Sunteți pe pagina 1din 25

Câmpia de Vest

1. Poziţie geografică, denumire, limite, cunoaşterea în literatura de specialitate

Se desfăşoară în vestul României între graniţa de stat cu Ungaria şi Iugoslavia (vest)


şi Dealurile de Vest, Munţii Zarand şi Munţii Oaş (est).
Matematic prin nord trece paralela de 48º 01’, iar la sud cea de 45º 14’; extremitatea
vestică (Beba Veche) este marcată de meridianul de 20º 15’, iar cea estică de meridianul
de 22º 14’.
Face parte dintr-o mare unitate depresionară (Depresiunea Panonică) şi din Bazinul
Mijlociu al Dunării, în estul căreia se află.
Prin ea trece toată reţeaua de drumuri care leagă România de statele din vestul şi
centrul Europei.
Suprafaţa este de cca. 17 100 kmp (7% din cea a României); are o dezvoltare nord-
sud de cca. 520 km şi lăţimi (est vest) variabile (între 10 km în dreptul oraşului Oradea şi
peste 120 km în axul Mureşului).
La scara Europei este o subunitate a Depresiunii Panonice sau a Câmpiei Dunării
Mijlocii sau Câmpiei Tisei.
Denumirea acestei subunităţi este dată diferit în lucrările de geografie – Câmpia
Tisei (Şt. Manciulea, 1923), Câmpia de Vest (V. Tufescu, 1974), Câmpia Banato-Crişană
(Enciclopedia României, 1983), Câmpia Banatului şi Crişanei (Geografia României, vol.
IV, 1992). Frecvenţa cea mai mare în ultimele decenii o are termenul de „Câmpia de
Vest”.
Limita de vest coincide cu graniţa României; genetic şi prin caracteristici, diferitele
subunităţi ale ei se extind la vest de aceasta.
Limita de est are o desfăşurare sinuasă cu pătrunderi în lungul marilor culoare de
vale şi a depresiunilor (în vestul Munţilor Apuseni şi retrageri spre vest în dreptul unor
masive muntoase sau a principalelor subunităţi deluroase):
- până la Someş, contactul se realizează în cea mai mare parte cu Munţii Oaş,
printr-un glacis coluvio-proluvial care se află la o altitudine de cca. 150 –
170 m; limita trece prin localităţile Talna Mare – Turţ – Turulung – Călineşti
– Seini care se află pe acest glacis; este un contact net, munţii alcătuiţi din
roci eruptive şi cu înălţimi de 300 – 600 m domină prin versanţi cu pantă
foarte mare şi încă bine împăduriţi, câmpia care apare netedă şi cu folosinţă
agricolă;
- între râurile Someş şi Barcău contactul se face dominant cu subunităţi din
Dealurile Silvaniei. Prezintă caracteristici diferite pe sectoare. Astfel, între
localităţile Seini – Crucişor ea secţionează culoarul Someşului care se
lărgeşte rapid spre vest, terasele acestuia coborând până se pierd în câmpie;
în dreptul localităţii Seini este dominată de culmi din sud-vestul Munţilor
Igniş; la est de aliniamentul Seini – Crucişor se află culoarul Someşului ce
trece prin Depresiunea Baia Mare. Între Crucişor – Viile – Satu Mare –
Ardud (E) – Belting pe râul Crasna contactul câmpiei cu Dealurile Codrului
se face printr-un glacis la 160 – 200 m care apare ca un plan înclinat între
versanţii dealurilor care se ridică la 200 – 300 m şi câmpia joasă. Între văile

1
Crasna şi Barcău limita trece prin localităţile Supuru de Jos – Tâşnad (SE) –
Marghita, separând o treaptă mai înaltă a câmpiei (la 180 – 200 m) netedă şi
cu dominantă agricolă de Dealurile Crasnei;
- între Barcău şi Mureş contactul cu unităţile deluroase şi cu Munţii Zarand
este foarte sinuos şi urmăreşte şirul localităţilor: Marghita – Oradea (E) –
Băile 1 Mai – Apateu – Tinca (E) – Holod – Şoimi – Craiva (E) – Beliu –
Sebiş – Ineu (S) – Tăuţ – Şiria - Păuliş. Apar trei aspecte: a. Pătrunderea
câmpiei pe culoarele văilor (îndeosebi pe Barcău, Crişul Negru, Crişul Alb şi
Cigher) la nivelul luncii şi terasei inferioare din cadrul acestora, b. Dealurile
care sunt încă bine împădurite se termină aproape brusc deasupra treptelor
mai înalte ale câmpiei pe care se află diverse culturi (cereale, livezi, vii). Pe
tot acest parcurs contactul se află la 150 – 180 m marcând diferenţe evidente
sub raport hipsometric, structural, în folosinţa terenurilor; pe el se înşiră cel
mai înalt aliniament al aşezărilor din câmpie. Între Şiria şi Păuliş, Munţii
Zarand, cu înălţimi de 400 – 500 m, se termină printr-un glacis viticol
important cu desfăşurare la 110 – 130 m;
- la sud de Mureş limita îşi păstrează caracterul sinuos, cu pătrunderi mari
spre est pe culoarele văilor Bega, Timiş, Pogăniş, Bârzava, Caraş ceea ce
face ca lăţimea ei să fie de peste 150 km. În dreptul principalelor subunităţi
deluroase contactul variază fie că apare net, subliniat de versanţi cu pantă
ridicată, fie că este lin încât cu greu se poate realiza o delimitare (la sud de
Pogăniş). Contactul poate fi dus la intervalul hipsometric de 150 – 180 m (la
180 – 200 m la sud de Pogăniş unde există mai multe glacisuri extinse).
În cercetarea geografică a câmpiei se pot separa două categorii de studii: unele
referitoare la analize pe componente geografice şi limitate la anumite sectoare (îndeosebi
în bazinul Crişurilor) şi altele care s-au referit la întreaga câmpie. Între acestea din urmă
sunt lucrările lui Şt. Manciulea (1923 - 1938), L. Someşan (1938, 1939), V. Mihăilescu
(1966), P. Coteţ (1967), Al. Savu (1958), Gh. Măhăra (1973), I. Berindei (1974), Gr.
Posea (1988, 1992, 1995, 1997). La acestea se adaugă capitole însemnate din Monografia
geografică a României (1961), Geografia României (vol.I, 1983; vol. IV, 1992), teze de
doctorat asupra unor subunităţi din câmpie (Gh. Măhăra, A. Bogdan, V. Ardelea, Ianoş I.)
sau din regiuni limitrofe în care sun analizate probleme ce implică şi spaţiul câmpiei (E.
Vespremeanu, Aurora Posea, 1977, Gh. Măhăra 1977, P. Tudoran 1983) etc.

2. Elemente de geologie şi evoluţie paleogeografică


Câmpia de Vest face parte din Depresiunea Panonică formată la mijlocul
neozoicului prin fragmentarea şi coborârea sectorului cristalin din vestul Carpaţilor
Occidentali. Ulterior a fost bazin de sedimentare în care s-au acumulat formaţiuni
detritice cu grosimi variate. Deci în alcătuirea geologică a acesteia intră un fundament şi
o suprastructură sedimentară.
2.1. Fundamentul (proterozoic – paleozoic- mezozoic) este constituit din
şisturi cristaline şi depozite cretacice. Definitivarea structurii lor s-a
realizat de către mişcările laramice. Ulterior el a fost fragmentat de un
sistem de falii cu desfăşurare aproape perpendiculară. Există falii
orientate nord-sud (specifice regiunii panonice) între care cele care trec
pe la Carei – Oradea (V); Arad şi Timişoara (M. Săndulescu). Ele separă

2
un domeniu vestic puternic afundat de altul estic format din blocuri cu
poziţie diferită pe verticală. Blocurile sunt separate de falii dezvoltate de
la est la vest (valii carpatice). Există blocuri mult coborâte cu caracter de
graben (în lungul Someşului, Crişului Repede, Crişului Negru, Crişului
Alb, Begăi, Timişului etc.) între care se află blocuri ridicate (frecvent în
prelungirea masivelor carpatice).
2.2. Sedimentarul neozoic, în condiţiile unei astfel de poziţii a blocurilor din
fundament, va avea grosimi deosebite. În cadrul grabenelor atinge 3000 –
5000 m pe când în dreptul blocurilor horst doar câteva sute de metri.
Există două cicluri de sedimentare:
- helveţian – sarmaţian cu depozite variate, ce au grosimi mari în grabene;
sunt gresii, argile, nisipuri, calcare, tufuri depuse în regim marin sau
lacustru; mişcările de la finele sarmaţianului au exondat regiunea.
- Ponţianul marchează o nouă transgersiune pe fondul unei subsidenţe active
(mai ales în grabene); se acumulează nisipuri, pietrişuri, argile, marne.
- Din dacian (mişcările arctice) şi mai ales la finele romanianului(mişcările
valahe) ridică diferenţiat regiunea care devine treptat o câmpie mlăştinoasă
cu sectoare lacustre (îndeosebi grabene) unde subsidenţa este activă în
anumite faze şi spre care se îndreptau râurile ce veneau din Munţii Apuseni
şi Munţii Banatului. Acestea aduc cantităţi mari de aluviuni pe care le depun
formând (în cuaternar) câmpii înalte de glacis în prelungirea spre vest a
teraselor din dealuri şi munţi.
2.3 Mişcările tectonice din faza valahă care au înălţat munţii s-au reflectat şi în
spaţiul Câmpiei de Vest printr-un joc pe verticală al blocurilor. Ca urmare unele au
suferit ridicări slabe, altele subsidenţe iar local (la sud de Mureş) cuvertura sedimentară a
căpătat o ondulare-cutare. Tot un reflex al acestui joc al blocurilor din adânc sunt şi
mişcările seismice care se manifestă la anumite intervale de timp (mai ales la sud de
Mureş după anul 1990).
3. Relieful
3.1. Elemente morfografice şi morfometrice
Pe ansamblu este o unitate de câmpie netedă desfăşurată între 90 şi 200 . La nord de
Salonta altitudinile sunt între 100 şi 140 m şi doar la contactul cu dealurile urcă la 150 –
160 m. La sud de Salonta pe de-o parte se află sectoarele cele mai coborâte de 90 – 100 m
(în bazinul Crişului, între Mureş şi Bârzava cu accent pe Timiş şi Bega), iar pe de alta
câmpii înalte lângă dealuri la 140 – 160 m ce urcă uneori spre acestea până la 200 m.
Altimetric domină treapta de 90 – 110 m în jumătatea vestică a câmpiei şi cea de
120 – 160 m în cea estică ceea ce indică o cădere generală spre vest.
Caracteristicile morfologice sunt dependente de modul de formare pe ansamblu şi
local a câmpiei. A rezultat printr-un proces continuu de acumulare a unui volum imens de
materiale cărate de râuri din Carpaţi şi depuse sub forma unor conuri de aluviuni mai
mult sau mai puţin aplatisate. Ceea ce a diferenţiat acest proces, determinând o serie de
deosebiri în fizionomia regională a câmpiilor au fost: - poziţia ariilor de subsidenţă,
succesiunea în timp a intensităţii lăsării şi felul aluviunilor cărate. Ca urmare în Câmpia
de Vest pot fi separate mai multe tipuri şi subtipuri genetice.
După Gr. Posea (1992) acestea sunt:

