Sunteți pe pagina 1din 34

MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA

CARPAŢII MERIDIONALI

1. Caracteristici naturale
Carpaţii Meridionali încep de la culoarul tectonic Timiş-Cerna, în vest şi se termină, în est
la aliniamentul Valea Prahovei - Valea Cerbului – Bârsa Groşetului – Şinca, fiind încadraţi de
unităţi montane mai scunde (Munţii Banatului şi Carpaţii de Curbură) şi de unităţi colinare
aparţinând Subcarpaţilor Getici, Podişului Mehedinţi şi Depresiunii Colinare a Transilvaniei.
În nord şi în sud sunt de asemenea limite clare (rezultat al înălţării de la sfârşitul
pliocenului începutul cuaternarului), evidenţiate fie prin denivelări pronunţate fie prin depresiuni
de contact litologic. În nord, abrupturile tectonice sunt evidenţiate spre depresiunile Făgăraş şi
Haţeg şi spre Culoarul Bistra-Strei, în vreme ce, la poalele munţilor Cibinului şi Şureanu (între
Olt şi Strei), trecerea este mai lină, fiind ataşate treptelor mai coborâte ale munţilor formaţiuni
miocene şi panoniene cu aspect piemontan (Mărginimea Sibiului).
Şi în sud limita, nefiind unitară, prezintă o serie de particularităţi locale. Între Prahova şi
Dâmboviţa, contactul între munte şi dealuri descrie o linie sinuoasă (Comarnic-Talea-Moroieni-
Runcu-Cetăţeni), printre culmi dezvoltate în fliş paleogen şi cretacic înconjurate de depresiuni
axate pe structuri miocene.
La nivelul văii Dâmboviţei, Subcarpaţii Getici intră în contact în est, prin culoarul
Dâmboviţei între Cetăţeni şi Dragoslavele, cu Munţii Leaota. De aici şi până la valea Bratia,
contactul se face cu masivul Iezer şi este în cea mai mare măsură clar. Există depresiuni create
de tectonică şi eroziune la limita dintre cristalinul muntelui şi sedimentarul din sud. Cea mai
extinsă este Depresiunea Câmpulung Muscel.
Între văile Bratia şi Topolog contactul clar numai apare continuu şi se face prin bazinete
depresionare pe văi (Nucşoara pe Râul Doamnei, Arefu pe Argeş, Sălătruc pe Topolog) şi şei
înalte, pe culmi toate aflate pe acelaşi aliniament. Situaţii similare se întâlnesc spre vest între
râurile Topolog şi Bistriţa Vâlcei. Aici, între Munţii Căpăţânii-Cozia şi delaurile subcarpatice se
interpun depresiunile Călimăneşti-Jiblea şi Cheia-Olăneşti. La nivelul interfluviilor sunt şei înalte
şi multe forme de relief structural detaşate în monoclinul paleogen. Un peisaj aparte îl introduce
masivul calcaros Vânturariţa cu abrupturi stâncoase, chei şi numeroase forme de relief carstic.
Între Bistriţa şi Motru contactul dintre munte şi dealurile subcarpatice este net fiind
marcat de un şir de depresiuni în principal de natură tectono-structurală (în formaţiuni miocene)
care sunt separate de interfluvii joase şi plane. Cele mai mari sunt Horezu pe Luncavăţ, Polovragi
pe Olteţ şi Baia de Fier pe Galbeni, Novaci pe Gilort, Muşeteşti pe Amaradia şi întreg ulucul de
depresiuni de sub munte de la vest de Jiu (Depresiunea subcarpatică nord-olteană). La vest de
Motru, limita faţă de Podişul Mehedinţi este de asemenea o limită clară, marcată de o diferenţă
altimetrică de câteva sute de metri şi mici depresiuni.
Masivitatea accentuată, relieful dispus în trepte (suprafeţele de nivelare), alături de
crestele (custurile), văile şi circurile glaciare şi altitudinile impunătoare, dau individualitatea
acestei grupe montane, care ocupă o suprafaţă (Geografia României, I, 1983) de aproximativ 14
000 km2 (circa 20 % din regiunea muntoasă şi 6 % din suprafaţa României). Se desfăşoară pe
aproximativ 250 km pe o direcţie generală est-vest a culmilor principale (cu o uşoară arcuire spre
sud-vest, spre Dunăre), din care se desprind radiar culmi secundare. Pe direcţia nord-sud se
desfăşoară pe 50-70 km, lăţimea maximă fiind înregistrată în grupa Parâng.
Deşi masivi, ei sunt totuşi fragmentaţi de văile transversale ale Jiului - cu Defileul Lainici
sau Surduc (450 m), Oltului – cu defileele Turnu Roşu (400 m) şi Cozia (309 m) şi de Culoarul
Dragoslavele-Rucăr-Bran (cu pasul Giuvala la 1290 m). Alături de fragmentarea transversală se
distinge şi un culoar depresionar tectonic, schiţat în sens longitudinal (de la Băile Herculane până
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 2

la Râul Doamnei) pe următorul aliniament: Valea Cernei – Jiul de Vest – Jiul de Est
(Depresiunea Petroşani) – Valea Lotrului – Depresiunea Loviştei.
Carpaţii Meridionali s-au individualizat ca unitate morfostructurală în urma mişcărilor de
cutare din fazele austrică (cretacicul mediu) şi laramică (cretacicul superior) când pânza getică şi
cuvertura ei sedimentară a încălecat peste autohtonul danubian (formaţiuni cristaline străpunse de
granitoide şi acoperite de sedimente). În faza laramică a fost definitivată structura în pânze (pânza
getică şi pânza de Severin) şi a avut loc scufundarea tectonică a depresiunilor getică şi
transilvană.
Ulterior, în neozoic, după individualizarea lor, comportamentul tectonic al Carpaţilor
Meridionali a fost în general acela al unui bloc rigid, exondat şi supus eroziunii, ceea ce a dus la
îndepărtarea parţială a pânzei getice, la vest de Olteţ, cu scoaterea la zi a autohtonului danubian şi
la nivelarea interfluviilor (Platforma Borăscu - platouri netede dominate de vârfuri cu caracter de
inselberg sau culmi netede şi vârfuri desfăşurate într-un plan aflat la partea superioară a
masivelor).
Mişcările verticale, bombări şi coborâri axiale, deplasări în lungul unor planuri de falie,
au dus la individualizarea mai accentuată a unor bazine posttectonice intramontane care temporar
au fost golfuri ale mărilor vecine (în paleogen – Haţeg, Loviştea, Petroşani şi în miocen – Bahna
şi Caransebeş). Marea transgresiune din badenian duce la invadarea de către apele mării a acestor
bazine şi a culoarelor de legătură, vestul Carpaţilor Meridionali devenind un arhipelag.
În fazele orogenice savică (de la sfârşitul oligocenului), stirică (din badenian) attică (din
sarmaţian), rhodaniană (de la sfârşitul miocenului-începutul pliocenului) şi valahă (de la sfârşitul
pliocenului-începutul cuaternarului), mişcările au fost precumpănitor epirogenetice, favorizând
modelarea policiclică a reliefului (Platforma Râu Şes – culmi prelungi, Suprafaţa Gornoviţa – la
marginea spaţiului montan, pătrunde pe culoarele de vale, în pasurile carpatice înalte – Predeal,
Bran etc., şi în depresiuni). Excepţie făcând bazinele menţionate anterior unde, sedimentele
depuse au fost cutate.
La sfârşitul pliocenului-începutul cuaternarului, răcirea climei asociată cu intensele
înălţări (cu aproximativ 1000 m) au dus la instalarea gheţarilor care au creat forme specifice, bine
evidenţiate după topirea acestora din holocen, atunci când clima s-a încălzit: circuri complexe şi
suspendate, văi glaciare (cu lungimi de până la 6 - 8 km, create de limbile de gheaţă care au
coborât până la 1350 – 1400 m altitudine), custuri, strungi, praguri glaciare, morene. Acestora li
se asociază stâncării şi grohotişuri, rezultat al modelării crionivale din pleistocen care se continuă
şi în prezent.
Însă, trebuie amintit că acest relief tânăr, accidentat (cu creste şi vârfuri), care le-a generat
şi supranumele de "Alpii Transilvaniei" (Martonne, 1907) nu a schimbat totuşi trăsătura
morfologică dominantă a Carpaţilor Meridionali, de relief îmbătrânit şi netezit în partea lui înaltă
(Geografia României, III, 1987).
Duritatea formaţiunilor petrografice - gnaise, şisturi cristaline cu intruziuni granitice,
calcare mezozoice din extremităţile estice (Bucegi, Piatra Craiului) şi vestice (Cerna, Mehedinţi,
Vâlcan) şi de pe rama sudică (Buila-Vânturariţa), conglomerate cretacice în Bucegi - şi înălţările
amintite au dus la existenţa a numeroase vârfuri de peste 2500 m (Moldoveanu – 2544 m, Negoiu
– 2535 m, Viştea Mare – 2526 m, Călţun – 2522 m, Mândra – 2519 m, Peleaga – 2509 m,
Vânătoarea lui Buteanu – 2507 m, Omu – 2505 m etc.).
Astfel, Carpaţii Meridionali sunt cei mai înalţi (2544, Vf. Moldoveanu din M. Făgăraş)
având în acelaşi timp şi cea mai mare altitudine medie din Carpaţi (1136 m, faţă de 950 m în
Carpaţii Orientali şi 654 m în Carpaţii Occidentali). Treapta de relief cu altitudini de peste 2000
m, ocupă 10 % din suprafaţa lor. Însă înălţimile cele mai mari nu sunt înşirate pe axa mediană ci,
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 3

la nord (în masivele Bucegi, Făgăraş, Retezat) sau la sud (în masivele Leaota şi Parâng) de
aceasta, de unde rezultă un profil transversal asimetric care reflectă evoluţia paleogeografică
frământată, cu remanieri ale reţelei de văi.
Fragmentarea transversală şi cea longitudinală a dus la conturarea unor masive
proeminente, care reprezintă importante noduri orohidrografice (noduri de dispersie
hidrografică): Bucegi (unde îşi au obârşia Ialomiţa, unii dintre afluenţii Dâmboviţei şi Bârsei);
Făgăraş, din care se desprind spre sud munţii Iezer, Frunţi, Ghiţu, Cozia (spre sud cu Dâmboviţa,
Argeşul şi afluenţii săi, Topologul şi spre nord văi mai scurte, dar cu debite importante); Parâng,
din care se ramifică munţii Căpăţânii, Lotrului, Cândrelului şi Şureanului cu văile Jiul de Est,
Lotru, Latoriţa, Gilort, Olteţ, Sebeş, Sadu, Cibin; Godeanu, şi munţii grupaţi în jurul lor, Vâlcan,
Retezat, Ţarcu, Mehedinţi, Cernei din care izvorăsc Jiul de Vest, Motru, Cerna, Râu Rece, Bistra,
Râul Mare. Depresiunile Petroşani şi Loviştea se remarcă ca arii de convergenţă hidrografică.
În general, râurile au un regim de tip carpatic meridional cu alimentare nivală bogată, ape
mari primăvara-vara (din topirea zăpezilor şi ploile bogate din mai-iunie), debite scăzute vara şi
iarna. Acesta este înlocuit în extremitatea vestică a Carpaţilor Meridionali cu tipul carpatic vestic,
cu ape mari primăvara (martie-aprilie), ape mici în perioada iulie-noiembrie, dar cu frecvente
viituri toamna şi posibile viituri iarna.
Densei reţele de văi i se adaugă numeroase lacuri glaciare (aproximativ 9/10 din totalul
celor 155 de astfel de lacuri din Carpaţi), situate în Făgăraş, Parâng, Retezat-Godeanu între 1700
şi 2300 m altitudine. Acestea ocupă o suprafaţă totală de peste 100 ha (Pişota, 1971), cel mai
întins fiind Bucura (10 ha) şi cel mai adânc Zănoaga (29 m).
Amplitudinea de peste 2200 m a determinat o etajare clar exprimată a climei, solurilor şi
vegetaţiei, fiind bine puse în evidenţă, în raport cu celelate grupe carpatice, etajele subalpin şi
alpin. Temperatura medie anuală scade cu un gradient termic vertical de aproximativ 0,5-
0,60C/100 m, ajungând la valori negative la peste 2000 m.
În părţile cele mai înalte temperaturile medii anuale sunt în jur de – 20C (– 2,50C la Vârfu
Omu din M. Bucegi), ajungând la valori de 2-30C la altitudinea de 1500 m. Precipitaţiile medii
anuale sunt abundente şi însumează între 800 şi 1200-1400 mm, nivelul cel mai ridicat
înregistrându-se la altitudini de 1600-1800 m. În depresiunile intramontane apar fenomene de
inversiune termică, iar spre depresiunile marginale de la nord (Depresiunea Făgăraş) şi de la sud
(Depresiunea Târgu Jiu-Câmpu Mare) bat vânturi cu caracter de foehn.
Asociaţiile principale ale etajului alpin sunt cele de ierburi scunde (iarba vântului -
Agrostis rupestris, coarna - Carex curvula, păruşca - Festuca supina, firuţa - Poa media etc.), de
plante care cresc în periniţe (laptele stâncii - Androsace chamaejasme, miliţeaua - Silene acaulis
etc.) şi de subarbuşti târâtori (arginţica - Dryas octopetala, azaleea pitică de munte - Loiseleuria
procumbens etc.). Acestea se dezvoltă în principal pe humosiosoluri. Etajul subalpin este
caracterizat prin prezenţa tufărişurilor de jneapăn (Pinus mugo) – defrişate pe suprafeţe
însemnate, ienupăr (Juniperus communis), smârdar (Rhodendron kotschyi) etc. dezvoltate în
general pe podzoluri.
În partea inferioară a masivelor se găsesc păduri de fag (în general pe districambosoluri),
apoi amestecuri de fag şi brad, diseminat adăugându-se molidul, paltinul (Acer pseudoplatanus)
şi ulmul de munte (Ulmus montana). Pădurile de amestec sunt succedate la peste 1400 m de
molidişurile pure (dezvoltate în general pe prepodzoluri) care, ating altitudinea de aproximativ
1800 m. Limita superioară a pădurii fiind influenţată şi de condiţionări edafogeomorfologice
(abrupturi, versanţi povârniţi cu soluri subţiri şi foarte scheletice, culoare de avalanşă), dar şi de
factorul antropic (defrişările pentru extinderea pajiştilor secundare fiind frecvente).
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 4

Desfăurarea Carpaţilor Meridionali de la vest la est face ca limita superioară a pădurii să


fie mai ridicată pe versantul sudic, faţă de cel nordic; în plus, molidişurile sunt mai înguste pe
versantul sudic, ele fiind înlocuite chiar (la limita superioară) de făgete, pe versantele sudice ale
munţilor de la vest de Jiu.
De asemenea, desfăşurarea Carpaţilor Meridionali pe aproximativ 30 longitudine, conduce
la modificări climatice (temperaturi mai moderate şi precipitaţii mai bogate în partea vestică,
influenţată de masele de aer oceanice şi submediteraneene) şi în compoziţia pădurilor: pe
calcarele din arealele mai coborâte din sud-vestul grupei apar o serie de specii termofile ca
mojdreanul (Fraxinus ornus), cărpiniţa (Carpinus orientalis), scumpia (Cotinus coggygria) etc.
În această distribuţie văile mari şi depresiunile (Petroşani, Loviştea) constituie spaţii de
discontinuitate, care aduc modificări ale caracteristicilor biopedoclimatice (frecvente inversiuni
termice, mai ales iarna, precipitaţii care înregistrează 700-800 mm anual, înlocuirea pădurilor cu
fâneţe, livezi, terenuri cultivate, spaţii construite, predominarea solurilor din clasa luvisolurilor).
Resursele de subsol nu sunt foarte bogate, fiind prezente totuşi datorită activităţii
magmatice din unele orogeneze: nichel din partea de nord-est a Munţilor Făgăraş, mangan
(Munţii Şureanu), intruziuni cu mineralizaţii aurifere (în lungul Văii lui Stan din extremitatea
sud-estică a Munţilor Căpăţânii), grafit (în regiunea de obârşie a Olteţului), mică (Munţii
Lotrului), azbest (arealul Urdele din Munţii Lotrului).
Acestora li se adaugă calcarele (Dâmbovicioara, munţii Bătrâna şi Lespezi, Albeştii de
Muscel de la poalele sudice ale Munţilor Iezer-Păpuşa, Munţii Vâlcan) şi rezervele de cărbune
(antracit la Schela, de la poalele sud-estice ale Munţilor Vâlcan, huilă şi cărbune brun în
Depresiunea Petroşani).
În privinţa ocrotirii naturii trebuie menţionat că o serie de masive montane au fost
declarate parcuri naturale sau naţionale (Bucegi, Piatra Craiului, Buila-Vânturariţa, Cozia,
Retezat.). În plus, există şi alte numeroase areale protejate. Elementele protejate sunt numeroase
şi variate: peşteri (Şura Mare), forme de relief ruiniform (Babele şi Sfinxul din Bucegi), elemente
de vegetaţie (zâmbrul – relict glaciar) sau faunistice (capra neagră – relict glaciar) etc.

