Sunteți pe pagina 1din 23

METODE DE CERCETARE ÎN GEOGRAFIA FIZICĂ

1. CUNOAŞTERE ŞI METODĂ

Problematica cunoaşterii este abordată prin intermediul unei teorii cu acelaşi nume-teoria cunoaşterii
ştiinţifice. Teoria cunoaşterii tratează principalele aspecte ale cunoaşterii, relaţiile între subiect şi obiect în
sensul cel mai general şi cel mai abstract.
Cunoaşterea ştiinţifică este un proces complex a cărui ţintă este asigurarea unei corespondenţe cât mai
mari între realitatea studiată (obiectul) şi reprezentările furnizate de către ştiinţă, despre aceasta (prin
enunţuri conceptuale, modele de reprezentare, teorii etc.). Procesul presupune parcurgerea unui “drum” al
cunoaşterii ce „poartă” succesiv cercetătorul în direcţia parcurgerii mai multor trepte (etape) succesive:

Demersul cunoaşterii ştiinţifice

 Treapta observaţiei empirice;


 Treapta generalizărilor (abstracţiilor);
 Formularea ipotezelor;
 Testarea ipotezelor
 Elaborarea teoriei

rii DDemersul cunoaşterii ştiinţifice, după cum rezultă din cele de mai sus, conduce gândirea şi
experienţa de cercetare, de la perceperea fenomenelor singulare, particulare şi întâmplătoare, la
înţelegerea şi explicarea aspectelor esenţiale ce definesc geneza şi manifestarea lor (calea care
conduce de la “fenomen” la “esenţă”).
Rezultatul acestui proces este edificarea ştiinţei (ca fenomen general de reflectare
generalizată a realităţii), reprezentată prin numeroase domenii ale cunoaşterii care grupează, la
rândul lor un număr considerabil de discipline diverse-: specializate, interdisciplinare,
multidisciplinare).
Ştiinţă derivă din cuvintele latine scientia=cunoaştere, respectiv scientificus =obţinerea,
elaborarea cunoaşterii. Rezultă că termenul posedă concomitent două accepţii implicite: un
ansamblu de cunoştinţe veridice despre realitate referitoare la un anumit domeniu; un ansamblu
de procedee şi tehnici care utilizate într-o logică anume, permit achiziţionarea de cunoştinţe
despre realitatea studiată. Derularea acestora conferă ştiinţei (în timp) o anumită structură
epistemologică (-de organizare internă a cunoaşterii-). 
Sub aspectul conţinutului fiecare ştiinţă reprezintă o triadă structurală care reuneşte trei
laturi (componente) esenţiale: materialul faptic; teoria şi metodologia. Între cele trei componente
există o strânsă interdependenţă (complementaritate), iar ponderea şi eficacitatea fiecăreia se
reflectă în stadiul de dezvoltare specific fiecărei ştiinţe în parte (empiric, axiomatic,
experimental). Accepţia tradiţională despre “metodologie” este aceea de “ansamblu de
principii, metode, procedee şi mijloace cu care operează o ştiinţă” (sens cumulativ), în vederea
obţinerii de cunoştinţe despre realitatea studiată. În prezent, specificitatea metodologică a
ştiinţelor s-a redus însă foarte mult; de exemplu, metoda cartografică, frecvent invocată ca
“specific geografică” a devenit, în mod evident, o metodă comună şi în alte domenii: sociologie,
medicină, urbanism etc. Drept urmare, în accepţiile recente primează net sensul calitativ-
pragmatic al notiunii. De exemplu: metodologia reprezintă “teoria organizării şi prestaţiei
metodelor” (Marga et al., 2004). În centrul acestei teorii se află “conceptul de metodă
stiinţifică”. Metodologia susţine atât optimizarea modului de colectare, verificare,
cuantificare şi prelucrare a datelor empirice, cât şi procesul de interpretare logică şi de
elaborare a teoriei ştiinţifice.

Metodologia geografica este esenţială în înţelegerea specificului cunoasterii ştiintifice, a


principiilor şi regulilor care stau la baza demersului de cercetare şi a elaborarii teoriilor
ştiintifice. Dar înainte de toate, trebuie să precizăm clar ce este Geografia, o întrebare simpla ca
formulare, dar mult mai complexă prin răspunsurile date de-a lungul timpului. Principalele
instrumente utilizate în acest scop sunt principiile, metodele, procedeele (tehnicile) şi mijloacele
de cercetare specifice Geografiei. Vom puncta câteva definiţii considerate relevante pentru
scopul propus.
Humboldt  (citat  Ielenicz et al, 2003) consideră că „scopul Geografiei este cunoasterea unitaţii
în pluritate, studierea legilor generale şi  legăturilor interne ale fenomenelor telurice”.

Richtofen  (1883) definea astfel Geografia: „….. este ştiinta despre faţa Pamantului şi despre
lucrurile si fenomenele care stau în legatură cauzală cu ea”.  Tot
el mentionează:”Geografia are rolul de a studia suprafaţa terestră solidă în legatură cu
hidrosfera şi atmosfera, să analizeze învelişul vegetal şi fauna dupa relaţiile lor cu suprafata
terestră, să cerceteze omul şi cultura sa materială şi spirituală dupa aceleaşi puncte de
vedere….”

Yeates (1968) (conf. Mac, 2000) enuntă urmatoarea idee: „Geografia poate fi privită ca o


ştiintă preocupată cu dezvoltarea raţională şi testarea teoriilor care explică şi prezic distribuţia
şi localizarea spaţială a diferitelor caracteristici ale suprafetei terestre”.

