care impun diferenţieri topoclimatice evidente (al
platourilor şi culmilor situate la peste 400 m, al culoarelor de vale şi dealurilor joase);
- desfăşurarea podişului pe mai mult de două grade de latitudine se reflectă în variaţia cantităţii
de radiaţie globală (112,5 kcal/cm 2/an în nord şi 122 kcal/cm 2/an în sud), urmare a unei durate diferite a
strălucirii Soarelui.
Se pot diferenţia două trepte cu caracteristici climatice distincte (fig.8):

 Podişurile şi dealurile cu înălţimi mai mari de 350 m. Acestora le sunt caracteristice:

temperaturi medii anuale de 8...90 C, în ianuarie de – 20...- 40 C, în iulie de 18...200 C; peste 120 de zile
cu îngheţ şi peste 40 de zile de iarnă; precipitaţiile depăşesc anual 600 mm, cad preponderent în
intervalul aprilie – septembrie (peste 70 %), multe fiind generate de prezenţa maselor de aer baltice;
variaţii de la an la an şi de la lună la lună în cantităţi căzute (sunt ani când valoarea totală reprezintă 50 –
70% din cea multianuală şi ani ploioşi când această valoare este cu mult depăşită; în lunile de vară,
aversele din câteva zile includ peste 50% din cantitatea medie a acestora); în sezonul rece, se
înregistrează cca 40 de zile cu ninsoare, iar stratul de zăpadă persistă cca 75 de zile; se produc brume în
peste 20 de zile (inclusiv în mai şi septembrie), oraje, grindină, secete.

 Dealurile şi culoarele de vale, cu altitudini mai mici de 350 m, au drept caracteristică

de bază nuanţa continentală accentuată.

Fig.8. Podişul Moldovei (precipitaţii medii).

Podişul Moldovei (temperaturile medii).
 Aceasta este susţinută de valorile medii ale temperaturii anuale (9...10 0) şi din lunile calde (20...210),
care sunt cu 1...20 C mai ridicate decât în situaţia anterioară, gerurile de durată şi inversiunile de
temperatură cauzate de stagnarea în timpul iernii a maselor de aer rece nordice şi nord-estice în
culoarele de vale şi Câmpia Moldovei (media termică a lunii ianuarie oscilează între – 3 şi – 4,5 oC),
amplitudinile termice accentuate (în jur de 70 0), numărul ridicat al zilelor de vară (70 – 90), tropicale
(peste 30), frecvenţa perioadelor de uscăciune şi de secetă favorizate de masele de aer cald de
provenienţă estică şi sudică, cantitatea medie anuală a precipitaţiilor (450...500 mm) distribuite extrem de
neuniform sezonier, lunar (una-două zile cu ploi alternează cu lungi intervale în care acestea lipsesc) şi
de la an la an, viscole cu durată, frecvenţă şi intensitate din cele mai mari în ţara noastră.

Apele

Poziţia geografică la exteriorul Carpaţilor, de unde vin şi cele mai însemnate artere hidrografice (Siret,
Prut, Suceava, Moldova, Bistriţa etc.), sedimentarul gros ce facilitează pătrunderea apei la adâncime
mare, condiţiile climatice continentale cu influenţă determinantă în scurgere sunt principalii factori care
dau un anumit specific hidrologic şi hidrografic apelor din Podişul Moldovei. Analiza acestora relevă
următoarele aspecte:
Apele de adâncime. Au debite mari şi grade de mineralizare deosebite. Infiltrarea apei se face cu
uşurinţă la peste 1000 m, dar prezenţa unor orizonturi impermeabile facilitează existenţa unor pânze de
apă la adâncimi diferite. Acestea au grad de mineralizare deosebit, sunt cloruro-sodice, sulfuroase,
bicarbonatate şi au caracter artezian sau ascensional. Duritatea mare nu permite utilizarea economică a
lor.
Apele freatice. Sunt cantonate în depozitele pliocen-superioare şi cuaternare, la adâncime redusă.
Sunt dependente de regimul precipitaţiilor şi de temperaturile ridicate din sezonul cald. Unele apar la zi
pe aliniamente de izvoare desfăşurate la baza cuestelor, frunţilor de terasă, având debite mai mari şi
calităţi ce permit folosirea pe plan local. Cele mai multe izvoare, îndeosebi din dealurile joase, au debite
reduse şi un grad de mineralizare la limita de potabilitate acceptată. Dacă în aşezările mici alimentarea
cu apă se face din pânzele aflate la baza aluviunilor teraselor sau a celor din lunci, în oraşe, în condiţiile
unei dublări a populaţiei şi a construirii a numeroase unităţi industriale, problema apei se pune cu
stringenţă. În prezent, aici necesarul este acoperit parţial de transportul prin conducte din alte regiuni (la
Iaşi este racordată o conductă de la Timişeşti din Valea Moldovei) sau din lacurile de acumulare
amenajate în acest scop (pe Prut, Racova, Bistriţa etc.).
Hidrografia. Podişul Moldovei se desfăşoară în cadrul a două bazine hidrografice mari (Siret şi Prut).
Cele mai multe râuri aparţin unei reţele autohtone, cu lungimi variate. Cele mai însemnate sunt: Jijia,
Bahlui, Sitna, Bârladul, Şomuzurile etc., care depăşesc 30 km; cele mai multe au, însă, lungimi sub 30
km şi frecvent vara seacă sau au o scurgere slabă (fig.9).

Fig.9. Câmpia Moldovei (Podişul Jijiei).

Podişul Moldovei.

Densitatea reţelei hidrografice permanente variază între 0,3 şi 0,6 km/km 2. Panta
medie a albiilor este ceva mai ridicată în podişurile înalte (20 m/km) şi mai redusă în dealurile joase şi
spre cursul inferior (2...5 m/km).
Scurgerea apei râurilor este puternic influenţată de cantităţile de precipitaţii, evapotranspiraţie şi
constituţia litologică.
Alimentarea râurilor din Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc se face dominant din
precipitaţii (70...85%) sub formă de ploi (60...70%) şi zăpadă (30...40%) şi moderat din ape subterane
(15...30%), situaţie care le asigură o scurgere bogată. În regiunile din est şi sud, alimentarea subterană
este mai redusă (10...15%), iar cea din precipitaţii (mai ales apa provenită din topirea zăpezii) are o
pondere ridicată (40...50%).
 Regimul scurgerilor se caracterizează prin ape mari primăvara şi la viituri şi apoi prin intervale lungi cu
ape mici în a doua parte a verii şi toamna.
Primăvara, ploile bogate şi topirea zăpezii asigură o scurgere de 40...50% din volumul
anual, vara (30...40 % din volumul anual) se produc 5 – 7 viituri ce dau creşteri bruşte ale scurgerii
provocând inundaţii, toamna şi iarna debitele mai reduse fiind întreţinute doar de alimentarea subterană,
condiţii în care, în multe situaţii râurile seacă (fig.10).
La râurile din sudul podişului, uneori la începutul iernii, pe fondul unei circulaţii ciclonice sudice active
se produc viituri ce dau creşteri ale debitelor.
La râurile din Podişul Sucevei diferenţele dintre extremele scurgerii sunt mai reduse, decât în est şi sud.
Scurgerea solidă se face în proporţie de peste 95 % sub formă de suspensii. După V.Băcăuanu şi colab.
(1980), în peste 80 % din Podişul Moldovei turbiditatea variază între 1000 şi 2500 g/m 3 fiind favorizată de
alcătuirea petrografică a dealurilor cu altitudini de 300...500 m, pantă şi lipsa pădurii, condiţii ce
stimulează spălarea în suprafaţă, şiroirea etc. Este mai mică în regiunile joase, unde pantele reduse ale
albiilor determină viteze mici ale apei şi stimulează depunerea.

Lacurile. În Podişul Moldovei există numeroase lacuri, majoritatea de provenienţă antropică. Lacurile a
căror cuvetă a rezultat prin procese naturale (tasări, alunecări, părăsirea şi rectificarea albiilor) au
adâncimi mici şi sunt frecvent invadate de vegetaţie hidrofilă (îndeosebi în Câmpia Moldovei, luncile
Prutului, Jijiei etc.). Între lacurile antropice se impun, prin număr şi suprafaţă, heleşteele (îndeosebi în
Câmpia Moldovei) a căror apă este folosită pentru irigaţii, pisicultură, alimentare cu apă etc. Între acestea
sunt: Dracşani pe Sitna, Podu Iloaiei pe Bahlueţ, Ciric pe Nicolina şi mai multe pe Başeu. Se adaugă
iazurile (în Podişul Sucevei), lacurile de baraj a căror apă este folosită în scopuri variate (alimentarea
oraşelor, hidroenergie etc.) de pe Prut (Stânca-Costeşti), Siret (Bucecea, Galbeni, Răcăciuni, Bereşti,
Călimăneşti), Bistriţa (Bacău I şi II), Racova la Puşcaş, Ciric lângă Iaşi etc. (fig.10).

Vegetaţia şi fauna

Condiţiile de relief şi de climă, ca şi o complexă evoluţie a vegetaţiei în pleistocenul

superior – holocen au impus structura biogeografică actuală. Ca urmare, aici intră în contact elemente
central-europene, estice şi sudice. După R.Călinescu şi colab. (1969), dealurile înalte (peste 400 m) din
centru, vest şi nord se află la extremitatea estică a provinciei dacice (provincia central europeană),
Câmpia Moldovei – în extremitatea sud-vestică a provinciei sarmatice cu specific silvostepic, iar dealurile
din sud şi sud-est se includ în provincia pontică cu caracter stepic şi silvostepic (fig.11).
Dezvoltarea reliefului pe verticală, între 10 şi 688 m, a determinat, mai ales în cadrul
dealurilor provinciei dacice, o diferenţiere a asociaţiilor vegetale în raport cu altitudinea. Îndelungata
populare şi activităţile umane orientate spre agricultură au dus la îndepărtarea pe mari suprafeţe a
vegetaţiei iniţiale, la diminuarea fondului faunistic şi la introducerea peisajului agricol care se desfăşoară
în peste 60 % din suprafaţa Podişului Moldovei.

 Provincia dacică (zona de pădure). În cadrul ei intră Podişul Sucevei, Podişul Central

Moldovenesc, nordul Colinelor Tutovei şi Dealurile Fălciului. Desfăşurarea altimetrică a determinat

prezenţa a trei tipuri de păduri care au o distribuţie etajată.
Pădurea de amestec cu fag şi conifere – se află la contactul cu Obcina Mare, pe dealurile cu structură
piemontană (Ciungi). Alături de fag intră bradul şi molidul pe terenurile înalte şi gorunul, teiul, frasinul pe
cele mai joase. Stratul arbustiv şi cel ierbos prezintă elemente comune pădurilor de munte şi pădurilor de
deal.
Pădurea de fag pură apare ca insule în Podişul Dragomirnei, Dealu Mare, Culmea Tătăruşi şi în
Podişul Central Moldovenesc la înălţimi mai mari de 400 m. Este considerată ca relictă din holocenul
mediu (subatlantic), când avea areale mari. Condiţiile climatice (temperaturile mai mici şi umiditatea) au
permis existenţa ei la altitudini atât de joase. Se asociază frecvent cu gorunul, carpenul, mesteacănul.
Arbuştii (alun, soc, corn) sunt puţini şi apar în sectoarele mai rare ale pădurii. De asemenea, pajiştile
secundare sunt sărace (predomină păruşca, păiuşul, pieptănăriţa, ovăsciorul). Există câteva sectoare în
care, în pădurea de fag, se păstrează elemente secundare care sunt ocrotite (la Zamostea, Mitocu
Dragomirnei, Oroftiana).
Pădurea de gorun şi stejar ocupă peste 80 % din arealul pădurilor din această provincie. În
structura ei există unele diferenţieri regionale impuse de topoclimat, gradul de fragmentare şi expunere a
reliefului sau substratul litologic. În Podişul Sucevei frecvenţă mare (între 300 şi 450 m) o are stejarul
pedunculat care, adesea, formează păduri pure mai ales în sectoarele cu substrat marno-argilos ce
asigură soluri grele şi mai umede. La înălţime se amestecă cu gorunul şi chiar cu fagul, iar către bază cu
frasinul, teiul, arţarul etc. În aceste păduri există şi un strat arbustiv mai bogat (alun, călin, corn, sânger,
lemn câinesc, porumbar etc.), iar pajiştile au caracter mezoxerofil (predomină păiuşul şi firuţa).

Fig.10.

În Podişul Central Moldovenesc, la 300...400 m, pădurea are un caracter mixt, datorat prezenţei,
în combinaţii diferite a stejarului, gorunului şi fagului favorizate de condiţiile locale de relief, rocă şi
topoclimat. Reprezintă sectorul unde caracteristicile climatice nordice se combină cu cele din sud.
În cadrul Colinelor Tutovei şi în Dealurile Fălciului predomină pădurea de gorun fie în amestec cu
carpen, tei argintiu, frasin, fie sub formă de arborete pure (îndeosebi pe substrat nisipos, nisipo-lutos care
asigură un drenaj vertical optim). Spre contactul cu Podişul Central Moldovenesc, la înălţimi mai mari de
400 m, intră în amestec cu fagul, pe când în sud, la altitudini de 250 – 300 m, în componenţa pădurii se
află şi elementele termofile.
Fauna pădurilor este reprezentată prin cervidee, porc mistreţ, lup, dihor, nevăstuică, pisică
sălbatică, veveriţă, diferite specii de şoareci, o mare varietate de păsări (ghionoaie, ciocănitoare, ciuful de
pădure, huhurezul, buha, privighetoarea, cucul, pupăza, graurul etc.); se adaugă o bogată faună de
nevertebrate. În ultimul timp se constată prezenţa câinelui enot pătruns din Ucraina.

 Provincia sarmatică (zona de silvostepă). Se desfăşoară în cadrul Câmpiei Moldovei,

pe culmi cu înălţimi de 200...250 m. Continentalismul mai accentuat a favorizat dezvoltarea unei vegetaţii
de silvostepă. Pădurea are caracter de şleau de gorun în centru şi sud şi şleau cu stejar în vest, pe
substrat mai argilos. În componenţa ei intră şi carpen, tei pucios, arţar, jugastru, ulm, cireş. Arbuştii apar
la periferia pâlcurilor de pădure şi sunt reprezentaţi de voniceriu pitic, migdal pitic, cireş pitic, scumpie. Pe
terenurile erodate s-au dezvoltat asociaţii secundare cu firuţă cu bulb, peliniţă, laptele cucului.

 Provincia pontică (zona de stepă). Se desfăşoară în sudul Podişului Moldovei, ocupând areale
întinse în Depresiunea Huşi, Depresiunea Elan - Horincea etc. Ea înaintează mult pe Prut (până
la nord de Albiţa) şi pe Bârlad. Vegetaţia caracteristică în sud (Pod. Covurlui) este de silvostepă,
dar cu foarte multe elemente sudice, termofile. Pâlcurile de pădure cu gorun, stejar penduculat au
şi stejar pufos, stejar brumăriu, frasin, ulm, jugastru, gârniţă, mojdrean, scumpie, scoruş,
cărpiniţă. Unele din acestea formează şi arborete pure (stejar pufos, stejar brumăriu, gârniţă), dar
cu predilecţie pe expunerile sudice şi sud-estice. Vegetaţia ierboasă este reprezentată prin
asociaţii de păiuş şi colilie. În est, în lungul Prutului, şleaurile cu stejar penduculat şi gorun conţin
mai multe elemente sarmatice, pontice şi mai puţin specii termofile.

Fauna caracteristică silvostepei şi stepei, datorită activităţii antropice a fost mult limitată ca areal şi număr
de specii. Răspândire mai mare o au rozătoarele (popândăul, şoarecele de câmp, hârciogul, iepurele de
câmp, la care s-a adăugat, după 1905, iepurele de vizuină introdus în zona Iaşi), apoi căprioara,
mistreţul, vulpea, lupul, numeroase păsări, reptile, nevertebrate.

Fig. 11

Vegetaţia intrazonală este întâlnită, pe de o parte în lungul albiilor principale unde este alcătuită
din pajişti mezo-hidrofile şi esenţe lemnoase slabe (sălcişuri, plopişuri), iar pe de altă parte, în jurul
lacurilor şi mlaştinilor (centuri de stuf, pipirig, papură, rogoz, iar în ochiul de apă - plante hidrofile). La
Dersca – Lozna există o turbărie, iar la Iezăru Dorohoi – o mlaştină tipică – declarate rezervaţii naturale.
Există o bogată faună acvatică în care se impun unele mamifere (bizamul, vidra), avifauna cu numeroase
specii cu rol cinegetic şi ştiinţific şi ihtiofauna. Pe suprafeţe mici în luncile râurilor Prut, Bârlad, Jijia,
Bahlui, Elan, Crasna, Tutova şi pe unele fâşii de versanţi marno-argiloşi din Câmpia Moldovei, pe soluri
de tipul solonceacurilor şi soloneţurilor s-au individualizat areale cu vegetaţie halofilă (Salicornia, Suaeda,
Artemisia, Statice etc.).

Solurile
Sub raport pedogeografic, Podişul Moldovei este inclusă în Provincia Moldavică. Condiţiile
orofitoclimatice au determinat o desfăşurare zonală şi chiar o uşoară etajare a principalelor tipuri de
soluri. Defrişarea, procesele erozionale pe pante au determinat degradarea, în stadii diferite, a solurilor şi
scăderea corespunzătoare a posibilităţii de folosire a lor. O mare parte din fondul pedologic se
caracterizează printr-o fertilitate medie spre foarte bună, solurile aflându-se la altitudini mai mici de 350
m, dezvoltate în condiţii fitoclimatice de silvostepă, pe un substrat ce asigură circulaţia apei şi pe pante
mici pe care eroziunea lipseşte sau este foarte slabă. În regiunea dealurilor înalte unde s-au dezvoltat
soluri de pădure, acide, argiloiluviale, fertilitatea, îndeosebi pentru culturile de câmp, este mai scăzută.
Această caracteristică este redusă şi la solurile hidromorfe, halomorfe şi erodisoluri.
Pe ansamblu, în Podişul Moldovei se conturează două zone pedogeografice cu diferenţieri locale
determinate de altitudine, pantă, substrat. Se adaugă solurile intrazonale.
Zona molisolurilor (cernisolurilor, cf. S.R.T.S., 2003). Se desfăşoară precumpănitor în sudul
podişului şi în Câmpia Moldovei. Legătura dintre cele două areale se realizează prin Culoarul Prutului. Se
suprapune cu silvostepa şi stepa, dezvoltându-se îndeosebi între 100 şi 250 m altitudine.
Tipice sunt cernoziomurile cambice (slab, moderat, puternic levigate, numite după S.R.T.S., 2003
cernoziomuri şi faeziomuri), bine păstrate pe terenurile slab înclinate. Pe pante mai mari, ele se află în
diferite grade de degradare. Au o mare cantitate de humus şi proprietăţi care le asigură o fertilitate
deosebită.
Un tip specific numai zonei de est a ţării sunt Solurile cenuşii (după S.R.C.S., 1980), care au
poziţia altimetrică la 200...300 m, dezvoltându-se îndeosebi în fâşiile de racord dintre domeniul forestier şi
cel de silvostepă; au o fertilitate medie spre bună.
Tot molisoluri sunt rendzinele (pe calcare în Podişul Central Moldovenesc) şi pseudorendzinele
(faeziomuri - pe marne).
Solurile cernoziomoide (faeziomuri) sunt întâlnite doar în câteva areale din Podişul Fălticeni şi în
şeile largi (Lozna, Bucecea, Ruginoasa, Strunga) de pe dealurile din stânga Siretului. Unii autori le
caracterizează ca cernoziomuri cambice sau pseudorenzide cambice. Caracteristicile lor sunt legate de
formarea în două faze: la început în condiţii fitoclimatice de silvostepă, iar ulterior de pădure. Prin
proprietăţile lor fac trecerea de la cernoziomurile cambice la solurile brune (de pădure) având şi un grad
ridicat de fertilitate.
Zona solurilor argiloiluviale (luvisoluri). Se desfăşoară la înălţimi de 300...600 m şi are în
alcătuire soluri brune argiloiluviale (preluvosoluri) şi soluri brune luvice (luvosoluri), la care, izolat, se mai
adaugă luvisoluri albice (luvosoluri).
Solurile brune luvice (luvosoluri) sunt pe areale mai mari pe dealurile de la contactul podişului cu
muntele şi Subcarpaţii, apoi pe podişurile din interior, în general sub păduri de fag sau fag cu conifere.
Sunt soluri acide, cu fertilitate redusă pentru culturi agricole.
Solurile brune argiloiluviale (preluvosoluri), cu largă desfăşurare în Podişul Sucevei, Podişul
Central Moldovenesc la altitudini de 300...450 m, sunt formate sub pădurea de stejar pedunculat şi gorun.
Pe substratul marno-argilos au caracter podzolit. Sunt fertile şi sunt folosite larg în culturile agricole.
Solurile intrazonale. Ocupă areale reduse, fiind determinate de condiţiile locale de relief, rocă,
grad de umiditate, intensitate a eroziunii etc. Tipice sunt: solurile aluviale (aluviosoluri, în lunci, au
fertilitate bună), lăcoviştile (gleiosoluri în sud-estul podişului), solurile gleice (gleiosoluri, Podişul Sucevei
– în luncile Siretului, Moldovei, Depresiunea Rădăuţi) folosite pentru păşuni şi fâneţe, soluri halomorfe
(salsodisoluri - îndeosebi în Câmpia Moldovei, Culoarul Prutului, Dealurile Fălciului, pe marne şi argile în
condiţiile climatului excesiv continental) şi erodisoluri (erodosoluri) pe versanţii afectaţi intens de şiroire,
spălare în suprafaţă şi alunecări de teren.

POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE

CONSIDERAŢII DE GEOGRAFIE ISTORICĂ

Podişul Moldovei reprezintă una din regiunile geografice a cărei populare s-a realizat încă din
cele mai vechi timpuri istorice. Urmele de cultură materială identificate, începând cu paleoliticul inferior,
indică nu numai vechimea locuirii, ci şi continuitatea şi accentuarea treptată de-a lungul secolelor a
acestui proces. Sunt renumite pe plan mondial aşezările paleolitice de la Mitoc şi Ripiceni, apoi cele
neolitice de la Cucuteni, Ţuguieta, Hăbăşeşti, Stoicani, Măstăcani etc. Ultimele sunt numeroase într-un
spaţiu geografic comun din Transilvania şi până la Bug indicând, prin elementele de cultură similare,
legăturile multiple între diferitele comunităţi.
Din epocile bronzului şi fierului s-au identificat aşezări mari cu forme de apărare (şanţuri şi valuri
de pământ la Dersca, Arsura, Moşna, Stânceşti, Brăhăşeşti, Mereşti, Criveşti, Copălău – Cotu, Cătălina –
Cotnari etc.), urme care indică o activitate economică bazată pe creşterea animalelor, unele culturi
agricole şi practicarea unor meşteşuguri. S-au identificat „dave” la Lozna, Stânceşti, Cotnari, Brad
(Zargidava), Moşna, Arsura, Răcătău de Jos (Tamasidava), Poiana (Piroboridava), Smulţi etc. care
făceau parte la începutul primului mileniu creştin din teritoriul liber al dacilor (D. Chiriac, 1980).
Ca urmare, încă din antichitate, a început să se contureze sistemul de aşezări din podiş, proces
favorizat de condiţiile naturale, dar care a întâmpinat în secolele ce-au urmat numeroase oprelişti impuse
de factori externi (invazii ale popoarelor migratoare, iar în al doilea mileniu cele tătărăşti, poloneze,
cazace, apoi campanii militare ale puterilor vecine însoţite de anexări teritoriale) şi interni (numeroase
oprelişti în legăturile economice etc.).
Aşezările primului mileniu se încadrau în categoria satelor frecvente în regiunile împădurite (mai
ales la obârşia văilor) şi mai puţin în silvostepă. Unele dintre acestea, în secolele XIII – XIV, au devenit
oraşe, procesul fiind determinat de condiţii diverse îndeosebi de ordin politic şi economic (stabilirea curţii
domneşti la Siret, Baia, Suceava, Bacău, Iaşi etc.) sau numai economice (Vaslui, Bârlad, Roman,
Dorohoi, Botoşani, Hârlău, Târgu – Frumos, Huşi – D.Chiriac, Al.Ungureanu,1980).
Pentru unele dintre acestea (Bacău, Suceava, Vaslui, Bârlad) un rol aparte l-au avut şi legăturile
tradiţionale cu oraşe din Transilvania şi Ţara Românească.
În general, erau aşezări cu mai puţin de 1.000 locuitori (excepţie Suceava care era capitala
statului şi care, în secolul XV, depăşea 4.000 locuitori).
În secolele XVII – XVIII se intensifică procesul de dezvoltare a reţelei de aşezări, inclusiv a
oraşelor. Se dezvoltă mai întâi câteva oraşe care au un important rol politic şi comercial (Suceava, Iaşi,
Bacău) şi o populaţie de peste 4.000 locuitori. În al doilea rând apare un număr important de sate–târguri
(târguşoare) cu activităţi comerciale şi meşteşugăreşti, din rândul cărora în secolul XIX apar oraşele
Fălticeni, Paşcani, Dorohoi, Săveni etc. Se remarcă şi creşterea numărului de sate în Culoarul Moldovei
şi Câmpia Moldovei concomitent cu extinderea suprafeţei agricole (sate de „roire” sau „slobozenie”).
Totodată, unele oraşe aflate la depărtare de principalele artere comerciale din această perioadă, vor
stagna (Vaslui, Huşi) sau vor decade (Baia).
Sfârşitul secolului XIX şi prima parte a secolului XX a reprezentat o etapă importantă nu numai în
creşterea populaţiei, dar şi în sporirea numărului de aşezări. Procesul a fost favorizat de: limitarea
treptată a aservirii faţă de Imperiul Otoman, abolirea iobăgiei, reformele agrare în 1864, 1871, 1921,
prezenţa activităţilor industriale, dezvoltarea reţelei de căi de comunicaţie (amenajarea primelor
tronsoane feroviare), unirea în 1918 a Bucovinei şi Basarabiei cu România etc. Ca urmare, se constată
apariţia a numeroase sate în Câmpia Moldovei şi în sudul podişului pe terenuri despădurite sau
desţelenite (sate de împroprietăriţi), apariţia unor sate în lungul căilor de comunicaţie importante şi
decăderea altora aflate la distanţe mari; impunerea sub raport demografic, economic, administrativ a
oraşelor Iaşi, Bacău, Suceava; predominarea oraşelor mici în care unele activităţi industriale se îmbinau
cu cele agricole, comerciale, de transport (noduri feroviare la Paşcani, Roman), administrative etc.
 În a doua parte a secolului XX, schimbările social-politice şi economice survenite au făcut ca: mai
multe oraşe (reşedinţă de regiune, ulterior judeţ, unele municipii) să se extindă şi să crească demografic
rapid (rezultat al unei industrializări forţate), iar unele aşezări rurale aflate în condiţii naturale favorabile, în
vecinătatea oraşelor sau în lungul arterelor de comunicaţie să crească. Multe sate din regiunile deluroase
fragmentate şi totodată situate la depărtare de căile de comunicaţie însemnate au stagnat sau se află în
regres sub raport demografic şi economic. După Revoluţia din 1989 se produc mai multe modificări. Mai
întâi este menţinerea reşedinţelor de judeţ (mai ales Iaşi, Suceava, Bacău) şi a unor municipii (Bârlad,
Fălticeni etc.) ca principale centre urbane în cadrul cărora scade numărul de locuitori, se reduce
ponderea activităţilor industriale afirmându-se cele din domeniul terţiar, noi orientări în tipul de construcţii
etc. În al doilea rând se remarcă decăderea oraşelor mici, la cele dinainte de 1989 adăugându-se altele
noi, în multe situaţii promovarea lor nefiind justificată economic, social, edilitar. În mediul rural apar
evidente două aspecte – menţinerea la un nivel ridicat a satelor din vecinătatea oraşelor mari din unităţile
cu resurse importante (turistice, meşteşugăreşti etc.) şi decăderea celor din est, sud şi depărtate de axele
de comunicaţie însemnate unde influenţele negative de natură morfoclimatică (manifestări ale secetei,
inundaţii, alunecări etc.) ca şi lipsa acută de resurse financiare şi a înfăptuirii unei agriculturi moderne şi
diversificate, au coborât mult nivelul de viaţă, limitând posibilităţile de dezvoltare a aşezărilor (acestea au
devenit principale zone de plecare a tineretului în străinătate unde constituie o forţă de muncă slab
retribuită şi la discreţia angajaţilor).

CARACTERISTICI DEMOGRAFICE

Evoluţia numărului de locuitori. De la peste 1,5 milioane la începutul secolului XX, numărul total
al populaţiei a crescut la peste 2,6 milioane în 1966 şi peste 3 milioane în prezent. Ritmul de creştere a
fost mai mare în Podişul Sucevei, Culoarul Moldova – Siret, sudul Câmpiei Moldovei şi mai lent în
celelalte unităţi. Cea mai intensă creştere s-a realizat în oraşele mari (spor migratoriu, spor natural ridicat)
ca urmare, în principal, a construirii de unităţi industriale cu capacitate de atracţie a forţei de muncă.
Acest proces a impus modificări bruşte în ritmul creşterii numărului populaţiei din mediul rural sau urban
(de la 85 % rural şi 15 % urban, în 1956 la sub 50 % şi respectiv peste 50 % după 1977). Populaţia
urbană a crescut cu peste 50 % în Podişul Sucevei (îndeosebi în oraşul Suceava), cu peste 80 % în
Câmpia Moldovei (mai ales în Iaşi, Botoşani) şi Podişul Bârladului (Vaslui, Bârlad). După 1990 creşterea
a fost lentă în oraşele mici (Săveni, Solca, Tg.Bujor); în 1996 s-a înregistrat o populaţie urbană de
1.326.650 locuitori. În 2002 populaţia urbană era de numai 1.285.800 locuitori ca urmare a reîntoarcerii în
sate sau a plecării în străinătate a celor care au rămas fără loc de muncă.
În mediul rural, ritmul creşterii din sec XX a fost mai ridicat în aşezările din vecinătatea oraşelor
din lungul căilor de comunicaţie sau în cele în care existau unităţi industriale, de servicii în stare să
absoarbă forţa de muncă (culoarele văilor Suceava, Moldova, Siret, Bahlui, Bârlad). El a fost lent în cele
din interiorul regiunilor de podiş sau de deal (nordul Câmpiei Moldovei, Colinele Tutovei, o parte din
Culoarul Prutului, Podişul Covurlui etc.). După Revoluţie în multe sate populaţia a crescut prin revenirea
unor locuitori din oraşe deveniţi şomeri şi fără posibilităţi de a mai ocupa un loc de muncă. Ritmul a fost
mai alert în regiunile cu resurse de sol sau unde turismul şi schimburile au constituit baze însmenate de
afirmare. În paralel, satele mici prin plecarea tinerilor şi creşterea populaţiei îmbătrânite au trecut în fază
de depopulare treptată (în centrul podişurilor şi dealurilor din sud, pe valea Prutului).
Densitatea populaţiei. Relevă modificări mari între situaţia de la începutul secolului XX şi cea din
ultimele decenii. Pe ansamblul podişului, aceasta a crescut de la peste 50 loc./km 2 la peste 115 loc./km 2,
dar există diferenţe la nivelul unităţilor acestuia (în 1912 peste 100 loc./km 2 şi chiar peste 125 loc./km 2 în
Podişul Sucevei, culoarele văilor Moldova, Siret, 50 – 75 loc./km2 în cea mai mare parte a Podişului
Central Moldovenesc şi sub 50 loc./km 2 în centrul şi nordul Câmpiei Moldovei, valea Prutului etc.; după
1970 s-a ajuns ca în marile oraşe să se depăşească 500 loc./km 2, în Podişul Sucevei, culoarele văilor
Moldova, Siret şi la contactul Câmpiei Moldovei cu unităţile limitrofe să fie în jur de 150 loc./km 2 sau chiar
mai mult, pe cea mai mare parte a spaţiului dintre Siret şi Prut să se situeze la 50 – 100 loc./km 2 şi numai
insular (Colinele Tutovei, Podişul Covurluiului, Dealurile Fălciului etc.) să scadă sub 50 loc./km 2.
Modificări mici sunt după anul 2000.
Mişcarea naturală. Mişcarea naturală asigură un excedent de populaţie şi, prin acesta, o
reîntinerire demografică şi a forţei de muncă.
 Natalitatea la finele secolului XX relevă valori din cele mai mari din ţara noastră. Frecvent, pe
ansamblul unităţii, a fost între 16 şi 20 ‰; deosebiri apar pe subunităţi (peste 25 ‰ în podişul Sucevei,
culoarele văilor Moldova, Siret şi sub 20 ‰ izolat în sectoarele din interiorul regiunilor interne,
fragmentate, unde predomină populaţia bătrână; (Al.Ungureanu, 1980). Mortalitatea, cu peste 9,5 ‰ se
situează în jurul valorii medii pe ţară. Este mai redusă în oraşe, sudul Câmpiei Moldovei şi Podişul
Sucevei şi mai ridicată (peste 12 ‰) în Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului, Culoarul Prutului unde o
pondere însemnată o are populaţia ce depăşeşte 60 de ani. Ca urmare, bilanţul demografic natural avea
valori între 8 şi 17 ‰, depăşind situaţia la nivelul ţării. Ariile cu excedent demografic sunt: culoarele văilor
Siret, Moldova, Suceava, Bahlui, iar cele în care acesta este modest sunt în Podişul Bârladului, nordul
Câmpiei Moldovei etc. După 2000 mortalitatea a crescut la peste 10 ‰ (foarte mare în mediul rural şi în
judeţele Botoşani şi Vaslui, unde se apropie de 17 ‰). În acelaşi timp natalitatea, deşi prin tradiţie este
mare, atinge doar valori de 11...14‰. Ca urmare, bilanţul demografic natural s-a redus pe ansamblu la
valori sub 4 ‰ (este negativ în sate din judeţul Botoşani şi Vaslui), în majoritatea satelor oscilează între 0
şi 2 ‰; se menţine la 4...6 ‰ în oraşele şi aşezările din culoarele Văilor Siret, Suceava, Bârladul superior
sau pe axele de circulaţie însemnate).
Mişcarea migratorie. Este un proces demografic caracteristic acestei regiuni, el fiind determinat
de mai mulţi factori (sporul natural ridicat, potenţialul economic limitat al multor aşezări rurale,
industrializarea rapidă, forţată, înainte de 1990 din unele oraşe din podiş sau din alte judeţe etc.). Ariile
de unde se înregistrează plecări definitive importante sunt centrul şi nordul Câmpiei Moldovei, cea mai
mare parte din Podişul Bârladului (îndeosebi Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului, Podişul Covurlui etc.),
iar centrele spre care s-au desfăşurat cele mai însemnate fluxuri au fost în afara podişului – Bucureşti,
Braşov, Piatra Neamţ, Oneşti, Tulcea, Galaţi, Brăila, Litoral, centre miniere etc., iar în podiş – oraşele Iaşi,
Botoşani, Vaslui, Bârlad, Bacău etc. (D.Chiriac, Al.Ungureanu, 1980).
Deplasările zilnice sau săptămânale, destul de frecvente înainte de 1990, se realizează spre
oraşe (mai ales cele mari) din satele aflate în lungul căilor de comunicaţie importante. Un număr extrem
de mic din forţa de muncă face naveta din oraşe în sate pentru servicii în domeniul învăţământului,
ocrotirii sănătăţii, în comerţ şi transporturi etc. După 1990, procesul este foarte redus, în unele situaţii
producându-se reveniri în satele de baştină.

CARACTERELE GENERALE ALE AŞEZĂRILOR

Aşezările urbane. În Podişul Moldovei la finele secolului erau 26 de oraşe, dar numărul lor s-a
mărit subiectiv în ultimele decenii, azi fiind de 33. Numărul de locuitori înainte de anul 2000 la marea
majoritate a crescut mult atât pe seama sporului migratoriu, cât şi a celui natural. Erau şi situaţii (Săveni,
Negreşti, Solca, Darabani) în care se constata o stagnare sau chiar un recul determinat de plecările
definitive, însemnate, spre alte centre (mai ales Iaşi, Botoşani, Dorohoi) (D.Chiriac, Al.Ungureanu).
După Revoluţie, în toate oraşele numărul de locuitori a scăzut, dar diferit în funcţie de posibilităţile de
folosire a forţei de muncă disponibile (fig. Nr....). Noile centre urbane provenite din promovarea la acest
rang a unor comune în special cu populaţie numeroasă a menţinut ridicată cota populaţiei urbane, dar a
coborât pe ansamblu valoarea caracteristicilor social – economice şi culturale.
După funcţiile economice principale, aşezările urbane se pot grupa în: oraşe cu funcţii complexe
(Iaşi, Suceava, Bacău, Botoşani, Vaslui), la care se pot diferenţia sectoare cu concentrare mai mare a
unităţilor industriale, comerciale, administrative, rezidenţiale; oraşe în care activităţile industriale au un rol
esenţial (Bârlad, Roman), oraşe în care serviciile, activităţile agricole se îmbină cu cele industriale (Siret,
Bereşti, Paşcani, Dolhasca, Milişăuţi, Rădăuţi ş.a.) etc.
După numărul de locuitori (fig. 12) sunt, în 2002, două oraşe mari (Iaşi, 321.580 locuitori; Bacău,
175.921 locuitori), cinci mijlocii cu o populaţie între 50.000 şi 150.000 locuitori (Botoşani, 115.344 loc,
Suceava, 106.138 loc., Vaslui, 70.267 loc., Roman, 69.483 Bârlad 69.183); douăsprezece oraşe mici, cu
o populaţie între 10.000 şi 50.000 locuitori (Paşcani, 42.172 loc., Dorohoi, 31.073 loc, Fălticeni, 29.899
loc., Huşi, 29.582 loc., Rădăuţi, 27.759 loc., Adjud, 17.677 loc., Vicovu de Sus, 14.161 loc, Târgu
Frumos, 13.619 loc., Flămânzi, 11.877, Darabani, 11.867 loc., Hârlău, 11.271 loc., Dolhasca, 11.091
loc.,) şi paisprezece oraşe foarte mici, sub 10.000 locuitori (Negreşti 9.921 loc., Liteni, 9.892, Podu Iloaiei,
9.742, Siret, 9.371 loc., Salcea, 8.707 loc., Milişăuţi, 8.442, Săveni 8.177 loc., Murgeni, 7.704, Tg.Bujor,
7.617 loc., Cajvana, 7.279, Ştefăneşti, 5.641, Bucecea, 5.174, Solca, 4.462 loc., Bereşti, 3.607 loc.).
Există 13 municipii (Iaşi, Bacău, Botoşani, Suceava, Vaslui, Roman, Bârlad, Paşcani, Dorohoi, Fălticeni,
Huşi, Rădăuţi, Adjud).
Aşezările rurale. În Podişul Moldovei satele (concentrează 54 % din populaţie) se desfăşoară pe
toate formele de relief, dar frecvente sunt: pe terasele şi luncile înalte din lungul văilor principale (cele mai
extinse), la obârşia multor văi torenţiale (în interiorul dealurilor sau podişurilor), pe versanţi (Coasta
Iaşilor, Dealurile Botoşaniului, versanţii Prutului, Bârladului etc.) sau pe podurile interfluviale cu caracter
structural (Podişul Central Moldovenesc, Podişul Sucevei).
După numărul de locuitori sunt aşezări mari (peste 1.500 loc.) concentrate pe terasele Sucevei,
Siretului, Moldovei, la contactul Câmpiei Moldovei cu regiunile limitrofe; aşezări mijlocii (800 – 1.500 loc.)
situate la obârşiile văilor şi în zone depărtate de căile de comunicaţie (vestul şi centrul Podişului
Bârladului) etc.
După funcţiile economice, marea majoritate sunt cele cu activităţi agricole dominante, dar cu
unele diferenţieri – cerealiere, cerealiere şi viticole (Câmpia Moldovei, Podişul Bârladului), cerealier –
pomicole (Podişul Sucevei, pe contactul Câmpiei Moldovei cu unităţile limitrofe) cerealier şi creşterea
animalelor (Podişul Sucevei, Culoarul Moldovei) etc. La acestea se adaugă aşezările cu funcţie principală
cea agricolă, la care cu rol complementar sunt şi unele activităţi industriale (Cacica, Sascut, Podu
Turcului etc.), serviciile (în ultimul timp turismul se afirmă în satele de la contactul cu Obcina Mare, pe
râurile Suceava, Moldova, pe axele mănăstireşti etc.), transport şi căi de comunicaţie (Vereşti, Leorda,
Crasna, Strunga etc.).

