Sunteți pe pagina 1din 75

Cursul nr. 1 Principalele notiuni privitoare la cercetarea stiintifica.

Stiinta Prin stiinta intelegem ansamblul sistematic de cunostinte veridice despre natura, societate si gandire, reproducerea, reflectarea generalizata si abstractizata a realitatii. Stiinta constituie factorul primordial al progresului. Prin studierea legilor obiective care guverneaza fenomenele, stiinta urmareste sa prevada desfasurarea acestora. In patrimoniul stiintei nu intra orice cunostinte, ci numai cunostinte esentiale, sistematizate, coerente din punct de vedere logic, certe si necontradictorii, verificate de practica. John Bernall (1901-1971, fizician englez consacrat si ca teoretician al stiintei), sublinia ca, prin natura ei, stiinta trebuie sa aiba si un caracter explorativ. Stiinta, ca forma specifica a constiintei sociale, cuprinde un sistem de cunostinte care ia nastere si se dezvolta pe baza practicii socialistorice. Acest sistem reflecta adecvat legile obiective ale unui domeniu determinat al realitatii sub forma unor teorii in care se structureaza logic notiunile, categoriile, principiile in care se reflecta sintetic dezvoltarea cunostintelor. stiinta largeste necontenit posibilitatile de actiune ale societatii, punandu-i la indemana informatii asupra unor fenomene si procese care pareau cunoscute sau care scapasera de multe ori sesizarii directe. Finalitatea practica este o nota definitorie a stiintei ca forma a constiintei sociale. Din acest punct de vedere, stiinta reprezinta anumite analogii cu productia materiala. Stiinta, datorita specificului ei de a putea reflecta realitatea obiectiva, de a prelucra si generaliza un imens material faptic prin metode rational-abstracte si datorita independentei sale relative, are posibilitatea de a juca un rol activ in solutionarea cerintelor practicii, in optimizarea continua a rezolvarilor pe care le da. Caracteristicile stiintei Caracteristica definitorie a stiintei este finalitatea ei practica in domeniul productiei materiale si a schimbarii relatiilor sociale. Stiinta se caracterizeaza prin: - unitate; - generalitate; - certitudine; - obiectivitate;

- intemeiere metodica; - dezvoltare progresiva. Evident, numai in conditiile in care aceasta disciplina intruneste niste caracteristici esentiale, poate fi considerata stiinta. J.D. Bernall considera ca stiinta poate fi considerata: 1) institutie; 2) metoda; 3) acumulare de cunostinte transmise prin traditie; 4) factor important in mentinerea si dezvoltarea productiei; 5) unul din cei mai puternici factori in formarea convingerilor si atitudinilor fata de univers si om. Majoritatea celor care se ocupa de filosofia, sociologia si psihologia stiintei sunt de acord in a considera stiinta ca un ansamblu de cunostinte sistematice referitoare la un domeniu anumit, dobandite prin metode obiective, prin activitatea unor specialisti si care (cunostintele) generalizate, exprimand legitatile domeniului sunt aplicate in practica servind progresul. Dupa N. Margineanu (1975) stiinta are trei caracteristici fundamentale: 1. Rationalitatea; 2. Obiectivitatea, prin care se intelege corespondenta dintre lume si imaginea ei in mintea noastra; 3. Completitudinea, caracteristica a etapei actuale a stiintei, in care patrunde logica si matematica, pentru sistematizare si explicare. La caracteristicile mai sus amintite se adauga si cea de predictie, adica de construire a viitorului pe baza datelor existente. Elementele care compun stiinta sunt [27]: 1. rezultatele; 2. ipotezele; 3. teoria; 4. teoria generala;

5. metodologia. La acestea, M. Epuran (1992) adauga si specialistii si practica. Clasificarea stiintelor Astazi stiintele se prezinta ca un sistem, mult mai omogen si mai bine structurat decat acum cateva decenii, datorita faptului ca realitatea, viata, societatea sunt investigate multitalteral, nu numai de stiinte particulare, ci si de catre stiinte interdisciplinare si transdisciplinare. Aristot clasifica stiintele in teoretice (metafizica, fizica, matematica), practice (etica, stiintele economice, politica) si poetice muzica, poezia, arhitectura). In Epoca Renasterii, F. Bacon clasifica: stiinte de observatie si stiinte de experiment. Epoca moderna inregistreaza numeroase clasificari datorate lui D'Alambert, Ampre, Stuart Mill, Spencer, s.a.). Retine atentia ideea lui A. Comte de a stabili existenta stiintelor fundamentale (matematica, inclusiv mecanica, astronomia, fizica, chimia, fiziologia si sociologia) alaturi de sistemul stiintelor practice sau aplicate; cele doua sisteme sunt considerate ca absolut separate prin esenta lor. Incercarile de a stabili un criteriu unic pentru clasificarea stiintelor nu au dat satisfactie, datorita numarului foarte mare de stiinte, varietatii fenomenelor pe care acestea le cerceteaza, precum si a faptului ca stiintele insele sunt intr-o continua schimbare si proliferare. Intre aceste incercari este si clasificarea propusa de Fr. Engels, care 919f57j oranduieste stiintele dupa forma de miscare a materiei: stiinte ale naturii, societatii si gandirii. Stiintele particulare subordonate sunt fizica cuantica, fizica moleculara, chimia anorganica, chimia organica, botanica, zoologia, fiziologia, economia politica, dreptul, estetica, etica, stiintele politice s.a., care studiaza laturi, aspecte particulare ale diverselor forme de miscare din natura sau societate. Stiintele particulare de granita (chimia fizica, biochimia, biofizica, antropologia, psihologia umana) reflecta interferentele dintre forme de miscare, intrepatrunderea lor. Astfel, in limbajul curent se folosesc si termenii de stiinte umaniste si stiinte antropologice, care indica acel grup de stiinte care cerceteaza omul, particularitatile si activitatile sale; stiintele umaniste studiaza societatea si gandirea umana (ex. sociologia, istoria, psihologia, lingvistica). Stiintele antropologice studiaza tot omul, dar mai ales in aspectele lui biologice, determinate evident de conditiile sociale ale existentei. Tot astfel, in alte tari, de ex. in U.S.A. se utilizeaza impartirea disciplinelor in trei grupe: stiinte sociale (antropologia, economia, istoria, politologia, psihologia si sociologia), stiintele umanistice (istoria, filosofia, religia, artele) si stiintele comportamentale (sociologia, antropologia - minus arheologia, lingvistica tehnica si antropologiile fizice, psihologia - minus psihologia fiziologica, aspectele comportamentale ale biologiei, economiei, geografiei, dreptului, psihiatriei si stiintelor politice), diviziune care satisface in plus nevoia obtinerii unei imagini mai complexe asupra activitatii umane (A. Mihu, 1971, I. Pag. 156-157).

In diferitele scheme privitoare la clasificarea stiintelor nu este trecuta disciplina activitatilor corporale, sau a educatiei fizice si sportului, si aceasta din mai multe motive, intre care si acelea ca este vorba de o stiinta relativ noua, care pana nu demult era cuprinsa in ramura pedagogiei sau a medicinei, care astazi se contureaza, asa cum vom vedea mai departe, ca o stiinta interdisciplinara care utilizeaza ipoteze, metode si tehnici din domeniile biologiei, sociologiei, psihologiei, antropologiei si medicinei, fiind ea insasi in acelasi timp stiinta biologica-psihologica-pedagogica-sociologica. Intr-un sistem mai putin riguros de clasificare stiinta activitatilor corporale poate fi plasata in randul stiintelor comportamentale sau ale actiunii practice. Ea ar putea avea deci loc intre disciplinele particulare de granita, in spatiul dintre biologie, antropologie, sociologie si psihologiei si intre disciplinele actiunii, la intersectia stiintelor medicale si stiintele educatiei si instructiei. Stiintele sociale cerceteaza legile proprii formei sociale de miscare a materiei. Aici investigatia se indreapta spre descoperirea legilor raporturilor sociale. Pentru ca studiaza fenomene sociale, diferite aspecte ale relatiilor dintre oameni, framantarile sociale care au pus in miscare grupuri si clase sociale, stiintele sociale sunt - prin insusi obiectul lor de cercetare nemijlocit legate de baza economica a societatii. Stiintele naturii sunt, insa, prin obiectul lor de studiu, prin materialul faptic si prin rezultatele generalizarii logice-stiintifice (legi, axiome, principii, teorii etc.), legate direct de nevoile oamenilor, reflectand schimbarile survenite la nivelul cunoasterii desi, prin caracterul interpretarii general-filozofice, pot intra in sfera disputelor ideologice.

Metoda. Metoda (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de cercetare, de cunoastere si de transformare a realitatii obiective) este aspectul teoretic cel mai activ al stiintei, care jaloneaza calea dobandirii de cunostinte noi. Metoda mai poate fi definita si ca modalitate sau ansamble de procedee folosite in vederea cunoasterii unui obiect. Caracterul stiintific al unei metode, eficienta ei practica depind de reflectarea veridica a fenomenelor studiate, a legilor lor obiective. Sursa metodei se afla in realitatea obiectiva. Aparand ca un rezultat al cunoasterii realitatii obiective, metoda devine o premisa a cercetarii ei ulterioare. Metoda se afla, de aceea, in unitate indisolubila cu teoria. Metoda in stiinta ia nastere prin conversiunea domeniului teoretic enuntiativ al unei stiinte in domeniul teoretic normativ, in indicatii asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se obtine despre el cunostinte autentice. Dintre cele mai cunoscute metode de cercetare folosite in majoritatea stiintelor mentionam: observatia, experimentul, modelarea, statistica, ancheta etc. Complexitatea obiectului determina complexitatea metodelor. In domeniul educatiei fizice se folosesc metode din stiintele biologice si sociale, intr-o unitate caracteristica numita metoda complexa.

Metodologie (gr. methodos = cale, mijloc si logos = stiinta). Prin metodologie intelegem ansamblul metodelor folosite intr-o stiinta anumita al carui fundament il constituie sistemul celor mai generale legi si principii ale stiintei respective. Metodologia este o parte a filosofiei care se ocupa cu analiza teoretica a metodelor folosite in stiinta moderna; este stiinta despre metoda. Metodologia se profileaza ca domeniu in filosofia moderna prin Bacon 1[1] si Descartes2[2], dar devine o preocupare sistematica abia in secolul al XIX-lea, odata cu dezvoltarea intensa a stiintelor experimentale. Tehnici si procedee de cercetare Procedeele si tehnicile constituie modul particular in care este aplicata o metoda la domeniul specific al cercetarii. Ele sunt modalitati practice de actionare in cadrul metodei. Spre exemplu, aplicarea metodei observatiei presupune atat perceperea sistematica a fenomenului cat si inregistrarea obiectiva a datelor. In acest scop se folosesc tehnicile foto-cinematografice, inregistrarile magnetice, actografice s.a.m.d. Transcrierea, sistematizarea si prelucrarea datelor se face dupa diferite procedee grafice, statistice etc. Cunoasterea. Cunoasterea reprezinta procesul complex de reflectare a realitatii obiective in constiinta oamenilor. 'Forma superioara, activa si complexa de reflectare, de insusire, de reconstituire in gandire a realitatii obiective de catre subiect' (Teoria cunoasterii = ramura a filosofiei care studiaza posibilitatea, izvoarele, formele si legitatile cunoasterii) [30].Activitatea de cunoastere a omului reprezinta unitatea necesara, dialectica a doua trepte: senzoriala si rationala a doua tipuri de cunoastere: empirica3[3] si teoretica. Cunoasterea empirica este reflectarea obiectelor in procesul interactiunii nemijlocite (sau mijlocite de instrumente si aparate) a omului cu acestea, metodele specifice fiind: observatia, descrierea etc. Pe aceasta treapta are loc culegerea faptelor, a datelor care fixeaza manifestarile exterioare, fenomenele, proprietatile obiectelor. Cunoasterea teoretica este adancirea cunoasterii prin intermediul gandirii, patrunderea in esenta lucrurilor,

sesizarea legaturilor lor interne, a cauzelor si legilor lor. Ea are loc pe baza prelucrarii datelor obtinute de cunoasterea empirica, prin metode ca: analiza si sinteza, inductia si deductia etc. Cunostintele dobandite se structureaza si se fixeaza in forme specifice de reflectare: reprezentari, concepte , legi etc. proprii cunoasterii rationale.

Cercetare. Tipuri de cercetare Termenul cercetare este comun, fiind folosit in fiecare moment in legatura cu o anumita activitate individuala sau colectiva. Cercetarea stiintifica este definita ca investigatie, studiu, in vederea descoperirii si punerii in evidenta a noi cunostinte (legi, fenomene, procese, etc.) si verificarea acestora. Notiunea de cercetare, de regula, este corelata cu notiunea de stiinta, deoarece stiinta nu se realizeaza in afara cercetarii. Cercetarea reprezinta una din functiile stiintei, a doua functie fiind interpretarea. Pentru cercetare aspectele definitorii sunt investigarea realitatii concrete, in mod sistematic si pe baza observatiei si experimentului, urmarind descrierea si clasificarea calitativa de ordin logic, cat si inregistrarea cantitativa de ordin matematic. Stiinta nu este numai o acumulare de cunostinte transmise prin traditie, cat si metoda de dobandire a acestor cunostinte. Apare fireasca existenta aspectelor metodologice ale cercetarii indicata de J. Bernal: observatia si experimentul, clasificarea si masura, aparatura, limbajul stiintific, legile, ipotezele si teoriile, strategia. Toate acestea sunt componente ale stiintei privita ca metoda. Criteriul ce sta la baza clasificarii tipurilor de cercetare consta in intentionalitatea cercetarii, scopul pe care il urmareste. Pornind de la acesta, majoritatea autorilor considera trei tipuri de cercetare: A. - cercetarea fundamentala; B. - cercetarea aplicativa; C. - cercetarea pentru dezvoltare. A. Cercetarea fundamentala urmareste sa descopere ceea ce este esential intr-o anumita directie a domeniului, are caracter de lege sau norma, reprezinta baza teoretica a unui anumit aspect al acestuia. In cercetarea fundamentala se incadreaza investigatiile sub forma de studii teoretice sau cercetari experimentale care duc in final la constituirea cadrului si continutului stiintei domeniului. In domeniul stiintei activitatilor corporale, studiul calitatilor motrice, indiferent de metodele si tehnicile folosite, are caracter de cercetare fundamentala, daca urmareste stabilirea legitatilor si caracteristicilor acestora.

B. Cercetarea aplicativa are ca principala sarcina furnizarea de date pentru directionarea activitatii practice, pentru cresterea muncii metodice. Cercetarea aplicativa poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale cercetarii fundamentale. Cercetarea aplicativa indica directia in care o problema practica poate fi rezolvata. De pilda, in domeniul activitatilor corporale, studiul fundamental al calitatii motrice ofera elementele aplicative referitoare la posibilitatile de perfectionare ale acestora in diferite activitati practice din scoli, cluburi sportive, sali de fitness etc.. C. Cercetarea pentru dezvoltare constituie acea investigare care urmareste crearea acelor produse (tehnici, procedee, dispozitive) ce pot influenta direct activitatea practica. Daca cercetarea aplicativa indica posibilitatile de rezolvare a unei probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeste in practica aceste posibilitati si ofera totodata tehnologia cea mai adecvata. Este ceea ce se realizeaza pe teren sau in laborator in legatura cu dezvoltarea si perfectionarea calitatilor motrice ale unor anumiti sportivi aflati in 'asistenta stiintifica' a unui laborator sau/si a specialistilor. Influenta activitatii stiintifice se exercita astazi in toate domeniile vietii sociale prin trasaturi care o diferentiaza pregnant de perioadele anterioare, indeosebi prin amploarea si impetuozitatea cercetarilor stiintifice moderne, prin orientarea lor spre transformarea naturii si a societatii, prin universalitatea de continut, dar si geografica a stiintei contemporane, prin patrunderea ei in straturile cele mai intinse ale societatii, operand transformari in mentalitatea oamenilor.

Stiintei nu i se cer neaparat adevaruri imuabile, conceptia despre adevarurile eterne a fost inlocuita cu aceea de cercetare permanenta, cu noi mijloace de investigatie a realitatii, naturii si societatii. Pentru omul modern stiinta inseamna nu numai un corp cu adevaruri bine stabilite, cat mai ales activitatea de cercetare, adica permanenta abordare sistemica a studiului naturii si societatii spre a le cunoaste in vederea transformarii lor corespunzatoare cu aspiratiile omului. De aceea, in viata stiintifica a lumii moderne au capatat o importanta primordiala metodele de abordare a realitatii, asigurarea cantitativa si calitativa a cercetarii cu efectivele necesare de cercetatori, constituirea si dotarea corespunzatoare a sectoarelor de cercetare, stabilirea eficientei cercetarii si a cooperarii in cercetare, precum si alte probleme cuprinse in conceptul modern al organizarii cercetarii stiintifice. Stadiul actual al dezvoltarii stiintei a determinat schimbari calitative esentiale in relatiile ei cu omul, societatea si statul. Caracterul profund al acestor schimbari, precum si complexitatea noilor ei relatii cu constiinta si existenta umana individuala si sociala au schitat, la inceput timid, sub forma unor aluzii, apoi sub forma unor glasuri razlete si, in sfarsit, sub forma unor luari de pozitie bine precizate aria de cuprindere a unei noi discipline stiintifice, pe care specialistii au numit-o stiinta despre stiinta sau scientica. Scientica.

Scientica desemneaza stiinta care se ocupa cu studiul tuturor legaturilor si implicatiilor sociale ale cercetarii stiintifice. Scientica nu se impune ca atare, nu incepe sa existe si nu-si precizeaza obiectul decat la un anumit nivel de dezvoltare calitativa si cantitativa a stiintei, acesta constituind conditia esentiala care determina aparitia scienticii. In afara de faptul ca exista si actioneaza numai la un anumit nivel de dezvoltare calitativa si cantitativa a cercetarii stiintifice, scientica mai are o insusire definitorie si anume aceea ca reglementeaza o tripla relatie a stiintei: cu omul, cu societatea si cu statul.

