Sunteți pe pagina 1din 84

Cursul nr.

1
Principalele notiuni privitoare la cercetarea stiintifica.
Stiinta
Prin stiinta intelegem ansamblul sistematic de cunostinte veridice despre natura, societate si
gandire, reproducerea, reflectarea generalizata si abstractizata a realitatii.
Stiinta constituie factorul primordial al progresului. Prin studierea legilor obiective care
guverneaza fenomenele, stiinta urmareste sa prevada desfasurarea acestora.
In patrimoniul stiintei nu intra orice cunostinte, ci numai cunostinte esentiale, sistematizate,
coerente din punct de vedere logic, certe si necontradictorii, verificate de practica. John Bernall
(1901-1971, fizician englez consacrat si ca teoretician al stiintei), sublinia ca, prin natura ei, stiinta
trebuie sa aiba si un caracter explorativ. Stiinta, ca forma specifica a constiintei sociale, cuprinde un
sistem de cunostinte care ia nastere si se dezvolta pe baza practicii social-istorice. Acest sistem
reflecta adecvat legile obiective ale unui domeniu determinat al realitatii sub forma unor teorii in
care se structureaza logic notiunile, categoriile, principiile in care se reflecta sintetic dezvoltarea
cunostintelor. stiinta largeste necontenit posibilitatile de actiune ale societatii, punandu-i la
indemana informatii asupra unor fenomene si procese care pareau cunoscute sau care scapasera de
multe ori sesizarii directe.
Finalitatea practica este o nota definitorie a stiintei ca forma a constiintei sociale. Din acest
punct de vedere, stiinta reprezinta anumite analogii cu productia materiala.
Stiinta, datorita specificului ei de a putea reflecta realitatea obiectiva, de a prelucra si
generaliza un imens material faptic prin metode rational-abstracte si datorita independentei sale
relative, are posibilitatea de a juca un rol activ in solutionarea cerintelor practicii, in optimizarea
continua a rezolvarilor pe care le da.
Caracteristicile stiintei
Caracteristica definitorie a stiintei este finalitatea ei practica in domeniul productiei materiale
si a schimbarii relatiilor sociale.
Stiinta se caracterizeaza prin:
- unitate;
- generalitate;
- certitudine;
- obiectivitate;
- intemeiere metodica;

- dezvoltare progresiva.
Evident, numai in conditiile in care aceasta disciplina intruneste niste caracteristici esentiale,
poate fi considerata stiinta. J.D. Bernall considera ca stiinta poate fi considerata:
1) institutie;
2) metoda;
3) acumulare de cunostinte transmise prin traditie;
4) factor important in mentinerea si dezvoltarea productiei;
5) unul din cei mai puternici factori in formarea convingerilor si atitudinilor fata de univers
si om.
Majoritatea celor care se ocupa de filosofia, sociologia si psihologia stiintei sunt de acord in
a considera stiinta ca un ansamblu de cunostinte sistematice referitoare la un domeniu anumit,
dobandite prin metode obiective, prin activitatea unor specialisti si care (cunostintele) generalizate,
exprimand legitatile domeniului sunt aplicate in practica servind progresul.
Dupa N. Margineanu (1975) stiinta are trei caracteristici fundamentale:
1. Rationalitatea;
2. Obiectivitatea, prin care se intelege corespondenta dintre lume si imaginea ei in mintea
noastra;
3. Completitudinea, caracteristica a etapei actuale a stiintei, in care patrunde logica si
matematica, pentru sistematizare si explicare.
La caracteristicile mai sus amintite se adauga si cea de predictie, adica de construire a
viitorului pe baza datelor existente.
Elementele care compun stiinta sunt [27]:
1. rezultatele;

2. ipotezele;
3. teoria;
4. teoria generala;
5. metodologia.

La acestea, M. Epuran (1992) adauga si specialistii si practica.


Clasificarea stiintelor
Astazi stiintele se prezinta ca un sistem, mult mai omogen si mai bine structurat decat acum
cateva decenii, datorita faptului ca realitatea, viata, societatea sunt investigate multitalteral, nu
numai de stiinte particulare, ci si de catre stiinte interdisciplinare si transdisciplinare.
Aristot clasifica stiintele in teoretice (metafizica, fizica, matematica), practice (etica,
stiintele economice, politica) si poetice muzica, poezia, arhitectura).
In Epoca Renasterii, F. Bacon clasifica: stiinte de observatie si stiinte de experiment. Epoca
moderna inregistreaza numeroase clasificari datorate lui D'Alambert, Ampre, Stuart Mill, Spencer,
s.a.). Retine atentia ideea lui A. Comte de a stabili existenta stiintelor fundamentale (matematica,
inclusiv mecanica, astronomia, fizica, chimia, fiziologia si sociologia) alaturi de sistemul
stiintelor practice sau aplicate; cele doua sisteme sunt considerate ca absolut separate prin esenta
lor. Incercarile de a stabili un criteriu unic pentru clasificarea stiintelor nu au dat satisfactie, datorita
numarului foarte mare de stiinte, varietatii fenomenelor pe care acestea le cerceteaza, precum si a
faptului ca stiintele insele sunt intr-o continua schimbare si proliferare. Intre aceste incercari este si
clasificarea propusa de Fr. Engels, care 919f57j oranduieste stiintele dupa forma de miscare a
materiei: stiinte ale naturii, societatii si gandirii.
Stiintele particulare subordonate sunt fizica cuantica, fizica moleculara, chimia anorganica,
chimia organica, botanica, zoologia, fiziologia, economia politica, dreptul, estetica, etica, stiintele
politice s.a., care studiaza laturi, aspecte particulare ale diverselor forme de miscare din natura sau
societate.
Stiintele particulare de granita (chimia fizica, biochimia, biofizica, antropologia, psihologia
umana) reflecta interferentele dintre forme de miscare, intrepatrunderea lor.
Astfel, in limbajul curent se folosesc si termenii de stiinte umaniste si stiinte
antropologice, care indica acel grup de stiinte care cerceteaza omul, particularitatile si activitatile
sale; stiintele umaniste studiaza societatea si gandirea umana (ex. sociologia, istoria, psihologia,
lingvistica). Stiintele antropologice studiaza tot omul, dar mai ales in aspectele lui biologice,
determinate evident de conditiile sociale ale existentei. Tot astfel, in alte tari, de ex. in U.S.A. se
utilizeaza impartirea disciplinelor in trei grupe: stiinte sociale (antropologia, economia, istoria,
politologia, psihologia si sociologia), stiintele umanistice (istoria, filosofia, religia, artele)
si stiintele comportamentale (sociologia, antropologia - minus arheologia, lingvistica tehnica si
antropologiile fizice, psihologia - minus psihologia fiziologica, aspectele comportamentale ale
biologiei, economiei, geografiei, dreptului, psihiatriei si stiintelor politice), diviziune care satisface
in plus nevoia obtinerii unei imagini mai complexe asupra activitatii umane (A. Mihu, 1971, I. Pag.
156-157).
In diferitele scheme privitoare la clasificarea stiintelor nu este trecuta disciplina activitatilor
corporale, sau a educatiei fizice si sportului, si aceasta din mai multe motive, intre care si acelea
ca este vorba de o stiinta relativ noua, care pana nu demult era cuprinsa in ramura pedagogiei sau
a medicinei, care astazi se contureaza, asa cum vom vedea mai departe, ca o stiinta interdisciplinara
care utilizeaza ipoteze, metode si tehnici din domeniile biologiei, sociologiei, psihologiei,
antropologiei si medicinei, fiind ea insasi in acelasi timp stiinta biologica-psihologica-pedagogica-

sociologica. Intr-un sistem mai putin riguros de clasificare stiinta activitatilor corporale poate fi
plasata in randul stiintelor comportamentale sau ale actiunii practice. Ea ar putea avea deci loc
intre disciplinele particulare de granita, in spatiul dintre biologie, antropologie, sociologie si
psihologiei si intre disciplinele actiunii, la intersectia stiintelor medicale si stiintele educatiei si
instructiei.
Stiintele sociale cerceteaza legile proprii formei sociale de miscare a materiei. Aici
investigatia se indreapta spre descoperirea legilor raporturilor sociale. Pentru ca studiaza fenomene
sociale, diferite aspecte ale relatiilor dintre oameni, framantarile sociale care au pus in miscare
grupuri si clase sociale, stiintele sociale sunt - prin insusi obiectul lor de cercetare - nemijlocit legate
de baza economica a societatii.
Stiintele naturii sunt, insa, prin obiectul lor de studiu, prin materialul faptic si prin
rezultatele generalizarii logice-stiintifice (legi, axiome, principii, teorii etc.), legate direct de nevoile
oamenilor, reflectand schimbarile survenite la nivelul cunoasterii desi, prin caracterul interpretarii
general-filozofice, pot intra in sfera disputelor ideologice.

Metoda.
Metoda (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de cercetare, de cunoastere si de
transformare a realitatii obiective) este aspectul teoretic cel mai activ al stiintei, care jaloneaza calea
dobandirii de cunostinte noi. Metoda mai poate fi definita si ca modalitate sau ansamble de procedee
folosite in vederea cunoasterii unui obiect.
Caracterul stiintific al unei metode, eficienta ei practica depind de reflectarea veridica a
fenomenelor studiate, a legilor lor obiective. Sursa metodei se afla in realitatea obiectiva. Aparand
ca un rezultat al cunoasterii realitatii obiective, metoda devine o premisa a cercetarii ei ulterioare.
Metoda se afla, de aceea, in unitate indisolubila cu teoria. Metoda in stiinta ia nastere prin
conversiunea domeniului teoretic enuntiativ al unei stiinte in domeniul teoretic normativ, in indicatii
asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se obtine despre el cunostinte autentice. Dintre
cele mai cunoscute metode de cercetare folosite in majoritatea stiintelor mentionam: observatia,
experimentul, modelarea, statistica, ancheta etc. Complexitatea obiectului determina
complexitatea metodelor.
In domeniul educatiei fizice se folosesc metode din stiintele biologice si sociale, intr-o
unitate caracteristica numita metoda complexa.
Metodologie (gr. methodos = cale, mijloc si logos = stiinta).
Prin metodologie intelegem ansamblul metodelor folosite intr-o stiinta anumita al carui
fundament il constituie sistemul celor mai generale legi si principii ale stiintei respective.
Metodologia este o parte a filosofiei care se ocupa cu analiza teoretica a metodelor folosite in
stiinta moderna; este stiinta despre metoda.

Metodologia se profileaza ca domeniu in filosofia moderna prin Bacon[1] si Descartes[2], dar


devine o preocupare sistematica abia in secolul al XIX-lea, odata cu dezvoltarea intensa a stiintelor
experimentale.
Tehnici si procedee de cercetare
Procedeele si tehnicile constituie modul particular in care este aplicata o metoda la
domeniul specific al cercetarii. Ele sunt modalitati practice de actionare in cadrul metodei. Spre
exemplu, aplicarea metodei observatiei presupune atat perceperea sistematica a fenomenului cat si
inregistrarea obiectiva a datelor. In acest scop se folosesc tehnicile foto-cinematografice,
inregistrarile magnetice, actografice s.a.m.d. Transcrierea, sistematizarea si prelucrarea datelor se
face dupa diferite procedee grafice, statistice etc.
Cunoasterea.
Cunoasterea reprezinta procesul complex de reflectare a realitatii obiective in constiinta
oamenilor. 'Forma superioara, activa si complexa de reflectare, de insusire, de reconstituire in
gandire a realitatii obiective de catre subiect' (Teoria cunoasterii = ramura a filosofiei care studiaza
posibilitatea, izvoarele, formele si legitatile cunoasterii) [30].

Activitatea de cunoastere a omului reprezinta unitatea necesara, dialectica a doua


trepte: senzoriala si rationala a doua tipuri de cunoastere: empirica[3] si teoretica. Cunoasterea
empirica este reflectarea obiectelor in procesul interactiunii nemijlocite (sau mijlocite de
instrumente si aparate) a omului cu acestea, metodele specifice fiind: observatia, descrierea etc. Pe
aceasta treapta are loc culegerea faptelor, a datelor care fixeaza manifestarile exterioare,
fenomenele, proprietatile obiectelor. Cunoasterea teoretica este adancirea cunoasterii prin
intermediul gandirii, patrunderea in esenta lucrurilor, sesizarea legaturilor lor interne, a cauzelor si
legilor lor. Ea are loc pe baza prelucrarii datelor obtinute de cunoasterea empirica, prin metode ca:
analiza si sinteza, inductia si deductia etc. Cunostintele dobandite se structureaza si se fixeaza in
forme specifice de reflectare: reprezentari, concepte , legi etc. proprii cunoasterii rationale.
Cercetare. Tipuri de cercetare
Termenul cercetare este comun, fiind folosit in fiecare moment in legatura cu o anumita
activitate individuala sau colectiva.
Cercetarea stiintifica este definita ca investigatie, studiu, in vederea descoperirii si punerii in
evidenta a noi cunostinte (legi, fenomene, procese, etc.) si verificarea acestora.
Notiunea de cercetare, de regula, este corelata cu notiunea de stiinta, deoarece stiinta nu se
realizeaza in afara cercetarii. Cercetarea reprezinta una din functiile stiintei, a doua functie fiind
interpretarea. Pentru cercetare aspectele definitorii sunt investigarea realitatii concrete, in mod

sistematic si pe baza observatiei si experimentului, urmarind descrierea si clasificarea calitativa de


ordin logic, cat si inregistrarea cantitativa de ordin matematic.
Stiinta nu este numai o acumulare de cunostinte transmise prin traditie, cat si metoda de
dobandire a acestor cunostinte. Apare fireasca existenta aspectelor metodologice ale cercetarii
indicata de J. Bernal: observatia si experimentul, clasificarea si masura, aparatura, limbajul
stiintific, legile, ipotezele si teoriile, strategia. Toate acestea sunt componente ale stiintei privita ca
metoda.
Criteriul ce sta la baza clasificarii tipurilor de cercetare consta in intentionalitatea cercetarii,
scopul pe care il urmareste. Pornind de la acesta, majoritatea autorilor considera trei tipuri de
cercetare:
A. - cercetarea fundamentala;
B. - cercetarea aplicativa;
C. - cercetarea pentru dezvoltare.
A. Cercetarea fundamentala urmareste sa descopere ceea ce este esential intr-o anumita
directie a domeniului, are caracter de lege sau norma, reprezinta baza teoretica a unui anumit aspect
al acestuia. In cercetarea fundamentala se incadreaza investigatiile sub forma de studii teoretice sau
cercetari experimentale care duc in final la constituirea cadrului si continutului stiintei domeniului.
In domeniul stiintei activitatilor corporale, studiul calitatilor motrice, indiferent de metodele
si tehnicile folosite, are caracter de cercetare fundamentala, daca urmareste stabilirea legitatilor si
caracteristicilor acestora.
B. Cercetarea aplicativa are ca principala sarcina furnizarea de date pentru directionarea
activitatii practice, pentru cresterea muncii metodice.
Cercetarea aplicativa poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale cercetarii fundamentale.
Cercetarea aplicativa indica directia in care o problema practica poate fi rezolvata. De pilda, in
domeniul activitatilor corporale, studiul fundamental al calitatii motrice ofera elementele aplicative
referitoare la posibilitatile de perfectionare ale acestora in diferite activitati practice din scoli, cluburi
sportive, sali de fitness etc..
C. Cercetarea pentru dezvoltare constituie acea investigare care urmareste crearea acelor
produse (tehnici, procedee, dispozitive) ce pot influenta direct activitatea practica. Daca cercetarea
aplicativa indica posibilitatile de rezolvare a unei probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeste
in practica aceste posibilitati si ofera totodata tehnologia cea mai adecvata. Este ceea ce se realizeaza
pe teren sau in laborator in legatura cu dezvoltarea si perfectionarea calitatilor motrice ale unor
anumiti sportivi aflati in 'asistenta stiintifica' a unui laborator sau/si a specialistilor.
Influenta activitatii stiintifice se exercita astazi in toate domeniile vietii sociale prin trasaturi
care o diferentiaza pregnant de perioadele anterioare, indeosebi prin amploarea si impetuozitatea
cercetarilor stiintifice moderne, prin orientarea lor spre transformarea naturii si a societatii, prin
universalitatea de continut, dar si geografica a stiintei contemporane, prin patrunderea ei in straturile
cele mai intinse ale societatii, operand transformari in mentalitatea oamenilor.

Stiintei nu i se cer neaparat adevaruri imuabile, conceptia despre adevarurile eterne a fost
inlocuita cu aceea de cercetare permanenta, cu noi mijloace de investigatie a realitatii, naturii si
societatii. Pentru omul modern stiinta inseamna nu numai un corp cu adevaruri bine stabilite, cat mai
ales activitatea de cercetare, adica permanenta abordare sistemica a studiului naturii si societatii spre
a le cunoaste in vederea transformarii lor corespunzatoare cu aspiratiile omului.
De aceea, in viata stiintifica a lumii moderne au capatat o importanta primordiala metodele
de abordare a realitatii, asigurarea cantitativa si calitativa a cercetarii cu efectivele necesare de
cercetatori, constituirea si dotarea corespunzatoare a sectoarelor de cercetare, stabilirea eficientei
cercetarii si a cooperarii in cercetare, precum si alte probleme cuprinse in conceptul modern al
organizarii cercetarii stiintifice.
Stadiul actual al dezvoltarii stiintei a determinat schimbari calitative esentiale in relatiile ei
cu omul, societatea si statul. Caracterul profund al acestor schimbari, precum si complexitatea noilor
ei relatii cu constiinta si existenta umana individuala si sociala au schitat, la inceput timid, sub forma
unor aluzii, apoi sub forma unor glasuri razlete si, in sfarsit, sub forma unor luari de pozitie bine
precizate aria de cuprindere a unei noi discipline stiintifice, pe care specialistii au numit-o stiinta
despre stiinta sauscientica.
Scientica.
Scientica desemneaza stiinta care se ocupa cu studiul tuturor legaturilor si implicatiilor
sociale ale cercetarii stiintifice.
Scientica nu se impune ca atare, nu incepe sa existe si nu-si precizeaza obiectul decat la un
anumit nivel de dezvoltare calitativa si cantitativa a stiintei, acesta constituind conditia esentiala care
determina aparitia scienticii.
In afara de faptul ca exista si actioneaza numai la un anumit nivel de dezvoltare calitativa si
cantitativa a cercetarii stiintifice, scientica mai are o insusire definitorie si anume aceea ca
reglementeaza o tripla relatie a stiintei: cu omul, cu societatea si cu statul.
Verificati-va cunostintele:
1. Cum poate fi definita metoda:
-

sub aspect tehnic;

sub aspect teoretic;

este o activitate corporala.

2. Cum se defineste stiinta?


3. Precizati caracteristicile stiintei.
4. Enumerati elementele care compun stiinta.

5. Ce se intelege prin cunoastere; precizati tipurile de cunoastere.

Cursul nr. 2
Stiinta activitatilor corporale
Dezvoltarea impetuoasa a miscarii sportive din intreaga lume, ca si atentia tot mai mare
acordata educatiei fizice, si, in general, activitatilor corporale pe plan social, ca mijloc de
contracarare a efectelor negative ale urbanizarii, automatizarii si lipsei de miscare, a determinat
statuarea ideii de fenomen social pentru cultura fizica, pe de o parte si scoaterea in evidenta a
sistemului de cunostinte specializate, pe de alta parte. Astfel, au aparut si s-au impus o serie de
pareri care puneau in actualitate necesitatea considerarii stiintei educatiei fizice si a sportului sau a
stiintei activitatilor corporale, cum o defineste Mihai Epuran.
Despre o fundamentare cu caracter stiintific a educatiei fizice se poate vorbi inca din
antichitate, cand unele precepte ale medicinei si pedagogiei serveau ca ghid in organizarea si
efectuarea exercitiilor corporale. Evident ca progresele realizate in studiile biologice si sociale inclusiv psihologice si pedagogice - au influentat permanent educatia fizica si apoi practicarea
sporturilor. Postulatele pedagogice ale educatiei fizice, formulate cu mici diferente timp de cateva
secole, au constituit punctul de plecare in fundamentarea mecanica si biologica a exercitiului fizic,
fundamentare inceputa in primul deceniu al secolului nostru.
Istoria mai recenta ne indica o mai activa influentare a activitatii de educatie fizica si
sportiva de catre medicina. Abia in ultimii ani s-a realizat o sprijinire mai puternica a acestor
activitati de catre psihologie si sociologie. Aceste stiinte au studiat si fundamentat activitatea omului
care practica exercitiile corporale si sportive, din afara, mai ales din necesitatile lor de cunoastere a
manifestarilor omului si in aceasta activitate.
Denumirea de stiinta activitatilor corporale a fost propusa de M. Epuran (1969). Aceasta
denumire este utilizata, fiind preluata de majoritatea specialistilor.
Argumentul care sta la baza acestei denumiri consta in aceea ca, in acest domeniu de
activitate, scopul este insasi optimizarea activitatilor corporale, cu efecte formative caracteristice.
In sfera activitatilor corporale, M. Epuran diferentiaza urmatoarele forme:
- Activitati corporale ludice (de joc);
- Activitati corporale agonistice (de lupta, intrecere);
-Activitati corporale gimnice (de orientare spre autoperfectionare);
-Activitati corporale de loisir (caracter recreativ);
-Activitati corporale compensatorii.
Majoritatea specialistilor sunt de acord ca obiectul stiintei activitatilor corporale il
constituie motricitatea omului, privita procesual.