O să punctăm câteva principii de bază în cercetarea geografică (!!!pentru completare, vă


rog să consultaţi cartea Obiect, metodă şi cunoaştere geografică, 2005, Edit. Univ din Oradea,
autor Petrea D.). Principiul, de la lat. principium–punct de plecare) constă într-o idee
fundamentală pe care se întemeiază o lege sau teorie ştiinţifică. Principiile metodologice
posedă certă valoare axiomatică şi normativă care va impune coordonatele majore şi
cerinţele de bază ale cercetării. În literatura geografică au fost consemnate un număr
considerabil de principii metodologice; cel mai frecvent au fost invocate următoarele:

-Principiul cauzalităţii (conexiunii universale, genetic); Al. Von Humboldt;


-Principiul spaţialităţii (extensiunii, suprafeţei, divizării spaţiale, contiguităţii ş.a.);
-Principiul cronologic (holocronismului, istorismului, evoluţiei, filogenezei);
-Principiul regionalismului (derivat din principiul spaţialităţii);
-Principiul integrării;
-Principiul ecologic (cronologic, structuralist);
-Principiul antropic (socio-economic, antropogenetic excepţionalismului uman);

-Principiul cvadridimensionalităţii (informaţiei);

Teoria cunoaşterii tratează principalele aspecte ale cunoaşterii, relaţiile între subiect şi
obiect în sensul cel mai general şi cel mai abstract.

Cunoaşterea ştiinţifică este un proces complex a cărui ţintă este asigurarea une
METODELE DE CERCETARE
Metoda-(de la gr. methodos=“drum” sau “cale de urmat”), reprezintă “călăuza” abstractă
a raţiunii ce permite obţinerea de cunoştinţe veridice despre realitatea studiată. Metoda conduce
implicit la satisfacerea normelor impuse de principii. Înţelegerea realităţii presupune alegerea unui
punct de vedere teoretic sau filosofic asupra condiţiilor în care este percepută respectiva realitate
dar acesta va influenţa, la rîndul său, strategia de cercetare şi etapele acesteia, sau cu alte cuvinte,
metodele care vor utilizate.

Aplicând “metoda ştiinţifică” geograful va trebui să opteze pentru utilizarea anumitor


metode dintr-un vast “arsenal” care ar putea fi sintetic structurat astfel:
1. Metode de investigaţie;
2. Metode de sistematizare a cunoştinţelor;
3. Metode de reprezentare

Metodele de investigaţie se diferenţiază la rândul lor în: a) metode generale, precum


metoda analizei, sintezei, inductivă, deductivă, comparativă, cartografică, istorică, modelării,
anchetei, experimentului ş.a. b). metode specifice (geografice şi din alte domenii).

METODE GE
METODE GENERALE
1. Metoda analizei: constă în cercetarea realităţii geografice prin descompunerea
“întregului” în părţile componente şi analiza minuţioasă, detaliată a fiecărei “părţi” sub aspect
structural, şi funcţional în vederea înţelegerii fiecăreia “în sine” cât şi prin prisma legăturilor
dintre ele în cadrul “întregului”.
Analiza poate fi de mai multe tipuri: materială, respectiv ideală (mentală) şi forme:
structurală, spaţială, relaţională, ecologică, funcţională, fizionomică ş.a.
Metoda analizei este indispensabilă în cercetarea geografică dar trebuie aplicată cu
discernământ (“analiza ramâne geografică doar atât timp cât vizează obiectele ca “părţi” ale
învelişului geografic; atunci când analizează obiectul privit ca “întreg”, atunci ea trece în
domeniul altor ştiinţe vecine”-Anucin, 1972). Pentru a nu se pierde din vedere dimensionarea
geografică a faptelor în integrarea lor firească, V. Mihăilescu (1968) recomandă ca în timpul
analizei, geograful să nu disocieze întregul teritorial şi să menţină pe cât posibil, cel puţin
mental, integritatea acestuia. Rezultă implicit faptul că, analiza trebuie aplicată în strânsă
complementaritate cu metoda sintezei.
2. Metoda sintezei formează o unitate dialectică cu metoda analizei cu care se întrepătrunde şi se
intercondiţionează: sinteza nu poate exista fără analiză şi invers. Sinteza presupune reconstrucţia
mentală a “întregului” descompus în “părţi” pe parcursul analizei. “Utilitatea supremă a datelor
empirice constă în sprijinirea formării unei sinteze raţionale a sistemelor geografice prin
înţelegerea tuturor mecanismelor şi interacţiunilor lor. Sinteza apare ca un demers indispensabil
în toate etapele cunoaşterii întrucât la fiecare nivel de complexitate apar proprietăţi noi care
necesită generalizări, concepte şi legi noi” (Huggert R.J., 1976). Rezultă că sinteza nu înseamnă
doar integrarea într-un ansamblu coerent a cunoştinţelor obţinute prin analiză ci şi relevarea unor
adevăruri ştiinţifice noi (“unirea teoriei despre legile ce guvernează procesele cu teoriile despre
structurile şi formele spaţiale” Harvey, 1969).
Metoda sintezei conferă geografiei nota de originalitate, motiv pentru care aceasta este
considerată a fi, prin excelenţă, o ştiinţă sintetică întrucât, deşi recurge la analiză din necesităţile
cunoaşterii, ea procedează întotdeauna la refacerea unităţii obiectului de studiu în integralitatea
sa. (funcţia epistemologică a sintezei şi integrării geografice în direcţia menţinerii identităţii şi
coeziunii ştiinţelor geografice.
3.Inducţia este calea ce porneşte de la singular şi particular, la general, de la fenomen, la
esenţă şi care, prin generalizări şi abstractizări, conduce la elaborarea noţiunilor, categoriilor,
legilor şi teoriilor ştiinţifice. Inducţia este raţionamentul care, pe baza cazurilor particulare ajunge la
concluzia că o lege generală este adevărată (după Aristotel, universalul se desprinde dintr-o
pluralitate de cazuri particulare).
Metoda inducţiei presupune urmarea căii directe, nemijlocite, în cunoaştere prin
cercetarea fenomenului individual (concret, singular sau particular), ceea ce va conduce în cele
din urmă la formularea de legi ştiinţifice în măsură să explice o categorie mai largă de fenomene
aparţinând aceleiaşi clase sau categorii, adică generalul (esenţa).
Schema logică a inducţiei (cf. D. Harvey)