Cursul nr. 2 Stiinta activitatilor corporale Dezvoltarea impetuoasa a miscarii sportive din intreaga lume, ca si atentia tot mai mare acordata educatiei fizice, si, in general, activitatilor corporale pe plan social, ca mijloc de contracarare a efectelor negative ale urbanizarii, automatizarii si lipsei de miscare, a determinat statuarea ideii de fenomen social pentru cultura fizica, pe de o parte si scoaterea in evidenta a sistemului de cunostinte specializate, pe de alta parte. Astfel, au aparut si s-au impus o serie de pareri care puneau in actualitate necesitatea considerarii stiintei educatiei fizice si a sportului sau a stiintei activitatilor corporale, cum o defineste Mihai Epuran. Despre o fundamentare cu caracter stiintific a educatiei fizice se poate vorbi inca din antichitate, cand unele precepte ale medicinei si pedagogiei serveau ca ghid in organizarea si efectuarea exercitiilor corporale. Evident ca progresele realizate in studiile biologice si sociale inclusiv psihologice si pedagogice - au influentat permanent educatia fizica si apoi practicarea sporturilor. Postulatele pedagogice ale educatiei fizice, formulate cu mici diferente timp de cateva secole, au constituit punctul de plecare in fundamentarea mecanica si biologica a exercitiului fizic, fundamentare inceputa in primul deceniu al secolului nostru. Istoria mai recenta ne indica o mai activa influentare a activitatii de educatie fizica si sportiva de catre medicina. Abia in ultimii ani s-a realizat o sprijinire mai puternica a acestor activitati de catre psihologie si sociologie. Aceste stiinte au studiat si fundamentat activitatea omului care practica exercitiile corporale si sportive, din afara, mai ales din necesitatile lor de cunoastere a manifestarilor omului si in aceasta activitate. Denumirea de stiinta activitatilor corporale a fost propusa de M. Epuran (1969). Aceasta denumire este utilizata, fiind preluata de majoritatea specialistilor. Argumentul care sta la baza acestei denumiri consta in aceea ca, in acest domeniu de activitate, scopul este insasi optimizarea activitatilor corporale, cu efecte formative caracteristice. In sfera activitatilor corporale, M. Epuran diferentiaza urmatoarele forme:

- Activitati corporale ludice (de joc); - Activitati corporale agonistice (de lupta, intrecere); -Activitati corporale gimnice (de orientare spre autoperfectionare); -Activitati corporale de loisir (caracter recreativ); -Activitati corporale compensatorii. Majoritatea specialistilor sunt de acord ca obiectul stiintei activitatilor corporale il constituie motricitatea omului, privita procesual. Stiinta activitatilor corporale este o stiinta de granita, intre stiintele biologice si sociale. Aceasta stiinta isi gaseste, in mod justificat, locul in sistemul stiintelor actiunii, alaturi de stiintele educatiei, instructiei, de organizare a productiei si a muncii, etc. Avand obiect si domeniu proprii de cercetare, care nu fac obiectul studiului pentru nici o alta stiinta, stiinta activitatilor corporale este o activitate autonoma, pluridisciplinara si totodata integrativa. Firesc, in cercetarea domeniului s-au formulat si continua sa se formuleze ipoteze, se fac investigatii folosindu-se metode si tehnici adecvate fenomenelor respective (miscarea corporala, adaptarea la efort, dezvoltarea si perfectionarea anatomo-functionala, invatarea tehnicii si tacticii). Actualmente, in domeniul activitatii de educatie fizica si sport se desfasoara trei tipuri de cercetari: a) cercetari unidisciplinare, din punctul de vedere al unei stiinte; b) cercetari multidisciplinare, in care fenomenul este cercetat simultan, dar paralel de catre reprezentanti ai mai multor stiinte; c) cercetari interdisciplinare, in care investigatia se adreseaza unor aspecte variate, prin metode complexe, in final realizandu-se o sinteza in care fiecare ramura stiintifica contribuie cu specificul sau. Ca stiinta integrativa (inca in curs de consolidare), stiinta activitatilor corporale va apela tot mai mult in continuare la aportul stiintelor particulare, pluridisciplinare si interdisciplinare. Prin natura domeniului pe care il slujeste, specialistul in educatie fizica si sport trebuie sa adopte un punct de vedere multilateral in investigatia stiintifica. Raportul dintre metodologia generala si metodologiile particulare ale stiintelor. Metodele gandirii logice

Stiinta realizeaza o unitate dialectica prin insumarea a doua componente esentiale: teoria si metoda stiintifica. Teoria consta din fondul de cunostinte acumulate, transpuse intr-o forma rationalizata, de concepte si legi. Metoda este modul de a folosi cunostintele de a opera cu acestea pentru a putea dezvolta in continuare cunoasterea. Aceste aspecte sunt inseparabile. Metoda este modalitatea unica de stabilire a adevarului stiintific, este elementul care confera stiintei mobilitatea si perfectabilitatea. Metodele particulare ale diferitelor stiinte, deci si metodele de cercetare in domeniul educatiei fizice si sportului nu-si pot manifesta aplicabilitatea la obiect decat in stransa lor legatura cu principiile universal valabile ale logicii.

Legatura metodelor particulare cu metodologia generala este explicata de faptul ca fenomenele studiate de o anumita stiinta sunt guvernate de legile generale ale naturii, carora li se subordoneaza legile specifice ale domeniului stiintelor particulare. In sensul filosofic al cuvantului, gandirea este reflectarea generalizata si mijlocita a realitatii obiective in creierul uman, este realizabila in forma verbala, pe baza materialului limbii. Despre gandire ca proces logic se vorbeste de obicei in doua sensuri. In primul rand, se are in vedere treapta cunoasterii mijlocite, dobandirea si dezvoltarea cunostintelor pe calea generalizarilor, prin formele gandirii abstracte prin- notiunile, judecatile si rationamente, exprimate prin cuvinte si imbinari de cuvinte; in al doilea rand, se are in vedere organizarea gandirii in forme corecte, in vederea unei cunoasteri adevarate si a unei activitati practice eficace si utile. Avand ca obiect exclusiv formele gandirii, logica este cunoscuta si sub denumirea de logica formala sau elementara. Relatiile dintre diferitele elemente introduse in activitatea rationala sunt exprimate prin judecati si rationamente. Judecata se prezinta sub forma unei propozitii, rationamentele alcatuiesc inlantuiri de judecati. Ambele au utilitate in stiinta, dar cea mai insemnata valoare cognitiva revine rationamentului, intrucat el asigura derivarea unor cunostinte noi din cele anterioare. Dupa sensul de miscare a gandirii, se diferentiaza rationamentul inductiv (de la particular la general) si rationamentul deductiv (de la general la particular). O varietate de rationament deductiv prin care derivam dintr-o judecata generala o noua judecata, particulara fata de prima, prin intermediul unei a treia, este silogismul. Toate rationamentele pornesc de la premise care reprezinta adevaruri. rezultate din experienta anterioara si sunt acceptate ca demonstrate.

In procesul de cunoastere se disting doua etape inseparabile si contradictorii, in stransa interconditionare: analiza si sinteza. Analiza consta din descompunerea rationala a intregului si desprinderea insusirilor sale caracteristice. Sinteza reprezinta operatia inversa de refacere a

intregului din partile sale componente. Ambele operatii pot fi aplicate atat in plan real cat si in cel mental. Inductia si deductia sunt metode logice ale gandirii care au aplicabilitate extrem de larga in construirea teoriei stiintifice. Intre ele exista o unitate dialectica. Inductia exprima procesul de ridicare a sensibilului la inteligibilul rational. Inductia este o miscare de la planul senzorial la cel logic, ea reprezentand calea prin care cunoasterea trece de la reflectarea individualului la cea a generalului. Dupa gradul de intemeiere, ea face distinctia intre inductia completa si cea incompleta. Prima reprezinta acea forma de rationament inductiv cu ajutorul careia se obtine o concluzie generala din datele care epuizeaza toate cazurile sub care se prezinta fenomenul. Deductia este un proces, care consta din derivarea riguroasa a unei propozitii cu caracter general din alte propozitii cu caracter particular (premisele). Tipul fundamental al deductiei este silogismul in care concluzia rezulta cu necesitate din premise Analogia este al treilea tip de rationament. Rationamentul prin analogie se refera la inferenta probabila care, din asemanarea a doua obiecte in unele privinte conchide asemanarea lor si in alte privinte. In rationamentul prin analogie, concluzia are un caracter probabilistic. Conditiile care confera concluziei un grad inalt de probabilitate sunt urmatoarele: 1. numarul cat mai mare de cazuri de coincidenta a insusirilor (ale celor fenomenelor sau lucrurilor considerate); 2. 3. lipsa cazurilor contradictorii, care dezmint aceasta coexistenta; insusirile transferate de la un obiect sau fenomen la altul sa fie cat mai esentiale. Rationamentul analogic sau transductiv sta la baza metodei modelarii Legile (principiile) logice ale gandirii. Ca determinari necesare ale gandirii, consecventa, intemeierea si precizia determina caracterul unitar al procesului logic si se realizeaza prin actiunea conjugata a legilor acestuia. Fiecare din aceste legi exprima laturi si momente aparte corespunzatoare fiecareia din determinarile amintite, necesare. Intemeierea ideilor se realizeaza prin actiunea legii ratiunii suficiente, iar precizia prin actiunea comuna a legilor identitatii, necontradictiei si tertiului exclus.

1. Legea identitatii, se poate formula astfel: in vederea unei cunoasteri adevarate si a unui schimb efectiv de idei, este necesara univocitatea unor afirmatii suficiente, determinante ale unuia si aceluiasi, despre unul si acelasi, sub acelasi raport, in acelasi timp, in acelasi loc, prin intermediul unei identificari corecte a ceea ce este obiectiv identic. Concis formulat, legea identitatii exprima necesitatea de a pastra, un acelasi inteles ideilor, ceea ce gandim pe tot parcursul procesului gandirii. 2. Legea noncontradictiei, exprima negarea a tot ce nu este conform cu afirmatiile date. Nu pot fi adevarate in acelasi timp doua judecati dintre care una confirma si cealalta neaga aceeasi afirmatie; 3. Legea tertiului exclus, ('Omni affirmatio au negatio, vera aut falsa est. Tertium non datur.') Continutul ei a fost formulat de catre Aristotel si anume: nu poate fi nimic intermediar intre doua judecati contradictorii; despre un singur obiect, fiecare predicat trebuie sa se afirme sau sa se nege (sau sau, al treilea nu exista). In functie de treapta de dezvoltare a procesului gnoseologic, pe masura largirii si precizarii cunostintelor, activitatea gandirii devine tot mai precisa, creste gradul intemeierii logice a afirmatiilor si negatiilor.

4. Legea ratiunii suficiente se formuleaza astfel: orice idee adevarata trebuie sa fie intemeiata. Leibnitz4[4] a fost primul dintre cei care au dar o formulare legii ratiunii suficiente (nici o afirmatie nu poate fi justa fara o intemeiere suficienta) ca una din legile logice, insa inca din Antichitate a fost folosita notiunea de intemeiere logica. Aristotel spunea ca 'orice afirmatie trebuie sa aiba o intemeiere intr-o alta afirmatie.' Erorile generate de nerespectarea acestor principii elementare ale gandirii poarta numele de paralogisme si sofisme, dupa pozitia etica a celui care le comite. Primele sunt involuntare, ele decurgand din neatentia sau ignorarea normelor logice. Sofismele sunt, dimpotriva, intentionate si scopul lor nu este adevarul, ci inducerea in eroare a celorlalti sau, eventual, un succes de moment. De aceea trebuie diferentiate paradoxurile (de la grecescul para = alaturi, doxa = parere), care exprima opinii contradictorii fata de cele unanim acceptate, consacrate. Pot rezulta erori de informatie sau de interpretare, dar pot exprima si o reala originalitate. O problema de importanta majora in efectuarea unei cercetari, atat in perioada stabilirii metodei optime pentru obtinerea argumentatiei, cat si in cursul pregatirii pentru redactare, este demonstratia. Aceasta priveste aspectul rational si insoteste documentatia faptica in sustinerea concluziilor originale. Demonstratia este necesara numai atunci cand adevarurile ce urmeaza a fi relevate nu sunt evidente prin ele insele. Ea se efectueaza prin intermediul mai multor

rationamente corelate si contine in structura sa trei elemente principale: obiectul sau teza de demonstrat, argumentul sau teza pe care se bazeaza si procedeul Demonstratia negativa poarta numele de infirmare sau combatere. Se efectueaza dupa aceleasi norme, recurgandu-se la calea directa sau indirecta. In forma directa se demonstreaza falsitatea tezei prin falsitatea consecintei care a derivat din ea. In forma indirecta falsitatea tezei rezulta din confirmarea tezei contradictorii sau din falsitatea argumentelor pe care este bazata. Dictonul baconian 'vero scire per causa scire' precizeaza ca a sti cu adevarat inseamna a sti cu ajutorul cauzelor, fapt ce releva importanta deosebita a problemei cauzalitatii pentru stiinta. Din punct de vedere al legaturii cauza-efect diferentiem: cauze suficiente (determina un anumit efect, care poate rezulta si din actiunea altei cauze), cauze necesare si suficiente (produc efecte specifice, determinate exclusiv din aceste cauze. Metodele inductive de cercetare a cauzalitatii Intelegem dificultatile intampinate in cercetare atunci cand se urmareste cunoasterea legaturii cauzale dintre fenomene. Metodele rationale de evidentiere a acestei legaturi au fost sistematizate de John Stuart Mill: a) Metoda concordantei - in prezenta cauzei, intotdeauna se produce efectul;

b) Metoda diferentei - cu disparitia cauzei inceteaza efectul; c) Metoda combinata - se bazeaza pe stabilirea relatiei dintre prezenta sau absenta fenomenului studiat si aceea a unui anumit factor cauzal; d) Metoda variatiilor concomitente - cand variaza cauza, variaza si efectul; e) Metoda ramasitelor - daca un fenomen anumit este consecinta unui grup determinat de conditii, restul fenomenelor din acelasi complex vor constitui efectul celorlalte conditii. Logica stiintei (sau a cercetarii stiintifice) reprezinta analiza structurii logice a teoriilor deja constituite si interventia procedeelor logice in procesul dobandirii cunostintelor noi. Aceasta disciplina a luat nastere prin adecvarea logicii formale (clasice) la specificul diferitelor stiinte. Atat logica clasica, discursiva, cat si cea moderna, matematica, sunt instrumente indispensabile pentru stiinta. Aplicabilitatea lor este insa distincta: prima se adreseaza aspectelor traduse numai in limbaj notional (si nu in primul rand stiintelor umaniste), a doua privind aspectele traduse in limbaj matematic (cu precadere stiintelor exacte si in primul rand matematicilor). Ele se intalnesc, constituind o unitate la nivelul logicii dialectice si completanduse una pe alta.

Curs nr. 3 Metode cu grad mare de generalitate In activitatea de cercetare stiintifica exista mijloace care, prin natura lor, mediaza cunoasterea realitatii din punctul de vedere al unor anumite domenii. Aplicarea unor modalitati de gandire proprii anumitor discipline particulare, posedand insa un grad mare de generalitate, care le face utilizabile in cele mai variate domenii, a dus la alcatuirea unui grup de metode care contribuie la perfectionarea metodologiei cercetarii. Majoritatea stiintelor folosesc astfel de tipizarii si modelarii etc. metode: istorica, matematica, structurala, a

Metoda istorica constituie o reflectare a istoriei obiective a fenomenelor, a dinamicii si a dezvoltarii lor. Acest fapt explica pregnantul caracter de generalitate pe care il are metoda. Importanta sa este predominanta in stiintele ale caror obiecte de studiu se dezvolta destul de repede, cum ar fi istoria, sociologia, etc., dar explicatiile se extind la numeroase alte discipline. Aduce in plus, fata de metodologia particulara a fiecarei stiinte, posibilitatea de a cunoaste, in dinamica desfasurarii lor, a diverselor aspecte ale realitatii, in opozitie cu viziunea statica. Pentru biologie, ea a permis cunoasterea unor teze de baza, printre care si 'ontogenia repeta filogenia', care a facut posibila intelegerea unor fenomene. Prin scop, nu poate fi restransa la inregistrarea empirica a variatiilor cronologice, ci urmareste dezvaluirea legitatilor care controleaza istoria. Metoda matematico - statistica, ne furnizeaza o imagine mai completa, mai riguroasa despre fenomenele studiate. Baza deductiva a metodelor matematice folosite in stiinta permit formularea mai precisa a unor previziuni stiintifice. Procedeele de prelucrare matematica constituie frecvent un vehicol cu continut exact, al inductiei, sau conduce la descoperirea unor legi generale. Metoda axiomatica, se sprijina pe deductia logica si pe adevarurile evidente care s-au formulat cu timpul in fiecare stiinta, adevaruri continute in legi, axiome, postulate. Din acestea se deduc, fara eforturi de cercetare concreta suplimentare, alte adevaruri cu valoare stiintifica. Metoda euristica (de la grecescul Keuristen = a afla despre procedee metodologice care duc la descoperirea unor cunostinte noi).

Euristica - stiinta a descoperirii si a inventiei, cuprinde numeroase metode care favorizeaza creatia originala, nici una insa neputand fi considerata o cheie universala, cu aplicabilitate in toate conditiile, specificul fiecarei cercetari - ca domeniu sau ca etapa a activitatii - si particularitatile psihologice ale cercetatorului determinand alegerea solutiei optimale. Principiile euristice, formulate pentru prima data de catre Descartes, reprezinta un indreptar orientativ in munca stiintifica O resursa principala a descoperirii in stiinta, derivata dintr-o anumita atitudine intelectuala, este problematizarea neincetata. Intrebarile bine puse indeplinesc un rol euristic care trebuie utilizat deoarece 'o intrebare clara este pe jumatate rezolvata'. Modelarea. Studierea realitatii obiective intampina adeseori dificultati care pot deveni de nedepasit. In asemenea situatii s-a recurs la o cale indirecta de cercetare si anume la studierea unor obiecte sau fenomene asemanatoare cu cele aflate in tematica. Rezultatele obtinute asupra acestora vor fi transpuse la domeniul care constituie obiectul cercetarii. In acest fel a luat nastere modelarea, ca metoda de cercetare.

Metoda sistemica. Larga dezvoltare a diferitelor forme de investigare a obiectelor-sistem, care reprezinta complexe integrale de elemente interdependente, a generat o multitudine de probleme cu caracter metodologic. Dezvoltarea cercetarilor sistemice in stiinta contemporana arata ca introducerea in stiinta a procedeelor sistemice este, prin esenta sa, o sarcina interdisciplinara. Notiunea de sistem este aplicabila, in masura egala, in orice domenii ale cercetarii stiintifice, indiferent daca este vorba despre fenomene materiale sau ideale [26]. Una dintre primele stiinte, in care obiectele cercetarii au inceput sa fie privite ca sisteme, a fost biologia. Savantul biolog Ludwig von Bertalanffy, sprijinindu-se pe date din diferite domenii ale realitatii, a elaborat teoria sistemelor [26]. Rolul ipotezei in cercetarea stiintifica De regula, orientarea cercetarii este realizata prin formularea unor intrebari, carora urmeaza a li se gasi raspuns. In demersul cunoasterii, ipoteza functioneaza de la formularea intrebarii pana la descoperirea adevarului - moment in care ipoteza devine teorie, adica cunostinta certa. Alaturi de experiment, ipoteza si teoria sunt momente esentiale ale oricarei cercetari, aparitia unei ipoteze sau teorii noi finalizandu-se adesea cu un salt al cunoasterii. Ipoteza este o presupunere, anticiparea unor relatii sau rezultate, care urmeaza a fi verificate in cercetare. Aceasta presupunere este sugerata de observarea faptelor, de datele experientei si de cunostintele anterioare. Ipoteza, corect formulata, decurge dintr-un anumit nivel de cunoastere, nasterea ei producandu-se la nivelul confruntarii dintre o anumita practica, concret determinata, si teoria existenta - sistemul de adevaruri elaborat de stiinta.