2. Caracteristici socio-economice

Caracteristicile cadrului natural ale Carpaţilor Meridionali, au constituit premise


favorabile populării şi dezvoltării societăţii omeneşti, mai ales în depresiuni şi culoare de vale,
dar strâns legat de munţii din împrejur. Astfel, în spaţiul acestei grupe montane au fost găsite
vestigii arheologice datând încă din paleoliticul mijlociu - peştera Ohaba-Ponor şi superior -
peştera Cioclovina (Giurescu, 1972), apoi din neolitic (peştera Cioclovina, Ţara Loviştei, Ohaba-
Ponor), epoca bronzului (Sinaia, Petroşani).
Din epoca fierului (perioada geto-dacă şi daco-romană) se remarcă aşezările şi cetăţile
geto-dace de la Băniţa, Ohaba Ponor, Piatra Roşie, Blidaru, Grădiştea Muncelului (Sarmizegetusa
Regia sau Basileion), Costeşti. Urmele prezenţei romanilor sunt evidenţiate de Sarmizegetusa
Ulpia Traiana şi de o serie de castre din Defileul Oltului şi din Ţara Loviştei (Arutela în apropiere
de Călimăneşti, Praetorium din arealul localităţii Copăceni, comuna Racoviţa, Ponce Vetus,
Caput Stenarum din arealul localităţii Boiţa).
Din evul mediu există menţiuni documentare referitoare la existenţa unor organizaţii
statale pe aceste meleaguri: Terra Blachorum, din anul 1222, care includea şi versantul nordic al
Munţilor Făgăraş; Banatul Severinului, la anul 1230; Ţara Loviştei, la 1233; Ţara lui Litovoi, la
1247, care cuprindea şi Ţara Haţegului.
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 5

Aşezările permanente se găsesc atât în arealele de concentrare din interiorul muntelui,


depresiunile Haţeg, Petroşani şi Loviştea, cât şi în ţinuturile marginale, de contact cu muntele.
Altitudinal ele urcă până spre 1400 m (localitatea Păltiniş) în Munţii Cândrelului. Pe de alte parte,
în masivele propriu-zise, populaţia este puternic dispersată (densităţi cu precădere sub 25
loc./km2), datorită limitărilor impuse de altitudinea şi masivitatea reliefului.
Aşezările rurale sunt adunate în cadrul depresiunilor (dar cu tendinţe de răsfirare pe văi
sau de-a lungul căilor de comunicaţie), răsfirate la contactul acestora cu rama montană şi risipite
pe plaiuri (cu precădere în culoarul Dragoslavele-Rucăr-Bran, pe versantul nordic al Munţilor
Şureanu între văile Cugir şi Sebeş şi pe Platforma Luncanilor).
Creşterea animalelor, cu vechi tradiţii este o activitate importantă, legată atât de pajiştile
de pe plaiurile înalte şi de cele secundare din etajele pădurii, cât şi de fâneţele de la poalele
munţilor. Această realitate a determinat apariţia în munte a numeroase locuinţe temporare, atât în
proximitatea satelor (sălaşele, odăile, conacele, colibele legate de economia fânului), cât şi la
altitudini mai mari (stânele), mai numeroase pe versantele şi culmile văratice cu expunere sudică
(feţe de munte).
Odăile, numeroase mai ales în munţii Cândrel, Şureanu şi Parâng se găsesc mai ales între
750 şi 1100 m, dar urcă şi spre 1350 m (la vest de Olt) (Mihăilescu, 1963). Stânele, au un optim
altitudinal între 1400 şi 1700 m (dar urcă şi până la 2000 m), urmărind frecvent limita superioară
a pădurii, coborâtă antropic, pe culmile domoale, pentru extinderea suprafeţelor cu păşuni.
În acelaşi timp există o diferenţă altitudinală în amplasarea stânelor, legată de
topoclimatul versantelor şi culmilor, pe cele însorite plafonul stânelor fiind mai sus cu
aproximativ 300 m decât pe cele umbrite (iernatice), dosuri de munte. Locuinţelor temporare
amintite li se adaugă, ca un specific al Carpaţilor Meridionali în raport cu celelalte grupe
carpatice, bordeiele ciobanilor care pasc oile sterpe pe păşunile alpine.
Exploatarea diferitelor resurse ale subsolului şi a fondului forestier (pădurile acoperă în
jur de 2/3 din suprafaţa totală), utilizarea păşunilor şi fâneţelor (care împreună ocupă peste 4/5
din suprafaţa agricolă), a resurselor hidroenergetice, valorificarea potenţialului turistic a dus la
apariţia mai multor tipuri funcţionale de aşezări rurale. Astfel, în Culoarul Dragoslavele-Rucăr-
Bran se găsesc aşezări agro-industriale (agricultură şi ramuri ale industriei prelucrătoare), aşezări
cu funcţii predominant agricole (creşterea animalelor şi cultura cartofului), cărora li s-au adăugat,
mai ales în ultimele decenii funcţii turistice (turism rural, agroturism).
În Depresiunea Loviştei aşezările au predominant funcţii legate de creşterea animalelor şi
de pomicultură, iar pe pe Valea Lotrului de creşterea animalelor şi de exploatarea lemnului. În
Depresiunea Petroşani aşezările au funcţii agro-industriale (creşterea animalelor şi extracţia
cărbunelui).
Depresiunea Haţegului include aşezări predominant agricole, axate pe creşterea
animalelor (la contactul ramei muntoase cu dealurile piemontane), pe creşterea animalelor şi
cultura cartofului şi pe cultura cerealelor şi pomicultură (pe terasele şi în lunca Streiului). În
Mărginimea Sibiului (versantul nordic al Cândrelului), predomină satele axate pe creşterea
animalelor (precumpănitor ovine) şi cu funcţii agro-industriale (exploatarea şi prelucrarea
lemnului sau industrie prelucrătoare).
Mai ales creşterea ovinelor a dus la apriţia unor localităţi specializate, ai căror locuitori
(mărginenii din Mărginimea Sibiului, mocanii din spre Depresiunea Braşov, jienii sau novăcenii
de la contactul muntelui cu depresiunile subcarpatice gorjene) precumpănitor în trecut practicau
un păstorit de tip transhumant, cu folosirea vara a pajiştilor montane (primare şi secundare) şi
iarna a celor din zonele joase ale ţării (Câmpia Română, Dobrogea, luncile Dunării, Câmpia de
Vest).
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 6

Dintre drumurile folosite (de-a lungul Ialomiţei, Argeşului, Oltului, Jiului, Streiului sau
drumurile de pe culmile munţilor - plaiurile) cele mai cunoscute (Mehedinţi, 1928) erau Drumul
Codrului (care concentra pe Valea Argeşului plaiurile ce coborau din Munţii Făgăraş, urmând
apoi spre Dunăre şi spre Dobrogea spre Mangalia şi Varna) şi Drumul Stepei (care concentra pe
Valea Ialomiţei potecile coborâte din munţii Bucegi, Leaota şi din Culoarul Dragoslavele-
Dragoslavele-Rucăr-Bran, străbătea Bărăganul, trecea Dunărea pe la Vadul Oii şi mergea spre
Constanţa).
O altă formă tradiţională de păstorit este şi pendularea turmelor şi păstorilor în spaţiul
montan, între culmile înalte şi poala munţilor, care a favorizat legăturile populaţiei de pe
versantele nordic şi sudic ale Carpaţilor Meridionali, aşa cum le atestă numărul mare al târgurilor
de două ţări (Nedeile) care se ţineau pe munţi şi care au generat toponime (Conea, 1957) grăitoare
în acest sens (Nedeiu, Nedeuţu, Nedeuţa, Nedeiţele şi altele).
În privinţa activităţilor industriale, trebuie menţionat că resusele de cărbune din
Depresiunea Petroşani au constituit premisa dezvoltării celei mai caracteristice microregiuni
urbane din Carpaţi (Giurcăneanu, 1988), cu numeroase centre de extracţie şi preparare a huilei
(Petrila, Lonea, Dâlja, Aninoasa, Livezeni, Vulcan, Paroşeni, Lupeni, Uricani, Câmpu lui Neag),
în prezent majoritatea fiind închise şi cu centrul la Petroşani unde s-a dezvoltat şi industria
construcţiei de maşini).
O altă caracteristică este legată de potenţialul hidroenergetic foarte ridicat, care au dus la
construirea a numeroase amenajări pe văile Ialomiţei, Dâmboviţei, Argeşului, Oltului, Sadului,
Lotrului, Sebeşului, Râului Mare (printre cele mai mari sunt Lotru-Ciunget şi Vidraru, pe Argeş).
Deşi fondul forestier este bogat, aşa cum s-a arătat anterior, totuşi activitatea forestieră nu
este la fel de intensă ca cea din Carpaţii Orientali, fiind limitată şi de gradul mai redus de
accesibilitate în masive, de lipsa unei reţele de râuri flotabile (care în trecut nu a favorizat
transportul buştenilor) şi de restrângerea molidişurilor. Pe baza resurselor forestiere s-a dezvoltat
industria lemnului, cu centre de prelucrare în zona montană (Brezoi, Petrila, Uricani), dar şi în
zonele învecinate.
Potenţialul turistic, în special cel natural (relieful alpin, lacurile glaciare, pajiştile din
etajul alpin etc.) a favorizat dezvoltarea turismului şi a deschis posibilităţi de umanizare a
spaţiilor înalte, ridicându-se astfel plafonul locuinţelor temporare la peste 2000 m (Cabana Omu,
2500 m, Cabana Podragu, 2135m, Cabana Bâlea Lac, 2035 m). Carpaţii Meridionali sunt o zonă
turistică de primă importanţă, cu multiple obiective naturale şi cu o serie de staţiuni cunoscute
(Buşteni, Sinaia, Căciulata, Băile Herculane etc.).
Există şi oraşe, în depresiunile intramontane şi la contactul cu regiunile vecine (Băile
Herculane, Petroşani, Petrila, Aninoasa, Vulcan, Lupeni, Uricani, Haţeg, Brezoi, Buşteni, Sinaia
etc.).
Culoarele transversale ale Oltului şi Jiului (calea ferată Bumbeşti-Livezeni de pe valea
Jiului are un traseu foarte dificil) au înlesnit realizarea unor axe de circulaţie rutieră şi feroviară
de primă importanţă. De asemenea, Culoarul Dragoslavele-Rucăr-Bran, a canalizat importantul
drum rutier (prin Pasul Giuvala), de veche legătură a Transilvaniei cu Ţara Românească.
Acestora li se adaugă drumurile (rutiere şi feroviare) de la periferia Carpaţilor Meridionali de pe
Valea Prahovei, Culoarul Timiş-Cerna şi Culoarul Bistra-Strei.
Există şi două drumuri de altitudine, Transfăgărăşanul şi Drumul Regal (Sebeş-Obârşia
Lotrului-Novaci (mai puţin practicabil), deschise vara traficului rutier. În plus, există şi
posibilitatea de circulaţie (rutieră) longitudinală între Băile Herculane-Baia de Aramă-Petroşani-
Obârşia Lotrului-Brezoi.
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 7

3. Regionarea Carpaţilor Meridionali

Caracteristicile naturale şi cele socio-economice fac posibilă separarea a patru subunităţi


în cadrul Carpaţilor Meridionali - Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat-Godeanu -, care cuprind sau
cărora li se alătură o serie de depresiuni şi culoare de vale: Culoarul Dragoslavele-Rucăr-Bran,
Depresiunea Loviştei şi Defileul Oltului, Depresiunea Petroşani şi Defileul Jiului, Depresiunea
Haţeg şi Culoarul Orăştiei. Valea Prahovei (care separă Carpaţii Meridionali de Carpaţii
Orientali) şi culoarele Bistra-Strei şi Timiş-Cerna (care separă Carpaţii Meridionali de Carpaţii
Occidentali) aparţin în egală măsură Carpaţilor Meridionali ca şi ramurilor carpatice învecinate.

3.1. Grupa Munţilor Bucegi

Este situată în extremitatea estică a Carpaţilor Meridionali şi include masivele Bucegi,


Piatra Craiului (ambele sinclinale suspendate alcătuite din conglomerate cretacice şi calcare
suprapuse peste cristalin), Leaota (anticlinoriu cristalin faliat) şi culoarele Dragoslavele-Rucăr-
Bran (cu nuclee cristaline, blocuri de calcare faliate, înglobate în conglomerate, gresii şi marne) şi
Prahova (dezvoltat pe un aliniament tectonic şi cu condiţionări petrografice) (Oncescu, 1943).
Este o unitate clar definită, delimitată de areale depresionare şi culoare de văi, dar şi
strâns legată de Subcarpaţi în partea sudică, unde limita este marcată de denivelări mai reduse
(200-400 m), la contact existând un aliniament de aşezări Ghioşeşti (aparţinând de Comarnic),
Talea şi Moroieni. În nord, între Bucegi şi Munţii Clăbucetelor sau între Piatra Craiului şi
Depresiunea Bârsei apar denivelări de peste 1000 m generate de abrupturi tectonice şi structurale.
În est între Bucegi şi Munţii Baiului, limita urmăreşte văile Bârsa Groşeţului, Râşnoava,
Cerbu şi Prahova dominate de abruptul structural al Bucegilor. În vest, masa montană domină
culoarul Dragoslavele-Rucăr-Bran şi valea Dîmboviţei cu diferenţe de nivel de aproximativ 500
m.
Spaţiul montan, reprezentat printr-un complex de culmi masive, creste şi culoare de vale,
prezintă aspecte de omogenitate induse de relieful structural şi litologic. Cuestele tectono-erozive
de pe dreapta Prahovei şi abrupturile de pe ambele laturi ale Pietrei Craiului au condiţionat
apariţia la poale a unor întinse trene de grohotiş care au coborât limita superioră a pădurii cu 100-
150 m (limită de tip edafo-geomorfologic) şi au generat o linie de izvoare.
În cazul munţilor Bucegi şi Leaota masivitatea este pronunţată, cele două unităţi montane
fiind legate între ele, astfel încât masa montană apare unitară din Valea Prahovei şi până în
Culoarul Dragoslavele-Rucăr-Bran, ceea ce a dus la larga extensiune a suprafeţelor Râu Şes şi
Gornoviţa. Altitudinea a favorizat prezenţa glaciaţiunii cuaternare, care a modelat mai multe văi
(Ialomiţa, Cerbu, Moraru, Mălăieşti, Ţigăneşti, Gaura, Urlătoarea Clincii etc.) în jurul Vf. Omu
(2505 m).
La altitudini sub 1300-1400 m se găsesc păduri de amestec (molid, brad, fag) şi de foioase
(predominant fag, dar şi carpen sau paltin de munte). Deasupra acestora se întind molidişurile, în
interiorul cărora (pe versantul estic al Bucegilor) apar şi pâlcuri de zadă. În etajul subalpin
tufărişurile de jneapăn au fost parţial îndepărtate pentru extinderea pajiştilor. La altitudini de
peste 2200-2300 m (în Munţii Bucegi) se întind pajiştile alpine. Solurile fac parte în principal din
clasele cambisoluri, spodisoluri şi umbrisoluri, cărora li se adaugă litosoluri (cu precădere pe
versanţii abrupţi din Piatra Craiului şi Bucegi).
În general reţeaua hidrografică majoră este dispusă marginal, la est, Valea Prahova, iar la
vest, văile Dâmboviţa şi Bârsa. Excepţie face Valea Ialomiţei, care pătrunde adânc în Bucegi
(desfăşuraţi sub formă de potcoavă), avându-şi obârşia sub Mecetu Turcesc (la sud de Vf. Omu).
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 8

Această vale este valorificată hidroenergetic la uzina Dobreşti (16,2 MW), alimentată cu apă din
lacul Scropoasa.
Cele două culoare depresionare (Dragoslavele-Rucăr-Bran şi Valea Prahovei) au favorizat
apariţia arterelor de legătură între Transilvania şi Muntenia şi reprezintă principalele axe de
concentrare a activităţilor economice. Calea Branului era circulată încă din antichitate (fapt
atestat de prezenţa castrelor romane între Rucăr şi Bran) şi devine în evul mediu un important
drum comercial (cu puncte de vamă la Rucăr, Dragoslavele) apărat la intrarea dinspre
Transilvania de Castelul Bran (sec. XIV). De asemenea această axă a reprezentat şi un important
traseu de transhumanţă.
Economia culoarului este în principal una pastorală, aşezările fiind risipite în cadrul
moşiilor (prin permanentizarea locuirii odăilor/sălaşelor diseminate pe fâneţele de pe interfluvii –
de ex. Fundata, Şirnea, Giuvala) sau adunate în lungul văilor (Moeciu de Sus, Moeciu de Jos). În
prezent se practică un turism rural intens favorizat de păstrarea aşezărilor tradiţionale şi de
elementele de peisaj.
Mai puţin circulată în evul mediu datorită sectorului dificil din cadrul Defileului de la
Posada, Valea Prahovei începe să devină o axă principală de circulaţie în secolul al XIX-lea după
construirea şoselei şi a căii ferate. În prezent este un culoar intens umanizat, cu o organizare
complexă a spaţiului: mare dezvoltare a habitatului urban (Predeal, Azuga, Buşteni, Sinaia),
industrie (prima fabrică fiind cea de sticlă de la Azuga, din anul 1830), circulaţie transcarpatică,
turism.
Munţii Bucegi sunt un masiv montan desfăşurat, între văile Prahova (est), Cerbului (nord
est), Ialomicioara, Brătei (sud) şi Platforma Branului (vest). Relief masiv (alt. max. 2505 m în Vf.
Omu), abrupturi pe conglomerate, gresii (în est – Abruptul Prahovean) şi calcare (în vest –
Abruptul Brănean), cu diferenţe de nivel de peste 1000 m. Platoul structural al Bucegilor (la 1800
– 2300 m) se termină spre est cu un şir de vârfuri (Coştila-2498 m, Caraiman-2384 m, Jepii Mici-
2143 m, Furnica-2103 m etc.).
Circuri glaciare în jurul nodului orografic Vf. Omu-Vf. Ocolit-Vf. Găvanele cu mai multe
văi glaciare (Cerbul, Moraru, Mălăieşti, Ţigăneşti, Urlătoarea Clincii, Gaura, Ialomiţa, Şugările,
Doamnei). Relief carstic în bazinul Ialomiţei (chei şi peşteri - Peştera Ialomiţei ; Pustnicului,
Tătarului) şi pe versantul brănean. Pe gresii şi conglomerate s-au dezvoltat forme spectaculoase,
Babele şi Sfinxul prin şiroire, crioclastism şi eroziune eoliană.
Temperatura medie anuală scade de la cca. 60C la Sinaia până la – 2,50C la Vf. Omu, unde
durata stratului de zăpadă depăşeşte 200 de zile pe an. Precipitaţii medii de peste 1000 mm pe an.
Vegetaţia se desfăşoară etajat: la peste 2200-2300 m pajişti alpine; între 1800-2200 m etajul
subalpin unde formaţiunile iniţiale de jneapăn s-au restrâns foarte mult extinzându-se pajiştile;
sub 1800 m sunt păduri (molidul domină la peste 1400 m, iar mai jos sunt amestecuri cu molid,
fag, brad, zadă).
Principala vale, care drenează aproape central masivul este cea a Ialomiţei, a cărei obârşie
este alcătuită din pârâurile Bătrâna, Doamnele, Şugările. În lungul ei există mai multe sectoare de
chei (Cheile Urşilor, Cheile Tătarul Mic, Cheile Tătarul Mare, Cheile Zănoaga Mică, Cheile
Zănoaga Mare, Cheile Orzei) ce alternează cu bazinete depresionare (Peştera, Padina, Bolboci,
Scropoasa), în unele existând lacuri de baraj antropic (Bolboci, Scropoasa).
Reţea densă de poteci marcate, dar şi nemarcate care leagă Valea Prahovei de Valea
Ialomiţei şi de zona Branului; numeroase cabane turistice; pârtii de schi (Furnica-Vârful cu Dor,
Valea Dorului etc.). Acces auto pe şoseaua pasul Păduchiosul-Piatra Arsă, pe Valea Ialomiţei
(Pietroşiţa-Peştera). Telecabine la Sinaia-Cota 1400-Cota 2000, Buşteni-Babele-Peştera.
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 9

O activitate tradiţională este cea pastorală, favorizată de bogăţia păşunilor şi de drumurile


de transhumanţă limitrofe, stânele de aici fiind legate în trecut prin Şaua Strunga de drumul de
transhumanţă al Branului. Toponime ca Oboarele, Deleanu, Lucăcilă etc. (ultimele două nume de
proprietari de păşuni) atestă acest fapt. La Lespezi există o carieră de calcar, banda transportoare
remarcându-se prin lungime. Potenţialul natural deosebit a impus declararea Parcului Natural
Munţii Bucegi, o acţiune necesară având în vedere intensa activitate antropică (turism şi păstorit)
care a dus cu precădere, la degradarea mediului subalpin şi alpin.
În partea sudică a masivului se află un sector mai coborât, Munţii Gurguiatu (1339 m în
vârful omonim), situat între văile Prahovei (Defileul Sinaia-Posada) şi Ialomicioara, care face
trecerea dintre Munţii Bucegi (la nord de Pasul Păduchiosul) şi Subcarpaţi (Dealurile Talei).
Alcătuit din fliş, vârfuri rotunjite (Pleşuva-1225 m, Poiana Hoţilor, 1259 m, Mălău, 1079 m).
Sunt bine împăduriţi cu fag şi molid.
Munţii Leaota se află la sud-vest de Bucegi şi este alcătuit în cea mai mare parte din roci
cristaline (seria de Leaota dispuse în cadrul unui mare anticlinoriu orientat nord-sud) şi doar
periferic din calcare şi conglomerate.
Este strâns legat de Bucegi prin Şaua Bucşa şi prin culmi prelungi. Pe ansamblu, apare ca
o cupolă masivă ce domină cu circa 500 m Culoarul Dragoslavele-Rucăr-Bran (cea mai mare
parte a masivului are altitudini peste 1500 m) secţionat doar periferic (centru de dispersie
hidrografică) de văi orientate spre Dâmboviţa în vest şi Ialomiţa în est.
Din vârful Leaota (2133 m) care are o poziţie relativ centrală se desprind culmi secundare
ce coboară în trepte în toate direcţiile. Alcătuirea geologică şi orohidrografică determină o
existenţa unor culmi domoale, rotunjite la altitudine mare şi a unor versanţi abrupţi, chei şi forme
carstice la periferie (Brătei, Rătei, Ghimbav, Dâmboviţa). Altitudinea de peste 2000 m a făcut
posibilă modelarea glaciară în pleistocen, dovadă fiind cele două circuri suspendate de sub vârful
Leaota.
Pădurea are o extindere apreciabilă, iar păşunile se află în general la altitudini mari,
coborând numai pe versanţii sudici (pajişti secundare). Un număr mare de sălaşe se găseşte la
contactul dintre masiv şi Culoarul Dragoslavele-Rucăr-Bran, în bazinul pârâului Turcu, unde
relieful fiind mai puţin accidentat a favorizat pătrunderea păstoritului.
Pe văile Caselor şi Ghimbavului s-au realizat primele exploatări forestiere, în trecut
funcţionând şi un funicular care transporta buştenii până la Rucăr. Activitatea turistică este mai
puţin prezentă fiind specifice drumeţiile pe trasee ce duc spre Bucegi sau spre vf. Leaota, în
majoritatea situaţiilor traseele urmând văile râurilor afluente Ialomiţei.
Munţii Piatra Craiului sunt situaţi între culoarul Rucăr-Bran (la sud şi la est), valea
Dâmboviţa (la vest), valea Bârsa (la nord). Masivul este divizat în trei părţi de la nord la sud şi
anume: - Piatra Craiului Mică în nord (1816 m în vârful omonim); - Piatra Craiului Mare în
partea centrală (2238 în vârful La Om/Piscul Baciului – altitudinea maximă din masiv), creasta
principală desfăşurată între Şaua Curmăturii şi Şaua Funduri; - Pietricica în sud (1764 m în
vârful omonim) între Şaua Funduri şi bazinul Dâmbovicioarei.
Sunt alcătuiţi din calcare jurasice şi prezintă o creastă (cea mai lungă şi tipică creastă
calcaroasă din Carpaţii Româneşti) principală ascuţită, flanc de sinclinal suspendat orientată de la
nord-est la sud-vest, delimitată de abrupturi traversate de brâne/brâuri (Brâul de Sus, Brâul
Ciorânga, Brâul de Mijloc, Brâul de Jos, Brâul Roşu, Brâurile Ţambalelor, Brâurile Mărtoiului
etc.), cu poalele îmbrăcate într-o masă enormă de grohotişuri mobile (mai ales pe versantul vestic
– de ex. Marele Grohotiş sau Horjul Mare).
O altă caracteristică este abundenţa formaţiunilor reziduale - ace, colţi, creste, muchii,
turnuri, arcade - rezultate prin modelarea periglaciară (Muchia Răchitei, Muchia Caprelor,
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 10