3
- Câmpii înalte în cea mai mare măsură cu poziţie subcolinară situate
frecvent la 120 – 180 m şi care domină albiile râurilor cu 10 – 25 m. Genetic
includ câteva subtipuri – câmpiile de glacis (între Crişul Repede şi Teuz, pe
stânga Barcăului, la contactul cu Dealurile Crasnei şi Codrului, ale Munţilor
Oaş şi Zarand etc.) cu caracter eroziv sau aluvio-proluvial; câmpii
piemontane (câmpiile Vinga – vechi con coluvial al Mureşului, Cigher pe
conul acestui râu construit în nordul M. Zarand, Buziaşului pe conul
Pogănişului şi Bârzavei pe conul râului omonim); câmpii de terase la ieşirea
din munţi a principalelor râuri în cadrul „golfurilor depresionare”; sunt
formate din 1-3 terase al căror pod se lărgeşte foarte mult aval (pe stânga
Crişului Alb, pe Bega sub Podişul Lipovei, pe stânga Timişului în aval de
Caransebeş etc), câmpii tabulare cu loess care la origine au avut caracter
piemontan (conuri de aluviuni) dar care în timp au fost acoperite de nisipuri
sau loess; sunt înconjurate de câmpii joase (Câmpiile Carei, Nădlac, Arad
etc.).
- Câmpii joase desfăşurate în regiunile coborâte unde subsidenţa încă activă a
impus un intens proces de aluvionare. Se află la o altitudine de 90 – 100 m.
Uneori se ridică deasupra albiilor cu câţiva metri reprezentând lungi înalte
pe Crişul Alb, Crişul Negru, Timiş sau partea terminală a terasei inferioare
(pe dreapta Someşului şi pe stânga Crasnei). Alteori se află la nivelul albiilor
sau chiar sub acestea (între ele şi albii se interpun grinduri de nisip). De
exemplu Câmpia Timişului Inferior, Câmpia Salontei. Sunt câmpii care în
lipsa drenajului au caracter mlăştinos. Până la îndiguire erau frecvent
inundate la creşterile de nivel ale râurilor.
3.2. Trepte de relief . Deşi pe ansamblu Câmpia de Vest apare ca o întinsă suprafaţă
cu o netezime mare, în detaliu pot fi separate forme de relief care se dispun etajat şi care
au rezultat di pleistocenul mediu până în prezent.
Piemonturi. Sunt conuri aluviale (Câmpii piemontane) extinse, acumulate în
sectoare în care subsidenţa era mia puţin activă. Gr. Posea indică astfel de tipuri de relief
la Carei (conurile Tisei şi Someşului) şi cele construite de Mureş la ieşirea din dealuri
Vinga (în structura ei N. Mihăilă, N. Popescu, 1988 au separat în bază un complex de
pietrişuri şi bolovănişuri şi un complex superior nisipo-argilos echivalente unor nivele de
terase din dealuri), Arad şi Jimbolia (două conuri corespunzătoare terasei a doua).
Glacisurile cu origine variată (de eroziune, aluviale, proluviale) apar la contactul cu
dealurile şi munţii. Cei care au studiat diferitele sectoare ale Câmpiei de vest au separat în
spaţiul acesteia patru generaţii de glacisuri care se racordează cu terasele râurilor.
Dezvoltarea mare a lor a dus frecvent la individualizarea unor câmpii de glacis.
Terasele există în lungul râurilor mari numai în câmpiile înalte şi la contactul cu
dealurile. Spre vest ele coboară şi podul se lăţeşte până se confundă cu nivelul câmpiei
sau trec în nivele de glacisuri. Există un număr de 1-5 terase diferite de la un râu la altul:
după Gr. Posea 4 la Timiş, Mureş, Crişuri, Crasna, 3 pe Someş şi 2 pe Bârzava etc. Se
desfăşoară predominant pe partea stângă, râurile suferind o deplasare spre dreapta de
unde şi înclinarea podurilor teraselor spre nord. Înălţimea, extensiunea şi modul de
trecere în câmpie sunt diferite. După Gr. Posea (1992), prin generalizare, acestea sunt:
terasa de 4 – 10 m îngustă, se pierde repede în câmpie la nivelul luncii; terasa de 10 – 25
m , în câmpie are dezvoltarea cea mai mare, înaintează spre vest cel mai mult trecând în

4
nivelul glacisului inferior; terasa de 30 – 35 m, este mai slab dezvoltată şi trece în
câmpiile de glacis; terasa de 45 – 60 m larg desfăşurată între Crişul Repede şi Timiş;
trece la margine dealurilor în cel mai înalt glacis din câmpie.
În depozitul de aluviuni se separă din orizontul bazal cu pietrişuri grosiere şi unul
superior cu nisipuri, pietrişuri mărunte şi argile.
Peste acesta se află un orizont de argilă roşie (t30-35 m şi t45-60 m) şi loessuri sau
depozite loessoide.
În formarea teraselor importanţă au avut: - ridicările sacadate ale regiunii deluroase,
lăsările în câmpie şi oscilaţiile climatice în pleistocenul superior-holocen. Prin
sintetizarea datelor diferiţilor autori Gr. Posea (1992) stabileşte următorul sistem de
terase: t45-60m – riss, t30-35 m – wurm II, t4-10m wurm III.
Luncile au caracteristici diferite în cele două categorii de câmpie. În cele înalte au
maluri evidente, grinduri, una-două trepte, albii părăsite, belciuge, popine, conuri aluviale
ale afluenţilor etc. În câmpiile joase malurile lipsesc sau sunt slab conturate; lateral de
albia propriu-zisă sunt numeroase albii părăsite sau prin care apa circulă la revărsări, apoi
bălţi în sectoarele mai joase. În ultimele două secole s-au realizat numeroase canale de
desecare, diguri, ramblee, etc. În alcătuire domină nisipurile, pietrişurile mărunte; în ele
s-a identificat un nivel de arbori foarte groşi parţial carbonizaţi. Sunt de vârstă holocenă.
3.3. Procesele geomorfologice actuale sunt deosebite în cele două tipuri de unităţi
ale câmpiei. În cele înalte se produc pluvio-denudarea, forme simple de şiroire, în albiile
râurilor eroziune laterală şi aluvionări, iar pe podurile interfluviale procese eoliene
(Carei) şi de tasare. În câmpiile joase sunt specifice revărsările, aluvionările bogate,
colmatarea spaţiilor depresionare; pe câmpurile cu exces de umiditate şi argiloase apar
salinizări şi crăparea şi decojirea.
3.4. Evoluţia reţelei hidrografice s-a înfăptuit sub influenţa a doi factori –
aluvionarea bogată ce a dus la formarea unor conuri aluviale extinse, la ridicarea
nivelului albiei şi la procese de divagare şi variaţia în timp a intensităţii centrelor de
subsidenţă. Cele mai multe modificări s-au produs în câmpiile joase.
Someşul de la un curs spre SV, pe valea Ierului şi-a mutat albia spre NV şi apoi în
câteva faze spre vest.
Barcăul s-a deplasat tot timpul spre dreapta, Crişul Repede a pendulat când spre
Barcău (NV) când spre vest. Crişul Negru a curs şi spre sud-vest către Crişul Alb.
Mureşul a avut albii spre NV, V şi SV dezvoltând de fiecare dată conuri aluviale extinse.
Timişul a pendulat între o albie spre Bega şi alta către sud etc. Începând cu finalul
secolului al XVIII-lea, dar mai ales în secolul XX, pentru valorificarea spaţiului agricol
şi eliminarea revărsărilor în întreaga câmpie au fost amenajate canale de legătură între
arterele hidrografice principale, canale de colectare a apei afluenţilor cu regim torenţial
ce vin din dealuri; s-au construit diguri şi corectat unele sectoare de albie, s-au făcut
canalizări (Bega, Ier, Homorod, Crasna, Bârzava etc.).

4. Clima
Prin poziţia geografică face parte din zona de climă temperată prin altitudine şi
relief din tipul de climat de câmpie, iar prin localizare se află în aria influenţelor
oceanice.

5
4.1. Factorii genetici ai climei
Desfăşurarea pe mai mult de 30 de latitudine face ca valorile radiaţiei solare să
scadă de la 125 Kcal/cm2 (la sud de Timişoara) la 117,5 Kcal/cm 2 (în nordul câmpiei)
aceasta în condiţiile în care numărul de ore de strălucire a Soarelui se micşorează în
acelaşi sens de la peste 2200 la sub 2000. În timpul anului , în semestrul cald se
înregistrează între 87,5 Kcal/cm2 (N) şi 92,5 Kcal/cm2 (SV) în condiţiile unui dominat cer
senin cu 1400 şi respectiv 1550 ore de strălucire a Soarelui. În sezonul rece există o mai
mare omogenitate, cerul fiind în mare măsură acoperit (doar 600 – 650 ore de strălucire a
Soarelui) maximul fiind în regiunea Timişoarei. Pe luni, valorile cele mai ridicate sunt în
august – septembrie, iar în cele mai scăzute în ianuarie şi decembrie.
Circulaţia maselor de aer este dominat vestică facilitată de deschiderea largă pe
această direcţie. Ea cunoaşte o pondere diferită spaţial şi în timp pe trei coordonate – din
sud-vest (mase umede, calde mediteraneene), vest (mase umede şi răcoroase) şi nord-vest
(reci şi umede). Uneori pătrund şi mase reci polare şi nord-estice care produc scăderi de
temperatură şi mai rar fenomene de viscol. Prezenţa slabă a acestora în raport cu alte
regiuni din ţară se datoreşte desfăşurări arcului carpatic care constituie o barieră pe
direcţia propagării lor. Netezimea câmpiei şi uniformitatea peisajelor impun desfăşurarea
relativ unitară a valorilor elementelor meteorologice şi mai slabă separare de topoclimate.
4.2.Potenţialul termic, relevat prin valori moderate, indică veri calde dar nu
fierbinţi, cu un număr restrâns de intervale secetoase şi de uscăciune, toamne lungi, ierni
scurte şi cu puţine zile geroase şi primăveri timpurii. Desfăşurarea izotermelor este
aproape paralelă şi ca dispunere în scădere de la vest la est.
Izotermele anuale sunt: 11º C în sud (lângă graniţă, între Bega şi Bârzava), 10º C în
dealuri (în sud) şi în vecinătatea contactului acestora cu câmpia până la sud de Carei, şi 9º
C în nord la contactul Câmpiei cu dealurile şi cu Munţii Oaş. Deci o scădere a
temperaturii medii anuale de la SV către N (10,9º C la Timişoara şi 9,7º C la Satu Mare).
Situaţii apropiate apar în mersul izotermelor lunilor de iarnă şi vară. În ianuarie (luna
cea mai rece) izoterma de - 1º C înconjoară un areal în sud (câmpiile Timiş şi Gătaia), cea
de - 2º C se află începând din dreptul Dealurilor Lipovei şi până la sud de Carei la
marginea estică a câmpiei, iar cea de -3º C în extremitatea nordică. Deci trei areale
distincte în sud: sub - 1º C, în cea mai mare parte a câmpiei, între -1º C şi - 2º C şi doar în
câmpiile Carei şi Someşului între -2º C şi -3º C (Timişoara -1,2º C; Satu Mare -2,5º C).
Dacă în sud doar în ianuarie media este negativă (decembrie şi februarie au valori medii
pozitive) în nord în toate lunile din timpul iernii mediile sunt negative. Izotermele lunii
iulie sunt: 22º C în sud-vest (o fâşie între Jimbolia şi Oraviţa), 21º C în estul câmpiei
(lângă dealuri, din sud şi până aproape de Valea lui Mihai), 20º C la contactul cu
dealurile Silvaniei şi Munţii Oaş (21,6º C la Timişoara şi 20,3º C la Satu Mare). În timpul
anului diferenţele mediilor de la o lună la alta sunt de 1-2 º C iar în cele de iarnă şi vară şi
4-5º C primăvara şi toamna. Totodată se menţine scăderea cu 2-2,5 º C între regiunile
sudice şi cele nordice. Şi ceilalţi parametrii termici reflectă diferenţa dintre câmpiile de
la sud şi nord de Mureş. Temperaturile absolute maxime sunt peste 40º C la sud
(Jimbolia 42,5º C la 1.07.1950) reflectând frecvenţa maselor de aer tropicale şi sub
această valoare la nord (39,4º C la Satu Mare 16.08.1952). Temperaturile minime zilnice
≥ 0 sunt în sud între ultima decadă a lunii februarie (la Jimbolia chiar mai devreme din a
doua decadă) şi până la finele lui decembrie, iar la nord între prima decadă a lunii martie
şi începutul lui decembrie, deci o diferenţă de 1-2 săptămânile.

