INTRODUCERE

Ştiinţa este cel mai impresionant rezultat al raţionalizării umane. Ea nu se rezumă la generalizări
şi explorări inductive, ci merge mai departe dând explicaţii , elaborând modele şi teorii
predictive ce pot fi supuse unei riguroase testări obiective. Vom recurge la sursele clasice din
literatura de specialitate pentru a defini ştiinţa şi pentru ai prezenta caracteristicile.
Orice ştiinţă studiază fenomenele naturii, societăţii şi gândirii, descoperă legi şi legităţi
noi care stau la baza schimbării şi dezvoltării fenomenelor în scopul de a le stăpâni şi a le folosi
în interesul progresului uman.
Dicţionarul de filozofie consemnează următoarea definiţie a ştiinţei, ea fiind : ” un
ansamblu veridic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire.”
Cunoştinţele referitoare la un domeniu al realităţii se încheagă într-o ştiinţă, numai atunci
când sunt reunite într-o teorie pe baza unor legi şi principii.
Ştiinţa reprezintă totalitatea disciplinelor ştiinţifice.
Domeniul practicării exerciţiilor fizice a existat din totdeauna. Modul de practicare a fost
diferit, el evoluând de la un aspect pur empiric (când se practicau acte motrice necesare
existenţei umane) până la aspectul actual de practicare, pe baze ştiinţifice.
Definirea domeniului de practicare a exerciţiilor fizice a ridicat numeroase semne de
întrebare. Astfel în anii ’60 s-a conturat şi s-a constituit ştiinţa educaţiei fizice şi sportului
incluzând cele două tipuri de activităţi motrice.
În ultimii ani au apărut tot mi multe denumiri ale ştiinţei care studiază motricitatea
umană, iar termenul de ştiinţă a educaţiei fizice şi sportului a început să fie din ce în ce mai puţin
utilizat. Astfel M. Epuran a utilizat termenul de ”ştiinţa activităţilor corporale”, ea studiind omul
în mişcare şi reuneşte tot sistemul de cunoştinţe medicale, fiziologice, sociologice, psihologice,
biomecanice, ergonomice care stau la baza formării general-ştiinţifice a oricărui specialist.
În Franţa, Parlebas vorbeşte despre “ştiinţa activităţii motorii” iar în Canada, Landry
foloseşte termenii de ”ştiinţa activităţii fizice”. La ora actuala acestor termeni se mai adaugă
termenul “sport” şi astfel avem “ ştiinţa activităţilor fizice şi sportive”, denumire tot mai des
utilizată în Franţa şi chiar în Europa. În Germania se utilizează denumirea de “ştiinţa sportului”
iar în Belgia, Olanda, Cehia se foloseşte tot mai des termenul de ”kinantropologie “.
O ştiinţă trebuie să se fundamenteze pe o teorie raţională bazată pe o argumentare logică
,pe sistematizare, pe metode de cercetare şi prospectare a domeniului.
Apariţia gândirii teoretice în domeniul practicării exerciţiilor fizice se leagă de
necesitatea generalizării experienţei în domeniu, de necesitatea explicării acestui proces şi în
acelaşi timp de necesitatea prospectării activităţii de educaţie fizică şi sport în strânsă corelaţie cu
evoluţia vieţii, cu privire la formarea şi perfecţionarea fiinţei umane.
Dacă astăzi se utilizează tot mai des termenul de ştiinţă a activităţilor motrice, automat
aceasta trebuie să dispună de o teorie proprie care studiază fenomenul” mişcare” din punctul de
vedere al teoriei sistemelor pornind de la trinomul, cauză-condiţie-efect. Această teorie,
denumită ”teoria activităţilor motrice” cuprinde un ansamblu de idei, aserţiuni adevărate,
organizate într-un sistem logic coerent, ce descrie şi explică o realitate dinamică-motricitatea
umană.
 SISTEMUL NOŢIONAL AL T.E.F.S.
Cunoaşterea se realizează într-un proces de comunicare a informaţiilor de la un subiect la
altul. Comunicarea presupune:
- recepţionarea mesajului;
- descifrarea semnelor;
- stabilirea semnificaţiei lor, a informaţiei transmise;
Transmiterea informaţiilor se poate face atât pe cale orală-verbală cât şi pe cale
nonverbală. Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul limbii, ea reprezentând un ansamblu
de semne cu ajutorul cărora comunică între ei oamenii dintr-o societate. Limba reprezintă o
realitate materială a gândirii. Limba propriu-zisă, cea naturală este învăţată de copil de la adulţi,
iar pe baza ei s-au creat “limbi artificiale”,” limbaje artificiale”. Limbajul este o funcţie de
utilizare a limbii în raport cu ceilalţi.
