Sunteți pe pagina 1din 85

1

Ştiinţa este cel mai impresionant rezultat al raţionalizării umane. Ea nu se


rezumă la generalizări şi explorări inductive, ci merge mai departe dând
explicaţii , elaborând modele şi teorii predictive ce pot fi supuse unei riguroase
testări obiective. Vom recurge la sursele clasice din literatura de specialitate
pentru a defini ştiinţa şi pentru ai prezenta caracteristicile.
Orice ştiinţă studiază fenomenele naturii, societăţii şi gândirii, descoperă
legi şi legităţi noi care stau la baza schimbării şi dezvoltării fenomenelor în
scopul de a le stăpâni şi a le folosi în interesul progresului uman.
Dicţionarul de filozofie consemnează următoarea definiţie a ştiinţei, ea
fiind : ” un ansamblu veridic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire.”
Cunoştinţele referitoare la un domeniu al realităţii se încheagă într-o
ştiinţă, numai atunci când sunt reunite într-o teorie pe baza unor legi şi principii.
Ştiinţa reprezintă totalitatea disciplinelor ştiinţifice.
Domeniul practicării exerciţiilor fizice a existat din totdeauna. Modul de
practicare a fost diferit, el evoluând de la un aspect pur empiric (când se
practicau acte motrice necesare existenţei umane) până la aspectul actual de
practicare, pe baze ştiinţifice.
Definirea domeniului de practicare a exerciţiilor fizice a ridicat numeroase
semne de întrebare. Astfel în anii ’60 s-a conturat şi s-a constituit ştiinţa
educaţiei fizice şi sportului incluzând cele două tipuri de activităţi motrice.
În ultimii ani au apărut tot mi multe denumiri ale ştiinţei care studiază
motricitatea umană, iar termenul de ştiinţă a educaţiei fizice şi sportului a
început să fie din ce în ce mai puţin utilizat. Astfel M. Epuran a utilizat termenul
de ”ştiinţa activităţilor corporale”, ea studiind omul în mişcare şi reuneşte tot
sistemul de cunoştinţe medicale, fiziologice, sociologice, psihologice,
biomecanice, ergonomice care stau la baza formării general-ştiinţifice a oricărui
specialist.
În Franţa, Parlebas vorbeşte despre “ştiinţa activităţii motorii” iar în
Canada, Landry foloseşte termenii de ”ştiinţa activităţii fizice”. La ora actuala
acestor termeni se mai adaugă termenul “sport” şi astfel avem “ ştiinţa
activităţilor fizice şi sportive”, denumire tot mai des utilizată în Franţa şi chiar în
Europa. În Germania se utilizează denumirea de “ştiinţa sportului” iar în Belgia,
Olanda, Cehia se foloseşte tot mai des termenul de ”kinantropologie “.
O ştiinţă trebuie să se fundamenteze pe o teorie raţională bazată pe o
argumentare logică ,pe sistematizare, pe metode de cercetare şi prospectare a
domeniului.
Apariţia gândirii teoretice în domeniul practicării exerciţiilor fizice se
leagă de necesitatea generalizării experienţei în domeniu, de necesitatea
explicării acestui proces şi în acelaşi timp de necesitatea prospectării activităţii
de educaţie fizică şi sport în strânsă corelaţie cu evoluţia vieţii, cu privire la
formarea şi perfecţionarea fiinţei umane.
Dacă astăzi se utilizează tot mai des termenul de ştiinţă a activităţilor
motrice, automat aceasta trebuie să dispună de o teorie proprie care studiază
fenomenul” mişcare” din punctul de vedere al teoriei sistemelor pornind de la
trinomul, cauză-condiţie-efect. Această teorie, denumită ”teoria activităţilor
2
motrice” cuprinde un ansamblu de idei, aserţiuni adevărate, organizate într-un
sistem logic coerent, ce descrie şi explică o realitate dinamică-motricitatea
umană.
Teoria educaţiei fizice şi sportului trebuie să-şi găsească autonomia în
cadrul ştiinţelor motricităţii şi să interpreteze cu rigurozitate anumite zone din
motricitate (educaţia fizică şi sportul ) scoţând în evidenţă atât notele comune
ale acestora cât şi cele diferenţiale. Termenul de teorie provine din grecescul
“theoria” şi reprezintă o categorie filosofică, care desemnează reflectarea
conceptuală cu ajutorul abstracţiilor a realităţii obiective. Din punct de vedere
psihologic teoria este construcţie conceptuală, care uzează de: deducţii, ipoteze,
sinteză şi generalizare, în vederea formulării unor principii explicative, a
dezvoltării unei doctrine.
Teoria este în strânsă corelaţie cu practica, îşi are originile în aceasta şi la
nivel ştiinţific reprezintă un mod optim de dezvoltare a acesteia.
Teoria educaţiei fizice şi sportului poate fi definită ca fiind: ”o
generalizare a practicii educaţiei fizice şi sportului sub forma cunoştinţelor
ştiinţifice ordonate sistematic, care reflectă şi dezvăluie esenţa şi legile aplicării
ei.
T.E.F.S. explică, sintetizează, informează şi prospectează realitatea
domeniului şi tendinţele sale de evoluţie.
T.E.F.S. - stabileşte funcţiile şi directivele tuturor subsistemelor E.F.S. în
funcţie de cerinţele sociale.
- sintetizează mijloacele E.F.S.
- formulează :principii, norme, metode, forme de organizare
procesului instructiv-educativ.
Primul autor român care a elaborat o teorie a educaţiei fizice şi sportului a
fost Ion Şiclovan, el precizează ca obiect de studiu al
T.E.F.S.-“PERFECŢIONAREA DEZVOLTĂRII FIZICE ŞI A CAPACITĂŢII
MOTRICE A OAMENILOR”
Astăzi există o viziune puţin diferită , referitor la obiectul de studiu al
T.E.F.S. acesta constituindu-l activităţile de educaţie fizică ;relaţiile dintre
acestea sistemul de reglare transformare a informaţiilor specifice, principiile
care le generează şi finalităţile, pe de o parte; activităţile sportive, pe de altă
parte.
Funcţiile T.E.F.S. :
1.Funcţia cognitivă relevată prin:
- analiza permanentă a tuturor aspectelor domeniului
- explicaţia cauzală a noutăţilor şi generalizarea acestora
- prezentarea idealului, funcţiilor, obiectivelor E.F.S. în raport cu
comanda socială
- prezentarea celor mai eficiente forme de organizare a procesului
instructiv-educativ.
2. Funcţia formativă:
- de înzestrare a celor care conduc procesul de practicare a
exerciţiilor fizice cu norme, reguli, legi, cerinţe generale, necesare în activitate.
3
3. Funcţia tehnică :
- concretizată în capacitarea celor care conduc procesul de
învăţământ cu tehnologiile de predare şi pe elevi cu tehnici de învăţare.
Din aceste funcţii se desprind şi sarcinile T.E.F.S.

4
SISTEMUL NOŢIONAL AL T.E.F.S.

Cunoaşterea se realizează într-un proces de comunicare a informaţiilor de


la un subiect la altul. Comunicarea presupune:
- recepţionarea mesajului;
- descifrarea semnelor;
- stabilirea semnificaţiei lor, a informaţiei transmise;
Transmiterea informaţiilor se poate face atât pe cale orală-verbală cât şi pe
cale nonverbală. Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul limbii, ea
reprezentând un ansamblu de semne cu ajutorul cărora comunică între ei
oamenii dintr-o societate. Limba reprezintă o realitate materială a gândirii.
Limba propriu-zisă, cea naturală este învăţată de copil de la adulţi, iar pe baza ei
s-au creat “limbi artificiale”,” limbaje artificiale”. Limbajul este o funcţie de
utilizare a limbii în raport cu ceilalţi.
Ştiinţele îşi construiesc limbi speciale care sunt fragmente ale limbii
naturale. Limbajele ştiinţifice se deosebesc de limba uzuală prin exigenţa mai
mare, prin precizie, prin efortul de a realiza o corespondenţă univocă între semn
şi semnificaţie.
Pentru a înţelege T.E.F.S., cel care o studiază trebuie să-şi însuşească
limbajul ştiinţei E.F.S. aşa numitul sistem noţional, care este unul din elementele
care justifică statutul de ştiinţă. După A.Dragnea (2000), termenii utilizaţi sunt
divizaţi în trei nivele conceptuale:
1.termeni comuni;
2.termeni specifici;
3.termeni generali;
Pentru a definii noţiunile T.E.F.S. trebuie să explicăm termenul de
“noţiune” şi cel de “categorie”.
Noţiunea, este o forma a gândirii care reflectă ceea ce este esenţial şi
general în lucruri. Este o formă logică fundamentală care reflectă însuşirile
esenţiale necesare şi generale ale unei clase de obiecte fiind numită şi “concept”.
Se formează pornind de la percepţii şi reprezentări. Nu se învaţă cuvinte, ci
noţiuni care reflectă realitatea şi se exprimă prin cuvinte.
Orice noţiune are un conţinut şi o sferă .Conţinutul se concretizează în
totalitatea însuşirilor esenţiale ale unei categorii de obiecte. Sfera cuprinde
clasele de obiecte care poseda aceleaşi însuşiri esenţiale. Noţiunile de ordinul cel
mai general ,ce numai pot fi generalizate se numesc “categorii”.
Dintre categoriile care reflectă cele mai generale aspecte şi relaţii din
natură distingem: materie, mişcare, motricitate, cantitate, calitate, timp, spaţiu,
formă, conţinut, fenomen, realitate.
mişcare –termen ce desemnează o schimbare de poziţie şi transformare
suferită de un corp sau de una din părţile sale, “o ieşire din starea de imobilitate,
stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere
fixe.(A. Dragnea)

5
motricitate - totalitatea actelor motrice efectuate de om cu ajutorul
muşchilor scheletici, pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social,
inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice.
act motric - fapt simplu de comportament, realizat cu ajutorul muşchilor
scheletici, în mod voluntar, efectuat în scopul adaptării imediate sau al
constituirii de acţiuni sau activităţi motrice.
acţiune motrică- sistem de acte motrice prin care se atinge un scop
imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică.
activitate motrică – ansamblu de acţiuni motrice încadrate într-un sistem
de idei, reguli şi forme de organizare, în scopul obţinerii unui efect complex de
adaptare a organismului.
exerciţiul fizic – act motric repetat sistematic şi conştient în vederea
realizării obiectivelor educaţiei fizice şi sportului.
- acţiune motrică cu valoare instrumentală, concepută şi
programată în vederea realizării obiectivelor E.F.S. (A.Dragnea, A.Bota).
Educaţie fizică:
Definiţie: “ activitate care valorifică sistematic ansamblul formelor de
practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi în principal a potenţialului
biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale.” (Terminologia E. F.S.)
“ activitatea în care sub îndrumarea unui cadru de
specialitate, persoane de vârste diferite practică exerciţiul fizic, în mod
organizat, valorificând în mod extensiv exerciţiul sub diferite forme, în vederea
optimizării dezvoltării morfo-funcţionale şi psihice, a dezvoltării capacităţii
motrice în concordanţă cu cerinţele sociale, în vederea realizării idealului
educativ, idealul E.F.S”.
Educaţia fizică este o componentă (latură) a educaţiei integrale, care îşi
aduce o contribuţie esenţială la formarea personalităţii umane alături de celelalte
laturi, între ele existând o strânsă interdependenţă.
De menţionat sublinierea făcută de UNESCO, referitor la caracteristicile
E.F.:
♦ efect benefic asupra soluţionării unor probleme sociale, politice şi
economice fiind mijloc de diminuare a delicvenţei, violenţei,
criminalităţii şi toxicomaniei.
♦ contribuţia la integrarea socială, inclusiv a persoanelor
dezavantajate fizic.
♦ contribuţia la sporirea productivităţii muncii prin îmbunătăţirea
formei fizice şi a sănătăţii.
♦ contribuţie la prelungirea vârstei active de muncă, a pensionării, ca
şi a ameliorării situaţiei persoanelor în vârstă şi a handicapaţilor.
(Bontaş)
Caracteristicile fundamentale ale E.F.S. :
♦ este fiziologică prin natura exerciţiilor ;
♦ este pedagogică prin metodă;
♦ este biologică prin efecte;

6
♦ este socială prin organizare;
Alte caracteristici ale acestei activităţi:
♦ are un caracter accesibil pentru oricine, pentru orice vârstă ;
♦ are un caracter formativ, pregăteşte subiecţii pentru viaţă , integrare
socială;
♦ nu exclude caracterul competitiv ;
La ora actuală E.F. acoperă o sferă mai largă, ea referindu-se nu numai la
activitatea desfăşurată la nivelul şcolii, ci se adresează şi altor categorii de
oameni , determinând reconsiderări în sfera conţinutului, a organizării şi a
finalităţilor acestei activităţi.
Educaţia fizică are mai multe subsisteme determinate de ontogeneza
umană:
1. educaţia fizică a tinerei generaţii, care cuprinde:
- învăţământul preşcolar;
- învăţământul primar;
- învăţământul gimnazial;
- învăţământul liceal;
- învăţământul profesional;
- învăţământul superior;
2. educaţia fizică profesională, se referă la diferite specialităţi care
solicită eforturi fizice : aviatorii, scafandrii, geologii, cosmonauţii;
3. educaţia fizică militară, diferite arme : aviaţie, infanterie, marină;
4. educaţia fizică în cadrul educaţiei permanente, pentru toate vârstele;
În cadrul sistemului de E.F., subsistemul E.F .a tinerei generaţii, poate fi
considerat temelia pe care se sprijină celelalte eşaloane ale sistemului de E.F.S.
Sarcina fundamentală a E.F. este:
- optimizarea dezvoltării biologice a fiinţei umane cu referire
la:
- optimizarea dezvoltării morfo-funcţionale;
- optimizarea aptitudinilor motrice;
- formarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază,
aplicativ-utilitare şi specifice;
- prevenirea şi corectarea unor deficiente de atitudine;
- dezvoltarea din punct de vedere psihic şi formarea
personalităţii umane.
E.F., ca activitate motrică se desfăşoară în două moduri distincte:
 ca proces bilateral, care presupune o activitate desfăşurată în timp,
permanent şi continuu, sub îndrumarea unui cadru de specialitate cu
atribuţii precizate concret în vederea transmiterii de informaţii spre
subiecţi. Aceştia prin efort fizic şi intelectual trebuie să însuşească cele
transmise de profesor şi în acelaşi timp să participe conştient şi activ la
propria lor pregătire.

7
 ca activitate independentă, realizată individual sau în grup, în
timpul liber al subiecţilor şi fără prezenţa profesorului (conducătorului).
Sportul - activitate specifică de întrecere, în care se valorifică
intensiv formele de practicare a exerciţiului fizic, în vederea obţinerii de
către individ sau colectiv perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale
şi psihice, concretizate într-un record, o depăşire proprie sau a
partenerului.
Sportul este un fenomen social şi a luat amploare după reluarea
Jocurilor Olimpice de la Atena din 1896.
Caracteristici:
1. caracter formativ dar spre deosebire de E.F., urmăreşte valorificarea
maximală a înclinaţiilor şi talentelor, în una din ramurile de sport.

2. în sport au acces doar cei cu aptitudini deosebite, selecţia fiind


strictă;
3. sportul vizează performanţe maxime;
Structură:
Se remarcă cele patru subsisteme ale sale:
 sportul pentru toţi;
 baza de masă a sportului de performanţă;
 sportul de performanţă;
 sportul de înaltă performanţă;
Clasificarea sportului în funcţie de diferite criterii:
 sporturi clasice şi moderne;
 sporturi olimpice şi neolimpice;
 sporturi naţionale şi internaţionale;
 sporturi individuale, pe echipe şi mixte;
 sporturi de sezon şi pentru tot anul;
 sporturi cu caracter motric şi amotric (şah, aeromodelism,
navomodelism).
Sportul ”cea mai desăvârşită şcoală din ciclul educativ al vieţii, cea mai
agilă pentru a transpune în viaţă acel mens sana in corpore sano.(Sabin Drăgoi)
Cultura fizică:
Definiţia noţiunii de cultură: ”ansamblul mijloacelor, tehnicilor,
cunoştinţelor, normelor şi instituţiilor proprii unei societăţi într-un moment
istoric.”
Ea sintetizează toate valorile materiale şi spirituale puse în slujba
dezvoltării personalităţii umane.
În evoluţia ei cunoaşte mai multe momente:
 momentul cognitiv, de cunoaştere;
 momentul axiologic, de valorizare şi raportare a rezultatelor
cunoaşterii la aspiraţiile omului;
 momentul creativ, creaţia fiind factorul cel mai dinamic al actului
cultural;
8
 momentul praxiologic, de aplicare şi generalizare , de răspândire a
celor create;
Toate aceste momente sunt specifice şi fenomenului de practicare a
exerciţiilor fizice, fenomen ce contribuie efectiv la crearea unui set d valori
general-umane.
Cultura fizică este o componentă a culturii universale, ea sintetizează
categoriile legităţile, instituţiile şi bunurile materiale, create pentru valorificarea
exerciţiilor fizice în scopul perfecţionării potenţialului biologic şi implicit a celui
spiritual şi motric al omului.
Cultura fizică cuprinde următoarele categorii de valori:
 valori create în scopul organizării superioare a practicării exerciţiilor fizice,
de-a lungul istoriei, valori concretizate în: discipline ştiinţifice în domeniu,
regulamente competiţionale, performanţe, recorduri;
 valori create în dezvoltarea filogenetică a omului, concretizate în: armonioasa
şi corecta dezvoltare fizică a fiinţei umane, idealul despre dezvoltarea
armonioasă a corpului uman reflectat în opere;
 valori create în procesul direct de practicare a exerciţiilor fizice, care sunt de
natură materială sau create prin spectacolul sportiv;
 valori de ordin spiritual, gânduri şi reflecţii despre practicarea exerciţiilor
fizice;
Antrenament sportiv - un proces pedagogic, desfăşurat sistematic şi
continuu, gradat, în scopul adaptării organismului la eforturile fizice şi psihice
intense, pentru a obţine rezultate înalte în una din formele de practicare
competitivă a exerciţiilor fizice.
Este forma de organizare a pregătirii unor indivizi special selecţionaţi, cu
aptitudini deosebite, pentru a participa în competiţii şi a obţine rezultate
maxime.
Şi antrenamentul sportiv are cele doua caracteristici:
♦ caracterul bilateral al procesului instructiv-educativ, cu unele mici
diferenţe faţă de procesul educativ din E.F.: posibilitatea existenţei a doi
antrenori, număr mai mic de sportivi, relaţia dintre cei doi poli mult mai
puternică, număr mai mic de mijloace puse la dispoziţie, dar mai specializate;
♦ caracterul independent, realizându-se după acumularea unei
experienţe în domeniu, fără prezenţa fizică a antrenorului;
Capacitate – sistem de însuşiri funcţionale şi operaţionale în uniune cu
deprinderile, cunoştinţele şi experienţa necesară, care duc la acţiuni eficiente şi
de performanţă.(Dicţionar psihologic)
Capacitate motrică - ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi
dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare.
(Terminologia E.F.S.)
Mai poate fi definită ca fiind: un complex de manifestări preponderent
motrice(priceperi, deprinderi), condiţionat de nivelul de dezvoltare al calităţilor
motrice, indicii morfo-funcţionali, procesele psihice (cognitive, afective,
motivaţionale) şi procesele biochimice, metabolice, toate însumate, corelate şi

9
reciproc condiţionate, având ca rezultat, efectuarea eficientă a acţiunilor şi
actelor solicitate de condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice.(A.
Dragnea, 1984)
Clasificare:
♦ capacitate motrică generală, care cuprinde: priceperile şi
deprinderile motrice de bază şi aplicativ-utilitare; aptitudinile motrice
de bază: V.Î.R.F şi supleţe;
♦ capacitate motrică specifică, care cuprinde: priceperile şi
deprinderile motrice specifice; aptitudinile motrice specifice;
Creştere fizică- nivelul cantitativ al indicilor somatici ai individului,
rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu.
Dezvoltare fizică- acţiunea îndreptată spre influenţarea creşterii corecte şi
armonioase a organismului uman concretizat in indici morfologici(somatici) şi
funcţionali calitativi şi proporţionali cât mai apropiaţi de valorile atribuite în
acest sens organismului sănătos la diferite vârste.
Dezvoltarea fizică presupune două categorii de indici:
 indici morfologici(somatici), care sunt măsurabili :înălţimea corpului,
greutatea corporală, perimetrele, diametrele, lungimea segmentelor corpului;
 indici funcţionali(fiziologici), care constituie “motorul” organismului uman;
Dezvoltarea fizică îşi propune realizarea :
 armoniei dintre cele două categorii de indici;
 armonia/proporţionalitate în interiorul fiecărei categorii de
indici;
 menţinerea unui tonus muscular optim;
 obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte atât
globale cât şi segmentare;
 prevenirea şi corectarea unor atitudini deficiente;
 educarea marilor funcţii ale organismului şi în mod special
educarea actului respirator voluntar;
Dezvoltarea fizică este un proces natural, supus unor legi naturale şi se
manifestă în funcţie de condiţiile sociale ale vieţii şi activităţii omului.

