Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
- suport de curs -
Cursul nr. 1
Caracteristicile ştiinţei
Caracteristica definitorie a ştiinţei este finalitatea ei practică în domeniul producţiei materiale şi a
schimbării relaţiilor sociale.
Ştiinţa se caracterizează prin:
- unitate;
- generalitate;
- certitudine;
- obiectivitate;
- întemeiere metodică;
- dezvoltare progresivă.
Evident, numai în condiţiile în care această disciplină întruneşte nişte caracteristici esenţiale, poate fi
considerată ştiinţă. J.D. Bernall consideră că ştiinţa poate fi considerată:
1) instituţie;
2) metodă;
3) acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie;
4) factor important în menţinerea şi dezvoltarea producţiei;
2
5) unul din cei mai puternici factori în formarea convingerilor şi atitudinilor faţă de univers şi om.
Majoritatea celor care se ocupă de filosofia, sociologia şi psihologia ştiinţei sunt de acord în a
considera ştiinţa ca un ansamblu de cunoştinţe sistematice referitoare la un domeniu anumit, dobândite prin
metode obiective, prin activitatea unor specialişti şi care (cunoştinţele) generalizate, exprimând legităţile
domeniului sunt aplicate în practică servind progresul.
3
2. ipotezele;
3. teoria;
4. teoria generală;
5. metodologia.
La acestea, M. Epuran (1992) adaugă şi specialiştii şi practica.
Clasificarea ştiinţelor
Astăzi ştiinţele se prezintă ca un sistem, mult mai omogen şi mai bine structurat decât acum câteva
decenii, datorită faptului că realitatea, viaţa, societatea sunt investigate multitalteral, nu numai de ştiinţe
particulare, ci şi de către ştiinţe interdisciplinare şi transdisciplinare.
Aristot clasifică ştiinţele în teoretice (metafizica, fizica, matematică), practice (etica, ştiinţele
economice, politica) şi poetice muzica, poezia, arhitectura).
În Epoca Renaşterii, F. Bacon clasifica: ştiinţe de observaţie şi ştiinţe de experiment. Epoca modernă
înregistrează numeroase clasificări datorate lui D’Alambert, Ampére, Stuart Mill, Spencer, ş.a.). Reţine atenţia
ideea lui A. Comte de a stabili existenţa ştiinţelor fundamentale (matematica, inclusiv mecanica, astronomia,
fizica, chimia, fiziologia şi sociologia) alături de sistemul ştiinţelor practice sau aplicate; cele două sisteme
sunt considerate ca absolut separate prin esenţa lor. Încercările de a stabili un criteriu unic pentru clasificarea
ştiinţelor nu au dat satisfacţie, datorită numărului foarte mare de ştiinţe, varietăţii fenomenelor pe care acestea
le cercetează, precum şi a faptului că ştiinţele însele sunt într-o continuă schimbare şi proliferare. Între aceste
încercări este şi clasificarea propusă de Fr. Engels, care orânduieşte ştiinţele după forma de mişcare a materiei:
ştiinţe ale naturii, societăţii şi gândirii.
Ştiinţele particulare subordonate sunt fizica cuantică, fizica moleculară, chimia anorganică, chimia
organică, botanica, zoologia, fiziologia, economia politică, dreptul, estetica, etica, ştiinţele politice ş.a., care
studiază laturi, aspecte particulare ale diverselor forme de mişcare din natură sau societate.
Ştiinţele particulare de graniţă (chimia fizică, biochimia, biofizica, antropologia, psihologia umană)
reflectă interferenţele dintre forme de mişcare, întrepătrunderea lor.
Astfel, în limbajul curent se folosesc şi termenii de ştiinţe umaniste şi ştiinţe antropologice, care indică
acel grup de ştiinţe care cercetează omul, particularităţile şi activităţile sale; ştiinţele umaniste studiază
societatea şi gândirea umană (ex. sociologia, istoria, psihologia, lingvistica). Ştiinţele antropologice studiază tot
omul, dar mai ales în aspectele lui biologice, determinate evident de condiţiile sociale ale existenţei. Tot astfel,
în alte ţări, de ex. în U.S.A. se utilizează împărţirea disciplinelor în trei grupe: ştiinţe sociale (antropologia,
economia, istoria, politologia, psihologia şi sociologia), ştiinţele umanistice (istoria, filosofia, religia, artele) şi
ştiinţele comportamentale (sociologia, antropologia – minus arheologia, lingvistica tehnică şi antropologiile
fizice, psihologia – minus psihologia fiziologică, aspectele comportamentale ale biologiei, economiei,
geografiei, dreptului, psihiatriei şi ştiinţelor politice), diviziune care satisface în plus nevoia obţinerii unei
imagini mai complexe asupra activităţii umane (A. Mihu, 1971, I. Pag. 156-157).
În diferitele scheme privitoare la clasificarea ştiinţelor nu este trecută disciplina activităţilor corporale,
sau a educaţiei fizice şi sportului, şi aceasta din mai multe motive, între care şi acelea că este vorba de o ştiinţă
relativ nouă, care până nu demult era cuprinsă în ramura pedagogiei sau a medicinei, care astăzi se
4
conturează, aşa cum vom vedea mai departe, ca o ştiinţă interdisciplinară care utilizează ipoteze, metode şi
tehnici din domeniile biologiei, sociologiei, psihologiei, antropologiei şi medicinei, fiind ea însăşi în acelaşi
timp ştiinţă biologică-psihologică-pedagogică-sociologică. Într-un sistem mai puţin riguros de clasificare ştiinţa
activităţilor corporale poate fi plasată în rândul ştiinţelor comportamentale sau ale acţiunii practice. Ea ar putea
avea deci loc între disciplinele particulare de graniţă, în spaţiul dintre biologie, antropologie, sociologie şi
psihologiei şi între disciplinele acţiunii, la intersecţia ştiinţelor medicale şi ştiinţele educaţiei şi instrucţiei.
Ştiinţele sociale cercetează legile proprii formei sociale de mişcare a materiei. Aici investigaţia se
îndreaptă spre descoperirea legilor raporturilor sociale. Pentru că studiază fenomene sociale, diferite aspecte ale
relaţiilor dintre oameni, frământările sociale care au pus în mişcare grupuri şi clase sociale, ştiinţele sociale sunt
- prin însuşi obiectul lor de cercetare - nemijlocit legate de baza economică a societăţii.
Ştiinţele naturii sunt, însă, prin obiectul lor de studiu, prin materialul faptic şi prin rezultatele
generalizării logice-ştiinţifice (legi, axiome, principii, teorii etc.), legate direct de nevoile oamenilor, reflectând
schimbările survenite la nivelul cunoaşterii deşi, prin caracterul interpretării general-filozofice, pot intra în
sfera disputelor ideologice.
Metodă.
Metodă (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a
realităţii obiective) este aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe
noi. Metoda mai poate fi definită şi ca modalitate sau ansamble de procedee folosite în vederea cunoaşterii unui
obiect.
Caracterul ştiinţific al unei metode, eficienţa ei practică depind de reflectarea veridică a fenomenelor
studiate, a legilor lor obiective. Sursa metodei se află în realitatea obiectivă. Apărând ca un rezultat al
cunoaşterii realităţii obiective, metoda devine o premisă a cercetării ei ulterioare. Metoda se află, de aceea, în
unitate indisolubilă cu teoria. Metoda în ştiinţă ia naştere prin conversiunea domeniului teoretic enunţiativ al
unei ştiinţe în domeniul teoretic normativ, în indicaţii asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se
obţine despre el cunoştinţe autentice. Dintre cele mai cunoscute metode de cercetare folosite în majoritatea
ştiinţelor menţionăm: observaţia, experimentul, modelarea, statistica, ancheta etc. Complexitatea obiectului
determină complexitatea metodelor.
În domeniul educaţiei fizice se folosesc metode din ştiinţele biologice şi sociale, într-o unitate
caracteristică numită metodă complexă.
1Bacon, Francis (1561-1626), filosof englez, iniţiatorul empirismului englez, a pus bazele metodei inductive moderne, care a favorizat dezvoltarea
ştiinţelor, prin aplicarea largă a observaţiei şi experimentului.
5
Tehnici şi procedee de cercetare
Procedeele şi tehnicile constituie modul particular în care este aplicată o metodă la domeniul specific
al cercetării. Ele sunt modalităţi practice de acţionare în cadrul metodei. Spre exemplu, aplicarea metodei
observaţiei presupune atât perceperea sistematică a fenomenului cât şi înregistrarea obiectivă a datelor. În acest
scop se folosesc tehnicile foto-cinematografice, înregistrările magnetice, actografice ş.a.m.d. Transcrierea,
sistematizarea şi prelucrarea datelor se face după diferite procedee grafice, statistice etc.
Cunoaşterea.
3empiric - bazat (numai) pe experienţa practică; limitat la datele senzoriale, fără prelucrarea lor teoretică.
6
observaţia şi experimentul, clasificarea şi măsura, aparatura, limbajul ştiinţific, legile, ipotezele şi teoriile,
strategia. Toate acestea sunt componente ale ştiinţei privită ca metodă.
Criteriul ce stă la baza clasificării tipurilor de cercetare constă în intenţionalitatea cercetării, scopul pe
care îl urmăreşte. Pornind de la acesta, majoritatea autorilor consideră trei tipuri de cercetare:
A. - cercetarea fundamentală;
B. - cercetarea aplicativă;
C. - cercetarea pentru dezvoltare.
A. Cercetarea fundamentală urmăreşte să descopere ceea ce este esenţial într-o anumită direcţie a
domeniului, are caracter de lege sau normă, reprezintă baza teoretică a unui anumit aspect al acestuia. În
cercetarea fundamentală se încadrează investigaţiile sub formă de studii teoretice sau cercetări experimentale
care duc în final la constituirea cadrului şi conţinutului ştiinţei domeniului.
În domeniul ştiinţei activităţilor corporale, studiul calităţilor motrice, indiferent de metodele şi tehnicile
folosite, are caracter de cercetare fundamentală, dacă urmăreşte stabilirea legităţilor şi caracteristicilor acestora.
B. Cercetarea aplicativă are ca principală sarcină furnizarea de date pentru direcţionarea activităţii
practice, pentru creşterea muncii metodice.
Cercetarea aplicativă poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale cercetării fundamentale. Cercetarea
aplicativă indică direcţia în care o problemă practică poate fi rezolvată. De pildă, în domeniul activităţilor
corporale, studiul fundamental al calităţii motrice oferă elementele aplicative referitoare la posibilităţile de
perfecţionare ale acestora în diferite activităţi practice din şcoli, cluburi sportive, săli de fitness etc..
C. Cercetarea pentru dezvoltare constituie acea investigare care urmăreşte crearea acelor produse
(tehnici, procedee, dispozitive) ce pot influenţa direct activitatea practică. Dacă cercetarea aplicativă indică
posibilităţile de rezolvare a unei probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeşte în practică aceste posibilităţi
şi oferă totodată tehnologia cea mai adecvată. Este ceea ce se realizează pe teren sau în laborator în legătură cu
dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor motrice ale unor anumiţi sportivi aflaţi în "asistenţă ştiinţifică" a unui
laborator sau/şi a specialiştilor.
Influenţa activităţii ştiinţifice se exercită astăzi în toate domeniile vieţii sociale prin trăsături care o
diferenţiază pregnant de perioadele anterioare, îndeosebi prin amploarea şi impetuozitatea cercetărilor ştiinţifice
moderne, prin orientarea lor spre transformarea naturii şi a societăţii, prin universalitatea de conţinut, dar şi
geografică a ştiinţei contemporane, prin pătrunderea ei în straturile cele mai întinse ale societăţii, operând
transformări în mentalitatea oamenilor.