Aplicarea acestei metode în geografie, presupune cunoaşterea (în special prin descriere)
proceselor singulare, comparatea lor, separarea de trăsături particulare, dar şi generalizări,
stabilirea legaturilor dintre ele, ierarhizări etc. Este metoda prin care se ajunge la elaborarea
legilor şi teoriilor fizico-geografice. Un exemplu în utilizarea acestei metode ne este prezentat de
Ioan Donisă (1972) care arată că “studiind un numar mare de munţi constatăm că la fiecare în
parte se manifestă o anumită etajare a condiţiilor climatice, care devin tot mai reci şi mai umede
pe măsură ce creşte altitudinea; paralel cu etajarea condiţiilor de climă şi tocmai din această
cauză apare şi o etajare a formaţiunilor vegetale, precum şi a tipurilor de sol. Regăsind această
regularitate într-un număr mare de cazuri particulare, putem formula o concluzie de ordin
general, şi anume că în regiunile muntoase, în funcţie de altitudine, apare o etajare a climei,
vegetatiei şi solurilor”(Legea etajării). În geografie, metoda inductivă a fost aplicată începând din
antichitate atingând un punct benefic de cotitură în momentul apariţiei lucrării lui B. Varenius,
“Geographia generalis” (1650), în care se prelucrează inductiv un volum mare de informaţii.
Simion Mehedinţi, la rândul său, consideră inducţia ca fiind cea mai importantă dintre metodele
geografice. De exemplu, prin studierea glaciarului în Munţii Alpi s-au elaborat teorii privind
cauzele, evolutia şi morfologia, teorii generalizate la nivelul tuturor catenelor alpine.
! Critica metodei inductive pe considerentul “unicităţii” faptelor geografice (R.
Hartshorne, 1959, W. Bunge, 1962)

Unii teoreticieni sunt chiar mai radicali: “cum se poate ca nişte fapte observate în timp şi
în loc determinat să fie suficiente pentru stabilirea unor legi aplicabile oriunde şi oricând ?”
(Lachelier, 1972). D. Harvey (1969), respinge ideea susţinând că atributul de “unicitate” se referă
mai degrabă la localizarea faptelor geografice, acestea posedând în fond numeroase atribute
generalizabile;
În ştiinţele exacte se demonstrează pe cale logică că inducţia nu este validă ca demers
ştiinţific, întrucât o serie oricât de mare de cazuri, nu ar putea să determine adevărul general.
Paradoxul inducţiei este acela că nu ne putem lipsi de inducţie, dar întrucât nu este întotdeauna
validă, ştiinţele nu se pot sprijini exclusiv pe ea.
Ca să înţelegeţi aceasta latura a metodei inducţiei sau limitele ei în aplicare, vă rog să
reveniţi la exemplul de mai sus (...putem formula o concluzie de ordin general, şi anume că în
regiunile muntoase, în funcţie de altitudine, apare o etajare a climei, vegetatiei şi
solurilor”.Legea etajării). Aşadar, inducţia presupune un proces în care generaliyările sunt
derivate şi susţinute prin observaţii repetate asupra unor fenomene. Acest demes de generalizare,
emitere de legi (ex. legea etajării), derivate din observaţii repetate, respectiv pe calea inducţiei,
nu are la bază un principiu logic. O ipoteză este științifică, doar atunci când permite invalidarea
ei. Teoriile, legile, principiile, care în mod sistematic nu admit nicio infirmabilitate, respingând
probele şi argumentele evidente constatate pe cale empirică, sunt pseudoştiinţifice.
Meritul de bază revine lui Karl Popper, care prin lucrarea ,,Logica cercetării,, (1934),
dezvoltă „Teoria falsificării”, drept condiție fundamentală în cercetarea ştiinţifică. Popper
respinge metoda inducţiei, considerând că ar fi lipsită de bază științifică, pentru că, de regulă,
mai ales, în domeniul Ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se observe și să se
experimenteze toate cazurile sau ipostazele posibil existente.
Pentru a fi mai clară situaţia, vă rog să vă gândiţi, de exemplu, la următoarea afirmaţie
simplă ,,celebră,, în Ştiintele Naturii: ,, Toate lebedele sunt albe,,. Nu contează câte lebede albe
observăm, NU numărul de lebede albe văzute va stabili la rang de adevar general (lege), această
afirmaţie. Cu alte cuvinte, nu contează câte dovezi avem în favoarea acelei afirmaţii, nu există
niciun principiu logic care să o susţină şi să o încadreză la un adevăr general valabil pentru toată
populaţia de lebede. Pentru a demonstra că această afirmaţie este falsă, tot ce avem nevoie ar fi
un contraexemplu. Ca urmare, afirmaţiile ştiinţifice trebuie formulate în aşa fel încât să permită
un demes de falsificabilitate (infirmare) a teoriilor, mai degrabă decât verificarea şi confirmarea
lor prin diverse metode alese adecvat în acest scop. Se pot emite, cel mult, ipoteze de cercetare
cu caracter provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o
singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când
este invalidată. In Geografie, de exemplu,atât teoria ciclului eroziunii normale (aţi învăţat
această teorie la cursurile de geomorfologie generală, -Teoria lui W.M Davis-), cât şi teoria
determinismului environmental (geografie umană), sunt exemple clare de verificare mai degrabă
decât falsificabilitate. Alicând aceste teorii în cercetare, geomorfologii caută în studiul reliefului
terestru dovezi care să confirme teoria lui Devis, iar geografii umanişti, caută dovezi prin care să
confirme relaţia dintre diverse culturi şi patternurile environmentale.
Una dintre căile falsificabilităţii rezultatelor obţinute prin inducţie este utilizarea metodei
ipotezelor multiple.