10
11
EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL, ACTIVITĂŢI SOCIALE

Originea Educaţiei Fizice şi Sportului

Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi complexe, complexitatea fiind


determinată de conţinutul, structura , desfăşurarea şi organizarea lor.
Aceste activităţi sunt componente ale culturii fizice şi cuprind în
componenţa lor exerciţii fizice, aspecte tehnice, organizatorice, discipline
teoretice, instituţii , cadre de specialitate, instalaţii şi materiale. Cele doua au
apărut în mod separat, fiecare având propria lor istorie.
Cele două categorii ale domeniului nostru de activitate au ca element
comun exerciţiul fizic , aceste fiind mijlocul de bază prin care se realizează
obiectivele propuse.
Fenomenul practicării exerciţiilor fizice se regăseşte în evoluţia istorică a
omenirii, având originea în procesul muncii. Munca a fost factorul esenţial care
a dus la evoluţia fiinţei umane .Nu există societate umană fără muncă, dar
aceasta nu poate exista în afara unui proces de îndrumare şi control.
Munca este un fenomen istoric, care se amplifică şi se adânceşte continuu,
devenind tot mai complex şi impunând în acest fel existenta unor oameni cu
capacităţi fizice deosebite şi special pregătiţi. Această pregătire specială s-a
realizat într-un proces special organizat, denumit în prezent- educaţie fizică-
aceasta devenind o nouă realitate socială, ne fiind integrată direct în procesul de
producţie, dar asigurând perfecţionarea celor direct implicaţi.
Exerciţiul fizic, ca mijloc al educaţiei fizice şi sportului, văzut în terenul
fertil al muncii, a apărut şi s-a perfecţionat continuu în concordanţă cu comanda
socială.
Astfel, în comuna primitivă, exerciţiul fizic era ca o prelungire a activităţii
productive, având uneori şi caracter religios şi ludic, ca apoi în orânduirea
sclavagistă, feudală să apară caracterul de clasa al practicării exerciţiilor fizice.
Conceptul actual de E.F. reprezintă o etapă noua în evoluţia noţiunii, în
antichitate utilizându-se termenul de “gimnastică”, care astăzi are un conţinut
mai restrâns.
La noi expresia acestei concepţii de E.F. se reflectă în adoptarea Legii
E.F. si Sportului, conform căreia cele două activităţi sunt de interes naţional.
Conceptul de E.F. trebuie să sublinieze influenţele multiple ale acestei
activităţi asupra vieţii individului.
E.F .trebuie privita ca:
- mod de viaţă –adresându-se corpului şi persoanei, ea fiind o educaţie
prin mişcare.
1. E.F. este un tip de activitate motrică, constituită din acţiuni motrice
sistematizate conform unor criterii specifice subiective.
2. E.F. este o componentă a educaţiei integrale, realizată în cadrul procesului
instructiv-educativ.
2. E.F. se reflectă ca un ansamblu de idei, norme şi reguli, reunite într-o
concepţie unitară de organizare şi aplicare la diferite categorii de subiecţi.
12
3. E.F. se constituie într-un ansamblu de forme de organizare ,ce valorifică
sistematic exerciţiile fizice în scopul realizării obiectivelor.
4. E.F. este un sistem de instrumente care acţionează asupra individului ,
favorizând ameliorarea condiţiei fizice, psihice şi integrarea socială.(A.
Dragnea)
Sportul – componentă a domeniului de cercetare a T.E.F.S. este greu de
definit datorită complexităţii sale. Înţelesul termenului de “sport” este unul
dintre cele mai controversate în literatura de specialitate atât din punct de vedere
al conţinutului cât şi al originii sale.
Sportul este un fenomen social, un fenomen al lumii moderne, cu caracter
complex, bio-psiho-social. Astfel sportul trebuie privit ca:
 Activitate de întrecere, constituită dintr-un ansamblu de acţiuni

motrice, prin care se urmăreşte perfecţionarea posibilităţilor morfo-


funcţionale şi psihice concretizate într-un record.
 Reuneşte toate formele de activitate fizică

 Activitate motrică de loisir sau de întrecere, desfăşurată într-un

cadru instituţionalizat sau independent.


 Structură de activităţi motrice codificate şi instituţionalizate(se

desfăşoară pe bază de reguli oficiale)


 Mediu propice pentru însuşirea atitudinilor, valorilor şi
comportamentelor social-personale.

13
FINALITĂŢILE EDUCAŢIEI

Educaţia, ca acţiune umană, vizează postularea şi împlinirea unui scop, a


unui proiect de devenire umană. Nu putem educa fără a cunoaşte finalităţile
demersului, prototipul de personalitate către care tindem. Prin finalităţi se
conturează scopul ultim şi cel mai înalt al perfecţiunii umane.
Finalitatea este caracteristica esenţială a educaţiei şi se exprimă prin:
1. Idealul educativ
2. Obiectivele educaţiei
Pe baza idealului educaţional se fixează idealul educaţiei fizice, scopurile
şi obiectivele E.F.S.
IDEALUL
“IDEALUL este în sine o realitate în devenire “ – N. Titulescu –
“ Omul întreg îşi călăuzeşte viaţa prin reprezentări anticipate prin ceea ce
numim - cauze finale - sau mai comun - IDEALURI-“ – G.Călinescu -
“ E înălţător să îţi alegi un ţel şi apoi trecând prin foc s-ajungi la el”- H.Ibsen -
Analizând aceste citate, ajungem la concluzia că, idealul uman, este un
model prospectiv, care se conturează paralel cu idealul social, fiind un rezultat al
progreselor realizate de societate. Idealul Educaţional Şi Idealul Social trebuie
să contribuie împreună la educarea unui om cu o personalitate complexă, care se
poate adapta la cerinţele societăţii care l-a format.
Idealul nu este un model standard impus pentru totdeauna ci are caracter
dinamic, adaptabil cerinţelor sociale, producându-se modificări şi restructurări
continue.
Idealul Educaţional în societatea democratică trebuie să conceapă un
model de dezvoltare şi manifestare deplină a personalităţii, o personalitate
complexă, integrală, multidimensională, armonioasă, care să ofere posibilitatea
unei game largi de calităţi de ordin intelectual, moral, profesional, estetic, fizic,
care să se adapteze la schimbări, mutaţii ţi creativitate, cerute de progresul
social, ştiinţifico-tehnic, cultural contemporan.(Bontaş, 1995)
Idealul Educaţional se caracterizează prin cele trei dimensiuni: 1.
Dimensiunea socială - fiind în concordanţă cu tendinţele contemporane ale
dezvoltării omenirii.
2. Dimensiunea psihologică-să răspundă nevoilor şi posibilităţilor
indivizilor.
3. Dimensiunea pedagogică-să permită o transpunere practică în plan
instructiv-educativ.
Idealul Educaţiei Fizice se integrează în idealul educaţional şi
proiectează finalităţile acţiunilor specifice acestui domeniu de activitate şi poate
fi definit ca finalitate de maximă generalitate.
Idealul Educaţiei Fizice este o imagine model, o expresie a perfecţiunii
umane; el desemnează” cum trebuie să arate “, dar şi “ce trebuie să ştie să facă
subiectul”, ca să fie integrat în societate.
Privind retrospectiv modul cum a evoluat idealul, constatăm că:

14
În Sparta idealul urmărea dezvoltarea fizică şi militară a cetăţenilor
liberi, era un ideal limitat;
În Atena –idealul urmărea dezvoltarea armonioasă a personalităţii şi era
exprimat prin cuvântul KALOKAGATHIA, sau expresia KALOS KAI
AGATOS (OM FRUMOS ŞI BUN). Era un ideal cea urmarea dezvoltarea
personalităţii şi pe plan estetic şi moral.
În Roma antică idealul a fost exprimat de poetul latin Juvenal:
Optandum est ut vit mens sana in corpore sano (de dorit ca o minte
sănătoasă să fie într-un corp sănătos)
În epoca feudală - idealul a cunoscut două modele distincte:
1. cel al clericilor-bazat pe însuşirea celor şapte arte liberale:
gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica.
2. Cea a feudalilor laici - bazată pe însuşirea celor şapte virtuţi
cavalereşti.
Se punea accent mai mult pe dezvoltarea fizică şi militară şi mai puţin pe
latura intelectuală şi culturală.
În timpul Renaşterii - idealul concepea personalitatea ca un “homo
universalis”, revenindu-se treptat la idealul grec.
În concluzie : IDEALUL E.F.S. este, omul sănătos fizic şi psihic, cu o
dezvoltare fizică armonioasă, ţinută corporală corectă, aptitudini motrice
dezvoltate multilateral, cunoştinţe asupra valorilor de utilizare a exerciţiilor
fizice cu scop preventiv, corectiv şi recuperator, capabil să se autoorganizeze în
timpul liber şi mai târziu în cadrul educaţiei permanente.

FUNCŢIILE E.F.S.
Funcţiile sunt destinaţii constante ale unui fenomen şi derivă din ideal.
Prin funcţii se realizează idealul E.F.S. şi se creează un echilibru dinamic dintre
aspiraţiile individuale şi cerinţele sociale.
Problematica funcţiilor E.F.S. a fost abordată de o serie de teoreticieni ai
domeniului: I.Şiclovan, E.Firea, Gh.Cârstea, Gh. Mitra, A.Mogoş, Novicov,
Matveev, fiecare scoţând în evidenţă sarcinile formative ale acestor activităţi.
Funcţiile E.F.S. realizează o corespondenţă între practicarea exerciţiilor
fizice sub diferite forme şi efectul acestora în viaţa de zi cu zi.
După I.Şiclovan (1979)”prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se
înţeleg acele destinaţii (roluri, influenţe) ale activităţilor în cauză care au un
caracter constant, răspunzând unor nevoi ale dezvoltării şi vieţii omului.
Clasifica funcţiile în două categorii:
1. Funcţii specifice:
• Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase;
• Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice;
2. Funcţii asociate:
• Funcţia igienică;
• Funcţia educativă;
• Funcţia recreativă;
15
• Funcţia de emulaţie;
V.Epuran şi M.Epuran(1974) formulează trei direcţii principale în care se
manifestă funcţiile E.F.S.:
• Funcţia axiologică, de dezvoltare fizică şi mentală a omului,
exprimată în D.F.A. ,starea de sănătate, dezvoltare psiho-
motrică;
• Funcţia conativă, de satisfacere a tendinţelor acţionale, a
trebuinţei de mişcare;
• Funcţia integrativă socială, ca funcţie de sinteză

Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase


- reprezintă punctul de plecare al influenţelor exercitate prin exerciţii
fizice asupra organismului uman.
- are rol deosebit în menţinerea şi creşterea capacităţii intelectuale şi a
puterii de muncă.
- este o cerinţă reală, obiectivă.
- educaţia fizică şcolară şi sportul şcolar trebuie să contracareze efectele
sedentarismului şi să contribuie la o dezvoltare conştientă a potenţialului
biopsihic şi fizic al omului.
Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice
- motricitatea reprezintă elementul central pentru temele care vizau
conţinutul instructiv al oricărui curriculum de E.F.
- această activitate influenţează conduita în general, în procesul de
integrare a subiectului în mediu.
- prin această funcţie sunt vizate componentele capacităţii motrice:
priceperile şi deprinderile motrice şi aptitudinile motrice, prin a căror formare şi
dezvoltare se asigura adaptarea tinerilor la situaţii mereu schimbătoare.
Funcţiile mai sus explicate se exercită exclusiv prin intermediul
procesului instructiv-educativ, din cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi din cadrul
antrenamentului sportiv.
Funcţia igienică

- E.F. prin acţiunile sale ameliorează activitatea marilor funcţiuni ale


organismului, asigurându-se obiectivul de păstrare şi întărire a sănătăţii
acestuia.

- prin practicarea sistematică a exerciţiilor fizice se asigură menţinerea unei


stări optime de sănătate.

Funcţia educativă
- este considerată cea mai complexă din punct de vedere al influenţelor
asupra personalităţii.
-E.F.S. îşi aduc contribuţia la transformarea copilului în adult şi la
integrarea sa socială.
- influenţează atât sfera motrică cât şi cea cognitivă şi afectivă.
16
IDEALUL OLIMPIC – expresie sintetică a funcţiilor E.F.S.
Una din concepţiile cele mai profunde legate de rolul pe care îl au
exerciţiile fizice în dezvoltarea personalităţii individului, a apărut la începutul
secolului al- xx-lea şi a fost formulat de baronul PIERRE DE COUBERTIN.
Prin Olimpism era preconizată “o educaţie sportivă generalizată,
accesibilă tuturor dominată de îndrăzneala virilă şi spirit cavaleresc amestecată
cu manifestări estetice şi literare, servind ca motor al naţiunii şi cămin al vieţii
civice(P. Coubertin, 1918).
În viziunea lui Coubertin, Olimpismul putea constitui o alternativă a
educaţiei moderne. Olimpismul a adus sportului elementul de echilibru, de
temperare, de destindere de toleranţă, dar şi de educaţie estetică. Pentru
înţelegerea Olimpismului este necesară înţelegerea simbolisticii acestuia: steag,
flacără, imn, jurământ, care sunt purtătoare de educaţie şi care conferă
Olimpismului caracterul de permanenţă universală.
Valorile centrale ale Olimpismului sunt: libertate, corectitudine, prietenie,
pace.

SCOPUL ŞI OBIECTIVELE E.F.S.


Idealul determină scopurile educative iar acestea concretizează pe diferite
planuri şi nivele prescripţiile generale ale idealului.
Scopul E.F.S. poate fi definit din punct de vedere :
1. practic, prin care se configurează principalelor acţiuni într-o
perioadă istorică definită.
2. strategic, prin care se asigură dezvoltarea domeniului pe termen
lung.
Scopul E.F.S. – îl constituie dezvoltarea personalităţii individului în
concordanţă cu cerinţele societăţii, de dobândire a autonomiei, eficienţei şi
echilibrului cu mediul natural şi social.
Finalităţile E.F.S. reprezintă materializarea obiectivelor sub toate
aspectele: somatic, funcţional, fizic-motric, cognitiv, afectiv şi social. Scopurile
pot fi concretizate într-o multitudine de obiective, care vizează influenţarea
personalităţii în ansamblul ei.
Obiective
Definiţie: “o ipostază, cea mai concretă a finalităţilor şi desemnează tipul de
schimbări pe care procesul de învăţământ sau cel din alt sistem educativ îl
aşteaptă şi îl realizează.(C. CUCOŞ).
- sunt proiectări anticipative, care duc la realizarea idealului.
- sunt priorităţi instructiv-educative, verigi intermediare între scopul
general şi activitatea practică.
- enunţ cu caracter anticipativ care descrie o schimbare de
comportament.
Taxonomia obiectivelor, iniţiatori în deceniile 6, 7 ale secolului XX:
17
- B.S. Bloom; D. Krathwol; B. Masia;
Concepţia despre Concepţia despre Concepţia despre
dezvoltarea societăţii om cunoaştere

IDEALUL EDUCAŢIONAL

Finalităţile
Ca orientări strategice ale funcţionării sistemului de învăţământ

Scopurile
Rezultatele ce se aşteaptă să se realizeze în diferite nivele şi tipuri
de şcolarizare

Obiective generale
Cognitive, afective, psihomotorii

Obiective specifice
Diferitelor obiective de învăţământ

Obiective operaţionale

Fig. Etape progresive în derivarea obiectivelor educaţionale


(după L. Vlăsceanu, 1995 pag. 38)

În prezent sunt recunoscute trei mari domenii de încadrare a obiectivelor:


- domeniul cognitiv,
- domeniul psihomotor;
- domeniul afectiv.
Există câteva modele de formulare şi ordonare a obiectivelor şi anume:
1. modelul morfologic (J.P. Guilford);
2. modelul clasificării ierarhice a obiectivelor (B.Bloom);
3. modelul taxonomic al lui Landsheere

18
Modelul morfologic se bazează pe o anumită concepţie psihologică
despre inteligenţă considerată ca o structură de operaţii mentale implicate în
rezolvarea de probleme şi obţinerea de performanţe. Este inspirat din modelul
tridimensional al intelectului uman al lui J.P. Guilford.
Modelul clasificării ierarhice a obiectivelor (B.Bloom) are două
dimensiuni: una de conţinut şi una de diferenţiere şi ordonare. Cele două
dimensiuni se combină şi determină elaborarea de taxonomii sau clasificări
ierarhice ale obiectivelor.

Evaluare

Reacţie Sinteză
complexă Caracterizare
Analiză
Automatism Organizare
Aplicare
Reacţie dirijată Valorizare
Înţelegere
Dispoziţie Reacţie
Asimilarea
Percepere cunoştinţelor Receptare

Domeniul Domeniul Domeniul


psihomotor cognitiv afectiv

Fig. Modelul clasificării ierarhice a obiectivelor pedagogice

Modelul taxonomic al lui Landsheere pornind de la modelul lui


Bloom face distincţie între obiective acestea fiind :
o obiective de „stăpânire” a cunoştinţelor;
o obiective de „transfer” a cunoştinţelor;
o obiective de „exprimare”.
În domeniul nostru de activitate obiectivele se formulează din toate cele
trei domenii iar după l. Herczeg se pot formula şi domeniul biologic
(morfofuncţional), domeniu ce se referă la . dezvoltare fizică armonioasă,
prevenirea şi corectarea atitudinilor deficiente, menţinerea unei stări de sănătate
optimă, stimularea proceselor de creştere, creşterea rezistenţei organismului la
factorii de mediu, obişnuirea organismului cu eforturi intense.
19
Obiectivele fiind priorităţi instructiv-educative ele sunt caracteristice
fiecărui subsistem al sistemului de educaţie fizică.
Astfel există obiective generale ale EF din care derivă obiectivele
specifice educaţiei fizice a tinerei geraţii, obiective ale educaţiei fizice militare,
obiective ale subsistemului educaţiei fizice profesionale, obiective în cadrul
educaţiei permanente şi autorducaţiei.
Acelaşi demers există la nivelul sportului, existând obiective referitoare la
sportul pentru toţi, pentru baza de masă a sportului de performanţă, pentru
sportul de performanţă şi mare performanţă.
Operaţionalizarea obiectivelor este acţiunea prin care se aleg criteriile
necesare şi suficiente pentru a încadra multiplele modificări şi transformări
morfofuncţionale şi în planul personalităţii umane în sfera unor categorii de
performanţe considerate ca rezultate ale exersării, învăţării, declanşate de
acţiunea educaţională, Herzeg L, (1995).
Operaţionalizarea obiectivelor este o acţiune prin care se transformă acel
obiectiv dintr-un nivel general sau intermediar, într-unul concret măsurabil. Prin
definirea unui obiectiv operaţional se urmăreşte precizarea modificărilor ce e
produc în comportamentul celui educat.
Cerinţe în formularea obiectivelor:
 Obiectivul nu descrie activitatea cadrului didactic, ci schimbarea care se
aşteaptă a se produce la nivelul elevului;
 Obiectivul se formulează în termeni comportamentali, expliciţi, prin
utilizarea verbelor de acţiune;
 Obiectivul trebuie să vizeze o operaţie singulară pentru a facilita
măsurarea;
 Obiectivul să fie elaborat în cât mai puţine cuvinte;
 Obiectivele să fie integrabile şi derivabile logic.
Formularea obiectivelor se realizează utilizând verbele de acţiune:
capacitate de a decide, de a efectua, de a realiza, de a recunoaşte de a aplica, de
a şti, de a demonstra şi care urmăresc realizarea unor competenţe.
Procedura de formulare a obiectivelor cuprinde 3 componente după
R.F.Mager:
1. Descrierea comportamentului final al elevului în termeni de achiziţii
măsurabile, observabile (prin apelul la verbele de acţiune, în conjunctiv).
2. Enunţarea condiţiilor în care se va realiza comportamentul;
3. Stabilirea criteriului performanţei acceptabile.
G.De Landsheere introduce 5 componente pentru formularea obiectivelor:

20
1. Cine va produce comportamentul dorit - elevul;
2. Care este comportamentul observabil de achiziţionat?
3. Care este produsul, performanţa?
4. În ce condiţii va avea loc comportamentul?
5. Care este criteriul reuşitei?
În concluzie operaţionalizarea obiectivelor facilitează trecerea de la general
la particular, de la finalităţi abstracte la unele din ce în ce mai concrete.