Ştiinţei nu i se cer neapărat adevăruri imuabile, concepţia despre adevărurile eterne a fost înlocuită cu
aceea de cercetare permanentă, cu noi mijloace de investigaţie a realităţii, naturii şi societăţii. Pentru omul
modern ştiinţa înseamnă nu numai un corp cu adevăruri bine stabilite, cât mai ales activitatea de cercetare,
adică permanenta abordare sistemică a studiului naturii şi societăţii spre a le cunoaşte în vederea transformării
lor corespunzătoare cu aspiraţiile omului.
De aceea, în viaţa ştiinţifică a lumii moderne au căpătat o importanţă primordială metodele de abordare
a realităţii, asigurarea cantitativă şi calitativă a cercetării cu efectivele necesare de cercetători, constituirea şi
dotarea corespunzătoare a sectoarelor de cercetare, stabilirea eficienţei cercetării şi a cooperării în cercetare,
precum şi alte probleme cuprinse în conceptul modern al organizării cercetării ştiinţifice.
7
Stadiul actual al dezvoltării ştiinţei a determinat schimbări calitative esenţiale în relaţiile ei cu omul,
societatea şi statul. Caracterul profund al acestor schimbări, precum şi complexitatea noilor ei relaţii cu
conştiinţa şi existenţa umană individuală şi socială au schiţat, la început timid, sub forma unor aluzii, apoi sub
forma unor glasuri răzleţe şi, în sfârşit, sub forma unor luări de poziţie bine precizate aria de cuprindere a unei
noi discipline ştiinţifice, pe care specialiştii au numit-o ştiinţa despre ştiinţă sau scientica.
Scientica.
Scientica desemnează ştiinţa care se ocupă cu studiul tuturor legăturilor şi implicaţiilor sociale ale
cercetării ştiinţifice.
Scientica nu se impune ca atare, nu începe să existe şi nu-şi precizează obiectul decât la un anumit
nivel de dezvoltare calitativă şi cantitativă a ştiinţei, acesta constituind condiţia esenţială care determină apariţia
scienticii.
În afară de faptul că există şi acţionează numai la un anumit nivel de dezvoltare calitativă şi cantitativă
a cercetării ştiinţifice, scientica mai are o însuşire definitorie şi anume aceea că reglementează o triplă relaţie a
ştiinţei: cu omul, cu societatea şi cu statul.
Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Cum poate fi definită metoda:
- sub aspect tehnic;
- sub aspect teoretic;
- este o activitate corporală.
2. Cum se defineşte ştiinţa?
3. Precizaţi caracteristicile ştiinţei.
4. Enumeraţi elementele care compun ştiinţa.
5. Ce se înţelege prin cunoaştere; precizaţi tipurile de cunoaştere.
8
Cursul nr. 2
9
dezvoltarea şi perfecţionarea anatomo-funcţională, învăţarea tehnicii şi tacticii). Actualmente, în domeniul
activităţii de educaţie fizică şi sport se desfăşoară trei tipuri de cercetări:
a) cercetări unidisciplinare, din punctul de vedere al unei ştiinţe;
b) cercetări multidisciplinare, în care fenomenul este cercetat simultan, dar paralel de către
reprezentanţi ai mai multor ştiinţe;
c) cercetări interdisciplinare, în care investigaţia se adresează unor aspecte variate, prin metode
complexe, în final realizându-se o sinteză în care fiecare ramură ştiinţifică contribuie cu specificul său.
Ca ştiinţă integrativă (încă în curs de consolidare), ştiinţa activităţilor corporale va apela tot mai mult în
continuare la aportul ştiinţelor particulare, pluridisciplinare şi interdisciplinare. Prin natura domeniului pe care
îl slujeşte, specialistul în educaţie fizică şi sport trebuie să adopte un punct de vedere multilateral în investigaţia
ştiinţifică.
10
După sensul de mişcare a gândirii, se diferenţiază raţionamentul inductiv (de la particular la general)
şi raţionamentul deductiv (de la general la particular). O varietate de raţionament deductiv prin care derivăm
dintr-o judecată generală o nouă judecată, particulară faţă de prima, prin intermediul unei a treia, este
silogismul. Toate raţionamentele pornesc de la premise care reprezintă adevăruri. rezultate din experienţa
anterioară şi sunt acceptate ca demonstrate.
În procesul de cunoaştere se disting două etape inseparabile şi contradictorii, în strânsă
intercondiţionare: analiza şi sinteza. Analiza constă din descompunerea raţională a întregului şi desprinderea
însuşirilor sale caracteristice. Sinteza reprezintă operaţia inversă de refacere a întregului din părţile sale
componente. Ambele operaţii pot fi aplicate atât în plan real cât şi în cel mental.
Inducţia şi deducţia sunt metode logice ale gândirii care au aplicabilitate extrem de largă în construirea
teoriei ştiinţifice. Între ele există o unitate dialectică.
Inducţia exprimă procesul de ridicare a sensibilului la inteligibilul raţional. Inducţia este o mişcare de
la planul senzorial la cel logic, ea reprezentând calea prin care cunoaşterea trece de la reflectarea individualului
la cea a generalului.
După gradul de întemeiere, ea face distincţia între inducţia completă şi cea incompletă. Prima
reprezintă acea formă de raţionament inductiv cu ajutorul căreia se obţine o concluzie generală din datele care
epuizează toate cazurile sub care se prezintă fenomenul.
Deducţia este un proces, care constă din derivarea riguroasă a unei propoziţii cu caracter general din
alte propoziţii cu caracter particular (premisele).
Tipul fundamental al deducţiei este silogismul în care concluzia rezultă cu necesitate din premise
Analogia este al treilea tip de raţionament. Raţionamentul prin analogie se referă la inferenţa probabilă
care, din asemănarea a două obiecte în unele privinţe conchide asemănarea lor şi în alte privinţe.
În raţionamentul prin analogie, concluzia are un caracter probabilistic. Condiţiile care conferă
concluziei un grad înalt de probabilitate sunt următoarele:
1. numărul cât mai mare de cazuri de coincidenţă a însuşirilor (ale celor fenomenelor sau lucrurilor
considerate);
2. lipsa cazurilor contradictorii, care dezmint această coexistenţă;
3. însuşirile transferate de la un obiect sau fenomen la altul să fie cât mai esenţiale.
Raţionamentul analogic sau transductiv stă la baza metodei modelării
1. Legea identităţii, se poate formula astfel: în vederea unei cunoaşteri adevărate şi a unui schimb efectiv
de idei, este necesară univocitatea unor afirmaţii suficiente, determinante ale unuia şi aceluiaşi, despre
11
unul şi acelaşi, sub acelaşi raport, în acelaşi timp, în acelaşi loc, prin intermediul unei identificări
corecte a ceea ce este obiectiv identic. Concis formulat, legea identităţii exprimă necesitatea de a
păstra, un acelaşi înţeles ideilor, ceea ce gândim pe tot parcursul procesului gândirii.
2. Legea noncontradicţiei, exprimă negarea a tot ce nu este conform cu afirmaţiile date. Nu pot fi
adevărate în acelaşi timp două judecăţi dintre care una confirmă şi cealaltă neagă aceeaşi afirmaţie;
3. Legea terţiului exclus, ("Omni affirmatio au negatio, vera aut falsa est. Tertium non datur.") Conţinutul
ei a fost formulat de către Aristotel şi anume: nu poate fi nimic intermediar între două judecăţi
contradictorii; despre un singur obiect, fiecare predicat trebuie să se afirme sau să se nege (sau ... sau,
al treilea nu există).
În funcţie de treapta de dezvoltare a procesului gnoseologic, pe măsura lărgirii şi precizării
cunoştinţelor, activitatea gândirii devine tot mai precisă, creşte gradul întemeierii logice a afirmaţiilor
şi negaţiilor.
4. Legea raţiunii suficiente se formulează astfel: orice idee adevărată trebuie să fie întemeiată.
Leibnitz4 a fost primul dintre cei care au dar o formulare legii raţiunii suficiente (nici o
afirmaţie nu poate fi justă fără o întemeiere suficientă) ca una din legile logice, însă încă din Antichitate
a fost folosită noţiunea de întemeiere logică. Aristotel spunea că "orice afirmaţie trebuie să aibă o
întemeiere într-o altă afirmaţie."
Erorile generate de nerespectarea acestor principii elementare ale gândirii poartă numele de
paralogisme şi sofisme, după poziţia etică a celui care le comite. Primele sunt involuntare, ele decurgând din
neatenţia sau ignorarea normelor logice. Sofismele sunt, dimpotrivă, intenţionate şi scopul lor nu este adevărul,
ci inducerea în eroare a celorlalţi sau, eventual, un succes de moment. De aceea trebuie diferenţiate
paradoxurile (de la grecescul para = alături, doxa = părere), care exprimă opinii contradictorii faţă de cele
unanim acceptate, consacrate. Pot rezulta erori de informaţie sau de interpretare, dar pot exprima şi o reală
originalitate.
O problemă de importanţă majoră în efectuarea unei cercetări, atât în perioada stabilirii metodei optime
pentru obţinerea argumentaţiei, cât şi în cursul pregătirii pentru redactare, este demonstraţia. Aceasta priveşte
aspectul raţional şi însoţeşte documentaţia faptică în susţinerea concluziilor originale. Demonstraţia este
necesară numai atunci când adevărurile ce urmează a fi relevate nu sunt evidente prin ele însele. Ea se
efectuează prin intermediul mai multor raţionamente corelate şi conţine în structura sa trei elemente principale:
obiectul sau teza de demonstrat, argumentul sau teza pe care se bazează şi procedeul
Demonstraţia negativă poartă numele de infirmare sau combatere. Se efectuează după aceleaşi norme,
recurgându-se la calea directă sau indirectă. În forma directă se demonstrează falsitatea tezei prin falsitatea
4 Leibnitz, Gottfried Wilhelm (1646-1716), filosof, logician german; fondatorul Academiei de ştiinţe din Berlin; Sistemul său filosofic idealist-
obiectiv pune la baza existenţei monadele, substanţe spirituale indivizibile, independente unele faţă de altele şi active (Dumnezeu este monada
supremă).
12
consecinţei care a derivat din ea. În forma indirectă falsitatea tezei rezultă din confirmarea tezei contradictorii
sau din falsitatea argumentelor pe care este bazată.
Dictonul baconian "vero scire per causa scire" precizează că a şti cu adevărat înseamnă a şti cu ajutorul
cauzelor, fapt ce relevă importanţa deosebită a problemei cauzalităţii pentru ştiinţă.
Din punct de vedere al legăturii cauză-efect diferenţiem: cauze suficiente (determină un anumit efect,
care poate rezulta şi din acţiunea altei cauze), cauze necesare şi suficiente (produc efecte specifice, determinate
exclusiv din aceste cauze.
Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Cum se defineşte gândirea?
2. Ce reprezintă inducţia în cercetarea ştiinţifică:
a. Tip de raţionament;
b. Acţiune motrică;
c. Capacitate motrică.
3. Ce este deducţia şi ce se înţelege prin analogie?
4. Enumeraţi principiile logice ale gândirii!
13
Curs nr. 3
14
Metoda sistemică. Larga dezvoltare a diferitelor forme de investigare a obiectelor-sistem, care
reprezintă complexe integrale de elemente interdependente, a generat o multitudine de probleme cu caracter
metodologic. Dezvoltarea cercetărilor sistemice în ştiinţa contemporană arată că introducerea în ştiinţă a
procedeelor sistemice este, prin esenţa sa, o sarcină interdisciplinară.
Noţiunea de sistem este aplicabilă, în măsură egală, în orice domenii ale cercetării ştiinţifice,
indiferent dacă este vorba despre fenomene materiale sau ideale [26].
