UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.

PROBLEME GENERALE ALE METODOLOGIEI CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Conținutul unității de învățare

. Noțiuni generale privind cercetarea științifică în

activitatea sportivă

Enunțarea unor probleme pe care ardori să le dezvolte in eventualitatea realizării unei cercetări

Cercetarea reprezintă ansamblul activităţilor şi rezultatul acestora, desfăşurate cu intenţie,

deliberat, în mod sistematic şi ordonat, pentru acumularea şi prelucrarea de date - informaţii - într-
un anumit domeniu, pentru utilizarea concluziilor în vederea realizării unui progres în
cunoaşterea şi practica acestui domeniu. (Mihai Epuram)

Metodologia este parte a filozofiei, care desemnează fie o teorie a metodelor, fie o sumă de
metode, fie o metodă cu maximum de generalizare.
• semiologic, (ramură a logicii simbolice care se ocupă cu studiul general al semnelor și al
comunicării prin intermediul acestora;) însemnând încercarea de a răspunde la întrebarea: ce ?
• patologic, adică (deviere de la starea normală de funcționare a organismului;) însemnând
încercarea de a răspunde la întrebarea: cum ?
• etiologic, adică (studiu al cauzelor lucrurilor) însemnând încercarea de a răspunde la
întrebarea: de ce ?

Definiția ştiinţei
Dicţionarul de filosofie (1978) consideră ştiinţa - ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice
despre natură, societate şi gândire.
Cornel Popa – a enunţat patru puncte de vedere în funcţie de care poate fi privită ştiinţa:
- din perspectiva gnoseologiei, ştiinţa este un ansamblu de enunţuri adevărate, organizate sub
forma unor teorii ştiinţifice;
- din perspectiva logico-metodologică ştiinţa este un ansamblu de tehnici şi metode prin care se
validează anumite enunţuri;
- din perspectiva sociologică, ştiinţa poate fi definită ca un fenomen sau instituţie socială
generată de anumite condiţii istorice, evidenţiindu-se rolul ei în cooperarea şi producerea mijloacelor
de producţie;
- din punct de vedere filosofic, ca formă a conştiinţei sociale ce contribuie major la conturarea
unei concepţii generale despre natură şi societate.

Componentele ştiinţei
Înţelegând ştiinţa ca pe un cumul de legi şi reguli, orientată spre producţie ştiinţifică, are
structural următoarele componente :
1) domeniul, activitatea sau fenomenele supuse cercetărilor;
2) rezultatele, materialul faptic şi datele provenite din experimente;
3) ipotezele, care se formulează în legătură cu posibila relaţie dintre două sau mai multe
fenomene şi care urmează să fie verificate;
4) teoria, ca generalizare a datelor care au fost confirmate de practica investigației ştiinţifice;
5) teoria generală integratoare - filosofică a rezultatelor din domeniul specific;
6) terminologia, ca limbaj specific fiecărui domeniu științific;
7) metodologia, ca teorie a metodelor şi tehnicilor de cercetare, prelucrare şi interpretare a
datelor;
8) specialiștii, cercetătorii domeniului,
 (Dicţionar de filosofic, 1978, p. 687).

Obiectivele ştiinţei
Pot fi exprimat în următoarele funcţii: descriere, explicare, interpretare, previziune, control.
Descrierea
-Primul pas al demersului ştiinţific este descrierea fenomenelor din domeniul său de referinţă.
Explicarea- şi interpretarea prin factori determinanți.
Interpretarea - capacitate de înţelegere de tip a fenomenelor . Predicţia - A cunoaşte cu adevărat,
înseamnă a cunoaşte cauzele” - F. Bacon.
Controlul - Principalul sens este proiectarea şi efectuarea experimentelor

Clasificarea ştiinţelor
Astăzi, ştiinţele se prezintă ca un sistem, mai omogen şi bine structurat, datorită faptului că
viața și societatea sunt investigate multilateral, de către științe interdisciplinare şi transdisciplinare.
În antichitate Aristotel clasifica științele în:
- teoretice (metafizica, fizica, matematica),
- practice (etica, ştiinţele economice, politica) şi
- poetice (muzica, poezia, arhitectura).
În Epoca modernă, A. Comte a stabilit existenţa:
- științelor fundamentale (matematica, inclusiv mecanica, astronomia, fizica, chimia, fiziologia
şi sociologia) şi
- sistemul științelor practice sau aplicate;

Știința exercițiilor fizice, sportului şi altor activităţi corporale - este o ştiinţă integrativă a dome-
niului activităţilor de educaţie fizică, sport, joc, recreaţie sau compensaţie - prin mişcare.
Propunerea de a se folosi sintagma „ştiinţa activităţii motrice” nu este deplin acceptabilă,
motricitatea având conotații ambigue.
În cazul „educației fizice” este vorba în acelaşi timp de activitate şi obiect (disciplină de
învățământ)
Activităţile corporale prezintă în plus şi funcţiile de tip conservativ-adaptativ, proprii
populației adulte, care corespunde cerinţelor educației permanente şi în care se integrează cu
pondere tot mai sporită activitățile de loisir.