6
În sud sunt peste 280 zile fără îngheţ care este posibil între sfârşitul lui octombrie şi
aprilie (93 la Timişoara), cca. 20 zile de iarnă, cca. 100 zile cu temperaturi ≥ 30º C (37
zile la Timişoara). În nord zilele cu îngheţ depăşesc valoarea de 100 (103 la Satu Mare),
cele de iarnă sunt în jur de 206, cele de vară sub 25 iar cele tropicale de până în 20. Dacă
în sud suma anuală a temperaturilor mai mari de 5º C, indicator de favorabilitate a
culturilor agricole, depăşeşte 3500 (în peste 240 zile), în nord acesta ajunge la 3500 (în
peste 240 zile).
Amplitudinile termice sunt de 27º C în nord şi 29º C în sud, iar cele absolute între
69 şi 70º C în nord şi 72-76º C în sud; ele relevă caracterul continental al climatului dar
mai moderat în raport cu Câmpia Română.
În raport cu valorile temperaturilor înregistrate în aer la nivelul solului mediile
acestora pe de o parte sunt mai ridicate cu 2-3º C, iar pe de altă parte scad cu 2-5º C de la
sud la nord (temperaturile anuale 13º C faţă de 11º C; în ianuarie - 2º C faţă de -3º C, în
iulie 27º C faţă de 25º C).
4.3. Regimul precipitaţiilor este dependent de circulaţia maselor de aer ce asigură
cantităţi anuale ridicate care valoric cresc de la sub 550 mm (în vest şi sud-vest) la peste
650 mm la contactul cu dealurile şi în nord. Ele cad în cca. 130 – 150 zile. În timpul
anului intervalul ploios durează în mai şi până în august fiind legat de frecvenţa maselor
de aer oceanic. Cantităţile lunare cele mai ridicate sunt în iunie (peste 80 mm în sud şi
75-80 mm în nord) şi mai (în jur de 70 mm); valorile ridicate din iulie şi august (50-70
mm) se datoresc în bună parte ploilor de natură convectivă. La nord de Oradea,
precipitaţiile reduse se produc în septembrie-noiembrie şi ianuarie- aprilie când cad sub
45 mm; între ele în decembrie se înregistrează un al doilea maxim (50 – 60 mm). În
centrul şi mai ales în sudul câmpiei după un septembrie cu ploi puţine urmează trei luni
(octombrie-decembrie) cu 40 – 55 mm (maximum în octombrie) legat de activitatea
ciclonală mediteraneană şi un interval ianuarie-aprilie în jur de 40 mm.
Faţă de valorile medii anuale sunt ani cu precipitaţii puţine (în jur de 400 mm) şi ani
în care se poate ajunge la peste 1000 mm. În aceeaşi măsură sunt luni în care datorită
unor ploi torenţiale sau a unor ploi de lungă durată se ajunge la cantităţi zilnice ce
depăşesc de mai multe ori valoarea medie (la Satu Mare în mai 1970 într-o singură zi au
căzut 127,1 mm ce au provocat ridicarea rapidă a nivelului apelor râurilor şi inundaţii de
proporţii; în sud maxime în 24 de ore care au depăşit de câteva ori media lunară au fost:
100 mm la Timişoara la 1.06.1915, 127,1 mm la Cărpiniş în 8.07.1950). Sunt şi ani
secetoşi în care valoarea precipitaţiilor din unele luni este de sub 10 mm şi chiar 0 mm.
Vara precipitaţiile au adese caracter torenţial (averse) însoţite de căderi de grindină.
De ele se leagă şi cantităţile maxime înregistrate în 24 ore. În sezonul rece precipitaţiile
sub formă de zăpadă se produc în 15-20 zile în sud şi în peste 20 zile în nord într-un
interval posibil din decembrie şi până la începutul lui martie. Stratul de zăpadă este
subţire şi rezistă cca. 20-40 zile concentrate în ianuarie şi februarie (mai lung în nordul
câmpiei).
Cantităţile de precipitaţii anuale de 550 – 650 mm sunt sub nivelul pierderii de apă
prin evapotranspiraţie (mai ales în vest). Ca urmare deficitul de umiditate şi secetele sunt
frecvente.
4.4. Fenomenele atmosferice au o dezvoltare inegală în timp şi scad de la estul la
vestul sau nordul la sudul câmpiei. Bruma este frecventă în lunile de toamnă (X, XI) şi

7
primăvară (III), viscolul este rar (0 – 2 zile), chiciura (3-5 zile), poleiul (2-5 zile), ceaţa
(40-45 zile), secetele (15-25 zile).
Diferenţieri climatice. Se disting două subunităţi climatice: nordică şi central
sudică. Trecerea între ele se realizează între Crişul Repede şi Barcău. Subunitatea nordică
(Someşană) în condiţiile unei valori mai reduse de radiaţie şi a frecvenţei maselor polare,
are un climat mai rece, mai umed, ierni mai lungi, posibilităţi de viscole şi de fenomene
de iarnă mai mari. Subunitatea central-sudică intră sub câmpul de acţiune a maselor
sudice (mediteraneene) ce asigură un al doilea maxim de precipitaţii evident, temperaturi
mai ridicate decât în nord, un interval călduros mai lung, ierni blânde şi treceri rapide la
primăvară.

5. Apele
Poziţia geografică a câmpiei în sectorul final al unor mari bazine hidrografice,
alcătuirea petrografică (roci sedimentare permeabile) favorabilă infiltrării şi depozitării
unor volume însemnate de apă ca şi climatul umed (550 – 650 mm) asigură un potenţial
hidric bogat şi variat.
5.1. Apele de suprafaţă sunt reprezentate de o reţea hidrografică destul de
ramificată, numeroase canale şi câteva lacuri. Ele se încadrează în cea mai mare măsură
în grupa râurilor de vest tributare Tisei; doar Timişul şi Caraşul ajung direct în Dunăre
(grupa hidrografică de sud-vest). Sistemul hidrografic este alcătuit din trei generaţii. Mai
întâi sunt râurile alohtone mari care îşi au obârşia în Carpaţi. Sunt cele mai mari, au albii
şi lunci extinse, debite importante în tot timpul anului. Se încadrează Someşul, Barcăul,
Crişul Repede, Crişul Alb, Mureşul, Bega, Timişul, Bârzava şi Caraşul. A doua generaţie
îşi are bazinul superior în Dealurile de Vest sau în M. Oaş şi M. Zarand şi cea mai mare
desfăşurare în câmpie. Sunt râuri cu apă mai puţină, cu albii mai mici dar care la viituri
provoacă frecvent revărsări în luncă (Turţ, tur, Crasna, Teuz, Cigher, Bega Veche,
Pogăniş, Moraviţa etc). Cel de-al treilea grup este reprezentat de pâraie care-şi au tot
bazinul cân câmpie, obârşia fiind la marginea dealurilor sau în câmpiile de glacis. Multe
dintre ele parcurg albii vechi părăsite de Someş, Crişuri, Mureş, Timiş. Între acestea sunt
Egher, Ier, Aranca, Timişana, Bega Mică, Timişul Mort, Agrişul etc.
Cea mai mare parte a râurilor din câmpie au cursul canalizat şi încadrat de diguri
care limitează inundaţiile de proporţii la viiturile importante. Se adaugă mai multe canale
ce colectează apa văilor cu scurgere temporară sau intermitentă din câmpiile de glacis sau
care vin din regiunea deluroasă. Există şi canale de legătură între râurile principale.
Sistemul de canale a început a fi amenajat la finele secolului al XVIII-lea, dar cele mai
multe s-au realizat în secolul trecut. În prezent prin acesta se poate asigura un control
riguros asupra undelor de viitură limitând probabilitatea producerii de inundaţii pe
suprafeţe extinse. De asemenea prin ele s-a realizat drenarea excesului de apă din
câmpiile joase dar şi posibilitatea efectuării de irigaţii în intervalele secetoase.
Dacă se ţine cont de tot ansamblul de albii prin care se asigură circulaţia apelor de
suprafaţă (permanente sau temporare) atunci valoarea densităţii reţelei hidrografice se
va situa în jurul valorii de 1 km/km 2. există însă sectoare în care domină câmpurile slab
fragmentate unde valoarea scade sub 0,4 km/km2 şi arii de convergenţă hidrografică ce
depăşesc 1 km/km2. dacă se elimină din calcul canalele şi albiile cu scurgere intermitentă
atunci în cuprinsul câmpiei apar două situaţii: sectoare de confluenţă concentrate în

8
câmpiile joase unde densitatea ajunge la 0,5 km/km2 şi vaste spaţii în care aceasta este
între 0 şi 0,1 km/km2.
Alimentarea reţelei hidrografice este dominant legată de precipitaţii. Aportul din
ape subterane este mai evident la contactul cu dealurile sau din izvoarele de la baza
glacisurilor sau teraselor (în est). În câmpiile joase unde pânza freatică este la suprafaţă
ea reprezintă o sursă importantă în alimentarea pâraielor şi a cursurilor instalate pe albii
părăsite.
Regimul scurgerii fiind condiţionat în cea mai mare măsură de precipitaţii va
reflecta oscilaţiile căderii acestora în timpul anului. Situaţiile sunt elocvente la râurile mai
mici cu bazine în câmpie, câmpie şi dealuri sau câmpie, dealuri – Carpaţii Occidentali. La
acestea în scurgere apar evidente două intervale cu debite bogate – primăvara legat de
precipitaţii bogate (sfârşitul lui aprilie - iunie) şi iarna determinată de topiri bruşte ale
zăpezii în condiţiile unor invazii de mase de aer mediteraneene (mai ales în februarie).
Cele două intervale relativ apropiate ca pondere însumează între 70 şi 80% din totalul
scurgerii. Unele ploi de vară bogate pot impune viituri scurte, unele cu debite mari ce dau
revărsări. Ele asigură un volum al scurgerii de 10 – 15%. În celelalte luni scurgerea este
mică (mai ales în august - octombrie). O situaţie aparte o au Someşul şi Mureşul care îşi
au obârşiile în Carpaţii Orientali şi îşi dezvoltă bazine hidrografice pe mai multe unităţi
naturale (de munte şi dealuri). Ca urmare prin sectorul inferior, care se desfăşoară în
Câmpia de Vest, se scurg ape ce rezultă din toate acestea. Ca urmare regimul debitelor va
fi extrem de complex reflectând o multitudine de modalităţi de realizare pe tronsoane a
scurgerii. Însemnate sunt ponderea mai mare a scurgerii de primăvară (cu cel puţin 5%
faţă de celelalte râuri), debite bogate şi nivele crescute în cele mai multe luni din an. La
aceste râuri debitele medii sunt foarte mari (Someşul la Satu Mare 123 m3/s, Mureşul la
Nădlac 191 m3/s), la Crişuri ele sunt în jur de 25 m3/s (Crişul Repede la Oradea 25,6 m3/s,
Crişul Negru la Zerind 31,4 m3/s, Crişul Alb la Chişinău Criş 24,9 m3/s) la râurile cu
bazin superior în dealuri sau în munţii limitrofi sub 10 m 3/s (Tut la Turulung 8,8 m3/s,
Crasna 5,23 m3/s, Barcău la Sălard, 6,2 m3/s, Bega 7,2 m3/s, Bârzava şi Partoş 7,2 m3/s),
iar la râurile cele mai mici, din câmpie între 0,5 şi 3 m3/s (mai însemnate sunt 2,47 m3/s la
Ier, Bega Veche 3 m3/s, Moraviţa 0,9 m3/s).
Precipitaţiile bogate căzute în timp scurt au dat frecvent debite foarte mari ce au
depăşit de 20 – 60 ori valoarea medie de unele legându-se inundaţii pe suprafeţe extinse
(3343 m3/s la Someş la 15 mai 1970, Crasna 342 m3/s la 12 iunie 1970; Barcău 240 m3/s
la 9 februarie 1966, Crişul Repede 820 m3/s în aprilie 1932, Crişul Negru 678 m3/s la 25
iunie 1980, Crişul Alb 566 v la 15 iunie 1974, Mureş 2230 m3/s la 19 mai 1970, Bega 218
m3/s la 15 februarie 1988, Timiş 1420 m3/s la 13 mai 1966, Bârzava 136 m3/s la 1 iunie
1966 şi Moraviţa 116 m3/s la 3 iulie 1975). Opus acestora, în anii cei mai secetoşi
debitele n-au depăşit 15 m3/s la Mureş, 5 m3/s la Someş, iar celelalte râuri mai mari s-au
situat sub 1 m3/s; râurile mici secând în mare parte. De aici rezultă totul deosebit pe care-l
are reţeaua de canalizare ce asigură în prezent nu numai regularizarea debitelor mari dar
şi posibilităţile de irigare pe spaţii întinse
Râurile transportă cantităţi mari de aluviuni (dominant fiind, în suspensie) care la
debite lichide medii sunt de 135,6 Kg/s la Someş, 3,5 Kg/s la Barcău, 7,48 Kg/s la Crişul
Repede, 11,4 Kg/s la Crişul Alb, 12,8 Kg/s la Bega etc.
5.2. Apele subterane sunt cantonate la adâncimi diferite şi au caracteristici dinamice
şi chimice deosebite. Cele cu caracter freatic se dezvoltă de la 0,5 m la 20 m. Sunt