21
COMPONENTELE PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂT ÎN E.F.S.

CUNOŞTINŢE:
Cuvântul provine din latinescul cognoscere (connoscer) = informaţie
Definirea noţiunii de cunoştinţă: componenta cognitivă a procesului de
învăţământ, exprimată prin informaţii sub formă de :noţiuni, concepte, idei, teze,
legi, principii, teorii care se predau şi se învaţă la o anumită disciplină.
- sunt produse psihice, rezultate ale reflectării în conştiinţă a realităţii
obiective(obiecte şi fenomene şi relaţiile între ele);
- sunt adevăruri despre realitate cu grade diferite de corectitudine,
generalitate, esenţialitate.
Practica a demonstrat că precizia, claritatea , cunoştinţelor depinde de
claritatea materialului intuitiv şi de modul în care acesta este perceput. În acest
sens, materialul trebuie să fie: concludent, reprezentativ, accesibil înţelegerii, să
fie analizat sub îndrumarea profesorului, să fie sesizate datele esenţiale.
CUNOŞTINŢELE din domeniul activităţilor motrice, sunt de natură
teoretică, reprezentând un ansamblu de concepţii, idei, legate de practicarea sub
diferite forme a exerciţiului fizic.
E.F.S. are un sistem notional bine argumentat iar, însuşirea acestuia şi a
celorlalte cunoştinţe din disciplinele sportive, vizează conştientizarea procesului
de învăţământ, dezvoltarea motivelor şi intereselor pentru practicarea
sistematică a exerciţiului fizic, înzestrarea elevilor cu datele necesare organizării
activităţii independente. În activitatea noastră nu sunt prevăzute lecţii speciale
pentru transmiterea cunoştinţelor teoretice, acestea sunt transmise concomitent
cu formarea priceperilor şi deprinderilor motrice sau cu dezvoltarea/educarea
aptitudinilor motrice.
În liceele sportive există aceste lecţii teoretice, existând în planul de
învăţământ o disciplină numită: Pregătire sportivă teoretică , fiindu-i alocate un
anumit număr de ore/săpt. Astfel de ore există şi în procesul antrenamentului
sportiv, fiind incluse în pregătirea teoretica- componentă antrenamentului
sportiv.
Cunoştinţele se transmit în funcţie de stadiul de dezvoltare a gândirii
copilului, de nivelul lui de înţelegere şi recepţionare, începând din clasa I şi până
la nivel universitar. Aceste cunoştinţe se structurează în :cunoştinţe generale şi
specifice diferitelor discipline sportive şi se referă la :
 cunoaşterea noţiunilor privind starea optimă de sănătate şi importanţa
practicării exerciţiilor fizice;
 noţiuni de igienă individuală şi colectivă (socială);

 cunoaşterea valorilor indicatorilor morfo-funcţionali;


 cunoaşterea valorii de întrebuinţare a exerciţiului fizic;

22
 cunoaşterea noţiunilor legate de structura mişcărilor;
 noţiuni de ajutor, asigurare;
 cunoaşterea normelor de protecţia muncii;
 cunoaşterea regulamentelor diferitelor discipline/ramuri/probe sportive;
 cunoaşterea unor reguli, cerinţe, necesare în organizarea activităţilor turistice
şi sportive;
 cunoaşterea unor aspecte legate de Istoria E.F.S. de Istoria J.O.;
 cunoaşterea reţelei şcolare şi de juniori din localitate;
 cunoaşterea evenimentelor sportive;
 cunoaşterea cerinţelor catedrei de educaţie fizică din şcoală;

PRICEPERI
Cuvântul provine din latinescul percipere =îndemânare, iscusinţă
Definirea noţiunii de pricepere: posibilitate dobândită prin învăţare de a
executa o anumită acţiune, în condiţii foarte variate, realizând o adaptare
promptă la eventualele schimbări (dicţionarul de pedagogie).
- facultatea de a înţelege; judecată; inteligenţă; îndemânare; abilitate;
iscusinţă; (DEX).
Alături de deprinderi, priceperile formează baza comportamentului învăţat. Sunt
prezente în orice act motric, înainte de a deveni deprindere.
Priceperea este o capacitate, ceva înnăscut, care se perfecţionează în
ontogeneză.
Caracteristici:
- nivelul de manifestare a priceperilor depinde de plasticitatea scoarţei cerebrale;
- sunt componente ne automatizate a activităţii voluntare;
- priceperile complexe sunt dependente de experienţa motrică anterioară;
exprimă măiestrie practică în condiţii variabile;
Clasificare:
- priceperi elementar e - reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni;
- priceperi complexe - superiore, care constau în valorificarea deplină a
întregului complex de activităţi motrice şi intelectuale ale unui subiect; sunt
caracterizate de o mare complexitate structural-funcţională înglobând cunoştinţe
teoretice, experienţa personală, deprinderi motrice diferite, toate putând fi
actualizate, mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii complexe şi
schimbătoare.

23
ELEMENTE DE
CONŢINUT ALE
CELORLALTE
LATURI ALE
EDUCAŢIEI

INDICI CUNOŞTINŢE
MORFO- DE
FUNCŢIONALI SPECIALITATE
CONŢINUTUL
PROCESULUI
DE
ÎNVĂŢĂMÂNT APTITUDINI
ÎN E.F.S. MOTRICE

OBIŞNUINŢE

PRICEPERI
ŞI
DE PRINDERI

Fig. Sistemul componentelor procesului de învăţământ în educaţie fizică

24
APTITUDINI
Sinonime:

Capacitate, sistem de însuşiri funcţionale şi operaţionale care în uniune


cu deprinderile şi cunoştinţele şi experienţa necesară, duc la acţiuni eficiente şi
de performanţă (P.N.Popescu,)
Abilitate, îndemânare, iscusinţă, dibăcie, pricepere; sensul operaţional se
referă la activităţi dobândite ce permit realizarea cu mare rapiditate, precizie,
eficienţă ,cu un consum redus de energie nervoasă şi psihică a unor activităţi
(P.E.Vernon).
Calitate, se referă la caracteristicile de conţinut ale obiectelor şi
fenomenelor, exprimă sinteza laturilor şi însuşirilor lor esenţiale, prin care se
deosebesc de alte obiecte şi fenomene.
Definiţii:
 însuşire psihică individuală care condiţionează îndeplinirea în bune
condiţiuni a unei munci, acţiuni (DEX);
 însuşire individuală care determină efectuarea cu succes a unei anumite
activităţi (Leontiev);
 complex de însuşiri relativ stabile ale personalităţii care condiţionează
realizarea cu succes a diferitelor feluri de activităţi: intelectuale, artistice,
ştiinţifice, tehnice, sportive, organizatorice, manuale (U.Şchiopu).
 însuşiri, dispoziţii naturale, înclinaţii, posibilităţi ale organismului de a
efectua acte motrice cu anumiţi indici de V.Î.R.F. supleţe/flexibilitate (T.E.F.S.)
 ansamblu de predispoziţii sau potenţialităţi motrice fundamentale ale omului
pe care se clădesc abilităţile motrice învăţate (R.Manno)
 însuşiri psihofiziologice bazate pe un sistem de operaţii cu ajutorul cărora
executăm activităţi cu multă rapiditate şi cu un înalt grad de eficienţă (M.Stoica)
Aptitudinile sunt rezultatul unor factori interni: dispoziţiile ereditare,
plasticitatea scoarţei, intensitatea, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase,
particularităţile analizatorilor, interese, motivaţii, aspiraţii, inteligenţa; factori
externi care se referă la procesul însuşirii logice şi creative a cunoştinţelor.
Aptitudinile au la bază anumite dispoziţii de bază, native, deşi depind de
acestea, aptitudinile sunt un rezultat al dezvoltării/educării lor în cadrul unei
anumite activităţi. Aptitudinile alimentează creaţia. Când se încarcă de interese,
se formează vocaţia.
În practica curentă , când se discută despre aptitudini, se utilizează
termenii de dezvoltare şi educare. Dezvoltarea se referă la modificările morfo-
funcţionale produse în organism în urma supunerii lui unui efort, iar educarea se

25
referă la totalitatea acţiunilor pedagogice necesare canalizării dezvoltării
aptitudinilor motrice.

Clasificări:

 după tipurile de procese la nivelul cărora se manifestă: aptitudini senzoriale


(acuitatea vizuală şi auditivă, rapiditatea percepţiilor, simţul ritmului); aptitudini
psihomotorii (rapiditatea şi supleţea mişcărilor, mobilitatea acestora,
coordonarea şi precizia, dexteritatea manuală); aptitudini intelectuale (aptitudini
generale: inteligenţa şi aptitudinea şcolară; aptitudini specifice/profesionale:
artistice, tehnice, sportive, matematice ( M.Stoica, 1996)
 aptitudinile motrice se clasifică în : aptitudini generale, care se referă la

capacitatea formării deprinderilor şi la capacitatea de mobilizare a resurselor


energetice; aptitudini speciale, care cuprind: sensibilitatea chinestezică,
echilibrul, coordonarea (M.Epuran, 1969).
 aptitudinile motrice se clasifică în : aptitudini condiţionale, care se bazează
pe eficacitatea metabolică a muşchilor(V.R.F); aptitudini coordinative, care sunt
determinate de capacitatea de a organiza şi regla mişcarea (Î); (Gundlach, citat
R.Manno,1992).
 aptitudini simple şi complexe(combinarea a două sau mai multe aptitudini);
Dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice se realizează pe baza mobilizării
resurselor energetice ale organismului, deci printr-un efort sistematic atât psihic
cât şi muscular. Efortul implică cele trei elemente ale sale, parametrii săi:
volumul, latura cantitativă a efortului, exprimat prin: număr de repetări, distanţe
parcurse, durată, kilograme ridicate; intensitatea, latura calitativă a efortului,
exprimată prin viteza de execuţie, tempo; complexitatea, care reprezintă modul
concret de înlănţuire a tuturor elementelor pe parcursul efortului.
Viteza

Analizând şi sintetizând definiţiile date vitezei putem concluziona că:


Viteza, este capacitatea organismului de a efectua acte şi acţiuni motrice
cu iuţeală, rapiditate maximă , într-un timp cât mai scurt.
Forme de manifestare:

 viteza de reacţie, sinonimă cu “timpul latent al reacţiei motrice”; se bazează


pe procesele complexe ce realizează depolarizarea membranei receptorilor, pe
viteza de transmitere aferente şi eferente a mesajului codificat sub formă de
impuls nervos, pe timpul necesar elaborării răspunsului şi generalizării excitaţiei
în muşchi.
Limita fiziologică a acestui tip de viteză poate fi identificată în cel puţin
cinci momente: excitaţia receptorului nervos; transmiterea aferentă a semnalelor
provenite de la receptorul S.N.C.; trecerea stimulului în reţeaua nervoasă şi
elaborarea semnalului destinat efectorului; sosirea în muşchi a semnalului

26
provenit de la S.N.C.; stimularea muşchiului şi producerea unei activităţi
mecanice la acest nivel;(R.Manno,1996).
Definiţie: iuţeala cu care un subiect răspunde la excitaţii de diferite naturi
sau iuţeala cu care se alege varianta optimă de răspuns la acţiunile adversarului.
Reacţiile ce apar pot fi: simple, care apar la excitanţi cunoscuţi dar în mod
spontan; complexe, care implică elaborarea unor răspunsuri de partenerii sau
situaţiile noi apărute- viteza de decizie-opţiune;
 viteza de execuţie, se exprimă prin timpul necesar efectuării integrale a unor
acte motrice simple sau complexe; iuţeala cu care se efectuează o mişcare
singulară (aciclică). Viteza de execuţie este determinată şi de viteza de reacţie-
decizie.
 viteza de repetiţie, se exprimă prin frecvenţa maximă a mişcărilor repetate în

mod voluntar, în unitatea de timp (mişcări ciclice); are la bază mobilitatea


proceselor nervoase :excitaţia şi inhibiţia; şi labilitatea funcţională a S.N.C., care
emite comenzi succesive în mod repetat, iar efectorul muscular răspunde prompt
la acesta în funcţie de propria viteză de contracţie şi relaxare.
Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul mişcării şi de ritmul efectuării
ei. Ea se manifestă corelat cu forţa şi rezistenţa, această îmbinare determinând
eficienţa acţiunii.
 viteza de deplasare, formă complexă de manifestare a vitezei, exprimă
posibilităţile momentane ale sportivului pentru parcurgerea cu maximă iuţeală a
unei distanţe date; este în relaţie cu celelalte forme ale vitezei. Din punct de
vedere biomecanic, aceasta poate fi descompusă în două faze: faza măririi
vitezei pe baza accelerării după start; faza stabilirii relative a vitezei pe parcurs
(A.Demeter,1981).
 viteză uniformă, parcurgerea unor spaţii egale în unităţi de timp egale –

acceleraţie;
 viteză neuniformă, parcurgerea unor spaţii egale în unităţi de timp inegale –

deceleraţie;
 viteza în regimul celorlalte aptitudini: viteză în regim de forţă – detentă;

viteză în regim de îndemânare; viteză în regim de rezistenţă;


Factori de condiţionare:
 mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia care
asigură alternanţa contracţie cu relaxarea;
 funcţionalitatea analizatorilor, acuitate, fineţe, precizie;
 viteza de conducere a impulsurilor nervoase;
 viteza de contracţie a muşchilor;

 lungimea segmentelor care intră în acţiune şi mobilitatea articulaţiilor;


 capacitatea de coordonare a grupelor musculare;
 tipul fibrei musculare care intră în contracţie (fibrele albe sunt favorabile
unei viteze bune, sunt fibre rapide);
 valoarea surselor şi proceselor energetice;

27
 nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice, mai ales forţa;

28
VITEZA - FORME DE
MANIFESTARE

Viteza Viteza de execuţie


de reacţie – decizie a unei mişcări
la stimuli: vizuali, singulare
Viteza de repetiţie
Viteza aciclică Viteza ciclică
auditivi, tactili

Viteza de deplasare – forma


complexă

Viteza în regim de: forţă, rezistenţă,


îndemânare

Fig. Formele de manifestare ale vitezei

29
Forţa

Definiţie: capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere,


menţinere, cedare, în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin contracţia
unuia sau a mai multor grupe musculare.
Forţa - capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistenţă
prin contracţie musculară (A.Demeter,1981).
Forme de manifestare:

 după participarea grupelor musculare în efort: forţă generală, când în efort


participă principalele grupe musculare; forţă specifică, când în efort participă
una sau câteva grupe musculare;
 după tipul de contracţie musculară: forţă dinamică – izotonică, caracterizată

prin modificarea dimensiunilor fibrelor musculare: prin scurtare, vorbim de forţă


de învingere – concentrică, prin lungire, vorbim de forţă de cedare – excentrică,
iar dacă cele doua fenomene apar deodată, vorbim de forţă pliometrică; forţă
statică – izometrică, caracterizată prin creşterea tensiunii în muşchi, lungimea
fibrei muscular rămânând ne modificată; forţă mixtă, se întâlnesc contracţiile
statice cu cele dinamice pentru învingerea unei rezistenţe;
 după capacitatea de efort în relaţie cu puterea individuală umană: forţă

maximă sau absolută, este forţa cea mai mare pe care sistemul muscular o poate
dezvolta în timpul unei contracţii voluntare; forţă relativă, care exprimă
raportul dintre forţa absolută şi greutate;
 în funcţie de modul de combinare cu celelalte aptitudini: forţă în regim de

viteză – forţă explozivă, putere, este învingerea unor rezistenţe prin contracţii
musculare rapide; forţă în regim de îndemânare; forţă în regim de rezistenţă,
capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat contracţii musculare prin
care se învinge o rezistenţă externă (gimnastică artistică, înot, box, lupte, caiac-
canoe, canotaj, jocuri sportive);

Factori de condiţionare:
 capacitatea de concentrare a proceselor nervoase;
 numărul de fibre musculare care participă la contracţie şi grosimea lor
(secţiunea transversală);
 lungimea fibrei musculare şi valoarea unghiulară a segmentului care
lucrează;
 procesele biochimice din muşchi, resursele de energie intramusculară;
 coordonarea inter şi intramusculară (pentru forţa maximă);
 viteza de contracţie a fibrei musculare(pentru forţa explozivă);
 intensitatea şi durata contracţiei (20-30 sec. favorizează creşterea forţei);
 nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini;
 vârsta şi sexul ( A.Dragnea, 1996);

30
 ritmurile diurne;
 factorii psihici, voinţă, motivaţie, concentrarea atenţiei, stări emoţionale;

În funcţie de manifestarea grupelor


musculare: F. generală;
F. specifică.

În funcţie de caracterul
contracţiei: F. izometrică;
F. izotonică; F. mixtă

Forţa
Forme de După capacitatea de efort în
manifestare raport cu greutatea: F. absolută,
F. relativă

În relaţie cu celelalte aptitudini:


F. în rgim de V. – putere;
F. în regim de R. ;
F. în regim de Î.

Fig. Formele de manifestare ale forţei

31
Rezistenţa

Omul, în activitatea sa, depune un efort susţinut, ceea ce determină


apariţia unei senzaţii de disconfort care produce în organism modificări
fiziologice mai puternice. Printr-un efort de voinţă, omul poate continua
activitatea, această stare numindu-se, faza oboselii compensate. Dacă, în ciuda
eforturilor de voinţă randamentul scade, survine faza oboselii decompensate.
Oboseala este o stare fiziologică, reprezentată prin scăderea temporară a
capacităţii de lucru, provocată de munca depusă (A.Demeter, 1981). În funcţie
de tipul de activitate depusă, oboseala poate fi: oboseală intelectuala, senzorială,
emoţională, fizică. Acestor forme de oboseală le corespund aceleaşi tipuri de
rezistenţă.
Definiţii:
- capacitatea omului de a lupta şi a învinge oboseala (F.S.Farfel);
- capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o
anumită intensitate, o perioadă de timp cât mai îndelungată, fără
scăderea eficienţei activităţii depuse, (A.Demeter);
- capacitatea psiho-fizică a organismului de a face faţă oboselii
specifice activităţii depuse;
Gradul de dezvoltare al rezistenţei se reflectă în capacitatea funcţională
ridicată a sistemelor: cardio-respirator, a metabolismului, a sistemului nervos
precum şi capacitatea de coordonare a celorlalte aparate şi sisteme.
Forme de manifestare:
 după numărul şi mărimea muşchilor participanţi: rezistenţă generala –
globală, când în activitate este cuprinsă mai mult de 2/3 din masa musculară;
rezistenţă regională, când în activitate este cuprinsă 1/3-2/3 din întreaga masă
musculară; rezistenţă locală, când în activitate este cuprinsă mai puţin de1/3 din
întreaga musculatură;
 după specificitatea ramurii de sport: rezistenţă generală; rezistenţă specială,

specifică diferitelor ramuri de sport;


 după sursele energetice: rezistenţă anaerobă; rezistenţă aerobă, anduranţă;

rezistenţă mixtă;
 după durata efortului: rezistenţă de scurtă durată, 45 sec-2 min.; rezistenţă

de durată medie, 2-8 min.; rezistenţă de lungă durată, 8-10 min.;


 după natura efortului: rezistenţă în eforturi de intesitate constantă, variabilă

şi eforturi repetate;
 după modul de combinare cu celelalte aptitudini: rezistenţă în regim de

viteză, până la 55 sec.; rezistenţă în regim de forţă şi putere; rezistenţă în regim


de îndemânare;

32
Factori de condiţionare:
 posibilităţile sistemelor cardio-vascular şi respirator, muscular şi a celorlalte
funcţii care susţin efortul;
 resursele energetice, calitatea metabolismului şi mecanismele hormonale de
reglare;
 stabilitatea proceselor nervoase fundamentale;
 calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un
efort;
 relaţia dintre pauză şi efort:
 nivelul de manifestare al îndemânării;
tipul fibrei musculare;

