MIHAI IELENICZ

LAURA COMĂNESCU

GEOGRAFIE FIZICĂ GENERALĂ

Suport de curs pentru Învățământul la Distanță

Bucureşti
2017
 CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………......….4

Modulul 1 - OBIECTUL, ISTORICUL, METODELE ŞI LEGILE

GEOGRAFIEI…….…...………………………………………………………...…6
1.1. Definţie .…………………………...................……………………………………………6
1.2. Conţinutul obiectului Geografiei………………………………………………………………13
1.3. Învelişul geografic – sistem global…………………………………………………………...12
1.4.Locul geografiei fizice………………..............…………………..………………………..……16
1.5. Metode de studiu folosite în geografie…………………………………………...………..….17
1.6. Legăturile Geografiei cu alte ştiinţe………………………………………………...……...…..21
1.7.Legile Învelişului natural geografic.....................................................................................22

Modulul 2- UNIVERSUL……………………………………………...………….28
2.1.Tabloul general al Universului……………………………………………...…………………..28
2.2. Calea Lactee ..................................…………………………………………………...………..31

Modulul 3 - PĂMÂNTUL ŞI LOCUL SĂU ÎN UNIVERS………………...…...42

3.1. Pământul şi Sistemul geografic global …………...………………...………………………….42
3.2. Luna ………………………………...………………………………………………...………51
3.3. Fenomene determinate de Sistemul Pământ-Lună-Soare ……………………………......…….53

Modulul 4 - GEOSFERELE TERESTRE………………………………........….60

4.1. Endosferele terestre………………………………….………………....………………………60
4.2. Exosferele terestre…………………………………………………...……………...………….64

Modulul 5 - MARILE SISTEME NATURAL – GEOGRAFICE.......................................................80

5.1.Zona caldă……………...…………………………………………………………..…………...80
5.2.Zonele temperate……………………………………………………………………….....…….88
5.3. Zonele reci……………………………………………………………………………….…......95

3
 INTRODUCERE
Lucrarea de faţă este dedicată studenţilor geografi de la diferitele specializări ale
Facultăţii de Geografie, de la Invățământ la Distanță. Ea are la bază lucrările anterioare ale
autorilor apărute în anii 2000, 2003 și 2008, fiind un suport de curs adaptat pentru această
formă de învățământ.
Structura lucrării este realizată pe 5 module şi anume: Obiectul, Istoricul, Metodele
şi Legile Geografiei, Universul, Pământul şi locul său în Univers, Geosferele terestre,
Marile sisteme natural– geografice. Fiecare dintre acestea urmăresc programa analitică a
acestei discipline, raportat la numărul de ore prevăzute în planul de învăţământ și specificul
acestui tip de activități didactice.
Ca urmare, ce îşi propune lucrarea de faţă?
 să rezolve cerinţele esenţiale ale acestei ştiinţe: înţelegerea Sistemului geografic
(limite, alcătuire, structură, funcţionalitate, legi) şi cunoaşterea ansamblului de relaţii pe
care acesta le-a dobândit în timp cu alte sisteme;
 să asigure înţelegerea teoretică (noţiuni, legi, metode, relaţii) şi cunoaşterea evoluţiei
spaţiale şi temporale a sistemului geografic şi a subsistemelor componente;
 să evidenţieze principalele noţiuni despre Univers şi locul Pământului în cadrul
acestuia;
 să conducă la înţelegerea relaţiilor funcţionale şi structurale care există între
geosferele terestre care se materializează în marile sisteme natural –geografice;
Pornind de la experienţa anterioară a autorilor fiecare modul are o structură
didactică, fiind formulate obiectivele care trebuie atinse după parcurgerea acestuia, fiind
prezentate exerciţii, întrebări de verificare, dicţionar de termeni şi în final o bibliografie de
bază.
Dicţionarul de termeni geografici îşi propune să explice noţiunile cele mai
importante şi uzuale care trebuie însuşite, realizarea unui vocabular geografic fiind unul din
dezideratele primordiale ale unui curs de geografie generală.
Întrebările de la sfârşitul fiecărui modul, acoperă cele mai importante aspecte, sunt
diferite ca tipuri de itemi şi au scopul realizării autoevaluării permanente din dorinţa ca
studentul să ştie permanent unde se află pe scara pregătirii.
Am încercat ca lucrarea de faţă să fie însoţită de un material ilustrativ explicativ,
convinşi fiind de importanţa lui în geografie.
Scopul final al lucrării noastre este pe de-o parte ca aceasta să fie un instrument util
de lucru pentru studenţii anului I în însuşirea celor mai importante noţiuni ale geografiei
fizice, iar pe de altă parte de a-și forma un mod de gândire logic, corelativ.

Autorii

4
 SEMNE CONVENȚIONALE UTILIZATE ÎN CADRUL CURSULUI
- Atenție

- Rezumat

- Dicționar de termeni

- Exerciții

- Întrebări de verificare

- Bibliografie suplimentară

- Obiective

5
Modulul 1
DE CE GEOGRAFIA ESTE O ȘTIINȚĂ?
Obiective:
- cunoaşterea obiectului de studiu şi a definiţiei geografiei
- însuşirea principalelor etape ale evoluţiei geografiei ca ştiinţă
- înţelegerea noţiunilor de bază ce reprezintă obiectul de studiu al geografiei
- cunoaşterea limitelor şi caracteristicilor sistemului geografic
- stabilirea locului geografiei fizice în cadrul ştiinţelor geografice
- înțelegerea metodelor utilizate în studiul geografiei
- însuşirea legilor învelişului natural geografic

1. DENUMIRE. DEFINŢIE. PRIMELE DIVIZĂRI

Orice ştiinţă este definită de următoarele cerinţe: denumire, obiect propriu de studiu,
legi proprii şi metode proprii de investigaţie. Până la definirea clară a unei ştiinţe trece un
timp îndelungat, perioadă în care se acumulează un volum mare de informaţie, se introduc
noţiuni, se stabilesc corelaţii cu domenii apropiate.

1.1. ANTICHITATEA ŞI EVUL MEDIU - APARIȚIA GEOGRAFIEI CA ȘTIINȚĂ

În Antichitatea greacă s-au manifestat două direcţii: una axată pe descrierea unor regiuni,
numită chorografie, iar alta, bazată pe relaţii matematice, fizice şi astronomice, avea ca obiect de
studiu Pământul luat ca întreg şi analizat, în principal, ca formă, dimensiuni, alcătuire etc. şi căreia
Eratostene i-a zis Geografie. Între marile opere ale antichităţii se impun geografiile lui Strabon şi
Ptolemeu care realizează cele mai bune hărţi ale perioadei antice.
Descrieri geografice având mai mult sau mai puţin caracter practic sunt specifice
antichităţii romane și în perioada timpurie a Evului Mediu (IX-XII) oamenilor de cultură arabi.
Până la epoca marilor descoperiri geografice (secolele XV-XVII), accentul se punea pe
cunoaşterea Pământului, în special, pe regiunile locuite. Sunt descrieri legate de elementele cadrului
natural, observaţii privind popoarele ce locuiau diferite teritorii, denumiri de ţară, date cu conţinut
economic (resurse, schimburi comerciale). Termenul de Geografie nu a fost utilizat în acestă
perioadă, cu toate că au existat numeroase lucrări cu astfel de subiect.
Epoca marilor descoperiri geografice a însemnat începutul Renaşterii Geografiei, a
acumulării unui fond imens de date, epocă ce a pregătit schimbări esenţiale în gândirea geografică şi
în definirea obiectului Geografiei. S-au realizat explorări şi descrieri ale unor regiuni necunoscute,
explicaţii pentru diferite procese naturale ceea ce a dus la stabilirea de corelaţii între elementele
cadrului natural, om şi activităţile sale; la formularea unor legi naturale.Se realizează hărţi care
constituiau grafii ale feţei Pământului, adică descrieri ale naturii prin semne şi areale.

1.2. STABILIREA DENUMIRII ȘI DEFINIŢIEI. PRIMELE DIVIZIUNI.

În secolele XVIII-XIX s-a putut ajunge la studii geografice, în care detaliile privind
relieful, apele, clima, vegetaţia, omul şi activităţile sale au condus la sinteze ştiinţifice pe areale
mai mici sau mai mari şi la îmbogăţirea vocabularului prin introducerea şi explicarea de noţiuni
geografice. Un loc aparte pentru dezvoltarea Geografiei ca ştiinţă l-au avut câteva personalităţi:
B. Varenius, Al. von Humboldt, Karl Ritter, Friedrich Ratzel, F. von Richtofen, Paul Vidal de la
Blache şi alţii. Se înfăptuiesc paşi esenţiali în rezolvarea mai multor probleme.

1.2.1. Denumire şi definiţie

• Varenius (1622-1650) în Geographia generalis (1650) pune bazele Geografiei fizice,
menţionând că hidrosfera este un înveliş terestru. În Geographia generalis, Varenius trece de la
simple descrieri la clasificări, explicaţii şi generalizări. Geografia, în concepţia lui Varenius este

6
geografia fizică generală (I. Donisă, 1972) care cuprinde: geografia generală sau universală, privind
învelişul ca un tot; geografia specială sau particulară care tratează regiunile Pământului.
• Alexander von Humboldt (1769-1859), naturalist şi mare călător, fondator al geografiei
moderne ca ştiinţă. În lucrarea Cosmos extrapola Geografia la un Weltkunde, la o ştiinţă a lumii, a
Universului în care Pământul este doar o componentă; este o ştiinţă fizică care studiază legăturile
dintre fenomenele de pe faţa Pământului, dezvoltarea interdependentă şi repartiţia lor pe Terra.
Pentru prima dată sunt diferenţiate etajele de vegetaţie şi introduce noţiunea de izotermă. Humboldt
arată că “un scop al geografiei este cunoaşterea unităţii în pluritate (se prefigurează astfel
caracteristica sistemului), studierea legilor generale şi legăturilor interne ale fenomenelor
telurice”. De asemenea, a relevat rolul observaţiei ca metodă în cercetarea geografică şi a elaborat
câteva principii din care două sunt esenţiale: cauzalitatea (orice fenomen nu poate fi înţeles în sine
dacă nu-i sunt căutate cauzele ce le-a generat şi consecinţele producerii sale), al geografiei
comparate (orice fenomen trebuie privit şi în comparaţie cu fenomene similare din alte regiuni, deci
o prefigurare a raportului particular/general); principiul evoluţionist (natura este în continuă
transformare, astfel că "prezentul nu poate fi separat de trecut, el interferându-se în imaginea naturii
telurice"). A ajuns la concluzia că biosfera este un înveliş terestru, iar raporturile dintre învelişuri
sunt mult mai complexe decât anticipaseră predecesorii săi.
•F. von Richtofen dă o definiţie geografiei: “Geografia este ştiinţa despre faţa Pământului
şi despre lucrurile şi fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea”. După el, Geografia trebuie
să studieze "suprafaţa terestră solidă în legătură cu hidrosfera şi atmosfera, să analizeze învelişul
vegetal şi fauna după relaţiile lor cu suprafaţa terestră, să cerceteze omul şi cultura sa materială şi
spirituală după aceleaşi puncte de vedere" adică în raport cu natura înconjurătoare.
-Geografia este o ştiinţă
-obiectul de studiu este faţa Pământului cu ceea ce există pe ea;
studiază cauzal relaţiile complexe dintre suprafaţa terestră solidă, atmosferă, hidrosferă, înveliş
vegetal, faună, relaţiile omului cu natura înconjurătoare
La finele secolului XIX s-a ajuns astfel la folosirea unei singure denumiri (Geografie), la
conturarea definiţiei acestui domeniu, la stabilirea direcţiilor de cercetare şi la apariţia unor
subramuri.

1.2.2 Individualizarea unor ramuri ale Geografiei

G. Fournier (1648), care descrie Oceanul Planetar şi B. Varenius (1622-1650) în
Geographia generalis pun bazele hidrologiei. Al. von Humboldt evidenţiază existenţa învelişului
biotic pe care Eduard Suess l-a denumit biosferă. În 1854, K. Neumann introduce noţiunea de
geomorfologie pentru ştiinţa care se ocupă cu studiul reliefului planetar. Prezenţa solului ca înveliş
geografic este sesizată de V.V. Dokuceaev.
Spre sfârşitul secolului XIX, Friedrich Ratzel (1844-1904) întemeiază geografia umană
(antropogeografia) şi tot el pune bazele geopoliticii, iar Paul Vidal de la Blache (1900) vorbeşte de
geografia umană şi raporturile cu geografia vieţii.

1.3. Secolul XX
Sub raport teoretic, semnificative sunt câteva preocupări însoţite de rezultate însemnate:
- stabilirea unei definiţii a Geografiei cât mai cuprinzătoare;
- delimitarea obiectului de studiu faţă de alte ştiinţe şi, în primul rând, de ştiinţele apropiate
de contact, respectiv Biologia, Geologia, Sociologia etc.
- stabilirea denumirii şi limitelor obiectului de studiu al Geografiei;
- diferenţierea majorităţii ştiinţelor geografice;
- precizarea domeniului de studiu;
De-a lungul anilor, s-au dat Geografiei mai multe definiţii încercându-se precizări asupra
obiectului de studiu, a limitelor acestuia şi a metodelor specifice de investigaţie.

7
 Una din definiţiile cele mai complete, dată în perioada interbelică, aparţine lui Simion
Mehedinţi (1869-1962), creatorul geografiei moderne în România, care în "Terra" arată că
“Geografia este ştiinţa care cercetează relaţia dintre masele celor patru învelişuri planetare
atât din punct de vedere static, cât şi din punct de vedere dinamic
Deci, după Simion Mehedinţi, Geografia are ca obiect de studiu masele celor patru
învelişuri care constituie "totul geografic" care ar reprezenta un sistem alcătuit din patru
învelişuri (litosfera, apele, aerul, vieţuitoarele) între care există relaţii de cauzalitate şi
ierarhizare; Geografia nu se rezumă doar la descrierea lor ci, în primul rând, analizează complex
tot ceea ce rezultă din conexiunile dintre aceste componente, nu staţionar, ci în continuă
evoluţie. Sistemul nu exclude omul şi activităţile sale (Omul este “o părticică între celelalte
care compun totul geografic.Omul locuitor al întregului Pământ şi unul dintre agenţii cei mai
activi în modificarea sferelor şi, prin urmare, ca unul din factorii geografici de căpetenie
trebuie analizat ca atare în geografie”).
În 1986, Gr. Posea definește Geografia- “Geografia studiază organizarea lăuntrică,
naturală şi cea impusă de om, a mediului de la exteriorul solid al Terrei, sau spaţiul terestru ca un
sistem dinamic şi unitar (Geografia generală), dar şi diversificat local şi regional (Geografia
regională)”… “Ea studiază relaţiile (statice, dinamice, spaţiale, temporale) dintre geosfere
(atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera) avănd ca obiect specific de studiu mediul geografic în
varietate, complexitatea lui locală şi regională, dar şi unitatea lui de sistem, inclusiv sub aspectul
utilizării şi transformării de către om”. Astfel rezultă: Geografia ca ştiinţă are ca obiect de studiu
mediul geografic (spaţiu terestru, mediul de la exteriorul solid al Pământului) care este un sistem
dinamic, unitar, dar şi diversificat local şi regional. Studiază alcătuirea lui naturală, relaţiile
(statice, dinamice, spaţiale, temporale) dintre componenţi (atmosferă, hidrosferă, litosferă, biosferă)
şi influenţele activităţii omului asupra lui.
Geografia este o ştiinţă care studiază mediul geografic privit ca sistem planetar sau regional
alcătuit din şase componente(relief, climă, ape, vieţuitoare, soluri şi activităţi umane) fiecare
cu mai multe elemente între care în baza stabilirii unui ansamblu de relaţii (de ordin spaţial,
temporal, funcţional etc.) rezultă o diversitate de tipuri de medii care se ierahizează, se
intercondiţionează şi se reflectă în peisaje.

Exerciţiu:
Comentaţi următoarele definiţii date în timp Geografiei, menţionaţi care dintre
acestea răspunde pe deplin cerinţelor prin care este definită orice ştiinţă:
 Eratostene – Grafia feţei Pământului (Eratostene, 276-194 î.Hr).
 Al.von. Humboldt – Principala problemă a Geografiei fizice este de a determina formarea
categoriilor de fenomene, legile care guvernează relaţiile dintre acestea, legăturile eterne care înlănţuie
fenomenele vieţii cu cele ale naturii neanimate (1855).
 B.Varenius – Geografia este o parte a matematicii aplicate în care se arată alcătuirea
globului terestru şi a părţilor sale componente (Geografia generalis).
 Paul Vidal de la Blache – Geografia este ştiinţa locurilor preocupată de calităţile şi
potenţialităţile ţărilor. Caracterul particular al unei ţări este exprimat de totalitatea trăsăturilor sale, de
diversitatea socială asociată cu diversitatea locurilor. Cunoaşterea sa presupune înţelegerea felului în care
faptele geografice se imprimă asupra vieţii sociale (1902-1903).
 A. Hettner . – Geografia este ştiinţa corologică a Pământului sau ştiinţa arealelor şi
locurilor terestre în termenii deosebirilor locale şi a relaţiilor lor spaţiale. Scopul.......este cunoaşterea
caracterului regiunilor şi a locurilor şi a interrelaţiilor dintre diferitele medii ale realităţii.....înţegerea
suprafeţei Pământului, prin actuala sa organizare în continente, în regiuni mai extinse sau mai restrânse şi
locuri, ca un întreg (1921).
 Vintilă Mihăilescu – Geografia studiază complexul planetar sau regional ca întreg, rezultat
din îmbinarea şi colaborarea elementelor componente (aer, apă,uscat, vieţuitoare) sub impulsul forţelor
interioare şi exterioare învelişului geosferic (Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă, 1945).

8
  M. Sorre – Geografia este o disciplină a spaţiilor terestre. Prima problemă a Geografiei
umane este elucidarea raporturilor dintre om şi mediu. Geografia umană este acea parte a Geografiei
generale care tratează oamenii şi toate activităţile lor din perspectiva repartiţiei acestora....descrierea
ştiinţifică a peisajelor umane şi distribuţia lor pe glob (1947).
 H. Baulig − Geografia este o manieră de a considera lucrurile, fiinţele, fenomenele în
raportul lor cu Pământul (1948).
 S.V. Kalesnik – Geografia fizică studiază învelişul landşaftic prin prisma componentei
materiale, caracteristicilor, ritmului, sensului dezvoltării acestui înveliş, a diferenţierii structurii în decursul
dezvoltării (1959).
 R. Hartshorne – Geografia este studiul care caută să ofere descrierea ştiinţifică a
Pământului ca lume a omului. Geografia este preocupată să asigure o descriere lipede, ordonată şi raţională
şi o interpretare a caracterului variat al suprafeţei Pământului (1959).
 Vintilă Mihăilescu – În cazul geografiei, acest obiect este, şi trebuie să o afirmăm
categoric, întregul teritorial, de la localitate, la planetă (1968).
 J. Yeates – Geografia poate fi privită ca o ştiinţă preocupată cu dezvoltarea raţională şi
testarea teoriilor care explică şi prezic distribuţia şi localizarea spaţială a diferitelor caracteristici ale
suprafeţei terestre (1968).
 I.G.Sauşkin – Geografia este ştiinţa despre legiledezvoltării sistemelor spaţiale dinamice,
care se formează pe suprafaţa terestră în procesul interacţiunii naturii şi societăţii şidespre orientarea
acestor sisteme (1968).
 Pierre George – o ştiinţă a spaţiului în funcţie de ceea ce el oferă sau aduce oamenilor sau
studiul dinamicii spaţiului umanizat (Les methodes de la geographie, PUF, 1970)
 George Vâlsan – Se spune, cu o definiţie generală scoasă chiar din numele ei, că geografia
e descrierea pământului. Dar aceasta e numai o generalitate foarte largă. Geografia nu e numai descriere şi
nici numai strict a pământului. Ea descrie în felul ei, dar şi explică şi uneori scoate constatări generale. Apoi
ea nu are în vedere numai pământul şi îndeosebi suprafaţa sa, cu toate că în primul rând de la ea porneşte, ci
şi toate relaţiile complexe care se stabilescîn legătură cu acest pământ. De la situaţia şi fenomenele cosmice
care-l influenţează până la pulsaţia internă a însuţi mediului terestru, trecând prin puterile aeriene ale
apelor, care se luptă şi ele cu pământul, până la învelişul de viaţă al acestui pământ, până la răspândirea
omenească pe suprafaţa lui, geografia caută să-şi dea seama de toată drama cu atâtea personaje, fiecare
deosebit caracterizată, dramă care se petrece pe această scenă foarte vastă dar unică: faţa globului
pământesc (Conştiinţă naţională şi geografie, Opere alese, Edit. Ştiinţifică, 1971).
 Albert Demangeon – studiul raporturilor grupelor umane cu mediul înconjurător.
 J. Tricart – Geografia fizică trebuie să deo o vedere de ansamblu asupra mediului fizic şi să
pună în evidenţă maniera în care manifestările vieţii se inserează în aceasta şi îi imprimă principalele sale
caracteristici (1972).
 Silvia Iancu – Geografia corespunde unui sistem de cunoştinţe care însumează descrierea,
explicarea şi formularea legilor generale şi particulare ale structurii, dinamicii şi diferenţierii teritoriale a
învelişului terestru complex, rezultat din interacţiunea naturii şi a societăţii omeneşti (Bazele teoretice şi
metodologice ale Geografiei, 1975).
 Petre Coteţ – Faţă de celelalte ştiinţe ale pământului, geografia se distinge prin faptul că
obiectul ei de studiu îl constituie rezultanta corelaţiei şi interacţiunii dintre natură şi om, care se numeşte
geosferă şi de care nu se ocupă nici o altă ştiinţă a Terrei. Învelişul geosferic sau terestru constituie un
mecanism bine organizat, cu structură şi legi proprii, caracterizat prin diferenţierea progresivă a elementelor
componente, dar şi prin integralitatea lui.Orice dereglare a caestui mecanism duce la perturbări în mersul
general al fenomenelor terestre şi generează diverse stări de dezechilibru (Principii, metode şi tehnici
moderne de lucru în geografie, Edit. Didactică şi pedagogică, 1976).
 Alexandru Roşu – Studiul mediului înconjurător nu este o problemă nouă pentru geografie,
acesta identificându-se de multe ori cu însăşi obiectul geografiei moderne (Geografia mediului înconjurător,
Edit. Didactică şi Pedagogică, 1977).
 G.W. Moore – Geografia este ştiinţa care descrie suprafaţa terestră, proprietăţile sale
fizice, clima, economia, oamenii (Dictionary of Geografi, 1977).
 Al. Savu – Geografia a devenit succesiv, mai întâi o ştiinţă explicativă, pentru toate
legăturile de cauzalitate dintre fenomenele geografice şi apoi tocmai pentru că s-a antrenat în rezolvarea
unor probleme cu care se confruntă omenirea a devenit o ştiinţă de perspectivă (1980).

9
  Ioan Donisă − Geografia este ştiinţa care studiază sociogeosistemul ca formaţiune
complexă, căutând să-I stabilească componenţa, structura, fizionomia şi funcţionalitatea lui, legile care
guvernează legăturile dintre componente, evoluţia părţilor şi a întregului, precum şi diferenţierea lor spaţială
(Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, 1987).
 Victor Tufescu − Geografia este considerată o ştiinţă a relaţiilor dintre geosfere,
antroposfera fiind şi ea o geosferă (1990).
 R. Brunet, R. Ferras, H. Thery – Una dintre ştiinţele fenomenelor societăţii. Geografia are
drept obiect cunoaşterea activităţii umane de producere şi organizare a spaţiului (1992).
 Dictionary of Geography – Geografia este studiul suprafeţei terestre, incluzând toate
formele de relief, formarea lor şi procesele asociate care sunt cuprinse în geografia fizică. Sunt acoperite şi
alte aspecte din climatologie, topografie şi oceanografie. Geografia umană include populaţia şi distribuţia
lor, aspecte privind geografia socială şi culturală, repartiţia şi exploatarea resurselor naturale (Geddes&
Grosset, 1997).
 Carrara – Geografia este ştiinţa care studiază interconexiunile care există între sferele
terestre dar şi activităţile omului în raport direct cu aceste sfere (Geografie fizică, 1997).
 George Erdeli şi colab. – Geografia este studiul suprafeţei terestre privite ca mediu
geografic şi loc al activităţilor umane. Geografia implică analiza structurii şi interacţiunilor celor două
sisteme majore, sistemul ecologic (care presupune relaţia om- mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (o
serie de legături între areale geografice individualizate) (Dicţionar de Geografie umană, Edit. Corint, 1999).
 R. Brunet – Geografia este ştiinţa teritoriilor sau, în sens mai larg, ştiinţa organizării şi
diferenţierii spaţiului – spaţiul fiind, în ansamblul său, unul din produsele vieţii sociale şi individuale şi una
dintre condiţiile acestora (1990).
 D. Thomas, A. Goudie –Geografia fizică este descrierea Pământului, mării, aerului,
plantelor şi animalleor, distribuţia acestora şicauza acestei distribuţii...... omul, însuşi poate fi văzut ca
locuitor al Terrei cu lucrurile pe care el le crează şi prin acţiunea şi influenţa sa (TheDictionary of Phisical
Geography, 2006)

2. OBIECTUL GEOGRAFIEI – DENUMIRE ŞI DEFINIRE

În antichitate, pe de o parte, cerinţele militare, comerciale au impus geografiei ca spaţiu al
cercetării teritoriile locuite, iar pe de altă parte, nevoia explicării unor noţiuni teoretice a implicat
cunoaşterea Pământului ca întreg- forma Pământului şi mişcarea de rotaţie. De aici, dualitatea
obiectului acestei de ştiinţe spaţiul locuit şi Terra ca întreg. Aceste aspecte se menţin şi în secolele
următoare.Începând cu secolele XVIII - XIX când s-a dezvoltat geografia teoretică şi în secolul XX,
înţelegerea realităţii la nivel teritorial sau planetar a impus un nou mod de analiză a proceselor și
fenomenelor.

2.1. DENUMIREA OBIECTULUI GEOGRAFIEI

Învelişul terestru implică un spaţiu ambiguu întrucât noţiunea se referă obişnuit şi la
alte geosfere terestre (litosferă, atmosferă, manta). El este raportat la spaţiul dintre nucleu şi
exteriorul atmosferei, în unele lucrări ceea ce produce o extindere nefondată a ceea ce revine
sistemului de cunoaştere geografic. Astfel, limita exterioară, dată de marginea superioară a
atmosferei, s-ar afla la peste 65.000 km, pe când partea din aceasta, în care se realizează procese
ce influenţează ansamblul relaţiilor din sistemul geografic este de numai 20-25 km (la nivelul
stratosferei). De asemenea, limita nu poate fi coborâtă nici până în centrul Pământului întrucât
ceea ce se înfăptuieşte sub astenosferă influenţează extrem de puţin ansamblul de mecanisme din
Sistemul mediului geografic.
Landşaft a fost asociată de cei mai mulţi geografi cu o unitate teritorială (porţiune a
suprafeţei terestre), cu întindere diferită în care există o anumită omogenitate genetică,
funcţională a componentelor naturale de mediu (landşaft natural). Faptul că acestea au suferit şi
suferă modificări datorate activităţilor umane au impus introducerea noţiunii de landşaft
culturalizat. Ele sunt adesea confundate cu tipurile de peisaje.

10
 Peisajul este definit ca porţiune omogenă a spaţiului de la suprafaţa terestră, care
reflectă o anumită îmbinare în sistem a componenetelor geografice (relief, climă, ape, vegetaţie,
sol, un rezultat al activităţii umane), din care unul sau două sunt dominante, dând caracteristica
acestuia. Se exprimă în faţă prin ceea ce “se vede” (de exemplu, savana, deşertul, pădurea umedă
intertropicală; o platformă industrială). El reflectă starea actuală a unităţii geografice, fiind o
imagine exterioară a unor relaţii din sistemul respectiv.
Mediu geografic constituie noţiunea cu sfera cea mai largă, un sistem în care se
regăsesc cele şase componente (relief, apă, aer, sol, vieţuitoare şi societatea umană) cuprinse
într-un angrenaj de legături structurale şi funcţionale ce au caracter dinamic şi evolutiv.
- Mediu geografic global, la scara întregii planete, care alcătuieşte un înveliş specific
(Înveliş geografic) cu baza în litosferă, la diferite adâncimi (unde există şi energii generatoare de
relief), şi cu partea superioară în stratosferă, la nivelul stratului de ozon. Individualizarea
acestuia a început, în urmă cu circa un miliard de ani; ulterior a evoluat prin apariţia vieţii ce a
condiţionat dezvoltarea solurilor şi mai târziu apariţia omului şi a societăţii umane. El se divide
în medii cu caracter regional cu întinderi diferite.
O situaţie aparte prezintă în cadrul Mediului geografic global, mediile de la nivelul
componentelor (ex. în hidrosferă - mediul lacustru, glaciar, oceanic), care se ierarhizează după
gradul de complexitate al relaţiilor dintre elementele lor.
• Până când omul a început să se afirme pe plan social, se putea vorbi de concordanţa între
sfera noţiunii de mediu geografic şi aceea de mediu natural. În ultimile secole, dezvoltarea societăţii
umane a impus un ansamblu de relaţii noi în sistemul mediului geografic, format, pe de o parte, din
relaţii sociale, economice, culturale, caracteristice sistemului nou apărut, iar pe de altă parte, din
legăturile între acestea şi elementele mediului natural căruia i-a influenţat evoluţia, determinând
schimbări mai mari sau mai mici. Ca urmare, mediile naturale au rămas tot mai restrânse ca areal,
astfel încât în prezent doar suprafeţele acoperite de marii gheţari continentali, etajele alpine din
munţii foarte înalţi, interiorul deşerturilor, pădurile virgine ecuatoriale sau temperate (taigaua),
mediul abisal al Oceanului Planetar mai pot fi considerate regiuni naturale. În regiunile temperate,
subpolare, mediteraneene, tropical-umede, în fâşiile litorale, mediul natural a fost puternic
modificat de societatea umană. Vegetaţia umană a fost înlocuită pe întinderi semnificative cu
diverse culturi, s-au realizat aşezări, de la sat la metropolă, s-au impus areale cu extracţii de
minereuri, combustibili, materiale de construcţie, s-au dezvoltat căi de comunicaţie. În aceste
regiuni cu concentrări mari de populaţie, aşezări şi activităţi economice au apărut şi s-au amplificat
două categorii de medii: antropizate şi antropice.
− Mediile antropizate se referă la spaţii naturale care suferă modificări în urma dezvoltării
de aşezări mici cu un număr redus de locuitori şi cu activităţi economice limitate. Structura
mediului natural se păstrează în mare măsură, omul şi activităţile sale fiind încorporate. Se
constituie o îmbinare între natural şi antropic, în care raportul se menţine în favoarea celui dintâi
(satele din munţi, deltele fluviilor, culoarele de vale cu zăvoaie şi bălţi).
− Mediile antropice reprezintă un stadiu avansat al implicării omului în modificarea
mediului natural; rezultă sisteme noi, în care se impun construcţiile administrative, economice,
culturale, locuinţele, reţeaua de străzi, diversele instalaţii; vegetaţia spontană este în cea mai mare
măsură înlăturată, iar în spaţiile verzi domină speciile plantate. Acest tip de mediu este schimbat în
raport cu necesităţile societăţii, în care se include mediul urban, rural și industrial.
Cei doi termeni (mediul natural, mediul antropic) se regăsesc în sfera noţiunii de mediu
înconjurător, foarte mult utilizat în ultimile decenii (nu numai de geografi, dar şi de alţi specialişti),
cu sensul de spaţiu geografic în care, în sistemul celor şase componente, omul este componentul
principal, elementele naturale întrepătrunzându-se cu cele construite şi modificate de el. Este un
sistem în care se încadrează trei medii distincte: abiotic (apă, aer, relief, sol), biotic (vieţuitoarele) şi
antropic (omul cu activităţile sale).

11
 În literatura străină sinonimul acestui termen este environement, cu semnificaţia de
regiune în care există un ansamblu de condiţii fizice, chimice, biologice care asigură viaţa unei
populaţii.

Exerciţiu:
Exemplificaţi regiuni geografice cu mediul natural, antropic şi antropizat în România şi pe
Glob, precizând caracteristicile fiecăruia.

Geosistemul a fost folosit ca termen pentru prima dată de către V. Soceava (1963) pentru
a defini obiectul de studiu al Geografiei fizice. Acesta defineşte geosistemul ca fiind un sistem
deschis, un întreg alcătuit din elemente corelate ale naturii, supus legilor naturii, acţionând în
învelişul geografic. El suferă din partea societăţii omeneşti influenţele cele mai diverse, care
transformă considerabil elementele sale şi întregul sistem. Aceste influenţe afectează structura
proceselor naturale şi astfel conferă sistemelor o calitate nouă.
Alţi geografi (I. Donisă, 1977), acceptând punctul de vedere a lui V.B. Soceava, consideră
ca obiect al Geografiei umane şi economice – sociosistemul care ar avea două componente: baza
materială (condiţii pentru viaţă) şi conştiinţa socială (înglobează fondul de ideii, concepţii, teorii).
Ca urmare Geografia care înglobează cele două ramuri ar avea la bază un sistem mult mai complex
sociogeosistemul rezultat din combinarea acestora.
Geosistemul a fost uneori considerat ca sinonim cu geocomplexul-complex geografic
teritorial. Acesta este un sistem cu sens mult mai îngust echivalent unui geosistem de rang ierarhic
inferior, în care există doar relaţii între elementele sale cu caracter genetic, funcţional.
Învelişul geografic nu trebuie confundat cu ecosistemul (fig. 1a,b). Acesta este un sistem
alcătuit din: biocenoză (componenta vie formată din plante şi animale) şi biotop (mediul abiotic
reprezentat de sol, apă, aer, rocă etc. deci condiţii pentru viaţă).

Fig.1a-Structura şi legăturile în geosistem; 1b-Structura şi legăturile ecosistem (R-Reliefosfera,

C-Climatosfera, P- Pedosfera, B-Biosfera, A-Antroposfera, H-hidrosfera)

Între învelişul geografic şi ecosistem (fig. 1a, b) există diferenţe:

- ecosistemul este o bistructură, deci două componente distincte (viaţă şi mediu), pe când
învelişul geografic alcătuieşte un sistem polistructural în care componentele au o importanţă
aproape egală având multiple legături la nivelul lor, dar şi al elementelor acestora;
- într-un ecosistem sunt analizate numai acele elemente ale biotopului care sunt necesare
organismelor care îl populează sau care influenţează viaţa. În mediul geografic, se urmăresc toate
relaţiile dintre elementele componente, a căror importanţă se ierarhizează; deci organismele,
inclusiv omul, ca şi celelalte componente sunt în relaţii de acelaşi ordin;
- ierarhizarea în ecosistem se face pe baza diferenţelor de organizare, structurare şi
funcţionare a biocenozelor, pe când la învelişul geografic în funcţie de mărimea acestuia (planetară,
regională, locală);

12
 - ecosistemul relevă situaţia de moment a raportului dintre organisme şi condiţii de viaţă, pe
când mediul geografic, indiferent de rang, evidenţiază rezultanta unei evoluţii de durată.

Fig. 2. Modelul conexiunii în geosistem (după Ujvari, 1979 cu modificări), a- exostructural; b-

endostructural V-vegetaţia, H-hidrografia, C-clima, R-relief, S-solul

3. ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC – SISTEM GLOBAL

Pământul reprezintă un macrosistem care are în compunere un număr mare de învelişuri cu
grosime, alcătuire şi structură funcţională diferită şi care constituie obiect de studiu pentru diverse
ştiinţe.Învelişul geografic reprezintă un subsistem terestru bine individualizat care se află în relaţii
atât cu cele din interiorul Pământului, cât şi cu cele din exterior.

3.1. LIMITELE SISTEMULUI GEOGRAFIC

Învelişul geografic (fig. 2) se desfăşoară de la adâncimi diferite în cadrul litosferei şi până
în partea inferioară a stratosferei.Limitele sale trebuie să fie reale, întrucât numai astfel se pot
asigura nealterate caracteristicile sistemului şi, în primul rând, unitatea lui. Extinderea limitelor, în
afara celor reale, înseamnă introducerea în sistem a unor elemente noi şi, prin aceasta, afectarea
integralităţii lui. La fel de nefavorabilă este micşorarea arealului sistemului. Se elimină o serie de
elemente, relaţii şi prin aceasta se afectează structura lui
3.1.1. Limita superioară
Limita superioară a Învelişului geografic este plasată, de cei mai mulţi geografi, la nivelul
superior al troposferei, la o înălţime medie de cca 10-15 km,acest lucru fiind motivat de:
• până la acest nivel este concentrată cea mai mare parte a masei atmosferei (peste 90%);
• în acest spaţiu se produc procesele ce se realizează în atmosferă care au implicaţii
importante în desfăşurarea spaţială şi temporală a elementelor şi proceselor din celelalte geosfere;
• până la acest nivel se face simţită influenţa suprafeţei active (uscat, apă) în dezvoltarea
proceselor care au loc în atmosferă indeosebi cele calorice cu reflectarea în cele dinamice, locale
sau regionale);
• viaţa este concentrată la contactul cu celelalte geosfere; până la acest nivel, ajung şi multe
din formele elementare de viaţă (bacterii) care sunt antrenate de mişcarea maselor de aer.
3.1.2. Limita inferioară
Limita inferioară este, de asemenea, disputată existând păreri foarte diferite:
• la 500-800 m pentru că în acest spaţiu se simte cel mai intens interferenţa geosferelor
(apă, aer, vieţuitoare, acţiunea omului);
• la 4-5 km pe uscat şi până la 11 km pe fundul oceanelor dacă se ţine cont de răspândirea
vieţuitoarelor;

13
 • la 10 km, întrucât până aici se întâlnesc preponderent roci sedimentare care au rezultat din
interferenţa unor procese ce au loc la contactul învelişurilor;
• la 100-120 km, incluzând şi partea superioară a mantalei (astenosfera) deoarece
deplasarea materiei topite de aici produce modificări însemnate în celelalte învelişuri exterioare ei
(crează relief, introduce în atmosferă gaze, vapori de apă etc.)

Deci limitele Învelişului geografic în sens larg sunt legate de stratosfera inferioară şi de baza
reliefosferei (fig.3).

Fig.3. Limitele Învelişului geografic

3.2. ALCĂTUIREA ŞI STRUCTURA SISTEMULUI GEOGRAFIC

În componenţa sa sistemul geografic are mai multe învelişuri. În bază se află sfera reliefului
(reliefosfera, morfosfera, geomorfosfera), iar peste aceasta următoarele geosfere care se
interferează: hidrosfera, climatosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera. Ele au grosimi variate, s-
au individualizat în momente diferite ale evoluţiei Pământului şi au suferit modificări în alcătuire,
structură, în urma raporturilor care s-au stabilit evolutiv între ele. Materia din care sunt alcătuite se
prezintă sub cele trei stări fizice – solidă, lichidă, gazoasă, dar acestea au pondere extrem de variată
de la un înveliş la altul sau în cadrul aceleaşi geosfere.
Cele şase învelişuri ale macrosistemului geografic (mediu geografic planetar) reprezintă
fiecare un sistem alcătuit dintr-o multitudine de subunităţi toate având câteva caracteristici:
extindere deosebită, un anumit grad de complexitate ca alcătuire, o dinamică specifică şi o anumită
ierarhizare a lor. În orice sistem, indiferent de gradul de complexitate, un element sau câteva au rol
hotărâtor şi impun o anume caracteristică.

3.3. CARACTERISTICILE SISTEMULUI GEOGRAFIC

3.3.1. Învelişul geografic este un sistem deschis. La exterior, intră în contact cu
atmosfera înaltă şi cu spaţiul cosmic, iar la partea internă cu astenosfera.Cu ambele există relaţii
de schimb material şi energetic.
Din spaţiul cosmic se primesc radiaţia solară, radiaţia cosmică, praf şi particule meteoritice.
Din Învelişul geografic în spaţiul exterior se pierde o parte din particulele subatomice din
atmosferă, de la nivelul stratului de ozon.
O parte a materiei din astenosferă sau topiturile din unele pungi din scoarţă, prin sistemul
rifturilor şi al fracturilor profunde, ajung la suprafaţă unde crează platouri şi munţi vulcanici, dau
vapori de apă, gaze, produse solide etc. care se vor integra în relief, apă, aer. Are loc şi un proces
invers în ariile de subducţie, unde materia ce alcătuieşte baza reliefosferei coboară în astenosferă, se
topeşte integrându-se cu aceasta.

14
 3.3.2. Învelişul geografic este un sistem organizat-structurat. Caracteristica exprimă
modul de aranjare, de grupare a componentelor şi elementelor unui sistem în baza unor relaţii
spaţiale şi temporale şi, de aici, o anumită structură a acestuia.
În macrosistemul geografic planetar se pot separa sisteme de grad inferior care, datorită
modului deosebit de organizare realizat spaţial şi dobândit în timp, pot fi urmărite pe două
coordonate (organizarea elementelor în sisteme de ordine diferite în cadrul geosferelor și
organizarea regională impusă de legile generale care se reflectă în anumite structuri desfăşurate în
latitudine şi altitudine).
3.3.3. Învelişul geografic este un sistem unitar. Unitatea acestuia reflectă coeziunea
lui datorată legăturilor existente între elementele ce-l formează. Aceasta face ca orice schimbare
în alcătuirea, structura unui element sau subsistem să atragă după sine modificări diferite la
alte elemente sau componente.
3.3.4 Învelişul geografic este un sistem funcţional. Această caracteristică reflectă
capacitatea acestuia de a răspunde diverselor cerinţe din cadrul sistemului sau din afara lui.
Realizarea acestui lucru este posibilă întrucât sistemul se bazează pe ansamblu de legături
dinamice, iar funcţionarea sa înseamnă un schimb permanent de materie, energie şi informaţie
în interior (între subsisteme) şi cu exteriorul (în primul rând, cu sistemele limitrofe). Acest
schimb, care imprimă sistemului caracterul dinamic, se realizează sub formă de circuite.
La bază, se află circuitul global de substanţă şi energie care cuprinde Învelişul geografic în
întregime. El este condiţionat, pe de o parte, de energia solară repartizată neuniform spaţial şi
temporal pe suprafaţa terestră, datorită formei Pământului, înclinării axei terestre, mişcărilor de
rotaţie şi revoluţie, iar pe de altă parte, forţei gravitaţionale şi energiei tectonice (variabile în timp şi
spaţiu). Încălzirea diferenţiată impune circulaţia maselor de aer, dezvoltarea circuitului apei care, la
rândul lui, determină circuitul substanţelor minerale, crearea şi evoluţia reliefului. Toate acestea se
reflectă într-o mulţime de circuite locale, în biosferă şi în viaţa omului.
Circuitele pot fi permanente, periodice sau întâmplătoare.
- în climatosferă, circulaţia maselor de aer se face la nivel global şi permanent (alizeele,
vânturile de vest, vânturile polare), la nivel regional şi periodic (musonii), la nivel local (brizele
litorale sau de munte) sau întâmplător (simunul);
- în hidrosferă, circulaţia apei se realizează global prin “marele circuite”, apoi prin circuite
regionale (deasupra oceanelor sau a uscatului) şi locale; în oceane, există circuite permanente ale
curenţilor de apă, deplasări periodice sub formă de flux şi reflux, deplasări sub formă de valuri.
- în biosferă, circuitul major, permanent, comportă preluarea din mediul înconjurător de către
vieţuitoare a substanţelor organice necesare vieţi, încorporarea lor în ţesuturi şi redarea lor, sub
diverse forme, în mediul ambiant; circuitele locale, de durată variabilă se realizează la nivelul
fiecărui individ, iar cele cu caracter periodic la formaţiunile vegetale din regiunile de savană,
subtropicale, temperate (anotimpual);
- în reliefosferă, evoluţia majoră a reliefului este un circuit general, crearea sistemului de
terase fluviatile reclamă circuite periodice regionale, iar dezvoltarea dunelor circuite locale.
. 3.3.5. Învelişul geografic este un sistem ierarhizat. Integrarea sistemelor de diferite
ordine într-un tot este rezultanta unităţii şi funcţionalităţii lor. Sistemul superior este cel care
impune modul general de evoluţie a celor subordonate.
Exerciţiu:
Stabiliţi ordinea corectă (descrescătoare) a următoarelor sisteme: reliefosferă, mediu
geografic global, masiv, munţi, vârf, culme.