Stiinta activitatilor corporale este o stiinta de granita, intre stiintele biologice si sociale.
Aceasta stiinta isi gaseste, in mod justificat, locul in sistemul stiintelor actiunii, alaturi de stiintele
educatiei, instructiei, de organizare a productiei si a muncii, etc.
Avand obiect si domeniu proprii de cercetare, care nu fac obiectul studiului pentru nici o alta
stiinta, stiinta activitatilor corporale este o activitate autonoma, pluridisciplinara si totodata
integrativa.
Firesc, in cercetarea domeniului s-au formulat si continua sa se formuleze ipoteze, se fac
investigatii folosindu-se metode si tehnici adecvate fenomenelor respective (miscarea corporala,
adaptarea la efort, dezvoltarea si perfectionarea anatomo-functionala, invatarea tehnicii si tacticii).
Actualmente, in domeniul activitatii de educatie fizica si sport se desfasoara trei tipuri de cercetari:
a) cercetari unidisciplinare, din punctul de vedere al unei stiinte;
b) cercetari multidisciplinare, in care fenomenul este cercetat simultan, dar paralel de catre
reprezentanti ai mai multor stiinte;
c) cercetari interdisciplinare, in care investigatia se adreseaza unor aspecte variate, prin
metode complexe, in final realizandu-se o sinteza in care fiecare ramura stiintifica contribuie
cu specificul sau.
Ca stiinta integrativa (inca in curs de consolidare), stiinta activitatilor corporale va apela tot
mai mult in continuare la aportul stiintelor particulare, pluridisciplinare si interdisciplinare. Prin
natura domeniului pe care il slujeste, specialistul in educatie fizica si sport trebuie sa adopte un
punct de vedere multilateral in investigatia stiintifica.
Raportul dintre metodologia generala si metodologiile particulare ale stiintelor.
Metodele gandirii logice
Stiinta realizeaza o unitate dialectica prin insumarea a doua componente
esentiale: teoria si metoda stiintifica. Teoria consta din fondul de cunostinte acumulate, transpuse
intr-o forma rationalizata, de concepte si legi. Metoda este modul de a folosi cunostintele de a opera
cu acestea pentru a putea dezvolta in continuare cunoasterea. Aceste aspecte sunt inseparabile.
Metoda este modalitatea unica de stabilire a adevarului stiintific, este elementul care confera stiintei
mobilitatea si perfectabilitatea.
Metodele particulare ale diferitelor stiinte, deci si metodele de cercetare in domeniul
educatiei fizice si sportului nu-si pot manifesta aplicabilitatea la obiect decat in stransa lor legatura
cu principiile universal valabile ale logicii.

Legatura metodelor particulare cu metodologia generala este explicata de faptul ca


fenomenele studiate de o anumita stiinta sunt guvernate de legile generale ale naturii, carora li se
subordoneaza legile specifice ale domeniului stiintelor particulare.

In sensul filosofic al cuvantului, gandirea este reflectarea generalizata si mijlocita a realitatii


obiective in creierul uman, este realizabila in forma verbala, pe baza materialului limbii.
Despre gandire ca proces logic se vorbeste de obicei in doua sensuri. In primul rand, se are in
vedere treapta cunoasterii mijlocite, dobandirea si dezvoltarea cunostintelor pe calea
generalizarilor, prin formele gandirii abstracte prin- notiunile, judecatile si rationamente, exprimate
prin cuvinte si imbinari de cuvinte; in al doilea rand, se are in vedere organizarea gandirii in forme
corecte, in vederea unei cunoasteri adevarate si a unei activitati practice eficace si utile.
Avand ca obiect exclusiv formele gandirii, logica este cunoscuta si sub denumirea de logica
formala sau elementara.
Relatiile dintre diferitele elemente introduse in activitatea rationala sunt exprimate prin
judecati si rationamente. Judecata se prezinta sub forma unei propozitii, rationamentele alcatuiesc
inlantuiri de judecati. Ambele au utilitate in stiinta, dar cea mai insemnata valoare cognitiva revine
rationamentului, intrucat el asigura derivarea unor cunostinte noi din cele anterioare.
Dupa sensul de miscare a gandirii, se diferentiaza rationamentul inductiv (de la particular
la general) si rationamentul deductiv (de la general la particular). O varietate de rationament
deductiv prin care derivam dintr-o judecata generala o noua judecata, particulara fata de prima,
prin intermediul unei a treia, este silogismul. Toate rationamentele pornesc de la premise care
reprezinta adevaruri. rezultate din experienta anterioara si sunt acceptate ca demonstrate.

In procesul de cunoastere se disting doua etape inseparabile si contradictorii, in stransa


interconditionare: analiza si sinteza. Analiza consta din descompunerea rationala a intregului si
desprinderea insusirilor sale caracteristice. Sinteza reprezinta operatia inversa de refacere a
intregului din partile sale componente. Ambele operatii pot fi aplicate atat in plan real cat si in cel
mental.
Inductia si deductia sunt metode logice ale gandirii care au aplicabilitate extrem de larga in
construirea teoriei stiintifice. Intre ele exista o unitate dialectica.
Inductia exprima procesul de ridicare a sensibilului la inteligibilul rational. Inductia este o
miscare de la planul senzorial la cel logic, ea reprezentand calea prin care cunoasterea trece de la
reflectarea individualului la cea a generalului.
Dupa gradul de intemeiere, ea face distinctia intre inductia completa si cea incompleta.
Prima reprezinta acea forma de rationament inductiv cu ajutorul careia se obtine o concluzie
generala din datele care epuizeaza toate cazurile sub care se prezinta fenomenul.
Deductia este un proces, care consta din derivarea riguroasa a unei propozitii cu caracter
general din alte propozitii cu caracter particular (premisele).
Tipul fundamental al deductiei este silogismul in care concluzia rezulta cu necesitate din
premise

Analogia este al treilea tip de rationament. Rationamentul prin analogie se refera la inferenta
probabila care, din asemanarea a doua obiecte in unele privinte conchide asemanarea lor si in alte
privinte.
In rationamentul prin analogie, concluzia are un caracter probabilistic. Conditiile care
confera concluziei un grad inalt de probabilitate sunt urmatoarele:
1.

numarul cat mai mare de cazuri de coincidenta a insusirilor (ale celor fenomenelor sau
lucrurilor considerate);

2.

lipsa cazurilor contradictorii, care dezmint aceasta coexistenta;

3.

insusirile transferate de la un obiect sau fenomen la altul sa fie cat mai esentiale.
Rationamentul analogic sau transductiv sta la baza metodei modelarii
Legile (principiile) logice ale gandirii.

Ca determinari necesare ale gandirii, consecventa, intemeierea si precizia determina


caracterul unitar al procesului logic si se realizeaza prin actiunea conjugata a legilor acestuia.
Fiecare din aceste legi exprima laturi si momente aparte corespunzatoare fiecareia din determinarile
amintite, necesare. Intemeierea ideilor se realizeaza prin actiunea legii ratiunii suficiente, iar precizia
prin actiunea comuna a legilor identitatii, necontradictiei si tertiului exclus.
1.

Legea identitatii, se poate formula astfel: in vederea unei cunoasteri adevarate si a unui
schimb efectiv de idei, este necesara univocitatea unor afirmatii suficiente, determinante ale
unuia si aceluiasi, despre unul si acelasi, sub acelasi raport, in acelasi timp, in acelasi loc,
prin intermediul unei identificari corecte a ceea ce este obiectiv identic. Concis formulat,
legea identitatii exprima necesitatea de a pastra, un acelasi inteles ideilor, ceea ce gandim pe
tot parcursul procesului gandirii.

2.

Legea noncontradictiei, exprima negarea a tot ce nu este conform cu afirmatiile date. Nu pot
fi adevarate in acelasi timp doua judecati dintre care una confirma si cealalta neaga aceeasi
afirmatie;

3.

Legea tertiului exclus, ('Omni affirmatio au negatio, vera aut falsa est. Tertium non datur.')
Continutul ei a fost formulat de catre Aristotel si anume: nu poate fi nimic intermediar intre
doua judecati contradictorii; despre un singur obiect, fiecare predicat trebuie sa se afirme sau
sa se nege (sau sau, al treilea nu exista).
In functie de treapta de dezvoltare a procesului gnoseologic, pe masura largirii si
precizarii cunostintelor, activitatea gandirii devine tot mai precisa, creste gradul intemeierii
logice a afirmatiilor si negatiilor.

4.

Legea ratiunii suficiente se formuleaza astfel: orice idee adevarata trebuie sa fie intemeiata.

Leibnitz[4] a fost primul dintre cei care au dar o formulare legii ratiunii suficiente
(nici o afirmatie nu poate fi justa fara o intemeiere suficienta) ca una din legile logice, insa
inca din Antichitate a fost folosita notiunea de intemeiere logica. Aristotel spunea ca 'orice
afirmatie trebuie sa aiba o intemeiere intr-o alta afirmatie.'
Erorile generate de nerespectarea acestor principii elementare ale gandirii poarta numele
de paralogisme si sofisme, dupa pozitia etica a celui care le comite. Primele sunt involuntare, ele
decurgand din neatentia sau ignorarea normelor logice. Sofismele sunt, dimpotriva, intentionate si
scopul lor nu este adevarul, ci inducerea in eroare a celorlalti sau, eventual, un succes de moment.
De aceea trebuie diferentiate paradoxurile (de la grecescul para = alaturi, doxa = parere), care
exprima opinii contradictorii fata de cele unanim acceptate, consacrate. Pot rezulta erori de
informatie sau de interpretare, dar pot exprima si o reala originalitate.

O problema de importanta majora in efectuarea unei cercetari, atat in perioada stabilirii


metodei optime pentru obtinerea argumentatiei, cat si in cursul pregatirii pentru redactare,
este demonstratia. Aceasta priveste aspectul rational si insoteste documentatia faptica in sustinerea
concluziilor originale. Demonstratia este necesara numai atunci cand adevarurile ce urmeaza a fi
relevate nu sunt evidente prin ele insele. Ea se efectueaza prin intermediul mai multor rationamente
corelate si contine in structura sa trei elemente principale: obiectul sau teza de demonstrat,
argumentul sau teza pe care se bazeaza si procedeul
Demonstratia negativa poarta numele de infirmare sau combatere. Se efectueaza dupa
aceleasi norme, recurgandu-se la calea directa sau indirecta. In forma directa se demonstreaza
falsitatea tezei prin falsitatea consecintei care a derivat din ea. In forma indirecta falsitatea tezei
rezulta din confirmarea tezei contradictorii sau din falsitatea argumentelor pe care este bazata.
Dictonul baconian 'vero scire per causa scire' precizeaza ca a sti cu adevarat inseamna a sti
cu ajutorul cauzelor, fapt ce releva importanta deosebita a problemei cauzalitatii pentru stiinta.
Din punct de vedere al legaturii cauza-efect diferentiem: cauze suficiente (determina un
anumit efect, care poate rezulta si din actiunea altei cauze), cauze necesare si suficiente (produc
efecte specifice, determinate exclusiv din aceste cauze.
Metodele inductive de cercetare a cauzalitatii
Intelegem dificultatile intampinate in cercetare atunci cand se urmareste cunoasterea legaturii
cauzale dintre fenomene. Metodele rationale de evidentiere a acestei legaturi au fost sistematizate de
John Stuart Mill:
a) Metoda concordantei - in prezenta cauzei, intotdeauna se produce efectul;

b) Metoda diferentei - cu disparitia cauzei inceteaza efectul;

c) Metoda combinata - se bazeaza pe stabilirea relatiei dintre prezenta sau absenta


fenomenului studiat si aceea a unui anumit factor cauzal;
d) Metoda variatiilor concomitente - cand variaza cauza, variaza si efectul;
e) Metoda ramasitelor - daca un fenomen anumit este consecinta unui grup determinat de
conditii, restul fenomenelor din acelasi complex vor constitui efectul celorlalte conditii.
Logica stiintei (sau a cercetarii stiintifice) reprezinta analiza structurii logice a teoriilor deja
constituite si interventia procedeelor logice in procesul dobandirii cunostintelor noi. Aceasta
disciplina a luat nastere prin adecvarea logicii formale (clasice) la specificul diferitelor stiinte.
Atat logica clasica, discursiva, cat si cea moderna, matematica, sunt instrumente
indispensabile pentru stiinta. Aplicabilitatea lor este insa distincta: prima se adreseaza aspectelor
traduse numai in limbaj notional (si nu in primul rand stiintelor umaniste), a doua privind aspectele
traduse in limbaj matematic (cu precadere stiintelor exacte si in primul rand matematicilor). Ele se
intalnesc, constituind o unitate la nivelul logicii dialectice si completandu-se una pe alta.
Verificati-va cunostintele:
1. Cum se defineste gandirea?
2. Ce reprezinta inductia in cercetarea stiintifica:
a. Tip de rationament;
b. Actiune motrica;
c. Capacitate motrica.
3. Ce este deductia si ce se intelege prin analogie?
4. Enumerati principiile logice ale gandirii!

Curs nr. 3
Metode cu grad mare de generalitate
In activitatea de cercetare stiintifica exista mijloace care, prin natura lor, mediaza
cunoasterea realitatii din punctul de vedere al unor anumite domenii. Aplicarea unor modalitati de
gandire proprii anumitor discipline particulare, posedand insa un grad mare de generalitate, care le
face utilizabile in cele mai variate domenii, a dus la alcatuirea unui grup de metode care contribuie
la perfectionarea metodologiei cercetarii.
Majoritatea stiintelor folosesc astfel de metode: istorica, matematica, structurala, a tipizarii
si modelarii etc.

Metoda istorica constituie o reflectare a istoriei obiective a fenomenelor, a dinamicii si a


dezvoltarii lor. Acest fapt explica pregnantul caracter de generalitate pe care il are metoda.
Importanta sa este predominanta in stiintele ale caror obiecte de studiu se dezvolta destul de repede,
cum ar fi istoria, sociologia, etc., dar explicatiile se extind la numeroase alte discipline. Aduce in
plus, fata de metodologia particulara a fiecarei stiinte, posibilitatea de a cunoaste, in dinamica
desfasurarii lor, a diverselor aspecte ale realitatii, in opozitie cu viziunea statica. Pentru biologie, ea
a permis cunoasterea unor teze de baza, printre care si 'ontogenia repeta filogenia', care a facut
posibila intelegerea unor fenomene. Prin scop, nu poate fi restransa la inregistrarea empirica a
variatiilor cronologice, ci urmareste dezvaluirea legitatilor care controleaza istoria.
Metoda matematico - statistica, ne furnizeaza o imagine mai completa, mai riguroasa despre
fenomenele studiate. Baza deductiva a metodelor matematice folosite in stiinta permit formularea
mai precisa a unor previziuni stiintifice. Procedeele de prelucrare matematica constituie frecvent un
vehicol cu continut exact, al inductiei, sau conduce la descoperirea unor legi generale.
Metoda axiomatica, se sprijina pe deductia logica si pe adevarurile evidente care s-au
formulat cu timpul in fiecare stiinta, adevaruri continute in legi, axiome, postulate. Din acestea se
deduc, fara eforturi de cercetare concreta suplimentare, alte adevaruri cu valoare stiintifica.
Metoda euristica (de la grecescul Keuristen = a afla despre procedee metodologice care duc
la descoperirea unor cunostinte noi).
Euristica - stiinta a descoperirii si a inventiei, cuprinde numeroase metode care favorizeaza creatia
originala, nici una insa neputand fi considerata o cheie universala, cu aplicabilitate in toate
conditiile, specificul fiecarei cercetari - ca domeniu sau ca etapa a activitatii - si particularitatile
psihologice ale cercetatorului determinand alegerea solutiei optimale. Principiile euristice, formulate
pentru prima data de catre Descartes, reprezinta un indreptar orientativ in munca stiintifica
O resursa principala a descoperirii in stiinta, derivata dintr-o anumita atitudine intelectuala,
este problematizarea neincetata. Intrebarile bine puse indeplinesc un rol euristic care trebuie utilizat
deoarece 'o intrebare clara este pe jumatate rezolvata'.

Modelarea. Studierea realitatii obiective intampina adeseori dificultati care pot deveni de
nedepasit. In asemenea situatii s-a recurs la o cale indirecta de cercetare si anume la studierea unor
obiecte sau fenomene asemanatoare cu cele aflate in tematica. Rezultatele obtinute asupra acestora
vor fi transpuse la domeniul care constituie obiectul cercetarii. In acest fel a luat nastere modelarea,
ca metoda de cercetare.

Metoda sistemica. Larga dezvoltare a diferitelor forme de investigare a obiectelor-sistem,


care reprezinta complexe integrale de elemente interdependente, a generat o multitudine de
probleme cu caracter metodologic. Dezvoltarea cercetarilor sistemice in stiinta contemporana arata
ca introducerea in stiinta a procedeelor sistemice este, prin esenta sa, o sarcina interdisciplinara.
Notiunea de sistem este aplicabila, in masura egala, in orice domenii ale cercetarii
stiintifice, indiferent daca este vorba despre fenomene materiale sau ideale [26].
Una dintre primele stiinte, in care obiectele cercetarii au inceput sa fie privite ca sisteme, a
fost biologia. Savantul biolog Ludwig von Bertalanffy, sprijinindu-se pe date din diferite domenii
ale realitatii, a elaborat teoria sistemelor [26].
Rolul ipotezei in cercetarea stiintifica
De regula, orientarea cercetarii este realizata prin formularea unor intrebari, carora urmeaza a
li se gasi raspuns. In demersul cunoasterii, ipoteza functioneaza de la formularea intrebarii pana la
descoperirea adevarului - moment in care ipoteza devine teorie, adica cunostinta certa.
Alaturi de experiment, ipoteza si teoria sunt momente esentiale ale oricarei cercetari, aparitia
unei ipoteze sau teorii noi finalizandu-se adesea cu un salt al cunoasterii.
Ipoteza este o presupunere, anticiparea unor relatii sau rezultate, care urmeaza a fi
verificate in cercetare. Aceasta presupunere este sugerata de observarea faptelor, de datele
experientei si de cunostintele anterioare. Ipoteza, corect formulata, decurge dintr-un anumit nivel de
cunoastere, nasterea ei producandu-se la nivelul confruntarii dintre o anumita practica, concret
determinata, si teoria existenta - sistemul de adevaruri elaborat de stiinta.

Cand, in formularea ipotezelor, pornim de la practica, de la datele concrete, de la fapte


observate sau aparute in cadrul experientelor, vorbim despre ipoteze inductive, iar cand formularea
lor isi are izvorul in legile si teoriile deja cunoscute si prin care se cauta sa se fundamenteze alte
fenomene din realitate, ipotezele sunt deductive.
Verificarea ipotezei trebuie sa se faca pe cat mai multe cazuri. Verificarea poate fi directa,
in cazul ipotezelor de nivel elementar si indirecta, prin intermediul altor mijloace de investigatie
(pentru ipotezele de nivel maxim).

In cercetarile experimentale, verificarea ipotezei se face prin aplicarea 'ipotezei nule', care
presupune ca rezultatele cercetarii nu provin din actiunea variabilei independente, ci din cauze
intamplatoare. Infirmarea ipotezei nule va duce la confirmarea ipotezei de cercetare. Acest demers
se face prin intermediul testelor de semnificatie.

Pozitia creatoare pe care o adopta cercetatorul este de a cauta sa inteleaga tot ceea ce
patrunde in zona perceptiei sale, fara a neglija nimic. Din punct de vedere euristic, nu exista detalii
lipsite de semnificatie.
Ipoteza este tehnica mintala cea mai importanta pe care o poate folosi cercetatorul.
Principalul rol al ipotezei consta in sugerarea de experimente si observatii noi. Chiar atunci cand
ideea urmarita se dovedeste a fi falsa, cercetarile cauzate de aceasta rasplatesc autorul pentru faptul
de a-si fi propus si urmarit o idee.
In folosirea unei ipoteze se impune respectarea unor reguli:
a) nu insista in a sustine idei care s-au dovedit ineficace;
b) se impune respectarea unei discipline intelectuale, necesara pentru a subordona ideile
faptelor;
c) examinarea critica a ideilor, adica, sa nu fie acceptate primele supozitii, chiar daca par
evidente, fara observatii, fara verificare si chiar, daca este nevoie, reformulare;
d) evitarea conceptiilor gresite.
Verificati-va cunostintele:
1.
2.
3.
4.
5.
6.

Ce se intelege prin metode cu grad mare de generalitate?


Enumerati metode cu grad mare de generalitate!
Ce se intelege prin metoda euristica?
Care sunt principiile euristice si de catre cine au fort formulate?
Ce reprezinta ipoteza?
Prezentati tipuri de ipoteze!