Creasta Frumoasă, Acul Crăpăturii, Santinela Padinei Închise, Orga Mare, Degetul lui Călineţ,
Colţii Gemeni, Turnurile Dianei, Cerdacul Stanciului etc.). La periferie apar chei spectaculoase
(Cheile Dâmbovicioarei, Brusturet, Prăpăstiile Zărneştilor), iar peşterile sunt numeroase,
majoritatea fiind mici (Peştera Dâmbovicioarei, Peştera Mare a Şpirlei, Peştera Stanciului,
Peştera Urşilor, Peştera Chiliilor etc.).
La poalele masivului se află păduri de amestec de fag şi brad, diseminat adăugându-se
molid, paltin şi ulm de munte. Pe alocuri (între Valea Crăpăturii şi Padina lui Călineţ, la
aproximativ 1200 m altitudine) sunt numeroase pâlcuri de tisă. La peste 1400 m pădurile de
amestec sunt urmate de molidişuri pure care, pe versantul de nord-vest ating altitudinea de 1750
m.
Urmează etajul subalpin cu rarişti de limită, jnepenişuri (reprezentative pe versanţii nordic
şi nord-vestic) şi alte tufărişuri (afin, merişor, smârdar, pe şistoace, anin de munte). La altitudini
de peste 1900 m, vegetează asociaţii de pajişti, adaptate condiţilor climatice aspre, în ele aflându-
se numeroase plante endemice, printre care garofiţa Pietrei Craiului şi sângele voinicului.
Masivul reprezintă un areal turistic foarte atractiv, propice practicării drumeţiei (pe trasee
cu dificultate crescută, cum este cel de creastă) şi alpinismului. Cabanele se află în general la
periferia masivului.
Oiginalitatea geografică, valoarea deosebită a peisajului natural şi marea biodiversitate a
vegetaţiei şi faunei în care se remarcă endemite carpatice sau locale, au constituit motive
întemeiate pentru declararea Parcului Naţional Piatra Craiului.
Culoarul Dragoslavele-Rucăr-Bran este un culoar depresionar de origine tectono-
erozivă, la 1000-1200 m altitudine, între munţii Leaota şi Bucegi (în est) şi Piatra Craiului şi
Iezer (în vest), faţă de care este delimitat prin abrupturi, martori de eroziune, culmi prelungi şi
sălaşe diseminate cu pajişti. Este un areal de discontinuitate cu afinităţi genetice faţă de munte,
dar şi cu o personalitate proprie.
Faţă de Depresiunea Braşov, în nord, apare suspendat cu 400-500 m, iar în sud, se
prelungeşte pe Dâmboviţa în Depresiunea Dragoslavele. În lungul Dâmboviţei, culoarul se
prelungeşte spre nord-vest pe Culoarul Tămaşului (dintre munţii Făgăraş şi Piatra Craiului) şi al
Oticului (dintre Făgăraş şi Iezer).
Mare varietate litologică (şisturi cristaline, calcare, conglomerate, gresii, marne, argile
etc.) este transpusă în relieful colinar fragmentat de râuri afluente Oltului şi Dâmboviţei (pe
Dâmboviţa şi pe afluenţii ei apar sectoare de chei), dominat de vârfuri calcaroase (gâlme).
Compartimentat în mai multe depresiuni carstice – Rucăr, Dâmbovicioara, Podul Dâmboviţei,
Bran.
Pot fi separate trei sectoare, unul nordic, al Branului, unul central (Giuvala) şi unul sudic,
al Dâmboviţei. Primul sector se desfăşoară la nord de cumpăna de ape de la Giuvala şi este larg
deschis sub forma unui amfiteatru, derenat de pârâul Turcului. Sectorul Giuvala cu fizionomia
unei largi înşeuări dominată cu 250-300 m faţă de culmile periferice ale Leaotei şi Pietrei
Craiului, corespunde nivelului superior al Platformei Brănene (la ± 1300 m), cu aspect de măguri
(gâlme sau dâlme) predominant calcaroase (Măgura Vătarniţei, Măgura Fundata etc.).
Sectorul Dâmboviţei păstrează bine caracterul de culoar, delimitat clar de cristalinul din
Leaota şi Iezer. Aici apar o serie de bazinete: Dâmbovicioara (în gresii masive şi conglomerate
faliate), Podul Dâmboviţei (format din podurile celor două terase ale Dâmboviţei înscrise pe
calcare neojurasice) şi Rucăr.
Pe culmile netede aparţinând suprafeţei de nivelare Gornoviţa (Platforma Brăneană sau
Platforma pasurilor înalte) sunt păşuni şi numeroase aşezări risipite (cu precădere în sectorul
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 11

Giuvala, de ex. Fundata şi Fundăţica), sălaşele fiind foarte răspândite. Economia pastorală are
vechi tradiţii, în trecut având un caracter transhumant.
Alături de păşuni şi fâneţe apar şi terenuri cultivate, în special cu porumb şi cartof şi
livezi, mai ales de măr şi cu precădere la sud de Rucăr (unde temperatura medie anuală este de
7,20C). Pădurile de pe versanţii munţilor vecini au constituit baza exploatărilor forestiere. Sate
vechi cu case ţărăneşti cu arhitectură specifică şi produse alimentare tradiţionale (de ex.
caşcavalul de Rucăr). În majoritatea satelor se practică turismul rural.
Pe Dâmboviţa superioară s-au realizat amenajări hidroenergetice la Pecineagu şi Sătic.
Culoarul este străbătut de un drum rutier care asigură legătura dintre Muntenia şi Transilvania, pe
aliniamentul Câmpulung – Rucăr - Pasul Giuvala (1240 m) – Bran – Braşov. Importanţa
strategică a acestui drum, cunoscută încă din antichitatea daco-romană (limes cisalutanus) a
crescut în evul mediu când a căpătat şi importante valenţe comerciale, fiind apărat la intrarea
dinspre nord de Castelul Bran (1377 – 1378). Astfel, cătunele vechi aliniate la acest important
drum au evoluat aşa încât în secolul al XV-lea s-au format Rucărul şi Dragoslavele. În prezent
Rucărul concentrează cel mai mare număr de locuitori.
Culoarul Prahovei definit de treapta hipsometrică de aproximativ 1000 m puternic
fragmentată are o morfografie variată, cu lunci, terase, glacisuri, şi sectoare de îngustare, rezultat
al eroziunii diferenţiate manifestată la contactul stratelor de Sinaia şi de Comarnic şi
conglomeratele, gresiile şi calcarele Bucegilor, în contextul tectonicii şi neotectonicii active
(bazinetele individualizate au caracter tectono-eroziv). Fizionomic, se pot distinge patru sectoare
prezentate în continuare.
Depresiunea de obârşie a Prahovei desfăşurată între obârşia Prahovei şi îngustarea de la
Malul Ursului corespunde nivelului Predeal (pe care s-a dezvoltat oraşul omonim şi amenajările
turistice), slab denivelat cu culmi prelungi, unele etajate şi martori de eroziune. Văile Poliştoaca,
Joiţa, Râşnoava au obârşii difuze, care migrează în timp, în funcţie de acumulările superficiale de
ape (Geografia României, vol. III, 1987).
Amonte de Piciorul Malul Ursului (situat între văile Ursoaia Mare, în nord şi Ursoaia
Mică, în sud), valea se lărgeşte tot mai mult, terasele sunt înlocuite prin tăpşane (glacisuri
coluvio-proluviale), cu pantă lină spre albia râului (Vâlsan, 1939).
Sectorul Malul Ursului-Azuga are aspect de defileu, Defileul Clăbucetelor (Grigore,
1989), cu două sectoare de îngustare despărţite printr-un segment de vale mai largă. Prima
îngustare se află între confluenţa cu Ursoaia Mică şi cu Valea Azuga, între culmile Clăbucetului
Taurului (în est) şi cele ale Clăbucetului Baiului (în vest).
Între confluenţa cu Azuga şi cea cu Valea Cerbului există un scurt sector de vale îngustă
(aproximativ 250-300 m), La Genune, încrustat într-un pinten dur de strate de Sinaia ce se
prelungea din Culmea Cazacu-Orgojoaia prin Muntele Sorica spre Clăbucetul Taurului. Bazinetul
de confluenţă Azuga-Prahova, cu lungimea de 3-4 km şi lăţimea maximă de 1,5 km s-a format
prin eroziunea diferenţiată exercitată de cele două râuri în stratele de Sinaia şi de Azuga.
Bazinetul Buşteni-Sinaia este situat între Buşteni şi Sinaia (în aval de confluenţa Văii
Cerbului cu Prahova, până la confluenţa cu Valea lui Bogdan) şi, cu o lungime de 10 km şi o
lăţime de 2-3 km, este cel mai larg sector din valea superioară a Prahovei. Este rezultatul eroziunii
diferenţiale exercitate de Prahova şi numeroşii săi afluenţi la contactul stratelor de Comarnic (mai
friabile) cu stratele de Sinaia, conglomeratele şi calcarele de la poalele Bucegilor.
La poalele abruptului Bucegilor şi a versanţilor destul de înclinaţi ai Munţilor Baiu
(Zamora, Cumpătu), apar umeri de vale asociaţi cu largi trene de glacisuri proluvio-coluviale în
care Prahova a creeat trei trepte de terase. Este sectorul de vale cu cea mai amplă intervenţie
antropică cu aşezările Buşteni, Poiana Ţapului, Sinaia dezvoltate pe terase.
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 12

Defileul Sinaia-Posada leagă cursul montan al Prahovei de valea subcarpatică, prin


rupturi de pantă în talvegul alcătuit din stratele de Sinaia puternic tectonizate. Între confluenţa
Prahovei cu pârâul Valea lui Bogdan şi ieşirea din munte valea se îngustează, de la aproximativ
800-900 m la Izvor (Sinaia) la câteva zeci de metri în cheile ce despart Muntele Doamnele din
Baiu de Muntele Gurguiatu.
În doar 150 de ani, Culoarul Prahovei a devenit una dintre cele mai antropizate regiuni
carpatice. Toate elementele umane apărute în această perioadă, au gravitat în jurul drumului
transcarpatic, afirmat rapid după anul 1849 şi mai ales după anul 1879 când a fost dată în
folosinţă calea ferată. În prezent este un culoar intens umanizat, cu o organizare complexă a
spaţiului: mare dezvoltare a habitatului urban (Predeal, Azuga, Buşteni cu Poiana Ţapului,
Sinaia), industrie, circulaţie transcarpatică, turism.
Predealul atestat documentar la 1805 (înfiripat prin construirea la începutul şi mijlocul
secolului al XVIII-lea a unor hanuri la gurile râurilor Râşnoava şi Poliştoaca etc. şi a unui schit
de lemn pe locul căruia s-a ridicat ulterior mănăstirea Predeal) este în prezent un important centru
turistic, una dintre cele mai importante staţiuni climaterice, de odihnă şi de practicare a
sporturilor de iarnă (pârtii de schi, pe versanţii Clăbucetului Taurului, instalaţii de telescaun şi
teleschi; punctul terminus al acestora este la 1456 m altitudine) ale ţării.
Azuga, atestată documentar în secolul al XIX-lea, a fost cunoscută până în anul 1881 sub
numele de Între Prahove. Încă de la început a avut o importantă vocaţie industrială, deţinând mai
multe fabrici: de sticlă (1839), de var hidraulic (1878), de caşcaval (1880), de bere (1899). În
prezent, odată cu intrarea în circuitul turistic al Văii Azuga, care permite pătrunderea atât în
Clăbucetele Predealului cât şi în Munţii Baiului, s-au creat premise favorabile acestei activităţi,
incluzând şi sporturi de iarnă (pârtia de pe Sorica).
Buşteniul format iniţial în zona de confluenţă a Prahovei cu Valea Cerbului, Valea Albă şi
Valea Caraimanului, în jurul anului 1800, prin unirea unor cătune s-a dezvoltat (declarat oraş în
1946) devenind tot mai compact în urma apariţiei noilor cartiere de case şi de blocuri, ocupând
aproape în întregime glacisul terasat de la poalele Bucegilor.
Activitatea industrială a fost axată pe fabricarea hârtiei încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea
(1883). Din Buşteni, devenit o importantă staţiune turistică şi climaterică, împreună cu Poiana
Ţapului, pornesc spre Bucegi, numeroase trasee turistice; prin poziţia pe care o are, acest oraş
constituie zona cea mai uşoară de acces în acest masiv montan (mai ales după intrarea în
folosinţă, în 1978, a liniei de telecabină Buşteni-Babele-Peştera).
Sinaia (care poartă acest nume din anul 1874) al cărui nucleu iniţial al gravitat în jorul
Mânăstirii Sinaia (1695), s-a extins ulterior spre Castelul Peleş (1875-1883) şi zona căii ferate
(1879) fiind declarată oraş în anul 1880. De asemenea aşezarea s-a dezvoltat în lungul drumului
pe valea Izvorului, care leagă Sinaia de Pietroşiţa peste Pasul Păduchiosul, apărând cartierul
Izvor.
În a doua jumătate a sec. Al XX-lea Sinaia se dezvoltă mult industrial (mecanică fină,
industrie alimentară), se modernizează şi cresc în suprafaţă cartierele de blocuri, care se detaşează
la sud de staţiunea turistică; se dezvoltă mai mult cartierul Cumpătu de pe stânga Prahovei. Î
n acelaşi timp, Sinaia devine una dintre cele mai importante staţiuni balneoclimaterice ale
ţării (Perla Carpaţilor). Pe versantul Bucegilor presiunea umană creşte, apărând o reţea deasă de
drumuri, precum şi complexul turistic de la Cota 1400 – Furnica, cu instalaţii de transport pe
cablu, pârtii, cabane şi hotel.
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 13

3.2. Grupa Munţilor Făgăraş

Este desfăşurată între văile Dâmboviţa-Bârsa (est) şi Oltului (vest) dominând prin
diferenţe de nivel de 400-800 m, în lungul unor contacte nete, Depresiunea Făgăraş situată la
nord şi Subcarpaţii Argeşului şi Vâlcii situaţi în sud.
În partea nordică, pe toată lăţimea grupei se află Masivul Făgăraş, impunându-se printr-o
creastă foarte îngustă, străjuită de versanţi abrupţi (cea mai întinsă creastă alpină carpatică)
corespunzătoare marilor înălţimi din etajele alpin şi subalpin, dintre care se remarcă 6 vârfuri
piramidale cu înălţimi de peste 2500 m (Moldoveanu cu 2544 m, Negoiu cu 2535, Viştea Mare
cu 2547, Călţun cu 2522, Vânătoarea lui Buteanu cu 2507 m, Dara cu 2500 m) şi alte 33 ce se
menţin la peste 2400 m. Se desfăşoară între valea Oltului în vest şi curmătura Tămaşu în est, pe
aproape 70 km lungime.
Sunt încadraţi la nord de Depresiunea Făgăraş, pe care o domină prin versanţi cu pantă
mare şi cu o diferenţă de nivel de peste 1000 m; în sud, între ei şi masivele Cozia, Frunţi, Ghiţu şi
Iezer se interpune o arie depresionară colinară cu altitudini de cca 1000 m, cunoscută sub numele
de Depresiunea Loviştei. Spre nord-est, altitudinile Făgăraşului scad treptat, separându-se un
sector care domină Culoarul Tămaşului, Munţii Perşani şi estul Depresiunii Făgăraş şi anume,
Munţii Ţagla.
Din creasta principală nefragmentată de nici o vale transversală se desprind creste şi culmi
secundare (cu suprafeţe de eroziune) desfăşurate spre nord (mai scurte, 6-8 km şi mai povârnite
cazând rapid în mai multe trepte) şi spre sud (masive şi prelungi, cu trepte mult mai extinse),
rezultând un profil asimetric marcat de existenţa faliei nordfăgărăşene.
Rocile predominante sunt şisturile cristaline (gnaise, paragnaise, micaşisturi, cuarţite etc.)
puternic metamorfozate care au imprimat reliefului un aspect de masivitate. În unele locuri, mai
ales în partea vestică apar şi petice de calcare cristalizate şi dolomite.
Rocile sedimentare îmbracă, la nord şi la sud, părţile joase ale culmilor cristaline.
Modelarea subaeriană îndelungată, dintre finele mezozoicului şi cuaternar, a dus la formarea
suprafeţelor de eroziune sculptate în rocile cristaline, Borăscu (între 2200-2400 m), Râu Şes
(1600-1800 m) şi Gornoviţa.
Mişcările tectonice de la finele pliocenului şi din cuaternar au ridicat mult aceşti munţi
aducându-i la altitudini superioare limitei zăpezilor permanente, situaţie care a favorizat
extinderea gheţarilor. Relieful glaciar este reprezentat prin: circuri complexe şi suspendate, văi
glaciare cu lungimi de câţiva kilometri cu praguri glaciare şi morene, blocuri eratice, custuri,
microdepresiuni cu lacuri.
Aceste forme se află de-o parte şi de alta a crestei principale între vârfurile Suru (vest) şi
Berivoescu (est), dar şi pe unele dintre culmile sudice la altitudini mai mari de 1850 m. Cele mai
extinse şi mai reprezentative complexe sunt situate în jurul vârfurilor Ciortea, Scara, Şerbota,
Negoiu, Paltinul, Vânătoarea lui Buteanu, Arpaş, Podragu, Viştea, Moldoveanu, Urlea, Ludişoru
etc.
Complexitatea reliefului este completată de relieful ruiniform rezultat al proceselor
crionivale (crioclastism, nivaţie, eolizaţie) periglaciare şi actuale. Se remarcă colţi, turnuri, şei
înguste şi adânci (portiţe), ace, creste. Pe versanţii circurilor glaciare sunt mase (poale şi conuri)
însemnate de grohotişuri pleistocene fixate de sol şi vegetaţie şi actuale (mobile).
Masivul este un important nod orohidrografic. De pe versantul sudic izvorăsc râurile
Argeş, Vâlsan, Râul Târgului, Râul Doamnei, etc., iar de pe cel nordic foarte multe râuri mai mici
(Bâlea, Arpaş, Cârţişoara, Sâmbăta, Viştea, etc.), care formează cea mai densă reţea hidrografică
de la noi (cca 1,5 km/km2).
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 14