3.3.6. Autoreglarea – caracteristică a Învelişului geografic. Un sistem poate fi

considerat ca static numai dacă i se urmăresc alcătuirea şi funcţionalitatea la un moment dat, în
unitatea spaţială în care se desfăşoară. Însă relaţiile dintre elementele lui şi cele dintre sistem şi

15
elementele din sistemele vecine ce au la bază schimbul de materie, energie, informaţie determină
o altă caracteristică a lor – dinamica. Stabilitatea sistemului se datoreşte autoreglării, adică
capacităţii acestuia de a reveni sau de a întreţine o structură stabilă sau apropiată de cea iniţială.
• Autoreglarea depinde de mărimea sistemului, ea variind de la forme simple (refacerea
unui număr limitat de relaţii) la forme complexe (solicită revenirea şi chiar adaptarea la situaţiile noi
a unui ansamblu de relaţii). Aceasta se înfăptuieşte în intervale de timp foarte diferite.
• Autoreglarea depinde de importanţa factorilor care impun modificări în relaţiile dintre
elemente şi de evoluţia elementelor din sistem. Factorii interni produc modificări limitate ca
mărime şi atunci autoreglarea este rapidă. În schimb, intervenţia factorilor externi este mai
nuanţată.
3.3.7.Mişcarea – caracteristică a Învelişului geografic. În orice interval de timp,
materia ce compune mediul geografic se află într-o mişcare generală la care contribuie o
mulţime de factori care raportaţi la Învelişul natural geografic sunt: unii de natură externă
(mişcările Pământului şi ale Sistemului Solar, mişcările materiei din învelişurile interne ale
planetei), alţii de natură internă (mişcări mecanice, fizice, chimice care se înregistrează la nivelul
componenţilor abiotici, apoi mişcările caracteristice materiei organice şi mişcările care se produc
la nivelul societăţii omeneşti – de natură economică, tehnologică, ştiinţifică, socială.
• Mărimea sistemului condiţionează durata, ea este tot mai îndelungată pe măsura trecerii
de la un sistem simplu la un sistem complex .
• Mişcarea şi conexiunile stau la baza evoluţiei sistemelor geografice. Evoluţia implică
câteva coordonate: spaţială exprimată prin creşterea şi descreşterea teritorială, uşor de urmărit la
sistemele simple şi de reconstituit la cele mari; temporală durata existenţei unui sistem, deci de
vârsta prin care se măsoară evoluţia sistemului este mai lungă cu cât se trece la un sistem de rang
superior; funcţională reflectă dezvoltarea sau evoluţia ansamblului de relaţii dintre elementele
sistemului sau dintre acestea şi cele din exterior.
 Mişcarea se transpune în anumite modele de evoluţie - procesele şi modul de
evoluţie al sistemului se înfăptuiesc în anumite ritmuri impuse de cauze interne sau exterioare.
Importante pentru sistemele geografice sunt:
-ritmul diurn impus de mişcarea de rotaţie a Pământului care se remarcă la sistemele mici;
-ritmul sezonier impus de mişcarea de revoluţie şi de înclinarea axei terestre, are caracter
anotimpual;
-ritmul activităţii solare (11 ani) determină variaţia cantităţii de radiaţie solară cu
repercursiuni în bilanţul energetic planetar, cu influenţe reduse la sistemele locale şi regionale;
-ritmul sutelor sau miilor de ani, evident mai ales la nivelul antroposferei;
- ritmuri de ordinul zecilor de mii de ani caracterizate prin modificări globale de natură
climatică (alternanţa perioadelor glaciare şi interglaciare în Cuaternar);
-ritmul de 150-200 de milioane de ani impus de mişcările tectonice, de care se leagă
succesiunea etapelor de orogeneză şi morfogeneză din istoria scoarţei terestre.

4. LOCUL GEOGRAFIEI FIZICE ÎN CADRUL SISTEMULUI GLOBAL

GEOGRAFIC.
Geografia prin obiectul său de studiu-mediu geografic – reprezintă una din ştiinţele cu un
înalt grad de complexitate ce include un număr mare de elemente naturale şi sociale.
Începând din secolul XVIII, dar accentuat din secolul XX, mulţi geografi separă Geografia
fizică ca o ramură distinctă ce s-ar axa pe studiul mediului natural; alături de ea ar fi o Geografie
umană, ce are în vedere fenomene, procese de ordin social; prima, are la bază legile ce acţionează în
natură, iar cealaltă legile sociale. Sunt şi geografi (în ţara noastră V. Mihăilescu) care au negat
această împărţire considerând că Geografia este unică, indivizibilă.

16
 Geografia fizică, la nivel global, este o parte a Geografiei ce are ca obiect de studiu un
înveliş specific (Învelişul natural geografic) ce include părţi din litosferă şi atmosferă, apoi
hidrosfera, pedosfera şi biosfera. Ea îi stabileşte limitele, alcătuirea, structura, caracteristicile,
legile care-i determină funcţionarea, interacţiunea dintre componenţi, evoluţia şi diferenţierile
spaţiale, dar şi raporturile cu ceea ce a rezultat din prezenţa şi activităţile omului.

Fig.4. Sistemul ştiinţelor geografice

Studierea Învelişului natural geografic în ansamblul său, la nivel planetar, se face de către
Geografia fizică generală (fig.4). Realizarea aceluiaşi lucru la nivel de continent, lanţ montan, țară
se face de Geografia fizică regională.
Învelişul natural geografic este alcătuit din cinci componente ce constituie subsisteme bine
definite. Fiecare dintre acestea constituie obiectul de studiu al unei ramuri a Geografiei fizice:
Climatologie, Hidrologie, Geomorfologie, Pedogeografie, Biogeografie.

5. METODE DE STUDIU FOLOSITE ÎN GEOGRAFIE

Complexitatea obiectului de studiu al Geografiei, legăturile cu alte ştiinţe în primul rând,
cu cele apropiate (Geologia, Biologia, Meteorologia) impun pentru studierea mediului o diversitate
de metode.

17
5.1. METODE GENERALE APLICATE ÎN MAI MULTE ŞTIINŢE
5.1.1. Metoda analizei. Mediul geografic reprezintă un sistem complex. Cunoaşterea
acestuia implică urmărirea fiecărui component, a elementelor specifice lui, a legăturilor dintre
componente şi elemente. Aceasta permite nu numai cunoaşterea alcătuirii şi structurii sistemului,
dar şi înţelegerea modului de funcţionare şi a componentelor sale pe baza ansamblului de relaţii
ce se stabilesc. Metoda analizei are la bază două procedee: inductiv şi deductiv.
Prin inducţie se realizează trecerea de la acumulări singulare la generalizări, abstractizări.
Presupune cunoaşterea (prin descriere) proceselor singulare (ex. o alunecare de teren, o tornadă),
compararea lor, separarea de trăsături particulare, dar şi generalizări (ceea ce le este comun),
stabilirea legăturilor dintre ele, ierarhizări (ex. alunecare superficială, alunecare de mică adâncime,
alunecare profundă). Procedeul deductiv este strâns legat de cel inductiv. Generalizările rezultate
servesc la diverse construcţii deductive (ex. cunoaşterea cauzelor care pot genera alunecări de teren
permite anticiparea realizărilor în locuri unde procesul nu a avut loc).
5.1.2. Metoda sintezei are la bază metoda anterioară ce-i furnizează un bogat material
faptic. Datele din analiza mai multor fenomene vor fi grupate în comune şi particulare, primele
ducând spre sinteze. Prin acestea se permite cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a sistemului,
a locului şi importanţei fiecărui component al acestuia, al relaţiilor dintre sisteme. Sinteza duce la
formularea legilor generale și la conturarea de modele specifice.
5.1.3. Metoda observaţiei are o importanţă deosebită în geografie, ea stând la baza unei
mari părţi a volumului de informaţie necesar oricărei lucrări. Se înfăptuieşte îndeosebi pe teren fie
staţionar (urmărirea elementelor un timp îndelungat), fie itinerant (ea presupune alegerea unor
puncte de unde se realizează succesiv urmărirea detaliată a componentelor geografice).Observaţia
constă în separarea secvenţială a elementelor principale asupra cărora se vor face aprecieri calitative
şi cantitative.
5.1.4. Metoda comparației este legată de metoda observaţiei pe care o extrapolează pe un
spaţiu larg. Pe baza observaţiei se obţin date privind procesele, fenomenele, compararea lor duce la
stabilirea elementelor comune, dar şi a celor care le diferenţiază (ex. un izvor din câmpie raportat la
altele din dealuri, munţi).

Exerciţiu:
Utilizaţi metodele prezentate având ca subiect de studiu: o vale și o localitate pe care le
cunoaşteţi

5.2.METODE FOLOSITE ÎN ŞTIINŢELE APROPIATE

În diferite domenii de cercetare ale Geografiei sunt utilizate şi metode folosite în
Geologie, Biologie, Pedologie, Meteorologie etc.
5.2.1. Metoda stratigrafico-paleontologică asociată cu metoda depozitelor corelate
presupune interpretarea alcătuirii diferitelor formaţiuni geologice acumulate în medii diverse şi care
sunt datate precis pe baze paleontologice (resturi de plante sau animale). Alcătuirea, structura,
caracteristicile morfologice ale elementelor lor facilitează concluzii privind condiţiile de mediu în
care s-au format şi evoluat (specificul modelării uscatului, agenţii şi procesele importante care au
acţionat, condiţiile climatice şi de vegetaţie, specificul mediului în care s-au acumulat). Se
utilizează mai ales în studiile privind relieful, evoluţia climei şi mediului în Cuaternar.
5.2.2. Metoda analizei polenului unor plante din diverse epoci geologice îmbinată cu
metoda actualismului. Mai întâi prin complexe procedee de tratare fizico-chimică se separă din
depozite marno-argiloase acumulate în diferite epoci, perioade geologice, polenul plantelor ce
populau regiunile de uscat; în al doilea rând, se realizează de către specialişti geologi
(paleobotanişti), identificarea genurilor şi speciilor de plante cărora le aparţine polenul stabilind
ponderea fiecăruia. Datele furnizate pot fi folosite de geografi. Ei stabilesc caracteristicile

18
condiţiilor naturale (îndeosebi de natură paleoclimatică) din acele epoci urmărind pe cele actuale
din regiunile unde sunt răspândite genurile şi speciile similare.
5.2.3. Metoda analizei alternanţei de soluri şi depozite loessoide. Ele pot fi obesrvate în
alcătuirea versanţilor din regiunile de deal, câmpie, pe frunţile de terasă, pe abrupturile de faleză la
sud de Agigea etc. Este o metodă utilă în determinarea vârstei anumitor formaţiuni întrucât
loessurile s-au format în condiţiile unui climat rece (glaciar) iar solurile fosile au luat naştere în cele
de climat mai cald (interglaciar) specifice cuaternarului.
5.2.4. Metoda statistico-matematică. Este importantă pentru obţinerea de şiruri de valori
medii şi extreme necesare realizării de reprezentări spaţiale ale elementelor ce definesc sistemele
geografice. Se foloseşte aproape în toate domeniile geografiei, dar mai ales în analizele climatice şi
hidrologice.

5.3. METODE SPECIFICE GEOGRAFIEI

În funcţie de locul şi specificul cercetării geografice, metodele se pot grupa în:
5.3.1. Metode de cabinet folosite în faza preliminară întocmirii unui studiu geografic
sau în faza de finalizare. Ele se bazează pe idei, date, hărţi aflate în diverse lucrări. Între acestea
importante sunt: hărţile topografice, fotografiile, datele înregistrate şi prelucrate din diverse
domenii (meteorologie,hidrologie, pedogeografie). Prelucrarea materialului brut se face prin
diverse metode unele utilizate la nivelul unei ramuri geografice (geomorfologie, hidrologie).
• Metoda morfografică care constă în analiză calitativă a reliefului (reprezentarea şi analiza
diferitelor tipuri de interfluvii, văi, versanţi în funcţie de fizionomoia lor) (fig. 5);
• Metoda morfometrică prin care se realizează aprecieri cantitative pe baza reprezentării pe
cartodiagrame a valorilor diferiţilor indici. Acestea au rezultat din măsurători efectuate direct pe
hărţi topografice (ex. lungimi, suprafeţe) sau a lor prin diverse calcule (gradul de fragmentare în
suprafaţă sau pe verticală a unei regiuni, înclinarea diferitelor suprafeţe etc.) (fig. 5);
• Bloc - diagrama este o reprezentare tridimensională prin care se stabilesc corelaţii între
diferitele elemente ale reliefului, elemente de natură geologică (rocă, structură) şi alte componente
ale peisajului (de exemplu, suprafeţele cu pădure, aşezări) (fig.6);
• Metoda profilului geografic complex redă sintetic pe anumite direcţii elementele
principale ale cadrului natural (forme de relief, alcătuire litologică, principalele tipuri de sol şi
formaţiuni vegetale) Se completează cu diagrame sintetice pentru elementele ce nu pot fi
reprezentate pe profil (date climatice, hidrologice)(fig.6);
• Schiţa panoramică (fig.6) este reprezentarea schematică, de esenţă, a elementelor
specifice unui sistem geografic local (elemente definitorii ale reliefului, vegetaţiei, aşezărilor);
• Metoda diagramelor (fig.7) folosită în reprezentările şirurilor de valori (date cantitative)
ale elementelor meteorologice, hidrologice etc.

Exerciţiu:
Pe baza cunoştinţelor pe care le aveţi de la alte discipline exemplificaţi diferite tipuri de
diagrame şi menţionaţi pentru ce element geografic sunt utilizate.

19
Fig 5- Elemente de morfografie și morfometrie

Fig.6 Metode de cabinet

Diagramă în coloane

90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
1 2 3 4 5

Fig.7. Tipuri de diagrame

20
5.3.2. Metode folosite în cercetarea geografică pe teren
• Metoda cartării geografice se bazează pe observaţii, măsurători, comparaţii.Constă în
localizarea pe hărţile topografice a elementelor de mediu, marcarea prin semne convenţionale
(deosebite ca mărime, în funcţie de scara hărţii); cartarea este însoţită de descrieri detaliate. Pe
baza cartărilor se realizează hărţi generale sau cu un anumit specific (harta teraselor, harta
proceselor geomorfologice actuale; harta specificului scurgerii apei râurilor).
• Metoda schiţelor de hartă se aplică pentru relevarea unor caracteristici de detaliu ale
peisajului. În cadrul lor, vor apărea în afara limitelor, diferite elemente de relief, vegetaţie, areal de
tipuri de sol, cu foarte multe amănunte care nu pot fi reprezentate pe hărţi oricât de mare ar fi scara
acestora. Se bazeză pe măsurători şi va fi însoţită de descrieri amănunţite
• Metoda crochiurilor este folosită pentru punerea în evidenţă a unor trăsături majore ale
peisajului. Reprezentarea este schematică, în perspectivă şi prefigurează schiţa panoramică
întocmită pe teren sau cea care se face ulterior, folosind fotografii şi diapozitive.
• Metoda profilurilor schematice se aplică pentru înregistrarea unor situaţii de detaliu în
anumite locuri; se foloseşte frecvent pentru câte un element natural (reprezentarea unei forme de
relief, a alcătuirii profilului de sol).
• Metoda investigaţiilor prin măsurători expediţionale. Foloseşte aparatură complexă,
staţii automate sau semiautomate pentru diverşi parametrii de mediu urmăriţi individual (climatici,
hidrici) sau în corelare (calitatea mediului). Valorile obţinutesunt prelucrate automat şi reprezentate
în baza diferitelor programe utilizate de calculator.
• Metoda sondajelor. Se folosesc mai multe variante – telefonic, Internet, etc. Are
importanţă modul de stabilire al subiectelor şi claritatea enunţurilor.
5.3.3.Metode utilizate în laborator. Sunt în majoritatea situaţiilor preluate din alte
ştiinţe (metoda analizei granulometrice, metoda analizei mineralelor grele). În laborator, se pot
realiza modele pentru urmărirea desfăşurării unor forme de relief,a diferitelor tipuri de scurgere
ale apei, a eroziunii, a variaţiilor de nivel şi influenţele lor asupra reliefului, rolul îngheţ-
dezgheţului în sol). Cu toate că se creează condiţii apropiate de cele reale, prin folosirea unor
parametri adecvaţi, totuşi unele deformări nu pot fi evitate.

6. LEGĂTURILE GEOGRAFIEI CU ALTE ŞTIINŢE

Geografia este o ştiinţă complexă care atât prin obiectul de studiu (mediul geografic), cât
şi prin metodele de investigaţie folosite intră în contact cu alte domenii ştiinţifice (fig.8). Cu
unele, interferenţa este mai mare (Geologia, Biologia, Meteorologia), cu altele mai mică.

La rândul ei, geografia constituie unul din mediile de aplicare şi verificare a multor idei din
celelalte ştiinţe, ceea ce face ca rezultatele să reprezinte o bază în lărgirea acestora.
De la Filosofie foloseşte: legile generale ce stau la baza evoluţiei proceselor naturale şi
sociale, unele metode (exemplu - analiză şi sinteză) şi o serie de categorii specifice.
De la Matematică introduce diverse relaţii și metoda statistică. Programele pe calculator cu
tematică geografică sunt un rezultat al aplicării matematicii.
Fizica şi Chimia oferă baza înţelegerii mecanismului circuitelor materiei şi energiei în
fiecare înveliş natural (circuitul apei, alterarea, dizolvarea) şi între acestea, cunoaşterea relaţiilor şi
consecinţelor acestora la scara locală, regională şi globală.
Geografia solicită Biologiei date despre plante şi animale luate individual sau în
colectivităţi, cunoaşterea condiţiilor de mediu necesare.Geografia oferă biologiei informaţii, metode
necesare cunoaşterii mediului natural în ansamblu sau pe componente.
Strânse legături are cu Geologia, situaţie determinată de necesitatea studierii scoarţei şi a
învelişurilor vecine ei.
Geografia are legături cu Astronomia. Geografia a folosit informaţii pentru descifrarea unor
probleme care se referă la Pământ ca întreg şi la un număr mare de procese care se petrec în diferite
geosfere.

21
 Fig.8. Legăturile Geografiei cu alte ştiinţe

7. LEGILE ÎNVELIŞULUI NATURAL GEOGRAFIC

Geografia este o ştiinţă care are ca obiect de studiu mediu geografic bine definit spaţial
şi cu o anumită evoluţie temporală.Mediul geografic constituie un sistem ce întreţine multiple
relaţii de schimb de materie şi energie şi informaţie cu sistemele cu care se află în relaţii. El
reprezintă un sistem cu componente, elemente şi legături foarte complexe. La baza funcţionării
lor stau, între altele, o serie de relaţii generale, necesare şi esenţiale care asigură constanţa,
stabilitatea şi repetabilitatea. Aceste trăsături definesc legile care sunt specifice mai întâi
sistemului global dar care conduc şi la legi corespunzătoare la nivele de subsisteme de ordin
diferit.
Există un sistem de legi care şi ele se distribuie diferit şi ierarhic. Sunt legi care se
raportează la întregul sistem geografic (legi globale), legi care aparţin componentelor principale
ale acestuia (primele subsisteme) şi legi caracteristice unor subsisteme inferioare (legi specifice).
7.1. LEGILE UNIVERSALE sunt acele legi a căror acţiune depăşeşte sfera Învelişului
geografic; ele sunt legate de spaţiul terestru, planetar, cosmic. Factorii care le determină sunt în
interiorul Terrei sau în spaţiul cosmic. Cele mai importante sunt: Legea atracţiei universale, Legea
concentrării şi dispersiei materiei, Legea trecerii materiei dintr-o stare de agregare în alta, Legea
echilibrelor şi dezechilibrelor. Sunt importante deoarece acţiunea lor se răsfrânge în învelişul
geografic determinând cadrul general al existeţei acestuia şi relaţiile cu entităţi similare.
7.2. LEGILE GLOBALE se referă la învelişul geografic în întregime. Factorii care
impun aceste legi sunt cosmici şi planetari, iar rezultatele sunt peisaje ce se ierarhizează de la
nivel planetar la cele regionale și locale.
7.2.1. Legea zonalităţii este o lege generală impusă de forma aproape sferică a Pământului
şi de distribuţia inegală a radiaţiei solare. Raportul dintre acestea determină detaşarea de fâşii în
sens latitudinal ce primesc o cantitate diferită de energie solară formând sistemul celor cinci zone
de căldură (una caldă, două temperate, două reci) (fig.8). Relaţiile dintre elementele celor cinci
componente (relief, apă, aer, organisme, soluri) impun mecanisme complexe care dau naştere la
macropeisaje specifice cu caracter zonal. Ca urmare, valorile radiaţiei solare, ale temperaturii,
precipitaţiilor şi umezelii, repartiţia principalelor formaţiuni vegetale, asociaţii de animale, ale
claselor şi tipurile de soluri, ale diferitelor regimuri de scurgere a apei râurilor, ale modalităţilor de
înfăptuire a proceselor morfologice şi a repartiţiei formelor de relief rezultate, se realizează relativ
simetric şi ordonat, în sens latitudinal, în cele două emisfere, plecând de la Ecuator spre cei doi poli.
Această apariţie se face sub forma unor zone care apar evidente nu numai la scara oricărui element

22
al componenţilor naturali (zone de temperatură, precipitaţii, regim de scurgere al râurilor), dar şi în
categoriile de sinteză ale acestora (zone de climă, zone de vegetaţie, zone de soluri, zone
morfoclimatice).
7.2.2. Legea interzonalităţii este o lege generală care acţionează la contactul dintre marile
zone impuse de prima lege. Este specifică fâşiilor latitudinale unde se succed periodic, anumite
caracteristici ale elementelor şi relaţiilor specifice din zonele vecine. Factorii principali care impun
legea sunt înclinarea axei terestre şi mişcarea de revoluţie a Pământului. Aceştia determină migrarea
sezonieră în sens latitudinal a ariilor de maximă şi minimă presiune corespunzătoare fâşiilor de
convergenţă şi divergenţă a principalelor mase de aer. Ca urmare între zonele anterioare mai apar
încă şase zone naturale (două subecuatoriale, două subtropicale, două subpolare) desfăşurate relativ
simetric în cele două emisfere terestre. Ele au ca specific succesiunea periodică (frecvent în două
sezoane) a caracteristicilor climatice din zonele limitrofe însoţită de modificări în regimul de
manifestare al proceselor naturale (geomorfologice, regimul scurgerii apei râurilor, desfăşurarea
proceselor biotice).
7.2.3.Legea etajării. Dacă suprafaţa Pământului ar fi fost omogenă (un uscat continuu,
format din câmpii şi dealuri joase), atunci zonele ar fi avut o dezvoltare egală în cele două emisfere
şi în sens longitudinal. Dar, suprafaţa terestră este neomogenă – sunt oceane şi continente, nu numai
inegale ca mărime, dar şi cu o distribuţie deosebită în sens latitudinal şi longitudinal. Uscatul este
format alături de câmpii, dealuri, podişuri, cu înălţimi mici şi medii şi din sisteme muntoase, cu
altitudini mari care au o desfăşurare în sens latitudinal sau longitudinal.. În raport cu înălţimea,
temperaturile scad (0,60 la o sută de metri) şi de aici un şir întreg de modificări, nu numai la nivelul
elementelor climatice, ci şi la celelalte componente naturale (soluri, vegetaţie). Se dezvoltă o nouă
repartiţie în fâşii (etaje) în raport cu înălţimea.
Acestea se realizează în acord cu legea etajării care este o lege globală, dar care spaţial
are caracter regional. Constă în diferenţierea în munţi, de la o anumită înălţime, a etajelor
geografice exprimate în peisaje ale căror trăsături de bază pot fi regăsite în tipurile zonale aflate
la latitudini mai mari (fig.9). Deci, la baza acestei succesiuni în munţii înalţi, până la o anumită
altitudine, se desfăşoară peisajul zonei, iar deasupra un număr de etaje diferite, în funcţie de
latitudinea la care se află aceştia şi care se micşorează ca areal o dată cu creşterea în înălţime.
-Etajele nu constituie o fotografie a zonelor întrucât în raport de altitudine se produc
modificări importante în distribuţia radiaţiei solarea şi circulaţia maselor de aer, cu urmări în
regimul temperaturilor (scad cu altitudinea), precipitaţiilor (cresc cu altitudinea), umidităţii şi de
aici impunerea unor schimbări legate de ceilalţi componenţi naturali (vegetaţie) cu reflectare în
peisaje (pe crestele înalte va exista un peisaj de pajişti şi stâncărie dar care diferă ca alcătuire de
cele din tundra polară).
-Etajele nu au o dezvoltare spaţială mare în raport cu zonele, dar spre deosebire de acestea
sunt bine individualizate şi uşor de separat şi sesizat. În munţii înalţi se pot separa etaje naturale
distincte corespunzătoare unor sisteme bine conturate, apoi fâşii numite tot etaje sau subetaje cu
caracter tranzitoriu unde se interferează ansamblul de relaţii dintre cele din prima grupă. Aici apar
peisaje în care elementele naturale din sistemele vecine se amestecă. Elementul natural care reflectă
cel mai evident aceste relaţii este vegetaţia, dar ele reies şi din diagramele climatice, din
succesiunea tipurilor de sol, din diferenţele în regimul scurgerii apelor şi al modelării reliefului.
-Dezvoltarea etajelor secundare (subetaje) este un mecanism asemănător, la prima vedere,
cu cel ce creează zonele latitudinale tranzitorii (legea interzonalităţii). În detaliu, comună este numai
modificarea de ansamblu a condiţiilor climatice cu reflectare în dinamica şi structura sistemului.
Ceea ce le diferenţiază sunt cauzele ce le-au generat (succesiunea sezonieră a unor condiţii
climatice diferite în prima situaţie şi modificarea permanentă a lor în raport de altitudine în cea de-a
doua), desfăşurarea spaţială şi alcătuirea ca sistem.
7.2.4. Legea azonalităţii este o lege globală, dar cu caracter local. Ea impune dezvoltarea
unor sisteme limitate ca întindere şi cu poziţie geografică indiferentă în raport cu zonele sau etajele
naturale. Există numeroşi factori locali care asigură manifestarea ei: anumite categorii de rocă

23
(îndeosebi calcarele, conglomeratele, loesul, nisipul), apele curgătoare şi arealele cu exces de
umiditate, omul prin multiplele sale forme de activitate. Acestea impun mai întâi dezvoltarea unor
sisteme geografice locale, limitate ca întindere, care se exprimă prin anumite tipuri de peisaj. În
general, peisajul este dirijat de un element (primordial), în amănunt în sistem apar anumite
caracteristici care reflectă influenţa condiţiilor de ansamblu ale zonei sau etajului în care se află.
Peisajul carstic diferă în regiunile tropical - umede de cel dezvoltat în regiunile temperate sau
polare. Alte situaţii cu caracter azonal sunt impuse de apele curgătoare cu lungime mare care străbat
mai multe zone (Nil), sau mai multe etaje sau de către fâşiile litorale continentale cu extindere
latitudinală.

Fig.8 Zonele de căldură (Posea, Armaș, 1998)

Fig. 9 Etajarea

7.3. LEGILE SPECIFICE subînvelişurilor geografice (geosferelor):

• În cadrul reliefosferei se separă ca legi cu arie largă de manifestare: Legea expansiunii şi
restrângerii fundului oceanic, Legea ciclului eroziunii,Legea eroziunii diferenţiale, Legea nivelului
de bază, Legea profilului de echilibru.
• În cadrul hidrosferei, legea de ansamblu este „circuitul apei în natură”, iar ca legi cu arie
de acţiune mai mică toate acelea care determină specificul scurgerii apei, acumularea şi topirea
gheţarilor, circulaţia apei subterane etc.

24
 • În cadrul biosferei, se impun ca legi generale ereditatea, variabilitatea şi selecţia naturală.
• În pedosferă, legea acumulării materiei organice într-un depozit mineral are caracter
general, iar cele cu un specific local determină anumite caracteristici în procesul de pedogeneză cu
urmări în dezvoltarea diferitelor tipuri de sol; au caracter regional sau local.

DICȚIONAR
- Biocenoza – unitate fundamentală de studiu în biogeografie alcătuită dintr-o comunitate
de plante (fitocenoză) şi de animale (zoocenoză) între care există relaţii de interdependenţă şi
legătură cu mediul lor de trai-biotop.
- Biotop – complex de factori naturali, cuprinzând mediu abiotic (solul, apa, aerul, factori
climatici) necesar biocenozei.
- Blocdiagramă – metodă de reprezentare a unor compnente de mediu dintr-o unitate
geografică, cu rol important în ilustrarea compnentelor ce sunt analizate.
- Crochiu – reprezentare sumară, schematică, a unui peisaj în care se insistă pe câteva
elemente (de ex. relief, vegetaţie).
- Ecosistem – comunitate de organisme situate într-un anumit cadru al mediului geografic.
- Environment – termen similar noţiunii de mediu înconjurător; reprezintă ansamblul
fiinţelor şi lucrurilor care compun spaţiul apropiat şi îndepărtat al omului, care poate schimba total
sau parţial modul de viaţă.
- Etajare – desfăşurare pe mai multe nivele a condiţiilor şi elementelor climatice, de
vegetaţie, sol, de modelare a reliefului, într-un masiv muntos, care conduce la individualizarea unor
sisteme de mediu specifice (etaje).
- Geocomplex –arie naturală relativ întinsă, ale cărei componente interacţionează.
- Geografie - ştiinţa care are ca obiect de studiu mediul geografic (la nivel planetar este
numit înveliş geografic), care este un sistem alcătuit din şase componente: relief, apă, aer,
vieţuitoare, sol şi societatea omenească.
- Geografie fizică - ştiinţa care studiază mediul fizic, dar şi implicaţiile reciproce cu
activităţile antropice. Se divide în geografie fizică generală şi geografie fizică regională.
- Geosferă – subunitate majoră în structura Pământului, distinctă sub raportul alcătuirii,
proceselor, evoluţiei; are aspectul unui înveliş relativ rotund; sunt separate de suprafeţe de
discontinuitate.
- Geosistem – unitate teritorială funcţională, în care elementele componente (relief, apă,
climă, vegetaţie, sol, omul şi activităţile sale) sunt structurate sistemic, interacţionând reciproc prin
schimburi de materie şi energie.
- Geotop – unitate spaţială caracterizată prin omogenitate geografică.
- Înveliş geografic - spaţiu în care se include reliefosfera, climatosfera, hidrosfera, pedosfera,
biosfera, sociosfera între care există strânse legături de intercondiţionare ce asigură structura,
unitatea, funcţionalitatea şi dinamica sistemului.
- Landşaft – porţiune omogenă a suprafeţei terestre care reflectă o anumită îmbinare în
sistem a componentelor naturale (relief, climă, ape, vegetaţie, soluri). Se împart în naturale şi
culturalizate.
- Lege – expresie ce defineşte tipuri de relaţii esenţiale, necesare, generale, ce asigură
constanţă, stabilitate şi repetabilitate relativă într-un sistem.
- Mediu geografic – obiectul de studiu al geografiei care cuprinde şase subsisteme (relief,
climă, ape, plante, animale, sol, activitatea umană), aflate într-un angrenaj de relaţii structurale,
funcţionale, evolutive, cese pot raporta de la nivelul planetei la multitudinea de unităţi locale, toate
reflectându-se în subunităţpi specifice.
- Mediu înconjurător – spaţiu în care omul este compnentul principal al sistemului, în care
elementele cadrului natural se întrepătrund cu cele constituite sau modificate de om.

25
- Mediu natural – obiectul de studiu al geografiei fizice, reprezintă un sistem alcătuit din
componente fizice, plante şi animale, dar nu exclude implicaţiile societăţii umane asupra
ansamblului de relaţii, procese, mecanisme care se stabilesc.
- Metodă – mod de realizare a cercetării, a cunoşterii şi aplicării rezultatelor.
- Metodologie geografică – analizează ansamblul metodelor de cercetare ce pot fi folosite în
geografie.
- Regiune naturală - spaţiu caracterizat printr-un grad ridicat de omogenitate în desfăşurarea
elementelor fizico-geografice şi un anumit sistem de relaţii între elemente
- Zonă – spaţiu întins cu caracteristici geografice proprii care îi conferă o anumită structură
şi un nivel de omogenitate în desfăşurarea generală a elementelor, la baza individualizării zonelor
stă repartiţia radiaţiei solare în raport cu latitudinea.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE:
1. Ce este Geografia?
2. Comentaţi definiţia dată Geografiei de Simion Mehedinţi.
3. Precizaţi contribuţia lui Humboldt la dezvoltarea geografiei.
4. Precizaţi limitele sistemului geografic argumentându-le.
5. Care sunt caracteristicile sistemului geografic?
6. Care sunt prncipalele ramuri ale geografiei fizice ?
7. Enumeraţi şi prezentaţi metodele specifice Geografiei ?
8. Cu ce ştiinţe are legături Geografia?
9. Care sunt categoriile de legi ce acţionează la nivelul învelişului geografic?
10. Daţi un exemplu prin care să demonstraţi că învelişul natural geografic este un sistem
unitar?

REZUMAT
Un loc aparte pentru dezvoltarea Geografiei ca ştiinţă l-au avut câteva personalităţi: B.
Varenius, Al. von Humboldt, Karl Ritter, Friedrich Ratzel, F. von Richtofen, Paul Vidal de la
Blache şi alţii. Secolul XX coincide cu crearea geografiei moderne.
Geografia are ca obiect de studiu mediul geografic (spaţiu terestru, mediul de la
exteriorul solid al Pământului) care este un sistem dinamic unitar, dar şi diversificat local şi
regional. Denumirea obiectului geografiei a variat, i s-a spus mediu geografic, înveliş geografic,
înveliş teritorial, înveliş terestru, iar în ultimul timp se tinde spre geosistem, sociogeosistem, înveliş
landşaftic, mediu înconjurător. În componenţa sistemului geografic intră mai multe învelişuri:
reliefosfera, hidrosfera, climatosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera.
Caracteristicile sistemului geografic sunt: învelişul geografic este un sistem deschis,
învelişul geografic este un sistem organizat-structurat, învelişul geografic este format din şase
componente, învelişul geografic este un sistem unitar, învelişul geografic este un sistem funcţional,
învelişul geografic este un sistem ierarhizat, autoreglarea, dinamica.
Geografia fizică este o parte a Geografiei ce are ca obiect de studiu un înveliş specific
(Învelişul natural geografic) ce include părţi din litosferă şi atmosferă, apoi hidrosfera, pedosfera
şi biosfera. Studierea Învelişului natural geografic în ansamblul său, la nivel planetar, se face de
către Geografia fizică generală. Geografia fizică are următoarele ramuri: climatologie, hidrologie,
geomorfologie, pedogeografie, biogeografie.
Geografia se bazează pe următoarele metode de cercetare: metoda analizei, metoda
sintezei, metoda observaţiei, metoda comparativă, metoda stratigrafico-paleontologică, metoda
analizei polenice, metoda alternanţei de soluri şi depozite loessoide, metoda statistico-matematică,
metoda morfografică, metoda morfometrică, bloc-diagrama, metoda profilului geografic complex,
schiţa panoramică, metoda diagramelor, metoda cartării geografice, metoda schiţelor de hartă,
metoda crochiurilor, metoda profilurilor schematice.
În cadrul învelisului geografic actionează legi care se raportează la întregul sistem
geografic (legi globale), legi care aparţin componentelor principale ale acestuia (primele
subsisteme) şi legi caracteristice unor subsisteme inferioare (legi specifice).

26
BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ:
-Donisă, I., (1977), Bazele teoretice ale geografiei, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
- Ielenicz, M., (1999), Geografie generală (Geografie fizică), Edit. Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti.
- Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint,
Bucureşti.
- Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti.
- Mehedinţi,S., (1930), Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Edit.
Naţională S.Ciornei, Bucureşti.
- Mihăilescu,V., (1968), Geografie teoretică, Edit. Academiei, Bucureşti.
- Morariu,T., Velcea Valeria, (1971), Principii şi metode de cercetare în
geografia fizică, Edit. Academiei R. S. Române, Bucureşti.
- Posea,Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
- Posea,Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii
şi sistemul solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.
- Roşu, Al., (1987), Terra- geosistemul vieţii, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti

27
Modulul 2
UNIVERSUL
Obiective:
- cunoașterea caracteristicilor principale ale Universului;
-să-şi însuşească alcătuirea, structura şi proprietăţile generale ale Universului şi a unităţilor
componente;
- să înţeleagă modul de formare şi de evoluţie ale Universului;
- să cunoască cele mai importante caracteristici ale planetelor din sistemul solar.

1.TABLOUL GENERAL AL UNIVERSULUI

1.1. DEFINIŢII, LIMITE

Universul sau Cosmosul constituie un spaţiu ale cărui limite sunt imperceptibile şi în
care materia se află organizată în structuri şi forme care au stadii diferite de evoluţie, extrem de
variabile. De-a lungul timpului, dar mai ales în ultimile decenii, limitele spaţiului relativ
cunoscut sau depărtat tot mai mult pe măsura perfecţionării instrumentelor de observaţie, de
înregistrări şi a lărgirii câmpului informaţional.
Astronomii folosesc frecvent pentru acest spaţiu, temenul de Univers observabil sau
Metagalaxia. El ar constitui o parte redusă a Universului în care se află stele, galaxii ce sunt
detectate prin recepţionarea radiaţiilor emise de ele. La nivelul cunoaşterii actuale, limitele
Metagalaxiei s-ar afla de la 5 miliarde ani lumină (a.l.) limita optică, la 10-15 miliarde a.l. (limita
undelor radio recepţionate). Dincolo de Universul observabil s-ar afla Universul fizic (înconjoară
pe cel observabil), un spaţiu în care corpurile sau structurile cereşti nu pot fi urmărite direct, dar
prezenţa lor este presupusă datorită unor influenţe pe care acestea le exercită asupra unor structuri
din ariile observabile

1.2. CARACTERISTICI ALE UNIVERSULUI

- Universul este considerat transparent, caracteristică pe care a dobândit-o la cca un
milion de ani de la formare.
- Universul este omogen întrucât, la scara lui, diversele componente apar ca distribuite
uniform.
- Volumul Universului este apreciat la 1080 m³, iar masa de 2,5 x 1054 kg (90% sunt
particule elementare de tipuri neutrini, fotoni, electroni).
- Densitatea este de 2,5 x 10-26 kg/m³, valoare extrem de mică, situaţie care împinge la
supoziţia că „apare ca vid”. Se întâlnesc atomi de H, He, O, C, N.
- În Univers acţionează patru forţe: gravitaţia, forţa electromagnetică, forţa nucleară şi
forţa slabă
• gravitaţia care stă la baza relaţiilor dintre corpurile cereşti de tipul stelelor, planetelor,
sateliţilor (mărimea forţei de atracţie dintre corpuri este direct proporţională cu masele lor şi invers
proporţională cu pătratul distanţei dintre ele);
• forţa electromagnetică – influenţează particulele cu sarcină electrică şi determină emisia
de unde radio și radiaţii luminoase; valoarea ei este mai mare, decât cea a gravitaţiei;
• forţa nucleară şi forţa slabă sunt prezente la nivelul atomic şi al particulelor elementare.
Prima, este de sute de ori mai puternică în raport cu cea electromagnetică, dar acţionează pe un
spaţiu limitat; se manifestă în ansamblul reacţiilor nucleare din stele. Cea de a doua este de cca
1000 de ori mai slabă, decât cea nucleară.

28
 Acţiunea acestor forţe a impus în procesul evoluţiei Universului, concentrarea materiei în
anumite zone şi de aici individualizarea unor structuri cosmice cu dimensiuni diferite. Între acestea,
importante sunt galaxiile, planetele, stelele, sateliţii, cometele.

1.3. ALCĂTUIREA ŞI STRUCTURILE DIN UNIVERS

1.3.1. Macrostructurile
În cadrul Universului, componenta de bază şi care are cea mai mare frecvenţă este galaxia;
cele peste 100 de miliarde de galaxii din Universul obsevabil se asociază în grupuri mari numite
roiuri şi superroiuri de galaxii (fig. 10).

Fig.10. Sisteme de galaxii (după Hubble): E0, E4, E7- galexii eliptice; Sa, Sb, Sc- galaxii spirale
normale, SBa, SBb, SBc- galxii spirale barate

- Galaxiile-sunt sisteme cosmice care se caracterizează prin:

• au în componenţa de la sute de milioane până la 1000 de miliarde de stele de tipuri
diferite: sisteme solare, nebuloase gazoase, pulberi, atomi şi particule elementare dispersate.
• au o mişcare de rotaţie în jurul axei mici iar în funcţie de viteză de rotaţie, ele
prezintă o turtire mai mare sau mai mică.
• masa galaxiilor variază între un miliard şi 1000 de miliarde mase solare (1,9 x 1030
kg); masa medie este de 100 miliarde mase solare.
• densitatea scade din centru spre periferia galaxiei.
• viteza de depărtare a unora, faţă de celelalte este cu atât mai mare cu cât sunt la
depărtări mai mari.
• clasificarea cea mai cunoscută este cea concepută de E. Hubble care a avut drept criteriu
forma. Conform acestui criteriu se disting: galaxii spirale, galaxii eliptice, galaxii neclarificate şi
galaxii neregulate (fig. 10).
- galaxii spirale reprezintă peste 60% din total, sunt turtite, au nucleul sferic şi braţele
spirale, aplatizate, de unde şi forma discoidală. Nucleul este alcătuit din stele bătrâne şi materie
interstelară, iar braţele în formă de spirală sunt frecvent între 2 și 7.
- galaxii eliptice sunt circa 23%, mai evoluate, au dimensiuni variabile, turtire diferită în
funcţie de viteza de rotaţie.Culoarea este roşie pentru că stelele sunt bătrâne.
- galaxii neclarificate (12%) şi galaxii neregulate (2% din total) care sunt tinere; au un
nucleu şi formă neregulată datorită vitezei de rotaţie mare.
- Grupul de galaxii (Clustere) - reprezintă un sistem alcătuit din galaxii, cu mărimi şi
forme diferite, distribuite neuniform (ex.Galaxia noastră împreună cu încă două galaxii mari-
Andromeda şi Triunghiul şi cu 20 de galaxii mici formează "Grupul galactic local").
- Roiurile de galaxii (Superclustere) - conţin grupuri de galaxii având în componenţă sute
sau mii de galaxii. Se disting roiuri deschise cu formă neregulată şi o slabă concentrare spre centru
şi globulare cu structură compactă şi concentrare de galaxii pe centru (ex. Grupul galactic local face
parte din roiul Fecioara).

29
 -Superoiurile de galaxii -sunt formate din cinci până la 40 de roiuri de galaxii şi ating un
diametru de cca 60 milioane a.l. Zona centrală a unui superroi este de regulă ocupată de o galaxie
„monstruasă”, cu o masă echivalentă cu cea a mai multor sute de galaxii normale,celelalte galaxii
ale superroiului gravitează în jurul ei pe traiectorii în spirală, apropiindu-se de centru unde sunt
captate de galaxia monstruoasă.