REZISTENŢA
FORME DE MANIFESTARE

D. P. D.V R. scurtă În combinaţie


D. P. D.V .al D. P. D.V . cu celelalte
fiziologic şi durată;
dimensiunilor: metodologic: calităţi
biochimic: R. durată
R. locală; R. generală; R. în regim de
R. anaerobă; medie;
R. regoinală; - R. specială, forţă;
R. aerobă; R. lungă
R. globală specifică R. în regim de
R. mixtă durată;
viteză;

ALTE CLASIFICĂRI

R. eforturi de R. în eforturi R. combinată


R. în eforturi R. combinată
intensitate de intensitate cu
repetate cu putere
constantă variabilă îndemânare

Fig. Diferite forme de manifestare ale rezistenţei

33
Capacitatea coordinativă – îndemânarea
Sinonime: abilitate, iscusinţă, pricepere,dexteritate;
În literatura de specialitate îndemânarea, este definită din trei puncte de
vedere:
• calitate motrică complexă în viziunea unor teoreticieni ca:M. Epuran,
I.Şiclovan, V. Ludu;
• aptitudine a individului de a învăţa rapid o nouă mişcare, fiind în acest caz
sinonimă cu priceperea motrică elementară, după Matveev, Novicov,Mathews;
• capacitatea de a restructura rapid mişcările în condiţii variate, în funcţie de
condiţiile concrete de efectuare a acestora, Ozolin, Bernstein, Hirtz;
În sinteza, îndemânarea poate fi definită ca: aptitudine prin care omul poate
efectua acte motrice simple sau complexe cu coordonarea segmentelor corpului
sau a întregului corp, să manevreze obiecte cu uşurinţă, precizie, rapiditate, cu
consum minim de energie;
A. Dragnea consideră îndemânarea, un termen prea ”restrictiv” pentru
complexitatea fenomenului prezentat.
Actualmente, se utilizează termenul de capacitate coordinativă, care
desemnează generic un complex de calităţi preponderent psiho-motrice care
presupun adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor
tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric existent;
Clasificarea aptitudinilor coordinative
 capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor, permite stabilirea legăturilor
între abilităţile motrice automatizate ca: alergările, săriturile pedalatul,
combinarea figurilor în gimnastică, implicând o succesiune continua de
elemente standardizate; include şi coordonarea segmentară şi pregătirea
ambidextră;
 capacitatea de orientare spaţio-temporală, permite modificarea poziţiei
corpului în spaţiu şi timp; există două forme de orientare: în raport cu
obiectele în mişcare, în condiţii relativ statice; orientarea corpului în raport
cu puncte de referinţă fixe sau mobile; are rol deosebit în jocurile sportive;
sporturi tehnico-combinative (gimnastică, patinaj);
 capacitatea de diferenţiere chinestezică; relaxarea musculară voluntară poate
fi considerată ca formă de manifestare a acestei aptitudini; intervine în
sporturi care implică adoptarea unor posturi sau imitarea unor figuri, în
măsura în care ea condiţionează precizia şi eleganţa;
 capacitatea de echilibru, se referă la menţinerea corpului într-o poziţie

echilibrată şi de a reface echilibrul după deplasări şi solicitări de amplitudine


mare;
 capacitatea de reacţie, permite reacţia la stimuli prin acţiuni motrice
adecvate;
 simţul ritmului, aptitudinea de a organiza cronologic diferitele intervenţii
musculare, în raport cu spaţiul şi timpul; este important în învăţarea
34
numeroaselor mişcări şi în situaţiile tactice în care este necesară variaţia
frecvenţei fără a creşte costul energetic;
 capacitatea de transformare a mişcărilor, permite ca programul motric al unei
acţiuni în curs să se adapteze sau să se modifice faţă de transformări
neprevăzute şi complet neaşteptate;
Forme de manifestare:
 îndemânare generală, capacitatea de a efectua raţional şi creator diverse
acţiuni motrice;
 îndemânare specială, specifică diferitelor ramuri de sport;

 îndemânare tehnică, prin care se arată cum se execută actul motric;

 îndemânare tactică, modul de aplicare a actului motric în diferite situaţii:

folosirea celor mai adecvate tempo-uri, capacitate superioară de decizie şi


anticipare, răspunsuri rapide şi adecvate la acţiunile partenerului;
Îndemânarea este prezentă în toate acţiunile motrice ale omului şi nu poate fi
separată de celelalte aptitudini motrice.
Factori de condiţionare:
• calitatea sistemului nervos central, valoarea proceselor nervoase,
plasticitatea scoarţei;
• fineţea, acuitatea şi precizia organelor de simţ;
• experienţa motrică anterioară;
• stadiul de dezvoltare a gândirii individului;
• nivelul de dezvoltare acelorlalte aptitudini motrice;

Capacitatea coordinativă
Elemente componente: Capacitatea de
combinare şi cuplare a mişcărilor; Capacitatea de
diferenţiere chinestezică; Capacitatea spaţio-
temporală; Capacitatea de echilibru; Capacitatea
de reacţie; Simţul ritmului; Capacitatea de a
transforma mişcările.

Forme de manifestare:
Îndemânare generală
Îndemânare specială
Îndemânare tehnică
Îndemânare tactică

Fig. Capacitatea coordinativă

35
Supleţea - flexibilitate
Sinonime: mobilitate, elasticitate, flexibilitate;
Definiţie: capacitatea organismului uman de a efectua acte motrice cu
mare grad de amplitudine.
Este aptitudinea motrică aflată la graniţa dintre aptitudinile condiţionale şi
cele coordinative şi cuprinde mobilitatea care se referă la articulaţii, la
posibilitatea lor de a se mişca, limitată de forma suprafeţelor articulare şi
elasticitatea, ca fiind proprietatea fundamentală din punct de vedere fiziologic a
fibrei musculare de a reveni la lungimea sa după o contracţie sau o întindere
pasivă.
Mobilitatea articulară se măsoară în grade, ştiut fiind faptul că mişcările
aparatului locomotor fac unghiuri diferite între ele.
Cercetările în domeniu au demonstrat că această aptitudine este
condiţionată genetic, este puţin perfectibilă şi regresează odată cu înaintarea în
vârstă.
Forme de manifestare:
 supleţe generală, înregistrată în toate articulaţiile care permit realizarea unor
mişcări variate cu amplitudine mare;
 supleţe specială, care asigură o amplitudine mare şi maximă doar în
articulaţiile solicitate în mod deosebit în anumite ramuri sportive;
 supleţe pasivă , caracterizată printr-o mobilitate maximă a unei articulaţii cu
ajutorul unei forţe externe: partener, aparat, greutatea propriului corp;
 supleţe activă, mobilitate maximă într-o articulaţie prin activitate musculară
proprie, aceasta fiind determinată de elasticitatea muşchilor antagonişti şi de
forţa necesară acţionării segmentelor corpului;
Factori de condiţionare:
 structura şi tipul articulaţiilor;
 capacitatea de întindere a muşchilor , ligamentelor şi tendoanelor;
 tonusul şi forţa musculară;
 elasticitatea discurilor intervertebrale;
 capacitatea sistemului nervos central de a coordona procesele neuro-
musculare;
 temperatura şi condiţiile externe;
 starea emoţională;
 vârsta;
 ritmul celor 24 de ore;

 este condiţionată şi de o bună încălzire şi pregătire a aparatului locomotor;


Lipsa de supleţe poate determina:
- lungirea timpului de învăţare a anumitor mişcări;
- apariţia accidentărilor;
- limitarea dezvoltării şi valorificării celorlalte aptitudini;
36
- scăderea randamentului în efectuarea acţiunilor motrice;

Flexibilitatea
forme de
manifestare

- Generală;
- Activă;
- Specială
- Pasivă

Fig. Formele de manifestare ale flexibilităţii

37
Deprinderile motrice

Generalităţi:
Definirea noţiunii de deprindere:
• obişnuinţă, obicei; uşurinţă căpătată de-a lungul timpului într-o
îndeletnicire oarecare; pricepere; destoinicie; dexteritate; practică obişnuită într-
o îndeletnicire oarecare; exerciţiu; (D.E.X.)
• capacitatea de a aplica informaţiile cu uşurinţă şi cu randament
sporit, cu respectarea tuturor calităţilor priceperii( corectitudine, iscusinţă,
abilitate, în condiţii variate şi schimbate);
• este priceperea transformată în act reflex sau mai bine spus,
priceperea ajunsă la un înalt grad de automatizare a componentelor: mecanismul
de transformare a priceperii în deprindere este dat de execuţiile efectuate în mod
sistematic şi continuu;
• din punct de vedere psihofiziologic, deprinderile se manifestă ca
stereotipuri dinamice şi constituie un fel de a doua natură a omului ( U.Şchiopu,
1997).
• Sunt moduri de acţiune bine elaborate şi consolidate care permit
desfăşurarea mai facilă a unor activităţi fie ca fragmente automatizate ale unor
acţiuni complexe care în urma exerciţiului s-au sistematizat şi au ajuns la un
anume grad de automatizare şi de independenţă faţă de activitatea conştientă în
ansamblul ei.( A. Tucicov-Bogdan, 1973).
Deprinderea este caracterizată printr-o serie de trăsături specifice , cea mai
importantă fiind sinteza realizată pe plan cognitiv, senzorial-motric sau
chinestezic ( G. Montpellier).
Există mai multe accepţiuni ale conceptului de deprindere, dar atât
reprezentanţii şcolii franceze cât si cei ai şcolii engleze şi ruse, consideră
deprinderea ca fiind rezultatul învăţării, o manieră de comportare care se
formează prin exersare;
Categorii de deprinderi:
 Deprinderi intelectuale;
 Deprinderi motrice;
 Deprinderi senzoriale;

Între cele trei categorii de deprinderi există o relaţie de interdependenţă.


Deprinderile motrice
 Reprezintă caracteristica de ordin calitativ a actelor motrice învăţate;
 În educaţia fizică şi antrenamentul sportiv, deprinderea motrică reprezintă un

obiectiv, o finalitate a procesului instructiv-educativ-evaluativ;


Există mai multe definiţii date deprinderilor motrice, vom aminti câteva mai
reprezentative:

38
 Deprinderea motrică, o caracteristică, sau o componentă a actelor învăţate,
care prin exersare dobândesc indici superiori de execuţie( coordonare precizie,
viteză, plasticitate, automatism), M. Epuran,1976;
 Componentă automatizată a actului motric voluntar; act sau acţiune motrică

ajunsă prin exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie, eficienţă şi care


asigură succesul execuţiei în sensul dorit (L.Herczeg);
 Deprinderile motrice sunt stereotipuri dinamice, motrice, proprioceptive
(A.N. Krestovnikov, 1954);
 Deprinderile motrice reprezintă componentele esenţiale şi totodată specifice
ale diferitelor acte motrice care îmbinate în mod armonios asigură îndeplinirea
unor sarcini motrice conform principiului: “eficienţă maximă prin cheltuieli
energetice minime”( A.Demeter, 1981);
Caracteristicile deprinderilor motrice:
 Componente ale conduitei voluntare ale omului, elaborate prin exerciţiu;
 Sunt rezultatul învăţării mişcărilor prin repetare; sunt specifice unei activităţi;
 Se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă, care permite
corectarea pe moment a unor inexactităţi;
 Automatizarea deprinderii eliberează scoarţa cerebrală, asigurând
participarea ei la alte activităţi;
 Deprinderile au stabilitate relativă în condiţii variabile şi plasticitate;
 Sunt ireversibile;
 Au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă a unor stimuli
care constituie elemente informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea
acţiunilor;
 Se prezintă de cele mai multe ori sub forma unor structuri individuale
determinate de însuşirile sau aptitudinile variabile ale subiecţilor care învaţă
aceeaşi mişcare;
 Formarea deprinderilor este condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi:

aptitudinile motrice, motivaţia, nivelul pedagogic al instruirii, calitatea şi


eşalonarea exerciţiilor, aprecierea şi autocontrolul rezultatelor;
Etapele formării deprinderilor motrice şi conţinutul lor sunt diferit prezentate
în literatura de specialitate, fiind în concordanţă cu domeniul care le tratează şi
ne prezentând diferenţe semnificative. Astfel în funcţie de domenii distingem:
1. Etape fiziologice ( A.N.Krestovnikov, 1954; A.Demeter, 1979);
2. Etape psihologice(AL.Roşca, 1966; P.A.Rudik, 1955; M.Epuran, 1976);
3. Etape metodice(L.P.Matveev, A.D.Novikov,1980; GH.Cârstea 1997;
D.Harre,
1973);
Prezentarea acestor etape şi conţinutul lor este realizată în tabelele ce urmează:

39
DEPRINDERILE MOTRICE
ETAPELE FIZIOLOGICE
NR. DUPĂ A.N. KRESTOVNIKOV DUPĂ A. DEMETER
1. ETAPA MIŞCĂRILOR INUTILE ŞI A ETAPA IRADIERII ŞI
LIPSEI DE COORDONARE: GENERALIZĂRII EXCITAŢIEI:

- iradiere extinsă; - iradiere extinsă sau chiar


generalizarea excitaţiilor sosite de la
- răspuns nediferenţiat
scoarţă;

- mişcarea se realizează cu încordare


mare şi cu risipă de energie;
2. ETAPA MIŞCĂRILOR ÎNCORDATE: ETAPA CONCENTRĂRII INIŢIALE
A EXCITAŢIEI:
- nu există un echilibru între excitaţie şi
inhibiţie; - o insuficientă concentrare a excitaţiei
apărută şi iradiată pe scoarţă;
- apar procese de diferenţiere;
- se conturează un început de inhibiţie
de diferenţiere;
3. ETAPA EXECUŢIEI CORECTE A ETAPA DE DIFERENŢIERE ŞI DE
MIŞCĂRILOR: FORMARE INIŢIALĂ A
DEPRINDERII:
- dispare încordarea;
- este etapa mişcărilor diferenţiate;
- se produce corectarea proceselor
nervoase; - se realizează o concentrare perfectă a
excitaţiei corticale;
4. ETAPA ÎNSUŞIRII DETAILATE A ETAPA DE AUTOMATIZARE A
MIŞCĂRILOR: DEPRINDERII:
- se delimitează precis iradierea - I. V. Pavlov a legat automatizarea
proceselor de excitaţie şi inhibiţie; mişcărilor de starea de excitabilitate a
- se realizează întărirea stereotipului centrilor nervoşi;
dinamic;- este etapa măiestriei;

40
DEPRINDERILE MOTRICE
ETAPELE METODICE
NR. DUPĂ NOVIKOV şi DUPĂ GH. CÂRSTEA DUPĂ D. HARRE
MATVEEV
1. ETAPA ÎNVĂŢĂRII ETAPA INIŢIERII ÎN ETAPA FORMĂRII
INIŢIALE: BAZELE TEHNICE DE PRIMEI IMAGINI
EXECUŢIE A ASUPRA MIŞCĂRII:
- se caută formarea
DEPRINDERII:
ritmului şi tempo-ului - iau naştere reacţii
mişcării; - formarea unei ideomotorii şi are loc
reprezentări clare asupra acceptarea fizică şi
- se înlătură mişcările
deprinderii respective; psihică;
inutile;
- formarea ritmului
- se realizează o
general de execuţie
reprezentare generală a
cursivă a deprinderii;
mişcării;
- descompunerea
deprinderii motrice;
2. ETAPA ÎNVĂŢĂRII ETAPA FIXĂRII ŞI ETAPA PRIMEI
APROFUNDATE: CONSOLIDĂRII ÎNVĂŢĂRI:
DEPRINDERII :
- are loc adâncirea - se însuşeşte componenţa
înţelegerii de către elevi a realizarea tehnicii de principală a mişcării;
legităţilor mişcării care execuţie în concordanţă - se urmăreşte înlăturarea
compun acţiunea motrică; cu caracteristicile mişcărilor suplimentare şi
mişcării;
- se formează ritmul şi inutile;
tempoul adecvat execuţiei - exersarea deprinderii în
globale; condiţii relativ şi
predominant constante;

- corectarea cu prioritate
a greşelilor individuale de
execuţie;

41
3. ETAPA CONSOLIDĂRII ETAPA ETAPA PRECIZĂRII
ŞI PERFECŢIONĂRII PERFECŢIONĂRII ACŢIUNII:
DEPRINDERII: DEPRINDERII - mişcrea prinde contur
MOTRICE:
- se consolidează precis, este percepută în
deprinderea în condiţii - sporirea variantelor de mod detaaliat ;
diferite şi cu intensităţi execuţie; - concomitent se stabilesc
ale efortului diferite: - exersarea deprinderii în fazele actului motric;
-se apreciază global condiţii cât mai variate;
gradul de automatizare a - includerea deprinderii în
mişcării; înlănţuiri de altea
deprinderi motrice;
4. ETAPA DE
AUTOMATIZARE:

- se stabilizează
deprinderile;

- se repetă în condiţii
neschimbate;
5 ETAPA
PERFECŢIONĂRII ÎN
CONDIŢII VARIABILE:

- se urmăreşte
perfecţionarea tehnicii în
funcţie de particularităţile
individuale;

- capacitatea de a lega
diferite deprinderi;

42
DEPRINDERI MOTRICE
ETAPE PSIHOLOGICE
NR. DUPĂ AL. ROŞCA DUPĂ P.A.RUDIK DUPĂ FITTS
1. ORIENTAREA ŞI ETAPA ÎNSUŞIRII ETAPA COGNITIVĂ:
FAMILIARIZAREA CU PRELIMINARE A BAZELOR
- se percepe modelul ;
ACŢIUNEA: EXERCIŢIILOR:
- viteza şi coordonarea sunt
- se urmăreşte însuşirea - se urmăreşte formarea
slabe,
mecanismului de bază al reprezentării actului motric;
- răspunsurile instabile;
acţiunii;
- se realizează primele
încercări;
2. ETAPA ÎNVĂŢĂRII ETAPA ÎNSUŞIRII ETAPA DE ORGANIZARE:
ANALITICE: PRECIZATE A EXECUŢIEI:
- în care se realizează exersarea
- accent pe corectitudinea - în această etapă se leagă şi se până la automatizare;
însuşirii mecanismului de bază unifică acţiunile parţiale cu
- se pune accent pe latura
şi a elementelor componente; accent pe corectitudine;
motorie:

- deprinderea devine relativ


stabilă ;
3. ETAPA ANALITICO- ETAPA CONSOLIDĂRII ŞI ETAPA PERFECŢIONĂRII:
SINTETICĂ: PERFECŢIONĂRII
- elementele singulare sunt
DEPRINDERII:
- de organizare şi sistematizare înlocuite cu cele sintetizate, iar
a elementelor acţiunii; - se realizează diferenţierea activitatea este automată;
proceselor corticale şi
- se realizează o combinare a
precizarea raporturilor spaţio-
caracteristicilor motrice,
temporale;
cognitive şi afective care dau
stabilitate deprinderii;
4. ETAPA SINTETIZĂRII ŞI
INTEGRĂRII OPERAŢIILOR
ÎNTR-O ACŢIUNE UNITARĂ:

- se asigură ritmul optim de


execuţie;
5. ETAPA PERFECŢIONĂRII
DEPRINDERII:

- etapa automatizării;

- se realizează exersarea în
condiţii cât mai variate;

43
Tipuri de deprinderi
Din punct de vedere teoretic şi practic, clasificarea deprinderilor este
importantă, ea realizându-se pe baza anumitor criterii:
 După componentele senzoriale dominante: deprinderi perceptiv-motrice
( cognitiv-motrice); deprinderi motrice ( gest motric învăţat ca programul
mişcării);
 după modul de conducere: deprinderi autoconduse, în care succesiunea

mişcărilor este determinată de programul mental pe baza prelucrării


informaţiilor interne; deprinderi heteroconduse, în care succesiune mişcărilor
este dată şi de influenţele de mediu( intenţiile adversarului);
 din punct de vedere sistemic: deprinderi deschise, determinate de variaţiile

situaţiilor; deprinderi închise, realizate în situaţii standard;


 după complexitatea situaţiilor şi a răspunsurilor: deprinderi elementare,
automatizate complet, stereotipe ( mişcările ciclice); deprinderi complexe,
parţial automatizate;
 după efectorii care realizează actul motric: deprinderi fine; deprinderi

intermediare; deprinderi mari;


 după sensul utilizării: tehnice, care constituie baza pregătirii în majoritatea

activităţilor umane şi sportive; tactice, care cuprind înlănţuiri specifice;


 după obiectivele urmărite în educaţia fizică şcolară: deprinderi de bază:

mers, alergare, săritura, aruncarea –prinderea; deprinderi aplicativ-utilitare:


căţărare-escaladare, târâre, tracţiune, împingere, ridicarea –transport de greutăţi;
deprinderi specifice diferitelor discipline, ramuri, probe sportive;
Transfer şi interferenţă
Fenomene ce apar în procesul de formare a deprinderilor.
Transfer, influenţa pozitivă a deprinderii vechi asupra celei noi; acest
fenomen se produce atunci când elevul înţelege structura noii mişcări şi ajunge
să înţeleagă asemănările dintre deprinderea veche şi cea nouă;
Procesul instructiv-educativ are sarcina de a dezvolta priceperea de a aplica
cunoştinţele anterioare în însuşirea unor noi cunoştinţe şi la formarea unor noi
deprinderi.
Aspecte ale transferului în învăţarea motrică:
 trecerea de la exerciţii parţiale la exerciţii integrale;
 trecerea prin generalizare de la o deprindere la alta;
 trecerea unor elemente specifice de la o sarcină motrică la alta, de tip diferit;
 trecerea de la învăţarea mentală la execuţia directă;
 trecerea de la învăţarea senzorio-motrică la execuţia practică;
Interferenţă, influenţă negativă, când procesul nou este împiedicat de cel
vechi. Apare în momentul în care deprinderile învăţate sunt foarte stabilizate şi
automatizate.