Una dintre primele ştiinţe, în care obiectele cercetării au început să fie privite ca sisteme, a fost
biologia. Savantul biolog Ludwig von Bertalanffy, sprijinindu-se pe date din diferite domenii ale realităţii, a
elaborat teoria sistemelor [26].
Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Ce se înţelege prin metode cu grad mare de generalitate?
2. Enumeraţi metode cu grad mare de generalitate!
3. Ce se înţelege prin metoda euristică?
4. Care sunt principiile euristice şi de câtre cine au fort formulate?
5. Ce reprezintă ipoteza?
6. Prezentaţi tipuri de ipoteze!
16
Cursurile nr. 4 şi 5
Măsurarea în cercetare
Prin cercetarea ştiinţifică se urmăreşte obiectivizarea tuturor aspectelor şi momentelor sale.
Obiectivizarea se realizează prin măsurarea obiectelor, fenomenelor şi a altor variabile supuse cercetării.
Măsurarea este procesul de atribuire de numere proprietăţilor, obiectelor (persoanelor, fenomenelor) după
anumite reguli, astfel încât relaţiile numerice să reprezinte relaţiile relevante dintre obiecte.
Măsurarea nu se referă numai la caracteristicile cantitative sau extensive, ci şi la cele calitative şi
intensive.
În domeniul educaţiei fizice şi sportului se fac ambele măsurări, adică se fac măsurători cantitative
(timpul, spaţiul, forţa mişcărilor) şi calitative, cum sunt notarea în gimnastică, patinaj, săriturile în nataţie, iar
de tip intensiv sunt cele ce se referă, de pildă, la scalarea atitudinilor în cercetările psihologice sau sociologice.
Funcţiile măsurării sunt:
1. Obiectivitatea;
2. Cuantificarea şi precizia;
3. Comunicarea;
4. Economicitatea;
5. Generalizarea ştiinţifică;
6. Evaluarea;
7. Statistica.
Instrumentele măsurării
Şirul numerelor reale. Numărarea este cea mai simplă modalitate de a atribui o mărime unei
caracteristici a unui obiect sau fenomen. Relaţiile dintre numere vor reflecta relaţiile dintre caracteristicile
acestor obiecte sau fenomene. Sistemul numerelor reale are trei aspecte:
1. Ordinea - numerele sunt ordonate. Numerele mai mari reprezintă cea mai mare cantitate a
atributului măsurat.
2. Distanţa - diferenţele dintre perechile de numere sunt şi ele ordonate: numerele descriu mărimea
diferenţei dintre unităţile observate.
3. Originea - seriile de numere au o singură origine, indicată de numărul zero. Notarea cu zero
reprezintă absenţa totală a caracteristicii pe care o măsurăm.
Cu numerele reale se fac următoarele operaţii: adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea, apoi calculul
rapoartelor, procentelor.
Scalele de măsurare
Pentru a interpreta un set de scoruri (numere) trebuie să înţelegem ceea ce reprezintă acest scor.
Interpretarea precisă depinde în mare măsură de tipul de scală utilizată. Regula este stabilită în primul rând de
seria numerelor reale şi, în al doilea rând, de tipurile de scale existente. Aceste scale pot fi caracterizate prin
sistemul numerelor reale şi prin gradul de invarianţă. Invarianţa este transformarea care nu distorsionează
structura scalei.
Cele mai utilizate tipuri de scale sunt:
- Scala nominală;
- Scala ordinală;
- Scala cu intervale egale;
- Scala de mărime.
18
continuum linear, de la o extremă (-) la alta (+). În funcţie de domeniu, se va utiliza scala de stare, opinie,
atitudine, satisfacţie, evaluare ş.a.
1. de ierarhizare:
a) sistemizată (scale categoriale)
Exp. "Sportul este": - un mijloc de afirmare
- un mijloc de compensare
- un mijloc de câştig material
- un mijloc de realizare socială
b) scala ordinală
Exp: ordonarea unor caracteristici - după însemnătatea acordată de subiect itemilor propuşi (de ex. factori care
determină performanţa)
c) scala grafică în care se aproximează nivelul opiniei fată de o anumită activitate.
- 0 +
------------x--------------------------x---------------------------x
Dezacord fără opinie Acord
2. scala de notare (apreciere) - constituită din judecăţi obiective, răspunsuri după criterii de notare.
Una din cele mai folosite este scala Likert, destinată evaluării atitudinii subiecţilor care îşi exprimă
gradul de acord şi dezacord cu o anumită temă. Scala are, de regulă, un set de trepte egale pentru acord şi
dezacord. Subiecţilor li se cere să aleagă unul din cele cinci răspunsuri.
19
În unele chestionare şi scale de răspuns se cere subiectului să decidă asupra uneia sau alteia dintre
alternative: DA - NU sau ACORD - DEZACORD. Uneori subiectul poate avea o opinie de mijloc.
Scalele de diferenţiere semantică cuprind adjective bipolare care descriu o atitudine despre o
activitate personală, experienţă sau situaţie:
Evaluare: clar - confuz;
corect - incorect;
Activitate: activ - inactiv;
dinamic - static;
Intensitate: puternic - slab;
solid - fragil.
Precizia măsurării
Fiecare domeniu de fapte are un anumit grad de precizie. Unele măsurări din domeniul biologic
(somatic, funcţional, motric) sau psihologico-sociologic au un oarecare grad de aproximare. Pe de altă parte
creşterea gradului de precizie a unor măsurări ridică mult costul în bani şi timp:
- măsurările de tip biomecanic, biochimic, fiziologic au o mare precizie, dar cele motrice, psihologice
sunt tributare aproximării.
Este aproape imposibil ca valoarea obţinută prin măsurări să fie identică cu valoarea exactă sau reală.
Diferenţa dintre acestea reprezintă eroarea de măsurare Dx = (x - x1), unde
x = valoarea reală;
x1= valoarea măsurată.
Măsurare şi evaluare.
Măsurarea este procesul prin care se culeg informaţiile, iar evaluarea este procesul de stabilire a valorii
sau meritului datelor culese. Evaluarea este procesul prin care se fac judecăţi asupra rezultatelor măsurătorilor,
judecăţi care au în vedere anumite criterii şi care reprezintă în acelaşi timp scopul măsurării.
Există mai multe tipuri de evaluare:
- sumativă;
- formativă;
- a procesului;
- a produsului;
20
- criterială;
- normativă.
Scopurile măsurării şi evaluării, după Kirkendall şi colaboratorii săi, constau din:
1. Stabilirea statutului;
2. Clasificarea pe grupe omogene ;
3. Selectarea ;
4. Motivarea ;
5. Menţinerea standardelor (nivelului) anticipate.
6. Furnizarea experienţelor educaţionale;
7. Îndrumarea cercetării.
Principiile sunt definite ca fiind reguli care îndrumă o anumită activitate.
Principiile evaluării şi măsurării sunt:
- Programul de măsurare şi evaluare trebuie să fie compatibil cu principiile filosofice ale vieţii şi
educaţiei.
- Pentru o evaluare eficientă, toate măsurările trebuie să fie în funcţie de obiectivele programului;
- Testarea este o parte a măsurării, iar măsurarea numai o fază a evaluării;
- Măsurarea şi evaluarea pot fi realizate şi verificate numai de către specialişti calificaţi;
- Rezultatele măsurării şi evaluării trebuie să fie interpretate în funcţie de întreaga viaţă a subiectului,
inclusiv a dimensiunilor sale sociale, emoţionale, fiziologice şi psihologice;
- Nu există un înlocuitor al judecăţilor din domeniul măsurării şi evaluării. Evaluarea este judecată; fără
date substanţiale, judecata nu este valabilă;
- Abilităţile iniţiale ale elevilor trebuie măsurate pentru a obţine apoi informaţii despre performanţele
lor, la încheierea sezonului, ciclului de pregătire etc.
- În toate măsurările trebuie folosite numai teste validate, precise şi semnificative.
Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Ce se înţelege prim măsură?
2. Ce este măsurarea?
3. Enumeraţi funcţiile măsurări!
4. Ce se înţelege prin cuantificare şi precizie?
5. Enumeraţi tipurile de scale şi ce reprezintă ele.
6. Enumeraţi tipurile de evaluare.
7. Enumeraţi principiile evaluării şi măsurării.
21
Cursul nr. 6
Tipuri de observaţii
Observaţia spontană (întâmplătoare) este, aşa cum reiese din denumirea, ocazională, observaţie
pasivă. Când este făcută de specialist, poate conduce la evidenţierea unor aspecte noi şi interesante.
Observaţia organizată, cu caracter intenţionat, activ, provocat şi sistematic. Acest tip de observaţie
porneşte de le o anumită idee, anticipativă a rezultatelor şi a efectelor lor.
Observaţia naturală, numită şi directă, este făcută în condiţii obişnuite, naturale, fără intervenţia
cercetătorului, în timp ce în observaţia experimentală sau provocată, cercetătorul intervine direct prin
administrarea unor variabile-stimul, verificând reacţiile şi conduita celor observate.
Observaţia transversală şi longitudinală. Observaţia se numeşte transversală când se face simultan
pe mai multe situaţii (de exemplu când luăm în studiu mai multe clase de elevi de diferite vârste), în timp ce în
observaţia de tip longitudinal se urmăresc evolutiv (în timp) aceiaşi subiecţi.
Observaţia mai poate fi: pedagogică, psihologică, sociologică şi statistică.
În cadrul activităţii de educaţie fizică şi sport şi, poate cu o notă mai accentuată în munca de
performanţă, atunci când sportivul are un bagaj de cunoştinţe şi deprinderi bogat, când ştie să interpreteze
24
anumite stări de fapt, când a "învăţat" să se cunoască, poate fi folosită ca metodă auto-observaţia, care este
utilă atât cercetătorului cât şi celui ce se auto-observă.
Ce observăm?
În domeniul nostru de activitate principalul subiect al observaţiei este omul în mişcare. Acesta
desfăşoară o anumită activitate în condiţii date. Dar, el nu este urmărit numai în aceste condiţii, ci şi în
manifestările lui spontane şi individuale, ca şi în procesul dirijat (procesul instructiv-educativ, antrenament,
competiţii etc.). Deci, subiecţii sunt observaţi [18ţ în:
- procesul instructiv-educativ;
- competiţii;
- activităţi de recreere.
Poate fi observat individul, grupul şi inter-relaţiile indivizilor în grup.
Observaţia este îndreptată, în primul rând, asupra comportamentului, care poate fi observat în general
sau selectiv.
Înregistrarea observaţiilor
Pentru justa orientare a observaţiei, în legătură cu o anumită temă, este necesară o schemă sau un
protocol (program) de observaţie, se stabileşte o anumită tehnică de notare şi, dacă este nevoie, o terminologie
minimă. Datele observaţiei se notează în timpul sau, în orice caz, imediat după observare, deoarece trecerea
timpului şi alţi factori pot denatura datele.
Datele se pot provizoriu, într-un carnet de buzunar, sau pe fişe, urmând să li se dea o formă clară şi
concisă atunci când se notează în foaia sau caietul de observaţie, ceea ce reprezintă, de fapt prelucrarea
imediată a materialului faptic.
Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Definiţi obiectul cercetării în ştiinţa activităţilor corporale.
2. Enumeraţi aspectele specifice ale cercetării în domeniul educaţiei fizice şi sportului.
3. Ce este metoda complexă?
4. Ce caracter are metoda observaţiei?
- obiectiv;
- subiectiv;
- formativ.
25
Cursul nr. 7
Tipuri de experimente
În cadrul experimentului se produce sau se provoacă fenomenul sau procesul în condiţiile determinate,
uneori se creează chiar fenomene sau procese noi. În acest caz vorbim despre experimentul provocat.