Cursurile nr. 4 si 5
Rolul masurii in cercetarea stiintifica
Ca activitate practica concreta, domeniul educatiei fizice si sportului se preteaza cu multa
usurinta masuratorii.
Masura este unitatea dintre calitate si cantitate - cantitate calitativa, dupa cum o defineste
Hegel. Aceasta inseamna ca masura include intotdeauna o determinare cantitativa, raportata explicit
la o anumita calitate.
Nu orice relatie cantitativa - chiar determinata calitativ - este o masura. Masura presupune
stabilirea explicita a unui raport, intre subiectul masurat si un altul, considerat ca fiind unitate de
masura, raport care se exprima numeric.
Prin masuratorile pe care le facem, in decursul cercetarii, inregistram nivelul calitativ al
fenomenelor, tendintele de evolutie a acestora si, prin analiza statistica, tendinta centrala, de grupare
si de variatie a datelor, din jurul unei valori medii, ca si raporturile de corelatie dintre fenomene.

Problema esentiala in ceea ce priveste masura in cercetare consta in a gasi un procedeu


obiectiv de cuantificare a fenomenelor, a relatiilor dintre ele, a rezultatelor etc.
Masurarea in cercetare
Prin cercetarea stiintifica se urmareste obiectivizarea tuturor aspectelor si momentelor sale.
Obiectivizarea se realizeaza prin masurarea obiectelor, fenomenelor si a altor variabile supuse
cercetarii. Masurarea este procesul de atribuire de numere proprietatilor, obiectelor (persoanelor,
fenomenelor) dupa anumite reguli, astfel incat relatiile numerice sa reprezinte relatiile relevante
dintre obiecte.
Masurarea nu se refera numai la caracteristicile cantitative sau extensive, ci si la cele
calitative si intensive.
In domeniul educatiei fizice si sportului se fac ambele masurari, adica se fac masuratori
cantitative (timpul, spatiul, forta miscarilor) si calitative, cum sunt notarea in gimnastica, patinaj,
sariturile in natatie, iar de tip intensiv sunt cele ce se refera, de pilda, la scalarea atitudinilor in
cercetarile psihologice sau sociologice.
Functiile masurarii sunt:
1.

Obiectivitatea;

2.

Cuantificarea si precizia;

3.

Comunicarea;

4.

Economicitatea;

5.

Generalizarea stiintifica;

6.

Evaluarea;

7.

Statistica.
Masuri discrete, masuri continue

Distanta, timpul (durata), greutatea sau masa sunt variabile continue. Ele pot fi masurate cu
finete discriminatorie, prezentand proprietati cantitative dispuse pe uncontinuum de intensitati sau
de grade.
Marimile sau variabilele discrete pot primi valori numai in puncte distincte (sau discrete) ale
unei scale.
Performantele sportive (scorurile) sunt, intotdeauna, exprimate sub forma de marimi discrete.
Instrumentele masurarii
Sirul numerelor reale. Numararea este cea mai simpla modalitate de a atribui o marime unei
caracteristici a unui obiect sau fenomen. Relatiile dintre numere vor reflecta relatiile dintre
caracteristicile acestor obiecte sau fenomene. Sistemul numerelor reale are trei aspecte:
1. Ordinea

- numerele sunt ordonate. Numerele mai mari reprezinta cea mai mare
cantitate a atributului masurat.

2. Distanta - diferentele dintre perechile de numere sunt si ele ordonate: numerele descriu
marimea diferentei dintre unitatile observate.
3. Originea

- seriile de numere au o singura origine, indicata de numarul zero. Notarea cu


zero reprezinta absenta totala a caracteristicii pe care o masuram.

Cu numerele reale se fac urmatoarele operatii: adunarea, scaderea, inmultirea, impartirea,


apoi calculul rapoartelor, procentelor.

Scalele de masurare

Pentru a interpreta un set de scoruri (numere) trebuie sa intelegem ceea ce reprezinta acest
scor. Interpretarea precisa depinde in mare masura de tipul de scala utilizata. Regula este stabilita in
primul rand de seria numerelor reale si, in al doilea rand, de tipurile de scale existente. Aceste scale
pot fi caracterizate prin sistemul numerelor reale si prin gradul de invarianta. Invarianta este
transformarea care nu distorsioneaza structura scalei.
Cele mai utilizate tipuri de scale sunt:
- Scala nominala;
- Scala ordinala;
- Scala cu intervale egale;
- Scala de marime.
Scalarea in stiintele umaniste
Activitatile corporale sunt studiate pluridisciplinar si sunt masurate cu precizie. Cercetarile
din stiintele umaniste (psihologie, pedagogie, sociologie) pretind, de asemenea, precizie in masura.
Aceste masurari privesc opinii, atitudini sau trasaturi psihice. Nivelul cantitativ al acestora
este apreciat sau evaluat dupa anumite criterii sau prin transformarea scorurilor obtinute la un
anumit test.
Scalarea din stiintele umaniste este un proces prin care fenomene noncantitative (denumite si
atribute) sunt transformate in masuri cantitative (denumite si variabile), prin plasarea lor de-a lungul
unui continuu.
Scalarea implica o singura dimensiune si o ordonare a caracteristicii masurate pe aceasta
dimensiune.
Fiind subordonata masurarii, scalarea realizeaza descrierea cantitativa a atributelor. Ea reda
intensitatea de manifestare a diferitelor proprietati (calitative) ale fenomenelor sociale si
psihosociale, ordonandu-le pe un continuum linear, de la o extrema (-) la alta (+). In functie de
domeniu, se va utiliza scala de stare, opinie, atitudine, satisfactie, evaluare s.a.
Mai jos vom da o clasificare simpla a scalelor din stiintele umaniste:
1. de ierarhizare:
a) sistemizata (scale categoriale)
Exp. 'Sportul este':

- un mijloc de afirmare
- un mijloc de compensare
- un mijloc de castig material

- un mijloc de realizare sociala


b) scala ordinala
Exp: ordonarea unor caracteristici - dupa insemnatatea acordata de subiect itemilor propusi (de ex.
factori care determina performanta)
c) scala grafica in care se aproximeaza nivelul opiniei fata de o anumita
activitate.
-

------------x--------------------------x---------------------------x
Dezacord

fara opinie

Acord

2. scala de notare (apreciere) - constituita din judecati obiective, raspunsuri dupa criterii de
notare.
Una din cele mai folosite este scala Likert, destinata evaluarii atitudinii subiectilor care isi
exprima gradul de acord si dezacord cu o anumita tema. Scala are, de regula, un set de trepte egale
pentru acord si dezacord. Subiectilor li se cere sa aleaga unul din cele cinci raspunsuri.
Exp. Exercitiile fizice sunt folosite pentru echilibrul emotional
Acord deplin

Acord Nedecis

Dezacord

Dezacord total

---x---------------x------------x-----------------x--------------------x---5

Pentru itemii formulati in judecati negative punctajul este invers.


Exp. Exercitiile fizice nu sunt folositoare pentru echilibrul emotional
Acord deplin

Acord Nedecis

Dezacord

Dezacord total

-----x---------------x----------x-----------------x--------------------x----1

Alegerea fortata si alegerea de mijloc

In unele chestionare si scale de raspuns se cere subiectului sa decida asupra uneia sau alteia
dintre alternative: DA - NU sau ACORD - DEZACORD. Uneori subiectul poate avea o opinie de
mijloc.
Exp.

a) Exercitiile fizice sunt utile fiintei umane?


DA

NU

b) Exercitiile intense fac mai mult rau decat bine?


(A) - adevarat

(B) - nedecis

(C) - fals

Scalele de diferentiere semantica cuprind adjective bipolare care descriu o atitudine despre
o activitate personala, experienta sau situatie:
Evaluare:

clar - confuz;
corect - incorect;

Activitate:

activ - inactiv;
dinamic - static;

Intensitate:

puternic - slab;
solid - fragil.

Precizia masurarii

Fiecare domeniu de fapte are un anumit grad de precizie. Unele masurari din domeniul
biologic (somatic, functional, motric) sau psihologico-sociologic au un oarecare grad de aproximare.
Pe de alta parte cresterea gradului de precizie a unor masurari ridica mult costul in bani si timp:
- masurarile de tip biomecanic, biochimic, fiziologic au o mare precizie, dar cele motrice,
psihologice sunt tributare aproximarii.
Este aproape imposibil ca valoarea obtinuta prin masurari sa fie identica cu valoarea exacta
sau reala. Diferenta dintre acestea reprezinta eroarea de masurare Dx = (x - x1), unde
x = valoarea reala;
x1= valoarea masurata.
Masurare si evaluare.

Masurarea este procesul prin care se culeg informatiile, iar evaluarea este procesul de
stabilire a valorii sau meritului datelor culese. Evaluarea este procesul prin care se fac judecati
asupra rezultatelor masuratorilor, judecati care au in vedere anumite criterii si care reprezinta in
acelasi timp scopul masurarii.
Exista mai multe tipuri de evaluare:
- sumativa;
- formativa;
- a procesului;
- a produsului;
- criteriala;
- normativa.
Scopurile masurarii si evaluarii, dupa Kirkendall si colaboratorii sai, constau din:
1. Stabilirea statutului;

2. Clasificarea pe grupe omogene ;


3. Selectarea ;
4. Motivarea ;
5. Mentinerea standardelor (nivelului) anticipate.
6. Furnizarea experientelor educationale;
7. Indrumarea cercetarii.
Principiile sunt definite ca fiind reguli care indruma o anumita activitate.
Principiile evaluarii si masurarii sunt:
- Programul de masurare si evaluare trebuie sa fie compatibil cu principiile filosofice ale
vietii si educatiei.
- Pentru o evaluare eficienta, toate masurarile trebuie sa fie in functie de obiectivele
programului;

- Testarea este o parte a masurarii, iar masurarea numai o faza a evaluarii;


- Masurarea si evaluarea pot fi realizate si verificate numai de catre specialisti calificati;
- Rezultatele masurarii si evaluarii trebuie sa fie interpretate in functie de intreaga viata a
subiectului, inclusiv a dimensiunilor sale sociale, emotionale, fiziologice si psihologice;
- Nu exista un inlocuitor al judecatilor din domeniul masurarii si evaluarii. Evaluarea este
judecata; fara date substantiale, judecata nu este valabila;
- Abilitatile initiale ale elevilor trebuie masurate pentru a obtine apoi informatii despre
performantele lor, la incheierea sezonului, ciclului de pregatire etc.
- In toate masurarile trebuie folosite numai teste validate, precise si semnificative.

Verificati-va cunostintele:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.

Ce se intelege prim masura?


Ce este masurarea?
Enumerati functiile masurari!
Ce se intelege prin cuantificare si precizie?
Enumerati tipurile de scale si ce reprezinta ele.
Enumerati tipurile de evaluare.
Enumerati principiile evaluarii si masurarii.

Cursul nr. 6
Obiectul cercetarii in stiinta activitatilor corporale
Statuarea educatiei fizice si sportului ca stiinta este rezultatul dezvoltarii impetuoase a
fenomenului de educatie fizica si sport - fenomen devenit social, de mare amploare si cu implicatii
deosebite atat pe plan social, cat si pe plan politic. Pe de alta parte, diferentierea si specializarea
cunostintelor, dezvoltarea stiintelor de granita si aparitia celor integrative a facut posibila
evidentierea si punerea in actualitate a sistemului de cunostinte din domeniul activitatile corporale.
Dezvoltarea sportului modern, cresterea deosebita a performantelor, a determinat o
schimbare de mentalitate, care a permis recunoasterea caracterului stiintific al activitatilor de
educatie fizica si sport.
Obiectul cercetarii in stiinta educatiei fizice si sportului il constituie legile de manifestare a
comportamentului motric al omului, in scopul perfectionarii acestuia, a cresterii capacitatii de efort,
a imbunatatirii performantei, a dezvoltarii personalitatii.
Dupa cum stim, prin activitatea practica de educatie fizica si sport se urmareste dezvoltarea
armonioasa a individului, intarirea sanatatii, dezvoltarea capacitatii lui motrice, inzestrarea cu
deprinderi si priceperi de miscare, contribuie la destindere si recreere, din toate acestea rezultand
dezvoltarea personalitatii, in vederea unei mai bune integrari sociale. Astfel, apare firesc ca stiinta
educatiei fizice si sportului sa aiba ca obiect de studiu legile, mecanismele si particularitatile acestor
obiective.
Omul trebuie privit in complexitatea unui sistem de relatii - relatii ce implica factorii:
antropologic, biologic, anatomic, fiziologic, psihologic, pedagogic, sociologic. Astfel, investigatia
trebuie sa cuprinda toti acesti factori in intrepatrunderea lor, in asa masura incat rezultatele si
generalizarile ce rezulta din cercetari sa contribuie la desavarsirea comportamentului motric, la
optimizarea capacitatii motrice, dusa pana la cele mai inalte valori (in cazul sportului de
performanta), la dezvoltarea personalitatii, in vederea unei mei bune integrari sociale.
In felul acesta, domeniul cercetarii in educatia fizica si sportului apare ca fiind complex, atat
prin multimea aspectelor pe care le prezinta, cat si prin varietatea lor.

Comportamentul omului este privit ca un sistem de relatii intre personalitatea acestuia si


situatia de unde decurge firesc reactia. Reactiile comportamentale nu sunt simple raspunsuri
stereotipe, uniforme la stimuli ce provin din mediul ambiant, ci manifestari in care trasaturile
individualitatii se oglindesc, determinand aspectele particulare, personale. Mecanismele, legitatile
acestei reactivitati dublu determinate, pe de o parte de particularitatile subiectului si pe de alta parte
de natura stimulilor, sunt cercetate prin metode ce apartin diferitelor ramuri ale stiintelor (biologice,
sociale), sau care - prin gradul lor de generalitate - apartin mai multor stiinte.
Comportamentul motric este invatat, dobandit si perfectionat in cursul vietii individuale, in
activitatea generala sau in procesul de invatamant. El depinde insa si de factorii ereditari, de

conditiile tehnicii si civilizatiei sau de factori interni (motivatie, nivelul de aspiratie, scopuri, vointa,
dirijarea constienta, autodeterminarea, autoeducarea).

Metodologia cercetarii in educatia fizica


Domeniul de cercetare al educatiei fizice si sportului, ca stiinta, este complex. La fel ca si
alte stiinte, foloseste in cercetare metode generale, cat si metode particulare, specifice domeniului
sau.
Exista un punct de intalnire al mai multor stiinte, care trateaza, fiecare in specificul sau, omul - in complexul sistem de relatii si inter-relatii. Este de la sine inteles ca stiinta activitatilor
corporale se va folosi de metodele utilizate de biologie, antropologie, medicina, psihologie, stiinte
sociale. Fiecare dintre aceste stiinte cerceteaza omul si, bineinteles, unele manifestari specifice
domeniului stiintelor comportamentale. Astfel, psihologia, medicina, sociologia, studiaza
manifestarile omului in conditii de efort, specificul antrenamentului si performantei. Rezultatele
cercetarilor facute de aceste stiinte asupra omului in miscare s-au acumulat si sintetizat, formand, in
ultimul timp, ramuri distincte ale biochimiei, fiziologiei, medicinei, psihologiei, sociologiei.
Sintezele acestora, realizate pe plan superior de catre stiinta activitatilor corporale, desavarsesc ce nu
mai pot ele sa continue, constituind un prim volum de cunostinte si legi care confera activitatilor
corporale fundamentare stiintifica.

Metodele stiintelor particulare utilizate in domeniul educatiei fizice si sportului


Stiinta activitatilor corporale a sintetizat o buna parte din aceste metode si le considera ca
apartinandu-i, astfel:
* metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei, din domeniul antropologiei;
* metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-fiziologic, din domeniul biologiei;
* metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din domeniul medicinei;
* metodele testelor si observatiei, din domeniul psihologiei;
* metodele de ancheta, sociometria, analiza rezultatelor, din domeniul stiintelor sociale.
La toate aceste metode se mai adauga si metodele cu caracter mai mare de generalitate, care
se folosesc, de asemenea, in cercetarea domeniului activitatilor corporale (metodele: istorica,
sistemica, cibernetica, axiomatica etc.).
Aspectele specifice ale cercetarii in domeniul educatiei fizice si sportului sunt:
- studiul calitatilor si capacitatii psihomotrice;

- invatarea si perfectionarea tehnicii si tacticii sportive;


- valoarea formativa a exercitiilor fizice efectuate in anumite conditii;
- adaptarea organismului la diferite tipuri de efort si refacerea dupa efort;
- efectele de antrenare ale activitatilor cu caracter sportiv;
- particularitatile de varsta ale: invatarii, antrenamentului si competitiei;
- factorii psihologici care favorizeaza performanta;
- relatiile de grup;
- integrarea sociala a individului prin sport;
- studiul materialelor si instalatiilor sportive;
- aspecte ale competitiei etc.
Cercetatorul este obligat sa foloseasca in acelasi timp si in mod corelat mai multe metode.
Acest mod, necesar, de folosire a metodelor constituie metoda complexa - metoda specifica
domeniului activitatilor corporale.

Metoda complexa este in fond o suma armonica, unitara si coerenta de diferite metode,
tehnici si procedee adecvate. Aceasta metoda este manuita, de regula, de un colectiv de cercetatori brigada mixta sau complexa, in care intra, dupa nevoi, profesorul de educatie fizica / antrenorul,
psihologul, medicul, fiziologul, statisticianul etc.
Metodele si procedeele de cercetare in educatie fizica si sport.
Metoda observatiei si tehnicile ei.
Observatia este cea mai veche metoda de cunoastere.
Cercetarea stiintifica se desfasoara incepand cu contactarea directa a realitatii, caci
cunoasterea umana apare ca necesitate, ea izvoraste din cerintele practicii si isi atesta valabilitatea
prin aplicatiile practice.
Necesitatea actului cunoasterii este urmarea formularii unei probleme (intrebare la care
trebuie dat un raspuns) pusa in legatura (Moisil) cu un anumit sistem si cu fenomenele. Pentru
rezolvarea problemei, mai intai, se impune sa obtinem informatii asupra sistemului care ne
intereseaza. Obtinerea de informatii direct de la sisteme se realizeaza prin operatia de observatie.

De la atitudinea de observare pasiva, se trece la activizare, constientizare, rationalizare si


organizarea observatiei. Astfel, observatia devine o metoda stiintifica de investigare. Rolul si
importanta ei se intensifica odata cu utilizarea experimentului. Ambele metode se completeaza prin
particularitatile lor, alcatuind o unitate ce formeaza baza metodologica a stiintei.
Observatia este, prin natura ei, o metoda de constatare, dar, in acelasi timp, si de explorare
atenta a celor observate prin mobilizarea cunostintelor anterioare, deci esteo perceptie activa,
dirijata, planificata si selectiva, intreprinsa cu un anumit scop.

In urma observatiei apar ipotezele, apar problemele noi, la care, pe baza experientei si
cunostintelor, avem anumite puncte de sprijin; ca urmare a observatiei se pot face clasificari,
descrieri.
Tipuri de observatii
Observatia spontana (intamplatoare) este, asa cum reiese din denumirea, ocazionala,
observatie pasiva. Cand este facuta de specialist, poate conduce la evidentierea unor aspecte noi si
interesante.
Observatia organizata, cu caracter intentionat, activ, provocat si sistematic. Acest tip de
observatie porneste de le o anumita idee, anticipativa a rezultatelor si a efectelor lor.
Observatia naturala, numita si directa, este facuta in conditii obisnuite, naturale, fara
interventia cercetatorului, in timp ce in observatia experimentala sau provocata, cercetatorul
intervine direct prin administrarea unor variabile-stimul, verificand reactiile si conduita celor
observate.
Observatia transversala si longitudinala. Observatia se numeste transversala cand se face
simultan pe mai multe situatii (de exemplu cand luam in studiu mai multe clase de elevi de diferite
varste), in timp ce in observatia de tip longitudinal se urmaresc evolutiv (in timp) aceiasi subiecti.
Observatia mai poate fi: pedagogica, psihologica, sociologica si statistica.
In cadrul activitatii de educatie fizica si sport si, poate cu o nota mai accentuata in munca de
performanta, atunci cand sportivul are un bagaj de cunostinte si deprinderi bogat, cand stie sa
interpreteze anumite stari de fapt, cand a 'invatat' sa se cunoasca, poate fi folosita ca metoda autoobservatia, care este utila atat cercetatorului cat si celui ce se auto-observa.
Ce observam?
In domeniul nostru de activitate principalul subiect al observatiei este omul in miscare.
Acesta desfasoara o anumita activitate in conditii date. Dar, el nu este urmarit numai in aceste
conditii, ci si in manifestarile lui spontane si individuale, ca si in procesul dirijat (procesul
instructiv-educativ, antrenament, competitii etc.). Deci, subiectii sunt observati [18t in:

- procesul instructiv-educativ;
- competitii;
- activitati de recreere.
Poate fi observat individul, grupul si inter-relatiile indivizilor in grup.
Observatia este indreptata, in primul rand, asupra comportamentului, care poate fi observat
in general sau selectiv.
Inregistrarea observatiilor
Pentru justa orientare a observatiei, in legatura cu o anumita tema, este necesara
o schema sau un protocol (program) de observatie, se stabileste o anumita tehnica de notare si, daca
este nevoie, o terminologie minima. Datele observatiei se noteaza in timpul sau, in orice caz, imediat
dupa observare, deoarece trecerea timpului si alti factori pot denatura datele.
Datele se pot provizoriu, intr-un carnet de buzunar, sau pe fise, urmand sa li se dea o forma
clara si concisa atunci cand se noteaza in foaia sau caietul de observatie, ceea ce reprezinta, de fapt
prelucrarea imediata a materialului faptic.
Verificati-va cunostintele:
1.
2.
3.
4.