Ştiinţele îşi construiesc limbi speciale care sunt fragmente ale limbii naturale. Limbajele
ştiinţifice se deosebesc de limba uzuală prin exigenţa mai mare, prin precizie, prin efortul de a
realiza o corespondenţă univocă între semn şi semnificaţie.
Pentru a înţelege T.E.F.S., cel care o studiază trebuie să-şi însuşească limbajul ştiinţei
E.F.S. aşa numitul sistem noţional, care este unul din elementele care justifică statutul de ştiinţă.
După A.Dragnea (2000), termenii utilizaţi sunt divizaţi în trei nivele conceptuale:
1.termeni comuni;
2.termeni specifici;
3.termeni generali;
Pentru a definii noţiunile T.E.F.S. trebuie să explicăm termenul de “noţiune” şi cel de
“categorie”.
Noţiunea, este o forma a gândirii care reflectă ceea ce este esenţial şi general în lucruri.
Este o formă logică fundamentală care reflectă însuşirile esenţiale necesare şi generale ale unei
clase de obiecte fiind numită şi “concept”. Se formează pornind de la percepţii şi reprezentări.
Nu se învaţă cuvinte, ci noţiuni care reflectă realitatea şi se exprimă prin cuvinte.
Orice noţiune are un conţinut şi o sferă .Conţinutul se concretizează în totalitatea
însuşirilor esenţiale ale unei categorii de obiecte. Sfera cuprinde clasele de obiecte care poseda
aceleaşi însuşiri esenţiale. Noţiunile de ordinul cel mai general ,ce numai pot fi generalizate se
numesc “categorii”.
Dintre categoriile care reflectă cele mai generale aspecte şi relaţii din natură distingem:
materie, mişcare, motricitate, cantitate, calitate, timp, spaţiu, formă, conţinut, fenomen, realitate.
mişcare –termen ce desemnează o schimbare de poziţie şi transformare suferită de un
corp sau de una din părţile sale, “o ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a
poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere fixe.(A. Dragnea)
motricitate - totalitatea actelor motrice efectuate de om cu ajutorul muşchilor scheletici,
pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor
specifice.
act motric - fapt simplu de comportament, realizat cu ajutorul muşchilor scheletici, în
mod voluntar, efectuat în scopul adaptării imediate sau al constituirii de acţiuni sau activităţi
motrice.
acţiune motrică- sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau
integrat într-o activitate motrică.
activitate motrică – ansamblu de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli
şi forme de organizare, în scopul obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului.
 exerciţiul fizic – act motric repetat sistematic şi conştient în vederea realizării
obiectivelor educaţiei fizice şi sportului.
- acţiune motrică cu valoare instrumentală, concepută şi programată
în vederea realizării obiectivelor E.F.S. (A.Dragnea, A.Bota).
Educaţie fizică:
Definiţie: “ activitate care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a
exerciţiilor fizice în scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului în concordanţă
cu cerinţele sociale.” (Terminologia E. F.S.)
“ activitatea în care sub îndrumarea unui cadru de specialitate, persoane de
vârste diferite practică exerciţiul fizic, în mod organizat, valorificând în mod extensiv exerciţiul
sub diferite forme, în vederea optimizării dezvoltării morfo-funcţionale şi psihice, a dezvoltării
capacităţii motrice în concordanţă cu cerinţele sociale, în vederea realizării idealului educativ,
idealul E.F.S”.
Educaţia fizică este o componentă (latură) a educaţiei integrale, care îşi aduce o
contribuţie esenţială la formarea personalităţii umane alături de celelalte laturi, între ele existând
o strânsă interdependenţă.
De menţionat sublinierea făcută de UNESCO, referitor la caracteristicile E.F.:
 efect benefic asupra soluţionării unor probleme sociale, politice şi economice fiind
mijloc de diminuare a delicvenţei, violenţei, criminalităţii şi toxicomaniei.
 contribuţia la integrarea socială, inclusiv a persoanelor dezavantajate fizic.
 contribuţia la sporirea productivităţii muncii prin îmbunătăţirea formei fizice şi a
sănătăţii.
 contribuţie la prelungirea vârstei active de muncă, a pensionării, ca şi a ameliorării
situaţiei persoanelor în vârstă şi a handicapaţilor.(Bontaş)
Caracteristicile fundamentale ale E.F.S. :
 este fiziologică prin natura exerciţiilor ;
 este pedagogică prin metodă;
 este biologică prin efecte;
 este socială prin organizare;
Alte caracteristici ale acestei activităţi:
 are un caracter accesibil pentru oricine, pentru orice vârstă ;
 are un caracter formativ, pregăteşte subiecţii pentru viaţă , integrare socială;
 nu exclude caracterul competitiv ;
La ora actuală E.F. acoperă o sferă mai largă, ea referindu-se nu numai la activitatea
desfăşurată la nivelul şcolii, ci se adresează şi altor categorii de oameni , determinând
reconsiderări în sfera conţinutului, a organizării şi a finalităţilor acestei activităţi.
