CURS I

PROBLEME GENERALE ALE METODOLOGIEI CERCETĂRII

ŞTIINŢIFICE
Caracteristici şi tendinţe actuale
Ştiinţa este un fenomen evident şi dominant al lumii în care trăim, ea ocupând
un loc tot mai important în dezvoltarea socială, pătrunzând în toate domeniile
existenţei umane. Ea devine esenţială nu numai în relaţiile dintre om şi natură (relaţii
în care natura, se umanizează iar omul încearcă să depăşească poziţia
antropogeocentrică), ci şi în toate structurile sociale. Pătrunzând în toate sferele
activităţii umane, ea se impune prin nota esenţială de cunoaştere şi predicţie. Ca
activitate sistematică de cunoaştere, ştiinţa se caracterizează prin cerinţa fundamentală
de a reda realitatea, investigaţie cât mai aproape de ceea ce este ea în esenţa sa privind
temeiurile şi cauzele sale.
Ştiinţa constituie factorul primordial al progresului şi urmăreşte să prevadă
desfăşurarea acestora. Spre deosebire de cunoştinţele empirice, care sunt acumulate
nemijlocit în cursul activităţii practice şi care permit cel mult constatarea
repetabilităţii unor fenomene, cunoştinţele ştiinţifice sunt rezultatul unei activităţi
specializate, bazată pe observaţii sistematice, pe experimente, pe ipoteze noi şi pe
verificarea acestora; ele constituie reflectarea esenţei proceselor, a legilor lor
obiective de dezvoltare.
În patrimoniul ştiinţei intră numai cunoştinţe esenţiale, sistematizate, coerente
din punct de vedere logic, certe şi necontradictorii, verificate de practică. Asupra
dezvoltării ştiinţei îşi exercită influenţa, într-un fel sau altul, cerinţele producţiei
materiale, practica social-istorică, natura orânduirii sociale, celelalte forme ale
conştiinţei sociale. Rolul principal îl îndeplineşte practica socială.
Producţia creează un obiect care se consumă. Ştiinţa, ca "producţie spirituală",
creează şi ea un "obiect" (descoperiri, teorii) pentru a fi "consumat" prin aplicarea în

1
practică. Acest proces se repetă în spirală, la un nivel mereu superior şi în proporţii
din ce în ce mai mari, având ca şi rezultat dezvoltarea tehnicii şi a ştiinţei.
Caracteristicile ştiinţei şi ale cunoştinţelor ştiinţifice
Caracteristica definitorie a ştiinţei este finalitatea ei practică în domeniul
producţiei materiale şi a schimbării relaţiilor sociale.
Ştiinţa se caracterizează prin:
- unitate;
- generalitate;
- certitudine;
- obiectivitate;
- întemeiere metodică;
- dezvoltare progresivă.
Ştiinţa are trei caracteristici fundamentale:
1. Raţionalitatea;
2. Obiectivitatea, prin care se înţelege corespondenţa dintre lume şi imaginea ei
în mintea noastră;
3. Completitudinea, caracteristică a etapei actuale a ştiinţei, în care pătrunde
logica şi matematica, pentru sistematizare şi explicare.
La caracteristicile mai sus amintite se mai adaugă şi cea de predicţie, adică de
construire a viitorului pe baza datelor existente.
Pentru a fi ştiinţifice, cunoştinţele trebuie să aibă următoarele caracteristici:
- să respecte aceleaşi legi, principii şi această duce la unitatea cunoştinţelor;
- să reflecte esenţialul, generalul şi cauzalul obiectelor, proceselor, fenomenelor
investigate, fapt ce determină esenţialitatea şi generalitatea cunoştinţelor astfel
dobândite;
- să fie verificate, veridice, adevărate, certe;
- să ducă la eliminarea oricărui element subiectiv în determinarea cunoştinţelor;
- concordanţa imaginii reale a fenomenelor cu imaginea lor în mintea noastră, ceea ce
conduce la obiectivitatea cunoştinţelor;
- cunoştinţele să fie relevate pe baza unei întemeieri metodice;

2
- cunoştinţele se acumulează în timp, din aproape în aproape;
- acumularea cunoştinţelor sa poată determina predicţii, prognoze asupra felului în
care vor evolua fenomenele studiate pe baza datelor existente;
- ştiinţa urmăreşte cunoaşterea cât mai exactă, pe bază de cercetare, observaţie,
experiment etc., măsurarea unui număr cât mai mare de fenomene sau de cazuri.
Definirea ştiinţei
Prin ştiinţă înţelegem ansamblul sistematic de cunoştinţe veridice despre
natură, societate şi gândire, reproducerea, reflectarea generalizată şi abstractizată a
realităţii.
O trăsătură distinctă a ştiinţei este indiciul ca acesta accepta o cunoaştere bazată
pe fapte şi organizată astfel încât să explice fapte şi să rezolve probleme.
Un criteriu obligatoriu al ştiinţei este ca respectiva cunoaştere sa constituie o
totalitate care face să crească capacitatea de explicare, previziune şi control. Cu cât
acest ansamblu de cunoştinţe explică mai multe lucruri ce nu se puteau explica
anterior, cu atât mai mult poate fi calificat drept ştiinţă.
Din toate aceste domenii amintite, ştiinţa sau relaţia raţională a omului cu
universul este cea de care ne ocupăm în această lucrare. În esenţă ştiinţa este
considerată ca fiind zona cea mai evoluată de cunoaştere a realităţii. Ea cuprinde
totalitatea cunoştinţelor despre această realitate, constituite într-un sistem , care pot
fi demonstrate şi verificate.
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe organizate într-o structură logică ce reflectă
în mod adecvat realitatea obiectivă.
Ştiinţa poate fi definită ca un sistem de cunoştinţe verificate despre realitatea
obiectivă şi subiectivă (natură, societate, gândire) sau în sens mai particular ca
ansamblul de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii. Cunoştinţele sunt
reunite pe baza aceloraşi legi şi principii, formând o teorie coerentă şi unitară.
Ştiinţa, în general, poate fi considerată ca o activitate omenească, o instituţie cu
zeci şi sute de mii de oameni, o acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie, un

3
factor important în menţinerea şi dezvoltarea vieţii sociale: o metodă compusă dintr-o
serie de operaţii cum sunt: clasificarea, măsurarea, analiza, sinteza, observaţia,
experimentul, formularea ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice etc.
Ştiinţa este un ansamblu de enunţuri adevărate, organizate în teorii ştiinţifice.
Ştiinţa contemporană se caracterizează printr-o dezvoltare în ritm accelerat,
prin transformarea ei progresivă într-o forţă, care contribuie nemijlocit la rezolvarea
nevoilor de viaţă ale oamenilor, printr-o diferenţiere a ştiinţelor particulare şi totodată
prin tendinţa integrării rezultatelor acestora prin apariţia ştiinţelor de sinteză.
Putem considera ştiinţa ca fenomen în permanenţă înnoire şi devenire, fiind un
sistem de cunoştinţe controlate şi verificate.
Metoda
Metoda (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de cercetare, de
cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective) este aspectul teoretic cel mai activ
al ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe noi. Metoda mai poate fi
definită şi ca procedeu sau ansamble de procedee folosite în vederea cunoaşterii unui
obiect.
Caracterul ştiinţific ai unei metode, eficienţa ei practică depind de reflectarea
veridică a fenomenelor studiate, a legilor lor obiective. Sursa metodei se afla în
realitatea obiectivă. Apărând ca un rezultat al cunoaşterii realităţii obiective, metoda
devine o premisă a cercetării ei ulterioare. Metoda se afla, de aceea, în unitate
indisolubilă cu teoria.
Metoda în ştiinţa ia naştere prin conversiunea domeniului teoretic enunţiativ al
unei ştiinţe în domeniul teoretic normative, în indicaţii asupra modului cum trebuie
abordat obiectul pentru a se obţine despre el cunoştinţe autentice. Metodele cele mai
generale de cunoaştere a realităţii, opuse una alteia, sunt metodele dialectice şi
metafizice. Dintre cele mai cunoscute metode de cercetare folosite în majoritatea
ştiinţelor menţionăm: observaţia, experimentul, modelarea, statistica, ancheta etc.
Complexitatea obiectului determină complexitatea metodelor.

4
 În domeniul educaţiei fizice se folosesc metode din ştiinţele biologice şi
sociale, într-o unitate caracteristică numită metoda complexa.
Metodologie (gr. Methodos = cale, mijloc si logos = ştiinţa). Prin metodologie
înţelegem ansamblul metodelor folosite într-o ştiinţa anumită al cărui fundament îl
constituie sistemul celor mai generale legi si principii ale ştiinţei respective.
Metodologia este o parte a filozofiei care se ocupă cu analiza teoretică a
metodelor folosite in ştiinţa moderna; este ştiinţa despre metodă.
Metodologia se profilează ca domeniu in filozofia modernă prin Bacon si
Descartes, dar devine o preocupare sistematică abia in secolul al XIX – lea, odată cu
dezvoltarea intensă a ştiinţelor experimentale.
Tehnici si procedee de cercetare
Procedeele si tehnicile constituie modul particular în care este aplicată o
metodă la domeniul specific al cercetării. Ele sunt modalităţi practice de acţionare in
cadrul metodei. Spre exemplu, aplicarea metodei observaţiei presupune atât
perceperea sistematică a fenomenului cât si înregistrarea obiectivă a datelor. În acest
scop se folosesc tehnicile foto – cinematografice, înregistrările magnetice, actografice
ş.a.m.d. Transcrierea, sistematizarea şi prelucrarea datelor se face după diferite
procedee grafice, statistice,informatice, etc.
Cercetare. Tipuri de cercetare
Termenul cercetare este comun, fiind folosit în fiecare moment în legătură cu o
anumită activitate individuală sau colectivă.
Cercetarea ştiinţifica este definită ca investigaţie, studiu, în vederea
descoperirii si punerii in evidenţă a noi cunoştinţe (legi, fenomene, procese etc.) şi
verificarea acestora.
Noţiunea de cercetare, de regulă, este corelată cu noţiunea de ştiinţă, deoarece
ştiinţa nu se realizează în afara cercetării. Cercetarea reprezintă una din funcţiile
ştiinţei, a doua funcţie fiind interpretarea. Pentru cercetare aspectele definitorii sunt
investigarea realităţii concrete, in mod sistematic şi pe baza observaţiei si

5
experimentului, urmărind descrierea şi clasificarea calitativă de ordin logic, cât şi
înregistrarea cantitativă de ordin matematic.
Ştiinţa nu este numai o acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie, cât şi
metodă de dobândire a acestor cunoştinţe. Criteriul ce stă la baza clasificării tipurilor
de cercetare constă în intenţionalitatea cercetării, scopul pe care îl urmăreşte. Pornind
de la aceasta , majoritatea autorilor consideră trei tipuri de cercetare:
A.- cercetarea fundamentală;
B.- cercetarea aplicativă;
C.- cercetarea pentru dezvoltare.
A. Cercetarea fundamentală urmăreşte să descopere ceea ce este esenţial într-
o anumită direcţie a domeniului,dacă are caracter de lege sau normă şi reprezintă baza
teoretică a unui anumit aspect al acestuia. În cercetarea fundamentală se incadrează
investigaţiile sub formă de studii teoretice sau cercetări experimentale care duc in
final la constituirea cadrului si conţinutului ştiinţei domeniului.
B. Cercetarea aplicativă are ca principală sarcină furnizarea de date pentru
direcţionarea activităţii practice, pentru creşterea muncii metodice.
Cercetarea aplicativă poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale cercetării
fundamentale. Cercetarea aplicativă indică direcţia în care o problemă practică poate
fi rezolvată. De pildă, in domeniul activităţilor corporale, studiul fundamental al
calităţii motrice oferă elementele aplicative referitoare la posibilităţile de
perfecţionare ale acestora.
C. Cercetarea pentru dezvoltare constituie acea investigare care urmăreşte
crearea acelor produse (tehnici, procedee, dispozitive) ce pot influenţa direct
activitatea practică. Dacă cercetarea aplicativă indică posibilităţile de rezolvare a unei
probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeşte în practică aceste posibilităţi şi
oferă totodată tehnologia cea mai adecvată. Este ceea ce se realizează pe teren sau în
laborator în legătură cu dezvoltarea si perfecţionarea calităţilor motrice ale unor
anumiţi sportivi aflaţi in “asistenţă ştiinţifică” a unui laborator sau/şi a specialiştilor.

6
 Influenţa activităţii ştiinţifice se exercită astăzi în toate domeniile vieţii sociale
prin trăsături care o diferenţiază pregnant de perioadele anterioare, îndeosebi prin
amploarea şi impetuozitatea cercetărilor ştiinţifice moderne, prin orientarea or spre
transformarea naturii şi a societăţii, prin universalitatea de conţinut, dar şi geografică
a ştiinţei contemporane, prin pătrunderea ei în straturile cele mai întinse ale societăţii,
operând transformări în mentalitatea oamenilor.
Educaţia fizică şi sportul ca ştiinţă
Dezvoltarea impetuoasă a mişcării sportive din întreaga lume, ca şi atenţia tot
mai mare acordată educaţiei fizice, şi, în general, activităţilor corporale pe plan social,
ca mijloc de contracarare a efectelor negative ale urbanizării, automatizării si lipsei de
mişcare, a determinat statuarea ideii de fenomen social pentru cultura fizică, de pe o
parte şi scoaterea în evidenţă a sistemului de cunoştinţe specializate, pe de altă parte.
Astfel, au apărut şi s-au impus o serie de păreri care puneau în actualitate necesitatea
considerării ştiinţei educaţiei fizice şi a sportului sau a activităţilor corporale, cum o
defineşte Mihai Epuran.
Despre o fundamentare cu caracter ştiinţific a educaţiei fizice se poate vorbi
încă din antichitate, când unele percepte ale medicini şi pedagogiei serveau ca ghid în
organizarea şi efectuarea exerciţiilor corporale. Evident că progresele realizate în
studiile biologice şi sociale – inclusiv psihologice şi pedagogice – au influenţat
permanent educaţia fizică şi apoi practicarea sporturilor. Postulatele pedagogice ale
educaţiei fizice, formulate cu mici diferenţe timp de câteva secole, au constituit
punctul de plecare în fundamentarea mecanică şi biologică a exerciţiului fizic,
fundamentare începută în primul deceniu al secolului nostru.
Istoria mai recentă ne indică o mai activă influenţare a activităţii de educaţie
fizică şi sportivă de către medicină şi apoi de către pedagogie. Abia în ultimii ani s-a
realizat o sprijinire mai puternică a acestor activităţi de către psihologie şi sociologie.
Aceste ştiinţe au studiat şi fundamentat activitatea omului care practică exerciţiile

7
corporale şi sportive, din afară, mai ales din necesităţile lor de cunoaştere a
manifestărilor omului şi în această activitate.
Astăzi se pune problema de a realiza acea cercetare care să pornească
dinauntrul şi de la nevoile proprii acestei activităţi. Este ceea ce-şi propune să
realizeze ştiinţa educaţiei fizice şi sportului.
Denumirea de ştiinţa activităţilor corporale a fost propusă de M. Epuran
(1969). Această denumire este utilizată, fiind preluată de majoritatea specialiştilor.
Argumentul care stă la baza acestei denumiri constă în aceea că, în acest domeniu de
activitate, scopul este însăşi optimizarea activităţilor corporale, cu efecte formative
caracteristice. În sfera activităţilor corporale, M. Epuran diferenţiază următoarele
forme:
- Activităţi corporale ludice (de joc);
- Activităţi corporale agonistice (de luptă, întrecere);
- Activităţi corporale gimnice (de orientare spre autoperfecţionare);
- Activităţi corporale de loisir (caracter recreativ).
Majoritatea specialiştilor sunt de acord că obiectul ştiinţei activităţilor corporale
îl constituie motricitatea omului, privită procesual. Practica şi cercetarea consideră
dezvoltarea fiinţei umane sub aspectul dimensiunii motrice, a creşterii capacităţii de a
dialoga cu mediul înconjurător şi cu propriul corp.
Ştiinţa activităţilor corporale este o ştiinţă de graniţă, între ştiinţele biologice şi
sociale. Această ştiinţă îşi găseşte, în mod justificat, locul în sistemul ştiinţelor
acţiunii, alături de ştiinţele educaţiei, instrucţiei, de organizare a producţiei şi a
muncii, etc.
Având obiect şi domeniu propriu de cercetare, care nu fac obiectul studiului
pentru nici o altă ştiinţă, ştiinţa activităţilor corporale este o activitate autonomă,
pluridisciplinară şi totodată integrativă.
Domeniul de cunoştinţe al educaţiei fizice şi sportului se lărgeşte şi se
diversifică, constituind adevărată teorie a acestei ştiinţe, structurată în mod particular,

8
după legi şi necesităţi proprii. În acest sistem de cunoştinţe sunt unificate, integrate şi
acele rezultate ale cercetătorilor din alte discipline (biochimia, biomecanica,
fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia, psihologia), care sunt folosite în cadrul şi
pentru nevoile activităţii specifice educaţiei fizice şi sportive.

9
 CURS II
METODOLOGIA GENERALĂ A CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
Raportul dintre metodologia generală şi metodologiile particulare ale ştiinţelor
Metodele gândirii concrete
Ştiinţa realizează o unitate dialectică prin însumarea a două componente
esenţiale: teoria şi metoda ştiinţifică . Teoria constă din fondul de cunoştinţe
acumulate, transpuse într-o formă raţionalizată, de concepte şi legi. Metoda este
modul de a folosi cunoştinţele de a opera cu acestea pentru a putea dezvolta în
continuare cunoaşterea. Aceste aspecte sunt inseparabile. Metoda este modalitatea
unică de stabilire a adevărului ştiinţific, este elementul care conferă ştiinţei
mobilitatea şi perfectabilitatea.
Metodele particulare ale diferitelor ştiinţe, deci şi metodele de cercetare în
domeniul educaţiei fizice şi sportului nu-şi pot manifesta aplicabilitatea la obiect
decât în strânsa lor legătură cu principiile universal valabile ale dialecticii. Despre
gândire ca proces logic se vorbeşte de obicei în două sensuri. În primul rând, se are în
vedere treapta cunoaşterii mijlocite, procesul dobândirii şi dezvoltării cunoştinţelor
pe calea generalizărilor şi deducţiilor, se au în vedere formele gândirii verbale,
abstracte, noţiunile, judecăţile şi raţionamentele exprimate prin cuvinte şi îmbinări de
cuvinte; în al doilea rând, se are în vedere organizarea gândirii în forme corecte, în
vederea unei cunoaşteri adevărate şi a unei activităţi practice eficace şi utile.
După sensul de mişcare al gândirii, se diferenţiază raţionamentul inductiv (de
la particular la general) şi raţionamentul deductiv (de la general la particular). O
varietate de raţionament deductiv prin care derivăm dintr-o judecată generală o
nouă judecată, particulară faţă de prima, prin intermediul unei a treia, este
silogismul. Toate raţionamentele pornesc de la premise care reprezintă adevăruri
nedemonstrate în acelaşi sistem logistic. Aceste adevăruri rezultă din experienţa
anterioară şi sunt acceptate ca demonstrate.