Cand, in formularea ipotezelor, pornim de la practica, de la datele concrete, de la fapte observate sau aparute in cadrul experientelor, vorbim despre ipoteze inductive, iar cand formularea lor isi are izvorul in legile si teoriile deja cunoscute si prin care se cauta sa se fundamenteze alte fenomene din realitate, ipotezele sunt deductive. Verificarea ipotezei trebuie sa se faca pe cat mai multe cazuri. Verificarea poate fi directa, in cazul ipotezelor de nivel elementar si indirecta, prin intermediul altor mijloace de investigatie (pentru ipotezele de nivel maxim). In cercetarile experimentale, verificarea ipotezei se face prin aplicarea 'ipotezei nule', care presupune ca rezultatele cercetarii nu provin din actiunea variabilei independente, ci din cauze intamplatoare. Infirmarea ipotezei nule va duce la confirmarea ipotezei de cercetare. Acest demers se face prin intermediul testelor de semnificatie.

Pozitia creatoare pe care o adopta cercetatorul este de a cauta sa inteleaga tot ceea ce patrunde in zona perceptiei sale, fara a neglija nimic. Din punct de vedere euristic, nu exista detalii lipsite de semnificatie. Ipoteza este tehnica mintala cea mai importanta pe care o poate folosi cercetatorul. Principalul rol al ipotezei consta in sugerarea de experimente si observatii noi. Chiar atunci cand ideea urmarita se dovedeste a fi falsa, cercetarile cauzate de aceasta rasplatesc autorul pentru faptul de a-si fi propus si urmarit o idee. In folosirea unei ipoteze se impune respectarea unor reguli: a) nu insista in a sustine idei care s-au dovedit ineficace; b) se impune respectarea unei discipline intelectuale, necesara pentru a subordona ideile faptelor; c) examinarea critica a ideilor, adica, sa nu fie acceptate primele supozitii, chiar daca par evidente, fara observatii, fara verificare si chiar, daca este nevoie, reformulare; d) evitarea conceptiilor gresite.

Cursurile nr. 4 si 5 Rolul masurii in cercetarea stiintifica Ca activitate practica concreta, domeniul educatiei fizice si sportului se preteaza cu multa usurinta masuratorii. Masura este unitatea dintre calitate si cantitate - cantitate calitativa, dupa cum o defineste Hegel. Aceasta inseamna ca masura include intotdeauna o determinare cantitativa, raportata explicit la o anumita calitate. Nu orice relatie cantitativa - chiar determinata calitativ - este o masura. Masura presupune stabilirea explicita a unui raport, intre subiectul masurat si un altul, considerat ca fiind unitate de masura, raport care se exprima numeric. Prin masuratorile pe care le facem, in decursul cercetarii, inregistram nivelul calitativ al fenomenelor, tendintele de evolutie a acestora si, prin analiza statistica, tendinta centrala, de grupare si de variatie a datelor, din jurul unei valori medii, ca si raporturile de corelatie dintre fenomene.

Problema esentiala in ceea ce priveste masura in cercetare consta in a gasi un procedeu obiectiv de cuantificare a fenomenelor, a relatiilor dintre ele, a rezultatelor etc. Masurarea in cercetare Prin cercetarea stiintifica se urmareste obiectivizarea tuturor aspectelor si momentelor sale. Obiectivizarea se realizeaza prin masurarea obiectelor, fenomenelor si a altor variabile supuse cercetarii. Masurarea este procesul de atribuire de numere proprietatilor, obiectelor (persoanelor, fenomenelor) dupa anumite reguli, astfel incat relatiile numerice sa reprezinte relatiile relevante dintre obiecte. Masurarea nu se refera numai la caracteristicile cantitative sau extensive, ci si la cele calitative si intensive. In domeniul educatiei fizice si sportului se fac ambele masurari, adica se fac masuratori cantitative (timpul, spatiul, forta miscarilor) si calitative, cum sunt notarea in gimnastica, patinaj, sariturile in natatie, iar de tip intensiv sunt cele ce se refera, de pilda, la scalarea atitudinilor in cercetarile psihologice sau sociologice.

Functiile masurarii sunt: 1. Obiectivitatea; 2. Cuantificarea si precizia;

3. Comunicarea; 4. Economicitatea; 5. Generalizarea stiintifica; 6. Evaluarea; 7. Statistica. Masuri discrete, masuri continue Distanta, timpul (durata), greutatea sau masa sunt variabile continue. Ele pot fi masurate cu finete discriminatorie, prezentand proprietati cantitative dispuse pe un continuum de intensitati sau de grade. Marimile sau variabilele discrete pot primi valori numai in puncte distincte (sau discrete) ale unei scale. Performantele sportive (scorurile) sunt, intotdeauna, exprimate sub forma de marimi discrete. Instrumentele masurarii Sirul numerelor reale. Numararea este cea mai simpla modalitate de a atribui o marime unei caracteristici a unui obiect sau fenomen. Relatiile dintre numere vor reflecta relatiile dintre caracteristicile acestor obiecte sau fenomene. Sistemul numerelor reale are trei aspecte: 1. Ordinea - numerele sunt ordonate. Numerele mai mari reprezinta cea mai mare cantitate a atributului masurat. - diferentele dintre perechile de numere sunt si ele ordonate: numerele descriu marimea diferentei dintre unitatile observate. - seriile de numere au o singura origine, indicata de numarul zero. Notarea cu zero reprezinta absenta totala a caracteristicii pe care o masuram.

2. Distanta

3. Originea

Cu numerele reale se fac urmatoarele operatii: adunarea, scaderea, inmultirea, impartirea, apoi calculul rapoartelor, procentelor.

Scalele de masurare Pentru a interpreta un set de scoruri (numere) trebuie sa intelegem ceea ce reprezinta acest scor. Interpretarea precisa depinde in mare masura de tipul de scala utilizata. Regula este stabilita in primul rand de seria numerelor reale si, in al doilea rand, de tipurile de scale existente. Aceste scale pot fi caracterizate prin sistemul numerelor reale si prin gradul de invarianta. Invarianta este transformarea care nu distorsioneaza structura scalei. Cele mai utilizate tipuri de scale sunt: - Scala nominala; - Scala ordinala; - Scala cu intervale egale; - Scala de marime. Scalarea in stiintele umaniste Activitatile corporale sunt studiate pluridisciplinar si sunt masurate cu precizie. Cercetarile din stiintele umaniste (psihologie, pedagogie, sociologie) pretind, de asemenea, precizie in masura. Aceste masurari privesc opinii, atitudini sau trasaturi psihice. Nivelul cantitativ al acestora este apreciat sau evaluat dupa anumite criterii sau prin transformarea scorurilor obtinute la un anumit test. Scalarea din stiintele umaniste este un proces prin care fenomene noncantitative (denumite si atribute) sunt transformate in masuri cantitative (denumite si variabile), prin plasarea lor de-a lungul unui continuu. Scalarea implica o singura dimensiune si o ordonare a caracteristicii masurate pe aceasta dimensiune. Fiind subordonata masurarii, scalarea realizeaza descrierea cantitativa a atributelor. Ea reda intensitatea de manifestare a diferitelor proprietati (calitative) ale fenomenelor sociale si psihosociale, ordonandu-le pe un continuum linear, de la o extrema (-) la alta (+). In functie de domeniu, se va utiliza scala de stare, opinie, atitudine, satisfactie, evaluare s.a. Mai jos vom da o clasificare simpla a scalelor din stiintele umaniste: 1. de ierarhizare: a) sistemizata (scale categoriale) Exp. 'Sportul este': - un mijloc de afirmare

- un mijloc de compensare - un mijloc de castig material

- un mijloc de realizare sociala b) scala ordinala Exp: ordonarea unor caracteristici - dupa insemnatatea acordata de subiect itemilor propusi (de ex. factori care determina performanta) c) scala grafica in care se aproximeaza nivelul opiniei fata de o anumita activitate. 0 +

------------x--------------------------x---------------------------x Dezacord fara opinie Acord

2. scala de notare (apreciere) - constituita din judecati obiective, raspunsuri dupa criterii de notare. Una din cele mai folosite este scala Likert, destinata evaluarii atitudinii subiectilor care isi exprima gradul de acord si dezacord cu o anumita tema. Scala are, de regula, un set de trepte egale pentru acord si dezacord. Subiectilor li se cere sa aleaga unul din cele cinci raspunsuri. Exp. Exercitiile fizice sunt folosite pentru echilibrul emotional Acord deplin Acord Nedecis Dezacord Dezacord total

---x---------------x------------x-----------------x--------------------x---5 4 3 2 1

Pentru itemii formulati in judecati negative punctajul este invers. Exp. Exercitiile fizice nu sunt folositoare pentru echilibrul emotional Acord deplin Acord Nedecis Dezacord Dezacord total

-----x---------------x----------x-----------------x--------------------x----1 2 3 4 5

Alegerea fortata si alegerea de mijloc In unele chestionare si scale de raspuns se cere subiectului sa decida asupra uneia sau alteia dintre alternative: DA - NU sau ACORD - DEZACORD. Uneori subiectul poate avea o opinie de mijloc. Exp. a) Exercitiile fizice sunt utile fiintei umane? DA NU

b) Exercitiile intense fac mai mult rau decat bine? (A) - adevarat (B) - nedecis (C) - fals

Scalele de diferentiere semantica cuprind adjective bipolare care descriu o atitudine despre o activitate personala, experienta sau situatie: Evaluare: clar - confuz; corect - incorect; Activitate: activ - inactiv; dinamic - static; Intensitate: puternic - slab; solid - fragil. Precizia masurarii

Fiecare domeniu de fapte are un anumit grad de precizie. Unele masurari din domeniul biologic (somatic, functional, motric) sau psihologico-sociologic au un oarecare grad de aproximare. Pe de alta parte cresterea gradului de precizie a unor masurari ridica mult costul in bani si timp: - masurarile de tip biomecanic, biochimic, fiziologic au o mare precizie, dar cele motrice, psihologice sunt tributare aproximarii. Este aproape imposibil ca valoarea obtinuta prin masurari sa fie identica cu valoarea exacta sau reala. Diferenta dintre acestea reprezinta eroarea de masurare Dx = (x - x1), unde x = valoarea reala; x1= valoarea masurata.

Masurare si evaluare. Masurarea este procesul prin care se culeg informatiile, iar evaluarea este procesul de stabilire a valorii sau meritului datelor culese. Evaluarea este procesul prin care se fac judecati asupra rezultatelor masuratorilor, judecati care au in vedere anumite criterii si care reprezinta in acelasi timp scopul masurarii. Exista mai multe tipuri de evaluare: - sumativa; - formativa; - a procesului; - a produsului; - criteriala; - normativa. Scopurile masurarii si evaluarii, dupa Kirkendall si colaboratorii sai, constau din: 1. Stabilirea statutului;

2. Clasificarea pe grupe omogene ; 3. Selectarea ; 4. Motivarea ; 5. Mentinerea standardelor (nivelului) anticipate. 6. Furnizarea experientelor educationale; 7. Indrumarea cercetarii. Principiile sunt definite ca fiind reguli care indruma o anumita activitate. Principiile evaluarii si masurarii sunt: - Programul de masurare si evaluare trebuie sa fie compatibil cu principiile filosofice ale vietii si educatiei.

- Pentru o evaluare eficienta, toate masurarile trebuie sa fie in functie de obiectivele programului; - Testarea este o parte a masurarii, iar masurarea numai o faza a evaluarii; - Masurarea si evaluarea pot fi realizate si verificate numai de catre specialisti calificati; - Rezultatele masurarii si evaluarii trebuie sa fie interpretate in functie de intreaga viata a subiectului, inclusiv a dimensiunilor sale sociale, emotionale, fiziologice si psihologice; - Nu exista un inlocuitor al judecatilor din domeniul masurarii si evaluarii. Evaluarea este judecata; fara date substantiale, judecata nu este valabila; - Abilitatile initiale ale elevilor trebuie masurate pentru a obtine apoi informatii despre performantele lor, la incheierea sezonului, ciclului de pregatire etc. - In toate masurarile trebuie folosite numai teste validate, precise si semnificative.

Cursul nr. 6 Obiectul cercetarii in stiinta activitatilor corporale Statuarea educatiei fizice si sportului ca stiinta este rezultatul dezvoltarii impetuoase a fenomenului de educatie fizica si sport - fenomen devenit social, de mare amploare si cu implicatii deosebite atat pe plan social, cat si pe plan politic. Pe de alta parte, diferentierea si specializarea cunostintelor, dezvoltarea stiintelor de granita si aparitia celor integrative a facut posibila evidentierea si punerea in actualitate a sistemului de cunostinte din domeniul activitatile corporale. Dezvoltarea sportului modern, cresterea deosebita a performantelor, a determinat o schimbare de mentalitate, care a permis recunoasterea caracterului stiintific al activitatilor de educatie fizica si sport. Obiectul cercetarii in stiinta educatiei fizice si sportului il constituie legile de manifestare a comportamentului motric al omului, in scopul perfectionarii acestuia, a cresterii capacitatii de efort, a imbunatatirii performantei, a dezvoltarii personalitatii. Dupa cum stim, prin activitatea practica de educatie fizica si sport se urmareste dezvoltarea armonioasa a individului, intarirea sanatatii, dezvoltarea capacitatii lui motrice, inzestrarea cu deprinderi si priceperi de miscare, contribuie la destindere si recreere, din toate acestea rezultand dezvoltarea personalitatii, in vederea unei mai bune integrari sociale. Astfel, apare firesc ca stiinta educatiei fizice si sportului sa aiba ca obiect de studiu legile, mecanismele si particularitatile acestor obiective.

Omul trebuie privit in complexitatea unui sistem de relatii - relatii ce implica factorii: antropologic, biologic, anatomic, fiziologic, psihologic, pedagogic, sociologic. Astfel, investigatia trebuie sa cuprinda toti acesti factori in intrepatrunderea lor, in asa masura incat rezultatele si generalizarile ce rezulta din cercetari sa contribuie la desavarsirea comportamentului motric, la optimizarea capacitatii motrice, dusa pana la cele mai inalte valori (in cazul sportului de performanta), la dezvoltarea personalitatii, in vederea unei mei bune integrari sociale. In felul acesta, domeniul cercetarii in educatia fizica si sportului apare ca fiind complex, atat prin multimea aspectelor pe care le prezinta, cat si prin varietatea lor.

Comportamentul omului este privit ca un sistem de relatii intre personalitatea acestuia si situatia de unde decurge firesc reactia. Reactiile comportamentale nu sunt simple raspunsuri stereotipe, uniforme la stimuli ce provin din mediul ambiant, ci manifestari in care trasaturile individualitatii se oglindesc, determinand aspectele particulare, personale. Mecanismele, legitatile acestei reactivitati dublu determinate, pe de o parte de particularitatile subiectului si pe de alta parte de natura stimulilor, sunt cercetate prin metode ce apartin diferitelor ramuri ale stiintelor (biologice, sociale), sau care - prin gradul lor de generalitate - apartin mai multor stiinte. Comportamentul motric este invatat, dobandit si perfectionat in cursul vietii individuale, in activitatea generala sau in procesul de invatamant. El depinde insa si de factorii ereditari, de conditiile tehnicii si civilizatiei sau de factori interni (motivatie, nivelul de aspiratie, scopuri, vointa, dirijarea constienta, autodeterminarea, autoeducarea).

Metodologia cercetarii in educatia fizica Domeniul de cercetare al educatiei fizice si sportului, ca stiinta, este complex. La fel ca si alte stiinte, foloseste in cercetare metode generale, cat si metode particulare, specifice domeniului sau. Exista un punct de intalnire al mai multor stiinte, care trateaza, fiecare in specificul sau, omul - in complexul sistem de relatii si inter-relatii. Este de la sine inteles ca stiinta activitatilor corporale se va folosi de metodele utilizate de biologie, antropologie, medicina, psihologie, stiinte sociale. Fiecare dintre aceste stiinte cerceteaza omul si, bineinteles, unele manifestari specifice domeniului stiintelor comportamentale. Astfel, psihologia, medicina, sociologia, studiaza manifestarile omului in conditii de efort, specificul antrenamentului si performantei. Rezultatele cercetarilor facute de aceste stiinte asupra omului in miscare s-au acumulat si sintetizat, formand, in ultimul timp, ramuri distincte ale biochimiei, fiziologiei, medicinei, psihologiei, sociologiei. Sintezele acestora, realizate pe plan superior de catre stiinta activitatilor corporale, desavarsesc ce nu mai pot ele sa continue, constituind un prim volum de cunostinte si legi care confera activitatilor corporale fundamentare stiintifica.

Metodele stiintelor particulare utilizate in domeniul educatiei fizice si sportului Stiinta activitatilor corporale a sintetizat o buna parte din aceste metode si le considera ca apartinandu-i, astfel: * metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei, din domeniul antropologiei; * metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-fiziologic, din domeniul biologiei; * metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din domeniul medicinei; * metodele testelor si observatiei, din domeniul psihologiei; * metodele de ancheta, sociometria, analiza rezultatelor, din domeniul stiintelor sociale. La toate aceste metode se mai adauga si metodele cu caracter mai mare de generalitate, care se folosesc, de asemenea, in cercetarea domeniului activitatilor corporale (metodele: istorica, sistemica, cibernetica, axiomatica etc.). Aspectele specifice ale cercetarii in domeniul educatiei fizice si sportului sunt: - studiul calitatilor si capacitatii psihomotrice; - invatarea si perfectionarea tehnicii si tacticii sportive; - valoarea formativa a exercitiilor fizice efectuate in anumite conditii; - adaptarea organismului la diferite tipuri de efort si refacerea dupa efort; - efectele de antrenare ale activitatilor cu caracter sportiv; - particularitatile de varsta ale: invatarii, antrenamentului si competitiei; - factorii psihologici care favorizeaza performanta; - relatiile de grup; - integrarea sociala a individului prin sport; - studiul materialelor si instalatiilor sportive; - aspecte ale competitiei etc.

Cercetatorul este obligat sa foloseasca in acelasi timp si in mod corelat mai multe metode. Acest mod, necesar, de folosire a metodelor constituie metoda complexa - metoda specifica domeniului activitatilor corporale.

Metoda complexa este in fond o suma armonica, unitara si coerenta de diferite metode, tehnici si procedee adecvate. Aceasta metoda este manuita, de regula, de un colectiv de cercetatori - brigada mixta sau complexa, in care intra, dupa nevoi, profesorul de educatie fizica / antrenorul, psihologul, medicul, fiziologul, statisticianul etc. Metodele si procedeele de cercetare in educatie fizica si sport. Metoda observatiei si tehnicile ei. Observatia este cea mai veche metoda de cunoastere. Cercetarea stiintifica se desfasoara incepand cu contactarea directa a realitatii, caci cunoasterea umana apare ca necesitate, ea izvoraste din cerintele practicii si isi atesta valabilitatea prin aplicatiile practice. Necesitatea actului cunoasterii este urmarea formularii unei probleme (intrebare la care trebuie dat un raspuns) pusa in legatura (Moisil) cu un anumit sistem si cu fenomenele. Pentru rezolvarea problemei, mai intai, se impune sa obtinem informatii asupra sistemului care ne intereseaza. Obtinerea de informatii direct de la sisteme se realizeaza prin operatia de observatie. De la atitudinea de observare pasiva, se trece la activizare, constientizare, rationalizare si organizarea observatiei. Astfel, observatia devine o metoda stiintifica de investigare. Rolul si importanta ei se intensifica odata cu utilizarea experimentului. Ambele metode se completeaza prin particularitatile lor, alcatuind o unitate ce formeaza baza metodologica a stiintei. Observatia este, prin natura ei, o metoda de constatare, dar, in acelasi timp, si de explorare atenta a celor observate prin mobilizarea cunostintelor anterioare, deci este o perceptie activa, dirijata, planificata si selectiva, intreprinsa cu un anumit scop.