Definiti obiectul cercetarii in stiinta activitatilor corporale.


Enumerati aspectele specifice ale cercetarii in domeniul educatiei fizice si sportului.
Ce este metoda complexa?
Ce caracter are metoda observatiei?
-

obiectiv;

subiectiv;

formativ.

5. Enumerati tipurile de observatii.

6. Cursul nr. 7
Metoda experimentala. Caracteristici generale. Definitii
Experimentul a fost folosit inca din antichitate, in mod incidental. Arhimede l-a transformat
in metoda de studiu, dar l-a folosit ca o anexa a observatiei. Experimentul isi dobandeste adevarata
valoare o data cu constituirea stiintelor moderne, fapt ce are loc in Renastere. Leonardo da Vinci si
Galileo Galilei sunt pionierii introducerii acestei metode in stiinta. Extins mai intai in medicina
(fondatorul acestei metode fiind Claude Bernard), experimentul va cuprinde tot mai multe
discipline, fiind considerat drept principala metoda in stiintele naturii.
In comparatie cu observatia, experimentul este o metoda superioara de cercetare. El cuprinde
in sine observatia, o ridica pe o treapta superioara, incat creeaza posibilitatea analizei unor fenomene
dinamice, complexe, in relatii de pluriconditionare.
Ceea ce da o nota particulara experimentului este caracterul sau activ. Experimentul este
observatia provocata.
Prin experiment se intelege acea metoda de cunoastere in care subiectul cunoscator obliga
obiectul de cunoscut sa se manifeste acolo si unde el vrea, cu scopul precis al descrierii si sesizarii
esentelor si legilor lui [28].
W.I. Beveridge (1968) arata ca experimentul consta, de obicei, in a face sa se petreaca un
fenomen in conditii cunoscute, fiind eliminate cat mai multe din influentele exterioare; acesta este
supus unei observatii stricte, astfel incat sa poata fi puse in evidenta relatiile dintre fenomene [8].
Cunoasterea experimentala foloseste observatia ca o conditie esentiala, ca izvor al ipotezelor
si ca sursa a informatiilor provenite din provocarea deliberata a faptelor.
Metoda experimentala este un sistem complex de cunoastere a realitatii, caracterizat prin
utilizarea rationamentului experimental, care prelucreaza atat fapte provenite din observatie, cat si
din experiment [8, 18].

Experimentul mai este definit si ca procedeu de cercetare in stiinta, care consta in


reproducerea artificiala sau modificarea intentionata a unor fenomene in conditiile cele mai
propice pentru studierea lor si a legilor care le guverneaza, potrivit, de regula, unor ipoteze sau
modele prealabile [18]
Tipuri de experimente
In cadrul experimentului se produce sau se provoaca fenomenul sau procesul in conditiile
determinate, uneori se creeaza chiar fenomene sau procese noi. In acest caz vorbim
despre experimentul provocat.

Exista cazuri cand o experienta poate avea loc fara ca cercetatorul sa intervina. Se vorbeste,
in acest caz, despre experiment invocat, atunci cand comportamentul sau reactiile subiectilor sunt
raportate la varsta, sexul, profesia s.a. ale acestora.
Experimentul de laborator este o metoda de cercetare precisa si sigura. El ofera posibilitatea
de a desprinde, cu mare precizie si siguranta, relatiile dintre factorii variabili, ceea ce constituie o
conditie de baza pentru descoperirea legilor.
In experimentul natural, subiectii sunt supusi studiului in conditiile vietii reale. Marele
avantaj al acestei metode consta in aceea ca experimentul se poate organiza in asa fel incat subiectii
sa nu isi dea seama ca sunt studiati. De exemplu, in cadrul lectiei la clasa, sau in cadrul
antrenamentului, specialistul in educatie fizica poate experimenta anumiti factori, metode s.a. (aduce
variabile noi), fara ca elevii, respectiv sportivii sa-si dea seama ca sunt cuprinsi in cercetare.
Un alt avantaj al acestei metode este acela ca adunarea datelor este insotita de adnotari
rezultate din folosirea concomitenta a metodei observatiei.
Uneori este necesar ca datele obtinute prin experimentul natural sa fie completate cu datele
obtinute in conditii de laborator.

O varianta a experimentului natural o constituie experimentul psiho-pedagogic, care se


limiteaza la conditiile instructiv-educative, imbinand studiul psihologic al subiectului cu actiunea
instructiv-educativa a procesului de invatamant sau antrenament, care se executa asupra sa.
Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare, ce urmareste
verificarea unei ipoteze formulate dinainte.
Prin experimentul pilot (considerat ca o repetitie generala), experimentatorul isi verifica
tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de inregistrare a raspunsurilor si conditiile optime de
aplicare a variabilei.
Prin experimentul functional se urmareste stabilirea relatiei functionale dintre o variabila
independenta si o alta dependenta.
Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele in desfasurarea lor temporala sau sincronic,
concomitent. Experimentul longitudinal urmareste modificarile corelate ale diferitelor variabile in
diferite momente ale evolutiei subiectilor, in timp ce experimentul transversal consta in
investigarea, la un moment dat (intr-o perioada scurta de timp) a unor grupe de varste diferite, cu
teste adecvate.
Experimentul crucial este experimentul destinat sa verifice ipoteza cercetarii, respingand-o
sau acceptand-o (vezi testele de semnificatie statistica).
Variabile experimentale

Caracteristic pentru orice experiment este faptul ca in cadrul lui modificam (schimbam) in
mod sistematic unul din factori (stimul sau situatie), care formeaza obiectul cercetarii, in timp ce toti
ceilalti raman nemodificati. Cu alte cuvinte, in experiment se pune in evidenta actiunea unui factor,
si se urmaresc apoi consecintele pe care variatia factorului studiat le are asupra proceselor sau
fenomenelor. In experimentul respectiv, factorul presupus a fi responsabil de modificarea
fenomenelor cercetate si care estecontrolat, manevrat si modificat se numeste variabila
independenta, iar reactiile subiectului, raspunsurile lui, performantele realizate reprezinta variabila
dependenta.

In afara variabilei stimul (independenta - V.I.) si variabilei raspuns (dependenta - V.R.)


exista si variabila subiect - V.S. De multe ori, variabila subiect este cea care se verifica in
experiment, urmarindu-se reactivitatea la anumiti stimuli. Aceasta variabila poate fi provocata atunci
cand subiectii sunt pusi in anumite conditii (alimentatie, odihna, etc.) sau invocata, atunci cand
varsta, sexul, constitutia, pregatirea s.a. sunt considerate in relatie cauzala cu anumite reactii si
performante.
In domeniul educatiei fizice si sportului, cercetarile [2,16] vizeaza in principal studiul
particularitatilor manifestarilor de ordin motric, psihologic si somatic functional pe care le determina
practicarea exercitiilor fizice de un anumit fel.
Paul Fraisse [18] considera conduita ca o relatie, ca un sistem de componente fiziologice si
psihologice, aflate in interactiune cu situatia. Raspunsul (R) individului va depinde atat de situatie
(S), cat si de personalitatea sa (P).
Controlul variabilelor

Controlul variabilelor semnifica posibilitatea producerii si inregistrarii lor cu precizie


cantitativa si acuratete calitativa. Prin aceasta se asigura conditiile de repetare a rezultatelor, de cate
ori se reia cercetarea.
Pentru controlul variabilelor experimentele [18] se folosesc doua tehnici: prima consta in
neutralizarea variabilelor neexperimentale si, cea de-a doua, reprezentata de alcatuirea unor planuri
experimentale cu mai multe variabile, ca prin analiza sa desprindem ponderea lor relativa asupra
rezultatelor.
Variabila situatie sau stimul prezinta trei aspecte:
1. Ambianta fizica si sociala. Ambianta fizica (temperatura, sala, terenul, echipamentul,
aparatura) trebuie mentinuta constanta pe parcursul cercetarii. Ambianta sociala, tradusa prin
prezenta spectatorilor sau a unor persoane in timp ce subiectii executa sarcinile, are o influenta
deosebita asupra disponibilitatilor subiectilor.

2. Conditia experimentala. Reusita experimentului presupune desfasurarea lui dupa un


protocol riguros, intocmit in baza caruia se face controlul sau administrarea variabilei independente.
3. Sarcina sau instructiunile (consemnul) date subiectului. Acestea trebuie sa fie clar si corect
formulate, pentru ca subiectul sa inteleaga cu precizie ce are de facut.
Variabila subiect se prezinta in doua ipostaze:
a) invocata (non-experimentala), cand actiunea variabilei independente provoaca
modificari ale variabilei dependente, in functie de particularitatile subiectului (varsta, sex, pregatire,
etc);
b) provocata, prin modificari asupra organismului sau psihicului subiectului, cum ar
fi de exemplu, prin administrarea unor substante farmaceutice sau prin conditii diferite de odihna
sau motivatie provocata de sarcina (consemn).
Variabila raspuns are caracteristici specifice, fiind vorba de reactii, performante, modificari
ale variabilei dependente..
Verificati-va cunostintele:
1. In ce consta experimentul?
2. Cum se defineste metoda experimentala?
3. Ce fel de metoda este experimentul?
a. Masurare;
b. Interpretare;
c. Cercetare.
4. Prezentati tipuri de experimente.
5. Care sunt variabilele experimentale?

Cursul nr. 8
Organizarea experimentului
Aceasta se refera la toate actiunile intreprinse pentru ca experimentul sa se deruleze in
maniera care conduce la obtinerea rezultatelor scontate. Prima actiune se refera la selectarea
subiectilor. De obicei, in experiment sunt cuprinse doua grupuri: unul experimental, caruia i se
administreaza variabila independenta, si celalalt numit de control, pentru care valoarea variabilei
independente este zero.

Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populatie, in functie de un criteriu (varsta, sex, sport
practicat s.a.). Aceste grupe sau esantioane trebuie sa fie reprezentative, adica sa nu difere din
punctul de vedere al caracteristicilor esentiale. Cu cat esantionul este mai mare, cu atat rezultatele
sunt mai semnificative si, ca atare, rezultatele cercetarilor sunt caracteristice pentru intreaga
populatie (din care s-a selectat esantionul).
Selectia esantioanelor poate fi facuta in mai multe feluri:
- selectia intamplatoare (randomizata). Astfel de grupuri, alcatuite prin selectie
intamplatoare, se numesc grupuri independente. In calculul semnificatiei statistice grupele sunt
considerate neechivalente.
- grupuri perechi, numite si asociate sau corelate.
Daca in cercetare este cuprinsa o singura grupa, rezultatele initiale si cele finale sunt
prelucrate si integrate statistic, ca si in cazul grupelor corelate.
Metoda anchetei
Largirea domeniului de folosire a metodelor de ancheta (sociologie, pedagogie, psihologie) a
favorizat insa si utilizarea necorespunzatoare a lor, fara respectarea unor conditii metodologice
elementare. Acest fapt a fost posibil si datorita iluziei pe care o are cel care face o anumita
investigatie si anume, ca prin chestionarea unui oarecare numar de subiecti va obtine raspunsurile la
intrebarile si problemele care-l preocupa. Asa se explica o anumita exagerare a utilizarii acestor
metode, avalansa de chestionare la care sunt solicitati foarte multi subiecti, in tot felul de probleme.
Metodele de ancheta sunt insa auxiliare ale cercetarii complexe, intregind datele obtinute
prin celelalte metode si tehnici. In mod deosebit ea urmareste studiul opiniilor, motivelor,
atitudinilor sau obiceiurilor si manierelor de a lua decizii si a se comporta a indivizilor sau
grupurilor specifice. Indiferent de faptul ca sunt folosite independent sau in relatie cu alte metode,
metodele de ancheta trebuie folosite cu respectarea stricta a cerintelor metodologice; in caz contrar,
concluziile vor fi mult incarcate atat de subiectivitatea celor supusi chestionarii, cat si de aceea a
cercetatorului, precum si de un foarte ridicat coeficient de eroare provenit din multiple alte cauze.
Domeniul faptelor asupra carora se pot face relatari este foarte mare, incepand cu declaratii
asupra starilor psihofiziologice (senzatii, perceptii, efort voluntar, manifestari circulatorii,

respiratorii, manifestari organice s.a.), trecand prin stari subiective din domeniul cognitiv sau
afectiv, continuand cu prezentarea atitudinilor, opiniilor, motivelor si terminand cu
descrierea obiceiurilor, a conduitelor in situatii neobisnuite etc. Unele relatari sunt oarecum ferite
de denaturari prea grosolane, desi este cunoscuta - spre exemplu - dificultatea de a descrie chiar si
numai senzatiile proprioceptive din cursul unei miscari; altele insa sunt supuse permanent
"distorsionarilor" provocate de factori dintre cei mai diferiti ca sorginte personala sau sociala
(influente culturale sau transculturale, prejudecati s.a.).
Este bine cunoscuta, de asemenea, tendinta multor subiecti de a-si "corecta" unele trasaturi
personale, cautand sa creeze la interlocutori o parere cat mai buna despre ei. Uneori fenomenul este
inconstient, spontan, subiectul considerandu-se sincer, obiectiv si de buna credinta. Uneori se
manifesta atitudini refractare din partea subiectilor, nedorind sa colaboreze, raspunzand formal,
denaturand chiar faptele, fara ca operatorul de interviu sa depisteze cazul si sa anuleze fisele
respective. Vom vedea mai tarziu dificultatea in care se afla cercetatorul in fata non raspunsurilor:
cum sa le inteleaga? Ca refuz simplu, ca neaderare sau antipatie fata de tema anchetei sau ca simplu
nonraspuns determinat de lipsa de timp sau de alte cauze obiective. Dar daca nonraspunsurile sunt
numeroase, cum ramane cu certitudinea concluziilor trase din prelucrarea raspunsurilor efective.
Pe parcursul utilizarii ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai precis fundamentarea ei
metodologica, s-a perfectionat, stabilindu-se cu precizie conditiile folosirii esantioanelor,
chestionarelor si interviului, a prelucrarii si prezentarii rezultatelor din anchete.
Ancheta este cea care ne ofera informatii, dovezi din diverse surse, dar experimentul ne ofera
'probe'.

Folosind ancheta in domeniul educatiei fizice si sportului, obtinem relatari privind: starile
psihofiziologice (senzatii, perceptii, efort voluntar, manifestari organice etc.), atitudini, opinii,
motive, stari subiective din domeniul cognitiv si afectiv.
Trebuie avut in vedere ca relatarile sunt afectate de mai multi factori, printre care: nivelul de
cultura, tendinta unora de a-si 'corecta' trasaturile personale, din dorinta de a aparea intr-o lumina cat
mai favorabila; unii subiecti manifesta atitudine refractara, sau, pur si simplu, refuza sa raspunda s.a.
Scopul anchetelor. Clasificarea anchetelor
Recurgerea la metoda anchetei din partea cercetatorului din domeniul stiintelor umaniste este
determinata, in principal, de caracteristicile domeniului si temei. Problemele cu caracter psihologic,
sociologic sau pedagogic se preteaza la investigare si prin aceste metode. Uneori se apeleaza la
chestionar sau interviu si in probleme cu caracter tehnic, metodic sau experimental, pentru
completarea datelor si mai ales pentru intelegerea unor factori subiectivi nedezvaluiti prin celelalte
metode si tehnici.

In orice investigatie, metodele acestea sunt utile pentru cunoasterea de ansamblu a


unor aspecte - descriere - sau pentru o cunoastere mai profunda a unor relatii dintre mai multe

variabile - explicatie. Ele sunt utile cercetarii in general pentru stabilirea unor cai spre formularea
ipotezelor si, mai apoi - in stadiul urmator - pentru verificarea lor (A. Moser). Metodele de ancheta
reusesc sa-i ofere cercetatorului explicatii privitoare la mecanismele de formare a curentelor de
opinie si sa-l ajute in prevederea comportamentelor oamenilor (I. Dragan). Studiul opiniilor,
mentalitatilor, intereselor, starilor de spirit, atitudinilor, obisnuintelor, intereselor, starilor de spirit,
atitudinilor, obisnuintelor, permite decelarea naturii acestora, precum si factorilor care le determina.
Cercetatorul va avea posibilitatea sa desprinda variabilele individuale de cele colective, factorii
sociali generali sau cei personali, care confera un anumit continut parerilor, convingerilor sau
intereselor oamenilor chestionati.

Chestionarele prin corespondenta sunt usor de administrat, dar prezinta dezavantajul ca nu


intotdeauna sunt eficiente. Aceasta ineficienta rezida din:
- raspunsurile care se pretind de la o persoana pot fi afectate de interventiile altora, ceea ce
sacade gradul de independenta a raspunsurilor;
- daca intrebarile nu sunt suficient de clare si simple, raspunsurile vor fi ambigue;
- lipseste posibilitatea de a completa raspunsurile prin date de observatie.
Un alt dezavantaj care ridica serioase dificultati, uneori, este cel al non-raspunsurilor. Se
ridica problema cum pot fi interpretate acestea: prin refuz, anchetatii au alte pareri sau ce alte motive
duc la non-raspunsuri.

Chestionarele directe sunt aplicate, dupa cum arata si denumirea, fie individual, fie in grup.
Avantajul acestor chestionare consta in aceea ca raspunsurile primite pot fi completate cu date
rezultate din observatii. Aplicarea chestionarului se face sub control, in timp limitat sau nelimitat. Se
folosesc chestionare tiparite[5]. Uneori, subiectul nu e prezent, raspunsurile se dau prin telefon, apoi
chestionarul este completat de operator. In toate cazurile, anchetatorul poseda un ghid de
conversatie. Astfel se ajunge usor la interviu.
Interviul (convorbirea) poate fi:

- formal;

- neformal.
Interviul formal se foloseste de regula in investigarile la scara mare. El cuprinde serii de
intrebari, care se administreaza pentru toti subiectii in aceeasi ordine si formulare, iar raspunsurile
sunt inregistrate in forma standardizata. Astfel, interviul formal mai este numit: extensiv;
controlat, inflexibil, global standardizat.
In cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri are posibilitatea si libertatea de a
schimba ordinea intrebarilor, de a adauga intrebari suplimentare, de a da explicatii, atunci cand e
cazul. Operatorului nu i se impun niste intrebari, ci are un numar de probleme la care primeste

raspunsuri si pentru aceasta are libertatea de a-si construi interviul. Astfel, interviul neformal poate
avea mai multe variante: interviu ghidat, interviu conversatie, interviu nedirectionat.
Datele pe care cercetatorul le obtine din ancheta (dupa cum s-a mai amintit) sunt:
- date obiective

(care pot fi verificate si de alte persoane), de pilda: varsta, ocupatia,


starea civila, rezultatele in sport etc.

- date subiective

(privitoare la subiect), cum sunt: dispozitii, preferinte, sentimente,


motive etc.

In randul acestora sunt si cunostintele care sunt evaluate prin chestionare specifice.
Metodele de ancheta se folosesc in cercetarea psihologica. In acestea, mai mult decat in
cercetarile sociologice, trebuie acordata o deosebita atentie fidelitatii si validitatii chestionarelor. In
psihologie se foloseste chestionarul standardizat si etalonat, deci un test care permite psihodiagnoza.
In psihosociologie se foloseste chestionarul sociometric pentru studiul relatiilor si inter-relatiilor
din cadrul grupurilor mici.
Verificati-va cunostintele:
1. Cum se face selectia esantioanelor?
2. Ce tip de metoda este ancheta in cadrul cercetarii stiintifice?
-

O metoda experimentala;

O metoda de sondare a opiniilor;

O metoda didactica.

3. Care este scopul anchetei?


4. Cum se clasifica anchetele?

Cursul nr. 9
Etapele anchetelor. Pregatirea lor
Metodologia anchetei precizeaza o serie de etape de care trebuie tinut cont pentru o buna
organizare a cercetarii. Aceste etape sunt:
1.

Precizarea problemei si a scopurilor pe care le urmareste;

2.

Delimitarea populatiei (alegerea esantioanelor);

3.

Pregatirea instrumentelor de ancheta;

4.

Efectuarea anchetei de proba (pilot), dupa care se aplica corectivele necesare planului
anchetei propriu-zise;

5.

Efectuarea anchetei propriu-zise;

6.

Interpretarea rezultatelor;

7.

Redactarea raportului final.

In fazele pregatitoare ale anchetei, trebuie inceput cu delimitarea informatiilor ce se cauta.


Deci, se precizeaza problemele de investigat si care sunt obiectivele ce se urmaresc. In functie de
acestea se vor preciza esantioanele si criteriile dupa care vor fi constituite.
Metodele de esantionare vor asigura cercetatorului precizia ceruta in raport cu exigenta si cu
gradul de eroare posibila. Apoi, urmeaza studiul literaturii existente. O informatie bogata despre
majoritatea aspectelor cuprinse in ancheta si despre subiecti. Abia acum incepe elaborarea
instrumentelor de ancheta, adica chestionarul sau ghidul de conversatie dupa care se efectueaza
ancheta pilot si se fac corecturile necesare.