9
prezente la baza teraselor şi glacisurilor în câmpiile înalte, la baza conurilor aluviale, a
depozitelor loessoide; adâncimea este de câţiva metri sunt potabile şi dependente de
regimul precipitaţiilor. Apele din câmpiile joase sunt la ± 0,5 m ceea ce face ca în
condiţiile unor precipitaţii bogate nivelul freatic să se ridice la suprafaţa acestora
întreţinând excesul de umiditate. Ele au o dinamică redusă, un grad de mineralizare mai
ridicat şi o stare de potabilitate redusă.
Apele de adâncime se găsesc la diferite nivele mai ales în formaţiunile panoniene şi
mezozoice. Au în marea majoritate a situaţiilor caracter artezian şi ascensional, au debite
bogate, sunt mineralizate (sărate, sulfuroase, bicarbonatate etc.), unele sunt radioactive,
au caracter termal (temperaturi de la 30 la 900). Apar la zi fie pe aliniamentele unor linii
de falie (Felix, 1 Mai, Tinca, Timişoara etc.), fie în foraje. Sunt folosite în scop balnear în
cadrul celor două staţiuni, în ştrandurile organizate şi s-a încercat la încălzirea unor
locuinţe. În mai multe locuri există şi izvoare minerale, apa fiind folosită pe plan local
(Păuliş, Lipova, Buziaş, Chişineu-Criş, Macrea etc.).
5.3. Lacurile şi suprafeţele mlăştinoase, destul de numeroase în trecut, au fost în
cea mai mare măsură drenate. Se mai păstrează în Câmpia Carei, (în microdepresiunile
dintre dune), în bazinul Crişului la Cefa, Inand, Homorod (ca heleşteu), mai multe iazuri
în câmpiile de glacis, bălţi în lunci şi în fostele mlaştini (Satchinez) etc.

6. Vegetaţia şi fauna
Lumea vegetală şi animală existentă în prezent este rezultatul interferării în timp a
acţiunii mai multor factori cu caracter general (evoluţia lor în holocen pe măsura
schimbărilor climatice – de la periglaciarul de la finele pleistocenului la temperat cu
nuanţe mai aride sau mai umede; caracteristicile actuale ale climatului mai răcoros de la
sud la nord şi mai umed de la vest către est etc.) sau local (excesul de umiditate sau de
săruri, prezenţa nisipurilor, intervenţia omului diferenţiată regional). În aceste condiţii în
Câmpia de Vest se separă două zone de vegetaţie.
6.1. Silvostepa se află la vest de aliniamentul Carei (N) – Oradea (V) – Arad (E) –
Timişoara – Deta şi se anexează pe câmpiile joase. În alcătuire intră ierburi (păiuş,
colilie) şi pâlcuri de stejar brumăriu, stejar pufos (la sud de Crişul Alb) şi stejar
pedunculat (la nord). Se adaugă local asociaţii de plante, de pajişti iubitoare de umiditate,
de sărătură sau pe nisipuri.
6.2. Zona de pădure ocupă partea de est şi de nord a câmpiei mai ales în spaţiul
unităţilor mai înalte ale acesteia. În alcătuire precumpănesc gârniţa, cerul la care se
adaugă stejarul pedunculat (în nord), frasinul, teiul, arţarul tătărăsc, ulmul etc.; arbuştii
sunt reprezentaţi de cărpiniţă, mojdrean, păducel, porumbar, sânger etc., iar ca ierburi
diverse graminee. În lungul luncilor râurilor există o bogată vegetaţie specifică zăvoaielor
(plop, salcie, arbuşti şi ierburi hidrofile). Pădurile au fost în cea mai mare măsură
defrişate, pe aceste terenuri cu soluri fertile practicându-se în prezent diverse culturi. Au
rămas concentrate în lungul văilor (mai ales ca zăvoaie).
6.3. Lumea animală este reprezentată în silvostepă prin rozătoare (şoareci de câmp,
popândăi, hârciogi, iepuri, etc.), păsări (potârnichea şi prepeliţa şi mai nou dropia etc.), în
păduri căprioare, mistreţi, iepuri, vulpi etc. şi multe specii de păsări (ciocănitori, cuci,
mierle, şoimi etic), iar în apa râurilor (scobar, mreană, caras, crap, somn, clean) şi
lacurilor (crap, plătică, ştiucă, babuşcă, biban etc.).

10
6.4. Există câteva rezervaţii la Băile Felix şi 1 Mai sunt ocrotite – nufărul
Nymphaea lotus terminalis şi gasteropodul Melanopsis perreyssi, iar la Satchinez diverse
specii de păsări de baltă şi mlaştină (egreta mică, lopătarul, stârci etc.).

7. Solurile
Condiţiile climatice, de umiditate, rocă şi chiar relief au terminat o diversitate de
tipuri de soluri ce aparţin la mai multe clase. Regional acestea se încadrează la nord de
Mureş în provincia carpato-crişană, iar la sud în cea carpato-bănăţeană ce fac parte din
regiunea pedogeografică central-europeană. În cea mai mare parte sunt soluri cu fertilitate
ridicată.
Molisolurile se află dominat în vest, subtipurile principale fiind determinat de
relief, rocă şi gradul de umezeală. În câmpiile joase pe terenurile uscate sunt
cernoziomuri (câmpiile Nădlac, Jimbolia, parţial Vinga), iar pe cele cu umiditate mai
mare cernoziomuri gleizate (câmpiile Timişului, Crişurilor). La trecerea spre câmpiile
înalte apar petice de cernoziomuri cambice. Sunt soluri fertile propice culturilor în
condiţiile în care sunt drenate (se elimină excesul de apă).
Argiluvisolurile au o răspândire mare în câmpiile înalte. În cadrul lor intră solurile
brune, brune luvice şi luvisolurile albice. În nord, în condiţiile locale ale unui exces de
umiditate capătă caracter gleizat. Sunt soluri cu fertilitate bună, suprafeţele cu acestea
fiind luate în cultură agricolă.
Solurile hidromorfe au o mare răspândire fiind legate de excesul de apă şi nivelul
freatic cu poziţie ridicată mai ales în câmpiile joase (Someşului, Crişurilor, Timişului
etc.). În această clasă se includ lăcoviştile, solurile gleice şi pseudogleice.
Solurile halomorfe sunt legate de arealele cu exces de săruri din câmpiile joase.
Sunt soloneţuri, solonceacuri (câmpiile Timişului, Crişurilor) folosite parţial pentru
păşunat.
Vertisolurile ocupă areale restrânse în sudul Câmpiei Timişului în regiunea Oraviţei
şi în Bazinul râului Tăuţ fiind legate de substratul argilos.
Psamosolurile ocupă areale mai mari în Câmpia Carei unde există suprafeţe extinse
cu nisipuri. Pe ele se cultivă viţă de vie sau au fost realizate plantaţii forestiere.
Solurile aluviale sunt concentrate în luncile râurilor; sunt fertile fiind folosite pentru
culturile legumicole.

8. Populaţia şi aşezările
8.1. date de Geografie istorică
Condiţiile naturale sunt propice locuirii. Urmele de cultură materială şi documentele
istorice dovedesc vechimea locuirii (încă din neolitic) dar şi continuitatea şi creşterea
numărului de aşezări de la o etapă istorica la alta.
În mileniile III – II B.C. existau aşezări nefortificate, ocupaţiile de bază ale
locuitorilor fiind cultura plantelor şi creşterea animalelor. Pentru finalul mileniului I B.C.
au fost identificate cetăţi de pământ şi aşezări dacice mari (la Pecica - Ziridava).
În epoca daco-romană, Câmpia Banatului făcea parte din provincia Dacia Superior
pe când în restul câmpiei erau aşezările dacilor liberi. În secolul X în cuprinsul câmpiei se
aflau voievodatele lui Glad (sud) şi Menumorut. Existau trei cetăţi importante (Biharia –
reşedinţa lui Menumorut, Morisena la Timişoara), precum şi numeroase aşezări

11
concentrate pe de o parte şi de alta a Mureşului, între Mureş şi Crişul Alb, între Crişul
Negru şi Someş, în lungul râurilor Timiş şi Bega.
Treptat, în sec. XI-XII, regiunea este inclusă în regatul maghiar. Din această
perioadă în documente apar date care atestă existenţa multor localităţi, structura reţelei de
aşezări definitivându-se treptat până către secolul XVIII. Banatul şi Crişana au fost
ocupate de turci în sec. XVI, nordul câmpiei rămânând în cadrul Principatului
Transilvaniei. La sfârşitul sec. XVIII Câmpia de Vest în componenţa Imperiului Austriac.
Există mai multe localităţi cu rang de oraşe (Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad,
Timişoara etc.) şi o concentrare mare de aşezări rurale pe câmpiile înalte, la contactul
acestora cu câmpiile joase precum şi în lungul principalelor văi pe care erau numeroase
drumuri străvechi de legătura în câmpie sau cu Transilvania.
În toată această perioadă au fost colonizaţi maghiari (sec. XI – XIII, XVIII), şvabi
(sec. XIX), sârbi (XIV) etc. care au creat aşezări noi ori s-au stabilit în cadrul aşezărilor
existente. Ca urmare reţeaua de aşezări s-a completat treptat apărând şi în câmpiile joase.
După 1918 spaţiul s-a integrat în teritoriul României; unele aşezări prin dezvoltare
au trecut din categoria satelor în aceea a oraşelor, iar în mediul rural ultimile sate s-au
construit după al doilea război mondial pe unele moşii expropriate cu populaţie din
Maramureş şi Munţii Apuseni.
8.2. Date demografice. Câmpia de Vest este o unitate geografică bine populată.
Numărul de locuitori este în prezent de cca. 1,8 mil. loc. (Gr. Posea, 1992) ceea ce
reprezintă aproape 8,2% din populaţia României. Cea mai mare creştere, bazată atât pe
sporul natural cât şi pe cel migratoriu a fost după 1960 în condiţiile în care în oraşe s-a
dezvoltat mult industria care a solicitat forţa de muncă, o parte sosind din alte regiuni ale
ţării.
Repartiţia valorii densităţii populaţiei reflectă în sec. XX, indiferent de
recensământ, două caracteristici. Mai întâi o anume distribuţie a valorilor în concordanţă
cu calităţile mediului natural (concentrare pe treptele mai înalte ale câmpiei, pe terase, pe
contacte şi o slabă desfăşurare pe terenurile mai puţin favorabile locuirii fie datorită unei
umidităţi mai ridicate fie prezenţei sărăturilor şi nisipurilor). Astfel se disting patru
categorii: valori foarte mari în oraşele Satu Mare, Carei, Oradea, Arad, Timişoara (în
1992 peste 500 loc./kmp2), valori ridicate în anumite areale de concentrare a aşezărilor
rurale mari şi în oraşele mici (în jurul Timişoarei, între Mureş şi Crişul Alb, la nord de
Someş, între Crişul Repede şi Barcău, unde în 1992 erau între 75 şi 150 loc/km2), valori
medii, pe unele culoare de vale (Crişul Negru, în 1992 erau între 50 şi 75 loc/km2) şi
valori mici (sub 50 loc./km2) pe aproape jumătate din câmpie. Cea de-a doua
caracteristică reflectă evoluţia ascendentă pe ansamblu a numărului de locuitori ceea ce a
impus şi creşterea valorii densităţii. Astfel comparativ cu anul 1910 (1912) în aceleaşi
areale valoare densităţii s-a dublat.
Sporul natural pe ansamblu este mai mic, sub nivelul celui pe ţară. El este negative
în Câmpiile Crişurilor şi Banatului şi pozitiv, în jurul valorii pe ţară (1‰) în Câmpia
Someşană (1,5‰). Regional valori pozitive sunt şi în marile oraşe şi în satele din
vecinătatea acestora după cum valoarea este mult mai coborâtă în satele mici depărtate de
căile de comunicaţie şi de oraşe (-4‰). Valorile reduse ale acestui indicator demografic
reflectă dinamica altora şi anume: natalitatea redusă în mediul rural (populaţie
îmbătrânită şi tradiţia naşterii unui singur copil) şi apropiată dar sub media pe ţară
(11,9‰ în 1992) în principalele oraşe şi în satele mari; mortalitatea ridicată atât la sate