Văile, ale căror obârşii se află între 1800-2200 m, sunt adânci, mai scurte spre nord (10-
15 km) şi lungi spre sud (peste 15 km). În cadrul lor se evidenţiază două sectoare, cel superior,
modelat glaciar şi cel mijlociu, fluviatil. Între ele sunt praguri cu diferenţe de nivel de peste 100
m., la văile nordice şi sub 60 m la cele sudice. Pe aceste pragurile se impun cascade: pe văile
Bâlea, Capra, Şerbota, Valea Rea, Valea Galbenei, Zârnei, Jgheburoasei,Urlei.
Din punct de vedere hidrografic se remarcă şi multitudinea lacurilor glaciare. În Munţii
Făgăraş există 31 de lacuri glaciare permanente şi mai multe lacuri care funcţionează o mare
parte a anului. Sunt concentrate, în special, în circurile glaciare situate de-o parte şi de alta a
crestei principale, la altitudini de peste 2000 m, iar câteva se găsesc şi pe văile glaciare.
Dintre cele mai importante menţionăm (Pişota, 1971): Avrigul (la 2011 m altitudine, 1,48
ha suprafaţă, 4,5 m adâncime), Podragu (la 2171 m, 2,85 ha suprafaţă şi 15,5 m adâncime), Bâlea
(la 2041 m, 4,65 ha suprafaţă şi 11,35 m adâncime), Călţun (la 2175 m, 0,7 ha suprafaţă şi 11,8 m
adâncime), Mioarele (la 2282 m, cu poziţia cea mai înaltă din Carpaţi, 0,15 ha suprafaţă),
Viştişoara (la 2220 m, 0,5 ha suprafaţă şi 1,46 m adâncime), Paltinul (2250 m altitudine; 0,11 ha,
1,2 m adâncime), Capra (la 2230 m, 1,83 ha suprafaţă) şi Căpriţa (la 2230m, 0,22 ha suprafaţă)
situate sub Şaua Caprei, Iezerul Podul Giurgiului (la 2226 m altitudine, 0,22 ha suprafaţă, 3 m
adâncime), Lacul Gălăşescu (la 2168 m, 1,6 ha suprafaţă, 2,5 m adâncime).
Din punct de vedere climatic se remarcă etajarea elementelor climatice (medii termice
anuale de 5-60C la periferie, 00C la 2000 m şi -20C pe vârfurile şi creasta principală, precipitaţii
medii anuale de 900-1000 mm la bază şi aproximativ 1400 mm la nivel superior) care pun în
evidenţă trecerea de la un etaj montan moderat la unul alpin. Pe versantul nordic este caracteristic
Vântul Mare (aspect foenal).
La peste 1800 m se conturează etajul subalpin cu rarişti de limită cu molid şi zâmbru şi
tufărişuri de jneapăn, smârdar, merişor şi afin, care vegetează pe podzoluri şi prepodzoluri,
succedat de pajiştile alpine care conservă elemente valoroase cum este floarea de colţ. Pădurile
sunt bine dezvoltate sub 1800 m în sud şi sub 1750-1780 m pe versantul nordic (pe alocuri limita
superioară a pădurii este mai coborâtă, fiind condiţionată edafogeomorfologic sau fiind coborâtă
antropic), fiind prezente molidişurile, pădurile de amestec şi la poale cele de foioase (unde
predomină fagul). Din punct de vedere faunistic, se remarcă existenţa unui efectiv foarte ridicat
de capre negre şi existenţa în bazinul superior al râului Vâlsan a aspretelui (Romanichthyus
valsanicola), specie endemică de peşte, extrem de rară (monument al naturii).
Pe versantul sudic, unde suprafaţa Gornoviţa este bine reprezentată, aşezările permanente
urcă până la 800-900 m: pe Râul Doamnei, Slatina şi Nucşoara, pe Argeş, Căpăţâneni-Ungureni
şi Arefu, pe Bratia, Cândeşti, pe Dâmboviţa, Săticu de Sus şi altele. Pe baza întinselor suprafeţe
cu păşuni s-a dezvoltat un păstorit intens. Pentru valorificarea potenţialului hidroenergetic al
râurilor s-au amenajat şi o serie de lacuri de acumulare pe râurile Argeş, Vâlsan (şi pe afluentul
său Dobroneagu), Râul Doamnei (şi pe afluentul său Cernat) şi Topolog.
Cel mai extins este Vidraru (cca 900 ha, 15 km lungime şi un volum de 465 mil.m 3) situat
pe Argeş şi care deserveşte Hidrocentrala Cetăţuia (220 MW, cu turbine subterane la 104 m sub
albia Argeşului). Acest lac primeşte prin aducţiuni şi debitele râurilor menţionate mai sus, captate
într-o serie de lacuri. Toate aceste lacuri, alături de rolul hidroenergetic au şi alte roluri :
regularizarea debitelor pentru alimentarea cu apă şi evitarea inundaţiilor.
Cel mai important drum de acces este Transfăgărăşanul (90 km, construit între 1971-
1973) caree străbate culmea principală între circurile Bâlea şi Capra, la o altitudine de 2034 m,
printr-un tunel cu o lungime de aproxiamtiv 900 m. Dinspre sud şoseaua pătrunde în munte prin
cheile Argeşului, ocoleşte lacul Vidraru şi continuă pe valea Caprei. Pe Valea Bâlea Bâlea
funcţionează şi o telecabină (4 km între Bâlea Cascadă şi Bâlea Lac)
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 15

Spre sud creasta principală este dublată de o serie de masive montane secundare, separate
de văile ce coboară din Făgăraş: Iezer (între Dâmboviţa şi Râul Doamnei), Ghiţu (între Râu
Doamnei şi Argeş; 1622 m), Frunţi (între Argeş şi Topolog; 1492 m), Cozia (între Topolog şi
Olt). În centru, între creasta făgărăşana şi masivele menţionate, se află o depresiune tectonică cu
sedimentar cretacic, eocen (Loviştea sau Brezoi-Titeşti) cu relief colinar (650-1200 m) care se
continuă la est de Topolog până la valea Doamnei sub forma unor înşeuări şi bazinete (Poienile
Vâlsanului, Vidraru şi Bahna Rusului). La vest de Olt depresiunea se continua în lungul văii
Lotrului.
Masivul Iezer este situat în partea sud-estică fiind despărţit de Făgăraş prin Culoarul
Oticului. Sunt alcătuiţi dominant din roci cristaline care îi conferă masivitate şi forme greoaie.
Local apar gnaise pe culmea înaltă (în Colţii Cremenei); calcare mezozoice (la contactul cu
extremitatea sudică a Pietrei Craiului şi cu Leaota); conglomerate (lângă Cândeşti şi Nămăeşti);
calcare eocene fosilifere la Albeşti.
Se remarcă în vest şi nord o creastă cu altitudini de 2300 - 2400 m alcătuită din două
subunităţi care au şi cele mai însemnate vârfuri (Iezerul Mare, 2462 m şi Păpuşa 2391 m),
separate de şaua Spintecătura Păpuşa. Relieful glaciar este reprezentat de circurile glaciare
suspendate de la obârşia văilor Groapele, Roşu, Boarcăşul, Colţilor, Căţunu, Iezerul Mare;
excepţie face circul de la obârşia văii Râul Târgului, care este şi cel mai mare şi este continuat de
o vale glaciară.
Reţeaua hidrografică este formată din Râul Doamnei, Râul Târgului şi Dâmboviţa cu
afluenţii lor. În zona înaltă se găsesc o serie de lacuri glaciare: Zănoaga Barbului, Iezerul Mic,
Iezerul, Boarcăşul. Temperatura medie anuală variază între 0ºC pe creastă şi 6ºC la contactul cu
Subcarpaţii, iar precipitaţiile ating valori maxime de 1200-1300 mm. Sub 1250 m altitudine sunt
păduri de fag, mai dezvoltate pe culmile sudice, succedate la altitudini mai mari de pădurile de
molid, iar la peste 1800 m de desfăşoară tufe de jneapăn, smirdar, afin, ienupăr, urmate pe
culmile alpine de pajişti.
Pe Râul Târgului a fost amenajat un lac de acumulare la Râuşor care alimentează
centralele de la Lereşti (19 MW) şi Voineşti (5,8 MW). Pe Dâmboviţa sunt amenajate lacurile de
la Pecineagu şi Sătic cu hidrocentralele de la Clăbucet (64 MW) şi Dragoslavele (54 MW). În
satele de la poale (Nămăeşti – aici este şi o biserică rupestră din sec. al XVI-lea, Lereşti, Bughea
de Sus etc.) există elemente de arhitectură şi port popular specific zonei etnografice muscelene,
premisă a dezvoltării turismului rural.
Masivul Cozia este un horst izolat, cu abrupturi de falie în nord şi sud, care atinge
altitudinea maximă, 1668 m, în Vârful Cozia (Ciuha Mare sau Ciuha Neamţului). În vest limita
este constituită din Valea Oltului care şi-a săpat un impresionant defileu (circa 10 km),
despărţindu-i de munţii Căpăţânii (Culmea Năruţu). Alte vârfuri importante ca altitudine (peste
1500 m), separate de şei adânci, sunt: Ciuha Mică (1629 m), Rotunda (1593 m), Durducul sau
Crucea Ciobanului (1568 m), Bulzu (1560 m), Omul (1558 m), Boblea (1538 m).
În partea central-nordică sunt prezente formaţiunile cristaline, predominant gnaise oculare
de Cozia (culmile – Usturoiul, Pietrele Roşii, Turneanu, Scorţaru, Armăsarului, Urzica, Gruiul,
Jangului, Baldanului, Omul – convergente spre Vârful Cozia, au aspect de muchii în trepte din
care se desfac vârfuri ascuţite sau turnuri), iar în cea sudică (situată altitudinal între 600-1000 m),
formaţiunile sedimentare (gresii, calcare) în culmile Păuşa, Suliţa, Sitarul, Căliman, Haiderului
(orientate spre sud şi sud-est), (doar cu 200-250 m), mai largi şi mai domoale, unde văile sunt
mai puţin adâncite.
Acţiunea îndelungată a proceselor de crioclastism (foarte intense în pleistocen), şiroire,
eolizaţie, au dat naştere unui relief ruiniform (turnuri, coloane, arcade etc.) de mare valoare
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 16

peisagistică (Colţii Foarfecii, Colţii lui Damaschin, Sfinxul Coziei, Baba Coziei, Acul Pustnicului
din Sălbaticul, Conul şi Piramida din Bulzu etc.). Valoare peisagistică au şi cascadele şi
repezişurile (Gardului, Urzicii, Bulzului etc.) din văile puternic adâncite, ca şi sectoarele de chei
(Cheile Bulzului, Cheile Ciuhei Mari, Cheile Roşiei etc.).
Vegetaţia cunoaşte, în linii generale, o etajare impusă de relief, pădurile îmbrăcând
aproape în întregime Munţii Cozia, cu excepţia abrupturilor şi stâncăriilor unde arborii au cedat
locul tufărişurilor şi arbuştilor. Pe culmile propice păşunatului s-au instalat pajişti secundare, prin
tăierea pădurii şi a tufărişurilor.
La poalele munţilor, pădurea de gorun formează un brâu aproape continuu, care urcă până
la peste 800 m pe versanţii sudici. Între 800 şi 1400 m urmează făgetele şi, pe suprafeţe mai
restrânse amestecuri de fag-brad, continuate la altitudini mai mari (peste 1400 m) de molidişurile
pure, arboretele extrazonale de gorun, pinetele de stâncărie, tufărişuri de jneapăn şi ienupăr.
Datorită topoclimatului blând, dar şi solului cu drenaj bun, pe versanţii sudici, gorunul
urcă până la 1200-1300m (la cea mai mare altitudine din România). Climatul mai blând a
favorizat pătrunderea unor specii forestiere xerofil-termofile meridionale cum ar fi: mojdreanul,
nucul, scumpia etc.
Originalitatea geologică, geografică şi peisagistică a masivului şi necesitatea conservării
biodiversităţii unor ecosisteme naturale au constituit motivele declarării Parcului Naţional Munţii
Cozia. Accesul în masiv se poate realiza din localităţile limitrofe Călimăneşti, Căciulata, Păuşa,
Jiblea (în toate aflându-se izvoare minerale) etc.

3.3. Depresiunea Loviştei şi Defileul Oltului

Depresiunea Loviştei este o depresiune intracarpatică, tectonică situată între munţii


Făgăraş şi Cozia (în est) şi Căpăţânii şi Lotrului (în vest). Este prezentată în literatura de
specialitate şi sub numele de Depresiunea Brezoi-Titeşti sau Ţara Loviştei. Termenul de lovişte
(Conea, 1935) semnifică loc plin de vânat şi bun de vânătoare sau groapă, depresiune între munţi.
Faţă de valea Oltului are o desfăşurare asimetrică, find mai dezvoltată pe stânga Oltului
(Loviştea propriu-zisă), punctul cel mai estic fiind la Mlăceni. Pe dreapta Oltului, apare mai mult
ca un culoar lărgit al văii Lotrului până la Voineasa (confluenţa Lotrului cu Mănăileasa şi
Voineşiţa), prelungit pe 35 km. Compartimentului estic, Bazinul Brezoi-Titeşti, îi revin doar 10
km, ceea ce înseamnă că depresiunea are o desfăşurare de 45 km pe direcţia est-vest.
Depresiunea a apărut ca bazin de sedimentare în cretacicul superior, ciclul de sedimentare
finalizându-se în miocen (burdigalian), când devine uscat şi începe etapa de sculptare până la
forma actuală. Pe conglomeratele cretacice şi gresiile şi conglomeratele eocene, care apar la vest
de Olt, au fost sculptate formele interesante de la nord de Brezoi, reprezentate prin turnuri,
ţancuri, hornuri. Spre estul depresiunii apar şi formaţiuni mai friabile (marne şi argile), formele
de relief devenind mai largi şi mai domoale, pe versanţi manifestându-se deplasările în masă.
Pot fi separate două trepte : vatra, joasă, unde sunt dispuse majoritatea aşezărilor şi partea
deluroasă, înaltă (700-750 m), care face trecerea spre spaţiul muntos şi care are un caracter
piemontan, mai bine evidenţiat pe latura de est şi nord-est.
Deşi închisă de munţii din jur climatul depresiunii are asemănări cu cel subcarpatic,
inversiunile de temperatură fiind rare, poate datorită circulaţiei mai accentuate, favorizate de
culoarele Lotrului şi Oltului, care nu permite stagnări şi răciri accentuate ale aerului.
Temperaturile medii anuale ating valori de 8-90C, iar precipitaţiile de 800-900 mm. Vânturile
dominante vin din nord-vest şi vest, dar există şi canalizări ale curenţilor de aer în lungul celor
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 17

două culoare de vale. În perioadele de stabilitate atmosferică se manifestă circulaţia locală de tip
briză.
Piaţă de adunare a apelor: Lotrul, dar şi o serie de văi mai mici, dar care aduc un
important aport de apă – Boia, Băiaşu, Pârâul Călineştilor şi altele. Predomină pădurile de fag şi,
în partea joasă a depresiunii de amestec fag-gorun. În lungul Lotrului şi Oltului apar pâlcuri de
anin negru. Pădurile au constituit baza economiei forestiere, la Brezoi, singurul oraş (6859 de
locuitori în 2002) din cadrul acestei grupe, funcţionând o fabrică de cherestea încă de la sfârşitul
secolului al XIX-lea.
Fiind locuită din vechime, pădurile Loviştei au fost defrişate de-a lungul timpului astfel
încât sub altitudinea de 700 m, în est şi 400 m, în vest, pădurea apare doar insular, locul ei fiind
luat de pajişti secundare sau de terenuri cultivate (porumb, cartof), disipate printre păşuni şi
fâneţe (creşterea animalelor, mai ales ovine) fiind o ocupaţie importantă şi unele livezi (pruni,
meri). Predomină cambisolurile (eutricambosoluri şi districambosoluri) asociate frecvent cu
regosoluri şi erodosoluri.
Râurile din bazinul Lotrului sunt folosite, în mare parte, în cadrul sistemului
hidroenergetic Lotru, prin lacul de la Vidra şi hidrocentrala Ciunget (510 MW), căreia i se adaugă
şi cele de la Mălaia (18 MW) şi Brădişor (115MW). Alte resurse sunt cele de mică de la Voineasa
şi cele de aur de la Valea lui Stan. Alături de Voineasa, care este o importantă staţiune climaterică
şi alte localităţile din lungul văii Lotrului - Brezoi, Mălaia - au perspective de dezvoltare turistică,
în ultimi anii apărând numeroase pensiuni.
Prin poziţia pe care o are, Depresiunea Loviştei, a funcţionat din vechi timpuri ca o
depresiune intramontană de legătură. Un drum vechi, istoric, utilizat şi de romani (fapt atestat de
o serie de castre, de la Câineni – Pons Vetus, de la Titeşti şi Perişani etc.) este Calea Mare a
Loviştei, care venea dinspre Câineni, părăsea Oltul şi traversa Loviştea prin Boişoara, Titeşti,
Perişani, pentru a ajunge în Valea Topologului. Acest drum şi-a pierdut din importanţă o dată cu
deschiderea şoselei prin Defileul Oltului. În partea vestică, drumul din lungul Lotrului asigură
legătura cu Depresiunea Petroşani. În trecut cunoscut ca drum al oierilor, în prezent este utilizat
pentru transportul lemnului, devenind în acelaşi timp şi o importantă arteră turistică.
Defileul Oltului, cuprinde îngustările de la Turnu Roşu (situat la 400 m altitudine) şi
Cozia (situat la 309 m altitudine), între care se interpune Depresiunea Loviştei. Primul sector, cel
nordic, este desfăşurat între Boiţa şi Câineni, fiind tăiat (pe o lungime de 17 km) între culmile
Făgăraşului şi Lotrului în şisturi cristaline mai slab metamorfozate. Sectorul central, cu o lungime
de 25 km, dintre Câineni şi Gura Lotrului, include lărgirile de la Câineni, Balota, Racoviţa şi
Călineşti. Sectorul sudic, de la Gura Lotrului la Călimăneşti (16 km) este tăiat, între culmile
munţilor Căpăţânii şi Cozia, în gnaisele oculare de Cozia şi în sedimentarul cretacic şi paleogen
de pe versantul sudic al Coziei.
O problemă interesantă o constituie geneza defileului, asupra căreia s-au realizat
investigaţii numeroase (Inkey, 1892, Murgoci, 1906, Martonne, 1907, Popescu-Voiteşti, 1918,
Wachner, 1931, Ghika-Budeşti, 1958, Mihăilescu, 1963, Orghidan, 1969, Popescu, 1972, Badea,
1979, 1983 etc.). Opiniile formulate converg spre ipoteza fie a captării fie a antecedenţei.
Oricum, cert este că situaţia de îngustare caracterizează numai partea inferioară a
defileului. La altitudinea de 800-850 m (450-500 m deasupra talvegului Oltului) existând un
culoar înalt, larg de 4-7 km, care corespunde unei suprafeţe de nivelare, care se continuă ca o
prispă şi la periferia nordică şi sudică a munţilor. Acest fapt dovedeşte existenţa Culoarului
Oltului la sfârşitul pliocenului.
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 18

Defileul a reprezentat din vechime o axă importantă, de legătură între centrul şi sudul
ţării, romanii pătrunzând spre Transilvania pe drumul Alutusului, unde au construit mai multe
castre (la intrarea sudică în defileul existând castrul Arutela din Poiana Bivolari, sat Păuşa).
Circulaţia pe această cale s-a menţinut şi în evul mediu, devenind mai intensă, mai târziu,
după cucerirea Olteniei de către austrieci, cand s-a construit (1717-1719) şoseaua de pe dreapta
Oltului (Via Carolina) şi mai ales după anul 1888 când s-a dat în folosinţă calea ferată. În prezent,
defileul reprezintă, prin şoseaua modernizată şi prin calea ferată, cea mai lesnicioasă cale de
legătură între Transilvania şi sudul ţării (Pop, 2000).
Potenţialul hidroenergetic al Oltului este valorificat în principal prin amenajările
hidroenergetice de la Gura Lotrului şi Turnu (70 MW) existând, în amonte de Gura Lotrului,
proiecte (în diferite grade de finalizare) de realizare (Pop, 2000) şi a altor hidrocentrale (Cornetu,
Robeşti, Câineni, Lotrioara, Racoviţa).
Potenţialul turistic al defileului este însemnat. Alături de valoarea peisagistică a acestuia
existând şi o serie de vestigii romane (castrele amintite) ruine de fortificaţii medievale (Turnu
Spart, sec XV) şi mănăstiri – monumente de artă : Cozia (ctitorită de Mircea cel Bătrân în 1388),
Cornet (1666), Turnu (1676), Stânişoara (1747).