10
 În procesul de cunoaştere se disting două etape inseparabile şi contradictorii, în
strânsă intercondiţionare: analiza şi sinteza. Analiza constă din descompunerea
raţională a întregului şi desprinderea însuşirilor sale caracteristice. Sinteza reprezintă
operaţia inversă de reflectare a întregului din părţile sale componente. Ambele
operaţii pot fi aplicate atât în plan senzorial cât şi în cel al cunoaşterii.
Inducţia şi deducţia sunt metode logice ale gândirii care au aplicabilitate extrem
de largă în construirea teoriei ştiinţifice. Între ele există o unitate dialectică.
Inducţia exprimă procesul de ridicare a sensibilului la inteligibilul raţional.
Inducţia este o mişcare de la planul senzorial la cel logic, ea reprezentând calea prin
care cunoaşterea trece de la reflectarea individualului la cea a generalului. După
gradul de întemeiere, ea face distincţia între inducţia completă şi cea incompletă.
Prima reprezintă acea formă de raţionament inductiv cu ajutorul căreia se obţine o
concluzie generală din premise care epuizează toate cazurile sub care se prezintă
fenomenul dat.
Deducţia este un proces cu mişcare inversă, care constă din derivarea riguroasă
a unei propoziţii (concluzia) din alte propoziţii date (premisele). Mersul său se face de
la idee la idee, oferind astfel superioritatea obţinerii de noi adevăruri fără investigarea
realităţii în mod direct. Prin această funcţie pe care o exercită se înţelege că numai
acele deducţii pot fi corecte, la originea cărora se găseşte inducţia ştiinţifică. Pentru a
evita riscul de eroare e bine să se evite lanţurile lungi de deducţii şi să se verifice
rezultatul după fiecare deducţie.
Valoarea deducţiei creşte cu cât este verificată printr-un număr mai mare de
metode.
Analogia este al treilea tip de raţionament. Raţionamentul prin analogie se
referă la interferenţa probabilă care, din asemănarea a două obiecte în unele privinţe
conchide asemănarea lor şi în alte privinţe.
În raţionamentul prin analogie, concluzia are un caracter probabilistic.
Condiţiile care conferă concluziei un grad înalt de probabilitate sunt următoarele:

11
numărul cât mai mare de cazuri de coincidenţă a însuşirilor (ale celor fenomenelor sau
lucrurilor considerate);
lipsa cazurilor contradictorii, care dezmint această coexistenţă;
însuşirile transferate de la un obiect sau fenomen la altul să fie cât mai esenţiale.
Metode particulare cu grad mare de generalitate
În activitatea de cercetare ştiinţifică există mijloace care, prin natura lor,
mediază cunoaşterea realităţii din punct de vedere al anumitor domenii. Aplicarea
unor modalităţi de gândire proprii anumitor discipline particulare, posedând însă un
grad mare de generalitate, care le face utilizabile în cele mai variate domenii, a dus la
alcătuirea unui grup de metode care contribuie la perfecţionarea metodologiei
cercetării.
Majoritatea ştiinţelor folosesc astfel de metode: experimentală, matematică,
istorică, a tipizării şi modelării.
a)Metoda istorică constituie o reflectare a istoriei obiective a fenomenelor, a
dinamicii şi a dezvoltării lor. Acest fapt explică pregnantul caracter de generalitate pe
care îl are metoda. Importanţa sa este predominantă în ştiinţele care se dezvoltă destul
de repede, cum ar fi istoria, sociologia, etc…., dar explicaţiile se extind la numeroase
alte discipline. Aduce în plus, faţă de metodologia particulară a fiecărei ştiinţe,
posibilitatea de a cunoaşte, în dinamica desfăşurării lor, a diverselor aspecte a
realităţii, în opoziţie cu viziunea statică. Pentru biologie, ea a permis cunoaşterea unor
teze de bază, printre care şi “ontogenia repetă filogenia”, care a făcut posibilă
înţelegerea unor fenomene. Prin scop, nu poate fi restrânsă la înregistrarea empirică a
variaţiilor cronologice, ci urmăreşte dezvăluirea legităţilor care controlează istoria.
b)Metoda experimentală. Experimentul a fost utilizat accidental în antichitate.
Arhimede este cel care la transformat în metodă de studiu, folosindu-l însă doar ca
anexă a observaţiei. El îşi dobândeşte adevărata valoare odată cu constituirea
ştiinţelor moderne, în Renaştere. Cei care au introdus pentru prima oară experimentul
în ştiinţă au fost Leonardo da Vinci şi Galileo Galilei. Prin experiment se delimitează

12
un nou stadiu al ştiinţelor, experimental. Ceea ce da o notă particulară experimentului
este caracterul sau activ.
Experimentul presupune o bază teoretică, reprezentată prin ipoteza
conducătore.
c)Metoda matematico – statistică, ne furnizează o imagine mai completă, mai
riguroasă despre fenomenele studiate. Baza deductivă a metodelor matematică
folosite în ştiinţă permit formularea mai precisă a unor previziuni ştiinţifice.
Procedeele de prelucrare matematica constituie frecvent un vehicul cu conţinut exact,
al inducţiei,, sau conduce la descoperirea unor legi generale.
d)Metoda axiomatică, se sprijină pe deducţia logică şi pe adevărurile evidente
care s-au formulat cu timpul în fiecare fiinţă, adevăruri ce pot fi luate ca şi postulate.
Din acestea se deduc, fără eforturi de cercetare concretă suplimentare, alte adevăruri
cu valoare ştiinţifică .
e)Metoda euristică (de la grecescul Keuristen = a afla despre procedee
metodologice care duc la descoperirea unor cunoştinţe noi, de exemplu ipotezele au
valoare euristică).
Euristica – adevărata ştiinţa a descoperirii şi a invenţiei, cuprinde numeroase
metode care favorizează creaţia originală, nici una însă neputând fi considerată o
cheie universală, cu aplicabilitate în toate condiţiile, specificul fiecărei cercetări – ca
domeniu sau ca etapă a activităţii – şi particularităţile psihologice ale cercetătorului
determinând alegerea soluţiei optimale. Principiile euristice (metoda pentru a căuta
adevărul în ştiinţe), formulate pentru prima dată de către Descartes, reprezintă un
îndreptar orientativ în munca ştiinţifică şi nu formule gata preparate pentru a fi
aplicate.
O resursa principală a descoperirii în ştiinţă, derivată dintr-o anumită atitudine
intelectuală, este problematizarea neîncetată. Întrebările bine puse îndeplinesc un rol
euristic care trebuie utilizat deoarece “o întrebare clară este pe jumătate rezolvată”.

13
 f)Modelarea. Studierea realităţii obiective întâmpină deseori dificultăţi care pot
deveni de nedepăşit. În asemenea situaţii s-a recurs la o cale indirectă de cercetare şi
anume la studierea unor obiecte sau fenomene asemănătoare cu cele aflate în
tematică. Rezultatele obţinute asupra acestora vor fi transpuse la domeniul care
constituie obiectul cercetării. În acest fel a luat naştere modelarea, ca metodă de
cercetare.
Modelul trebuie să exprime într-o formă simplificată obiectul studiat,
cuprinzând doar o parte din trăsăturile care îl caracterizează, esenţiale şi semnificative
din punctul de vedere al problemei cercetate. Modelul este definit ca un obiect care
serveşte ca analog altui obiect, sau ca reprezentare simplificată a originalelor. Astfel,
modelarea trebuie înţeleasă ca evitare materială sau mintală a unui sistem existent,
prin constituirea specială de analogi (modele), în care sunt reproduse principiile
organizării şi funcţionării acestui sistem.
Gradul de asemănare cu obiectul modelat este extrem de inegal, ceea ce permite
diferenţierea mai multor tipuri de modele:
Modelul similar (omolog) – există diferenţe de mărime;
Modelul analog – are aceleaşi caracteristici ca şi fenomenul pe care îl modelează;
Modelul stimulator – mimează unele procese.
Utilizarea modelării este justificată prin valoarea sa euristică. Modelul
furnizează rezultatele, care urmează a fi trecute asupra originalului.
g)Metoda sistemică. Larga dezvoltare a diferitelor forme de investigare a
obiectelor– sistem, care reprezintă complexe integrale de elemente interdependente, a
generat o multitudine de probleme cu caracter metodologic. Dezvoltarea cercetărilor
sistemice în ştiinţa contemporană arată că introducerea în ştiinţa procedeelor
sistemice este, prin esenţa sa, o sarcină interdisciplinară.
Noţiunea de sistem este aplicabilă, în măsura egală, în orice domenii ale
cercetării ştiinţifice, indiferent dacă este vorba despre fenomene materiale sau ideale.

14
 Una dintre primele ştiinţe, în care obiectele cercetării au început să fie privite
ca sisteme, a fost biologia. Savantul biolog Ludwig von Bertalanffy, sprijinindu-se pe
date materiale din diferite domenii ale realităţii, a elaborat o teorie a sistemelor[26].
“Conceptul de sistem, luat în sensul sau operaţional, presupune nu un simplu
fapt al admiterii caracterului organizat al realităţii, ci cu deosebire, dezvăluirea, prin
mijloace şi procedee adecvate, a temeiului legic, intern al acestei organizări,
elaborarea modelului teoretic explicativ al ei, deschizând astfel perspectiva unor
abordări ştiinţifice riguroase”.
Abordarea sistemică a cercetărilor îşi croieşte drum în tot mai multe domenii
ale ştiinţei. Trebuie amintită în primul rând cibernetica, în care “sistemul” este una din
noţiunile fundamentale.
Demersul sistemic este o modalitate de cercetare specială, unitar în sine.
Principalele lui particularităţi sunt:
- descrierea, bazată pe observaţii empirice, a însuşirilor, particularităţilor, legăturilor
obiectului cercetat, această fază numindu-se descriere parametrică;
- descriere funcţională, al cărei specific metodologic constă în aceea că funcţia
elementului sau “părţii” (subsistemului) obiectului se alternează pe baza principiului
“înglobării”, adică se deduce din caracteristicile şi cerinţele întregului mai
cuprinzător.
Sistemele se clasifică în: reale (fizice, chimice, biologice, psihice, sociale,
etc.), realizabile (tehnice), posibile (matematice, logice), etc. În funcţie de raportul
lor cu ambianţa şi cu structura lor internă, se poate vorbi despre: sisteme închise (care
nu interacţionează cu ambianţa), sisteme deschise (care interacţionează cu mediul),
sisteme stabile şi instabile, sisteme statice şi dinamice (sau active), sisteme lineare
şi ne lineare.
Însuşirea distinctivă a sistemelor este interacţiunea dinamică.
Un loc aparte în metodologia actuală a ştiinţei îl ocupă sistemele cu
autoreglare (auto–organizatoare).În această idee, un interes deosebit îl prezintă

15
teoria sistemelor instruibile, perfecţionabile pe baza prelucrării informaţiei obţinute
prin propria lor experienţă.
Rolul ipotezei in cercetarea ştiinţifică
De regulă, orientarea cercetării este realizată prin formularea unor întrebări,
cărora urmează a li se găsi răspuns. În demersul cunoaşterii, ipoteza funcţionează de
la formularea întrebării până la descoperirea adevărului – moment în care ipoteza
devine teorie, adică cunoştinţă certă.
“Alături de experiment, ipoteza şi teoria sunt momente esenţiale ale oricărei
cercetări, apariţia unei ipoteze sau teorii noi finalizându-se adesea cu un salt al
cunoaşterii”.
Ipoteza este o presupunere, anticiparea unor realităţi sau rezultate, care urmează
a fi verificate în cercetare. Această presupunere este sugerată de observarea faptelor,
de datele experienţei şi de cunoştinţele anterioare. Ipoteza, corect formulată, decurge
dintr-un anumit nivel de cunoaştere, naşterea ei producându-se la nivelul confruntării
dintre o anumită practică, concret determinată, şi teoria existentă – sistemul de
adevăruri elaborat de ştiinţă.
Punctul de plecare în cercetarea ştiinţifică îl constituie, prin esenţă, o teză
provizorie, care urmează a fi verificată. Înainte de a începe cercetarea propriu – zisă,
ipoteza trebuie evaluată sub aspectul gradului de probabilitate. Operaţia este pur
raţională şi are la bază experienţa personală şi acumulările din domeniul investigaţiei.
Acceptarea ipotezei nu înseamnă însă pierderea libertăţii de gândire şi nici a
poziţiei critice faţă de materialul faptic acumulat.
Spiritul ştiinţific impune ca orice informaţie să fie însuşită într-un mod critic,
prin cântărirea argumentelor care o susţin. Formularea temei de cercetare conţine
două elemente principale: domeniul investigat şi modul de abordare. În toate cazurile
se impune o delimitare precisă a domeniului abordat.

16
 Circumscrierea problemei investigate reprezintă unul din principiile euristice de
bază (“a nu privi niciodată un lucru drept adevărat, dacă nu ştim în mod evident că el
este adevărat”).
Sursa ipotezei de lucru se găseşte atât în practica individuală, cât şi în cea
generalizată a realităţii. Întrebarea este provocată, de cele mai multe ori, în mod
direct, de observaţii empirice sau cercetări sistematice, care vor conduce în acest fel la
alte întrebări. în procesul de elaborare a ipotezelor trebuie să pornim întotdeauna de la
practică, să urmărim, de pildă, desfăşurarea unui proces educativ, o acţiune
competiţională, etc., să desprindem acele aspecte sau domenii care nu au primit încă o
explicaţie şi să încercăm să dăm noi o explicaţie provizorie, pe care urmează să o
verificăm. Nu are rost să recurgem la ipoteze fără legătură cu necesităţile de
optimizare a practicii educaţionale, competiţionale, etc.
Când, în formularea ipotezelor, pornim de la practică, de la datele concrete, de
la fapte observate sau apărute în cadrul experienţelor, vorbim despre ipoteze
inductive, iar când formularea lor îşi are izvorul în legile şi teoriile deja cunoscute şi
prin care se caută sa se fundamenteze alte fenomene din realitate, ipotezele sunt
deductive.
Verificarea ipotezei trebuie să se facă pe cât mai multe cazuri. Verificarea poate
fi directă, în cazul ipotezelor de nivel elementar şi indirectă, prin intermediul altor
mijloace de investigaţie (pentru ipotezele de nivel maxim).În cercetările
experimentale, verificarea ipotezei se face prin aplicarea “ipotezei nule”, care
presupune că rezultatele cercetării nu provin din acţiunea variabilei independente, ci
din cauze întâmplătoare. Infirmarea ipotezei nule va duce la confirmarea ipotezei de
cercetare. Acest demers se face prin intermediul testelor de semnificaţie. Poziţia
creatoare pe care o adoptă cercetătorul este de a căuta să înţeleagă tot ceea ce
pătrunde în zona percepţiei sale, fără a neglija nimic. Din punct de vedere euristic, nu
există detalii lipsite de semnificaţie.

17
 Ipoteza este tehnica mintală cea mai importantă pe care o poate folosi
cercetătorul. Principalul rol al ipotezei constă în sugerarea de experimente şi
observaţii noi. Chiar atunci când ideea urmărită se dovedeşte a fi falsă, cercetările
cauzate de aceasta, răsplătesc autorul pentru faptul de a-şi fi propus şi urmărit o idee.
În folosirea unei ipoteze se impune respectarea unor reguli:
1. nu insista în a susţine idei care s-au dovedit ineficace;
2. se impune respectarea unei discipline intelectuale,necesară pentru a subordona
ideile faptelor;
3. examinarea critică a ideilor, adică, să nu fie acceptate primele supoziţii, chiar
dacă par evidente, fără observaţii, fără verificare şi chiar, dacă este nevoie,
reformulare;
4. evitarea concepţiilor greşite.

18
 CURS III

METODOLOGIA PROPRIE EDUCAŢIEI FIZICE

Obiectul cercetării în ştiinţa activităţilor corporale
Statuarea educaţiei fizice şi sportului ca ştiinţă este rezultatul dezvoltării
impetuoase a fenomenului de educaţie fizică şi sport – fenomen devenit social, de
mare amploare şi cu implicaţii deosebite atât pe plan social, cât şi pe plan politic. Pe
de altă parte, diferenţierea şi specializarea cunoştinţelor, dezvoltarea ştiinţelor de
graniţă şi apariţia celor integrative a făcut posibilă evidenţierea şi punerea în
actualitate a sistemului de cunoştinţe din domeniul activităţilor corporale.
Dezvoltarea sportului modern, creşterea deosebită a performanţelor, a
determinat o schimbare de mentalitate care a permis recunoaşterea caracterului
ştiinţific al activităţilor de educaţie fizică şi sport.
Obiectul cercetării în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului îl constituie legile de
manifestare a comportamentului motric al omului, în scopul perfecţionării acestuia, a
creşterii capacităţii de efort şi a îmbunătăţirii performanţei.
Metodologia cercetării în educaţia fizică – sinteză a unei etape ştiinţelor
particulare
Domeniul de cercetare al educaţiei fizice şi sportului, ca ştiinţă, este complex.
La fel ca şi alte ştiinţe, foloseşte în cercetare metode generale, cât şi metode
particulare, specifice domeniului său.
Există un punct de întâlnire al mai multor ştiinţe, care tratează, fiecare în
specificul său, - omul – în complexul sistem de relaţii şi interrelaţii. Este de la sine
înţeles că ştiinţa activităţilor corporale se va folosi de metodele utilizate de biologie,
antropologie, medicină, psihologie, ştiinţe sociale. Fiecare dintre aceste ştiinţe
cercetează omul şi, bineînţeles, unele manifestări specifice domeniului ştiinţelor
corporale. Astfel, psihologia, medicina, sociologia, studiază manifestările omului în
condiţii de efort, specificul antrenamentului şi performanţei.

19
 Rezultatele cercetărilor făcute de aceste ştiinţe asupra omului în mişcare s-au
acumulat şi sintetizat, formând, în ultimul timp, ramuri distincte ale biochimiei,
fiziologiei, medicinii, psihologiei, sociologiei. Sintezele acestora, realizate pe plan
superior de către ştiinţa activităţilor corporale, desăvârşesc ce nu mai pot ele să
continue, constituind un prim volum de cunoştinţe şi legi care conferă activităţilor
corporale fundamentarea ştiinţifică.