4. Metoda ipotezelor multiple derivă din aspectul că atunci când o anumită problemă
este studiată doar prin prisma unei singure ipoteze, probabilitatea ca aceasta să fie eronată este
mult mai mare.
Fundamentată de Chamberlin (1890): întrucât teoria derivată dintr-o singură ipoteză
poate deveni cu timpul “un copil favorit” al cercetătorului a cărui afecţiune faţă de tema iniţială îl
împiedică să adopte şi alte căi, acesta “trebuie să fie de la bun început părintele unei familii de
ipoteze iar în relaţiile sale parentale îi este interzis să-şi canalizeze afecţiunea prematur
preponderent asupra uneia dintre ele. Astfel, eliberat de constrângeri emotionale, ştiind că unii
dintre “copiii intelectuali” vor muri înainte de maturitate, cercetătorul va putea elabora o
explicaţie detaşată şi complexă asupra fenomenului prin selectarea şi coordonarea diferitelor
cauze ce stau la originea sa în proporţii diferite”.
Metoda este frecvent utilizată în disciplinele geografiei fizice, geomorfologie îndeosebi.
Chamberlin a exemplificat metoda cu privire la geneza Marilor Lacuri: văi fluviale (?); forme de
exaraţie glaciară (?); prăbuşire tectonică (?), argumentând că fiecare dintre aceste ipoteze este
parţial corectă.
După Schumm, 1991, primul utilizator al metodei a fost Gilbert G.K. pentru a explica
altitudinile diferite la care se află linia ţărmului pleistocen al lacului Bonneville-Utah: mişcare
neotectonică de cutare(?); dislocare pe un plan de faliere (?); (mişcare de compensare izostatică
determinată de evaporarea apei din marele lac preexistent (?) sau originea craterului Coon Butte-
Arizona (cunoscut în prezent ca Meteor Crater).

5
. Metoda deductivă, implică calea inversă inducţiei, fiind raţionamentul în care se porneşte de la
general pentru a se ajunge la cunoaşterea individualului (singularului), în virtutea faptului că
acesta este subordonat “întregului” generalizat.

Metoda deductivă permite ca imensul volum de material faptic condensat prin inducţie,
sub formă de noţiuni şi legi, să devină operaţional în forme concrete (să furnizeze cunoştinţe
veridice într-o manieră veridică, certă şi expeditivă). Deducţia furnizează garanţia cunoaşterii
obiective dar ea nu permite descoperirea legilor. Deducţia are rolul de a justifica şi verifica legile
în urma formulării lor (de aceea, K. Popper considera metoda deductivă ca pe o metodă de
control a legilor şi de determinare a falsificabilităţii teoriilor).

Aşadar, deductia se bazeaza de cele mai multe ori pe generalizarile efectuate prin
inducţie. Astfel deductia permite ca pe baza cunoasterii teoriei, a generalizarii si abstractizarii, să
se poată identifica diverse caracteristici ale unor fapte şi fenomene geografice individuale. De
exemplu, formarea vânturilor în cadrul bazinelor oceanice şi marine este rezultatul aparitiei
diferentelor latitudinale de presiune din atmosferă, ca urmare a încalzirii inegale a acesteia. În
acest caz, diferenţa de presiune atmosferică poate fi considerată generatoarea oricarui vânt local,
chiar dacă mecanismul cauzal al formarii centrilor barici este determinat de alti factori (dinamici,
geografici), decat cei radiativi.

Schema logică a deducţiei ( după Harvey, 1969)


Critica metodei deductive derivă din variabilitatea manifestării proceselor şi fenomenelor
geografice. Există limite inerente ale deducţiei întrucât şi geografia, la fel ca şi alte ştiinţe, este
un “subiect neregulat” (sens Schreve 1959, Schumm 1991), întrucât pot exista erori considerabile
prin aplicarea generalizărilor la anumite cazuri specifice (intervine necesitatea adoptării scării
adecvate de analiză spaţio-temporală).

6. Metoda extrapolării - reprezintă o modalitate de aplicare specifică a metodei


deductive, frecvent utilizată în ştiinţele despre Pământ. Punctul de plecare îl constituie aplicarea
unui model de estimare a fenomenului studiat, model elaborat în prealabil pe baze inductive prin
studierea aceluiaşi fenomen în condiţii spaţio-temporale asemănătoare sau comparabile.
De exemplu, prin extrapolare se pot face predicţii (postdicţii) privind:

- rata de înălţare sau ritmul de denudare a reliefului;

- rata eroziunii sau acumulării fluviale, glaciare, eoliene, litorale etc.