1.3.2. Mezostructurile cosmice

Roiuri de stele
Sunt grupuri de stele (sute, mii, sute de mii), între care există forţe de atracţie şi care au
origine, vârstă şi compoziţie chimică apropiată (diferă prin masă). La un roi se remarcă un
nucleu, cu densitate mare dată de prezenţa unui număr mare de stele; înconjurat de o zonă
extinsă cu stele mai puţine; diametrul roiului este de până la 150 pc (1 parsec- 3,26 ani lumină).
Se disting două tipuri:
- roiuri deschise, neregulate, sărace în stele, cu diametre de câţiva parseci (ex. Ursa Mare)
- roiuri globulare, cu o mare concentrare de stele. Au diametre de până la 100 pc. şi
frecvent o formă sferică.
- Stelele -sunt corpuri cereşti gazoase, sferice, cu temperaturi enorme şi lumină
proprie. În ele este concentrată cea mai mare parte a materiei din galaxii şi deci din Univers. Au
luat naştere după formarea galaxiilor sau concomitent cu galaxia, prin concentrarea locală a unei
părţi din materia acesteia. Pot fi observate peste 1 milion de stele dar se apreciază că în Univers
sunt posibile cca 1023.
•Caracteristici generale:
- luminozitatea care reprezintă energia emisă de o stea pe secundă variază între 106 şi 10-6,
în raport cu cea a Soarelui. Ea depinde de mărimea şi temperatura stelei.
- temperatura stelelor este cea recepţionată de la atmosfera acestora şi variază frecvent între
2500 K şi 50.000 K. Stelele ale căror temperaturi sunt sub 6000 K sunt considerate stele reci, iar
cele la care aceasta este mai mare stele fierbinţi.
- culoarea depinde de mărimea temperaturii, variază între albastru şi roşu.
-compoziţia chimică specifică celor mai numeroase indică cca 70% - 75% H, 20 – 25% He,
5% alte elemente.
- structural se disting: atmosfera stelară şi interiorul stelei.
-vârsta stelelor variază de la 1 –2 milioane ani la peste 10 miliarde ani. Cele mai mari au o
masă de peste 100 de ori masa Soarelui, dar şi o viaţă scurtă (sub două milione ani).
•Tipuri de stele
Sunt diferenţiate în funcţie de luminozitate, temperatură, compoziţie chimică, evoluţie
(fig. 11).
- Stele normale cu o masă de 1-20 mase solare, rază de 0,5-5 raze solare, au o evoluţie
lentă.
- Stele gigant cu o masă de 30-50 mase solare, raze de la 10 la 150 raze solare,
luminozitate peste 100 de ori luminozitatea Soarelui.
- Stele supragigant au luminozitate ce ajunge la aproape 10.000 de ori luminozitatea
Soarelui, raze care depăşesc de peste 1000 de ori raza Soarelui, dar au şi cea mai scurtă viaţă .
- Stele pitice cu dimensiuni mici, dar cu masa apropiată de cea a Soarelui.
- Pulsari sunt stele aflate în faza finală de evoluţie; au rezultat prin explozia unei stele
gigant sau supergigant. Diametrul pulsarilor este de câţiva kilometri, masele lor sunt mai mari decât
masa Soarelui.
- Găurile negre sunt tot nuclee de stele explodate, dar în care densitatea este atât de mare
încât gravitaţia puternică împiedică emiterea de radiaţie luminoasă, devenind invizibile.
- Novele reprezintă un episod termonuclear al unor stele normale sau pitice aflate în stare
târzie de evoluţie.
- Supernovele corespund unui moment termonuclear din finalul evoluţiei unei stele gigant.

30
 Fig.11. Tipuri de stele

1.3.3. Materia interstelară

Spaţiul dintre stelele dintr-o galaxie nu este "gol", ci conţine materie extrem de rarefiată
sub formă de gaze, praf, particule subatomice. Acestea reprezintă cca 2% din masa galaxiei.
Există spaţii în care abundă gazele şi spaţii în care pulberile sunt bogate.
• Gazele cu ponderea cea mai mare sunt formate din ioni, atomi, molecule ionizate
îndeosebi de oxigen, carbon, hidrogen, oxidril. Sunt însă şi nuclee de elemente grele. Cele uşoare
au o provenienţă dublă din materia cosmică iniţială şi din explozia supernovelor, pe când cele grele
au rezultat în urma exploziilor stelelor gigant. Răspândirea lor nu este uniformă; există concentrări
sub formă de nori gazoşi aflaţi la o oarecare depărtare de stelele fierbinţi care prin radiere le
alimentează şi le imprimă ionizarea şi nori la distanţe foarte mari faţă de pulsarii rezultaţi prin
împrăştierea materiei prin supernove.
• Pulberile sunt reprezentate de particule submicronice (cristale de gheaţă, grafit)
amestecate în mase de gaze provenite în urma exploziilor stelare. Au temperatură redusă (câteva
zeci de grade Kelvin). Norii cu concentrare mai mare de pulberi formează nebuloase pulverulente,
care prin evoluție pot genera structuri complexe de tipul protostelelor.
În spaţiul interstelar este prezentă şi radiaţia cosmică, alcătuită din particule elementare
electrizate ce se deplasează cu viteză mare (apropiată de cea a luminii) şi care a ajuns din afara
galaxiei stelelor respective. În spaţiul galactic, radiaţia este activizată prin emisiile şi exploziile
stelare. O parte din ea este „radiaţia de fond”, un rest din etapa primară a evoluţiei Universului.

2. CALEA LACTEE (GALAXIA NOASTRĂ) ŞI SISTEMUL SOLAR

2.1. CALEEA LACTEE

Face parte din Grupul galactic Local (24 galaxii). Ea este un sistem cosmic care conţin
peste 150 de milarde de stele, de tipuri şi vârste diferite (inclusiv Soarele) cuprinse în
numeroase grupuri şi roiuri. Asupra ei s-au făcut observaţii încă din antichitate, când i s-a dat
şi numele de Calea Lactee (galactos înseamnă „lapte”) datorită apariţiei sale pe bolta cerească
sub forma unei mari fâşii albe de-a lungul căreia se concentrează stele.
• În cadrul structurii concentric au fost separate: bulbul, în formă de sferă turtită (central
este nucleul), cu densitatea cea mai mare de stele şi de materie interstelară; discul, destul de turtit,
cu stelele grupate mai ales în planul central; gazul interstelar şi alte stelele sunt concentrate în patru

31
braţe ce pleacă din centrul galaxiei şi se desfăşoară în planul Ecuatorului galactic; haloul la exterior
alcătuit din materie gazoasă foarte rarefiată.
• Galaxia are o mişcare de rotaţie în jurul axei de mici, cu viteză diferită de la un nivel la
altul; creşte din centru spre periferie.
• Masa Galaxiei este de cca 110-160 miliarde de mase solare.

2.2.SISTEMUL SOLAR (PLANETAR)

2.2.1. Caracteristici generale

• Sistemul Solar se află în cadrul Galaxiei Calea Lactee între braţele Perseu şi Săgetător
la o depărtare de 30.000 a.l. de centrul acesteia.
• Este alcătuit dintr-o stea de mărime mijlocie (Soarele) și din corpuri cosmice ce se
învârtesc în jurul acestuia (nouă planete, 50-100 mii asteroizi, meteoriţi şi comete).
• În cadrul sistemului, Soarele ocupă poziţia centrală şi înglobează aproape întreaga masă a
acestuia – 99,87%. Ea este de 332,946 mase terestre sau de 700 ori masa tuturor planetelor.
• Diametrul Soarelui este de 1,39 mil. km, al planetelor variază între 3000 km (Pluton) şi
142 796 km (Jupiter), diametrele sateliţilor între 10 km şi 5262 km (Ganimede), ale asteroizilor
între sub 1 km şi 1160 km (Ceres). Meteoriţii au frecvent dimensiuni submilimetrice. În sistem
există numeroase comete ale căror cozi variază între 100.000 km şi 100 milioane km lungime.
• Planetele şi asteroizii execută mişcări de revoluţie în jurul Soarelui, iar sateliţii în jurul
planetelor. Durata mişcării de revoluţie variază de la o planetă la alta şi de la un satelit la altul.
• Deplasarea planetelor, asteroizilor şi a majorităţii sateliţilor se realizează frecvent în sens
direct pe orbite eliptice.

2.2.2 Concepţii privind alcătuirea Sistemului planetar

 De-a lungul mileniilor, au fost elaborate diferite modele ale structurii acestuia potrivit
nivelului de cunoaştere ştiinţifică şi al concepţiilor filosofice. Ele se concentrează în jurul a două
idei: sistem geocentric sau sistem heliocentric.
 Modelul sistemului geocentric a apărut în antichitatea greacă (stelele sunt puncte fixe
pe o sferă exterioară, iar planetele la interior, toate executând o mişcare de rotaţie în jurul
Pământului de la est la vest în 24 de ore). Potrivit acestei teorii, centrul întregului sistem este
Pământul care este imobil; în jurul său sunt sfere pe care se mişcă Luna, Soarele, planetele şi
stelele.
 Modelul sistemului heliocentric apare în antichitatea greacă (Soarele este imobil, în centrul
unei sfere a stelelor, iar planetele sunt în mişcare în jurul său) şi în detaliu la N. Copernic (Soarele
este fix în centru, iar Pământul -planetele se învârtesc cu o mişcare uniformă în jurul lui pe orbite
circulare). Teoria a fost negată atunci de religia catolică dar susţinută de către descoperirile lui G.
Galilei (cei patru sateliţi ai lui Jupiter realizează mişcări de rotaţie în jurul acestuia dovedind că
Pământul nu este singurul centru al mişcării tuturor corpurilor cereşti; analizează fazele planetei
Venus şi că aceasta realizează o rotaţie în jurul Soarelui; urmăreşte deplasarea petelor de pe
suprafaţa Soarelui dovedind rotaţia acestuia în jurul axei) şi Giordano Bruno (arată că există
nenumăraţi sori, stele înconjurate de planete asemănătoare cu cele care se învârtesc în jurul axei
sale).

2.3. SOARELE

2.3.1. Caracteristici generale

Soarele, stea de mărime mijlocie (pitică galbenă) este steaua cea mai apropiată de
Pământ (cca 150 mil. km), ca formă este o sferă de gaz incandescent care înglobează 99,9% din
masa Sistemului Solar; are un volum de 1,4 x 1027 m3 (de 1,3 milioane ori volumul Terrei), o

32
suprafaţă de 6,08 x 1018 m2 (de 11.900 ori mai mare ca a Pământului), o rază ecuatorială de
109,2 ori mai mare decât cea terestră; în centru (interior), temperatura este de 15 milioane K, iar
la suprafaţă de 5700 K (asigură o luminozitate de 3,9 x 1023 Kw); forţa de gravitaţie este de
27,9 ori mai mare ca cea terestră).

2.3.2. Alcătuirea Soarelui

Modelul structural prezintă două părţi: interiorul (centrul) şi atmosfera, fiecare cu mai
multe învelişuri (fig. 12).
 Interiorul stelei (Corpul Soarelui)
Corpul propriu-zis al Soarelui se compune din nucleu şi două învelişuri.
- Nucleul, în centrul Soarelui, se desfăşoară pe circa 0,2 –0,3 din rază. Este alcătuit din
H, He și elemente grele. Densitatea materiei este de 158g/cm3, iar presiunea în jur de 100 – 200
mild. Atmosfere. Au loc reacţii termonucleare ce asigură temperaturi de peste 15 mil. K.

Fig.12. Structura Soarelui (Mac I., 2000)

- Zona radiativă este învelişul care ocupă cea mai mare parte din Soare, întinzându-se până
la 0,8 din rază. În cadrul ei, conţinutul în H este mai mare. Temperaturile sunt înjur de 5 mil.K.
- Zona convectivă face trecerea la atmosferă (fotosferă). Energia este transferată spre
exterior prin curenţi de convecţie care determină diverse procese în atmosfera solară.
 Atmosfera solară
- Fotosfera (fotos, în limba greacă lumină) este principala parte a atmosferei solare de la
care se propagă spre exterior aproape întrega lumină emanată de Soare; are o grosime de 300 –
500 km şi concentrează cea mai mare parte din masa atmosferei solare. Gazele sunt rarefiate, de
unde o densitate de 10-3 – 10-5 kg/m3, o presiune de 0,01 atm. şi temperaturi de 7000 K, în bază
şi 4 000 K la partea superioară. Chimic, este un amestec de gaze (H, He şi alte elemente). Toată
energia solară care ajunge pe Pământ provine din emanaţia fotosferei.
Principalele fenomene din fotosferă sunt:
- Granulele ce apar ca „puncte” dese şi sunt provocate de curenţii de convecţie din zona
convectivă care stăpung fotosfera. Au diametre de cca 200 – 2 000 km, o durată de 5-10 minute şi
temperaturi de până la 300K.
- Faculele sunt areale cu strălucire mai mare, decât restul fotosferei şi se află în jurul
petelor. Apar ca urmare a intensificării locale a câmpului magnetic consecinţă a creşterii
activităţilor convective. Temperatura este de 200 – 300 K mai mare decât a restului fotosferei.
Durata lor este de circa 15 zile.
- Petele sunt areale cu dimensiuni variabile (mici când activitatea Soarelui este redusă şi
mari când aceasta este maximă). Apar pe fotosferă sub formă de pete întunecate, cu diametre de la
câteva sute de km la zeci de ori diametrul Terrei. Corespund sectoarelor unde câmpul magnetic are

33
valorile cele mai ridicate. În aceste areale, temperatura (4000 K) este mai redusă, faţă de restul
fotosferei.
•Cromosfera (cromos, culoare în limba greacă) se desfăşoară la exteriorul fotosferei
având grosimea de 10 – 15 mii km, fiind vizibilă în timpul eclipselor solare (apare ca un inel
purpuriu de unde a derivat şi denumirea). Este alcătuită din gaze extrem de rarefiate şi dispuse
neuniform; are o densitate medie de cca 10-12 kg/m3. Temperatura la contactul cu fotosfera este
de 4000 – 4500 K, în mijloc de 15.000 K, iar la exterior, ajunge la peste 0,5 mil.K. În
cromosferă, se produc mai multe fenomene:
-Spicule în puncte de concentrare a câmpului magnetic. Sunt jeturi de gaze, ceva mai reci şi
dense, care se ridică neregulat din cromosferă în coroana solară. Au diametre în jur de 600 km,
înălţimi de 10 – 12 mii km şi viteze de 20 – 25 km/s. Durata fenomenului este de 2–3 minute în
ascensiune şi 10 – 15 minute în faza descendentă, de împrăştiere.
-Erupţii cromosferice corespund unor creşteri rapide a strălucirii unor areale din
cromosferă.
•Coroana solară este învelişul exterior al atmosferei solare. Se separă o coroană
interioară de cca două raze solare şi una exterioară până la 10 raze solare. Masa coroanei
reprezintă 10-15 din aceea a Soarelui (fig.13).
La partea superioară a cromosferei se produc erupţii masive, ce se extind din coroană.
Cele mai importante sunt portuberanţele. Acestea alcătuiesc jerbe uriaşe (lungimi de sute de mii
de km şi lăţimi de 6000 – 10.000 km) formate din gaze puternic ionizate, cu temperaturi foarte
mari. Sunt separate: portuberanţe calme (au durată de câteva luni) şi portuberanţe eruptive
(durată scurtă, câteva minute).
- Soarele emite în spaţiul interplanetar, în afară de radiaţia electromagnetică şi radiaţie
corpusculară sub forma vântului solar. Aceasta este alcătuită din electroni, protoni, ioni emişi din
coroană. Vântul solar exercită presiuni asupra magnetosferei terestre şi favorizează formarea
aurolelor polare şi furtunilor magnetice.

Fig. 13. Interiorul Soarelui (Mac I., 2000)

Exerciţiu:
Ce s-ar întâmpla cu atmosfera, apele şi vieţuitoarele de pe suprafaţa terestră dacă
Pământul s-ar apropia de Soare la mai puţin de 50 mil. Km.

34
2.4. PLANETELE

2.4.1. Caracteristici generale

• Planetele sunt corpuri cereşti, ce fac parte din sistemul unei stele în jurul căreia descriu
orbite, frecvent eliptice, nu au lumină proprie, dar reflectă o parte din cea pe care o primesc.
• Denumirea de planetă a fost dată de greci, în antichitate şi avea sensul de corp ceresc,
cu mişcare proprie, ce rătăceşte printre stele pe bolta cerească.
• În Sistemul Solar sunt nouă planete – Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn –
cunoscute încă din antichitate, Uranus descoperit, în 1781, de către W. Herschel, Neptun a cărei
poziţie a fost calculată, în 1846, de către Verrier, Pluton identificat, în 1930, de Clyde Tombaugh, al
cărui statut este contestat. După unele păreri, ar mai exista şi alte planete la distanţe foarte mari sau
chiar între Soare şi Mercur (planeta Vulcano nu s-a confirmat). Privite de pe Pământ, prin
telescoape, planetele au forma unor discuri cu dimensiuni şi culori diferite. Cu ochiul liber pot fi
observate doar şase planete (fac excepţie Neptun şi Pluto care sunt cele mai îndepărtate).
• Planetele se află la distanţe diferite faţă de Soare: cea mai apropiată este Mercur (0,4
u.a.), iar cea mai depărtată este Pluton (cca 40 u.a.). Mercur, Venus, Terra şi Marte au caracteristici
fizice apropiate; ele au fost numite planete telurice (tellur-pământ). Sunt corpuri solide, cu un
nucleu feros, o manta cu grosime mare şi scoarţă alcătuită precumpănitor din silicaţi. Densitatea
medie variază de la 3,42 la 5,52 g/m3, au o atmosferă mai mult sau mai puţin densă formată din
gaze rezultate în procesul evoluţiei lor.
• Planetele Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun au dimensiuni foarte mari (raza între 24.300
km la Neptun şi 71.398 km la Jupiter; masa între 8,69 x 1023 kg Uranus şi 189,9 x 1023 kg la Jupiter)
de unde şi denumirea de planete-gigant (fig.14). Sunt însă alcătuite precumpănitor din elemente
uşoare şi, ca urmare, valorile densităţilor variază dela 0,70 g/m3 la Saturn la 1,3 m3 la Jupiter (tabel
1).
• Planetele execută mişcări de revoluţie pe orbite în jurul Soarelui, conform legilor lui
Kepler, în intervalele de 0,24 de ani (Mercur) şi 248 de ani (Pluton).
• Planetele, în deplasarea lor pe orbite, se vor afla în poziţii diferite, în raport cu Soarele şi
cu Pământul.
• Planetele au mişcări de rotaţie în jurul axei care se înfăptuiesc în timpi diferiţi: (la
planetele gigant - exterioare între 9,8 ore la Jupiter şi la 17,9 ore la Neptun; la planetele - Marte şi
Pământ în jur de 24 de ore, iar maximele la Mercur 58,6 de zile şi Venus 243 de zile). Ca urmare,
gradul de turtire este diferit (de la 0 la Mercur, 0,09 Venus, la 0,1 la Saturn şi 0,06 la Jupiter).
Viteza de rotaţie actuală este mai mică, decât cea pe care planetele au avut-o la începutul evoluţiei
lor, cauza este efectul mareic exercitat de Soare şi atracţia dintre ele. Majoritatea planetelor au o
rotaţie directă (în acelaşi sens cu cea de revoluţie); excepţie fac Venus, Uranus şi Pluton care au o
mişcare retrogradă (tabel 1).
• În afară de planetele Mercur şi Venus, toate celelalte planete au sateliţi. În Sistemul Solar
sunt 61 de sateliţi, cei mai mulţi fiind grupaţi în jurul planetelor Saturn (18), Jupiter (16) şi Uranus
(15). În ordinea diametrului, şapte sateliţi depăşesc 3000 km (Ganymede 5262 km, Titan 5160 km,
Callisto 4800 km, Io 3650 km, Triton 3500 km, Luna 3476 km, Europa 3138 km), 10 oscilează
între 1000 şi 1500 km, iar restul sunt limitaţi la câteva sute de kilometri (tabel 1)
• Deplasarea sateliţilor se face în sens direct, pe orbite aproape circulare, în marea
majoritate a situaţiilor aflate în planul ecuatorial al planetei. În câteva cazuri se produce şi o mişcare
retrogradă. Sunt alcătuiţi din elemente uşoare, fapt ce determină ca valorile densităţii doar în trei
situaţii să depăşească 3 g/cm3, în rest fiind sub 2,5 g/cm3 (frecvent sub 1,5 g/cm3).

35
 Tabelul 1 -Sistemul Solar–date astrofizice (după Anuarul Astronomic, 1997)
Corp Diametru Durata Viteza pe Durata Distanţ Distanţ Gravita Densita Sate Distanţa faţă Albedou Masa Turtire
ceresc (mii km) revoluţiei orbită rotaţiei a de a de ţia Tea liti de Pământ x
(ani) (km/s) (zile) Soare Soare (cm/s2) (g/cm3) 1023Kg
(u.a) (mil.
km)
Max Min
Mercur 4,8 0,241 47,8 58,6 0,38 57,9 375 5,43 - 220 76,8 0,05 3,3 0
Venus 12,1 0,615 35 243 0,72 108,2 893 5,25 - 260 37,2 0,72 48,69 1/11
Terra 12,76 1 29,8 0,997 1 149,6 981 5,52 1 - - 0,39 59,74 1/298
Marte 6,7 1,881 24,2 1,026 1,52 227,9 373 3,94 2 399 54,3 0,16 6,42 1/190
Jupiter 142,7 11,862 13,1 0,444 5,2 778,3 2266 1,32 16 962 585 0,70 18988 1/27
Saturn 120 29,458 9,7 0,438 9,55 1429,4 883 0,70 18 1648 1237 0,75 5685 1/10
Uranus 50,7 84,013 6,8 0,718 19,2 2874,9 834 1,30 15 3135 2568 0,90 869 1/42
Neptun 48,6 164,794 5,4 0,671 30,1 4504,3 1138 1,76 8 4738 4274 0,82 1029,7 1/58
Pluto 3 247,686 4,7 6,387 39,43 5900 69 1,1 1 7551 4349 0,14 0,015 -

Fig.14. Raporturi spaţiale şi mase comparate între planetele sistemului solar (Mac I., 2000)

2.5. CORPURILE MICI DIN SISTEMUL SOLAR

2.5.1. Asteroizii
- Reprezintă corpuri cereşti cu dimensiuni mici, ce se deplasează în jurul Soarelui pe orbite
eliptice şi care nu au lumină proprie. Marea majoritate ocupă spaţiul între orbitele planetelor
Marte şi Jupiter.
- Se folosesc doi termeni: asteroid, cu sens de „asemănător aştrilor”, adică stelelor (imaginea
recepţionată de la cei mai mari se apropie de aceea a stelelor) şi planetoid (planetele cu dimensiuni
foarte mici).
- Există 2280 de asteroizi cărora li s-au stabilit diferite caracteristici, dar se presupune că
numărul lor depăşeşte mai multe zeci de mii. Între orbitele planetelor Marte şi Jupiter există o
grupare de cca 1000 de asteroizi, din care 30 se deplasează pe orbite eliptice foarte lungi care
intersectează orbitele planetelor interne lui Marte.
- Forma asteroizilor este neregulată.doar cei mai mari (peste 200 km în diametru) se apropie
de o sferă.
- Originea asteroizilor este necunoscută, teoriile fiind mai mult ipotetice. Prima consideră că
asteroizi au rezultat din distrugerea unei planete cu dimensiuni apropiate Terrei (diametrul de cca
6000 km). Acestă planetă ipotetică a fost numită Phaeton. I se opune ca argument principal faptul
că toţi asteroizii nu dau însumat o masă mai mare decât a Lunii. A doua teorie este numită „a
planetei ratate”. Se consideră că în spațiul dintre Marte şi Jupiter, procesul de concentrare a materiei
din discul de acreţie a fost lent şi nu a dus decât la apariţia unor forme simple de tipul planetoizilor.
Jupiter, cu puternica sa forţă de atracţie, ar fi împiedicat realizarea planetei.
- Structura. Asteroizii sunt corpuri solide, cu alcătuire variată. Cei care ajung la distanţe mici
de Soare şi-au pierdut elementele uşoare şi, ca urmare, sunt precumpănitor formaţi din cele grele
(fier). Asteroizi cu orbite mai largi, deci mai depărtaţi, sunt precumpănitor formaţi din roci

36
carbonatice. Se grupează, după caracteristicile minerologice, în câteva clase. Prima, cea mai
numeroasă, este formată din asteroizi cu pondere mare a silicaţilor hidrataţi şi cu carbonaţi; se află
la exteriorul inelului principal şi au culori închise. Alte grupări (Amor-Apollo) sunt alcătuite din
asteroizi cu piroxeni, olivină sau cu o dominantă metalică (fier, nichel).
- Izbirea acestora, mai ales în primele milioane de ani ai existenţei sistemului planetar, a dus
la sfărâmarea lor într-o mulţime de corpuri mici. O parte din acestea au constituit masa de meteoriţi.
- Datorită masei foarte mici şi gravitaţiei extrem de reduse nu au atmosferă şi, de asemenea,
cu câteva excepţii, marea majoritate nu au sateliţi.

Fig. 15. Imaginea luminoasă a unui meteorit

2.5.3. Cometele
- Sunt corpuri cereşti care descriu orbite foarte alungite în jurul Soarelui. Pe măsura
apropierii de Soare, datorită unor transformări fizico-chimice intense, ele devin strălucitoare, find
vizibile pe bolta cerească cu ochiul liber. Apar ca „stele cu coadă” sau „stele pletoase”.

- Denumirea este veche de la termenul grecesc Kome (coamă). În prezent, sunt înregistrate
peste 2000 de comete. Ele sunt cunoscute încă din antichitatea chineză (cu peste patru milenii în
urmă). Până în secolul XVIII erau asimilate cu fenomene anormale prevestitoare ale unor

37
evenimente rele pentru om. Observaţii instrumentale se realizează începând cu a doua parte a
secolului XVII. Contribuţii importante asupra orbitelor lor sunt făcute Kepler, Newton, Halley.
- Cometele sunt alcătuite din nucleu, coamă şi coadă (fig.16).
 Nucleul reprezintă componentul principal, permanent, din el se dezvoltă celelalte
elemente pe măsura apropierii de Soare. Constituie un amestec îngheţat de pulberi solide cu
dimensiuni variate.
 Coama se dezvoltă în jurul nucleului cu care alcătuieşte capul cometei din
momentul în care cometa se află la cca 7 u.a. de Soare. Când cometa se apropie mult de Soare se
volatilizează chiar componente metalice. Structural se separă: un înveliş interior, la contactul cu
nucleul (din particule fine), un înveliş intermediar (gaze, particule fine) şi un înveliş exterior cu
strălucire mai mică (precumpănesc ionii, atomii).
 Coada apare ca o fâşie luminoasă, cu înfăţişare conică, curbată, în raport cu direcţia
Soare - nucleu. Ea continuă capul cometei în direcţia opusă Soarelui.are dimensiuni foarte mari,
uneori depăşind 100 mil. km lungime.
Pe măsura apropierii de Soare, din nucleu sunt emanate catităţi de gaze tot mai mari. În
acelaşi timp, creşte presiunea vântului solar. Ca urmare, gazele şi particulele ce se desprind din
nucleu formează coada care este orientată în sens invers deplasării cometei. Deplasarea cometelor
se realizează pe orbite cu formă şi dimensiuni diferite. Există comete cu orbite circulare, cu orbite
eliptice, cu orbite ce trec de la eliptice la parabolice şi hiperbolice.

Fig. 16- Cometa Halley

-Originea cometelor:
•Ipoteza originii interstelare (extraplanetare) conform căreia Soarele trecând printr-o
nebuloasă atrage o parte din materia acesteia care se va înscrie pe diferite orbite.
•Ipoteza originii planetare conform căreia cometele au rezultat din explozia unei planete.
Ulterior, au fost considerate ca rezultat al emanaţiilor şi erupţiilor vulcanice de pe planetele gigant
sau din rândul asteroizilor.

38
  Probabilitatea ciocnirii Terrei cu o cometă este de o dată la 80 milioane de ani. Dacă
ciocnirea se face cu nucleul, atunci s-ar observa o ploaie de meteoriţi. Dacă este intersectată coada,
singurul efect l-ar reprezenta o iluminare puternică.

DICȚIONAR
- Activitate solară – totalitatea proceselor care se produc în atmosfera solară, având centre
genetice la baza acesteia şi în zona de convecţie a Soarelui; se exprimă prin formaţiuni de gaze cu
temperatură, formă, dimensiuni, durată şi strălucire diferită, care sunt expulzate în stratele
atmosferei solare (importante sunt petele, floculii, protuberanţele).
- Afeliu – punctul cel mai depărtat de Soare de pe orbita unei planete, comete.
- An lumină (a.l) - se referă la distanţa medie Pământ- Soare de cca.150 mil km2.
- Asteroid − corpuri cereşti cu diametre de ordinul sutelor de kilometri, concentrate între
planetele Marte şi Jupiter care se deplasează pe orbite eliptice în jurul Soarelui.
- Boltă cerească – sferă aparentă pe care pot fi proiectate diferitele structuri şi corpuri
cereşti (galaxii, stele, planete), vizibile de pe Pământ.
- Calea Lactee – galaxie spirală, cu diametru de 100000 a.l.; are un nucleu şi trei braţe.
- Cometă – corp ceresc din Sistemul Solar care se deplasează în jurul Soarelui pe orbite
variabile; sunt alcătuite din gheaţă şi particule de praf care formează un nucleu.
- Galaxie – sistem cosmic alcătuit din milioane de stele şi materie interstelară, are un
nucleu care concentrează cea mai mare parte din stele; sunt diferenţiate după formă în galaxii
eliptice, galaxii spirale, galaxii neregulate.
- Gaură Neagră − corp ceresc ce reprezintă nucleul unor stele explodate,unde gravitaţia
puternică împiedică transmiterea în exterior a radiaţiilor luminoase sau a undelor radio.
- Metagalaxie – porţiune din Cosmos care este observată de pe Pământ.
- Meteorit – elemente solide din spaţiul interplanetar, cu dimensiuni variabile, cu un
conţinut bogat în fier sau silicaţi; cei care ajung la nivelul scoarţei terestre (bolizii) dezvoltă o
puternică undă de şoc care va crea cratere.
- Novă – stadiu termodinamic al evoluţiei unei stele normale, când se produce explozia
acesteia; rămâne nucleul ca stea neutronică; materia expulzată va forma o nebuloasă.
- Orbită – traiectorie pe care se deplasează un corp ceresc într-un anumit interval de
timp; în sistemul solar orbitele planetelor sunt elipse cu diferite grade de alungire.
- Periheliu- poziţia cea mai apropiată pe orbită a unei planete, asteroid, comete din
Sistemul solar, faţă de Soare.
- Planetă – corp ceresc cu dimensiuni mari, care are o mişcare de rotaţie în jurul unui ax
şi una de revoluţie, pe o orbită, în jurul unei stele; a rezultat prin concentrarea materiei cosmice,
simultan cu formarea stelei şi a sistemului acesteia.
- Sistem solar – este alcătuit din Soare, cu poziţie centrală şi planete (9) în jurul cărora se
află 61 de sateliţi, un număr mare de asteroizi, comete, praf şi gaze.
- Soarele – cea mai apropiată stea de Pământ, în jurul căreia există planete, sateliţi,
meteoriţi, asteroizi, comete; prezintă un nucleu şi atmosfera solară.
- Stea – corp ceresc, sferic alcătuit din materie gazoasă în stare incandescentă datorită
temperaturilor de milioane de grade rezultate în urma reacţiilor termonucleare; are lumină proprie.
- Supernovă – stadiu termodinamic din evoluţia unei stele gigant, când se realizează
explozia de la care rămâne un nucleu superconcentrat, pe când materialul expulzat se constituie într-
o nebuloasă în spaţiul galactic.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Ce este Universul şi care sunt principalele sale caracterisici ?
2. Ce este o stea ? Care sunt tipurile de stele şi prin ce se caracterizează ele?
3. Definiţi termenii de meteoriţi, meteor, asteroizi, comete.

39
4. Care este structura internă a Soarelui ?
5. Ce sunt planetele? Care sunt asemănările şi deosebirile între planetele interioare
şi cele exterioare?
6. Este corectă denumirea de "stele căzătoare"?
7. Precizați alcătuirea și originea cometelor.

REZUMAT
Universul sau Cosmosul constituie un spaţiu ale cărui limite sunt imperceptibile şi în care
materia se află organizată în structuri şi forme care au stadii diferite de evoluţie. Caracteristicile
Universului sunt: Universul este considerat transparent, Universul este omogen. În Univers acţionează
patru forţe: gravitaţia, forţa electromagnetică, forţa nucleară şi forţa slabă
Macrostructurile din cadrul Universului sunt: grupuri mari numite roiuri şi superroiuri de
galaxii. Galaxiile sunt sisteme cosmice în componenţa cărora intră de la sute de milioane până la 1000 de
miliarde de stele de tipuri diferite, sisteme solare, nebuloase gazoase, pulberi, atomi şi particule
elementare dispersate. Roiurile de stele sunt grupuri de stele (sute, mii, sute de mii), între care există forţe
de atracţie şi care au origine, vârstă şi compoziţie chimică apropiată (diferită îndeosebi prin masă).
Stelele sunt corpuri cereşti gazoase, sferice, cu temperaturi mari şi lumină proprie. Sunt
diferenţiate prin luminozitate, temperatură, compoziţie chimică, evoluţie. Materia interstelară cuprinde
spaţiul între stele format din gaze, praf, particule subatomice.
Din Grupul Local de 24 galaxii face parte şi Galaxia noastră, sistem cosmic care conţin peste
150 de milarde de stele, de tipuri şi vârste diferite, respectiv numeroase grupuri şi roiuri, inclusiv Soarele.
Soarele este o stea de mărime mijlocie, cea mai apropiată de Pământ, ca formă este o sferă de
gaz incandescent care înglobează 99,9% din masa Sistemului Solar. Structura internă a Soarelui prezintă
două părţi: interiorul (corpul propriu-zis) şi atmosfera, fiecare cu mai multe învelişuri. Corpul propriu-zis
al Soarelui se compune din nucleu şi două învelişuri: zona radiativă, zona convectivă. Atmosfera solară
este formată din fotosferă, cromosferă şi coroana solară.
Planetele sunt corpuri cereşti, ce fac parte din sistemul unei stele în jurul căreia descriu orbite,
frecvent eliptice, nu au lumină proprie, dar reflectă o parte din cea pe care o primesc de la stea.
Denumirea de planetă a fost dată de greci, în antichitate şi avea sensul de corp ceresc, cu mişcare
proprie, ce rătăceşte printre stele pe bolta cerească. În Sistemul Solar sunt nouă planete – Mercur, Venus,
Terra, Marte, Jupiter, Saturn – cunoscute din antichitate, Uranus descoperit, în 1781, de către Herschel,
Neptun a cărei poziţie a fost calculată, în 1846, de către Verrier, Pluton identificat, în 1930, de
Tombaugh. Majoritatea planetelor au o rotaţie directă (sensul acelor de ceasornic); excepţie fac Venus,
Uranus şi Pluton care au o mişcare retrogradă. În afară de Mercur şi Venus, toate celelalte planete au
sateliţi. În Sistemul Solar sunt 61 de sateliţi, cei mai mulţi fiind grupaţi în jurul planetelor Saturn (18),
Jupiter (16) şi Uranus (15).
Corpurile mai mici din sistemul solar sunt: asteroizii, meteorii şi cometele.
Asteroizii sunt corpuri cereşti cu dimensiuni mici, ce se deplasează în jurul Soarelui pe orbite
eliptice şi care nu au lumină proprie. Marea majoritate ocupă spaţiul dintre orbitele planetelor Marte şi
Jupiter. Se folosesc doi termeni: asteroid şi planetoid. Forma asteroizilor este neregulată. Originea
Asteroizii datorită masei foarte mici şi gravitaţiei extrem de reduse nu au atmosferă şi marea majoritate
nu au sateliţi.
Pentru denumirea corpurilor cosmice care pătrund în atmosfera terestră se folosesc mai mulţi
termeni care definesc corpul sau fenomenul ce se înregistreză în timpul contactului dintre acesta şi
atmosfera terestră. Primul termen pleacă de la dimensiuni. Astfel sunt particule meteorice pentru cele
submilimetrice; meteoriţi pentru cei cu diametrul de la câţiva cm la câţiva metri şi bolizi pentru cei cu
masă foarte mare care ajung la suprafaţa terestră unde dau cratere. Meteorul este termenul care se
referă la fenomen, el definind dâra luminoasă ce se observă pe bolta cerească pe parcursul străbaterii
atmosferei. În limbaj popular sunt numite „stele căzătoare” întrucât apar ca puncte strălucitoare ce se
deplasează de pe bolta ceresacă spre suprafaţa terestră.
Cometele sunt corpuri cereşti care descriu orbite foarte alungite în jurul Soarelui. Pe măsura
apropierii de Soare datorită unor transformări fizico-chimice, ele devin strălucitoare, iar dimensiunile lor
cresc, fiind vizibile pe bolta cerească. Apar ca „stele cu coadă” sau „stele pletoase”. Cometele sunt
alcătuite din nucleu, coamă şi coadă

40
BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ:
- Folescu, Z., (1988), Ce este Universul ? Edit. Albatros, Bucureşti
- Ielenicz, M., (1999), Geografie generală (Geografie fizică), Edit. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti.
- Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti.
- Petrescu, Gh., (1963), Astronomie, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
- Popovici şi colab., (1977), Dicţionar de astronomie şi astronautică, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti.
- Posea,Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul
solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.
.

41
Modulul 3
PĂMÂNTUL ŞI LOCUL SĂU ÎN UNIVERS

Obiective:
- cunoaşterea noţiunilor legate de forma Pământului şi a consecinţelor geografice ale acesteia
- definirea proprietăţilor fizice ale Pământului
- înțelegerea dovezilor şi consecinţelor mişcărilor Pământului
- însuşirea caracteristicilor generale privind Luna
- întelegerea fenomenelor determinate de sistemul Pământ- Lună- Soare

1.PĂMÂNTUL ŞI SISTEMUL GEOGRAFIC GLOBAL

Terra este a treia planetă a Sistemului Solar în raport cu distanţa medie faţă de Soare
(149.598.000 km). Prin dimensiuni este o planetă mică (suprafaţa 510.200.000 km2; volumul 1083
mild. km3, masa 59, 75X1023 kg, raza medie 6370 km). Are un satelit natural (Luna) şi împreună
cu întregul Sistem Solar realizeză o mişcare, în cadrul Galaxiei, în 220 mil. ani.

1.1. FORMA PĂMÂNTULUI ŞI CONSECINŢELE GEOGRAFICE

De-a lungul secolelor, au fost emise diverse păreri asupra formei Pământului, în
concordanţă cu nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi a concepţiilor filozofice.

1.1.1. Pământul este o sferă

Reprezintă concepţia care s-a conturat încă din antichitate şi care s-a păstrat până în secolul
XVIII. Ea are la bază o suită de observaţii:
 Luna, Soarele şi celelalte planete au formă sferică, deci şi Pământul nu poate fi decât tot o
sferă;
 O navă pe măsură ce se depărtează de ţărm devine tot mai mică, dar dispare treptat de la
bază către vârful catargului, situaţie care se explică doar prin deplasarea ei pe o suprafaţă curbată;
 În timpul eclipselor de Lună, umbra Pământului pe aceasta este circulară, formă pe care nu o
poate realiza decât proiecţia unui corp sferic;
 Navigatorii observă Steaua Polară (indicator al Polului Nord) la Ecuator, la nivelul
orizontului. Pe măsura deplasării la latitudini tot mai mari, steaua va fi observată pe bolta cerească
tot mai „sus” (la poli se află la verticală).

1.1.2. Pământul este un elipsoid (sferoid de rotaţie)

Concepţia că Pământul nu este o sferă, a început a fi revizuită în a doua parte a secolului
XVII. Jean Richet, trimis guvernator în Guyana a constatat că pendulul acestuia care era reglat
pentru Paris; la Cayenne, rămânea în urmă, în 24 de ore, cu 2 minute şi 28’; funcţionarea
pendulului avea la bază relaţia: t = k √l/g, unde t = durata unei oscilaţii; l = lungimea pendulului;
g = acceleraţia gravitaţiei; k = constantă. Deci „t” nu corespundea ca mărime între Paris şi
Cayenne (k este constant, l este neschimbat), iar factorul care determină schimbarea lui era
gravitaţia.O oscilaţie mai înceată a pendulului presupunea o reducere a forţei de gravitaţie posibilă
în condiţiile în care mărimile razei Pământului la Cayenne şi Paris nu sunt egale.
• I. Newton avansează ideea că Pământul este turtit la poli datorită rotaţiei, prin analogie cu
turtirea observată la Jupiter; calculează pentru Pământ o turtire de 1/231 (cea reală 1/298)
• S-au organizat expediţii în diferite regiuni pentru a determina mărimea unui arc de 10
latitudine în urma cărora s-a constatat existenţa unor diferenţe care confirmau ideile anterioare.
Deci, forma Pământului nu este o sferă, ci o sferă turtită la poli şi bombată la Ecuator
(sferoid de rotaţie). Această formă s-ar datora mişcării de rotaţie care face ca forţa
centrifugă să aibă o valoare maximă la Ecuator şi să fie nulă la poli, iar forţa centripetă
(gravitaţia) să crească treptat de la Ecuator spre poli.

42
Formei de sferă de rotaţie i s-a dat denumirea de elipsoid (tabel 2). Ea se caracterizeză prin:
- meridiane sub formă de elipse;
- lungimi deosebite ale razei Pământului, în raport cu diferitele puncte de pe suprafaţa
terestră;
- creşterea mărimii forţei de gravitaţie de la Ecuator la poli;
- creşterea mărimii unui arc de 10 de meridian plecând de la Ecuator spre poli;

Tabelul 2 Valorile elipsoidului de rotație (Uniunea Astronomică Internaţională, 1964)

Parametru Valoarea Parametru Valoarea
raza ecuatorială (a) 6378,160 km lungimea circumferinţei 40.075 km
Ecuatorului
raza polară (b) 6357,778 km lungimea circumferinţei 40.008,540 km
unui meridian
diferenţa dintre ele 20,382 km raza medie a Pământului 6371,110 km
(raza unei sfere ce are
acelaşi volum ca cel
terestru)
turtirea sferoidului 1/298,257
(a – b/a)

1.1.3. Pământul este un geoid

- Modelul de elipsoid folosit în măsurătorile geodezice are ca idee o sferă turtită alcătuită
din materie omogenă. În realitate, materia din care este formată planeta nu este omogenă nici din
punct de vedere chimic, fizic şi nici ca distribuţie pe verticală sau orizontală. Această
caracteristică a condus spre un model nou care a fost numit de Listing, în 1873, geoid.
-Acesta ar corespunde suprafeţei de nivel „0” a oceanului liniştit neafectată de maree şi
valuri mari, o suprafaţă continuă, închisă, fără muchii care este orizontală pentru orice punct de
pe Glob şi, în acelaşi timp, perpendiculară pe verticala locului (pe direcţia forţei de gravitaţie).
Deci, ea reprezintă o suprafaţă echipotenţială a gravitaţiei care se continuă de la nivelul
oceanelor – prin masa continentală – fiind reperul măsurătorilor de înălţime şi adâncime.
- Elementul comun este între cele două modele – elipsoid şi geoid –volumul identic.
Diferenţele principale sunt legate de: suprafaţa geoidului care se află deasupra celei a elipsoidului în
regiunile continentale şi invers în regiunea bazinelor oceanice (fig. 17).
- Forma geoidului poate şi ea să se modifice datorită schimbării vitezei de rotaţie a
Pământului (valul de flux impus de maree o frânează) şi modificărilor survenite în distribuţia
materiei grele şi uşoare în alcătuirea Pământului sub efectul gravitaţiei.

Fig. 17. Raporturile teoretice dintre geoid şi elipsoidul de rotaţie

- Calculele rezultate din măsurători au dovedit că la nivelul suprafeţei apar unele deosebiri
regionale.Astfel, la Polul Sud există o diferenţă de – 30 m, la Polul Nord ea este bombată (+ 10 m),
la latitudini tropicale sudice sunt ridicări de până la 10 m, iar la latitudini temperate din Emisfera

43
nordică restrângeri de până la – 5 m. Acestui model („o pară” alungită la Polul Nord, umflată în
Emisfera sudică, dar „scobită” la Polul Sud), i s-a dat numele de terroid sau telluroid .