In urma observatiei apar ipotezele, apar problemele noi, la care, pe baza experientei si cunostintelor, avem anumite puncte de sprijin; ca urmare a observatiei se pot face clasificari, descrieri.

Tipuri de observatii Observatia spontana (intamplatoare) este, asa cum reiese din denumirea, ocazionala, observatie pasiva. Cand este facuta de specialist, poate conduce la evidentierea unor aspecte noi si interesante. Observatia organizata, cu caracter intentionat, activ, provocat si sistematic. Acest tip de observatie porneste de le o anumita idee, anticipativa a rezultatelor si a efectelor lor. Observatia naturala, numita si directa, este facuta in conditii obisnuite, naturale, fara interventia cercetatorului, in timp ce in observatia experimentala sau provocata, cercetatorul intervine direct prin administrarea unor variabile-stimul, verificand reactiile si conduita celor observate. Observatia transversala si longitudinala. Observatia se numeste transversala cand se face simultan pe mai multe situatii (de exemplu cand luam in studiu mai multe clase de elevi de diferite varste), in timp ce in observatia de tip longitudinal se urmaresc evolutiv (in timp) aceiasi subiecti. Observatia mai poate fi: pedagogica, psihologica, sociologica si statistica. In cadrul activitatii de educatie fizica si sport si, poate cu o nota mai accentuata in munca de performanta, atunci cand sportivul are un bagaj de cunostinte si deprinderi bogat, cand stie sa interpreteze anumite stari de fapt, cand a 'invatat' sa se cunoasca, poate fi folosita ca metoda auto-observatia, care este utila atat cercetatorului cat si celui ce se auto-observa. Ce observam? In domeniul nostru de activitate principalul subiect al observatiei este omul in miscare. Acesta desfasoara o anumita activitate in conditii date. Dar, el nu este urmarit numai in aceste conditii, ci si in manifestarile lui spontane si individuale, ca si in procesul dirijat (procesul instructiv-educativ, antrenament, competitii etc.). Deci, subiectii sunt observati [18t in: - procesul instructiv-educativ; - competitii; - activitati de recreere. Poate fi observat individul, grupul si inter-relatiile indivizilor in grup. Observatia este indreptata, in primul rand, asupra comportamentului, care poate fi observat in general sau selectiv.

Inregistrarea observatiilor Pentru justa orientare a observatiei, in legatura cu o anumita tema, este necesara o schema sau un protocol (program) de observatie, se stabileste o anumita tehnica de notare si, daca este nevoie, o terminologie minima. Datele observatiei se noteaza in timpul sau, in orice caz, imediat dupa observare, deoarece trecerea timpului si alti factori pot denatura datele. Datele se pot provizoriu, intr-un carnet de buzunar, sau pe fise, urmand sa li se dea o forma clara si concisa atunci cand se noteaza in foaia sau caietul de observatie, ceea ce reprezinta, de fapt prelucrarea imediata a materialului faptic.

6. Cursul nr. 7 Metoda experimentala. Caracteristici generale. Definitii Experimentul a fost folosit inca din antichitate, in mod incidental. Arhimede l-a transformat in metoda de studiu, dar l-a folosit ca o anexa a observatiei. Experimentul isi dobandeste adevarata valoare o data cu constituirea stiintelor moderne, fapt ce are loc in Renastere. Leonardo da Vinci si Galileo Galilei sunt pionierii introducerii acestei metode in stiinta. Extins mai intai in medicina (fondatorul acestei metode fiind Claude Bernard), experimentul va cuprinde tot mai multe discipline, fiind considerat drept principala metoda in stiintele naturii. In comparatie cu observatia, experimentul este o metoda superioara de cercetare. El cuprinde in sine observatia, o ridica pe o treapta superioara, incat creeaza posibilitatea analizei unor fenomene dinamice, complexe, in relatii de pluriconditionare. Ceea ce da o nota particulara experimentului este caracterul sau activ. Experimentul este observatia provocata. Prin experiment se intelege acea metoda de cunoastere in care subiectul cunoscator obliga obiectul de cunoscut sa se manifeste acolo si unde el vrea, cu scopul precis al descrierii si sesizarii esentelor si legilor lui [28]. W.I. Beveridge (1968) arata ca experimentul consta, de obicei, in a face sa se petreaca un fenomen in conditii cunoscute, fiind eliminate cat mai multe din influentele exterioare; acesta este supus unei observatii stricte, astfel incat sa poata fi puse in evidenta relatiile dintre fenomene [8]. Cunoasterea experimentala foloseste observatia ca o conditie esentiala, ca izvor al ipotezelor si ca sursa a informatiilor provenite din provocarea deliberata a faptelor.

Metoda experimentala este un sistem complex de cunoastere a realitatii, caracterizat prin utilizarea rationamentului experimental, care prelucreaza atat fapte provenite din observatie, cat si din experiment [8, 18].

Experimentul mai este definit si ca procedeu de cercetare in stiinta, care consta in reproducerea artificiala sau modificarea intentionata a unor fenomene in conditiile cele mai propice pentru studierea lor si a legilor care le guverneaza, potrivit, de regula, unor ipoteze sau modele prealabile [18] Tipuri de experimente In cadrul experimentului se produce sau se provoaca fenomenul sau procesul in conditiile determinate, uneori se creeaza chiar fenomene sau procese noi. In acest caz vorbim despre experimentul provocat. Exista cazuri cand o experienta poate avea loc fara ca cercetatorul sa intervina. Se vorbeste, in acest caz, despre experiment invocat, atunci cand comportamentul sau reactiile subiectilor sunt raportate la varsta, sexul, profesia s.a. ale acestora. Experimentul de laborator este o metoda de cercetare precisa si sigura. El ofera posibilitatea de a desprinde, cu mare precizie si siguranta, relatiile dintre factorii variabili, ceea ce constituie o conditie de baza pentru descoperirea legilor. In experimentul natural, subiectii sunt supusi studiului in conditiile vietii reale. Marele avantaj al acestei metode consta in aceea ca experimentul se poate organiza in asa fel incat subiectii sa nu isi dea seama ca sunt studiati. De exemplu, in cadrul lectiei la clasa, sau in cadrul antrenamentului, specialistul in educatie fizica poate experimenta anumiti factori, metode s.a. (aduce variabile noi), fara ca elevii, respectiv sportivii sa-si dea seama ca sunt cuprinsi in cercetare. Un alt avantaj al acestei metode este acela ca adunarea datelor este insotita de adnotari rezultate din folosirea concomitenta a metodei observatiei. Uneori este necesar ca datele obtinute prin experimentul natural sa fie completate cu datele obtinute in conditii de laborator.

O varianta a experimentului natural o constituie experimentul psiho-pedagogic, care se limiteaza la conditiile instructiv-educative, imbinand studiul psihologic al subiectului cu actiunea instructiv-educativa a procesului de invatamant sau antrenament, care se executa asupra sa. Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare, ce urmareste verificarea unei ipoteze formulate dinainte.

Prin experimentul pilot (considerat ca o repetitie generala), experimentatorul isi verifica tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de inregistrare a raspunsurilor si conditiile optime de aplicare a variabilei. Prin experimentul functional se urmareste stabilirea relatiei functionale dintre o variabila independenta si o alta dependenta. Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele in desfasurarea lor temporala sau sincronic, concomitent. Experimentul longitudinal urmareste modificarile corelate ale diferitelor variabile in diferite momente ale evolutiei subiectilor, in timp ce experimentul transversal consta in investigarea, la un moment dat (intr-o perioada scurta de timp) a unor grupe de varste diferite, cu teste adecvate. Experimentul crucial este experimentul destinat sa verifice ipoteza cercetarii, respingando sau acceptand-o (vezi testele de semnificatie statistica). Variabile experimentale Caracteristic pentru orice experiment este faptul ca in cadrul lui modificam (schimbam) in mod sistematic unul din factori (stimul sau situatie), care formeaza obiectul cercetarii, in timp ce toti ceilalti raman nemodificati. Cu alte cuvinte, in experiment se pune in evidenta actiunea unui factor, si se urmaresc apoi consecintele pe care variatia factorului studiat le are asupra proceselor sau fenomenelor. In experimentul respectiv, factorul presupus a fi responsabil de modificarea fenomenelor cercetate si care este controlat, manevrat si modificat se numeste variabila independenta, iar reactiile subiectului, raspunsurile lui, performantele realizate reprezinta variabila dependenta.

In afara variabilei stimul (independenta - V.I.) si variabilei raspuns (dependenta - V.R.) exista si variabila subiect - V.S. De multe ori, variabila subiect este cea care se verifica in experiment, urmarindu-se reactivitatea la anumiti stimuli. Aceasta variabila poate fi provocata atunci cand subiectii sunt pusi in anumite conditii (alimentatie, odihna, etc.) sau invocata, atunci cand varsta, sexul, constitutia, pregatirea s.a. sunt considerate in relatie cauzala cu anumite reactii si performante. In domeniul educatiei fizice si sportului, cercetarile [2,16] vizeaza in principal studiul particularitatilor manifestarilor de ordin motric, psihologic si somatic functional pe care le determina practicarea exercitiilor fizice de un anumit fel. Paul Fraisse [18] considera conduita ca o relatie, ca un sistem de componente fiziologice si psihologice, aflate in interactiune cu situatia. Raspunsul (R) individului va depinde atat de situatie (S), cat si de personalitatea sa (P).

Controlul variabilelor

Controlul variabilelor semnifica posibilitatea producerii si inregistrarii lor cu precizie cantitativa si acuratete calitativa. Prin aceasta se asigura conditiile de repetare a rezultatelor, de cate ori se reia cercetarea. Pentru controlul variabilelor experimentele [18] se folosesc doua tehnici: prima consta in neutralizarea variabilelor neexperimentale si, cea de-a doua, reprezentata de alcatuirea unor planuri experimentale cu mai multe variabile, ca prin analiza sa desprindem ponderea lor relativa asupra rezultatelor. Variabila situatie sau stimul prezinta trei aspecte: 1. Ambianta fizica si sociala. Ambianta fizica (temperatura, sala, terenul, echipamentul, aparatura) trebuie mentinuta constanta pe parcursul cercetarii. Ambianta sociala, tradusa prin prezenta spectatorilor sau a unor persoane in timp ce subiectii executa sarcinile, are o influenta deosebita asupra disponibilitatilor subiectilor. 2. Conditia experimentala. Reusita experimentului presupune desfasurarea lui dupa un protocol riguros, intocmit in baza caruia se face controlul sau administrarea variabilei independente. 3. Sarcina sau instructiunile (consemnul) date subiectului. Acestea trebuie sa fie clar si corect formulate, pentru ca subiectul sa inteleaga cu precizie ce are de facut. Variabila subiect se prezinta in doua ipostaze: a) invocata (non-experimentala), cand actiunea variabilei independente provoaca modificari ale variabilei dependente, in functie de particularitatile subiectului (varsta, sex, pregatire, etc); b) provocata, prin modificari asupra organismului sau psihicului subiectului, cum ar fi de exemplu, prin administrarea unor substante farmaceutice sau prin conditii diferite de odihna sau motivatie provocata de sarcina (consemn). Variabila raspuns are caracteristici specifice, fiind vorba de reactii, performante, modificari ale variabilei dependente..

Cursul nr. 8 Organizarea experimentului Aceasta se refera la toate actiunile intreprinse pentru ca experimentul sa se deruleze in maniera care conduce la obtinerea rezultatelor scontate. Prima actiune se refera la selectarea subiectilor. De obicei, in experiment sunt cuprinse doua grupuri: unul experimental, caruia i se administreaza variabila independenta, si celalalt numit de control, pentru care valoarea variabilei independente este zero.

Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populatie, in functie de un criteriu (varsta, sex, sport practicat s.a.). Aceste grupe sau esantioane trebuie sa fie reprezentative, adica sa nu difere din punctul de vedere al caracteristicilor esentiale. Cu cat esantionul este mai mare, cu atat rezultatele sunt mai semnificative si, ca atare, rezultatele cercetarilor sunt caracteristice pentru intreaga populatie (din care s-a selectat esantionul). Selectia esantioanelor poate fi facuta in mai multe feluri: - selectia intamplatoare (randomizata). Astfel de grupuri, alcatuite prin selectie intamplatoare, se numesc grupuri independente. In calculul semnificatiei statistice grupele sunt considerate neechivalente. - grupuri perechi, numite si asociate sau corelate. Daca in cercetare este cuprinsa o singura grupa, rezultatele initiale si cele finale sunt prelucrate si integrate statistic, ca si in cazul grupelor corelate. Metoda anchetei Largirea domeniului de folosire a metodelor de ancheta (sociologie, pedagogie, psihologie) a favorizat insa si utilizarea necorespunzatoare a lor, fara respectarea unor conditii metodologice elementare. Acest fapt a fost posibil si datorita iluziei pe care o are cel care face o anumita investigatie si anume, ca prin chestionarea unui oarecare numar de subiecti va obtine raspunsurile la intrebarile si problemele care-l preocupa. Asa se explica o anumita exagerare a utilizarii acestor metode, avalansa de chestionare la care sunt solicitati foarte multi subiecti, in tot felul de probleme. Metodele de ancheta sunt insa auxiliare ale cercetarii complexe, intregind datele obtinute prin celelalte metode si tehnici. In mod deosebit ea urmareste studiul opiniilor, motivelor, atitudinilor sau obiceiurilor si manierelor de a lua decizii si a se comporta a indivizilor sau grupurilor specifice. Indiferent de faptul ca sunt folosite independent sau in relatie cu alte metode, metodele de ancheta trebuie folosite cu respectarea stricta a cerintelor metodologice; in caz contrar, concluziile vor fi mult incarcate atat de subiectivitatea celor supusi chestionarii, cat si de aceea a cercetatorului, precum si de un foarte ridicat coeficient de eroare provenit din multiple alte cauze.

Domeniul faptelor asupra carora se pot face relatari este foarte mare, incepand cu declaratii asupra starilor psihofiziologice (senzatii, perceptii, efort voluntar, manifestari circulatorii, respiratorii, manifestari organice s.a.), trecand prin stari subiective din domeniul cognitiv sau afectiv, continuand cu prezentarea atitudinilor, opiniilor, motivelor si terminand cu descrierea obiceiurilor, a conduitelor in situatii neobisnuite etc. Unele relatari sunt oarecum ferite de denaturari prea grosolane, desi este cunoscuta - spre exemplu - dificultatea de a descrie chiar si numai senzatiile proprioceptive din cursul unei miscari; altele insa sunt supuse permanent "distorsionarilor" provocate de factori dintre cei mai diferiti ca sorginte personala sau sociala (influente culturale sau transculturale, prejudecati s.a.). Este bine cunoscuta, de asemenea, tendinta multor subiecti de a-si "corecta" unele trasaturi personale, cautand sa creeze la interlocutori o parere cat mai buna despre ei. Uneori fenomenul este inconstient, spontan, subiectul considerandu-se sincer, obiectiv si de buna credinta. Uneori se manifesta atitudini refractare din partea subiectilor, nedorind sa colaboreze, raspunzand formal, denaturand chiar faptele, fara ca operatorul de interviu sa depisteze cazul si sa anuleze fisele respective. Vom vedea mai tarziu dificultatea in care se afla cercetatorul in fata non raspunsurilor: cum sa le inteleaga? Ca refuz simplu, ca neaderare sau antipatie fata de tema anchetei sau ca simplu nonraspuns determinat de lipsa de timp sau de alte cauze obiective. Dar daca nonraspunsurile sunt numeroase, cum ramane cu certitudinea concluziilor trase din prelucrarea raspunsurilor efective. Pe parcursul utilizarii ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai precis fundamentarea ei metodologica, s-a perfectionat, stabilindu-se cu precizie conditiile folosirii esantioanelor, chestionarelor si interviului, a prelucrarii si prezentarii rezultatelor din anchete. Ancheta este cea care ne ofera informatii, dovezi din diverse surse, dar experimentul ne ofera 'probe'.

Folosind ancheta in domeniul educatiei fizice si sportului, obtinem relatari privind: starile psihofiziologice (senzatii, perceptii, efort voluntar, manifestari organice etc.), atitudini, opinii, motive, stari subiective din domeniul cognitiv si afectiv. Trebuie avut in vedere ca relatarile sunt afectate de mai multi factori, printre care: nivelul de cultura, tendinta unora de a-si 'corecta' trasaturile personale, din dorinta de a aparea intr-o lumina cat mai favorabila; unii subiecti manifesta atitudine refractara, sau, pur si simplu, refuza sa raspunda s.a. Scopul anchetelor. Clasificarea anchetelor Recurgerea la metoda anchetei din partea cercetatorului din domeniul stiintelor umaniste este determinata, in principal, de caracteristicile domeniului si temei. Problemele cu caracter psihologic, sociologic sau pedagogic se preteaza la investigare si prin aceste metode. Uneori se apeleaza la chestionar sau interviu si in probleme cu caracter tehnic, metodic sau experimental, pentru completarea datelor si mai ales pentru intelegerea unor factori subiectivi nedezvaluiti prin celelalte metode si tehnici.

In orice investigatie, metodele acestea sunt utile pentru cunoasterea de ansamblu a unor aspecte - descriere - sau pentru o cunoastere mai profunda a unor relatii dintre mai multe variabile - explicatie. Ele sunt utile cercetarii in general pentru stabilirea unor cai spre formularea ipotezelor si, mai apoi - in stadiul urmator - pentru verificarea lor (A. Moser). Metodele de ancheta reusesc sa-i ofere cercetatorului explicatii privitoare la mecanismele de formare a curentelor de opinie si sa-l ajute in prevederea comportamentelor oamenilor (I. Dragan). Studiul opiniilor, mentalitatilor, intereselor, starilor de spirit, atitudinilor, obisnuintelor, intereselor, starilor de spirit, atitudinilor, obisnuintelor, permite decelarea naturii acestora, precum si factorilor care le determina. Cercetatorul va avea posibilitatea sa desprinda variabilele individuale de cele colective, factorii sociali generali sau cei personali, care confera un anumit continut parerilor, convingerilor sau intereselor oamenilor chestionati.