- condiţiile în care s-a produs un anumit tip de sedimentare;


- probabilitatea manifestării anumitor tipuri de hazarde (seisme, erupţii, viituri etc.)ETODELE
DE CERCE
TAREl7.
Metoda analogiei-se utilizează pentru a formula explicaţii privind modul de desfăşurare al
unor procese sau fenomene care nu pot fi studiate pe cale directă sau ale căror proprietăţi sunt
dificil de simulat prin modele fizice (de tip iconic). Drept urmare, se procedează la elaborarea
unor modele de tip analogic care pot furniza indicii probabile privind desfăşurarea respectivelor
procese sau fenomene pe baza cărora pot fi constituite ipotezele de lucru.
Analogia-formă de similitudine între obiecte, procese şi fenomene în care asemănările
dintre ele au la bază suporturi legice (cauze) diferite; modelul este analogic dacă proprietăţile
prototipului reprodus sunt reprezentate prin alte proprietăţi decât cele reale.
8. Metoda istorica a fost adoptata de catre geografi începand cu secolul al XVIII-lea,
odată cu dezvoltarea concepţiei evoluţioniste în ştiinta. În secolul al XIX-lea, Humboldt scria ca
„nu trebuia separată total descrierea naturii de istoria naturii. Geognostul nu poate înţelege
actualul fără trecut” (Cosmos, 1844, p.4).
Metoda istorica a stat atât la baza conturării unei directii paleogeografice  şi a
unei geografii istorice.. Această metodă presupune examinarea schimbărilor înregistrate de
obiecte, procese şi fenomene pe parcursul timpului. Presupune studiul proceselor de geneză şi a
cauzelor care determină modificările pe parcursul traiectoriei evolutive şi natura respectivelor
schimbări. Consacrată în Geografia fizică de către W.M.Davis, A.Penck, Emm. de Martonne,
metoda conţine şi limite evidente (inexpresivitatea timpului lung de analiză, distrugerea
mărturiilor ce atestă evoluţia, obliterarea succesivă între fazele evolutive.
Urmarea a fost apariţia în cercetarea geografică a dihotomiei dintre investigaţia pe timp
lung (time bounded condition)-metoda istorică, centrată pe studiul evoluţiei stadiale a formelor,
respectiv investigaţia pe timp scurt (timeless condition)-metoda funcţională sau dinamică,
focalizată pe studiul proceselor şi mecanismelor prin care se materializează “fenomenele”.

9. Metoda comparativă-constă în compararea obiectelor şi fenomenelor de acelaşi gen


cu scopul determinării asemănărilor şi deosebirilor dintre ele, ajungându-se astfel la descoperirea
unor legături între fapte şi la posibilitatea formulării unor legi sau la elaborarea unor predicţii.A
fost fundamentată de Al. Von Humboldt care, utilizând sistematic metoda, a reuşit să descopere
legi geografice de mare importanţă: legea zonalităţii climatice şi fitogeografice şi legea etajării
fitoclimatice. Humboldt, nu numai că a aplicat metoda, dar a creat şi mijloacele necesare
fundamentării comparaţiei: a recurs la măsurarea proprietăţilor factorilor geografici, a recurs la
indici cantitativi pentru caracterizarea lor, a utilizat profile şi grafice complexe (prin integrarea
altitudinii reliefului cu geologia şi vegetaţia), a introdus izoliniile (izotermele) pentru
reprezentarea repartiţiei spaţiale. Această metodă a fost p romovată şi de Fr. Ratzel şi, mai târziu, de S.
Mehedinţi, sub denumirea de principiul hologeismului.

10. Metoda experimentală-implică reproducerea sau observarea (monitorizarea) unor


procese sau fenomene în condiţii controlabile, în laborator sau în teren. Utilizarea experimentului
în cercetarea geografică se confruntă cu o serie de factori limitativi:
- complexitatea proceselor geografice;
- diversitatea condiţiilor de producere;
- extensiunea spaţială;
- durata lungă de manifestare ş.a.
!!Metoda experimentului - detaliată în cadrul cursului şi în prezentările PowerPoint

11. Metoda modelării - este un caz particular al metodei experimentale necesitând


satisfacerea unui număr mare de exigenţe şi condiţii. Modelarea reprezintă procesul de elaborare a
unei reprezentări esenţializate a unui proces sau fenomen cu scopul de a facilita înţelegerea
trăsăturilor sale definitorii sub aspect structural şi funcţional. Scopul principal al modelării este
convertirea complexităţii realităţii (geografice) într-o formă mai simplă şi deci mai accesibilă
cunoaşterii. Rezultă că modelul apare drept o copie simplificată a realităţii ce permite studierea
părţilor sale şi a proprietăţilor esenţiale. În funcţie de tipul modelării se diferenţiază o mare
diversitate de modele. Modelul poate fi “o teorie, o idee structurată, un obiect real, o funcţie, o
relaţie, sau o ecuaţie. El poate fi de asemenea o sinteză de date” (Skilling, 1964, citat de
Chorley şi Haggett, 1968).
Această metodă  a cunoscut o aplicabilitate mai mare odată cu introducerea modelarii
matematice în geografie, pe principiile Teoriei generale a sistemelor. Metoda porneşte de la
cuantificarea relaţiilor dintre componentele unui sistem, a schimburilor de masa şi energie etc..
Ca să ajungă la model, trebuie întotdeauna să existe mai multe obiecte din aceeaşi clasă
(ex. în funcţie de scară: alunecări, văi, dealuri, depresiuni etc.), pentru a se putea extrage media
proprietăţilor, care să stea la baza modelului. Aceste proprietăţi se referă la caracteristici
structurale şi de marime (volum, suprafeţe, altitudini etc.), la alte caracteristici cantitative
(geodeclivitate, expunere în cazul reliefului, de exemplu) sau dinamice (procese actuale).
In procesul modelarii trebuie extinsă cercetarea în teren, avându-se în vedere următoarele
aspecte:
-   definirea raportului observatie-experiment-credibilitate;
-   posibilitatea de introducere „elastică” a modificarilor în reprezentarile grafice – ca sisteme de
comunicare pentru verificare;
-    identificarea unor criterii de extindere a limitelor impuse de aria de observare si, respectiv, de
reprezentare a modelului (scop, scara, adresabilitate etc.);
-  stabilirea concreta a raporturilor de determinare, întindere, apartenenţă propriu-zisă, derivare –
privind fenomenul/procesul analizat;