3.4. Grupa Munţilor Parâng

Această grupă montană, dintre Jiu-Strei (vest) şi Olt (est) se remarcă în raport cu celelalte
prin cracterul unitar, fiind formată din masive şi culmi puternice, bine individualizate, dar, în
acelaşi timp, legate strâns prin culmi secundare şi şei, ceea ce l-a determinat pe V. Mihăilescu să
le considere un singur masiv (1963).
Limita nordică faţă de Culoarul Orăştie şi depresiunile Apold, Sălişte şi Sibiu este
marcată printr-un abrupt de 250-300 m. Limita sudică, spre Subcarpaţii Olteniei este bine
exprimată mai ales în sectorul Bistriţa Vâlcii Jiu, unde depresiunile subcarpatice formează un
uluc aproape continuu. Atât marginea nordică (Platforma Luncanilor sau Mărginimea Ţării
Haţegului şi Mărginimea Sibiului) cât şi cea sudică sunt bine evidenţiate printr-un şir aproape
neîntrerupt de aşezări umane, care şi-au căutat adăpostul la contactul muntelui cu arealul
depresionar.
Alcătuirea petrografică este unitară (a imprimat şi o uniformitate a modelării),
predominând şisturile cristaline care aparţin atât Pânzei Getice (munţii Şureanu, Cândrel, Lotru,
Căpăţânii) cât şi Autohtonului Danubian (Munţii Parâng şi jumătatea vestică aMunţilor Latoriţei).
Rocilor metamorfice li se adaugă intruziuni granitice şi, în mai mică măsură, roci
sedimentare - calcare mezozoice în sud-vestul Munţilor Şureanu, sudul Munţilor Parâng şi sud-
estul Munţilor Căpăţânii, pe seama cărora s-a dezvoltat un relief carstic reprezentat prin chei
(Chei, Galbenului, Olteţului, Bistriţii Vâlcei etc.) şi peşteri (Bolii, Cioclovina, Tecuri, Muierii,
Polovragi etc.).
Înălţarea accentuată din ultima parte a pliocenului şi din cuaternar a dus la accentuarea
fragmentării, astfel încât văile principale în sectoarele inferioare şi mijlocii au căpătat aspect de
defilee, cu praguri şi cataracte (văile Cibinului, Sebeşului, Cugirului, Orăştiei, Lotrului
(exceptând jumătatea inferioară), Latoriţei şi chei (în sectoarele calcaroase amintite anterior).
Spre deosebire de aspectele prezentate anterior, sectoarele superioare prezintă aspecte de
maturitate, cu bazinete de altitudine (la 1500-1600 m) în care râurile şi-au construit lunci largi,
uneori înmlăştinite (Frumoasa – cursul superior al Lotrului, Sadu, Lotru etc.).
Versanţi sunt povârniţi bine împăduriţi, frecvent apărând chiar abrupturi şi delimitează
culmi puternice, largi, în general rotunjite, pe alocuri cu aspect de poduri întinse acoperite cu
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 19

păşuni. Glaciaţiunea cuaternară a afectat culmile înalte, extinderea maximă având-o în Munţii
Parâng unde există mai multe complexe glaciare cu circuri etajate şi văi glaciare de 6-7 km
lungime (Lotru, Jieţ, Latoriţa) concentrate în nordul şi nord-estul crestei principale. În munţii
Şureanu, Cândrel şi Lotrului sunt circuri (îndeosebi pe versanţii de nord şi nord-est) predominant
suspendate, la marginea platformei superioare.
Unitatea este separată longitudinal, de culoarul (în parte tectonic) Jiul de Est – Şaua
Poiana Muierii – Valea Lotrului desfăşurat de la vest la est între Jiu şi Olt, într-un sector sudic
(cu înălţimi ce coboară de la 2500 m în vest, la 2000 m în est) formată din munţii Parâng şi
Căpăţânii şi unul nordic format din munţii Şureanu, Cândrel, Lotrului.
Intensa modelare subaeriană a dus la evidenţierea celor trei cicluri principale de nivelare:
Borăscu, la 1750-2200 m (cu mai multe nivele), Râu Şes, între 1200 –1700 m şi Gornoviţa, la
900 – 1100 m. Succesiunea şi modul de asociere al acestora sunt definitorii pentru etajarea
componentelor fizico-geografice, care determină şi diferenţieri ale modului de utilizare a
spaţiului şi ale intervenţiei antropice. Se pot separa trei trepte (Geografia României, III, 1987),
superioară, mijlocie, inferioară.
Treapta superioară (alpină) se desfăşoară între 1800 (limita superioară a pădurii) şi 2519
m (Vf. Parângul Mare), unde s-a format suprafaţa Borăscu, din care se înalţă crestele şi vârfurile
modelate de glaciaţiunea cuaternară. Cuprinde trei etaje:
- etajul celor mai înalte vârfuri şi creste, numai în Parâng, la altitudini de peste 2300 m (
între vârfurile Parângu Mare, Cârja, 2405 m şi Mohoru, 2337 m); prezintă creste, căldări glaciare,
versanţi abrupţi cu stâncării şi grohotişuri; precipitaţii abundente (peste 1400 mm/an), mai ales
ninsori, temperaturi medii anuale sub – 20C; în mici concavităţi s-a format o pătură subţire de sol
pe care cresc mănunchiuri de plante alpine;
- etajul mijlociu, între 2200-2300 m, cu suprafaţa Borăscu bine reprezentată, versanţi
abrupţi în cadrul circurilor glaciare; condiţiile climatice aspre (temperatura medie anuală este de
aproximativ 00C, iar precipitaţiile se menţin la valori de peste 1200 mm/an) sunt propice
dezvotării pajiştilor alpine pe humosiosoluri;
- etajul inferior (subalpin), între 1800-2200 m, cu culmi domoale, versanţi mai puţin
povârniţi, fragmente ale suprafeţei Borăscu; condiţiile climatice (temperatura medie anuală este
de aproximativ 20C, iar precipitaţiile se menţin la valori de circa 1200 mm/an) au permis
existenţa unor asociaţii de tufărişuri (jneapăn, ienupăr, afin, merişor, smârdar) întrerupte de
ochiuri de pajişti cu ţăpoşică, păiuş, iarba vântului şi altele.
Treapta mijlocie, între 1200-1700 m, corespunde în partea superioară (la peste 1400 m)
platformei Râu Şes. Climatul este rece (20C media anuală a temperaturii, 1000 – 1200 mm
precipitaţiile medii anuale), favorabil molidişurilor, mai bine dezvoltate pe versantul nordic, în
timp pe cel sudic (deşi urcă la altitudine mai mare) formează doar benzi înguste. Partea inferioară
a acestei trepte, între 1200 – 1400 m (3-40C temperatura medie anuală şi precipitaţii în jur de
1000 mm/an) este acoperită de păduri de amestec (fag, molid, brad), bine reprezentate în nordul
grupei (Şureanu, Cândrel, Lotru) şi pajişti secundare, cu păiuş roşu, păruşcă etc.
Treapta inferioară (900 –1000 m) corespunde suprafeţei Gornoviţa. Climat mai moderat,
cu temperaturi medii anuale de 4-50C şi precipitaţii de 800 – 1000 mm/an. Păduri de fag (în care
pot apărea diseminat molidul şi bradul) şi de gorun, spre poale. Culmile largi şi netede au
favorizat tăierea pădurii pe spaţii întinse (cu precădere în Şureanu, Cândrel şi Lotru) pentru
extinderea păşunilor şi fâneţelor, dezvoltându-se un păstorit intens, evidenţiat prin prezenţa a
numeroase sălaşe şi colibe.
Grupa Parâng reprezintă un nod de dispersie hidrografică, râurile având o reţea radiară, cu
izvoarele în zona centrală, la altitudini de peste 1800 m. Alimentarea este nivală în partea
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 20

superioară şi pluvionivală mai jos, debitele fiind importante. Astfel că, majoritatea râurilor au fost
amenajate în scop hidroenergetic.
Se remarcă, în primul rând, Amenajarea Hidroenergetică Lotru, care cuprinde un total de
7 baraje şi 7 acumulări, cu un volum total de 375 mil. m3 apă şi cu o putere instalată de 643 MW
(Pop, 2000). Lacul Vidra are un volum total de 340 mil. m3 apă, care în proporţie de 26,6 % este
obţinut în profilul barajului (din anrocamente cu miez de argilă, cu o înălţime de 121 m), restul de
73,4 % provenind din captările secundare din râurile aflate la sud, vest şi nord (fiind realizate
baraje de beton şi acumulări la Galbenu, Petrimanu, ambele pe Latoriţa, Lotru aval şi Jidoaia pe
Voineşiţa). Pe baza acestui complex de construcţii s-a realizat uzina hidroelectrică Ciunget (510
MW), amplasată în subteran pe versantul stâng al Latoriţei în apropierea de confluenţa cu Lotru.
Pe Lotru în aval s-au mai realizat două amenajări (baraje şi lacuri) la Mălaia şi Brădişor.
Pe Sadu se găseşte acumularea Negovanu cu uzinele Sadu I, Sadu II şi Sadu V, iar pe
Cibin, acumularea Gura Râului (uzină de 3,5 MW şi rol de alimentare cu apă a Sibiului). Pe
Sebeş sunt mai multe acumulări, la Oaşa (cu uzina Gâlceag de 150 MW), la Tău (cu uzina Şugag
de 150 MW), la Obrejii de Căpâlna (cu uzina Săsciori de 42 MW) şi la Petreşti (4,2 MW).
Popularea acestor munţi este veche, aici (în nordul Munţilor Orăştiei) funcţionând în
antichitate capitala statului dac, Sarmizegetusa Regia. O activitate foarte intensă şi cu vechi
tradiţii este păstoritul (predominant ovine), care în trecut avea caracter transhumant (turmele
deplasându-se spre regiunile mai joase din sudul şi din vestul ţării) şi care s-a dezvoltat pe baza
păşunilor şi a fâneţelor (mai extinse în nordul Cândrelului, nord-estul Şureanului şi Platforma
Luncani). Se remarcă păstorii din satele aflate în Mărginimea Sibiului şi în Platforma Luncani
(Poiana Sibiului, Jina, Orăştioara de Sus, Pui etc.).
Deşi spaţii largi au fost defrişate pentru extinderea pajiştilor, totuşi pădurea ocupă
suprafeţe reprezentative, masa lemnoasă (fag şi molid) fiind prelucrată în localităţile de la baza
muntelui (Râmnicu Vâlcea, Horezu, Baia de Fier, Novaci, Tălmaciu, Cisnădie, Răşinari, Sebeş,
Cugir, Orăştie etc.).
Două axe rutiere importante străbat această grupă montană. Prima are direcţie est-vest
(Brezoi – Obârşia Lotrului – Poiana Muierii. Jieţ), iar cea de a doua (Transalpina, care trece prin
Pasul Urdele de 2147 m) nord-sud (Petreşti – Şugag – Oaşa – Obârşia Lotrului – Rânca –
Novaci). Unităţile acestei grupe montane sunt: Parâng, Căpăţânii, Şureanu, Cândrel, Lotru,
Latoriţa.
Munţii Parâng formează nodul orografic al grupei, fiind legaţi spre nord prin culmi şi
înşeuări de Munţii Şureanu şi parţial cu Munţii Lotrului. În partea estică, trecerea spre Munţii
Căpăţânii se face prin Curmătura Galbenului. În sud intră în contact cu depresiunile subcarpatice
gorjene, iar în partea de vest ajung până la Jiu.
Sunt alcătuiţi, dominant, din formaţiuni cristaline (micaşisturi, gnaise) asociate cu mase
granitice, ceea ce a dus la impunerea masivităţii, a culmilor netede sau rotunjite şi a văilor
înguste. Apariţia unor petice de calcare, în special la periferie, a dus la diversificarea peisajului,
în nord pe platoul Gropul-Sapa-Petriceana-Pietrele Albe (doline, avenuri, lapiezuri verticale) şi în
sud, între văile Cernădia şi Olteţ (bară calcaroasă cu aspect de platou, fragmentată de văi adânci
cu sectoare de chei - Galbenul, Olteţul, în care se găsesc peşteri – Muierii, respectiv Polovragi
etc.). În Peştera Muierii (din Cheile Galbenului) etajul al treilea are importanţă ştiinţifică
(concreţiuni foarte frumoase şi un depozit cu resturi de schelete de Ursus spelaeus) şi este
declarat monument al naturii.
Se impune un sector central (vest-est) dezvoltat din valea Jiului şi până la obârşia
Lotrului, care concentrează cele mai mari altitudini (cu vârfuri ce se menţin la peste 2000 m) şi
cele mai variate forme de relief glaciar şi periglaciar. Culmea principală (40 km lungime) aliniază
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 21

numeroase vârfuri piramidale sau ascuţite ce trec de 2000 m (Parângu Mic 2074 m, Cârja 2405
m, Stoiniţa 2421 m, Geamănu 2426 m, Parângu Mare 2519 m, Mândra 2360 m, Gruiu 2358 m,
Pâcleaşa 2335 m, Coasta lui Rus 2301 m, Găuri 2244 m, Setea Mare 2365 m, Pleşcoaia 2250 m,
Mohoru 2337 m, Iezeru 2157 m, Cărbunele 2172 m etc.).
Aceste vârfuri sunt separate de şei adânci şi domină platouri uşor rotunjite, cu păşuni
alpine, caree aparţin platformei Borăscu. Pe latura nordică a culmii centrale se află mai multe
complexe glaciare (circuri, creste, peste 30 de lacuri glaciare - Mândra, Roşiile, Câlcescu, Iezerul
Parâng, Găuri, praguri glaciare cu cascade, văi glaciare cu lungimi cuprinse între 3 şi 7 km) axate
pe sistemul de văi care formează obârşiile Jieţului (Pârleele, Slivei, Roşiile, Ghereşu) şi Lotrului
(Găuri, Lotru, Iezer). La obârşia văilor de pe latura sudică se află doar circuri glaciare suspendate,
cu dimensiuni mult mai reduse, fiind însă mai extinse platourile suprafeţei Borăscu.
Din sectorul central se desprind numeroase culmi ce coboară radiar. Cele nordice şi
vestice sunt mai scurte (10-15 km lungime) şi cad repede spre Jiu, Jieţ, Lotru, iar cele sudice
depăşesc frecvent 15 km lungime şi prezintă două-trei trepte prelungi acoperite de pajişti. Văile
care le despar sunt adânci, înguste şi bine împădurite. În lungul unora dintre aceste văi s-au
individualizat defilee tăiate în roci cristaline sau în calcare (Jieţului, Polatiştei, Sadului,
Gilortului,Olteţului).
Pădurile de conifere, se desfăşoară între 1200 m şi 1800 m (pe culmile sudice) şi între
1000 şi 1750 m (pe culmile nordice). Cele de amestec coboară până la 800-900 m, urmate apoi de
păduri de fag şi carpen, la marginea munţilor, la contactul cu Subcarpaţii, vegetând şi gorunul. La
altitudini de peste 1750-1800 m urmează tufărişurile subalpine (jneapăn, afin, merişor etc.) şi
pajiştile alpine. Faună de interes cinegetic (urs, lup, mistreţ etc.). În apele râurilor şi în multe
lacuri glaciare se găseşte păstrăv.
Frumuseţea peisajului şi importanţa ştiinţifică a făcut să fie ocrotite o serie de obiective
naturale: ansamblul alpin de la Câlcescu (căldările glaciare Zănoaga, Câlcescu şi Iezer),
complexul glaciar Găuri şi pajiştile de la Rânca.
Munţii Căpăţânii au o direcţie est-vest, începând din Curmătura Galbenului şi
continuând până la Olt. În nord ajung la Latoriţa şi Lotru, iar în sud până la depresiunile
subcarpatice. Sunt alcătuiţi din roci cristaline ce aparţin autohtonului danubian şi pânzei getice ce
se impun în peisaj prin masivitate, dar şi din calcare jurasice (în arealul Buila-Vânturariţa) şi din
fliş cretacic (în Munceii Olăneştilor sau Sturul Olăneştilor) în partea de sud.
Axa orografică principală are o desfăşurare est - vest (Olteţ - Olt) şi din ea se desprind
spre nord şi sud culmi ce coboară de la peste 2000 m la 1000 – 1200 m. În lungul culmii
principale se înşiră, de la est la vest vârfurile: Năruţu (1509 m), Vârful lui Stan (1491 m),
Zmeuretu (1979 m), Văleanu (1847 m), Ursu (2124 m), Căpăţâna (2094 m), Nedeia (2130 m),
Negovanu (2064 m), Curmătura Olteţului (1620 m). În lungul ei, la obârşia unor văi, se află
circuri glacio-nivale. Văile sunt înguste şi bine împădurite.
Stilul orografic şi morfologia de detaliu (Geografia României, III, 1987) evidenţiază trei
subdiviziuni: - Culmea Căpăţânii unde predomină culmile netede, separate de văi adânci, iar
altitudinile depăşesc 2000 m; petecele de calcare de la nord-est de Polovragi şi de la sud-vest de
Mălaia (Culmea Târnovului) introducând variaţie în peisaj; - Masivul Buila-Vânturariţa (Buila,
1849 m, Vânturătoarea, 1885 m), creastă calcaroasă (bară de calcar jurasic) asimetrică (flanc de
sinclinal suspendat), delimitată abrupturi; - Munceii Olăneştilor, sector puternic fragmentat, cu
creste şi văi prăpăstioase, se află între bara Builei-Vânturariţa şi Defileul Oltului şi are altitudinile
cele mai mici (Cârligele Olăneştilor, 1509 m, Suru Olăneştilor, 1416 m); în lungul Văii lui Stan
există mineralizaţii aurifere (exploatate în trecut), iar la marginea dinspre Olt (în sedimentar
paleogen), la Căciulata sunt izvoare sulfuroase.
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 22