1.3.4. Consecinţele geografice ale formei Pământului

• Forma aproape sferică impune variaţia zonală a cantităţii de radiaţie solară ce ajunge pe
suprafaţa terestră, ceea ce determină deosebiri mari în regimul de încălzire al acesteia şi de aici
diferenţieri în dinamica multor procese naturale.
•Turtirea determină: arce de meridian de 10 cu mărimi deosebite la latitudini diferite;
distanţe inegale de la suprafaţă către centrul Pământului pentru diferite puncte (la poli este
depărtarea cea mai mică, iar la Ecuator cea mai mare); valoarea gravitaţiei creşte de la Ecuator
(978 cm/s2) spre poli (la 450 – 980,6 cm/s2, la 900 – 983,2 cm/s2).
•Cele trei tipuri de suprafeţe impun tot atâtea puncte de referinţă pe suprafaţa fizică.
Astfel, pe suprafaţa reală, cu toate neregularităţile reliefului, se realizează măsurătorile
geodezice; la nivelul suprafeţei geoidului se raportează toate măsurătorile; la suprafaţa
elipsoidului se calculează valorile fizice ale Pământului (suprafaţă, volum, raze).

1.2. MIŞCĂRILE PĂMÂNTULUI

Pământul realizează mai multe tipuri de mişcări care au consecinţe geografice diferite,
unele sesizabile, altele cu reflectare în procese de durată.
1.2.1. Caracteristicile mişcării de rotaţie
- Este mişcarea globală pe care o face Pământul în jurul axei polilor într-un interval de 23
ore, 56 minute, 4,09 secunde; este numită „zi siderală” şi corespunde timpului dintre două situări
consecutive a unei stele de pe bolta cerească la meridianul locului.
- Rotaţia se face de la vest la est (sens direct) ceea ce crează (pentru un observator de pe
suprafaţa terestră) impresia unei deplasări false a bolţii cereşti (stele, Soare, Lună, planete) de la
est la vest. Diferitele puncte situate pe suprafaţa Pământului vor înregistra viteze de rotaţie
deosebite întrucât cercurile paralele pe care se înscriu au mărimi variate, iar durata este aceeaşi
(ex. la Ecuator, unde cercul acestuia este de 40075 km, viteza este de564m/s, la latitudinea de 45°
cercul de peste 28080km este parcurs cu o viteză de 328m/s iar la Cercul polar-latitudine de 66°
cei aproape 20 km sunt străbătuţicu o viteză de 230 m/s).
- Mişcarea de rotaţie este argumentată prin:
• toate planetele, sateliţii, Soarele au această formă de mişcare;
• forma Pământului de sferă turtită la poli nu poate fi explicată decât astfel;
• corpurile în cădere liberă nu ajung la baza verticalei, ci la o anumită depărtare întrucât
punctele extreme (de plecare şi sosire) descriu în acelaşi timp cercuri cu mărimi şi viteze deosebite;
• experienţa fizicianului francez Foucault (1851) în cupola Pantheonului din Paris. Pendulul
căruia i s-a imprimat o deplasare constantă a trasat pe suprafaţa de sub el urme succesive în sensul
deplasării acelor de ceasornic. Conform legilor mecanicii, axul pendulului îşi păstrează planul de
oscilaţie. Deci, ceea ce s-a deplasat a fost suprafaţa pe care au fost lăsate urmele. Ea s-a mişcat de la
est la vest ceea ce s-a reflectat în succesiunea urmelor în sens invers.
- observaţiile şi fotografiile realizate de pe sateliţi artificiali.

1.2.2. Consecinţele geografice ale mişcării de rotaţie

- Mişcarea de rotaţie – în jurul axei polare N-S – impune forţa centrifugă care a determinat
turtirea Pământului la poli şi bombarea la Ecuator.
- Mişcarea de rotaţie determină succesiunea în 24 de ore a unei perioade de lumină şi a
alteia de întuneric, cu consecinţe în regimul bilanţului radiativ, în regimul termic diurn, în
desfăşurarea proceselor biotice, geomorfologice etc.

44
 - Rotaţia Pământului asigură transmiterea impulsului mareelor sub forma unui „val de flux”
care se manifestă de la est la vest.
- Mişcarea de rotaţie face ca masele aflate în deplasare pe suprafaţa terestră să sufere o
abatere spre dreapta în Emisfera nordică şi spre stânga în Emisfera sudică. Cauza este legată de
faptul că pe parcursul deplasării se trece prin zone latitudinale cu viteză de rotaţie diferită.

1.2.3. Mişcarea de rotaţie şi aprecierea timpului.

• Mişcarea de rotaţie face ca Soarele în deplasarea sa aparentă pe bolta cerească să se afle,
pentru fiecare punct de pe Glob, o singură dată într-o poziţie maximă pe boltă. Acest moment
coincide cu situarea lui la meridianul locului. Astronomii numesc acest moment miezul zilei. În
cealaltă emisferă (unde este noapte) pe antemeridian este – miezul nopţii. Intervalul de timp dintre
două siturări consecutive ale Soarelui la meridianul locului este numit zi solară adevărată.
 Mărimea ei, pe parcursul anului, este diferită întrucât Pământul parcurge o orbită eliptică
în jurul Soarelui (distanţa faţă de acesta este deosebită), cu viteze ce sunt cuprinse între un maxim
la periheliu şi un minim la afeliu. Pentru eliminarea acestui inconvenient s-a adoptat o durată
medie a situaţiilor extreme; aceasta este de 24 ore şi este numită zi solară mijlocie. Ea începe şi se
termină cu trecerea Sorelui la meridianul locului (orele 12), fapt ce creează inconvenientul că în
intervalul de lumină ar exista două date calendaristice (una până la orele 12 şi alta după). Pentru a
evita acest neajuns, în anul 1925 s-a convenit adoptarea zilei civile al cărei început corespunde
orelor 24 (miezul nopţii).
• Dacă 24 de ore corespund intervalului în care se parcurg 360 0 de longitudine (o rotaţie
completă), atunci într-o oră Pământul va expune spre Soare un arc de cerc cu longitudine de 150.
Suprafaţa Pământului este astfel împărţită în 24 de sectoare cu valoare egală de longitudine care au
fost numite fusuri orare. S-a convenit în 1884, ca pe întreaga suprafaţă a unui fus să existe aceeaşi
oră, iar valoarea acesteia să fie dată de ora meridianului din centrul său. S-a stabilit ca primul fus să
se desfăşoare de-o parte şi de alta a meridianului 00, de origine (Greenwich), adică între 7030’
longitudine vestică şi 7030’ longitudine estică (fig. 18).
• Numerotarea fusurilor se realizează spre est (în sensul mişcării de rotaţie a Pământului),
astfel că cel de-al doilea se află între 7030’ şi 22030’ longitudine estică, al treilea între 22030’ şi
37030’ longitudine estică. Diferenţa orară între fusuri succesive este de o unitate, iar între primul şi
ultimul de 24 ore. În raport de acestea s-a ajuns la stabilirea orei legale. Aceasta este ora oficială
pentru toate activităţile ce au loc pe teritoriul unui stat. Ea corespunde orei fusului orar în care se
află capitala statului respectiv. Europa se desfăşoară în cadrul a patru fusuri orare (fig.18).
• România se află la contactul dintre fusurile al doilea şi al treilea, dar capitala este în ultimul.
Deci pe teritoriul României, ora oficială va fi cea din fusul al treilea. Dacă 150 de longitudine se
parcurg într-o oră (60 de minute), atunci unui grad de longitudine îi revin patru minute. România se
desfăşoară în longitudine pe 9025’44’’ ceea ce în timp, între momentul situării Soarelui la
meridianul Sulinei şi cel al meridianului Beba Veche, revine o diferenţă de 38 minute. Deci dacă la
Sulina este ora 12, la Beba Veche va fi 11,22’, iar la Bucureşti 11 şi 46’.Situaţiile sunt uşor de
sesizat la ivirea zorilor şi la înserare (în vest, în raport cu estul ţării, cele două momente vor fi
întârziate cu 38’). Acestea corespund orelor locale ce pot fi calculate pentru orice aşezare în raport
de ora oficială şi longitudine.
• Există cazuri când alături de ora oficială se utilizează şi ora locală. Este cazul statelor cu
desfăşurare mare în longitudine (Federaţia Rusă se întinde pe 11 fusuri, S.U.A. pe şapte, Canada pe
şase). La acestea există o oră oficială pentru activităţi ce implică întreg teritoriu statului federal
(navigaţia aeriană, circulaţia trenurilor) şi ore locale folosite pentru activităţi curente în aşezările din
fiecare fus orar (de exemplu, ora Moscovei este ora oficială, iar în Kamceatka se va folosi şi ora
fusului orar în care aceasta se desfăşoară).

45
Fig. 18. Harta fusurilor orare (http://geografilia.blogspot.ro/2015/04/harta-diferenta-dintre-ora-
solara-si.html)

Exerciţiu
Dacă ora în estul Rusiei în pen. Ciucotca (fusul 12) este ora 14.00, în vest la Sankt
Petersburg (fusul 3) ce oră va fi? Care este ora oficială în cele două regiuni?
•Linia internaţională de schimbare a datei.Meridianele de 00 şi 1800 împart Globul în două
emisfere: estică şi vestică. Când la Greenwich este miezul zilei (orele 12) pe antemeridian este
miezul nopţii (orele 24). Este singurul moment când pe tot Globul este aceeaşi zi calendaristică
(luni 5 mai). În minutele următoare, în Emisfera estică începe o zi nouă (marţi 6 mai), care se va
derula treptat spre vest, pe măsură ce ziua anterioară se va micşora. După 12 ore, la Greenwich este
miezul nopţii, în emisfera de est se derulează prima parte a zilei de 6 mai iar în Emisfera de vest
ultima parte a zilei de 5 mai. După încă 12 ore, la Greenwich este ora 12, în emisfera de est orele
cresc până la 24 (meridianul 1800).Se ajunge la situaţia în care pe tot Globul există o singură dată
calendaristică (marţi 6 mai).

Exerciţiu:
 Consultaţi un Atlas general. Dacă la Londra este ora 8.00, la Bucureşti ce oră
oficială este? Dar la Paris şi Manilla?
 La Bucureşti este ora 14.00. Care va fi ora oficială la Beba Veche şi Sulina.

1.2. MIŞCAREA DE REVOLUŢIE

Pământul, la fel ca şi celelalte planete din Sistemul Solar, realizeză o mişcare în jurul
Soarelui pe o orbită. Este ideea de bază a concepţiei heliocentrice fundamentată de N. Copernic.

1.3.1. Caracteristicile mişcării de revoluţie

- Faptul că orbita este o elipsă face ca distanţa dintre Pământ şi Soare, pe timpul
parcurgerii sale, să fie diferită situându-se între 147,1 mil.km (la periheliu- 3 ianuarie) şi 152,1
mil. km (la afeliu- 6 iunie). Viteza medie a deplasării Pământului pe orbită este 29,7 km/s
(maximă la periheliu de 30,27km/s). Planul Ecuatorului terestru realizează cu cel al orbitei

46
 Pământului, un unghi de 23°26'21" (oblicitatea).
- Perioada în care Pământul îşi parcurge orbita (980 mil.km) este de un an. Mărimea acesteia
este diferită în funcţie de elementul care este luat drept reper al perioadei de revoluţie. Astfel, anul
sideral corespunde timpului necesar (365 zile, 6ore, 9 minute, 55 secunde sau 365,256361 zile),
între două treceri ale Pământului (în mişcarea sa pe orbită) prin acelaşi punct în raport cu o anumită
poziţie a unei stele; anul tropic constituie perioada necesară (365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde
sau 365,2422 zile) trecerii succesive prin punctul corespunzător echinocţiului de primăvară (punctul
vernal). Diferenţa dintre cele două perioade este determinată de mişcarea de precesie a Pământului.
- Datorită oblicităţii, axa polilor realizează cu planul orbitei un unghi de 660½. Aceasta
face ca pe parcursul mişcării de revoluţie, planul ce conţine acestă axă să înregistreze, în raport cu
Soarele, poziţii diferite din care patru au semnificaţie deosebită, ele împărţind anul în tot atâtea
intervale de timp caracteristice (fig. 19).
 Solstiţiul din 22 decembrie. Planul axei realizează cu cel al orbitei un unghi obtuz, ca
urmare, razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Capricornului şi sunt tangente la cercurile
polare. Emisfera sudică este mai apropiată de Soare, în raport cu cea nordică; aici fiind vară, iar în
cealaltă iarnă. Cercul care separă emisfera luminată de cea întunecată determină următoarele
diferenţe diurne în mărime, în sens latitudinal, al acestora (fig.20).

Fig. 19. Mișcarea de revoluție

- La Ecuator cele două intervale sunt egale (12 ore). În emisfera nordică, intervalul nocturn
este mai mare, decât cel cu lumină şi creşte de la Ecuator spre Cercul Polar, de la care spre Polul
Nord este de 24 ore. Soarele se află cu mult sub nivelul liniei de orizont (noapte poalară). În
emisfera sudică, intervalul cu lumină este mai mare, decât cel nocturn, creşte continuu de la Ecuator
spre Cercul Polar, iar de aici la Polul Sud are 24 ore. Soarele descrie un cerc pe boltă (zi polară).
Poziţia Soarelui pe boltă, la meridianul locului (orele 12) este diferită. La Ecuator face un
unghi de 23° ½. În Emisfera sudică, Soarele va fi la 90° la Tropicul Capricornului şi 23° ½. la Polul
Sud, iar în Emisfera nordică la 43° la Tropicul Racului şi 0° la Cercul polar dincolo de care va fi
sub linia orizontului.
 Solstiţiu din 22 iunie. Emisfera nordică este orientată spre Soare, razele acestuia cad
perpendicular pe Tropicul Racului şi sunt tangente la cercurile polare. Astrul va fi deasupra
orizontului la Polul Nord şi sub acesta la Polul Sud. În Emisfera nordică este vară, iar în cea sudică
iarnă (fig.20). Cercul de lumină determină intervale de noapte şi zi diferite ca mărime. La Ecuator,
ele sunt egale (12 ore). În emisfera sudică, noaptea creşte fiind de 24 ore la sud de Cercul polar
antarctic (noapte polară). În emisfera nordică, durata zilei o depăşeşte pe cea a nopţii, iar de la
Cercul polar arctic spre pol ea va fi de 24 ore (zi polară). Înălţimea Soarelui pe boltă va fi inversă în
raport cu situaţia de la solstiţiul din 22 decembrie.

47
  Echinocţiile de primăvară (21 martie) şi toamna (23 septembrie). Razele Soarelui sunt
perpendiculare pe planul axei şi pe Ecuator şi tangente la poli. Ca urmare, cercul care separă cele
două emisfere – luminată şi întunecată – trecând prin poli asigură pe toată suprafaţa terestră,
indiferent de latitudine, o durată egală a zilei şi nopţii (12 ore) (fig. 20). Poziţia Soarelui pe boltă va
fi egală peste tot cu valoarea mărimii colatitudinii locului deci 90° la Ecuator, 66° ½ la tropice, 45°
în România şi 23° ½ la Cercurile polare, 0°la poli.
 Situaţii între cele două poziţii:
În orice loc de pe glob, în fiecare zi, punctele corespunzătoare răsăritului, apusului şi înălţimii
Soarelui pe boltă la miezul zilei sunt diferite. Poziţiile extreme vor fi la solstiţii, iar cele medii la
echinocţii. La latitudinea de 450 (ţara noastră), Soarele se va situa la meridianul locului în poziţii
care variază între 21½º (solstiţiu de iarnă) şi 680 (solstiţiu de vară) fiind la echinocţii la 45°.

Fig. 20. Momentele mișcării de revoluție

Exerciţiu:
Care este durata zilei şi a nopţii în România la data de 22 decembrie? Dar la 21 martie?

1.3.2. Consecinţele geografice ale mişcării de revoluţie

Mişcarea de revoluţie în strânsă legătură cu înclinarea axei terestre determină o serie de
consecinţe în regimul de manifestare a o serie de procese fizice, biotice, geografice etc.Între
acestea mai însemnate sunt:
- Inegalitatea duratei zilelor şi nopţilor pe parcursul anului. Aceasta se constată la orice
latitudine în afară de Ecuator, unde atât ziua, cât şi noaptea permanent au 12 ore. Între Ecuator şi
cercurile polare ziua cea mai scurtă va fi solstiţiul corespunzător sezonului de iarnă (22
decembrie, în cea nordică şi 22 iunie, în cea sudică). Ulterior, ziua va creşte până la solstiţiul de
vară când va avea valoarea maximă. La 21 martie şi 23 septembrie, ziua va fi egală cu noaptea.
Între echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă când durata zilei o va depăşi pe cea a nopţii şi între
echinocţiul de toamnă până la cel de primăvară când noaptea va fi mai lungă decât ziua. Între
cercurile polare şi poli apar două sezoane distincte: în Emisfera nordică noapte polară
(23septembrie – 21 martie) şi ziua polară (21 martie – 23 septembrie); invers în cea sudică.
- Încălzirea inegală a suprafeţei Pământului. Mai întâi faptul că orbita Pământului este o
elipsă: impune o diferenţă în mărimea intensităţii radiaţiei înregistrată între poziţiile extreme
(periheliu şi afeliu) care se ridică la 7%. În al doilea rând, apar deosebiri cu caracter sezonier, în
cantitate de radiaţie primită de suprafaţa terestră şi de aici în regimul temperaturilor aerului, apei,
solului şi al multiplelor procese (geomorfologice, biotice, climatice) care se leagă de acestea.
- Formarea şi alternanţa anotimpurilor. Încălzirea inegală, ca urmare a unei distribuţii
sezoniere diferită a radiaţiei solare, determină caracteristici climatice distincte în cadrul unor
intervale de timp deosebite şi ca număr.

48
 - Dezvoltarea unor zone de complementaritate climatică. Forma Pământului a impus o
diferenţiere latitudinală în distribuţia radiaţiei solare şi de aici separarea marilor zone climatice:
caldă, temperate, reci. Pe suprafaţa terestră se vor individualiza şi zone secundare ce coincid cu arii
latitudinale subpolare, subtropicale, subecuatorială, în care pendulează şi convergenţa sau
divergenţa maselor de aer. În aceste regiuni se succed sezonier caracteristici climatice apropiate de
acelea specifice zonelor limitrofe, de unde caracterul de complementaritate climatică şi care se
transmite şi la celelalte componente ale peisajului (evoluţia scurgerii râurilor, evoluţia vegetaţiei).
- Mişcarea de revoluţie şi măsurarea perioadei de realizare a ei (Calendarul). Aprecierea
mărimii intervalului în care se produce o revoluţie terestră, precum şi a modului de secţionare a
acestuia în perioade mai mici, cu anumite caracteristici (anotimpuri, luni, săptămâni) au fost două
idei ce-au condus la întocmirea, de-a lungul secolelor, a diverselor calendare cu durate apropiate
(365 zile cu diverse modificări la greci, romani, anul gregorian).
- Inegalitatea duratei sezoanelor (anotimpurilor). Primăvara astronomică este de 93 de zile şi
19ore; vara astronomică este de 93 zile şi 15ore; toamna astronomică ţine 89 zile20 ore; iarna
astronomică durează 90 zile.

1.4.PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE PĂMÂNTULUI

Pământul este un sistem care s-a realizat prin concentrarea de materie cosmică în condiţiile
unor raporturi bine definite, în primul rând cu Soarele şi apoi cu celelalte planete şi cu Luna.
Evoluţia sa a însemnat un ansamblu de transformări de natură fizică, chimică, dar şi de schimburi
energetice, toate conducând după 4,5 miliarde de ani la un anumit sistem fizic ce are caracteristici
bine definite, unele cu şi însemnătate în manifestarea diverselor fenomene geografice.

1.4.1. Gravitaţia
- Este o proprietate specifică oricărui corp cosmic, indiferent de mărime şi care se exprimă
printr-o anumită forţă de atracţie. Ea a fost descoperită şi formulată la rang de lege (legea atacţiei
universale) de către Isaac Newton.Se apreciază în gali (1 cm/s2).
- Asupra genezei gravitaţiei există diverse păreri dar se acceptă fie determinarea ei de către
unele particule de materie –gravitoni- aflate în centrul planetei, fie raporturile care se stabilesc
între particulele de materie şi antimaterie.
- Pe Glob, valoarea gravitaţiei scade de la poli la Ecuator. Mişcarea de rotaţie impune o
forţă centrifugă maximă la Ecuator orientată în sens invers forţei de gravitaţie.Ca urmare, rezultă
turtirea Pământului, o diferenţă de cca 21 km între razele ecuatorială şi polară şi o mişcare a
gravitaţiei cu cca 5 cm/s2 între Ecuator (978 cm/s2) şi poli (983 cm/s2).
- Deosebiri în mărimea gravitaţiei apar şi între regiunile continentale (valori mai reduse
întrucât există pătură granitică, mai uşoară) şi cele oceanice (aici se află pătura bazaltică cu
densitate mare). În cadrul continentelor valorile maxime sunt în podişurile bazaltice sau unde sunt
concentrate zăcăminte de fier, iar cele minime în regiunile unde abundă rocile sedimentare.
- Consecinţele existenţei gravitaţiei sunt:
• realizarea Sistemului planetar cu Soarele în centru (concentrează cea mai mare parte din
masă) şi nouă planete, sateliţi, asteroizi desfăşuraţi pe orbite la anumite depărtări de acesta, în raport
direct cu relaţia maselor lor;
• greutatea corpurilor ca expresie a forţei cu care acestea sunt atrase spre centrul planetei (F
= m·g, în care m este masa corpurilor, g mărimea forţei de gravitaţie);
• structurarea treptată a materiei terestre prin concentrarea elementelor grele în interior şi a
celor uşoare la suprafaţă creând un nucleu şi două învelişuri (mantaua şi scoarţa);
• forţa determinantă în producerea unor procese geomorfologice pe suprafaţa terestră
(alunecări, prăbuşiri, tasări, sufoziuni) și prin intermediul pantei, curgerea apei râurilor şi o anumită
mărime a energiei consumată în transport şi în exercitarea eroziunii;

49
 • menţinerea şi structurarea atmosferei terestre (concentrarea a peste 99% din masa ei în
primii 35-40 km); dacă viteza de rotaţie a Pământulşui ar creşte de 17 ori, forţa centrifugă ar anula
gravitaţia, iar atmosfera s-ar împrăştia în spaţiul planetar,
• forma de geoid a Pământului, ca suprafaţă echipotenţială a gravitaţiei.

Exerciţiu:
Ce s-ar întâmpla cu masele de aer, apa râurilor, poziţia şi mobilitatea corpurilor etc. dacă
nu ar exista forţa de gravitaţie? Daţi exemple.

1.4.2 Căldura internă (telurică)

Radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa terestră produce o încălzire a acesteia pe o adâncime
limitată de la câţiva cm până la mai mulţi metri diferită atât sezonier, cât şi în latitudine. Sub
limita până la care se resimt în scoarţă variaţiile de temperatură există un orizont de câţiva metri în
care temperatura este constantă (orizontul termic neutru). De aici către centrul Pământului,
temperatura va creşte continuu, neuniform ca mărime atât pe verticală, cât şi lateral. Este căldura
telurică impusă de comprimarea gravitaţională, impactul cu meteoriţii şi dezintegrarea
componenţilor radioactivi. A avut un rol esenţial în primele etape ale evoluţiei Terrei când a
determinat transformarea materiei într-o topitură, rolul său a scăzut în timp ceea ce a favorizat
constituirea litosferei solide.
Pentru aprecierea variaţiei căldurii telurice se folosesc doi indicatori:
- treapta geotermică ce corespunde distanţei pe verticală la care se înregistrează o creştere a
temperaturii cu 10C; este apreciată la o mărime de 33 m;
- gradientul termic care exprimă creşterea temperaturii la fiecare 100 m adâncime (circa
30C la 100 m).
Consecinţele existenţei căldurii interne sunt:
• menţinerea la anumite adâncimi a materiei sub formă de topitură; diferenţele de potenţial
geotermic impun o anumită circulaţie a acestor topituri-„celulele de convecţie”;
• facilitarea diferitelor forme de metamorfism în litosferă ce duc la transformări ale rocilor;
• dezvoltarea fenomenelor de magmatism şi vulcanism;
• individualizarea în adânc a pânzelor de apă termală şi mezotermală care la suprafaţă
generează izvoare termale, gheizere.

Exerciţiu:
Ce s-ar întâmpla cu suprafaţa terestră dacă căldura telurică ar fi de 1000 de ori mai mare?

1.4.3. Magnetismul terestru

-Pământul se comportă ca un uriaş magnet- geomagnetism. Originea lui este pusă pe
seama multor surse: unele cu caracter general (curenţi de convecţie termică din nucleul extern şi
frecarea materiei topite din nucleu de partea inferioară a mantalei solide), altele cu specific local
(roci cu proprietăţi magnetice).
- Mărimea câmpului magnetic terestru variază între 24A/m laecuator şi 48 A/m la poli.
- Magnetismul terestru prin liniile de forţă emise se resimte până la 10-60 raze terestre
constituind în jurul Terrei, aşa numita "magnetosferă". Este mai îngustă spre Soare (10 raze terestre)
datorită presiunii exercitată de radiaţia solară (vântul solar) şi alungită în sens opus.
- Consecinţele existenţei câmpului magnetic:
• folosirea busolei ca instrument absolut necesar în orientarea geografică, navigaţie, în
ridicările topografice, cartografice, geologice etc.;
• existenţa vieţii, întrucât cea mai mare parte din radiaţiile solare şi cosmice nocive sunt
respinse sau reţinute la nivelul exterior al magnetosferei;

50
 • individualizarea ionosferei (între 60 şi 1200 km), ca parte distinctă în atmosferă, în care
radiaţiile solare care pătrund în magnetosferă determină ionizarea atomilorde N, O, H, He proces
urmat de generarea unor fenomene specifice (furtuni ionosferice, aurorele polare).

1.4.4. Electricitatea terestră

Pământul are un câmp electric slab evaluat la zecimi de milivolţi. Există diverse surse de
producere a lui. Curenţii de convecţie din nucleul extern reprezintă sursa profundă, de ea legându-
se şi geneza magnetismului terestru. Surse aflate în scoarţă sau în bazinele acvatice (frecarea
produsă în circuitul apei subterane, diferenţe de salinitate a apelor marine în mişcare). Sursa
principală este în ionosferă şi rezultă din ionizarea ce are loc sub influenţa radiaţiilor solare.

1.4.5. Densitatea
Prin valoarea de 5,52 g/cm3, Pământul are cea mai mare densitate din întregul Sistem
planetar depăşind de trei-patru ori mărimile specifice planetelor-gigant, dar fiind cu puţin mai
ridicată decât a planetelor telurice.
Distribuţia neuniformă a materiei de la o geosferă la alta, ca şi în cadrul fiecărui înveliş,
determină variaţii însemnate. Cele mai ridicate mărimi sunt la nivelul nucleului (12–17 g/cm3) unde
există o concentrare de elemente grele, iar cele mai mici în învelişurile exterioare (2 –3 g/cm3, în
scoarţă, 1 g/cm3 la apă). În scoarţă, apar deosebiri între sectoarele dominant alcătuite din roci
magmatice şi cele din roci sedimentare, între regiunile de scut şi cele de orogen.
Diferenţele locale şi regionale au un rol însemnat în producerea deplasării materiei în
tendinţa unei omogenizări a ei şi de aici dezvoltarea unor circuite locale, regionale, generale.

2. LUNA
2.1.REPERE GENERALE
Luna este singurul satelit natural al Pământului şi cel mai apropiat corp ceresc de Pământ
-Distanţa medie P – L este de 384 403 km (60,13 raze medii terestre);
-Masa de 7,3X1022 kg reprezintă 0,012 mase terestre; este al cincilea satelit în Sistemul Solar;
- Volumul este de 2,2X1016 km3 (0,02 din cel terestru);
- Raza medie este de 1738 km;
- Suprafaţa este de 3,79X107 km2;
- Are o mişcare de rotaţie egală ca timp cu cel al mişcării de revoluţie; ca urmare, Luna va expune
permanent spre Terra aceeaşi emisferă; viteza deplasării pe orbită este de 1,02km/s, iar durata de 27
de zile, 7 ore 43' şi 11,5 sec. dacă se raportează la poziţia ei în raport de Pământ şi 29 de zile, 12ore,
44'28"dacă ea se realizează faţă de Soare.
- Planul Ecuatorului lunar face cu cel al orbitei sale un unghi care variază în timp între 6°31' şi
6°49'; la fel oscilează şi unghiul dintre planurile orbitelor Pământului şi Lunii (între 5°şi 5°18'). Ca
urmare de pe Pământ suprafaţa vizibilă a satelitui este de 59%.

2.2. Relieful lunar

Este destul de accidentat rezultând îndeosebi în urma impactului cu meteoriţii. Discul lunar
privit de pe Terra se remarcă prin zone închise la culoare numite mări, depresiuni şi zone
strălucitoare care ar reprezenta continente, munţi (fig. 21, 22)
• Mările sunt suprafeţe joase frecvent circulare (diametre între 400 şi 1600 km), plane pe
ansamblu, dar şi cu denivelări regionale. Sunt alcătuite din bazalte. Periferic, sunt culmi şi creste
alungite, dar şi sisteme de munţi formate din culmi lungi de mai mulţi kilometri, înalte de 100 – 300
m. Cele mai importante mări sunt: Imbrium, Crisium, Orientală, Nectaris, Smithi, Humorum,
Tranquillitatis, Serenitatis, Fecunditatis, Nubium, Humboldtianum, Grimaldi.

51
 • Bazinele sunt depresiuni mari (diametre de peste 3000 km) rezultate prin impact cu bolizi
sau asteroizi. Cele mai mari sunt: Procellarum (diametru de 3200 km, în emisfera vestică) şi Polul
Sud-Aitkins (2500 km în emisfera invizibilă).
• Şanţurile au desfăşurare arcuită, fund plat, versanţi abrupţi (înalţi de 50-230 m) şi drepţi. Au
rezultat în mări şi bazine prin presiuni generate în timpul impactului cu meteoriţii.
• Munţii reprezintă formele cele mai înalte, au lungimi de 700 – 9000 km şi se desfăşoară în
jurul mărilor sau în jurul craterelor mari.Sunt alcătuite din roci bazice. Poartă numele unor sisteme
terestre – Alpi, Apenini, Carpaţi, Caucaz.
• Craterele sunt forme de relief complexe rezultate din impactul cu meteoriţii sau cu origine
vulcanică. Au dimensiuni variate. Craterele mari au şi cratere secundare îngemănate ce aparţin unor
faze ulterioare de evoluţie; în unele cratere, pe centru, sunt conuri mici.
2.3. Alcătuirea petrografică
Din punct de vedere geologic se deosebesc:
- Roci magmatice rezultate din primele faze ale evoluţiei. Impactul cu meteoriţii a dus la
topituri noi, dar şi la metamorfozarea celor prezente. În zona „mărilor” există bazalte, iar pe
continente abundă gabbrourile.
- Roci sedimentare au rezultat din acumularea fragmentelor din meteoriţi şi a celor smulse
şi împrăştiate din scoarţa lunară în timpul impactului cu aceștia.
- Roci metamorfice sunt roci primare modificate prin creşterile accentuate ale temperaturilor
provocate de şocurile generate de impacte.
- Regolitul reprezintă o pătură formată din materiale dezagregate şi din elemente acumulate
din dezintergrarea meteoriţilor. Are grosimi de mai mulţi metri (în jur de 10 m).
2.4. Structura
La baza stabilirii structurii Lunii a stat interpretarea datelor seismice înregistrate în timpul
misiunilor Apollo. Au fost distinse următoarele învelişuri:
- scoarţa cu o grosime medie de 60 km;
- mantaua superioră ţine până la 500 km;
- mezomantaua se dezvoltă între 500 şi 1000 km şi are elemente grele, feroase;
- mantaua inferioară este la adâncimi de peste 1000 km şi are, în conţinut, elemente grele.
- în centrul Lunii există un nucleu alcătuit dintr-o topitură de Fe.
2.5. Proprietăţi fizice
• Acceleraţia gravitaţională este de 162,2 cm/s2 fiind de peste şase ori mai mică decât
cea terestră.
• Magnetismul lunar este slab şi variabil regional. Originea este legată fie de procese
interne petrecute la începutul evoluţiei sale, când avea un nucleu cu materie în stare de topitură,
fie de influenţa câmpului magnetic terestru sau a impactului cu meteoriţii.
• Albedoul, în medie, are o valoare mică (0,07), este ceva mai mare în regiunile cu roci
deschise la culoare (pe continente) în raport cu cele care abundă bazaltele (mări).
•Seismicitatea este extrem de mică întrucât scoarţa lunară este consolidată, iar activitatea
tectonică a încetat după aproape un miliard de ani de la începutul evoluţiei Lunii.
• Densitatea medie de 3,34 g/cm3 (0,6 din cea terestră). Apar diferenţe regionale în funcţie
de categoria de roci din care este alcătuită scoarţa.

52
 Fig.21. Harta suprafeţei vizibile a Lunii

Fig.22. Harta suprafeţei invizibile a Lunii

3.FENOMENE DETERMINATE DE SISTEMUL PĂMÂNT-LUNĂ-SOARE

3.1.FAZELE LUNII
Luna gravitează pe o orbită în jurul Pământului, iar acesta împreună cu satelitul său descrie
o orbită în jurul Soarelui. Ca urmare, cele trei corpuri cereşti se află permanent în poziţii diferite
care se transpun într-o modificare a formei şi mărimii suprafeţei selenare receptată de pe Pământ.
Acestea se înscriu într-un ciclu (revoluţie sinodică) cu o durată de 29,2 zile.
Dacă se urmăresc în acest interval de timp, poziţiile Lunii la răsărit, în punctul maxim pe
boltă şi la apus se constată că de la o zi la alta, ele se produc cu o întârziere de cca o oră
(echivalentă cu un unghi de peste 170). Ca urmare, pe bolta cerească între poziţiile Soarelui şi Lunii,

53
în raport cu Pământul, se înregistrează o diferenţă de cca 450 la 3 ¼ zile situaţii evidenţiate de o
anumită configuraţie a suprafeţei Lunii. În acest sens se disting (fig.23):
 Faza de Lună nouă – corespunde alinierii celor trei corpuri cereşti în poziţia Soare-Lună-
Pământ (conjuncţie). Soarele şi Luna răsar în acelaşi timp.Luna va expune spre Pământ o suprafaţă
neluminată; razele puternice ale Soarelui vor împiedica distingerea discului lunar.
 Faza de Crai Nou – se produce după cca 3 ¾ zile, când între Lună şi Soare există o diferenţă
de poziţie pe boltă de cca 450. Forma sub care apare Luna este de corn sau seceră (coarnele orientate
spre stânga). Ea va fi văzută seara, după apusul Soarelui, când va avea şi o poziţie ridicată pe boltă.
 Faza primului pătrar – se realizează după cca. 7½ zile când între direcţiile Pământ-Soare şi
Pământ-Lună există o diferenţă de 900. Ca urmare, când Soarele apune Luna se va găsi în poziţia
maximă pe boltă, dar conturul ei va fi slăbit de lumina amurgului. În orele următoare va deveni mult
mai luminoasă şi se va observa tot mai bine jumătatea din dreapta discului lunar.
 Faza de Lună convexă – se înregistrează după 11¼ zile, când unghiul dintre direcţiile de la
Pământ la Soare şi Lună este de 1350, între trecerea lor la meridianul locului este o diferenţă de 9
ore. Luna se va vedea în poziţia maximă în jurul orelor 21, expunând cca 2/3din suprafaţa expusă.
 Faza de Lună plină – se produce după 14½ zile, când cele trei corpuri cereşti sunt din nou
pe aceeaşi linie numai că Pământul se va afla între Lună şi Soare.Seara, la apusul Soarelui, se
produce răsăritul Lunii; punctul maxim pe boltă are loc la miezul nopţii, iar apusul ei va fi
dimineaţa. Întreaga emisferă orientată spre Pământ va fi luminată de Soare şi va apărea ca un disc
ce va străluci întreaga noapte.

Fig. 23. Fazele Lunii

54
  Cea de-a doua fază de Lună convexă – are loc după 18¼ zile când între direcţiile de la
Pământ la Soare şi Lună există un unghi de 2250. Ca urmare, Luna va răsări în timpul nopţii (în
jurul orelor 21) şi va atinge punctul maxim în a doua parte a nopţii.Imaginea ei va fi biconvexă.
 Faza ultimului pătrar – se produce după cca 21½ zile când între poziţiile de la Pământ la
Soare şi Lună fac un unghi de 2700. Luna va răsări la miezul nopţii, se va situa la meridianul locului
pe la orele dimineţii şi va fi văzută doar o jumătate din discul său lunar (cel din stânga).
 Faza de corn – seceră – cu coarnele orientate spre dreapta se relizează după 25¼ zile. Luna
răsare în a doua parte a nopţii, iar punctul maxim îl atinge la câteva ore după răsăritul Soarelui.
Imaginea ei (destul de slabă) nu apare decât înainte de zori şi se va menţine doar câteva ore.

3.2. ECLIPSELE
Orice corp luminat dintr-o direcţie lasă în partea opusă o umbră. Dacă corpul este sferic
umbra va căpăta forma unui con al cărui dimensiuni depind de distanţa dintre aceasta şi sursă dar
şi de diametrul celui expus luminii. El va fi mic dacă distanţa şi diametrul vor fi reduse şi invers.
În situaţia în care un al treilea corp trece prin conul de umbră atunci, pentru perioada
traversării acestuia, corpul care produce lumina va dispare mai mult sau mai puţin observaţiei.
Acest fenomen a fost denumit eclipsă.
Transpunerea acestor idei la Sistemul Solar împinge spre următoarele situaţii:
 corpul care lumineză este Soarele;
 corpurile care produc conuri de umbră sunt planetele şi sateliţii (Pământul cu Luna);
 producerea eclipselor se realizează în cazurile în care acele corpuri se află pe aceeaşi
direcţie cu Soarele; în această poziţie ies în evidenţă două situaţii aparte:
- când între Soare şi satelit se inteprune planeta; satelitul se va afla în conul de umbră al
planetei, el nemaiputând fi observat de pe acesta (eclipsa satelitului);
- când între Soare şi planetă se interpune satelitul, observatorul de pe planetă (trece prin conul
de umbră al satelitului), nu va observa Soarele sau părţi din acesta (eclipsa de Soare).
Pentru înţelegerea fenomenelor respective se vor urmări cazurile concrete de eclipse realizate
în Sistemul Soare-Pământ-Lună (numite eclipsa de Lună şi eclipsa de Soare) (fig.24).

Fig.24. Eclipsa de Lună şi de Soare

3.2.1.Eclipsa de Lună
O eclipsă de Lună se produce când aceasta intră în conul de umbră al Pământului. Poziţia
Soare-Pământ-Lună, pe aceeaşi direcţie, corespunde fazei de Lună plină, deci unei situaţii în care
este luminată întreaga emisferă a Lunii orientată spre Pământ.

55
 Dacă eclipsele de Lună sunt legate de faza de Lună plină ar însemna că ele s-ar repeta
periodic la 29,2 zile (perioada sinodică). Nerealizarea acestui lucru se datoreşte faptului că planul
orbitei lunare face cu cel al Pământului un unghi în jur de 508’, la care se adaugă înclinarea
diferită a planului orbitei Pământului cu cel al Ecuatorului terestru (23045’).
Pentru ca eclipsa să aibă loc, trebuie ca faza de Lună plină să coincidă cu o poziţie a Lunii
cât mai apropiată de acest plan. Momentul optim se realizează când cele trei corpuri sunt pe aceeaşi
linie. Când corpurile se află în acelaşi plan, Luna intrând în întregime în conul de umbră se produce
eclipsa lunară totală. Cu cât poziţia Lunei va fi mai depărtată de acest plan cu atât posibilitatea
realizării unei eclipse totale scade (sunt eclipse parţiale când doar o parte a Lunii intră în conul de
umbră). În ambele situaţii vor exista trecerile prin sectoarele conului de penumbră.
La o eclipsă totală se pot separa fazele:
•de la intrarea în conul de penumbră până la începutul pătrunderii în cel de umbră (o oră);
• între intrarea în conul de umbră (ştirbirea circulară a conturului discului lunar) şi până la
ieşirea completă din aceasta (dispariţia ştirbirii) cu o durată de 2 ore;
• străbaterea în timp de o oră a restului conului de penumbră.
În intervalul de timp când Luna se află în întregime în conul de umbră ea totuşi poate fi
zărită. Apare ca un disc slab luminat roşiatic. Acest efect se datoreşte luminării ei de către razele
solare reflectate de atmosfera terestră, ceea ce duce la diminuarea efectului de umbră totală.
O eclipsă de Lună se manifestă la aceeaşi oră şi în aceleaşi faze pentru toate punctele de pe
Glob care au Luna deasupra liniei orizontului.

3.2.2.Eclipsa de Soare
Se produc în condiţiile în care Pământul intră în conurile de umbră şi penumbră ale Lunii.
Acestea se întâmplă când cele trei corpuri cereşti se află pe aceeaşi direcţie în poziţia Pământ-
Lună-Soare (faza de Lună nouă).
Din raportarea acestor valori reies trei concluzii:
- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai scurtă decât mărimea lungimii conului de umbră
lunar; sunt condiţii pentru o eclipsă totală de Soare, Pământul străbătând conul de umbră lunar;
- distanţa dintre Pământ şi Lună corespunde cu lungimea conului de umbră (Pământul se
află în vârful conului); sunt condiţii pentru o eclipsă parţială de Soare;
- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai mare decât lungimea conului de umbră; Pământul
se află în conul de penumbră; se produce o eclipsă inelară.
Ca urmare a acestor condiţii, o eclipsă de Soare nu va putea fi observată decât pe o anumită
porţiune de pe Terra ca eclipsă totală; în regiunile limitrofe situate în conul de penumbră se vor
înregistra eclipse parţiale; în cele din afara conurilor nu se va înregistra nici un fenomen (discul
solar va fi văzut în întregime).
Durata fenomenului şi principalele faze de evoluţie.:
- eclipsa totală durează în zona ecuatorială cca 8 minute, la latitudinile medii- 6 minute;
- eclipsa inelară durează la Ecuator 12 minute, iar la latitudinile medii 10 minute.
La eclipsa totală de Soare se disting:
- faza în care Luna începe să acopere discul solar (se dezvoltă forme cu concavitate
orientată spre Lună);
- faza de acoperire totală;
- faza de restrângere treptată a suprafeţei acoperite până la revenirea la forma generală a
disculu solar.
Pe acest parcurs, mai întâi lumina şi temperatura slăbesc până în momentul fazei maxime
când pe cer apar şi stelele mai strălucitoare. În faza maximă se observă coroana solară, cromosfera,
protuberanţe. Nu se realizează un întuneric deplin.
- fazele posterioare, lumina şi temperaturile cresc treptat.

56
 La eclipsa parţială, faza maximă va coincide cu acoperirea unui sector din discul solar; la
eclipsa inelară faza maximă va coincide cu acoperirea unui sector din discul solar, iar în jurul
porţiunii acoperite de umbra Lunii, rămâne un inel luminos.