- stabilirea (în mod etapizat) a limitelor de abordare, extindere, reprezentare a relaţiilor dintre
punctual/punctiform şi vectorial, a liniarităţi şi, respectiv, a sensului evoluţiei procesului sau a
neliniarităţii lui.
Insuficienţa observaţiilor facute poate duce la elaborarea unui model criticabil şi,
oricum, neelocvent. La un acelaşi rezultat poate trimite şi adresabilitatea în faţa unui
auditoriu neatenţionat şi nefamiliarizat cu intreaga gama metodologică (de observare, de
interpretare) folosită.
!!!Metoda observaţiei şi metoda SIG -vă rog să consultati notitele de curs si prezentările Power
Point, plus bibliografia.
În continuare vom discuta câteva aspecte privind conţinutul, criteriile şi exigenţele
metodei ştiinţifice
Metoda ştiinţifică poate fi definită ca procedura logică a unei ştiinţe, mai precis
ansamblul practicilor particulare pe care le utilizează pentru ca rezultatul demonstraţiilor şi
teoretizărilor sale să fie clar, evident şi de necontestat.
După The American heritage dictionary (1991), metoda este definită ca totalitatea
principiilor şi proceselor considerate caracteristice sau necesare investigaţiei ştiinţifice privitoare
la regulile pentru formarea conceptelor, conducerea observaţiilor şi experimentelor, respectiv
validarea ipotezelor prin observaţii şi experimente.
Aplicarea metodei ştiinţifice necesită, în consecinţă, selectarea celor mai adecvate tehnici
şi procedee de cercetare ştiinţifică şi dozarea utilizarii acestora într-o manieră optimă, adecvată
colectării şi valorificării la maximum a datelor de observaţie. Metodele se folosesc într-o manieră
dialectică, complementară, astfel încât fiecare să furnizeze concluzii de utilitate reală.
Nu există o reţetă unică pentru modul de combinare a metodelor şi a ponderilor în care se
utilizează acestea. Metodologia de cercetare este dependentă de tradiţia în domeniu, de
personalitatea cercetătorului, de datele de care dispune acesta şi evident de particularităţile
obiectului supus investigaţiei.
Adaptarea arsenalului metodologic la problematica studiată este, de asemenea, o cerinţă
de prim ordin etc. Este relevantă în acest sens opinia lui S. Mehedinţi: “legătura părţilor unui
sistem stiinţific nu poate fi arbitrară, după cum nu e arbitrară nici legătura fenomenelor din
natură” Cercetarea legăturilor dezvăluie metodele şi caracterul complex al acestora.
Beveridge (1980), schiţează o metodă ştiinţifică în cinci paşi:
1. Recunoaşterea şi formularea problemei (fără a exclude faptul că anumite afirmaţii pot fi
incorecte).
2. Colectarea datelor relevante (admitând că în multe cazuri se întâmplă să nu stim care sunt
datele cele mai relevante).
3. Inducţia ipotezelor (fără a se omite că inducţia este nesigură! A se vedea limitele inducţiei).
4. Deducţia şi testarea ipotezelor (cunoscându-se că şi pe parcursul testării pot exista erori).
5. Revizuirea ipotezelor pentru a da o explicaţie comprehensivă a rezultatelor (sau reluarea
demersului cu pasul al treilea prin formularea unor ipoteze adiţionale chiar dacă rezultatele pot fi
dezamăgitoare).
Metoda ştiinţifică astfel definită constă dintr-un ansamblu de reguli care în cadrul unei ştiinţe
date-Geografia-sunt relativ independente de faptele observate pe teren. Chiar şi pe teren, în
momentul aplicării sale, această metodă îşi găseşte expresia în proceduri concrete:
-pregătirea cercetării,
-organizarea cercetării
-conducerea cercetării
Trebuie subliniat că rezultatele obţinute vor fi în funcţie de fundamentele metodologice
utilizate, de gradul de maturitate teoretică, de modul de poziţionare a problemei şi de definire a
obiectivelor, de alegerea instrumentelor de observaţie şi de tehnicile utilizate în diversele stadii
ale cercetării. O METODOLOGIE COMPORTĂ DECI DIMENSIUNI MULTIPLE şi impune
respectarea anumitor exigenţe:
1.cunoaşterea tehnicilor şi a instrumentelor; trebuie realizată evaluarea caracteristicilor
unei tehnici de lucru (observaţie, anchetă, interviu) sau instrument pentru înţelegerea modului în
care acestea răspund la problemele implicate;
2. necesitatea elaborării unui instrument adaptat fiecărui studiu (de ex. acelaşi
chestionar nu poate servi în două situaţii distincte);
3. unitatea şi claritatea abordarii subiectului-aceasta depind de o bună identificare a
subiectului, de precizarea limitelor studiului în raport rezultatele bune sau mai puţin bune
obţinute;
4. argumentarea interpretărilor elaborate într-un cadru ştiinţific dat.
Transpunerea în practică a “metodei ştiinţifice” presupune satisfacerea unor cerinţe şi criterii
precum:
-utilizarea unui cadru de referinţă; acesta permite fixarea limitelor studiului, identificarea
motivaţiilor, formularea problemelor, fixarea obiectivelor, alegerea metodelor, tehnicilor şi
instrumentelor;
-utilizarea sistematică a unui ansamblu de concepte bine definit;
-compatibilitatea datelor de observaţie cu cerinţele sistemului teoretic (îmbinarea cunoaşterii de
tip nomothetic cu cea de tip idiografic);
-utilizarea unor teorii explicative esenţiale, proprii domeniului sau câmpului respectiv:
determinism, posibilism, environmentalism, sistemism etc;
-utilizarea unor instrumente adecvate de colectare şi verificare a datelor care nu sunt direct
observabile;
-evaluarea caracteristicilor unei tehnici de lucru (observaţie, anchetă, interviu) sau instrument
pentru înţelegerea modului în care acestea răspund la exigenţele cercetării;
-elaborarea unor tehnici şi instrumente adaptate fiecărui studiu, dacă realitatea o impune (de ex.
acelaşi chestionar nu poate servi în cercetarea a două situaţii distincte);
-utilizarea mijloacelor adecvate de prelucrare şi de analiză a datelor (cantitative şi calitative);
-argumentarea interpretărilor elaborate într-un cadru ştiinţific dat (Gumuchian H., Marois C.,
2000, cu modificări şi completări).
Demersul ştiinţific în geografie (după Gumuchian H., şi Marois C.,
2000, cu modificări)
TeEtapele de cercetare necesare în vederea elaborării unei lucrări fizico-geograficei
tratează principalele aspecte ale cunoaşterii, relaţiile între subiect şi obiect în sensul cel mai
general şi cel mai abstract.
Cercetarea este un proces compus din etape interdependente, fiecare dintre ele
comportând o funcţie bine definită. Procesul de cercetare posedă o dimensiune evolutivă sau
ciclică atingerea obiectivelor propuse presupunând:
A. Parcurgerea succesivă a mai multor etape şi respectarea exigenţelor pe care le
presupun acestea.
B.Raportarea critică a rezultatelor acumulate stadial la concluziile formulate anterior.
Principalele etape ale procesului de cercetare sunt următoarele:
1. Formularea subiectului sau a problemei de cercetare este punctul de
pornire esenţial în cazul oricărui demers ştiinţific. Adesori, dacă acest aspect este abordat în
absenţa unei argumentări prealabile temeinice sau a unei motivaţii solide, se poate ajunge ca
eforturile susţinute consacrate cercetării să fie lipsite de o finalitate ştiinţifică reală.
Drept urmare, selectarea şi definirea temei de cercetare trebuie să satisfacă
următoarele cerinţe:
-să fie clar formulată;
- să fie realizabilă;
-să fie pertinentă sub aspectul relevanţei ştiinţifice şi importanţei practice.
2. Etapa exploratorie (pregătitoare, sau de laborator) include 2 subetape:
2 1. documentarea bibliografică, care presupune la rândul său:
2.1.1. elaborarea unui index bibliografic cu privire la toate lucrările referitoare la
regiunea luată în studiu.
2.1.2. întocmirea fişelor bibliografice-pe probleme-geologie, geomorfologie, climă etc. şi
înscrierea elementelor esenţiale de conţinut: I. autor, titlu, editură, an; II. consemnarea
ideilor sau a datelor relevante (succint sau în extenso).
2.1.3. selectarea textelor, considerate de maximă relevanţă;
2.1.4. compararea concluziilor desprinse din sursele bibliografice de referinţă;