Chestionarele prin corespondenta sunt usor de administrat, dar prezinta dezavantajul ca nu intotdeauna sunt eficiente. Aceasta ineficienta rezida din: - raspunsurile care se pretind de la o persoana pot fi afectate de interventiile altora, ceea ce sacade gradul de independenta a raspunsurilor; - daca intrebarile nu sunt suficient de clare si simple, raspunsurile vor fi ambigue; - lipseste posibilitatea de a completa raspunsurile prin date de observatie. Un alt dezavantaj care ridica serioase dificultati, uneori, este cel al non-raspunsurilor. Se ridica problema cum pot fi interpretate acestea: prin refuz, anchetatii au alte pareri sau ce alte motive duc la non-raspunsuri.

Chestionarele directe sunt aplicate, dupa cum arata si denumirea, fie individual, fie in grup. Avantajul acestor chestionare consta in aceea ca raspunsurile primite pot fi completate cu date rezultate din observatii. Aplicarea chestionarului se face sub control, in timp limitat sau nelimitat. Se folosesc chestionare tiparite5[5]. Uneori, subiectul nu e prezent, raspunsurile se dau prin telefon, apoi chestionarul este completat de operator. In toate cazurile, anchetatorul poseda un ghid de conversatie. Astfel se ajunge usor la interviu. Interviul (convorbirea) poate fi: - formal;

- neformal.

Interviul formal se foloseste de regula in investigarile la scara mare. El cuprinde serii de intrebari, care se administreaza pentru toti subiectii in aceeasi ordine si formulare, iar raspunsurile sunt inregistrate in forma standardizata. Astfel, interviul formal mai este numit: extensiv; controlat, inflexibil, global standardizat. In cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri are posibilitatea si libertatea de a schimba ordinea intrebarilor, de a adauga intrebari suplimentare, de a da explicatii, atunci cand e cazul. Operatorului nu i se impun niste intrebari, ci are un numar de probleme la care primeste raspunsuri si pentru aceasta are libertatea de a-si construi interviul. Astfel, interviul neformal poate avea mai multe variante: interviu ghidat, interviu conversatie, interviu nedirectionat. Datele pe care cercetatorul le obtine din ancheta (dupa cum s-a mai amintit) sunt: - date obiective (care pot fi verificate si de alte persoane), de pilda: varsta, ocupatia, starea civila, rezultatele in sport etc.

- date subiective

(privitoare la subiect), cum sunt: dispozitii, preferinte, sentimente, motive etc.

In randul acestora sunt si cunostintele care sunt evaluate prin chestionare specifice. Metodele de ancheta se folosesc in cercetarea psihologica. In acestea, mai mult decat in cercetarile sociologice, trebuie acordata o deosebita atentie fidelitatii si validitatii chestionarelor. In psihologie se foloseste chestionarul standardizat si etalonat, deci un test care permite psihodiagnoza. In psihosociologie se foloseste chestionarul sociometric pentru studiul relatiilor si inter-relatiilor din cadrul grupurilor mici.

Cursul nr. 9 Etapele anchetelor. Pregatirea lor Metodologia anchetei precizeaza o serie de etape de care trebuie tinut cont pentru o buna organizare a cercetarii. Aceste etape sunt: 1. Precizarea problemei si a scopurilor pe care le urmareste; 2. Delimitarea populatiei (alegerea esantioanelor); 3. Pregatirea instrumentelor de ancheta; 4. Efectuarea anchetei de proba (pilot), dupa care se aplica corectivele necesare planului anchetei propriu-zise; 5. Efectuarea anchetei propriu-zise; 6. Interpretarea rezultatelor; 7. Redactarea raportului final. In fazele pregatitoare ale anchetei, trebuie inceput cu delimitarea informatiilor ce se cauta. Deci, se precizeaza problemele de investigat si care sunt obiectivele ce se urmaresc. In functie de acestea se vor preciza esantioanele si criteriile dupa care vor fi constituite. Metodele de esantionare vor asigura cercetatorului precizia ceruta in raport cu exigenta si cu gradul de eroare posibila. Apoi, urmeaza studiul literaturii existente. O informatie bogata despre majoritatea aspectelor cuprinse in ancheta si despre subiecti. Abia acum incepe elaborarea instrumentelor de ancheta, adica chestionarul sau ghidul de conversatie dupa care se efectueaza ancheta pilot si se fac corecturile necesare.

Alcatuirea chestionarelor presupune o riguroasa precizare a problemelor si a obiectivelor cercetarii. Intrebarile trebuie sa fie astfel formulate incat sa primeasca raspunsurile adecvate, lucru ce usureaza munca de grupare si ordonare a datelor precum si prelucrarea lor. Chestionarele inchise prevad raspunsuri fixe - care se preteaza la prelucrare dihotomica (da - nu). Chestionarele alternative aleg un raspuns din mai multe raspunsuri posibile. Chestionarele deschise permit subiectului sa raspunda liber la intrebari. O alta forma de raspuns, utilizata destul de frecvent, este scala numerica (prin ranguri).

In alcatuirea intrebarilor ce compun chestionarul, trebuie: - sa aiba o singura interpretare; - sa fie scurte si clare; - sa nu faca nici o aluzie la persoana subiectului, pentru a nu-i leza amorul propriu. Prelucrarea datelor obtinute din ancheta necesita o munca grea si, uneori, indelungata. Prelucrarea cuprinde patru faze: - codificarea; - clasificarea; - tabularea; - analiza.

In alcatuirea raportului final al unei anchete trebuie sa existe mai multe puncte: 1. descrierea generala, in care sa fie prezentate: scopul, material, cuprins, natura informatiei si metoda de colectare, metoda de esantionare, repetarea anchetei, data, durata, exactitatea, evaluarea indeplinirii celor propuse, cine a raspuns de ancheta, bibliografie studiata; 2. descrierea proiectului de ancheta; 3. prezentarea metodelor sau criteriilor de esantionare; 4. personalul si echipamentul folosit; 5. analiza datelor si procedeelor de calcul; 6. analiza costului; 7. precizia anchetei. Interviul anamnestic Acest gen de interviu se mai numeste si convorbire pentru diagnosticarea persoanei si este foarte mult utilizat in educatia fizica si sport si in clinica. Convorbirea permite completarea eficienta (si necesara) a psihodiagnozei si are loc, de obicei, la sfarsitul cercetarilor.

Convorbirea psihologica reprezinta un ansamblu de comunicari intre doua persoane, dupa care una o influenteaza si o apreciaza pe cealalta prin intermediul intrebarilor si a discutiei purtate. Tehnica interviului. G. Allport, considera ca elementele comune oricarei convorbiri psihologice sunt: 1. varsta; 2. gradul de pregatire; 3. traumatisme si accidente; 4. cariera in activitatea respectiva si planurile de viitor; 5. activitatea in afara muncii; 6. preocupari culturale si starea sociala; 7. perspective pentru urmatorii doi ani; 8. legaturi sentimentale; 9. stari de visare; 10. temeri si griji; 11. umilinte si esecuri; 12. antipatii si impulsuri; 13. atitudinea fata de activitatea sexuala; 14. dificultati in adaptarea la noua situatie;

15. conceptii despre religie; 16. conceptia despre viata.(18) Discutia cu sportivii are, in plus, elemente specifice. Dupa Chiari (citat de M. Epuran) normele de desfasurare concreta a discutiei psihologice constau din:

- a se asigura documentatia necesara inainte de realizarea convorbirilor (adica a avea la dispozitie datele obtinute cu ajutorul testelor); - a fi constient de limitele dintre aprecierea intuitiva si cauzele posibile ale greselilor; - a te situa pe pozitia subiectului prin excluderea propriilor prejudecati; - a stabili relatii pozitive cu subiectul, castigandu-i increderea; - a nu te limita numai la ce vrea sa spuna subiectul, ci a te stradui sa afli ceea ce nu vrea sa spuna, sau nu poate spune fara a fi ajutat; - a pune intrebari care sa nu necesite mult timp de gandire; intrebarile sa fie inteligibile, fara a sugera raspunsul; - a lasa subiectul sa vorbeasca si a-l asculta cu rabdare si pricepere; - a evita discutiile si tonul de povatuire; - a nu actiona sub influenta unei simpatii sau antipatii instinctive; - a nu da sfaturi moralizatoare sau avertismente; - a nu interveni decat atunci cand se impune (in scopul risipirii indoielilor si temerilor, pentru a aproba subiectul pentru maniera sa de a reda faptele); - a nu pune intrebari care sa provoace ezitare in raspuns;

- a fi capabil de a interpreta tacerea subiectului, de a interveni direct in scopul cunoasterii unor lucruri foarte personale; - a observa asociatiile de idei ale subiectului; - a evita intrebarile sugestive; - a observa schimbarea rapida a argumentelor; - a observa frazele initiale si concluzia exprimate de subiect; - a retine temele care revin; - a retine contradictiile si lacunele cu semnificatie ascunsa; - a observa comportarea subiectului (mimica, gestica, s.a.);

- a nu face insemnari in prezenta subiectului. Ancheta sociometrica Prin definitie, omul este un 'sistem bio-psiho-social'. Din cea mai frageda varsta dezvoltarea copilului se realizeaza intr-un context social, caci asa cum arata E.E. Berlew (citat de I. Neacsu, 1978), procesul socializarii si al invatarii experientelor sociale este primar determinat de relatiile sociale care se creeaza intre familie si copil. Demonstrandu-se rolul grupului ca mijloc de influentare a comportamentului uman, in ultimele decenii s-au extins si aprofundat cercetarile sociometrice. Prin intermediul lor sunt dezvaluite aspecte psiho-sociale importante ca: - structura grupului; - gradul de coeziune al grupului; - ierarhizarea membrilor in cadrul sau; - relatiile de atragere sau respingere. Relatiile dintre membrii grupului sunt directe 'face to face' (fata in fata). Astfel, grupul apare ca un sistem de interactiune sociala, o reuniune integrata de personalitati, care comunica intre ele. Relatiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie, prietenie, intrajutorare etc.), la cele negative (respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenta. Metoda sociometrica permite aprecierea de ansamblu a grupului, precum si definirea statutului social al fiecarui membru, in relatie cu ceilalti.

Chestionarul sociometric reprezinta o succesiune logica si psihologica de intrebari scrise cu functie de stimuli, in raport cu ipotezele cercetarii, care, prin administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare, determina din partea celui anchetat un comportament verbal, ce urmeaza a fi inregistrat in scris [25]. Testul sociometric ne releva: - atragerea (alegerea) sportiva si - respingerea (preferinta negativa). Principalii indicatori ai testului sociometric sunt: a) indicele statutului social

unde n = numarul alegerilor primite de un subiect; N = numarul subiectilor grupului. De exemplu: Indicele statutului social al lui A Nr. subiectilor care il aleg pe A I.S.S.A. = ---------------------------------------------Nr. total al subiectilor b) Indicele expansiunii afective Nr. subiectilor alesi de subiect (A) I.E.Af. = --------------------------------------------------------N-1 c) Indicele statutului preferential al lui (A) Nr. alegerilor - Nr. respingerilor lui (A) I.S.P. = -------------------------------------------------------N-1 d) Indicele de coeziune a grupului Nr. perechilor de alegeri I.C.G. = ------------------------------------N(N - 1) --------------2 e) Indicele de expansivitate a grupului Nr. alegerilor exprimate de grup

I.E.G. = -------------------------------------------------N f) Indicele de integrare sociala

Pe baza analizei acestor indici se stabilesc cu precizie caracteristicile preferentiale ale fiecarui membru al grupului, cat si structura grupului. Prelucrarea raspunsurilor la chestionarul sociometric se face prin intermediul matricei sociometrice, iar, pe baza datelor din matrice, se fac reprezentari grafice - sociograme. Un exemplu de prelucrare a testului sociometric, dupa Rioux si Chappiux, este dat de M. Epuran (18, pag. 292). Sociograma se alcatuieste in functie de valoarea indicelui statutului social. Astfel, subiectul care intruneste cel mai ridicat indice este plasat in centrul unor cercuri concentrice, ceilalti membri fiind plasati, in ordinea punctajului, pe circumferintele cercurilor. Cursul nr. 10 Testele ca instrumente de masura Ca instrumente de masura, testele au fost elaborate si dezvoltate de psihologia aplicata, incepand cu sfarsitul secolului al XIX-lea.

Testul este definit (Asociatia Internationala de Psihologie): "Testul este definit o proba determinata, ce implica o sarcina de indeplinit, identica pentru toti subiectii examinati pe baza unei tehnici precise, in scopul aprecierii succesului sau esecului sau notarii numerice a reusitei . Sarcina poate fi relativa fie la cunostintele dobandite , fie la functii senzori-motrice sau mentale" (H. Pieron, 1968) Testul consta dintr-o proba, mai frecvent, dintr-o serie de probe constituite in scopul stabilirii prezentei (sau absentei) unui aspect, a particularitatilor de manifestare sau a gradului dezvoltarii lui. Conditiile in care o proba este un test sunt: 1. Standardizarea a) stimulilor prezenti pentru a provoca reactiile ce vor fi inregistrate cat mai exact si cat mai complet;

b) instructiei date in legatura cu sarcina ce trebuie executata; c) al modului de cotare a reactiilor. 2. Etalonarea consta in faptul ca rezultatele individuale sunt apreciate (masurate) prin raportarea lor la cele obtinute de o populatie cat mai reprezentativa, atat din punct de vedere numeric, cat si al compozitiei sale. Pentru clasificarea testelor exista o serie de criterii ce pot fi luate in considerare: Criteriul: un aspect al conditiilor de examinare: - teste individuale - teste colective Criteriul: natura relatarilor subiectului: - teste verbale (orale) - teste creion - hartie - teste de performanta In functie de aspectul masurat: - teste de eficienta (teste de inteligenta, aptitudini, cunostinte)

- teste de personalitate Examinarea valorii diagnostice a testelor (testarea testelor), adica valoarea testului ca instrument de diagnostic si pronostic, depinde de: - fidelitate - validitate - sensibilitate Fidelitatea unui test ne indica in ce masura rezultatele obtinute cu ajutorul lui sunt demne de incredere. Cunoscand coeficientul de incredere al unui test, putem aprecia daca diferentele

individuale obtinute cu ajutorul lui sunt determinate de diferentele reale dintre subiecti, sub aspectul trasaturilor masurate sau sunt efectul unor factori variabili. Principalele aspecte sub care un test trebuie sa fie fidel sunt: - stabilitatea in timp a rezultatelor obtinute cu ajutorul lui; - stabilitatea rezultatelor (in cazul cand aceiasi subiecti sunt examinati de persoane diferite) - caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul in ansamblu; - omogenitatea probelor. Validitatea unui test. In sensul cel mai larg, prin validitatea unui test se intelege faptul ca el masoara in mod adecvat trasatura propusa. Procedee de validare: * validitatea empirica este utilizata atunci cand testul a fost alcatuit in scopul unei selectii; * validitatea predictiva arata in ce masura subiectii care au avut o buna reusita in cadrul testului, vor avea o reusita asemanatoare in activitatea reala, in care respectiva trasatura este considerata esentiala; * validitatea de concurenta - cel care alcatuieste un test trebuie sa se asigure ca toate aspectele majore, care constituie continutul trasaturilor masurate, sunt surprinse in diferite probe si apar intr-o dozare corecta. Sensibilitatea defineste finetea de discriminare a testului, adica numarul de valori pe care le prezinta pentru un item. Testele sunt unidimensionale, cand masoara o singura caracteristica (temperament, anxietate) si multidimensionale, cand masoara mai multe caracteristici. Exemplu: "inventare de personalitate", bateria de teste pentru masurarea fortei (a bratelor, a picioarelor, a abdomenului, a spatelui - prin probe dinamometrice, tensiometrice sau probe de teren (sarituri), bateria pentru capacitatea motrica (fitness = conditie), care cuprinde probe pentru masurarea vitezei, fortei, coordonarii, rezistentei s.a. Alte metode Analiza structurala Prin structura, in acceptia filosofica si metodologica, se intelege alcatuirea interna a unui sistem. In analiza structurala se are in vedere complexul de relatii dintre componentele care definesc un anumit sistem.

J. Piaget defineste structura ca un sistem prezentand legi sau proprietati ale ansamblului. Structura se caracterizeaza prin complexul de relatii care atribuie sistemului integralitate si omogenitate, in raport cu elementele sale componente. Ca metoda de cercetare, analiza structurala urmareste sa evidentieze ceea ce este comun, esential si unitar in diversitatea elementelor unei realitati cercetate. Structuralismul considera obiectele ca sisteme, deci ansambluri de elemente organizate, ce pot fi recompuse si transformate prin procedee definite. Cercetarea operationala

Cercetarea operationala este o disciplina metodologica si aplicativa, care urmareste sa stabileasca indici sau criterii de eficacitate maxima a proceselor ce se desfasoara in orice domeniu de activitate si sa elaboreze procedee rationale de organizare a activitatii in general. Cercetarea operationala este un instrument de lucru avand la baza conlucrarea disciplinei respective cu unele discipline matematice. Principalul aparat matematic utilizat de cercetarea operationala este dat de teoria probabilitatilor, in organizarea activitatilor complexe fiind necesara luarea in considerare a factorilor aleatori. Rezolvarea unei probleme prin cercetare operationala are urmatoarele etape: 1. enuntarea problemei (pregatirea cercetarii; 2. determinarea parametrilor activitatii date (constructia modelului); 3. alegerea criteriilor de eficacitate (gasirea solutiei optime); 4. cercetarea legaturilor reciproce dintre parametri, determinarea cailor de sporire a eficacitatii (testarea modelului); 4. luarea deciziei pe baza rezultatelor cercetarii si aplicarea in practica a masurilor care duc la sporirea eficacitatii activitatii. Metoda studiului de caz Este un instrument de cercetare descriptiva a unui caz, folosind tehnicile observatiei, culegerii datelor pe teren, interviului, studiului documentelor. Aceasta metoda este folosita frecvent in medicina, psihologie, pedagogie, criminologie. Scopul acestei metode este de a usura intelegerea situatiilor asemanatoare si, in baza analizei unui numar suficient de cazuri, sa formuleze generalizari, pe baza unor ipoteze verificate in practica.