Tipurile de activităţi corporale

Epuran, M. a preferat termenul de „corporal” în locul celui de „fizic”, cu care are multe
similitudini şi pe care îl poate înlocui, fără a distorsiona semnificația primului, prezentând cinci tipuri
de activităţi corporale: ludice, gimnice, agonistice, recreative şi compensatorii.
- ludice (referitor la joc; specific jocului; glumeț, sprințar,)
- gimnice, (gimnastica de bază, gimnastica aerobică, joggingul, exerciţiile de condiţie - fitness,
cu funcţii de autodezvoltare şi sanogeneză)
- agonistice, (Este o trecere de la joc la sport)
- recreative şi compensatorii (funcţii de divertisment, destindere, distincţie, relaxare,
deconectare, odihnă activă, recreare, refacere psihică şi formare)

Ştiinţa activităţilor corporale are ca obiect studiul „omului în mişcare”, - în mişcarea

corporală specifică activităţilor de educaţie fizică, sport, recreaţie şi altele
Se poate pune întrebarea - de ce aşa târziu, în raport cu legitimarea altor ştiinţe?.
Termenul corporal exprimă mai bine esenţa acestei activităţi în comparaţie cu termenul fizic
Sintagma „ştiinţa educaţiei fizice şi sportului” se dovedeşte nepotrivită, întrucât „ştiinţa
educaţiei” este pedagogia.
Argumentul cel mai „tare”:
 - niciuna dintre ştiinţele particulare nu şi-au propus şi nici nu studiază domeniul acesta,
deosebit de complex şi variat al activităţilor de educaţie fizică, sport, turism, recreaţie, terapie prin
mişcare etc.
Ştiinţa activităţilor corporale în sistemul ştiinţelor
Este parţial dependenţă simultan, cu biologia, medicina şi antropologia, cât şi cu sociologia,
psihologia, pedagogia, cu ştiinţele tehnice şi informatice, ştiinţele educaţiei şi instrucţiei, de ştiinţele de
organizare ştiinţifică a producţiei şi a muncii.
Având ca obiect (domeniu) propriu, pe care nici una dintre celelalte științe nu-şi propune să-l
studieze, ştiinţa activităţilor corporale care este o ştiinţă autonomă, pluridisciplinară şi în acelaşi timp
integrativă
Pluridisciplinaritatea este o sinteză , o, restructurare a obiectului propriu, a legităţilor, a
metodelor şi tehnicilor, care sunt utilizate adecvat domeniului, obiectivelor şi ipotezelor specifice.
Integrativul este urmarea pluridisciplinarităţii orientată spre studiul total al omului ca sistem
deschis, în relaţie ambianţa socială şi ca sistem evolutiv, în continuă dezvoltare pe baza creşterii
organizării sale interne.
Putem accepta denumirea subdisciplinei „ştiinţa sportului”, întrucât în acest sector al ştiinţei
activităţilor corporale, s-au produs celei mai însemnate sinteze interdisciplinare
Ea şi-a construit o teorie, o terminologie, o pedagogie a pregătirii sportivilor şi o metodologie.
Ştiinţa sportului cuprinde cunoştinţe derivate din disciplinele generale medicale, socio-
comportamentale şi academice umaniste, ca şi din specialităţile ştiinţei sportului (biomecanica sportului,
istoria sportului, medicina sportului, pedagogia sportului, filosofia sportului, fiziologia sportului,
psihologia sportului, sociologia sportului).
În anii ’70 s-a conturat un curent în favoarea individualizării unei științe a antrenamentului care
propunea să dezvolte o teorie a sportului şi a optimizării performanţei, precum şi o teorie a sportului
pentru toți (M. Letzerter, 1981).
Ştiinţa antrenamentului este considerată astăzi ca o disciplină parţială a ştiinţei sportului, fără a
fi identificată cu teoria antrenamentului
1.3.5. Cercetarea ca activitate de dobândire de cunoştinţe şi de rezolvare de probleme
Cercetarea se prezintă ca un ansamblu de activităţi şi rezultatul acestora, desfăşurate cu intenţie,
deliberat, în mod sistematic şi ordonat pentru acumularea şi prelucrarea de date -- informaţii - într-un
anumit domeniu al realităţii şi pentru utilizarea concluziilor în vederea realizării unui progres în
cunoaşterea şi practica acestui domeniu. (Epuran, M.)
Scopul cercetării poate fi exprimat în:
- cunoaştere; - rezolvare de probleme practice; - descriere; - explicare;
- predicţie şi control (R.J. Sternberg, 2001);
- interpretare; - verificare (W.B.Stern &G.C.Roberts, 1994).
Majoritatea autorilor descriu trei tipuri de cercetări:
Cercetarea fundamentală
- urmăreşte să stabilească explicaţii pentru fenomene şi procese, să descopere noi fenomene şi
legi ale realităţii, să lărgească astfel orizontul de cunoaştere a ceea ce este esenţial într-o anumită direcţie
a domeniului.
Cercetarea aplicativă
- are intenţionalitate practică declarată, aplicativitatea rezultatelor putând fi imediată sau în
perspectivă.
Cercetarea pentru dezvoltare
- numită şi de dezvoltare exploratoare, continuă aplicarea datelor cercetării până la extinderea lor
în domeniul de referinţă.