Prezentarea metodelor ştiinţelor particulare care au legătură cu educaţia

fizică şi sportul
Este firesc ca ştiinţa educaţiei fizice şi sportului – ca ştiinţă nou constituită – să
folosească metodele unor ramuri, care stau la baza fundamentării ei ca disciplină
ştiinţifică. Normal că, ponderea cea mai mare o vor avea metodele care sunt mai
apropiate de specificul obiectului: metode de psihologie şi pedagogie pentru aspectele
privitoare la învăţarea şi perfecţionarea gestului motric, metode fiziologice pentru
aspectele privitoare la adaptarea la efort fizic.
Ştiinţa activităţilor corporale şi-a sintetizat o parte din aceste metode şi le
consideră ca aparţinându-i, astfel:
- metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei, din domeniul
antropologiei;
- metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-fiziologic, din domeniul
biologiei;
- metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din domeniul medicinei;
- metodele testelor şi observaţiei, din domeniul psihologiei;
- metodele de anchetă, sociometria, analiza rezultatelor, din domeniul ştiinţelor
sociale.
La toate aceste metode se mai adaugă şi metodele cu caracter mai mare de
generalitate, care se folosesc, de asemenea, în cercetarea domeniului activităţilor
corporale (metodele: istorică experimentală, axiomatică, etc.).

20
 Metodele şi procedeele de cercetare în educaţie fizică şi sport
1. Metoda observaţiei şi tehnica ei
Cercetarea ştiinţifică se desfăşoară începând cu contactarea directă a realităţii,
căci cunoaşterea umană apare ca necesitate, ea izvorăşte din cerinţele practicii şi îşi
atestă valabilitatea prin aplicaţiile practice.
Necesitatea actului cunoaşterii este urmare a unei probleme (întrebări la care
trebuie dat răspuns) puse în legătură (Moisil) cu un anumit sistem şi cu fenomenele
suferite de acesta. Pentru rezolvarea problemei, mai întâi, se impune să obţinem
informaţii asupra sistemului care ne interesează. Obţinerea de informaţii direct de la
sisteme se realizează prin operaţia de observaţie.
De la atitudinea de observare pasivă, se trece la activizare, conştientizare,
raţionalizare şi organizarea observaţiei. Astfel, observaţia devine o metodă ştiinţifică
de investigare. Rolul şi importanţa ei se intensifică odată cu utilizarea experimentului.
Ambele metode se completează prin particularităţile lor, alcătuind o unitate ce
formează baza metodologică a ştiinţei.
Observaţia permite cercetătorului să desprindă anumite fapte remarcabile,
cunoaşterea acestor fapte conducându-l la o anumită ipoteză în cadrul informaţiei de
care dispune. În baza ipotezei enunţate se instituie experimentul propriu-zis, care are
rolul de a verifica presupunerea făcută şi de a sugera, eventual, alte întrebări.
Observaţia este definită ca un proces al cunoaşterii ştiinţifice, constând în
contemplarea metodică şi intenţionată, vizând un anumit scop, a unui obiect sau
proces.
P. Fraisse defineşte observaţia ca percepţia unei conduite a unui document; o
consideră primul moment al cercetării experimentale.
Observaţia este, prin natura ei, o metodă de constatare, dar, în acelaşi timp, şi
de explorare atentă a celor observate prin mobilizarea cunoştinţelor anterioare, deci

21
este o percepţie fundamentală, dirijată, planificată şi selectivă, întreprinsă cu un
anumit scop.
În urma observaţiei apar ipotezele, apar problemele noi, la care pe baza
experienţei şi cunoştinţelor, avem anumite puncte de sprijin; ca urmare a observaţiei
se pot face clasificări, descrieri.
Tipuri de observaţii
Observaţia spontană (întâmplătoare) este, aşa cum reiese din denumirea
ocazională, de tipul observaţiei pasive, dar, având în vedere că este făcută de
specialist, poate conduce la evidenţierea unor aspecte noi şi interesante.
Observaţia organizată, cu caracter intenţionat, activ, provocat şi sistematic.
Acest tip de observaţie porneşte de la o anumită idee, anticipativă a rezultatelor şi a
efectelor lor.
Observaţia naturală, numită şi directă, este făcută în condiţii obişnuite,
naturale, fără intervenţia cercetătorului, în timp ce în observaţia experimentală sau
provocată, cercetătorul intervine direct prin administrarea unor stimuli, verificând
reacţiile şi conduita celor observate.
Observaţia transversală şi longitudinală. Observaţia se numeşte transversală
când se face simultan pe mai multe situaţii (de exemplu când luăm în studiu mai
multe clase de elevi de diferite vârste), în timp ce în observaţia de tip longitudinal se
urmăresc evolutiv ( în timp) aceiaşi subiecţi.
Observaţia mai poate fi: pedagogică, psihologică, sociologică şi statistică.
În cadrul activităţii de educaţie fizică şi sport şi, poate cu o notă mai accentuată
în munca de performanţă, atunci când sportivul are un bagaj de cunoştinţe şi
deprinderi bogat, când ştie să interpreteze anumite stări de fapt, când a “învăţat” să se
cunoască, poate fi folosită ca metodă auto-observaţia, care poate veni cu succes în
sprijinul cercetătorului şi, în primul rând, acelui ce se auto-observă.

22
 Este necesar ca observatorul ca şi auto-observatorul să nu se grăbească în a
trage concluzii; în formularea acestora să ţină cont de toţi factorii stimulatori şi
inhibitori.
Reiese că, percepţia şi implicit observaţia, prezintă un caracter selectiv.
Înregistrarea observaţiilor
Pentru justa orientare a observaţiei, în legătură cu o anumită temă este necesară
o schemă sau un protocol (program) de observaţie, se stabileşte o anumită tehnică de
notare şi, dacă este nevoie, o terminologie minimă. Datele observaţiei se notează în
timpul sau, în orice caz, imediat după observare, deoarece timpul şi alţi factori ar
putea denatura datele.
Datele se pot nota sporadic – cu caracter provizoriu – într-un carnet de buzunar,
sau pe fişe, urmând să li se dea o formă clară şi concisă atunci când se notează în
foaia sau caietul de observaţie, ceea ce reprezintă de fapt, interpretarea, prelucrarea
imediată a materialului faptic.
Pentru succesul observaţiei este necesar ca subiectul sau grupul studiat să fie
urmărit în situaţii diferite, iar datele obţinute să fie verificate prin mai multe procedee.
Astăzi, observaţia beneficiază de tehnici moderne de înregistrare: filmul,
fotografia, înregistrarea magnetică, etc.
Observaţia singură nu este suficientă. Este necesar ca, în cercetare, ea să fi
folosită simultan cu alte procedee.

23
 CURS IV.
Metoda experimentală
Caracteristici generale. Definiţii.
Experimentul a fost folosit încă din antichitate, în mod incidental. Arhimede l-a
transformat în metodă de studiu, dar l-a folosit ca o anexă a observaţiei. Experimentul
îşi dobândeşte adevărata valoare o dată cu constituirea ştiinţelor moderne, fapt ce are
loc în Renaştere. Leonardo da Vinci şi Galileo Galilei sunt pionierii introducerii
acestei metode în ştiinţă. Extins mai întâi în medicină (fondatorul acestei metode fiind
Claude Bernard), experimentul va cuprinde tot mai multe discipline, fiind considerat
drept principala metodă în ştiinţele naturii.
În comparaţie cu observaţia, experimentul este o metodă superioară de
cercetare. El cuprinde în sine observaţia, nu o neagă, ci o ridică pe o treaptă
superioară, încât creează posibilitatea analizei unor fenomene dinamice, complexe, în
relaţii de pluricondiţionare.
Ceea ce dă o notă particulară experimentului este caracterul său activ. Se spune
că “experimentul este observaţia provocată”.
Cunoaşterea experimentală foloseşte observaţia ca o condiţie esenţială, ca izvor
al ipotezelor şi ca sursă a informaţiilor provenite din provocarea deliberată a faptelor.
Metoda experimentală este un sistem complex de cunoaştere a realităţii,
caracterizat prin utilizarea raţionamentului experimental, care prelucrează atât fapte
provenite din observaţie, cât şi din experiment.
Experimentul mai este definit şi ca procedeu de cercetare în ştiinţă, care
constă în reproducerea artificială sau modificarea intenţionată a unor fenomene în
condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează,
potrivit, de regulă, unor ipoteze sau modele prealabile. Prin experienţă se înţelege
totalitatea aptitudinilor, capacităţilor practice, a cunoştinţelor despre realitatea
înconjurătoare, dobândite de oameni în contactul nemijlocit cu această , în procesul
practicii social-istorice, al activităţii de transformare a naturii şi a propriilor relaţii şi

24
instituţii sociale, al interacţiunii dintre subiect şi obiect. Experienţa este condiţia sine-
qua-non a cunoaşterii.
Experimentul presupune o bază teoretică, reprezentată prin ipoteza
conducătoare. O ipoteză neverificată în practică nu reprezintă un adevăr, iar o
experienţă fără finalitate precisă nu are sens.
În cadrul experimentului, condiţiile de producere şi desfăşurare ale
fenomenului sau procesului sunt supuse unei variaţii sistemice.
Experimentul se caracterizează şi prin posibilitatea de repetare a fenomenului
sau procesului în aceleaşi condiţii, pentru verificare.
Tipuri de experimente
În cadrul experimentului se produce sau se provoacă fenomenul sau procesul în
condiţiile determinate, uneori se creează chiar fenomene sau procese noi. În acest caz
vorbim despre experimentul provocat.
Există cazuri când o experienţă poate avea loc fără ca cercetătorul să intervină.
Se vorbeşte, în acest caz, despre experiment invocat.
Experimentul de laborator este o metodă de cercetare precisă şi sigură. El
oferă posibilitatea de a desprinde, cu mare precizie şi siguranţă, relaţiile dintre factorii
variabili, ceea ce constituie o condiţie de bază pentru descoperirea legilor.
În experimentul natural, subiecţii sunt supuşi studiului în condiţiile vieţii
reale. Marele avantaj al acestei metode constă în aceea că experimentul aduce, în
cursul cercetării, variaţiile ale căror efecte le studiază. Experimentul se poate organiza
în aşa fel încât subiecţii să nu îşi dea seama că sunt studiaţi. De exemplu, în cadrul
lecţiei la clasă, sau în cadrul antrenamentului, specialistul în educaţie fizică poate
experimenta anumiţi factori, metode, s.a. (aduce variabile noi), fără ca elevii,
respectiv sportivii să-şi dea seama că sunt cuprinşi în cercetare.
Un alt avantaj al acestei metode este acela că adunarea datelor este însoţită de
adnotări rezultate din folosirea concomitentă a metodei observaţiei.

25
 Uneori este necesar ca datele obţinute prin experimentul natural să fie
completate cu datele obţinute în condiţii de laborator.
O variantă a experimentului natural o constituie experimentul psiho-
pedagogic, care se limitează la condiţiile instructiv-educative, îmbinând studiul
psihologic al copilului cu acţiunea instructiv-educativă a procesului de învăţământ sau
antrenament, care se execută asupra sa.
Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare, ce
urmăreşte verificarea unei ipoteze formulate dinainte.
Prin experiment pilot (considerat ca o repetiţie generală), experimentatorul îşi
verifică tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de înregistrare a răspunsurilor
şi condiţiile optime de aplicare a variabilei.
Prin experiment funcţional se urmăreşte stabilirea relaţiei funcţionale dintre o
variabilă independentă şi o alta dependentă.
Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele şi desfăşurarea lor temporală
sau sincronic, concomitent. Experimentul longitudinal urmăreşte modificările
corelate ale diferitelor variabil în diferite momente ale evoluţiei subiecţilor, în timp ce
experimentul transversal constă în investigarea, la un moment dat (într-o perioadă
scurtă de timp) a unor grupe de vârste diferite, cu test adecvate.
Experimentul crucial este experimentul destinat să aibă un rol decisiv în
alegerea uneia dintre două ipoteze contradictorii.
Variabile experimentale
Caracteristic pentru orice experiment este faptul că în cadrul lui modificăm
(schimbăm) în mod sistematic unul din factori, unul dat, care formează obiectul
cercetării, în timp ce toţi ceilalţi rămân nemodificaţi. Cu alte cuvinte, în experiment se
pune în evidenţă acţiunea unui factor, căutând să se izoleze această influenţă şi se
urmăresc apoi consecinţele pe care variaţia factorului studiat la are asupra proceselor
sau fenomenelor. În experimentul respectiv, factorul presupus a fi responsabil de
modificarea fenomenelor cercetate şi care este controlat, manevrat şi modificat se

26
numeşte variabilă independentă, iar reacţiile subiectului, răspunsurile lui,
performanţele realizate reprezintă variabila dependentă.
În afara variabilei stimul (independentă – V.I.) şi variabilei răspuns
(dependentă – V.R.) există şi variabila subiect – V.S. De multe ori, variabila subiect
este cea care se verifică în experiment, urmărindu-se reactivitatea la anumiţi stimuli.
Această variabilă poate fi provocată atunci când subiecţii sunt puşi în anumite condiţii
(alimentaţie, odihnă, etc.) sau invocată, atunci când vârsta, sexul, constituţia,
pregătirea, ş.a. sunt considerate în relaţie cauzală cu anumite reacţii şi performanţe.
În domeniul educaţiei fizice şi sportului, cercetările vizează în principal studiul
particularităţilor manifestărilor de ordin motric, psihologic şi somatic – funcţional pe
care le determină practicarea exerciţiilor fizice de un anumit fel.
Controlul variabilelor
Controlul variabilelor semnifică asigurarea condiţiilor de repetare a rezultatelor,
de câte ori se reia cercetarea.
Pentru controlul variabilelor experimentale se folosesc două tehnici:
- prima constă în neutralizarea variabilelor care nu pot fi menţinute constante ;
- cea de-a două reprezentată de alcătuirea unor planuri experimentale cu mai multe
variabile, ca prin analiză să desprindem ponderea lor relativă asupra rezultatelor.
Variabila situaţie sau stimul prezintă trei aspecte:
1. Ambianţa fizică şi socială. Ambianţa fizică (temperatura, sala, terenul,
echipamentul, aparatura) trebuie menţinută constantă pe parcursul cercetării.
Ambianţa socială, tradusă prin prezenţa spectatorilor sau a unor persoane în timp ce
subiecţii execută sarcinile, are o influenţă deosebită asupra disponibilităţilor
subiecţilor.
2. Condiţia experimentală. Reuşita experimentului presupune desfăşurarea lui după un
protocol riguros, întocmit în baza căruia să se facă controlul sau administrarea
variabilei independente.

27
3. Sarcina sau instrucţia dată subiectului. Această trebuie să fie clar şi corect
formulată, pentru ca subiectul să înţeleagă cu precizie ce are de făcut.
Variabila subiect se prezintă în două ipostaze:
a). invocată (non-experimentală), când acţiunea variabilei independente
provoacă modificări ale variabilei dependente, în funcţie de particularităţile
subiectului (vârstă, sex, pregătire, etc.);
b). provocată, prin modificări asupra organismului sau psihicului subiectului,
cum ar fi de exemplu, prin administrarea unor substanţe farmaceutice sau prin condiţii
diferite de odihnă sau motivaţie provocată de sarcină (instrucţie).
Variabila răspuns are caracteristici specifice, fiind vorba de răspunsul unor
persoane.
Organizarea experimentului
Această se referă la toate acţiunile întreprinse pentru ca experimentul să se
deruleze în maniera care conduce la obţinerea rezultatelor scontate. Prima acţiune se
referă la selectarea subiecţilor. De obicei în experiment sunt cuprinse două grupuri:
unul experimental, căruia i se administrează variabila independentă, şi celălalt numit
de control (martor, pentru care votarea variabilei independente este zero).
Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populaţie, în funcţie de un criteriu (vârsta,
sex, sport practicat, ş.a.). Aceste grupe sau eşantioane trebuie să fie reprezentative,
adică să nu difere din punctul de vedere al caracteristicilor esenţiale. Cu cât eşantionul
este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai semnificative şi, ca atare, rezultatele
cercetărilor sunt caracteristice pentru întreaga populaţie (din care s-a selectat
eşantionul).
Selecţia eşantioanelor poate fi făcută în mai multe feluri:
- selecţia întâmplătoare, când fiecare membru al populaţiei are şanse egale. În acest
caz se face lista subiecţilor, apoi se fac bilete cu numărul subiectului din listă şi se
trage la sorţi ori de câte ori este necesar pentru a obţine eşantionul de mărimea dorită
(atât pentru grupa experimentală, cât şi pentru cea de control). În cadrul

28
experimentului psiho-pedagogic – metodic, clasele de elevi sunt considerate, în
totalitatea lor, grupe de experiment şi control (clase paralele). Astfel de grupuri,
alcătuite prin selecţie întâmplătoare, se numesc grupuri independente. În acest caz,
echivalenţa este considerată în scopul mediei şi al deviaţiei standard (pentru variabila
măsurată).
- grupuri perechi, numite şi asociate sau corelate. În acest caz echivalenţa grupurilor
este dată de faptul că fiecare subiect din grupa experimentală are un echivalent în
grupe de control. Pentru a se realiza această , subiecţii sunt supuşi unei probe (sau mai
multe) preliminare în legătură cu variabila (variabilele) pe care o controlăm. În funcţie
de rezultate, subiecţii sunt repartizaţi doi câte doi, unul în grupa experimentală şi
celălalt în grupa de control.
În cazul grupelor perechi, rezultatele obţinute sunt prelucrate statistic
(oarecum) diferit faţă de grupele independente.
Dacă în cercetare este cuprinsă o singură grupă, rezultatele iniţiale şi cele finale
sunt prelucrate şi integrate statistic, ca şi în cazul grupelor corelate.
De regulă, în experiment, variabilei independente i se dau mai multe valori
(cantitative sau calitative), pentru a vedea efectele asupra variabilei dependente.
Pornind de la acest fapt, se impune utilizarea mai multor grupe echivalente. Prin
această sunt neutralizate, în mare măsură, influenţele nedorite, necunoscute, ale unor
variabile ne-experimentale, provenite din diferenţele dintre subiecţi sau din ordinea
prezentării stimulilor. Astfel, pentru fiecare valoare a variabilei independente se vor
folosi grupuri echivalente. Un alt caz este când, pentru toate valorile variabilei
independente, se foloseşte un singur grup de subiecţi.
Multă vreme, în cercetarea experimentală, s-a considerat ca suficientă
măsurarea unei singure variabile şi menţinerea constantă a celorlalte.
Utilizarea mai multor variabile a fost demonstrată în deceniul al treilea al
secolului nostru. Planurile experimentale cu mai multe variabile se numesc factoriale.