3.3. MAREELE
Reprezintă mişcări periodice ale exteriorului scoarţei terestre, a apei oceanice sau a
atmosferei ca urmare a atracţiei reciproce dintre Pământ, Soare, Lună şi în secundar a planetelor
din sistem. Atracţia cea mai puternică se exercită din partea Lunii întrucât distanţa Pământ – Lună
(384.000 km) este foarte mică, în raport cu cea Pământ – Soare (1,5 mil. km), forţa de atracţie a
Soarelui reprezintă cca 5/11 din cea a Lunii.
3.3.1. Mareea terestră este extrem de mică ca valoare întrucât intervine rigiditatea materiei
solide din care Terra este alcătuită. Mărimea ei este de cca 23 cm în zona caldă, 10-15 cm la
latitudinile medii şi foarte mică în zona polară.
3.3.2. Mareea atmosferică ar trebui, datorită naturii fizice a masei de aer, să aibă valori
deosebit de mari. Gravitaţia şi presiunea puternică a vântului solar împiedică realizarea acestor
mărimi. Ea se realizează în îndeosebi în troposferă (include peste 90% din masa atmosferei), unde
mărimea acesteia la Ecuator atinge 16 – 18 km, în raport cu regiunile polare unde are 6-8 km.
3.3.3. Mareele oceanice sunt active întrucât materia asupra cărei acţionează forţele de
atracţie este labilă şi uşor deformabilă. Ele constau în ridicarea ş coborârea succesivă a apei de la
suprafaţa Oceanului Planetar sub efectul conjugat al atracţiei exercitate de Lună şi Soare. Dacă în
lungul oceanului ea apare ca o mişcare ondulatorie, cu amplitudine în general mică, în vecinătatea
ţărmului, la adâncimi reduse, se transformă într-o mişcare de translaţie. La ţărmurile abrupte se
produc ridicări şi coborâri ale nivelului apei cu valori ridicate, iar la cele joase se manifestă sub
formă de trangresiuni (flux) şi regresiuni (reflux) pe ţărmurile joase.
Fenomenul mareic nu este uniform în timp şi spaţiu. Acestea se datoresc modului diferit de
îmbinare a celor două forţe de atracţie ale Soarelui şi Lunii şi a acţiunii forţei centrifuge, vizavi de
forţa de gravitaţie şi intervenţiei unor factori regionali.
În desfăşurarea unei maree la un ţărm cu estuar se remarcă câteva momente:
• bararea curentului de apă dulce şi întoarcerea lui în amonte pe măsura creşterii fluxului;
• înaintarea masei de apă sărată de la gura de vărsare a fluviului în amonte (un curent cu
viteză de 0,5 – 2 m) pe o anumită distanţă;
• un moment de staţionare când se realizează echilibrul dintre forţa fluxului şi cea a
curentului de apă;
• retragerea apelor (viteză de 2- 6 m/s rezultată din cumularea forţei de rerflux cu cea a
curentului de apă dulce).

DICȚIONAR
- Acceleraţia gravitaţională -mărime fizică care indică forţa de atracţie a
Pământului.Variază pe suprafaţa Pământului în raport de raza şi masa aceastuia. Mărimea ei pe
Pământ creşte de la Ecuator –978cm/s2 către Poli – 983cm/s2.
- Activitate geomagnetică – evoluţie a câmpului geomagnetic, determinată de variaţia în
timp a fluxurilor de radiaţie solară; variază diurn, la câteva zile, în cicluri de 11 ani.
- Antemeridian – meridian din emisfera estică, opus celui din emisfera vestică (de
exemplu: meridianul de 180° şi cel de 0°).
- Axa geomagnetică – linie care uneşte polii geomagnetici ai planetei.
- Axa Pământului – linie ce uneşte polii geografici, care trece prin centrul planetei, fiind
perpendiculară pe planul Ecuatorului şi în jurul căreia se produce mişcarea de rotaţie.
- Coordonate geografice – valori numerice cu ajutorul cărora se stabileşte poziţia
matematică a unui punct pe sfera terestră în funcţie de un plan de referinţă; coordonatele geografice
sunt latitudinea (N şi S) şi longitudinea (E şi V).

57
 - Echinocţiu – punct de intersecţie a traiectoriei aparente a Soarelui cu planul Ecuatorului
terestru; în acest moment (21 martie şi 23 septembrie) ziua este egală cu noaptea.
- Eclipsă – fenomen astronomic prin care un corp poate dispărea din câmpul de observaţia,
ca urmare a situării lui în spatele altui corp, sau a trecerii lui prin conul de umbră al acestuia. De pe
Terra se înregistrează: eclipse de Lună şi eclipse de Soare.
- Ecliptică – orbită aparentă parcursă de Soare în jurul Pământului în timp de un an.
- Elipsoid de referinţă – formă geometrică a Pământului, reprezentată de o sferă omogenă,
turtită, datorită mişcării de rotaţie; constituie forma de referinţă pentru calculele geodezice şi
topografice; stă la baza aprecierilor privind dimensiunile Pământului.
- Emisferă – jumătăţi ale Globului terestru raportate la diferite planuri de referinţă (faţă de
Ecuator- emisfera nordică şi sudică; faţă de meridianul de origine- emisfera estică şi vestică).
- Fus orar – interval de longitudine terestră de 15° în cuprinsul căruia există aceeaşi oră
legală sau locală; pe Glob există 24 de fuse orare.
- Geocentric – sistem de organizare a Universului, gândit în antichitate de C. Ptolemeu care
considera Pământul în centrul său, iar celelalte corpuri cereşti (Luna, Soarele, planetele, stelele)
aflate la distanţe diferite şi în mişcare pe orbite concentrice.
- Geoid – model al formei Pământului, definit de suprafaţa dată de nivelul mărilor şi
oceanelor neafectată de maree, care pătrunde prin continente şi este orizontală în orice punct de pe
suprafaţa terestră dar perpendiculară pe verticala locului.
- Heliocentrism – concepţie formulată de N. Copernic (sec. XVI) referitoare la sistemul
planetar în care Soarele este centrul său, iar în jurul acestuia sunt planete care se deplasează pe
orbite eliptice.
- Linia schimbării datei – corespunde în cea mai mare măsură meridianului de 180° care
străbate Oceanul Pacific; cu excepţia orei 24, când întreg Pământul se află la aceeaşi dată
calendaristică, în rest în emisfera vestică (la est de linia aceasta) va fi cu o zi în urmăcelei estice.
- Solstiţiu –poziţii pe care le are Pământul, în deplasarea pe orbita în jurul Soarelui, la datele
de 22 iunie şi 22decembrie, când razele acestuia cad perpendicular pe Tropicul Racului, respectiv
Tropicul Capricornului, şi când diferenţa dintre durata zilei şi cea a nopţii este maximă.
- Telluroid – model al formei Pământului (geoid bombat la Polul Nord şi în zonele tropicale
ale emisferei sudice şi scobit la Polul Sud şi la latitudinile temperate din emisfera nordică).
- Tropic – paralelă situată la 23°27' latitudine nordică (T. Racului) şi 23°27' latitudine sudică
(T. Capricornului)

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Explicaţi fazele Lunii. Care sunt cauzele apariţiei lor?
2. Explicaţi şi desenaţi eclipsa de Lună şi eclipsa de Soare.
4.Ce este mişcarea de revoluţie şi ce consecinţe are?
5.Explicaţi consecinţele mişcării de rotaţie.
6.Ce este şi pe unde trece linia internaţională de schimbare a datelor?
7.Care este semnificaţia pentru cele două emisfere (nordică şi sudică) a solstiţiului de vară? Dar
a echinocţiului de primăvară?
8. Care sunt consecinţele geografice ale formei Pământului?
9. De ce în afară de Ecuator răsăritul şi apusul Soarelui nu se realizează zilnic la aceleaşi ore?
10. Care sunt consecinţele gravitaţiei terestre?

REZUMAT
Luna este singurul satelit natural al Pământului şi cel mai apropiat corp ceresc de Pământ. Relieful
lunar este destul de accidentat a rezultat îndeosebi în urma impactului cu meteoriţii. Discul lunar privit de
pe Terra se remarcă prin zone închise la culoare numite mări, depresiuni şi zone strălucitoare care ar
reprezenta continente, munţi. În alcătuirea se deosebesc: roci magmatice, roci sedimentare, roci
metamorfice şi regolitul. Au fost distinse următoarele învelişuri: scoarţa cu o grosime medie de 60 km;

58
mantaua superioră până la 500 km; mezomantaua între 500 şi 1000 km; mantaua inferioară la adâncimi de
peste 1000 km; nucleul alcătuit dintr-o topitură de Fe.
Proprietăţile fizice ale Lunii sunt: acceleraţia gravitaţională, magnetismul, albedoul,
seismicitatea, densitatea medie.
Luna se deplasează în jurul Pământului pe o orbită eliptică şi împreună cu acesta se înscriu pe o altă
orbită în jurul Soarelui. Ca urmare, cele trei corpuri cereşti se află permanent în poziţii diferite care se
transpun în modificarea continuă a formei şi mărimii suprafeţei selenare receptată de pe Pământ. În acest
sens se disting opt faze: Lună nouă, Crai Nou, Primul pătrar, Lună convexă, Lună plină, Lună convexă,
Ultimul pătrar, Corn – seceră. Datorită atracţiei dintre Lună-Pământ –Soare se produc două fenomene
importante: eclipsele (de lună şi de Soare) şi mareele.
Forma Terrei este de geoid. Modelul de elipsoid folosit în măsurătorile geodezice are ca idee de
bază o sferă turtită alcătuită din materie omogenă. Ea reprezintă o suprafaţă echipotenţială a gravitaţiei care
se continuă de la nivelul oceanelor – prin masa continentală – fiind reperul măsurătorilor de înălţime şi
adâncime. Între cele două modele – elipsoid şi geoid – elementul comun este volumul identic. Diferenţele
principale sunt legate de: suprafaţa geoidului care se află deasupra celei a elipsoidului în regiunile
continentale şi invers în regiunea bazinelor oceanice. Consecinţele geografice ale formei sunt: variaţia
zonală a cantităţii de radiaţie solară ce ajunge pe suprafaţa terestră, ceea ce determină deosebiri mari în
regimul de încălzire al acesteia şi de aici diferenţieri în dinamica multor procese naturale.
Pământul realizează mai multe tipuri de mişcări, cele mai importante sunt mişcarea de rotaţie şi de
revoluţie. Mişcarea de rotaţie este mişcarea pe care o face în jurul axei polilor într-un interval de 23 ore, 56
minute, 4,09 secunde. Ea corespunde timpului dintre două situări consecutive a unei stele de pe boltă la
meridianul locului. Mişcarea de revoluţie se realizeză în jurul Soarelui pe o orbită.
Proprietăţile fizice ale Pământului sunt: gravitaţia, căldura internă, magnetismul, electricitatea,
densitatea. Prin valoarea de 5,52 g/cm3, Pământul are cea mai mare densitate din întregul Sistem planetar
depăşind de trei-patru ori mărimile planetelor-gigant, fiind puţin mai ridicată decât a planetelor telurice.

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ
- Ielenicz, M., (1999), Geografie generală (Geografie fizică), Edit. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti
-Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti
-Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti.
-Posea, Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică,Bucureşti.
-Posea, Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul
solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.
-Strahler, A. N., (1973), Geografie fizică, Edit.Ştiinţifică, Bucureşti

59
Modulul 4
GEOSFERELE TERESTRE
Obiective:
- cunoaşterea modelelor privind structura internă a Pământului;
-însuşirea definiţiilor, limitelor şi caracteristicilor geosferelor externe;
- înţelegerea legilor generale şi specifice pentru fiecare înveliş extern al Pământului;
- înțelegerea legăturilor care există între geosfere;

În îndelungata evoluţie a Pământului, materia din care este alcătuit s-a constituit în mai
multe învelişuri (geosfere). Sub nivelul suprafeţei terestre se găsesc endogeosferele iar la exterior
exogeosferele (fig. 25). La contactul dintre acestea s-a individualizat Învelişul geografic care
spaţial cuprinde intervalul în care se realizează cel mai intens schimbul de materie şi energie
dintre cele două grupe

Fig. 25. Geosferele terestre

1. ENDOSFERELE TERESTRE (ENDOGEOSFERE)

1.1. STRUCTURA INTERNĂ A PĂMÂNTULUI

De la suprafaţă spre interiorul Pământului, materia nu este omogenă. Există varaiaţii
însemnate atât sub raport fizic, cât şi chimic. Acest lucru a determinat diferiţi oameni de ştiinţă
(geofizicieni) să-şi imagineze modele care privesc atât structura pe ansamblu, cât şi unele
diferenţieri regionale. Ele s-au bazat pe observaţii geologice directe (foraje de la suprafaţă la
adâncime, studierea manifestării undelor seismice pentru adâncimi mari). În toate modelele,
apar câteva elemente comune:structural, deasupra unui nucleu sunt mai multe învelişuri; din
interior la exterior, materia este din ce în ce mai uşoară; contactul învelişurilor reprezintă
suprafeţele de discontinuitate de ordine diferite.
În structura internă a Pământului se separă un nucleu și mai multe învelișuri
(fig.26).
•Nucleul se află la adâncimi mai mari de 2.900 km, dincolo de discontinuitatea Wiechert-
Güttenberg. Forma acestuia nu este o sferă, ci elipsoid de rotaţie.O discontinuitate secundară
(Lehmann), desfăşurată la 5100-5200 km, îl împarte în două:
- Nucleul intern (între 5.200 şi 6.375 km) are materia în stare solidă. Este format îndeosebi
din elemente grele (fier, crom) ce dau o densitate de 12 g/cm3.

60
 - Nucleul extern se desfăşoară la adâncimi între 2.900 şi 5.200 km; este format din materie
în stare de topitură, în care abundă elemnetele grele ce-i dau o densitate de 10-12 g/cm3. În cadrul
lui sunt frecvenţi curenţii de convecţie ce asigură dezvoltarea câmpului magnetic terestru.
• Mantaua (82% din volumul şi 69% din masa Terrei) este formată din:
- Mantaua inferioară (mezosfera) care se află între 400 – 500 km şi 2900 km; este formată
din: oxizi şi silicaţi de fier, nichel şi crom ce-i dau o densitate de 4,5-5,3 g/cm3. În cadrul ei se
separă două subînvelişuri. Primul între 400 km şi 1.000 km, are roci parţial cristalizate; materia este
în stare vâscoasă, neomogenă în compoziţie, temperatura, presiunea fiind favorabilă dezvoltării de
curenţi. În cel de-al doilea subînveliş (sub 1000m) este omogenă chimic.
- Mantaua superioară (astenosferă) se află între 35-40 km şi 400 (700) km. La partea
superioară, la contactul cu scoarţa, abundă rocile ultrabazice solidificate unde sunt prezente vetrele
de magmă rezultate din supraîncălziri radioactive. Împreună cu scoarţa alcătuiesc litosfera.
- Astenosfera (cu sens de strat slab al mantalei) cuprinde cea mai mare parte din mantaua
superioară, având o grosime diferită, adâncimi cuprinse între 700 km şi 80-150 km. Materia este în
stare de topitură magmatică, fiind alcătuită din silicaţi de magneziu, aluminiu, fier, calciu, potasiu
de unde şi densitatea redusă (3-3,5 g/cm3). Caracteristica dinamică principală este dată de prezenţa
curenţilor de convecţie termică ce au viteze de câţiva cm/an.
• Scoarţa (crusta) se află la partea superioară şi are o grosime de 8-10 km, sub oceane şi
20-80 km, în domeniul continental. Contactul cu mantaua se face prin discontinuiatea Mohorovičić
(Moho). P. Gutenberg (1924) a separat:
- Scoarţa de tip continental (grosimea 20-80 km; densitate 2,7 g/cm3) prezentă în alcătuirea
continentelor şi a bazinelor oceanice (până la 1.500 m adâncime). Este formată din roci sedimentare
(până la 25 km grosime), metamorfice şi eruptive (tip granitic şi tip bazaltic); între ele se află
discontinuitate locală Conrad aflată la adâncimi reduse.
- Scoarţa de tip oceanic, frecventă în bazinele oceanice la adâncimi mai mari de 3.600 m
dar şi la baza maselor continentale, acoperă peste 2/3 din suprafaţa Pământului. Este formată din
roci sedimentare cu grosime mică şi dominant din roci bazaltice (dorsalele, fosele, platourile
abisale) ce au o grosime între 5 şi 15 km; densitatea medie este de 3 g/cm3;
- Scoarţa de tranziţie desfăşurată în bazinele oceanice, la adâncimi de 1500-3600 m,
constituie o îmbinare a celor două tipuri principale.

Fig. 26. Structura internă a Pământului

61
 • În alcătuirea scoarţei intră trei grupe de roci.
- Rocile sedimentare care au provenit, în cea mai mare parte, din dezmembrarea fizică şi
chimică a rocilor eruptive şi metamorfice. Se adaugă rocile de natură organică sau de precipitare
chimică. Grosimea sedimentarului este diferită de la foarte subţire pe scuturile vechi precambriene
şi paleozoice, la valori de 10-20 km în sistemele muntoase neozoice. Pe ansamblul Terrei, rocile
sedimentare ocupă cca 75% din suprafaţa uscatului.
- Rocile granitice formează masa principală a domeniului continental reprezentând aproape
25% din acesta. Are grosimi deosebite (10-15 km în platformele precambriene şi 30-40 km în baza
sistemelor muntoase mezozoice şi neozoice). În sectoarele unde eroziunea a îndepărtat
sedimentarul, pătura granitică apare la zi. În alcătuirea ei intră roci din familia granitului (granit,
granodiorit, riolit). Predominarea silicaţilor de aluminiu a determinat şi numele de Sal sau Sial.
- Rocile bazaltice formează cea mai mare parte a scoarţei domeniului oceanic dar sunt
prezente şi în cel continental.
Scoarţa în cele două domenii (continental, oceanic) are nu numai structură diferită, dar şi
grosimi variate. În domeniul continental, ea se dezvoltă mult deasupra nivelului mării, dar coboară
mult şi spre astenosferă, înregistrând o dublă convexitate. Diferenţa în alcătuirea pe verticală face ca
în acest domeniu, densitatea să crească de la 1,5 g/cm3 (la suprafaţă) la 3 g/cm3 (în adânc unde
precumpănesc rocile ultrabazice).
• Litosfera reprezintă scoarţa şi partea superioară aproape solidă a mantalei şi are o grosime
de 75-80 km sub oceane şi până la 150 km în spaţiul continental.

1.2. TECTONOSFERA ŞI FORMELE DE MIŞCARE A MATERIEI ÎN CADRUL EI;

CONSECINŢELE GEOGRAFICE

1.2.1. Tectonosfera
Tectonosfera este învelişul în care apar şi se desfăşoară mişcările tectonice ce au
importanţă în crearea marilor forme de relief ale Pământului (continente, bazine oceanice, catene
de munţi). În cadrul ei, se produce mişcarea generală a materiei înglobată în mari circuite de
convecţie şi mişcări cu caracter regional ce provoacă cutări, coborâri, magmatism.
Curenţii de convecţie şi importanţa lor pentru reliefosferă
• Materia în astenosferă este topitură de silicaţi (Al, Mg, Fe), cu o temperatură de peste
10000 în bază şi cca 450-5000 C la contactul cu scoarţa şi o densitate în jur de 3,5 g/cm3 la bază şi
de cca 2,5 g/cm3, la partea superioară; în acelaşi sens scade şi presiunea.În cadrul acestui înveliş,
materia se deplasează sub forma unor curenţi (circuite largi) -celule de convecţie. Există mai multe
circuite principale în cadrul cărora se identifică ramuri (fluxuri) ascendente şi descendente. Faţă de
scoarţă, fluxurile vor exercita trei acţiuni: de izbire în dreptul curenţilor ascendenţi, de antrenare
spre interior la curenţii descendenţi şi de deplasare laterală între cele două situaţii care vor genera
fragmentarea scoarţei în plăci cu dimensiuni şi dinamică variate.

Fig. 27. Rift.

62
 • Rifturile rezultă în zonele de izbire, unde se produce o „erodare” a scoarţei prin topire ce
duce la subţierea ei, urmată de ruptură. Ca urmare, riftul reprezintă o despicătură profundă a
scoarţei prin care materia din astenosferă iese la suprafaţă. Rifturile apar atât în sectoarele de
scoarţă continentală (riftul african), cât şi în cele de scoarţă oceanică (pacific, atlantic) (fig. 27). În
zonele de rift se produc: consolidări ale topiturii pe marginea lui; acumularea de material bazaltic pe
scoarţă sub forma unor dorsale; vulcanism creator de aparate submerse sau emerse (insule); seisme
frecvente cu intensitate medie; creşterea continuă a fundului oceanic (expansiune).
• Zonele de subducţie sunt generate în scoarţă de fluxurile de materie ale celulelor de
convecţie (au sens descendent). Rezultă rupturi profunde în scoarţă care sunt înclinate (plan
Benioff). Curenţii descendenţi antrenează placa mai grea care coboară în astenosferă unde se
topeşte. Aici se înregistrează vulcanism şi seisme frecvente şi cu intensitate mare. Principalele
schimbări sunt: naşterea de insule şi lanţuri muntoase vulcanice; munţi de încreţire prin cutarea
rocilor ce aparţin plăcii uşoare care este ridicată; expulzarea de gaze, pulberi, lave;
Între cele două tipuri de fracturi, scoarţa este reprezentată de blocuri cu dimensiuni,
alcătuire, mobilitate şi grad de afundare diferit în astenosferă (plăcile tectonice). Deplasarea
acestora este determinată şi de curenţii paraleli cu contactul scoarţă/astenosferă care fac legătura
dintre ramurile ascendentă şi descendentă în cadrul celulelor de convecţie. Mişcarea se înregistrează
de la zonele de rift către cele de subducţie.

Fig.28. Subducţie

Mişcările orogenetice şi importanţa lor pentru reliefiosferă

Sunt numite şi mişcări de cutare care durează zeci de milioane de ani în zonele de
subsidenţă a plăcilor. Presiunile enorme generate aici de coborârea plăcii grele asupra
formaţiunilor de la contactul cu cea uşoară determină metamorfism, fracturi, cutări ce dau
structuri geologice diferite (de la cute simple până la şariaje), lanţuri muntoase care se înalţă dar şi
apariţia unor depresiuni tectonice secundare numite avanfose (se acumulează depozite de molasă),
aparate vulcanice alcătuite din andezite.
Consecinţele acestor mişcări pentru relief sunt legate: apariţia celor mai însemnate lanţuri
de munţi de cutare şi de munţi şi platouri vulcanice; modificarea raportului bazine oceanice –
suprafeţe continentale;
Mişcările verticale ale scoarţei şi consecinţele lor pentru relief
Sunt deplasări lente care coboară sau ridică părţi ale continentelor sau ale domeniului
submarin. Au fost numite mişcări epirogenetice (pozitive) născătoare de continente, de uscat şi
mişcări talasogenetice (negative) ce favorizează extinderea spaţiului marin (prin acoperirea
regiunilor joase de câmpie) (fig. 29).
Mişcările materiei magmatice
Materia în stare de topitură se află în astenosferă şi în unele „cuptoare” din scoarţă
(provine prin ascensiunea topiturii din astenosferă, prin crăpături din scoarţă, datorită unor
supraîncălziri locale determinate de descompuneri radioactive). Ea ajunge pe suprafaţa terestră
unde, creează platouri vulcanice (lave fluide bazaltice) sau munţi vulcanici (lave acide, vâscoase),
dar se poate consolida în scoarţă creând corpuri plutonice (batolite, lacolite) (fig. 30).

63
 Fig. 29. Epirogeneza pozitivă şi epirogeneza negativă.

Fig. 30 Forme de relief vulcanice şi corpuri plutonice.

• Consecinţele circulaţiei materiei topite sunt multiple iar rezultatele pot fi:
- corpurile plutonice înconjurate de arealele metamorfozate care adesea, reprezintă rădăcina
unor masive muntoase.
- formele de relief create prin acumularea materiei topite la suprafaţă (vulcani, platouri
vulcanice) ale căroro caracteristici sunt legate de volumul expulzat, tipul de lavă şi de erupţie.
Mişcările seismice (cutremurele)
Sunt rezultatul descărcării brusce a energiei seismice în sectoarele labile ale scoarţei aflate
la diferite adâncimi. Cele mai însemnate areale se află în zonele de rift, în cele de subsidenţă şi în
lungul altor fracturi profunde din scoarţă.
Undele se transmit mai întâi din adâncul scoarţei (hipocentru, către suprafaţa terestră unde
din punctul cu valoare maximă (epicentru) se propagă la distanţe variate. Local seismele mai pot fi
provocate şi de alte cauze (prăbuşirea unor mine, saline, explozii subterane de natură diferită).
Consecinţele manifestării cutremurelor sunt: crearea de fracturi în scoarţă cu dimensiuni
variabile; declanşarea de prăbuşiri, alunecări de teren; distrugeri în spaţiile locuite, pierderi de vieţi
umane; declanşarea unor mişcări de proporţii ale apei din mări şi oceane (tsunami).

2. EXOSFERELE (ÎNVELIŞURILE EXTERNE ALE PĂMÂNTULUI)

Pe scoarţă se află atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera şi în ultimile decenii s-a
conturat sociosfera legată de relaţiile complexe, pe care le determină omul asupra mediului
natural. Toate acestea se găsesc în strânsă corelaţie cu o geosferă a reliefului (reliefosfera) care s-
a individualizat la nivelul superior al scoarţei, componentele sale fiind strâns legate de mişcarea

64
 materiei în scoarţă şi de interacţiunea cu factorii din exosfere constituind liantul dintre acestea.

2.1. RELIEFOSFERA
2.1.1.Definire
Reliefosfera este o parte a Învelişului natural geografic ce cuprinde relieful Pământului.
Se mai folosesc şi noţiunile de sfera reliefului, morfosferă, geomorfosferă.
În cadrul Învelişului natural geografic, reliefosfera ocupă poziţia bazală, pe ea se
sprijină, dar şi se interferează (pe adâncimi diferite) cu atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera
şi sociosfera. La nivelul ei se înregistrează cele mai importante schimburi de substanţă şi energie
ale Învelişului natural geografic cu învelişurile interne ale Pământului (îndeosebi astenosfera).
2.1.2. Limitele reliefosferei
- Limita exterioară este dată de suprafaţa terestră numită şi suprafaţa fizică a
Pământului (dă conturul reliefului) care este supusă intens modificării prin procesele datorate
agenţilor modelatori externi (nivelează) şi interni (creează denivelări).
- Limita inferioară corespunde unei suprafeţe cu desfăşurare neuniformă ce are o poziţie
coborâtă în dreptul rifturilor şi zonelor de subsidenţă dar este aproape de partea superioară a scoarţei
în rest. Ca urmare, în reliefosferă, se include doar o parte a scoarţei.
2.1.3. Alcătuirea reliefosferei
La scara 1:1.000.000, Pământul ar putea fi comparat cu o sferă cu diametrul de 12,75 m,
iar conturul reliefului de la Chomolungma (8848m) până la fosa Marianelor (11.022 m) s-ar
înscrie pe o diferenţă de nivel de cca 1,8 cm; adâncimea maximă în zonele de rift ale reliefosferei
ar atinge cca 8-9 cm. La o astfel de scară ies în evidenţă numai macroformele. Însă, relieful este
alcătuit dintr-un număr foarte mare de forme care pot fi împărţite în diferite grupări după criterii
deosebite (mărime, geneză, structură, stadiu de evoluţie) ce impun o ierarhizare a lor.
- Macroformele
Sunt cele mai mari forme (forme planetare - forme de ordinul I) ce pot fi separate la
nivelul planetei: continentele şi bazinele oceanice. Au rezultat în etape de sute de milioane de
ani prin evoluţia plăcilor tectonice, mecanismul genetic fiind impus de factorii interni.
• Continentele reprezintă macroforme pozitive înconjurate total sau în cea mai mare
parte de apele bazinelor marine şi oceanice. Alcătuiesc cca 29% din suprafaţa terestră fiind
concentrate îndeosebi în emisfera nordică (39,4% faţă de cea sudică 19%)(fig. 31, tabelul 3).

Tabelul 3 - Principalele date morfometrice ale continentelor

Continentul Suprafaţa Înălţimea Înălţimea maximă (m)
mil. Km2 % medie (m)
Asia 44,4 30 960 8848 - Chomolungma (Everest)
Africa 29,8 20,1 750 6010 -Kilimandjaro
America de Nord 24,4 16,5 720 6187 - Mc. Kinley
America de Sud 17,8 21,1 590 6960 - Aconcagua
Antarctica 12,5 8,5 2200 5140 - Vinson Massif
Europa 10 6,8 340 4807 - Mont Blanc
Australia şi Oceania 8,9 6 340 5029 - Puncak Jaya (Noua Guinee)

- Hipsometric aproape 70% reprezintă forme de relief cu înălţime între 0 şi 1.000 m, 23,7% între
1.000 m şi 3.000 m, 3,5% între 3.000 m şi 4.000 şi numai 1,8% la altitudini ce depăşesc 4.000 m.
Altitudinea medie a uscatului este de 875m.
• Bazinele oceanice împreună cu mările continentale ocupă 71% din suprafaţa terestră. Sunt forme
de relief negative, acoperite de apă, care se suprapun peste sectoare din scoarţă, alcătuite din pătură
bazaltică. Pe verticală până la – 1000 m, se află 8,5% din suprafaţă, între – 1000 şi – 3000 m se
desfăşoară 7,8%, între -3000 m şi – 4000 m cca 14,7%, pentru ca fundul bazinelor, desfăşurat între

65
– 4000 m şi – 6000 m, să constituie 40%. Foselor oceanice (la adâncimi peste – 6000 m) le revine
1%. Adâncimea medie a bazinelor oceanice este de 3790 m (tabelul 4).

Fig. 31. Răspândirea apei şi uscatului pe suprafaţa Pământului

Tabelul 4. Bazinele oceanice – caracteristici morfometrice

Oceanul Suprafaţa Adâncimea medie (m) Adâncimea maximă (m)
mil.m2 %
Pacific 179,24 49 4282 11022- Groapa Marianelor
Atlantic 92,02 25,4 3926 8492 -Groapa Meteor
Indian 76,16 4,1 3960 7450- Groapa Jawei
Arctic 14,91 4,1 1500 5449 -Groapa Spitzbergen

- Mezoformele
În domeniul macroformelor s-au individualizat în timp geologic (zeci şi sute de milioane de
ani), sub acţiunea factorilor tectonici, o grupă de reliefuri cu dimensiuni mai reduse (ordinul II) care
prezintă trăsături impuse de unităţile structurale în care au luat naştere (orogen, platformă).
- În domeniul continental se pot separa:
• Lanţurile muntoase reprezintă sisteme de munţi individualizate în lungul unor foste
depresiuni tectonice pe parcursul a mai multor zeci sau sute de milioane de ani (caledonidele, din
nord-vestul Europei, au rezultat în prima parte a Paleozoicului; hercinidele, din centrul Europei, s-
au format în a doua parte a Paleozoicului; alpinidele, ce dau cele mai impunătoare sisteme de
munţi înalţi, au apărut în mai multe faze tectonogenetice, începând de la finele Mezozoicului până
în Neogen).Au lungimi de sute sau mii de kilometri (Cordiliera nord-americană peste 8000 km,
Anzii peste 7000 km, Urali 2500 km, Himalaya 2400 km, Carpaţii 1300 km, Alpii 1200 km),
înălţimi variabile în funcţie de vechime (în sistemul lanţurilor alpine se întâlnesc cele mai mari
înălţimi planetare (nouă vârfuri cu peste 8000 m în Himalaya, între care Chomolungma cu 8848
m; 17 vârfuri cu peste 6000 m în Anzi, între care Aconcagua cu 6960m; două vârfuri la peste
6000m în Cordilieri între care Mc. Kinley 6187 m; în Europa zece vârfuri ce depăşesc 4000 m, cel
mai înalt fiind Mont-Blanc cu 4807 m; în Africa sunt trei vârfuri la peste 5000 m în Kilimandjaro
cu 6010 m; în Australia cel mai înalt vârf Kosciusko are 2230 m).
- Caracteristicile esenţiale sunt: înălţimi ce depăşesc 1000 m, văi principale cu adâncimi
peste 500 m ce separă culmi înguste, creste cu versanţi povârniţi alcătuiţi din roci diferite în funcţie
de vechimea munţilor (predomină cele cristaline şi eruptive vechi la munţii din Paleozoic şi cele
sedimentare şi cristaline la lanţurile alpine) (fig.32).
- Se pot clasifica după criterii diferite:
•după altitudine sunt lanţuri cu:
- munţi joşi cu înălţimi sub 1000 m (M. Oaş);
- munţi cu înălţime medie de 1000-2000 m (M. Apuseni).
- munţi înalţi la 2000-4000 m (M. Alpi);
- munţi foarte înalţi peste 4000 m (M. Himalaya);
•după geneză sunt lanţuri cu:

66
 - munţi de cutare (marea majoritate a lanţurilor muntoase alpine);
- munţi bloc sunt munţi de cutare vechi, care au fost erodaţi, fragmentaţi tectonic în blocuri
ce-au suferit înălţări (M. Pădurea Neagră);
- munţi vulcanici care au rezultat prin erupţii pe anumite aliniamente (M. Călimani);
•după vârstă sunt:
- munţi foarte vechi, unii reînălţaţi, caledonici (Alpii Scandinaviei);
- munţi vechi hercinici (Urali, M. Vosgi);
- munţi tineri alpini (Alpii, Carpaţii, Caucaz, Himalaya).

Fig. 32. Munţi înalţi de vârstă alpină (Alpi)

• Masivele muntoase sunt prezente în ariile lanţurilor de munţi vechi şi foarte vechi
(frecvent în zona hercinidelor) ce au fost peneplenaţi şi fragmentaţi în blocuri şi care ulterior au
suferit ridicări pe mai multe sute de metri.Fizionomia acestora se caracterizează prin: poduri
interfluviale largi, netede (resturi de peneplenă) separate de văi înguste cu versanţi povârniţi,
datoraţi rocilor dure. Sunt tipice în Masivul Central Francez, Podişul Armorican, Boemia.
• Podişurile se caracterizează prin poduri interfluviale netede şi foarte largi, văile care le
separă sunt adânci (peste 100 m) şi au versanţi cu pantă accentuată. Pot fi întâlnite la orice
altitudine. Se disting mai multe tipuri (Gr.Posea, 1986):
•după structură:
- podişuri în regiunile cu structură tabulară (Pod. Colorado, Pod. Dobrogei de Sud);
- podişuri în regiunile cu structură monoclinală (Pod. Moldovei);
•după geneză:
- podişuri de eroziune care se întâlnesc în regiunile peneplenate şi ridicate (Pod. Casimcei-
fig. 33);
- podişuri de acumulare care corespund unor câmpii piemontane ridicate (Pod. Getic);
• după altitudine:
- podişuri înalte aflate la peste 1000 m altitudine (Pod. Pamir);
- podişuri medii la altitudine de 300-1000 m (Pod. Someşan);
- ·podişuri joase cu înălţime mică sub 300 m (Pod. Dobrogei de Sud);
•după poziţie, în raport cu lanţurile muntoase:
- podişuri intramontane (Pod. Transilvaniei);
- podişuri extramontane (Pod. Moldovei);
•după vârstă sunt:
- podişuri vechi (Podişul Casmicei);
- podişuri recente (Pod. Getic, Pod. Lipovei);
•după alcătuirea geologică sunt:

67
 - podişuri din roci sedimentare (Pod. Getic);
- podişuri din roci vulcanice (Pod. Decan);
- podişuri din roci cristaline (Pod. Casmicei).

Fig. 33. Podişul Casimcea

Dealurile reprezintă forme de relief cu altitudini de 300-1000 m, mai fragmentate decât

podişurile, în care văile sunt mai numeroase şi, ca urmare, suprafeţele de versant au o pondere
ridicată. Frecvent, rezultă prin fragmentarea, fie a unei regiuni muntoase nu prea înalte, fie a unui
podiş. Se pot separa mai multe tipuri având în vedere criterii genetice, evolutive, înălţime.
•după geneză:
- dealuri rezultate prin procese de cutare şi ridicare (Subcarpaţii);
- dealuri rezultate prin bombare diapiră (unele dealuri subcarpatice de la contactul cu
Câmpia Română);
- dealuri formate din fragmentarea unei regiuni de podiş (cea mai mare parte din
Transilvania);
•după altitudine sunt:
- dealuri joase la altitudine de 200-400 m (Dealurile de Vest);
- dealurile mijlocii la 400-600 m (Dealurile Târnavelor);
- dealurile înalte la peste 600 m (o parte din Subcarpaţi):
•după alcătuirea petrografică se pot separa:
- măguri vulcanice (Şimleu),
- măguri cristaline (Codrului),
- dealuri sedimentare (cele mai multe).

Exerciţiu
Care sunt deosebirile şi asemănările dintre dealuri şi podişuri?

Câmpiile reprezintă forme de relief majore la altitudini joase (sub 300 m) şi cărora le sunt
specifice netezimea şi dimensiunile mari ale podurilor interfluviale (câmpuri), densitate mică a
văilor ce au adâncime redusă (fig.34). Rezultă prin procese de acumulare (marea majoritate) sau
de eroziune. Genetic se separă:
•Câmpiile de acumulare cu subtipurile:
- Câmpii piemontane rezultate din îngemânarea unor conuri aluviale mari (de exemplu,
Câmpia Ploieşti);
- Câmpii de glacis apar la contactul cu dealurile (la marginea Subcarpaţilor Curburii) sau la
marginea munţilor (vestul M. Zarandului) prin acumulări sub formă de pânze suprapuse;

68
 - Câmpii de terase formate dintr-un sistem de terase rezultate prin eroziune într-o regiune
de câmpie înaltă (ex. Câmpia Piteşti, Câmpia Tecuciului);
- Câmpii fluvio-lacustre rezultate prin colmatarea unor lacuri; au numele şi de câmpie
tabulară (ex. Bărăganul Central);
- Câmpii de subsidenţă s-au format în regiuni ce suferă o lăsare continuă. Sunt câmpii
netede, mlăştinoase, cu pânză freatică aproape de suprafaţă, unde revărsările şi inundaţiile au
frecvenţă mare (câmpiile Titu, Gherghiţa, Siretului);
- Câmpii de divagare sunt câmpii netede, unde procesul de acumulare este foarte bogat
datorită debitului solid ridicat al râurilor; acumularea este însoţită de schimbarea frecventă a poziţiei
albiilor;
- Câmpii de nivel la bază – au rezultat prin acumulări bogate de materiale în zonele de
vărsare ale fluviilor în mare. Se dezvoltă când platforma litorală este largă, adâncimile sunt mici,
debitul solid al fluviilor este bogat, nu se produc maree sau ţărmul se află în uşoară ridicare. Sunt
netede, pe ele se păstrează albii părăsite în urma unor frecvente divagări (ex. Câmpiile din estul
Chinei, în nordul M. Caspice, în jurul lacurilor Aral, Ciad);
- Câmpiile glaciare şi fluvioglaciare se nasc la marginile calotelor glaciare din materiale
cărate de torenţii subglaciari. Prin topirea masei de gheaţă rămâne un relief de acumulare, cu
numeroase denivelări formate din morene şi conuri de nisip dezvoltate de torenţii subglaciari;
- Câmpiile eoliene prezintă mari acumulări de nisip transportat de vânt. Au un relief format
din dune şi microdepresiuni. Se întâlnesc în regiunile deşertice şi semideşertice din Libia, Peninsula
Arabia, Asia Centrală;
- Câmpiile de loess sunt regiuni joase netede pe care au fost acumulate loess şi depozite
leossoide pe grosimi mari (ex. estul Chinei);
•Câmpiile de eroziune au rezultat prin erodarea în sute de milioane de ani a unor masive
muntoase. Ca urmare, au caracter de câmpii finale (la finele unei evoluţii de durată), sunt uşor
denivelate, au martori de eroziune (inselberguri); sunt cunoscute sub numele de peneplene (în
climat temperat) şi pediplene (în climat arid). Amândouă se referă la spaţii foarte largi.
•Câmpiile litorale au caracter mixt (erozivo-acumulativ), fiind platforme litorale ridicate
neotectonic.

Fig.34. Aspect dintr-o regiune de câmpie

Exerciţiu
Care dintre unităţile geografice ale României se încadrează în categoriile munţi, dealuri,
podişuri şi câmpii. Exemplificaţi şi precizaţi câteva caracteristici pentru fiecare.
- Formele de relief în bazinele oceanice. Sunt mai puţin variate în raport cu cele
continentale, dar au dimensiuni foarte mari.

69
• Platforma continentală (şelf, prispa continentală) se desfăşoară la marginea bazinelor oceanice
şi marine, la contactul cu uscatul. Are o cădere în general lină până la 180-200 m (în situaţii
extreme până la peste 500 m). Ocupă cca 10,9% din suprafaţa terestră, înregistrând o adâncime
medie de 133 m şi o lăţime medie în jur de 75 km. Are un microrelief variat cu forme pozitive (de
acumulare – cordoane de nisip) şi negative (de eroziune – foste văi care au fost acoperite de
mare). Este acoperită de sedimente provenite din transportul solid al fluviilor şi gheţarilor, din
erodarea falezelor, sau din resturile vieţuitoarelor oceanice.
• Taluzul continental (povârnişul continental) se desfăşoară de la o adâncime de 200 m la –
2000 m (uneori – 4000 m) pe o lungime de mai mulţi kilometri şi cu o pantă ce variază de la 2-6º la
15-20º. Reprezintă 23% din suprafaţa Oceanului Planetar. Structural, corespunde sectorului de
trecere de la domeniul continental la cel oceanic, marcat frecvent de accidente tectonice (falii,
flexuri). Are un microrelief variat ce pune în evidenţă numeroase neregularităţi. Pe el se dezvoltă
canioane submarine create de curenţii de turbiditate.La bază este glacisul (piemontul) oceanic ce
face legătura cu fundul oceanelor.
• Platourile submarine sunt regiuni relativ plane la adâncimi de -3000...- 4 000 m ce
domină sectoarele abisale prin pante accentuate; sunt alcătuite din materie bazaltică consolidată. În
cadrul său sunt:
- câmpiile abisale (regiuni joase ale oceanelor, la adâncimi sub 4000 m);
- dorsalele submarine (au o lungime ce depăşesc 80000 km).La mijloc prezintă rifturi, cu
lăţimi de 20-80 km care constituie sectorul cel mai coborât al dorsalei şi prin care topitura bazaltică
din astenosferă ajunge în oceane. Lateral riftului sunt şiruri aproape paralele de munţi submarini
rezultaţi din consolidarea materiei topite ieşite din acesta. Au înălţimi de câteva mii de metri dar
unele vârfuri ajung la suprafaţă (insule).
• Fosele abisale (gropi abisale) reprezintă 1% din suprafaţa terestră; corespund sectoarelor cu
adâncimi foarte mari în cadrul unor areale de subducţie a plăcilor. Au formă arcuită, lungimi de mii
de kilometri, adâncimi de peste 6000m (Mariane – 11022m, Tonga – 10882m, Japoniei – 10554m,
Kurilelor – 10542m), vulcanism intens şi o seismicitate accentuată.
- Microformele
Sunt forme de relief de ordin inferior ce apar ca detalii pe ansamblul mezoformelor. Ele
sunt generate de agenţii externi (apa curgătoare, gheaţa, vântul, apa mării), prin eroziune, transport
și acumulare. În timp relativ scurt, rezultă forme de relief cu un specific impus de agentul care le-a
creat (fluviatile, glaciare, marine, eoliene).
Acţiunea agenţilor, gruparea lor, intensitatea proceselor şi microrelieful creat depind de
variaţia elementelor climatice. Astfel, se diferenţiază o distribuţie zonală latitudinală (zone
morfoclimatice) care se completează cu una în altitudine (etaje morfoclimatice).
2.1.4. Legile reliefosferei
Legile specifice reliefosferei desemnează tipuri de relaţii esenţiale, generale între
componentele acesteia. În această categorie intră:
-Legea nivelului de bază.
- Legea profilului de echilibru.
- Legea eroziunii diferenţiale.
- Legea ciclului de eroziune a lui Davis

2.2. ÎNVELIŞUL DE APĂ AL PĂMÂNTULUI (HIDROSFERA)

2.2.1. Definire, caracteristici
Apa reprezintă una din cele mai simple forme de combinaţie a unor elemente chimice
(oxigen şi hidrogen) şi una din substanţele cele mai răspândite în cadrul Învelişului natural
geografic. Sub raport fizic, apa se prezintă sub trei forme de agregare – lichidă, solidă şi gazoasă –
trecerea dintr-o stare în alta realizându-se la limite uşor de atins.Cea mai mare parte a acestui
înveliş se detaşează prin volumul lichid situat la contactul cu reliefosfera şi atmosfera. El este

70
reprezentat de oceane, mări, lacuri, râuri. Tot lichidă este şi apa din porii şi fisurile din rocă, din
galeriile subterane din partea superioară a reliefosferei, ca şi picăturile de apă existente la diferite
înălţimi în troposferă ( în nori). Vaporii de apă se află preponderent în troposferă şi, în mai mică
măsură, în golurile de la exteriorul reliefosferei. Gheaţa, prin diferitele sale forme, are o repartizare
destul de neomogenă. Volumul cel mai important este cantonat în regiunile reci (polare şi la mai
mari înălţimi) ca gheţari. Se adaugă gheaţa din sol (în sezonul rece, în regiunile temperate), din
depozitele sedimentare de suprafaţă (în regiunile polare şi subpolare) şi cristalele de gheaţă (ce iau
naştere în nori sau care ajung la suprafaţa Pământului, ca zăpadă).