Alcatuirea chestionarelor presupune o riguroasa precizare a problemelor si a obiectivelor


cercetarii. Intrebarile trebuie sa fie astfel formulate incat sa primeasca raspunsurile adecvate, lucru
ce usureaza munca de grupare si ordonare a datelor precum si prelucrarea lor.
Chestionarele inchise prevad raspunsuri fixe - care se preteaza la prelucrare dihotomica (da
- nu).
Chestionarele alternative aleg un raspuns din mai multe raspunsuri posibile.
Chestionarele deschise permit subiectului sa raspunda liber la intrebari.
O alta forma de raspuns, utilizata destul de frecvent, este scala numerica (prin ranguri).

In alcatuirea intrebarilor ce compun chestionarul, trebuie:


- sa aiba o singura interpretare;
- sa fie scurte si clare;
- sa nu faca nici o aluzie la persoana subiectului, pentru a nu-i leza amorul propriu.
Prelucrarea datelor obtinute din ancheta necesita o munca grea si, uneori, indelungata.
Prelucrarea cuprinde patru faze:
- codificarea;
- clasificarea;
- tabularea;
- analiza.

In alcatuirea raportului final al unei anchete trebuie sa existe mai multe puncte:
1. descrierea generala, in care sa fie prezentate: scopul, material, cuprins, natura informatiei
si metoda de colectare, metoda de esantionare, repetarea anchetei, data, durata, exactitatea,
evaluarea indeplinirii celor propuse, cine a raspuns de ancheta, bibliografie studiata;
2. descrierea proiectului de ancheta;
3. prezentarea metodelor sau criteriilor de esantionare;
4. personalul si echipamentul folosit;
5. analiza datelor si procedeelor de calcul;
6. analiza costului;
7. precizia anchetei.
Interviul anamnestic
Acest gen de interviu se mai numeste si convorbire pentru diagnosticarea persoanei si este
foarte mult utilizat in educatia fizica si sport si in clinica.
Convorbirea permite completarea eficienta (si necesara) a psihodiagnozei si are loc, de
obicei, la sfarsitul cercetarilor.

Convorbirea psihologica reprezinta un ansamblu de comunicari intre doua persoane, dupa


care una o influenteaza si o apreciaza pe cealalta prin intermediul intrebarilor si a discutiei purtate.
Tehnica interviului. G. Allport, considera ca elementele comune oricarei convorbiri
psihologice sunt:
1. varsta;
2. gradul de pregatire;
3. traumatisme si accidente;
4. cariera in activitatea respectiva si planurile de viitor;
5. activitatea in afara muncii;
6. preocupari culturale si starea sociala;
7. perspective pentru urmatorii doi ani;
8. legaturi sentimentale;
9. stari de visare;
10. temeri si griji;
11. umilinte si esecuri;
12. antipatii si impulsuri;
13. atitudinea fata de activitatea sexuala;
14. dificultati in adaptarea la noua situatie;

15. conceptii despre religie;


16. conceptia despre viata.(18)
Discutia cu sportivii are, in plus, elemente specifice.
Dupa Chiari (citat de M. Epuran) normele de desfasurare concreta a discutiei psihologice
constau din:
- a se asigura documentatia necesara inainte de realizarea convorbirilor (adica a avea la
dispozitie datele obtinute cu ajutorul testelor);

- a fi constient de limitele dintre aprecierea intuitiva si cauzele posibile ale greselilor;


- a te situa pe pozitia subiectului prin excluderea propriilor prejudecati;
- a stabili relatii pozitive cu subiectul, castigandu-i increderea;
- a nu te limita numai la ce vrea sa spuna subiectul, ci a te stradui sa afli ceea ce nu vrea sa
spuna, sau nu poate spune fara a fi ajutat;
- a pune intrebari care sa nu necesite mult timp de gandire; intrebarile sa fie inteligibile, fara
a sugera raspunsul;
- a lasa subiectul sa vorbeasca si a-l asculta cu rabdare si pricepere;
- a evita discutiile si tonul de povatuire;
- a nu actiona sub influenta unei simpatii sau antipatii instinctive;
- a nu da sfaturi moralizatoare sau avertismente;
- a nu interveni decat atunci cand se impune (in scopul risipirii indoielilor si temerilor, pentru
a aproba subiectul pentru maniera sa de a reda faptele);
- a nu pune intrebari care sa provoace ezitare in raspuns;

- a fi capabil de a interpreta tacerea subiectului, de a interveni direct in scopul cunoasterii


unor lucruri foarte personale;
- a observa asociatiile de idei ale subiectului;
- a evita intrebarile sugestive;
- a observa schimbarea rapida a argumentelor;
- a observa frazele initiale si concluzia exprimate de subiect;
- a retine temele care revin;
- a retine contradictiile si lacunele cu semnificatie ascunsa;
- a observa comportarea subiectului (mimica, gestica, s.a.);
- a nu face insemnari in prezenta subiectului.
Ancheta sociometrica

Prin definitie, omul este un 'sistem bio-psiho-social'. Din cea mai frageda varsta dezvoltarea
copilului se realizeaza intr-un context social, caci asa cum arata E.E. Berlew (citat de I. Neacsu,
1978), procesul socializarii si al invatarii experientelor sociale este primar determinat de relatiile
sociale care se creeaza intre familie si copil.
Demonstrandu-se rolul grupului ca mijloc de influentare a comportamentului uman, in
ultimele decenii s-au extins si aprofundat cercetarile sociometrice. Prin intermediul lor sunt
dezvaluite aspecte psiho-sociale importante ca:
- structura grupului;
- gradul de coeziune al grupului;
- ierarhizarea membrilor in cadrul sau;
- relatiile de atragere sau respingere.
Relatiile dintre membrii grupului sunt directe 'face to face' (fata in fata). Astfel, grupul apare
ca un sistem de interactiune sociala, o reuniune integrata de personalitati, care comunica intre ele.
Relatiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie, prietenie, intrajutorare
etc.), la cele negative (respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenta.
Metoda sociometrica permite aprecierea de ansamblu a grupului, precum si definirea
statutului social al fiecarui membru, in relatie cu ceilalti.

Chestionarul sociometric reprezinta o succesiune logica si psihologica de intrebari scrise cu


functie de stimuli, in raport cu ipotezele cercetarii, care, prin administrarea de catre operatorii de
ancheta sau prin autoadministrare, determina din partea celui anchetat un comportament verbal, ce
urmeaza a fi inregistrat in scris [25].
Testul sociometric ne releva:
- atragerea (alegerea) sportiva si
- respingerea (preferinta negativa).
Principalii indicatori ai testului sociometric sunt:
a) indicele statutului social

unde
n = numarul alegerilor primite de un subiect;

N = numarul subiectilor grupului.


De exemplu: Indicele statutului social al lui A
Nr. subiectilor care il aleg pe A
I.S.S.A. = ---------------------------------------------Nr. total al subiectilor
b) Indicele expansiunii afective

Nr. subiectilor alesi de subiect (A)


I.E.Af. = --------------------------------------------------------N-1
c) Indicele statutului preferential al lui (A)
Nr. alegerilor - Nr. respingerilor lui (A)
I.S.P. = -------------------------------------------------------N-1
d) Indicele de coeziune a grupului
Nr. perechilor de alegeri
I.C.G. = ------------------------------------N(N - 1)
--------------2
e) Indicele de expansivitate a grupului
Nr. alegerilor exprimate de grup
I.E.G. = -------------------------------------------------N

f) Indicele de integrare sociala

Pe baza analizei acestor indici se stabilesc cu precizie caracteristicile preferentiale ale


fiecarui membru al grupului, cat si structura grupului.
Prelucrarea raspunsurilor la chestionarul sociometric se face prin intermediul matricei
sociometrice, iar, pe baza datelor din matrice, se fac reprezentari grafice - sociograme.
Un exemplu de prelucrare a testului sociometric, dupa Rioux si Chappiux, este dat de M.
Epuran (18, pag. 292).
Sociograma se alcatuieste in functie de valoarea indicelui statutului social. Astfel, subiectul
care intruneste cel mai ridicat indice este plasat in centrul unor cercuri concentrice, ceilalti membri
fiind plasati, in ordinea punctajului, pe circumferintele cercurilor.
Verificati-va cunostintele:
1.
2.
3.
4.
5.

Precizati etapele anchetelor si continutul lor.


Cate tipuri de chestionare sunt?
Care sunt elementele de continut ale interviului, dupa G. Allport?
Cum se deineste chestionarul sociometric?
Ce date obtinem prin aplicarea anchetei sociometrice?

Cursul nr. 10
Testele ca instrumente de masura
Ca instrumente de masura, testele au fost elaborate si dezvoltate de psihologia aplicata,
incepand cu sfarsitul secolului al XIX-lea.

Testul este definit (Asociatia Internationala de Psihologie): "Testul este definit o proba
determinata, ce implica o sarcina de indeplinit, identica pentru toti subiectii examinati pe baza unei
tehnici precise, in scopul aprecierii succesului sau esecului sau notarii numerice a reusitei . Sarcina
poate fi relativa fie la cunostintele dobandite , fie la functii senzori-motrice sau mentale" (H. Pieron,
1968)
Testul consta dintr-o proba, mai frecvent, dintr-o serie de probe constituite in scopul stabilirii
prezentei (sau absentei) unui aspect, a particularitatilor de manifestare sau a gradului dezvoltarii lui.
Conditiile in care o proba este un test sunt:
1. Standardizarea
a) stimulilor prezenti pentru a provoca reactiile ce vor fi inregistrate cat mai exact si
cat mai complet;
b) instructiei date in legatura cu sarcina ce trebuie executata;
c) al modului de cotare a reactiilor.
2. Etalonarea
consta in faptul ca rezultatele individuale sunt apreciate (masurate) prin raportarea lor
la cele obtinute de o populatie cat mai reprezentativa, atat din punct de vedere
numeric, cat si al compozitiei sale.
Pentru clasificarea testelor exista o serie de criterii ce pot fi luate in considerare:
Criteriul: un aspect al conditiilor de examinare:
- teste individuale
- teste colective
Criteriul: natura relatarilor subiectului:
- teste verbale (orale)

- teste creion - hartie


- teste de performanta
In functie de aspectul masurat:
- teste de eficienta
(teste de inteligenta, aptitudini, cunostinte)

- teste de personalitate
Examinarea valorii diagnostice a testelor (testarea testelor), adica valoarea testului ca
instrument de diagnostic si pronostic, depinde de:
- fidelitate
- validitate
- sensibilitate
Fidelitatea unui test ne indica in ce masura rezultatele obtinute cu ajutorul lui sunt demne de
incredere. Cunoscand coeficientul de incredere al unui test, putem aprecia daca diferentele
individuale obtinute cu ajutorul lui sunt determinate de diferentele reale dintre subiecti, sub aspectul
trasaturilor masurate sau sunt efectul unor factori variabili.
Principalele aspecte sub care un test trebuie sa fie fidel sunt:
- stabilitatea in timp a rezultatelor obtinute cu ajutorul lui;
- stabilitatea rezultatelor (in cazul cand aceiasi subiecti sunt examinati de persoane diferite)
- caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul in ansamblu;
- omogenitatea probelor.
Validitatea unui test. In sensul cel mai larg, prin validitatea unui test se intelege faptul ca el
masoara in mod adecvat trasatura propusa.
Procedee de validare:
*

validitatea empirica este utilizata atunci cand testul a fost alcatuit in scopul unei selectii;

validitatea predictiva arata in ce masura subiectii care au avut o buna reusita in cadrul
testului, vor avea o reusita asemanatoare in activitatea reala, in care respectiva trasatura este
considerata esentiala;

validitatea de concurenta - cel care alcatuieste un test trebuie sa se asigure ca toate aspectele
majore, care constituie continutul trasaturilor masurate, sunt surprinse in diferite probe si
apar intr-o dozare corecta.

Sensibilitatea defineste finetea de discriminare a testului, adica numarul de valori pe care le


prezinta pentru un item.
Testele sunt unidimensionale, cand masoara o singura caracteristica (temperament, anxietate)
si multidimensionale, cand masoara mai multe caracteristici. Exemplu: "inventare de personalitate",
bateria de teste pentru masurarea fortei (a bratelor, a picioarelor, a abdomenului, a spatelui - prin
probe dinamometrice, tensiometrice sau probe de teren (sarituri), bateria pentru capacitatea motrica
(fitness = conditie), care cuprinde probe pentru masurarea vitezei, fortei, coordonarii, rezistentei s.a.
Alte metode
Analiza structurala
Prin structura, in acceptia filosofica si metodologica, se intelege alcatuirea interna a unui
sistem. In analiza structurala se are in vedere complexul de relatii dintre componentele care definesc
un anumit sistem.
J. Piaget defineste structura ca un sistem prezentand legi sau proprietati ale ansamblului.
Structura se caracterizeaza prin complexul de relatii care atribuie sistemului integralitate si
omogenitate, in raport cu elementele sale componente.
Ca metoda de cercetare, analiza structurala urmareste sa evidentieze ceea ce este comun,
esential si unitar in diversitatea elementelor unei realitati cercetate.
Structuralismul considera obiectele ca sisteme, deci ansambluri de elemente organizate, ce
pot fi recompuse si transformate prin procedee definite.
Cercetarea operationala

Cercetarea operationala este o disciplina metodologica si aplicativa, care urmareste sa


stabileasca indici sau criterii de eficacitate maxima a proceselor ce se desfasoara in orice domeniu
de activitate si sa elaboreze procedee rationale de organizare a activitatii in general.
Cercetarea operationala este un instrument de lucru avand la baza conlucrarea disciplinei
respective cu unele discipline matematice. Principalul aparat matematic utilizat de cercetarea
operationala este dat de teoria probabilitatilor, in organizarea activitatilor complexe fiind necesara
luarea in considerare a factorilor aleatori.

Rezolvarea unei probleme prin cercetare operationala are urmatoarele etape:


1. enuntarea problemei (pregatirea cercetarii;
2. determinarea parametrilor activitatii date (constructia modelului);
3. alegerea criteriilor de eficacitate (gasirea solutiei optime);
4. cercetarea legaturilor reciproce dintre parametri, determinarea cailor de sporire a
eficacitatii (testarea modelului);
4.

luarea deciziei pe baza rezultatelor cercetarii si aplicarea in practica a masurilor care duc
la sporirea eficacitatii activitatii.
Metoda studiului de caz

Este un instrument de cercetare descriptiva a unui caz, folosind tehnicile observatiei,


culegerii datelor pe teren, interviului, studiului documentelor.
Aceasta metoda este folosita frecvent in medicina, psihologie, pedagogie, criminologie.
Scopul acestei metode este de a usura intelegerea situatiilor asemanatoare si, in baza analizei
unui numar suficient de cazuri, sa formuleze generalizari, pe baza unor ipoteze verificate in practica.
Metoda sistemica
Stiinta contemporana cunoaste, in ultimul timp, o raspandire tot mai mare a notiunii de
sistem, termenul fiind utilizat in cele mai diverse domenii. Notiunea de sistem este aplicabila in
egala masura in orice domeniu al cercetarii stiintifice, indiferent daca este vorba de fenomene
materiale sau ideale.
Termenul de sistem este inteles diferit in diverse domenii ale stiintei. W. Ross Ashby (1964)
considera ca un sistem ar consta din orice sir de variabile alese sau abstracte, indiferent daca ele sunt
sau nu inter-dependente, iar L. von Bertalanffy defineste sistemul ca un complex de elemente aflate
in interactiune, iar A. Hall si R. Fagen ca multimea obiectelor, impreuna cu relatiile dintre obiecte si
dintre atributele lor. In conceptia lui Z. Zadeh, sistemul reprezinta totalitatea obiectelor legate printro anumita forma de interactiune si inter-dependenta.
Pentru definirea clara si cuprinzatoare a notiunii de sistem este necesar sa se apeleze la
categoriile de obiect, insusire, relatie.
Un singur obiect devine sistem daca este reprezentat ca totalitatea partilor sale sau ca
totalitate a calitatilor sale. Totalitatea se defineste ca obiect impreuna cu relatia sa interioara.
Obiectele in sine, fara relatii intre ele, nu formeaza sisteme.
Savantul biolog L. von Bertalanffy a elaborat Teoria Generala a Sistemelor (TGS). Dupa
Bertalanffy, teoria generala a sistemelor cuprinde urmatoarea ierarhie a sistemelor, cu diferite trepte
de complexitate: particule elementare; atomii elementelor chimico-moleculare; compusii

macromoleculari; celule cu nuclee si citoplasma; tesuturile, organele, sistemele de organe, care


formeaza intregul organism; coloniile de animale, sistemele simbiotice si de populatii; populatiile
umane, iar unitatea cea mai inalta este integralitatea (totalitatea) vietii pe pamant.
Verificati-va cunostintele:
1. Cum se defineste testul?
2. Ce instrument este testul in cadrul unei cercetari:?

3.
4.
5.
6.
7.

de inregistrare;

de observare;

de masurare.

Care sunt conditiile ca o proba sa fie teste?


Ce urmareste analiza structurala, ca metoda de cercetare?
Cum se defineste structura?
Ce se intelege prin cercetarea operationala?
Ce tip de metoda este studiul de caz:?
-

metoda de investigare;

metoda masurare;

metoda de interpretare.

8. Cum este inteles termenul de sistem?

Curs nr. 11
Metodica educatiei fizice - subsistem al didacticii
Didactica este un sistem deschis, deci un sistem care realizeaza schimburi de materie,
energie si informatii cu mediul inconjurator. Insusirile esentiale ale sistemelor deschise sunt:
individualitatea, organizarea, structura, complexitatea, integralitatea, programul, inter-relatiile,
echilibrul dinamic, conexiunea inversa, auto-reglarea, echifinalitatea.
Demersul sistemic are, in esenta, urmatoarele etape:
1. descrierea sistemului, cu elementele sale constitutive (elementele nu se studiaza izolat, ci
tinand cont de locul fiecaruia in sistemul dat);
2. relevarea ierarhiei in constructia sistemului, stabilind diferite nivele pentru studiul
legaturilor intrasistemice;
3. evidentierea conditiilor de existenta ale sistemului studiat;
4. specificarea raportului dintre insusirile elementului si cele ale intregului, avand in vedere
urmatoarele principii:
a)

insusirile intregului nu se reduc la suma insusirilor elementelor, deoarece in urma


integrarii functionale a elementelor, apar insusiri noi;

b)

insusirile elementelor se modifica in urma integrarii lor in sisteme (se produce


restructurarea);

5. stabilirea echifinalitatii sistemului prin studiul conexiunilor;


6. realizarea multimii caracteristicilor individuale, care induce gradul de libertate in raport cu
subordonarea integrativa a acestora;
Didactica are ca scop integrator realizarea unei instructii si educatii care sa corespunda
idealului social-educativ.
Subsistemul finalitatii educative (ca subsistem al didacticii) se instituie de fapt intr-un sistem
al scopurilor educative, care cuprinde subsistemele:
a1 - educatia intelectuala;
a2 - educatia politehnica;
a3 - educatia fizica;
a4 - educatia morala;
a5 - educatia estetica.

Privite prin prisma sistemelor educationale, activitatile corporale dobandesc noi perspective
de progres atat pe planul proceselor organizatorice si de planificare, cat si pe acela al modelelor de
decizie. [25]
Studiul activitatilor si actelor motrice
Studierea caracteristicilor activitatilor motrice specifice educatiei fizice si sportului are
caracter interdisciplinar, la cercetare aducandu-si aportul biomecanica, ergonomia, fiziologia,
psihologia, pedagogia.
Biomecanica studiaza sistemul biomecanic al corpului uman, eficienta actiunilor motrice,
transformarea miscarilor in actiuni motrice.
Ergonomia, stiinta interdisciplinara, studiaza relatiile om-masina si mediul de munca, ofera
domeniului activitatilor corporale tehnicile de studiu ale adaptarii eficiente a muncii la om si a
omului la munca. Obtinerea performantei este determinata de economicitatea miscarii si confortului
actului motric.
Fiziologia si psihologia ofera datele stiintifice despre rolul conducator al S.N.C., adaptari la
efort, coordonarii si dirijarii constiente a miscarilor.
Pedagogia aplicata la gestul motric, studiaza adecvarea deplina a actului motric la scop,
conditiile externe (ambianta, situatii) si conditii interne (particularitati ale subiectului).
Corpul uman si miscarile sale au fost studiate din cele mai vechi timpuri. Dovezi in acest
sens sunt operele de arta, cat si diferite studii cu caracter anatomic sau biomecanic pe care le-a
inregistrat cultura umana.Intre personalitatile stiintifice care s-a ocupat de studiul miscarilor, un loc
aparte il are Leonardo da Vinci (Renastere) si Jules Maray (1830-1904), ultimul putand fi considerat
parintele biomecanicii. El inventeaza pusca cronofotografica, folosita la cercetarea locomotiei
omului si a animalelor.
Tehnicile
actografice,
movografice,
poligrafice
(componente ale
metodei
observatiei) dublate de filmare, inregistrarea sonora servesc cercetatorul care isi propune
cunoasterea cat mai obiectiva a manifestarilor globale ale omului.
Activitate, actiuni, acte motrice
Activitatea este ansamblul actiunilor desfasurate de om dupa anumite strategii, cu mijloace
adecvate, in vederea atingerii unui scop. In domeniul nostru activitatile sunt de ordin psihologic,
pedagogic, sociologic: activitate de invatare, antrenament, timp liber etc. Aceste activitati se pot
desfasura individual sau in grup, activitatea este desfasurata de antrenor, sportiv, arbitru, elev s.a. In
general, activitatea este constituita din conduita individului sau echipei, exprimata in actiuni si acte
motrice si desfasurata intentionat, dupa strategii exersate (algoritmi, deprinderi) sau create spontan
(rezolvari euristice).
Actiunile motrice sunt sinteze de acte motrice care raspund rezolvarii unei sarcini imediate.
Ele constituie continutul activitatii.
Actiunile motrice constituie domeniul de studiu al tehnicilor biomecanice.