29
 Interpretarea rezultatelor cercetării urmează mai multe etape. Important
pentru experiment este confirmarea ipotezei de cercetare. Pentru această se
procedează conform regulilor de prelucrare statistică, adică:
- ordonarea datelor;
- calculul valorilor centrale şi al variabilităţii;
- se calculează erorile mediilor grupurilor cuprinse în cercetare, faţă de media
presupusă a populaţiei;
- se calculează testul de semnificaţie al mediilor şi testul de comparare al
frecvenţelor.
În prelucrarea şi interpretarea statistică se porneşte de la ipoteza nulă, conform
căreia datele obţinute sunt întâmplătoare, în timp ce ipoteza de cercetare afirmă
existenţa unei diferenţe datorate administrării variabilei independente. Testul de
semnificaţie nu permite să demonstrăm că diferenţa rezultată nu se datoreşte
întâmplării.

30
 CURS V.
Metoda anchetei
Metoda anchetei, prin dezvoltarea şi extinderea investigării din diferite domenii
şi, mai ales din domeniul ştiinţelor sociale, a dobândit un prestigiu deosebit.
Pe parcursul utilizării ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai precis
fundamentarea ei metodologică, s-a perfecţionat, stabilindu-se cu precizie condiţiile
folosirii eşantioanelor, chestionarelor şi interviului, a prelucrării şi prezentării
rezultatelor din anchete.
Faptul că metoda anchetei este folosită în diverse domenii: sociologie,
pedagogie, psihologie şi faptul că nu întotdeauna cei ce folosesc această metodă au o
pregătire corespunzătoare, a dus la comiterea unor greşeli de utilizare.
Este ştiut faptul că, prin aplicarea unei singure metode, rezultatele în cercetare
nu sunt concludente, cu atât mai mult, folosirea metodelor de anchetă, prin care
obţinem informaţii ce poartă o mare doză de subiectivism, trebuie să se facă
concomitent cu alte metode.
Ancheta este cea care ne oferă informaţii, dovezi din diverse surse, dar
experimentul ne oferă “probe”.
Folosirea metodelor de anchetă este necesară, mai ales în cazul în care ne
interesează opiniile, atitudinile şi motivele acestora, a unor indivizi sau grupuri. De
exemplu: folosind chestionarul, ne putem da seama de preferinţele unei clase de elevi,
în ceea ce priveşte sportul preferat, sau folosind interviul putem afla opinia unor
spectatori în legătură cu o competiţie sportivă.
Având în vedere că prin anchetă obţinem “relatări personale”, se iveşte
problema: cât de “obiectivă” este această şi dacă poate fi folosită în formarea unor
concluzii cu caracter ştiinţific.
Folosind ancheta în domeniul educaţiei fizice şi sportului, obţinem relatări
privind: stările psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări
organice etc.), atitudini, opinii, motive, stări subiective din domeniul cognitiv, afectiv.

31
 Trebuie avut în vedere că relatările sunt afectate de mai mulţi factori, printre
care: tendinţa unora de a-şi “corecta” trăsăturile personale, din dorinţa de a apărea
într-o lumină cât mai favorabilă; nivelul de cultură, atitudinea refractară la răspunsuri,
sau, pur şi simplu, refuzul de a răspunde ş.a.
Scopul anchetelor. Clasificarea anchetelor
Scopul majorităţii anchetelor este de a furniza, pur şi simplu, informaţii.
Folosirea metodei de anchetă în domeniul educaţiei fizice este determinată, în
primul rând, de caracteristicile domeniului şi temei de cercetare.
Metodele de anchetă fiind caracteristice, mai ales, ştiinţelor sociale, scopul lor
este, în principal, sondarea opiniei oamenilor, a indivizilor, a grupurilor alese la
întâmplare sau după anumite criterii (vârsta, profesia, zona geografică, etc.).
Ancheta poate avea un scop descriptiv, fiindu-ne utilă în cunoaşterea de
ansamblu, alteori având un scop explicativ, funcţia ei fiind teoretică – să testeze o
anumită ipoteză, sugerată de teorie – sau strict practic – să explice raportul dintre un
număr de variabile.
Anchetele se deosebesc după populaţia pe care o cuprind. Înţelegând termenul
“populaţie” în sens statistic, el desemnează un grup de indivizi sau colective, în sensul
larg al cuvântului. Practic însă, nu se poate cuprinde în aria investigării întreaga
colectivitate. Astfel, se recurge la eşantionul care poate fi selecţionat – reprezentativ –
şi eşantioane extrase la întâmplare, adică aleatoare.
Ancheta trebuie să-şi precizeze scopul şi, în funcţie de acesta, să-şi delimiteze
cuprinderea.
Gradul de reprezentativitate depinde, pe de o parte, de compoziţia
eşantioanelor, adică de calitatea elementelor care le compun, iar pe de altă parte, de
volumul lor, adică de numărul elementelor care îl compun, iar, pe de altă parte, de
volumul lor, adică de numărul elementelor cuprinse în fiecare eşantion.

32
 Decizia asupra mărimii eşantionului va fi determinată, în mare măsură, de
modul în care rezultatele urmează să fie analizate. Astfel, de la început, cercetătorul
trebuie să aibă în vedere diviziunile ce urmează să se facă în tabulările finale.
Aplicarea metodei de anchetă se face în două moduri:
1. Chestionare.
2. Interviuri.
1. Chestionarele pot fi: - poştale sau prin corespondenţă;
- directe.
Chestionarele prin corespondenţă sunt uşor de administrat, dar prezintă
dezavantajul că nu întotdeauna sunt eficiente. Această ineficienţă rezidă din:
- răspunsurile care se pretind de la o persoană pot fi afectate de intervenţiile altora;
- dacă răspunsurile nu sunt suficient de clare şi simple, răspunsurile vor fi ambigue;
- scade gradul de independenţă al răspunsurilor;
- lipseşte posibilitatea de a completa răspunsurile prin date de observaţie.
Un alt dezavantaj care ridică serioase dificultăţi, uneori, este cel al non-
răspunsurilor. Se ridică problema cum pot fi interpretate acestea: prin refuz, anchetaţii
au alte păreri sau ce alte motive duc la non-răspunsuri.
Experienţa acumulată prin utilizarea anchetei a dus la soluţionarea acestor
probleme.
Chestionarele directe sunt aplicate, după cum arată şi denumirea, fie
individual, fie în grup. Avantajul acestor chestionare constă în aceea că răspunsurile
primite pot fi completate cu date rezultate din observaţii. Aplicarea chestionarului se
face sub control, în timp limitat sau nelimitat. Se folosesc chestionare tipărite. Uneori,
subiectul nu e prezent, răspunsurile se dau prin telefon, apoi chestionarul este
completat de operator. În toate cazurile, anchetatorul posedă un ghid de conversaţie.
Astfel se ajunge uşor la interviu.
Interviul (convorbirea) poate fi: - formal;
- neformal.

33
 Interviul formal se foloseşte de regulă în investigările la scară mare. El
cuprinde serii de întrebări, iar răspunsurile sunt înregistrate într-o formă standardizată.
Astfel, interviul formal mai poate fi numit:
- extensiv;
- controlat;
- inflexibil;
- global standardizat.
În cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri are posibilitatea şi
libertatea de a schimba ordinea întrebărilor, de a adăuga întrebări suplimentare, de a
da explicaţii, atunci când este cazul. Operatorului nu i se impun nişte întrebări, ci are
un număr de probleme la care primeşte răspunsuri şi pentru această are libertatea de
a-şi construi interviul. Astfel, interviul neformal poate avea mai multe variante:
- interviu ghidat;
- interviu conversaţie;
- interviu nedirecţionat.
Datele pe care cercetătorul le obţine din anchetă (după cum s-a mai amintit) sunt:
• date obiective: (care pot fi verificate şi de alte persoane), de pildă: vârsta,
ocupaţia, starea civilă, rezultatele în sport, etc.;
• date subiective (privitoare la subiect), cum sunt: dispoziţii, preferinţe,
sentimente, motive, etc.
Metodele de anchetă se folosesc în cercetarea psihologică, în studiul
personalităţii. În acest caz, mai mult decât în cercetările sociologice, trebuie acordată
o deosebită atenţie fidelităţii şi validităţii chestionarelor. În psihologie se foloseşte
chestionarul standardizat şi etalonat, deci un test care permite psihodiagnoza. În
psihosociologie se foloseşte chestionarul sociometric pentru studiul relaţiilor şi
interrelaţiilor din cadrul grupurilor mici.

34
 Etapele anchetelor. Pregătirea lor
Metodologia anchetei precizează o serie de etape de care trebuie ţinut cont
pentru o bună organizare a cercetării. Aceste etape sunt:
1. Precizarea problemei şi a scopurilor pe care le urmăreşte.
2. Delimitarea populaţiei (alegerea eşantioanelor).
3. Pregătirea instrumentelor de anchetă.
4. Efectuarea anchetei de probă (pilot), după care se aplică corectivele necesare
planului anchetei propriu-zise.
5. Efectuarea anchetei propriu-zise.
6. Interpretarea rezultatelor.
7. Redactarea raportului final.
În fazele pregătitoare ale anchetei, trebuie început cu delimitarea informaţiilor ce
se caută. Deci, se precizează problemele de investigat şi care sunt obiectivele ce se
urmăresc. În funcţie de acestea se vor preciza eşantioanele şi criteriile după care vor fi
constituite.
În domeniul educaţiei fizice pot fi cuprinse în cercetare toate populaţiile, cu
excepţia cazului când se face o investigare pe o scară mai largă (regională, zonală,
naţională).
Metodele de eşantionare vor asigura cercetătorului precizia cerută în raport cu
exigenţa şi cu gradul de eroare posibilă. Apoi, urmează studiul literaturii existente. O
informaţie bogată despre majoritatea aspectelor cuprinse în anchetă şi despre subiecţi.
Abia acum începe elaborarea instrumentelor de anchetă, adică chestionarul sau
ghidul de conversaţie, fiind într-o formă admisă, când se ajunge la ancheta pilot după
care se fac corecturile necesare.
Alcătuirea chestionarelor presupune o riguroasă precizare a problemelor şi a
obiectivelor cercetării. Întrebările trebuie să fie astfel formulate încât să primească
răspunsurile scontate, lucru ce uşurează munca de grupare şi ordonare a datelor
precum şi prelucrarea lor.

35
 Chestionarele închise prevăd răspunsuri fixe – care se pretează la prelucrare
dihotomică (da – nu).
Chestionarele alternative aleg un răspuns din mai multe răspunsuri posibile.
Chestionarele deschise permit subiectului să răspundă liber la întrebări.
O altă formă, utilizată destul de frecvent, de răspuns, este cea care foloseşte
scala numerică (prin ranguri).
În alcătuirea întrebărilor ce compun chestionarul, trebuie să se ţină seama de:
- să aibă o singură interpretare;
- să fie scurte şi clare;
- să nu facă nici o aluzie la subiect, pentru a nu-i leza amorul propriu.
Ordinea întrebărilor presupune răspunsuri gradate de la uşor la greu, de la
problemele generale la cele particulare şi delicate.
Chestionarul trebuie tipărit pe hârtie de calitate, cu rubrici suficient de largi
pentru răspuns. Se va tipări pe o singură faţetă a foii. Numărul întrebărilor este în
funcţie de problemele urmărite. (Când numărul întrebărilor este mai mare decât 30, se
recomandă să se dividă chestionarul).
După ce toate problemele mai sus menţionate au fost rezolvate, se trece la
efectuarea anchetei propriu-zise. În această etapă, o mare importanţă o prezintă
instructajul care se face subiecţilor (scris sau verbal). Operatorul trebuie să manifeste
multă pricepere pentru a crea acea legătură cu subiecţii, de care depinde maniera în
care vor răspunde.
Prelucrarea datelor obţinute din anchetă necesită o muncă grea şi, uneori,
îndelungată. Prelucrarea cuprinde patru faze:
• codificarea;
• clasificarea;
• tabularea;
• analiza.

36
 În prima operaţie este verificat fiecare chestionar în parte, pentru a vedea cât de
complet, exact şi uniform este. În acelaşi timp (sau după), se trece la codificarea şi
clasificarea răspunsurilor pe categorii de semnificaţii. Codificarea se face notând cu
un simbol (numeric, alfabetic, grafic), fiecare răspuns relativ la aceeaşi întrebare,
după clase distincte.
Clasificarea răspunsurilor este o operaţie mai dificilă, în cazul răspunsurilor libere.
Urmează apoi tabularea, adică transcrierea sintetică, succesivă şi precisă a datelor
necesare în analiză. Analiza se realizează, pe de o parte, global, în formă necantitativă
şi apoi cantitativ, adică statistic alcătuindu-se distribuţii cu grafice corespunzătoare,
calculându-se valorile centrale, procente, erori, coeficient de corelaţie, etc.
În ultima etapă, analiza va urmări să scoată în evidenţă măsura în care ipoteza
se confirmă şi, să stabilească datele noi care au apărut din investigaţie.
În alcătuirea raportului final al unei anchete trebuie să existe mai multe
puncte:
1. descrierea generală, în care să fie prezentate: scopul, material cuprins, natura
informaţiei şi metoda de colectare, metoda de eşantionare, repetarea anchetei,
data, durata, exactitatea, evaluarea îndeplinirii celor propuse, cine a răspuns de
anchetă, bibliografie studiată;
2. descrierea proiectului de anchetă;
3. prezentarea metodelor sau criteriilor de eşantionare;
4. personalul şi echipamentul folosit;
5. analiza datelor şi procedeelor de calcul;
6. analiza costului;
7. precizia anchetei.
Ancheta sociometrică
Demonstrându-se rolul grupului ca mijloc de influenţare a comportamentului
uman, în ultimele decenii s-au extins şi aprofundat cercetările sociometrice. Prin
intermediul lor ni se dezvăluie aspecte psiho-sociale importante ca:

37
 • gradul de coeziune al grupului;
• structura grupului;
• ierarhizarea membrilor în cadrul său;
• relaţiile de atragere sau respingere.
Relaţiile dintre membrii grupului sunt directe “face to face” (faţă în faţă). Astfel,
grupul apare ca un sistem de interacţiune socială, o reuniune integrată de personalităţi,
care comunică între ele.
Relaţiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie, prietenie,
întrajutorare, etc.) la cele negative (respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenţă.
Metoda sociometrică permite aprecierea de ansamblu a grupului, precum şi
definirea statutului social al fiecărui membru, în relaţie cu ceilalţi.
Chestionarul sociometric reprezintă o succesiune logică şi psihologică de
întrebări scrise sau imagini grafice cu funcţie de stimuli, în raport cu ipotezele
cercetării, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin
autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau
nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.
Testul sociometric ne relevă:
- atragerea (alegerea) sportivă ;
- respingerea (preferinţa negativă).
Condiţiile de administrare a testului sociometric constau în:
a). pentru a fi eficient, testul sociometric se aplică numai atunci când membrii
grupului au ajuns să se cunoască suficient de bine, pentru a putea să exprime
preferinţe reale;
b). cei chestionaţi, fiind rugaţi să răspundă sincer la întrebări, să fie asiguraţi de
discreţia anchetatorului;
c). întrebările să se refere la situaţii bine determinate sau reale;
d). preferinţele să poată fi exprimate ierarhizat (mai multe alegeri posibile, în
ordine descrescândă).
38
 În grupurile sportive se investighează atât relaţiile dintre coechipieri, cât şi
relaţiile sportivului cu arbitrul şi alţi factori responsabili.
Întrebările se formulează astfel: “Enumeraţi, în ordinea preferinţei, primii trei
(sau cinci) dintre colegii cu care aţi dori să….” (urmează denumirea activităţii).
În alegerile preferenţiale ierarhizate, cercetătorul stabileşte punctajul pentru
prima, a două, …a cincea dintre alegeri (5, 4, 3, 2, 1 puncte sau 3, 2, 1 puncte).
Punctajul se trece în documentele de prelucrare şi serveşte la stabilirea cantitativă a
relaţiilor.
Prelucrarea răspunsurilor la chestionarul sociometric se face prin intermediul
matricei sociometrice, iar, pe baza datelor din matrice, se fac reprezentări grafice –
sociograme.
Sociograma se alcătuieşte în funcţie de valoarea indicelui statutului social.
Astfel, subiectul care întruneşte cel mai ridicat indice este plasat în centrul unor
cercuri concentrice, ceilalţi membri fiind plasaţi, în ordinea punctajului, pe
circumferinţele cercurilor.

39
 CURS VI.
Studiul activităţilor şi actelor motrice
Studierea caracteristicilor activităţilor motrice specifice educaţiei fizice şi
sportului au caracter interdisciplinar, la cercetare aducându-şi aportul biomecanica,
ergonomia, fiziologia, psihologia, pedagogia.
Biomecanica are cea mai mare pondere, pentru că studiază sistemul
biomecanic al corpului uman, eficienţa acţiunilor motrice, transformarea mişcărilor în
acţiuni motrice.
Ergonomia, ştiinţă interdisciplinară, care studiază relaţiile om-maşină şi
mediul de muncă oferă domeniului activităţilor culturale tehnicile de studiu ale
adaptării eficiente a muncii la om şi a omului la muncă.
Obţinerea performanţei este determinată de economicitatea mişcării şi
confortului actului motric.
Fiziologia şi psihologia oferă datele ştiinţifice despre rolul conducător al
S.N.C., adaptări la efort, coordonării şi dirijării conştiente a mişcărilor.
Pedagogia aplicată la gestul motric, adică tehnica şi metodica unui sport,
studiază adecvarea deplină a actului motric la scop, condiţiile externe (ambianţă,
situaţii) şi condiţii interne (particularităţi ale subiectului).
Între personalităţile ştiinţifice care s-a ocupat de studiul mişcărilor, un loc
aparte îl are Leonardo da Vinci (Renaştere) şi Jules Maray (1830-1904), ultimul
putând fi considerat părintele biomecanicii. El inventează puşca cronofotografică,
folosită la cercetarea locomoţiei omului şi a animalelor.
J.Maray este precursorul cinematografiei. Tehnica cronofotografiei a adus
însemnate contribuţii la cunoaşterea caracteristicilor mişcărilor umane; este folosită şi
astăzi, mai ales în sport, pentru studiul biomecanic.
Corpul uman şi mişcările sale au fost studiate din cele mai vechi timpuri.
Dovezi în acest sens sunt operele de artă, cât şi diferite studii cu caracter anatomic sau
biomecanic pe care le-a înregistrat cultura umană.