Există cazuri când o experienţă poate avea loc fără ca cercetătorul să intervină. Se vorbeşte, în acest
caz, despre experiment invocat, atunci când comportamentul sau reacţiile subiecţilor sunt raportate la vârsta,
sexul, profesia ş.a. ale acestora.
Experimentul de laborator este o metodă de cercetare precisă şi sigură. El oferă posibilitatea de a
desprinde, cu mare precizie şi siguranţă, relaţiile dintre factorii variabili, ceea ce constituie o condiţie de bază
pentru descoperirea legilor.
26
În experimentul natural, subiecţii sunt supuşi studiului în condiţiile vieţii reale. Marele avantaj al
acestei metode constă în aceea că experimentul se poate organiza în aşa fel încât subiecţii să nu îşi dea seama
că sunt studiaţi. De exemplu, în cadrul lecţiei la clasă, sau în cadrul antrenamentului, specialistul în educaţie
fizică poate experimenta anumiţi factori, metode ş.a. (aduce variabile noi), fără ca elevii, respectiv sportivii să-
şi dea seama că sunt cuprinşi în cercetare.
Un alt avantaj al acestei metode este acela că adunarea datelor este însoţită de adnotări rezultate din
folosirea concomitentă a metodei observaţiei.
Uneori este necesar ca datele obţinute prin experimentul natural să fie completate cu datele obţinute în
condiţii de laborator.
O variantă a experimentului natural o constituie experimentul psiho-pedagogic, care se limitează la
condiţiile instructiv-educative, îmbinând studiul psihologic al subiectului cu acţiunea instructiv-educativă a
procesului de învăţământ sau antrenament, care se execută asupra sa.
Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare, ce urmăreşte verificarea unei
ipoteze formulate dinainte.
Prin experimentul pilot (considerat ca o repetiţie generală), experimentatorul îşi verifică tehnicile de
lucru, de administrare a stimulilor, de înregistrare a răspunsurilor şi condiţiile optime de aplicare a variabilei.
Prin experimentul funcţional se urmăreşte stabilirea relaţiei funcţionale dintre o variabilă independentă
şi o alta dependentă.
Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele în desfăşurarea lor temporală sau sincronic,
concomitent. Experimentul longitudinal urmăreşte modificările corelate ale diferitelor variabile în diferite
momente ale evoluţiei subiecţilor, în timp ce experimentul transversal constă în investigarea, la un moment dat
(într-o perioadă scurtă de timp) a unor grupe de vârste diferite, cu teste adecvate.
Experimentul crucial este experimentul destinat să verifice ipoteza cercetării, respingând-o sau
acceptând-o (vezi testele de semnificaţie statistică).
Variabile experimentale
Caracteristic pentru orice experiment este faptul că în cadrul lui modificăm (schimbăm) în mod
sistematic unul din factori (stimul sau situaţie), care formează obiectul cercetării, în timp ce toţi ceilalţi rămân
nemodificaţi. Cu alte cuvinte, în experiment se pune în evidenţă acţiunea unui factor, şi se urmăresc apoi
consecinţele pe care variaţia factorului studiat le are asupra proceselor sau fenomenelor. În experimentul
respectiv, factorul presupus a fi responsabil de modificarea fenomenelor cercetate şi care este controlat,
manevrat şi modificat se numeşte variabilă independentă, iar reacţiile subiectului, răspunsurile lui,
performanţele realizate reprezintă variabila dependentă.
În afara variabilei stimul (independentă - V.I.) şi variabilei răspuns (dependentă - V.R.) există şi
variabila subiect - V.S. De multe ori, variabila subiect este cea care se verifică în experiment, urmărindu-se
reactivitatea la anumiţi stimuli. Această variabilă poate fi provocată atunci când subiecţii sunt puşi în anumite
condiţii (alimentaţie, odihnă, etc.) sau invocată, atunci când vârsta, sexul, constituţia, pregătirea ş.a. sunt
considerate în relaţie cauzală cu anumite reacţii şi performanţe.
27
În domeniul educaţiei fizice şi sportului, cercetările [2,16] vizează în principal studiul particularităţilor
manifestărilor de ordin motric, psihologic şi somatic funcţional pe care le determină practicarea exerciţiilor
fizice de un anumit fel.
Paul Fraisse [18] consideră conduita ca o relaţie, ca un sistem de componente fiziologice şi
psihologice, aflate în interacţiune cu situaţia. Răspunsul (R) individului va depinde atât de situaţie (S), cât şi de
personalitatea sa (P).
Controlul variabilelor
Controlul variabilelor semnifică posibilitatea producerii şi înregistrării lor cu precizie cantitativă şi
acurateţe calitativă. Prin aceasta se asigură condiţiile de repetare a rezultatelor, de câte ori se reia cercetarea.
Pentru controlul variabilelor experimentele [18] se folosesc doua tehnici: prima constă în neutralizarea
variabilelor neexperimentale şi, cea de-a doua, reprezentată de alcătuirea unor planuri experimentale cu mai
multe variabile, ca prin analiză să desprindem ponderea lor relativă asupra rezultatelor.
Variabila situaţie sau stimul prezintă trei aspecte:
1. Ambianţa fizică şi socială. Ambianţa fizică (temperatura, sala, terenul, echipamentul, aparatura)
trebuie menţinută constantă pe parcursul cercetării. Ambianţa socială, tradusă prin prezenţa spectatorilor sau a
unor persoane în timp ce subiecţii execută sarcinile, are o influenţă deosebită asupra disponibilităţilor
subiecţilor.
2. Condiţia experimentală. Reuşita experimentului presupune desfăşurarea lui după un protocol riguros,
întocmit în baza căruia se face controlul sau administrarea variabilei independente.
3. Sarcina sau instrucţiunile (consemnul) date subiectului. Acestea trebuie să fie clar şi corect
formulate, pentru ca subiectul să înţeleagă cu precizie ce are de făcut.
Variabila subiect se prezintă în două ipostaze:
a) invocată (non-experimentală), când acţiunea variabilei independente provoacă modificări
ale variabilei dependente, în funcţie de particularităţile subiectului (vârstă, sex, pregătire, etc);
b) provocată, prin modificări asupra organismului sau psihicului subiectului, cum ar fi de
exemplu, prin administrarea unor substanţe farmaceutice sau prin condiţii diferite de odihnă sau motivaţie
provocată de sarcină (consemn).
Variabila răspuns are caracteristici specifice, fiind vorba de reacţii, performanţe, modificări ale
variabilei dependente..
Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. In ce constă experimentul?
2. Cum se defineşte metoda experimentală?
3. Ce fel de metodă este experimentul?
a. Măsurare;
b. Interpretare;
c. Cercetare.
28
4. Prezentaţi tipuri de experimente.
5. Care sunt variabilele experimentale?
29
Cursul nr. 8
Organizarea experimentului
Aceasta se referă la toate acţiunile întreprinse pentru ca experimentul să se deruleze în maniera care
conduce la obţinerea rezultatelor scontate. Prima acţiune se referă la selectarea subiecţilor. De obicei, în
experiment sunt cuprinse două grupuri: unul experimental, căruia i se administrează variabila independentă, şi
celălalt numit de control, pentru care valoarea variabilei independente este zero.
Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populaţie, în funcţie de un criteriu (vârstă, sex, sport practicat ş.a.).
Aceste grupe sau eşantioane trebuie să fie reprezentative, adică să nu difere din punctul de vedere al
caracteristicilor esenţiale. Cu cât eşantionul este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai semnificative şi, ca atare,
rezultatele cercetărilor sunt caracteristice pentru întreaga populaţie (din care s-a selectat eşantionul).
Selecţia eşantioanelor poate fi făcută în mai multe feluri:
- selecţia întâmplătoare (randomizată). Astfel de grupuri, alcătuite prin selecţie întâmplătoare, se
numesc grupuri independente. În calculul semnificaţiei statistice grupele sunt considerate neechivalente.
- grupuri perechi, numite şi asociate sau corelate.
Dacă în cercetare este cuprinsă o singură grupă, rezultatele iniţiale şi cele finale sunt prelucrate şi
integrate statistic, ca şi în cazul grupelor corelate.
Metoda anchetei
Lărgirea domeniului de folosire a metodelor de anchetă (sociologie, pedagogie, psihologie) a favorizat
însă şi utilizarea necorespunzătoare a lor, fără respectarea unor condiţii metodologice elementare. Acest fapt a
fost posibil şi datorită iluziei pe care o are cel care face o anumită investigaţie şi anume, că prin chestionarea
unui oarecare număr de subiecţi va obţine răspunsurile la întrebările şi problemele care-l preocupă. Aşa se
explică o anumită exagerare a utilizării acestor metode, avalanşa de chestionare la care sunt solicitaţi foarte
mulţi subiecţi, în tot felul de probleme.
Metodele de anchetă sunt însă auxiliare ale cercetării complexe, întregind datele obţinute prin celelalte
metode şi tehnici. În mod deosebit ea urmăreşte studiul opiniilor, motivelor, atitudinilor sau obiceiurilor şi
manierelor de a lua decizii şi a se comporta a indivizilor sau grupurilor specifice. Indiferent de faptul că sunt
folosite independent sau în relaţie cu alte metode, metodele de anchetă trebuie folosite cu respectarea strictă a
cerinţelor metodologice; în caz contrar, concluziile vor fi mult încărcate atât de subiectivitatea celor supuşi
chestionării, cât şi de aceea a cercetătorului, precum şi de un foarte ridicat coeficient de eroare provenit din
multiple alte cauze.
Domeniul faptelor asupra cărora se pot face relatări este foarte mare, începând cu declaraţii asupra
stărilor psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări circulatorii, respiratorii, manifestări
organice ş.a.), trecând prin stări subiective din domeniul cognitiv sau afectiv, continuând cu prezentarea
atitudinilor, opiniilor, motivelor şi terminând cu descrierea obiceiurilor, a conduitelor în situaţii neobişnuite
etc. Unele relatări sunt oarecum ferite de denaturări prea grosolane, deşi este cunoscută – spre exemplu –
dificultatea de a descrie chiar şi numai senzaţiile proprioceptive din cursul unei mişcări; altele însă sunt supuse
permanent “distorsionărilor” provocate de factori dintre cei mai diferiţi ca sorginte personală sau socială
30
(influenţe culturale sau transculturale, prejudecăţi ş.a.).
Este bine cunoscută, de asemenea, tendinţa multor subiecţi de a-şi “corecta” unele trăsături personale,
căutând să creeze la interlocutori o părere cât mai bună despre ei. Uneori fenomenul este inconştient, spontan,
subiectul considerându-se sincer, obiectiv şi de bună credinţă. Uneori se manifestă atitudini refractare din
partea subiecţilor, nedorind să colaboreze, răspunzând formal, denaturând chiar faptele, fără ca operatorul de
interviu să depisteze cazul şi să anuleze fişele respective. Vom vedea mai târziu dificultatea în care se află
cercetătorul în faţa non răspunsurilor: cum să le înţeleagă? Ca refuz simplu, ca neaderare sau antipatie faţă de
tema anchetei sau ca simplu nonrăspuns determinat de lipsa de timp sau de alte cauze obiective. Dar dacă
nonrăspunsurile sunt numeroase, cum rămâne cu certitudinea concluziilor trase din prelucrarea răspunsurilor
efective.
Pe parcursul utilizării ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai precis fundamentarea ei metodologică, s-
a perfecţionat, stabilindu-se cu precizie condiţiile folosirii eşantioanelor, chestionarelor şi interviului, a
prelucrării şi prezentării rezultatelor din anchete.
Ancheta este cea care ne oferă informaţii, dovezi din diverse surse, dar experimentul ne oferă "probe".