2.2.2.Limitele învelişului de apă

Dacă s-ar avea în vedere distanţele extreme la care se găseşte apa sub diferite forme,
atunci s-ar ajunge la situaţia acceptării pentru acest înveliş a unor limite de cca 20 km în atmosferă
(norii cu cristalele de gheaţă din stratosferă) şi unul-doi kilometri în scoarţă (vapori de apă, apă
juvenilă, ape captive). La aceste depărtări însă, procesele şi fenomenele specifice învelişului nu se
manifestă, aici apa este extrem de puţină şi se supune legilor şi condiţiilor caracteristice celorlalte
învelişuri. Ca urmare, se impune ca limitele să fie aduse la distanţe mai mici. Limitele nu vor avea
aspectul unor suprafeţe sferice, ci vor fi destul de neregulate.
- Limita inferioară pe uscat se va situa la adâncimi mai mari în sectoarele de roci
sedimentare, în care apa se va infiltra uşor, şi va fi la niveluri coborâte în sectoarele cu roci
compacte. Sub oceane, limita se va afla la foarte mică adâncime, sub nivelul suprafeţelor reliefului.
- Limita superioară se află în troposferă. Vaporii de apă, picăturile de apă cu dimensiuni
diferite şi cristalele de gheaţă se concentrează într-un spaţiu a cărui suprafaţă superioară se află în
vecinătatea limitei dezvoltării frecvente a formaţiunilor noroase de altitudine (6000-8000 m în
dreptul Ecuatorului și 1000 m în regiunile polare) (fig. 35).

Fig.35. Limitele hidrosferei

2.1.3. Alcătuirea învelişului de apă

- Domeniul oceanic şi marin are o suprafaţă de cca 362 330 000 km2 (71% din suprafaţa
terestră). În Emisfera nordică se extinde pe 60,6%, iar în cea sudică pe 80,9%. În cadrul său se
separă:
• Oceanele - reprezintă mari întinderi de apă ce ocupă cele mai extinse depresiuni terestre
create în timp de sute de milioane de ani prin evoluţia regiunilor de rift; au o largă comunicare, o
adâncime medie de 3794 m şi o salinitate de 35‰;
• Golfurile - sunt intrânduri ale mărilor şi oceanului în spaţiul continental; au adâncimi mici
şi o salinitate a apei redusă;
• Mările - constituie porţiuni acvatice cu dimensiuni reduse în raport cu oceanele. Sunt
situate, în majoritatea cazurilor, în vecinătatea uscatului. Delimitarea oceanelor, faţă de mări se face
prin șiruri de insule, peninsule, iar trecerea dintre acestea este uneori destul de îngustă (strâmtori).

71
Se clasifică după diferite criterii (poziţie geografică, adâncime, temperatură şi salinitate). Se disting
mări mărginaşe (pe platforma continentală; un contact larg cu oceanul, ex. M. Nordului),
continentale (pătrund în uscat; separate de ocean prin insule şi peninsule; influenţe continentale în
regimul termic şi valorile salinităţii; curenţi de compensare în strâmtori; ex. M. Baltică, M. Neagră);
închise (în interiorul continentelor şi fără legături cu oceanele; numite uneori lacuri; ex. M.
Caspică); mediterane (între continente; dimensiuni mari)

Exerciţiu
Examinaţi cu atenţie Harta fizică a lumii şi stabiliţi exemple de tipuri de mări și
golfuri.
- Domeniul acvatic de uscat reprezintă un volum de peste 44 mil. km3. Apele dulci cu un total de
cca 35 mil. km3 au o repartiţie foarte diferită pe continente. Acest domeniu este format din:
• Apele curgătoare sunt reprezentate de o reţea de râuri şi fluvii cu lungimi şi suprafeţe de
bazin extrem de diferite; alimentare din precipitaţii, ape subterane, gheţari, lacuri; au o repartiţie
neuniformă pe continente (tabelul 5).
• Lacurile şi mlaştinile care au origine deosebite (tectonice, vulcanice, glaciare, maritime),
o suprafaţă totală de peste 1,2 mil km2, un volum de apă de peste 91.000 km3(cel mai mare
23000km3- L. Baikal), adâncimi de la câţiva metri la peste 1000 m (L. Baikal- 1620m), dispuse de
la altitudini de câţiva metri la 5297 m (Ororotse Tose în Tibet).ui (- 1165m la Baikal).

Tabelul 5. Caracteristici morfometrice şi hidrologice ale râurilor importante (după World water
balance and water resources of the Earth UNESCO, 1978 şi alte surse, 1978)
Nr. Râul Continentul Suprafaţa Lungimea Debitul (m3/s) Scurgerea
Crt. bazinului (km) medie
(103 km2) specifică
q (l/skm2)
1. Amazon cu Tocantis America de Sud 6 905 7 025 220 000 31,8
2. Congo (Zair) Africa 3 820 4 370 44 800 11,7
3. Mississippi America de Nord 3 220 5985 18 400 5,71
4. Obi Asia 2 990 3 650 12 320 4,19
5. Rio de la Plata cu America de Sud 2 970 4 700 23 000 7,73
Paraná şi Uruguay
6. Nil Africa 2 870 6 670 2 300 0,80
7. Enisei Asia 2 600 4 130 19 330 7,49
8. Lena Asia 2 490 4 400 16 860 6,77
9. Niger Africa 2 090 4 160 8 550 4,09
10. Amur Asia 1 855 4 440 11 250 6,06
11. Ianţzî (Chang Jiang) Asia 1 807 6 300 29 300 16,2
12. Mackenzie cu America de Nord 1 807 4 240 10 800 6,00
Athabasca
13. Gange şi Brahmaputra Asia 1 730 3 000 39 000 22,5
14. Volga Europa 1 380 3 700 8 000 5,57
15. Zambezi Africa 1 330 2 660 3 360 2,52
16. Sf. Laurenţiu America de Nord 1 290 3 060 13 900 10,8
17. Nelson cu America de Nord 1 070 2 600 2 725 2,55
Saskatchewan
18. Murray cu Darling Australia 1 060 3 490 330 0,31
19. Orange Africa 1 020 1 860 405 0,40
20. Orinoco America de Sud 1 000 2 740 29 100 29,1
21. Ind Asia 960 3 180 2 980 3,1
22. Yukon America de Nord 852 3 000 6 560 7,70
23. Dunărea Europa 805 2 860 6 450 8,00

72
24. Mekong Asia 810 4 500 16 160 20,0
25. Shatt al Arab Asia 750 2 760 1 460 1,95
26. Huanghe Asia 750 5 464 1 700 2,26
27. Columbia America de Nord 660 1 950 8 460 12,6
28. Kolâma Asia 647 2 130 4 280 6,61
29. Colorado America de Nord 635 2 180 729 1,14
30. Sao Francisco America de Nord 600 2 800 3 000 5,0
31. Rio Bravo del Norte America de Nord 570 2 880 570 1,0
32. Nipru Europa 504 2 200 1 660 3,29
33. Senegal Africa 441 1 430 726 1,65
34. Limpopo Africa 440 1 600 825 1,88
35. Don Europa 422 1 870 880 2,08
36. Irrawaddy Asia 410 2 300 15 400 37,6
37. Volta Africa 394 1 600 1 290 3,27
38. Dvina de Nord Europa 357 744 3 450 9,66
39. Salween Asia 325 2 820 6 690 20,6
40. Peciora Europa 322 1 810 4 180 13,0
41. Godavari Asia 314 1 500 3 480 11,1
42. Churchill America de Nord 281 1 600 1 204 4,28
43. Neva Europa 281 74 2 530 9,00
44. Ural Europa 237 2 430 355 1,45
45. Rin Europa 224 1 360 2 900 12,9
46. Fraser America de Nord 220 1 110 3 550 16,1
47. Ogooué Africa 203 850 4 729 23,2
48. Anadâr Asia 191 1 150 1 900 5,95
49. Mae Nam Ping Asia 160 1 200 1 050 6,56

Exerciţiu
Examinaţi cu atenţie Harta fizică a lumii şi localizați râurile din tabelul 5.
Comentați repartiția acestora pe continente și tipuri de climă.
• Apele subterane se găsesc la adâncimi diferite şi provin din precipitaţii (ape vadoase) şi
din condensarea vaporilor rezultaţi prin degazeficarea magmelor; au o rezervă de peste 10 mil. Km3,
o repartiţie neuniformă pe continente, zone climatice dar şi în adâncime; cea mai mare parte sunt
slab mineralizate fiind folosite în consumul casnic şi pentru activităţile economice.
• Gheţarii şi zăpada se desfăşoară la latitudini polare şi subpolare şi în munţi la înălţimi
mari; pe uscat reprezintă 16,15 mil. Km2, cu un volum de peste 40 mil. Km3; se adaugă banchizele
din jurul Antacticei, de pe Oc. Arctic.
• Domeniul aerian. Se referă la partea inferioară a troposferei în care condiţiile permit
existenţa vaporilor de apă, a picăturilor de apă şi cristalelor de gheaţă.
• Domeniul molecular. Implică prezenţa apei în compunerea mineralelor şi rocilor.
Eliminarea ei sub formă de vapori nu se realizează decât la temperaturi foarte mari.
Primele două domenii formează cea mai mare parte a hidrosferei, al treilea se dezvoltă în
baza atmosferei constituind spaţiul în care se realizează interferenţa cu hidrosfera, iar ultimul
este o componentă a scoarţei supusă legilor de formare şi evoluţie a rocilor.

2.1.4. Legile învelişului de apă

Prezenţa apei sub trei forme fizice, uşurinţa trecerii de la o stare la alta şi legăturile cu
celelalte învelişuri impun manifestarea unui număr variat de legi naturale. Unele au un câmp de
acţiune limitat la câte un domeniu sau component al acestuia.
- La nivelul întregului înveliş se manifestă Legea circuitului apei în natură, care se înscrie
într-un macrocircuit planetar. El exprimă trecerea continuă şi constantă a apei prin diferitele sale

73
forme de agregare din hidrosferă în atmosferă, reliefosferă, biosferă şi revenirea în spaţiul iniţial
(fig.36). În cadrul acestuia se separă:
• Un circuit regional care se desfăşoară la nivel oceanic. Apa oceanică prin evaporare trece
în troposferă sub formă de vapori, cca 505.000 km3 care la rândul lor, prin condensare, dau
picăturile de apă şi prin îngheţ, cristalele de gheaţă ce formează norii. Din aceştia, prin precipitaţii,
apa revine direct în ocean (412.000 km3).
• Un circuit rămâne la nivel continental (circuit similar în prima parte cu primul, dar
modificat ulterior în sensul că apa din nori rezultă atât din spaţiul oceanic (112000 km3) cât şi din
aportul continental (19.000 km3). Cantităţile de apă ce ajung pe suprafaţa terestră se vor încadra în
circuite noi (cea mai mare parte revine în oceane prin scurgerea fluviatilă şi scurgerea subterană).
• La contactul sol-aer-vieţuitoare, apa intră în circuite locale desfăşurate la scara mai mare
(circuitul apei subterane) sau mai mică (circuitul biotic).

Fig.36. Circuitul apei în natură

- La nivelul fiecărui domeniu acţionează legi proprii. În circulaţia apelor subterane are
importanţă legea Darcy (cantitatea de apă care se scurge prin secţiunea unui strat este direct
proporţională cu suprafaţa de segmentare a stratului, cu presiunea şi invers proporţională cu distanţa
parcursă); în circulaţia apei râurilor se manifestă legea lui Coriolis (abaterea apei fluviului spre
dreapta, în Emisfera nordică şi spre stânga în Emisfera sudică ca efect al mişcării de rotaţie); în
aprecierea scurgerii este legea bilanţului hidrologic expresie a raportului dintre aportul de apă şi
pierderi pe unitatea de suprafaţă şi în unitatea de timp; în dinamica apelor oceanice, marine, lacustre
acţionează legea compensaţiei care are la bază diferenţa de natură termică, salinitate, presiune. În
domeniul gheţarilor, evoluţia lor apare ca expresie a legii bilanţului glaciar (raportul dintre
acumulare şi ablaţia).

2.3. CLIMATOSFERA
2.3.1 Definire
Învelişul gazos al Pământului reprezintă geosfera cu poziţie exterioară care le învăluie pe
celelelte. În îndelungata evoluţie planetară, ea a existat încă din prima etapă, dar cu o compoziţie
diferită de cea actuală (predominau H, He, CO2, NH3, CH4, la fel ca şi la alte planete din sistem).
Structura şi compoziţia s-au realizat treptat prin pierderea în spaţiu a unor gaze uşoare (H, He),
transferul din scoarţă în atmosferă a diferitelor gaze, a vaporilor de apă şi particulelor solide prin
vulcanism şi diverse emanaţii, eliberarea unor mari cantităţi de oxigen şi consumarea CO 2 de către
plante, eliberarea de gaze în urma impactului diverselor corpuri cereşti (meteoriţi, bolizi) cu scoarţa
şi transferul de pulberi şi gaze rezultate din diferite activităţi ale omului în ultimul secol).
2.3.2 Limitele climatosferei şi caracteristicile principale
-Limita inferioară a învelişului gazos se situează la nivelul porilor, fisurilor, excavaţiilor
din scoarţă, variind între câţiva zeci de metri şi câteva sute de metri pe uscat şi 10-30 m în apa
oceanelor (până la baza celor mai importante valuri care pot provoca amestecul apei cu aerul).
- Limita exterioară se acceptă la 64.000 km – 100.000 km (marginile magnetosferei) sau

74
40.000 km (limita unde acţiunea forţei de gravitaţie este anulată de cea centrifugă imprimată de
rotaţia Pământului) ori 3.000 km (unde densitatea gazelor ajunge la aceeaşi valoare ca şi în spaţiul
interplanetar).
- Masa atmosferei reprezintă a milioana parte din cea a Terrei (50 % până la 5,5 km; 90%
până la 18,5 km; 99% până la 36 km; restul până la cca10.000 km).
În climatosferă se poate separa un interval care conţine cea mai mare parte din masa
atmosferei şi unde procesele și circulaţia maselor de aer influenţează tot ceea ce se desfăşoară la
nivelul scoarţei terestre şi în celelalte geosfere, determinând, climatele Pământului. Acest spaţiu,
care se întinde până la 20-25 km, reprezintă partea ce intră în Învelişul natural geografic. Ţinând
cont că pentru peisaj el se exprimă prin diversitatea tipurilor de climă îl numim climatosferă
(sfera climatelor Pământului).

Fig.37. Structura atmosferei (după Strahler, 1963)

2.2.3. Alcătuirea şi structura climatosferei

Structural se separă câteva subînvelişuri (fig. 37):
• Troposfera concentrează 4/5 din masa atmosferei şi ajunge la 16 – 18 km în dreptul Ecuatorului,
la 12 km la latitudinile zonelor temperate şi la numai 6 –8 km deasupra regiunilor polare, ceea ce îi
pune în evidenţă forma de elipsoid ca rezultat al interacţiunii dintre forţa centrifugă şi cea
gravitaţională. Pe verticală, valoarea temperaturii medii scade cu 0,60 C/100 m, ceea ce face ca la
limita superioară să se înregistreze – 600 în dreptul polilor şi – 800 C la Ecuator.
În acelaşi sens, se reduce presiunea atmosferică, care la nivelul superior al acestui înveliş
este de cca 10 ori mai redusă în dreptul Ecuatorului, faţă de numai 4-5 ori deasupra polilor.
• Tropopauza face trecerea la stratosferă şi are o grosime de 2 km.Aici temperaturile sunt negative
(- 500 C, - 700 C) şi se manifestă o circulaţie activă a unor curenţi de aer rapizi (Jeet Stream, peste
200 km/oră) ce se deplasează de la vest la est, în zonele cercurilor polare. Aceştia influenţează
puternic întregul mecanism al circulaţiei aerului la latitudinile temperate.

75
• Stratosfera inferioară deşi concentrează cea mai mare parte a masei de aer din stratosferă,
densitatea acesteia nu reprezintă decât 30% din cea existentă la nivelul scoarţei. Stratul de ozon de
la înălţimea de 20-25 km (rezultă din acţiunea radiaţiei ultraviolete asupra moleculelor de oxigen; se
petrec reacţii însoţite de creşteri ale valorilor de temperatură), reprezintă un filtru însemnat pentru
ultraviolete diminuând la maxim efectele nocive ale acestora asupra vieţuitoarelor.
- Compoziţia atmosferei.
În alcătuirea ei intră cca 20 de gaze între care oxigen (29,9%), azot (78,8%), dioxid de
carbon (0,036% în prezent faţă de 0,03% la începutul sec.XIX ca urmare a activităţilor industriale,
circulaţiei, cu consecinţă directă în procesul încălzirii globale) la care se adaugă pulberi fine de praf,
bacterii, vapori de apă.
- Aerosolii care sunt particule solide, lichide, submicronice, în stare de suspensie în aer,
care provin din dezintegrarea meteoriţilor, cometelor, cenuşă vulcanică, fum din arderi naturale sau
antropice, praf, polen, bacterii, cristale de săruri.
- Noxele sunt legate de compuşii sulfului, carbonului, azotului, rezultaţi din emanaţii
industriale, din termocentrale, eşaparea gazelor diferitelor mijloace de transport.
- Vaporii de apă variază procentual atât la nivelul suprafeţei terestre, cât şi pe verticală în
funcţie de variaţiile de temperatură, regimul precipitaţiilor, distanţa faţă de sursa de evaporare,
circulaţia maselor de aer. Au pondere mare în regiunile ecuatoriale şi deasupra bazinelor oceanice şi
foarte mică în cele aride şi semiaride. În troposeferă sunt concentraţi până la 5 km.
2.3.4. Legi care acţionează în climatosferă
Atmosfera este alcătuită predominant din gaze. Ca urmare, ea se va caracteriza prin
anumiţi parametri fizici (volum, temperatură, presiune) între care există relaţii supuse mai multor
legi generale (Boyle-Mariotte, Gay -Lussac, Charles). Totalitatea proceselor meteorologice şi a
rezultatelor lor este condiţionată şi de intervenţia radiaţiei solare şi a gravitaţiei care impun
manifestarea altor legi. De exemplu, pentru radiaţie sunt legile Kirchoff, Boltzman, Plank care
evidenţiază specificitatea schimburilor radiative dintre suprafaţa terestră şi atmosferă. În aceeaşi
categorie intră legea dinamică a vântului Buy-Ballot (existenţa unui vânt implică arii cu presiuni
diferite), legea Coriolis.

2.4. BIOSFERA
2.4.1. Definiţie
Conţinutul noţiunii de biosferă este limitat după unii biologi la totalitatea vieţuitoarelor,
iar după alţii lărgit, incluzând vieţuitoarele şi condiţiile de mediu, situaţie în care se ajungea la o
suprapunere cu termenul de ecosferă.
Ea este considerată ca un înveliş individualizat la contactul dintre reliefosferă, troposferă şi
hidrosferă, din momentul în care viaţa apărută în apă s-a extins prin multiple forme în toate
celelalte medii. În această geosferă, ale cărei limite s-au lărgit treptat pe măsura diversificării
vieţuitoarelor, s-au realizat legături complexe, care asigură unitatea şi circuitul substanţei şi energiei
în cadrul Învelişului natural geografic (fig. 38).
Biosfera trebuie privită şi ca liant între componentele acestuia. Vieţuitoarele iau de la ele
elementele care le sunt necesare, produc modificări în cadrul lor prin acţiuni proprii, mijlocesc
diverse schimburi de materie între celelalte geosfere, având rol de ecran în desfăşurarea unor
procese, au creat un înveliş natural nou-solul şi au imprimat destul de frecvent trăsătura de bază a
peisajelor terestre (pădurea ecuatorială, savană, tundra, taigaua).
2.4.2. Alcătuire
În cadrul acestui înveliş există cca 500.000 de specii de plante şi peste 1,5 milioane de
specii de animale, care pe ansamblu dau o masă vie de aproape 80 miliarde tone ce asigură anual o
productivitate de 144 miliarde tone materie organică (102 miliarde t pe uscat şi 42 miliarde t în
bazinele acvatice). Această mare diversitate de specii ce dă o enormă masă organică, nu impune şi
o repatiţie uniformă în biosferă.Această caracteristică (distribuţia inegală) este determinată de
marea varietate a condiţiilor de viaţă atât la nivelul suprafeţei terestre cât şi în bazinele marine.

76
 Fig.38. Biosfera

2.4.3.Limitele fizice ale vieţii împing baza biosferei (limita inferioară) până la adâncimi mari în
scoarţă. Astfel, pe continente ajunge la trei kilometri, întrucât la această depărtare temperaturile ar
fi în jur de 100-1500C, valori ce constituie limita de viaţă extremă pentru unele bacterii anaerobe;
în bazinele oceanice, analiza mâlurilor recoltate de pe fundul lor (groapa Filipinelor) dau un
conţinut foarte bogat în bacterii. Limita superioară poate fi dusă până la baza nivelului de ozon
din stratosferă.
2.4.4. Legile biosferei
La baza dezvoltării lumii organice stau o serie de legi biologice, între care mai importante
pentru învelişul viu sunt:
• ereditatea – moştenirea caracterelor în succesiunea de generaţii, dacă condiţiile de viaţă se
menţin neschimbate;
• variabilitatea – modificarea caracterelor, ca urmare a unor transformări de esenţă în
condiţiile de mediu, ce impun alte modalităţi de realizare a schimburilor de substanţă şi energie;
organismul se adaptează, se transformă în concordanţă cu condiţiile noi;
• selecţie naturală – eliminarea în timp a speciilor ce nu se pot adapta la schimbarea de
mediu şi impunerea vietăţilor ce şi-au dobândit caractere ce le asigură existenţa şi înmulţirea.

2.5. ÎNVELIŞUL DE SOL AL PĂMÂNTULUI (GEOPEDOSFERA)

În secolul al XX-lea s-a introdus noţiunea de pedosferă, pentru denumirea unui înveliş
de sine stătător desfăşurat pe uscat, la contactul cu celelalte geosfere. Ocupă o suprafaţă de peste
143 mil.km2, din acestea în jur de 15 mil.km2 sunt efectiv folosite în agricultură. În cadrul
acestuia, se includ toate solurile prezente pe suprafaţa uscatului, plecând de la Ecuator spre
regiunile polare. În anumite regiuni (deşertul, suprafeţele acoperite de gheaţă), solurile nu s-au
putut dezvolta sau au o desfăşurare accidentală.
- Grosimea învelişului este redusă de la sub 0,5 m (la solurile scheletice) la câţiva metri (în
regiunile unde condiţiile au fost propice dezvoltării lor).
- Individualizarea geopedosferei s-a făcut din Paleozoic odată cu existenţa materiei
organice rezultate din descompunerea resturilor vieţuitoarelor.
Legea de bază a constituirii învelişului de sol este îmbinarea a trei condiţii:
- dezvoltarea unui substrat mineral prin dezagregări şi alterări;
- prezenţa substanţei organice rezultate din acumularea şi descompunerea materie vegetale
şi animale (are rol hotărâtor în pedogeneză);
- o circulaţie activă pe verticală a soluţiilor.
Repartiţia principalelor tipuri de soluri pe suprafaţa Pământului se face în concordanţă cu
legile Învelişului natural geografic: zonare, etajare, intrazonalitate, azonalitate. Prin poziţia lor,

77
solurile reflectă cel mai bine interferenţa proceselor ce au loc pe uscat la limita dintre relief, rocă,
aer, apă şi vieţuitoare.

DICȚIONAR
- Benioff –planul pe care are loc subducţia plăcilor tectonice până la contactul cu
astenosfera; planul are o înclinarede 50-65° şi ajunge uneori până la 750km. În lungul său se
produc descărcări de energie tectonică, însoţite de procese de metamorfism, magmatism,
orogenie şi seisme.
- Biosfera- învelişul biotic al Globului, caracterizat prin prezenţa vieţii, aici organismele
se integrează fiziologic în mediu, omul în calitate de fiinţă biologică, nu este asociat biosferei,
decât în măsura în care modul său de existenţă este supus legilor naturii.
- Climatosfera- componentă a Învelişului natural geografic care cuprinde o parte din
atmosferă cărei îî sunt specifice mobilitatea maselor de aer şi o diversitate de aspecte în regimul
de manifestare a elementelor meteorologice din a căror interacţiune rezultă climatele terestre.
- Hidrosfera- componentă de bază a Învelişului natural geografic care cuprinde totalitatea
apelor de pe planetă (oceane, mări, râuri, lacuri, gheţari, apa subterană, apa din atmosferă).
Apare ca sistem funcţional cu mobilitate mare.
- Pedosfera- învelişul subţire de la suprafaţa scoarţei terestre, format din totalitatea
solurilor. Acestea au rezultat prin interferenţa proceselor care se produc la contactul dintre roci,
aer, apă, vieţuitoare.
- Reliefosfera- cuprinde totalitatea formelor de relief de pe Pământ (de la macroforme la
mezoforme şi microforme) care au rezultat din interferenţa în timp a proceselor impuse de acţiunea
agenţilor interni (tectonici, gravitaţie, seisme) şi externi (ape curgătoare, gheţari, vânt, vieţuitoare
etc.).
- Rift – despicătură verticală în scoarţă (până la astenosferă) face posibilă ieşirea materiei
topite din astenosferă; este creată de curenţii ascendenţi, de circuitele convective ale materiei din
astenosferă.
- Scut – unitate structurală a scoarţei terestre constituită din roci (structuri vechi) cutate, în
precambrian şi paleozoic care apar la zi.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE:
1. Care este structura internă a Pământului?
2. Menționați şi explicați limitele reliefosferei.
3. Care sunt macroformele? Exemplificaţi
4. Care sunt formele de relief din bazinele oceanice? Exemplificaţi urmărind hărţi ale
oceanelor Atlantic şi Pacific.
5. Tipurile de câmpii cu exemplificări din România, Europa.
6. Care este alcătuirea hidrosferei? Precizaţi principalele caracteristici ale fiecărui
component.
7. Alcătuirea, caracteristicile și legile biosferei.
8. Explicaţi care sunt factorii şi legităţile ce stau la baza formării învelişului de sol al
Pământului.

REZUMAT
În îndelungata evoluţie a Pământului, materia din care este alcătuit s-a constituit în mai multe
învelişuri (geosfere). Sub nivelul suprafeţei terestre se găsesc endosferele iar la exterior exosferele. În
alcătuirea internă a Pământului sunt separate: nucleul, mantaua, astenosfera şi scoarţa. Pe scoarţă se află
atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera şi în ultimile milenii s-a conturat şi se impune sociosfera legată
de relaţiile complexe, pe care le determină omul asupra mediului natural. Geosferele se întrepătrund
formând un sistem (Învelişul natural geografic) la baza căruia stă reliefosfera. Aceasta s-a individualizat la

78
nivelul superior al scoarţei, componentele sale fiind determinate pe de o parte de mişcarea materiei în
scoarţă, iar pe de alta de interacţiunea cu factori ce acţionează în celelalte geosfere.
Reliefosfera reprezintă liantul dintre endosfere şi exosfere. Limita inferioară a ei corespunde unei
suprafeţe cu desfăşurare neuniformă ce are o poziţie coborâtă în dreptul rifturilor (la baza lor) şi este la
partea superioară a scoarţei în rest. Este alcătuită din formede relief cu geneză, mărime, fizionomie şi
evoluţie diferit.grupează într-un sistem ierarhizat. Macroformele sunt cele mai mari forme ce pot fi separate
la nivelul planetei: continentele şi bazinele oceanice. Mezoformele sunt în cadrul acestora. În domeniul
continental sunt: munţi, dealuri, podişuri şi câmpii; iar în bazine oceanice: platforma continentală, taluzul
continental, platourile şi gropile abisale. Microformele sunt forme de relief de ordin inferior ce apar ca
detalii pe ansamblul mezoformelor şi care sunt generate de agenţii externi. Legile specifice reliefosferei sunt:
legea nivelului de bază, legea profilului de echilibru, legea eroziunii diferenţiale.
În cadrul învelişului de apă (Hidrosferă) se impun domeniile oceanic şi marin, acvatic de uscat,
aerian şi molecular. Primele două domenii formează cea mai mare parte a hidrosferei, al treilea se dezvoltă
în baza atmosferei, iar ultimul este componentă în scoarţă care este supusă legilor de formare şi evoluţie a
rocilor. La nivelul întregului înveliş se manifestă Legea circuitului apei în natură, care exprimă trecerea
continuă şi constantă a apei prin diferitele sale forme de agregare din hidrosferă în atmosferă, reliefosferă,
biosferă şi revenirea în spaţiul iniţial. La nivelul fiecărui domeniu acţionează legi proprii: în circulaţia
apelor subterane - legea Darcy; în circulaţia apei râurilor - legea lui Coriolis; în aprecierea scurgerii -legea
bilanţului hidrologic; în domeniul gheţarilor- legea bilanţului glaciar.
Învelişul gazos al Pământului reprezintă geosfera cu poziţie exterioară care le învăluie pe celelelte.
Este alcătuită din gaze la care se adaugă aerosoli şi vaporide apă. Se caracterizează prin anumiţi parametri
fizici (volum, temperatură, presiune, dinamică) între care există relaţii supuse mai multor legi generale
(Boyle-Mariotte, Gay-Lussac, Charles), iar la nivelul fiecărui component acţionează legi caracteristice.
Partea bazală a atmosferei alcătuieşte climatosfera, subînveliş în care din interferarea în timp şi spaţiu a
proceselor meteorologice au rezultat climatele Terrei.
Biosfera este un înveliş individualizat la contactul dintre reliefosferă, climatosferă şi hidrosferă, din
momentul în care viaţa apărută în apă s-a extins prin multiple forme în toate celelalte medii. În cadrul acestui
înveliş există cca 500.000 de specii de plante şi peste 1,5 milioane de specii de animale. La baza dezvoltării
lumii organice stau o serie de legi biologice, între care mai importante pentru învelişul viu sunt:ereditatea,
variabilitatea, selecţie naturală.
În secolul al XX-lea s-a introdus noţiunea de pedosferă, pentru denumirea unui înveliş de sine
stătător desfăşurat pe uscat, la contactul cu celelalte geosfere. Legea de bază a învelişului de soluri este:
dezvoltarea unui substrat mineral (prin dezagregări şi alterări) în care prin acumularea substanţei organice
(rezultate din descompunerea materie vegetale şi animale) şi circulaţia activă pe verticală a soluţiilor se
ajunge la generarea de procese specifice şi individualizarea de soluri. Prin poziţia lor, solurile reflectă
interferenţa proceselor ce au loc pe uscat la limita dintre relief, rocă, aer, apă şi vieţuitoare.

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ:
- Ielenicz, M., (1999), Geografie generală (Geografie fizică), Edit. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti
-Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti
-Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti.
-Posea,Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti
-Posea,Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul solar,
Edit. Enciclopedică, Bucureşti.
-Strahler, A.N., (1973), Geografie fizică, Edit.Ştiinţifică, Bucureşti.

79
MODULUL 5.
MARILE SISTEME NATURAL– GEOGRAFICE
Obiective:
- localizarea regiunilor naturale pe Glob,
- înţelegerea factorilor care le determină, alcătuirea şi specificul peisajelor.
- cunoaşterea principalelor caracteristici climatice, biogeografice, pedogeografice şi de
morfogeneză în cadrul regiunilor naturale de pe Glob.

1.1. ZONA CALDĂ

Se desfăşoară de o parte şi de alta a Ecuatorului, incluzând sectoare de uscat (până la paralela de
350). În cadrul ei se disting trei grupe de regiuni naturale cu specific distinct.

1.1.1.Regiunea naturală ecuatorială

- Poziţia geografică
În ansamblul marilor complexe naturale ale Globului, regiunea ecuatorială are un loc
distinct impus atât de poziţia centrală, de o parte şi de alta a Ecuatorului (în medie până la 5 0
latitudine nordică şi sudică), cât şi de constanţa în timp a peisajelor sale. Se adaugă influenţele pe
care unele elemente ale componentelor naturale ale mediului din această regiune le exercită asupra
celor de la latitudini mai mari dacă nu chiar la nivelul întregului Glob. Spre exemplu, rolul pădurii
ecuatoriale în oxigenarea atmosferei terestre, locul ei în concentrarea şi conservarea unei mari
rezerve de specii vegetale şi animale etc.
În cadrul acesteia se includ subregiuni joase şi de altitudine medie (cam până la 1000 m)
din America de Sud (bazinul Amazonului, Guyana, NE Podişul Brazilian), Africa (bazinul fluviului
Congo, litoralul Golfului Guineea, estul Madagascarului), Asia de Sud-Est (Indonezia, Filipine,
Malaysia, estul insulei Sri Lanka-Ceylon). Ceea ce impresionează, la scara macropeisajului regiunii,
este pădurea ecuatorială ca exprimare a sistemului condiţionat de climat.
- Climatul ecuatorial se caracterizeză prin manifestarea constantă a elementelor sale pe
parcursul anului lipsit de sezoane şi cu zile şi nopţi egale ca durată. Se impun: insolaţia ridicată,
evapotranspiraţia bogată în condiţiile unor temperaturi mari, umiditatea şi precipitaţiile însemnate,
se suprapune ariei „calmelor ecuatoriale”. Temperaturile medii lunare oscilează între 25 0 şi 280 C,
ceea ce face ca amplitudinile termice să fie reduse. Anual cad între 1000 şi 3000 milimetri
precipitaţii; au distribuţie lunară relativ uniformă. În timpul anului există unele diferenţe în
cantitatea de precipitaţii căzută (maximum la echinocţii şi minimum în august şi decembrie –
ianuarie). Din cantităţile de apă căzute, pe solul de sub pădure, ajung doar 65 – 95%, în funcţie de
densitatea acesteia şi de tipul de ploaie (cea mai mare cantitate provine de la averse).
- Procesele pedogenetice sunt puternic influenţate de condiţiile climatice (îndeosebi
temperaturile şi umiditatea ridicate) care fac ca acestea să fie deosebit de active şi continue. Ele se
materializeză în alterarea intensă a substratului mineral până la eliberarea oxizilor, descompunerea
materiei organice şi formarea unor soluri cu grosime mare (feralsoluri), în care la suprafaţă
predomină siliciu, iar spre bază acumulările, în procent diferit, de oxizi de fier, aluminiu şi uneori
de mangan (de aici culoarea roşie, portocaliu, brună). Culturile practicate pe suprafeţele de pe care
pădurea a fost îndepărtată au producţii reduse şi limitate în timp.
- Vegetaţia regiunii este dominată de o pădure bogată, cunoscută sub diferite denumiri
(selvas, hylaea, bosanes). Acesteia îi sunt specifice: numărul mare de specii şi genuri cu ritm rapid
de creştere; distribuţia etajată a componentelor (arbori foarte înalţi ce ajung la 50 m, cu dispoziţie
discontinuă, sub care se află arbori cu înălţime de 25 – 30 m care au o dezvoltare largă, arbori sub
10 m înălţime şi arbuşti, iar la bază un strat de muşchi, graminee, ciuperci, un număr ridicat de
liane, alge, muşchi, ferigi, orhidee). La latitudini mai mari (50 – 100) se realizează trecerea de la
pădurea tipic ecuatorială (devine mai rară) la vegetaţia de savană. În lunile cu precipitaţii reduse,
arborii îşi pot pierde frunzele, iar vegetaţia să se usuce.

80
 Între arborii cu valoare economică deosebită sunt: în Brazilia – arborele de cauciuc (Hevea
braziliensis), arborele de cacao (Theobroma cacao), palmierul de fibre textile (Astnocaryum
vulgare), palmierul de vin (Maurita vinifera); în Africa – acaju (Khaya), abanosul (Diospyros),
palisandrul (Dalbergia), arboraşul de cafea (Coffea liberica, C. arabica), palmierul de ulei (Elaeis
guineensis), palmierul de rafie (Raphia gigantea); în Asia de SE – abanosul (Diospyros ebenum),
mango (Mangifera indica), arborele de scorţişoară (Cinnamomum zeylanicum), arborele de stricnină
(Strychnos nux-vomica), palmierul de zahăr (Arenga saccharifera), bananieri (Musa), bambuşi
(Bambusa procera).
Unele suprafeţe ale pădurii ecuatoriale (mai ales în Asia de Sud-Est) au fost defrişate, locul
lor fiind luat de culturile de orez, bananieri, manioc, arbori de cacao, chinină, cauciuc. După mai
mulţi ani de folosinţă se remarcă scăderea fertilităţii, ceea ce determină părăsirea lor.Ulterior, pe
acestea se dezvoltă o vegetaţie naturală secundară în care precumpănesc arbori umbrofili
caracteristici pădurii ecuatoriale primare.
- Scurgerea apei râurilor prezintă caracteristici determinate de condiţiile climatice. La cele
cu bazine reduse ca suprafaţă, micile diferenţe în cantitatea de precipitaţii care survin între anumite
luni, se resimt într-o scurgere pulsatorie. Spre deosebire de acestea, fluviile şi râurile cu bazine
extinse au permanent o scurgere bogată şi aproape fără diferenţe de la o lună la alta.
- Modelarea reliefului reflectă condiţiile bioclimatice (valori ridicate ale temperaturii şi
umidităţii (în pădure aproape constant peste 90%). Alterarea cunoaşte o amploare deosebită. Ea
atenuează, în mare măsură, atât dinamica de versant, cât şi de albie. Versanţii sunt acoperiţi de o
pătură de alterare groasă, la baza căreia există un orizont bogat în elemente argiloase. El devine un
strat favorabil alunecărilor rotaţionale de proporţii, mai ales când înclinarea versanţilor este mare.
Pe versanţii cu înclinări mici precumpănesc spălarea în suprafaţă, transportul în soluţie şi
alunecările superficiale. Apa de ploaie care se scurge rapid pe trunchiurile arborilor ce au scoarţa
lucioasă, fără asperităţi, ajunge la bază unde se concentrează şi înlătură materialele fine de pe partea
din aval a pantei. Ca urmare, pentru realizarea stabilităţii, arborii şi-au creat sisteme de fixare
secundare de tipul rădăcinilor adventive. În peisajul morfologic al regiunii ecuatoriale, mai ales la
contactul cu savana, se impun unele forme de relief cu o fizionomie aparte. Sunt „căpăţânile de
zahăr” care reprezintă o asociere de stânci cu înfăţişare conică, desfăşurată pe mai mulţi zeci sau
sute de metri înălţime, cu pante convexe şi care, în general, sunt lipsite de vegetaţie. Au fost
descrise în Guyana, Madagascar (E), Brazilia (E), pe roci granitice, geneza lor fiind legată de o
puternică alterare manifestată pe planurile de fisurare şi dislocare a rocii, însoţită de spălarea rapidă
a materialelor descompuse chimic.
- Reţeaua hidrografică densă este favorizată de precipitaţiile foarte bogate. Au rezultat văi
cu un anumit specific. În profilul longitudinal se remarcă asocierea de sectoare de praguri cu
cascade mari, cu sectoare cu pantă mică, unde se produc acumulări bogate argilo-nisipoase. De
asemenea, malurile sunt bine acoperite de vegetaţia care le protejează. Ca urmare, eroziunea
regresivă pe praguri (frecvent sunt de natură tectonică, alcătuite din roci dure şi au înălţimi de zeci
sau sute de metri) este foarte înceată, ceea ce face ca ele să se menţină. Între praguri sunt albii largi,
cu pantă mică unde se acumulează mult material fin, argilos.

1.1.2. Regiunile tropical-umede cu două anotimpuri (subecuatoriale)

Desfăşurare
Au o largă desfăşurare de-o parte şi de alta a regiunii ecuatoriale, frecvent până la
latitudinea de 200. Anumite condiţii locale (îndeosebi desfăşurarea unor lanţuri montane) au
favorizat extinderea la latitudini mai mari (în sudul Africii până la 30 0, în sudul Argentinei până la
350, în Peninsula Yukatan la 220, în India până aproape de Tropicul Racului). În cuprinsul
acesteia intră câmpii, podişuri şi chiar lanţuri montane cu altitudini medii în care se află păduri
tropicale cu frunze căzătoare şi savane. Se încadrează America Centrală, estul Braziliei, o bună
parte din India, Peninsula Indochina, sud-estul Chinei şi nordul Australiei, o mare parte din Africa

81
Centrală (Guineea, Burkina Faso, Nigeria, Sudan, Somalia, Uganda, Mozambic, Angola, vestul
Madagascarului )
- Caracteristicile peisajelor sunt dependente de condiţiile climatice ce se succed în cadrul a
două sezoane distincte – unul cald şi umed, iar altul cald şi uscat. Sunt legate de pendularea
sezonieră a alizeelor şi a calmelor ecuatoriale. În sezonul de vară, cald şi umed, aria de acţiune a
alizeelor se deplasează la latitudini mai mari, iar aici se extinde acţiunea maselor de aer ecuatoriale,
umede. Ca urmare, amplitudinile termice scad, temperaturile sunt de 200- 250 C, precipitaţiile sunt
bogate, iar umezeala se menţine la valori de peste 75%. În sezonul de iarnă, alizeul este dominant
(aer cald şi uscat), amplitudinile termice diurne sunt de 100–150 C (încălziri diurne de 300 C şi răciri
nocturne sub 150 C). Nebulozitatea, ca şi umiditatea aerului, sunt reduse.Acest sezon frecvent
durează patru luni în vecinătatea pădurii ecuatoriale şi este mai lung la latitudini mai mari (7 –10
luni la limita cu deşerturile). Cantităţile de precipitaţii înregistrează anual valori de 1000 – 1500
mm. Există o distribuţie neuniformă a ploilor. În sezonul umed, ele au frecvenţă mare şi au caracter
de averse. Lunile cele mai ploioase diferă de la o regiune la alta, pe ansamblu acestea fiind la
mijlocul intervalului umed. În sezonul uscat, precipitaţiile lipsesc una sau două luni; în restul lunilor
se manifestă ca averse la intervale mari de timp.
Diferenţieri marcante în regimul de manifestare a elementelor climatice apar în lungul unor
ţărmuri și în regiunile limitrofe, unde se înregistrează climatul musonic (India, Indonezia, sud-estul
Chinei, pe coastele Americii Centrale). Ceea ce este specific este diferenţa climatică netă între cele
două sezoane. Vara, sunt frecvente masele de aer oceanice. Este cald, foarte umed, nebulozitatea
mare, cad ploi şi sunt frecvente furtunile. Acum cade cea mai mare parte din cantitatea anuală de
precipitaţii (peste 1000 mm). Pe ţărmurile montane înalte (bariere orografice), musonul dă cantităţi
de precipitaţii foarte mari (Conakry peste 4000 mm, Cherrapunji, Assam-India 11 500 mm). Iarna,
când bat mase de aer continentale de la latitudini mai mari, fenomenul caracteristic este seceta.
Acum nebulozitatea este foarte mică, evapotranspiraţia este puternică, dar nu duce la epuizarea
rezervelor de apă din sol; ploile sunt rare. Temperaturile maxime se produc în lunile de trecere de la
un sezon la altul (aprilie, mai, septembrie), iar minimile iarna (prezenţa aerului continental) şi vara
(masele oceanice sunt mai răcorose).
Toate caracteristicile proceselor pedogenetice, ale evoluţiei vegetaţiei şi morfogenezei vor
fi dirijate de acest specific climatic.
- Durata perioadei secetoase şi cantităţile de precipitaţii se răsfrâng în peisaj, îndeosebi în
alcătuirea covorului vegetal. Se impun ca formaţiuni majore – pădurile cu frunze căzătoare, savana
şi pădurea din regiunile musonice.
• Pădurile tropicale cu frunze căzătoare se află îndeosebi la altitudini mici, unde sezonul
uscat durează în jur de patru luni. Ele sunt mai dese, au o structură complexă şi îşi păstrează, în
mare măsură, frunzele (în imediata vecinătate a pădurilor ecuatoriale unde sunt doar una-două luni
secetoase) şi sunt mai rare, îşi pierd aproape în întregime frunzele şi au număr tot mai ridicat de
componente xerofile la limita cu savana (trei – patru luni secetoase).
•Savanele sunt formaţiuni precumpănitor ierboase, alcătuite din graminee xerofile care
alcătuiesc un strat cu înălţimi de la 0,5 m la 5 m, în funcţie de cantitatea de precipitaţii căzute.
Acolo unde precipitaţiile sunt bogate, iar umezeala din sol se menţine, există şi pâlcuri de arbori cu
înălţime redusă, tulpini strâmbe, un număr redus de ramuri, rădăcini adânci. În Africa, unde
are cea mai mare desfăşurare (peste 2/3 din suprafaţa continentului) se diferenţiază în funcţie de
umiditate: savane cu baobabi, savane cu acacii, savane cu palmieri, savane cu arbuşti şi arbori cu
înălţime mică. În America de Sud, savana este predominant ierboasă cu tufe rare de arbuşti. Ele
alcătuiesc campasul brazilian, lianosul venezuelean, pantanaesul din Bolivia.
• Pădurile musonice sunt frecvente în India şi în sud-estul Asiei. Vegetaţia este bogată,
alcătuită din arbori înalţi (până la 30 – 35 m) cu densitate mai redusă, arbori cu înălţimi reduse şi
arbuşti care au densitate mare, precum şi ierburi secundare. În aceste păduri există numeroase specii
de arbori apreciate pentru calităţile lemnului: santalul (Santalum album, Pterocarpus santalinus, P.
indicus), abanosul (Diospyros melanoxylon), teckul (Tectana grandis).