40
 Studiul modalităţilor de organizare a acţiunilor, strategiile de conducere a lor,
ca şi detaliile tehnice care asigură eficienţa maximă a gestului motric reprezintă
nucleul de bază al ştiinţei educaţiei fizice şi sportului. Filmarea cu viteze mari,
folosirea traductorilor piezoelectrici şi a dispozitivelor electronice de control a
stimulilor, de înregistrare a reacţiilor şi prelucrare a informaţiilor, fac din analogia
mişcărilor o adevărată ştiinţă. Pe baza tehnicilor moderne s-a dezvoltat chineziologia,
fiziologia neuromusculară, ergonomia.
Analiza de tip biomecanic este firesc continuată şi completată cu studiile mai
cuprinzătoare, sintetice asupra acţiunilor şi activităţilor.
Prin definiţie activităţile au caracter complex, orientare spre scop, strategii de
pregătire şi desfăşurare, ele sunt sinteze de tip sintetic, cuprinzând acţiuni şi mişcări
subsumate orientării structurii proprii. Psihologia, pedagogia, sociologia mai ales
ramurile aplicate, interdisciplinare ale acestora şi metodica educaţiei fizice şi sportului
– studiază astfel de fenomene sintetice, care constituie conduitele generale ale
indivizilor angajaţi în activităţile corporale, ludice, agonistice, recreative, gimnice sau
compensatorii. O dezvoltare mare au luat-o studiile cu privire la strategiile
conduitelor tactice, la algoritmii de învăţare-predare, la mecanismele interacţiunii
umane în grupurile constituite pentru activităţi specifice.
Tehnicile actografice, movografice, poligrafice (componente ale metodei
obervaţiei) dublate de filmare, înregistrarea sonoră şi semnalul sonor servesc
cercetătorul care îşi propune cunoaşterea cât mai obiectivă a manifestărilor globale ale
omului.
În ultimul timp au apărut o serie de termeni care îşi propun să denumească cât
mai sugestiv o disciplină, activitate sau fenomen. Astfel, Kiphard propune termenul
de “motologie” pentru o nouă ştiinţă, care studiază personalitatea şi care are ca obiect
“motricitatea umană ca unitate funcţională a percepţiei, trăirii, a gândirii şi acţiunii”.
Motologia cuprinde, ca domenii potenţiale, studiul dezvoltării motrice (geneza
mişcării), diagnosticul motor şi terapia prin mişcare.

41
 După acelaşi autor (Kiphard) “fenografia” are ca obiect studiul mişcării aşa
cum este ea realizată (forma mişcării) şi care se prezintă direct observaţiei, fiind
obiectivată prin metodele cinematografice. Scopul constă în analiza structurii şi
vizualizarea caracteristicilor figurale şi dinamice ale formelor motrice şi calităţilor lor.
“Motografia” este metoda de înregistrare a mişcărilor sub formă de trasee
(urme):
a). luminoase, ca: stereo-motografia (motografia spaţială);
b). motogram metrie, prin asocierea motografiei cu fotogrammetria pentru
studiul acceleraţiei de-a lungul unei curbe în trei dimensiuni;
c). tehnica infraroşu, razele infrarosii neinfluenţând vederea persoanelor;
d). imagini instantanee pentru prelucrarea imediată.

Tehnici şi instrumente pentru analiza mişcărilor

În ultimul timp s-a impus termenul chineziologie, care-l substituie pe cel de
biomecanică. Chineziologia este disciplina care studiază mişcarea umană în toată
complexitatea ei, din trei puncte de vedere fundamentale:
1. psihologie;
2. fiziologie;
3. mecanic (biomecanic).
Cinematica este parte a mecanicii şi se ocupă cu studiul caracteristicilor temporale
şi parţiale a mişcărilor, făcând abstracţie de forţele care le produc. Mărimile utilizate
pentru descrierea mişcărilor sunt în principal: traiectoria (lungimea); unghiul; timpul;
viteza; acceleraţia; viteza unghiulară; acceleraţia unghiulară.
Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiază forţele care
produc sau modifică mişcarea. Mărimile caracteristice sunt: masa; greutatea; forţa;
impusul; momentul forţei.

42
 Analiza mişcărilor umane
• Analiza calitativă.
Prezintă două aspecte:
1. Analiza nominală, de identificare şi numire a componentelor mişcării.
Diferenţierea mişcărilor constă în stabilirea unui sistem de termeni pe baza
căruia se face recunoaşterea şi identificarea unei mişcări, aşa cum există ea. În
biomecanică, în descrierea mişcărilor se folosesc termeni ca: linear, unghiular,
parabolic, circular, etc.
2. Analiza evaluativă, continuă analiza nominală pentru a diferenţia mişcările între ele
după anumite caracteristici.
Termeni comparativi ca: mai mare, mai înalt, mai rapid, mai precis sunt frecvent
utilizaţi în clasificarea evaluativă.
• Analiza cantitativă se referă la stabilirea mărimii variabilelor mişcării.
Variabilele mişcării sunt cuantificate fie prin operaţii de numărare, fie de
măsurare. Când cantităţile pot fi descrise prin numărare, se numesc discrete, iar când
nu pot fi descrise prin numărare, ele se numesc continue.
Variabilele cantitative ale mişcărilor umane sunt: durata, spaţiul şi forţa.
Din variabilele de bază cantitative se derivă cantităţi măsurabile ca: viteza,
acceleraţia, energia, etc.
• Analiza observaţională se referă la analiza realizată de cercetător a
“performanţelor” reale, a comportamentului în condiţiile fireşti ale concursului,
antrenamentului, ale terenului sau sălii.
Cea mai simplă tehnică de analiză este observarea fenomenologică pe baza
simţului, văzului, prin care este apreciată execuţia unuia sau mai multor subiecţi.
Nevoia de obiectivitate obligă cercetătorul să utilizeze o tehnică de înregistrare şi
cuantificare.

43
 • Analiza pe baza înregistrărilor.
Obiectivitatea observaţiei este asigurată de înregistrările cât mai specifice realizate
cu aparatură şi dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice).
Instrumente software, după Jerry N. Barham, sunt testele creion-hârtie, tabelele
şi graficele de înregistrare şi scalele de evaluare.
Instrumentele hardware sunt toate dispozitivele, aparatele şi instalaţiile care
obiectivează, măsoară sau înregistrează mişcările şi caracteristicele lor.
• Analiza pe baza “reducţiei” şi prelucrării datelor.
Reducţia este transferarea datelor inducţiei în aserţiuni cu caracter simplificat,
generalizator. Datele înregistrate trebuie transformate, grupate, sintetizate, condensate
pentru a fi mai bine folosite.
Fenografia este acea tehnică prin care se studiază forma unei mişcări, aşa cum
este ea percepută şi obiectivată prin cinematografie. Este vorba de analiza structurii
mişcării şi vizualizarea caracteristicilor figurale şi dinamice ale formei acesteia din
punct de vedere a calităţii ei.
Pentru o analiză cât mai structurală, cercetătorul întocmeşte “liste de control”,
după care sunt grupaţi itemii observaţiei:
- scopurile generale ale activităţii;
- structurile secvenţionale ale mişcărilor şi modalităţilor de coordonare dinamică;
- cele mai frecvente greşeli care se produc;
- factorii interni şi externi care influenţează sau determină comportamentul motric.

44
 CURS VII.
Tehnici cinematice, fotografice şi cinematografice
Fotografia, cronofotografia, chinograma
Instantaneul fotografic poate fi util în surprinderea unei trăsături, a stării sau
conduitei subiectului, ca de exemplu “statusul fizic”, fizionomia de efort sau
relaxarea. Instantaneul tehnic va surprinde elementul sau momentul cheie al execuţiei.
Utilizarea fotografiei se recomandă, mai ales în documentarea cu caracter
general şi în munca pedagogica cu începătorii.
Cronofotografia este realizată prin expunerea multiplă al aceluiaşi suport
fotosensibil (film sau placă) utilizându-se un obturator cu o anumită frecvenţă şi
deschidere – Timpul de expunere trebuie să fie foarte scurt, fondul pe care se
proiectează subiectul cât mai inclus, pentru a nu reflect alumina şi a supra expune
filmul.
În prezent subiecţii sunt marcaţi cu pastile reflectorizante sau pastile care
iluminează intermitent de la o sursă de curent portativă şi prevăzută cu vibrator
reglabil sau diode emiţătoare de lumină – pulsatorii.
În analiza biomecanică modernă se realizează cronofotografii în tehnici
moderne, în funcţie şi de felul cronometrării utilizate:
- cu tot obturatorul deschis, sursa de lumină fiind intreruptă periodic prin intermediul
unui dispozitiv rotativ (tehnica harey);
- cu obturatorul deschis, subiectul fiind luminat cu intermitentă (fotografie prin
lumină intermitentă).
Ciclograma. Principiul este acelaşi cu al cronofotografiei.
Diferenţa constă din faptul că în faţa obiectivului nu se mai afla obturatorul cu
fontă. Pe film sau pe placă se imprimă urmele luminoase ale beculeţelor, a căror
mişcare în plan vertical şi lateral va permite analiza diferitelor segmente şi ale
corpului în spaţiu.

45
 Ciclograma continuă se realizează pe film în miscare. Subiectul aflat în
miscare şi prevăzut cu “mărci” sau becuri, va lăsa pe filmul în miscare traseul
mişcărilor sale, aparatul rămânând pe trepied.
Chinograma este o succesiune de momente ale unui act motric, numărul lor
fiind dat de durata acestui act şi de frecventa cadrelor pe secundă.
În cercetările de mare precizie se utilizează aparate speciale de luat vederi, cu
câteva mii de imagini pe secundă. În sport, 300 imagini pe secundă permit o analiză
foarte fină a dinamicii mişcărilor observate.
Tehnica inregistrărilor video şi analiza lor
Înregistrarea şi redarea video prezintă aceleaşi avantaje ca filmul: posibilitatea
analizei cadru cu cadru, a analizei încetinite sau accelerate şi, evident, posibilitatea
proiectării mărite pentru efectuarea de conturograme şi calcule ale traiectoriilor şi
unghiurilor.
Redarea înregistrărilor video în scopul analizării biomecanice necesită o
instalaţie profesională.
Analiza după film a caracteristicilor spaţiale
Forma generală a unei mişcări se poate traduce grafic prin desenarea conturului
şi astfel obţinându-se conturograma. Acesta se realizează astfel: se proiectează pe
hârtie sau pe ecranul unui aparat de citit microfilme pe care s-a aşezat o hârtie
transparentă, filmul cuprinzând mişcarea care ne interesează. Se proiectează fiecare
fotogramă aleasă, trasăm cu creionul conturul subiectului din fiecare fotogramă. Dacă
mişcarea este rapidă, conturograma se face prin proiectarea fotogramelor la intervale
mai mari (expunere din 5 în 5).
Chinograma – contur permite analiza de timp, unghiuri viteze unghiulare.
Analiza duratelor prin intermediul imaginilor din film
Duratele actelor filmate se stabilesc direct cel mai exact dacă în câmpul
imaginii se plasează un cronoscop, sau dacă în cameră este incorporat un dispozitiv –
timer – de marcare directă pe film.

46
 În lipsa lor, durata unei acţiuni motrice se deduce după numărul cadrelor de
film înmulţite cu frecvenţa de filmare de 24/sec, durata rezultă din (30 – 1) cadre x
1/24 = 1,208 sec. (l-a imagine se ia ca punct de referinţă şi se scade din totalul de
imagini care cuprind acţiunea care ne interesează).
Succesiunea fazelor unei mişcări compuse se poate măsura aplicând aceeaşi
regulă. Datele obţinute se înscriu pe diagrama de timp sau cronograme lineare şi
circulare.
Cronogramele fracţionate se alcătuiesc în cazul mişcărilor ciclice, pentru
fiecare segment în parte, care participă la mişcare.
Cronogramele circulare se construiesc pentru ciclurile întregi ale mişcărilor,
cum ar fi, de exemplu, alergarea, mersul (pasul dublu), vâslitul. Un ciclu întreg este
egal cu 360E. Fiecărei fotograme i se calculează numărul de grade corespunzător şi
care se deduce din formula: 1f = 360E / (n-1), unde n-1 este totalul de cadre în care
este cuprins ciclul. Fiecărei faze i se trece apoi valoarea arcului de cerc propriu, în
raport cu numarul de cadre în care este prezentă.
Analiza pe film a vitezei şi acceleraţiei mişcărilor
Traiectoria unei mişcări (spaţiul mişcării) este măsurată prin calcul (condiţia
este ca filmarea să fi fost efectuată cu terenul jalonat sau prevăzut cu cadru grilă).
Viteza rezultată din raportul dintre lungimea traiectoriei şi durata mişcării dedusă din
numărul de cadre care cuprind mişcarea respectivă.

Lt
V = = m / sec .
( n −1)1 / 24

Mişcarea unghiulară (care se produce în jurul unui centru de rotaţie sau axă)
poate fi măsurată cu raportul pe imaginea prelucrată grafic.
Viteza unghiulară (W) este definită ca rată a deplasării în timpul scurs.
Relaţia dintre viteza lineară (V) şi viteza unghiulară (W) este dată de formula
V=r*W (r = raza).

47
 Tehnici pentru studiul caracteristicilor temporale, spaţiale, de viteză şi
acceleraţie a mişcărilor
Mişcările corporale şi mişcările obiectelor utilizate în activităţile corporale se
caracterizează prin indicatori de durată, traiectorie şi distantă, viteză şi acceleraţie,
energie.
Studiul acestor mişcări presupune înregistrarea obiectivă a indicatorilor şi
măsurarea lor, traducerea lor în unităţile de măsură standard. În afara acestor
indicatori măsurabili – parametri – mişcările corporale au particularităţi care sunt
rezultatul aprecierii calitative, apreciere de tip pedagogico – metodic. Astfel de
caracteristici sunt uşurinţa, eleganţa, încadrarea, expresivitatea şi sunt rezultate ale
nivelului de adaptare a mişcărilor la condiţii şi cerinţe.
Durata şi succesiunea constituie dimensiunile temporale ale mişcărilor.
Măsurarea lor se face prin tehnicile cronometriei. În activitatea de educaţie fizică şi
sport vom măsura durate ale lecţiilor sau parţilor acesteia, ale unei alergări de viteză
sau de rezistenţă, a execuţiei în gimnastică, ale latenţei la start, etc.
Succesiunea în timp a unor mişcări sau elemente ale mişcărilor se exprimă în
timp şi în ritm. Tempoul este măsura frecvenţei elementelor de mişcare pe unitatea de
timp (ex. frecvenţa de vâslire, frecvenţa paşilor, etc.).
Ritmul reprezintă structura temporală a unor mişcări care se repetă şi prezintă
accente şi anumite raporturi între părţile care alcătuiesc această structură.
Instrumentele de măsură şi înregistrare a duratei sunt:
- cronometrele;
- cronografele – dispozitive de înregistrare grafică a duratelor;
- dispozitive şi instalaţii de traducere a unor mărimi de altă natură în mărimi
temporale, ca de exemplu: bastonul căzător (pentru timpul de reacţie);
- sistemele de declanşare – oprire a cronografelor sau cronometrelor.

48
 Măsurarea caracteristicilor spaţiale ale mişcării
Caracteristicile spaţiale ale mişcărilor şi acţiunilor pot fi studiate pentru ele
însele, ca parametri caracteristici sau ca măsură de referinţă pentru definirea altor
caracteristici, cum este viteza sau detenta (înălţimea săriturii indicând forţa
subiectului).
Principalele caracteristici spaţiale sunt exprimate în poziţia, distanţa, mărimea,
forma, întinderea obiectelor lumii reale. Spaţiul este tridimensional (infinit, omogen şi
izotop), prin dimensiunile sale se poate preciza poziţia unui obiect în raport cu un
punct de referinţă.
Mişcările corporale şi mişcările obiectelor în spaţiu au ca elemente definitorii
poziţia şi traiectoria.
Poziţia se va defini prin sistemul de coordonate (x, y, z)iar traiectoria prin
caracteristicile metrice (lungimea drumului parcurs pe această traiectorie) şi fizice
(rectilinie, curbilinie).
Alte caracteristici ale mişcărilor cum sunt amplitudinea şi forma, se reduce în
cele din urmă, la poziţii şi succesiuni de poziţii pe o anumită traiectorie.
Studiul caracteristicilor spaţiale se face în strânsă legătură cu caracteristicile de
timp şi energie. Pentru măsurarea lungimilor se utilizează: ruleta, banda metrică,
vizoare optice şi electronice, compasul, hodograful.
Compasul este un instrument vechi utilizat în măsurarea terenurilor. Are o
deschidere de 2 – 2,5 m. Pentru distanţele lungi se folosesc hârtiile topografice.
Podometrul este un captor în formă de ceas, prevăzut cu un balansoar mecanic,
care la şocul produs de pasul drumeţului marchează o cifră în plus. Având pasul
etalonat, turistul poate cunoaşte distanţa aproximativă parcursă.
Hodometrul este o instalaţie având o roată (de bicicletă) care rulează pe sol,
fiind prevăzută cu un contact care marchează fiecare rotire pe un contor.
Circumferinţa roţii, înmulţită cu numărul rotirilor va da lungimea drumului parcurs.

49
 Măsurarea lungimilor paşilor într-o alergare de viteză se efectuează direct, după
urmele lăsate pe pistă. În afară de datele metrice, studiul lungimilor paşilor la acelaşi
alergător într-o perioadă de timp indică nivelul stabilităţii stereotipului dinamic
cortico– neuro – motric.
Distanţele parcurse de un sportiv într-un joc pot fi apreciate destul de precis
folosind transpunerea traseului din teren pe macheta tipărită a acestuia. Traseul de pe
machetă se “citeşte” cu “curbimetrul” – instrument de măsurare a distanţelor pe hartă
– urmărind drumul înscris pe machetă. Indicatorii cifrici înscrişi de pe cadranul
curbimetrului, înmulţiţi cu raportul de reducere a machetei faţă de teren (scara
machetei) vor da lungimea terenului parcurs de sportiv.
Măsurarea unghiurilor care exprimă schimbarea poziţiilor corpului într-o
articulaţie oarecare sau limitele în care se face mişcarea (mobilitate articulara) se
efectuează cu goniometrul.
Măsurarea vitezei şi acceleraţiei mişcărilor
Viteza (raport spaţio–temporal) are semnificaţii şi aspecte diferite în
activităţile corporale: viteza de reacţie, de repetiţie, de executare, de deplasare, de
accelerare.
Viteza de reacţie, mai corect timpul de reacţie (T.R.), este durata perioadei
latente a unei reacţii la un semnal cunoscut sau la unul din mai multe semnale (la
alegere).
Pentru formele concrete de manifestare a T.R. (la start în atletism, lovitura de
la scrimă sau box) se utilizează instalaţii adecvate: contacte care se închid la
declanşarea focului şi se deschid la ridicarea braţelor de pe pistă, sau la desprinderea
piciorului de pe bloc – start.
Instrumentele de măsură pot fi cronografe, cronoscoape sau poligrafe (cu
V=10cm/s).