44
Cauze ale interferenţei:
♦ dezvoltare şi pregătire fizică unlaterală; specializare îngustă;
♦ nivel scăzut al aptitudinilor motrice
♦ deprinderi greşite sau insuficient consolidate;
♦ greşeli metodice în organizarea procesului de instruire,
Slăbirea şi stingerea deprinderilor motrice
Fenomenul se datorează inhibiţiei care acţionează în sensul stingerii
legăturilor temporare. Lipsa exerciţiilor, repetările la intervale mari, produc
slăbirea deprinderilor, pierderea preciziei, a uşurinţei de execuţie a mişcării.
Stingerea completă a deprinderii este un caz rar, sub controlul conştiinţei
ele pot fi reactualizate (fiind vorba de deprinder ca: înoul, schiul, ciclismul,
patinajul).
Deprinderi motrice de bază
MERSUL, deprindere motrică de bază prin care se realizează în mod
deosebit locomoţia umană. Este o acţiune motrică voluntară, care prin exersare
devine involuntar, automat, stereotip.
Mersul constă din dezechilibrări continue prin care corpul se adaptează
suprafeţei d sprijin şi mediului înconjurător păstrând contactul cu suprafaţa pe
care se realizează mişcarea şi se poate definii prin alternarea sprijinului
picioarelor pe sol, acţiune prim care se realizează înaintarea.
Unitatea de bază este pasul, el se repetă identic dând mersului caracter
ciclic. Termenii folosiţi în legătură cu mersul: lungimea pasului, distanţa dintre
călcâiul aceluiaşi picior între două poziţii identice ale corpului (la adult ,
lungimea pasului este de 70-80 cm.), cadenţa, tempoul, numărul de
paşi/unitatea de timp ( în medie 70-80 de paşi/minut), viteza (distanţa
parcursă/unitatea de timp, în medie 4 km./oră).
Mersul influenţează funcţia respiratorie şi cea circulatorie.
Timpii mersului:
1. Sprijin dublu;
2. Primul sprijin unilateral: semipasul posterior, momentul verticalei,
semipasul anterior;
3. Al doilea sprijin dublu;
4. Al doilea sprijin unilateral (după Duchroquet).
Mersul are mari variaţii individuale în funcţie de ereditate, vârstă, greutate
de transportat, felul încălţămintei. Poziţia corpului în timpul mersului poate fi o
caracteristică individuală. În mers capul şi trunchiul suferă o deplasare verticală
de 4-5 cm., deplasare determinată de momentul verticalei şi dublului sprijin şi o
deplasare frontală de 4-5 cm.. Contactul cu solul se face cu talonul (călcâiul),
trunchiul este drept, capul în prelungire, braţele se mişcă liber, alternativ,
inainte-înapoi şi invers, fiind coordonate cu mişcarea picioarelor.

45
Greşeli:

 Mers rigid, băţos;


 Mers săltat, cu balans exagerat pe verticală;
 Mers legănat, cu balans exagerat pe orizontală;
 Mers târşit, nu se ridică piciorul suficient în timpul fazei de pendulare;
 Mers în” buestru”, lipsa coordonării mişcării braţelor cu cea a picioarelor;
 Mers cu vârfurile exagerat în afară sau exagerat spre interior.
Variante:
 Mersul liber fără cadenţă;
 Mersul în cadenţă, pasul de manevră, pasul de front (marş);
 Mers gimnastic;
 Mers pe vârfuri, călcâie, partea internă, externă a labei piciorului;
 Mers în ghemuit (mersul piticului);
 Mers fandat (mersul uriaşului);
 Mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept (mersul
berzei);
 Mers cu pendularea gambei înainte;
 Mers cu sprijinul palmelor pe sol şi picioarele întinse (mersul
elefantului);
 Mers cu pas alăturat, încrucişat;
 Mers cu spatele pe direcţia de deplasare.
În lecţia de educaţie fizică, mersul este prezent în toate momentele acesteia
dar pentru a creşte atractivitatea acestuia se utilizează deplasarea în figuri:
zigzag, şerpuit, spirală, buclă închisă şi deschisă, opt.

Deplasare şerpuită Deplasare în zigzag Deplasare în opt

Buclă deschisă Buclă închisă

Indicaţii:

46
 Mersul se poate executa cu diferite poziţii şi mişcări ale braţelor;
 Ritmul mersului diferă în funcţie de structura variantei alese;
 Se adoptă diferite formaţii în funcţie de varianta utilizată;
 În timpul deplasării pot fi combinate mai multe variante de mers.

ALERGAREA
Deprindere motrică de bază, elementară, care asigură o deplasare mai
rapidă prin acţiunea coordonată a musculaturii membrelor inferioare şi
superioare. În timpul alergării se succed fazele de sprijin şi zbor.
Fazele alergării:
1. Faza de sprijin unilateral ;
2. Faza de zbor ;
3. Faza de sprijin unilateral pe celălalt picior ;
La fel ca la mers şi la alergare apar oscilaţii pe verticală şi orizontală.
Importantă în timpul alergării, este poziţia corpului iar ritmul şi amplitudinea
alergării sunt influenţate de intensitatea acesteia. În timpul alergării, un rol
deosebit îl are coordonarea actului respirator cu pasul.
Alergarea ca deprindere motrică de bază reprezintă « startul » în formarea
deprinderilor specifice probelor de alergare.
Greşeli :
 Alergarea îngenunchiată, fără terminarea impulsiei;
 Alergarea cu accentuarea balansului corpului ;
 Orientarea greşită a labei piciorului în timpul alergării;
 Poziţia greşită a trunchiului;
 Mişcarea greşită a braţelor, încrucişare, braţe întinse;
Variante:
 Alergare cu genunchii sus;
 Alergare cu pendularea gambelor pe coapsă, alergarea cu
pendularea gambelor înainte;
 Alergare cu paşi încrucişaţi;
 Alergare cu spatele pe direcţia de deplasare.
Alergarea este prezentă în lecţie, în toate momentele ei. Este elementul
care asigură manifestarea spiritului de întrecere în desfăşurarea ştafetelor,
parcursurilor aplicative şi nu în ultimul rând este esenţa jocurilor de mişcare.
Indicaţii :
 În faza de învăţare a alergării se utilizează tempo-uri moderate, se
folosesc corectările urmărind realizarea unei alergări cu caracter relaxat.
 Se cere o atenţie deosebită la coordonarea ritmului respirator cu
ritmul paşilor.
 Se pun în mod progresiv duratele, distanţele, numărul de repetări;
 Prin utilizarea unor formaţii variate şi deplasările în figuri, se
asigură alergării un caracter atractiv.

47
SĂRITURA
Deprindere motrică de bază, naturală, cu larg caracter aplicativ, care constă
în desprinderea corpului de pe sol prin propulsie, efectuând un zbor ce poate
avea diferite traiectorii.
Are un rol în stimularea marilor funcţiuni, asigură excitabilitatea S.N.C.,
asigură tonicitate şi troficitate musculaturii, asigură întărirea sistemului osteo-
ligamentar, educarea percepţiilor spaţio-temporale.
Intervine în educarea/dezvoltarea aptitudinilor motrice: viteză, forţă,
putere, îndemânare, rezistenţă. Determină formarea unor trăsături de
caracter :voinţă, hotărâre, curaj.
Săritura este o deprindere cu caracter aciclic şi se compune din
următoarele faze :
1. Elan ;
2. Bătaie-desprindere ;
3. Zbor,
4. Aterizare.
Greşeli care apar în funcţie de fazele săriturii:
 Elan insuficient de energic;
 Impulsie slabă;
 Lipsa coordonării elanului cu bătaia ;
 Coordonarea slabă a segmentelor corpului în timpul zborului,
 Poziţie rigidă la aterizare.
Variante :
 Sărituri libere, în care zborul este continuu;
 Sărituri cu sprijin, în care zborul este întrerupt de aşezarea pentru
scurt timp a mâinilor pe sol.
Sărituri ca mingea, cu desprindere pe două picioare şi aterizare pe
două sau pe un picior, cu desprindere pe un picior şi aterizare pe două sau pe un
picior.
Sărituri succesive ca mingea, pe loc, sau cu deplasare pe diferite
direcţii.
Sărituri la coarda scurtă sau lungă, individual, pe perechi, în trei sau în
grup.
Sărituri pe aparate, sărituri cu bătaie pe o suprafaţă mai înaltă.
 Sărituri în adâncime.
 Săritura în lungime de pe loc.
 Pasul săltat.
 Pasul sărit.
Pentru aceste variante apar următoarele greşeli:
 Pentru săriturile ca mingea : nu se respectă ritmul, la săriturile pe
loc nu se aterizează pe acelaşi loc, poziţii incorecte ale trunchiului, aterizare
rigidă, lipsa de coordonare a segmentelor.

48
 Pentru săriturile cu coarda: mânuire greşită a corzii, lipsa
coordonării mişcării corpului cu mişcarea corzii.
Se utilizează în partea pregătitoare şi fundamentală a lecţiei de educaţie
fizică.
Indicaţii:
 Pe tot parcursul învăţării se va insista asupra corectitudinii execuţiei;
 Săriturile se pot utiliza în ştafete, parcursuri dar numai după ce au fost
corect însuşite;
 Pentru învăţare pot fi utilizate şi jocurile de mişcare bazate pe sărituri.
 La săriturile mai dificile profesorul trebuie să asigure condiţii de
securitate copiilor, pentru a preveni accidentările;
 Aparatele utilizate trebuie verificate înainte de a fi folosite;
 În învăţare se începe cu însuşirea aterizării (în gimnastică);
 Pentru a spori eficacitatea acţiunilor se pot utiliza repere vizuale.

SĂRITURI

LIBERE CU DESPRINDERE CU SPRIJIN PE APARATE ŞI


DE PE: DESPRINDERE DE PE:

DOUĂ UN PICIOR
DOUĂ PICIOARE
UN PICIOR
PICIOARE

ÎN Cu SPRIJIN
ÎN ÎNĂLŢIME
LUNGIME

BRAŢE PICIOARE
ÎN
ADÂNCIME
ALTE
SEGMENTE

CU ELAN FĂRĂ ELAN


CU ELAN FĂRĂ ELAN

Fig. Clasificarea săriturilor

49
ARUNCAREA ŞI PRINDEREA
Două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate împreună întrucât
cea de a doua nu se poate efectua decât dacă există prima. Ambele au o mare
aplicativitate în sociomotricitatea omului.
Asigură tonicitate şi troficitate musculaturii întregului corp, întăresc
articulaţiile implicate, determină dezvoltarea mobilităţii articulare, coordonarea,
precizia, solicită intens analizatorii: vizuali, auditivi, tactili şi influenţează
pozitiv manifestarea celorlalte aptitudini motrice ca: viteză, forţă, putere,
rezistenţă.
Aruncarea este o acţiune motrică prin care, obiecte de diferite mărimi,
forme, greutăţi sunt proiectate în spaţiu prin contracţie musculară.
Prinderea este acţiunea motrică prin care se interceptează şi se reţin
anumite obiecte aflate în mişcare. Prinderea se poate efectua cu ajutorul
membrelor superioare şi cu cele inferioare.
Fazele aruncării:
1. Poziţia iniţială, elan;
2. faza de aruncare (mişcarea segmentelor şi a trunchiului), eliberarea
obiectului;
3. faza finală, restabilirea.
Fazele prinderii:
1. Faza de aşteptare;
2. Faza de întâmpinare, mâinile iau contact cu obiectul;
3. Faza de amortizare;
4. Faza de reţinere.
Reuşita aruncării şi prinderii depinde de: priza, modalitatea prin care
obiectul este ţinut, susţinut, apucat, sau sprijinit; coordonarea mişcărilor,
aprecierea corectă a distanţei de aruncare, alternarea judicioasă a contracţiei cu
relaxarea.
Greşeli:
Aruncarea:
 Priza defectuoasă;
 Folosirea în exclusivitate a forţei braţelor;
 Proiectarea obiectelor pe unghiuri ne adecvate;
 Scăparea obiectelor;

Prinderea:
 Adoptarea unei poziţii greşite a palmelor;
 Teama de obiect;
 Lipsa fazei de întâmpinare;
 Lipsa de apreciere corectă a distanţei şi vitezei obiectului;

50
 Lipsa coordonării mişcării braţelor cu mişcarea întregului corp.
Tipuri de aruncare
 Aruncare azvârlită, este aruncarea care se face cu mişcare rapidă
şi energică (biciuirea), concretizată în proiectarea energică a braţului din poziţia
întins înapoi spre înainte, se poate realiza de pe loc, din deplasare, din diferite
poziţii, cu diferite obiecte.
 Aruncarea lansată, se caracterizează prin aceea că , priza se face
de regulă susţinând sau ţinând obiectul de jos sau din lateral, propulsia se
realizează printr-un balans premergător realizat cu braţele întinse, poziţie care se
păstrează şi în momentul eliberării obiectului. Se execută cu o mână, cu două
mâini, de pe loc, sau din deplasare.
 Aruncarea împinsă, se caracterizează prin faptul că obiectul se
menţine pe palmă, cu braţele îndoite, propulsia se realizează prin extensia
energică a braţului de aruncare. Se realizează de pe loc, din deplasare, cu o mână
sau cu două mâini, pe diferite direcţii, la distanţă, la ţintă sau partener.
Variante de prindere:

 Prindere cu o mână;
 Prindere cu două mâini;
În lecţia de educaţie fizică aruncare şi prinderea pot fi folosite în toate părţile
ei, în funcţie de obiectivele urmărite.
Îndicaţii:
 Pentru a fi eficiente, aceste deprinderi trebuie executate cu un număr mare
de repetări;
 În etapa de învăţare un rol important îl are demonstraţia şi explicaţia
fenomenului respectiv, distanţele şi greutatea obiectelor cu care se realizează
aruncarea;
 Pentru a se evita accidentările se recomandă folosirea formaţiilor de lucru
largi şi a comenzilor;
 Pentru consolidarea acestor deprinderi se folosesc jocurile de mişcare,
ştafetele şi parcursurile aplicative.

ARUNCAREA

AZVÂRLITĂ LANSATĂ ÎMPINSĂ

51
AZVÂRLITĂ

LA DISTANŢĂ LA ŢINTĂ LA PARTENER

DE PE LOC DIN
DEPLASARE

Fig. 8. Clasificarea aruncării prin azvârlire

ÎMPINSĂ

LA PARTENER
ÎN SUS LA ŢINTĂ
LA DISTANŢĂ

CU O MÂNĂ CU DOUĂ MÂINI

DE PE LOC DIN DEPLASARE

Fig. 9. Clasificarea aruncării prin împingere

52
LANSATĂ

CU O MÂNĂ CU DOUĂ MÂINI

ÎNAINTE ÎNAPOI
PE DEASUPRA
CAPULUI
Din
Lateral
PRIN PE DEASUPRA
DE JOS
ROSTOG. DIN LATERAL CAPULUI

DE JOS PRIN ROSTOG.

LA LA
LA ŢINTĂ
DISTANŢĂ PARTENER

LA
LA ŢINTĂ
DISTANŢĂ

LA
PARTENER
DIN
DE PE LOC
DEPLASARE

Fig. 10. Clasificarea aruncării prin lansare

53
Deprinderi motrice aplicativ – utilitare
Târârea, deprindere motrică, aplicativ-utilitară, reprezentând forma de
deplasare pe orizontală a corpului pe suprafaţa de sprijin, deplasare realizată cu
ajutorul braţelor şi a picioarelor.
- este un procedeu de deplasare natural pentru nou născut iar apoi
perfecţionat de adult corespunzător cerinţelor vieţii;
- serveşte pentru deplasări în spaţii reduse ca înălţime, sau pe sub
diferite obstacole;
- se utilizează pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice: F. R.
Î; pentru educarea unor trăsături de caracter;
- se poate utiliza pentru corectarea atitudinilor deficiente ale coloanei;
- târârea şi variantele ei sunt prezente în conţinutul curriculum-ului;
Greşeli:
 tehnică greşită; insuficientă împingere din braţe şi picioare;
 insuficientă forţă;
 lipsă de coordonare;
Variante:
 târâre pe antebraţe şi genunchi;
 târâre pe o parte;
 târâre joasă;
 târâre pe antebraţe şi picioare apropiate;
 târâre pe abdomen fără braţe şi picioare;
 târâre pe spate;
 târâre cu transport de obiecte sau persoane;
LOCUL în lecţie: în partea fundamentală, în funcţie de obiectivele propuse;
Indicaţii:
• se execută târârea numai pe suprafeţe netede, lucioase, curate;
• în faza de însuşire, se execută în tempo lent, insistându-se pe coordonarea
mişcării braţelor cu cea a membrelor inferioare;
• pentru ca târârea să se execute corect şi să fie eficientă se utilizează
limitatorii metodici: sfori, şipci, bastoane, diferite aparate;
• pentru însuşirea târârii se pot utiliza jocurile de mişcare iar pentru
consolidare şi generalizarea cunoştinţelor se utilizează parcursurile aplicative
şi ştafetele.

Căţărare/escaladare
Căţărarea, este o deprindere motrică utilitară , ce constă dintr-o urcare cu
ajutorul mâinilor şi a picioarelor pe diferite aparate, obstacole naturale înalte;
Escaladarea, este o deprindere complexă, ce presupune depăşirea unor
obstacole mai înalte.

54
Cele două deprinderi se prezintă simultan, contribuind la dezvoltarea
aptitudinilor motrice: F. R.Î. şi la educarea unor trăsături de caracter: curaj,
voinţă, întrajutorare;
Căţărarea se poate realiza la: scara fixă, bârnă, scara marinărească,
frânghie, prăjină, ladă, cal, copac, stâlp, portic;
Escaladarea se poate realiza la: ladă, cal, bârnă, capra, scara obişnuită,
gard, trunchi de copac;
Greşeli:
 lipsa de coordonare a segmentelor corpului;
 priza incorectă, modul de apucare a aparatelor;
Variante:
 căţărare la scara fixă, prin procedeul braţ şi picior opus, braţ şi picior de
aceeaşi parte; căţărare din atârnat; căţărare cu îngreuiere;
 căţărare la frânghia verticală în atârnat mixt, în doi sau trei timpi; în atârnat;
 căţărare la frânghia orizontală;
Locul deprinderilor în lecţie: se utilizează în partea introductivă, sub
forma jocurilor de mişcare şi în partea fundamentală.
Indicaţii:
• se va acorda atenţie la asigurarea materială a lecţiei, în scopul evitării
accidentelor;
• căţărările se învaţă mai întâi pe banca de gimnastica, scara fixă, cu braţele şi
picioarele;
• escaladările se învaţă în ordinea: cu apucare/sprijin şi păşire pe aparat
(obstacol), cu apucare şi încălecarea obstacolului, cu apucare şi rulare în
aşezat, cu apucare şi rulare pe piept (abdomen);
• aceste deprinderi se introduc în ştafete şi parcursuri, când sunt bine însuşite;
• pentru consolidarea lor se poate utiliza cu eficienţă sporită, metoda
problematizării;
Tracţiune-împingere

Deprindere motrică aplicativ-utilitară, prin care un obiect sau un partener


este deplasat fără a fi ridicat de pe sol.
Tracţiunea implică angajarea muşchilor flexori a corpului, priza
realizându-se prin apucare.
Împingerea implică angajarea musculaturii extensoare a corpului, priza
pe obiect făcându-se prin apucare sau sprijin.
Aceste deprinderi, contribuie la dezvoltarea aptitudinilor motrice şi la
educarea trăsăturilor de caracter, dârzenie, curaj, voinţă, spirit competitiv,
conlucrare între elevi.
Greşeli:
 priza necorespunzătoare;
 insuficientă mobilizare în realizarea acţiunii;
 coordonare redusă;

55
Variante:
 tracţiuni şi împingeri executate individual;
 tracţiuni şi împingeri executate pe perechi;
 tracţiuni şi împingeri executate în grup;
Locul în lecţie: în partea pregătitoare şi în cea fundamentală;
Indicaţii:
• în realizarea acestor deprinderi important este sprijinul tălpilor pe sol, pentru
mărirea suprafeţei de sprijin;
• se vor utiliza obiecte şi aparate cu dimensiuni şi greutăţi care pot fi învinse de
copii;
• perechile şi grupurile trebuie constituite pe criteriul egalităţii conformaţiei şi
forţei;
• se pot aplica sub formă de joc, ştafete, parcursuri aplicative, folosind
întrecerea.