12
cât şi la oraşe (10-11‰ în 1992). Creşterea numărului de locuitori în oraşe s-a datorat
(îndeosebi între 1960 şi 1985) sporului migratoriu stimulat de necesităţile unei
expansiuni industriale. Fluxurile principale de populaţie au fost dinspre satele mici şi
sărace din câmpie, din dealurile şi munţii vecini dar şi din alte regiuni ale ţării (Oltenia,
Maramureş etc.).
Populaţia urbană concentrată în 22 de aşezări din care 6 cu rang de municipiu
însuma în 1995 peste 1 190 000 loc. reprezentând cca. 5% din totalul populaţiei
României, 9,1% din totalul populaţiei urbane şi peste 65% din populaţia Câmpiei de Vest.
Populaţia rurală de cca. 600 000 locuitori se află în peste 670 sate cu mărime
diferită.
Pe grupe de vârstă, domină populaţia adultă (ajunge uneori chiar la 60%) pondere
mai mare având-o în oraşele principale şi în satele mari din vecinătatea acestora.
Populaţia ce depăşeşte 60 de ani este mai numeroasă în mediul rural (peste 25%), iar cea
tânără (îndeosebi între 15 şi 30 ani) în oraşe.
Structura naţională . Marea majoritate a populaţiei este de origine română. În oraşe
aceasta are o pondere între 40 ş 70%. Alături de români sunt maghiari (în Arad şi în
satele din judeţ, în câmpia Carei, Câmpia Someşului), germani (au avut o pondere mare
în perioada interbelică în Câmpia Banatului; în prezent sunt în localităţile din câmpiile
Jimboliei, Carei şi Someşului), slovaci (Nădlac), sârbi (în vestul câmpiei Timişului) etc.
Cea mai mare parte din populaţia activă este ocupată în oraşe în industrie şi servicii
pe când în mediul urban dominant în activităţile agricole şi numai parţial în servicii.
8.3. Aşezările
Oraşele sunt prezente în număr de 22. La finele secolului XIX şi până în anul 1930
au fost doar 6 (Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad şi Timişoara); ulterior numărul
lor a crescut (10 în 1948, 12 în 1956, 20 după 1966 şi 22 după 1989). După numărul de
locuitori 4 sunt mari (în 1995 Timişoara cu 333 049 locuitori, Oradea cu 222 994
locuitori, Aradul cu 187 286 loc. şi Satu Mare cu 131 077 loc.), 3 au între 20 000 şi 50
000 loc (Lugoj, Carei şi Salonta), 6 au între 10 000 şi 20 000 loc. şi 9 între 6 000 şi 10
000 loc. Deci cea mai mare parte a populaţiei urbane (72%) este concentrată în 4 centre şi
numai 20 % în 15 oraşe mici.
Din acestea 6 sunt municipii care au şi funcţii complexe. La celelalte ponderea
funcţiilor industriale agricole şi de servicii variază mult.
Aşezările rurale sunt vechi, în unele urmele de cultură materială atestând diferite
forme de locuire încă din neolitic. Prezenţa lor în documente începe cu secolul XII-XIII
cele mai multe fiind situate la contactul treptelor de relief (câmpii de glacis, terase) şi în
general în sectoarele mai înalte. Colonizarea câmpiei în mai multe faze cu populaţie
maghiară, sârbă, germană, slovacă etc. a determinat nu numai apariţia unor noi aşezări
dar şi implantarea unor forme şi mărimi variate a acestora în funcţie de particularităţile
locale ale reliefului şi de tradiţia comunităţii respective. De abia la sfârşitul secolului
XVIII şi în secolul XIX începe un proces complex de restructurare a vetrei satelor impus
de factorii economici (extinderea terenurilor cu culturi agricole şi mai ales diversificare
lor, desecarea suprafeţelor cu exces de umiditate şi realizarea de canale de renaj, creşterea
importanţei unor drumuri de legătură cu oraşele sau cu aşezări din regiunile limitrofe
etc.), dar şi unele influenţe străine (prin colonizarea şvabilor în Banat), austriecii au
impus forma satelor. Şt. Manciulea (1932) separă 5 subtipuri de sate în câmpiile înalte şi
3 în cele joase. În prezent se impun ca structură (Gr. Posea, 1995) tipurile: adunat cu

13
formă stradală dreptunghiulară (Banat, câmpiile joase ale Crişurilor şi Someşului), adunat
cu reţea stradală radial concentrică (Câmpia Crişurilor, Ierului), compact (Banat) şi
răsfirat (pe glacisurile înalte).
După numărul de locuitori cele mai mari sate (peste 4000 loc.) sunt câmpiile
Jimboliei, Someşului (N); satele mijlocii au o dezvoltare mare (cele mici – sub 1000 loc.)
sunt în câmpiile de glacis sau în sectoarele din câmpiile joase unde condiţiile naturale n-
au permis dezvoltarea spaţială a lor.
Funcţia economică dominantă a satelor este cea agrară cu diferenţiere în cerealieră
şi creşterea animalelor, cerealier-viticola etc. Se adaugă funcţia industrială în unele sate
unde există mici unităţi de prelucrare a produselor agricole sau unde se extrag petrol,
gaze, materiale de construcţie. După 1989 a început să se afirme şi cea a serviciilor.

9. Economia
Condiţiile naturale din Câmpia de Vest au fost şi sunt extrem de favorabile
dezvoltării unei economii agricole complexe. Poziţia geografică a principalelor oraşe în
raport cu regiunile de producţie agricolă din câmpie cu drumurile ce duceau la aşezările
din Carpaţi şi dealuri sau în centrul Europei, necesităţile vitale ale populaţiei au impus
de-a lungul secolelor dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti şi apoi a celor industriale
(mai ales în direcţia produselor alimentare, textile, din lemn şi piele de animale). Într-o
anumită măsură resursele de subsol (gaze naturale, petrol, apele termale, materialele de
construcţii) au contribuit la diversificarea activităţilor industriale în a doua parte a
secolului XX. Ca urmare, în timp, caracterul agricol al economiei acestei regiuni s-a
modificat în agrar-industrial şi local chiar industrial-agrar diversificat.
9.1. Industria are la bază tradiţia meşteşugărească, produsele agricole, unele resurse
de subsol, materii prime aduse din alte părţi şi de o forţă de muncă calificată.
Industria energetică are ca subramuri – exploatarea petrolului şi a gazelor naturale
în mai multe locuri din Câmpia Banatului (Călacea, Satchinez, Şandra, Orţişoara, Variaş,
Biled, Teremia Mare etc.) şi Câmpia Aradului (Turnu, Pecica, Şeitin, Nădlac) şi
producţia de energie electrică în centrale mici (Timişoara, Arad, Oradea – foloseşte
cărbunele din Dealurile de Vest, Satu Mare).
Metalurgia neferoasă are ca unitate uzina de alumină din Oradea care foloseşte
bauxită în Munţii Pădurea Craiului şi din import.
Industria construcţiilor de maşini şi de prelucrare a metalelor este concentrată în
principalele oraşe – Timişoara (utilaj electric, agricol, chimic, minier, pentru industria
alimentară etc.), Arad (vagoane, strunguri etc.), Oradea (maşini – unelte, utilaj agricol),
Satu Mare (utilaj minier, chimic, aparate pentru uz gospodăresc etc.).
Industria chimică este destul de diversificată ca subramuri care în prezent sunt într-
un proces de schimbare. Unităţi mai importante sunt la Timişoara (o rafinărie, detergenţi,
lacuri şi vopsele, produse pentru mase plastice), Arad (se produceau îngrăşăminte
azotoase) şi Oradea (lacuri, vopsele, insecticide).
Industria lemnului este o ramură de tradiţie şi prelucrează lemnul adus din Carpaţi.
Produce mobilă (Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Ineu, Timişoara, Arad, Lugoj,
Sânnicolau Mare etc.), cherestea (Arad, Gătaia, Ceacova şi alte centre mici), parchet
(Satu Mare) etc.
Industria materialelor de construcţii produce prefabricate din beton (Satu Mare,
Oradea, Ineu, Timişoara, Lugoj etc.), plăci de azbociment şi beton celular autoclavizat

14
(Oradea), diferite tipuri de cărămizi (Satu Mare, Carei, Tăşnad, Oradea, Jimbolia, Lugoj,
Timişoara, Arad şi în multe sate bănăţene), ceramică fină (Lugoj) etc. Se mai exploatează
balast din luncile râurilor mari (Someş, Crişuri, Mureş), roci vulcanice (Rodna).
Industria uşoară, cu o îndelungată tradiţie este reprezentată prin toate subramurile:
- industria bumbacului (Arad, Oradea, Salonta, Timişoara, Lugoj, Sânicolau Mare),
industria de prelucrare a lânei (Timişoara), industria mătăsii (Timişoara, Lugoj –
pentru mătase naturală), topitorii de in (Acâş) şi cânepă (Berveni, Iratoşu, Nădlac,
Biled, Jimbolia, Delta) şi unităţi de prelucrare a lor (Carei, Sânicolau Mare), industria de
confecţii şi tricotaje (Timişoara, Arad, Periam – pălării, Oradea, Ineu, Satu Mare, Seini,
Marghita etc.), industria de pielărie, încălţăminte (Satu Mare, Marghita, Săcuieni şi
mai ales Oradea, Timişoara, Arad, Jimbolia), blănărie (Oradea) şi marochinărie
(Oradea, Timişoara).
Industria alimentară este o ramură de tradiţie, cu pondere însemnată în valoarea
producţiei industriale a Câmpiei de Vest; foloseşte în principal produse agricole. Are
toate subramurile fiind prezentă în toate oraşele şi în multe sate mari. Mai însemnate
sunt: industria cărnii şi produselor din carne (Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta,
Timişoara, Lugoj, Arad, Beregsău etc.), industria laptelui şi produselor lactate (Satu
Mare, Carei, Marghita, Oradea, Chişineu Criş, Arad, Timişoara, Sânnicolau Mare, Deta
etc.), industria zahărului (Carei, Oradea, Timişoara, Arad), industria uleiului vegetal
(Carei, Oradea), industria pentru obţinerea băuturilor alcoolice (Valea lui Mihai,
Săcuieni, Diosig, Oradea, Timişoara, Recaş, Arad, Şiria, Teremia Mare etc.), industria
spirtului şi a drojdiei (Arad), industria produselor din tutun (Timişoara, Arad),
industria de îmbuteliere minerale (Lipova, Buziaş etc.).
9.2. Agricultura
Condiţiile naturale (îndeosebi relieful de câmpuri întinse cu pante mici şi slab
fragmentate, climatul cald şi mai umed, solurile fertile etc.) asigură un potenţial extrem
de propice activităţilor agricole. Au existat însă şi încă au importanţă o serie de factori
care limitează acest potenţial. Între aceştia mai însemnaţi sunt: nivelul freatic ridicat în
câmpiile joase ceea ce favorizează înmlăştinirea şi degradarea solurilor, apoi sărăturare,
deflaţia nisipurilor, inundaţiile etc. pentru limitarea acţiunii acestor factori s-au realizat
lucrări ameliorative pe întreg spaţiul câmpiei (canale de desecare şi drenare a excesului
de apă, îndiguirea albiilor râurilor principale). Întrucât în lunile de vară sunt posibile
perioade lungi de uscăciune şi chiar secetă s-au realizat sisteme de irigaţii (Câmpiile
Someşului, Aradului şi Timişului).
Modul de folosinţă a terenurilor. Din suprafaţa câmpiei peste 90% reprezintă teren
agricol din care precumpănesc terenurile arabile (75 – 90%). Din restul fondului funciar
4% revin pâlcurilor de pădure, 4% aşezărilor, căilor de comunicaţie, terenurilor
neproductive şi 1,5% apelor (Gr. Posea 1995).
Din arabil, cele 10 – 25 % sunt concentrate fie în câmpiile joase (păşunile pe
sărături şi pe terenurile cu exces de umiditate) fie în cele de glacis (livezi, vii, păşuni).
Cultura plantelor are loc esenţial în producţia agricolă. În cadrul acesteia culturile
de cereale se află pe primul plan (33% din arabil concentrat mai ales în câmpiile mai
înalte). Se cultivă grâu (mai ales în sud şi nord), porumb (pe primul plan după 1989),
secară, orz de toamnă, ovăz, orez (în sud), orzoaică (pentru bere). Pe suprafeţele
însemnate se practică cultura plantelor tehnice. Floarea soarelui se cultivă în câmpiile
joase (Ecedea, Crişurilor, Timişului) sfecla de zahăr se află pe areale mari în câmpiile din