50
 Viteza de repetiţie reprezintă tempoul maxim al unei mişcări fără nici o
încărcătură, pe un traseu foarte scurt, de ordinul a câţiva milimetri – la proba
“tapping” – sau de câţiva centimetri la probele de “teren”.
Proba “tapping” constă în efectuarea cu cea mai mare viteză, timp de şase
secunde, a unei bătăi la o cheie de contact (tip Morse) legată de un contor, sau cu
creionul pe o bandă de hârtie ce se deplasează uşor, pentru a nu se suprapune
punctele. Numărul de puncte sau bătăi indică viteza de repetiţie. Proba se face atât
pentru mână cât şi pentru picior, cu chei adecvate.
Viteza de execuţie. Termenul se foloseşte pentru mişcările şi acţiunile cu
traiectorie foarte scurtă, fiind foarte apropiat de T.R. Astfel de mişcări care necesită
execuţie rapidă sunt în box, scrimă, aruncările la coş sau la poartă.
Măsurarea vitezei de execuţie a unor astfel de mişcări se face cu tehnici
asemănătoare măsurării T. R. Adică:
un cronograf sau un cronometru electric pus în acţiune de un releu sau contact care
este acţionat de semnalul la care sportivul trebuie să reacţioneze şi un întrerupător
acţionat de finalul actului motric.
Măsurarea vitezelor parţiale. În cursele de semifond şi fond, vitezele parţiale
pot fi măsurate destul de uşor cu cronometru cu dublu stop sau cu un aparat de tip
poligraf sau actograf pe care se înscriu semnale de timp la trecerea sportivului prin
faţa reperelor.
Studiul caracteristicilor de forţă şi energie a mişcărilor
Forţa este definită ca fiind capacitatea organismului de a învinge, prin
contracţii musculare, o rezistenţă sau măsura acţiunii mecanice a unui corp asupra
altui corp F=ma.
Varietatea sub care se întâlneşte forţa şi faptul că prezintă oscilaţii în momente
diferite de timp, determină măsurarea şi înregistrarea cu valori maxime la una sau mai
multe grupe musculare, prin utilizarea unei aparaturi variate, concepută şi adaptată

51
pentru cele mai variate forme de manifestare (tracţiune, împingere, menţinere, lovire
etc.).
Dinamometria se bazează pe folosirea dinamometrelor din cele mai variate
construcţii, toate având la bază proprietăţile elastice ale diferitelor materiale.
Dinamometrul palmar este constituit dintr-un arc oval, prevăzut în centrul său
cu un dispozitiv simplu bazat pe pârghii şi cu un ac ce arată, pe un cadran, valoarea
forţei flexorilor palmari.
Dinamometrul cu arc, cu variante diverse, este utilizat pentru măsurarea forţei
maxime, a preciziei reproducerii unei mişcări şi rezistenţei diferitelor grupe
musculare.
Platformele sau mecanismele dinamografice permit studiul dinamicii forţei în
timp, la sărituri sau în startul probelor de viteza.
Tensiometrul este un dispozitiv de înregistrare a forţei diferitelor grupe
musculare bazat pe presiunea exercitată de un cablu inextensibil asupra unui sistem de
măsurare.
Metode şi tehnici pentru măsurarea detentei
Săritura în înălţime de pe loc sau cu elan de 2-3 paşi este cel mai simplu
procedeu de măsurare a detentei. Pentru aceasta este necesar să se însemneze pe un
panou vertical sau pe perete înălţimea executantului cu mâna întinsă în sus, în dreptul
degetului mijlociu, după care acesta execută săritura şi lasă o urmă (pe panou sau pe
perete).
O. Ungureanu (Iaşi) a imaginat un aparat care constă dintr-o bandă metrică
rulantă pe un tambur care nu se mişcă liber. Banda este prinsă de o centura care se
leagă în jurul taliei subiectului, capătul liber al benzii metrice este fixat pe sol;
subiectul efectuează o săritură pe verticală, timp în care se derulează şi banda pe
tambur.
Înaintea săriturii şi după aterizare se citesc datele din dreptul tamburului, după
care se face diferenţa care exprimă valoarea detentei.

52
 Măsurarea detentei se face şi prin metode mecanografice, care au la bază un
aparat compus din resoarte şi dispozitive de înregistrare care oferă date despre
desprinderea pe verticală.
Cu ajutorul mecanografului se recoltează următoarele date:
• profunzimea genuflexiunii;
• înălţimea săriturii;
• timpul în care se efectuează genuflexiunea, întinderea piciorului şi zborul;
• durata pauzei din timpul inferior al genuflexiunii;
• numărul de sărituri în unitatea de timp;
• puterea dezvoltată în timpul săriturii.
Măsurarea forţei şi anduranţei musculare
Muşchii corpului deţin energia necesară forţei de contracţie pentru menţinerea
unei anumite poziţii, deplasării corpului sau împingerii şi tragerii obiectelor de la sau
spre el. Orice activitate necesită o cantitate de forţă. Dezvoltarea forţei este obiectiv
de bază în obţinerea performanţei în sport.
Forţa statică reprezintă maximum de forţă efectivă care se aplică dintr-o dată
asupra unui obiect imobil, de către individul aflat într-o poziţie imobilă, standardizată.
Forţa statică se referă la contracţia statică sau izometrică.
Forţa dinamică relativă. Performanţa de forţă a individului trebuie raportată la
greutatea corpului său după formula:
Forţa dinamică relativă a subiectului = Performanţe de forţă / Greutate corporală.
Criteriul greutăţii corporale este utilizat în stabilirea categoriilor în haltere,
lupte, box, întrucât forţa dinamică este efectiv relativă.
Anduranţa musculară dinamică= efectuarea unei mişcări contra unei rezistenţe
mari (cel puţin de două ori) sau a unei rezistenţe mai mici într-un număr mai mare de
repetiţii.
Ea poate fi evaluată sub diferite aspecte:

53
-de scurtă durată – activitate foarte intensă până la 30 sec. (flotări);
-de durată mijlocie – activitate de intensitate moderată, până la cel mult 4
-de lungă durată – activitate de intensitate redusă (alergări de distanţă, ciclism, înot);

54
 CURS VIII.
ACTIVITATEA ŞI MUNCA DE CERCETARE CONCRETĂ
Practica cercetării
Condiţii preliminare pentru ca studentul să înceapă munca de cercetare
Având în vedere că cercetarea implică în general două aspecte majore, teoria
cercetării şi practica cercetării, studentul este nevoit ca înainte de a începe munca de
cercetare propriu-zisă (experimentul, experienţialul) să îndeplinească anumite condiţii care
asigură adaptarea şi integrarea în practica cercetării.
Aceste condiţii preliminare ar fi:
• competenţă teoretică, ce implică:
1. Nivel corespunzător de însuşire a teoriei domeniului în care efectuează cercetările.
2. Însuşirea fundamentării teoretice a domeniului referitoare la conţinutul
gnoseologic şi epistemologic al acestuia.
3. Însuşirea fundamentelor metodologice ale cercetării, cuprinzând regulile,
principiile» „canoanele" logice ale cercetării ştiinţifice.
4. Documentare şi informare permanentă în domeniul profesional.
• competenţa practică, ce presupune:
1. Cunoaşterea directă, nemijlocită a activităţii de educaţie fizică şi sportivă, cu
măsurarea şi înregistrarea aspectelor acestora.
2. Lucrul în echipa, dacă se poate, multidisciplinară, care presupune colaborarea
cu diferiţi specialişti.
3. Participare la cât mai multe congrese, simpozioane, conferinţe, sesiuni de
comunicări ştiinţifice.
4. Dobândirea unei specializări, în interiorul căreia să efectueze cercetări,
având teme specifice acesteia.
5. Însuşirea metodelor de lucru cum ar fi: observaţia, experimentul, ancheta
etc.;

55
 6. Însuşirea procedeelor şi tehnicilor de tip biomecanic antropometric sau de
înregistrare a actelor, acţiunilor motrice (magnetoscop - „video" ş.a.m.d.).
7. Învăţarea şi, utilizarea tehnicilor de clasificare şi ordonare a datelor recoltate şi a
metodelor statistice.
8. Obişnuinţa de a redacta lucrările ştiinţifice într-un limbaj clar, sobru obiectiv
etc.
9. Obişnuinţa de a vorbi în public şi de a comunica în timp limitat rezultatele şi
concluziile cercetării.
Se observă că formarea unui cercetător competent presupune un proces îndelungat
(cca. 8-1O ani) şi destul de dificil, întrucât însuşirea teoretică a cunoştinţelor, a principiilor
şi regulilor din cărţi şi manuale, nu este decât o parte din procesul dobândirii
competenţei. La aceasta contribuie faimosul circuit „teorie - practică - teorie", care are
caracter de permanenţă în întreaga carieră de cercetător.
Alegerea temei de cercetare
Cercetătorul prin excelenţă este avid de informaţie, simte nevoia să cunoască, îi
place noul şi implementarea lui în viaţa obişnuita. De aici apare necesitatea alegerii unei
teme din multitudinea problemelor ridicare de un domeniu de activitate sau altul,
stabilind o anumită problemă asupra căreia va efectua investigaţii, măsurători şi
experimente.
Criterii în alegerea temei (adaptat după J.R. Thomas şi J.K. Nelson, 1985):
1. Se poate lucra? Cercetătorul are capacitatea, timpul, resursele, subiecţii şi condiţiile
de lucru pentru a duce la capăt studiul temei propuse?
2. Merită efortul? În ce măsură problema este destul de importanta, pentru a satisface
motivaţia alegerii.
3. Interesul. Este interesat cercetătorul în domeniul şi tematica specifică? _Se poate
învăţa ceva din realizările acestei teme?
4. Valoarea teoretică. Aduce contribuţii evidente la progresul domeniului?

56
5. Valoarea practică. Soluţiile şi concluziile cercetării ameliorează practica educaţiei
fizice-şi sportului? (1, 2, 3, 4, 5 după J. R. Thomas şi J. K. Nelson, 1985).
6. Tema să răspundă intereselor cercetătorului (studentului, profesorului), să fie
legată de pregătirea acestuia, de examenele date, de lecturile sale, de lumea sa
culturală, politică sau religioasă.
7. Sursele bibliografice la care se recurge să fie reperabile, adică accesibile material
cercetătorului.
8. Sursele la care se recurge să fie manevrabile, adică accesibile teoretic - cultural
cercetătorului.
9.Metodologia necesară cercetării respective să fie accesibilă
experienţei studentului, cercetătorului.
Exprimate astfel aceste criterii şi reguli pot fi rezumate într-o singură regulă şi
anume: „cine doreşte să facă o cercetare ştiinţifică trebuie să facă o lucrare pe care este
capabil să o facă". Altfel pot exista cazuri de cercetări abandonate în mod dramatic,
tocmai fiindcă nu s-a ştiut să se pună problema iniţială în aceşti termeni foarte evidenţi.
Dacă ne referim la temele de cercetare ale studenţilor (sesiuni de comunicări,
licenţă etc.) sau ale profesorilor (grad, doctorat etc.) atunci amintim că aceste teme
trebuie să exprime „concordanţa dintre cele trei niveluri de abordare a cercetării practice:
ce trebuie cercetat, ce poate fi cercetat, ce se cere a fi cercetat": (A Gagea, 1999).
După stabilirea temei de cercetare, aceasta trebuie să satisfacă următoarele cerinţe
(conform A Gagea, 1999):
- atât realizarea, cât si aplicarea ei să nu fie nocive, invazive, riscante pentru sănătate,
echilibru psihic şi cel de mediu;
- să nu încalce principii morale, religioase, etice, ecologice etc.;
- să reprezinte o problemă încă nerezolvată (fie ca proporţie, fie ca nivel);
- să fie interesantă nu numai pentru cercetător, dar pe cât posibil şi pentru un grup larg
de utilizatori, disciplină, domeniu, ştiinţă;

57
- să fie fezabilă în general, iar în particular realizabilă la nivelul dotării, experienţei
şi competenţei cercetătorului (susţinută de argumente şi garanţii convingătoare);
- soluţia preconizată să fie nu numai nouă, dar să şi reprezinte un progres evident;
- să aibă o arie extinsă ca potenţial de utilizare, implementare, valorificare etc.
- aplicarea să "fie ori benefică, ori profitabilă ştiinţific (de preferinţă ambele);
concret, să fie-importantă atât din punct de vedere economic, cât si didactic,
eventual
social etc.;
- să reprezinte un câştig de prestigiu, atât pentru cercetător, cât şi pentru cei pe care-i
reprezintă, sau să continue o tradiţie, o supremaţie etc.
Titlul lucrării
O dată tema de cercetare aleasă, ea se concretizează într-un „titlu" al lucrărilor
ştiinţifice, iar acest titlu trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, si anume:
- să fie formulat clar, precis, sobru (distingându-se de titlurile gazetăreşti,
bombastice etc.);
- să fie scurt, menit să atragă atenţia cititorului asupra celei mai importante şi noi idei;
- să fie exprimat, de preferinţă printr-o singură, propoziţie sau frază;
- să nu cuprindă paranteze, prescurtări sau cuvinte între ghilimele;
- titlul trebuie si vizeze problema pusă în atenţie;
- după aceste criterii se formulează şi subtitlurile dar şi titlurile de părţi, capitole,
secţiuni, paragrafe etc.;
- ar fi bine dacă cel ce citeşte titlul poate anticipa problematica lucrării sau destinaţia
concluziilor ştiinţifice şi posibilitatea de aplicare a acestora în căzu! altor situaţii;
- titlul trebuie să reflecte legătura sau raportul autorului cu tema şi de aceea se
recomandă formele ca: „Aspecte ale ...", „Studiu privind ..,", „Cercetare privind ..."
„Elemente ,de ....", „Studiu comparativ ...", „Eficacitatea ...", „Creşterea eficienţei...",
„Contribuţii privind ....", Un model al ..', „Unele mijloace ,..",
„Dezvoltarea ..,"„Posibilităţi de „.",etc.

58
 Temele de cercetare, din domeniul nostru, pot să se refere mai ales în două
direcţii: educaţie fizică şi sportul de performanţă.

În educaţie fizică temele pot să se adreseze la:

- densitatea motrică, pedagogică, funcţională în cadrul lecţiilor de educaţie fizică;
- dezvoltare fizică; capacitate motrică generală; în cazul diferitelor cicluri de
învăţământ;
- evaluarea profesorului şi autoevaluarea elevilor;
- eficienţa unor variante ale procedeelor metodice pentru dezvoltarea
calităţilor motrice (viteză, forţă, rezistenţă, coordonare, supleţe etc.);
- eficienţa învăţării de tip „intensiv" şt „extensiv" pentru deprinderile motrice
specifice diferitelor cicluri de învăţământ;
- autonomia elevilor în lecţia de educaţie fizică;
- accesibilitatea probelor ROMFIT la nivelul diferitelor clase de elevi; eficienţa unor
proiecte de programe;
- eficienţa problematizării în învăţarea motrică;
- eficienţa ..întrecerii" în lecţia de educaţie fizică;
- comunicarea didactică în lecţia de educaţie fizică;
- situaţii de învăţare în activităţile extraşcolare;
- dezvoltarea echilibrului emoţional la elevi prin mijloacele specifice ale
educaţiei fizice şi sportive;
- eficacitatea exerciţiilor din atletism, gimnastică, jocuri sportive pentru dezvoltarea
calităţilor motrice;
- potenţialul biomotric la elevi;
- optimizarea mijloacelor în cadrul lecţiei;
- îmbogăţirea conţinutului (mijloace) propriu educaţiei fizice;
- contribuţii metodologice privind predarea în lecţia de educaţie fizică;
- aptitudinile psiho-motrice ale elevilor pe diferite trepte de vârstă; ş.a.m.d.

59
 În sportul de performanţa temele se pot adresa la:
. factorul biologic {fiziologic, biochimic, hormonal);
- factorul psihologic si psihosocial (interrelaţii):
- pregătirea sportivă: selecţie, planificare, mijloace, valorificare în concursuri;
- condiţiile materiale;
- planificare, structuri, dozări, pauze etc.;
- stare, formă sportivă;
- efortul, antrenament;
- verificări, probe de control;
-- refacerea, recuperarea după efort;
- conducerea antrenamente î or şi efectuarea lor;
- metode de pregătire (intervale, repetări, de durată);
- capacitatea de efort;
- adaptare la efort; ş.a.m.d.
Structurarea şi formularea ipotezelor şi a sarcinilor de cercetare
Aici evidenţiem câteva aspecte practice ale cercetării, întrucât la capitolul
„experimentul” am arătat aspectele metodologice ale ipotezei.
În practica cercetării apare evident faptul, că după modul în care este formulată
ipoteza depinde eficienţa desfăşurării cercetării efective. Ipotezele nu pot fi
structurate şi elaborate oricum, ci ele trebuie sa se refere la acele aspecte care
sunt cele mai probabile şi care au suportul logic şi real cel mai adecvat. Când se
organizează o cercetare ştiinţifică, imediat după conturarea problemei: se
elaborează şi se formulează ipotezele.
Stabilirea prezumtivă, provizorie a unei relaţii între două sau mai multe
variabile si necesitatea verificării acestei relaţii, determină cercetătorul să
recurgă la raţionamente deductive, inductive, analogice etc. şi în acelaşi timp să
utilizeze datele bibliografice (teoretice).

60
 În practica cercetării, odată formulată ipoteza de lucru se trece apoi la stabilirea
obiectivelor (sarcinilor) cercetării respective. Sarcinile cercetării sunt stabilite în
concordanţă cu condiţiile materiale existente, dar în sensul satisfacerii exigenţelor
impuse de ipoteza de cercetare.
Organizarea unei cercetări ar presupune următoarele aspecte şi sarcini:
- stabilirea temei şi purcederea la studiul literaturii referitoare temei cercetării
respective;
- formularea ipotezei de lucru prin metodele cunoscute descrise, în capitolul
„experimentul";
- pregătirea metodelor de lucru, stabilirea variabilelor independente şi
dependente precum şi modul concret de utilizare a acestora în scopul cercetării;
- determinarea, cu ajutorul metodelor cunoscute (metoda loteriei, metoda pasului
statistic etc.) a grupelor de lucru, constituite din subiecţi selecţionaţi prin criterii
ştiinţifice;
- stabilirea etapelor de lucru cu subiecţii (nr., durată etc.) şi a locului unde se va
face practic cercetarea;
- definitivarea stabilirii sarcinilor, ce anume, cât şi cum va lucra cercetătorul;
- punerea la punct a metodelor de prelucrare şi interpretare a datelor reieşite din
experiment, sau în urma aplicării oricărei metode de cercetare;
- efectuarea unei repetiţii generale (experiment pilot) în vederea verificării
eficienţei tuturor procedurilor utilizate în timpul cercetării;
- desfăşurarea propriu-zisă a cercetării şi culegerea datelor cu efectuarea
prelucrărilor respective: grafice, calcularea unor coeficienţi statistici etc.;
- prelucrarea definitivă a datelor şi interpretarea finală a acestora;
- validarea sau invalidarea ipotezei cu ajutorul testelor statistice de semnificaţie;
- redactarea lucrării respective;
- aplicarea în practică a rezultatelor cercetării.