Ridicare şi transport de greutăţi


Sunt deprinderi frecvent utilizate în activitatea cotidiană. Implică acţiunea
întregului corp, iar efectuarea greşită a acestora pot determina leziuni la nivelul
coloanei vertebrale (zona lombară), leziuni ale articulaţiilor, muşchilor.
Contribuie la însuşirea unor modalităţi de transport şi la dezvoltarea unor
aptitudini motrice: F.R.Î.;
Greşeli:
 lipsa de coordonare;
 forţă insuficientă;
 priza necorespunzătoare.
Variante:
 ridicare şi transport individual;
 ridicare şi transport în perechi;
 ridicare şi transport în grup;
Se pot transporta:
- obiecte de diferite mărimi şi greutăţi;
- aparate;
- persoane;
- mobilă;
Obiectele pot fi: menţinute, susţinute cu unul sau ambele braţe, pe cap, pe
umăr, pe piept, sub braţ, pe şold, pe spate; unele au primit chiar denumiri ca: “
scăunelul”, “coşuleţul”, “patul”, “ targa” ;
Locul în lecţie: pe tot parcursul ei.
Indicaţii:
• se învaţă apucarea, priza pe obiect; se fixează bine tălpile pe sol, genunchii se
îndoaie iar trunchiul rămâne pe verticală; în ridicare sunt implicate toate
grupele musculare, cu accent pe musculatura picioarelor, pentru a proteja
coloana;

56
• ridicările şi transportul în grup se realizează pe baza comenzilor;
• variantele de ridicare şi transport se execută de 5-6x;
• la transportul în grup a unor obiecte lungi sprijinite pe umeri, cap, braţe, de
asupra capului, elevii vor fi aşezaţi în coloană, după înălţime.

Echilibrul
Unii autori consideră echilibrul o componentă a capacităţii coordinative,
manifestată prin sensibilitatea simţului chinestezic, alţi autori îl consideră
deprindere motrică.
Echilibrul se defineşte prin: modalitatea prin care se asigură păstrarea
stabilităţii corpului în diferite poziţii sau acţiuni motrice.
Rol deosebit în realizarea echilibrului îl are aparatul vestibular care
informează sistemul nervos central asupra gradului de stabilitate a corpului.
În viaţă, echilibrul este solicitat începând de la mers şi până la cele mai
banale activităţi casnice.
Forme de manifestare:
 menţinerea echilibrului în poziţii statice cu sprijin redus;
 menţinerea echilibrului în acţiuni dinamice (echilibrul dinamic);
Gradarea exerciţiilor de echilibru:
 reducerea suprafeţei de sprijin, a punctelor de sprijin;
 modificarea poziţiilor segmentelor corpului;
 creşterea complexităţii mişcărilor;
 creşterea înălţimii;
 utilizarea unor obiecte ce pot fi: menţinute, purtate, manevrate;
Locul în lecţie: prezent pe tot parcursul lecţiei;
Indicaţii:
• ca suprafeţe înguste pot fi utilizate: bârna, bănci, ţevi, buşteni, borduri,
cărămizi;
• modalităţi de echilibrare: îndoirea genunchilor, coborârea centrului de
greutate; mărirea suprafeţei de sprijin; mişcări compensatorii cu braţele;
orientarea privirii înainte;
• pentru a compensa frica se execută mişcări cu ajutor direct sau verbal;
• se pot efectua sub formă de joc, ştafete, parcursuri;

57
58
Obişnuinţe
Definiţie: reprezintă componenta formativ-acţională sub formă de
aplicare a cunoştinţelor în mod curent şi frecvent , ca o necesitate vitală, de
obicei ca act reflex total;
♦ are caracter automatizat datorită exerciţiilor îndelungate;
♦ constituie mijloace de a trăi şi expresii ale influenţei educative a societăţii,
adeseori traduc obiceiuri individuale( U.Şchiopu);
♦ pot constitui un fel de psihoritmuri, fiind stereotipuri dinamice acordate la
structura temporală a ocupaţiilor şi vieţii de zi cu zi;
♦ cuprind elemente motivaţionale , care le deosebesc de deprinderi;
♦ dezvăluie modul în care se îmbină în trăsăturile caracterului, componenta
intelectuală, afectivă şi motivaţională;
♦ obişnuinţele se cultivă pe fondul unor deprinderi, dar nu se rezumă doar la
simple tehnici şi modalităţi de acţiune;
♦ având rezonanţe afective puternice şi fiind susţinute de convingeri ferme, ele
pot genera anumite stări emoţionale;
♦ au rol important în educarea morală a elevilor;
♦ orice acţiune devenită obişnuinţă numai necesită stimularea şi întărirea
acţiunii din exterior;
Clasificare:
Pozitive: punctualitatea, disciplina, modul ordonat de a munci, comportare
civilizată;
Negative: lipsa de respect, superficialitate, ne punctualitate;
Cunoscând particularităţile obişnuinţelor, considerăm ca E.F.S. ca disciplină de
învăţământ, are rol important în educarea acestora:
 astfel E.F.S. îi revine sarcina de a cultiva elevilor dragostea, pasiunea de
mişcare din care decurge obişnuinţa de a practica în mod sistematic exerciţiul
fizic în scopul întăririi sănătăţii şi a menţinerii capacităţii de muncă;
 prin activitatea de E.F.S. se realizează /educă obişnuinţe de igienă colectivă
şi individuală, bazate pe deprinderi igienice, strâns legate de activitatea de
educaţie fizică şi de cea sportivă;
 prin activitatea de educaţie fizică se influenţează şi educaţia morală;

59
Indicii morfo-funcţionali

La ora actuală sănătatea-“ bunul cel mai de preţ”, este definită ca o stare
fizico-mentală care se reflectă în interrelaţia armonioasă a organismului cu
mediul fizic şi adaptarea la cerinţele mereu crescânde ale vieţii sociale (Marcus
D. , Kohn I., 1978.p.25). Este acea stare care-i permite omului să-şi
îndeplinească cu randament maxim şi eficient rolul său în societate.
Această stare este condiţionată atât de absenţa bolii cât şi de o bună şi echilibrată
stare morfo- funcţională, psiho-afectivă şi socială.
Astăzi, datorită activităţilor sedentare se reduce mult aria de mişcare a
omului, crescând frecvenţa unor boli: obezitate, hipertensiune şi mai ales
afecţiuni ale aparatului cardiovascular produse de arteroscleroză. Această stare
este agravată şi de numeroase forme sedentare de petrecere a timpului liber.
Lipsa de mişcare, solicitările profesionale, poluarea oraşelor, toate acestea
cumulate predispun organismul la o serie de tulburări organice şi psihice care
zdruncină starea de sănătate şi în final duc la scăderea capacităţii de muncă.
În analiza indicilor morfo-funcţionali pornim de la finalităţile procesului
instructiv-educativ-evaluativ: ideal, scop, obiective generale particularizate în
educaţie fizică.
Astfel, menţinerea unei stări de sănătate optimă, dezvoltarea armonioasă a
organismului uman sunt obiective generale ale E.F.S., transpunerea lor în
practică necesită din partea profesorului de educaţie fizică cunoaşterea
aprofundată a proceselor de dezvoltare şi creştere fizică, pentru a folosi în mod
eficient strategiile didactice şi mijloacele specifice.
În toată perioada de dezvoltare organismul trece prin acumulări cantitative
– creşterea - şi calitative - diferenţierea. Cele două fenomene ale procesului de
dezvoltare se inhibă dar se şi condiţionează reciproc.
Creşterea, constă în mărirea dimensiunilor corpului în întregime sau a
unora dintre părţile sale. Se realizează în trei planuri:
 lungime - longitudinal
 lăţime - transversal

 adâncime –antero-posterior
Procesul fundamental care determină creşterea , este metabolismul, cu
preponderenţă - anabolismul.
Creşterea ca proces se desfăşoară după anumite reguli, legi, numite “Legi
ale creşterii “.

60
Date despre creşterea şi dezvoltarea globală şi segmentară a corpului pe
etape
Copilăria-6/7-10/11 ani prezintă un ritm al creşterii în înălţime mai
încetinit. Perioada este caracterizată printr-o creştere accentuată a membrelor şi
mai încetinită a trunchiului.
Alonja care până la 10 ani , era mai mică decât înălţimea, devine egală cu ea.
Prepubertatea, începe în jurul vârstei de 10-11 ani şi durează în medie 2
ani la fete (12-13 ani) şi 4 ani la băieţi (14-15 ani).În această perioadă se
accelerează atât creşterea în înălţime cât şi în greutate, fiind singura perioadă în
care fetele depăşesc băieţii atât la înălţime cât şi în greutate. La fete se
accentuează diferenţele dintre cele două sexe. La băieţi creşterea membrelor
inferioare continuă până la 15-16 ani, trunchiul rămânând scurt.
Alonja se măreşte datorită creşterii rapide a membrelor superioare în jurul
vârstei de 12 ani.
Pubertatea, perioada între 12/13 – 15/16 ani fete şi 14/15- 17/18 ani
băieţii .
Creşterea în înălţime la fete se încetineşte progresiv, în timp ce la băieţi se
produce o accelerare compensatoare.
Creşterea în greutate continuă să fie mai intensă până după pubertate mai
ales la fete.
La pubertate se schimbă ritmul creşterii segmentare şi se stabilesc
definitiv proporţiile corpului.
În această perioadă creşte bustul, se măresc progresiv dimensiunile
toracelui şi lăţimea umerilor.
Anvergura depăşeşte cu 2-4 cm. înălţimea corpului.
La această vârstă oasele cresc mai puţin în lungime şi mai mult în grosime,
muşchii cresc în volum şi forţă iar funcţiile motrice se ameliorează.
Postpubertatea, este un stadiu de consolidare morfologică şi funcţională
care durează 1-2 ani.
Diferenţierea sau maturaţia
Este un proces calitativ în care celulele şi ţesuturile apar cu structuri şi
proprietăţi funcţionale mai perfecte, imprimând organismului, noi şi superioare
calităţi.
Dezvoltarea organismului este un proces unic. Aspectele sub care se pot
manifesta transformările organismului în timpul dezvoltării sunt însă variate:
somatic, fiziologic şi psihoafectiv. Alături de aspectul cantitativ al dezvoltării
(creşterea), profesorul de educaţie fizică trebuie să cunoască adaptabilitatea,
capacitatea funcţională a ţesuturilor şi organelor, funcţionalitatea lor depinzând

61
de gradul de maturitate, de diferenţierea la care au ajuns şi latura neuro-psihică
şi mintală.
Factorii care influenţează dezvoltarea fizică sunt de natură endogenă, exogenă şi
patologică.
Aprecierea dezvoltării fizice
Pentru a realiza această apreciere trebuie să formulăm câteva obiective
referitoare la :
 stabilirea gradului de dezvoltare fizică în raport cu vârstă şi sexul;
 aprecierea vârstei fiziologie în raport cu dezvoltarea fizică;
 stabilirea exerciţiilor fizice cu efecte favorabile asupra dezvoltării
fizice armonioase;
 orientarea subiectului spre ramura de sport în care ar da
randamentul maxim;
 depistarea atitudinilor deficiente şi indicarea mijloacelor celor mai
eficiente pentru corectare
 urmărirea dezvoltării fizice sub influenţa practicării exerciţiilor
fizice în mod sistematic;
Metode de evaluare a dezvoltării fizice (creşterea)
Somatoscopia; somatometria; evaluarea indicilor antropometrici;
Somatoscopia – constă din observaţia vizuală şi palpatorică a stării de
ansamblu a organismului şi detaliile segmentare permiţând stabilirea :
 stării de dezvoltare fizică generală;
 stării de nutriţie;
 dezvoltării ţesuturilor;
 atitudinii globale şi segmentare;
Tipuri de somatoscopie: globală ; segmentară;
Somatometria – cuprinde măsurătorile antropometrice care ne permit
obiectivizarea dezvoltării fizice a unui individ sau a unei colectivităţi.
Este metoda de apreciere obiectivă, cantitativă prin măsurători, a unor
dimensiuni corporale, a dezvoltării staturale, a stării de nutriţie, a proporţiilor de
dezvoltare a diferitelor segmente.
Important este ca măsurătorile să se facă unitar după anumite principii:
 măsurarea să se efectueze la aceeaşi oră din zi, de preferat între 8-12 ani;
 măsurarea să se efectueze pe stomacul gol sau la 2 ore după masa consumată;
 măsurarea să se facă pe subiecţii sumar îmbrăcaţi;
 măsurarea să se facă cu aparatura în prealabil verificate;
 la copii , măsurătorile să se facă primăvara sau toamna;
 măsurătorile începute să se termine în 2-3 săpt. pentru a evita modificările ce
pot apare;

62
Datele somatometrice au valoare numai în raport cu vârsta şi sexul.
Aparatura folosită în somatometrie: cântar, antropometru, panglică
metrică, compas antropometric, dinamometru, miotonometru, spirometru.
Măsurători antropometrice uzuale: I; G; Bust - înălţimea din aşezat;
lungimea membrelor inferioare, superioare; anvergura; Pt.-perimetru toracic;
dinamometrie - examenul funcţional al forţei diferitelor grupe musculare;
miotonometrie - măsurarea tonusului muscular în relaxare şi contracţie;
goniometrie – măsurarea mobilităţii articulare;
Indicii antropometrici:
- sunt relaţii aritmetice care permit evaluarea obiectivă şi cantitativă a
proporţiilor organismului uman. Relaţia dintre diferite date antropometrice o
concretizăm în indici care trebuie raportaţi apoi la vârstă, sex, ramuri sportive.
Indicii antropometrici nu au valoare absolută, ei permit orientativ aprecierea
stării de nutriţie, proporţionalitatea şi robusteţea organismului.
Indici de nutriţie:
BROCA: G= T-100 G=greutatea ideală (kg.)
T=Înălţimea (cm.)
Interpretare: 0-4 kg - fb.
4-8 kg. –bun
8-12kg - mediocru
12-16kg - slab
Acest indice se utilizează la bărbaţii adulţi
BRUGSCH –se utilizează la sportivii înalţi.
Pentru înălţimi de 165-174cm.- T-105
175-185cm - T-110
LORENTZ:- pentru sportivii suplii şi sportive.
G=T-100-(T-150/4)
KOHN-BLAJ: se utilizează în general pentru femei.
G=T-100-(T-100/10)
BOUCHARD: G/T= 4kg -la bărbaţi
3kg – la femei
SCARA: 5-4- f.corpolent
4-3,5 –corpolent
3,5-3 - mediocru
3 – 2,5 –discutabil

63
sub 2,5 – debil
QUETELET:G/T= 400g la B.
300g la F.
SCARA: 540 – obezitate
540 – 451 – greutate prea mare
450 – 416 – greutate mare
415 – 401 – indice bun
400 – 390 – cel mai bun
389 – 360 – mediocru
359 – 320 – slab
319 – 300 – f.slab
299 – 200 – epuizare
Indici de proporţionalitate:
ERISMAN :Pt. –T/2 =5,8 cm la B
3,8 cm la F
poate permite aprecierea vârstei fiziologice

ADRIAN IONESCU :B- T/2= 3-4 cm la B


4-5 cm la F
Indicele arată cu cât sunt mai scurte sau mai lungi membrele
inferioare faţă de bust şi talie/2.
În pubertate indicele este de 3,1 la B şi 3,9 la F şi poate deveni 4,1 la
B. şi 6,1 la F.
Indice de robusticitate Pignet
T-(G Pt) ; Pt = perimetru toracic mediu
La interpretarea indicelui se schimbă sensul semnului algebric :
- dacă valoarea din paranteză este mai mare decât T , semnul
devine pozitiv;
- dacă valoarea din paranteză este mai mică, semnul devine
negativ;
x – 10 tendinţă de obezitate
10 _ -10 indice foarte bun – persoană robustă
-11 _ -20 indice bun
-21 _ -25 indice mediocru

64
-26 _ -30 indice discutabil
-31 _ -35 indice slab
-36 _ - x indice foarte slab
Indici funcţionali:
DEMENY : CV/G = 60 cm3 la B
52 cm3 la F
CV = capacitatea vitală
G = greutatea în kilograme
Cu cât este mai mare indică o funcţie respiratorie mai bună;
SPEHL :CV x G/T
Sub 1500- indice slab;între 1500-1800- indice bun;peste 1800 –foarte
bun
RUFFIER : Pt. i=perimetru toracic în inspir;
Pa = perimetru abdominal stând;
Pi –Pa – ( T-100-G); sub 10 mediocru;între 10 –20- bun;peste 20 ,
foarte bun;
Indice general al dezvoltării fizice:
V+R- IC; V= (Pi - Pa )-(T-100-G);R= indice respirator CV/Gx10;
IC= indice cardiac RUFFIER ( P1+P2+P3) -200
10
valorile pot oscila între 10 şi 20;

65
ELEMENTELE DE CONŢINUT ALE CELORLALTE LATURI ALE
EDUCAŢIEI INTEGRALE

Idealul educaţional al învăţământului românesc, ce decurge din idealul


social, constă în formarea integrală şi armonioasă a unei personalităţi creative şi
autonome. Aceste finalităţi educaţionale, integrate în formarea armonioasă a
personalităţii, presupun educaţie intelectuală, estetică, fizică, tehnologică,
profesională, moral-civică şi religioasă. Cuprinderea unor elemente de conţinut
specifice acestor laturi ale educaţiei în activitatea de practicare a exerciţiilor
fizice, este obligatorie, iar măiestria pedagogică determină eficienţa lor.
Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei intelectuale
Obiectivele educaţiei intelectuale:
♦ asimilarea de către elevi a unui sistem de cunoştinţe fundamentale din
principalele domenii de activitate;
♦ lărgirea orizontului de cultură generală;
♦ dezvoltarea curiozităţii ştiinţifice;
♦ formarea deprinderilor de muncă intelectuală;
♦ educarea aptitudinilor matematice, tehnice, literar artistice;
Educaţia fizică contribuie la realizarea acestor obiective prin cunoştinţele
de specialitate asimilate ca rezultat al înţelegerii fenomenului de activitate
motrică
Dezvoltarea însuşirilor intelectuale prin intermediul educaţiei fizice se
face diferenţiat ţinând cont de particularităţile de vârstă, de nivelul de dezvoltare
a gândirii elevilor. Lecţia de educaţie fizică oferă posibilitatea dezvoltării
gândirii creatoare, a unei gândiri flexibile, operative.
Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei morale:
♦ morala, cuprinde valorile, principiile, normele şi regulile determinate de
cerinţele societăţii pentru a reglementa relaţiile dintre oameni;
♦ educaţia morală este un proces stadial ce se desfăşoară pe baza unor

obiective
1. instruirea moral-civică prin asimilarea unui sistem de cunoştinţe care cuprind
valorile morale ale societăţii;
2. înţelegerea semnificaţiei sistemului de valori morale;
3. formarea conştiinţei morale;
4. formarea conduitei morale, deprinderi şi obişnuinţe morale;
5. formarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter, manifestate prin
comportamentul moral-civic;
Întreaga activitate de educaţie fizică şi sport impune formarea conduitei morale
şi a trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter prin respectarea unor norme de
ordine şi disciplină;

66
Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei estetice
Omul există şi îşi desfăşoară activitatea nu numai în conformitate cu mobiluri
intelectiv-practice ci şi în concordanţă cu legile frumosului, ale armoniei şi
coerenţei esteticului din natură, societate şi artă; Însăşi existenţa umană poate
deveni “operă de artă”. Viaţa cotidiană stă într-o mare măsură sub zodia
esteticului.
Pentru educaţia estetică, frumosul poate fi atât scop cât şi mijloc.
Obiectivele educaţiei estetice :
♦ formarea capacităţii de a percepe, însuşi şi a folosi adecvat valorile estetice;
♦ dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice;
Mijloacele educaţiei fizice contribuie substanţial la dezvoltarea
armonioasă a organismului, la dezvoltarea gustului pentru frumos, pentru
mişcări estetice, expresive, dezvoltă creativitatea, dă posibilitate exprimării
trăirilor interioare, sensibilizează, iar utilizarea acompaniamentului muzical
determină comuniune dintre ritm, tempo , cinematica mişcării şi frumuseţea
corporală.
Frumuseţea corporală a fost cea care încă din antichitate a sensibilizat
creaţia marilor artişti care au imortalizat în operele lor această frumuseţe
nesecată.
Turismul, ca forma de practicare a exerciţiului fizic, oferă posibilitatea
cunoaşterii frumuseţilor naturii sau a celor create de mintea şi mâna omenească.
Spectacolul sportiv, realizat cu diferite ocazii oferă posibilitatea realizării
obiectivelor educaţiei estetice.
Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei profesionale
Educaţi profesională urmăreşte pregătirea tinerei generaţii pentru
integrarea în sistemul tehnico-economic, social şi cultural.
În cadrul lecţiilor de educaţie fizică se însuşesc deprinderi motrice
practice, se dezvoltă aptitudini motrice care sunt necesare în viaţă şi care ajută şi
sunt suportul realizării diferitelor profesii şi meserii. Mijloacele educaţie fizice
creează o stare de sănătate optimă, ajută la prevenirea atitudinilor deficitare şi
creează o bază pentru a desfăşura o activitate cu randament optim, atât fizic cât
şi psihic.