Actele motrice sunt expresia cea mai simpla a reactiilor adaptative ale individului la situatiile
concrete in care el se afla, din necesitatea dialogului cu natura, cu altii sau cu sine.
Actele motrice vor constitui materialul de constructie al actiunilor care urmaresc efect
adaptativ, precis, concret. Actele motrice mai sunt numite si gesturi motrice.
Actele motrice sunt studiate in mod deosebit anatomia functionala, neuro-fiziologie si de
biomecanica, cercetarea analitica oferind indicatii pentru cresterea eficientei lor.
Investigatiile stiintifice ale activitatilor si actiunilor motrice au scop analitic si scop sintetic:
Analitic: Studiul miscarilor elementare si al actiunilor (in afara studiilor fundamentale ale
biomecanicii, fiziologiei neuro-musculare, biochimiei, psihomotricitatii), va urmari cunoasterea si
perfectionarea tehnicilor celor mai eficiente;
Sintetic: Studiul activitatilor va releva strategiile tactice optime de operare in diferite situatii
si conditii, structura cea mai favorabila a dirijarii acestor activitati in vederea obtinerii
randamentului maxim.
Studiul oricarui fenomen este calitativ si cantitativ. Cantitatea este insusirea specifica
oricarui obiect sau fenomen si-l deosebeste pe acesta de altele. Calitatea se exprima sub forme
diferite, unele dintre ele putand fi cuantificate.

Denumim parametri numai acele valori ale actelor motrice care pot fi exprimate in unitati de
masura.
Aria de investigatie in domeniul activitatilor corporale cuprinde doua dimensiuni: pe o
dimensiune distingem subiectul cu conditiile si caracteristicile miscarilor sale, iar pe cealalta
modalitatile de manifestare a acestor miscari in situatii diferite.
Astfel:
SUBIECTUL
A. Evolutii individuale
B. Evolutii in cuplu
C. Evolutii in grup (echipe)
D. In conditii de mediu
E. Caracteristici individuale (numai cele legate de miscare)
Activitatile

A. Aspectul global
B. Aspect operational
C. Aspectul metodic

D. Aspectul psihopedagogic
Actiunile
A. Aspectul global:
B. Aspectul analitic
Miscarile
A. Caracteristici cinematice (de traiectorie, viteza si acceleratie);
B. Caracteristici dinamice (cauze care determina sau modifica miscarea corpurilor);
Analiza miscarilor umane
A. Analiza calitativa
Prezinta doua aspecte importante:
1. Analiza nominala, de identificare si numire a componentelor miscarii.
Diferentierea miscarilor consta in stabilirea unui sistem de termeni pe baza caruia se face
recunoasterea si identificarea unei miscari, asa cum exista ea. In biomecanica, in descrierea
miscarilor se folosesc termeni ca: linear, unghiular, parabolic, circular, etc.

2. Analiza evaluativa, continua analiza nominala pentru a diferentia miscarile intre ele dupa
anumite caracteristici.
Termeni comparativi ca: mai mare, mai inalt, mai rapid, mai precis sunt frecvent utilizati in
clasificarea evaluativa.
B. Analiza cantitativa se refera la stabilirea marimii variabilelor miscarii.
Variabilele miscarii sunt cuantificate fie prin operatii de numarare, fie de masurare. Cand
cantitatile pot fi descrise prin numarare, se numesc discrete, iar cand nu pot fi descrise prin
numarare, ele se numesc continue.
Variabilele cantitative ale miscarilor umane sunt: durata, spatiul si forta.

Din variabilele de baza cantitative se deriva cantitati masurabile ca: viteza, acceleratia,
energia, etc.
C. Analiza observationala se refera la analiza realizata de cercetator a 'performantelor' reale,
a "modului de operare, a comportamentului in conditiile firesti ale concursului, antrenamentului, ale
terenului sau salii.
D. Analiza pe baza inregistrarilor. Obiectivitatea observatiei este asigurata de inregistrarile
cat mai specifice realizate cu aparatura si dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice).
E. Analiza pe baza 'reductiei' si prelucrarii datelor. Reductia este transferarea datelor
inductiei in asertiuni cu caracter simplificat, generalizator. Datele inregistrate trebuie transformate,
grupate, sintetizate, condensate pentru a fi mai bine folosite.
In ultimul timp, s-a impus termenul kinesiologie, care-l substituie pe cel de biomecanica.
Kinesiologia este disciplina care studiaza miscarea umana in toata complexitatea ei, din trei puncte
de vedere fundamentale:
1. psihologie;
2. fiziologie;
3. mecanic (biomecanic);
Cinematica este parte a mecanicii si se ocupa cu studiul caracteristicilor temporale si partiale
a miscarilor, facand abstractie de fortele care le produc. Marimile utilizate pentru descrierea
miscarilor sunt in principal: - traiectoria (lungimea); - unghiul; - timpul; - viteza; - acceleratia; viteza unghiulara; - acceleratia unghiulara;
Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiaza fortele care produc sau
modifica miscarea. Marimile caracteristice sunt: - masa; - greutatea; - forta; - impulsul; - momentul
fortei.
Studiul comportamentelor complexe. Inregistrarea actiunilor prin tehnicile actografice
si movografice
Tehnicile folosite in studiul comportamentelor complexe, apartin metodei observatiei, de
aceea se impune prezentarea conditiilor observatiei sistematice (descriptiv-analitice).
Conditiile obligatorii de organizare a observatiilor sunt:
1. Stabilirea obiectivelor, adica ce anume observam,
Aceasta depinde de tema de cercetare, de ipotezele ei si de nivelul de pretentie.
2. Definirea comportamentelor supuse observatiei. Se vor formula definitii operationale. Se
vor preciza indicatorii (itemi) acestor comportamente.

3. Stabilirea subiectilor care vor fi observati.


Esantionul sa fie selectionat in acord cu obiectivele.
4. Unde si cand se fac observatiile.
Locul si conditiile in care evolueaza subiectii nu trebuie sa influenteze comportamentele
motrice ale subiectilor. Ele trebuie mentinute cat mai constante. Sezonul si orele in care se
desfasoara activitatea sa fie, de asemenea, controlate.
5. Durata si periodicitatea observatiilor.
Observatia trebuie sa fie de durata si sa fie repetata cat este necesar.
6. Alegerea sistemului de observare si a instrumentelor.
Sunt mai multe sisteme de observare, dar oricare dintre ele evidentiaza:
a) tipul de comportament observat;
b) durata lui;
c)interactiunile sau interrelatiile dintre comportamente
(profesor - elev);

Instrumentele: fise sau formulare de observatie, cronometre, cronografe, poligrafe, camere


de luat vederi etc.
7. Verificarea 'scenariului' si a instrumentelor, intr-o sedinta pilot, pe un esantion neutru,
apoi acomodarea cercetatorului si a subiectilor cu situatia de analiza. Familiarizarea cercetatorului
cu instrumentele de lucru este absolut necesara.
8. Gruparea si interpretarea datelor. De la inceput se au in vedere modalitatile de insumare
si centralizare a datelor prin tabele, in vederea analizei statistice.
Tehnica actografica
Actografia urmareste inregistrarea directa a actiunilor. Inregistrarea se face prin intermediul
aparatului numit 'actograf' imaginat si construit de profesorul Mihai Epuran.
Scopul studiului actografic este de a inregistra felul actiunilor, frecventa, durata
corectitudinea si eficienta lor, precum si alte caracteristici dependente de subiect si conditiile
activitatii.

Movografia este o stenografie a miscarilor, o inregistrare a miscarilor prin simboluri - fiecare


simbol fiind corespunzator unei pozitii intr-un plan la care se adauga alte semne ce indica
schimbarea pozitiei segmentelor si a corpului in spatiu fata de anumite repere.
Verificati-va cunostintele:
1. Al cui subsistem este educatia fizica?
-

al didacticii;

al psihologiei;

al sociologiei.

2. Ce se intelege prin act motric:?

3.
4.
5.
6.
7.
8.

un complex de exercitii;

calitati motrice;

reactii adaptative la situatii concrete.

Cum de mai numeste actul motric?


Ce se intelege prin actiuni motrice?
Prezentati tipurile de analiza a miscarilor umane.
Cum se realizarea studiul comportamentelor complexe?
Ce este actocgrafia?
Ce se intelege prin movografie?

Cursul nr. 12
Analiza lectiilor de educatie fizica si sport
Tinand cont ca organizarea si desfasurarea lectiilor depinde de o serie de factori, analiza lor
trebuie sa se faca diferentiat, sub aspectul tipului de lectie si continutul ei. Aceasta analiza
presupune:
-observarea fenomenului;
-evaluarea, in lumina unor criterii bine stabilite;
-explicarea diferitelor aspecte rezultate din analiza observationala;
-sugerarea sau recomandarea remedierilor ce se impun;
Analiza lectiilor, arata Grossing (citat de M.Epuran, 1992, p. 378), trebuie sa se realizeze in
baza unei fundamentari teoretice specifice ce vizeaza:
1. Teoria instruirii. Avand in vedere faptul ca lectia este un fenomen eminamente pedagogic,
cel ce o analizeaza (studiaza), trebuie sa fie un expert in intelegerea si interpretarea evenimentelor
interne si externe ale instruirii. Cunoasterea mecanismelor si teoriilor invatarii, cu specificul in
domeniul nostru de activitate, este absolut necesara.
2. Teoria interactiunii sociale. Cel ce analizeaza lectia trebuie sa cunoasca teoriile privind
comportamentul psihosocial, pentru a fi in masura sa descrie si sa inteleaga relatiile si interrelatiile
profesor-elev, elev-elev, profesor-clasa. (In ultimii ani s-au formulat doua sub-teorii: a) teoria
comportamentala de esenta psihologica-empirica si

b) teoria fenomenologica, hermeneutica, de explicare prin semnificatii si simboluri).


3. Conceptia clara despre obiectivele educatiei fizice si sport si interrelatia lor.
Tipologia obiectivelor instructiv-educative
1. Obiectivele nivelului I (numite si finalitati), se refera la scopuri pe termen lung; sunt
specifice tipului de organizare sociala.
2. Obiectivele nivelului II (obiective de programa), sunt deduse din nivelul I si constau din
obiectivele educatiei fizice generale si pe grade de invatamant.
3. Obiectivele nivelului III (obiective operationale si evaluative). Descriu comportamentele
"performantiale" ale elevului, (ce stie sa faca elevul). Aceste obiective sunt formulate in termeni
comportamentali cognitivi, afectivi si psihomotrici.

Obiectivele educationale (instructiv-educative) sunt evaluate prin schimbarile produse la


elevi ca urmare a experientei de invatare.
Safrit (citat de M. Epuran) precizeaza ca in analiza lectiei de educatie fizica trebuie avute in
vedere trei probleme:
1. a) Stabilirea sarcinilor in functie de scoala si caracteristicile populatiei scolare, cerintele
sociale, nevoile investigatiei.
b) Cunoasterea filosofiei profesorului si atitudinii elevilor, raportate la principiile
psihologiei invatarii.
2. Precizarea sistemului de evaluare, inclusiv
stabilirea variabilelor si a definitiilor lor operationale.

sistemului

de

notare,

cu

3. Evaluarea critica a programelor, a modului de operationalizare in perspectiva relatiei


profesor-elev si ambiantei.
Analiza lectiei de educatie fizica si sportiva va urmari evidentierea felului in care diferite
variabile contribuie la eficienta acesteia.
Eficienta se judeca in functie de atingerea obiectivelor (generale, specifice si operationale) si
realizarea efectelor psiho-fiziologice.
M. Piron (35), indica urmatoarele variabile, care stau la baza realizarii efectelor lectiilor:
a) durata activitatii elevilor;
b) numarul repetarilor unui exercitiu;
c) durata fiecarei sarcini;
d) timpul neproductiv;
e) comportamente in afara sarcinilor specifice.
M.Epuran stabileste pentru evaluarea eficientei procesului instructiv criteriile ce urmeaza:
- modul in care elevii realizeaza obiectivele instruirii;
- modul in care elevii stapanesc comportamentele pe care le-au exersat;
- masura in care sunt atinse obiectivele de tip cognitiv, social, moral si psihomotric;
- nivelul capacitatilor motrice (determinat prin probe de control);
- reactivitatea la efort (T.A., revenirea dupa efort).

Tehnicile cinematice, fotografice si cinematografice


Fotografia, cronofotografia, chinograma
Utilizarea fotografiei se recomanda, mai ales in documentarea cu caracter general si in
munca pedagogica cu incepatorii.
Cronofotografia este realizata prin expunerea multipla a aceluiasi suport fotosensibil (film
sau placa) utilizandu-se un obturator cu o anumita frecventa si deschidere
Ciclograma. Principiul este acelasi cu al cronofotografiei. Diferenta consta din faptul ca in
fata obiectivului nu se mai afla obturatorul cu fanta. Pe film sau pe placa se imprima urmele
luminoase ale beculetelor, a caror miscare in plan vertical si lateral va permite analiza diferitelor
segmente si ale corpului in spatiu.
Ciclograma continua. Subiectul aflat in miscare si prevazut cu 'marci' sau becuri, va lasa pe
filmul in miscare traseul miscarilor sale, aparatul ramanand pe trepied.
Chinograma este o succesiune de momente ale unui act motric, numarul lor fiind dat de
durata acestui act si de frecventa cadrelor pe secunda.
In cercetarile de mare precizie se utilizeaza aparate speciale de luat vederi, cu cateva mii de
imagini pe secunda. In sport, 300 imagini pe secunda permit o analiza foarte fina a dinamicii
miscarilor observate.
Tehnica inregistrarilor video si analiza lor
Inregistrarea si redarea video prezinta aceleasi avantaje ca filmul: posibilitatea analizei cadru
cu cadru, a analizei incetinite sau accelerate si, evident, posibilitatea proiectarii marite pentru
efectuarea de conturograme si calcule ale traiectoriilor si unghiurilor.
Tehnici pentru studiul caracteristicilor temporale, spatiale, de viteza si acceleratie a
miscarilor
Miscarile corporale si miscarile obiectelor utilizate in activitatile corporale se caracterizeaza
prin indicatori de durata, traiectorie si distanta, viteza, acceleratie si energie.
Studiul acestor miscari presupune inregistrarea obiectiva a indicatorilor si masurarea lor,
traducerea lor in unitatile de masura standard. In afara acestor indicatori masurabili - parametri miscarile corporale au particularitati care sunt rezultatul aprecierii calitative, apreciere de tip
pedagogic-metodic. Astfel de caracteristici sunt usurinta, eleganta, incordarea, expresivitatea si sunt
rezultate ale invatarii si ale nivelului de adaptare a miscarilor la conditii si cerinte.
Masurarea caracteristicilor spatiale ale miscarii
Caracteristicile spatiale ale miscarilor si actiunilor pot fi studiate pentru ele insele, ca
parametri, caracteristici sau ca masura de referinta pentru definirea altor caracteristici, cum este
viteza sau detenta (inaltimea sariturii indicand forta subiectului).

Masurarea vitezei si acceleratiei miscarilor


Viteza (raport spatio-temporal) are semnificatii si aspecte diferite in activitatile corporale:
viteza de reactie, de repetitie, de executie, de deplasare, de accelerare.
Viteza de reactie, mai corect timpul de reactie (T.R.), este durata perioadei latente a unei
reactii la un semnal cunoscut sau la unul din mai multe semnale (la alegere).
Pentru formele concrete de manifestare a T.R. (la start in atletism, lovitura de la scrima sau
box) se utilizeaza instalatii adecvate: contacte care se inchid la declansarea focului si se deschid la
ridicarea bratelor de pe pista, sau la desprinderea piciorului de pe bloc-start.
Instrumentele de masura pot fi cronografe, cronoscoape sau poligrafe (cu precizie de 1/1000
sec).
Viteza de repetitie reprezinta tempoul maxim al unei miscari fara nici o incarcatura, pe un
traseu foarte scurt, de ordinul a cativa milimetri - la proba 'tapping' - sau de cativa centimetri la
probele de 'teren'.
Proba 'tapping' consta in efectuarea cu cea mai mare viteza, timp de sase secunde, a unei
batai la o cheie de contact (tip Morse) legata de un contor, sau cu creionul pe o banda de hartie ce se
deplaseaza usor, pentru a nu se suprapune punctele. Numarul de puncte sau batai indica viteza de
repetitie. Proba se face atat pentru mana cat si pentru picior, cu chei adecvate.
Viteza de executie. Termenul se foloseste pentru miscarile si actiunile cu traiectorie foarte
scurta, fiind foarte apropiat de T.R. Astfel de miscari care necesita executie rapida sunt in box,
scrima, aruncarile la cos sau la poarta.
Studiul caracteristicilor de forta si energie a miscarilor
Forta este definita ca fiind capacitatea organismului de a invinge, prin contractii musculare, o
rezistenta, sau masura actiunii mecanice a unui corp asupra altui corp - F=ma.
Varietatea sub care se intalneste forta si faptul ca prezinta oscilatii in momente diferite de
timp, determina masurarea si inregistrarea cu valori maxime la una sau mai multe grupe musculare,
prin utilizarea unei aparaturi variate, conceputa si adoptata pentru cele mai variate forme de
manifestare (tractiune, impingere, mentinere, lovire etc.).
Metode si tehnici pentru masurarea detentei
Saritura in inaltime de pe loc sau cu elan de 2-3 pasi este cel mai simplu procedeu de
masurare a detentei. Pentru aceasta este necesar sa se insemneze pe un panou vertical sau pe perete
inaltimea executantului cu mana intinsa in sus, in dreptul degetului mijlociu, dupa care acesta
executa saritura si lasa o urma (pe panou sau pe perete).
O. Ungureanu (Iasi) a imaginat un aparat care consta dintr-o banda motrica rulata pe un
tambur care nu se misca liber. Banda este prinsa de o centura care se leaga in jurul taliei subiectului,

capatul liber al benzii matrice este fixat pe sol; subiectul efectueaza o saritura pe verticala, timp in
care se deruleaza si banda pe tambur.
Metoda Miron Georgescu este o proba standard care foloseste o miscare naturala,
neinfluetata de tehnica si consta in desprinderea pe verticala.
Subiectul este supus unei probe care consta din:
1. Executarea unei desprinderi de sol la un semnal luminos, inregistrandu-se timpul de
reactie.
2. Executarea a trei sarituri izolate, cat mai inalte, de pe loc, inregistrandu-se pentru fiecare
saritura timpul in care subiectul nu are contact cu solul.
3. Executarea a 30 sarituri legate (ca mingea), cu conditia obtinerii la fiecare saritura a
maximului de inaltime cu timp de contact cat mai scurt cu solul. Se inregistreaza pentru fiecare
saritura atat timpul in care subiectul nu are contact cu solul (ts), cat si cel in care se afla in contact
(tj).
Prin folosirea acestei metode se determina parametrii:
- timpul de reactie (T.R.);
- detenta maxima (H);
- media inaltimii celor 30 sarituri - detenta medie (h);
- viteza de repetitie (V.R.);
- capacitatea de explozie (C.E.);
- rezistenta anaeroba (R);
- puterea medie (P).
Masurarea fortei si andurantei musculare
Testul Margaria-Kalamen calculeaza puterea prin timpul de parcurgere a 6 trepte (174 mm
inaltime) cu considerarea greutatii subiectului.
p = (G x D) / t ,

unde G = Greutatea subiectului


D = distanta celor 6 trepte

Puterea anaeroba si aeroba

Probele de putere anaerobe masoara cheltuiala de energie exploziva sau maximala, in


absenta oxigenului. Sportivul nu respira sau respiratia superficiala nu satisface nevoia de oxigen (ex.
alergarea pe distante scurte 60-100 m)
Testele de putere aerobe masoara capacitatea individului de a utiliza eficient oxigenul in
timpul unui efort de durata (cea mai buna performanta pe distanta de 1.500m este un exemplu de
evaluare reala a puterii aerobe).
In laborator se masoara consumul maxim de oxigen pe kilogram corp, pe durata alergarii
istovitoare pe covorul rulant, sau pe durata pedalarii la bicicleta ergometrica etc.
Studiul tehnicii sportive se realizeaza utilizand simultan si sincronizat diferitele procedee
care au fost amintite. In unele sporturi se recurge la tehnologii particulare. De exemplu ridicarea
halterei poate fi analizata cinematografic, dinamografic si hodografic (traiectoria in raport cu
verticala pe planul frontal).
Verificati-va cunostintele:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.