61
 Redactarea şi susţinerea publică a lucrărilor de cercetare ştiinţifică (licenţă,
disertaţii, comunicări ştiinţifice)
Redactarea şi susţinerea publică a lucrării de cercetare reprezintă momente
importante ale activităţii de cercetare ştiinţifică, menite să arate valoarea acestei
activităţi. Aceste momente semnifică faptul de a comunica altora concluziile obţinute
în cercetare şi modul de lucru în etape, de Ia punerea problemei, a stabilirii ipotezei
(ipotezelor), organizarea cercetării, interpretarea datelor, concluzii etc.
Atât redactarea cat şi susţinerea publică a lucrării se prezintă ca modalităţi fireşti de
comunicare ştiinţifică - redactarea fiind o formă de comunicare scrisă, iar susţinerea
publică o formă orală. Aceste modalităţii de comunicare sunt forme de valorificare a
rezultatelor obţinute în urma unei cercetări, devenind posibilităţi de întemeiere a
personalităţii ştiinţifice _a cercetătorului; de dezbateri tematice; de dialog cu specialiştii şi
alţi beneficiari.
Redactarea şi susţinerea publică sunt forme ce includ o componentă stilistică de
limbaj dar şi un ansamblu de reguli şi exigenţe de redactare sau de comunicare. Evident
că nu există un model unic de redactare şi de susţinere publică, dar putem arăta
unele norme, sau standarde recunoscute, ceea ce vom face în continuare.
Redactarea lucrărilor de cercetare ştiinţifică
Exigenţe generale privind redactarea
• Trebuie stabilit ,‚cui vorbeşte lucrarea", care sunt destinatarii, beneficiarii cărora
se adresează lucrarea respectivă.
• Trebuie stabilit „cum se vorbeşte". Odată ce s-a decis cui i se scrie, trebuie
decis cum se scrie. Aceasta nu este o problemă uşoară, pentru ca dacă ar exista
nişte reguli desăvârşite cu toţii am fi mari scriitori. Oricum a scrie înseamnă şi o

62
 chestiune de antrenament, de aceea se recomandă câteva aspecte generale: „a
nu se face fraze lungi', dacă totuşi survin le scriem, dar apoi, le scurtăm; a nu
efectua prescurtări; „scriem tot ceea ce ne trece prin cap, dar numai la pruna
redactare, după aceea o luăm de la capăt".
• Nu este obligatoriu, să înceapă redactarea cu primul capitol conform sumarului
stabilit al lucrării. Dacă suntem mai pregătiţi şi mai documentaţi pentru redactarea
unui capitol următor (al II-lea, al III-lea...) o putem face.
• Definim totdeauna un termen atunci când îl introducem pentru prima oară.
• Când folosim citate, ţinem cont de zece reguli (după Umberto Eco 2000):
- datele obiect de analiză interpretativă sunt citate în amploarea lor;
- textele din literatura critică sunt citate numai când se coroborează, ori confirmă o
afirmaţie de-a noastră;
- citatul presupune să se împărtăşească ideea autorului citat, sau cel puţin ca textul să
nu fie precedat şi urmat de expresii critice;
- din orice citat trebuie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită;
- trimiterile de surse primare trebuie făcute la ediţia cea mai acreditată;
- atunci când se studiază un autor străin citatele trebuie să fie în limita originală;
(citatul să fie urmat în paranteză de traducerea textului);
- trimiterea la autor şi la operă trebuie să fie clară în interiorul textului;
- atunci când un citat nu depăşeşte două-trei rânduri se poate înşira între ghilimele;
dacă nu, atunci se trece în subsolul paginii;
- citatele trebuie să fie fidele; trebuie transcrise aşa cum sunt;
. nu trebuie eliminate părţi ale textului fără a marca acest lucru;
- referinţa trebuie să fie exactă şi punctuala: nu se citează un autor fără a spunem ce
carte şi la ce pagină, referinţa trebuind să poată fi controlabilă de către rigurozitatea
ştiinţifică presupune ca în redactare să se utilizeze formulări corecte ale
noţiunilor, conceptelor, metodelor etc.

63
- originalitatea constă în asigurarea, pe parcursul elaborării şi a redactării, a unui loc
evident opiniilor personale ale autorului, sau utilizarea unor metode şi tehnici noi de
analiză, prelucrare şi interpretare;
- stilul redactării să fie concentrat şi direcţional pe ideea centrală a lucrării; sa fie
coerent, facă omisiuni, repetări inutile, reveniri nejustificate;
- să fie prezentă acurateţea gramaticală şi literară, dovedind o bună stăpânire a
limbii literare, dar şi a limbajului de specialitate.
Reguli privind componentele lucrării ştiinţifice
Mai întâi se face un plan de lucru care cuprinde titlul, sumarul şi introducerea.
Un titlu bun este deja un proiect. Un sumar bine structurat asiguri coerenţa lucrării şi
corporalitate. Introducerea face trecerea spre partea de bază a lucrării.
Informarea documentară se realizează la începutul cercetării, dar ea poate
continua să se completeze şi pe parcurs. Datele obţinute prin informare documentară
vor fi preluate critic, pentru a fi utilizate în lucrare, numai în măsura în care sunt
semnificative pentru susţinerea teoretici a temei, formularea ipotezelor, alegerea
metodelor etc. Lipsa de documentare, privind tema aleasă, devine o importantă
greşeală metodologică.
Componentele unei lucrări ştiinţifice şi conţinutul capitolelor acesteia
(model orientativ)
Orice lucrare ştiinţifică include mai multe componente infrastructurale utile,
indispensabile pentru atingerea obiectivului urmărit.
Aceste componente pot fi structurate, având în vedere cerinţele standard, de
tradiţie ştiinţifică, economisire de timp, şi ţinând cont de principiile deontologiei,
uzanţe, reguli, norme estetice.
Schema generală cea mai des utilizată în redactarea unei lucrări ştiinţifice şi
care vine urgent în orientarea tinerilor cercetători (studenţi) .se prezintă astfel:
1. Titlul lucrării ştiinţifice;
2. Partea introductivă; consideraţii generale; context general şi context particular de

64
 punerea problemei (cu capitolele ei);
3. Partea teoretică tratarea teoretică şl bibliografică a temei (capitolele ei);
4. Partea practică sau a cercetărilor personale, de regulă (empirice)
experimentale;.
Contribuţii personale la elucidarea problemei puse în discuţie:
Capitolul 4.1. - Ipotezele cercetării
Capitolul 4.2 - Obiectivele sau sarcinile cercetării
Capitolul 4.3 - Metodologia şi organizarea cercetării
• Subcapitolul 4.3.1 - Principii metodologice utilizate pe baza cărora a fost
abordată cercetarea temei
• Subcapitolul 4.3.2 — Subiecţii cercetării şi eşantioanele de lucru
• Subcapitolul 4.3.3 - Metode şi tehnici utilizate, inclusiv cele statistice de
prelucrare a datelor
• Subcapitolul 4.3.4 - Etapele de desfăşurare a cercetării şi a culegerii datelor
• Subcapitolul 4.3.5 -= Condiţiile concrete, ambianţa fizică şi ambianţa psiho-
socială în care s-a derulat cercetarea
• Subcapitolul 4.3.6 - Implicaţii metodologice în problematica specifică
satisfacerii temei de cercetare, valoarea şi limitele metodelor şi tehnicilor
utilizate în cercetarea respectivă
Capitolul 4.4 - Analiza datelor cercetării şi rezultatelor reieşite din studiul empiric
Capitolul 4.5 - Interpretarea datelor, concluzii parţiale
Partea concluziv-creatoare şi de final a lucrării
Bibliografia
Anexe
Titlul lucrării de cercetare ştiinţifică
Mai înainte am discutat cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un titlu,
când este formulat şi stabilit, pentru o anumită lucrare de cercetare.

65
 Acum amintim câteva aspecte generale privind scrierea titlului şi ordinea înscrierii
autorilor.
Titlul trebuie să fie formulat scurt (o propoziţie sau frază), sobru, clar şi precis,
sugerând cititorului problema pusa în discuţie de lucrarea respectivă. După aceleaşi
criterii se formulează şi subtitlurile, dar şi titlurile de părţi, capitole, paragrafe etc.
Se recomandă ca titlul să se scrie cu majuscule, el nu se subliniază, iar după titlu nu
se pune punct,
La câteva spaţii mai jos, de obicei în partea dreaptă a paginii se scrie ordinea
autorilor, sau dacă este unul numele şi prenumele autorului.
Ordinea înscrierii autorilor se începe cu prenumele, sau iniţiala acestuia, .urmată
de numele autorului (autorilor). Când sunt mai mulţi autori, ordinea se stabileşte după
criterii cum ar fi: gradul ştiinţific, contribuţia adusă în cercetare, ordinea alfabetică etc.
De regulă, responsabilul sau coordonatorul se înscrie primul.
Numele şi prenumele primului autor, sau coordonator serveşte drept criteriu de
indexare în cataloagele şi bibliografiile alfabetice organizate in biblioteci. Din mai multe
motive, pentru autoare s-a instituit regula ca prenumele să se scrie integral .
Introducerea sau consideraţii generale (cuvânt înainte)
Aici se scoate m evidenţa importanţa problemei, a temei abordate, atât din punct de
vedere practic, dar si teoretic. Se arată cauzele alegerii temei şi de asemenea istoricul
problemei cuprinsă în titlul lucrării.
Se explică cuvintele cheie (descriptorii) cuprinşi în titlu, pentru a aduce precizări şi
a completa informaţional titlul lucrării.
Se arată, stadiul în care se afla cunoştinţele privind tema sau problema pusă în
discuţie, se stipulează ce s-a realizat şi la ce nivel, precum şi ce nu s-a realizat încă. Se
precizează locul temei în cadrul problematicii domeniului, reieşind o atitudine critică şi
revendicativă din partea autorului, în preluarea datelor literaturii de specialitate.

66
 Se enunţă obiectivele urmărite, se evidenţiază scopul cercetării, se defineşte
cadrul general de studiu sau al problemei şi, de asemenea, se menţionează limitele
studiului întreprins etc.
Partea teoretică; tratarea teoretică şi bibliografică a temei
Ea poate fi tratată pe mai multe subcapitole sau paragrafe, care ar trebui să cuprindă
abordarea teoretică bibliografică, metodologică, experimentală etc., a problemei. Literatura
de specialitate, privind tema în discuţii, devine sorgintea informaţiilor acestei părţi a
lucrării. Se va consulta cărţi, reviste, periodice, casete, dischete etc., şi care vor fi trecute în
lista bibliografică.
Studenţii, în momentul redactării lucrărilor de licenţă, vor întocmi cu siguranţă un
astfel de capitol, în care sintetizează datele literaturii de specialitate, dovedind astfel
stăpânirea temei alese, a temeiurilor ei, din punct de vedere teoretic şi metodologic
Partea practică sau a cercetărilor personale privind tema.
Aceasta poate avea următoarea structură:
1. Ipotezele cercetării
O parte din ipoteze, care pot fi uneori numite premise, au rolul să precizeze condiţiile
de aplicare a teoriei. Asupra acestor ipoteze-condiţii iniţiale, trebuie revenit permanent în
toate etapele de construcţii a modelului, care au rol în elaborarea şi definitivarea
ipotezei. Aceste ipoteze iniţiale reprezintă în fond, primul efori de abstractizare pe baza
modelului construit, generator de ipoteze. Al doilea grup de ipoteze priveşte
comportamentul, sau reacţiile mediului, subiecţilor când se aplică o variabilă
independentă experimentală etc.
Ipoteza, până la validare sau invalidare, până ta confirmare sau infirmare, trebuie
tratată cu mare circumspecţie din moment ce ea este o deschidere posibilă către
adevăr, este un răspuns provizoriu la întrebările puse, fiind, mai exact, doar un cap de
pod către necunoscut.
Este recomandabil ca ipotezele să fie formulate în formă afirmativă şi cât posibil sub
forma raţionamentului: dacă „A", atunci ,B".

67
 Ipotezele pot fi formulate şi altfel dar ele trebuie să reflecte aşteptările noastre,
exprimate logic, în legătură cu experimentul întreprins.
Elaborarea ipotezelor este partea cea mai delicată şi complicată. precedată de
efortul cercetătorului de punere în relaţie funcţională (teoretică) a unor variabile:
variabile instantanee (mediul, condiţii etc.); endogene; exogene etc. Relaţiile dintre
variabile pot lua forme diferite: ecuaţii de comportament: ecuaţii de echilibru: ecuaţii
de definiţie etc.
Obiectivele şi sarcinile cercetării
Acestea sunt stabilite în funcţie de cerinţele ipotezelor şi necesitatea confirmării
sau infirmării acestora, în urma desfăşurării experimentului efectuat privind tema
aleasa.
Pot fi arătate obiective de ordin teoretic, precum şi obiective considerate
practice, care trebuie îndeplinite de cercetare. Aici pot fi trecute condiţiile de
derulare a cercetării, subordonate ipotezei de cercetare sau a premiselor teoretice,
Metodologia şi organizarea cercetării
Aici se arată aspectele teoretice şi epistemologice care stau îs baza demersului
practic ai cercetării. Dacă este nevoie, se enumera principiile metodologice utilizate şi
pe baza cărora a fost abordată cercetarea temei. sau paradigmele, ca şi cadrul general
de cuprindere a fenomenelor din domeniul respectiv.
Apoi se prezintă subiecţii cercetării şi eşantioanele de lucru.
Se va arăta: populaţia din care fac parte; vârsta: sexul: sportul practicat;
nivelul de pregătire; condiţiile selecţionării pentru cercetare: modul de organizare a
grupelor, pe categorii etc.
Se indică modul de organizare a experimentului, arătându-se dacă s-a efectuat
cercetare constatativă. de verificare longitudinală, transversală, în laborator sau în
condiţii naturale. Se precizează locui unde s-a făcut cercetarea şi contactul cu
subiecţii, durata, periodicitatea efectuării măsurătorilor asupra subiecţilor.
Metode şi tehnici utilizate

68
 Acestea vor fi descrise succint, reţinând aspectele importante ale acestora,
scoţând în evidenţă atât conceptul care stă la baza metodei cât şi procedeul, sau
aplicarea concretă a metodei.
Dacă metoda este originală, atunci se descriu operaţiile practice în succesiunea
lor, scoţându-se în evidenţă diferenţele faţă de metodele clasice. Aici vor fi prezente,
tot pe scurt, metodele procedeele şi tehnicile statistice care au făcut posibilă ordonarea,
prelucrarea şi analiza datelor obţinute prin cercetare.
Etapele de desfăşurare a cercetării şi de culegere a datelor
Se consemnează etapele sau fazele prevăzute de lucru cu subiecţii. eşalonate in
timp, momente când s-au strâns şi datele experimente respective.
Condiţiile concrete. ambianţa fizică (ambientală) şi ambianţa psihosocială în
care s-a derulat cercetarea
Aici se arată cadrul in care s-a derulat întreaga cercetare; locul, condiţiile
concrete, neajunsurile, aspectele pozitive, învăţăminte pentru organizarea unor cercetări
viitoare, precum şi implicaţii metodologice, valoarea şi limitele metodelor utilizate.
Analiza datelor, prelucrarea ,interpretarea lor şi rezultatele obţinute.
Acesta este capitolul cel mat consistent de bază, care dă corporalitate
lucrării.
De felul în care sunt analizate, prelucrate şi interpretate datele culese, depind
rezultatele lucrării dar mai ales natura concluziilor.
Aici se vor redacta atâtea subcapitole sau paragrafe, câte feluri de date am
obţinut. Rezultatele concrete se prezintă centralizat în tabele. Tabelele sunt un
instrument utilizat frecvent pentru a reda date brute sau date prelucrate, calcule care
arată diferite faze ale analizei Ele sunt comentate mai mult sau mai puţin, după caz, în
textul lucrării.
Graficele sunt utilizate pentru a reda sintetic o legătură între variabile, o teză,
o idee. Dacă tabelele sau grafice sunt voluminoase şi îngreunează fluiditatea lecturii, ele

69
sunt prezentate în anexe, iar in text simt reţinute cifre, sau mici tabele cu dalele cele
mai relevante.
Discutarea şi interpretarea datelor: concluzii parţiale
În redactarea acestui subcapitol, autorul este bine să prezinte datele care conduc
la validarea ipotezelor, sau invalidarea lor şi să susţină concluziile la care au ajuns.
Interpretarea datelor se face pe categorii de probleme; prin etichetarea
rezultatelor cu ele însele sau comparând rezultatele unele cu altele, între ele).
La baza acestor comparaţii sunt prelucrările statistice a datelor, coeficienţi,
parametrii, corelaţii etc. Calculele diferiţilor coeficienţi statistici pot fi semnificative sau
nesemnificative. Vom lua în seamă. pentru interpretare, numai diferenţele semnificative
reieşite pe seama unor teste de semnificaţie statistică.

Concluziile finale ale lucrării (cercetării)

Sintetizând concluziile parţiale, corespunzătoare subcapitolelor analizei,
prelucrării, interpretării datelor şi rezultatelor, apar concluziile finale ale cercetării.
Concluziile vor prezenta două aspecte: teoretic şi practic. Fundamentarea
teoretică a problemei şi aplicabilitatea practică sunt împletite, referindu-se atât la partea
teoretică, cât şi la aspectele teoretice ale experimentului. Concluziile reieşite din
experiment se vor referi la ipoteze de cercetare, la validarea sau invalidarea acesteia,
precum şi la datele recente ale ştiinţei.
Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor reprezintă cea din urmă
componentă (parte) a cercetării ştiinţifice propriu-zisă.
Rezultatele teoretice, adică implicaţiile şi consecinţele ipotezei în confruntarea cu
(aptele observate, reprezintă punctul de plecare a procesului de verificare a ipotezei şi
a concluziilor. Dacă din această confruntare rezultatele arată compatibilitatea cu teoria
rezultată din ipoteză, atunci ajungem la concluzia că ipoteza este acceptată, deci
confirmată.