Surse bibliografice de referinţă: Geographie physique et quaternaire (Quebec) Arctic


and Alpine Research (USA), Quaternary Research (USA), Physical Geographer (USA),
Geografiska Analer, serie B-Physical G. (SW.), A Journal of Geomorphology (GB),
Journal of Biogeography (GB), Progress in Physical Geography (GB), Geographycal
Journal (GB), Revue de Geographie Alpine; Annales de Geographie (F), Geoforum
(GB) ş.a. Informaţia obţinută de pe Internet, arhive, dir. Statistice.

2.2. Documentarea şi elaborarea cartografică.


Etapa presupune:
a. cercetarea materialului grafic existent în lucrările consultate (pe seama cărora
se pot întocmi fişe speciale referitoare la conţinut, metode de elaborare, sistemele de reprezentare
utilizate);
b.întocmirea unor materiale grafice de bază necesare în analiza fizico-
geografică. Acestea se bazează pe utilizarea unor suporturi cartografice:
hărţile topografice, aerofotogramele, imagini satelitare, imagini radar (detalii
suplimentare, inf. directe, multe inedite, posibilităţi de corelare, aprecierea dinamicii anumitor
procese şi fenomene) hărţi geologice, climatice, biogeografice, pedogeografice, documente
cartografice, istorice ş.a.
Pe baza acestora se realizează cartări tematice, profile, blocdiagrame ce vor servi
la facilitatrea sesizării realităţilor din teren sau chiar ca suport de lucru (de ex.harta
geomorfologică generală).
2.3. Stabilirea itinerariului de teren şi a punctelor de observaţie, măsurare;
2.4. alegerea aparaturii şi a echipamentului- funcţie de temă şi obiectivele
urmărite (minimum busolă geologică, altimetru, sonde pt prelevarea probelor, ambalaje pt.
probe.)
2.5. contactul preliminar cu terenul-