Reţeaua hidrografică a acestor munţi este tributară Oltului, direct sau prin intermediul
Lotrului, Olteţului. Apele care străbat zona formează cascade şi repezişuri. Pădurile de fag şi de
amestec cu molid urcă până aproape de 1200 m, iar pădurile de conifere până la 1800 m pe
versantul sudic şi 1750 m pe cel nordic. Masa lemnoasă exploatată se îndreaptă spre Brezoi sau
spre Baia de Fier. Mai sus sunt prezente tufărişuri subalpine şi pajişti al căror areal a fost extins
pentru necesităţile pastorale (în Culmea Căpăţânii fiind numeroase stâne).
Sunt prezente numeroase drumuri forestiere care pornesc din şoseaua modernizată de pe
valea Lotrului, şi drumuri ce au fost realizate odată cu construcţiile hidroenergetice de pe valea
Lotrului, Latoriţei şi care urcă pe văile secundare. Pe văile care încadrează munţii Căpăţânii s-au
dezvoltat staţiuni climaterice importante: Voineasa, Vidra, Călimăneşti-Căciulata. Pe valea
Lotrului este dezvoltat agroturismul.
Munţii Şureanu se desfăşoară între Depresiunea Petroşani (la sud), Depresiunea Haţeg-
Pui (la sud-vest), Depresiunea Hunedoara (la vest), dealurile Orăştiei (la nord-vest) şi valea
Sebeşului (la est). Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline, străpunse din loc în loc de granite şi gnaise,
iar în partea de sud-vest există un întins sector cu calcare jurasice şi cretacice.
Sunt specifice culmile rotunjite şi suprafeţele de eroziune bine dezvoltate. Formele
glaciare au o extensiune redusă şi sunt reprezentate prin circuri simple, cele mai conturate fiind
cele de sub Vârful lui Pătru, de sub Vârful Şureanu. Altitudinile maxime se află în sud-est şi scad
spre nord şi spre vest, de unde rezultă un profil asimetric. Printre cele mai înalte vârfuri pot fi
enumerate: Vârful lui Pătru (2130 m), Şureanu (2059 m), Cârpa (2012 m), Auşel (2009 m) etc.
În partea sud-vestică a masivului, în arealul Platformei Luncani, se dezvoltă un variat
relief carstic cu doline, numeroase peşteri şi avene, printre care peşterile Tecuri, Ponorici-
Cioclovina cu Apă, Cioclovina Uscată, Şura Mare, Bordu Mare, Bolii şi avenele Bâtan,
Fundătura Hobenilor, Dosul Lăcşorului (unul dintre cele mai adânci din ţară, -268 m). Pe pâraiele
afluente Jiului de Est (Taia, Valea Roşie etc.) se află sectoare de chei.
Reţeaua hidrografică aparţine bazinelor hidrografice ale Mureşului (Sebeşul, Pianul,
Cugirul, Grădiştea, Streiul, Crivadia) şi ale Jiului (Jiul de Est, Sterminosu, Bilele, Băniţa).
Debitele ridicate au favorizat realizarea unor amenajări în scop hidroenergetic (pe valea
Sebeşului). Se impun în peisaj şi lacurile glaciare -Iezerul Şureanu, Iezerul Cârpa (la 1 830 m
altitudine, cu o suprafaţă de 846 m2) şi Iezeraşul Cârpa (la 1840 m, cu o suprafaţă de 156 m2).
Sub vârful Şureanu se află Iezerul Şureanu (adâncime de 7,3 m), situat într-un circ glaciar
la 1840 m. În jurul lacului pe o supr. de circa 20 ha se dezvoltă burienişuri de munte, exemplare
de molid, zâmbru, jnepeni, iar în turbăria din partea de vest a lacului, o orhidee rară, astfel încât
lacul şi zona înconjurătoare sunt declarate rezervaţie naturală complexă.
Până la 1 700-1 800 m sunt acoperiţi cu păduri (de fag, de amestec fag-molid şi în partea
superioară de molid), iar la peste 1 800 m apar tufărişurile şi apoi pajiştile alpine, de care se leagă
un păstorit foarte dezvoltat (numeroase stâne). Prezintă interes cinegetic (urs, lup, mistreţ etc.) şi
piscicol (păstrăv, lipan etc.).Aici trăiesc şi ierunca şi cocoşul de munte (monumente ale naturii).
În partea nord-vestică se află numeroase vestigii ale unor cetăţi dacice: Costeşti, Blidaru,
Feţele Albe, Sarmizegetusa Basileion (Grădiştea de Munte). Numeroasele obiective naturale şi
antropice din partea de vest a masivului - peşterile din Platforma Luncanilor (în partea de sud-
vest) şi cetăţile dacice (în partea de nord-vest - Munţii Cetăţilor Dacice), au impus crearea
Parcului Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina.
Munţii Cândrelului, cunoscuţi şi ca Munţii Cibinului sau ai Sibiului, ocupă sectorul de
nord-vest al grupei Parâng. În nord-est sunt mărginiţi de Depresiunea colinară a Transilvaniei, iar
în rest limitele se înscriu pe văi: Valea Frumoasei (cursul superior al Sebeşului) în sud-vest,
Valea Sebeşului în vest şi Valea Sadului în sud-est. Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline care dau un
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 23

relief masiv, cu platouri şi văi înguste şi adânci. În partea nord-vestică (între văile Sebeş şi
Gârbova), apar calcare care se impun prin creaste ascuţite (Piatra Varului şi Dealul Răcoarele).
Se impune un sector înalt în partea sud-vestică din care se desprind culmi ce coboară în
trepte (spre vest culmea Şerbota-Gungurezu-Oaşa Mare, spre nord culmea Găujoara-Foltea-
Strâmba Mare şi spre est culmea Niculeşti-Rozdeşti-Bătrâna-Onceşti). Culmea principală
prezintă interfluvii largi (acoperite cu pajişti) dominate de o serie de vârfuri de peste 2000 m:
Cândrel (2244 m), Frumoasa (2168 m), Şerbota Mare (2007 m). Relieful glaciar este reprezentat
de câteva circuri glaciare suspendate de mică dimensiune (Iezerul Mic, Iezerul Mare Gropata,
Iujbea).
Râurile aparţin bazinelor Oltului (Cibinul unit cu Sadul şi afluenţii acestora - Râul Mare,
Râul Mic, Tilişca, Sibielul, Orlatul etc.) şi Mureşului (Sebeşul cu afluenţii Curpătu, Cibanul,
Bistra, Dobra, Pârăul Varului, Nedeiu, Bredeţelu etc.). Cumpăna de apă dintre cele două mari
bazine hidrografice trece prin vârfurile Ştefleşti – Cândrel - Strâmba Mare de unde coboară spre
Poiana Sibiului. Pe această cumpănă se desfăşoară un vechi drum pastoral (Drumul Pietros) care
leagă Mărginimea Sibiului de Valea Oltului.
Lacurile glaciare au dimensiuni reduse ca suprafaţă, mai importante fiind: Iezerul Mare,
Iezerul Mic, Iezerul Nardin, Iezerul Măriucii. Reţeaua hidrografică din nordul unităţii a intrat în
circuitul amenajărilor hidroenergetice, remarcându-se barajul şi lacul Negovanu de pe Valea
Sadului, cu uzinele Sadu I, II şi V şi barajul şi lacul Gura Râului de pe Cibin.
Umanizare accentuată (ca şi în Şureanu), pe latura de nord remarcându-se Mărginimea
Sibiului (la limita muntelui cu Depresiunea Sălişte-Sibiu) cu numeroase localităţi (cu vechi
tradiţii pastorale şi în prezent cu o efervescenţă a dezvoltării turismului rural): Jina, Poiana
Sibiului (pe platforma Gornoviţa care aici este bine reprezentată), Tilişca, Sălişte, Orlat, Sibiel,
Gura Râului, Răşinari, Păltiniş (staţiune climaterică şi pentru practicarea sporturilor de iarnă),
Cisnădioara, Sadu, Boiţa şi altele.
În Munţii Cândrelului se află şi o serie de rezervaţii naturale: - Rezervaţia complexă
Iezerele Cindrelului (pe versantul nordic al munţilor Cindrel, unde sunt ocrotite forme de relief
glaciar şi elemente de floră şi faună alpină) ; - Rezervaţiile geologice Masa Jidovului (stânci
cristaline izolate aflate pe versantul drept al văii Sebeşului) şi La Grumaji (o îngustare a râului
Sebeş în cristalin) ; - Rezervaţia geologică Pintenii Jinei (stânci cristaline izolate) ; - Rezervaţia
geologică Calcarele de la Cisnădioara (calcare fosilifere).
Munţii Lotrului sunt legaţi de Munţii Parâng prin înşeuarea din zona de obârşie a
Lotrului şi a Sebeşului (prin care trece şoseaua de mare altitudine – Transalpina, Şugag-Obârşia
Lotrului-Novaci) şi de Munţii Cândrelului prin Culmea Ştefleşti (2242 m) şi înşeuarea Ştefleşti
(dintre obârşiile văilor Frumoasa şi Sadu), apoi limita urmează Valea Sadului. În partea estică
ajung până la valea Oltului, iar în cea sudică la Valea Lotrului.
Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline şi se desfăşoară pe direcţia est-vest, culmea principală
aliniând o serie de înălţimi ce se menţin peste 2000 m (Vf. Sterpu, 2142 m). Sunt drenaţi de
afluenţii Sadului, Lotrului şi Oltului (Lotrioara).
Munţii Latoriţei sau ai Turcinului sunt cuprinşi între văile Lotrului (în vest şi nord) şi
Latoriţei (în sud) şi sunt alcătuiţi din şisturi cristaline cu unele intercalaţii de calcare şi
conglomerate. Din culmea principală, orientată est vest (care aliniază o serie de vârfuri cu
altitudinea în jur de 2000 m – Bora, 2055 m, Puru, 2049 m, Petrimanu, 2010 m, Fratoştenu, 2053
m, Părăginosu, 2013 m) se desprind două culmi secundare : Mănăileasa (între văile Lotru şi
Mănăileasa) şi Şteviei (între văile Mănăileasa şi Rudăreasa).
Culmile sunt în general nivelate şi contrastează cu văile puternic adâncite (Latoriţei,
Rudăresei, Lotrului – cu cataractele sale). În versantul nordic al Muntelui Mănăileasa există mică
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 24

în intruziunile de pegmatite din masa şisturilor cristaline. Au fost supuşi unei intense intervenţii
antropice prin lucrările de amenajare hidroenergetică a Lotrului.

3.5. Depresiunea Petroşani şi Defileul Jiului

Depresiunea Petroşani, de origine tectonică este situată între munţii Parâng şi Vâlcan (la
sud) şi munţii Retezat şi Şureanu (la nord) şi se desfăşoară pe direcţia sud-vest – nord-est având o
formă triunghiulară. Este situată pe cele două Jiuri (de Vest şi de Est), are o lungime de 45 km şi
o lăţime de 2 km în vest (Câmpu lui Neag) şi 9 km în est (pe linia Petrila-Petroşani şi intrarea în
Defileul Jiului). Comunică cu Defileul Jiului prin Pasul Lainici (450 m) şi cu Depresiunea Haţeg
prin Pasul Merişor (759 m). V. Mihăilescu (1963) o numea una dintre cele mai tipice arii de
discontinuitate geografică relativă din Carpaţii Meridionali.
Schiţarea ei a început în mezocretacic, dar a devenit domeniu de sedimentare (fiind
invadată de apele mării) mai târziu, în oligocen, depunerea sedimentelor (pe o grosime totală de
800 m) continuând şi în miocen, probabil şi în pliocen. În intervalul de trecere de la oligocen la
miocen (acvitanian), climatul cald şi umed a favorizat dezvoltarea unei vegetaţii arborescente
bogate (cu Sequoia, Juglans, Ulmus), pe baza căreia s-au format straturile de şisturi cărbunoase şi
de cărbuni, prinse într-un orizont de marne, argile şi gresii în grosime de aproximativ 300 m.
După depunerea stratelor de cărbune, sedimentarea a continuat cu întreruperi, depunându-
se conglomerate, gresii, nisipuri sau pietrişuri şi bolovănişuri (în partea estică a depresiunii). În
prima jumătate a miocenului unitatea era legată prin braţe de mare cu Depresiunea Haţeg şi cu
Culoarul Mehadia-Caransebeş. Spre finele pliocenului apele mării s-au retras impunându-se
acţiunea de adâncire a reţelei hidrografice, care a dus la îndepărtarea depozitelor superioare,
uneori cu scoaterea la zi a orizonturilor cu cărbune.
În relieful depresiunii se remarcă: - dealurile piemontane folosite pentru păşuni, fâneţe,
culturi agricole, terenuri silvice şi pentru o parte din vetrele unor aşezări (Lupeni, Vulcan,
Petroşani, Petrila şi Câmpa); - terasele (în număr de 5) şi luncile cele două Jiuri, reprezintă
terenurile cele mai bune pentru culturi.
În plus, terasele au oferit condiţii optime (netezime, drenaj bun, pânze de ape etc.) pentru
dezvoltarea vetrelor aşezărilor umane şi, în lungul lor, se desfăşoară şi principalele căi de
comunicaţii (rutiere şi feroviare). Luncile sunt parţial inundabile, în lungul lor realizându-se o
serie de lucrări (îndiguiri, canalizări etc.) pentru a preîntâmpina acest fenomen. Partea joasă a
luncilor este ocupată cu păşuni sau zăvoaie, iar partea înaltă sunt cultivate (zarzavaturi, legume,
porumb).
Totuşi condiţiile climatice nu sunt foarte favorabile culturilor, fiind caracterizate prin ierni
lungi (cu frecvente inversiuni termice) şi veri scurte şi răcoroase. Toamnele şi primăverile sunt
reci şi umede cu burniţe şi ceţuri persistente (care favorizează şi poluarea atmosferică, în prezent
diminuată prin închiderea unor unităţi industriale), calmul atmosferic fiind cvasipermanent în tot
timpul anului, rezultat al configuraţiei depresiunii, bine închisă de masive muntoase.
Depresiunea a fost populată din cele mai vechi timpuri, păstrând urme de locuire încă din
neoliticul superior (cultura Sălcuţa). Din perioada statului dac, au fost descoperite în punctul
Piatra Cetăţii (la Băniţa, pe Dealul Bolii), vestigile unei cetăţi integrată de Burebista şi Decebal în
sistemul de apărare din Carpaţii Meridionali. Primele menţiuni documentare ale unor localităţi
(Vulcan, Câmpu lui Neag, Petrila, Maleia, Rotond) datează încă din secolul al XV – lea.
Populaţia a sporit prin venirea unui important număr de locuitori din Ţara Haţegului (mai
ales între secolele XV – XVIII), Mărginimea Sibiului, Oltenia subcarpatică (în a doua jumătate a
secolului al XX –lea). Toponimia atestă (Conea, 1960) întemeierea unor localităţi de către
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 25

populaţia venită din Ţara Haţegului: Lupeni – din satul Valea Lupului, Petroşani – din Petros,
Bărbăteni – din Râu Bărbat, Livezeni – din Livada, Uricani – din Uric, Paroşeni – din Paros etc.
La mijlocul secolului al XIX – lea şi în cea de-a doua parte a acestuia a început
exploatarea (primele exploatări au fost la Lonea, din 1840, urmate de cele de la Petrila, Aninoasa
şi Lupeni), pe scară mai largă a cărbunelui (există trei complexe cărbunoase, cu 25 strate de
cărbune, din care mai importante sunt stratele 3 şi 5), activitate care a impulsionat construirea căii
ferate prin Pasul Merişor (1867) şi a şoselei prin Defileul Jiului (1894).
Amplificarea mineritului s-a produs mai ales după deschiderea legăturii feroviare
(Livezeni-Bumbeşti-Jiu) cu sudul ţării, în anul 1948. În prezent, o parte dintre exploatări (mai
importante erau cele de la Lupeni, Lonea, Petrila, Uricani, Paroşeni, Livezeni, Dâlja) sunt în
proces de restructurare, unele mine fiind închise şi conservate. La Paroşeni există şi o
termocentrală (320 MW) pe bază de cărbune şi gaz. Alături de aceste activităţi, centrele din
depresiune deţin şi alte ramuri industriale: Petroşani (utilaj minier, tricotaje), Lupeni (fibre
sintetice), Vulcan (confecţii) etc.
De la activitatea predominant silvo-pastorală, practicată până la mijlocul secolului al XIX
– lea, activitatea industrială intensă, care s-a dezvoltat în următorii 150 de ani a dus la umanizarea
accentuată a regiunii, la apariţia unui peisaj industrial reprezentativ pentru Carpaţii Româneşti şi
la cristalizarea unei microregiuni urbane, formate din 6 oraşe: Petroşani, cu cel mai mare număr
de locuitori (45 195 în anul 2002), urmat de Vulcan, Lupeni, Petrila, Uricani şi Aninoasa (din
1989, fiind cel mai nou). Trebuie menţionat că restructurarea mineritului a determinat în ultimele
două decenii o diminuare a populaţiei urbane.
Defileul Jiului, dintre munţii Parâng (est) şi Vâlcan (vest) începe la sud de Livezeni, după
unirea celor două Jiuri (de Est şi de Vest) şi, străbate pe o distanţă de 33 km mai multe formaţiuni
petrografice (sedimentar mezozoic de Schela, roci cristaline aparţinând autohtonului danubian –
şisturi, amfibolite, calcare cristaline şi intruziuni granitice de Şuşiţa) fiind cel mai sălbatic dintre
defileele carpatice, afirmaţie susţinută de următoarele caracteristici: vale îngustă, versanţi abrupţi,
ţancuri, meandre încătuşate şi rupturi de pantă în albia minoră (legate de diferenţa mare de nivel,
de 251 m, dintre locul de intrare, 556 m şi cel de ieşire, 305 m).
Puţinele văi afluente (mai importante fiind Murga Mare, Dumitra, Bratcu, Polatiştea,
Chitiu, Sadu) sunt scurte, puternic adâncite şi prezintă praguri şi cascade în profilul longitudinal.
Pe valea Sadului, la ieşirea Jiului din defileu s-a construit hidrocentrala Sadu (Bumbeşti-Jiu).
Culmile muntoase, bine împădurite, înclină puternic spre defileu, iar procesele de versant sunt
active, producându-se rostogoliri de blocuri şi avalanşe, care pot bloca şoseaua şi calea ferată.
Formarea defileului a suscitat (ca şi în situaţia altor văi transversale carpatice) un interes
susţinut, emiţându-se mai multe ipoteze dintre care s-a impus mai ales cea a antecedenţei
(Mrazec, 1891, Murgoci, 1908, Burileanu, 1942, Mihăilescu, 1963, Posea, 1967, Orghidan, 1969,
Badea, 1971 etc.). O altă teorie, cea a captării combinată cu antecedenţa, a fost susţinută iniţial de
către Emm. de Martonne (1899, 1902, 1907), care a argumentat că în cuaternar, un Jiu Oltean a
pătruns regresiv spre nord şi a captat obârşiile Jiului Transilvan, până pe linia Băniţa.
Dată fiind sălbăticia sa, defileul a fost greu accesibil, astfel că iniţial legătura Depresiunii
Petroşani cu sudul ţării s-a realizat prin pasul Vâlcan (1621 m). Eforturi deosebite au dus la
realizarea în 1894 a unui drum rutier prin defileu, modernizat în anul 1968 şi a căii ferate
elctrificate (cu 38 de tunele şi numeroase viaducte) începută înaintea celui de al doilea război
mondial şi finalizată în anul 1948.
În cadrul defileului sunt prezente puţine lărgiri – mici bazinete de eroziune selectivă şi de
confluenţă. Într-unul din acestea se află Mănăstirea Lainici, construită pe locul unui vechi schit
din secolul al XV – lea. În apropierea acesteia (la 3 km), în interiorul muntelui, se găseşte Schitul
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 26

Locuri Rele. Tot în apropiere de Mănăstirea Lainici, pe marginea şoselei există un monument
dedicat generalului I. Dragalina, erou al războiului din 1918. La ieşirea Jiului din defileu, la
Bumbeşti-Jiu, sunt vestigiile unui castru roman. Peisajul sălbatic şi valoarea ecologică a pădurilor
cu un grad ridicat de naturalitate a dus la declararea Parcului Naţional Defileul Jiului.