Folosind ancheta în domeniul educaţiei fizice şi sportului, obţinem relatări privind: stările
psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări organice etc.), atitudini, opinii, motive, stări
subiective din domeniul cognitiv şi afectiv.
Trebuie avut în vedere că relatările sunt afectate de mai mulţi factori, printre care: nivelul de cultură,
tendinţa unora de a-şi "corecta" trăsăturile personale, din dorinţa de a apărea într-o lumină cât mai favorabilă;
unii subiecţi manifestă atitudine refractară, sau, pur şi simplu, refuză să răspundă ş.a.
În orice investigaţie, metodele acestea sunt utile pentru cunoaşterea de ansamblu a unor aspecte –
descriere – sau pentru o cunoaştere mai profundă a unor relaţii dintre mai multe variabile – explicaţie. Ele sunt
utile cercetării în general pentru stabilirea unor căi spre formularea ipotezelor şi, mai apoi – în stadiul următor –
pentru verificarea lor (A. Moser). Metodele de anchetă reuşesc să-i ofere cercetătorului explicaţii privitoare la
mecanismele de formare a curentelor de opinie şi să-l ajute în prevederea comportamentelor oamenilor (I.
Drăgan). Studiul opiniilor, mentalităţilor, intereselor, stărilor de spirit, atitudinilor, obişnuinţelor, intereselor,
stărilor de spirit, atitudinilor, obişnuinţelor, permite decelarea naturii acestora, precum şi factorilor care le
determină. Cercetătorul va avea posibilitatea să desprindă variabilele individuale de cele colective, factorii
sociali generali sau cei personali, care conferă un anumit conţinut părerilor, convingerilor sau intereselor
oamenilor chestionaţi.
31
Chestionarele prin corespondenţă sunt uşor de administrat, dar prezintă dezavantajul că nu
întotdeauna sunt eficiente. Această ineficienţă rezidă din:
- răspunsurile care se pretind de la o persoană pot fi afectate de intervenţiile altora, ceea ce sacade
gradul de independenţă a răspunsurilor;
- dacă întrebările nu sunt suficient de clare şi simple, răspunsurile vor fi ambigue;
- lipseşte posibilitatea de a completa răspunsurile prin date de observaţie.
Un alt dezavantaj care ridică serioase dificultăţi, uneori, este cel al non-răspunsurilor. Se ridică
problema cum pot fi interpretate acestea: prin refuz, anchetaţii au alte păreri sau ce alte motive duc la non-
răspunsuri.
Chestionarele directe sunt aplicate, după cum arată şi denumirea, fie individual, fie în grup. Avantajul
acestor chestionare constă în aceea că răspunsurile primite pot fi completate cu date rezultate din observaţii.
Aplicarea chestionarului se face sub control, în timp limitat sau nelimitat. Se folosesc chestionare tipărite 5.
Uneori, subiectul nu e prezent, răspunsurile se dau prin telefon, apoi chestionarul este completat de operator. În
toate cazurile, anchetatorul posedă un ghid de conversaţie. Astfel se ajunge uşor la interviu.
Interviul (convorbirea) poate fi: - formal;
- neformal.
Interviul formal se foloseşte de regulă în investigările la scară mare. El cuprinde serii de întrebări,
care se administrează pentru toţi subiecţii în aceeaşi ordine şi formulare, iar răspunsurile sunt înregistrate în
formă standardizată. Astfel, interviul formal mai este numit: extensiv; controlat, inflexibil, global standardizat.
În cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri are posibilitatea şi libertatea de a schimba
ordinea întrebărilor, de a adăuga întrebări suplimentare, de a da explicaţii, atunci când e cazul. Operatorului nu
i se impun nişte întrebări, ci are un număr de probleme la care primeşte răspunsuri şi pentru aceasta are
libertatea de a-şi construi interviul. Astfel, interviul neformal poate avea mai multe variante: interviu ghidat,
interviu conversaţie, interviu nedirecţionat.
Datele pe care cercetătorul le obţine din anchetă (după cum s-a mai amintit) sunt:
- date obiective (care pot fi verificate şi de alte persoane), de pildă: vârsta, ocupaţia, starea
civilă, rezultatele în sport etc.
- date subiective (privitoare la subiect), cum sunt: dispoziţii, preferinţe, sentimente, motive etc.
În rândul acestora sunt şi cunoştinţele care sunt evaluate prin chestionare specifice.
Metodele de anchetă se folosesc în cercetarea psihologică. În acestea, mai mult decât în cercetările
sociologice, trebuie acordată o deosebită atenţie fidelităţii şi validităţii chestionarelor. În psihologie se foloseşte
chestionarul standardizat şi etalonat, deci un test care permite psihodiagnoza. În psihosociologie se foloseşte
chestionarul sociometric pentru studiul relaţiilor şi inter-relaţiilor din cadrul grupurilor mici.
Verificaţi-vă cunoştinţele:
5Metoda Delphi (un alt tip de anchetă) este folosită, mai ales, pentru aflarea părerilor unor specialişti referitoare la o temă de cercetare. După prelucrarea
răspunsurilor, anchetatorul trimite celor chestionaţi constatările după care aceştia îşi corectează răspunsurile. Ancheta continuă până la obţinerea unui
consens al celor chestionaţi privind problema anchetată.
32
1. Cum se face selecţia eşantioanelor?
2. Ce tip de metodă este ancheta în cadrul cercetării ştiinţifice?
- O metodă experimentală;
- O metodă de sondare a opiniilor;
- O metodă didactică.
3. Care este scopul anchetei?
4. Cum se clasifică anchetele?
33
Cursul nr. 9
34
1. descrierea generală, în care să fie prezentate: scopul, material, cuprins, natura informaţiei şi metoda
de colectare, metoda de eşantionare, repetarea anchetei, data, durata, exactitatea, evaluarea îndeplinirii
celor propuse, cine a răspuns de anchetă, bibliografie studiată;
2. descrierea proiectului de anchetă;
3. prezentarea metodelor sau criteriilor de eşantionare;
4. personalul şi echipamentul folosit;
5. analiza datelor şi procedeelor de calcul;
6. analiza costului;
7. precizia anchetei.
Interviul anamnestic
Acest gen de interviu se mai numeşte şi convorbire pentru diagnosticarea persoanei şi este foarte mult
utilizat în educaţia fizică şi sport şi în clinică.
Convorbirea permite completarea eficientă (şi necesară) a psihodiagnozei şi are loc, de obicei, la
sfârşitul cercetărilor.
Convorbirea psihologică reprezintă un ansamblu de comunicări între două persoane, după care una o
influenţează şi o apreciază pe cealaltă prin intermediul întrebărilor şi a discuţiei purtate.
Tehnica interviului. G. Allport, consideră că elementele comune oricărei convorbiri psihologice sunt:
1. vârsta;
2. gradul de pregătire;
3. traumatisme şi accidente;
4. cariera în activitatea respectivă şi planurile de viitor;
5. activitatea în afara muncii;
6. preocupări culturale şi starea socială;
7. perspective pentru următorii doi ani;
8. legături sentimentale;
9. stări de visare;
10. temeri şi griji;
11. umilinţe şi eşecuri;
12. antipatii şi impulsuri;
13. atitudinea faţă de activitatea sexuală;
14. dificultăţi în adaptarea la noua situaţie;
15. concepţii despre religie;
16. concepţia despre viaţă.(18)
Discuţia cu sportivii are, în plus, elemente specifice.
După Chiari (citat de M. Epuran) normele de desfăşurare concretă a discuţiei psihologice constau din:
- a se asigura documentaţia necesară înainte de realizarea convorbirilor (adică a avea la dispoziţie
datele obţinute cu ajutorul testelor);
- a fi conştient de limitele dintre aprecierea intuitivă şi cauzele posibile ale greşelilor;
35
- a te situa pe poziţia subiectului prin excluderea propriilor prejudecăţi;
- a stabili relaţii pozitive cu subiectul, câştigându-i încrederea;
- a nu te limita numai la ce vrea să spună subiectul, ci a te strădui să afli ceea ce nu vrea să spună, sau
nu poate spune fără a fi ajutat;
- a pune întrebări care să nu necesite mult timp de gândire; întrebările să fie inteligibile, fără a sugera
răspunsul;
- a lăsa subiectul să vorbească şi a-l asculta cu răbdare şi pricepere;
- a evita discuţiile şi tonul de povăţuire;
- a nu acţiona sub influenţa unei simpatii sau antipatii instinctive;
- a nu da sfaturi moralizatoare sau avertismente;
- a nu interveni decât atunci când se impune (în scopul risipirii îndoielilor şi temerilor, pentru a aproba
subiectul pentru maniera sa de a reda faptele);
- a nu pune întrebări care să provoace ezitare în răspuns;
- a fi capabil de a interpreta tăcerea subiectului, de a interveni direct în scopul cunoaşterii unor lucruri
foarte personale;
- a observa asociaţiile de idei ale subiectului;
- a evita întrebările sugestive;
- a observa schimbarea rapidă a argumentelor;
- a observa frazele iniţiale şi concluzia exprimate de subiect;
- a reţine temele care revin;
- a reţine contradicţiile şi lacunele cu semnificaţie ascunsă;
- a observa comportarea subiectului (mimică, gestică, ş.a.);
- a nu face însemnări în prezenţa subiectului.
Ancheta sociometrică
Prin definiţie, omul este un "sistem bio-psiho-social". Din cea mai fragedă vârstă dezvoltarea copilului
se realizează într-un context social, căci aşa cum arată E.E. Berlew (citat de I. Neacşu, 1978), procesul
socializării şi al învăţării experienţelor sociale este primar determinat de relaţiile sociale care se creează între
familie şi copil.
Demonstrându-se rolul grupului ca mijloc de influenţare a comportamentului uman, în ultimele decenii
s-au extins şi aprofundat cercetările sociometrice. Prin intermediul lor sunt dezvăluite aspecte psiho-sociale
importante ca:
- structura grupului;
- gradul de coeziune al grupului;
- ierarhizarea membrilor în cadrul său;
- relaţiile de atragere sau respingere.
Relaţiile dintre membrii grupului sunt directe "face to face" (faţă în faţă). Astfel, grupul apare ca un
sistem de interacţiune socială, o reuniune integrată de personalităţi, care comunică între ele.
36
Relaţiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie, prietenie, întrajutorare etc.), la cele
negative (respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenţă.
Metoda sociometrică permite aprecierea de ansamblu a grupului, precum şi definirea statutului social al
fiecărui membru, în relaţie cu ceilalţi.
Chestionarul sociometric reprezintă o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise cu funcţie de
stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin
autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal, ce urmează a fi înregistrat în
scris [25].
Testul sociometric ne relevă:
- atragerea (alegerea) sportivă şi
- respingerea (preferinţa negativă).
Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Precizaţi etapele anchetelor şi conţinutul lor.
2. Câte tipuri de chestionare sunt?
3. Care sunt elementele de conţinut ale interviului, după G. Allport?
4. Cum se deineşte chestionarul sociometric?
5. Ce date obţinem prin aplicarea anchetei sociometrice?
38
Cursul nr. 10
39
Fidelitatea unui test ne indică în ce măsură rezultatele obţinute cu ajutorul lui sunt demne de încredere.
Cunoscând coeficientul de încredere al unui test, putem aprecia dacă diferenţele individuale obţinute cu ajutorul
lui sunt determinate de diferenţele reale dintre subiecţi, sub aspectul trăsăturilor măsurate sau sunt efectul unor
factori variabili.
Principalele aspecte sub care un test trebuie să fie fidel sunt:
- stabilitatea în timp a rezultatelor obţinute cu ajutorul lui;
- stabilitatea rezultatelor (în cazul când aceiaşi subiecţi sunt examinaţi de persoane diferite)
- caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul în ansamblu;
- omogenitatea probelor.