Educaţia fizică are mai multe subsisteme determinate de ontogeneza umană:
1. educaţia fizică a tinerei generaţii, care cuprinde:
- învăţământul preşcolar;
- învăţământul primar;
- învăţământul gimnazial;
- învăţământul liceal;
- învăţământul profesional;
- învăţământul superior;
2. educaţia fizică profesională, se referă la diferite specialităţi care solicită eforturi fizice
: aviatorii, scafandrii, geologii, cosmonauţii;
 3. educaţia fizică militară, diferite arme : aviaţie, infanterie, marină;
4. educaţia fizică în cadrul educaţiei permanente, pentru toate vârstele;
În cadrul sistemului de E.F., subsistemul E.F .a tinerei generaţii, poate fi considerat
temelia pe care se sprijină celelalte eşaloane ale sistemului de E.F.S.
Sarcina fundamentală a E.F. este:
- optimizarea dezvoltării biologice a fiinţei umane cu referire la:
- optimizarea dezvoltării morfo-funcţionale;
- optimizarea aptitudinilor motrice;
- formarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază, aplicativ-utilitare şi
specifice;
- prevenirea şi corectarea unor deficiente de atitudine;
- dezvoltarea din punct de vedere psihic şi formarea personalităţii umane.
E.F., ca activitate motrică se desfăşoară în două moduri distincte:
 ca proces bilateral, care presupune o activitate desfăşurată în timp, permanent şi
continuu, sub îndrumarea unui cadru de specialitate cu atribuţii precizate concret în
vederea transmiterii de informaţii spre subiecţi. Aceştia prin efort fizic şi intelectual
trebuie să însuşească cele transmise de profesor şi în acelaşi timp să participe conştient şi
activ la propria lor pregătire.
 ca activitate independentă, realizată individual sau în grup, în timpul liber al
subiecţilor şi fără prezenţa profesorului (conducătorului).
Sportul - activitate specifică de întrecere, în care se valorifică intensiv formele de
practicare a exerciţiului fizic, în vederea obţinerii de către individ sau colectiv
perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate într-un record, o
depăşire proprie sau a partenerului.
Sportul este un fenomen social şi a luat amploare după reluarea Jocurilor
Olimpice de la Atena din 1896.
Caracteristici:
1. caracter formativ dar spre deosebire de E.F., urmăreşte valorificarea maximală a
înclinaţiilor şi talentelor, în una din ramurile de sport.
2. în sport au acces doar cei cu aptitudini deosebite, selecţia fiind strictă;
3. sportul vizează performanţe maxime;
Structură:
Se remarcă cele patru subsisteme ale sale:
 sportul pentru toţi;
 baza de masă a sportului de performanţă;
 sportul de performanţă;
 sportul de înaltă performanţă;
Clasificarea sportului în funcţie de diferite criterii:
 sporturi clasice şi moderne;
 sporturi olimpice şi neolimpice;
 sporturi naţionale şi internaţionale;
 sporturi individuale, pe echipe şi mixte;
 sporturi de sezon şi pentru tot anul;
 sporturi cu caracter motric şi amotric (şah, aeromodelism, navomodelism).
Sportul ”cea mai desăvârşită şcoală din ciclul educativ al vieţii, cea mai agilă pentru a
transpune în viaţă acel mens sana in corpore sano.(Sabin Drăgoi)
 Cultura fizică:
Definiţia noţiunii de cultură: ”ansamblul mijloacelor, tehnicilor, cunoştinţelor, normelor
şi instituţiilor proprii unei societăţi într-un moment istoric.”
Ea sintetizează toate valorile materiale şi spirituale puse în slujba dezvoltării
personalităţii umane.
În evoluţia ei cunoaşte mai multe momente:
 momentul cognitiv, de cunoaştere;
 momentul axiologic, de valorizare şi raportare a rezultatelor cunoaşterii la aspiraţiile
omului;
 momentul creativ, creaţia fiind factorul cel mai dinamic al actului cultural;
 momentul praxiologic, de aplicare şi generalizare , de răspândire a celor create;
Toate aceste momente sunt specifice şi fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice,
fenomen ce contribuie efectiv la crearea unui set d valori general-umane.