3. Problematizarea şi elaborarea proiectului de cercetare


Constă în:
- stabilirea unor puncte de legătură între disponibilităţile bibliografice şi elementele
sesizate în teren şi pe această bază...
- fixarea cadrului teoretic şi înţelegerea problematicii studiate în cadrul respectiv;
- identificarea obiectivelor principale ale cercetării care să fie în concordanţă cu
exigenţele teoretice şi cu necesitatea de a investiga aspecte cu caracter de noutate sau eventual de
a aprofunda cercetări ale căror rezultate au rămas neconcludente;
- fundamentarea dimensiunii practic-utilitare a cercetării.

Proiectul de cercetare va conţine:


- obiective, concepte, relaţii între concepte, ipoteze, relaţii între ipoteze
- metode, modele, procedee de cercetare;
- instrumentele necesare;
- activităţile specifice de cercetare;
- etapele de cercetare (calendarul);
- costurile cercetării;
- fezabilitatea cercetării (realismul proiectului, dimensionarea costurilor, riscurile ce
planează asupra elaborării proiectului).
Proiectul de cercetare trebuie să vizeze toate elementele fizico geografice ale unităţii
teritoriale, ponderea acordată fiecăruia fiind în funcţie de de modul lor de conlucrare, de
raporturile de cauzalitate pe care le întreţin şi desigur în funcţie de obiectivele studiului.

4. Etapa de teren
Acumularea materialului faptic prin observaţii la faţa locului, confirmarea sau
infirmarea ipotezelor cercetării sau chiar asumarea altora noi sau, pe scurt, îndeplinirera
proiectului de cercetare. Pe lângă cercetarea propriu-zisă, nemijlocită sau instrumentală, o mare
importanţă are consemnarea adecvată a informaţiei în carnetul de teren, cartografierea
fenomenelor studiate şi suplimentarea informaţiilor directe cu cele obţinute de la localnici.
Cartarea fenomenului la faţa locului se realizează utilizându-se ca suport fie harta
topografică, fie o schiţă de hartă întocmită direct în teren. Consemnarea cartografică se poate
realiza şi sub forma profilelor complexe, prin reprezentarea la scară a proprietăţilor surprinse în
aflorimente (orizonturi de sol, structura scoarţei de alterare, detalii tectonice şi structurale etc.
proporţii şi indici referitori la: structură, textură, culoare, PH, forma cutei tipul faliei etc
5. Analiza şi interpretarea rezultatelor
Sunt avute în vedere aspecte:
-realizarea sau completarea acelor investigaţii care nu au putut fi finalizate în teren
-elucidarea aspectelor necunoscute determinate în teren;

-realizarea corelaţiilor, conexiunilor dintre faptele studiate, intuirea raporturilor de


cauzalitate, de -determinare reciprocă, confirmarea unor legităţi ştiinţifice, desprinderea
trăsăturilor definitorii ale teritoriului studiat;
-elaborarea unor modele cu funcţie de analiză şi prognoză;
-evaluarea globală a cercetării prin prisma aportului la cunoaşterea unor procese
fenomene sau unităţi teritoriale.

6. Etapa de redactare
Nu se reduce la o simpla transpunere grafică în condiţii superioare de exprimare şi
reprezentare ci se are în vedere integrarea logică a rezultatelor cercetării astfel încât acestea să
dobândească relevanţă ştiinţifică şi utilitate practică. În acest scop se vor avea în vedere:
- întocmirea planului de redactare (pe baza proiectului de cercetare dar şi prin
diferenţieri menite să pună la maximum în valoare elementele descoperite;
- redactarea propriu-zisă care trebuie să asigure înlănţuirea logică, progresivă a ideilor;
premisa esenţială este prealabila structurare pe capitole a conţinutului cercetării, în concordanţă
cu cerinţele de relevanţă ştiinţifică, limbaj, tehnoredactare şi deopotrivă, de accesibilitate;
- întocmirea exhaustivă a listei bibliografice;
- adecvarea referinţelor privind bibliografia utilizate;
- folosirea adecvată a citărilor;
- citarea bibliografică la locul cuvenit;
- încadrarea materialului grafic, cu indicarea conţinutului şi a sursei de provenienţă.

Bibliografie
Goodchild, M.J., (2004), GIScince, geography, form and process. Annals of the
Association of American Geographers 94, Provides a good overview of contemporary GIScience
and its relationship to geography as a whole.
Gregory, K.J (2000), The Changing Nature of Physical Geography, London: Arnold.
Jensn, J.R (2007), Remote Sensing of the Environment: An Earth Resource Perspective,
New Jersey: Prentice-Hall.
Rhoads, B.L., Thorn, C.E (1996), Observation in geomorphology. In The Scientific Nature of
Geomorphology, eds., Wiley, 21-56
Rhoads, B. L., (2005), Process and form. In Questioning Geography, Eds., Malden
Sayer, R (1988), Modern Geographical Thought. Oxford: Blackwell.
MacEachren, A. M. (1995) How Maps Work: Reprezentation, Visualization and Design. New
York: The Guilford Press.