Validitatea unui test. În sensul cel mai larg, prin validitatea unui test se înţelege faptul că el măsoară în
mod adecvat trăsătura propusă.
Procedee de validare:
* validitatea empirică este utilizată atunci când testul a fost alcătuit în scopul unei selecţii;
* validitatea predictivă arată în ce măsură subiecţii care au avut o bună reuşită în cadrul testului, vor avea
o reuşită asemănătoare în activitatea reală, în care respectiva trăsătură este considerată esenţială;
* validitatea de concurenţă - cel care alcătuieşte un test trebuie să se asigure că toate aspectele majore,
care constituie conţinutul trăsăturilor măsurate, sunt surprinse în diferite probe şi apar într-o dozare
corectă.
Sensibilitatea defineşte fineţea de discriminare a testului, adică numărul de valori pe care le prezintă
pentru un item.
Testele sunt unidimensionale, când măsoară o singură caracteristică (temperament, anxietate) şi
multidimensionale, când măsoară mai multe caracteristici. Exemplu: „inventare de personalitate”, bateria de
teste pentru măsurarea forţei (a braţelor, a picioarelor, a abdomenului, a spatelui - prin probe dinamometrice,
tensiometrice sau probe de teren (sărituri), bateria pentru capacitatea motrică (fitness = condiţie), care cuprinde
probe pentru măsurarea vitezei, forţei, coordonării, rezistenţei ş.a.
Alte metode
Analiza structurală
Prin structură, în accepţia filosofică şi metodologică, se înţelege alcătuirea internă a unui sistem. În
analiza structurală se are în vedere complexul de relaţii dintre componentele care definesc un anumit sistem.
J. Piaget defineşte structura ca un sistem prezentând legi sau proprietăţi ale ansamblului. Structura se
caracterizează prin complexul de relaţii care atribuie sistemului integralitate şi omogenitate, în raport cu
elementele sale componente.
Ca metodă de cercetare, analiza structurală urmăreşte să evidenţieze ceea ce este comun, esenţial şi
unitar în diversitatea elementelor unei realităţi cercetate.
Structuralismul consideră obiectele ca sisteme, deci ansambluri de elemente organizate, ce pot fi
recompuse şi transformate prin procedee definite.
40
Cercetarea operaţională
Cercetarea operaţională este o disciplină metodologică şi aplicativă, care urmăreşte să stabilească
indici sau criterii de eficacitate maximă a proceselor ce se desfăşoară în orice domeniu de activitate şi să
elaboreze procedee raţionale de organizare a activităţii în general.
Cercetarea operaţională este un instrument de lucru având la bază conlucrarea disciplinei respective cu
unele discipline matematice. Principalul aparat matematic utilizat de cercetarea operaţională este dat de teoria
probabilităţilor, în organizarea activităţilor complexe fiind necesară luarea în considerare a factorilor aleatori.
Rezolvarea unei probleme prin cercetare operaţională are următoarele etape:
1. enunţarea problemei (pregătirea cercetării;
2. determinarea parametrilor activităţii date (construcţia modelului);
3. alegerea criteriilor de eficacitate (găsirea soluţiei optime);
4. cercetarea legăturilor reciproce dintre parametri, determinarea căilor de sporire a eficacităţii (testarea
modelului);
4. luarea deciziei pe baza rezultatelor cercetării şi aplicarea în practică a măsurilor care duc la sporirea
eficacităţii activităţii.
Metoda sistemică
Ştiinţa contemporană cunoaşte, în ultimul timp, o răspândire tot mai mare a noţiunii de sistem,
termenul fiind utilizat în cele mai diverse domenii. Noţiunea de sistem este aplicabilă în egală măsură în orice
domeniu al cercetării ştiinţifice, indiferent dacă este vorba de fenomene materiale sau ideale.
Termenul de sistem este înţeles diferit în diverse domenii ale ştiinţei. W. Ross Ashby (1964) consideră
că un sistem ar consta din orice şir de variabile alese sau abstracte, indiferent dacă ele sunt sau nu inter-
dependente, iar L. von Bertalanffy defineşte sistemul ca un complex de elemente aflate în interacţiune, iar A.
Hall şi R. Fagen ca mulţimea obiectelor, împreună cu relaţiile dintre obiecte şi dintre atributele lor. În concepţia
lui Z. Zadeh, sistemul reprezintă totalitatea obiectelor legate printr-o anumită formă de interacţiune şi inter-
dependenţă.
Pentru definirea clară şi cuprinzătoare a noţiunii de sistem este necesar să se apeleze la categoriile de
obiect, însuşire, relaţie.
41
Un singur obiect devine sistem dacă este reprezentat ca totalitatea părţilor sale sau ca totalitate a
calităţilor sale. Totalitatea se defineşte ca obiect împreună cu relaţia sa interioară. Obiectele în sine, fără relaţii
între ele, nu formează sisteme.
Savantul biolog L. von Bertalanffy a elaborat Teoria Generală a Sistemelor (TGS). După Bertalanffy,
teoria generală a sistemelor cuprinde următoarea ierarhie a sistemelor, cu diferite trepte de complexitate:
particule elementare; atomii elementelor chimico-moleculare; compuşii macromoleculari; celule cu nuclee şi
citoplasmă; ţesuturile, organele, sistemele de organe, care formează întregul organism; coloniile de animale,
sistemele simbiotice şi de populaţii; populaţiile umane, iar unitatea cea mai înaltă este integralitatea (totalitatea)
vieţii pe pământ.
Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Cum se defineşte testul?
2. Ce instrument este testul în cadrul unei cercetări:?
- de înregistrare;
- de observare;
- de măsurare.
42
Curs nr. 11
43
Ergonomia, ştiinţă interdisciplinară, studiază relaţiile om-maşină şi mediul de muncă, oferă domeniului
activităţilor corporale tehnicile de studiu ale adaptării eficiente a muncii la om şi a omului la muncă. Obţinerea
performanţei este determinată de economicitatea mişcării şi confortului actului motric.
Fiziologia şi psihologia oferă datele ştiinţifice despre rolul conducător al S.N.C., adaptări la efort,
coordonării şi dirijării conştiente a mişcărilor.
Pedagogia aplicată la gestul motric, studiază adecvarea deplină a actului motric la scop, condiţiile
externe (ambianţă, situaţii) şi condiţii interne (particularităţi ale subiectului).
Corpul uman şi mişcările sale au fost studiate din cele mai vechi timpuri. Dovezi în acest sens sunt
operele de artă, cât şi diferite studii cu caracter anatomic sau biomecanic pe care le-a înregistrat cultura
umană.Între personalităţile ştiinţifice care s-a ocupat de studiul mişcărilor, un loc aparte îl are Leonardo da
Vinci (Renaştere) şi Jules Maray (1830-1904), ultimul putând fi considerat părintele biomecanicii. El
inventează puşca cronofotografică, folosită la cercetarea locomoţiei omului şi a animalelor.
Tehnicile actografice, movografice, poligrafice (componente ale metodei observaţiei) dublate de
filmare, înregistrarea sonoră servesc cercetătorul care îşi propune cunoaşterea cât mai obiectivă a manifestărilor
globale ale omului.
Activităţile
A. Aspectul global
B. Aspect operaţional
C. Aspectul metodic ;
D. Aspectul psihopedagogic
Acţiunile
A. Aspectul global:
B. Aspectul analitic
Mişcările
A. Caracteristici cinematice (de traiectorie, viteză şi acceleraţie);
B. Caracteristici dinamice (cauze care determină sau modifică mişcarea corpurilor);
45
Termeni comparativi ca: mai mare, mai înalt, mai rapid, mai precis sunt frecvent utilizaţi în clasificarea
evaluativă.
B. Analiza cantitativă se referă la stabilirea mărimii variabilelor mişcării.
Variabilele mişcării sunt cuantificate fie prin operaţii de numărare, fie de măsurare. Când cantităţile pot
fi descrise prin numărare, se numesc discrete, iar când nu pot fi descrise prin numărare, ele se numesc continue.
Variabilele cantitative ale mişcărilor umane sunt: durata, spaţiul şi forţa.
Din variabilele de bază cantitative se derivă cantităţi măsurabile ca: viteza, acceleraţia, energia, etc.
C. Analiza observaţională se referă la analiza realizată de cercetător a "performanţelor" reale, a
„modului de operare, a comportamentului în condiţiile fireşti ale concursului, antrenamentului, ale terenului sau
sălii.
D. Analiza pe baza înregistrărilor. Obiectivitatea observaţiei este asigurată de înregistrările cât mai
specifice realizate cu aparatură şi dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice).
E. Analiza pe baza "reducţiei" şi prelucrării datelor. Reducţia este transferarea datelor inducţiei în
aserţiuni cu caracter simplificat, generalizator. Datele înregistrate trebuie transformate, grupate, sintetizate,
condensate pentru a fi mai bine folosite.
În ultimul timp, s-a impus termenul kinesiologie, care-l substituie pe cel de biomecanică. Kinesiologia
este disciplina care studiază mişcarea umană în toată complexitatea ei, din trei puncte de vedere fundamentale:
1. psihologie;
2. fiziologie;
3. mecanic (biomecanic);
Cinematica este parte a mecanicii şi se ocupă cu studiul caracteristicilor temporale şi parţiale a
mişcărilor, făcând abstracţie de forţele care le produc. Mărimile utilizate pentru descrierea mişcărilor sunt în
principal: - traiectoria (lungimea); - unghiul; - timpul; - viteza; - acceleraţia; - viteza unghiulară; - acceleraţia
unghiulară;
Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiază forţele care produc sau modifică
mişcarea. Mărimile caracteristice sunt: - masa; - greutatea; - forţa; - impulsul; - momentul forţei.
Tehnica actografică
Actografia urmăreşte înregistrarea directă a acţiunilor. Înregistrarea se face prin intermediul aparatului
numit "actograf" imaginat şi construit de profesorul Mihai Epuran.
Scopul studiului actografic este de a înregistra felul acţiunilor, frecvenţa, durata corectitudinea şi
eficienţa lor, precum şi alte caracteristici dependente de subiect şi condiţiile activităţii.
Movografia este o stenografie a mişcărilor, o înregistrare a mişcărilor prin simboluri - fiecare simbol
fiind corespunzător unei poziţii într-un plan la care se adaugă alte semne ce indică schimbarea poziţiei
segmentelor şi a corpului în spaţiu faţă de anumite repere.
47
Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Al cui subsistem este educaţia fizică?
- al didacticii;
- al psihologiei;
- al sociologiei.
2. Ce se înţelege prin act motric:?
- un complex de exerciţii;
- calităţi motrice;
- reacţii adaptative la situaţii concrete.
3. Cum de mai numeşte actul motric?
4. Ce se înţelege prin acţiuni motrice?
5. Prezentaţi tipurile de analiză a mişcărilor umane.
6. Cum se realizarea studiul comportamentelor complexe?
7. Ce este actocgrafia?
8. Ce se înţelege prin movografie?
48
Cursul nr. 12
50
Înregistrarea şi redarea video prezintă aceleaşi avantaje ca filmul: posibilitatea analizei cadru cu cadru,
a analizei încetinite sau accelerate şi, evident, posibilitatea proiectării mărite pentru efectuarea de conturograme
şi calcule ale traiectoriilor şi unghiurilor.
Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Prezentaţi tipologia obiectivelor instructiv –educative.