ACTIVITĂŢILE ECONOMICE

Caractere generale

Până către finele secolului XIX, economia aşezărilor din Podişului Moldovei avea un caracter net
agricol. Doar în unele oraşe, existau unităţi meşteşugăreşti în care se prelucrau produse agricole
(cereale, carne, piei, blănuri etc.) şi ateliere de reparaţii. La sate se produceau ţesături, dar erau şi unele
ateliere de olărit, fierărit, cizmărie etc. Agricultura, care avea la bază marea proprietate, era axată pe
producţia de cereale (din ce în ce mai mult solicitată pe piaţa externă) şi creşterea animalelor. Căile de
comunicaţie erau nemodernizate, fiind dominant axate pe culoarele de vale şi între oraşe, târguri şi
puzderia de sate.
La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX s-au înfăptuit mai multe reforme agrare,
industria a beneficiat de câteva legi protecţioniste, s-au construit câteva tronsoane de cale ferată.
Industria era axată pe unităţi mici din ramurile alimentară (morărit, bere, carne), textilă, materiale
de construcţie; după construirea căilor ferate pe Siret şi Bârlad au apărut şi ateliere de reparaţii la
depourile din Iaşi şi Paşcani. Întreprinderile mai importante erau concentrate în Iaşi şi Bacău. Lipsa de
resurse naturale şi orientarea celor băneşti spre Bucureşti, şi zonele cu exploatări petroliere (îndeosebi
din bazinul Prahovei) şi forestiere etc. au favorizat menţinerea acestei stări a industriei în ansamblul
podişului.
În agricultură se măresc suprafeţele cultivate prin defrişări mari în regiunile deluroase joase, prin
desţelenirea unor suprafeţe extinse din silvostepă. Creşte producţia cerelarieră şi a culturilor tehnice
(sfeclă de zahăr, floarea–soarelui, tutun) a căror produse sunt căutate la export sau reprezentau materii
prime pentru inteprinderile apărute.
În a doua parte a secolului XX se produc schimbări de structură. Mai întâi în industrie; după
război, s-au reparat, comasat unităţile mici şi s-au dezvoltat ramurile de tradiţie (alimentară, textilă, hârtie
etc.). Treptat, au fost construite unităţi mari în Iaşi, Bârlad, Bacău, Roman, Suceava, Vaslui etc., în
diverse ramuri – construcţii de maşini (rulmenţi, electronică, electrotehnică, maşini unelte, mecanică fină
etc.), chimică (fire şi fibre sintetice, îngrăşăminte), textilă, lemn etc. şi s-au realizat unităţi mai mici şi în
celelalte oraşe şi chiar în unele comune aflate pe căi de comunicaţie însemnate. Ca urmare, a crescut
ponderea producţiei industriale, această ramură ajungând să devanseze agricultura. Unele subramuri s-
au impus nu numai pe plan regional, dar şi la nivelul ţării (alimentară, textilă, celuloză şi hârtie, fire şi fibre
sintetice, medicamente, electrotehnică etc.).
 După anul 2000 s-a înregistrat privatizarea celor mai multe unităţi industriale, desfiinţarea celor
considerate ca nerentabile (îndeosebi în oraşele mici). Ca urmare, valoarea producţiei a scăzut dramatic,
interprinderile anterioare au fost înlocuite cu diverse depozite, ateliere şi unităţi mici profilate pe sisteme
de ansamblare sau de creare de bunuri vandabile imediat. Marile combinate au fost fie închise ca urmare
a falimentării lor fie au fost divizate în fabrici mici cu un specific economic limitat. Dacă în marile oraşe au
supravieţuit unele ramuri industriale dar cu profil productiv modificat, în celelalte schimbările au fost
profunde, aici rămânând de bază unităţile mici din domeniul industriei alimentare, materialelor de
construcţii.
Podişul Moldovei constituie o însemnată regiune agricolă a ţării (dă peste 15 % din producţia
agricolă a României). Condiţiile naturale sunt extrem de favorabile: în culoarele văilor şi în regiunile joase
– culturilor cerelariere, unor plante tehnice cum ar fi sfecla de zahăr, floarea–soarelui, inul, cânepa etc.,
apoi pe versanţii dealurilor – viti – pomiculturii, iar în luncile marilor râuri – legumiculturii. Păşunile şi
fâneţele din dealurile înalte, ca şi diversele culturi furajere au favorizat creşterea animalelor, care era
ocupaţie tradiţională.
Creşterea suprafeţei agricole s-a înfăptuit prin lucrări complexe de amenajare locală a spaţiului
din luncile Siretului, Bahluiului, Bârladului etc., apoi prin terasări şi plantaţii (silvice, viti-pomicole) pe
versanţii afectaţi de alunecări şi eroziune. Un loc însemnat în studiul degradărilor de teren şi a metodelor
de combatere a acestora în Podişul Moldovei l-a avut staţiunea experimentală de la Perieni (Colinele
Tutovei) ale cărei activităţi au fost mult diminuate după Revoluţie.
În ultimele decenii, prin desfiinţarea unităţilor agricole de stat şi a CAP-urilor prin împroprietărirea
ţăranilor şi a moştenitorilor marilor familii boiereşti, dar şi a cumpărării de terenuri întinse de către cei cu
resurse financiare s-a ajuns la două situaţii nete. Pe de o parte s-a individualizat o agricultură bazată pe
mica proprietate, cu producţie limitată ce are caracter de subzistenţă şi sărăcie şi care este specifică
marei majorităţi a populaţiei săteşti. Procesul este dominant în judeţele Vaslui, Botoşani dar şi în celelalte
sate aflate în regiuni deluroase cu relief accidentat, unde degradarea terenurilor prin alunecări, şiroire,
inundaţii etc. este activă sau la care manifestarea secetelor prelungite este însoţită de distrugerea de
multe ori în totalitate a producţiei agricole. Acestor gospodării le sunt caracteristice nu numai producţia
limitată, dar şi cultivarea unui număr redus de soiuri de plante (frecvent porumb, grâu) la care se
asociază, în funcţie de condiţiile de relief, unele petice de vie sau cu pomi fructiferi (mai ales pruni, meri,
corcoduşi etc.) şi creşterea câtorva păsări, oi etc. O notă aparte în satele din apropierea oraşelor o dă
practicarea culturii legumelor la nivel de loturi gospodăreşti sau în solarii. A doua situaţie s-a prefigurat
treptat prin constituirea (uneori refacerea) de moşii mari. La acestea, structura producţiei agricole are
caracter complex (de bază cerealier la care, în funcţie de caracteristicile oropedoclimatice, se adaugă
cultura de viţă-de-vie, livezile, creşterea animalelor, legumicultura etc.), se realizează prin folosirea forţei
de muncă salariate şi cu mijloace tehnice moderne.
Structura generală a căilor de comunicaţie s-a realizat de-a lungul secolelor pe măsura apariţiei şi
dezvoltării de aşezări, ea fiind, în cea mai mare măsură legată de culoarele de vale şi de contactele dintre
unităţile naturale. Modernizarea ei şi impunerea câtorva artere magistrale sunt, însă, legate de secolul XX
(pe Siret, Suceava, Moldova, Bistriţa, Bârlad, Câmpia Moldovei etc.). După anul 2000 a început un
proces de modernizare a lor plecând de la reţeaua drumurilor naţionale. Există un program complex care
vizează realizarea de autostrăzi (în lungul Siretului, pe Bârlad spre Iaşi, de legături cu Transilvania),
modernizarea magistralelor feroviare şi dezvoltarea aeroporturilor.
Deci, după Revoluţie, s-au produs treptat modificări esenţiale care au vizat tipul de proprietate, ponderea
în structura economiei a ramurilor acestora, distribuţia şi gradul de utilizare a forţei de muncă etc. Pe
ansamblu este o economie de tip capitalist care îşi păstrează caracterul agrar industrial şi unde o bună
parte din forţa de muncă rămâne nefolosită, ceea ce au facilitat pe de-o parte migrarea în străinătate pe
diferite intervale de timp, iar pe de alta şomajul şi condiţii de viaţă dificile pentru numeroşi locuitori
(îndeosebi în judeţele Vaslui şi Botoşani).

Industria

În Podişul Moldovei sunt puţine resurse de subsol şi cu valoare economică limitată. Există
hidrocarburi în Culoarul Siretului, turbă la Dersca, sare la Cacica, nisip cuarţos la Miorcani şi Hudeşti,
materiale de construcţie (îndeosebi balast în albiile principalelor văi). Ca urmare, necesarul de materii
prime se asigură, în cea mai mare măsură, prin legături de cooperare cu unităţi aflate în Carpaţi,
Subcarpaţi, DealurileTransilvaniei (sare, gaze naturale etc.).
Necesarul de apă pentru consum şi economie este asigurat din apa râurilor (rezerve de peste 7
km3/an, dar cu fluctuaţii sezoniere şi regionale şi concentrare în marile artere Siret, Prut, Moldova), din
unele pânze subterane, din lacuri amenajate în acest scop şi prin conducte tocmai din Subcarpaţi
(Timişeşti pe Moldova). Potenţialul hidroenergetic este parţial valorificat pe Siret şi pe Prut.
Agricultura şi pădurea asigură materia primă pentru ramurile industriale tradiţionale (alimentară,
lemn, textilă etc.) care au o pondere însemnată în producţia industrială, alături de subramurile noi
(construcţii de maşini, chimică etc.).
Industria energetică. Se axează pe obţinerea de energie electrică în termocentralele aflate în
oraşele principale (Iaşi, 200 MW) ce deţin peste 4/5 din puterea instalată, apoi unele hidrocentrale pe
Prut (Stânca–Costeşti, 15 MW), Siret (Galbeni 30 MW, Bereşti 40 MW, Răcăciuni), Bistriţa (Racova,
Gârleni, Bacău I şi Bacău II) însumând peste 100 MW. Exploatările de gaze naturale sunt restrânse la
câteva centre în Colinele Tutovei (Găiceana, Glăvăneşti), Culoarul Siretului (Roman – Secuieni –
Onişcani), la care se adaugă unele rezerve de petrol în sud (fig. 13).
Industria metalurgică. Are unităţi în Iaşi (ţevi sudate) şi Roman (laminate tubulare şi ţevi fără
sudură).
Industria construcţiilor de maşini. Se realizează diverse utilaje (la Bacău pentru instalaţiile
petroliere şi avioane, la Roman strunguri, utilaj forestier, la Iaşi utilaje pentru industria chimică, Suceava
utilaje agricole, pentru industria celulozei şi hârtiei şi industria lemnului, la Botoşani pompe şi
compresoare, la Paşcani – utilaj pentru C.F.R. şi scule, basculante, la Bârlad rulmenţi etc.), aparatură
electronică şi electrotehnică (Iaşi, Botoşani, Paşcani), aparate de măsură şi control (Bârlad, Vaslui) etc.

Fig. 13. – Podişul Moldovei

Industria chimică. Mai multe unităţi au fost desfiinţate (poluare excesivă) sau reprofilate. Cele existente
sunt concentrate la Iaşi (fire şi fibre sintetice, medicamente, mase plastice), Bacău (îngrăşăminte),
Suceava, Roman etc.
Industria materialelor de construcţii. Cele mai numeroase sunt balastierele mari (pe Moldova, Bistriţa,
Siret), carierele de lut şi argilă pentru cărămizi (Roman, Iaşi, Dorohoi, Bacău), nisip cuarţos (Miorcani),
gresii, calcare etc. Se produc: cărămidă (Roman, Iaşi, Bacău, Botoşani şi Vaslui), prefabricate din beton
(Roman, Iaşi, Suceava, Vaslui, Bacău), lianţi (Roman, Bucecea), semicristal şi ceramică fină (Dorohoi),
sticlă menaj (Fălticeni), izolatori (Botoşani).
Industria lemnului. Din podurile podişurilor înalte se exploatează lemn de fag şi stejar. Industria de
prelucrare se bazează mai ales pe lemnul de răşinoase (adus din Carpaţi). Se obţin: cherestea de
răşinoase (Vicovu de Jos, Cacica, Fălticeni) şi fag (Bacău, Hârlău, Ciurea), plăci aglomerate (Fălticeni,
Suceava, Bacău), plăci fibrolemnoase (Suceava, Bacău), mobilă (Rădăuţi, Bacău, Iaşi) etc.
Industria celulozei şi hârtiei. Este ramură veche la Bacău (din 1885, intreprinderea „Letea”).
Industria textilă. Are tradiţie îndelungată şi numeroase subramuri. Se realizează fire şi ţesături din
bumbac (Botoşani, Iaşi, Vaslui, Huşi), aţă (Suceava), vată (Bârlad), fire şi ţesături din in şi cânepă
(topitorii la Dorneşti, Iţcani, Vereşti, Vaslui; filatură de in la Fălticeni, ţesătorii la Iaşi, Botoşani, Paşcani),
mătase artificială (Iaşi), stofe fine de lână (Bacău), tricotaje (din bumbac la Iaşi, Suceava, Siret etc.,
mătase, lână, fire sintetice la Rădăuţi, Roman, Paşcani; ciorapi la Huşi etc.), confecţii etc.
Industria alimentară. Constituie nu numai o ramură de tradiţie, dar ocupă un loc însemnat în economia
podişului, valorificând produsele agricole. Sunt mari abatoare de carne la Suceava şi Bacău. Se obţin ulei
vegetal la Iaşi, Vaslui, Bârlad, produse lactate la Suceava, Iaşi, Botoşani, Bacău; zahăr la Roman,
Sascut, Bucecea, Paşcani; există centre de vinificaţie recunoscute la Cotnari, Huşi, Tg.Bujor etc. Se mai
produc: bere (Suceava, Iaşi, Bacău), tutun (Iaşi, Bârlad) etc.

Agricultura
A fost şi este ramura economică de bază, întrucât condiţiile de relief şi pedoclimatice favorizează culturile
agricole, dar şi zootehnia.
Aproape 2/3 din suprafaţa podişului este teren arabil. În rest sunt păduri (cca 13 %), păşuni şi fâneţe,
15% (fig.14.).
Culturile principale sunt: cerealele (4/5 din arabil) preponderent porumb (în centru şi sud), grâu, secară,
orz şi ovăz (numai în Podişul Sucevei), plante oleaginoase (floarea–soarelui în Câmpia Moldovei şi în
sud; soia, in pentru ulei etc.), plante textile, inul îndeosebi în Podişul Sucevei şi cânepa în culoarele văilor
Siret, Moldova, Bârlad, cartofii (suprafeţe mari în Podişul Sucevei, culoarele văilor Siret, Moldova etc.),
sfecla de zahăr (Podişul Sucevei, culoarele văilor Siret şi Moldova unde sunt şi fabricile de zahăr), tutun
(în centru şi sud).
Pomicultura şi viticultura sunt ocupaţii tradiţionale. Există livezi de meri (Podişul Sucevei la Fălticeni,
Rădăşeni), meri şi cireşi (Dealul Mare – Hârlău – Cotnari), meri, cireşi, vişini (în jurul Iaşiului), pruni,
cireşi, vişini, meri (la sud-est de Iaşi – la Răducăneni – Moşna – Bohotin).
Cele mai întinse suprafeţe cu vii şi care sunt renumite prin vinurile obţinute se desfăşoară pe versanţii cu
expunere estică şi sudică de la Cotnari, Coasta Iaşiului, Răducăneni – Bohotin – Huşi, Dealurile Bujorului.
Creşterea animalelor. Are la bază suprafeţele întinse de păşuni, fâneţe, culturi furajere, furaje
concentrate etc. Bovinele au o răspândire mai mare în jumătatea nordică a podişului (în Podişul Sucevei
– rasele Pinzgau şi Siementhal, Câmpia Moldovei – Sura de stepă). Ovinele se cresc peste tot în cadrul
podişului dar au o densitate peste media pe ţară între Prut şi Siret (ţurcana în nord şi centru, spanca şi
merinosul în sud, karakul în Câmpia Moldovei). Porcinele au frecvenţă mai mare în regiunile unde se
cultivă cartofi şi porumb.

Căile de comunicaţie şi transporturile

Transporturile feroviare. Se realizează pe cca 1.180 km cale ferată ce aparţin la 2 magistrale (Adjud –
Vicşani şi Tecuci – Iaşi – Botoşani) unite prin patru legături judeţene. Din acestea, pornesc spre Carpaţi şi
alte regiuni 12 trasee secundare. Prin trei puncte (Vicşani, Ungheni, Fălciu) se face racordul cu reţeaua
feroviară din Republica Moldova şi Ucraina. Densitatea reţelei feroviare este de 5,3 km/100 km 2 (mai
mare decât media pe ţară).
Transporturile rutiere. Se realizează pe o reţea de drumuri cu grad de modernizare variat. Cele mai
însemnate artere urmăresc culoarele văilor mari (Siret, Moldova, Prut, Bârlad, Bistriţa, Jijia). Pe
ansamblu, densitatea reţelei rutiere este de 38 km/100 km 2. Prin drumurile modernizate se asigură în mai
multe puncte legături cu Republica Moldova şi Ucraina sau treceri spre Transilvania şi judeţele din sud.
Facilitează traficul de călători şi transportul de mărfuri şi materie primă pe distanţe scurte. Principalele
noduri rutiere sunt: Suceava, Iaşi, Botoşani, Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad etc., iar ca puncte de trecere
spre Ucraina – Siret şi spre Moldova – Stânca, Secueni, Ungheni, Albiţa, Oancea etc.
Transporturile aeriene. Dispun de trei aeroporturi (Iaşi, Suceava, Bacău) cu legături zilnice cu
Bucureştiul. Vara sunt şi curse directe Suceava – Constanţa.
Transporturile prin conducte. Se transportă gaze naturale din Transilvania (magistrala de pe Trotuş
care se ramifică spre Suceava, Botoşani, Iaşi, Vaslui), iar apă din lunca Moldovei (Timişeşti – Iaşi).
Există o reţea electrică cu linii de înaltă tensiune (110 KV, 220 KV, 440 KV) ce leagă centrele electrice din
regiune cu cele din afară şi care asigură necesarul de energie pentru industrie şi consumul casnic.