82
 - Lumea animală este bogată, dar diferă în cele două tipuri de formaţiuni vegetale. În
păduri, se îmbină elementele comune din regiunea ecuatorială cu cele de savană (maimuţă, furnicar,
tapir, iguane, papagali). În savană predomină animalele cu dimensiuni mari ce trăiesc în turme
(elefanţi, zebre, antilope, carnivore), apoi păsări, termite.
- Procesele de pedogeneză nu au un ritm continuu. În sezonul de vară, când este cald şi
umiditatea este ridicată, descompunerea se face intens (îndeosebi pe terenurile cu vegetaţie
arborescentă bogată), iar spălarea pe verticală (iluvierea) activă duce la acumularea argilei de tip
caolin. Elementele mai puţin solubile (îndeosebi fierul) precipită pe profil, procesul fiind activ când
pânza freatică coboară (în sezonul uscat). Acumularea fierului poate duce la formarea unui al doilea
nivel ce alcătuieşte o carapace. Resturile organice sunt puternic mineralizate, încât nu se mai ajunge
la dezvoltarea de humus. Solurile care rezultă au culoarea roşie şi sunt sărace în elemente nutritive.
În regiunile de savană rezultă soluri roşii folosite în culturi (plantaţii de arbori tropicali, bumbac) şi
soluri negre.
- Scurgerea râurilor este puternic condiţionată de regimul precipitaţiilor caracterizate
printr-o netă diferenţiere, în cele două sezoane. La cele cu bazine, numai în această regiune
naturală, scurgerea este aproape în întregime legată de căderea precipitaţiilor. Ea se va caracteriza
prin debite mari în lunile sezonului de vară şi debite extrem de mici iarna, când destul de frecvent
(îndeosebi la râurile mici) albiile seacă. În regiunile musonice, ploile extrem de bogate din lunile de
vară dau frecvent viituri de mari proporţii (iunie – octombrie) ce transportă nu numai debite lichide
uriaşe (10.000 – 60.000 m3/s), dar şi aluviuni.Rezultă revărsări şi inundaţii pe suprafeţe foarte mari.
Scurgerea minimă este între noiembrie şi mai. La fluvii (Amazon, Nil, Gange, Ind.) cu bazine
extinse în mai multe regiuni naturale, regimul scurgerii este deosebit de complex.
Specificul modelării reliefului este dependent de:
 Gradul diferit de acoperire cu vegetaţie. Există areale în care aceasta este densă şi altele în
care ea lipseşte. În prima situaţie, vegetaţia apare ca ecran care reţine o mare parte din precipitaţii
(20 – 30%), pe când, în a doua situaţie, impactul este total.
 Un raport bine definit între alcătuirea substratului, asociaţiile vegetale şi dinamica
proceselor. Pe suprafeţele predominant nisipoase, infiltrarea este bună iar rezervele de apă sunt la
adâncime, plantele sunt mai rare şi adaptate la soluri uşoare, nisipoase. Pe versanţii cu pantă
ridicată, pe care se manifestă şiroirea, elementele uşoare au fost îndepărtate, au rămas cele grosiere
(blocuri, pietrişuri) şi rocile în loc, se va stabili o vegetaţie săracă şi rară. Pe suprafeţele
cvasiorizontale de pe fundul văilor, unde aluvionarea este intensă şi pânza de apă bogată se dezvoltă
o vegetaţie ierboasă şi arbustivă deasă.
 Regimul sezonier al precipitaţiilor şi rolul de ecran al vegetaţiei. În sezonul cu ploi există
graminee (tufe) şi arbuşti. O parte din apa ploilor este folosită de plante şi o alta participă la spălare
şi şiroire. În sezonul uscat, vegetaţia se usucă, solul se încălzeşte puternic, uscarea lui accentuându-
se către finele perioadei (mai ales pe terenurile unde vegetaţia este incendiată), ca urmare hidroxizii
trec în oxizi, iar argila este dură şi crăpată.
În aceste condiţii bioclimatice, principalii agenţi modelatori sunt: oscilaţiile termice şi de
umiditate, vieţuitoarele, apa de ploaie, apa curgătoare. Aceştia acţionează diferenţiat pe sezoane şi
în teritoriu (funcţie de rocă şi de pantă). Deosebit de însemnate sunt alterarea chimică ce acţionează
prin diverse procese în sezonul umed, care se combină cu spălarea în suprafaţă şi şiroirea şi
alternează cu dezagregarea (datorată cristalizării sărurilor şi variaţiilor termice) şi o uşoară deflaţie
în sezonul uscat.
• În perioada umedă, procesele de alterare chimică sunt dominante (hidratarea şi hidroliza),
la fel ca sub pădurea ecuatorială, întrucât condiţiile de temperatură şi umezeală se îndeplinesc
similar. Resturile organice sunt intens descompuse sub acţiunea microorganismelor; şi nu se
acumulează decât puţin humus. În intervalul uscat, în lipsa vegetaţiei şi prin încălzirea accentuată a
solului, se produce evaporare intensă, oxidări, descompunerea carbonaţilor şi a acizilor humici,
precipitarea fierului şi întărirea depozitului. Rezultatul combinării în timp a acestor procese este un

83
depozit gros pe mai mulţi metri şi care va prezenta ca element definitoriu, aproape de suprafaţă, o
crustă bauxitică sau feruginoasă.
• Spălarea în suprafaţă şi şiroirea se realizează pe versanţii înclinaţi, în intervalele de timp
în care se face trecerea de la un sezon la altul (la trecerea de la sezonul uscat la cel umed). Ele sunt
favorizate de: lipsa vegetaţiei, uscarea accentuată a solului şi intensitatea ploilor. Acţiunea este mai
puternică pe suprafeţele care au fost afectate direct (prin desţelenire) sau indirect (foc) de către om.
Agresivitatea proceselor depinde şi de natura petrografică a materialelor de la suprafaţă (mai
argiloasă sau mai nisipoasă) şi de pantă. În mod frecvent, pe pantele mai mici de 10 0 predomină
spălarea în suprafaţă. La începutul averselor, ea se manifestă ca şuvoaie izolate, la mijloc ca o
scurgere în pânză care afectezaă întreaga suprafaţă, iar la sfârşit ca şuvoaie disparate. Efectul este o
spălare generalizată a elementelor fine care se acumulează la baza versanţilor. Pe pantele ce
depăşesc 100, solurile şi alteritul sunt subţiri (sub 1 m), rezerva de apă este redusă, iar ierburile vor
fi mai rare şi mai puţin dezvoltate. Pe acestea şiroirea concentrată este activă, iar cantitatea de
materiale adusă la baza versanţilor este mare.
• Alunecările de teren sunt mai puţin răspândite. Se manifestă pe versanţii în care alteritul
este bogat în argilă şi în perioadele cu ploi intense.
• Sufoziunea se produce local, la contactul crustelor cu alteritele argiloase de sub acestea.
Creează pâlnii, tunele,hrube cu dimensiuni variabile.Împreună cu şiroirea şi alunecările de teren,
sufoziunea contribuie la degradrea crustelor şi la apariţia de martori de eroziune.
• Procesele fluviatile se manifestă diferit în funcţie de mărimea râului şi de alternanţa
sezoanelor uscat şi umed. Râurile autohtone mici, vor cunoaşte un regim de scurgere puternic
influenţat de lungimea celor două sezoane. Râurile cu obârşii în munţi sau în regiunea ecuatorială
vor suferi variaţii mai slabe întrucât lipsa ploilor în patru – cinci luni secetoase este suplinită de
aportul ecuatorial. Spre deosebire de râurile din regiunile ecuatoriale, acestea au trei trăsături
distincte. Prima este legată de debitul solid mult mai eterogen, în albie ajung şi elementele grosiere
aduse prin şiroire şi spălare de pe versanţi. A doua este determinată de faptul că în albia râurilor
ajunge o cantitate mare de materiale. Ele vor fi transportate în sezonul ploios şi acumulate în cel
secetos. Transportul impune menţinerea unui profil longitudinal cu pantă mare. A treia
caracteristică este dată de faptul că luncile sunt extinse şi au pânze aluviale groase.
• Procesele biotice sunt relevante prin acţiunea termitelor a căror rezultat sunt „cuiburile”
ce ating înălţimi de până la 4 m, diametre de 2 – 4 m şi o densitate destul de mare. Cuiburile se
remarcă printr-o rezistenţă la acţiunea ploilor.
• Crustele apar în condiţiile în care are loc concentrarea unei mari cantităţi de oxizi de fier,
aluminiu, mangan urmată de precipitarea şi întărirea lor. Sunt de mai multe tipuri impuse de
condiţiile locale, modul de manifestare a proceselor biochimice.
• Văile au formă şi dimensiuni diferite în funcţie de regimul de scurgere. Pe ansamblu, ele
fac trecerea de la tipul frecvent întâlnit în regiunile cu pădure ecuatorială, la cele din deşert. Se pot
separa câteva tipuri de văi: văi scurte (fragmentează versanţii montani sau deluroşi cu pantă mai
mare); văi seci ce au fie fund plat, fie rotunjit (au apă doar în intervalul cu ploi, când albia este
acoperită de apă în întregime); văi cu scurgere permanentă deci şi în sezonul uscat (sunt cele mai
mari atât ca lungime, cât şi ca lăţime).
• Glacisurile sunt bine dezvoltate în Sudan, Brazilia unde formează cea mai mare parte a
unor regiuni joase cu caracter depresionar, înconjurate de culmi înalte, inselberguri. Rezultă ca
pante de echilibru la baza versanţilor aflaţi în retragere prin procese de şiroire ce îndepărtează
materialele alterate anterior. Prin extinderea glacisurilor se ajunge la nivelarea reliefului până la
stadiul de pediplenă.
• Inselbergurile sunt legate de rocile mai puţin diaclazate şi compacte. Eroziunea
diferenţială pune în evidenţă martori de eroziune cu aspect de domuri, cupole. Geneza lor este
legată, într-o primă fază, de o alterare diferită a porţiunilor de rocă ce sunt fisurate, apoi prin
manifestarea eroziunii sunt îndepărtate argila şi nisipurile fine rezultate în fisuri, iar în peisaj rămân
coloane rotunjite. Ele domină glacisurile de la bază prin pante ce depăşesc 300.

84
1.1.3. Regiunile naturale tropical-uscate
- Includ suprafeţe situate în zona tropicelor, la latitudini de 150 – 250. Cea mai mare
dezvoltare o au în Emisfera nordică unde ocupă nordul Africii (Sahara), de la Atlantic până la
Marea Roşie, apoi Peninsula Arabia, Irakul, Iranul, o bună parte din Pakistan, vestul Indiei şi o
parte din Podişul Mexican. În Emisfera sudică sunt areale restrânse în nordul Chile, sudul Africii şi
partea central-vestică a Australiei. În aceste regiuni sunt incluse cele mai multe deşerturi şi
semideşerturi cu un anumit specific în peisaj impus de condiţiile climatice aparte.
În subregiunea aridă, climatul uscat este extrem de riguros, vegetaţia, solurile, scurgerea
râurilor aproape că lipsesc, iar dinamica reliefului are un anumit specific.
În cea de-a doua subregiune(semiaridă) se includ fâşii situate la latitudini mai mari sau mai
mici, care fac trecerea la regiunile naturale vecine (savană sau mediteraneană).
Climatul este dominat de uscăciune excesivă, temperaturi mari (îndeosebi vara când razele
Soarelui, la solstiţiu, cad perpendicular pe tropice), o radiaţie totală de 180 – 200 kcal/cm2/an,
amplitudini termice ridicate îndeosebi diurne, precipitaţii extrem de puţine (sub 200 m) cu o
repartiţie neregulată (lungi perioade lipsite de ploi, întrerupte de averse cu amploare mică),
umiditate relativ redusă (sub 50%). Temperaturile medii anuale oscilează între 150 – 160 C (în fâşiile
litorale sau pe munţii mijlocii) şi 250 –280 C în interiorul continentelor. Între lunile de vară (300- 350
C) şi cele de iarnă (150 – 200 C) sunt diferenţe de 150C. Datorită aerului uscat, deşerturile se vor
caracteriza printr-o insolaţie puternică ce va da temperaturi la nivelul suprafeţei de nisip de peste
500 C (în Sahara s-au înregistrat 720 – 800 C). În timpul nopţii, radiaţia terestră este mare şi
provoacă scăderea temperaturii până la valori de 00C sau sub aceasta. Îngheţurile sunt frecvente în
munţii din regiunile tropicale (în Munţii Hoggar se produc 113 zile). Ca urmare, amplitudinile
termice sunt din cele mai ridicate, excepţie făcând fâşiile de litoral şi cele de trecere spre climatele
limitrofe. Maxima absolută de 580 a fost înregistrată la 13 septembrie 1922, în localitatea Al
Aziziyah din Libia. Precipitaţiile sunt reduse, au o repartiţie şi un regim de producere inegale de la
o regiune la alta. În medie, cantităţile anuale de precipitaţii sunt sub 200 mm; ele scad chiar sub 100
mm, în deşerturile hiperaride şi cresc la 300 – 500 mm în semideşert.
Se pot separa:
- deşerturi în care precipitaţiile (300 mm) se produc cu o anumită regularitate sezonieră,
ca urmare a extinderii circulaţiei maselor de aer din regiunile vecine (în fâşiile de trecere de la
deşert spre savana sau spre latitudinile mai mari). În Sahelul sudanez ploile cad în iulie-septembrie;
în Australia, Orientul Apropiat, California ele cad iarna.
- deşerturile în care precipitaţiile (200 mm) cad rar şi fără periodicitate sunt legate de
câteva averse ce se produc la intervale mari de timp şi în circumstanţe meteorologice de excepţie
(uneori, peste 12 luni sau chiar mai mulţi ani; în nordul statului Chile la Iquique, în intervalul 1886
– 1925, nu s-a înregistrat decât o aversă; aici media multianuală a lunii iulie este de 1 mm). În
Sahara media anuală este sub 100 mm dar sunt intervale de 10-20 ani fără ploi; în Namib media
anuală este de cca 30 mm.
- deşerturile din zonele litorale din vecinătatea curenţilor reci aflate frecvent în vestul
continentelor (Atacama lângă Curentul rece al Perului, Namib în zona de acţiune a Curentului
Benguelei). Aici, cantităţile de precipitaţii sunt foarte mici (la Arica în Chile este sub 0,5mm, la
Walvis Bay-Namib de cca 30mm). Influenţa curenţilor reci se materializează în prezenţa unor mase
de aer oceanic ce asigură umiditatea aerului şi temperaturi mai scăzute, dar şi împiedicarea
convecţiei termice şi dezvoltarea formaţiunilor noroase. Brizele sunt frecvente şi legat de acestea
producerea ceţii. Umiditatea relativă este modestă (pe ansamblu în jurul valorii de 60%).
Evapotranspiraţia potenţială se ridică la valori foarte mari (2500 – 4000 mm în Sahara).
Raportând la precipitaţiile medii, se ajunge la un deficit de umiditate enorm; în fâşiile litorale, el
este atenuat de frecvenţa valurilor de ceaţă. local, uscăciunea este accentuată fie de alcătuirea
petrografică nefavorabilă dezvoltării vegetaţiei (în masivele magmatice impermeabilitatea nu
permite realizarea de rezerve de apă; în masele de nisip groase permeabilitatea conduce la
acumularea apei la adâncime), fie de manifestări ale maselor de aer încălzite diferit ca urmare a

85
unor deosebiri de albedou ale suprafeţei terestre (rezultă turbioane înalte de 100-200m cu viteze de
40-50km/oră ce transportă cantităţi mari de praf). Permanent, în regiunile aride şi semiaride bat
alizeele. Rolul lor este determinat în accentuarea uscăciunii (intensifică evaporaţia), în degradarea
slabei vegetaţii şi în evoluţia reliefului.
- Vegetaţia, în aceste condiţii climatice, aproape că lipseşte. Există plante anuale şi perene
cu adaptări specifice. Cele anuale au un ciclu biologic extrem de scurt (doar în perioada umedă),
supravieţuirea speciei fiind legată de rezistenţa seminţelor. La cele perene, adaptările sunt multiple
cu scopul de a menţine apa în plantă: rădăcini foarte lungi ce ajung la adâncimi mari, trunchiuri
scunde cu ramuri ce poartă frunze mici solzoase sau reduse la spini şi o densitate a plantelor şi un
număr de specii extrem de mic. Pe nisipuri, se află cele mai puţine plante (graminee, cu rădăcini
lungi- drinul şi câţiva arbuşti), pe culmi şi stâncărie există o vegetaţie ierboasă scundă (graminee) la
care se adaugă arbuşti ţepoşi xerofili şi plante suculente (ex.: cactuşi, agave), în lungul văilor unde
umiditatea este mai bogată şi durează o perioadă mai lungă, vegetaţia este ceva mai densă şi variată
(graminee, acacii, tufe spinoase, tufe adaptate la terenuri sărăturoase ca Tamarix şi Nitraria).Un
peisaj inedit îl oferă oazele, dezvoltate în depresiunile în care pânza freatică se află la adâncime
mică. Aceasta favorizează o vegetaţie aparte cu numeroase plante de cultură (curmali, leandru,
arborele de fistic). În funcţie de creşterea gradului de uscăciune, de la exteriorul spre interiorul
deşertului se succed mai multe categorii de formaţiuni vegetale:
• Formaţiuni ierboase din specii xerofile (stepă deşertică) dispuse în câteva strate, adaptate
la sezonul de vară când suprafaţa solului este slab protejată la acţiunea agenţilor externi. În sezonul
cu ploi (250 – 300 mm), ierburile acoperă 40 – 50% din suprafaţa terenurilor.
• Formaţiuni arbustive şi ierboase cu o dezvoltare circumdeşertică, în regiuni unde cad cca
200 mm precipitaţii, pe depozite nisipoase cu grosime mică (au pânza freatică discontinuă); gradul
de acoperire este între 20 şi 40%.Sunt mai multe subtipuri cu caracter regional:
- Brusa cu acacii din Africa de Nord aflată între savană şi deşert (acacii, euforbii şi
graminee sub 1 m înălţime pe soluri nisilăpoase subţiri);
- Brusa cu actee din Mexic (amplitudini termice sezoniere importante, precipitaţii de 100-
300 mm; grad de acoperire 15 – 30%; sol subţire şi slab protejat);
- Catinga braziliană (arbuşti şi tufe ierboase cu multe endemisme; grad de acoperire a
solului de numai 20%);
- Scrubul australian (ierburi, eucalipt).
• Formaţiuni specifice deşertului propriu-zis ocupă areale restrânse (îndeosebi depresiunile
unde există o pânză de apă la adâncime redusă), în care predomină specii de graminee cu
dimensiuni reduse şi cu un ciclu vegetativ scurt; există şi ierburi perene şi chiar arbuşti în
depresiunile cu substrat argilos sau în luncile extinse care s-au adaptat atât la inundaţii (după ploile
foarte rare), cât şi la perioade secetoase când argila crapă, iar la suprafaţă se dezvoltă cruste de
săruri.
Fauna este săracă, are numerose adaptări la temperatură şi uscăciune, între care activitatea
nocturnă. Între speciile de animale mai însemnate sunt: dromaderul, antilopa de deşert în Sahara,
carnivore (vulpea sahariană, coiotul american), câteva marsupiale australiene (cârtiţa de deşert,
şobolanul, cangurul), numeroase rozătoare, şopârle, şerpi veninoşi, scorpioni.
- Lipsa unui covor vegetal şi acţiunea puternică a vântului (spulberă materialele fine) sunt
factori principali care duc la desfăşurarea extrem de redusă a proceselor pedogenetice. Aici
precumpănesc procesele fizico-mecanice impuse de insolaţie, care duc la fragmentarea rocii, la
dezvoltarea unei cantităţi mari de detritus grosier, nisipuri şi argile. Vântul şi şiroirea îndepărtează
materialele de pe pantele mari aici apărând doar roca şi crăpături. Ridicarea apei prin capilaritate
din pânza freatică duce la antrenarea sărurilor ce se acumulează la suprafaţă pe fundul unor
depresiuni, determinând când procesul este intens şi de durată, formarea unor cruste de sulfaţi,
cloruri, carbonaţi cunoscute sub numele de sebka în Sahara, alcaliflats în S.U.A., salinas în
America de Sud. Când scoarţa este alcătutită predominant din săruri de mangan, fier şi siliciu, ea va
avea o culoare negricioasă sau brună şi va fi numită patină sau luciul deşertic. Ca urmare, solurile

86
sunt slab dezvoltate. Tipice sunt calcisolurile (Sahara, Arabia, Iran, Australia, Marele Bazin) şi
gipsisolurile (Irak, Siria). Ele au un conţinut ridicat în săruri şi nu sunt cultivate.
- Regimul scurgerii apei pe văi este dependent de condiţiile climatice (precipitaţii puţine,
temperaturi mari, evaporaţieintensă) şi permeabilitatea depozitelor.Se deosebesc astfel:
- regiunile endoreice (Sahara de est, centrul şi vestul Australiei) unde ariditatea climatului
face ca scurgerea să nu se producă; aici sunt văi torenţiale (cu apă de la câteva zile la mai multe
săptămâni) pe versanţii unor masive vechi;
- depresiuni în anumite sectoare ale deşertului, în care sunt lacuri (Eyre, Ciad) alimentate de
râuri mari ce îşi au obârşia în regiuni montane cu precipitaţii bogate; debitele râurilor scad pe
măsura străbaterii deşertului; în condiţiile alternanţei perioadelor secetoase lungi cu perioade
ploioase dimensiunile lacurilor variază;
- văi mari, multe moştenite dintr-o etapă de evoluţie cu alte caracteristici pluviale. Aceste
văi în Sahara sunt numite ueduri. La căderea unor precipitaţii torenţiale pe ele se produc viituri ce
transportă un volum însemnat de aluviuni.
Ţinuturile semiaride se caracterizează printr-un regim de scurgere variat şi apropiat de cel
întâlnit în regiunile limitrofe. Sunt ape mari în sezonul cald pe văile din vecinătatea savanelor şi se
produc viituri iarna pe văile de la latitudini mari (scurgere câteva săptămâni în funcţie de volumul
de apă dat de ploi). Marile fluvii (Nil, Senegal, Murraay – Darling), ce îşi au obârşia în regiuni
vecine cu precipitaţii bogate, la traversarea deşerturilor îşi micşorează treptat debitul.
- Caracteristicile sistemului morfogenetic sunt: dominarea acţiunilor mecanice, fizice şi în
mică măsură a celor biochimice, impactul direct între rocă şi agenţi, o îmbinare în timp a acţiunii
unor agenţi care intervin lent, continuu (variaţiile de temperatură şi umiditate) şi a unor agenţi care
acţionează neperiodic, dar cu mare eficacitate (ape de precipitaţii, vânt).
• Oscilaţiile de temperatură impun dilatări-comprimări diferite ca intensitate de la un
mineral sau tip de rocă la altul, la suprafaţă sunt încălzite ziua până la 50 – 700C, iar noaptea se
răcesc la aproape 00; nu acelaşi lucru se realizează în interiorul rocii de unde tensiuni creatoare de
fisuri şi spargerea stâncilor în blocuri. În munţii unde rar cad şi precipitaţii, termoclastismul se
îmbină cu gelivaţia şi şiroirea.
• Variaţiile de umiditate în rocă şi la suprafaţa acesteia se produc diurn (vapori, rouă, ceaţă
pe litoral) sau în timp îndelungat (după ploi) şi determină procese chimice şi mecanice. În prima
situaţie (deşerturi litorale, deşerturi cu lacuri sărate), apa încărcată cu săruri pătrunde în fisurile
rocilor unde are loc cristalizarea în faze de uscăciune însoţite de creşteri de volum generatoare de
tensiuni ce se transmit pereţilor fisurilor pe care le lărgesc (haloclastism). În deşerturile argiloase
umectarea impune bombări, iar uscăciunea crăpături care se unesc în reţele poligonale (takâre). În
locurile unde se înregistrează ploi de scurtă durată care alternează cu perioade lungi de uscăciune,
procesele chimice generează cruste cu grosimi variabile între care – patina deşertului (pojghiţă
lucioasă de fier ce îmbracă pietrele şi blocurile), eflorescenţe saline (în partea superioară a
depozitelor argiloase din microdepresiuni care în timp se transformă într-un agregat argilos cimentat
prin vine de cristale de săruri, cruste (acumulări de cloruri, sulfaţi aduse de pe apele de ploaie la
baza versanţilor în glacisuri, în depresiuni).
•Apele din ploi reprezintă un agent a cărui acţiune creşte ca perioadă de timp din deşert spre
marginile sale. Pe câmpurile de nisip apa se infiltrează rapid şi nu rezultă forme lineare de scurgere.
Pe versanţii deluroşi sau de munţi scurgerea este rapidă şi transportă materialele dislocate la baza
lor.
- Reţeaua hidrografică este dezorganizată, râurile nu ajung decât rar la marginea
continentului, majoritatea se opresc la periferia munţilor sau în depresiuni endoreice. Cu toate că
scurgerea este intermitentă, sporadică, acţiunea lor este importantă întrucât lipseşte vegetaţia,
solurile sunt subţiri, iar ploile deşi modeste au uneori caracter de aversă; transportul materialelor, în
timp este diferit şi din ce în ce mai lent pe măsura micşorării debitului şi scăderii vitezei ceea ce
conduce la acumulări.

87
 • Vânturile au un rol morfogenetic însemnat întrucât lipsesc vegetaţia şi solurile ca ecrane
protectoare și au un carcater permanent (alizeele) sau temporal-local (simun, hamsin). Importante
sunt vânturile violente care produc furtuni de praf ce transportă particule submilimetrice pe sute de
kilometri, iar pe cele milimetrice (prin săltare şi rostogolire) pe distanţe scurte. Rezultă un relief
eolian complex cu numeroase forme de coroziune şi acumulare.

1.2. ZONELE TEMPERATE

- Au cea mai mare desfăşurare pe Glob încadrându-se în medie între 300 şi 660
latitudine.Cuprind un spaţiu vast în Emisfera nordică, având caracteristici complexe.
Factorul principal în conturarea zonei temperate îl reprezintă tot cel dinamic care - prin
deosebirile nete în regimul de manifestare al parametrilor săi în cadrul sezoanelor – impune
caracteristici de ordin general în desfăşurarea învelişului vegetal, de soluri, în regimul scurgerii
râurilor şi în morfodinamica actuală.
- Structura peisajului zonei nu este omogenă. În cadrul ei o seamă de alţi factori duc la
deosebiri mari care impun peisaje aparte (de la cel de pădure la cel arid), specifice mai multor
regiuni geografice. Cei mai importanţi factori sunt:
- desfăşurarea lanţurilor montane care reprezintă bariere naturale ce determină deosebiri
între ţinuturile situate de o parte şi de alta a lor şi de aici peisaje diferite;
- curenţii oceanici reci sau calzi din vecinătatea litoralului; distanţele mari între oceane şi
centrul continentelor, cu reflectare în dinamica maselor de aer şi în schimbarea caracteristicilor
acestora;
- existenţa unor lanţuri montane înalte care au favorizat şi etajarea peisajelor.

1.2.1.Regiunile naturale mediteranene

- Ocupă suprafeţe la latitudini de 300 – 400, precumpănitor în insulele şi în statele riverane
M. Mediterane. Areale mai restrânse sunt pe ţărmul californian, în Chile (la sud de tropic), sud-
vestul Republicii Africa de Sud, în sudul Australiei. Prin poziţie, ea face trecerea între regiunile
naturale ale zonei calde şi cele ale zonei temperate.
- Relieful specific este cel montan. Ca urmare alături de peisajul specific mediteranean
(urcă în altitudine până la 1500m, mai rar 2000m) se diferenţiază peisaje specifice culmilor înalte cu
păduri de amestec şi formaţiuni subalpine şi alpine.
- Climatul, care are rol determinant în specificitatea peisajului, se caracterizează prin două
sezoane distincte cu scurte intervale tranzitorii. Dominanta maselor de aer tropical, calde şi uscate
determină temperaturi ridicate vara (medii lunare de 200 - 250), uscăciune datorată cantităţilor
reduse de precipitaţii, numeroase zile senine. În sezonul rece, activitatea ciclonală din zona
latitudinilor mari impune temperaturi mai coborâte (medii lunare de 50 – 100), nebulozitate
accentuată şi o mare cantitate de precipitaţii ce cad frecvent sub formă de aversă. Temperaturile
medii anuale oscilează între 150 şi 200, maximile absolute pot ajunge le peste 350C. Verile sunt ceva
mai răcoroase în zonele de litoral (în sectoarele vecine curenţilor reci) şi fierbinţi în interiorul
continentului, între ele diferenţele ajungând la aproape 100C. În schimb, amplitudinile diurne sunt
mici pe litoral şi mult mai mari în interior. Cantitatea anuală de precipitaţii variază de la o regiune
la alta. În medie, ea este de 500 – 1000 mm, dar în anumite condiţii, ajung la valori mult mai mari
(peste 1500 mm) sau foarte mici (sub 350 mm). Repartiţia acestora în timpul anului este extrem de
neuniformă: preponderent cad iarna când înregistrează un lanţ de zile cu averse, adevărate „ruperi
de nori” ce dau chiar până la peste 1000 mm în 24 ore. Sezonul secetos durează la Marea
Mediterană între 4 şi 6 luni. Spre interiorul continentelor, uscăciunea creşte ceea ce duce la
detaşarea unor peisaje asemănătoare stepelor şi regiunilor semiaride din zona temperată. Iarna,
masele reci polare dezvoltă fronturi de aer care în munţi impun ninsori şi strat de zăpadă, iar la baza
lor lapoviţă şi ploi reci. Pe ţărmurile regiunii mediteraneene se declanşează frecvent vânturi dinspre
uscat cu viteze mari şi anumite caracteristici termice (vânturi reci ca Mistralul, în sudul Franţei şi

88
Bora pe ţărmul dalmatic şi vânturi calde ca Santa Ana pe ţărmul vestic american şi Berg pe cel sud-
african).
- Perioada vegetativă coincide cu sezonul cald şi uscat situaţie care se reflectă în adaptări şi
într-o anumită structură a vegetaţiei. Există păduri şi tufărişuri xerofite cu frunze mici, dure, cerate,
în general, specii iubitoare de multă lumină. Nu toate sectoarele din regiunea mediteraneană
înregistrează acelaşi grad de uscăciune şi aceeaşi intensitate a secetei biologice. În această regiune
se diferenţiază:
• păduri xerofite dezvoltate pe versanţii munţilor în general până la altitudine la 1500 m;
pot urca pe ţărmul african al Mediteranei până la peste 2900 m (Atlas). Ele sunt alcătuite, în
sectoarele uscate şi pe calcare, din stejarul de stâncă (Quercus Ilex) şi arbuşti (fistic, oţetar, luar,
tulichină, levănţică). Pe terenurile mai umede abundă stejarul de plută (Quercus suber), în amestec
cu pinul maritim (Pinus maritima), pinul de Alep (Pinus halepensis) şi arbuşti (levănţică, mirt,
fistic). În zonele mai calde există măslin sălbatic (Olea europaea) şi roşcov (Ceratonia siliqua), iar
pe ţărm păduri de pini. În California precumpănesc pădurile de stejari xerofili, iar în SE Australiei
eucalipţii (Eucalyptus marginatus, Eucalyptus diversicolor); în Liban, sudul Turciei, Atlasul
magrebian sunt cedrii.
• tufărişuri xerofile s-au dezvoltat prin îndepărtarea pădurii. Ariditatea le-a determinat
înălţimi diferite, ramificaţii, frunze mici, rigide, uneori spinoase. Cele mai însemnate formaţiuni
sunt: maquisul (tufărişuri dense ce ajung la 10 m înălţime, frecvente în Corsica şi pe ţărmurile
mediteranene, cu specii de măslin sălbatic, stejar de stâncă, roşcov, mirt, palmier pitic); frigana
(arbuşti ţepoşi precum drobiţe din Grecia); garriga (tufişuri scunde cu înălţimi până la 1 m, pe
calcare în sudul Franţei, care sunt dominate de stejar cârmâz, rozmarin, cimbru, iar în Spania,
Maroc, Algeria – palmierul pitic); chaparal ( în California tufărişuri până la 3 m înălţime pe locul
pădurilor de stejar defrişate); mattora (arbuşti,cactuşi şi arbori izolaţi în Chile); scrubul (în SV
Australiei cu eucaliptul pitic şi acacii)
- Vegetaţia naturală a suferit puternice modificări prin defişări pentru extinderea terenurilor
de păşunat sau cu unele culturi. Sunt frecvente situaţiile în care pădurea a rămas doar pe areale mici
în masivele montane, iar cea de păşuni şi tufărişuri s-a extins foarte mult.
- Învelişul de soluri este mult mai variat în comparaţie cu reginuile aride şi semiaride, dar
datorită agresivităţii pluviale se află şi într-un grad avansat de degradare. Procesele pedogenetice se
desfăşoară în perioada de iarnă, când se realizează alterări intense ale substratului mineral şi
descompunerea masei organice. În sezonul cald sunt aduse (prin capilaritate) la suprafaţă săruri
(îndeosebi bicarbonaţi) care se acumulează la diferite adâncimi impunând o varietate a tipului de
sol. Sunt soluri fertile, având un profil de până la un metru grosime cu humus şi baze schimbabile.
Se includ diferite tipuri din clasele cambisoluri, luvisoluri, soluri halomorfe, kastanoziomuri şi
vertisoluri. Se adaugă în regiunile cu uscăciune accentuată – soluri maroniu – cenuşii cu randament
agricol limitat.
- Hidrografic se impun două categorii de bazine. Majoritatea sunt râuri mici, cu pante mari,
ce au o alimentare dependentă de regimul precipitaţiilor de unde un debit ridicat iarna (maxim în
XII) când se transportă şi un volum însemnat de aluviuni şi debite foarte mici vara (minim în VIII).
La viituri se înregistrează debite de 500 –3000 m3/s, în perioada apelor mici coboară la câţiva m3/s.
Fenomenul de secare este evident la râurile mici de la periferia regiunilor muntoase. A doua situaţie
apare în bazinele extinse (depăşesc 10.000 km2 Ebru, Tibru, Sacramento) ce cuprind spaţii montane
largi. Au scurgere cu caracter permanent, dar complex (în bazinul superior, la peste 2000m au
alimentare nivo – pluvială ce dă o scurgere maximă în martie – aprilie şi una minimă toamna; la
altitudini medii alimentarea pluvio-nivală amplifică debitele din martie – aprilie, va favoriza un al
doilea maxim în noiembrie – decembrie, iar minima va fi în august – septembrie; în regiunile joase
cu alimentare pluvială scurgerea mare va fi între decembrie – mai, iar cea minimă vara când se pot
produce şi fenomene de secare).
- Ţinuturile cu climat mediteranean se înscriu în areale intens populate ale Pământului.
Extinderea terenurilor agricole, dar şi tăierea arborilor a căror lemn a fost mult folosit în construcţia

89
corăbiilor (din antichitate şi până în sec. XVIII) au fost factorii ce-au contribuit la accentuarea
proceselor de eroziune în suprafaţă, a şiroirii, dar şi la sporirea volumului solid al scurgerii râurilor
şi la acumulări bogate în cursul inferior şi la vărsarea în mare.
Evoluţia reliefului este complexă, situaţie determinată nu numai de nuanţa climei de la
aridă spre temperată, dar şi de relieful variat de la câmpii la munţi înalţi. Ca urmare, în regiunile cu
nuanţă climatică mai aridă şi cu vegetaţie săracă (predominant tufărişuri), evoluţia va fi activă şi se
va caracteriza prin dezagregări (vara) şi alterări (iarna) şi prin intense procese de spălare în
suprafaţă, eroziune diferenţială (impusă de variaţia petrografică), şiroire şi transport bogat de
aluviuni în sezonul umed. Vor rezulta glacisuri mixte (de eroziune şi de acumulare) şi o intensă
degradare a suprafeţelor de versant prin rigole, torenţi. Rocile au un rol important în morfogeneză.
În masivele de calcar s-a dezvoltat unul din cele mai complexe tipuri de carst de pe Glob. Există
numeroase forme de suprafaţă (de la lapiezuri la polje, apoi un endocarst ce ilustrează o circulaţie
activă a apei). Pe granite se dezvoltă un tip de alveole numite taffoni, iar pe versanţii de fliş (cu
argile), se produce o dinamică activă prin alunecări (frane) şi curgeri noroioase. În munţii înalţi
există mai multe niveluri de glacisuri de eroziune dar şi etaje morfoclimatice evidente (la peste
1500-2000 m, unul specific latitudinilor de 40-50° cu păduri, pentru ca la peste 2500 m să se treacă
în altul crionival şi apoi la cel al crestelor cu gheţari).

1.2.2.Regiunile naturale temperat-oceanice

- Sunt caracteristice regiunilor situate în vecinătatea oceanelor. Extensiunea mai mare
sau mai mică este legată de poziţia lanţurilor montane înalte cu desfăşurarea paralelă cu ţărmul.
Prezenţa Cordilierilor şi Anzilor în marginea vestică a Americilor face ca aici ea să fie redusă la o
fâşie, după cum absenţa acestora în vestul Europei determină o largă desfăşurare până în sectorul
central-estic al continentului. Suprafeţe nu prea mari se află în estul Asiei, sud-estul Australiei,
Tasmania, sudul Noii Zeelande şi în America de Sud.
- Clima este dependentă de predominarea circulaţiei maselor de aer oceanic, mase cu
umiditate mare, mai răcoroase vara şi mai calde în sezonul rece. Ca urmare, nu se manifestă nici
călduri excesive, dar nici îngheţuri puternice, amplitudinile termice anuale sunt moderate,
nebulozitatea este mai accentuată, vânturile au viteze ridicate. Precipitaţiile sunt bogate (1500 –
3000 mm) şi repartizate în toate anotimpurile, valorile mari sunt pe versanţii vestici ai masivelor
montane şi scad spre interiorul continentelor; roua, burniţa, ceaţa reprezintă fenomene
meteorologice distincte. Apar şi unele deosebiri de la un continent la altul în ritmul şi intensitatea
manifestării elementelor climatice. În Europa, unde această regiune are cea mai mare dezvoltare
(până în Polonia şi vestul ţării noastre), circulaţia vestică (Vânturile de Vest) antrenează permanent
mase de aer oceanic umede şi răcoroase. Verile sunt plăcute (temperaturi medii lunare între 160 şi
250 C), precipitaţiile sunt mai reduse şi au caracter de aversă. Iarna este un anotimp mai blând sub
raport termic (între 00 C la latitudini mari şi 10 - 120 C la latitudinea de 400), cu umiditate,
nebulozitate şi precipitaţii ridicate. Ninsorile (frecvente la latitudini peste 500), nu dau strat de
zăpadă de durată decât pe munţi, în rest el reducându-se la câteva zile. În ansamblu, aici cad
precipitaţii între 800 şi 1500 mm, cu maximum iarna (ianuarie). Spre centrul şi estul continentului
survin modificări (scăderea precipitaţiilor la sub 800 mm şi creşterea amplitudinilor termice).
Prezenţa sistemelor muntoase Alpi, Carpaţi impune o etajare a valorilor elementelor climatice şi o
asimetrie evidentă în desfăşurarea pe versanţii vestici în raport cu cei estici. În estul Asiei, circulaţia
este dominată sezonier de mase de aer cu caracteristici diferite ceea ce se reflectă în valorile termice
şi în regimul precipitaţiilor. Vara, masele de aer umede de pe ocean (M.Ohotsk. M. Japoniei) se
deplasează spre continent provocând ploi şi temperaturi moderate (180-200 C). Iarna, prin
dezvoltarea unui maximum de presiune pe uscat (Siberia), deplasarea maselor de aer reci
continentale se face către ocean unde există o arie depresionară. Ca urmare, temperaturile medii vor
fi scăzute (- 50, -150 C), se produc îngheţuri şi se acumulează zăpadă, dar în strat subţire. În aceste
condiţii şi aici amplitudinile termice anuale vor fi scăzute. Precipitaţiile variază între 700 şi 1200
mm şi cad preponderent vara. Datorită asemănării ca sistem între circulaţia maselor de aer şi

90
căderea precipitaţiilor de aici şi situaţia din regiunea musonică tropicală, climatologii folosesc
pentru acest spaţiu şi apelativul de „climatul musonic temperat”.
- Vegetaţia se impune prin păduri de foioase, cu frunze căzătoare, cu aspecte diferite în
funcţie de sezon. Este o formaţiune în care sub nivelul coroanei arborilor ce ajunge la 20-30 m
înălţime se află un strat arbustiv şi un parter ierbos. În Europa, în alcătuirea ei intră fagul (Fagus
silvatica), stejarul (Quercus robur), gorunul (Q.petraea), cerul (Q.cerris), gârniţa (Q.frainetto),
frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus foliacea), paltinul de câmp (Acer platanoides),
mesteacănul (Betula verrucosa), teiul (Tilia cordata), teiul argintiu (Tilia tomentosa), carpenul
(Carpinus betulus). Arbuştii caracteristici sunt: păducelul, porumbarul, cătina albă, cornul, sângerul,
alunul, socul, voniceriul. Stratul ierbos se dezvoltă primăvara, iar în rest în luminişuri. În Asia de
Est, în alcătuirea pădurilor intră: stejarul (Q.mongolica), frasinul (Fraxinus madshurica), arborele
de catifea (Phellodendron amurense), magnolia (Magnolia kobus); în America de Nord predomină
stejarul alb (Q.alba), stejarul roşu (Q.rubra), stejarul negru (Q.velutina), fagul, castanul, arţarul,
arborele de lalele (Liriodendron tulipifera), iar în Australia de sud-est şi America de Sud, păduri de
fag cu frunze persistente în amestec cu frunze căzătoare.
- Învelişul de sol este dominat de solurile de pădure. Dominant sunt luvisolurile albice la
care în dealuri şi podişuri se adaugă cambisoluri, iar în munte andosoluri. Ele au un conţinut în
humus moderat; pe profil se produce migrarea argilei; au fertilitate medie, pe ele dezvoltându-se
bine atât păduri de foioase cât şi unele culturi (în regiunile joase de câmpie).
- Scurgerea apei râurilor este condiţionată de variaţia pe sezoane a regimului
precipitaţiilor, a evapotranspiraţiei şi relieful extrem de complex (de la câmpii la munţi), de
mărimea şi desfăşurarea bazinelor pe unităţi geografice. Specificul scurgerii râurilor din această
regiune este reflectat de bazinele hidrografice mici în care se realizează o anumită omogenitate a
condiţiilor de alimentare cu apă, de relief, vegetaţie, climat. Acolo unde activitatea ciclonică
oceanică este activă în tot anul (vestul continentelor), apele mari sunt iarna (ianuarie-februarie în
Emisfera nordică şi iulie-august în cea sudică) .Marile artere hidrografice ale căror bazine includ şi
spaţii însemnate din munţii înalţi au un regim de scurgere mai complex, la care intervin aporturile
de apă provenite, în luni diferite, din ploi, topirea zăpezii, topirea gheţarilor (Dunăre, Rin, Rhon).
Astfel, alimentarea din ploi determină debite maxime iarna, dar şi valori ridicate la viiturile de vară,
cea din topirea zăpezilor imprimă creşteri în aprilie-iunie; prin cumulare rezultă o scurgere bogată
primăvara (uneori cu valori foarte mari). În centrul şi estul continentelor scurgerea este bogată
primăvara şi la unele viituri de vară, iar cea minimă în februarie – martie. În Extremul Orient
circulaţia musonică asigură debite mari vara şi minime iarna.
- Modelarea reliefului comportă caracteristici diferite în funcţie de factorii ce o determină.
Condiţiile climatice favorizează acţiunea tuturor proceselor, acestea se produc cu frecvenţe şi
intensităţi deosebite. Sectoarelor cu altitudini reduse şi medii, bine acoperite de pădure le
corespunde o modelare lentă în care pantele suferă o atenuare treptată. Se produc procese
biochimice variabile în raport de sezon. Şiroirea şi spălarea în suprafaţă sunt active primăvara, când
solul şi depozitele de pantă sunt descoperite şi îmbibate cu apă. Despădurirea versanţilor a condus la
accelerarea modelării diferenţiată în funcţie de mărimea pantelor (pe abrupturi – dezagregări şi
prăbuşiri; pe suprafeţe mediu şi slab înclinate – alunecări, şiroire).Tendinţa generală a modelării
este netezirea reliefului prin diminuarea pantelor mari de la partea superioară a versanţilor şi
extinderea celor concave de la baza lor.