2. Cum se utilizează în cercetare fotografia, cronofotografia, kinogama?
3. Cum se realizarea analiza după film a caracteristicilor temporale şi spaţiale ale mişcării?
4. Enumeraţi aparate pentru măsurarea lungimilor.
5. Enumeraţi tipurile de viteză şi cum se realizează măsurarea lor.
6. Cum de măsoară forţa?
7. Prezentaţi metode de măsurare a detentei.
8. Ce date oferă metoda Miron Georgescu, ce parametrii determină?
9. In ce constă testul Marhgaria-Kalamen?
53
Cursul nr. 13
54
general permite cercetătorului să extragă, în final, ceea ce este cu adevărat semnificativ, ceea ce are caracter de
adevăr , contribuind în acest fel la îmbogăţirea teoriei şi practicii domeniului.
Cercetătorul trebuie să parcurgă anumite secvenţe metodologice, reuşind, în acest fel, să rezolve
problema pusă.
Pentru început el va proceda la fundamentarea teoretică referitoare la conţinutul filozofic al
domeniului, la realităţile sociale, economice şi de valoare a tezelor fundamentale ale activităţilor corporale.
Documentarea permite cercetătorului să se informeze temeinic şi să fie la curent cu toate noutăţile din
domeniu; îl ajută să prevadă direcţiile de interes şi necesitate ale evoluţiei cercetării. Datele rezultate din
analiza critică a literaturii, ideile cele mai semnificative vor fi reţinute prin înregistrarea lor pe fişe, acestea
fiind întocmite pentru fiecare sursă de informare.
O altă problemă este cunoaşterea semnificaţiei diferitelor tipuri de activităţi corporale cu înregistrarea
şi evaluarea aspectelor acestora.
Colaborarea cu alţi specialişti şi din ştiinţele particulare, este o condiţie de bază pentru realizarea unei
cercetări pluri şi interdisciplinare.
Un ultim aspect este stabilirea unui sector preferenţial de cercetare.
Etapele cercetării
Orice cercetare presupune o finalizare care se concretizează într-o lucrare, prin care se face cunoscut
rezultatul cercetării, etapele parcurse, subiecţii, metodele folosite. În general, planul de cercetare a unei teme
include următoarele probleme:
1.Denumirea temei care urmează a fi cercetate:
-caracteristica gradului ei de actualitate, ipoteza de lucru, scop;
2.Formularea judicioasă a ipotezei care urmează a fi verificată
3. Stabilirea metodelor de cercetare ce vor fi utilizate;
4. Indicarea grupelor (sau subiecţilor) cuprinse în cercetare;
5. Stabilirea etapelor de muncă a cercetării;
6.Efectuarea experimentului; anchetei;
7. Strângerea materialului faptic şi organizarea evidenţei lui (protocoale, înregistrări, etc);
8. Interpretarea şi prelucrarea materialului, formularea concluziilor;
9. Verificarea concluziilor prin organizarea unor experimente de control;
10. Redactarea lucrării.
Rezultă că orice formă de cercetare presupune mai multe momente, care pe parcursul muncii concrete
pot să se intersecteze şi să se intercaleze.
Punerea problemei (formularea ei) este primul act cu care începe demersul cunoaşterii. Ipoteza va fi
puntea de legătură dintre problema pusă şi rezolvarea ei.
În procesul de elaborare a ipotezei se impune întotdeauna să pornim de la practică, să desprindem acele
aspecte care nu sunt explicate sau suficient rezolvate.
După delimitarea domeniului investigat şi punerea problemei, o altă sarcină importantă, în perioada
pregătitoare o constituie precizarea scopului cercetării.
55
Treptat se precizează sursele de informaţie, şi metodele prin care se rezolvă problema pusă.
Una din activităţile preliminare ale cercetării o reprezintă documentarea. Prin aceasta se înţelege
studierea literaturii de specialitate (internă şi internaţională), care oferă informaţii referitoare la tema studiată şi,
totodată, poate sugera o serie de soluţii, posibilităţi de prelucrare a datelor, etc. Pe de altă parte, studierea
literaturii este necesară şi pentru a se evita repetarea studiului unei probleme deja rezolvate.
Redactarea lucrării
Valorificarea cercetării ştiinţifice începe cu operaţia de redactare a lucrării ce va fi comunicată şi
publicată. Poziţia critică a autorului este absolut necesară pentru selectarea materialelor demne de a fi aduse la
cunoştinţa celorlalţi, condiţie esenţială care decide conţinutul real de idei.
Redactarea unei lucrări are o importantă valoare euristică pentru autorul respectiv. Activitatea raţională
de cunoaştere nu poate fi definită decât odată cu redactarea textului, având în vedere relaţia organică dintre
gândire şi scris.
În ceea ce priveşte tehnologia lucrării, pentru începători este necesar ca redactarea propriu-zisă să fie
precedată de o etapă pregătitoare, care constă în sistematizarea datelor obţinute şi prelucrarea lor statistică şi
grafică. Concomitent cu analiza materialului original şi cu meditarea asupra problemelor pe care le ridică,
informaţia bibliografică este completată în aşa fel, încât achiziţiile proprii să poată fi integrate teoriei ştiinţei
respective (în cazul nostru ştiinţei activităţilor corporale).
Comentariile proprii, făcute pe marginea datelor culese şi din informaţiile bibliografice sunt revăzute în
ansamblul lor. Cu acest prilej se impune verificarea atentă a oricăror referinţe care urmează a fi prelucrate.
După aceasta urmează întocmirea unui plan general, structurat logic. Materialul cules este uşor manevrabil,
dacă s-au folosit fişe documentare volante, care sunt grupate acum, conform ordinii pe care o impune planul.
Redactarea începe cu o variantă care se concentrează asupra fondului, lăsând liberă asociativitatea şi
necenzurând formulările cele mai îndrăzneţe. Important este ca dezvoltarea ideilor să fie axată pe o schiţă oricât
de sumară. Întrucât ulterior se impun adăugiri, se prevede pentru acestea fie pagina pe verso, fie o margine a
paginii. Suplimentările se vor face pe hârtii anexe, marcate prin simboluri sau coduri. În a doua etapă se trece
la analiza formală a textului realizat, cu grija preponderentă asupra coerenţei logice şi asupra stilului. În
revizuirea textului se urmăreşte nu numai completarea şi corectarea lui, ci şi excluderea ideilor care apar în
plus, fără legătură, până la atingerea unui bun nivel de claritate şi conciziune.
Titlul este, alături de rezumat, una din părţile cele mai importante, deoarece el exprimă tema lucrării.
Titlul trebuie să fie cât mai informativ.
Înscrierea autorilor respectă în mod obiectiv contribuţia adusă de fiecare, conform normelor etice
uzuale.
Punerea problemei se face în partea introductivă a lucrării. Aici se enunţă şi se formulează ipoteza de
lucru, precizându-se scopul şi obiectivele cercetării.
Materialul şi metoda de lucru pot fi expuse într-un singur capitol, sau în capitole separate.
Expunerea rezultatelor ocupă ce mai mare întindere a lucrării şi reprezintă, de altfel, partea care-i
conferă originalitatea.
Materialul brut va fi expus în formă prelucrată.
56
Discuţiile asupra rezultatelor asigură integrarea contribuţiilor personale în sistemul de cunoştinţe
anterioare.
Trebuie enunţate şi problemele care au rămas nerezolvate.
Astfel, planul lucrării de cercetare va cuprinde capitolele:
1. Introducere, în care se precizează importanţa teoretică şi practică a temei cercetate, motivele alegerii
ei, istoricul temei, delimitările în cadrul domeniului, ipoteza de lucru, scopul urmărit şi cadrul general de
desfăşurare a cercetării.
Când tema studiată necesită o clarificare teoretică sau o discuţie teoretică pentru justificarea formulării
ipotezei, în planul lucrării se poate afecta un capitol destinat discutării datelor din literatură, încadrarea temei
cercetate în contextul domeniului, aportul cercetării la clarificarea, precizarea unor aspecte, etc.
Un astfel de capitol este obligatoriu în lucrările de diplomă a studenţilor. Prin modul de prezentare şi de
sinteză a datelor literaturii, candidatul dovedeşte cunoaşterea bazei teoretice şi metodologice a temei studiate.
Acest capitol este de regulă intitulat:
2. "Fundamentarea teoretică a temei" sau "Date din literatura de specialitate referitoare la tema
cercetată"
3. Subiecţi şi metode este capitolul care mai poate fi intitulat şi "Organizarea cercetării", deoarece aici
sunt trecute de fapt condiţiile metodologice ce decurg din ipoteza de cercetare. Se arată modul de organizare a
cercetării (adică: cercetare de constatare; de verificare experimentală; anchetă, etc), locul unde s-a efectuat
cercetarea, durata şi periodicitatea efectuării măsurătorilor (experimente, observaţii, etc.), în fond toate datele
care pot oferi o imagine compactă şi reală a organizării cercetării.
Referitor la subiecţi se va arăta vârsta, sexul, nivelul de pregătire, condiţiile solicitării pentru cercetare,
modul de organizare al grupelor în planul factorial experimental etc. De regulă, aceste date sunt cuprinse într-
un tabel centralizator.
Metodele de cercetare folosite vor fi prezentate pe scurt, dacă circumstanţele aplicării lor nu prezintă
particularităţi deosebite. Dacă autorul realizează tehnici şi procedee proprii (specifice temei), le va descrie
detaliat, încât rezultatele recoltate să poată fi înţelese de către cititor.
În cazul aplicării chestionarelor, acestea vor fi anexate, în text precizându-se condiţiile administrării.
Pentru tehnicile observaţiei se poate, de asemenea, anexa, protocolul utilizat.
Aceste "anexe" pot fi incluse în text, în locul în care au fost amintite, sau într-un capitol special
"Anexe", aflat la sfârşitul lucrării.
4. Analiza rezultatelor şi interpretarea lor este capitolul de bază al lucrării. Rezultatele vor fi
interpretate pentru fiecare obiectiv al cercetării, în parte (acordându-se pentru fiecare obiectiv un subcapitol).
De modul în care sunt interpretate datele, depinde veridicitatea concluziilor, aplicativitatea lor practică şi
însemnătatea lor teoretică.
Rezultatele sunt cuprinse în tabele, unele din date în formă brută, iar altele în formă prelucrată. Astfel,
pot fi prezentate tabele cumulative, comparative, statistice etc. Pentru o privire rapidă şi sintetică asupra
materialului faptic se vor prezenta grafice şi materiale ilustrative (fotografii, schiţe, scheme, chinograme).
57
Pentru fiecare problemă analizată se vor prezenta concluziile ce decurg din materialul faptic coroborat
cu datele teoriei şi suţinute de datele prelucrării statistice prin care se conferă semnificaţie (încrederea)
cercetării.
5. Concluziile lucrării au aspect general şi decurg din sinteza datelor fiecărui subcapitol: unele
concluzii au caracter teoretic, iar altele teoretico-practic.
Prezentarea concluziilor cercetării va fi realizată sintetic şi sistematic, scoţându-se în evidenţă
caracterul lor teoretic sau de aplicabilitate practică.
Când se impune, cercetătorul va face şi propuneri privitoare la metodologia aplicării rezultatelor
cercetării.
6. Bibliografia este capitolul în care sunt notate lucrările consultate. Indicarea surselor de informare se
face fie prin trimitere la numărul sursei din lista bibliografică de la sfârşitul lucrării, fie în subsolul paginii în
care se face referirea. În cazul citatelor, acestea se trec în ghilimele şi imediat se indică numărul sursei şi pagina
(paginile). De exemplu: "În educaţia fizică şi în activitatea sportivă sunt solicitate particularităţile din domeniul
activităţii motrice, a intelectului şi afectivităţii şi însuşirilor personalităţii" (12, p.156). Numărul 12
corespunzând în acest caz sursei: EPURAN, M. HARGHIDAN, VALENTINA, Psihologia educaţiei fizice.
I.E.F.S., Bucureşti, 1979.
Limbajul lucrării ştiinţifice trebuie să fie clar, fraza simplă şi la obiect, fără exagerări lingvistice.