Potenţialul turistic

Podişul Moldovei se încadrează în Provincia turistică Moldova care dispune nu numai de un valoros
potenţial turistic natural şi social-istoric, dar şi de un bogat echipament (capacităţi de cazare, reţea de
drumuri, unităţi de servire etc.).
Cel mai important centru turistic din Podişul Sucevei este municipiul Suceava (fostă capitală a Moldovei
în secolele XIV – XVI, ruinele cetăţii medievale lângă care se află monumentul lui Ştefan cel Mare,
muzeul satului bucovinean şi parcul dendrologic, mai multe biserici ctitorii ale voievozilor Ştefan cel Mare,
Petru Rareş, Vasile Lupu, parcul Arini şi un muzeu cu valoroase exponate de istorie, artă, ştiinţele naturii
etc.). Spre nord-vest sunt: Mânăstirea Dragomirna (sec. XVII), bisericile Pătrăuţi (sec. XV), Arbore (sec.
XVI), Solca (sec. XVII), Rădăuţi (sec. XIV), Siret (sec. XIV – XV). Se adaugă staţiunea climaterică Solca,
centrul de ceramică neagră de la Marginea, herghelia de la Rădăuţi. La sud de Suceava se află
rezervaţia floristică Bosanci–Ponoare, casa memorială şi muzeul Ciprian Porumbescu, oraşul Fălticeni,
mănăstirea Probota ctitorie a lui Petru Rareş.
În Culoarul Siretului se află oraşul Roman (fragmente din fosta cetate din sec. XIV), la confluenţa cu
Bistriţa – municipiul Bacău (biserica Precista din sec. XVI, casa memorială George Bacovia, edificii din
secolele XIX – XX).
Cel mai important centru turistic din Câmpia Moldovei (şi din întreg podişul) este municipiul Iaşi, capitală a
Moldovei în secolele XVI – XIX. Aici există numeroase clădiri şi monumente cu valoare istorică şi
ahitectonică din secolele XV – XX (fragmente din zidurile Curţii Domneşti, biserica Sf. Nicolae Domnesc,
ctitorie a lui Ştefan cel Mare, biserici şi mânăstiri renumite, precum Galata a lui Petru Şchiopul, Trei
Ierarhi şi Golia ridicate de Vasile Lupu, Cetăţuia – ctitorie a lui Duca Vodă, palate din secolele XIX şi XX,
cel mai mare şi mai renumit fiind Palatul Culturii, instalaţiile balneare de la Nicolina, Parcul Copou,
Grădina Botanică – cea mai mare din ţară, case memorilale precum „bojdeuca” lui Creangă, numeroase
statui de voievozi şi oameni de cultură şi ştiinţă etc.). În vecinătate sunt mai multe lacuri de agrement
(Ciric), rezervaţii naturale (Valea lui David, Repedea).
În vestul Câmpiei Moldovei sunt mai multe obiective turistice. La Ruginoasa, există muzeul memorial
„Al.I.Cuza”, la Cucuteni un muzeu al culturi neolitice, la Hârlău ctitorii ale lui Ştefan cel Mare şi Petru
Rareş, la Cotnari o întinsă podgorie renumită încă din sec. XV, în municipiul Botoşani sunt biserici din
sec. XVI, casa memorială „N.Iorga”, la Ipoteşti se află Complexul memorial a lui Mihai Eminescu, în
Dorohoi există o ctitorie a lui Ştefan cel Mare, o biserică din lemn din sec. XVIII şi muzeul memorial
„George Enescu”.
În sudul Podişului Moldovei, obiectivele turistice mai însemnate sunt dispersate în câteva localităţi,
majoritatea în lungul Bârladului. Astfel, în Vaslui există o ctitorie a lui Ştefan cel Mare şi monumentul
voievodului; în apropiere de Podu Înalt se află un monument ridicat în amintirea victoriei acestuia asupra
oştii otomane la 1476. În Bârlad, alături de câteva monumente religioase din secolele XVI – XVII există
un parc renumit şi edificii din secolele XIX – XX iar la Huşi, cunoscut încă din timpul lui Ştefan cel Mare
pentru podgoriile sale, sunt o vinotecă de ordin naţional şi edificii din secolele XV – XIX. Fig. 14.
 Campia de Vest - caracteristici generale
CÂMPIA DE VEST (BANATO - CRIŞANĂ)
- caracteristici generale -

ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ

1. I. Date generale

- Face parte din Depresiunea (Câmpia) Panonică;

- Are o suprafaţă de 17100 km 2 (7 % din suprafaţa ţării);
- Lăţimea câmpiei este dependentă de configuraţia graniţei şi a reliefului din partea de est;
Limite:

 N, V, S: graniţa de stat; morfologic, câmpia se extinde dincolo de aceasta;

 E: limita faţă de Dealurile de Vest, Munţii Zarandului şi Munţii Oaş este reprezentată de curba de
nivel de 200 m care marchează în linii generale şi o limită geologică (contactul dintre formaţiunile
cuaternare şi cele neogene sau chiar mai vechi, în Munţii Oaş şi Munţii Zarandului);

Această limită se caracterizează printr-o denivelare de 20...40/60 m față de unităţile deluroase şi de

160...180/200 m față de unităţile montane;
Pe această limită se suprapune şi linia de izvoare situată la contactul dintre dealuri şi câmpie.

1. II. Evoluţia paleogeografică şi geologia

Câmpia de Vest se suprapune microplăcii pannonice, al cărui fundament este alcătuit din formaţiuni vechi
(şisturi cristaline), acoperite cu depozite mezozoice.
Fundamentul este fracturat de falii majore:
- pe direcţia est – vest (falii carpatice): una trece din sudul Munţilor Plopiş spre vest şi alta pe la nord de
Inand (SV de Oradea);
- pe direcţia nord – sud (falii panonice): principala falie panonică, ce separă Depresiunea Pannonică de
orogenul Carpaţilor Occidentali trece aproximativ pe la est de Carei, vest de Oradea şi Timişoara;
Întreg fundamentul apare ca o alternanţă de horsturi şi grabene, formate de numeroase falii
secundare cu diferite direcţii.
Din punct de vedere genetic, Câmpia de Vest este o câmpie acumulativă, formată prin
depunerea sedimentelor într-un bazin marin şi apoi lacustru în timpul Miocenului şi Pliocenului: argile,
marne, nisipuri, pietrişuri. Geologii numesc aceste depozite cu termenul de Pannonian (de la
Depresiunea Panonică), din cauza monotoniei acestora şi dificultăţii separării orizonturilor de diferite
vârste.
Câmpia se definitivează în timpul Cuaternarului:
- în Pleistocenul mediu şi superior: câmpiile înalte;
- în Holocen şi Actual: câmpiile joase; odată cu această etapă începe şi modelarea actuală a
câmpiei.
Depozitele care apar la zi în Câmpia de Vest sunt de vârstă cuaternară, fiind situate
peste cele pannoniene; sunt reprezentate de: depozite loessoide (în câmpiile înalte), depozite eoliene (în
câmpia Carei), depozite aluvionare (în câmpiile joase).

III. Relieful
Ca urmare a evoluţiei paleogeografice, din punct de vedere morfometric şi morfografic, relieful Câmpiei
de Vest este dispus în trepte, de la est la vest, deosebindu-se: câmpii înalte şi câmpii joase.
Câmpiile înalte:
- Sunt localizate la contactul cu dealurile şi se mai numesc câmpii subcolinare;
- Înregistrează altitudini de peste 100 m, până la 180...200 m;
- Din punct de vedere genetic sunt câmpii piemontane, câmpii de glacis, câmpii de terase;
- Depozitele de suprafaţă cuprind: nisipuri, pietrişuri, argile, depozite loessoide;
- Sunt fragmentate de văile râurilor;
Câmpiile joase:
- Sunt opera acţiunii reţelei hidrografice sub influenţa ariilor de subsidenţă;
- Sunt câmpii de divagare cu aspect de luncă, cu numeroase urme de albii părăsite, înmlăştiniri
(care astăzi sunt desecate);
- Din punct de vedere genetic sunt câmpii de subsidenţă şi câmpii de divagare;
- Înregistrează altitudini sub 100 m;
Procesele geomorfologice actuale şi formele de relief create
- tasarea pe depozite loessoide crovuri;
- deflaţia pe suprafeţele cu nisipuri dune de nisip (Câmpia Carei);
- pluviodenudarea, şiroirea sectoarele cu pantă uşoară, malurile râurilor şi câmpiile
subcolinare ravene, rigole, ogaşe;
- torenţialitatea câmpii înalte organisme torenţiale;
- procesele fluviatile (aluvionări, colmatări, despletiri de albii, meandrări) câmpii joase,
lunci meandre, albii părăsite etc.
- forme antropice: diguri, canale, drenuri, deblee, ramblee, terasări, nivelări de dune, baraje etc.
Unităţi şi subunităţi de relief

1. 1. Câmpia Someşului:

- Câmpia Înaltă a Someşului: Câmpia Ardudului, Câmpia Tăşnadului, Câmpia Sălacea – Roşiori;
- Câmpia Joasă a Someşului
- Câmpia Carei, Câmpia Ierului, ambele – câmpii joase

1. 2. Câmpia Crişurilor:

- Câmpii înalte: Câmpia Bihariei, Câmpia Miersigului, Câmpia Călacei (Cermeiului);

- Câmpii Joase: C. Salontei, C. Crişului Alb, C. Crişului Negru, C. Socodor, C. Teuzului, C.
Santăului.

1. 3. Câmpia Banatului:

3.1 Câmpia Mureşului:

- Câmpia Vingăi, Câmpia Aradului, Câmpia Nădlacului, Câmpia Jimboliei (câmpii înalte,
- Câmpia Arancăi (câmpie joasă)
3.2. Câmpia Bârzavei: C. Buziaşului, C. Tormacului, C. Gătaiei, C. Moraviţei (Câmpii
înalte);
3.3. Câmpia Timişului,
3.4. Câmpia Lugojului, ambele – câmpii joase
IV. Clima

1. 1. Factorii genetici ai climei: clima este temperat – continentală moderată, fiind influenţată
de:

- Circulaţia maselor de aer: predominante sunt masele de aer oceanice (din vest) şi
submediteraneene (din SV);
- Carpaţii: manifestă rol de obstacol în calea maselor de aer nordice şi estice (de aceea viscolele
sunt foarte rare) şi facilitează advecţia maselor de aer şi o intensă activitate frontală ceea ce determină
nebulozitate mare şi precipitaţii abundente;
- Relieful plat de câmpie: determină dispunerea relativ uniformă a elementelor climatice;
- Desfăşurarea în latitudine (pe cca 350 km) determină o diferenţă în repartiţia radiaţiei solare,
rezultând şi variaţia temperaturii medii anuale de la sud (110C) la nord (90C);

1. 2. Caracteristici climatice generale:

- Veri relativ călduroase, lipsite de intervale de uscăciune şi secete excesive;

- Ierni fără geruri persistente şi intense;

1. 3. Principalele elemente climatice:

3.1 Temperatura:
- Temperatura medie anuală scade de la sud (110C în Câmpia Banatului) la nord (9...100C în
Câmpia Crişurilor şi a Someşului);
- Temperatura medie a iernii: -1...-30C; se pot atinge şi valori de – 300C;
- Temperatura minimă absolută: - 30,90C la Lugoj (24 ian. 1942);
- Temperatura medie a verii: 20...220C;
- Temperatura maximă absolută: 42,50C la Jimbolia (1 iulie 1950);
3.2 Precipitaţiile:
- Precipitaţiile medii anuale: 550 mm (în vest) şi 700 mm (în est);
- Cantitatea medie lunară variază între 80...100 mm în lunile de vară (mai – august) și 40 mm
(februarie);
- Ninsoare: 20 zile/an;
3.3 Vânturile:
- Vânturile de Vest, Austrul; Coşava, Muşavăţul (în Câmpia Banatului);
- Viteza medie: 3 m/s, maxima 27 m/s.

1. V. Apele

1. 1. Râurile principale sunt alohtone şi au un caracter transversal:

- Izvorăsc din Carpaţi: Tur, Someş, Barcău, Crişul Repede, Crişul Negru, Crişul Alb, Mureş, Bega,
Timiş, Pogăniş, Bârzava;
- Izvorăsc din Dealurile de Vest: Ierul, Bega Veche, Moraviţa;
Râurile autohtone sunt mici, îşi au obârşia în câmpiile înalte: Apa Mare, Aranca, Bega Mică, Timişul
Mort;
Debitele:
- sunt mari la râurile alohtone (peste 100 m 3/s): Mureş, Someş, Timiş, Crişuri;
- sunt mici la râurile autohtone: 5...10 m 3/s.
Tipul de regim hidrologic este pericarpatic vestic, caracterizat prin viituri de iarnă
(provenite din topirea parțială a zăpezii), ape mari de primăvară, viituri de vară; se produc revărsări mai
ales în câmpiile de subsidenţă; de aceea s-au realizat lucrări hidroameliorative (canalizarea şi indiguirea
râurilor mari).
Sistemele hidrografice principale:
- grupa de vest: Someşul (cu Turul şi Crasna), Crişurile (cu Ier, Barcău, Crişul Repede, Crişul
Negru, Crişul Alb), Mureş, Bega;
- grupa de sud-vest: Timişul cu Bârzava şi Moraviţa.

1. 2. Lacurile sunt:

- naturale: de meandru şi cursuri părăsite, interdunare, de crovuri;

- antropice: iazuri, heleştee, de agrement şi cură (Peţea, 1 Mai, Felix).

1. 3. Apele subterane:

- Ape freatice: sunt foarte extinse şi cu productivitate mare în lunci şi câmpiile joase, unde, în
perioadele umede ies la suprafață; sunt cantonate în nisipurile şi pietrişurile din lunci, în conurile de
dejecţie şi în pânzele aluviale;
- Apele de adâncime:

 sunt cantonate în toate formaţiunile permeabile, inclusiv în cristalinul fisurat, la adâncimi între 60
şi peste 2000 m;
 mai exploatate sunt cele din stratele cuaternare şi pannoniene;
 dintre cele termale, apele din structurile mezozoice au o largă utilizare antropică; sunt cantonate
pe aliniamentele de falii.

VI. Elemente biopedogeografice

Vegetaţia:
- Silvostepă: în câmpiile joase; ca urmare a activităţilor antropice pădurea a dispărut aproape
complet din silvostepă şi uneori apar elemente de stepă;
- Păduri de stejar: în câmpiile înalte şi la nord de Crasna; predomină cerul (Qvercus cerris) şi
gârniţa (Qvercus frainetto); local apar stejarul pedunculat (Qvercus robur) sau alte foioase;
- Zăvoaie (păduri de luncă): plop şi salcie;
- Vegetaţie de mlaştină şi palustră (de baltă): trestie, rogoz, răchitişuri, stuf, papură;
- Vegetaţie psamofilă (de nisipuri): Câmpia Carei – Valea lui Mihai;
- Vegetaţie endemică: nufărul termal (Nymphaea lotus thermalis - relicvă din Terţiar), în apele
calde ale lacului şi pârâului Peţea.
Fauna:
- În Stepă şi silvostepă: rozătoare (popândău, hârciog, iepure de câmp) şi păsări (prepeliţa,
potârnichea, dropia);
- În păduri de stejar: căprioara, iepurele, veveriţa, vulpea, cerbul lopătar, păsări;
- Elemente mediteraneene (de obicei termofile): broasca ţestoasă de uscat;
- Fauna piscicolă: mreană, crap, lipan, clean.
Solurile:
- Predomină molisolurile (cernoziom cambic, cernoziom tipic, cernoziom argiloiluvial – specifice
silvostepei) şi argiluvisolurile (brun argiloiluvial, brun luvic, luvisol albib – specifice pădurilor);
- Soluri intrazonale: hidrisoluri, salsodisoluri, vertisoluri, psamosoluri, aluvisoluri.

1. VII. Resursele naturale

- Hidrocarburi: petrol şi gaz petrolifer (asociat petrolului):

 la sud de Mureş: Variaş, Zădăreni, Pecica, Orţişoara, Satchinez, Biled;

 între Mureş şi Crişu Repede: Turnu;
 la nord de Crişul Repede: Borş, Marghita, Carei.

- Cărbuni: lignit în estul Câmpiei Lugojului la Sinersig şi Cireşu;

- Ape termale:

 pe falii, interceptate de foraje de mare adâncime;

 apar pe aliniamentul localităţilor Satu Mare – Carei – Valea lui Mihai – Săcuieni – Oradea – Băile
Felix – Salonta – Arad – Timişoara;

- Ape minerale reci, cu compoziţie chimică diferită apar în numeroase localităţi, fiind exploatate
doar în câteva (de ex. Lipova, Buziaş);
- Roci de construcţie: balast (balastiere sunt pe marile râuri), argilă, loess.

ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ ŞI GEOGRAFIE ECONOMICĂ

1. VIII. Populaţia

Câmpia de Vest se suprapune în cea mai mare parte peste judeţele Timiş, Arad, Bihor, Satu-Mare şi
suprafeţe mici din judeţele Caraş-Severin şi Maramureş. Din punct de vedere al regiunilor de dezvoltare,
se suprapune peste regiunile de vest şi nord – vest.
Din totalul locuitorilor judeţelor, câmpiei îi revin 1,8 mil. locuitori (mai puţin de 10 % din populaţia ţării).
Evoluţia numărului de locuitori este influenţată de bilanţul natural şi bilanţul migratoriu.
Bilanţul natural:

 Prezintă valori reduse (- 2.....+ 4 ‰) din cauza unei natalităţi reduse şi a unei mortalităţi ridicate;
 Populaţia tânără migrează spre oraşe, prin urmare bilanţul natural prezintă valori mai ridicate la
oraşe (+ 5...+ 9 ‰);

Bilanţul migratoriu:
- Intern:

 de la sat la oraş: după 1960 s-a înregistrat un exod rural masiv, determinat de dezvoltarea
industrială a oraşelor; se menţine şi în prezent, dar în proporţii mai reduse;
 de la oraş la sat: s-a accentuat după anul 1990, fiind susţinut de persoanele în vârstă şi șomeri,
din cauza restructurării industriei sau retrocedării proprietăţilor (se numeşte migraţie de
reîntoarcere);
- Extern: este activ atât temporar (ca forţă de muncă), cât şi definitiv.
Densitatea populaţiei:

 în medie este de aprox. 105 loc/km 2;

 100...500 loc/km2 în arealele urbane; Timişoara: 2000 loc/km 2;
 75...100 loc/km2 în oraşele mici, la contactul dintre câmpiile înalte şi câmpiile joase, în lungul
marilor râuri;
 Sub 50 loc/km2 în mediul rural, în câmpiile joase, mlăştinoase;
 Provincii istorice: Banat 63 loc/km 2, Crişana şi Maramureş 80 loc/ km 2.