1.2.3. Regiunile naturale temperat-continentale semiaride şi aride

- Se desfăşoară în părţile centrale ale continentelor, la latitudini de 380 – 500, la distanţe
mari de oceane, fiind încadrate de sisteme de munţi care constituie bariere în calea maselor de aer.
Cea mai mare desfăşurare o au în Eurasia plecând din estul ţării noastre şi până în vestul Chinei
(Takla Makan) şi Mongolia. Sistemele montane ce se înşiră din Carpaţi şi până în Himalaya şi
Extremul Orient împiedică pătrunderea maselor de aer din sud şi sud-est. Deschiderea spre vest face
ca unele influenţe ale circulaţiei atlantice să se resimtă şi la est de ţara noastră de unde şi o atenuare

91
a aridităţii climatului în Europa de Est. Areale mai restrânse se găsesc în America de Nord, în
podişurile înalte din partea centrală a S.U.A. şi Canadei şi în America de Sud în Argentina. Aici
Cordilierii şi Anzii constiuie obstacole însemnate în calea maselor de aer oceanic-vestice care nu
ajung decât ca mase uscate şi calde (efect de foenizare).
- Factorul de bază în definirea climei rămâne circulaţia maselor de aer continentale
(polare şi arctice sau tropicale). Cele oceanice, pe măsura traversării lanţurilor montane devin tot
mai uscate. Climatul se va caracteriza prin amplitudini termice mari, precipitaţii puţine şi o
evapotranspiraţie ridicată de unde uscăciunea care se accentuează către mijlocul continentelor. Se
diferenţiază două tipuri climatice evidente (unul semiarid la exterior, corespunzător stepelor şi –
altul arid specific deşerturilor temperate) care au impus două tipuri de subregiuni.
• Subregiunea semiaridă
Se află în Europa de Est, pampasul argentinian, la exteriorul Podişului Marelui Bazin.
- Climatul are temperaturi medii anuale între 50şi 100 C, dar cu variaţie mare pe sezoane.
Iernile sunt reci înregistrând valori medii de la – 30 la – 150 C şi minime ce ajung de la – 350 până
la – 450C. Verile sunt foarte calde (în medie 200- 250 C) cu maxime ce depăşesc 350 C.Ca urmare,
aici se constată un număr ridicat de zile de iarnă (30 –50) şi îngheţ (100 – 130), cât şi de zile de vară
(100 – 125) şi tropicale (35 – 55). Totodată, amplitudinile termice anuale ajung la 300 – 400 C ceea
ce relevă continentalismul climatului. Cantităţile reduse de precipitaţii (de sub 400 mm, frecvent
între 150 şi 250 mm), dar mai ales căderea cu mari variaţii de la an la an, de la sezon la sezon, de la
o lună la alta şi concentrarea sub formă de averse (vara), accentuează nuanţa continentală a climei.
Ploile sunt frecvente primăvara şi la începutul verii când se produc 45 – 55% din totalul
precipitaţiilor; iarna, ninsorile nu dau cantităţi bogate de zăpadă, dar aceasta se menţine ca strat 50 –
55 de zile datorită temperaturii coborâte.
- Vegetaţia reflectă nuanţele distincte ale climatului.
În Europa de Est, la periferia nordică a deşerturilor din Asia Centrală şi din Marele Bazin,
ca şi în Argentina domină vegetaţia ierboasă, alcătuită din graminee xerofile care formează stepa,
pampasul, preria. În aceste formaţiuni vegetale, gramineele reprezintă 95%, ele dispun de organe
subterane bine dezvoltate, la suprafaţă se prezintă ca ierburi dense ce se dezvoltă rapid în scurta
perioadă vegetativă. Tipice sunt specii de Stipa, Poa, Agropyrum, Andropogon. În funcţie de
volumul precipitaţiilor covorul vegetal diferă (unde precipitațiile depăşesc 300 mm/an, ierburile
sunt înalte şi apar arbuşti, iar unde sunt mici se dezvoltă specii scunde de ierburi-stepa).
- Solurile tipice în stepă sunt cernoziomurile dezvoltate pe loessuri şi depozite loessoide.
Ele sunt echilibrate sub raportul circulaţiei soluţiei pe profil, bogate în materie organică humiferă,
bine dezvoltate în adâncime (mai ales în sectoarele umede ale preeriei sau pampasului). În arealele
cu uscăciune accentuată, grosimea scade şi se dezvoltă o crustă calcaroasă. În afara cernoziomurilor
sunt şi soluri bălane, castanii. Datorită reliefului neted (predominant de câmpie şi de podiş) şi
fertilităţii solurilor, regiunile de stepă au constituit principalele terenuri agricole din zona temperată.
Ca urmare, vegetaţia spontană a fost aproape în întregime înlocuită cu diferite culturi,
precumpănitor cerealiere.
- Râurile cu bazine mai mici, desfăşurate aproape în întregime în regiunile de stepă, au
alimentare pluvio-nivală şi ca urmare, în regimul scurgerii ies în evidenţă debite mai mari şi de
durată, în timpul primăverii (topirea zăpezii şi ploi bogate) şi la începutul verii (ploi sub formă de
aversă) şi debite reduse la finele verii, toamna şi mai ales iarna (precipitaţiile sub formă de zăpadă).
La râurile mai mici fenomenul de secare este frecvent. Râurile mari cu bazine extinse, unde cad
precipitaţii mai multe, au un regim al scurgerii mult mai complex.
- Evoluţia reliefului este destul de lentă datorită predominării suprafeţelor cu înclinare mică.
Se diferenţiază câmpurile netede, acoperite de depozite loessoide pe care se înregistrează procese
biochimice cu ritm sezonier şi tasări, apoi albiile râurilor cu evoluţie puternic influenţată de
variaţiile sezoniere ale scurgerii, şi versanţii pe care în funcţie de mărimea şi lungimea pantei se
produc spălări areolare şi uşoare forme de şiroire primăvara, solifluxiuni la trecerea de la iarnă la
primăvară, surpări în sectoarele afectate de eroziune fluvială, sufoziuni.

92
 • Subregiunea aridă. Cuprinde deşerturile situate în Asia Centrală (Kara Kum, Kâzâl-Kum,
Takla Makan, Gobi) şi Marele Bazin din S.U.A.
- Climatul se caracterizează printr-un grad mare de uscăciune determinat de precipitaţiile
puţine şi de o evaporaţie intensă, de unde şi un deficit de umiditate ridicat. Sub raport termic
mediile anuale sunt între 40 şi 120 C, în ianuarie de la – 50 la – 180 C, în iulie între 20 şi 300 C, deci
valori apropiate cu cele din stepele limitrofe. Ceea ce le diferenţiază sunt temperaturile extreme
mult mai mari, amplitudinile termice diurne mai ridicate şi precipitaţiile foarte reduse. În cele mai
multe dintre deşerturile Asiei Centrale, ele nu depăşesc 100 mm/an, situându-se în jurul a 50 mm.
Ies în evidenţă două sezoane principale – iarna rece şi cu oarecare umiditate către
primăvară şi vara lungă, caldă şi uscată; trecerile între ele sunt scurte. Intervalul secetos are obişnuit
între 7 şi 10 luni.
• În aceste condiţii, perioada vegetativă este foarte scurtă (martie-mai în Asia Centrală)
când pe un fond general mai umed se dezvoltă un număr redus de plante xerofite. Cele care au
rădăcini adânci şi ajung în vecinătatea pânzei freatice au o perioadă vegetativă mai lungă care se
prelungeşte şi în prima parte a verii. La cele mai multe ciclul vegetativ este scurt (o lună). Există
deosebiri de la un deşert la altul, în tipul de asociaţii de plante, în funcţie nu numai de umiditate, dar
şi de substrat. În deşerturile nisipoase se dezvoltă specii de rogoz (Carex), drinul înalt (Aristida
karelini), ierburi ţepoase (Salsola) dar şi arbuşti dintre care caracteristic este saxaulul alb
(Haloxylon persicum). Pe suprafeţele argiloase se dezvoltă rogozul de pustiu, miatlikul, pelinul şi
tufe cu saxaul negru (H.ahpyllum). În regiunile deşertice sunt multe depresiuni în care
eflorescenţele saline sunt frecvente; legat de acestea cresc plante halofile (Halopneum strobilaceum,
Anabasis salsa, Salicornia herbacea). În depresiunile unde pânza freatică este la adâncimi mici se
dezvoltă o vegetaţie bogată. În vecinătatea albiilor râurilor, vegetaţia este mult mai bogată ( tufe de
tamarix, plopi, sălcii) şi persistente de unde înfăţişarea lor de cordoane verzi ce străbat pustiurile. O
notă aparte în peisajul deşertic o introduc munţii izolaţi care se ridică cu câteva sute de metrii. Pe ei
vegetaţia ierboasă este mult mai bogată.
• Solurile sunt dependente de aceste condiţii bioclimatice care nu favorizează procese
pedogenetice de durată. Cea mai mare parte a deşerturilor sunt lipsite de soluri, la suprafaţă fiind
nisipuri, argile, săruri. La latitudini mai mari de 400, în Asia Centrală şi în S.U.A, la marginile
pustiurilor, există soluri brune individualizate pe nisipuri lutoase ce au grosime mică, caracter
prăfos, humus puţin, acumulări de calciu şi gips în bază. În restul deşerturilor, apar soluri brune-
cenuşii foarte subţiri cu o infimă cantitate de humus şi cu acumulări bogate de calciu, gips, sare. Se
adaugă pe marginea depresiunilor sărăturoase soluri halomorfe.
• Pânzele freatice sunt mai aproape de suprafaţă în vecinătatea munţilor (apele aduse de
râurile de aici se infiltrează în nisipuri) şi la adâncimi tot mai mari către centrul deşertului.
• Apele de suprafaţă sunt rare şi străbat pe distanţe diferite suprafaţa deşerturilor. Unele se
varsă în lacuri, iar altele se pierd dezvoltându-şi delte continentale. În Asia Centrală cele mai
însemnate fluvii sunt Amu-Daria şi Sâr-Daria. Regimul scurgerii lor este determinat de alimentarea
din regiunea montană şi de evaporaţia intensă din deşert. Au debite mari primăvara, când sunt
frecvente şi revărsări pe spaţii întinse din luncă şi o ridicare a nivelului pânzelor freatice. Vara,
toamna şi la începutul iernii datorită evaporaţiei puternice, numai cele cu bazine întinse şi cu surse
de alimentare variate îşi mai păstrează scurgerea.
• Procesele morfogenetice specifice sunt dezagregarea, deflaţia, acumulările eoliene
şi doar în lungul marilor râuri cele fluviatile. Pantele munţilor suferă prin dezagregare o
retragere paralelă, însoţită de generarea unor mase de grohotiş; în timp munţii sunt reduşi la martori
de eroziune. Cea mai mare parte a deşerturilor este supusă proceselor eoliene care crează un relief
de dune, barcane, yardanguri. Un element inedit este existenţa unui sistem de văi seci, prin care în
prezent nu se realizeză decât o scurgere efemeră şi la intervale mari de timp.

93
1.2.4. Regiunile naturale temperat-continentale reci
- Se desfăşoară în America de Nord şi Eurasia la latitudini mari (de la 450 până la Cercul
Polar), incluzând câmpii şi podişuri joase şi munţi cu înălţimi medii (Scandinavia, Siberia). În
peisaj, se impun pădurile de conifere compacte. Spre sud, către Atlantic sau Pacific, acestea sunt în
amestec cu cele de foioase, la latitudini mai mari trec, prin silvotundră, la regiunea rece polară.
- Climatul rece continental impune caracteristicile componentelor naturale, dar datorită
extensiunii acestei regiuni, el suferă nuanţări în raport de caracteristicile maselor de aer frecvente în
diferite locuri. Sunt prezente mase de aer polar maritime şi arctice care se continentalizeză pe
măsura stagnării sau deplasării lente către estul Europei sau centrul Asiei. Sezonul rece este lung, cu
temperaturi scăzute ce variază între limite foarte largi (în ianuarie – 430 la Iakutk; - 210 Irkutsk; -
170 la Winnipeg; - 140 la Edmonton; - 30 C la Chicago), umiditate şi nebulozitate ridicate, ceţuri
frecvente şi inversiuni de temperatură. Invazia maselor reci polare conduc la temperaturi minime cu
mult sub - 40°C. Vara, există o mai mare instabilitate datorită succedării maselor de aer mai calde
sau mai reci. Temperaturile sunt pozitive ajungând în iulie în jur de 200 C. Amplitudinile termice
anuale ajung la valori tot mai ridicate (de la 300 la 600 C) spre mijlocul continentelor, ceea ce indică
caracterul excesiv al acestui climat. Iakuţia este ţinutul cu climat excesiv de rece (medie anuală de -
10°C, în ianuarie - 40°C, în iulie 19°C, valori minime absolute de – 67,8°C la Verhoiansk şi –
77,8°C la Oimeakon). Anual cad 400 – 600 mm precipitaţii care au o repartiţie inegală, cele mai
multe producându-se în sezonul cald când au caracter de aversă. Iarna, ninsorile, destul de dese, dau
un strat de zăpadă gros care datorită temperaturilor joase se menţine mult timp. La latitudini mai
mari, valorile termice sunt mai scăzute, îngheţul solului este profund şi de durată, iar cantitatea de
precipitaţii scăzută. Spre sud, la contactul cu regiunile temperate oceanice şi semiaride (Europa de
Est, nordul Kazahstanului, nord-estul SUA şi sud-estul Canadei), influenţa maselor de aer umed
asigură precipitaţii mult mai bogate (800 mm) ce cad îndeosebi vara. De asemenea, temperaturile
sunt mai ridicate, amplitudinile termice (300- 400 C) sunt totuşi moderate în raport cu ceea ce se
înregistrează la nord. Vara şi la începutul toamnei evapotranspiraţia activă, în condiţiile unor
temperaturi ridicate, favorizează fenomene de uscăciune şi secetă.
- Cea mai evidentă reflectare a acestor situaţii apare în desfăşurarea formaţiunilor vegetale
şi în distribuţia tipurilor de sol.
- Pădurile de conifere reprezintă formaţiunea vegetală caracteristică, ele fiind singurele ce
pot rezista la temperaturi joase. Sunt păduri omogene datorită numărului redus de specii ce intră în
alcătuirea lor. În Europa, molidul este precumpănitor (Picea excelsa, P. obovota, P. fennica), la el
asociindu-se pinul (Pinus silvestris) şi mesteacănul (Betula verrucosa). În Siberia, asprimea
climatului a impus o altă alcătuire, cu brad (Abies sibirica), zâmbu (Pinus cembra), zadă (Larix
sibirica, L. daurica). În America de Nord, climatul este mai umed, iar asocierele frecvente sunt între
specii de molid (Picea alba, P. nigra), pin (Pinus urrayana), laricele american, bradul de balsam,
tuia. În Europa Centrală şi în ţinutul Marilor Lacuri, coniferele sunt în amestec cu foioasele.
- Solurile caracteristice acestei regiuni sunt podzolurile. În Siberia, unde temperaturile
scăzute întreţin la adâncime mică un strat permanent îngheţat (pergelisol) s-a dezvoltat un podzol
mai subţire.
- Scurgerea râurilor care străbat regiunea este diferită de ceea ce se manifestă în celelalte
părţi ale zonei temperate. În Europa de Est şi la vest de Marile Lacuri (SUA), unde precipitaţiile
sunt mai bogate şi regimul termic are variaţii anotimpuale destul de largi, râurile au o alimentare cu
caracter nivo-pluvial. Topirea zăpezii în aprilie coincide şi cu o perioadă de ploi ceea ce face ca
debitul să crească mult. Ca urmare, intervalului aprilie-iunie îi este caracteristică scurgerea cea mai
ridicată. După o vară cu ploi puţine şi o primă parte a toamnei secetoasă, urmează un al doilea
interval cu debite mari ca urmare a precipitaţiilor rdicate din octombrie – noiembrie. Iarna
(ianuarie-februarie) reprezintă sezonul cu cea mai redusă scurgere. La est de Ural şi la nord de
Marile Lacuri, continentalismul climei este mult mai accentuat. În timpul verilor când cade peste
2/3 din volumul precipitaţiilor (maximum în iulie) se realizează şi topirea zăpezilor (iunie). Ca
urmare, debitele cresc relativ repede şi se menţin până în septembrie la valori ridicate după care

94
începe un lung interval de timp în care acestea scad. O situaţie inedită aparţine râurilor în sud şi care
au gurile de vărsare în extremul nord (Obi, Enisei, Lena). Dezgheţul în bazinul superior se va face
cu 1 – 1, ½ luni mai devreme, decât în cel inferior. Ca urmare, spre vărsare, fenomenul cel mai
frecvent îl vor reprezenta zăpoarele în spatele cărora apar revărsări.
- Relieful este variat, de la câmpii şi podişuri joase până la munţi înalţi. În aceste condiţii,
modelarea este variată. Pe suprafeţele plane ale câmpiei, procesele chimice, deşi au desfăşurare
slabă şi inegală pe parcursul anului, rămân procesele principale. Se adaugă, eroziunea laterală în
albiile râurilor mai ales prmăvara şi vara. În ţinuturile mai înalte, cu pante mari, dinamica va fi mult
mai complexă. Acţiunea principală va fi a proceselor de îngheţ şi dezgheţ deosebit de activă la
începutul şi sfârşitul sezonului cald. Spălarea în suprafață și şiroirea sunt slabe şi nu acţionează
decât asupra părţii superficiale a solului, vara, în condiţiile în care solul este îmbibat cu apă.

1.3. ZONELE RECI

Se desfăşoară în cele două emisfere la latitudini mari, frecvent de la Cercurile polare spre
poli. Se includ: nordul Canadei, Alaska, Groenlanda, extremitatea nordică a Eurasiei şi Arctica, iar
în Emisfera sudică Antarctida. În cadrul zonei se disting două regiuni cu trăsături geografice
aparte– subpolare şi polare.

1.3.1.Regiunile naturale subpolare

- Se află doar în Emisfera nordică în extremităţile polare ale Americii de Nord (limita este
la sud de cercul polar) şi în Eurasia (din nordul Norvegiei până în Peninsula Kamceatka; în general
se menţine dincolo de 660 latitudine).
- Regiunea se caracterizează printr-un climat rece determinat de prezenţa maselor de aer
polar. Îi sunt caracteristice temperaturi medii anuale de la 00 la 1,40C, o amplitudine termică redusă,
precipitaţii puţine, nebulozitate accentuată şi vânturi intense.Caracterul oceanic sau continental al
lor se transpune în diferenţe de umiditate. În nordul Scandinaviei intervine şi influenţa Curentului
Golfului care îi dă o nuanţă moderată sub raport termic. În timpul anului, aici se manifestă două
sezoane distincte, cu durată aproape egală.Cel rece coincide cu noaptea polară, cu valori termice
negative (sub– 400 C) şi precipitaţii sub formă de zăpadă. Sezonul de vară ce corespunde zilei
polare, deşi rece, are valori termice ( iulie – august) ce depăşesc 100 C, ceea ce favorizează topirea
zăpezii.În ansamblu, dacă în sectorul european cad cca 450 – 500 mm de precipitaţii (îndeosebi în
februarie – martie şi septembrie – octombrie), în celelate ţinuturi cantităţile sunt mult mai reduse (în
Siberia între 250 şi 400 mm, cu valori maxime în iulie – august şi minime în februarie). Căderea lor
este însoţită de viscole ce acumulează inegal zăpada.
- În aceste condiţii singura vegetaţie ce se poate dezvolta, dar cu caracter discontinuu,este
cea ierboasă la care se asociază câteva specii de arbuşti. Este cunoscută sub numele de tundră.
Perioada vegetativă este foarte scurtă (2 – 3 luni), iar condiţiile vitrege de viaţă impun adaptări
(înălţime mică a plantelor şi desfăşurarea sub formă de perniţe). În sectoarele situate în vecinătatea
cercului polar, în peisajul tundrei apar mesteceni pitici, sălcii pitice, muşchi, licheni. La latitudini
mai mari se trece treptat de la un peisaj cu subarbuşti (merişori, afini, mesteacăn pitic şi ierburi) la
altul specific sectoarelor cu climat aspru în care peticele cu muşchi, licheni, unele graminee, rogoz,
arginţică alternează cu stâncăria.
- Procesele pedogenetice se desfăşoară doar într-un interval scurt de timp din sezonul de
vară când o porţiune superficială (0,3 – 1 m) din depozitele de la suprafaţă (molisol) se dezgheaţă.
Ele sunt extrem de slabe şi constau în dezagregări, o foarte redusă alterare chimică şi descompunere
a masei organice. Aceasta din urmă este acumulată la partea superioară a depozitului dezgheţat. La
mică adâncime, deasupra pergeliosului apa ce stagnează favorizează gleizări cu acumulări de oxizi
feroşi. Ca urmare, solurile formate au grosimi reduse (până la 0,5 m) şi un profil cu un orizont
turbos la suprafaţă şi unul gleizat în bază.

95
 - Relieful regiunii de tundră are altitudini reduse, fiind format din câmpii, dealuri joase şi
munţi nu prea înalţi. Modelarea acestuia se integrează spaţiului periglaciar. Cuplul îngheţ-dezgheţ,
nivaţia şi vântul crează numeroase forme de relief pe versanţi (râuri de pietre, avalanşe, mase de
grohotiş) şi pe suprafeţele slab înclinate (specifice soluri poligonale, pingo, hidrolacoliţi, câmpuri
de pietre). În depozitele mai groase rezultă structuri tipice (pene, involuţii). Retragerea periglaciară
a versanţilor duce la individualizarea de glacisuri de eroziune şi a microreliefului rezidual (creste,
vârfuri). Ea se face prin dezagregări, dar şi prin solifluxiuni, avalanşe.
-Scurgerea apei râurilor este condiţionată nu numai de căderea precipitaţiilor, dar şi de
regimul temperaturilor. Alimentarea este dependentă de topirea zăpezilor şi de ploile de vară. Se pot
separa câteva situaţii:
- râurile mici cu apă din mai şi până în septembrie iar în rest sunt seci ori îngheţate;
- râurile cu izvoarele în regiuni sudice şi gura de vărsare în Oc. Arctic. Ca urmare când se
produce dezgheţul şi cad ploi în bazinul superior (sud), în cel inferior (nordic) albia este îngheţată
asigurând un "pod de gheaţă", ca urmare apele venite din sud sunt oprite, ceea ce determină
inundaţii de proporţii; topirea podului de gheaţă şi ploile se produc în mai- iunie când se realizează
şi debitele cele mai mari. Patul albiei şi versanţii în mare măsură îngheţate nu permit antrenarea
unor cantităţi importante de material solid şi mai ales cu dimensiuni mari.

1.3.2.Regiunile naturale polare

- Cuprind cea mai mare parte din Groenlanda, unele insule din Arctica şi Antarctida. Sunt
întinderi imense de gheaţă cu grosime mare.
- Climatic reprezintă unele din regiunile cele mai reci de pe Glob; masele de aer, arctice şi
antarctice, staţionând mult timp provoacă scăderi de temperatură importante. De altfel, aici nu
numai mediile anuale sunt negative dar, cu unele excepţii şi cele ale tuturor lunilor anului. Iarna,
sezonul nopţii polare, tempraturile scad mult (mediile ajung la – 600 C la Amundsen-Scott şi – 710
C la Vostok). La staţia Vostok s-a înregistrat şi minima absolută de pe Glob (- 880,3 C);
amplitudinile diurne sunt reduse. Vara, deşi valorile medii lunare sunt negative, în anumite intervale
pot fi pozitive favorizând topirea unei cantităţi mici de zăpadă sau gheaţă. Precipitaţiile sunt numai
sub formă de zăpadă. Ea se păstrează şi prin tasare va evolua în gheaţă. Cea mai mare parte din
precipitaţii cade în timpul verii, iar cele mai puţine la trecerea de la iarnă la vară. În regiunile
polare, vânturile au viteze mari provocând viscole.
- Peisajul polar va fi dominat de gheaţă care în Antarctica depăşeşte 2000 m grosime. Ea
suferă deplasări lente spre bazinele oceanice provocând o şlefuire a uscatului. Şi în Groenlanda, dar
mai ales în Antarctica, există creste şi vârfuri (nunatakuri) ce domină platoşa de gheaţă. Dacă iarna
ele sunt acoperite de zăpadă în timpul verii prin topirea acesteia unele porţiuni se eliberează şi
suferă o modelare activă prin dezagregări. În sectoarele cu material intens mărunţit vegetează
câteva specii de licheni, muşchi, alge. Fauna este redusă la unele specii de păsări, foci, morse, ursul
polar în ţinuturile arctice şi pinguini pe ţărmurile Antarcticei.

DICŢIONAR:
-Alizeu – vânt regulat care suflă tot timpul anului în regiunile tropicale; are direcţie de la
nord- est spre sud-vest în emisfera nordică şi de la sud-est la nord –vest, în emisfera sudică.
- Alterare – totalitatea proceselor care modifică starea chimică a rocilor în loc.
- Antarctic- spaţiu (continental, insule, sudul oceanelor, până la 60° latitudine sudică) sau
caracteristică a diferitelor componente naturale (climă, vieţuitoare, gheţuri) legate de acesta.
- Arctic – spaţiu în emisfera nordică (ocean, mări, ţărmuri şi margini ale continentelor Asia,
America de Nord şi Europa), la latitudini mari şi caracteristici aparte ale componentelor naturale
(polare şi subpolare).
- Ariditate – caracteristică a climatelor cu umiditate redusă şi evapotranspiraţie ridicată.
- Boreal – caracteristică sau unitate geografică aflată în emisfera nordică (zonă, emisferă,
masă de aer, curenţi de apă, pădure).

96
 - Căpăţână de zahăr – formă de relief cu aspect de cupolă sau conuri înalte, rezultate din
modelarea rocilor granitice, într-un climat tropical cu două anotimpuri: unul cald şi uscat care
contribuie la descompunerea rocii granitice şi altul umed care uşurează transportul materialului
degradat prin intermediul apelor.
- Deşert – regiune cu climat cald sau rece, cu precipitații sub 250 mm, cu un regim de cădere
neordonat, vegetaţia şi animalele sunt extrem de reduse ca specii şi indivizi şi adaptate la condiţiile
climatice.
- Hamadă – platou stâncos situat în regiunea tropicală, modelat în formaţiuni dure de pe
care vântul a spulberat elementele fine, rămânând în loc blocuri de dimensiuni mari.
- Mangrove - formaţiune vegetală tropicală, alcătuită din arbori şi arbuşti cu rădăcini
proptitoare şi respiratorii, caracteristică ţărmurilor mlăştinoase, marine şi oceanice, inundate în
timpul fluxului. Există o dispunere a diferitelor specii în funcţie de înălţimea fluxului.
- Maquis –tufărişuri semperviriscente dese, dezvoltate pe ţărmul montan, dominant calcaros
al Mării Mediterane; în alcătuirea lor intră stejarul de stâncă, măslinul sălbatic, fisticul sălbatic,
mirt.
- Muson – vânt sezonier care îşi schimbă sensul de două ori pe an; caracteristic pentru estul
şi sudul Asiei.
- Sahel – denumire acordată fâşiei de semideşert, dezvoltată la marginea sudică a Saharei;
precipitaţiile variază între 150-350 mm, secetele sunt frecvente..
- Savană –formaţiune vegetală alcătuită din pajişti cu vegetaţie ierboasă, în care apar arbori
ş iarbuşti izolaţi sau grupaţi; este specfică pentru regiunea cu două anotimpuri (unul cald şi uscat
şi altul umed şi cald).
- Silvostepă – zonă biogeografică care face tranziţia dintre stepă şi pădurea de foioase;
alcătuită din vegetaţie ierboasă în alternanţă cu pâlcuri de arbori şi arbuşti.
- Silvotundră – zonă biogeografică ce face tranziţia între taiga şi tundră, în care se
întrepătrund formaţiuni vegetale specifice acestora.
- Stepă – zonă biogeografică ierboasă, incluzând pe alocuri şi arbuşti xerofili grupaţi în
tufărişuri, caracteristica regiunilor cu climat temperat continental.
- Taiga- zonă biogeografică cu păduri boreale formată din diferite specii de răşinoase; se
pot separa pădurea boreală canadiană, eurasiatică, de conifere de pe litoralul pacific american.
- Tundră - zonă biogeografică întâlnită la nord de paralela de 53º latitudine nordică. Se
deosebesc tundra subarctică şi tundra aplină, situată în munţii înalţi dincolo de limita superioară a
pădurii.

Exerciţiu: Completaţi următorul tabel de sinteză

Regiunea Localiz Clima Vegetaţie şi faună Modelarea reliefului Solul Regimul

are hidrologic
Ecuatorială
Subecuatorială
Tropical uscată
Mediteraneeană
Temperat oceanică
Temperat continentală
Subpolară
Polară
ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE:
1. Care sunt regiunile naturale componente ale zonei calde? Prezentaţi una dintre ele.
2. Care sunt regiunile naturale componente ale zonei reci? Arătați asemănările și deosebirile
dintre ele.

97
3. Care sunt formaţiunile vegetale ale zonei subtropicale? Explicaţi implicaţiile presiunii
antropice în modificarea lor.
4. Care sunt tipurile de deşerturi? Precizaţi elementele comune şi cele care le deosebesc.
5. Care sunt asemănările şi deosebirile în regimul elementelor climatice în regiunea naturală
temperat oceanică şi temperat continentală semiaridă şi aridă?
6. De ce în regiunea subpolară sunt frecvente inudaţiile în lungul văilor marilor fluvii?

REZUMAT
Zona caldă se desfăşoară de o parte şi de alta a Ecuatorului, incluzând sectoare de uscat (până la
paralela de 350). În cadrul ei se disting trei grupe de regiuni naturale cu specific distinct. În regiunea
naturală ecuatorială relieful este de altitudine medie (cam până la 1000 m) din America de Sud - bazinul
Amazonului, Guyana, NE Podişul Brazilian, Africa (bazinul fluviului Congo, litoralul Golfului Guineea,
estul Madagascarului); în Asia de Sud-Est (Indonezia, Filipine, Malaysia, estul insulei Sri Lanka-Ceylon).
Ceea ce impresionează, la scara macropeisajului regiunii, este pădurea ecuatorială. Regiunile naturale
tropical-umede cu două anotimpuri (subecuatorială) au o largă desfăşurare de-o parte şi de alta a
regiunii ecuatoriale, frecvent până la latitudinea de 20 0. Anumite condiţii locale (îndeosebi desfăurarea
unor lanţuri montane) au favorizat extinderea acesteia până la latitudini mai mari (în sudul Africii până la
300, în sudul Argentinei până la 350, în Peninsula Yukatan la 220, în India până aproape de Tropicul
Racului). În cuprinsul acesteia intră câmpii, podişuri şi chiar lanţuri montane cu altitudini medii în care se
află păduri tropicale cu frunze căzătoare şi savane. Se încadrează America Centrală, partea de est a
Braziliei, o bună parte din India, Peninsula Indochina, sud-estul Chinei şi nordul Australiei, o mare parte
din Africa Centrală (Guineea, Burkina Faso, Nigeria, Sudan, Somalia, Uganda, Mozambic, Angola, vestul
Madagascarului). Regiunile naturale tropical-uscate includ suprafeţe situate în zona tropicelor de o parte
şi de alta acestora, la latitudini de 150 – 250. Cea mai mare dezvoltare o au în Emisfera nordică unde ocupă
nordul Africii (Sahara), de la Atlantic şi până la Marea Roşie, apoi Peninsula Arabia, Irakul, Iranul, o
bună parte din Pakistan, vestul Indiei şi o parte din Podişul Mexican. În Emisfera sudică sunt areale mult
mai restrânse în nordul statului Chile, sudul Africii şi partea central-vestică a Australiei.
Zonele temperate au cea mai mare desfăşurare pe Glob încadrându-se între 300 şi 660 latitudine.
Cuprind un spaţiu vast în Emisfera nordică, având caracteristici complexe. Factorul principal în detaşarea
zonei temperate îl reprezintă cel dinamic care - prin deosebirile nete în regimul de manifestare al
parametrilor săi în cadrul sezoanelor – impune anumite caracteristici de ordin general în desfăşurarea
învelişului vegetal, de soluri, în regimul scurgerii apei râurilor şi în morfodinamica actuală; cu alte cuvinte a
determinat impunerea unor peisaje diferite de cele întâlnite în zona caldă. Regiunile naturale mediteranene
ocupă suprafeţe la latitudini de 300 – 400, precumpănitor în insulele şi în statele riverane M.Mediterane.
Areale mai restrânse sunt pe ţărmul californian (San Francisco, Los Angeles), în Chile (la sud de tropic),
sud-vestul Republicii Africa de Sud, în sudul Australiei. Prin poziţie, ea face trecerea între regiunile naturale
ale zonei calde şi cele ale zonei temperate. Regiunile naturale temperat-oceanice sunt caracteristice
arealelor situate în vecinătatea oceanelor. Extensiunea mai mare sau mai mică este legată de poziţia
lanţurilor montane înalte cu desfăşurare oarecum paralelă cu ţărmul. Prezenţa Cordilierilor şi Anzilor în
marginea vestică a Americilor face ca aici ea să fie redusă la o fâşie după cum absenţa acestora în vestul
Europei determină o largă desfăşurare până în sectorul central-estic al continentului. Suprafeţe nu prea mari
se află în estul Asiei, sud-estul Australiei, Tasmania, sudul Noii Zeelande şi în America de Sud. Regiunile
naturale temperat-continentale semiaride şi aride se desfăşoară în părţile centrale ale continentelor, la
latitudini de 380 – 500, la distanţe mari de oceane, fiind bine încadrate de sisteme de munţi care constituie
bariere în calea maselor de aer. Cea mai mare desfăşurare o au în Eurasia plecând din estul ţării noastre şi
până în vestul Chinei (Takla Makan) şi Mongolia. Sistemele montane ce se înşiră din Carpaţi şi până în
Himalaya şi Extremul Orient împiedică pătrunderea maselor de aer din sud şi sud-est. Deschiderea spre vest
face ca unele influenţe ale circulaţiei atlantice să se resimtă şi la est de ţara noastră de unde şi o atenuare a
aridităţii climatului în Europa de Est. Areale mai restrânse se găsesc în America de Nord, în podişurile înalte
din partea centrală a S.U.A. şi Canadei şi în America de Sud (în Argentina). Aici Cordilierii şi Anzii constiuie
obstacole însemnate în calea maselor de aer oceanic-vestic care nu ajung în est decât ca mase uscate şi
calde. Regiunile naturale temperat-continentale reci se desfăşoară în America de Nord şi Eurasia la
latitudini mari (de la 450 până la Cercul polar), incluzând atât câmpii şi podişuri joase, cât şi munţi cu
înălţimi medii (Scandinavia, Siberia). În peisaj, se impun pădurile de conifere compacte.

98
 Zonele reci se desfăşoară în cele două emisfere la latitudini mari, frecvent de la Cercul polar spre
poli. Se includ: nordul Canadei, Alaska, Groenlanda, extremitatea nordică a Eurasiei şi insulele arctice, iar
în Emisfera sudică Antarctida. În cadrul zonei se disting două regiuni cu trăsături geografice aparte –
subpolare şi polare. Regiunile naturale subpolare se află doar în Emisfera nordică în extremităţile polare
ale Americii de Nord (limita este la sud de Cercul polar) şi în Eurasia (din nordul Norvegiei până în
Peninsula Kamceatka; în general se menţine dincolo de 660 latitudine). Regiunile naturale polare cuprind
cea mai mare parte din Groenlanda, unele insule din Arctica şi Antarctida. Sunt întinderi imense de gheaţă
cu grosime mare, din care răzbesc vârfuri şi creste ale reliefului fosilizat.

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ
- Ciulache, S., (1985), Meteorologie şi climatologie, Edit.Universităţii Bucureşti.
-Călinescu R., Bunescu Alexandra, Pătroescu Maria, (1972), Biogeografie, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
-Ielenicz, M., (2000), Geografie generală. Geografie Fizică, Edit. Fundaţiei România deMâine,
Bucureşti.
- Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti.
- Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti.
- Muică, Cristina, Geacu S., Sencovici, Mihaela, (2006), Biogeografie generală, Edit.
Transversal,Târgovişte.
- Pişotă, I., (1987), Biogeografie, Edit.Universităţii, Bucureşti.
- Posea, Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti
- Posea, Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul solar,
Edit. Enciclopedică, Bucureşti.
- Strahler, A.N., (1973), Geografie fizică, Edit.Ştiinţifică, Bucureşti

99
 BIBLIOGRAFIA

Barrow, J.D., (1994), Originea Universului, Edit. Humanitas, Bucureşti.

Bennett, R. J., Chorley, R. J., (1978), Enviromental Systems: philospophy, analysis and
control, Methuen, London.
Bertalanffy, L. Von.(1973), Théorie gènerale des systémes, Dunod, Paris
Birot, P., (1959), Précis de géographie physique générale, Edit. Armand Colin, Paris.
Boehmm, R., (1995), World geography: a physical and cultural approach, Mc. Graw Hill,
New York.
Botez M., Celac, Mariana, (1980), Sistemele spaţiului amenajat, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Briggs, D., Smithson, P., Ball, T., (1991), Physical Geography, Toronto.
Brunet, R., (1970), Les phénomenes de discontinuité en Géographie, Mémoire et
documents, n.7, Paris.
Brunet, R., Ferras, R., Thery, H., (1992), Les Mots de la Geographie. Dictionnaire critique,
Reclus-La Documentation francaise.
Carrara, R. M., (1997), Geographia Generalis, Pitagora Editrice, Bologna.
Călinescu R., Bunescu Alexandra, Pătroescu Maria, (1972), Biogeografie, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Christopherson R., (2005), Geosystems: an introduction to physical geography, Pearson
Prentice Hall, Londra.
Chorley, J.R., Kennedy, B.A., (1971), Physical Geography: A System Approach, Prentice
Hall, New York.
Ciulache, S., (1985), Meteorologie şi climatologie, Edit. Universităţii din Bucureşti.
Clari, P., Ferrero, Elena, Carlo, P., Maza, M., Ricci, B.,(1991), Le grand livre de la Terre,
Deux Coqs D’or, Milano.
Coteţ, P., Nedelcu, E., (1976), Principii, metode, tehnici moderne de lucru în Geografie,
Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Demangeon, J., (1990), Les milieus naturals du Globe, Masson, Paris- Milan-Barcelona.
Donisă, I., (1972), Geografie fizică generală, Iaşi.
Donisă, I., (1977), Bazele teoretice ale geografiei, Edit.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Folescu, Z., (1988), Ce este Universul ? Edit. Albatros, Bucureşti.
Folescu, Z., (1990), De la Quarkuri la Quasari, Edit. Albatros, Bucureşti.
George, P., (1970), Les méthodes de la géographie, P.U.F., Paris.
Gregory, K. J., (1985), The nature of Physical Geography, Edward Arnold, London.
Grumăzescu, H., (1982), Geografie-ecologie-geocologie în Probeleme moderne de
ecologie, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buucreşti.
Haggett, P., (1996), Encyclopédie de la géographie mondiale, Celiv, Oxford.
Haggett, P., (2001), Geography: a global synthesis, Prentice Hall, Londra.
Huggett, R., (1985), Earth surface system, Springer Verlag, Berlin.
Hawking, St., (1994), Scurtă istorie a timpului. De la Bing Bang la găurile negre, Edit.
Humanitas, Bucureşti.
Humboldt, Al. von., (1855), Kosmos, Vol.4., J.G. Gotta, Stuttgart.
Ielenicz, M., (2000), Geografie generală. Geografie Fizică, Edit. Fundaţiei România
deMâine, Bucureşti.
Ielenicz, M. şi colab., (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti.
Kalesnik, S.V., (1959), Bazele geografiei fizice, Edit. Stiinţifică, Bucureşti.
Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti.
Mainardi, R., (1995), Geografia generale, La Nuova Italia Scientifica, Roma.
Mehedinţi, S., (1930), Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Edit. Naţională S.Ciornei,
Bucureşti.

100
 Mehedinţi, S., (1967), Disertaţia ianugurală. Obiectul geografiei, Opere alese, Edit.
Ştiinţifică, Buucreşti.
Mihăilescu, V., (1968), Geografie teoretică, Edit. Academiei, Bucureşti.
Milton, J., (1993), Dictionary of Astronomy, The Penguin.
Morariu, T., Velcea Valeria, (1971), Principii şi metode de cercetare în geografia fizică,
Edit. Academiei R. S. Române, Bucureşti.
Panizza, M., Piacente, Sandra, (1993), La Terra, questa conosciuta, Loescher Editore,
Torino.
Petrea, D., (2005), Obiect, metodă şi cunoaştere geografică, Edit. Universităţii din Oradea,
Oradea.
Petrescu, Gh., (1963), Astronomie, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Petrov, M. P., (1986), Deşerturile Terrei, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Pişotă, I., (1987), Biogeografie, Edit.Universităţii, Bucureşti.
Popovici I., şi colab., (1977), Dicţionar de astronomie şi astronautică, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti.
Posea, Gr. şi colab. (1976), Geomorfologie, Edit. Didactică, Bucureşti.
Posea, Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Posea, Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul
solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.
Roşu, Al., (1987), Terra- geosistemul vieţii, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Roşu, Al., Ungureanu, Irina, (1977), Geografia mediului înconjurător, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Soceava, V. B., (1975), Geosistemele, concept, căi de clasificare, Rev. Studii şi cercet. de
geolog., geof. şi geogr., Seria geogr., t. XXII, Bucureşti.
Strahler, A.N., (1973), Geografie fizică, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
Strahler, A., (2003), Introducing Physical Geography, John Willey&Sons, New York.
Ungureanu, Irina, (2005), Geografia mediului înconjurător, Edit. Univ. A.I.Cuza, Iaşi.
Vâlsan, G., (1939), Sensul geografiei moderne, Bul. Soc. Rom.Geogr., vol. LVII, Bucureşti.

101