Prezentati tipologia obiectivelor instructiv -educative.


Cum se utilizeaza in cercetare fotografia, cronofotografia, kinogama?
Cum se realizarea analiza dupa film a caracteristicilor temporale si spatiale ale miscarii?
Enumerati aparate pentru masurarea lungimilor.
Enumerati tipurile de viteza si cum se realizeaza masurarea lor.
Cum de masoara forta?
Prezentati metode de masurare a detentei.
Ce date ofera metoda Miron Georgescu, ce parametrii determina?
In ce consta testul Marhgaria-Kalamen?

Cursul nr. 13
Studiul indemanarii (capacitatii coordinative)
Reconsiderarea termenului indemanare a dus la inlocuirea lui cu sintagma capacitate
coordinativa.
S-au elaborat mai multe modele teoretice ale acestei capacitati, modele prin care se incearca
evidentierea diferitelor componente ale ei, cunoscandu-se in acelasi timp si faptul ca este cea mai
complexa calitate motrica.
Model al capacitatii coordinative (Schnabel, 1974)
1. Capacitatea de invatare motrica (compusa din factori perceptivi, cognitivi si mnestici);
2. Capacitatea de conducere a miscarilor (compusa din diferentierea chinestezica, capacitatea
de orientare spatiala, capacitatea de echilibru);
3. Capacitatea de adaptare si readaptare motrica (pe baza experientei motrice si reactiei la
cerintele mediului).
La aceste trei capacitati de baza, in 1981, Hirtz mai adauga cinci, deduse din primele:
- capacitatea de orientare spatiala;
- capacitatea de diferentiere chinestezica;
- capacitatea de reactie;
- capacitatea de ritm;
- capacitatea de echilibru;
Masurarea componentelor coordonarii (indemanarii) se face pornind de la coordonare,
privita ca sistem al aptitudinilor psihomotrice.
Componentele psihomotricitatii
- sensibilitatea chinestezica;
- simtul echilibrului;
- simtul ritmului si al aprecierii duratelor scurte;
- coordonarea membrelor;
- coordonarea ochi - mana; ochi - picior;

- coordonarea generala;
- agilitatea;
- precizia si stabilitatea miscarilor;
- aprecierea oportunitatii actiunilor in diferite momente de timp;
- lateralitatea;
- schema corporala.
Organizarea cercetarii
Conditii metodologice ale cercetarii
Cel ce cerceteaza o tema, un aspect al realitatii, trebuie sa cunoasca si sa respecte regulile
cercetarii. Imbinarea permanenta dintre teorie si practica, trecerea de la general la particular si de la
particular la mai putin general permite cercetatorului sa extraga, in final, ceea ce este cu adevarat
semnificativ, ceea ce are caracter de adevar , contribuind in acest fel la imbogatirea teoriei si
practicii domeniului.
Cercetatorul trebuie sa parcurga anumite secvente metodologice, reusind, in acest fel, sa
rezolve problema pusa.
Pentru inceput el va proceda la fundamentarea teoretica referitoare la continutul filozofic al
domeniului, la realitatile sociale, economice si de valoare a tezelor fundamentale ale activitatilor
corporale.
Documentarea permite cercetatorului sa se informeze temeinic si sa fie la curent cu toate
noutatile din domeniu; il ajuta sa prevada directiile de interes si necesitate ale evolutiei cercetarii.
Datele rezultate din analiza critica a literaturii, ideile cele mai semnificative vor fi retinute prin
inregistrarea lor pe fise, acestea fiind intocmite pentru fiecare sursa de informare.
O alta problema este cunoasterea semnificatiei diferitelor tipuri de activitati corporale cu
inregistrarea si evaluarea aspectelor acestora.
Colaborarea cu alti specialisti si din stiintele particulare, este o conditie de baza pentru
realizarea unei cercetari pluri si interdisciplinare.
Un ultim aspect este stabilirea unui sector preferential de cercetare.
Etapele cercetarii
Orice cercetare presupune o finalizare care se concretizeaza intr-o lucrare, prin care se face
cunoscut rezultatul cercetarii, etapele parcurse, subiectii, metodele folosite. In general, planul de
cercetare a unei teme include urmatoarele probleme:

1.Denumirea temei care urmeaza a fi cercetate:


-caracteristica gradului ei de actualitate, ipoteza de lucru, scop;
2.Formularea judicioasa a ipotezei care urmeaza a fi verificata
3. Stabilirea metodelor de cercetare ce vor fi utilizate;
4. Indicarea grupelor (sau subiectilor) cuprinse in cercetare;
5. Stabilirea etapelor de munca a cercetarii;
6.Efectuarea experimentului; anchetei;
7. Strangerea materialului faptic si organizarea evidentei lui (protocoale, inregistrari, etc);
8. Interpretarea si prelucrarea materialului, formularea concluziilor;
9. Verificarea concluziilor prin organizarea unor experimente de control;
10. Redactarea lucrarii.
Rezulta ca orice forma de cercetare presupune mai multe momente, care pe parcursul muncii
concrete pot sa se intersecteze si sa se intercaleze.
Punerea problemei (formularea ei) este primul act cu care incepe demersul cunoasterii.
Ipoteza va fi puntea de legatura dintre problema pusa si rezolvarea ei.
In procesul de elaborare a ipotezei se impune intotdeauna sa pornim de la practica, sa
desprindem acele aspecte care nu sunt explicate sau suficient rezolvate.
Dupa delimitarea domeniului investigat si punerea problemei, o alta sarcina importanta, in
perioada pregatitoare o constituie precizarea scopului cercetarii.
Treptat se precizeaza sursele de informatie, si metodele prin care se rezolva problema pusa.
Una din activitatile preliminare ale cercetarii o reprezinta documentarea. Prin aceasta se
intelege studierea literaturii de specialitate (interna si internationala), care ofera informatii
referitoare la tema studiata si, totodata, poate sugera o serie de solutii, posibilitati de prelucrare a
datelor, etc. Pe de alta parte, studierea literaturii este necesara si pentru a se evita repetarea studiului
unei probleme deja rezolvate.
Redactarea lucrarii
Valorificarea cercetarii stiintifice incepe cu operatia de redactare a lucrarii ce va fi
comunicata si publicata. Pozitia critica a autorului este absolut necesara pentru selectarea
materialelor demne de a fi aduse la cunostinta celorlalti, conditie esentiala care decide continutul
real de idei.

Redactarea unei lucrari are o importanta valoare euristica pentru autorul respectiv.
Activitatea rationala de cunoastere nu poate fi definita decat odata cu redactarea textului, avand in
vedere relatia organica dintre gandire si scris.
In ceea ce priveste tehnologia lucrarii, pentru incepatori este necesar ca redactarea propriuzisa sa fie precedata de o etapa pregatitoare, care consta in sistematizarea datelor obtinute si
prelucrarea lor statistica si grafica. Concomitent cu analiza materialului original si cu meditarea
asupra problemelor pe care le ridica, informatia bibliografica este completata in asa fel, incat
achizitiile proprii sa poata fi integrate teoriei stiintei respective (in cazul nostru stiintei activitatilor
corporale).
Comentariile proprii, facute pe marginea datelor culese si din informatiile bibliografice sunt
revazute in ansamblul lor. Cu acest prilej se impune verificarea atenta a oricaror referinte care
urmeaza a fi prelucrate. Dupa aceasta urmeaza intocmirea unui plan general, structurat logic.
Materialul cules este usor manevrabil, daca s-au folosit fise documentare volante, care sunt grupate
acum, conform ordinii pe care o impune planul. Redactarea incepe cu o varianta care se
concentreaza asupra fondului, lasand libera asociativitatea si necenzurand formularile cele mai
indraznete. Important este ca dezvoltarea ideilor sa fie axata pe o schita oricat de sumara. Intrucat
ulterior se impun adaugiri, se prevede pentru acestea fie pagina pe verso, fie o margine a
paginii. Suplimentarile se vor face pe hartii anexe, marcate prin simboluri sau coduri. In a doua
etapa se trece la analiza formala a textului realizat, cu grija preponderenta asupra coerentei logice si
asupra stilului. In revizuirea textului se urmareste nu numai completarea si corectarea lui, ci si
excluderea ideilor care apar in plus, fara legatura, pana la atingerea unui bun nivel de claritate si
conciziune.
Titlul este, alaturi de rezumat, una din partile cele mai importante, deoarece el exprima tema
lucrarii. Titlul trebuie sa fie cat mai informativ.
Inscrierea autorilor respecta in mod obiectiv contributia adusa de fiecare, conform normelor
etice uzuale.
Punerea problemei se face in partea introductiva a lucrarii. Aici se enunta si se formuleaza
ipoteza de lucru, precizandu-se scopul si obiectivele cercetarii.
Materialul si metoda de lucru pot fi expuse intr-un singur capitol, sau in capitole separate.
Expunerea rezultatelor ocupa ce mai mare intindere a lucrarii si reprezinta, de altfel, partea
care-i confera originalitatea.
Materialul brut va fi expus in forma prelucrata.
Discutiile asupra rezultatelor asigura integrarea contributiilor personale in sistemul de
cunostinte anterioare.
Trebuie enuntate si problemele care au ramas nerezolvate.
Astfel, planul lucrarii de cercetare va cuprinde capitolele:

1. Introducere, in care se precizeaza importanta teoretica si practica a temei cercetate,


motivele alegerii ei, istoricul temei, delimitarile in cadrul domeniului, ipoteza de lucru, scopul
urmarit si cadrul general de desfasurare a cercetarii.
Cand tema studiata necesita o clarificare teoretica sau o discutie teoretica pentru justificarea
formularii ipotezei, in planul lucrarii se poate afecta un capitol destinat discutarii datelor din
literatura, incadrarea temei cercetate in contextul domeniului, aportul cercetarii la clarificarea,
precizarea unor aspecte, etc.
Un astfel de capitol este obligatoriu in lucrarile de diploma a studentilor. Prin modul de
prezentare si de sinteza a datelor literaturii, candidatul dovedeste cunoasterea bazei teoretice si
metodologice a temei studiate.
Acest capitol este de regula intitulat:
2. 'Fundamentarea teoretica a temei' sau 'Date din literatura de specialitate referitoare la
tema cercetata'
3. Subiecti si metode este capitolul care mai poate fi intitulat si 'Organizarea cercetarii',
deoarece aici sunt trecute de fapt conditiile metodologice ce decurg din ipoteza de cercetare. Se arata
modul de organizare a cercetarii (adica: cercetare de constatare; de verificare experimentala;
ancheta, etc), locul unde s-a efectuat cercetarea, durata si periodicitatea efectuarii masuratorilor
(experimente, observatii, etc.), in fond toate datele care pot oferi o imagine compacta si reala a
organizarii cercetarii.
Referitor la subiecti se va arata varsta, sexul, nivelul de pregatire, conditiile solicitarii pentru
cercetare, modul de organizare al grupelor in planul factorial experimental etc. De regula, aceste
date sunt cuprinse intr-un tabel centralizator.
Metodele de cercetare folosite vor fi prezentate pe scurt, daca circumstantele aplicarii lor nu
prezinta particularitati deosebite. Daca autorul realizeaza tehnici si procedee proprii (specifice
temei), le va descrie detaliat, incat rezultatele recoltate sa poata fi intelese de catre cititor.
In cazul aplicarii chestionarelor, acestea vor fi anexate, in text precizandu-se conditiile
administrarii. Pentru tehnicile observatiei se poate, de asemenea, anexa, protocolul utilizat.
Aceste 'anexe' pot fi incluse in text, in locul in care au fost amintite, sau intr-un capitol
special 'Anexe', aflat la sfarsitul lucrarii.
4. Analiza rezultatelor si interpretarea lor este capitolul de baza al lucrarii. Rezultatele vor fi
interpretate pentru fiecare obiectiv al cercetarii, in parte (acordandu-se pentru fiecare obiectiv un
subcapitol). De modul in care sunt interpretate datele, depinde veridicitatea concluziilor,
aplicativitatea lor practica si insemnatatea lor teoretica.
Rezultatele sunt cuprinse in tabele, unele din date in forma bruta, iar altele in forma
prelucrata. Astfel, pot fi prezentate tabele cumulative, comparative, statistice etc. Pentru o privire
rapida si sintetica asupra materialului faptic se vor prezenta grafice si materiale ilustrative
(fotografii, schite, scheme, chinograme).

Pentru fiecare problema analizata se vor prezenta concluziile ce decurg din materialul faptic
coroborat cu datele teoriei si sutinute de datele prelucrarii statistice prin care se confera semnificatie
(increderea) cercetarii.
5. Concluziile lucrarii au aspect general si decurg din sinteza datelor fiecarui subcapitol:
unele concluzii au caracter teoretic, iar altele teoretico-practic.
Prezentarea concluziilor cercetarii va fi realizata sintetic si sistematic, scotandu-se in
evidenta caracterul lor teoretic sau de aplicabilitate practica.
Cand se impune, cercetatorul va face si propuneri privitoare la metodologia aplicarii
rezultatelor cercetarii.
6. Bibliografia este capitolul in care sunt notate lucrarile consultate. Indicarea surselor de
informare se face fie prin trimitere la numarul sursei din lista bibliografica de la sfarsitul lucrarii, fie
in subsolul paginii in care se face referirea. In cazul citatelor, acestea se trec in ghilimele si imediat
se indica numarul sursei si pagina (paginile). De exemplu: 'In educatia fizica si in activitatea
sportiva sunt solicitate particularitatile din domeniul activitatii motrice, a intelectului si afectivitatii
si insusirilor personalitatii' (12, p.156). Numarul 12 corespunzand in acest caz sursei: EPURAN, M.
HARGHIDAN, VALENTINA, Psihologia educatiei fizice. I.E.F.S., Bucuresti, 1979.
Limbajul lucrarii stiintifice trebuie sa fie clar, fraza simpla si la obiect, fara exagerari
lingvistice.
Rezumatul lucrarii este partea care informeaza cititorii asupra esentei continutului si asupra
contributiei autorului.
Formularea unei concluzii este necesara pentru a scoate in evidenta contributia proprie si
pentru a-i evalua semnificatia.
Lista bibliografica trebuie intocmita cu discernamant, ea trebuie sa cuprinda lucrarile
consultate care au avut legatura cu problemele cercetate si au oferit informatiile la tema.
Gruparea lucrarilor se face in ordinea alfabetica a autorilor sau, in lipsa acestora,
a lucrarilor.
Structura planului, prezentat, este un ghid orientativ in finalizarea si redactarea
lucrarii. Aceasta nu inseamna ca este obligatorie desfasurarea lucrarii dupa acest plan. In
functie de tema cercetata, planul poate suferi modificari referitoare atat la titlul capitolelor,
cat si a ordinii lor in structura lucrarii.
In general, cand cercetarea are caracter experimental se poate folosi structura prezentata, dar si in
acest caz pot surveni oarecari modificari, dupa modelul din exemplul urmator:

Exemplu:

Tema:"Tratarea diferentiata in educatia fizica"


Planul lucrarii
1.

Introducere

1.1. Rolul educatiei fizice in dezvoltarea personalitatii


2.

Abordarea diferentiata-modalitate de sporire a


eficientei educatiei fizice

2.1. Implicatii psihice ale motricitatii


2.2. Particularitatile invatarii la educatia fizica
3.

Referiri cu privire la folosirea tratarii diferentiate in


invatamant

3.1. Tratarea diferentiata in procesul educatiei fizice


4.

Criterii de diferentiere a activitatii la educatia fizica

4.1. Educatia fizica - obiect al cercetarii


4.2. Cunoasterea particularitatilor individuale ale elevilorconditie pentru o aplicare a tratarii diferentiate la
educatia fizica.
4.2. Indici de dezvoltare morfofunctionala
4.2.2.Capacitatea motrica a subiectilor
4.2.3.Examinarea psihologica a subiectilor
5.

Probleme ale cercetarii experimentale

6.

Aspecte specifice ale educatiei fizice si modalitati de


tratare diferentiata

7.

Stabilirea unor repere privind aplicarea tratarii


diferentiate la educatia fizica

8.

Prin analiza rezultatelor la argumente in favoarea


tratarii diferentiate

8.1. Formularea unor indicatii metodologice cu o valabilitate


mai generala, in munca de proiectare, organizare si
desfasurare a activitatii de educatie fizica scolara.
9.

Concluzii finale
Bibliografie

A se retine faptul, ca cea mai mare parte din intinderea lucrarii o ocupa experimentul, care
incepe cu capitolul al patrulea. Fara sa apara un capitol sau un subcapitol intitulat "Ipoteze si
obiective", acestea apar in subcapitolul 4.1"Educatia fizica-obiect al cercetarii".
Sustinerea comunicarii stiintifice
Valorificarea lucrarii se face prin comunicarea stiintifica in cadrul sesiunilor,
simpozioanelor etc, sau publicarea in reviste de specialitate.
Comunicarea se poate face liber, sau prin citirea rezumatului. Este indicat sa se faca
pregatirea comunicarii, incat sa fie cat mai libera si degajata. Tabelele si graficele din lucrare sunt
prezentate in diapozitive sau planse.
Este foarte important sa se respecte cu strictete timpul afectat sustinerii comunicarii, timp
care este stabilit de organizatori.
Tipurile de lucrari stiintifice
Literatura stiintifica este exprimata prin diferite forme : de la scurte note preliminarii la
monografii si tratate; de la memorii la studii, la sinteze interdisciplinare; de la lucrari individuale, la
cele colective, uneori cu colaborare internationala.
In functie de felul in care se face cunoscuta cercetarea, depinde, de multe ori, modalitatea de
redactare sau de publicare.
Principalele forme sub care se publica rezultatele cercetarilor stiintifice sunt: articolul,
studiul si monografia.
Articolul stiintific (publicat intr-o revista de specialitate) cuprinde intr-un tot unitar toate
datele investigatiei, incepand cu punerea problemei si terminand cu concluziile si aplicatiile
acestora.
Studiul cuprinde o mai larga categorie de probleme, dar se poate limita si la un singur
fenomen, cercetat din punct de vedere fundamental.

Monografia cuprinde expunerea unei teme, atat teoretic cat si experimental, privind
realizarile pe plan mondial cat si contributia experimentala sau de sinteza a autorului. (In categoria
monografiilor pot fi incluse si unele lucrari de diploma ale studentilor sau de grad ale profesorilor).
Cand autorul doreste sa informeze repede pe cei interesati publica un preprint (print =
tiparitura) sau publica intr-o revista de specialitate o nota preliminara asupra principalelor rezultate.
Comunicarea publica a rezultatelor unei cercetari se face prin expunere, fie in cadrul unor
manifestari stiintifice care pot fi: grup de lucru (laborator sau catedra), simpozion stiintific, congres,
consfatuire stiintifica, discutie 'panel'. Simpozionul este o dezvoltare in legatura cu una sau mai
multe teme. Discutia 'panel' este un gen de conferinta, in care publicul pune intrebari unui grup de
specialisti, care raspund, pe rand la intrebari. In acest caz se realizeaza un util schimb de opinii.
Etica[6] cercetarii stiintifice
Omului de stiinta nu-i revine numai o responsabilitate profesionala. Lui ii revine obligatia de
a lupta pentru conditiile optime, dezvoltarii stiintei si pentru punerea acesteia in serviciul dezvoltarii
societatii.
Indiferent daca este vorba de vocatie sau profesiune, cercetarea trebuie invatata, la fel cum
trebuie invatata si stimulata creativitatea si dialogul cu realitatea.
Tinerilor pe care curiozitatea ii indeamna spre a afla tot mai mult si mai mult, V. Sahleanu
(citat de M.Epuran, 1992) le ofera urmatoarele sfaturi:
- sa invete cum sa invete;
- sa invete sa se documenteze;
- sa invete ce este, de fapt, ramura de stiinta pe care o studiaza;
- sa invete sa priveasca la realitate (si sa invete din cele observate).
Oamenii de stiinta de orice categorie, trebuie sa fie oameni 'de elita', deoarece lor li se cer:
calitati intelectuale, respectarea unor valori morale, calitati morale deosebite. Activitatea stiintifica
cere tarie morala, omul de stiinta trebuie sa aiba cavalerismul recunoasterii succeselor altora;
trebuie sa lupte adeseori cu neincrederea sau cu tendinta unora de a trece cu vederea contributia sa
proprie.
Deontologia muncii de cercetare (doctrina a moralei profesionale, cuprinzand ansamblul
normelor si obligatiilor etice specifice activitatii respective) se refera la respectarea cu strictete de
catre omul de stiinta a normelor etice pe care le impune activitatea sa - activitate care sa fie pusa in
slujba si pentru binele omului. Cautarea adevarului, respectul adevarului, evitarea si condamnarea
minciunii sunt printre primele norme de acest gen.
Informatica documentara pretinde cercetatorului sa indice sursele folosite in redactarea
ideilor sale, adica autorul/autorii, titlul lucrarii, locul si anul aparitiei si numarul paginii de unde se
face, aceasta cu atat mai accentuat cu cat se reproduc, insotite de ghilimele "..", pasagii din aceste

surse. Este incorecta practica de a trece in lista bibliografica autori si titluri de lucrari pe care
cercetatorul nu le-a consultat.
In campul stiintei, onestitatea absoluta este ceruta, in primul rand, prin necesitate si in al
doilea rand prin moralitate. Cercetatorul nu trebuie sa se gandeasca, in primul rand la avantajele de
ordin personal, ci trebuie sa se gandeasca la binele omenirii. Dorinta de a ajunge cat mai repede la
rezultate spectaculoase duce la fragmentare si superficialitate in munca de cercetare. Excesiva
incredere in fortele proprii, intoleranta pentru ideile altora, se opun difuzarii noului. Ca in orice
activitate umana si in cea de cercetare este obligatorie o dubla apreciere morala; una se refera la
relatiile interumane din campul respectiv de activitate si cealalta, la consecintele indepartate ale
rezultatelor ei.
Verificati-va cunostintele:
1.