3.6. Grupa Retezat-Godeanu

Numită în literatura de specialitate şi Munţii Godeanu (Geografia României, III, 1987),


Masivul Banatic (Martonne, 1907) sau Munţii Gugu (Mihăilescu, 1963), această grupă montană
este clar delimitată de unităţile joase sedimentare (culoarele Cerna-Timiş şi Bistra-Strei,
depresiunile Haţeg, Petroşani şi Tismana – depresiune subcarpatică) prin denivelări de 200-600
m, care în mare parte au caracter tectonic. Doar între Motru şi Dunăre, Munţii Godeanu intră în
contact cu Podişul Mehedinţi, trecerea fiind mai gradată faţă de această unitate deluroasă care
însă prin structura geologică aparţine Carpaţilor.
Reţeaua hidrografică principală (Cerna, Jiul de Vest, Râu Rece şi Râu Şes cu Râu Mare) a
separat trei aliniamente montane dispuse aproximativ pe direcţia sud-vest – nord-est şi anume:
munţii Mehedinţi şi Vâlcan în sud; munţii Cernei, Godeanu (masivul central şi principalul nod
orohidrografic) şi Retezat în centru şi Munţii Ţarcu în nord.
Principalele unităţi structurale sunt pânza getică şi autohtonul danubian, cărora li se
adaugă trei pânze secundare: de Severin (fliş cretacic), de Arjana şi Cerna. Se remarcă o
concordanţă de anasamblu a direcţiilor predominante ale culmilor şi văilor principale cu cele ale
cutărilor. În cea mai mare parte sunt alcătuiţi din şisturi cristaline cu intruziuni granitice (care au
impus un aspect greoi reliefului), cărora li se adaugă mase reprezentative de calcare (au dat forme
semeţe), în special în sud-vest. Altitudinal se desfăşoară între 700-800 m la periferie şi peste 2500
m în partea centrală, altitudinea maximă de 2509 m fiind atinsă în Vf. Peleaga din masivul
Retezat.
Suprafeţele de nivelare sunt foarte bine reprezentate în această grupă montană, ele
apărând ca întinse şesuri (netede sau uşor rotunjite) suspendate faţă de văile adânci şi înguste.
Aceste suprafeţe au fost descrise pentru prima oară în Carpaţi aici, în această grupă, cel care le-a
dat nume (inspirându-se din toponimia locală) fiind Emm. de Martonne (1907). Suprafeţele
superioară (Borăscu, de vârstă danian-oligocen) şi medie (Râu Şes, miocenă) au o mare
extensiune, în timp ce suprafaţa inferioară (Gornoviţa, de vârstă pliocen-cuaternar) apare ca o
prispă periferică (mai bine evidenţiată în sud), în interiorul munţilor apărând doar sub formă de
umeri de vale.
La peste 1800 m (în munţii Retezat, Ţarcu şi Godeanu) a acţionat glaciaţiunea cuaternară,
rezultând circuri glaciare (cu versanţi îmbrăcaţi în trene de grohotişuri), ulucuri glaciare, custuri,
vârfuri ascuţite, strungi, morene, praguri etc.
Pe ansamblu, precipitaţiile sunt mai bogate (chiar peste 1400 mm/an) dacât în celelalte
grupe montane ale Carpaţilor Meridionali, dată fiind poziţia mai avansată spre vest (în calea
maselor de aer umede, oceanice) a grupei Retezat-Godeanu. Pe versanţii nordici şi sudici se
manifestă foehnul. Climatul regiunilor înalte este aspru, cu temperaturi medii anuale cuprinse
între 0 şi –20C şi cu vânturi puternice, moderându-se la altitudini mai joase. În valea inferioară a
Cernei şi în regiunile învecinate îşi fac simţită prezenţa influenţele submediteraneene, reflectate şi
în particularităţile biogeografice.
Râurile au un caracter divergent, fiind adunate de o serie de colectori principali: Jiu (cu
Jiul de Vest, Şuşiţa, Jaleş, Bistriţa Gorjană şi Motru cu Coşuştea), Dunăre (cu Topolniţa, Bahna,
Cerna cu Râu Alb sau Bela Reca), Timiş (cu Râu Rece sau Hideg, Sebeş, Bistra) şi Strei (cu Râu
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 27

Mare, Râu Bărbat şi altele). La Gura Apei (pe Râu Mare), la Bistra Mărului (pe Bistra) şi la
Câmpu lui Neag (pe Jiul de vest) există şi areale de convergenţă hidrografică.
Multe obârşii se află la altitudini mari în etajele alpin şi subalpin, la marginea poalelor de
grohotiş sau chiar în lacurile glaciare din Retezat şi Godeanu, alimentarea fiind nivo-pluvială, la
înălţime şi pluvio-nivală în zonele mai joase. Se impun în peisaj şi numeroasele lacuri glaciare
cantonate, la înălţimi de peste 1800 m, în circurile şi pe treptele văilor superioare.
Potenţialul hidroenergetic ridicat a determinat amenajarea hidroenergetică, în bună măsură,
a reţelei de râuri. În sud se remarcă sistemul hidroenergetic Cerna-Motru-Tismana. Apele Cernei
sunt acumulate în lacul Valea lui Iovan şi sunt trecute pe sub Munţii Mehedinţi în bazinul
Motrului. Alături de acestea sunt colectate şi apele Motrului, Bistriţei Gorjene (lacul şi uzina de
la Clocotiş, 10 MW) şi Tismanei. Uzinarea apei se face la Valea Mare (pe Motru; 50 MW) şi la
Tismana (pe râul omonim; 106 MW).
Şi apele Râului Mare au fost colectate în lacul Gura Apelor fiind uzinate la Brazi (335
MW, a doua hidrocentrală ca mărime de pe râurile interioare). În Depresiunea Haţegului în aval
de Brazi, s-au realizat şi alte hidrocentrale: Clopotiva, Ostrovu Mic, Ostrov, Cârneşti I şi II,
Pâclişa, Teteşti I şi II, Haţeg, Sântămăria-Orlea. În Munţii Ţarcului sunt amenajările de la Poiana
Mărului, Ruieni şi Rusca.
Etajele de vegetaţie sunt clar exprimate, dar există şi aspecte de intrazonalitate şi
inversiuni impuse de expoziţie şi fragmentare. La poale sunt păduri de gorun, pe pantele însorite
şi de fag şi carpen pe cele umbrite. Urmează amestecurile (fag-molid-brad) şi, la altitudini mai
mari, molidişurile (care pe feţele sudice lipsesc), în care vegetează şi pâlcuri de scoruş, exemplare
de mesteacăn, paltin de munte, răchită. La peste 1800-1900 m, etajul subalpin (cu tufărişuri dese
de jneapăn, în care diseminat apare zâmbrul, ienupăr, arin de munte, smârdar, merişor, afin etc.)
este bine reprezentat în munţii Retezeat, Godeanu, Ţarcu, în care, la peste 2200 m vegetează
asociaţiile specifice pajiştilor alpine.
Inflenţele submediteraneene din partea sud-vestică a determinat existenţa unor specii
termofile: alun turcesc, pin negru de Banat, liliac sălbatic, mojdran, cărpiniţă etc. Aceleaşi
influenţe au înlesnit pătrunderea elementelor meridionale în faună (vipera cu corn, broasca
ţestoasă, scorpionul).
Extinderea mare a pădurilor (aproximativ 70 % din suprafaţa totală a grupei) a favorizat
dezvoltarea unor intense exploatări, masa lemnoasă rezultată fiind prelucrată în unităţile de la
marginea munţilor (Caransebeş, Drobeta Turnu Severin, Preajba, Topleţ, Băile Herculane,
Orşova, Haţeg etc.).
O altă îndeletnicire tradiţională este creşterea animalelor. În masivele înalte (Godeanu,
Retezat, Ţarcu) întinsele pajişti au constituit un important domeniu pastoral (pentru turmele de
oi), fiind brăzdate de o reţea deasă de poteci ciobăneşti care fac legătura între numeroasele stâne.
La poalele munţilor, poienirea pădurilor a dus la apariţia unor pajişti secundare păşunate (cu oi,
dar şi cu bovine) şi cosite (numărul odăilor este însemnat).
În cadrul acestei grupe montane pot fi separate şase unităţi mai mici, fiecare cu
personalitatea sa geografică: Munţii Retezat, Munţii Godeanu, Munţii Ţarcu, Munţii Cernei,
Munţii Cernei şi Munţii Vâlcan.
Munţii Retezat sunt situaţi între depresiunile Haţeg (nord), Petroşani (est şi sud-est) şi
munţii Ţarcu (la vest, dincolo de valea Râu Mare), Godeanu şi Vâlcan (în sud). În cadrul lor pot
fi evidenţiate şi o serie de subdiviziuni: Retezatul Mare, Retezatul Mic şi Munţii Tulişa.
Retezatul Mare alcătuit din granite, granodiorite, şisturi cristaline, aliniază înălţimile cele
mai mari, într-o serie de vârfuri ce se manţin la peste 2000 m: Peleaga (2509 m – cel mai înalt al
masivului), Păpuşa (2508 m), Retezat (2482 m), Custura (2457 m), Judele (2348 m), Slăveiu
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 28

Mare (2347 m), Vârfu Mare (2346 m), Şesele (2295 m), Gruniu (2294 m), Lazărul (2282 m),
Zlata (2142 m) etc.
Au fost intens afectaţi de glaciaţiunea cuaternară, care a lăsat în urme un întreg complex
de forme asociate cu cele rezultate din modelarea periglaciară şi crionivală, care-i dau o înfăţişare
alpină (circuri şi văi glaciare de 6-8 km lungime, morene, roci mutonate, custuri, colţi, vârfuri
piramidale, importante mase de grohotiş). Complexele glaciare sunt grupate la obârşiile
principalelor râuri: Bucura şi Peleaga (care formează izvoarele Lăpuşnicului Mare); Judele,
Stânişoara, Pietrele, Valea Rea, Galeş (ultimele patru văi formează bazinul superor al râului
Nucşoara), Dobrun, Râu Bărbat etc.
Se impun în peisaj şi cele peste 80 de lacuri glaciare (Pişota, 1971) asociate şi acestea, de
regulă, în complexe limnologice situate în bazinele hidrografice ale râurilor: Bărbat (Tău Custura
Mare, Tău Ţapului), Nucşoara (Stânişoara, Pietrele, tăurile din V. Rea, Galeş), Dobrun (Tău
Agăţat, Tău Negru, Gemenele, Tău Albastru), Judele (Zănoaga – cel mai adânc, cu 29 m, Judele,
Tău Urât, Tău Răsucit), Bucura (Tăul Porţii Bucura, Viorica, Florica, Bucura – cel mai întins, cu
10 ha, Lia, Ana), Peleaga (Peleaga, Peleguţa). Pe unele râuri s-au format cascade (Ciomfu, 150
m, Lăpuşnicul Mare, 20 m, Lolaia, 15 m)
La peste 2000 m clima este aspră şi umedă (cu temperaturi medii anuale de - 20C),
moderându-se spre altitudini mai joase. Pădurile urcă până la circa 1800 m (foioase în partea
inferioară, predominant pe cambisoluri, apoi amestec fag-conifere şi conifere în partea
superioară, pe cambisoluri şi spodisoluri). Mai sus, pe spodisoluri, se află tufărişuri subalpine (în
care se găsesc şi exemplare de zâmbru) şi apoi pajiştile alpine (pe humosiosoluri) cu numeroase
specii endemice. Se remarcă numeroasele exemplare de capre negre (cel mai mare număr din
Carpaţii Româneşti) şi prezenţa marmotelor (colonizate din Alpii Elveţiei) în căldarea Bucurei.
Retezatul Mic, face trecerea spre Munţii Godeanu şi cuprinde Culmea Drăgşanului (2080
m în vârful omonim), relativ netedă, alcătuită din şisturi cristaline şi granodiorite şi Retezatul
Calcaros, alcătuit din masivele Piule, Stănuleţii Mari, Piatra Iorgovanului, Albele. În aceste
masive, relieful dezvoltat pe calcare s-a impus în peisaj prin forme spectaculoase - abrupturi, chei
(ale Butei, Jiului de Vest), lapiezuri, doline şi numeroase peşteri (Peştera cu Corali - rezervaţie
speologică, Peştera Zeicului – monument al naturii, Avenul din Stâna Tomii, Peştera
Iorgovanului, Peştera cu Gheaţă etc.).
Extremitatea estică a Munţilor Retezat (la est de culoarul format de Râu Bărbat şi Pilugu)
este ocupată de Munţii Tulişa, alcătuiţi din şisturi cristaline, cu altitudini mai mici (1792 m în
vârful omonim).
Modificări ale peisajului natural au fost aduse mai ales în partea sudică, prin amenajările
hidroenergetice de la Gura Apelor. Cu toate că potenţialul turistic este deosebit, infrastructura
este relativ modestă fiind reprezentată în general prin cabane (Pietrele, Genţiana, Gura Zlata,
Buta) şi o serie de drumuri forestiere prezente în lungul unor văi (Râu Mare, Râu Bărbat etc.).
Varietatea şi valoarea aspectelor naturale (geologice, geografice, peisagistice, forestiere, floristice
şi faunistice) a motivat declararea (încă din anul 1935) a Parcului Naţional Retezat.
Munţii Godeanu, cu poziţie centrală, sunt separaţi de Munţii Ţarcu (nord-vest) prin văile
Hideg şi Râu Şes, de Munţi Retezat (nord-est) prin valea Lăpuşnicului şi de Munţii Cernei (sud-
est) prin valea Cernei.
Sunt alcătuiţi predominant din şisturi cristaline care le conferă un aspect masiv şi greoi,
acestora li se adaugă petice reduse de conglomerate, gresii, calcare, marno-calcare, care
diversifică peisajul morfologic. Culmea principală (cu orientare sud-vest – nord-est) prezintă
platouri întinse, cu pajişti şi microdepresiuni nivale şi are înălţimi de peste 2000 m (vârfurile
Godeanu, 2230 m, Piatra Scărişoarei, 2244 m, Vârful lui Gugu, 2290m). Culmi scurte (acoperite
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 29

cu păduri) desprinse din cea principală, coboară în trepte spre văile principale limitrofe.
Suprafeţele de nivelare Borăscu şi Râu Şes sunt foarte bine dezvoltate, iar numele acestora
(Martonne, 1907) provine din toponimele existente în masiv.
Datorită altitudinii, glaciaţiunea cuaternară a lăsat urme şi în peisajul acestui masiv.
Circurile glaciare se grupează în mari complexe la obârşia văilor principale (Cârnea, Mâţului – pe
versantul nordic; Groapa Balmoşului, Bulzu, Vlăsia Mică şi Soarbele – pe versantul sudic),
ulucurile glaciare fiind mai lungi în nord (3-4 km) şi mai scurte în sud.
Râurile principale (Lăpuşnicul Mare, Cerna şi Pârăul Rece sau Hideg) au văi cu pante
mari, sectoare de îngustare şi cascade. Obârşiile lor se află pe marginea suprafeţelor de nivelare
de unde pornesc radiar. Afluenţii lor, relativ scurţi, sunt principale axe de pătrundere în zona
înaltă (Râul Şes, Lăpuşnicul, Olanul, Balmezul, Pârăul lui Ivan). Câteva lacuri glaciare întregesc
peisajul acestor munţi: Iezerul Godeanu (la 1900 m altitudine), Lacul Gugu (la 1990 m
altitudine), Lacul Borăscu Mare (la 1900 m altitudine). Acestora li se adaugă şi mici lacuri
carstice aflate în dolinele de pe valea Soarbele.
Golul de munte a fost mult coborât prin intervenţia antropică, astfel încât pajiştile ocupă
aproape jumătate din suprafaţa masivului (geografia României, III, 1987). Pe acestea pasc
numeroase tume de oi ce urcă în munte din Oltenia, Banat şi Transilvania. Activitatea pastorală,
cu îndelungi tradiţii (reflectate de toponimia masivului – Balmoş, Bulz, Baran, Stâna), a dus la
crearea unei reţele dense de stâne şi de poteci (cea mai importantă străbate culmea pe direcţia est-
vest şi asigură legătura cu văile Cernei şi Lăpuşnicului Mare). Amenajarea unor drumuri pe
Cerna şi Lăpuşnic a favorizat şi intensificarea lucrărilor de exploatări forestiere. În cadrul
munţilor Godeanu se găseşte o porţiune restrânsă din Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei.
Munţii Ţarcu din nord-vestul grupei sunt delimitaţi în nord de culoarul Bistra-Strei
(dincolo de care se află Munţii Poiana Ruscă), în sud de Râu Şes şi Râu Rece sau Hideg (dincolo
de care se găsesc munţii Godeanu şi Cernei), în vest de Depresiunea Caransebeş şi în est de Râu
Mare.
Predominarea şisturilor cristaline străpunse de mase granitice vechi, impune masivitate în
fizionomia reliefului. Acestora li se adaugă şi depozite sedimenatre: conglomerate carbonifere,
gresii jurasice şi cretacice etc. Din axul orografic principal (orientat sud-vest – nord-est) care
concentrează altitudinile cele mai mari şi domină regiunile vecine prin versanţi povârniţi, se
desprind culmi prelungi, rotunjite care coboară în trepte spre văile Timiş şi Bistra.
Sectorul înalt se află în sud-est şi este reprezentat de masivele Ţarcu-Căleanu (2190-2180
m), Baicu (2123 m) şi Bloju (Vf. Pietrei, 2192 m ; Vf. Petreanu, 1895 m). La marginea suprafeţei
superioare de nivelare sunt sculptate o serie de circuri glaciare (sub vârfurile Custurii, Bloju,
Petreanu), pe Râu Rece gheaţa coborând pe ulucul glaciar până la 1350 m. Între Bistra Mărului şi
Valea Sebeşului se află, cu o poziţie mai izolată, Masivul Muntele Mic cu platourile întinse cu
multe depresiuni de nivaţie.
Râurile sunt tributare Timişului şi Streiului (Râul Mare). Pe afluenţii Râului Şes, Râului
Mare, Bistrei, Râului Rece, Bistrei Mărului etc. se găsesc o serie de mici cascade. În Munţii
Ţarcu există şi câteva lacuri glaciare de dimensiuni mici (Iezerul Ţarcu la 1950 m altitudine şi
lacurile de pe versntul estic al vârfului Căleanu). La Poiana Mărului se află un lac antropic
amenajat pentru necesităţi hidroenergetice, în jurul căruia s-a dezvoltat Staţiunea climaterică
Poiana Mărului, unde se practică sporturi nautice şi pescuit sportiv. Pe Muntele Mic se află
staţiunea omonimă, importantă pentru sporturile de iarnă (pârtii de schiat, teleschi). Pe valea
Sebeşului, afluent al Timişului există un teleferic care asigură accesul turiştilor la Muntele Mic.
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 30