Metoda sistemica Stiinta contemporana cunoaste, in ultimul timp, o raspandire tot mai mare a notiunii de sistem, termenul fiind utilizat in cele mai diverse domenii. Notiunea de sistem este aplicabila in egala masura in orice domeniu al cercetarii stiintifice, indiferent daca este vorba de fenomene materiale sau ideale. Termenul de sistem este inteles diferit in diverse domenii ale stiintei. W. Ross Ashby (1964) considera ca un sistem ar consta din orice sir de variabile alese sau abstracte, indiferent daca ele sunt sau nu inter-dependente, iar L. von Bertalanffy defineste sistemul ca un complex de elemente aflate in interactiune, iar A. Hall si R. Fagen ca multimea obiectelor, impreuna cu relatiile dintre obiecte si dintre atributele lor. In conceptia lui Z. Zadeh, sistemul reprezinta totalitatea obiectelor legate printr-o anumita forma de interactiune si inter-dependenta. Pentru definirea clara si cuprinzatoare a notiunii de sistem este necesar sa se apeleze la categoriile de obiect, insusire, relatie. Un singur obiect devine sistem daca este reprezentat ca totalitatea partilor sale sau ca totalitate a calitatilor sale. Totalitatea se defineste ca obiect impreuna cu relatia sa interioara. Obiectele in sine, fara relatii intre ele, nu formeaza sisteme. Savantul biolog L. von Bertalanffy a elaborat Teoria Generala a Sistemelor (TGS). Dupa Bertalanffy, teoria generala a sistemelor cuprinde urmatoarea ierarhie a sistemelor, cu diferite trepte de complexitate: particule elementare; atomii elementelor chimico-moleculare; compusii macromoleculari; celule cu nuclee si citoplasma; tesuturile, organele, sistemele de organe, care formeaza intregul organism; coloniile de animale, sistemele simbiotice si de populatii; populatiile umane, iar unitatea cea mai inalta este integralitatea (totalitatea) vietii pe pamant. Curs nr. 11 Metodica educatiei fizice - subsistem al didacticii Didactica este un sistem deschis, deci un sistem care realizeaza schimburi de materie, energie si informatii cu mediul inconjurator. Insusirile esentiale ale sistemelor deschise sunt: individualitatea, organizarea, structura, complexitatea, integralitatea, programul, inter-relatiile, echilibrul dinamic, conexiunea inversa, auto-reglarea, echifinalitatea. Demersul sistemic are, in esenta, urmatoarele etape: 1. descrierea sistemului, cu elementele sale constitutive (elementele nu se studiaza izolat, ci tinand cont de locul fiecaruia in sistemul dat); 2. relevarea ierarhiei in constructia sistemului, stabilind diferite nivele pentru studiul legaturilor intrasistemice;

3. evidentierea conditiilor de existenta ale sistemului studiat; 4. specificarea raportului dintre insusirile elementului si cele ale intregului, avand in vedere urmatoarele principii: a) insusirile intregului nu se reduc la suma insusirilor elementelor, deoarece in urma integrarii functionale a elementelor, apar insusiri noi; insusirile elementelor se modifica in urma integrarii lor in sisteme (se produce restructurarea);

b)

5. stabilirea echifinalitatii sistemului prin studiul conexiunilor; 6. realizarea multimii caracteristicilor individuale, care induce gradul de libertate in raport cu subordonarea integrativa a acestora; Didactica are ca scop integrator realizarea unei instructii si educatii care sa corespunda idealului social-educativ. Subsistemul finalitatii educative (ca subsistem al didacticii) se instituie de fapt intr-un sistem al scopurilor educative, care cuprinde subsistemele: a1 - educatia intelectuala; a2 - educatia politehnica; a3 - educatia fizica; a4 - educatia morala; a5 - educatia estetica. Privite prin prisma sistemelor educationale, activitatile corporale dobandesc noi perspective de progres atat pe planul proceselor organizatorice si de planificare, cat si pe acela al modelelor de decizie. [25] Studiul activitatilor si actelor motrice Studierea caracteristicilor activitatilor motrice specifice educatiei fizice si sportului are caracter interdisciplinar, la cercetare aducandu-si aportul biomecanica, ergonomia, fiziologia, psihologia, pedagogia. Biomecanica studiaza sistemul biomecanic al corpului uman, eficienta actiunilor motrice, transformarea miscarilor in actiuni motrice.

Ergonomia, stiinta interdisciplinara, studiaza relatiile om-masina si mediul de munca, ofera domeniului activitatilor corporale tehnicile de studiu ale adaptarii eficiente a muncii la om si a omului la munca. Obtinerea performantei este determinata de economicitatea miscarii si confortului actului motric. Fiziologia si psihologia ofera datele stiintifice despre rolul conducator al S.N.C., adaptari la efort, coordonarii si dirijarii constiente a miscarilor. Pedagogia aplicata la gestul motric, studiaza adecvarea deplina a actului motric la scop, conditiile externe (ambianta, situatii) si conditii interne (particularitati ale subiectului). Corpul uman si miscarile sale au fost studiate din cele mai vechi timpuri. Dovezi in acest sens sunt operele de arta, cat si diferite studii cu caracter anatomic sau biomecanic pe care le-a inregistrat cultura umana.Intre personalitatile stiintifice care s-a ocupat de studiul miscarilor, un loc aparte il are Leonardo da Vinci (Renastere) si Jules Maray (1830-1904), ultimul putand fi considerat parintele biomecanicii. El inventeaza pusca cronofotografica, folosita la cercetarea locomotiei omului si a animalelor. Tehnicile actografice, movografice, poligrafice (componente ale metodei observatiei) dublate de filmare, inregistrarea sonora servesc cercetatorul care isi propune cunoasterea cat mai obiectiva a manifestarilor globale ale omului. Activitate, actiuni, acte motrice Activitatea este ansamblul actiunilor desfasurate de om dupa anumite strategii, cu mijloace adecvate, in vederea atingerii unui scop. In domeniul nostru activitatile sunt de ordin psihologic, pedagogic, sociologic: activitate de invatare, antrenament, timp liber etc. Aceste activitati se pot desfasura individual sau in grup, activitatea este desfasurata de antrenor, sportiv, arbitru, elev s.a. In general, activitatea este constituita din conduita individului sau echipei, exprimata in actiuni si acte motrice si desfasurata intentionat, dupa strategii exersate (algoritmi, deprinderi) sau create spontan (rezolvari euristice). Actiunile motrice sunt sinteze de acte motrice care raspund rezolvarii unei sarcini imediate. Ele constituie continutul activitatii. Actiunile motrice constituie domeniul de studiu al tehnicilor biomecanice. Actele motrice sunt expresia cea mai simpla a reactiilor adaptative ale individului la situatiile concrete in care el se afla, din necesitatea dialogului cu natura, cu altii sau cu sine. Actele motrice vor constitui materialul de constructie al actiunilor care urmaresc efect adaptativ, precis, concret. Actele motrice mai sunt numite si gesturi motrice. Actele motrice sunt studiate in mod deosebit anatomia functionala, neuro-fiziologie si de biomecanica, cercetarea analitica oferind indicatii pentru cresterea eficientei lor.

Investigatiile stiintifice ale activitatilor si actiunilor motrice au scop analitic si scop sintetic: Analitic: Studiul miscarilor elementare si al actiunilor (in afara studiilor fundamentale ale biomecanicii, fiziologiei neuro-musculare, biochimiei, psihomotricitatii), va urmari cunoasterea si perfectionarea tehnicilor celor mai eficiente; Sintetic: Studiul activitatilor va releva strategiile tactice optime de operare in diferite situatii si conditii, structura cea mai favorabila a dirijarii acestor activitati in vederea obtinerii randamentului maxim. Studiul oricarui fenomen este calitativ si cantitativ. Cantitatea este insusirea specifica oricarui obiect sau fenomen si-l deosebeste pe acesta de altele. Calitatea se exprima sub forme diferite, unele dintre ele putand fi cuantificate.

Denumim parametri numai acele valori ale actelor motrice care pot fi exprimate in unitati de masura. Aria de investigatie in domeniul activitatilor corporale cuprinde doua dimensiuni: pe o dimensiune distingem subiectul cu conditiile si caracteristicile miscarilor sale, iar pe cealalta modalitatile de manifestare a acestor miscari in situatii diferite. Astfel: SUBIECTUL A. Evolutii individuale B. Evolutii in cuplu C. Evolutii in grup (echipe) D. In conditii de mediu E. Caracteristici individuale (numai cele legate de miscare) Activitatile A. Aspectul global B. Aspect operational C. Aspectul metodic D. Aspectul psihopedagogic ;

Actiunile A. Aspectul global: B. Aspectul analitic Miscarile A. Caracteristici cinematice (de traiectorie, viteza si acceleratie); B. Caracteristici dinamice (cauze care determina sau modifica miscarea corpurilor); Analiza miscarilor umane A. Analiza calitativa Prezinta doua aspecte importante: 1. Analiza nominala, de identificare si numire a componentelor miscarii. Diferentierea miscarilor consta in stabilirea unui sistem de termeni pe baza caruia se face recunoasterea si identificarea unei miscari, asa cum exista ea. In biomecanica, in descrierea miscarilor se folosesc termeni ca: linear, unghiular, parabolic, circular, etc.

2. Analiza evaluativa, continua analiza nominala pentru a diferentia miscarile intre ele dupa anumite caracteristici. Termeni comparativi ca: mai mare, mai inalt, mai rapid, mai precis sunt frecvent utilizati in clasificarea evaluativa. B. Analiza cantitativa se refera la stabilirea marimii variabilelor miscarii. Variabilele miscarii sunt cuantificate fie prin operatii de numarare, fie de masurare. Cand cantitatile pot fi descrise prin numarare, se numesc discrete, iar cand nu pot fi descrise prin numarare, ele se numesc continue. Variabilele cantitative ale miscarilor umane sunt: durata, spatiul si forta. Din variabilele de baza cantitative se deriva cantitati masurabile ca: viteza, acceleratia, energia, etc. C. Analiza observationala se refera la analiza realizata de cercetator a 'performantelor' reale, a "modului de operare, a comportamentului in conditiile firesti ale concursului, antrenamentului, ale terenului sau salii.

D. Analiza pe baza inregistrarilor. Obiectivitatea observatiei este asigurata de inregistrarile cat mai specifice realizate cu aparatura si dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice). E. Analiza pe baza 'reductiei' si prelucrarii datelor. Reductia este transferarea datelor inductiei in asertiuni cu caracter simplificat, generalizator. Datele inregistrate trebuie transformate, grupate, sintetizate, condensate pentru a fi mai bine folosite. In ultimul timp, s-a impus termenul kinesiologie, care-l substituie pe cel de biomecanica. Kinesiologia este disciplina care studiaza miscarea umana in toata complexitatea ei, din trei puncte de vedere fundamentale: 1. psihologie; 2. fiziologie; 3. mecanic (biomecanic); Cinematica este parte a mecanicii si se ocupa cu studiul caracteristicilor temporale si partiale a miscarilor, facand abstractie de fortele care le produc. Marimile utilizate pentru descrierea miscarilor sunt in principal: - traiectoria (lungimea); - unghiul; - timpul; - viteza; acceleratia; - viteza unghiulara; - acceleratia unghiulara; Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiaza fortele care produc sau modifica miscarea. Marimile caracteristice sunt: - masa; - greutatea; - forta; - impulsul; momentul fortei. Studiul comportamentelor complexe. Inregistrarea actiunilor prin tehnicile actografice si movografice Tehnicile folosite in studiul comportamentelor complexe, apartin metodei observatiei, de aceea se impune prezentarea conditiilor observatiei sistematice (descriptiv-analitice). Conditiile obligatorii de organizare a observatiilor sunt: 1. Stabilirea obiectivelor, adica ce anume observam, Aceasta depinde de tema de cercetare, de ipotezele ei si de nivelul de pretentie. 2. Definirea comportamentelor supuse observatiei. Se vor formula definitii operationale. Se vor preciza indicatorii (itemi) acestor comportamente. 3. Stabilirea subiectilor care vor fi observati. Esantionul sa fie selectionat in acord cu obiectivele.

4. Unde si cand se fac observatiile. Locul si conditiile in care evolueaza subiectii nu trebuie sa influenteze comportamentele motrice ale subiectilor. Ele trebuie mentinute cat mai constante. Sezonul si orele in care se desfasoara activitatea sa fie, de asemenea, controlate. 5. Durata si periodicitatea observatiilor. Observatia trebuie sa fie de durata si sa fie repetata cat este necesar. 6. Alegerea sistemului de observare si a instrumentelor. Sunt mai multe sisteme de observare, dar oricare dintre ele evidentiaza: a) tipul de comportament observat; b) durata lui; c)interactiunile sau interrelatiile dintre comportamente (profesor - elev);

Instrumentele: fise sau formulare de observatie, cronometre, cronografe, poligrafe, camere de luat vederi etc. 7. Verificarea 'scenariului' si a instrumentelor, intr-o sedinta pilot, pe un esantion neutru, apoi acomodarea cercetatorului si a subiectilor cu situatia de analiza. Familiarizarea cercetatorului cu instrumentele de lucru este absolut necesara. 8. Gruparea si interpretarea datelor. De la inceput se au in vedere modalitatile de insumare si centralizare a datelor prin tabele, in vederea analizei statistice. Tehnica actografica Actografia urmareste inregistrarea directa a actiunilor. Inregistrarea se face prin intermediul aparatului numit 'actograf' imaginat si construit de profesorul Mihai Epuran. Scopul studiului actografic este de a inregistra felul actiunilor, frecventa, durata corectitudinea si eficienta lor, precum si alte caracteristici dependente de subiect si conditiile activitatii. Movografia este o stenografie a miscarilor, o inregistrare a miscarilor prin simboluri fiecare simbol fiind corespunzator unei pozitii intr-un plan la care se adauga alte semne ce indica schimbarea pozitiei segmentelor si a corpului in spatiu fata de anumite repere. Cursul nr. 12 Analiza lectiilor de educatie fizica si sport Tinand cont ca organizarea si desfasurarea lectiilor depinde de o serie de factori, analiza lor trebuie sa se faca diferentiat, sub aspectul tipului de lectie si continutul ei. Aceasta analiza presupune: -observarea fenomenului; -evaluarea, in lumina unor criterii bine stabilite; -explicarea diferitelor aspecte rezultate din analiza observationala; -sugerarea sau recomandarea remedierilor ce se impun; Analiza lectiilor, arata Grossing (citat de M.Epuran, 1992, p. 378), trebuie sa se realizeze in baza unei fundamentari teoretice specifice ce vizeaza: 1. Teoria instruirii. Avand in vedere faptul ca lectia este un fenomen eminamente pedagogic, cel ce o analizeaza (studiaza), trebuie sa fie un expert in intelegerea si interpretarea

evenimentelor interne si externe ale instruirii. Cunoasterea mecanismelor si teoriilor invatarii, cu specificul in domeniul nostru de activitate, este absolut necesara. 2. Teoria interactiunii sociale. Cel ce analizeaza lectia trebuie sa cunoasca teoriile privind comportamentul psihosocial, pentru a fi in masura sa descrie si sa inteleaga relatiile si interrelatiile profesor-elev, elev-elev, profesor-clasa. (In ultimii ani s-au formulat doua subteorii: a) teoria comportamentala de esenta psihologica-empirica si b) teoria fenomenologica, hermeneutica, de explicare prin semnificatii si simboluri). 3. Conceptia clara despre obiectivele educatiei fizice si sport si interrelatia lor. Tipologia obiectivelor instructiv-educative 1. Obiectivele nivelului I (numite si finalitati), se refera la scopuri pe termen lung; sunt specifice tipului de organizare sociala. 2. Obiectivele nivelului II (obiective de programa), sunt deduse din nivelul I si constau din obiectivele educatiei fizice generale si pe grade de invatamant. 3. Obiectivele nivelului III (obiective operationale si evaluative). Descriu comportamentele "performantiale" ale elevului, (ce stie sa faca elevul). Aceste obiective sunt formulate in termeni comportamentali cognitivi, afectivi si psihomotrici. Obiectivele educationale (instructiv-educative) sunt evaluate prin schimbarile produse la elevi ca urmare a experientei de invatare. Safrit (citat de M. Epuran) precizeaza ca in analiza lectiei de educatie fizica trebuie avute in vedere trei probleme: 1. a) Stabilirea sarcinilor in functie de scoala si caracteristicile populatiei scolare, cerintele sociale, nevoile investigatiei. b) Cunoasterea filosofiei profesorului si atitudinii elevilor, raportate la principiile psihologiei invatarii. 2. Precizarea sistemului de evaluare, inclusiv a sistemului de notare, cu stabilirea variabilelor si a definitiilor lor operationale. 3. Evaluarea critica a programelor, a modului de operationalizare in perspectiva relatiei profesor-elev si ambiantei. Analiza lectiei de educatie fizica si sportiva va urmari evidentierea felului in care diferite variabile contribuie la eficienta acesteia.

Eficienta se judeca in functie de atingerea obiectivelor (generale, specifice si operationale) si realizarea efectelor psiho-fiziologice. M. Piron (35), indica urmatoarele variabile, care stau la baza realizarii efectelor lectiilor: a) durata activitatii elevilor; b) numarul repetarilor unui exercitiu; c) durata fiecarei sarcini; d) timpul neproductiv; e) comportamente in afara sarcinilor specifice. M.Epuran stabileste pentru evaluarea eficientei procesului urmeaza: - modul in care elevii realizeaza obiectivele instruirii; - modul in care elevii stapanesc comportamentele pe care le-au exersat; - masura in care sunt atinse obiectivele de tip cognitiv, social, moral si psihomotric; - nivelul capacitatilor motrice (determinat prin probe de control); - reactivitatea la efort (T.A., revenirea dupa efort). Tehnicile cinematice, fotografice si cinematografice Fotografia, cronofotografia, chinograma Utilizarea fotografiei se recomanda, mai ales in documentarea cu caracter general si in munca pedagogica cu incepatorii. Cronofotografia este realizata prin expunerea multipla a aceluiasi suport fotosensibil (film sau placa) utilizandu-se un obturator cu o anumita frecventa si deschidere Ciclograma. Principiul este acelasi cu al cronofotografiei. Diferenta consta din faptul ca in fata obiectivului nu se mai afla obturatorul cu fanta. Pe film sau pe placa se imprima urmele luminoase ale beculetelor, a caror miscare in plan vertical si lateral va permite analiza diferitelor segmente si ale corpului in spatiu. Ciclograma continua. Subiectul aflat in miscare si prevazut cu 'marci' sau becuri, va lasa pe filmul in miscare traseul miscarilor sale, aparatul ramanand pe trepied. instructiv criteriile ce

Chinograma este o succesiune de momente ale unui act motric, numarul lor fiind dat de durata acestui act si de frecventa cadrelor pe secunda. In cercetarile de mare precizie se utilizeaza aparate speciale de luat vederi, cu cateva mii de imagini pe secunda. In sport, 300 imagini pe secunda permit o analiza foarte fina a dinamicii miscarilor observate. Tehnica inregistrarilor video si analiza lor Inregistrarea si redarea video prezinta aceleasi avantaje ca filmul: posibilitatea analizei cadru cu cadru, a analizei incetinite sau accelerate si, evident, posibilitatea proiectarii marite pentru efectuarea de conturograme si calcule ale traiectoriilor si unghiurilor. Tehnici pentru studiul caracteristicilor temporale, spatiale, de viteza si acceleratie a miscarilor Miscarile corporale si miscarile obiectelor utilizate in activitatile corporale se caracterizeaza prin indicatori de durata, traiectorie si distanta, viteza, acceleratie si energie. Studiul acestor miscari presupune inregistrarea obiectiva a indicatorilor si masurarea lor, traducerea lor in unitatile de masura standard. In afara acestor indicatori masurabili - parametri miscarile corporale au particularitati care sunt rezultatul aprecierii calitative, apreciere de tip pedagogic-metodic. Astfel de caracteristici sunt usurinta, eleganta, incordarea, expresivitatea si sunt rezultate ale invatarii si ale nivelului de adaptare a miscarilor la conditii si cerinte. Masurarea caracteristicilor spatiale ale miscarii Caracteristicile spatiale ale miscarilor si actiunilor pot fi studiate pentru ele insele, ca parametri, caracteristici sau ca masura de referinta pentru definirea altor caracteristici, cum este viteza sau detenta (inaltimea sariturii indicand forta subiectului). Masurarea vitezei si acceleratiei miscarilor Viteza (raport spatio-temporal) are semnificatii si aspecte diferite in activitatile corporale: viteza de reactie, de repetitie, de executie, de deplasare, de accelerare. Viteza de reactie, mai corect timpul de reactie (T.R.), este durata perioadei latente a unei reactii la un semnal cunoscut sau la unul din mai multe semnale (la alegere). Pentru formele concrete de manifestare a T.R. (la start in atletism, lovitura de la scrima sau box) se utilizeaza instalatii adecvate: contacte care se inchid la declansarea focului si se deschid la ridicarea bratelor de pe pista, sau la desprinderea piciorului de pe bloc-start. Instrumentele de masura pot fi cronografe, cronoscoape sau poligrafe (cu precizie de 1/1000 sec).