Prezentati componentele psihomotricitatii, la cer se refera?

2.

Pe ce se bazaeza fundementarea teoretica a unei lucrari:?


-

pe datele provenite din experiment;

pe documentare;

pe analiza de caz.

3.

Care sunt etapele cercetarii?

4.

Prezentati continutul etapelor cercetarii.

5.

Care sunt tipurile de lucrari stiintifice?

6.

Cum se sustine o lucrare stiintifica?

7.

La ce se refera deontologia muncii de cercetare?

Cursul nr. 14
Notiuni de statistica matematica aplicate in educatia fizica si sport
Statistica, ca ramura a matematicii este folosita in cele mai variate stiinte pentru prelucrarea
datelor inregistrate. Notiunile de baza ale statisticii sunt abstractii foarte cuprinzatoare prin care
reusim sa ne apropiem de fenomenul studiat si sa-i intelegem semnificatia.
Valoarea indicelui statistic folosit depinde in mod direct de valoarea inregistrarilor obtinute
prin diferitele metode de cercetare (experiment, ancheta, observatie etc.).
Desi aplicarea metodelor statistice presupune aplicarea in prealabil a altor metode prin care
se obtine sirul de date ce urmeaza a fi relucrate, statistica nu se reduce numai la prelucrare, ci prin
intermediul ei posibilitatea de cunoastere a fenomenului se largeste, judecata reusind sa desprinda
din inregistrarile brute si izolate legile dupa care se desfasoara fenomenele, sa sesizeze unitatea
dintr-o larga diversitate.
Exista doua categorii de legi: legi dinamice (actioneaza in cazul fenomenelor individuale
luate ca atare si legi statistice care actioneaza in cazul fenomenelor de masa (apar ca o rezultanta
medie a numeroaselor actiuni individuale ale ansamblului de fenomene).
Legea statistica se deosebeste de legea dinamica prin aceea ca nu exclude posibilitatea
aparitiei fenomenelor aleatorii, ca nu poate fi confirmata sau infirmata de un caz individual si nici nu
poate sa ne conduca la previziuni pentru fiecare caz individual (luat ca atare). Previziunea este
valabila in medie pentru un anumit numar de cazuri din categoria fenomenelor studiate si probabila
fiecarui caz.
Probabilitatea este cu atat mai mare cu cat numarul fenomenelor studiate (esantionul) este
mai mare. Frecventa empirica tinde catre probabilitatea teoretica p in cazul esantioanelor largi, dar
diferenta p -f nu se micsoreaza neincetat prin prin cresterea numarului cazurilor, ci oscileaza
aleatoriu in jurul lui 0 (zero).
Statistica isi exprima rezultatele in date cifrice si foloseste ca procedeu de baza numaratoarea
si gruparea.
V. Sahleanu distinge o serie de probleme a caror rezolvare este ajutata de statistica, intre
acestea sunt:
- Probleme de ordonare - urmaresc desprinderea a ceea ce este mai frecvent sau mai
important;
- Probleme de structura - cunoasterea structurii unei colectivitati, acestea se realizeaza in
special cu ajutorul poligoanelor de frecventii;
- Probleme de caracterizare cantitativa a particularitatilor colectivitatii - prin medie, modul,
mediana, abatere medie, patratica, etc.;

- Probleme de variabilitate - pentru caracterizarea variabilitatii este necesara stabilirea


dispersiei;
- Probleme ale interpretarii datelor numerice unde se apreciaza exactitatea si precizia
rezultatelor;
- Probleme de variatie legata. Se poate stabili si masura legatura intre diverse fenomene cu
ajutorul coeficientilor de corelatie.
Aceste probleme ne ajuta la realizarea unei evidente a materialului studiat (statistica
descriptiva), la desprinderea relatiilor intre diverse fenomene sau intre diferitele laturi ale aceluiasi
fenomen (statistica analitica) si in inductia stiintifica.
Cercetarile stiintifice nu se fac de obicei epuizand cazurile, ci pe un anumit esantion. Se pune
problema in ce masura datele obtinute asupra esantionului sunt valabile colectivitatii generale.
Metoda statistica poate preciza numeric, prin valoarea unei probabilitati, limitele increderii intr-un
rezultat numeric de observatie sau experiment (statistica inductiva).
Fenomenele studiate (izolat sau in raporturile dintre ele) de catre diferite discipline stiintifice
se impart, din punct de vedere al metodei intrebuintate in studierea lor, in doua categorii:
- fenomene tipice;
- fenomene colective.
Fenomenele tipice sunt acele fenomene care, in conditii identice sau asemanatoare, se
prezinta sub aceeasi forma unica (asa se prezinta majoritatea fenonenelor din lumea anorganica).
Fenomenele colective sunt acele fenomene care nu se pot reproduce aproape niciodata in
mod identic. Dintre acestea fac parte si fenomenele biologice si cele sociale, deci si fenomenele care
privesc activitatea de educatie fizica si sport.
Aplicarea metodelor statisticii matematice in prelucrarea si analizarea unor fenomene
intalnite in activitatea de educatie fizica si sport este justificata prin caracterul probabilistic al
acestor fenomene, care intra in grupa fenomenelor colective. Studierea cu ajutorul statisticii
matematice a caracteristicilor diferitelor fenomene de educatie fizica si sport permite:
- descrierea mai exacta a acestor fenomene;
- delimitarea mai riguroasa a problemelor, prin introducerea unei ordini precise si, deci, prin
realizarea unui tablou general unitar;
- prevederea unor fenomene care vor putea avea loc daca acestea se repeta in conditii
asemanatoare sau identice celor care au fost studiate mai inainte;
- analizarea unor factori cauzali, in afara celor perturbatori.

Studiul diferitelor fenomene colective nu se poate face decat pe baza unui numar relativ
mare de cazuri, pentru a se putea separa ceea ce este tipic de ceea ce este intamplator si a se distinge
elementul trecator de cel permanent.
Cercetarea statistica a fenomenelor colective se desfasoara in trei etape:
1.

observarea statistica a caracteristicilor colectivitattii studiate (alegerea unitatilor care urmeaza


a fi cercetare; obtinerea materialului statistic prin inregistrarea intr-o forma unitara a
caracteristicilor care ne intereseaza);

2.

centralizarea, ordonarea si prelucrarea datelor culese in cursul observarii, calculul indicatorilor


sintetici, care caracterizeaza colectivitatea cercetata, prezentarea graficelor care usureaza analiza
datelor culese;

3.

aprecierea si analiza indicatorilor sintetici, care caracterizeaza colectivitatea fenomenelor


studiate.

In cercetarea statistica a fenomenelor din domeniul educatiei fizice, pentru a se trage


concluzii care sa poata fi extinse asupra intregii colectivitati de fenomene studiate, este necesara
alegerea unui esantion reprezentativ (numeric).
Esantionul este un grup de subiecti selectat pentru efectuarea unui experiment asupra lui.
Cum se efectueaza esantioanele?
1.

Selectia aleatoare* se realizeaza astfel: identificare (exista o tabela Fischer de numere


aleatorii, de asemenea pot fi utilizate si programele pe computer), dupa care, folosind diferite
criterii, sunt selectati subiectii. Acestia formeaza un esantion reprezentativ pentru intreaga
populatie din care face parte, adica observatiile relevate de acest grup pot fi generalizate la
intreaga populatie.

2.

Esantionarea aleatoare stratificata. In acest caz populatia este impartita dupa o anumita
caracteristica inainte de selectia aleatoare.

3.

Esantionarea sistematica poate fi realizata prin telefon (fiecare al 50-lea abonat).

4.

Desemnarea aleatoare se refera la posibilitatea desemnarii de grupe in interiorul esantionului.


Prezentarea datelor sub forma de tabele

Datele primare odata grupate sunt centralizate in tabele care usureaza cuprinderea
materialului si desprinderea aspectelor esentiale. Modul de intocmire a tabelelor depinde de
obiectivele cercetarii, de aspectele care urmeaza a fi scoase in evidenta.
Adeseori se intocmesc tabele comparative, iar grupele studiate pot sa aiba efective inegale.
In acest caz, frecventele stabilite trebuie exprimate in procente (frecvente relative).
N = efectiv total se ia la 100%

si se aplica regula de trei simpla. De exemplu:


Daca 24 . 100%
atunci 6 .. x

x=

= 25%

Datorita accesibilitatii sale, exprimarea procentuala este preferata in multe cercetari. In unele
cazuri recurgem la calcularea procentului sau indicelui de exactitate
E = indice de exactitate
si se calculeaza dupa formula:

E=

. 100

in care:
Rc

reprezinta numarul de raspunsuri corecte (incercari reusite), iar

R max reprezinta numarul maxim de raspunsuri (puncte, incercari) posibil de realizat


Exemplu:

avem trei clase de elevi cu efective dupa cum urmeaza:


Tabelul 26.1 Punctajul pentru raspunsurile corecte ale elevilor cuprinsi in experiment

Clasa
de experienta A
B
de control
C

nr.
elevi
37
29
41

nr. maxim de puncte


444
348
492

raspunsuri
corecte
364
285
315

Fiecare elev are de efectuat 6 aruncari la cos din care poate realiza 12 puncte.
Se calculeaza procentul (indicele de exactitate) astfel:

EA =

x 100 = 81,98 82%

EB =

x 100 = 81,89 82%

x 100 = 64,02 64%

EC =

Se considera ca actiunea (priceperea) este insusita cand intruneste 75% exactitate.


Tabelele trebuie astfel intocmite incat sa poata fi citite cu usurinta. Pentru a nu fi prea
incarcate, uneori reducem numarul categoriilor, contopind intervale invecinate. Exemplu: notele
obtinute de studenti:
foarte bune

bune

mediocre

10 - 9

8-7

6-5

slabe
4 -3
Tabelul 26.2
Notele obtinute de subiecti

Tabelul se prezinta astfel:


Grupa
exp.
Control.

numar
stud.
32
20

F.b.
5
2

Rezultate
B
7
4

M
18
10

S
2
3

Precizarea numarului de subiecti care compun grupele studiate este obligatorie. Cand N este
mic nu se recurge la exprimare procentuala (deoarece ne poate induce in eroare).
Un tabel poate fi mai complet daca prezinta datele, atat in cifre absolute (N) cat si in
procente (%).
In orice tabel distingem doua elemente: coloana (pe verticala) si linia sau randul (pe
orizontala). Este bine ca orice tabel sa aiba un numar si un titlu, notate deasupra, care sa redea in
mod concis continutul. Fiecare coloana si fiecare rand va preciza itemii continutului.
Coloanele se pot subdevide in subcoloane. Atat coloanele cat si randurile pot avea la sfarsit
un total (insumarile se fac, de regula, pentru date de acelasi fel).
Reprezentari grafice
Datele sistematizate pot fi prezentate si sub forma grafica. Reprezentarile grafice permit o
examinare intuitiva a rezultatelor si inlesnesc adeseori comparatii prin suprapunerea mai multor
curbe pe aceeasi figura.
Cand rezultatele obtinute sunt grupate doar in cateva categorii sau procente se
folosesc diagrame de structura si diagrame de comparatie.

Diagrama de structura se utilizeaza mai ales cand se reprezinta partile unui intreg.
Sectoarele se calculeaza dupa unghiul lor, folosind regula de trei simpla. Daca 100%
reprezinta 3600 atunci 60% reprezinta x.

Diagramele de comparatie constau adeseori in coloane paralele avand aceeasi baza sau
latime si alaturat o scala de marime
Cand vrem sa reprezentam grafic o serie de variatie ne folosim de sistemul de
referinta al axelor rectangulare.

3-5

6-8

9 - 11

12 - 14

16

15 - 17

10

18 - 20

21 - 23

Poligonul si curba de frecvente fac posibila precizarea formei pe care o are distributia
studiata. De asemeni compararea grafica a unor linii paralele.
Distributia statistica
Valorile obtinute in cercetare se grupeaza dupa frecvente in curbe de distributie de forme
diferite. Acestea pot fi distributii normale si distributii asimetrice.
Distributiile normale se prezinta sub forma profilului unui clopot. Ele sunt distributii
simetrice; valorile frecventelor situate de o parte si de alta a clasei cu frecventa maxima sunt egale
sau difera foarte putin intre ele. O astfel de curba se obtine numai atunci cand datele obtinute
sugereaza astfel de ipoteza si este caracteristica fenomenelor aleatoare.
In cazul distributiilor asimetrice majoritatea frecventelor se spre dreapta sau spre stanga
medianei.
In cazul distributiilor in forma de i curba frecventelor este constant descrescatoare. De
exemplu, curba erorilor, in seria exercitiilor pentru formarea deprinderii este constant
descrescatoare; distributiile in forma de j au frecvente crescatoare.

In anumite cazuri putem intalni distributii avand frecventele mai mari in doua grupe; este
vorba de o distributie sinusoidala, care sugereaza ipoteza existentei a doi factori sau grupe diferite.
Verificati-va cunostintele:
1. Cum pot fi prezentate datele cercetarii:?
-

tabele si grafice;

digrame de structura.

BIBLIOGRAFIE:

1.ALBAN, P., Les Questionnaires psychologiques. Paris, P.U.F., 1968.


2.ALEXE, N.,Cercetarea stiintifica in domeniul educatiei-fizice. In: Educatia Fizica si sport, nr.4 /
1991.
3.ALEXE, N., Probleme actuale si de perspectiva ale cercetarii stiintifice in domeniul educatiei
fizice si sportului. In Educatia fizica si sport, nr.2 / 1976.
4.ANTONELLI, F., Metoda convorbirii psihologice a sportului, C.N.E.F.S., 1971.
5.APOSTOL, P., Educatia si pedagogia in perspectiva operationala, Bucuresti, E.D.P.,
1969,
6.APOSTOL,

P., Metodologia: modelarea actiunii educationale. In: Fundamente


pedagogice, vol. II, (sub. red.): Tudoran, D.; Vaideanu, G., Bucuresti,
E.D.P., 1970.

7.Bazele informaticii documentare, vol. I-II, Consiliul National de Informare si Documentare,


Bucuresti, 1976.
8.BERNAL, J.D., Stiinta in istoria societatii, Bucuresti, Editura Politica, 1964.
9.BEVERIDGE, W.I., Arta cercetarii stiintifice, Bucuresti, Editura stiintifica, 1968.
10.BROOKE, J.B., Psihologia sportului si studiul miscarilor umane. Definirea domeniului
profesional de specialitate si academic universitar. In: Epuran, M., (sub.red.),
Psihologia si sportul contemporan, Bucuresti, Editura Stadion, 1974.
11.COLER, D., BUTOI, T, Testul in educatie fizica si sport. In: Educatie
fizica si sport, nr. 10 / 1973.
12.DEREK, I., Stiinta mica, stiinta mare. Bucuresti, Editura stiintifica, 1971.
13.DONSKOI, D., Biomecanica, bazele tehnicii sportive. Bucuresti, Editura Stadion, 1973.
14.DRAGAN, I., Locul anchetelor de opinie in investigatia sociologica si psihologie sociala. Col.
Teorie si metoda in stiintele sociale, vol. 6, Bucuresti, Editura Politica, 1968.
15.DUMITRESCU, D., Trepte spre stiinta, Cluj, Editura Dacia, 1974.

16.EPURAN, M., Despre reprezentarile miscarilor in invatarea exercitiilor fizice. In: Revista de
pedagogie, nr. 6, 1958.
17.EPURAN, M., Psihologia educatiei fizice, Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1976.
18.EPURAN, M., Metodologia cercetarii activitatilor corporale, Vol. I si II, Bucuresti, 1992.
19.FLONTA, M., Problema acordului structurilor matematice cu datele experientei. In: Teorie si
experiment, Vol. XIV, Bucuresti, Editura Politica, 1971.
20.GEORGESCU, ST., Epistemologie, Bucuresti, E.D.P., 1978.
21.HOFFMAN, O., Sisteme conceptuale operationale in sociologie, Bucuresti, Editura stiintifica si
Enciclopedica, 1977.
22.KORNIN, P.V., Bazele logice ale stiintei, Bucuresti, Editura Politica, 1977.
23.LANTOS, ST., Valoarea euristica a previziunii stiintifice. Teza de doctorat. Universitatea BabesBolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filosofie, 1969-1970.
24.LAZARESCU, G., Introducere in metoda de indexare coordonata, Academia R.S.R., Centrul de
Documentare stiintifica, Bucuresti, 1966.
25.MAROLICARU, M., Abordarea sistematica in educatia fizica, Cluj-Napoca, 1992.
26.MARGINEANU, N., Psihologia logica si matematica, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975.
27.MARGINEANU, N., Natura stiintei, Bucuresti, Editura stiintifica, 1968.
28.Mic dictionar enciclopedic, Bucuresti, Editura stiintifica, 1986.
29.MIHAILOV, A.I., si colab. Informatica documentara, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1970.
30.MOSER, C.A., Metodele de ancheta in investigarea fenomenelor sociale, Bucuresti, Editura
stiintifica, 1967.
31.PACCZOLAY, G., Tudomnyok s rendszerek -Tudomnyterletek kzs trvnyszersgei,
Budapest, Akadmiai Kiado, 1973.
32.PANTIN, C.A., Raporturile dintre stiinte, Bucuresti, Editura Enciclopedica Romana, 1972.

33.POPA, C., Teoria cunoasterii in perspectiva semiotico-praxiologica asupra actului cunoasterii,


Bucuresti, Editura stiintifica, 1972.

34.PIERON, M., Analyse del'enseignement des activits physiques. Lige. Universit de Lige au
Sort Tilman, 1980.
35.RADUT, C., Morfometria specifica - instrument specific de pregatire si selectie in sport, In:
Educatie fizica si sport, nr.1 / 1981.
36.RADU, I., Introducere in psihologia experimentala si statistica, Bucuresti, Editura Didactica si
Pedagogica, 1967.
37.ROKUSFALVY, P., Importanta conceptiei moderne de cercetare si practica psihologiei
sportului. In: Epuran M., (sub.red.) Psihologia si sportul contemporan, Bucuresti,
Editura Stadion, 1974.
38.ROSCA, AL., Metodologie si tehnici experimentale in psihologie, Bucuresti, Editura stiintifica,
1971.
39.ROSCA, MARIANA, Metode de psihodiagnostic. Bucuresti, Editura
Didactica si Pedagogica, 1972.
40.SAVINOV, A.V., Legile logice ale gandirii, Bucuresti, Editura stiintifica, 1961.
41.SAHLEANU, V., Etica cercetarilor stiintifice, Bucuresti, Editura stiintifica, 1967.
42.TVISSI, BERTA, Rolul modelelor in invatarea exercitiilor de gimnastica sportiva. In: Educatie
fizica si sport, nr. 7 / 1975.
43.TVISSI, BERTA, Utilizarea simbolurilor figurale ca modele de invatare a exercitiilor de
gimnastica. In: Educatie fizica si sport,nr.8/197

[1]

Bacon, Francis (1561-1626), filosof englez, initiatorul empirismului englez, a pus bazele metodei
inductive moderne, care a favorizat dezvoltarea stiintelor, prin aplicarea larga a observatiei si
experimentului.
[2]

Descartes, Ren (Renatus Cartesius) - (1596-1650), Filosof si savant francez. Unul dintre
intemeietorii rationalismului modern }i a metodologiei moderne.
[3]

empiric - bazat (numai) pe experienta practica; limitat la datele senzoriale, fara prelucrarea lor
teoretica.
[4]

Leibnitz, Gottfried Wilhelm (1646-1716), filosof, logician german; fondatorul Academiei de


stiinte din Berlin; Sistemul sau filosofic idealist-obiectiv pune la baza existentei monadele,
substante spirituale indivizibile, independente unele fata de altele si active (Dumnezeu este
monada suprema).

[5]

Metoda Delphi (un alt tip de ancheta) este folosita, mai ales, pentru aflarea parerilor unor
specialisti referitoare la o tema de cercetare. Dupa prelucrarea raspunsurilor, anchetatorul trimite
celor chestionati constatarile dupa care acestia isi corecteaza raspunsurile. Ancheta continua pana la
obtinerea unui consens al celor chestionati privind problema anchetata.
[6]

Etica - disciplina filosofica avand ca obiect studierea aspectelor teoretice si practice ale moralei.

* Jerry R. Thomas, Jack K. Nelson. Metodologia cercetarii in activitatea fizica (vol. I).
M.T.S.C.C.P.S., Bucuresti, 1996