15
vecinătatea fabricilor de zahăr (Ecedea, Ier, Carei etc.), inul pentru ulei ocupă suprafeţe
mai mici în Câmpia Someşului şi estul Câmpiei Crişurilor. Tutunul se cultivă mai ales în
câmpiile din vecinătatea oraşelor Timişoara şi Arad. Terenurile cu cânepă se află
predominant în nord (Câmpia Someşului) sau la sud de Mureş, aici găsindu-se şi
principalele topitorii. Pe suprafeţe restrânse între Timiş şi Bega se cultivă plante
medicinale (Gr. Posea, 1995).
În luncile râurilor mari (Someş, Crişuri, Mureş, Timiş, Bârzava etc.) şi în câmpiile
joase se fac culturi de legume (tomate, ceapă, varză, castraveţi, salată etc.). Pentru culturi
de legume de seră existau suprafeţe amenajate la Oradea, Arad, Timişoara, Jimbolia,
Lovrin, Valea lui Mihai etc.
Cartoful deşi este cultivat peste tot are o pondere însemnată pe terenurile nisipoase
din Câmpia Carei apoi în Câmpia Lugojului şi la vest de Timişoara. Se mai cultivă
pepeni (Câmpia Aradului, Câmpia Carei), căpşuni (lunca Someşului), lucernă în câmpiile
joase (Someşului şi Timişului) şi trifoi în Câmpia Crişurilor.
Viticultura ramură de tradiţie se practică cu predilecţie fie pe glacisurile de la
contactul cu Munţii Zarand (Podgoria Aradului cu centrele Păuliş, Ghioroc, Şiria,
Pâncota, Târnava) sau cu Dealurile de Vest (Giarmata, Buziaş, Recaş-Topolovăţu Mare,
Ineu, Craiova, Săcuieni, Tăşnad, Ardud, Seini). Al doilea sector aparţine terenurilor
nisipoase din Câmpia Carei (Valea lui Mihai) sau în câmpiile de la sud de Mureş
(Teremia, Cenad, Periem etc.).
Pomicultura se practică în câmpiile înalte. Suprafeţe pomicole însemnate cu meri,
pruni, vişini, caişi etc. se cultivă în localităţile Ardus, Tăşnad, Homorod, Valea lui Mihai;
în sud (Arad, Lipova Buziaş etc.) se adaugă piersicii.
Creşterea animalelor este o ocupaţie de tradiţie care beneficiază de o bază furajeră
variată şi de păşuni naturale.
Bovinele au numărul cel mai ridicat la sud de Mureş; predomină rasa bălţata
românească.
Porcinele sunt crescute în număr mare; aici existau mari complexe (Nădlac,
Periam, Şiria, Curtici, Pecica, Gătaia, în vecinătatea oraşelor Oradea, Satu Mare etc.).
Ovinele se cresc în Câmpia Someşului (Livada), Câmpia Crişurilor (Chişineu Criş)
şi mai ales în Câmpia Banatului. Rasa principală este merinos.
Cabalinele au o pondere mai mică. La Izvin există o herghelie de cai de rasă.
Creşterea păsărilor încă se realizează în complexe avicole, în vecinătatea marilor
oraşe. La Salonta există specializarea în creşterea gâştelor.
În Banat, unde sunt suprafeţe însemnate cu plantaţii de duzi există tradiţia creşterii
viermilor de mătase, gogoşile acestora fiind prelucrate la Lugoj.
Se mai practică apicultura (mai ales în plantaţiile cu salcâmi din Câmpia Carei,
apoi în sudul Câmpiei Crişurilor, Aradului etc.) unde sunt plante melifere şi piscicultura
(heleşteele din Câmpia Crişurilor de la Cefa, Inand; Bazinul Teuzului, pe Bârzava la
Partoş, Bega etc.).

10. Căile de comunicaţie


Sunt numeroase, variate ca tip şi importanţă şi au rezultat de-a lungul secolelor pe
măsura definitivării reţelei de aşezări şi a creşterii volumului schimburilor cu aşezările
din centrul Europei şi cu oraşele din ţara noastră.

16
Căile rutiere însumează cele mai mari lungimi având grade diferite de modernizare.
Câmpia de Vest este traversată de segmente de drumuri de importanţă europeană,
naţională şi judeţeană sau locală de unde şi caracteristicile lor structurale şi dimensiunile.
Alcătuiesc un sistem în care se impun trei direcţii: cea internaţională şi naţională cu
şosele care au desfăşurare transversală prin câmpie (vin dinspre Ungaria şi Iugoslavia), se
înscriu în lungul văilor principale străbătând Dealurile de Vest şi Carpaţii Occidentali
dirijându-se apoi spre Bucureşti. În acest sens sunt:
- Halmeu – Satu Mare spre Cluj Napoca – Bucureşti prin Zalău (pe Crasna)
sau Baia Mare (pe Someş);
- E 60 – Borş – Oradea – Cluj Napoca – Bucureşti (pe Crişul Repede);
- E 79 – Borş – Oradea – Beiuş (pe Crişul Negru) – Deva – Sibiu – Bucureşti
- E 64 – Nădlac – Arad - Deva (pe Mureş) – Bucureşti
- E 70 – Moraviţa – Timişoara – Caransebeş – Orşova (pe Timiş şi Cerna) –
Drobeta Turnu Severin spre Bucureşti
- Direcţia nord-sud care străbate câmpia de la Satu Mare la Timişoara şi care
are o însemnătate deosebită pentru legăturile economice dintre toate
localităţile din această unitate geografică; este axul sistemului rutier.
- Direcţii radiare cu valoare judeţeană şi comunală; cele mai multe pornesc
din principalele noduri rutiere aflate la intersecţia primelor magistrale
(Timişoara, Arad, Chişineu Criş, Oradea, Satu Mare). Se adaugă mai multe
noduri rutiere în localităţile mai însemnate de la contactul câmpiei înalte cu
dealurile (Tăşad, Marghita, Ineu etc.).
Căile ferate au fost realizate începând cu a doua parte a secolului trecut mergând
dinspre vest către est în lungul văilor principale; s-au adăugat o magistrală nord-sud şi
mai multe artere secundare ce pătrund în Munţii Apuseni, Depresiunea Oaş şi munţii
Banatului. În sistemul căilor ferate în ţara noastră un loc aparte îl au cele patru magistrale
electrificate care leagă Bucureştiul şi diferitele regiuni din centrul, sudul şi estul
României de statele din vestul şi centrul Europei.
- Bucureşti – Orşova – Caransebeş – Timişoara cu ieşire în Iugoslavia pe la
Stamora Moraviţa sau Jimbolia;
- Bucureşti - Sibiu – Deva – Arad cu ieşire în Ungaria pe la Curtici;
- Bucureşti – Cluj Napoca – Oradea cu ieşire în Ungaria la Episcopia
Bihorului şi Salonta;
- Bucureşti – Baia Mare – Satu Mare cu ieşire în Ungaria (la Carei şi Valea lui
Mihai) şi în Ucraina (Halmeu).
Magistrala nord-sud poate fi considerată de legătură între punctele extreme Halmeu
şi Stamora Moraviţa, dar din punct de vedere funcţional asigură realizarea unui sistem
între Timişoara şi Satu Mare.
Se adaugă numeroase căi ferate secundare care pornesc din câteva noduri feroviare
(Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, Lugoj, Ineu) între care şi un tronson din cea mai
veche cale ferată construită pe teritoriul României (Baziaş – Oraviţa, 1854).
Transporturile aeriene. Există aeroporturi la Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare
primele cu amenajări pentru asigurarea decolărilor, pentru cursele internaţionale.
Transportul naval se practică pe Bega, în aval de Timişoara; curs amenajat la
începutul secolului XX.

17
Transporturile speciale includ conductele de gaze naturale ce vin din Transilvania
(pe valea Mureşului la Arad şi Timişoara, pe Someş la Satu Mare), reţeaua electrică etc.

11.Turismul
Potenţialul turistic natural al câmpiei este redus, în schimb cel istoric şi social-
cultural este destul de bogat. La acestea se adaugă densitatea căilor de comunicaţii,
importanţa şi dotările edilitare ale marilor oraşe, ca şi apropierea unor zone sau subzone
turistice montane sau deluroase bogate în obiective, s-a ajuns ca turismul în Câmpia de
Vest să fie dezvoltat.
Ca obiective naturale se remarcă apele termale şi minerale, care au dus la apariţia
unor staţiuni importante (Felix, 1 Mai, Tinca, Buziaş, Călacea) sau de interes local,
precum şi realizarea unor ştranduri (Oradea, Satu Mare, Timişoara). Amenajările
piscicole (Cefa, Inand, Tămăşda) care de obicei au în apropiere şi areale ocupate de
păduri, sunt adesea căutate de turişti. Pâlcuri de pădure, mai ales cele situate lângă oraşe,
oferă locutorilor spaţii de agrement, altele prezintă interes cinegetic (mistreţi, fazani,
iepuri).
Există şi multe rezervaţii ştiinţifice: pe Someş - cerbi lopătari şi fazani; lacurile de
la Satchinez numite şi „Delta Banatului”, Băile 1 Mai (rezervaţie de nuferi), Ineu,
Sânmartin
Sunt importante şi podgoriile din această parte a ţării, cea mai cunoscută fiind cea a
Aradului, alături de cea de la Pâncota – Mocrea.
În întreaga câmpie au fost găsite urme arheologice, dacice, romane, româneşti,
feudale. Se păstrează ruinele unor cetăţi (Biharia – cetatea Bihairea a lui Menumorut,
Salonta, Zărand, Ineu, Pâncota) sau castele feudale uneori menţinute până azi în forma
iniţială (Carei, Ineu, Sebiş, Pâncota, Bocsig etc.).
În multe localităţi au fost deschise muzee locale şi case memoriale.
Principalele puncte care atrag numărul cel mai mare de turişti rămân oraşele mari –
Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, apoi staţiunea Băile Felix. Muzeele, obiectivele
istorice, culturale, arhitectonice, parcurile etc. din aceste oraşe sunt vizitate de numeroşi
turişti. Adesea, tot din aceste centre se fac excursii în zone vecine cu obiective naturale
sau folclorice numeroase, cum ar fi spre Oaş şi subzona Codrului în nord, către peşterile
din M. Apuseni (din Oradea), spre Muntele Mic sau Semenic (din Timişoara), în arealele
Moneasa, Guranhonţ, Brad (de la Arad).
Subunităţi geografice
În majoritate lucrărilor de sinteză asupra Câmpiei de Vest se face împărţirea
acesteia în unităţi de diferite ordine al căror nume are caracter livresc. Plecând de la ceea
ce există în Geografia României, vol. IV (1992) şi Câmpia de Vest de la Gr. Posea (1992,
1995) în cadrul acesteia se pot separa trei mari unităţi geografice, iar în fiecare mai multe
subunităţi, în două, trei ordine de ierarhizare.
Câmpia Someşului
- se află în nord, între Munţii Oaş-Igniş, Dealurile Silvaniei (Codrului şi
Crasnei), Câmpia Crişurilor şi graniţa
- fundamentul cristalin este dispus în blocuri aflate la adâncimi de 1500 –
3000m peste care există un sedimentar gros ce conţine ape subterane termale
arteziene. Jocul pe verticală al blocurilor din fundament în cuaternar s-a
realizat diferit în timp, în cel puţin două centre (Bodrog în Ungaria şi