67
SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT DIN ROMÂNIA

Conceptul de sistem: În evoluţia socială problematica sistemelor a


preocupat mulţi cercetători. La jumătatea secolului XX, Ludvic von Bertalanffi
pune bazele “teoriei generale a sistemelor”, considerând că un sistem este acel
fenomen a cărui componente se întrepătrund reciproc. La ora actuală toate
domeniile ştiinţifice au trecut la o abordare sistemică. Conform teoriei
academicianului Mircea Maliţa, pentru a cunoaşte un sistem este nevoie să se
descopere şi să se studieze toate elementele componente precum şi interrelaţiile
dintre ele.
Sistemele sociale sunt constituite din subsisteme de natură economică,
apărare şi securitate, cultură, învăţământ, dar şi un sistem de practicare a
exerciţiilor fizice cunoscut sub denumirea de sistemul de educaţie fizică şi sport
Pentru a fi mereu adecvate necesităţilor sociale, sistemele se reglează ţinând
cont de recepţionarea, prelucrarea, transferul de informaţii ţi transmiterea lor
(reglare şi autoreglare).
În istoria educaţiei fizice se pot remarca apariţia, în secolul al IXX- lea a
sistemelor naţionale de educaţie fizică: sistemul francez a lui AMOROS,
sistemul suedez a lui P.H. LING, sistemul german a lui F.L. JAHN şi cel a lui
ARNOLD, sistemul englez, sisteme are au influenţat orientarea , conţinutul şi
organizarea educaţiei fizice şi sportului din diferite ţări, inclusiv şi ţara noastră.
Definirea sistemului de educaţie fizică şi sport:
“ este ansamblul unităţilor organizatorice şi a conţinutului acestor activităţi
concepute corelativ pe plan naţional, în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi
a capacităţii motrice a tuturor categoriilor de populaţie în concordanţă cu
priorităţile solicitate de comanda socială” (GH.Cârstea).
“ este ansamblul de idei, metode şi mijloace structurate după principii unitare în
vederea realizării unor obiective politice ,sociale şi biologice ale educaţiei
fizice” (Terminologia E.F.S.).
La ora actuală, specialiştii în domeniu, consideră că în abordarea ştiinţifică şi
sistemică a educaţiei fizice şi sportului trebuie distinse următoarele componente:
1. componente materiale – numărul de elemente şi calitatea acestora;
2. componente structurale – relaţiile dintre ele;
3. componente funcţionale – reacţia sistemului la solicitările interne şi externe;
De asemenea specialiştii consideră importante următoarele caracteristici ale
sistemului de educaţie fizică şi sport:
 sistemul are o temeinică fundamentare teoretică şi ştiinţifică;
 are un caracter naţional fiind unitar la nivelul întregii ţări;
 are un caracter dinamic şi deschis;

68
 are o permanentă capacitate de reglare şi autoreglare;
 prezintă particularităţi la nivelul diferitelor lui subsisteme;
Aceste caracteristici sunt exprimate pe baza unor cerinţe:
• precizarea clară a scopurilor, finalităţilor, obiectivelor finale ale sistemului
integral şi al subsistemelor sale;
• stabilirea structurii sistemului de educaţie fizică şi sport;
• precizarea cadrului legislativ de funcţionare a sistemului: în România
educaţia fizică şi sportul s-au bucurat de sprijin din partea statului în scopul
realizării obiectivelor propuse. Menţionăm emiterea în 17 iunie 1923 a “ Legii
de educaţie fizică”, una din primele legi de acest gen în Europa.
Legea actuală votată în 2000 reglementează organizarea şi funcţionarea
sistemului naţional de educaţie fizică şi sport în România. Prin educaţie fizică şi
sport se înţelege toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare
organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi
confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la
obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. E.F.S. sunt activităţi de interes
naţional sprijinite de stat.
• Sursele de finanţare pentru funcţionarea sistemului, provin de la bugetul
de stat;
• Specialiştii ce acţionează în cadrul sistemului sunt de tipuri diferite.
Profesori, antrenori, medici, psihologi, fizioterapeuţi, kinetoterapeuţi,
cercetători, instructori; o categorie specială o reprezintă: conducătorii de
cluburi, managerii, directorii sportivi;
• Baza materială, patrimoniul de care dispune sistemul;
Buna organizare şi funcţionare a sistemului nostru de educaţie fizică şi sport este
asigurată prin aplicarea unor principii. Acestea sunt:
 Organizarea E.F.S. la locul de muncă;
 Asigurarea practicării continue a exerciţiilor fizice , în rândul tuturor
categoriilor de populaţie. Continuitatea se asigură în cadrul sistemului prin
cuprinderea în structura sa a subsistemelor educaţionale( educaţie fizică şcolară,
militară, profesională şi pentru persoane în vârstă şi cu nevoi speciale);
 Diferenţierea activităţilor de practicare a exerciţiilor fizice în funcţie de
preferinţe şi aptitudinile cetăţenilor; Structurile sistemului trebuie să ofere
diferenţieri de conţinuturi şi forme de organizare pentru toţi cetăţenii în funcţie
de preferinţe şi nivelul de dezvoltarea al aptitudinilor motrice care îi permit
practicarea exerciţiilor fizice. Acest principiu trebuie să asigure realizarea
prevederilor “Chartei Europene a Sportului pentru toţi “ care precizează că: “
fiecare persoană are dreptul de a practica sportul” Această idee se regăseşte şi în
Legea educaţiei fizice şi sportului, în Art.2(5).
 Stimularea creşterii continue a nivelului de pregătire a celor care practică
exerciţiul fizic pe baza instituirii “ Sistemului naţional de evaluare”
 Asigurarea unei legături optime între educaţia fizică, sportul pentru toţi şi
sportul de performanţă, în vederea creşterii eficienţei acestor activităţi;
69
 Concentrarea elementelor talentate în unităţi de performanţă în vederea
valorificării maxime a potenţialului lor sportiv;
 Principiul unităţii conducerii, răspunderii şi competenţei profesionale;
sistemul de E.F.S. din ţara noastră este conceput într-o structură ierarhică astfel
încât fiecare individ cu atribuţii de conducere să aibă stabilite clar
responsabilităţile şi sfera sa de acţiune. Pentru fiecare treaptă ierarhică trebuie
numite persoane competente care pot îndeplini cerinţele postului respectiv;
Structura sistemului de educaţie fizică şi sport
În structura sistemului nostru sunt cuprinse o serie de elemente: instituţii,
organizaţii, structuri administrative care se intercondiţionează reciproc.
Organizarea actuală a educaţiei fizice şi sportului conform Legii educaţiei fizice
şi sportului aprobată în anul 2000, este următoarea:
1. Educaţia fizică şi sportul şcolar şi universitar, activităţi coordonate de
M.E.C.; E.F. este disciplină obligatorie, prevăzută în planurile cadru u n anumit
număr de ore pentru trunchiul comun; activitatea sportivă din instituţiile de
învăţământ se organizează în asociaţiile sportive şcolare şi universitare,
coordonate de Federaţia sportului şcolar şi universitar; cei cu aptitudini
deosebite pot urma clase, şcoli şi licee cu program sportiv;; sportul de
performanţă pentru elevi şi studenţi se desfăşoară în cluburile sportive şcolare şi
universitare;
2. Educaţia fizică militară şi profesională; E.F. este disciplină obligatorie,
prevăzută în planurile de instrucţie şi învăţământ, activităţile fiind conduse de
cadre militare sau civile de specialitate; E.F. profesională se organizează în
domeniile de activitate care implică diferite forme de practicare a exerciţiilor
fizice;
3. Sportul pentru toţi, un complex de activităţi bazate pe practicarea liberă a
exerciţiului fizic într-un mediu curat şi sigur, în vederea menţinerii unei stări
optime de sănătate, a recreării şi socializării cetăţenilor.
4. Sportul de performanţă, îndeplineşte o funcţie reprezentativă pentru România
în competiţiile oficiale cu caracter internaţional. Prin sportul de performanţă se
urmăreşte valorificarea aptitudinilor individului într-un sistem organizat de
selecţie, pregătire şi competiţie, având ca scop ameliorarea rezultatelor sportive,
realizarea de recorduri şi obţinerea victoriei. Activitatea sportivă de performanţă
se desfăşoară în unităţi de profil sub îndrumarea federaţiilor sportive naţionale
pe ramuri de sport iar întreaga activitate este coordonată de A.N.S.
Unităţile sistemului nostru de educaţie fizică şi sport sunt:
 Educaţia fizică din învăţământ;
 Asociaţiile şi cluburile sportive;
 A.N.E.F.S. şi Facultăţile de educaţie fizică din ţară;
 Organele centrale şi locale cu atribuţii în educaţie fizică şi sport;

(GH.Cârstea)

70
Structuri organizatorice:
a) structurile administraţiei publice pentru sport: A.N.S.; D.J.T.S;
b) structurile sportive: asociaţiile sportive; cluburile sportive; asociaţiile
judeţene şi a municipiului Bucureşti; ligile profesioniste; federaţiile sportive
naţionale; C.S.O.R.;
Structurile sportive sunt asociaţii de drept privat, formate din persoane
fizice sau juridice , constituite în scopul organizării şi administrării unei
activităţi sportive având ca obiective promovarea uneia sau mai multor
discipline sportive, practicarea acestora de către membrii săi participare la
competiţiile sportive. Indiferent de scop şi formă juridică, toate structurile
sportive se înscriu în Registrul Sportiv şi li se atribuie Certificat de Identitate
Sportivă şi Număr de Identificare.
Structuri sportive:
1. Asociaţiile sportive - sunt structuri sportive fără personalitate
juridică ce se pot constitui ca societăţi civile particulare, precum şi în cadrul
instituţiilor publice sau private.
2. Cluburile sportive - sunt structuri sportive cu personalitate
juridică. Ele pot fi persoane juridice de drept privat sau de drept public.
3. Asociaţiile judeţene şi ale municipiului Bucureşti pe ramuri de
sport sunt persoane juridice de drept privat, având drept scop organizarea
activităţii în ramura de sport respectivă.
4. Federaţiile sportive naţionale - sunt persoane juridice de drept
privat, de utilitate publică, autonome, neguvernamentale, apolitice fără scop
lucrativ.
5. Ligile profesioniste - sunt persoane juridice de drept privat,
autonome, neguvernamentale, apolitice fără scop lucrativ.
6. Comitetul Sportiv Olimpic - este persoană juridică de drept
privat, de utilitate publică, autonomă, nonprofit, neguvernamentală, apolitică şi
fără scop lucrativ.

71
Ministerul Educaţiei şi Agenţia naţională
Cercetării pentru sport

Învăţământ superior – Învăţământ Direcţiile judeţene Federaţiile sportive


Facultăţi de profil preuniversitar – licee pentru sport - DJS pe ramuri de sport
cu program sportiv

Licenţiat în Manageri Instructori sportivi Antrenori pe ramuri


Instructori sportivi
EF- profesor EFS de sport

Antrenori Kinetoterapeuţi

72
Foruri europene în domeniul Educaţiei fizice şi Sportului

Integrarea României în structurile Consiliului Europei şi a Uniunii


Europene presupune asumarea unor obligaţii şi îndeplinirea unor cerinţe care cer
implementarea în structurile naţionale a reglementărilor adoptate de cele două
organisme europene. Astfel, printre reglementări se regăseşte şi necesitatea
practicării activităţilor de educaţie fizică şi sport de către diferite categorii de
populaţie.
Unul din obiectivele majore ale Consiliului Europei îl constituie
promovarea sportului şi a beneficiilor pe care le oferă societăţii, prin intermediul
unei politici bazate pe aceleaşi principii în întreaga Europă. Astfel, în mai 1992 , la
cea de-a a-7-a Conferinţă a miniştrilor europeni ai sportului , s-a adoptat Charta
Europeană a Sportului , pe baza acesteia sportul trebuie să fie accesibil tuturor,
pentru sănătate şi siguranţă, practicat cu loialitate, toleranţă şi satisfacţie, în respect
pentru mediul înconjurător.
Codul Eticii Sportive vine în completarea Chartei , iar fair-play-ul devine
elementul constitutiv al sportului.
Conceptul „Sportul pentru Toţi” apărut în 1975, devine expresia
fundamentală a filozofie Consiliului Europei despre sport. Pe baza principiilor
activităţilor în cadrul sportul pentru toţi s-a elaborat „Charta Europeană a
Sportului pentru Toţi”.
Se acordă o atenţie deosebită persoanelor cu disabilităţi (handicap) a
persoanelor în vârstă cărora li se oferă posibilităţi adecvate de a participa la
activităţi fizice specifice.
Un obiectiv aparte al Consiliului Europei îl constituie acţiunea împotriva
unor fenomene negative ce au apărut în sfera activităţilor sportive şi anume:
dopingul şi violenţa.
Această acţiune este concretizată în existenţa unor instrumente juridice
numite convenţii: Convenţia Europeană Anti-doping (1989) şi Convenţia
Europeană privind violenţa şi Ieşirile necontrolate ale spectatorilor cu ocazia
manifestărilor sportive, în special la meciurile de fotbal (1985) şi este urmărită
permanent de un Comitet permanent.
Cooperarea sportivă din interiorul Consiliului Europei se organizează prin
parteneriat între organismele guvernamentale şi cele nonguvernamentale, în cadrul
Comitetului Director pentru Dezvoltarea Sportului.

73
EVOLUŢIA ORGANIZĂRII EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI ÎN
ROMÂNIA

În a doua jumătate a secolului al – XX – lea pe fondul unor profunde


transformări politice, economice şi sociale, învăţământul, cultura şi arta au
înregistrat progrese deosebite.
Putem considera că ultimele decenii ale secolului trecut reprezintă
începuturile sportului în România. Sportul ca fenomen social a fost influenţat şi de
existenţa sistemelor de educaţie fizică europene apărute la sfârşitul secolului al –
XVIII –LEA şi începutul secolului al – XIX –lea sisteme ce au influenţat
concepţiile autohtone.
În evoluţia organizării educaţiei fizice şi sportului în România se disting mai multe
etape:
1. Apariţia primei societăţi sportive în 1867 la Bucureşti denumită: „Societatea
centrală română de arme, gimnastică şi dare la semn” înfiinţată la iniţiativa lui Gh.
Moceanu şi G. Constantiniu.
Alte societăţi înfiinţate:
- în 1893 „ Societatea profesorilor de gimnastică din România;
- în 1895 „ Societatea de gimnastică Viitorul din Craiova;
- în 1897 „ Aurora - societate de gimnastică de scrimă şi de lectură
„ din Bucureşti,
- în 1900 „ Societatea de gimnastică a corpului didactic” din Bucureşti;
- în 1901 „ Societatea de gimnastică şi sport Aquila” din Piteşti.
În 1906 toate societăţile s-au întrunit în Federaţia Societăţilor de Gimnastică
din România (FSGR) cu o revistă de specialitate”Gimnasticul Român”.
În 1912 s-a înfiinţat Federaţia Societăţilor Sportive din România (FSSR)
primul for care a coordonat activitatea tuturor ramurilor de sport, conducând12
comisii centrale având următoarele realizări: a introdus afilierile, regulamentele,
legitimările, calendarele competiţionale, omologarea rezultatelor.
În 1914 ia fiinţă Comitetul Olimpic Român (COR) şi se afiliază la CIO. În
perioada războiului activitatea sportivă a fost neglijată iar FSSR –ul total inactiv.
2. Această etapă reprezintă perioada dintre cele două războaie mondiale 1914-
1945.
Urmările războiului au fost simţite şi în sfera activităţilor sportive. Astfel FSSR –ul
şi-a reluat activitatea abia la sfârşitul anului 1919 , ia fiinţă şi „Comisiunea
Jocurilor Olimpice” fostul COR din 1914, avându-l ca preşedinte pe G. Plagino,
membru în CIO.

74
În perioada 1920-1930 România întră în circuitul mondial.
Se afiliază noi cluburi la FSSR, s-au creat şapte comitete regionale ale FSSR
şi se evidenţiază noi ramuri sportive: baschet, volei, alpinism, tenis de masă, box,
canotaj, handbal şi trebuie remarcată apariţia mai pregnantă a sexului feminin în
practicarea unor ramuri de sport ca. Înot, handbal, volei, atletism , baschet.
În 1922 apar primele forme de profesionalism
La 17 iunie 1923 apare prima lege care reglementează activitatea de
educaţie fizică.
Pe baza ei se înfiinţează „ Oficiul Naţional pentru Educaţie Fizică” – ONEF
iar în cadrul acestuia va funcţiona Primul „Institut Naţional de Educaţie Fizică” –
INEF.
ONEF-ul a impulsionat activitatea sportivă prin construirea de baze sportive,
editarea de manuale, cărţi reviste a promovat sistemul suedez de educaţie fizică.
Datorită schimbărilor sociale FSSR-ul şi Legea educaţiei fizice din 1923 au
fost depăşite şi trebuiau schimbate. A apărut o nouă lege, cea din 1929 care în
articolul 41 prevedea înfiinţarea de federaţii de specialitate pe ramuri de spot –
unice pentru amatori şi profesionişti.
În 1930 s-a înfiinţat Uniunea Federaţiilor Sportive din România –UFSR.
În 1932 ia fiinţă „ Societatea Medicală de Educaţie Fizică” pentru asigurarea
unei
baze ştiinţifice.
În 1934 apare „ Oficiul de Educaţia Tineretului Român” – OETR sub controlul
acestuia rămânând ONEF-ul şi UFSR-ul. Pe baza acestui organism regele Carol al
II-lea încearcă să limiteze libertăţile democratice şi să controleze educaţia
tineretului. Prin Legea din 1936 OETR-ul a primit forma şi conţinutul
organizaţiilor fasciste având o influenţă nefastă asupra sportului românesc. În 1937
OETR se desfiinţează. În 1940 ia fiinţă Organizaţia Sportului Românesc – OSR
până în 1944 Au fost desfiinţate federaţiile şi s-au înfiinţat directoratele.
În 1944 ia fiinţă Organizaţia Sportului Popular – OSP şi se reînfiinţează UFSR
3. Odată cu înfiinţarea OSP-ului începe o nouă etapă în evoluţia organizării
educaţiei fizice. Este perioada înfiinţării Şcolilor medii tehnice de cultură
fizică (SMTCF) - 1948.
În 1949 ia fiinţă Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport (CCFS) are activează
până în 1957, când se înfiinţează Uniunea pentru Cultură Fizică şi Sport (UCFS)
până în 1967.
Din 1967 şi până în 1990 a activat Consiliul Naţional de Educaţie Fizică şi
Sport (CNFS). Activitatea sportivă s-a desfăşurat pe baza „Legii cu privire la

75
dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi sport” din 28 decembrie 1967 care a
considerat sportul activitate de interes naţional.
DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE

GENERALITĂŢI:
Didactica este ştiinţa şi teoria procesului de învăţământ. Termenul de didactică
provine din grecescul didaktike = a învăţa; didaskein = a învăţa pe altul; didascal =
învăţător; didasco = învăţ;
În concepţia lui JAN AMOS COMENIUS, didactica se identifică cu întreaga
pedagogie. Pedagogul ceh a atribuit ca sub titlu lucrării :” DIDACTICA
MAGNA”- arta universală de a învăţa pe toţi totul.
Didactica este considerată parte componentă a pedagogiei generale, alături
de bazele social-filosofice ale educaţiei şi de teoria educaţiei. În ultimele decenii
prin extinderea cercetării, didactica îşi justifică statutul de ştiinţă distinctă în
ansamblul ştiinţelor educaţiei.
Obiectul de studiu al didacticii este procesul de învăţământ: conţinutul
procesului de învăţământ; sistemul de învăţământ; tehnologia instruirii; principiile
didactice; metodele de învăţământ; formele de organizare a procesului de
învăţământ; formele şi metodele de evaluare a rezultatelor procesului de
învăţământ.
Didactica se defineşte prin următoarele aspecte:
Caracterul explicativ - prin care se explică componentele procesului de
învăţământ, specificul lor, natura relaţiilor dintre ele.
Caracterul reflexiv - se formulează judecăţi de valoare asupra principalelor
componente ale procesului.
Caracterul normativ - rezultat din elaborarea unor norme referitoare la
:organizarea şi desfăşurarea procesului de învăţământ, cerinţele ce trebuie
respectate pentru realizarea obiectivelor stabilite, modalităţile concrete de acţiune
şi interacţiune în cadrul acestui proces.
Aprofundarea conceptelor de bază ale didacticii generale asigura premisa
elaborării metodicilor de specialitate (didactici speciale), necesare la toate
disciplinele, în cazul nostru EDUCAŢIA FIZICĂ. Didactica generală orientează
metodica, aceasta fiind o didactică aplicată, care asigură perfecţionarea continuă a
problemelor specifice, legate de predarea şi asigurarea unor cunoştinţe la un
anumit obiect de învăţământ.
Didactica generală reprezintă baza teoretică generală a metodicii. Atât
didactica cât şi metodica se intercondiţionează.