Structura populaţiei:

1. 1. Pe grupe de vârstă şi sex:

 20 – 60 ani: 51 %
 sub 20 ani: 31 %
 peste 60 ani: 18 %

1. 2. Structura naţională:

- români: 82% în Banat şi 69 % în Crişana şi Maramureş;

- de la sud spre nord se reduc arealele cu germani şi creşte ponderea populaţiei de naţionalitate
maghiară;

1. 3. Structura confesională:

- în sud se constată o dominanţă a ortodocşilor, alături de alte culte;

- cu cât avansăm spre nord, ponderea ortodocşilor scade în favoarea cultului catolic (romano şi
greco-catolic) şi a celui protestant (reformaţi, penticostali, baptişti, adventişti);

1. Structura forţei de muncă (populaţie activă): după 1990 s-a constatat:

- o reducere a populaţiei ocupate în industrie şi o creştere a celei ocupate în agricultură şi

silvicultură, precum şi în servicii;
- o reducere a ponderii populaţiei masculine din totalul populaţiei active şi o creştere a populaţiei
active feminine, valorile fiind în prezent aproximativ egale;

1. Structura pe medii: puţin peste 50% populaţie urbană.

IX. Aşezările umane

Istoric:
- S-a constat o continuitate a aşezărilor umane, urmele arheologice dovedind prezenţa unor aşezări
încă din vremea dacilor liberi şi a formării primelor voievodate;
- Există o atestare documentară timpurie (sec. XII - XV).
Aşezările rurale

1. 1. După structură:
- Sate adunate, fie cu trama stradală dreptunghiulară, fie radiar – concentrică, prezente în general
în câmpiile joase;
- Sate compacte: în Banat;
- Sate răsfirate: în câmpiile subcolinare, câteva în Câmpia Crişurilor.

1. 2. După mărimea demografică:

- Sate mici şi mijlocii în câmpiile subcolinare, Câmpia Valea lui Mihai;

- Sate mijlocii şi mari în Câmpia Timişului, Câmpia Vingăi;
- Sate foarte mari: Câmpia Jimboliei, Câmpia Valea lui Mihai, Câmpia Crişurilor.

1. 3. După funcţii:

- Predomină satele agrare;

- Funcţii agrar – industriale;
- Funcţii de servicii şi rezidenţiale (în jurul oraşelor din Banat).
Aşezările urbane
În Câmpia de Vest sunt 24 de oraşe, dintre care 7 au apărut după recensământul din 2002.
Istoric: majoritatea oraşelor actuale sunt menţionate documentar în sec. XII – XIV, remarcându-se:
Oradea (1113), Arad (1156), Timişoara (1212), Satu Mare (1213).
Repartiţia geografică:

 în Câmpia Banatului: Timişoara, Arad, Curtici, Nădlac, Pecica, Sânnicolau Mare, Jimbolia, Recaş,
Deta, Ciacova, Gătaia; Lipova, Lugoj, Buziaş (la contactul cu dealurile);
 în Câmpia Crişurilor: Oradea, Salonta, Chişineu – Criş, Pâncota, Ineu, Sebiş;
 în Câmpia Someşului: Satu Mare, Ardud, Seini, Carei, Valea lui Mihai, Săcuieni, Tăşnad;
Marghita (la contactul cu dealurile).

Mărimea demografică:
- peste 300 000 loc: Timişoara;
- 200 000 – 300 000 loc.: Oradea;
- 100 000 – 200 000 loc.: Satu Mare, Arad;
- 25 000 – 50 000 loc.: Lugoj;
- toate celelalte oraşe înregistrează o populaţie sub 25 000 loc, unele chiar sub 10 000 loc.
Funcţiile oraşelor:
- funcţii complexe: oraşele mari;
- funcţii specializate/ mixte: celelalte oraşe.
 1. X. Agricultura

Modul de utilizare a terenurilor:

 teren agricol: arabil (76 – 90 %), păşuni 2 %, fâneţe 3 %, viţă de vie 1 %, livezi 0,5 %;
 aşezări şi căi de comunicaţie: 4 %;
 păduri: 4 %;
 ape: 1,5 %.

Lucrări de îmbunătăţiri funciare: irigaţii, îndiguiri, desecări, ameliorarea unor soluri, amenajarea
bazinelor hidrografice.
Cultura plantelor:

 Cereale: grâu (câmpiile înalte), porumb (câmpiile joase), secară, orz de toamnă, ovăz, orez;
 Plante tehnice: floarea soarelui, inul pentru ulei, sfecla de zahăr, ricin pentru ulei şi industria
farmaceutică, cânepa (în Câmpia de Vest se obţine cea mai mare pondere din producţia ţării),
sorg pentru mături;
 Legume: se cultivă în luncile râurilor şi în jurul marilor oraşe (sere, solarii);
 Viticultura: podgoriile Aradului, Giarmata, Buziaşului, Teremia Mare, Valea lui Mihai – Carei;
 Pomicultura: meri, peri, caişi, piersici (livezi importante).

Creşterea animalelor:

 Deţine 40 % din producţia agricolă;

 Se cresc: bovine, porcine, ovine, cabaline, păsări;
 Se practică: sericicultura (creșterea omizilor de mătase – în Câmpia Banatului) şi apicultura (în
Câmpia Carei – zona cu salcâm).

Industria de prelucrare a materiei prime agricole:

- Se prelucrează bumbac, in, lână, cânepă, mătase artificială şi naturală, pieile animalelor;
- Se fabrică tricotaje şi confecţii, încălţăminte, produse de marochinărie şi blănuri;
- Centre mari: Oradea, Carei, Salonta, Timişoara, Arad, Satu Mare.

XI. Industria

Factorii care au contribuit la fixarea şi dezvoltarea unor ramuri industriale în diferite centre au
fost:

 existenţa unor tradiţii meşteşugăreşti;

 prelucrarea unor materii prime agricole (plante şi animale) locale;
 folosirea directă, datorită posibilităţilor lesnicioase de transport a unor materii prime din unităţile
de deal şi munte învecinate;
  legături intense cu alte regiuni alte ţării, dar şi cu ţările din occident datorită căilor de transport;
 existenţa unor resurse de subsol proprii.

1. Ind. energiei electrice: termocentrale sunt la Oradea (cea mai mare, foloseşte cărbuni din
Dealurile de Vest), Satu Mare, Arad, Timişoara, Lugoj;
2. Ind. metalurgiei neferoase: se produce alumină la Oradea pe baza bauxitei extrase din Munţii
Pădurea Craiului;
3. Ind. constructoare de maşini: se produc utilaje pentru alte industrii la Timişoara, Arad, Oradea,
Satu Mare, aparatură electrică şi electrotehnică la Timişoara, vagoane la Arad, maşini de gătit la
Satu Mare.
4. Ind. chimică:

- Rafinărie: Timişoara;
- Lacuri, vopsele, săpunuri, detergenţi, îngrăşăminte chimice: Oradea, Arad, Timişoara;

1. 5. Ind. de prelucrare a lemnului:

- Mobilă: oraşele mari;

- Plăci aglomerate: Sânnicolau Mare;
- Parchet: Satu Mare;
- Chibrituri şi rechizite şcolare din lemn: Timişoara.

1. Ind. materialelor de construcţie: produce prefabricate din beton şi ceramică în oraşele mari.

1. XII. Căile de comunicaţie şi transporturile

Cele feroviare şi rutiere sunt dispuse:

 Longitudinal: o cale ferată principală şi o şosea (DN 19) care leagă marile oraşe; acestea
reprezintă un segment din „inelul circumcarpatic” (Gr. Posea, 1996);
 Transversale:
 magistralele feroviare:

I. Bucureşti – Timişoara cu punct de frontieră la Stamora – Moraviţa (spre Serbia);

II. Bucureşti – Arad cu punct de frontieră la Curtici (spre Ungaria);
III. Bucureşti – Oradea cu punct de frontieră la Episcopia Bihorului (spre Ungaria);
IV. Bucureşti – Satu Mare cu punct de frontiră la Halmeu (spre Ucraina).

 Drumuri europene: E 70 (punct de frontieră Stamora – Moraviţa), E68 (Nădlac), E 60 (Borş).

Transporturi aeriene: aeroporturi la Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare;

Transporturi fluviale: canalul navigabil Bega (singurul de pe râurile interioare ale României).

1. XIII. Turismul
2. 1. Resurse turistice naturale:
- Rezervaţiile de la Băile 1 Mai;
- Apele termale (în jurul Oradei, Salonta), apele minerale (Tinca, Buziaş, Lipova);
- Parcul dendrologic de la Carei;

1. 2. Resurse turistice antropice:

- Oraşele Oradea, Arad, Lipova, Timişoara, Satu Mare;

- Staţiunile balneo – climaterice Băile Felix, Băile 1 Mai, Băile Lipova, Buziaş;
- Complexele piscicole de la Cefa şi Inand;
- Ruinele unor cetăţi vechi, castele feudale, biserici şi mănăstiri;
- Podgoriile Pâncota, Aradului etc.
 Geomorfo Climatica
GEOMORFOLOGIE CLIMATICĂ
CURS 1

1. Geomorfologia climatică – caracteristici generale.

Începând cu finalul secolului XIX şi în prima jumătate a sec. XX orientările principale în Geomorfologie
le-au reprezentat studierea reliefului axată pe acţiunea agenţilor şi a proceselor acestora. Sub influenţa
ideilor lui W.M.Davis, A.Penck, W.Richtofen, Emm. de Martonne etc. s-a conturat o Geomorfologie
sculpturală având ca secţiune principală cea fluviatilă (normală, întrucât apele curgătoare acţionează
peste tot), la care se adaugă cele care se referea la acţiunile şi rezultatele celorlalţi agenţi ce erau
asociate pe suprafeţe terestre mai reduse şi cu intervale de timp neregulate (de aici ideea de a le
considera ca secundare, în raport cu intervenţiile râurilor). Prin introducerea ciclurilor de eroziune s-a
trecut de la o analiză izolată a fiecărui component morfogenetic la urmărirea lor în cadrul unor sisteme în
care unul sau câteva dintre acestea aveau rol esenţial în modelarea unei regiuni. În interpretările
realizate, acţiunile râurilor aveau rol esenţial, iar factorului climatic i se atribuia unul accidental.
Pentru prima dată J.Büdel (1948) arată că pe de-o parte intervenţia climatului în morfogeneză este
importantă şi continuă iar pe de altă parte faptul că fiecărui climat îi corespunde un adevărat sistem de
eroziune. Tot la mijlocul sec. XX J.Tricart (1952-1960) în mai multe lucrări insistă pe ideea sistemelor
morfoclimatice văzute ca teritorii întinse cu un climat specific ce determină o anumită grupare de agenţi şi
procese care imprimă în modelare fie o dominantă fizică (zonele reci apoi cele aride) fie una
biochimică (taigaua, savana, pădurea ecuatorială). P.Birot (1960) sintetizează particularităţile modelării
reliefului de diferite zone climatice. Cu aceştia se pun bazele unei concepţii noi în Geomorfologie care a
condus la diferenţierea unei subramuri distincte „Geomorfologie climatică”. Aceasta se ocupă cu
studierea sistemelor morfoclimatice individualizate atât în latitudine (zone morfoclimatice) cât şi pe
verticala masivelor înalte (etaje morfoclimatice). De altfel, J.Tricart singur şi în colaborare cu A.Cailleux
au scris cele mai multe lucrări de sinteză morfoclimatică. La baza acestei concepţiei morfoclimatice stau
mai multe idei:
- agenţii externi şi procesele dependente de ei acţionează diferit ca intensitate şi timp de la o zonă sau
etaj climatic la altele (îngheţ-dezgheţul se manifestă intens în zonele reci şi etajul alpin, temporar în
zonele temperate şi uneori, la altitudine, în cele calde; vântul este prezent aproape pretutindeni dar are
efecte distincte în regiunile cu climat arid etc.);
- în fiecare zonă sau etaj climatic agenţii externi şi procesele lor se asociază diferit, unii având rol
hotărâtor în modelarea şi crearea de forme de relief (în zonele reci acţiunile îngheţ-dezgheţului şi zăpezii
au rol esenţial în raport cu cele legate de apa curgătoare, vânt cu care se asociază; în zonele calde şi
umede alterarea chimică şi spălarea pantelor sunt primordiale faţă de curgerea apei, vânt etc.);
- în orice zonă sau etaj climatic se înregistrează o contradicţie permanentă între atacul agenţilor
morfogenetici dependenţi de climat şi rezistenţa locală, regională creată de alcătuirea petrografică,
structura geologică şi formaţiunile vegetale. De evoluţia acestui raport depind atât formele rezultate cât şi
peisajul morfologic dezvoltat. Aceeaşi rocă sau structură evoluează diferit la atacul agenţilor externi în
condiţii climatice opuse (ex. un versant granitic suferă o fragmentare intensă prin dezagregare în
climatele polar, subpolar şi una prin alterare chimică în condiţiile unui climat cald şi umed; în prima
situaţie rezultă un peisaj cu abrupturi, creastă şi mase de grohotiş, iar în cea de a doua un ansamblu de
coloane rotunjite, blocuri sferoidale şi alveole);
- în orice sistem morfoclimatic acţiunile agenţilor şi proceselor se ierarhizează, unele având rol
conducător dar se şi asociază diferit în timp determinând individualizarea unor forme de relief complexe
(ex. în sistemul morfoclimatic temperat acţionează pe prim plan procesele fluviatile urmate de cele
gravitaţionale, pluviodenudare şi apoi de îngheţ-dezgheţ, nivaţie, vânt etc.; o terasă de 5-10 m altitudine a
fost creată de un râu dar configuraţia ei la un moment dat depinde de eroziunea pe care acesta o exercită
la baza frunţii în timpul viiturilor, de şiroire şi torenţialitate care o fragmentează, de producerea unor
acumulări intense de materiale venite de pe versant pe podul ei; înfăptuirea unei alunecări de teren
implică mai o fază premergătoare când se rup lent legăturile care asigură stabilitatea terenului prin
crearea de crăpături de uscăciune sau de către seisme, despădurire, eroziune la baza versanţilor etc. şi
apoi o fază cu precipitaţii bogate când pătrunderea echilibrului şi deplasarea unui volum de materiale
care va căpăta o formă specifică etc.);
- pe fondul climatic general ale unei zone geografice acţiunea proceselor are caracter local depinzând
de particularităţi de pantă, expunere, alcătuire petrografică etc. Dar toate mecanismele morfogenetice se
înscriu ca elemente în sisteme morfogenetice ce impun reliefului un specific de evoluţie şi un rezultat de
ansamblu reflectat în peisajul morfologic (într-un climat semiarid evoluţia versanţilor diferă sezonier, în cel
uscat se produc dezagregări şi căderea materialelor mărunţite iar în cel cu ploi torenţiale spălarea în
suprafaţă şi şiroirea care conduc la înlăturarea de pe versant a materialelor disponibilizate; în timp
versantul se retrage iar la bază se individualizează pedimente ca suprafeţe de echilibru);
- într-un sistem morfoclimatic pot acţiona mai multe sisteme morfogenetice care sunt asocieri regionale,
locale de agenţi şi procese ce generează anumite reliefuri. Pot fi legate de grupări de agenţi (sistemele
crio-nival, glacio-nival etc.), grupări de procese (sistem fluviatil, eolian, litoral), grupări pe un specific de
evoluţie local (ex. versanţi neechilibraţi, echilibraţi şi subechilibraţi; albii de râu – neechilibrate cu eroziuni
intense, transport bogat de materiale; echilibrate cu transport de apă şi materiale în suspensie, eroziune
laterală şi subechilibrat cu o dominare a aluvionării); grupări pe un specific evolutiv regional (în România
se pot separa – sisteme morfogenetice carpatice, deluroase, de câmpie, litorale în cadrul cărora se
subordonează altele, deci o ierarhizare);
- în cadrul sistemelor morfogenetice mecanismele prin care se realizează formele de relief se
diferenţiază mai întâi calitativ ca tip şi mod de producere (asociere). De exemplu îngheţ-dezgheţul are rol
esenţial ca agent principal în regiunile cu climat subpolar (sfarmă rocile generând fragmente colţuroase)
dar el influenţează regimul de manifestare al modelării proceselor polizonale (acţiunea apei pe versanţi
sau în albiile râurilor de unde o anumită ritmicitate a proceselor şi exprimată în formele de relief rezultate
(în funcţie de numărul şi frecvenţa ciclurilor de îngheţ-dezgheţ rezultă o dezagregare mai puternică sau
mai slabă asociată cu volume diferite de mase de grohotiş; repartiţia neuniformă a cantităţii de precipitaţii
în timpul anului se reflectă în regimul scurgerii apei râurilor care va avea intervale cu intensităţi diferite a
proceselor din albie);
- vegetaţia şi solurile care cunosc o desfăşurare pe zone şi etaje climatice, prin poziţia de „ecrane” între
agenţi şi rocă introduc diferenţieri în acţiunea proceselor morfogenetice; la scară globală aceasta
conduce la separarea a trei grupe de zone şi etaje morfogenetice. O primă grupă are ca specific
dominarea proceselor fizice întrucât lipsa vegetaţiei sau discontinuitatea repartiţiei atât spaţial cât şi în
timpul anului oferă un contact direct al agenţilor cu roca. A doua grupă aparţine zonelor şi etajelor cu
vegetaţie bogată de unde caracterul dominant al proceselor biochimice (spaţiile ecuatoriale, musonice) şi
lipsa sau slaba manifestare a celor mecanice (au caracter local fiind stimulate de pantă, rocă sau de
scurgerea apei în albia râurilor). În cea de a treia grupă sunt zonele şi etajele cu vegetaţie prezentă
sezonier (savane, stepă, silvostepă, tundră, etaj subalpin etc.) unde cele două caracteristici
morfogenetice se succed.
În prima şi ultima grupă formele de relief rezultate sunt numeroase şi reflectă acţiunea agenţilor cu rol
primordial în sistemul morfogenetic. Ele constituie elementele de bază ale peisajului morfologic. De
aceea în cele mai multe lucrări geomorfologice acestea sunt prezentate ca aparţinând unor zone
morfoclimatice tipice. Dar zonarea morfoclimatică a suprafeţei terestre impune şi caracterizarea celor din
cea de a doua grupă unde deşi există sisteme morfogenetice importante şi specifice totuşi formele de
relief rezultate nu constituie elemente însemnate în peisajul general care este dominat de vegetaţie.
În concluzie se pot diferenţia pe suprafaţa Globului mai multe zone morfoclimatice (fig. 1) cu reliefuri
specifice rezultate din îmbinarea acţiunii diverselor agenţi externi sub influenţa factorilor climatici.

1. 2. Zone morfoclimatice

2.1. Zona morfoclimatică caldă şi umedă cu modelare impusă dominant de alterarea chimică.

 Ø Desfăşurare şi caracteristici bioclimatice. Ocupă mai întâi spaţii extinse de-o parte şi de alta
Ecuatorului, uneori până la latitudinea de 100, suprapunându-se în linii largi peste domeniul zonei
 climatice ecuatoriale. Se includ: Amazonia, coasta Golfului Guineei, o mare parte din bazinul
fluviului Congo, Malaezia, Indonezia, Filipine. La acestea se adaugă şi alte regiuni situate între
100 şi tropice, unde poziţia barierelor muntoase în raport cu circulaţia maselor de aer (climat
musonic) a favorizat precipitaţii bogate şi o vegetaţie luxuriantă (mare parte din India,
Bangladesh, mare parte din Peninsula Indochina, sudul Chinei, Australia de NE, estul
Madagascarului, Brazilia de NE, Antilele).