18
Câmpia Crişurilor şi au determinat pendularea albiilor râurilor principale pe
Someş, Crasna, Tur etc.) ceea ce a condus la aluvionări bogate dar
diferenţiate în timp, remanieri hidrografice dar şi la crearea unui relief
complex.
- Relieful este alcătuit din:
o Câmpia joasă a Someşului – clădită de acesta şi Crasna, Homorod, Tur,
este o luncă vastă cu importante lucrări hidroameliorative;
o Câmpiile înalte cu caracter de glacis de la contactul cu Dealurile
Silvaniei: Abrud (între Someş şi Crasna); Tăşnad (sub Dealurile
Crasnei), Buduslău (până la Barcău, este cea mai înaltă);
o Câmpia înaltă Carei (un fost con al Someşului spre sud-vest; relief
eolian)
- Climat răcoros şi umed ca urmare a frecvenţei maselor de aer vestice şi nord
vestice ce determină ierni mai lungi, geroase, cu strat de zăpadă ce rezistă
mai mult şi veri calde dar cu precipitaţii. Cele mai mici valori de
temperatură (cu 1º C - 2º C mai scăzute, faţă de centrul şi respectiv sudul
câmpiei)
- Râurile principale au albiile aproape la nivelul câmpiei; sunt îndiguite pentru
limitarea inundaţiilor; cele secundare parcurg cursuri părăsite şi au apă
numai după ploile bogate. Se adaugă canale de desecare şi câteva iazuri.
- Are o populaţie de cca. 400 000 locuitori din care peste 180 000 sunt în cinci
oraşe. Sporul natural are valorile cele mai ridicate din Câmpia de Vest.
Aşezările rurale cele mai multe se află în jurul oraşelor mari (Satu Mare şi
Carei), şi la contactul unităţilor de câmpie înalte şi joase şi în lungul văilor
principale; sunt sate mici şi mijlocii (adunate) cu contur neregulat, cu funcţii
agricole diversificate (cerealier-zootehnic, cerealier-viticole, cerealier –
pomicole etc.); în unele sunt şi activităţi industriale.
- Economie complexă. Industrie extractivă este limitată la câteva exploatări
de gaze şi ţiţei (la sud de Carei şi vest de Marghita). Industria prelucrătoare
include unităţi de construcţii de maşini (Satu Mare, Carei) şi unităţi ale unor
ramuri de tradiţie –alimentară, textilă, lemn, materiale de construcţii.
Agricultura are la bază culturile de porumb, grâu, plante tehnice (in, cânepă,
sfeclă de zahăr), legume, viticultură (Abrud, Carei, Buduslău) şi creşterea
animalelor (bovine, porcine, oi, în Câmpia Carei apicultură);
Oraşele: Satu Mare (131 077 loc.) municipiu reşedinţă de judeţ, se află la intersecţia
celor mai importante drumuri din nordul Câmpiei de Vest. Urme de cultură materială din
neolitic, bronz, aşezare dacă, cetate în secolul IX-X în timpul lui Menumorut; în sec. XII
aici sunt colonizaţi germani (în Mintiu pe stânga Someşului; important târg de cereale şi
sare în sec. XVI-XVII; faţă de începutul secolului XX populaţia a crescut de patru ori, iar
economia a devenit în ultimele decenii un însemnat centru industrial (construcţii de
maşini, textilă, pielărie), nod feroviar şi rutier. Dispune de un bogat patrimoniu turistic.

- Carei (25 721 loc.) este municipiu, urme de cultură materială din preistorie,
atestat documentar în 1320 (villa Karul), oraş din sec. XV. În prezent este
centru industrial (alimentară, textilă) şi agricol. Există mai multe obiective
turistice (castelul, parcul dendrologic, monumentul eroilor)

19
- Tăşnad ( 10 431 loc.) declarat oraş în anul 1968, are economie agrar
industrială;
- Marghita (18 817 loc.) atestat documentar în sec. XIV, oraş din 1968, centru
agro-industrial (alimentară, textilă, încălţăminte)
- Seini declarat oraş din 1989, centru agroindustrial
Câmpia Crişurilor
- situată în partea mijlocie a Câmpiei de Vest între Barcău şi marginea nordică
a conului aluvial al Mureştului (Câmpia Aradului)
- are o suprafaţă de cca. 3600 kmp în care se includ şi: Câmpia Barcăului
(cca. 200 kmp), Câmpia Sebişului (cca. 120 kmp), Câmpia Tăuţului sau a
Cigherului (100 kmp) şi Câmpia Holodului (cca. 140 kmp).
- Altitudinile oscilează între 90 – 180 m, dominând cele sub 140 m
- Prezintă mai multe ramificaţii spre est, pătrunzând adânc în dealuri, cu
deosebire pe Barcău, Crişul Negru, Crişul Alb şi Cigher. Prin urmare, are
cele mai strânse legături cu Dealurile Crişurilor
- Din punct de vedere geologic se compune din fundamentul cristalin
fragmentat acoperit de depozite sedimentare ce aparţin la două cicluri
importante (paleogen şi neogen)
- Are două compartimente majore: o câmpie aluvionară extinsă spre vest şi
sud, şi cea mai tipică structură de câmpii de glacis (dezvoltată sub dealuri)
- Este străbătută de patru râuri principale: Barcău şi de cele trei Crişuri
(Repede, Alb şi Negru în ordine de la nord la sud)
- Are numai 10 km lăţime la nord de Oradea, dar se extinde mult spre sud
- Climatul temperat continental, de câmpie cu nuanţă panonică. Prezintă
caractere de tranziţie între climatul banatic (mai cald şi mai uscat) şi cel
someşan (cald moderat dar mai umed). Temperaturi medii anuale de 10,5° C
la Chişineu Criş şi 10,4° C la Oradea, dar precipitaţiile înregistrează o
diferenţiere: 630 mm pe câmpiile înalte şi doar 600 mm în câmpiile joase
(chiar 543,8 mm la Chişineu Criş)
- Vegetaţia (puternic modificată antropic) aparţine zonelor de silvostepă
(mozaicată de vegetaţia acvatică, palustră şi halofilă datorită condiţiilor
locale de umiditate) şi silvostepei (mai bine reprezentată pe Crişul Alb şi
Teuz)
- Învelişul de sol este foarte puternic mozaicat, predominând cele intrazonale,
iar cele zonale fac tranziţia între sectorul banatic (molisoluri) şi cel someşan
(argiluvisouri)
- Aşezările sunt mai puţin numeroase în comparaţie cu Câmpia Someşului
(177 sate în 46 comune şi doar 6 oraşe)
- Numărul de locuitori: circa 475 000 din care peste 276 000 locuiesc în
mediu urban din care peste 221 000 în Oradea. Densitatea populaţiei este de
130 loc/kmp, dar, dacă excludem municipiul Oradea rămân doar 74 loc/kmp
- Natalitatea este de mai multe decenii sub media pe ţară, mortalitatea însă se
încadrează în general în limitele pe ţară. Sporul natural este negativ dar mai
mic decât media pe ţară.
- Oraşele: Oradea (222 000 loc.) aflat pe Crişul Repede, este un oraş
complex, cu industrie şi servicii foarte bine dezvoltate, cu energie electrică,

20
construcţii de maşini, industrie chimică, materiale de construcţii, lemn,
alimentară Oradea deţine un potenţial turistic antropic foarte mare
reprezentat de Palatul cu cele 365 de ferestre realizat în stil baroc, Muzeul
Ţării Crişurilor, Catedrala romano-catolică (1752 - 1780) cea mai mare din
ţară construită în stil baroc, Cetatea Oradei (sfârşitul sec. XI şi refăcută în
sec. XVI), Teatrul, Primăria, Catedrala ortodoxă (biserica cu lună). Salonta
(22 000 loc) situat pe Canalul Culişer (în câmpia joasă), oraş cu funcţii
mixte cu construcţii de maşini, textile şi tricotaje; Chişineu – Criş (9 000
loc.) situat în câmpia joasă pe Crişul Alb, cu prelucrarea lemnului,
construcţii de maşini, ind. alimentară; Ineu (10 500 loc.) situat pe Crişul Alb
cu funcţii mixte, cu prelucrarea lemnului, ind. Alimentară, textile şi tricotaje;
Pâncota (7400 loc.) oraş aflat lângă măgura eruptivă cu acelaşi nume, oraş
agrar industrial; Sebiş (6 900 loc) pe Crişul Alb, cu funcţie agrar industrială
- Agricultura este foarte dezvoltată şi se bazează pe terenuri amenajate prin
desecări, drenări, terasări sub dealuri. Industria este cel mai bine reprezentată
în Oradea.
Subdiviziuni ale câmpiei înalte care se află la contactul cu Dealurile de Vest sau
chiar cu M. Apuseni:
1. Câmpia Barcău se extinde de la Marghita până la Crişul Repede, ea se compune
dintr-un glacis complex cu altitudini între 115m în vest şi 180 m în sud
2. Câmpia Bihariei se extinde sub Dealurile Oradei între 110 m şi 140 m,
corespunde unui con aplatisat al Barcăului
3. Câmpia Miersigului (între Crişul Repede şi Negru) compusă din glacisuri şi
terase mai ales ale Crişului Repede
4. Câmpia Cermeiului (între Crişul Negru şi Teuz) are două trepte – una
intermediară a Cermei şi una înaltă – Câmpia Craiovei. Aici se include şi
Golful Holodului
5. Câmpia Bocsigului compusă din terase săpate în Dealurile Cuiedului şi situată
pe stânga Crişului Alb, are o formă alungită est-vest
6. Câmpia Tauţului dezvoltată în bazinul Cigherului (afluent pe stânga al Crişului
Alb) este compusă din câmpuri aluviale joase, lunci şi terase glacisate, glacisuri
şi piemonturi
Subdiviziuni ale câmpiei joase
1. Câmpia Salontei se extinde în lungul graniţei, între Crişul Repede şi Negru, iar
în est până la curba de 100 m. Marginea sa este marcată de un şir de areale
mlăştinoase, plasate sub o mică frunte, lină ca pantă, a câmpiei intermediare
2. Câmpia Crişului Alb se compune din lunci înalte străpunse de lunci joase şi se
extinde până la râul Sartiş (nord de Teuz), iar în sud până la Pâncota şi sud de
Canalul Morilor. Este cea mai amplă şi mai complexă luncă din toată Câmpia
Crişurilor, formând o adevărată câmpie aluvială, avansată inclusiv sub deal.
3. Câmpia Crişului Negru apare ca un culoar printre câmpiile înalte Miersig şi
Cermei, iar în vest (aproape de graniţă) se lărgeşte brusc, în special către sud
(până la râul Sartiş).