Rezumatul lucrării este partea care informează cititorii asupra esenţei conţinutului şi asupra contribuţiei
autorului.
Formularea unei concluzii este necesară pentru a scoate în evidenţă contribuţia proprie şi pentru a-i
evalua semnificaţia.
Lista bibliografică trebuie întocmită cu discernământ, ea trebuie să cuprindă lucrările consultate care au
avut legătură cu problemele cercetate şi au oferit informaţiile la temă.
Gruparea lucrărilor se face în ordinea alfabetică a autorilor sau, în lipsa acestora, a lucrărilor.
Structura planului, prezentat, este un ghid orientativ în finalizarea şi redactarea lucrării. Aceasta nu
înseamnă că este obligatorie desfăşurarea lucrării după acest plan. În funcţie de tema cercetată, planul poate
suferi modificări referitoare atât la titlul capitolelor, cât şi a ordinii lor în structura lucrării.
In general, când cercetarea are caracter experimental se poate folosi structura prezentată, dar şi în acest
caz pot surveni oarecari modificări, după modelul din exemplul următor:
Exemplu:
Tema:„Tratarea diferenţiată în educaţia fizică”
Planul lucrării
1. Introducere
1.1. Rolul educaţiei fizice în dezvoltarea personalităţii
2. Abordarea diferenţiată-modalitate de sporire a
eficienţei educaţiei fizice
2.1. Implicaţii psihice ale motricităţii
2.2. Particularităţile învăţării la educaţia fizică
58
3. Referiri cu privire la folosirea tratării diferenţiate în
învăţământ
3.1. Tratarea diferenţiată în procesul educaţiei fizice
4. Criterii de diferenţiere a activităţii la educaţia fizică
4.1. Educaţia fizică - obiect al cercetării
4.2. Cunoaşterea particularităţilor individuale ale elevilor-
condiţie pentru o aplicare a tratării diferenţiate la
educaţia fizică.
4.2. Indici de dezvoltare morfofuncţională
4.2.2.Capacitatea motrică a subiecţilor
4.2.3.Examinarea psihologică a subiecţilor
5. Probleme ale cercetării experimentale
6. Aspecte specifice ale educaţiei fizice şi modalităţi de
tratare diferenţiată
7. Stabilirea unor repere privind aplicarea tratării
diferenţiate la educaţia fizică
8. Prin analiza rezultatelor la argumente în favoarea
tratării diferenţiate
8.1. Formularea unor indicaţii metodologice cu o valabilitate
mai generală, în munca de proiectare, organizare şi
desfăşurare a activităţii de educaţie fizică şcolară.
9. Concluzii finale
Bibliografie
A se reţine faptul, că cea mai mare parte din întinderea lucrării o ocupă experimentul, care începe cu
capitolul al patrulea. Fără să apară un capitol sau un subcapitol intitulat „Ipoteze şi obiective”, acestea apar în
subcapitolul 4.1„Educaţia fizică-obiect al cercetării”.
59
Literatura ştiinţifică este exprimată prin diferite forme : de la scurte note preliminarii la monografii şi
tratate; de la memorii la studii, la sinteze interdisciplinare; de la lucrări individuale, la cele colective, uneori cu
colaborare internaţională.
În funcţie de felul în care se face cunoscută cercetarea, depinde, de multe ori, modalitatea de redactare
sau de publicare.
Principalele forme sub care se publică rezultatele cercetărilor ştiinţifice sunt: articolul, studiul şi
monografia.
Articolul ştiinţific (publicat într-o revistă de specialitate) cuprinde într-un tot unitar toate datele
investigaţiei, începând cu punerea problemei şi terminând cu concluziile şi aplicaţiile acestora.
Studiul cuprinde o mai largă categorie de probleme, dar se poate limita şi la un singur fenomen,
cercetat din punct de vedere fundamental.
Monografia cuprinde expunerea unei teme, atât teoretic cât şi experimental, privind realizările pe plan
mondial cât şi contribuţia experimentală sau de sinteză a autorului. (În categoria monografiilor pot fi incluse şi
unele lucrări de diplomă ale studenţilor sau de grad ale profesorilor).
Când autorul doreşte să informeze repede pe cei interesaţi publică un preprint (print = tipăritură) sau
publică într-o revistă de specialitate o notă preliminară asupra principalelor rezultate.
Comunicarea publică a rezultatelor unei cercetări se face prin expunere, fie în cadrul unor manifestări
ştiinţifice care pot fi: grup de lucru (laborator sau catedră), simpozion ştiinţific, congres, consfătuire ştiinţifică,
discuţie "panel". Simpozionul este o dezvoltare în legătură cu una sau mai multe teme. Discuţia "panel" este un
gen de conferinţă, în care publicul pune întrebări unui grup de specialişti, care răspund, pe rând la întrebări. În
acest caz se realizează un util schimb de opinii.
6Etica - disciplină filosofică având ca obiect studierea aspectelor teoretice şi practice ale moralei.
60
Deontologia muncii de cercetare (doctrină a moralei profesionale, cuprinzând ansamblul normelor şi
obligaţiilor etice specifice activităţii respective) se referă la respectarea cu stricteţe de către omul de ştiinţă a
normelor etice pe care le impune activitatea sa - activitate care să fie pusă în slujba şi pentru binele omului.
Căutarea adevărului, respectul adevărului, evitarea şi condamnarea minciunii sunt printre primele norme de
acest gen.
Informatica documentară pretinde cercetătorului să indice sursele folosite în redactarea ideilor sale,
adică autorul/autorii, titlul lucrării, locul şi anul apariţiei şi numărul paginii de unde se face, aceasta cu atât mai
accentuat cu cât se reproduc, însoţite de ghilimele “..”, pasagii din aceste surse. Este incorectă practica de a
trece în lista bibliografică autori şi titluri de lucrări pe care cercetătorul nu le-a consultat.
În câmpul ştiinţei, onestitatea absolută este cerută, în primul rând, prin necesitate şi în al doilea rând
prin moralitate. Cercetătorul nu trebuie să se gândească, în primul rând la avantajele de ordin personal, ci
trebuie să se gândească la binele omenirii. Dorinţa de a ajunge cât mai repede la rezultate spectaculoase duce la
fragmentare şi superficialitate în munca de cercetare. Excesiva încredere în forţele proprii, intoleranţa pentru
ideile altora, se opun difuzării noului. Ca în orice activitate umană şi în cea de cercetare este obligatorie o dublă
apreciere morală; una se referă la relaţiile interumane din câmpul respectiv de activitate şi cealaltă, la
consecinţele îndepărtate ale rezultatelor ei.
Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Prezentaţi componentele psihomotricităţii, la cer se referă?
2. Pe ce se bazaeză fundementarea teoretică a unei lucrări:?
- pe datele provenite din experiment;
- pe documentare;
- pe analiza de caz.
3. Care sunt etapele cercetării?
4. Prezentaţi conţinutul etapelor cercetării.
5. Care sunt tipurile de lucrări ştiinţifice?
6. Cum se susţine o lucrare ştiinţifică?
7. La ce se referă deontologia muncii de cercetare?
61
Cursul nr. 14
** Jerry R. Thomas, Jack K. Nelson. Metodologia cercetãrii în activitatea fizicã (vol. I). M.T.S.C.C.P.S., Bucureşti, 1996
63
subiecţii. Aceştia formează un eşantion reprezentativ pentru întreaga populaţie din care face parte, adică
observaţiile relevate de acest grup pot fi generalizate la întreaga populaţie.
1. Eşantionarea aleatoare stratificată. In acest caz populaţia este împărţită după o anumită caracteristică
înainte de selecţia aleatoare.
1. Eşantionarea sistematică poate fi realizată prin telefon (fiecare al 50-lea abonat).
1. Desemnarea aleatoare se referă la posibilitatea desemnării de grupe în interiorul eşantionului.
6.100 600
x = 24 = 24 = 25%
Datorită accesibilităţii sale, exprimarea procentuală este preferată în multe cercetări. In unele cazuri
recurgem la calcularea procentului sau indicelui de exactitate
E = indice de exactitate
şi se calculează după formula:
Rc
E = R max . 100
în care:
Rc reprezintă numărul de răspunsuri corecte (încercări reuşite), iar
R max reprezintă numărul maxim de răspunsuri (puncte, încercări) posibil de realizat
Tabelul 26.1 Punctajul pentru răspunsurile corecte ale elevilor cuprinşi în experiment
Clasa nr. elevi nr. maxim de puncte răspunsuri
corecte
de experienţă A 37 444 364
64
B 29 348 285
de control C 41 492 315
Fiecare elev are de efectuat 6 aruncări la coş din care poate realiza 12 puncte.
Se calculează procentul (indicele de exactitate) astfel:
364
EA = 444 x 100 = 81,98 82%
285
EB = 348 x 100 = 81,89 82%
315
EC = 492 x 100 = 64,02 64%
Tabelul 26.2
Notele obţinute de subiecţi
Tabelul se prezintă astfel:
Grupa număr Rezultate
stud. F.b. B M S
exp. 32 5 7 18 2
Control. 20 2 4 10 3
Precizarea numărului de subiecţi care compun grupele studiate este obligatorie. Când N este mic nu se
recurge la exprimare procentuală (deoarece ne poate induce în eroare).
Un tabel poate fi mai complet dacă prezintă datele, atât în cifre absolute (N) cât şi în procente (%).
În orice tabel distingem două elemente: coloană (pe verticală) şi linia sau rândul (pe orizontală). Este
bine ca orice tabel să aibă un număr şi un titlu, notate deasupra, care să redea în mod concis conţinutul. Fiecare
coloană şi fiecare rând va preciza itemii conţinutului.
Coloanele se pot subdevide în subcoloane. Atât coloanele cât şi rândurile pot avea la sfârşit un total
(însumările se fac, de regulă, pentru date de acelaşi fel).
Reprezentări grafice
Datele sistematizate pot fi prezentate şi sub formă grafică. Reprezentările grafice permit o examinare
intuitivă a rezultatelor şi înlesnesc adeseori comparaţii prin suprapunerea mai multor curbe pe aceeaşi figură.
Când rezultatele obţinute sunt grupate doar în câteva categorii sau procente se folosesc diagrame de
65
structură şi diagrame de comparaţie.
60 360
x 216
100
66
Poligonul şi curba de frecvenţe fac posibilă precizarea formei pe care o are distribuţia studiată. De asemeni
compararea grafică a unor linii paralele.
Distribuţia statistică
Valorile obţinute în cercetare se grupează după frecvenţe în curbe de distribuţie de forme diferite.
Acestea pot fi distribuţii normale şi distribuţii asimetrice.
Distribuţiile normale se prezintă sub forma profilului unui clopot. Ele sunt distribuţii simetrice;
valorile frecvenţelor situate de o parte şi de alta a clasei cu frecvenţa maximă sunt egale sau diferă foarte puţin
între ele. O astfel de curbă se obţine numai atunci când datele obţinute sugerează astfel de ipoteză şi este
caracteristică fenomenelor aleatoare.
În cazul distribuţiilor asimetrice majoritatea frecvenţelor se spre dreapta sau spre stânga medianei.
În cazul distribuţiilor în formă de i curba frecvenţelor este constant descrescătoare. De exemplu,
curba erorilor, în seria exerciţiilor pentru formarea deprinderii este constant descrescătoare; distribuţiile în
formă de j au frecvenţe crescătoare.
În anumite cazuri putem întâlni distribuţii având frecvenţele mai mari în două grupe; este vorba de o
distribuţie sinusoidală, care sugerează ipoteza existenţei a doi factori sau grupe diferite.
Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Cum pot fi prezentate datele cercetării:?
- tabele şi grafice;
- digrame de structură.
67
BIBLIOGRAFIE:
69
70