Climatul acestor regiuni este cald şi foarte umed. Temperaturile medii lunare depăşesc 200,
amplitudinile termice anuale dar şi cele diurne oscilează între 3...5 0 la Ecuator şi 100 la tropice. Anual cad
cca 1200...2200 mm precipitaţii; la Ecuator, în lunile cu echinocţii cad peste 200 mm, pe când în cele cu
solstiţii sub 100 mm; în insulele muntoase (ex. Marschall, unde cad anual 4500 mm) în nicio lună valorile
nu scad sub 100 mm; în regiunile musonice aproape 2/3 din cantităţile medii anuale (de 2000...2500 mm)
se produc în sezonul de vară. Cu toate acestea, în lunile sau în sezonul cu ploi mai puţine în sol există
apă suficientă pentru a nu afecta ciclul biotic şi a întrerupe alterarea chimică.
Climatul cald şi umed favorizează dezvoltarea unei vegetaţii bogate şi dense reprezentată de
păduri higrofile (în climatul ecuatorial) şi mezofile (la latitudini mai mari). Ele se remarcă printr-o densitate
mare a plantelor şi cu dispunere etajată: arbori înalţi ce ajung la 40 – 50 m, ce creează o suprafaţă
umbroasă discontinuă; arbori cu înălţimi de 20 m, cu o densitate mare, care alcătuiesc un strat compact,
întreţinând un grad de umbrire şi umiditate aproape uniform; un nivel cu arbuşti şi puţine plante ierboase
în parter. Acestea întreţin un topoclimat cald, extrem de umed (90 % umiditate relativă şi aproape
constantă), cu aproape 60% din precipitaţiile ce cad reţinute de sol, un grad de umbrire ridicat. În pădurile
mezofile există amplitudini termice mai mari, mai multă lumină şi diminuarea umidităţii în sezonul cald şi
secetos. Pădurea reprezintă un ecran de protecţie a rocilor în raport cu majoritatea agenţilor externi, dar
favorizant pentru alterarea chimică.

 Ø Procese şi forme de relief specifice

- Alterarea este, în aceste condiţii bioclimatice, procesul de bază, care afectează solul, depozitele
groase dar şi rocile. Cantităţile mari de materie organică sunt aproape în întregime descompuse, procesul
fiind realizat de bacterii, ciuperci (în mediul acid) şi mucegai (în soluţiile oxigenate). Apa caldă, încărcată
cu acizii rezultaţi din descompunerea materiei organice şi CO2 are un rol esenţial în procesul de alterare
chimică a rocilor, îndeosebi prin hidroliză. Soluţia pătrunde lent prin reţeaua de fisuri şi crăpături din rocă
provocând un lanţ de reacţii chimice care, în final, determină transformarea acesteia pe grosimi mari într-
un depozit de alterare (alterit). Pe rocile acide (granite) alterarea este mai rapidă şi intensă în raport cu
cele bazice (bazalte), datorită conţinutului alcalin al soluţiei. De asemenea, procesul este rapid în rocile
cu un grad de fisurare accentuat sau în cele cu alcătuire mineralogică variată.
La început, prin hidroliză, sunt eliminate din constituţia rocii bazele, care dau hidroxizi (de K, Ca, Mg, Na),
prin care se asigură un mediu alcalin ce stimulează extragerea unei părţi din silice sau chiar separarea de
oxizi şi hidroxizi de fier şi aluminiu, de unde culoarea roşie sau portocalie a depozitului.
Într-o fază avansată a procesului, când prin epuizarea bazelor mediul devine acid, se ajunge la
mobilitatea oxizilor de fier şi aluminiu care sunt antrenaţi spre baza depozitului unde, prin concentrare,
vor forma un orizont distinct. În regiunile unde se produc alternanţe sezoniere în cantităţile de apă şi în
valorile de umiditate, orizontul se întăreşte, rezultând cruste de culoare roşie.
Pentru depozitele de alterare se folosesc termeni diferiţi – argile lateritice când domină caolinul, cuirasă
lateritică bauxiticăcând abundă oxizii de aluminiu, cuirasă lateritică feruginoasă, cu predominarea oxizilor
de fier (fig. 2).

În alcătuirea unui depozit de alterare (alterit) se diferenţiază mai multe orizonturi cu caracteristici distincte.
Astfel la partea superioară există un orizont argilos cu un conţinut bogat în silice. Sub acesta, pe grosimi
uneori de mai multe zeci de metri urmează un orizont în care roca este intens alterată, se sfărâmă uşor şi
are un conţinut bogat în caolin la care se adaugă silicea. Orizontul al treilea este alcătuit din porţiuni de
rocă nealterată şi porţiuni în lungul crăpăturilor unde hidroliza a dat caolin. În bază este roca nealterată.
Deasupra depozitului există solul (latosol sau pedalfer), cu grosime de câţiva metri.
Realizarea unei astfel de structuri se face în timp îndelungat (zeci de mii de ani) prin însumarea
rezultatelor mai rapide sau mai lente ale alterării.
În afară de meteorizare, care impune depozitul de alterare, în aceste regiuni se înregistrează şi acţiunea
altor agenţi şi procese care pot fi urmărite local, la nivelul versanţilor şi în albii. Între acestea,
semnificative pentru dezvoltarea unor forme de relief cu reflectare în peisaj sunt:
- Alunecările de teren, favorizate de prezenţa argilelor, a pantelor şi a unei cantităţi mari de apă. Ele
afectează depozitele de alterare uneori pe grosimi importante. Dau forme diferite, în funcţie de poziţia
patului de alunecare. Acesta poate fi la sub 1 m (alunecări superficiale, vălurite), alunecări cu jhgeabul de
glisare la baza orizontului argilos sau la contactul cu roca puţin alterată (rezultă deplasări de proporţii,
care au râpe, trepte şi valuri cu dimensiuni mari). La o îmbibare intensă a unor sectoare din alterit se
poate ajunge la curgeri noroioase, ce produc distrugeri materiale însemnate.
- Spălarea în suprafaţă şi şiroirea sunt procese a căror realizare depinde de mai mulţi factori: cantităţi
mari de apă din precipitaţii şi frecvenţa producerii de averse (îndeosebi la latitudini mai mari), tipul de
rocă sau depozit (cele argiloase favorizează spălarea iar cele silicoase şi uşor cimentate favorizează
procesele de şiroire), pantă (pe cele sub 100precumpăneşte spălarea, iar pe cele care depăşesc această
valoare se manifestă şiroirea), formaţiunile vegetale (pe suprafeţele împădurite lipsesc, iar pe terenurile
despădurite se înfăptuiesc în funcţie de celelalte condiţii). Importantă însă este spălarea în suprafaţă,
care dislocă cantităţi însemnate de materiale de pe versanţi ce ajung în albiile râurilor, constituind
preponderent debitul solid al acestora. Totodată, se produce pe ansamblu o evoluţie a versanţilor care
capătă treptat un profil convex – concav. Prin eliminarea materialelor alterate din lungul crăpăturilor
rezultă un relief rezidual de coloane, turnuri fără muchii şi unghiuri. Sunt „căpăţânile de zahăr” care
abundă pe masivele granitice vechi unde există un grad ridicat de fisurare. În aceeaşi măsură
fragmentele de rocă prăbuşite sau alunecate sunt supuse alterării şi transformate în blocuri sferoidale.
- Procesele fluviatile. Cantităţile mari de precipitaţii asigură debite bogate şi cu fluctuaţii reduse
(evidente la râurile mici prin producerea de inundaţii sau restrângerea albiei). Frecvent, regiunile
ecuatoriale sunt alcătuite din roci vechi (cristalin, granite, gnaise), care au fisuri şi alcătuire variată.
Acestea constituie elementele principale care influenţează mecanismul proceselor din albie. Specificul
este dat de o îmbinare între alterare şi transport, celelalte procese fluviatile având un rol secundar.
Alterarea în lungul fisurilor din albia râurilor şi maluri conduce la transformarea locală a rocilor într-un
produs argilo – nisipos fin care este spălat şi transportat de către apa râurilor. În timp, porţiunile dure
rămase din rocă vor forma aliniamente nealterate cu blocuri şi praguri cu dimensiuni mici, printre care apa
râului se despleteşte. Materialelor fine rezultate în albie li se adaugă cele spălate de pe versanţi.
Împreună formează debitul solid care predominant este în suspensie.
Eroziunea este extrem de slabă şi limitată la locurile din albie unde rezultă materiale grosiere aduse prin
alunecări sau din alterarea unor roci sedimentare, cu elemente silicioase mari. Deşi există praguri (multe
de natură tectonică), ce au diferenţe de nivel importante, fenomenul de retragere regresivă a lor este
redus, fiind impulsionat de alterarea selectivă a rocilor ce îl compun, îndepărtarea prin spălare a
produselor descompunerii chimice şi ruperea de fragmente din cele rămase. Când pragul este alcătuit din
roci rezistente şi omogene atunci panta se conservă timp îndelungat.
Acumularea materialelor transportate se face în sectoarele de albie cu pantă mică, cu predilecţie la fluvii
în cursul inferior la vărsarea în ocean.
În aceste condiţii, profilul longitudinal al văilor se va caracteriza printr-o însumare de sectoare cu pantă
redusă (în aval la vărsare dar şi în amonte în porţiunile alcătuite din roci puternic fisurate unde alterarea
chimică este intensă) şi sectoare cu praguri (de natură tectonică sau create prin diferenţierea intensităţii
alterării pe contactele dintre porţiunile de albie cu roci diferit diaclazate).
CURS 2
1.2. Zonele morfoclimatice tropicale cu morfogeneză sezonieră:
Desfăşurare şi caracteristici bioclimatice. Au o extindere mare şi continuă între 5 și 200 latitudine
nord, respectiv sud (în Africa – din Senegal în Sudan şi din Angola până în vestul Madagascarului; în
America de Sud – în podişurile Braziliei, Venezuelei şi Columbiei; în nordul Australiei) şi regional (insular)
chiar până la 300 în sudul Africii şi 350 în Argentina.

Pe ansamblu, peisajul este definit de regiuni deluroase şi de podiş, acoperite de o vegetaţie formată din
ierburi și arbuşti dezvoltată într-un climat cald cu un sezon secetos şi altul ploios şi în care pedimentele,
inselbergurile şi cuestele se impun în relief. Constituie zone morfoclimatice de trecere de la cea impusă
de alterarea chimică la cele în care procesele mecanice şi fizice sunt pe primul plan.
Climatul are două anotimpuri distincte şi relativ egale ca durată, legate de pendularea sezonieră a
„ecuatorului termic” şi a sistemului de influenţare a circulaţiei maselor de aer. Vara se extinde aria
calmelor ecuatoriale, temperaturile medii lunare sunt între 200 şi 250, cade cea mai mare parte din
cantitatea anuală de precipitaţii (cca 1000 – 1200 mm), în bună parte sub formă de averse, umiditatea
relativă are valori de peste 75 %. În sezonul uscat, în aceste zone îşi extind aria de manifestare alizeele
care aduc dinspre tropice aer fierbinte şi uscat. Acum, pentru morfogeneză sunt semnificative
amplitudinile termice de 10...150 C (încălziri diurne până la peste 300 C şi răciri nocturne până la aprox.
150 C), o slabă umiditate a aerului, precipitaţii reduse (averse) cu una – două luni când acestea lipsesc.
Situaţii aparte se înregistrează în regiunile din vecinătatea zonelor ecuatoriale şi deşertice, unde sunt mai
intense sezoanele umed şi respectiv arid.
În aceste condiţii, vegetaţia este de ierburi sezoniere şi arbori rari. Ea nu are o dezvoltare continuă, deci
un grad de acoperire diferit (areale cu vegetaţie densă şi areale în care aceasta lipsește). Pe versanţii
înclinaţi unde se produc şiroiri, precumpănesc blocurile şi fragmentele de crustă între care se păstrează
petece de vegetaţie; în albiile văilor cu intense aluvionări, există o vegetaţie bogată. Variaţiile sezoniere
de umiditate se reflectă şi în oscilaţia rolului de ecran al vegetaţiei. În perioada pluvială plantele care se
dezvoltă bine şi repede reţin o mare parte din apă diminuând producerea şiroirii, dar favorizând
producerea de hidroxizi. În sezonul uscat, când plantele lipsesc, temperaturile diurne se propagă pe c-ca
0,5 m în sol (la incendii ajung până la 1 m, scăzând de la 100 0 C la suprafaţă la 50...600 C în adâncime),
ceea ce stimulează trecerea hidroxizilor în oxizi, dar şi întărirea orizonturilor argiloase.
- Agenţi, procese şi forme de relief.
Principalii agenţi modelatori sunt: meteorizarea, apa de ploaie, apa curgătoare şi vieţuitoarele.

 Meteorizarea ca proces morfogenetice şi formarea crustelor.

Existenţa a două sezoane cu caracteristici pluviale şi grad de acoperire cu vegetaţie diferite

impune diferenţierea funcţională şi ca intensitate a proceselor de meteorizare. În perioada umedă domină
cele care produc alterarea chimică (îndeosebi hidratarea şi hidroliza), având consecinţe aproape similare
cu ceea ce se realizează în zona ecuatorială. Are loc îndepărtarea bazelor şi a unei părţi din silice, dar şi
concentrarea hidroxizilor de fier şi aluminiu. În intervalul uscat, lipsa vegetaţiei ierboase facilitează
încălzirea puternică a solului şi a rocilor. Se produc: eliminarea apei din acestea, transformarea
hidroxizilor în oxizi, dominant de fier, aluminiu şi mangan, întărirea depozitului, formarea unor cruste roşii
– portocalii groase.
Prin modul de concentrare a oxizilor (în loc şi la oarecare depărtare de locul provenienţei) rezultă şi
tipurile principale de cruste:

 Concreţiuni autogene (în loc) – se produc în depozitele şi solurile ce acoperă podurile interfluviilor
(resturi de pediplene mai ales în sectoarele cu roci cu conţinut bogat în fier). Aici în sezonul umed
se produc alterări (bacteriile descompun mineralele şi facilitează deplasarea fierului către baza
depozitului) şi o sărăcire în silice (este preluată de plante, care o încorporează în tulpini), iar în
cel uscat are loc acumularea de oxizi care determină formarea şi îngroşarea unei creste
autogene (Brazilia, Guyana, Liberia).

În soluri, oxizii de fier precipită în jurul particulelor de silice sau de argilă. În depozite şi în rocile parţial
alterate, oxizii se concentrează pe fisuri, crăpături, formând cu fragmentele de rocă nealterate o crustă
conglomeratică.

 Concreţiuni alogene se produc pe suprafeţele slab înclinate şi cvasiorizontale, întâlnite pe

glacisuri, în lunci, pe conuri de dejecţie şi în depresiuni. Rezultă cruste alogene cu dimensiuni
mari. În anotimpul umed, apele care vin de pe versanţi acoperă suprafeţele de la baza acestora,
creînd aici soluţii. În sezonul uscat este eliminată apa prin evaporare, aerul pătrunde prin pori,
fisuri, crăpături de uscăciune, galerii create de animale şi produce oxidări însoţite de aglomerări
de grăunţi de cuarţ îmbrăcate cu oxizi. În timp, depozitul capătă o structură formată din
 concreţiuni dure şi porţiuni argiloase. În depozitele din lunci sau de pe fundul depresiunilor, unde
precumpănesc nisipurile şi argilele şi, ca urmare, porozitatea este mare, în condiţiile în care
aportul de soluţii bogate în hidroxizi este mare, concreţionările sunt însemnate, rezultând cruste
groase. Dacă aportul de soluții este mic, rezultă un depozit nisipos roşu care, prin cimentare, se
transformă în gresii feruginoase.

Deci, crustele au caracteristici structurale şi grosimi diferite în funcţie de tipul de materiale în care s-au
realizat. Astfel, se pot prezenta sub formă de plăci (pot avea grosimi de câţiva metri) sau blocuri care,
după conţinut, pot fi: grezoase, conglomeratice (în depozite de pietriş), brecioase (concreţiunile unesc
blocuri de altă natură sau fragmente din plăci sfărâmate), epigenetice (îndeosebi pe rocile şistoase care
sezonier sunt acoperite de apă; concreţiunile sunt pe planurile de şistuozitate).
Crustele nu ocupă suprafeţe foarte mari şi au un caracter discontinuu, caracteristici legate de formarea
lor în locurile cu pantă mică şi unde există o circulaţie activă a soluţiilor bogate în fier, aluminiu, mangan
etc. Ca urmare, în aceste regiuni sunt sectoare în care există cruste în alternanţă cu alte depozite sau
roci parţial alterate, situaţii care fac ca modelarea să aibă un net caracter selectiv, crustele având rol de
roci cu duritate mare.
Evoluţia cea mai rapidă o au crustele autogene peste tot unde au grosimi şi extindere mică. Ele sunt
atacate din lateral, la contactul cu alteritul necimentat. În final, sunt transformate în martori de eroziune ce
domină cu câţiva metri sectoarele mai joase rezultate din excavarea alteritului.
Mult mai variată este evoluţia crustelor ologene, care au o structură complexă. Scoarţa propriu-zisă are
grosime mare (frecvent peste 5 m), iar sub aceasta se află alteritul, la fel de bine dezvoltat. La cele
formate pe conuri aluviale sau glacisuri, acestea prezintă atât o creştere în grosime şi în consistenţă
plecând de la baza versantului spre exterior, cât şi o înclinare în acelaşi sens. Evoluţia conduce mai întâi
la detaşarea crustei de versantul respectiv, eroziunea apelor fiind deosebit de activă pe contactul dintre
ele. Astfel, sectorul cu crustă apare sub forma unui martor de eroziune cu dimensiuni mari şi cu formă
asimetrică. Ulterior, modelarea se va face diferit pe versanţii martorului. Cel dinspre versant va avea o
pantă generală cu valoare ridicată întrucât secţionează capetele crustei dar şi alteritul. Înclinarea crustei îi
conferă caracter de frunte de cuestă. Modelarea se face prin diverse procese – mai activ în alterit prin
şiroire, alunecări, sufoziuni etc. şi mai slab în crustă (şiroire şi prăbuşiri), astfel că frecvent, profilul
versantului va evolua spre o configuraţie cu un sector abrupt pe crustă, o surplombă la contactul acesteia
cu alteritul şi o pantă largă concavă pe alterit. Când surplombele se dezvoltă mult, marginile plăcii
(crustei) se fragmentează şi se prăbuşesc la baza pantei unde, prin recimentare, se poate ajunge la
individualizarea unor petece de cruste secundare.
Versantul opus are un caracter de suprafaţă structurală, fiind adesea neted („bowal” în Africa). Eroziunea
se va produce în două situaţii: mai întâi pe suprafaţa structurală, în sensul înclinării, prin spălare, şiroire
în lungul fisurilor sau a fâşiilor slab consolidate. Fragmentarea va fi înceată, întrucât atât grosimea cât și
compactitatea sunt însemnate. A doua situaţie se produce după crearea unor văi. În timp, poate rezulta
un versant secundar cu crustă la partea superioară şi alterit în bază, care va urma o evoluţie similară cu
aceea a versantului dinspre interfluviu.
- Spălarea în suprafaţă, şiroirea şi formarea pedimentelor (glacisurilor de eroziune). Sunt procese
cu rol esenţial în modelarea versanţilor, datorită frecvenţei averselor care au o intensitate deosebită în
lunile de trecere de la un sezon la altul. Eficacitatea eroziunii este mare la schimbarea celui uscat cu cel
umed, când ploilor torenţiale li se adaugă lipsa vegetaţiei şi prezenţa crăpăturilor de uscăciune sau, local,
a celor produse de incendii.
Pe pantele sub 100 predomină spălarea în suprafaţă, care la început apare ca şuvoaie care, prin unire,
dau pânze ce antrenează mase însemnate de materiale fine rezultate din alterare. Pe suprafeţele care
depăşesc 100 înclinare, solurile şi alteritul sunt subţiri (sub 1 m grosime), rezerva de apă este mică, iar
vegetaţia discontinuă şi slab dezvoltată nu asigură protecţie. Ca urmare, la averse, apa se concentrează
producând eroziuni lineare ce dau naştere la ravene cu mărimi diferite.
Efectul generalizat al acţiunii succesive a meteorizării şi pluviodenudării va fi retragerea versanţilor şi
dezvoltarea la baza lor a unor pante de echilibru morfodinamic de tipul pedimentelor (în terminologie
engleză) şi glacisuri de eroziune (în terminologie franceză), care au o mare desfăşurare în Brazilia şi
Sudan. La exteriorul lor, materialele transportate de apă se acumulează şi pot fi cimentate prin
concentrările de oxizi de fier rezultate din spălarea versanţilor. Rezultă diferite tipuri de concreţiuni
feruginoase cu grosime mică.
În timp, prin extinderea pedimentelor, se ajunge pe de o parte la individualizarea unor suprafeţe de
nivelare mari de tipul pediplenelor, iar pe de alta, la fragmentarea interfluviilor şi reducerea lor la un
ansamblu de vârfuri cu înfăţişare conică de cupolă (numite inselberguri) şi care sunt separate de
pedimente.
Inselbergurile sunt formate pe sectoarele din interfluvii unde sunt roci dure (gnaise, granite, diabaze).
Dacă punerea în evidenţă a acestor forme este legată de producerea eroziunii selective pe contactul
dintre roci cu duritate diferită, ulterior pantele mari ale inselbergurilor vor evolua atât prin meteorizare
(îndeosebi dezagregări prin cristalizare şi insolaţie) cât şi prin prăbuşiri și pluviodenudare.