Munţii Cernei sunt delimitaţi în nord de Râu Rece, în sud-est de Valea Cernei, în vest de
Depresiunea Caransebeş-Mehadia, iar în nord-est (unde intră mai strâns în legătură cu Munţii
Godeanu) de valea Olanului.
Sunt separaţi de valea Râului Alb (Bela Reca) care drenează Depresiunea Cornereva
(formată prin eroziunea selectivă a şisturilor argiloase puţin rezistente) într-o culme principală –
Culmea Vlaşcu (între Cerna şi Râu Alb, cu o lungime de 40 km) şi o culme mai scurtă (15 km) şi
mai scundă – Culmea Cornereva (între Râu Alb şi Râu Rece).
Sunt caracterizaţi prin varietate petrografică, cu predominarea formaţiunilor sedimentare
(cristalinul aflorează doar insular): - sedimentar paleozoic (argilite, calcare conglomerate, gresii)
în Culmea Cornereva (cu înălţimi de 1000-1300 m, care culminează în Vf. Poiana Mare, 1364
m); - sedimentar jurasic şi cretacic (calcare, conglomerate, gresii) în Culmea Vlaşcu, unde
înălţimile cresc de la 500 m (în apropiere de Băile Herculane) până la 1700 - 1900 m (Vf. Vlaşcu
Mic, 1733 m, Vf. Baldoveni, 1800 m, Vf. Dobrii, 1928).
Din punct de vedere climatic, în sud (cu precădere pe Valea Cernei) îşi fac simţită
prezenţa influenţele submediteraneene, reflectate în apariţia unor specii forestiere termofile
(gârniţă, cer, cărpiniţă, mojdrean etc.). Mai ales în partea nordică apar păduri de fag.
În Depresiunea Cornereva gradul de umanizare este ridicat (comuna omonimă numără 40
de sate – cel mai mare din România), pădurea fiind defrişată pe suprafeţe mari pentru extinderea
păşunilor şi fâneţelor. Exploatările forestiere s-au amplificat mai cu seamă în lungul Cernei şi pe
afluenţii de dreapta ai acesteia, masa lemnoasă fiind valorificată la Drobeta Turnu Severin.
Modificări importante ale peisajului natural se datorează şi lucrărilor din bazinul Cernei, integrate
în complexul hidroenergetic Cerna-Motru-Tismana.
Pe Valea Cernei sunt puse în evidenţă ape minerale (clorurosodice, bicarbonatate, slab
sulfuroase), termale (38,5...620C) şi uşor radioactive, cunoscute din perioada romană. Pe seama
lor s-a dezvoltat staţiunea balneoclimaterică Băile Herculane (oraş cu o populaţie în jur de 6000
de locuitori) situată la o altitudine de 160 m. Peisajul pitoresc cu relief calcaros semeţ (geanţuri şi
ciuceve) şi specificul floristic şi faunistic (vipera cu corn, scorpionul) dat de apariţia a numeroase
specii sudice au fost motive întemeiate pentru includerea unei părţi a Munţilor Cernei în cadrul
Parcului Naţional Domogled - Valea Cernei.
Munţii Mehedinţi se desfăşoară pe stânga Cernei (pe care o domină prin abrupturi de 500
– 800 m), pe o lungime de aproximativ 50 km. În partea estică intră în contact cu Podişul
Mehedinţi (Valea Bahna – Iloviţa – Podeni –Isverna – Obârşia Cloşani – Cloşani), în nord ajunge
până spre obârşia Motrului, iar în sud până la Dunăre.
Între Cheile Corcoaiei, Vf. Cioaca Înaltă (1137 m) şi până la sud de pârâul Arşasca sunt
alcătuiţi din granitoide, flancate în est de o fâşie de roci metamorfice şi în vest de una îngustă de
calcare (care dă în relief un şir de măguri paralele – cleanţuri, geanţuri sau ciuceve). Contactul
culmilor secundare granitice cu fâşia calcaroasă a geanţurilor (la obârşiile văilor Râmnuţa Mare,
Râmnuţa Vânătă etc.), pune în evidenţă mici depresiuni de contact litologic, legate prin şei într-
un culoar suspendat faţă de Valea Cernei.
De la sud de pârâul Arşasca până în culmea Stoghir Padeş (la sud de Valea Pecinişca) sunt
alcătuiţi din calcare jurasice (aşezate peste şisturi crisatline şi granite), acesta fiind cel mai
spectaculos sector din Valea Cernei, dominat de o serie de vârfuri: Vârful lui Stan (1301 m),
Pietrele Albe (1335 m), Inălăţul Mare (1466 m), Inălăţul Mic (1146 m), Cociu (1115 m), Hurcu
(1088 m), Suscu (1192 m) şi Domogled (1105 m). Între Motru şi Motru Sec se desfăşoară un
sector calcaros mai izolat, reprezentat de masivul Piatra Cloşanilor (1421 m).
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 31

Pe ansamblu, relieful format pe calcare se impune în peisaj: creste stâncoase, grohotişuri,


chei (Corcoaia, Motru Sec, Coşuştea, Ţesnei, Pecinişcăi etc.), platouri carstice cu doline, polii,
peşteri (mai importantă este peştera Cloşani), ponoare, cursuri subterane etc.
Ca şi în Munţii Cernei, influenţele submediteraneene au favorizat prezenţa speciilor
termofile: mojdrean, cărpiniţă, pin negru de Banat (pe cleanţurile calcaroase de pe stânga Cernei)
etc. De asemenea complexul hidroenergetic Cerna – Motru – Tismana si-a pus amprenta şi asupra
peisajului acestor munţi, remarcându-se drumul (peste Munţii Mehedinţi) care leagă Valea Cernei
de Baia de Aramă (pe la Godeanu – Obârşia Cloşani). O parte a Munţilor Mehedinţi este inclusă
în cadrul Parcului Naţional Domogled – Valea Cernei.
Munţii Vâlcan, au o desfăşurare pe direcţia est (până la Jiu) – vest (până în zona de
obârşie a Motrului, Cernei şi Jiului de Vest) pe aproximativ 40 km. În vest, prin Masivul Oslea
(1940 m) - Boul (1670 m), fac legătura cu Munţii Godeanu. Versantul nordic, mai povârnit,
domină Jiul de Vest, coborând spre acesta cu aproximativ 1000 de m, pe o distanţă de numai 4-5
km. În sud, spre depresiunea Subcarpaţilor Gorjului, se desfăşoară mai multe culmi secundare
printre care coboară o serie de văi, unele formând sectoare de chei (Tismana, Runcu sau Jaleş,
Şuşiţa etc.).
Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline (seria de Lainici-Păiuş), calcare cristaline paleozoice
(se impun în Oslea printr-o creastă ascuţită), conglomerate, granite (de Tismana şi Şuşiţa) şi, în
sud, printr-o bară de calcare (jurasic-cretacic), care se impun în relief prin chei, doline, peşteri.
Aceste calcare sunt exploatate la nord de Pârvuleşti (pe Valea Şuşiţa) pentru industria lianţilor de
la Bârseşti. La Schela au existat exploatări de antracit de vârstă jurasică.
O particularitate biogeografică este dată de faptul că pe versantul sudic (mai însorit, cu
influenţe submediteraneene şi cu manifestări foehnale), fagul urcă până la limita superioară a
pădurii, în timp pe cel nordic apare şi o fâşie îngustă de molid. Pe lângă Tismana se află păduri
de castan comestibil, ocrotite în rezervaţiile de la Pocruia şi Ieroni.
Peste Munţii Vâlcan urca vechiul drum roman (prin Pasul Vâlcan, 1621 m), care începea
la Bumbeşti-Jiu, pe Valea Porcu (unde se află şi vestigiile unui castru roman) şi ajungea la
Vulcan în Depresiunea Petroşani.

3.7. Depresiunea Haţeg-Orăştie

Situată între două mari unităţi carpatice (Meridionalii şi Occidentalii) aria depresionară
drenată de Strei şi Mureş are o poziţie favorabilă legăturilor cu unităţile muntoase vecine (Parâng,
Retezat-Godeanu, Poiana Ruscă, Apuseni), dar şi cu regiuni mai îndepărtate (Depresiunea
Transilvaniei), fiind o arie de convergenţă orografică, hidrografică (Streiul preluând o serie de
râuri cu debite importante, pe care le canalizează spre Mureş) şi a activităţilor umane.
Este o depresiune intracarpatică - a doua ca mărime (1770 km2) după Depresiunea Braşov
- formată din dealuri înalte piemontane (la limita cu Masivul Retezat), fragmentate sub formă de
muncei, culmi piemontane prelungi, terase şi lunci.
Este posibil ca până în ponţian să fi funcţionat ca golf al Bazinului Transilvan, ce se
prelungea până în Depresiunea Petroşani şi în cea a Caransebeşului. A fost individualizată prin
scufundarea de-a lungul unor aliniamente de falii, a formaţiunilor cristalino-mezozoice carpatice,
funcţionând ulterior, până în ponţian ca bazin de sedimentare.
În acest interval, s-au depus formaţiuni cretacice şi paleogene (conglomerate şi gresii cu
intercalaţii de argile), cele mai reprezentative fiind cele badeniene. Insular, se păstrează şi
depozite sarmaţiene (nisipoase şi argiloase) şi, doar în areale cu totul restrânse (pe latura sudică a
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 32

Depresiunii Haţegului) depozite meoţiene şi ponţiene, care în cea mai mare parte au fost
îndepărtate prin eroziune.
Din punct de vedere climatic se înregistrează o serie de nuanţări între sudul (Depresiunea
Haţeg) şi nordul (Culoarul Orăştie) depresiunii. Astfel, temperaturile medii anuale înregistrează
valori între 8 şi 100C, iar precipitaţiile sunt cuprinse între 600 şi 750 mm/an. Deci, sudul este mai
răcoros şi mai umed (condiţie a apropierii de masivele înalte), iar nordul are o climă mai blândă
şi mai puţin umedă. Moderarea climei în lungul Streiului şi al Mureşului este legată şi de unele
efecte foehnale. Mai trebuie menţionat că în cadrul depresiunii inversiunile de temperatură din
sezonul rece nu sunt la fel de pronunţate ca cele din Depresiunea Petroşani.
Peisajul pedologic este variat: cambisoluri (districe şi eutrice), la contactul cu rama
montană; luvisoluri (tipice şi albice), afectate frecvent de stagnogleizare, pe culmile piemontane;
feoziomuri (cu orizont A molic fertil); gleiosoluri cernice; aluviosoluri etc.
Pădurile (de fag în arealele mai înalte, uneori asociat cu carpen sau de fag şi gorun, chiar
şi de stejar pedunculat, în arealele mai joase) şi-au restrâns mult suprafaţa, locul lor fiind luat de
fâneţe, livezi şi terenuri cultivate (care au totuşi o extensiune destul de redusă). Agricultura a
rămas o activitate importantă, fiind axată în arealele deluroase mai înalte (alături de exploatarea
pădurilor) pe creşterea animalelor şi pe cultura pomilor fructiferi, în timp ce terenurile cultivate s-
au extins mai ales pe terase şi în lunci.
Poziţia geografică pe care o ocupă, cu largi posibilităţi de legătură spre vest (Culoarul
Mureşului, prin Defileul Brănişca), spre nord (peste Metaliferi prin Pasul Vălişoara), spre est
(Depresiunea Transilvaniei) şi spre sud (cu Depresiunea Petroşani, prin Pasul Merişor), a
favorizat umanizarea timpurie a acestei depresiuni şi formarea unei reţele dese de căi de
comunicaţie.
Astfel, au fost descoperite numeroase urme de aşezări datând încă din paleolitic (Tărtăria,
Ohaba Ponor etc.), iar în perioada dacă-romană exista o reţea de aşezări, polarizate de capitala
Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Între secolele III –X d.Hr. s-au cristalizat primele uniuni de obşti
(cnezate), aşezările actuale fiind aproape în totalitate menţionate în documente din secolele XIV-
XVI. A doua jumătate a secolului al XIX – lea marchează începuturile activităţii industriale în
cadrul unităţii (cuptoare metalurgice la Călan din 1863 şi Hunedoara din 1884).
O parte din resturile pădurii care în trecut ocupa cea mai mare parte a regiunii sunt
declarate rezervaţii forestiere: Pădurea Bejan de lângă Deva (cu toate speciile de stejar din
România), Pădurea Slivuţ de lângă Haţeg, Pădurea Chizid.
În funcţie de particularităţile geografice se individualizează în cadrul Depresiuni Haţeg-
Orăştie trei subunităţi: Depresiunea Haţegului, Dealurile Hunedoarei şi Culoarul Streiului
(Călanului), Culoarul Orăştiei.
Depresiunea Haţegului este bine individualizată, fiind închisă aproape în întregime de
arii montane, totuşi, are legături bune cu regiunile depresionare vecine: în sud prin Pasul Merişor
(759 m), în vest prin Poarta de Fier a Transilvaniei (700 m), în nord prin Defileul Subcetate.
Este o depresiune intramontană, tectonică cu aspect de amfiteatru, relieful fiind dispus în
trei trepte concentrice: treapta joasă, cu poziţie centrală a câmpiei piemontană de terase (300-500
m altitudine); treapta mijlocie a dealurilor piemontane (500-600 m altitudine); treapta înaltă a
munceilor (650-850 m) care face tranziţia spre munte.
Această dispunere a reliefului în trepte este reflectată şi în modul de utilizare a spaţiului:
muntele ca domeniu de păstorit; marginea care este fâşia de tranziţie de la munte la spaţiul
depresionar propriu-zis şi unde activitatea economică este una de tranziţie; ţara sau vatra
depresiunii unde predomină culturile agricole. Aceste spaţii geografice au avut strânse legături
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 33

de-a lungul istoriei, regiunea conturându-se ca o entitate politică şi administrativă - Ţara


Haţegului (menţionată documentar din secolul al XIII – lea).
Se cultivă cereale, plante furajere, cânepă şi cartofi. Pomicultura este bine reprezentată
(pruni, meri, cireşi, nuci), existând şi plantaţii intensive de meri la Sarmizegetusa şi Bârcea.
Creşterea animalelor (ovine, bovine, porcine) are vechi tradiţii. Centrul polarizator este oraşul
Haţeg (în jur de 12000 de locuitori) cu rezonanţă istorică legată de voievodatul românesc al lui
Litovoi şi în prezent un centru industrial (carne, bere, conserve din fructe, mobilă), dar şi unul cu
posibilităţi de dezvoltare turistică. La Baru, pe baza argilei din apropiere, se fabrică cărămidă
refractară.
Depresiunea Haţegului numără şi o serie de obiective turistice importante: Sarmizegetusa
Ulpia Traiana (cu amfiteatrul roman, ruine ale Palatului Augustalilor, forumul şi piaţa publică),
Biserica din Densuş (secolul XIII), biserica şi castelul din Sântămăria-Orlea (secolul XIII),
ruinele bisericii li cetăţii din Colţ, bisericile din Strei şi Streisângiorgiu (secolul XIV).
Dealurile Hunedoarei şi Culoarul Streiului (Călanului) reprezintă un compartiment
larg deschis spre Mureş, prin văile Streiului şi Cernei. Dealurile Hunedoarei sunt o treaptă de
trecere atât între Munţii Poiana Ruscă şi Culoarul Călanului, cât şi între Depresiunea Haţegului şi
Culoarul Mureşului. Sunt reprezentate prin dealuri piemontane netezite (de 400-450 m altitudine)
ce coboară treptat spre Culoarul Călanului format din lunca largă (în unele sectoare depăşeşte 3
km) şi terasele (mai dezvoltate pe partea stângă) Streiului, între Subcetate şi Mureş.
Alături de economia agricolă (cereale, legume şi zarzavaturi mai ales în lunca Mureşului)
unitatea a fost industrializată puternic (siderurgie) mai ales în cea de-a doua jumătate a secolului
al XX – lea. Siderurgia s-a dezvoltat pe baza minereurilor de fier din Munţii Poiana Ruscă şi a
cărbunelui din Depresiunea Petroşani, dar şi a materiei prime importate.
Principalele centre urbane sunt Hunedoara şi Deva. Oraşul Hunedoara a avut un profil
siderurgic complex (până în 1942 doar fontă, iar apoi şi oţel şi laminate) cu furnale, oţelării,
laminoare, uzine de aglomerare a minereului, centrală electrică, dar începând cu anul 1999
uzinele au fost restructurate, s-a renunţat l-a producerea fontei, iar oţelul s-a produs pe bază de
fier fechi.
Oricum, Hunedoara (atestată documentar încă din secolul al XIII – lea) este principalul
centru industrial al acestei unităţi geografice, deşi numărul locuitorilor a mai scăzut odată cu
restructurarea industriei siderurgice (71380 locuitori în anul 2002, faţă de 89873 în anul 1990),
populaţia feminină fiind ocupată în ramuri ale industriei uşoare (tricotaje şi încălţăminte). Oraşul
are şi posibilităţi de dezvoltare turistică aici aflându-se Castelul Corvineştilor, monument de
arhitectură feudală din secolul al XIV – lea (în interior, Sala Cavalerilor, Sala Dietei, Turnul
Capistrano, Capela gotică etc.), iar în apropiere (la sud-vest) pădurea Chizid, rezervaţie forestieră
(130 ha), cu parc de recreere şi grădină zoologică.
Deva, atestată documentar tot în secolul al XIII – lea are 69257 locuitori (în anul 2002)
ocupând locul doi, după Hunedoara, deşi este reşedinţa judeţului Hunedoara. Pe lângă activitatea
industrială (ţesături din mătase, utilaj minier şi electronic, produse lactate), oraşul deţine şi o serie
de obiective cultural-istorice importante: castelul Magna Curia sau Bethlen (sediul muzeului
judeţean), statuia ecvestră a lui Decebal (de Ion Jalea), bustul lui Decebal (de R. Moga), biserica
biserica mânăstirii franciscane (secolul al XVIII - lea), monumentul Horia, Cloşca şi Crişan etc.
În împrejurimi se află dealurile Colţ şi Zănoaga (rezervaţii naturale), staţiunea
balneoclimaterică Sărata-Deva (cu ape termale, sărate, alcaline) şi măgurile vulcanice ale Devei:
Dealul Cetăţii (rezervaţie naturală complexă şi punct belvedere spre oraş de care este legat printr-
o linie de telecabină); Piatra Cozia (658 m, cu vestigii dacice).
MIHAI IELENICZ, RĂZVAN OPREA 34

Alte centre industriale sunt: Călanul (siderurgie cu utilităţi în conservare din anul 1999),
în apropiere de care se găsesc şi izvoare termale (Băile Călan), Mintia (termocentrală de 1230
MW, pe baza cărbunelui din Depresiunea Petroşani şi gazului din Depresiunea Transilvaniei),
Bârcea Mică şi Simeria (prelucrarea marmurei şi a travertinului şi important nod feroviar).
Simeria reţine atenţia şi prin parcul dendrologic de aici.
Culoarul Orăştiei se desfăşoară între Culoarul Streiului (vest) şi Valea Sebeşului (est),
fiind străjuit de munţii Metaliferi (în nord) şi Şureanu (în sud). Relieful culoarului este
reprezentat prin: dealuri piemontane (la contactul cu Munţii Şureanu); terase foarte bine
dezvoltate (6-7 nivele), nivelele inferioare având aspect de câmpuri; lunca (aflată aproape în
întregime pe stânga Mureşului).
Dezvoltarea treptelor de relief precumpănitor pe stânga Mureşului (care, în curgerea sa de
la nord-est spre sud-vest se apropie foarte mult de Munţii Metaliferi), conferă culoarului un
caracter profund asimetric, legături strânse cu Munţii Şureanu (orografice, dar şi geografico-
umane) şi deci apartenenţa la Carpaţii Meridionali.
Se conturează trei aliniamente de aşezări. Primul, în micile depresiuni realizate prin
eroziunea râurilor care coboară din Munţii Şureanu: Costeşti pe Valea Orăştiei, Sibişel şi Cugir
pe văile omonime, Pianu de Sus pe Valea Pianului. Cel de al doilea la limita dintre dealuri şi
terase, iar cel de al treilea pe terasa întâi spre limita cu lunca (unde sunt amplasate şi şoseaua şi
calea ferată).
Condiţiile climatice şi cele de teren au favorizat dezvoltarea agriculturii cu precădere pe
terasele joase, în trecut acoperite cu păduri de cer şi gârniţă (pe alocuri şi gorun) şi în prezent
cultivate în întregime: cereale, plante tehnice şi furajere, pomicultură, viticultură. La contactul cu
muntele activitatea predominantă (căreia i se adaugă şi pomicultura) este creşterea animalelor
(inclusiv pe baza păşunilor din munte) păşunile şi fâneţele având o pondere importantă. Dealurile
piemontane şi terasele înalte mai păstrează în parte resturi de pădure (gorun, pe alocuri gârniţă şi
fag).
Principala aşezare umană (veche vatră de locuire dacică; atestarea documentară datează
din secolul al XIII lea) este oraşul Orăştie (21213 locuitori în anul 2002) unde se remarcă
industria prelucrării blănurilor şi cea chimică (prelucrarea maselor plastice). Orăştie este şi poarta
de pătrundere spre ansamblul de fortificaţii dacice din Munţii Şureanu.