Viteza de repetitie reprezinta tempoul maxim al unei miscari fara nici o incarcatura, pe un traseu foarte scurt, de ordinul a cativa milimetri - la proba 'tapping' - sau de cativa centimetri la probele de 'teren'. Proba 'tapping' consta in efectuarea cu cea mai mare viteza, timp de sase secunde, a unei batai la o cheie de contact (tip Morse) legata de un contor, sau cu creionul pe o banda de hartie ce se deplaseaza usor, pentru a nu se suprapune punctele. Numarul de puncte sau batai indica viteza de repetitie. Proba se face atat pentru mana cat si pentru picior, cu chei adecvate. Viteza de executie. Termenul se foloseste pentru miscarile si actiunile cu traiectorie foarte scurta, fiind foarte apropiat de T.R. Astfel de miscari care necesita executie rapida sunt in box, scrima, aruncarile la cos sau la poarta. Studiul caracteristicilor de forta si energie a miscarilor Forta este definita ca fiind capacitatea organismului de a invinge, prin contractii musculare, o rezistenta, sau masura actiunii mecanice a unui corp asupra altui corp - F=ma. Varietatea sub care se intalneste forta si faptul ca prezinta oscilatii in momente diferite de timp, determina masurarea si inregistrarea cu valori maxime la una sau mai multe grupe musculare, prin utilizarea unei aparaturi variate, conceputa si adoptata pentru cele mai variate forme de manifestare (tractiune, impingere, mentinere, lovire etc.). Metode si tehnici pentru masurarea detentei Saritura in inaltime de pe loc sau cu elan de 2-3 pasi este cel mai simplu procedeu de masurare a detentei. Pentru aceasta este necesar sa se insemneze pe un panou vertical sau pe perete inaltimea executantului cu mana intinsa in sus, in dreptul degetului mijlociu, dupa care acesta executa saritura si lasa o urma (pe panou sau pe perete). O. Ungureanu (Iasi) a imaginat un aparat care consta dintr-o banda motrica rulata pe un tambur care nu se misca liber. Banda este prinsa de o centura care se leaga in jurul taliei subiectului, capatul liber al benzii matrice este fixat pe sol; subiectul efectueaza o saritura pe verticala, timp in care se deruleaza si banda pe tambur. Metoda Miron Georgescu este o proba standard care foloseste o miscare naturala, neinfluetata de tehnica si consta in desprinderea pe verticala. Subiectul este supus unei probe care consta din: 1. Executarea unei desprinderi de sol la un semnal luminos, inregistrandu-se timpul de reactie. 2. Executarea a trei sarituri izolate, cat mai inalte, de pe loc, inregistrandu-se pentru fiecare saritura timpul in care subiectul nu are contact cu solul.

3. Executarea a 30 sarituri legate (ca mingea), cu conditia obtinerii la fiecare saritura a maximului de inaltime cu timp de contact cat mai scurt cu solul. Se inregistreaza pentru fiecare saritura atat timpul in care subiectul nu are contact cu solul (ts), cat si cel in care se afla in contact (tj). Prin folosirea acestei metode se determina parametrii: - timpul de reactie (T.R.); - detenta maxima (H); - media inaltimii celor 30 sarituri - detenta medie (h); - viteza de repetitie (V.R.); - capacitatea de explozie (C.E.); - rezistenta anaeroba (R); - puterea medie (P). Masurarea fortei si andurantei musculare Testul Margaria-Kalamen calculeaza puterea prin timpul de parcurgere a 6 trepte (174 mm inaltime) cu considerarea greutatii subiectului. p = (G x D) / t , unde G = Greutatea subiectului D = distanta celor 6 trepte Puterea anaeroba si aeroba Probele de putere anaerobe masoara cheltuiala de energie exploziva sau maximala, in absenta oxigenului. Sportivul nu respira sau respiratia superficiala nu satisface nevoia de oxigen (ex. alergarea pe distante scurte 60-100 m) Testele de putere aerobe masoara capacitatea individului de a utiliza eficient oxigenul in timpul unui efort de durata (cea mai buna performanta pe distanta de 1.500m este un exemplu de evaluare reala a puterii aerobe). In laborator se masoara consumul maxim de oxigen pe kilogram corp, pe durata alergarii istovitoare pe covorul rulant, sau pe durata pedalarii la bicicleta ergometrica etc. Studiul tehnicii sportive se realizeaza utilizand simultan si sincronizat diferitele procedee care au fost amintite. In unele sporturi se recurge la tehnologii particulare. De exemplu ridicarea

halterei poate fi analizata cinematografic, dinamografic si hodografic (traiectoria in raport cu verticala pe planul frontal). Cursul nr. 13 Studiul indemanarii (capacitatii coordinative) Reconsiderarea termenului indemanare a dus la inlocuirea lui cu sintagma capacitate coordinativa. S-au elaborat mai multe modele teoretice ale acestei capacitati, modele prin care se incearca evidentierea diferitelor componente ale ei, cunoscandu-se in acelasi timp si faptul ca este cea mai complexa calitate motrica. Model al capacitatii coordinative (Schnabel, 1974) 1. Capacitatea de invatare motrica (compusa din factori perceptivi, cognitivi si mnestici); 2. Capacitatea de conducere a miscarilor (compusa din diferentierea chinestezica, capacitatea de orientare spatiala, capacitatea de echilibru); 3. Capacitatea de adaptare si readaptare motrica (pe baza experientei motrice si reactiei la cerintele mediului). La aceste trei capacitati de baza, in 1981, Hirtz mai adauga cinci, deduse din primele: - capacitatea de orientare spatiala; - capacitatea de diferentiere chinestezica; - capacitatea de reactie; - capacitatea de ritm; - capacitatea de echilibru; Masurarea componentelor coordonarii (indemanarii) se face pornind de la coordonare, privita ca sistem al aptitudinilor psihomotrice. Componentele psihomotricitatii - sensibilitatea chinestezica; - simtul echilibrului; - simtul ritmului si al aprecierii duratelor scurte;

- coordonarea membrelor; - coordonarea ochi - mana; ochi - picior; - coordonarea generala; - agilitatea; - precizia si stabilitatea miscarilor; - aprecierea oportunitatii actiunilor in diferite momente de timp; - lateralitatea; - schema corporala. Organizarea cercetarii Conditii metodologice ale cercetarii Cel ce cerceteaza o tema, un aspect al realitatii, trebuie sa cunoasca si sa respecte regulile cercetarii. Imbinarea permanenta dintre teorie si practica, trecerea de la general la particular si de la particular la mai putin general permite cercetatorului sa extraga, in final, ceea ce este cu adevarat semnificativ, ceea ce are caracter de adevar , contribuind in acest fel la imbogatirea teoriei si practicii domeniului. Cercetatorul trebuie sa parcurga anumite secvente metodologice, reusind, in acest fel, sa rezolve problema pusa. Pentru inceput el va proceda la fundamentarea teoretica referitoare la continutul filozofic al domeniului, la realitatile sociale, economice si de valoare a tezelor fundamentale ale activitatilor corporale. Documentarea permite cercetatorului sa se informeze temeinic si sa fie la curent cu toate noutatile din domeniu; il ajuta sa prevada directiile de interes si necesitate ale evolutiei cercetarii. Datele rezultate din analiza critica a literaturii, ideile cele mai semnificative vor fi retinute prin inregistrarea lor pe fise, acestea fiind intocmite pentru fiecare sursa de informare. O alta problema este cunoasterea semnificatiei diferitelor tipuri de activitati corporale cu inregistrarea si evaluarea aspectelor acestora. Colaborarea cu alti specialisti si din stiintele particulare, este o conditie de baza pentru realizarea unei cercetari pluri si interdisciplinare. Un ultim aspect este stabilirea unui sector preferential de cercetare.

Etapele cercetarii Orice cercetare presupune o finalizare care se concretizeaza intr-o lucrare, prin care se face cunoscut rezultatul cercetarii, etapele parcurse, subiectii, metodele folosite. In general, planul de cercetare a unei teme include urmatoarele probleme: 1.Denumirea temei care urmeaza a fi cercetate: -caracteristica gradului ei de actualitate, ipoteza de lucru, scop; 2.Formularea judicioasa a ipotezei care urmeaza a fi verificata 3. Stabilirea metodelor de cercetare ce vor fi utilizate; 4. Indicarea grupelor (sau subiectilor) cuprinse in cercetare; 5. Stabilirea etapelor de munca a cercetarii; 6.Efectuarea experimentului; anchetei; 7. Strangerea materialului faptic si organizarea evidentei lui (protocoale, inregistrari, etc); 8. Interpretarea si prelucrarea materialului, formularea concluziilor; 9. Verificarea concluziilor prin organizarea unor experimente de control; 10. Redactarea lucrarii. Rezulta ca orice forma de cercetare presupune mai multe momente, care pe parcursul muncii concrete pot sa se intersecteze si sa se intercaleze. Punerea problemei (formularea ei) este primul act cu care incepe demersul cunoasterii. Ipoteza va fi puntea de legatura dintre problema pusa si rezolvarea ei. In procesul de elaborare a ipotezei se impune intotdeauna sa pornim de la practica, sa desprindem acele aspecte care nu sunt explicate sau suficient rezolvate. Dupa delimitarea domeniului investigat si punerea problemei, o alta sarcina importanta, in perioada pregatitoare o constituie precizarea scopului cercetarii. Treptat se precizeaza sursele de informatie, si metodele prin care se rezolva problema pusa. Una din activitatile preliminare ale cercetarii o reprezinta documentarea. Prin aceasta se intelege studierea literaturii de specialitate (interna si internationala), care ofera informatii referitoare la tema studiata si, totodata, poate sugera o serie de solutii, posibilitati de prelucrare a

datelor, etc. Pe de alta parte, studierea literaturii este necesara si pentru a se evita repetarea studiului unei probleme deja rezolvate. Redactarea lucrarii Valorificarea cercetarii stiintifice incepe cu operatia de redactare a lucrarii ce va fi comunicata si publicata. Pozitia critica a autorului este absolut necesara pentru selectarea materialelor demne de a fi aduse la cunostinta celorlalti, conditie esentiala care decide continutul real de idei. Redactarea unei lucrari are o importanta valoare euristica pentru autorul respectiv. Activitatea rationala de cunoastere nu poate fi definita decat odata cu redactarea textului, avand in vedere relatia organica dintre gandire si scris. In ceea ce priveste tehnologia lucrarii, pentru incepatori este necesar ca redactarea propriu-zisa sa fie precedata de o etapa pregatitoare, care consta in sistematizarea datelor obtinute si prelucrarea lor statistica si grafica. Concomitent cu analiza materialului original si cu meditarea asupra problemelor pe care le ridica, informatia bibliografica este completata in asa fel, incat achizitiile proprii sa poata fi integrate teoriei stiintei respective (in cazul nostru stiintei activitatilor corporale). Comentariile proprii, facute pe marginea datelor culese si din informatiile bibliografice sunt revazute in ansamblul lor. Cu acest prilej se impune verificarea atenta a oricaror referinte care urmeaza a fi prelucrate. Dupa aceasta urmeaza intocmirea unui plan general, structurat logic. Materialul cules este usor manevrabil, daca s-au folosit fise documentare volante, care sunt grupate acum, conform ordinii pe care o impune planul. Redactarea incepe cu o varianta care se concentreaza asupra fondului, lasand libera asociativitatea si necenzurand formularile cele mai indraznete. Important este ca dezvoltarea ideilor sa fie axata pe o schita oricat de sumara. Intrucat ulterior se impun adaugiri, se prevede pentru acestea fie pagina pe verso, fie o margine a paginii. Suplimentarile se vor face pe hartii anexe, marcate prin simboluri sau coduri. In a doua etapa se trece la analiza formala a textului realizat, cu grija preponderenta asupra coerentei logice si asupra stilului. In revizuirea textului se urmareste nu numai completarea si corectarea lui, ci si excluderea ideilor care apar in plus, fara legatura, pana la atingerea unui bun nivel de claritate si conciziune. Titlul este, alaturi de rezumat, una din partile cele mai importante, deoarece el exprima tema lucrarii. Titlul trebuie sa fie cat mai informativ. Inscrierea autorilor respecta in mod obiectiv contributia adusa de fiecare, conform normelor etice uzuale. Punerea problemei se face in partea introductiva a lucrarii. Aici se enunta si se formuleaza ipoteza de lucru, precizandu-se scopul si obiectivele cercetarii. Materialul si metoda de lucru pot fi expuse intr-un singur capitol, sau in capitole separate.

Expunerea rezultatelor ocupa ce mai mare intindere a lucrarii si reprezinta, de altfel, partea care-i confera originalitatea. Materialul brut va fi expus in forma prelucrata. Discutiile asupra rezultatelor asigura integrarea contributiilor personale in sistemul de cunostinte anterioare. Trebuie enuntate si problemele care au ramas nerezolvate. Astfel, planul lucrarii de cercetare va cuprinde capitolele: 1. Introducere, in care se precizeaza importanta teoretica si practica a temei cercetate, motivele alegerii ei, istoricul temei, delimitarile in cadrul domeniului, ipoteza de lucru, scopul urmarit si cadrul general de desfasurare a cercetarii. Cand tema studiata necesita o clarificare teoretica sau o discutie teoretica pentru justificarea formularii ipotezei, in planul lucrarii se poate afecta un capitol destinat discutarii datelor din literatura, incadrarea temei cercetate in contextul domeniului, aportul cercetarii la clarificarea, precizarea unor aspecte, etc. Un astfel de capitol este obligatoriu in lucrarile de diploma a studentilor. Prin modul de prezentare si de sinteza a datelor literaturii, candidatul dovedeste cunoasterea bazei teoretice si metodologice a temei studiate. Acest capitol este de regula intitulat: 2. 'Fundamentarea teoretica a temei' sau 'Date din literatura de specialitate referitoare la tema cercetata' 3. Subiecti si metode este capitolul care mai poate fi intitulat si 'Organizarea cercetarii', deoarece aici sunt trecute de fapt conditiile metodologice ce decurg din ipoteza de cercetare. Se arata modul de organizare a cercetarii (adica: cercetare de constatare; de verificare experimentala; ancheta, etc), locul unde s-a efectuat cercetarea, durata si periodicitatea efectuarii masuratorilor (experimente, observatii, etc.), in fond toate datele care pot oferi o imagine compacta si reala a organizarii cercetarii. Referitor la subiecti se va arata varsta, sexul, nivelul de pregatire, conditiile solicitarii pentru cercetare, modul de organizare al grupelor in planul factorial experimental etc. De regula, aceste date sunt cuprinse intr-un tabel centralizator. Metodele de cercetare folosite vor fi prezentate pe scurt, daca circumstantele aplicarii lor nu prezinta particularitati deosebite. Daca autorul realizeaza tehnici si procedee proprii (specifice temei), le va descrie detaliat, incat rezultatele recoltate sa poata fi intelese de catre cititor.

In cazul aplicarii chestionarelor, acestea vor fi anexate, in text precizandu-se conditiile administrarii. Pentru tehnicile observatiei se poate, de asemenea, anexa, protocolul utilizat. Aceste 'anexe' pot fi incluse in text, in locul in care au fost amintite, sau intr-un capitol special 'Anexe', aflat la sfarsitul lucrarii. 4. Analiza rezultatelor si interpretarea lor este capitolul de baza al lucrarii. Rezultatele vor fi interpretate pentru fiecare obiectiv al cercetarii, in parte (acordandu-se pentru fiecare obiectiv un subcapitol). De modul in care sunt interpretate datele, depinde veridicitatea concluziilor, aplicativitatea lor practica si insemnatatea lor teoretica. Rezultatele sunt cuprinse in tabele, unele din date in forma bruta, iar altele in forma prelucrata. Astfel, pot fi prezentate tabele cumulative, comparative, statistice etc. Pentru o privire rapida si sintetica asupra materialului faptic se vor prezenta grafice si materiale ilustrative (fotografii, schite, scheme, chinograme). Pentru fiecare problema analizata se vor prezenta concluziile ce decurg din materialul faptic coroborat cu datele teoriei si sutinute de datele prelucrarii statistice prin care se confera semnificatie (increderea) cercetarii. 5. Concluziile lucrarii au aspect general si decurg din sinteza datelor fiecarui subcapitol: unele concluzii au caracter teoretic, iar altele teoretico-practic. Prezentarea concluziilor cercetarii va fi realizata sintetic si sistematic, scotandu-se in evidenta caracterul lor teoretic sau de aplicabilitate practica. Cand se impune, cercetatorul va face si propuneri privitoare la metodologia aplicarii rezultatelor cercetarii. 6. Bibliografia este capitolul in care sunt notate lucrarile consultate. Indicarea surselor de informare se face fie prin trimitere la numarul sursei din lista bibliografica de la sfarsitul lucrarii, fie in subsolul paginii in care se face referirea. In cazul citatelor, acestea se trec in ghilimele si imediat se indica numarul sursei si pagina (paginile). De exemplu: 'In educatia fizica si in activitatea sportiva sunt solicitate particularitatile din domeniul activitatii motrice, a intelectului si afectivitatii si insusirilor personalitatii' (12, p.156). Numarul 12 corespunzand in acest caz sursei: EPURAN, M. HARGHIDAN, VALENTINA, Psihologia educatiei fizice. I.E.F.S., Bucuresti, 1979. Limbajul lucrarii stiintifice trebuie sa fie clar, fraza simpla si la obiect, fara exagerari lingvistice. Rezumatul lucrarii este partea care informeaza cititorii asupra esentei continutului si asupra contributiei autorului. Formularea unei concluzii este necesara pentru a scoate in evidenta contributia proprie si pentru a-i evalua semnificatia.