76
PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT
Conceptul de proces de învăţământ:” este ansamblul acţiunilor organizate,
planificate, conduse şi evaluate sistematic în cadrul social instituţionalizat
specializat, pe baza unor documente, a unui sistem taxonomic al scopurilor şi
obiectivelor, pentru instruirea şi educarea tinerilor”(E,MACAVEI, 1997).Procesul
de învăţământ are un caracter unitar,doar din punct de vedere didactic distingem:
etapele de predare, învăţare, evaluare.
Esenţa procesului de învăţământ în general, şi în particular cel al educaţiei
fizice, se exprimă prin ansamblul caracteristicilor lui:
 proces de cunoaştere – procesul de învăţământ este nu numai un proces
pedagogic ci şi un proces de investigare, de descoperire a adevărului. În virtutea
acestei afirmaţii, elevul nu este numai un simplu receptor al actului de comunicare
al profesorului, ci, va fi cel care află singur adevărul folosind operaţiile gândirii:
analiza, sinteza, abstractizarea, comparaţia, generalizarea şi concretizarea
rezultatelor, ca urmarea a procesului de investigare şi descoperire independentă.
Baza procesului de cunoaştere, izvorul acestuia îl constituie practica. Aceasta
reprezintă nu numai cadrul în care oamenii iau contact perceptiv cu obiectele şi
fenomenele realităţii, ci şi criteriul de evaluare a autenticităţii cunoştinţelor
ştiinţifice, reprezintă mijlocul prin care rezultatele gândirii (noţiuni, principii, legi,
teorii) sunt confirmate sau infirmate. Cele două trepte ale cunoaşterii ştiinţifice:
treapta senzorială şi treapta logică se întrepătrund, prima având corespondent
perceperea activă a materialului didactic de către elevi, cea de a doua, prin
gândirea abstractă, înţelegerea şi formarea generalizărilor. Prin disciplinele de
învăţământ se dobândeşte experienţa de cunoaştere, se însuşesc cunoştinţe din
diferite domenii, se organizează şi se structurează repertoriul de cunoaştere.
Prin procesul de cunoaştere se urmăreşte formarea :
1. Culturii generale – privită ca –ansamblul cunoştinţelor, atitudinilor şi
convingerilor din principalele domenii ale cunoaşterii şi activităţii practice. Este
utilă adaptării şi integrării sociale, comunicării cu semenii şi însuşirii profesiunii,
reprezentând fundamentul oricărei profesiuni.
2. Culturii profesionale de specialitate – este un alt scop al procesului de
învăţământ şi reprezintă asimilarea unui ansamblu de cunoştinţe , priceperi şi
deprinderi necesare cunoaşterii teoretice şi exersării practice a unei profesiuni. Se
fundamentează pe cultura generală şi oferă un suport solid competenţei şi
eficienţei. Nivelul culturii profesionale exprimă calitatea modului de exercitare a
profesiunii şi reprezintă asamblarea structurală a cunoştinţelor, priceperilor şi
deprinderilor dintr-un domeniu profesional strict delimitat.

77
3. Concepţia despre lume şi viaţă –este ansamblul structurat al atitudinilor şi
convingerilor pe fondul unei imagini generale asupra realităţii.
 Proces bilateral – în procesul de învăţământ participa şi interacţionează cei doi

factori (poli) importanţi: profesorul şi elevul; educatorul şi educatul. Caracterul


bilateral constă tocmai din interacţiunea şi cooperarea şi conlucrarea acestora, în
vederea realizării obiectivelor propuse.
Între profesor şi elevi are loc un proces de comunicare, un permanent schimb de
mesaje al căror scop principal este realizarea unor obiective pedagogice.
Comunicarea didactică poate fi definită ca un schimb de mesaje cu conţinut
specific, între profesor şi elevi. Scopurile comunicării didactice sunt multiple:
transmiterea şi asimilarea informaţiei; rezolvarea de probleme; formarea unor
capacităţi, convingeri, sentimente, atitudini; adoptarea unor decizii referitoare la
strategiile didactice, tehnicile de învăţare; evaluarea rezultatelor.
PREDAREA- este o activitate programată, organizată, conştientă a
profesorului, de transmitere a unui sistem de cunoştinţe din diverse domenii ale
cunoaşterii umane.
ÎNVĂŢAREA- este o activitate programată, organizată şi conştientă de
asimilare a cunoştinţelor teoretice şi practice pe baza predării şi studiului
individual, precum şi totalitatea acţiunilor elevului pentru a răspunde cât mai
adecvat obiectivelor urmărite în predare.
Potrivit dicţionarului de psihologie “învăţarea este o activitate de însemnătate
fundamentală pentru adaptarea la mediu şi dezvoltarea psihocomportamentală, care
în esenţă, constă în asimilarea activă de informaţii însoţită de achiziţionarea de noi
operaţii şi deprinderi”.
În E.F.S. atribuţiile profesorului sunt:
- stabilirea obiectivelor instructiv-educative şi operaţionale în conformitate
cu curriculumul şi cu particularităţile de vârstă;
- selecţionarea sistemelor de acţionare cele mai eficiente în realizarea
obiectivelor;
- programarea conţinutului pe etape, corectarea în caz de nevoie a acestei
programări;
- evaluarea eficientă a activităţii desfăşurate în raport cu obiectivele propuse
pentru a fi realizate;
- formarea unor trăsături moral-volitive şi cultivarea trăsăturilor pozitive de
caracter;
După opinia lui H. MORINE şi G.MORINE ar exista şase roluri didactice
principale ale profesorilor :
- furnizor de informaţii;
- model de comportament;

78
- creator de situaţii de învăţare;
- consilier şi orientator;
- evaluator şi terapeut:
- organizator şi conducător;
Atribuţiile elevilor sunt:
- să execute exerciţiile indicate de profesor fiind informaţi asupra
obiectivelor urmărite;
- să-şi raporteze activitatea desfăşurată la modelul indicat de profesor,
tinzând să-l realizeze;
- utilizând analiza şi sinteza să distingă ceea ce este corect şi incorect în
realizarea exerciţiului învăţat;
- să caute să înlăture execuţiile deficitare fără a diminua preocupările pentru
consolidarea execuţiilor corecte;
- să se preocupe pentru dezvoltarea/ educarea aptitudinilor motrice, pentru a
face faţă noilor cerinţe;
- să-şi formeze obişnuinţe legate de realizarea unei ţinute corporale corecte;
 Proces informativ-formativ – acest caracter este dat de interacţiunea dintre
informaţie şi influenţele ce se emană de la profesor şi consecinţele lor pe planul
dezvoltării psihice a elevului. Informarea constă transmiterea şi însuşirea unor
cunoştinţe ,organizate în sisteme informaţionale din diferite domenii de cunoaştere.
Prin informaţii se formează capacităţi de cunoaştere, percepere şi observare,
memorie gândire, imaginaţie; se formează atitudini faţă de cunoaştere şi învăţare;
se formează dorinţa de performanţă. Formarea constă în efectele multiple produse
în planul dezvoltării psihice a elevilor, în planul personalităţii lor, în educarea
atitudinilor, aptitudinilor şi trăsăturilor pozitive de caracter şi voinţă.
Strategia învăţământului contemporan cere un echilibru între CE, CÂT, CUM, să
înveţe elevul, folosind învăţarea personală, strâns legată de fapte, acţiuni practice,
de logică şi creativitate.
 Proces cibernetic – de autoreglare – procesul de învăţământ este un proces
complex. Din punct de vedere informaţional - cibernetic, procesul de învăţământ
este un sistem de emitere-recepţie, de comandă şi execuţie. Fiind un sistem
cibernetic prezintă anumite caracteristici: este un sistem deschis în relaţie cu
mediul; are intrări şi ieşiri; este un sistem cu autoreglare; este un sistem care emite
şi recepţionează informaţiile, memorează, le prelucrează, le transformă în semnale
prin care îşi dirijează propria acţiune şi o transmite. Procesele implicate într-un
proces cibernetic sunt: organizarea; comanda; strategia: controlul; autoreglarea;
Sistemele sunt controlate prin mecanismele de reglare, prin reglare reducându-se
entropia (dezordinea).Principalele mecanisme de reglare sunt: FEEDBACK şi
FEEDBEFORE.

79
Autoreglarea angajează personalitatea cadrului didactic în măsura în care răspunde
finalităţilor macrostructurale ale educaţiei, relevate la nivelul idealului şi al
scopurilor educaţionale.
 Alte caracteristici :caracter deschis, dinamic, complex, interacţionist, este o
modalitate de comunicare interumană.

80
Evoluţia sistemelor de Educaţie Fizică

Pentru a putea analiza câteva aspecte legate de evoluţia sistemelor de


educaţie fizică trebuie să facem o incursiune în istoria Educaţiei Fizice şi implicit a
exerciţiului fizic ca mijloc principal, de bază a educaţiei fizice, antrenamentului
sportiv şi kinetoterapiei.
La popoarele primitive nu putem vorbi de existenţa unor sisteme închegate
ci de exerciţii fizice folosite ca o necesitate biologică, socială a omului primitiv
impusă de necesităţile vieţii. Astfel fiecare zonă de pe glob prezintă anumite
caracteristici în modul de practicare a exerciţiilor fizice.
La vechii americani, alergarea o găsim sub toate variantele ei. Foarte buni
alergători au fost indienii din tribul Seri, mexicanii din tribul Tarahumara.
În Africa, cei mai buni alergători sunt Hotentoţii, indigenii din bazinul
inferior al fluviului Congo erau buni înotători, cei din triburile Vahuma şi Batusii
erau foarte buni trăgători şi săritori în înălţime.
În Oceania, exerciţiul caracteristic este sportul nautic – călăria pe valuri cu
scândura plutitoare dar se practică şi aruncarea sub forme variate şi cu diferite
obiecte: bumerang, lance, praştie, arcul, sarbacana.
Asiaticii cultivă cu plăcere jocurile şi dansul dar şi săriturile şi luptele.
Un capitol interesant îl reprezintă modul de abordare a exerciţiilor fizice la
eschimoşi, acestea fiind influenţate de mediul în care trăiesc şi se rezumă la:
vânătoarea de reni cu arcul, pescuitul folosind kayakul şi aruncarea cu harponul.
La popoarele antice încep să se profileze anumite elemente ce pot fi
încorporate în „sisteme” cum ar fi: la egipteni exerciţiile fizice erau practicate în
şcoală într-o măsură moderată, copiii erau pregătiţi pentru cariera de scrib dar s-a
acordat atenţie şi dansului, muzicii precum şi o pregătire pentru mânuirea armelor:
arcul, securea, ghioaga, lancea, scutul; iudeii, având ca izvor documentar Biblia –
fac referiri la dans, ca o expresie a credinţei; la perşi, exerciţiile fizice urmăreau
formarea „stăpânirii de sine”; în India , exerciţiile fizice se concretizau în înot şi
gimnastica respiratorie prevăzute în Legile lui Manu pe baza cărora s-a cristalizat
un sistem de educaţie fizică numit Pranayama; în China, educaţia era cultivată de
clasa nobiliară şi era o educaţie sintetică, a caracterului, a spiritului şi a corpului.
Medicul Kong-Fu a creat un sistem de exerciţii de gimnastică respiratorie în scop
preventiv; în Japonia exerciţiile fizice erau folosite pentru a pregăti tinerii nobili –
Samuraii – existau următoarele forme: Sumo – lupta de trântă, Kendo – scrima cu
bastoane, Jiu-Jitsu – lupta de apărare fără arme.
Un loc aparte îl ocupă poporul grec cel care a creat una din cele mai
frumoase culturi ale lumii „Miracolul Grec”. Ei au dat exerciţiilor fizice un rol
aparte, au creat o adevărată concepţie despre mişcare care a evoluat în trei direcţii:
concepţia igienică, concepţia militară şi concepţia armonică.
Concepţia igienică, a fost reprezentată de medici care au scos în evidenţă
importanţa exerciţiilor fizice, în mod special a gimnasticii în scopul prevenirii
îmbolnăvirilor şi a menţinerii stării de sănătate a poporului. Dintre aceşti medi

81
amintim: Chiron, Asclepios, Pythagora, Herodikos, Hipocrate, Galenus, Phylostat,
Antylos, Theon.
Adepţii concepţiei militare au fost spartanii. Ei foloseau exerciţiile fizice
pentru pregătirea tineretului pentru luptă.
Adepţii concepţiei armonice au fost athenienii. Idealul vechilor greci era
sintetizat în formula “kalos kai agatos”- “om frumos şi bun”.
Fondul educaţiei fizice din Grecia antică este constituit din exerciţii fizice
ce se pot clasifica în trei categorii:
- Gimnastica propriu-zisă
prin care se urmărea formarea omului dezvoltându-i Forţă şi Îndemânare
- Orchestrica
prin care se urmărea formarea ţinutei şi cultivarea sentimentului pentru frumos
prin muzică şi dans
- Agonistica, care se referă la utilizarea jocurilor, întrecerilor pentru întărirea
voinţei şi caracterului
În Roma antică educaţia fizică era apanajul cetăţenilor liberi, cu o bună
situaţie materială.
Concepţia de bază care a stat la realizarea educaţiei fizice a fost dezvoltarea
superioară a capacităţii de luptă a ostaşului roman.
În perioada evului mediu exerciţiile fizice au regresat ele limitându-se la
pregătirea cavalerului prin şapte exerciţii prin care se dobândea forţă şi
îndemânare.
Renaşterea apărută în Italia în secolul al - IVX – lea determină readucerea
exerciţiilor fizice în educaţia tinerei generaţii. Reprezentanţi ai renaşterii care în
studiile lor au fost preocupaţi de rolul exerciţiilor fizice: Vittorino da Feltre,
Tomasso Campanella, Hieronymus Mercurialis, Francois Rabelais, Erasmus din
Rotterdam, Luther Martin, Thomas Morus.
Pedagogi realişti şi raţionalişti care au fost preocupaţi de rolul exerciţiilor
fizice: Jan Amos Komenski şi John Locke , Jean Jaques Rousseau.
Educaţia fizică cunoaşte o nouă eră odată cu apariţia iluminismului, o
mişcare spirituală şi culturală fără prejudecăţi în gândire şi în viaţă. În Germania
această eră a fost numită Aufklarung şi a fost creată Şcoala filantropistă având ca
reprezentanţi pe: Johann Basedow, Christian Salzmann. Ideile acestei şcoli au
deschis drumul spre cristalizarea unor sisteme de educaţie fizică a caor precursori
au fost: Johan Gutsmuths, Gerhard Vieth şi pedagogul Pestalozzi.

82
SISTEMELE EUROPENE DE EDUCAŢIE FIZICĂ

83
Sistemul de
Reprezentanţii
Educaţie Fizică Caracteristicile sistemului, idei, principii
sistemului
– ţara -
1. a creat instituţii în care se preda gimnastica după
principiile sale;
2. în 1817 înfiinţează un gimnaziu unde a construit
un portic multifuncţional;
3. metoda sa se baza pe principiul de spontaneitate
conştientă a copilului, acesta trebuie să simtă cum se
mişcă;
Sistemul francez Francesco Amoros
4. dă o definiţie pertinentă gimnasticii din care se
– Franţa 1770-1848 desprind două idei de bază: caracterul psihologic al
exerciţiilor fizice practicate şi caracterul utilitar;
5. consideră necesar în pregătire folosirea unor fişe
fiziologice personale, anticipând metoda individualizării;
exerciţiile de gimnastică sunt împărţite în trei categorii:
gimnastica civilă cu exerciţii elementare şi de aplicaţie,
gimnastica militară, gimnastica medicală.
1. rival al lui Amoros,
2. contribuţie la lansarea gimnasticii feminine;
Sistemul elveţian Henri Clias 3. practicarea exerciţiilor fizice la copiii foarte mici şi
- Elveţia 1782-1845 introducerea exerciţiilor în şcoala primară din Franţa (după
înlăturarea lui Amoros);
4. a scris o serie de tratate legate de gimnastică.
Ludwig Jahn 1. numit „părintele gimnasticii”, fondatorul
1778-1852 sistemului german de educaţie fizică;
2. scopul principal urmărit – pregătirea militară a
tineretului în aer liber pe aşa numitele Turnplatz, teren
amenajat cu aparate;
3. gimnastica are un caracter popular;
4. cartea de bază a sistemului lui Jahn - „Die
Deutsche Turnkunst” a apărut în 1816;
Sistemul german 5. creator de noi aparate: Reck – bara fixă şi Barren
- Germania – paralelul.
1. creatorul gimnasticii şcolare;
2. contribuţie în transformarea gimnasticii în
disciplină şcolară;
Adolf Spiess
3. cărţi de referinţă: „Die Lehre der Turnkunst” şi
1810-1858 „Das Turnbuch fur Schuller”;
4. a folosit muzica pentru a imprima cadenţa şi pentru
a lega mişcările dezvoltând simţul pentru frumos.
Franciscus Nachtegall 1. înfiinţează o societate de gimnastică pentru
1777-1847 propagarea educaţiei fizice;
2. în 1799 pune bazele unui institut particular de
educaţie fizică;
3. gimnastica a fost introdusă în Şcoala militară din
Copenhaga;
Sistemul danez -
4. a reuşit redactarea unui decret prin care a introdus
Danemarca gimnastica în toate şcolile;
5. a avut preocupări pentru instruirea şi pregătirea de
specialişti;
6. exerciâiile erau gradate după principiul de la uşor
la greu şi de la simplu la complex.

Per Henrik Ling 1. afost adeptul dezvoltării armonioase a omului după


1776-1839 concepţia elenă;
2. în 1814 înfiinţează şi conduce Institutul Central de
gimnastică din Stockholm;
3. opera lui Ling se concretizează în
” Fundamentele generale ale gimnasticii” care cuprinde
Sistemul suedez -
şase părţi;
Suedia 4. gimnastica suedeză acordă un rol deosebit
respiraţiei;
5. gimnastica suedeză a fost raţională şi analitică;
6. utilizează câteva principii în selecţia exerciţiilor: p.
dezvoltării armonioase, p. selecţiei exerciţiilor , p.
gradării , p. preciziei mişcărilor.
1. realizatorul spiritului sportiv în educaţie; 84
2. consideră că prin jocuri se dezvoltă spiritul de
solidaritate şi de echipă, de ordine şi disciplină şi respect;
Sistemul englez - Thomas Arnold 3. a introdus caracterul sportiv al întrecerii şi spiritul
85