Cultura fizică este o componentă a culturii universale, ea sintetizează categoriile
legităţile, instituţiile şi bunurile materiale, create pentru valorificarea exerciţiilor fizice în scopul
perfecţionării potenţialului biologic şi implicit a celui spiritual şi motric al omului.
Cultura fizică cuprinde următoarele categorii de valori:
 valori create în scopul organizării superioare a practicării exerciţiilor fizice, de-a lungul
istoriei, valori concretizate în: discipline ştiinţifice în domeniu, regulamente competiţionale,
performanţe, recorduri;
 valori create în dezvoltarea filogenetică a omului, concretizate în: armonioasa şi corecta
dezvoltare fizică a fiinţei umane, idealul despre dezvoltarea armonioasă a corpului uman reflectat
în opere;
 valori create în procesul direct de practicare a exerciţiilor fizice, care sunt de natură
materială sau create prin spectacolul sportiv;
 valori de ordin spiritual, gânduri şi reflecţii despre practicarea exerciţiilor fizice;
Antrenament sportiv - un proces pedagogic, desfăşurat sistematic şi continuu, gradat, în
scopul adaptării organismului la eforturile fizice şi psihice intense, pentru a obţine rezultate
înalte în una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice.
Este forma de organizare a pregătirii unor indivizi special selecţionaţi, cu aptitudini
deosebite, pentru a participa în competiţii şi a obţine rezultate maxime.
Şi antrenamentul sportiv are cele doua caracteristici:
 caracterul bilateral al procesului instructiv-educativ, cu unele mici diferenţe faţă
de procesul educativ din E.F.: posibilitatea existenţei a doi antrenori, număr mai mic de sportivi,
relaţia dintre cei doi poli mult mai puternică, număr mai mic de mijloace puse la dispoziţie, dar
mai specializate;
 caracterul independent, realizându-se după acumularea unei experienţe în
domeniu, fără prezenţa fizică a antrenorului;
Capacitate – sistem de însuşiri funcţionale şi operaţionale în uniune cu deprinderile,
cunoştinţele şi experienţa necesară, care duc la acţiuni eficiente şi de performanţă.(Dicţionar
psihologic)
Capacitate motrică - ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se
pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare.(Terminologia E.F.S.)
Mai poate fi definită ca fiind: un complex de manifestări preponderent motrice(priceperi,
deprinderi), condiţionat de nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice, indicii morfo-funcţionali,
procesele psihice (cognitive, afective, motivaţionale) şi procesele biochimice, metabolice, toate
însumate, corelate şi reciproc condiţionate, având ca rezultat, efectuarea eficientă a acţiunilor şi
actelor solicitate de condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice.(A. Dragnea, 1984)
Clasificare:
 capacitate motrică generală, care cuprinde: priceperile şi deprinderile motrice de
bază şi aplicativ-utilitare; aptitudinile motrice de bază: V.Î.R.F şi supleţe;
 capacitate motrică specifică, care cuprinde: priceperile şi deprinderile motrice
specifice; aptitudinile motrice specifice;
Creştere fizică- nivelul cantitativ al indicilor somatici ai individului, rezultat cumulativ
al factorilor ereditari şi de mediu.
Dezvoltare fizică- acţiunea îndreptată spre influenţarea creşterii corecte şi armonioase a
organismului uman concretizat in indici morfologici(somatici) şi funcţionali calitativi şi
proporţionali cât mai apropiaţi de valorile atribuite în acest sens organismului sănătos la diferite
vârste.
Dezvoltarea fizică presupune două categorii de indici:
 indici morfologici(somatici), care sunt măsurabili :înălţimea corpului, greutatea
corporală, perimetrele, diametrele, lungimea segmentelor corpului;
 indici funcţionali(fiziologici), care constituie “motorul” organismului uman;
Dezvoltarea fizică îşi propune realizarea :
 armoniei dintre cele două categorii de indici;
 armonia/proporţionalitate în interiorul fiecărei categorii de indici;
 menţinerea unui tonus muscular optim;
 obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte atât globale cât şi segmentare;
 prevenirea şi corectarea unor atitudini deficiente;
 educarea marilor funcţii ale organismului şi în mod special educarea actului respirator
voluntar;
Dezvoltarea fizică este un proces natural, supus unor legi naturale şi se manifestă în
funcţie de condiţiile sociale ale vieţii şi activităţii omului.