Lista bibliografica trebuie intocmita cu discernamant, ea trebuie sa cuprinda lucrarile consultate care au avut legatura cu problemele cercetate si au oferit informatiile la tema. Gruparea lucrarilor se face in ordinea alfabetica a autorilor sau, in lipsa acestora, a lucrarilor. Structura planului, prezentat, este un ghid orientativ in finalizarea si redactarea lucrarii. Aceasta nu inseamna ca este obligatorie desfasurarea lucrarii dupa acest plan. In functie de tema cercetata, planul poate suferi modificari referitoare atat la titlul capitolelor, cat si a ordinii lor in structura lucrarii. In general, cand cercetarea are caracter experimental se poate folosi structura prezentata, dar si in acest caz pot surveni oarecari modificari, dupa modelul din exemplul urmator:

Exemplu: Tema:"Tratarea diferentiata in educatia fizica" Planul lucrarii 1. Introducere

1.1. Rolul educatiei fizice in dezvoltarea personalitatii 2. Abordarea diferentiata-modalitate de sporire a eficientei educatiei fizice 2.1. Implicatii psihice ale motricitatii 2.2. Particularitatile invatarii la educatia fizica 3. Referiri cu privire la folosirea tratarii diferentiate in invatamant 3.1. Tratarea diferentiata in procesul educatiei fizice 4. Criterii de diferentiere a activitatii la educatia fizica

4.1. Educatia fizica - obiect al cercetarii 4.2. Cunoasterea particularitatilor individuale ale elevilor-

conditie pentru o aplicare a tratarii diferentiate la educatia fizica. 4.2. Indici de dezvoltare morfofunctionala 4.2.2.Capacitatea motrica a subiectilor 4.2.3.Examinarea psihologica a subiectilor 5. 6. Probleme ale cercetarii experimentale Aspecte specifice ale educatiei fizice si modalitati de tratare diferentiata 7. Stabilirea unor repere privind aplicarea tratarii diferentiate la educatia fizica 8. Prin analiza rezultatelor la argumente in favoarea tratarii diferentiate 8.1. Formularea unor indicatii metodologice cu o valabilitate mai generala, in munca de proiectare, organizare si desfasurare a activitatii de educatie fizica scolara. 9. Concluzii finale Bibliografie A se retine faptul, ca cea mai mare parte din intinderea lucrarii o ocupa experimentul, care incepe cu capitolul al patrulea. Fara sa apara un capitol sau un subcapitol intitulat "Ipoteze si obiective", acestea apar in subcapitolul 4.1"Educatia fizica-obiect al cercetarii". Sustinerea comunicarii stiintifice Valorificarea lucrarii se face prin comunicarea stiintifica in cadrul sesiunilor, simpozioanelor etc, sau publicarea in reviste de specialitate. Comunicarea se poate face liber, sau prin citirea rezumatului. Este indicat sa se faca pregatirea comunicarii, incat sa fie cat mai libera si degajata. Tabelele si graficele din lucrare sunt prezentate in diapozitive sau planse.

Este foarte important sa se respecte cu strictete timpul afectat sustinerii comunicarii, timp care este stabilit de organizatori. Tipurile de lucrari stiintifice Literatura stiintifica este exprimata prin diferite forme : de la scurte note preliminarii la monografii si tratate; de la memorii la studii, la sinteze interdisciplinare; de la lucrari individuale, la cele colective, uneori cu colaborare internationala. In functie de felul in care se face cunoscuta cercetarea, depinde, de multe ori, modalitatea de redactare sau de publicare. Principalele forme sub care se publica rezultatele cercetarilor stiintifice sunt: articolul, studiul si monografia. Articolul stiintific (publicat intr-o revista de specialitate) cuprinde intr-un tot unitar toate datele investigatiei, incepand cu punerea problemei si terminand cu concluziile si aplicatiile acestora. Studiul cuprinde o mai larga categorie de probleme, dar se poate limita si la un singur fenomen, cercetat din punct de vedere fundamental. Monografia cuprinde expunerea unei teme, atat teoretic cat si experimental, privind realizarile pe plan mondial cat si contributia experimentala sau de sinteza a autorului. (In categoria monografiilor pot fi incluse si unele lucrari de diploma ale studentilor sau de grad ale profesorilor). Cand autorul doreste sa informeze repede pe cei interesati publica un preprint (print = tiparitura) sau publica intr-o revista de specialitate o nota preliminara asupra principalelor rezultate. Comunicarea publica a rezultatelor unei cercetari se face prin expunere, fie in cadrul unor manifestari stiintifice care pot fi: grup de lucru (laborator sau catedra), simpozion stiintific, congres, consfatuire stiintifica, discutie 'panel'. Simpozionul este o dezvoltare in legatura cu una sau mai multe teme. Discutia 'panel' este un gen de conferinta, in care publicul pune intrebari unui grup de specialisti, care raspund, pe rand la intrebari. In acest caz se realizeaza un util schimb de opinii. Etica6[6] cercetarii stiintifice

Omului de stiinta nu-i revine numai o responsabilitate profesionala. Lui ii revine obligatia de a lupta pentru conditiile optime, dezvoltarii stiintei si pentru punerea acesteia in serviciul dezvoltarii societatii. Indiferent daca este vorba de vocatie sau profesiune, cercetarea trebuie invatata, la fel cum trebuie invatata si stimulata creativitatea si dialogul cu realitatea. Tinerilor pe care curiozitatea ii indeamna spre a afla tot mai mult si mai mult, V. Sahleanu (citat de M.Epuran, 1992) le ofera urmatoarele sfaturi: - sa invete cum sa invete; - sa invete sa se documenteze; - sa invete ce este, de fapt, ramura de stiinta pe care o studiaza; - sa invete sa priveasca la realitate (si sa invete din cele observate). Oamenii de stiinta de orice categorie, trebuie sa fie oameni 'de elita', deoarece lor li se cer: calitati intelectuale, respectarea unor valori morale, calitati morale deosebite. Activitatea stiintifica cere tarie morala, omul de stiinta trebuie sa aiba cavalerismul recunoasterii succeselor altora; trebuie sa lupte adeseori cu neincrederea sau cu tendinta unora de a trece cu vederea contributia sa proprie. Deontologia muncii de cercetare (doctrina a moralei profesionale, cuprinzand ansamblul normelor si obligatiilor etice specifice activitatii respective) se refera la respectarea cu strictete de catre omul de stiinta a normelor etice pe care le impune activitatea sa - activitate care sa fie pusa in slujba si pentru binele omului. Cautarea adevarului, respectul adevarului, evitarea si condamnarea minciunii sunt printre primele norme de acest gen. Informatica documentara pretinde cercetatorului sa indice sursele folosite in redactarea ideilor sale, adica autorul/autorii, titlul lucrarii, locul si anul aparitiei si numarul paginii de unde se face, aceasta cu atat mai accentuat cu cat se reproduc, insotite de ghilimele "..", pasagii din aceste surse. Este incorecta practica de a trece in lista bibliografica autori si titluri de lucrari pe care cercetatorul nu le-a consultat. In campul stiintei, onestitatea absoluta este ceruta, in primul rand, prin necesitate si in al doilea rand prin moralitate. Cercetatorul nu trebuie sa se gandeasca, in primul rand la avantajele de ordin personal, ci trebuie sa se gandeasca la binele omenirii. Dorinta de a ajunge cat mai repede la rezultate spectaculoase duce la fragmentare si superficialitate in munca de cercetare. Excesiva incredere in fortele proprii, intoleranta pentru ideile altora, se opun difuzarii noului. Ca in orice activitate umana si in cea de cercetare este obligatorie o dubla apreciere morala; una se refera la relatiile interumane din campul respectiv de activitate si cealalta, la consecintele indepartate ale rezultatelor ei.

Cursul nr. 14 Notiuni de statistica matematica aplicate in educatia fizica si sport Statistica, ca ramura a matematicii este folosita in cele mai variate stiinte pentru prelucrarea datelor inregistrate. Notiunile de baza ale statisticii sunt abstractii foarte cuprinzatoare prin care reusim sa ne apropiem de fenomenul studiat si sa-i intelegem semnificatia. Valoarea indicelui statistic folosit depinde in mod direct de valoarea inregistrarilor obtinute prin diferitele metode de cercetare (experiment, ancheta, observatie etc.). Desi aplicarea metodelor statistice presupune aplicarea in prealabil a altor metode prin care se obtine sirul de date ce urmeaza a fi relucrate, statistica nu se reduce numai la prelucrare, ci prin intermediul ei posibilitatea de cunoastere a fenomenului se largeste, judecata reusind sa desprinda din inregistrarile brute si izolate legile dupa care se desfasoara fenomenele, sa sesizeze unitatea dintr-o larga diversitate. Exista doua categorii de legi: legi dinamice (actioneaza in cazul fenomenelor individuale luate ca atare si legi statistice care actioneaza in cazul fenomenelor de masa (apar ca o rezultanta medie a numeroaselor actiuni individuale ale ansamblului de fenomene). Legea statistica se deosebeste de legea dinamica prin aceea ca nu exclude posibilitatea aparitiei fenomenelor aleatorii, ca nu poate fi confirmata sau infirmata de un caz individual si nici nu poate sa ne conduca la previziuni pentru fiecare caz individual (luat ca atare). Previziunea este valabila in medie pentru un anumit numar de cazuri din categoria fenomenelor studiate si probabila fiecarui caz. Probabilitatea este cu atat mai mare cu cat numarul fenomenelor studiate (esantionul) este mai mare. Frecventa empirica tinde catre probabilitatea teoretica p in cazul esantioanelor largi, dar diferenta p -f nu se micsoreaza neincetat prin prin cresterea numarului cazurilor, ci oscileaza aleatoriu in jurul lui 0 (zero). Statistica isi exprima rezultatele in date cifrice si foloseste ca procedeu de baza numaratoarea si gruparea. V. Sahleanu distinge o serie de probleme a caror rezolvare este ajutata de statistica, intre acestea sunt: - Probleme de ordonare - urmaresc desprinderea a ceea ce este mai frecvent sau mai important; - Probleme de structura - cunoasterea structurii unei colectivitati, acestea se realizeaza in special cu ajutorul poligoanelor de frecventii;

- Probleme de caracterizare cantitativa a particularitatilor colectivitatii - prin medie, modul, mediana, abatere medie, patratica, etc.; - Probleme de variabilitate - pentru caracterizarea variabilitatii este necesara stabilirea dispersiei; - Probleme ale interpretarii datelor numerice unde se apreciaza exactitatea si precizia rezultatelor; - Probleme de variatie legata. Se poate stabili si masura legatura intre diverse fenomene cu ajutorul coeficientilor de corelatie. Aceste probleme ne ajuta la realizarea unei evidente a materialului studiat (statistica descriptiva), la desprinderea relatiilor intre diverse fenomene sau intre diferitele laturi ale aceluiasi fenomen (statistica analitica) si in inductia stiintifica. Cercetarile stiintifice nu se fac de obicei epuizand cazurile, ci pe un anumit esantion. Se pune problema in ce masura datele obtinute asupra esantionului sunt valabile colectivitatii generale. Metoda statistica poate preciza numeric, prin valoarea unei probabilitati, limitele increderii intr-un rezultat numeric de observatie sau experiment (statistica inductiva). Fenomenele studiate (izolat sau in raporturile dintre ele) de catre diferite discipline stiintifice se impart, din punct de vedere al metodei intrebuintate in studierea lor, in doua categorii: - fenomene tipice; - fenomene colective. Fenomenele tipice sunt acele fenomene care, in conditii identice sau asemanatoare, se prezinta sub aceeasi forma unica (asa se prezinta majoritatea fenonenelor din lumea anorganica). Fenomenele colective sunt acele fenomene care nu se pot reproduce aproape niciodata in mod identic. Dintre acestea fac parte si fenomenele biologice si cele sociale, deci si fenomenele care privesc activitatea de educatie fizica si sport. Aplicarea metodelor statisticii matematice in prelucrarea si analizarea unor fenomene intalnite in activitatea de educatie fizica si sport este justificata prin caracterul probabilistic al acestor fenomene, care intra in grupa fenomenelor colective. Studierea cu ajutorul statisticii matematice a caracteristicilor diferitelor fenomene de educatie fizica si sport permite: - descrierea mai exacta a acestor fenomene; - delimitarea mai riguroasa a problemelor, prin introducerea unei ordini precise si, deci, prin realizarea unui tablou general unitar;

- prevederea unor fenomene care vor putea avea loc daca acestea se repeta in conditii asemanatoare sau identice celor care au fost studiate mai inainte; - analizarea unor factori cauzali, in afara celor perturbatori. Studiul diferitelor fenomene colective nu se poate face decat pe baza unui numar relativ mare de cazuri, pentru a se putea separa ceea ce este tipic de ceea ce este intamplator si a se distinge elementul trecator de cel permanent. Cercetarea statistica a fenomenelor colective se desfasoara in trei etape: 1. observarea statistica a caracteristicilor colectivitattii studiate (alegerea unitatilor care urmeaza a fi cercetare; obtinerea materialului statistic prin inregistrarea intr-o forma unitara a caracteristicilor care ne intereseaza); centralizarea, ordonarea si prelucrarea datelor culese in cursul observarii, calculul indicatorilor sintetici, care caracterizeaza colectivitatea cercetata, prezentarea graficelor care usureaza analiza datelor culese; aprecierea si analiza indicatorilor sintetici, care caracterizeaza colectivitatea fenomenelor studiate.

2.

3.

In cercetarea statistica a fenomenelor din domeniul educatiei fizice, pentru a se trage concluzii care sa poata fi extinse asupra intregii colectivitati de fenomene studiate, este necesara alegerea unui esantion reprezentativ (numeric). Esantionul este un grup de subiecti selectat pentru efectuarea unui experiment asupra lui. Cum se efectueaza esantioanele? 1. Selectia aleatoare* se realizeaza astfel: identificare (exista o tabela Fischer de numere aleatorii, de asemenea pot fi utilizate si programele pe computer), dupa care, folosind diferite criterii, sunt selectati subiectii. Acestia formeaza un esantion reprezentativ pentru intreaga populatie din care face parte, adica observatiile relevate de acest grup pot fi generalizate la intreaga populatie. Esantionarea aleatoare stratificata. In acest caz populatia este impartita dupa o anumita caracteristica inainte de selectia aleatoare.

2.

3. Esantionarea sistematica poate fi realizata prin telefon (fiecare al 50-lea abonat). 4. Desemnarea aleatoare se refera la posibilitatea desemnarii de grupe in interiorul esantionului.

Prezentarea datelor sub forma de tabele Datele primare odata grupate sunt centralizate in tabele care usureaza cuprinderea materialului si desprinderea aspectelor esentiale. Modul de intocmire a tabelelor depinde de obiectivele cercetarii, de aspectele care urmeaza a fi scoase in evidenta. Adeseori se intocmesc tabele comparative, iar grupele studiate pot sa aiba efective inegale. In acest caz, frecventele stabilite trebuie exprimate in procente (frecvente relative). N = efectiv total se ia la 100% si se aplica regula de trei simpla. De exemplu: Daca 24 . 100% atunci 6 .. x

x=

= 25%

Datorita accesibilitatii sale, exprimarea procentuala este preferata in multe cercetari. In unele cazuri recurgem la calcularea procentului sau indicelui de exactitate E = indice de exactitate si se calculeaza dupa formula:

E= in care: Rc

. 100

reprezinta numarul de raspunsuri corecte (incercari reusite), iar

R max reprezinta numarul maxim de raspunsuri (puncte, incercari) posibil de realizat Exemplu: avem trei clase de elevi cu efective dupa cum urmeaza: Tabelul 26.1 Punctajul pentru raspunsurile corecte ale elevilor cuprinsi in experiment Clasa de experienta A nr. elevi 37 nr. maxim de puncte 444 raspunsuri corecte 364

de control

B C

29 41

348 492

285 315

Fiecare elev are de efectuat 6 aruncari la cos din care poate realiza 12 puncte. Se calculeaza procentul (indicele de exactitate) astfel:

EA =

x 100 = 81,98 82%

EB =

x 100 = 81,89 82%

EC =

x 100 = 64,02 64%

Se considera ca actiunea (priceperea) este insusita cand intruneste 75% exactitate. Tabelele trebuie astfel intocmite incat sa poata fi citite cu usurinta. Pentru a nu fi prea incarcate, uneori reducem numarul categoriilor, contopind intervale invecinate. Exemplu: notele obtinute de studenti: foarte bune 10 - 9 bune 8-7 mediocre 6-5 slabe 4 -3 Tabelul 26.2 Notele obtinute de subiecti Tabelul se prezinta astfel: Grupa exp. Control. numar stud. 32 20 Rezultate B 7 4

F.b. 5 2

M 18 10

S 2 3

Precizarea numarului de subiecti care compun grupele studiate este obligatorie. Cand N este mic nu se recurge la exprimare procentuala (deoarece ne poate induce in eroare). Un tabel poate fi mai complet daca prezinta datele, atat in cifre absolute (N) cat si in procente (%).

In orice tabel distingem doua elemente: coloana (pe verticala) si linia sau randul (pe orizontala). Este bine ca orice tabel sa aiba un numar si un titlu, notate deasupra, care sa redea in mod concis continutul. Fiecare coloana si fiecare rand va preciza itemii continutului. Coloanele se pot subdevide in subcoloane. Atat coloanele cat si randurile pot avea la sfarsit un total (insumarile se fac, de regula, pentru date de acelasi fel). Reprezentari grafice Datele sistematizate pot fi prezentate si sub forma grafica. Reprezentarile grafice permit o examinare intuitiva a rezultatelor si inlesnesc adeseori comparatii prin suprapunerea mai multor curbe pe aceeasi figura. Cand rezultatele obtinute sunt grupate doar in cateva categorii sau procente se folosesc diagrame de structura si diagrame de comparatie. Diagrama de structura se utilizeaza mai ales cand se reprezinta partile unui intreg. Sectoarele se calculeaza dupa unghiul lor, folosind regula de trei simpla. Daca 100% reprezinta 3600 atunci 60% reprezinta x.

Diagramele de comparatie constau adeseori in coloane paralele avand aceeasi baza sau latime si alaturat o scala de marime Cand vrem sa reprezentam grafic o serie de variatie ne folosim de sistemul de referinta al axelor rectangulare. X 3-5 6-8 9 - 11 12 - 14 15 - 17 18 - 20 21 - 23 9 16 10 4 3 f 3 5

Poligonul si curba de frecvente fac posibila precizarea formei pe care o are distributia studiata. De asemeni compararea grafica a unor linii paralele. Distributia statistica Valorile obtinute in cercetare se grupeaza dupa frecvente in curbe de distributie de forme diferite. Acestea pot fi distributii normale si distributii asimetrice. Distributiile normale se prezinta sub forma profilului unui clopot. Ele sunt distributii simetrice; valorile frecventelor situate de o parte si de alta a clasei cu frecventa maxima sunt egale sau difera foarte putin intre ele. O astfel de curba se obtine numai atunci cand datele obtinute sugereaza astfel de ipoteza si este caracteristica fenomenelor aleatoare. In cazul distributiilor asimetrice majoritatea frecventelor se spre dreapta sau spre stanga medianei. In cazul distributiilor in forma de i curba frecventelor este constant descrescatoare. De exemplu, curba erorilor, in seria exercitiilor pentru formarea deprinderii este constant descrescatoare; distributiile in forma de j au frecvente crescatoare. In anumite cazuri putem intalni distributii avand frecventele mai mari in doua grupe; este vorba de o distributie sinusoidala, care sugereaza ipoteza existentei a doi factori sau grupe diferite.