21
Câmpia Banatului
- este situată în partea sudică a Câmpiei de Vest de la marginea de nord a
conului Mureşului şi în sud până la graniţa cu Iugoslavia.
- Include punctul cel mai vestic al ţării (Beba Veche), are cele mai multe
cursuri canalizate, cea mai mare densitate de căi ferate (aproape dublu faţă
de media pe ţară), pe teritoriul său se află judeţul cu cea mai mare suprafaţă
din ţară (Timiş) şi singurul râu interior navigabil (Bega)
- Are o suprafaţă de cca. 9800 kmp şi prezintă cea mai mare lăţime, 120 km în
Câmpia Mureşului
- Din punct de vedere geologic este reprezentată tot de un fundament difuzat
în blocuri de falii panonice şi carpatice (orientare E-V), peste care stă
umplutura depresiuni care începe din tortonian (badenian) se continuă sau
sarmaţian, panonian, pliocen superior-cuaternar
- Altitudinile oscilează între cca. 80 – 180 m, în mod excepţional 75 – 77 m,
la ieşirea Arancăi şi a Timişului din ţară şi circa 200 m pe unele terase sub
dealurile Pogănişului
- Avansează foarte mult spre est, pe valea Timişului, prin Câmpia Lugojului,
lungă de 48 km, care ia contact direct cu Depresiunea intramontană a
Caransebeşului. Situaţii similare sunt pe Bega, pe Pogăniş şi Bârzava
- Ca relief, dă impresia alipirii a patru mari tipuri de câmpii, una complexă în
nord (creată de aluvionările şi oscilările Mureşului,) apoi o mare câmpie
joasă, a Timişului şi Begăi (cu prelungiri în golfuri estice), o câmpie – golf,
Câmpia Lugojului (cu numeroase lunci, terase, glacisuri) şi o câmpie de
glacis piemontan plasată sub Dealurile Dognecei.
- Clima este mai moderată, această câmpie fiind mai ferită de masele de aer
rece din nord şi nord est, dar deschisă influenţelor oceanice şi
mediteraneene. Temperatura medie anuală este de 10,7° C, primăverile sunt
mai timpurii şi mai călduroase decât în restul ţării. Precipitaţiile variază între
540 mm (în vest) şi 700 mm la limita dealurilor.
- Solurile aparţin clasei molisoluri (sub stepă şi silvostepă) dar şi altor soluri
extrazonale (lăcovişti, soloneţuri, soluri aluviale, vertisoluri)
- Populaţia se ridică la cca. 1 milion de locuitori, cu 54% în mediul urban.
Densitatea ajunge la 102 loc/kmp dar este cel mai scăzut spor natural din
ţară.
- Aşezările sunt mai rare decât în celelalte subunităţi (cca. 3 / 100 kmp), există
10 oraşe şi 295 sate
- O caracteristică pentru această câmpie foarte importantă de altfel pentru
explicarea condiţiilor socio-economice ar fi că aici satele au un mare grad
de urbanizare (beneficiază de atributele mediului urban in ceea ce priveşte:
sistemul de canalizare, alimentare cu apă, încălzire, linii telefonice, etc.).
- Câmpia Banatului are cel mai mare număr de oraşe din toate unităţile
Câmpiei Vestice (două oraşe mari: Arad şi Timişoara) alături de un oraş
mijlociu (Lugoj) şi alte 7 mici.
- Cele mai importante resurse ale subsolului sunt apele minerale şi
geotermale, hidrocarburi.

22
- În această unitate sunt reprezentate aproape toate ramurile şi subramurile,
domină însă construcţiile de maşini, chimică, alimentară şi textilă, dar este
concentrată în cele două oraşe mari (Timişoara şi Arad).
- Agricultura este foarte bine reprezentată atât de cultura plantelor (aici sunt
suprafeţe întinse pe care s-au realizat lucrări hidroameliorative) cât mai ales
de creşterea animalelor (porcine şi bovine)
- Căile de comunicaţie sunt foarte bine reprezentate atât de magistralele
feroviare (I şi II, inelul Timişoarei, şi alte 8-9 linii de importanţă locală),
şosele europene, naţionale şi judeţene
- Oraşe: Timişoara (325 300 loc.) ocupă locul patru între oraşele ţării după
Bucureşti, este unul dintre cele mai mari centre industriale ale ţării situat pe
canalul Begăi la altitudinea de 85 – 90 m, la încrucişarea drumurilor est-vest
şi nord – sud pentru vestul ţării. A fost atestat în anul 1266 sub numele de
Castrus Timisiensis, s-a dezvoltat pe o veche aşezare dacică şi daco-romană.
În secolul XI devine cetate, la 1514 a fost asediată de Gheorghe Doja, iar
după 1522 devine raia turcească timp în care aici s-a înfiinţat chiar o
universitate musulmană. Începând cu secolele XVIII şi XIX aici se dezvoltă
puternic comerţul şi industria. În prezent pe lângă o industrie puternic
dezvoltată (sunt reprezentate aproape toate ramurile) Timişoara este şi un
centru universitar puternic, centru cultural etc. Sub aspect turistic se remarcă
rin muzeele sale (al Banatului, Castelul Huniazilor, Muzeul satului
Bănăţean, Bastionul cetăţii), prin clădirile deosebite între care amintim: Casa
lui Eugeniu de Savoia, clădirea Teatrului Naţional şi a Operei, Catedrala
Mitropoliei Banatului, etc. Arad (industria de vagoane, strunguri, textilă) se
impune din punct de vedere turistic cu Muzeul Judeţean, cetatea oraşului ce
datează secolul XVIII (1762 - 1783), Teatrul de stat, în stil neoclasic, Palatul
Culturii etc. Lipova oraş cu funcţie industrială, în care se află şi cetatea de la
Şoimoş (din sec. XIII, centru al unui cnezat românesc, refăcută de Iancu de
Hunedoara). Nădlac, Sânnicolau Mare, Jimbolia, Curtici, Buziaş, Deta (au
între 7 100 şi 14 000 loc.) din care Lugoj şi Lipova funcţionează ca aşezări
din perioada feudală, iar celelalte au apărut după anul 1948. Sunt oraşe mici
cu funcţii industriale şi agricole, doar trei dintre ele au şi funcţie de transport
foarte importantă pentru că sunt puncte de trecere a frontierei (Nădlac,
Curtici, Jimbolia).
Subdiviziuni:
A. Câmpiile Mureşului reprezintă un complex de tipuri de câmpii, toate situate
pe conuri ale Mureşului. Limita nordică a acestora este dată de arealul
subsident al Crişului Alb iar în sud până la subsidenţa timişoreană.
- Câmpia Vingăi – câmpie piemontan-terasată, e cea mai veche şi mai întinsă
câmpie mureşeană, situată la sud de lunca Mureşului, de la Lipova la
Secusigiu (comuna Satu Mare).
- Câmpia Nădlacului este o câmpie piemontan-tabulară cu pătura cea mai
groasă de loess din toată regiunea (10 – 20 m) cu 3-5 soluri fosile şi cu o
altitudine relativă peste Mureş de 10 -20 m. Ea se întinde până la lunca
Mureşului, în est are o limită convenţională cu Câmpia Ierului, în nord-vest
graniţa cu Ungaria

23
- Câmpia Aradului este piemontan-tabulară cu pătură subţire de loess, se
întinde la nord de Mureş, între M. Zarand în est, Câmpia Nădlac în vest şi
graniţa cu Ungaria în vest.
- Câmpia Jimboliei este situată pe stânga Mureşului, la sud-vest de Câmpia
Vingăi şi în continuare ei. Este o unitate foarte netedă, cu crovuri şi unele
dune sau vechi grinduri fluviatile ale Mureşului
- Câmpia Arancăi reprezintă o deschidere, în con larg, a luncii Mureşului,
începând de la Periam (SV). Este cea mai nouă câmpie a Mureşului, pe
centrul său meandrând Aranca, râu ce-şi are obârşia în lunca Mureşului la
Sânpetru German (la sud de Pecica)
B. Câmpia Timişului
- are caracter de subsidenţă manifestându-se activ încă din arealul Timişoarei
unde există loessuri şi soluri fosile, îngropate sub aluviuni.
- Câmpia Timişoarei este limitată la est de curba de 100 m (est Recaş- est
Sârbova), în nord C. Vingăi (tot curba de 100 m), până la Satchinez inclusiv,
în vest râul Pământul Alb (include şi Biled) în continuare cu Apa Mare până
la localitatea Beregsău, iar de aici o linie convenţională până la Timiş. În sud
limita merge pe malul stâng al luncii Pogănişului şi până la Câmpia
Buziaşului
- Are drept subdiviziuni:
- C. Bega Veche după numele râului central
- C. Bega Mică are ân centru râul cu acelaşi nume, canalizat care se varsă în
Canalul Timişat (aproape paralel cu graniţa)
- Câmpia Birdei se dezvoltă între Timiş şi Câmpia Bârzavei
- Câmpia Moraviţei este o câmpie joasă, de tip aluvionar cu înălţimi de 80 –
100 m
C. Câmpia Lugojului
- reprezintă golful de câmpie ce se alungeşte către est pe Timiş şi Bega. Se
compune din două câmpii joase de lunci şi trei câmpii de terase şi glacisuri.
Limita estică e pe Timiş şi Bega, este convenţională, cu aproximaţie la
localitatea Căvăran la cca. 154 m (pe Timiş) şi la vest de Traian Vuia
(confluenţa pârâului Râu cu Beca, cca. 125 m).
- Câmpia Timişanei după râul ce coboară din dealuri la Lugoj şi merge apoi
paralel cu Tsimişul până la limita vestică a ei. Reprezintă în fapt lunca largă
a Timişului
- Câmpia Glavţei (după râul paralel Begăi, care vine din Dealurile Sărazului,
sub numele de Săraz). Se compune din lunci de 3-4 km lăţime
- Câmpia Honoriciului (numită şi a Sinersigului) cuprinde terasele 1-4 pe
stânga Timişului până la valea Cinca, de unde terasele se pierd aproape total
în glacisuri.
- Câmpia Ţipariului reprezintă câmpia de terase dintre Bega şi Timiş (la nord
de Lugoj)
- Câmpia Lucareţului este o fâşie de terase situată în arealul bazaltelor de la
Lucareţ
D. Câmpia Bârzavei constituie o unitate complexă de glacis piemontan vechi,
uşor modelat ulterior, plasată în semicerc sub dealurile Buziaşului şi

24
Tirolului. Se extinde de la Golful Lugojului până la graniţa cu Iugoslavia.
Văile largi ale râurilor Pogăniş şi Bârzafa o subdivid în trei:
- Câmpia Buziaşului ţine din stânga văii Cinca până în stânga văii Pogăni
- Câmpia Tormacului are formă de triunghi, ca un con între luncile văilor
Pogăniş şi Bârzava
- Câmpia Gătaiei are formă de U deschis spre graniţă, în care pătrunde ca un
sac Câmpia joasă a Moraviţei. Se extinde din dreapta văii Bârzava spre sud.

Temă de control:
1. Numiti trei denumiri sub care mai este cunoscută Câmpia de Vest
2. Menţionaţi trei tipuri genetice de câmpii înalte din Câmpia de Vest
3. Menţionaţi cel puţin şase râuri care strabat Câmpia de Vest
4. Care sunt zonele de vegetaţie ce se desfăşoară în Câmpia de Vest?
5. De când este locuit spaţiul Câmpiei de vest?
6. Menţionaţi pe scurt factorii de favorabilitate pentru locuire ai Câmpiei de Vest.
7. Care sunt cele patru mari oraşe din Câmpia de Vest?
8. Care sunt cele trei subdiviziuni ale Câmpiei de Vest?

25