 Procesele fluviatile şi tipurile de văi. Se produc diferit în funcţie de generaţia de râuri şi de

succesiunea sezoanelor. Există râuri cu bazin superior în regiunile ecuatoriale, care au debite
mari şi care, la traversarea savanelor, în anotimpul secetos înregistrează variaţii mici de nivel şi
debit. Pe de altă parte, sunt mai multe generaţii de râuri autohtone, a căror scurgere este puternic
influenţată de regimul sezonier al ploilor, marea majoritate secând în lunile fără precipitaţii. În
albiile lor ajung materiale grosiere rezultate prin eroziunea exercitată de ravene sau din
spargerea crustelor. Apa râurilor încărcată cu acestea, în timpul averselor, va exercita mai întâi o
puternică eroziune liniară dar şi laterală ceea ce va duce la creşterea debitului solid dar şi la
lărgirea albiilor. În al doilea rând, se va înregistra un transport bogat şi rapid în concordanţă cu
crearea unor pante de scurgere cu valori ridicate (capabile să asigure transportul elementelor
mari), unde roca este la zi, dar şi a unor pante mici unde se înregistrează acumulării însemnate.
Râurile cu debite mici, care nu pot prelua în întregime materialele sosite de pe versanţi, au
dezvoltat văi cu profil transversal rotunjit. Spre deosebire de acestea, la cele care au o scurgere
bogată se asigură nu numai îndepărtarea materialelor alohtone dar şi a alterărilor realizate în loc,
astfel că în configuraţia văilor se impun albii şi lunci largi şi netede, încadrate de versanţi cu pante
ridicate. În lunci, în sectoarele cu aluvionări bogate, se pot realiza concreţiuni feruginoase şi chiar
cruste.
 Alunecările de teren se produc pe versanţii în care alteritul este gros şi mai ales, bogat în argilă.
Efectele sunt mai mari pe cei la care peste alterit există cruste feruginoase, unde alunecările
determină şi ruperea unor bucăţi din aceasta.
 Sufoziunea are loc în depozitele argilo–nisipoase care au grosime mare, iar crusta feruginoasă
de deasupra lor prezintă crăpături. Apa pătrunde prin acestea, circulă la nivelul formaţiunilor
argiloase până în versanţi, unde dau izvoare sufozionale. În timp, în depozit rezultă tunele, hrube
şi hornuri sufozionale care contribuie împreună cu alunecările şi şiroirea la degradarea crustelor.
 Procesele biotice sunt legate mai întâi de activitatea bacteriilor în sezonul umed şi apoi a
termitelor. Acestea din urmă sunt frecvente în depozitele nisipo–argiloase, mai ales în cele fără
crustă feruginoasă dar acoperite de ierburi. Furnicile extrag din depozit particule de argilă şi de
nisip fin, pe care le acumulează în exterior formând cuiburi cu înălţime de 2...4 m, aflate la
distanţe mici unele de altele.

2.3. Zonele morfoclimatice uscate, cu morfogeneză impusă permanent de procesele fizice:

 Ø Desfăşurare şi caracteristici bioclimatice.

Aceste zone includ regiuni desfăşurate în extrem între 5 0 şi 450 latitudine (nord sau sud), dar cu o
concentrare mai mare la tropice. Le sunt specifice cantităţile extrem de mici de precipitaţii, care cad foarte
rar şi sub formă de aversă, amplitudini termice mari, deficit de umiditate ridicat, o slabă prezenţă a
vegetaţiei şi a solurilor şi un contact direct al agenţilor externi cu roca. În funcţie de gradul de ariditate, din
cca 35 % cât însumează din suprafaţa uscatului terestru aceste regiuni (G. Shonlz, P. Meigs citaţi de M.
P. Petrov, 1986), se pot separa deşerturi hiperaride (4 %), aride (15 %) şi semiaride, cu caracteristici
tranzitorii spre zonele vecine (16 %). Cele mai extinse sunt în Africa şi Asia, dar raportat la suprafaţa
continentelor, ele ocupă 83 % din Australia, 64 % din Africa, 39 % din Asia, 33 % din cele două Americi.
Dacă din vestul Africii şi până în Mongolia ele alcătuiesc un sistem care se întinde pe cca 11.000 km, în
celelalte continente reprezintă unităţi disparate mai mici, aflate la diferite latitudini. Altimetric, cuprind
preponderent regiuni până în 500 m (câmpii şi podişuri), la care se adaugă depresiuni mari şi podişuri
intramontane de înălţime medie (Takla Makan,Tibet, Mexic), sau chiar munţi din zona tropicală (Ahagar,
Hogar, Tibesti în Africa, munţii din Iran şi Afganistan – în Asia). Cea mai mare parte a lor sunt în regiuni
de platformă veche supuse modelării încă din mezozoic, la care se adaugă şi altele mai noi.
Caracteristicile climatice dominante sunt uscăciunea accentuată, corelată cu precipitaţii extrem de puţine
şi cu o evaporaţie puternică. Există regiuni în care cantitatea de precipitaţii anuală (cca 300 mm) se
realizează cu o oarecare regularitate (în Sahelul african în iulie – septembrie; în sud–vestul Australiei,
Orientul Apropiat, California – în sezonul de iarnă; în Asia Centrală – în martie – aprilie şi octombrie), dar
şi întinse unităţi unde ploile asigură o medie multianuală de cca 200 mm care se produce la intervale fără
periodicitate și cu 1 – 3 averse la intervale foarte mari de timp (uneori de mai mulţi ani). Cantităţile reduse
de precipitaţii condiţionează, cu excepţia fâşiilor litorale, o umiditate relativă modestă (în jur de 60 %), dar
care variază în timp şi de la un sector la altul al deşertului. Aerul uscat favorizează o insolaţie puternică,
care va determina, ziua, temperaturi la nivelul suprafeţei de nisip de peste 50 0 C (în Sahara s-au
înregistrat valori de 70...780 C). În timpul nopţii, radiaţia terestră intensă conduce la temperaturi apropiate
de 00 C şi chiar sub această valoare (de ex. în Munții Hoggar îngheţul nocturn depăşeşte 110 zile pe an,
cu minime ce coboară la –100 C, în deşertul Gobi în sezonul rece temperaturile scad la –350 C, pe când
ziua se apropie de 00 C). În aceste condiţii termice, evaporaţia este deosebită, conducând la un deficit de
umiditate enorm, lucru accentuat local de constituţia petrografică (rocile magmatice impermeabile, care
nu favorizează stocarea apei; masele groase de nisip, care conduc la un grad ridicat şi rapid de infiltrare
la adâncime a slabelor cantităţi de precipitaţii).
În aceste condiţii, aceste regiuni nu constituie medii propice dezvoltării vegetaţiei. Aceasta este prezentă
pe suprafeţe limitate, discontinui şi numai în scurte intervale, după căderea precipitaţiilor. Există asociaţii
cu un număr redus de specii şi indivizi aflaţi la distanţă unii de alții şi care au suferit adaptări în raport cu
deficitul de umiditate (bulbi, ţepi şi spini în locul frunzelor, ţesuturi cornoase verzi). La contactul cu zonele
morfoclimatice limitrofe se dezvoltă formaţiuni ierboase de stepă deşertică (ierburi scunde ce acoperă
parţial un sol subţire şi care se dezvoltă doar în sezonul cu ploi). Urmează formaţiuni arbustive aproape
circumdeşertice, diferite ca alcătuire de la o regiune la alta („brusa” cu acacii, euforbii şi graminee scunde
în Africa de Vest, saxaul şi pelin în Asia Centrală; „brusa” cu cactee în S.U.A. şi Mexic; „catinga”
braziliană cu arbuşti şi tufe; „scrubul” australian cu eucalipţi şi ierburi puţine), cu dezvoltare pe suprafeţe
limitate şi discontinui, neoferind protecţie solului subţire şi rocilor de sub acesta.
În deşerturile propriu–zise, formaţiunile vegetale sunt rar răspândite (îndeosebi în albiile văilor, în
depresiuni), au un număr redus de specii, un ciclu biologic scurt (în perioade scurte, după ploile extrem
de rare) şi unele adaptări (rădăcini foarte adânci).
În aceste condiţii, rocile sunt supuse unei intense acţiuni directe de modelare.

 Ø Agenţi, procese şi forme de relief rezultate:

Meteorizarea, apa din precipitaţii, vântul, constituie agenţii principali în sistemul morfogentic al acestei
zone. Specificul acestui sistem este determinat, pe de o parte de modul de asociere a scestor agenți în
timp, dar şi de la o regiune la alta, iar pe de altă parte, de dominarea acţiunilor fizice, mecanice, în raport
cu cele chimice şi biochimice (aproape neglijabile). Unii agenţi intervin lent dar continuu (variaţiile de
temperatură şi de umiditate în rocă) şi cu efecte sesizabile după durată mare, iar alţii se manifestă în
intervale de timp diferite dar cu efecte imediate (vântul, apa din precipitaţii şi local apele curgătoare).
- Meteorizarea se manifestă prin variaţii de temperatură şi de umiditate atât în roci cât şi în depozite.
Oscilaţiile termice diurne dar şi cele sezoniere marcate de amplitudini ridicate bruște, în condiţiile unei
alcătuiri mineralogice neomogene a rocilor, conduc la producerea de dezagregări prin insolaţie
(termoclastism), în regiunile tropicale, şi gelivaţie (în munţi şi deşerturile de la latitudini mari, unde există
mici cantităţi de apă în fisurile din roci). Rezultatul îl reprezintă mase de materiale dezagregate situate în
strate subţiri pe suprafeţele cvasiorizontale şi poale de grohotiş la baza versanţilor. Pe versanţii dezvoltaţi
pe roci cu alcătuire heterogenă, termoclastismul poate duce la apariţia unor forme de relief rezidual de
tipul coloanelor, crestelor, cornişelor, alveolelor de tip taffoni.
În deşerturile din Asia Centrală, Mongolia, unde cad mai multe precipitaţii dar sunt frecvente gerurile în
sezonul rece, se produce dezagregare prin gelivaţie, care creează mase de grohotiş care, pe suprafeţele
slab înclinate, rămân pe loc formând pavaje de lespezi, iar la baza versanţilor – conuri şi poale de blocuri
colţuroase.
Variaţiile stării de umectare a rocilor se înregistrează în deşerturile litorale sau în depresiunile unde se
acumulează temporar apa. Ele conduc la diverse procese chimice şi mecanice. Astfel, în fazele mai
umede, se realizează dizolvarea sărurilor, antrenarea soluţiilor în fisuri, pentru ca în cele de intensă
evaporare, prin dezvoltarea cristalelor în fisuri să se producă presiuni asupra pereţilor acestora însoţite
de lărgirea şi creşterea lor în adâncimea rocii (haloclastism). În terenurile argiloase (Asia Centrală), unde
predomină argila de tip montmorilonit (are o capacitate însemnată de absorbţie a apei), prin umezire se
ajunge la creşteri însemnate de volum (gonflări). În fazele de uscăciune, prin eliminarea apei, se produc
crăpături înscrise în reţele de poligoane cu mărimi variate în care se strâng săruri aduse fie de vânt, fie
de ploile ce survin ulterior.
Relaţia umectare – uscare constituie baza mecanismului producerii diverselor tipuri de precipitare a
sărurilor la suprafaţa rocilor. În general, acest fenomen presupune faze scurte cu umezeală accentuată
(din ploi) şi faze lungi de uscăciune. Au loc procese fizico – chimice care se înscriu în cicluri de la câteva
ore la mai multe săptămâni şi luni, dar numai pe arealele afectate de precipitaţie.

 Patina deşertică reprezintă o pojghiţă lucioasă de culoare închisă (roşie, cărămizie, vineţie),
formată din oxizi (de fier, magneziu etc.), care îmbracă suprafaţa rocii expusă variaţiilor de
umiditate. Fixarea fierului şi magneziului din soluţiile care se evaporă este rezultatul acţiunii unor
microorganisme. În timp, prin repetarea ciclurilor umezeală – uscare se produce nu numai o
creştere înceată în grosime dar şi crăparea ei şi, în final, sfărâmarea rocii.
 Eflorescenţele de săruri apar pe şei şi în formaţiunile argilo – mâloase din vatra unor depresiuni.
Aici are loc mai întâi o concentrare de săruri provenite din evaporarea apei din precipitaţii sau de
la unele izvoare minerale. Într-o nouă fază de umectare sunt dizolvate şi antrenate în depozit
pentru ca, ulterior, evaporarea treptată a soluţiei din depozit să faciliteze cristalizarea sărurilor
atât la suprafaţă (eflorescenţe) cât şi în adânc (aici rezultă o structură cu agregate argiloase şi
cristale de sare). Eflorescențele sunt frecvent din sare, gips.
 Crustele rezultă din sărurile spălate de pe versanţi (cloruri, sulfaţi) şi acumulate fie în materialele
de la baza acestora, fie în conurile de dejecţie şi depozitele aluvionare din unele depresiuni. Au
grosime redusă la suprafaţa depozitului, dar pătrund în acesta până la diferite adâncimi sub
formă de pilieri dezvoltaţi în spaţiile goale dintre componentele lor.

- Vântul constituie un agent activ, a cărui importanţă este facilitată de lipsa unui ecran (vegetaţie, sol)
care să protejeze rocile. În afara alizeelor, în regiunile deșertice se produc multe vânturi locale, cu
intensitate ridicată şi chiar pe alte direcţii de deplasare. Ele au un rol morfogenetic însemnat. Acţiunile lor
depind de durata, intensitatea şi viteza de propagare dar şi de caracteristice petrografice ale suprafeţei.
Principalul proces îl reprezintă spulberarea (deflaţia) particulelor de nisip şi a altor materiale fine. Ea se
realizează în trei moduri: rostogolirea elementelor grosiere (1...1,5 mm în diametru) pe distanţe
scurte, saltarea celor cu dimensiuni de 0,2...1 mm (particulele suferă un grad de uzură prin izbire) şi mai
ales suspensia (elemente mai mici de 0,1 mm, ce pot frecvent fi ridicate la mai mulţi metri înălţime şi
deplasate la distanţe foarte mari). Cele mai fine particule (diametre sub 0,005 mm) plutesc în masa de
aer aflată în mişcare, ajungând la înălţimi de sute sau chiar câteva mii de metri şi la depărtări de mai
multe mii de kilometri (prafurile din Sahara sunt antrenate până în Europa). Deflaţia conduce la o sortare
a produselor dezagregării. Prin spulberarea materialelor fine, rămân în loc versanţii abrupţi şi masele de
grohotişuri, care se desfăşoară pe întinderi mari formând câmpurile de pietre. Pe de altă parte,
pe câmpurile de nisip deflaţia determină la vânturile mai puţin intense suite de „riduri” (ondulări), iar la
cele puternice – asocieri de dune cu forme şi dimensiuni variabile.
Deflaţia însă se îmbină mai întâi cu coraziunea (izbirea rocilor, stâncilor, versanţilor abrupţi de către
particulele de nisip), care este maximă la înălţimi reduse (sub 1,5 m) iar, apoi, cu acumularea (pe măsura
scăderii puterii de transport condiţionată în principal de micşorarea vitezei), în urma căreia rezultă dunele
şi mai ales câmpurile de nisip.
Deci, deflaţia are un rol esenţial, întrucât ea îndepărtează şi sortează materialele fine, permiţând pe de-o
parte crearea unui relief rezidual, dar şi a unuia de acumulare, iar pe de altă parte asigură noi suprafeţe
de atac eolian dar şi pentru ceilalţi agenţi.
- Spălarea în suprafaţă şi şiroirea sunt procese legate de acţiunea apei de ploaie, care se produc
la intervale mari de timp. Producerea acestora este legată de ploi care pot asigura cel puţin un volum de
apă echivalent cu un strat de cca 5 mm şi care are cel puţin o intensitate de 0,5 mm/minut. Eficacitatea
lor morfogenetică constă în faptul că aceste ploi au caracter de aversă, situaţie care le determină o
însemnată capacitate de transport de material solid. Încărcată cu acesta, apa devine o pânză sau mai
multe şuvoaie cu putere de eroziune deosebită, pe care şi-o exercită în suprafaţă sau pe diferite direcţii în
lungul versanţilor. De aici rezultă rolul morfogenetic însemnat al ploilor în regiunile montane supuse
acestor condiţii climatice, care se transpune în fragmentarea şi retragerea suprafeţelor de versant şi
generarea, la baza lor, a unor pante de echilibru dinamic de tipul pedimentelor, în continuarea cărora, la
exterior, prin acumularea materialelor, rezultă pante de acumulare („playa”) a pietrişurilor şi nisipurilor în
care apa se infiltrează rapid. Pe versanţii alcătuiţi din roci impermeabile, procesele sunt deosebit de
eficace în jumătatea superioară a lor, întrucât către bază o bună parte a apei se pierde prin infiltrare și
evaporare, iar puterea de atac şi transport slăbeşte treptat. Încă de la finele secolului XX, unii cercetători
au acordat spălării în suprafaţă şi şiroirii un rol esenţial în formarea pedimentelor şi glacisurilor.
În deşerturile din Asia Centrală, Mongolia, China de nord–vest, acţiunea acestor procese este mult mai
eficace primăvara, când există apă din topirea zăpezii şi ploi, dar şi un strat de rocă sau depozit încă
îngheţat, aflat la adâncime mică. În aceste condiţii, apa se va încărca rapid cu materialele dezagregate,
pe care le va transporta spre baza veranţilor lăsând în urmă blocurile mari care vor fi supuse
dezagregării.
O foarte slabă spălare în suprafaţă se înregistrează şi pe câmpurile de nisip, unde apa este absorbită
rapid pe o grosime de 1...2 cm, facilitând o uşoară deplasare a particulelor spre baza pantei.
- Apele curgătoare şi tipurile de văi. Deşi există numeroase văi, apele curgătoare permanente sunt relativ
puţine, ele fiind legate de râuri care-şi au bazinele de alimentare în zonele cu precipitaţii bogate (de
exemplu Nilul, Senegalul şi Nigerul în Africa, Amu – Daria şi Sâr – Daria în Asia Centrală), iar la
traversarea deşerturilor acestea pierd o parte din debitul lichid prin evaporare şi infiltrare. Râurile vor
transporta cantităţi însemnate de aluviuni (dominant fine), pe care, odată cu micşorarea debitului lichid, le
va depune treptat. Aproape similare sunt scurgerea şi procesele din albiile râurilor care îşi au obârşia în
regiuni cu ploi bogate şi frecvent locul de vărsare în unele lacuri din deşert, cărora le asigură existenţa
(Şari, care se varsă în lacul Ciad ș.a.). Opuse acestora sunt cursurile de apă semipermanente, apa
fiindu-le insuficientă pentru o scurgere permanentă care să le asigure vărsarea în mare, lac etc. Unele din
acestea au bazin extins, ceea ce le dă debite bogate la precipitaţii şi o activitate cu durată mai mare. Ele
se pierd în deşert. Majoritatea sunt scurgeri de apă scurte şi pe durată mică. Sunt specifice regiunilor de
munte, ele concentrează la averse cantităţi importante de apă care le impun energie şi putere însemnată
de transport şi eroziune. Viiturile mari provocate de ploi bogate şi intense conduc la dezvoltarea unor
creşteri bruşte de nivel (câţiva metri grosime), debite de 10...15 m 3/s şi viteze mari (variază în funcţie de
regiunile pe care le străbat). Acţiunile exercitate de acestea vor fi diferite ca intensitate în funcţie de rocile
ce intră în alcătuirea văilor. Unde există roci moi, viitura va antrena o bună parte din materialul solid din
albie şi va exercita atât eroziune lineară cât şi laterală. Ca urmare, văile se vor adânci dar şi lărgi. Dacă
rocile din albia şi versanţii văii sunt rezistente, atunci apa va exercita preponderent eroziune liniară,
rezultând văi înguste. Transportul în timpul viiturilor va fi excesiv în faza producerii nivelului maxim, când
va rostogoli bolovănişurile de provenienţă laterală şi va amesteca fără triere elementele mai mici; prin
acestea apele vor dobândi o forţă de atac deosebită. Diminuarea viituri se va transmite în slăbirea
capacităţii de transport (sunt deplasate acum doar elementele fine), depunerea în albie a pietrişurilor şi
nisipurilor iar, în final, a mâlului ce va umple golurile dintre aluviunile grosiere. În intervalul secetos ce
urmează, apa va fi eliminată din depozit iar acesta se va întări, uneori rezultând şi cruste.
Rezultatele acestor procese vor fi văile cu dimensiuni şi forme variate. Se impun două tipuri:

 văile scurte, adânci şi înguste create de torenţi pe versanţii cu pantă mare, care uneori, datorită
frecvenţei ridicate, impun un peisaj specific de „badlands” – uri;
 văile de tip ued – care au dimensiuni foarte mari, profil transversal în forma literei „U”, cu sectoare
în profil longitudinal cu roca la zi şi altele în care sunt acumulări de aluviuni bogate (foto 1.). Multe
sunt văi vechi dezvoltate în prima parte a Cuaternarului în condiţiile unui climat care asigură
 cantităţi mai mari de precipitaţii şi o ritmicitate a căderii lor. În prezent, evoluţia este determinată
de cursuri de apă tumultoase care se produc la intervale mari de timp, în urma unor averse
însemnate. Apa cu materialele antrenate exercită o acţiune de eroziune laterală intensă ce
favorizează lărgirea şi malurile abrupte. Pierderea treptată a apei se face prin evaporare, dar şi
prin infiltrarea în masa de materiale depuse. Ultimele scurgeri creează, prin eroziune lineară,
şanţuri în propriile aluviuni.
 Ø Tipuri de reliefuri specifice:

- Câmpurile de nisip sunt desfăşurate pe suprafeţe imense, în regiunile joase şi depresionare, fiind
rezultatul acumulării aici a materialelor transportate fie de către vânturile permanente (alizee) fie de către
reţeaua de râuri deosebit de active în condiţiile unor climate mai umede în pleistocen şi holocenul inferior.
Sunt numite erguri în Sahara şi kumuri în Asia Centrală. În cuprinsul lor există însă şi depresiuni (gassi),
cu izvoare bogate ce au favorizat atât dezvotarea vegetaţiei dar şi a unor aşezări (oaze).
Pe câmpurile de nisip, vânturile au impus o morfologie de dune cu forme şi mărimi variabile, care se
înscriu în sectoarele cele mai aride ale regiunilor Sahara, Kara Kum, Kâzâl Kum, Atacama, Kalahari etc.
- Câmpurile de pietre se află la marginile munţilor vechi, materialele grosiere care intră în componenţa
lor provenind din procese complexe de dezagregare (prin termoclastism sau haloclastism), şiroire,
pluviodenudare sau din conurile de aluviuni depuse de râurile active în Pleistocen – Holocen. Prin
spulberarea de către vânt a elementelor fine au rămas aici blocuri şi bolovănişuri pe care se dezvoltă
patine deşertice.
- Hamadele – sunt platouri aproape orizontale, individualizate datorită existenţei unor strate
groase de rocă cu rezistenţă mare la atacul apelor de şiroire. Suprafaţa hamadei poate avea caracter
structural, poate fi un rest de pediplenă sau din glacisuri ale căror materiale sunt cimentate. Platourile
domină uedurile sau depresiunile limitrofe prin versanţi abrupţi; prin fragmentare rezultă martori de
eroziune (gara). Meteorizarea, spălarea în suprafaţă şi vântul pot favoriza dezvoltarea pe platou de
blocuri şi bolovănişuri de dezagregare.
- Pedimentele, glacisurile, pediplenele şi inselbergurile – sunt forme cu dimensiuni variate şi care
au rezultat printr-o evoluţie de durată a versanţilor munţilor.

 Pedimentele sunt considerate ca forme de relief moştenite, rezultate în timp îndelungat şi într-un
climat cu sezoane mai umede şi aride, care favorizau retragerea versanţilor montani prin
îmbinarea mai multor procese (meteorizarea – care slăbea rezistenţa rocilor şi producea
fragmente de rocă mici; spălarea în suprafaţa şi şiroirea – care, la aversele de ploaie, le
îndepărtau). Ele constituie suprafeţe de echilibru dinamic ce rezultau la baza acestor versanţi în
retragere; au înclinare mică şi implică două sectoare, unul tăiat în rocă şi altul, la exterior, pe care
s-au acumulat materiale în strat subţire (numit bajada). Contactul dintre pediment şi versant se
realizează brusc, în lungul unei linii numită knick. La exteriorul pedimentelor sunt depresiuni
umplute cu materiale acumulate (playa), frecvent nisipoase. Pe acestea sunt sectoare mai joase
cu acumulări de săruri (sebkra sau salinas). În condiţiile climatice actuale se continuă evoluţia,
dar mult mai slab.
 Pediplena este o câmpie de eroziune cu întindere mare, rezultată din unirea pedimentelor. Din
vechiul relief muntos rămân martori de eroziune care domină pediplena şi care poartă numele
de inselberguri (foto 2). În condiţiile ridicării sacadate şi pe ansamblul a acestor regiuni, se poate
ajunge la formarea mai multor generaţii de pediplene care se îmbucă. (L. King în Africa a
diferenţiat cinci generaţii).
 Glacisurile reprezintă forme de echilibru dinamic asemănătoare pedimentelor. Diferă de acestea
prin formă (larg concavă), dimensiuni (mai reduse), lipsa knikului, depozite mai groase care pot fi
cimentate, absenţa inselbergurilor. Condiţiile de formare sunt similare (sezon uscat şi sezon în
care pot surveni ploi torenţiale), la care se îmbină procesele de meteorizare, pluviodenudare. La
cele dezvoltate în Asia se adaugă crioclastismul, solifluxiurile (J. Demangeot, E. Bernus, 2001).

- Văile au scurgere doar la viituri; reprezentative sunt uedurile.

- Endo – şi exocarstul este dominant reprezentat prin forme în regiunile cu climat mai umed.
CURS 3
2.6. Zonele morfoclimatice reci cu modelare glaciară şi periglaciară.

 Ø Desfăşurare şi caracteristici bioclimatice. Sunt în cele două emisfere terestre la latitudini

mari, frecvent de la cercurile polare spre poli, incluzându-se nordul Canadei, Alaska, Groenlanda,
extremitatea nordică a Eurasiei, insulele arctice, Antarctida. Se pot diferenţia două medii naturale
distincte – subpolar şi polar (fig.3).

Primul, la latitudini mai mici şi doar în continentele nordice, se caracterizează printr-un climat determinat
de masele de aer polar ce îi asigură temperaturi medii anuale de 0 0....+1,50, amplitudini termice reduse,
precipitaţii puţine, nebulozitate accentuată, vânturi intense. Regional se separă nuanţe reci oceanice (mai
umede) şi continentale.
Primele sunt evidente mai ales în nordul Scandinaviei şi au o iarnă cu o nuanţă moderată termic şi cu
zăpadă şi o vară când în iulie – august temperaturile care depăşesc 100 provoacă topirea în bună măsură
a zăpezii. Precipitaţiile variază anual de la 450 – 500 mm în nordul Scandinaviei la 250 – 400 mm în
Siberia şi Canada. Cele mai multe se produc în februarie – martie şi septembrie – octombrie, când au loc
şi importante viscole. Temperaturile dominant negative, îngheţul de durată, vânturile intense nu permit
decât existenţa unor formaţiuni vegetale ierboase discontinui, la care se asociază un număr mic de specii
de arbuşti pitici care ot suraveţui mulţumită celor 2 – 3 luni călduroase.
Climatul polar specific Groenlandei, insulelor din Arctica şi Antarctidei este foarte rece, masele de aer
extrem de reci staţionează mult timp, provocând scăderi de temperatură însemnate. Aici nu numai
mediile anuale sunt negative dar, cu unele excepţii şi cele ale tuturor lunilor. Iarna (sezonul nopţii polare)
temperaturile ajung la valori de sub – 400 (– 600 la staţia Amundsen – Scott şi – 880,3 la staţia Vostok,
ambele în Antarctida). Doar vara, în câteva zile temperaturile au şi valori pozitive, favorizând o uşoară
topire a zăpezii. Acum, deşi Soaele se află permanent deasupra orizontului iar radiaţia directă ajunge la
20 – 25 kcal/cm2/lună, reflexia intensă impusă de zăpadă şi gheaţă face ca bilanţul radiativ să fie
neglijabil (1 – 2 kcal/cm2/lună). Precipitaţiile sunt numai sub formă de zăpadă şi variază de la 200 – 300
mm/an în vecinătatea oceanelor la câteva zeci de mm în interiorul continentelor. Dar zăpada se
păstrează şi prin tasare va evolua în gheaţă. Precipitaţiile sunt posibile în orice lună a anului, dar mai ales
în sezonul de vară polară.

 Ø Agenţi, procese şi forme de relief.

Relieful reprezentat de câmpii, podişuri şi munţi este acoperit aproape în întregime de gheaţă şi zăpadă.
Deasupra acestora rămân doar creste cu versanţi abrupţi, vârfuri, iar la latitudini mai mici, unele platouri.
În aceste condiţii se manifestă agenţi şi procese specifice sistemelor morfogenetice periglaciar şi glaciar,
care se întrepătrund.
2.6.1. Sistemul periglaciar este activ pe toate suprafeţele lipsite de gheaţă, dar care sunt acoperite de
zăpadă sau sunt direct expuse gerului şi vântului. Totodată, procesele de gelivaţie şi nivaţie, definitorii
pentru sistemul periglaciar, se înregistrează şi la contactul versanţilor cu gheaţă sau pe crestele şi
vârfurile care sunt situate deasupra gheţarilor. Ca urmare, este activ în regiunile subpolare şi are caracter
insular în cele polare.
- Nuanţele climatice influenţează atât ritmicitatea proceselor dar şi asocierea în timp a agenţilor. Climatul
subpolar cu influenţe oceanice, mai umed, cu veri de 2 – 3 luni când se produc temperaturi zilnice
pozitive ce dau dezgheţ în roci şi depozite, iar precipitaţiile sunt şi sub formă lichidă, facilitează asocierea
acţiunii gerului, nivaţiei cu aceea a vântului, apelor de şiroire, apelor care staţionează şi a apelor
curgătoare. Climatul subpolar continental este aspru, cu un foarte lung interval de îngheţ total care
asigură continuitatea şi grosimea pergelisolului, cu zăpadă puţină dar spulberată sau troienită de vânturi
puternice. Aici se manifestă intens gerul, nivaţia, eolizaţia şi uneori apele curgătoare.
- Îngheţ – dezgheţul constituie un cuplu de procese care au rol esenţial. Ciclurile gelivale rezultate din
succesiunea îngheţ – dezgheţ acţionează intens în sezonul cald, când amplitudinile termice diurne sunt
însemnate. Pe suprafeţele stâncoase se produc dezagregări ce creează grohotişuri cu forme şi
dimensiuni condiţionate de tipul de roci, intensitatea şi frecvenţa acestor cicluri. Pe suprafeţele stâncoase
slab înclinate determină dezagregări, câmpuri şi pavaje de pietre, iar pe cele acoperite de depozite şi cu
o vegetaţie slabă, o diversitate de structuri (pene de gheaţă, involuţii, apofize) şi forme cu dimensiuni şi
configuraţii distincte (soluri poligonale, hidrolacoliţi, pingo).
- Nivaţia pe versanţi se concretizează în avalanşe care pun în mişcare mase de zăpadă şi fragmente de
rocă cu viteze de 50 – 200 km/oră. Ele dau naştere la culoare lineare lungi de sute de metri în care, la
dezgheţ, se acumulează grohotişuri (râuri de pietre). La baza versanţilor persistă amestecul de bolovani
cu zăpadă şi gheaţă. Pe suprafeţele plane cu scoarţe de materiale groase prezenţa zăpezii conduce la
tasări ce creează microdepresiuni.
- Eolizaţia se produce mai întâi prin coraziune asupra vârfurilor, crestelor şi pereţilor abrupţi. Vânturile
încărcate cu particule fine de gheaţă şi nisip izbesc şi şlefuiesc suprafeţele, colţurile şi muchiile vârfurilor.
În al doilea rând, spulberă materialele fine inclusiv zăpada, permiţând detaşarea pe de o parte a unor
suprafeţe stâncoase sau cu materiale grosiere iar pe de altă parte a altora cu acumulări de zăpadă şi praf
(dune nivoeoliene).
- Şiroirea este accidentală şi numai în lunile în care se produc averse de ploaie, iar solul sau depozitul de
pe pante este dezgheţat. Eroziunea dă naştere pe versanţi la ravene dar şi la acumulări de pânze de
pietrişuri stratificate şi glacisuri la baza acestora.
- Fluvioperiglaciaţia se înregistrează în lunile de vară, când albiile sunt parţial sau total dezgheţate.
Scurgerea este puternic influenţată de nuanţa climatică dar şi de adâncimea până la care se produce
dezgheţul. În albii sunt frecvente blocuri care depăşesc competenţa râului, pavajul de fund este alcătuit
din pietre cu dimensiuni mari, eroziunea laterală asupra malurilor este extrem de violentă la începutul
dezgheţului, când apa este încărcată cu sloiuri, iar revărsările în această perioadă afectează spaţii
extinse. Acţiunile cele mai complexe sunt în albiile fluviilor care se varsă în Oceanul Arctic, la care
scurgerea se face pe un pat îngheţat iar debitele sunt mari, fiind provocate de dezgheţuri şi ploi timpuri în
regiunile de la latitudini temperate.
- Procesele biochimice sunt reduse ca intensitate şi limitate în sezonul cald la suprafeţele acoperite de
vegetaţie ierboasă sau arbustivă. Ele facilitează o slabă alterare a unor minerale din roci.
2.6.2. Sistemul glaciar este legat de acţiunea maselor de gheaţă rezultate din acumularea şi
transformarea zăpezilor multianuale din regiunile polare şi în bună măsură subpolare. În Pleistocen s-a
manifestat pe suprafeţe mari (43.532.000 km 2), îndeosebi în emisfera nordică şi Antarctida (14.273.000
km2). Calotele glaciare având grosimi de peste 1000 m (depăşeau 2000 m în Scandinavia şi Canada)
coborau până la latitudinile de 49033’ în Europa, 37030’ în America de Nord şi 420 în America de Sud. La
latitudini mai mici au ocupat suprafeţe restrânse pe crestele situate deasupra limitei zăpezilor veşnice. De
la aceştia au rămas numeroase forme de relief (circuri, văi, platouri glaciare etc.), dar şi o multitudine de
depozite (morene de tipuri variate, sandre, drumlinuri). În continentele sudice sunt şi depozite din
paleozoicul final care atestă perioade glaciare. În prezent (C. Smiraglia, 1992) suprafaţa totală cu gheţari
este de 15.861.766 km2 , din care 13.586.310 km 2 în Antarctida, 1.726.400 km 2 în Groenlanda, restul fiind
în diferite insule din Arctica sau pe văile, platourile şi crestele muntoase foarte înalte aflate în zonele
calde şi temperate.
În toate aceste locuri gheaţa acoperă un relief vechi preglaciar pe care l-a supus modelării. Modelarea se
realizează precumpănitor prin eroziune glaciară (exharaţie), care se produce mai intens sau mai slab în
funcţie de câţiva factori – volumul şi grosimea masei de gheaţă (cu cât sunt mai mari cu atât presiunea şi
deci eroziunea exercitată asupra rocii de pe fundul văii sunt mai însemnate), amestecul gheţii cu bucăţi
de rocă provenite de pe versanţi sau de pe suprafeţele pe care gheţarul de deplasează (cu cât acestea
din urmă sunt mai numeroase şi mai grosiere cu atât exharaţia va fi mai intensă), panta suprafeţelor pe
care se realizează mişcarea (la înclinări mari deplasarea este rapidă şi gheţarul se fragmentează iar
eroziunea este mai mică), condiţiile climatice (sunt optime cele care asigură precipitaţii solide bogate şi
temperaturi care să permită acumularea gheţii în volume mari, favorabile asigurării unui bilanţ glaciar
pozitiv), viteza deplasării masei de gheaţă (cu cât este mai mare efectele sunt mai reduse),
caracteristicile fizice ale rocilor aflate în contact cu masa de gheaţă (rocile cu rezistenţă mică sunt rapid
erodate; alternanţa de fâşii de roci cu rezistenţă diferită conduce la exharaţia selectivă şi crearea unui
relief subglaciar cu microdepresiuni şi praguri glaciare). Eroziunea glaciară se manifestă mai întâi pe
direcţia deplasării gheţii (pe platouri dar şi în lungul văii), fiind deosebit de intensă în sectoarele unde se
conjugă influenţa condiţiilor favorabile dată de factorii enunţaţi creînd prin scrijelire, smulgere, şlefuire şi
dislocarea fragmentelor de rocă un relief cu denivelări, în principal depresiuni şi praguri. În al doilea rând,
gheaţa aflată în mişcare exercită o presiune laterală asupra suprafeţelor de rocă cu care intră în contact,
provocând prin aceleaşi acţiuni erodarea acestora (exharaţie laterală).
Fragmentele de rocă transportate sunt integrate în masa gheţarului sau sunt acumulate pe fund şi mai
ales la exterior, unde creează forme variate ca dimensiuni (morene).
Acţiunii gheţarului i se asociază şi alţi agenţi şi procese cu rol diferit. În acest sens îngheţ – dezgheţul şi
avalanşele au rol mai însemnat. Pe versanţii limitrofi şi pe contacte acestea produc gelifracte care se
acumulează pe gheaţă, fiind treptat incorporate în masa acesteia. La periferia masei de gheaţă ploile rare
creează şuvoaie de apă care se înscriu pe crăpăturile acesteia (crevase), lărgindu-le. Tot aici, din topirea
gheţii la contactul cu suprafaţa pe care se află, rezultă torenţi subglaciari care realizează trei acţiuni: –
erodează patul glaciar, transportă materiale solide şi le depune în faţa masei de gheaţă.