70
 Dacă apar dezacorduri semnificative între teorie (ceea ce susţine ipoteza) şi faptele
observate în experiment, atunci ajungem la concluzia infirmării ipotezei, neacceptării ei.
Valoarea concluziei este identică in arabele cazuri: când se confirmă sau se
infirmă ipoteza întrucât concluzia invalidării ipotezei avertizează asupra drumurilor .
„închise" în cercetare.
Dacă nu este vorba de un drum „închis" atunci se trece la modificarea,
reformularea ipotezei, ceea ce implică reluarea procesului de cercetare de la început, până
când ipoteza se structurează în aşa fel încât dezvoltă o nouă teorie, în concordanţă cu
realitatea.
Fundamentarea concluziilor presupune:
- evidenţierea consecinţelor ipotezelor, care urmează să devină principii, legi, teorii
sau soluţii practice;
- confruntarea confirmării sau infirmării ipotezelor cu faptele empirice;
- stabilirea relaţiilor dintre ipoteze şi faptele empirice ca expresie a realităţii practice.
Concluzia ştiinţifică a lucrării este rezultatul ultim, final al cercetării unui fenomen
sau altul.
Fundamentarea concluziei, veracitatea ei, trebuie să satisfacă exigenţe de ordin
logic, practic, eficienţă.
Orice concluzie trebuie să fie coerentă întregului demers al cercetării efectuate.
Cercetătorul va trebui să focă observaţii şi critici vizând cercetarea întreprinsă.
Important este şi aspectul valorificării concluziilor şi rezultatelor care de obicei
cade în sarcina cercetătorului, care a efectuat lucrarea respectivă. Acesta trebuie să facă şi
unele propuneri privind aplicarea rezultatelor cercetării, dar şi explicarea modalităţilor
concrete de implementare a acestora în viaţa practică.
Bibliografia
Enumerarea publicaţiilor consultate, studiate şi care se regăsesc în text constituie, de
regulă conţinutul bibliografiei. Dar, această listă mai poate fi completată şi cu lucrări

71
fundamentale care au devenit între timp surse generale de informare (monografii pe
teme, manuale, tratate, dicţionare sau surse terţiare de documentare).
Bibliografia se scrie, de obicei, în ordine alfabetică începând cu numele autorului.
Numerotarea secvenţei bibliografice devine utilă, în momentul când in text se fac trimiteri
la origine şi sursa de provenienţă.
Redactarea unei referinţe bibliografice
Lista publicaţiilor citite şi studiate pentru o anumită lucrare de cercetare ştiinţifică
se face în mod frecvent în ordine alfabetică. (Sunt unele lucrări care nu respectă această
regulă şi scrierea publicaţiilor în bibliografie are loc în ordinea apariţiei lor în textul
lucrării).
Pot exista mai multe modalităţi de redactare a unei bibliografii, dar acestea nu diferă
în mod esenţial, prezentând reguli generale comune.
Sursele bibliografice utilizate ca „documentare" pentru o anumită lucrare, trebuie
scrisă exact în vederea regăsirii lor oricând şi de către alţi specialişti, care sunt
preocupaţi de tema pusă în discuţie.
Nu de puţine ori găsim la sfârşitul revistelor cu caracter ştiinţific şi anumite
recomandări destinate autorilor privind modalitatea de redactare a listei bibliografice.
Publicaţiile străine pot avea reguli mai mult sau mai puţin diferite comparativ cu noi şi
de aceea dacă trimitem o lucrare, este bine să ne interesăm de exigenţele respective şi
să le respectam.
Principalele elemente ale unei referinţe bibliografice sunt:
• Autorul sau autorii. În mod firesc se scrie în primul rând numele, urmat de virgulă
şi apoi prenumele, care poate fi prescurtat, întreg sau numai iniţiala. Dacă se scrie
iniţiala prenumelui, atunci după aceasta se pune punct după care se pune virgulă, după
care urmează „titlul". Este recomandabil pentru autoare a se scrie prenumele complet
şi nu numai iniţiala (prenumelui) aşa cum se poate proceda pentru autori.

72
 Numele şi prenumele se scriu cu majuscule. Dacă sunt doi autori se scriu în
ordine unul după altul aplicând aceleaşi reguli descrise mai sus, dar între ei se pune
conjuncţia „şi".
• După numele şi prenumele autorului sau autorilor urmează Titlul, reproducându-se
fidel aşa cum există în publicaţia citată. Dacă este cazul se efectuează traducerea
titlului, introducându-se între paranteze, imediat după titlul original.
• Dacă este cazul, după „titlul", urmează ediţia sau volumul („a doua"; voi. 3;
ş.a.m.d.).
• Editura — şi se înscrie denumirea editurii care a editat publicaţia respectivă.
• Locul publicării (oraşul, ţara, provincia etc.)
• Anul publicării
Între elementele referinţei bibliografice se pune virgulă.
Susţinerea publică a lucrării de cercetare ştiinţifică
Susţinerea presupune pe de o parte o prezentare a ideilor lucrării în mod coerent
şi succint, având o derulare logică şi persuasivă, iar pe de altă parte răspunsuri
corecte la întrebările comisiei sau auditoriului, întrebări legate de tema lucrării pusă în
discuţie.
Practic toate formele de comunicare ştiinţifică se efectuează în scris, dar o parte
dintre ele pot fi prezentate şi oral, adică susţinute public. (lucrări de licenţă, disertaţie,
doctorat, comunicări ştiinţifice etc.).
Importanţa comunicărilor ştiinţifice efectuate oral s-ar rezuma în felul următor:
- posibilitatea cunoaşterii unor idei, teze, teorii noi dintr-un domeniu ştiinţific sau
altul;
- afirmarea tinerilor cercetători şi confirmarea încă o dată a celor consacraţi;
- accentuarea vieţii ştiinţifice şi a schimbului direct de informaţii între cercetători;
- cunoaşterea noilor direcţii de investigare, precum şi corelaţiile posibil de făcut între
cunoştinţele depăşite şi teoriile ştiinţifice acceptate.
Părţile componente ale susţinerii publice
73
 Orice susţinere publică trebuie să se bazeze pe pregătire specială, având în
vedere conţinutul, forma prezentării, ceea ce în general, solicită cognitiv şi afectiv în
mod real, pe cel ce efectuează aceste lucruri.
1. Introducerea, care de fapt este o scurtă introducere, în care vorbitorul enunţă in linii
mari problema care face obiectul susţinerii publice, relatează premisele teoretice
eventual ipoteza de lucru, în scopul de a informa auditoriul şi de a stârni acestuia cât
mai mult interes.
Tot aici pe scurt pot fi prezentaţi subiecţii, metodele utilizate, condiţiile în care
s-a efectuat cercetarea precum şi sarcinile cercetării.
2 .Conţinutul expunerii sau rezultatele obţinute
Aici se face o prezentare a ideilor de bază, analizei, discutării şi interpretării
rezultatelor la care s-a ajuns.
3. Concluziile lucrării
Acestea e bine, pe de o parte să conţină o recapitulare asupra ideilor principale, iar
pe de altă parte a convinge auditoriul asupra validităţii concluziilor.
4. Bibliografia secvenţe importante.
Calitatea susţinerii publice este dependentă de mai multe aspecte printre care
amintim
- utilizarea unei exprimări corecte, sobră, clară, sugestivă, reuşind o susţinere logică a
rezultatelor cercetării respective;
- durata susţinerii este limitată Ia 7-10-15 minute, în funcţie de caracterul
organizatoric al întrunirii (susţinere ia „licenţă"; în sesiuni de comunicări ştiinţifice,
congrese, simpozioane etc.).
- cercetătorul, va pregăti din timp expunerea, atât în ceea ce priveşte conţinutul,
modalitatea de prezentare, cât şi a timpului necesar, cronometrându-se anticipat în
condiţii cât mai fidele. Pregătirea expunerii mai presupune: elaborarea
planului expunerii; cunoaşterea auditoriului; pregătirea personală specială
pentru expunere.

74
 Planul prezentării include ideile principale ale cercetării întreprinse. Aici se expun
ideile personale contribuţiile personale, avantajele sau limitele soluţiilor propuse.
Pregătirea personală specială are în vedere o stare normală de sănătate şi
odihnă care permit un control adecvat al atitudinii, mimicii. gesturilor, cu evitarea
întreruperilor prelungite sau un exces de aderare spre o problemă sau alta a expunerii,
Pregătirea materialelor ajutătoare cum ar fi: folii, scheme, planşe, grafice, benzi
înregistrate etc. Materialele audio-vizuale facilitează expunerea permiţând
încadrarea în timpul minim pus la dispoziţie.
Expunerea în public a rezultatelor cercetării trebuie să se întemeieze pe
reproducerea textului scris, chiar dacă se face o expunere libera, sau parţial liberă.
Cercetătorul poate citi textul (3-5 pag) în locul expunerii libere fără a periclita
aprecierea prezentării.
Pentru ca expunerea să nu fie monotonă, cercetătorul trebuie să efectueze
anumite pauze, să facă unele schimbări de ritm al vorbirii, al tonului etc.
În caz de întârziere neprevăzute sau apariţia unor factori perturbatori
vorbitorul este bine să-şi rezerve 1-2 minute, sau să-şi facă o listă a ideilor la care se
poate renunţa.
. Tipuri de manifestări ştiinţifice în care pot fi făcute expuneri
• Simpozioane, congrese, consfătuiri ştiinţifice, sesiuni de comunicări
ştiinţifice. Acestea diferă prin dimensiune sau amploare dar toate sunt de fapt
dezbateri în legătură cu una sau mai multe teme ştiinţifice, în astfel de
întruniri specialiştii fac scurte expuneri, participanţii (auditoriul) pun
întrebări, dezbat şi expun puncte de vedere proprii.
• Discuţia „panel este un gen de conferinţă în care auditoriul pune întrebări unui
grup de specialişti aflaţi în faţă, la pupitru (catedră, scenă etc.) care răspund la
întrebările puse.
• Grupul de lucru (workshop) în care se fac prezentări, expuneri, dezbateri în
grupuri mai restrânse (în cadrul unei conferinţe, congres etc.).

75
 • Piaţa cercetării (Research Market) - unde se fac prezentări de postere, video-
proiecţie, demonstraţii cu aparate,. tehnici, instalaţii, dispozitive etc.
Totodată se difuzează prospecte de aparate, instalaţii etc, făcându-se schimb de
adrese şi se iniţiază tranzacţii.
Documentarea. Tipuri de informaţii
Deosebim mai multe tipuri de informaţie:
• informaţii orale:
- un specialist către alt specialist, un specialist către mai mulţi specialişti, un specialist
în faţa publicului larg, mai mulţi specialişti către mai mulţi specialişti;
• informaţii scrise:
- persoanele — de ex. corespondenţa;
- publicate: reviste, cărţi ,broşuri, cataloage, colecţii de date etc.;
- nepublicate.
• informaţii audiovizuale:
- expoziţii,, târguri;
- demonstraţii;
- observaţii individuale.
Toate formele de informare pot fi cuprinse în două categorii mari:
- Canale formale, care au statut propriu;
- Canale neformale, care nu au statut propriu de funcţionare.
Canalele formale sau indirecte constituie întregul sistem al surselor documentare
(literatura de specialitate), plus reţeaua ramificată de materiale informaţionale şi
sisteme automatizate de regăsire a informaţiilor
Canalele neformale sau directe includ comunicaţiile directe, neoficiale, fără
caracter permanent în care roiul preponderent revine specialiştilor înşişi. Aici
amintim: colegiile invizibile, discuţiile în cadrul congreselor şi conferinţelor,
anchetele printre specialişti etc.

76
 În ceea ce priveşte documentul, acesta este format din datele şi informaţiile
pertinente referitoare la un anumit subiect temă, ordonate raţional şi fixate pe un anumit
suport material (banda magnetică, film. hârtie etc.) în vederea transmiterii şi utilizării
lor.
Surse de informare
1. Surse de informare prin canale directe
a. Contracte directe între specialişti: expunerile specialiştilor în faţa unui auditoriu şi
discuţiile pe marginea lor, deplasările şi vizitele de lucra, comunicările întâmplătoare
etc.
b. Manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale: congrese, conferinţe,
consfătuiri, simpozioane etc.
c. Expoziţii şi târguiri.
d. Colegiile invizibile. Acestea sunt constituite, pe plan naţional sau internaţional (sub
influenţa ideilor lui Fr. Bacon), din specialişti, care de cele mai multe ori nu se cunosc
personal, cu scopul de a se informa reciproc asupra noilor realizări, cu mult înainte de
apariţia acestora în literatură.
Se disting trei categorii de colegii invizibile orientate în următoarele direcţii:
- schimbul de informaţii;
- urmărirea unui program ştiinţific comun;
- colaborarea cu sisteme informaţionale de conducere.
Colegiile invizibile actuale au apărut în condiţiile „ştiinţei mari", cu imensul
număr de specialişti, explozia de publicaţii, multitudinea formelor organizatorice
ale activităţii ştiinţifice şi tehnice.
e. Anchete printre specialişti.
Aici formularea întrebărilor depinde de modul în care se vor procura
informaţiile. Există două procedee posibile:
- completarea formularului de către cel anchetat;
-- completarea formularului de persoana care face ancheta

77
 Aceste surse de informare, discutate până acum. se mai numesc şi canale
neformale şi au următoarele avantaje:
- rapiditatea informării;
- feed back-uri care au loc în scurt timp;
- cuprinde foarte bine detaliile;
- selectivitate mare şi adresarea precisă către beneficiar.
2. Surse de informare formale
În activitatea ştiinţifică, tehnică, economică, sportivă, principalele surse de
informare sunt documentele scrise, acestea fund cel mai important mijloc de
transmitere a informaţiilor în spaţiu şi timp.
Varietatea mare a categoriilor de documente face ca ele să nu poată fi introduse
într-un sistem tipologic unic şi rigid.
Din punct de vedere al extinderii sferei de difuzare se disting documente
publicate şi documente nepublicate. Dacă se pleacă de la criterii bibliografice,
distingem documente primare, documente secundare şi terţiare.
Documente primare
Acestea reprezintă lucrări originale, publicate sau nepublicate. care conţin
rezultatele experienţei sau cercetării într-un anumit domeniu de activitate.
Documentele primare reprezintă publicaţii sub formă de seriale editoriale, ziare,
reviste, cărţi, broşuri, filme, diapozitive etc.
Documentele primare sunt:
a. publicaţii primare periodice;
b. publicaţii primare neperiodice,
a) Publicaţii primare periodice
Din această categorie fac parte publicaţiile care se editează la intervale de timp
egale, ritmice, sub formă de fascicule separate, cum sunt ziarele şi revistele, precum şi
publicaţiile continue cum ar fi serialele editoriale, care ocupă locul intermediar între
cărţi şi reviste.

78
 Serialele editoriale sunt culegeri de lucrări ştiinţifice elaborate de diferite
instituţii şi de obicei au acelaşi titlu, acelaşi format, aceeaşi prezentare.
Ziarele, sunt publicaţii periodice care apar de obicei zilnic cuprind
informaţii diverse.
Revistele ştiinţifice şi tehnice sunt cel mai vechi tip de publicaţie periodică.
Distingem reviste:
- ştiinţifice;
- tehnice:
- de popularizare, care pot avea periodicitate săptămânală (hebdomadar), lunară
(mensual), trimestrial, semestrial (bianual), anuală, sau bienală.
b) Publicaţii primare neperiodice
Acestea se împart în două feluri:
- neperiodice tradiţionale;
- neperiodice speciale.
Publicaţii primare neperiodice tradiţionale
Cărţi broşuri. Carte - cu mai mult de 80 de pagini la noi în ţară şi cu mai mult de 48 de
pagini pe internaţional.
Broşură (sub 80 de pagini pentru ţara noastră si sub 48 de pagini pe plan internaţional)
Monografii . Prin monografie se înţelege o publicaţie primară care tratează o problemă
sau un anumit subiect dintr-un domeniu al ştiinţei, tehnicii sau artei şi sportului din
toate punctele de vedere, adică exhaustiv.
Tratate, manuale, cursuri
Acestea sunt publicaţii, care reprezintă lucrări, ce tratează principiile de bază ale unui
domeniu. Ele expun m mod sintetic totalitatea cunoştinţelor dobândite într-un anumit
domeniu.
Dicţionarele - cuprind cuvintele unei limbi, sau termenii unei anumite ştiinţe, aşezaţi
în ordine alfabetică.
Ele pot fi:

79
- dicţionare terminologice;
- dicţionare universale (toate domeniile);
- dicţionare monolingve, bilingve, poliglote etc.

APLICAŢII PRACTICE, INTERPRETĂRI STATISTICE ŞI GRAFICE

Întocmirea fişelor de observaţie la principalele discipline sportive practicate de

elevi în procesul de învăţământ

FIŞĂ DE OBSERVAŢIE fotbal masculin juniori

Jucătorul………………….nr:…..
Echipa……………..meciul………..
Data……………….

Repriza I Repriza II Total

Element-procedeu
tehnic
1.Pase - Preluări reuşite 4 6 10
greşite 3 2 5
2.Şuturi la poartă reuşite 6 2 8
greşite 1 4 5

80
3.Faulturi Provocate 6 3 9
Suferite 8 2 10
4.Intercepţii 2 3 5
Recuperări

FIŞĂ DE OBSERVAŢIE handbal feminin juniori

Jucătoarea………………….nr:…..
Echipa……………..meciul………..
Data……………….

Repriza I Repriza II Total

Element-procedeu
tehnic
1.Pase reuşite 12 6 18
greşite 4 7 11
2.Aruncări la reuşite 6 3 9
poartă greşite 4 4 8
3.Faulturi Provocate 10 12 22
Suferite 6 10 16
4.Intercepţii 8 5 13
Recuperări

81
 FIŞĂ DE OBSERVAŢIE volei feminin senioare
Jucătoarea………………….nr:…..
Echipa……………..meciul………..
Data……………….

Set I Set II Set III Set IV Set V Total

Element-procedeu
tehnic
1.Pase - preluări reuşite 8 10 12 8 6 44
greşite 4 5 3 2 4 18
2.Lovituri de atac reuşite 4 6 3 8 4 25
greşite 2 3 2 2 1 10
3.Blocaje reuşite 4 2 6 3 1 16
greşite 2 1 0 2 1 6
4.Servicii reuşite 4 6 3 1 4 18
greşite 2 1 0 0 2 5

82
 FIŞĂ DE OBSERVAŢIE baschet feminin junioare
Jucătoarea………………….nr:…..
Echipa……………..meciul………..
Data……………….

Element-procedeu Sferturi I II III IV Total

tehnic
1.Pase - preluări reuşite 8 11 15 6 40
greşite 4 2 4 3 13
2.Aruncări la coş reuşite 6 8 4 4 22
greşite 4 0 1 1 6
3.Intercepţii 6 4 5 3 18
Recuperări
4.Faulturi provocate 4 2 1 1 8
suferite 2 1 3 0 6

83
 FIŞĂ DE OBSERVAŢIE pentru specializarea kinetoterapie
Bolnavul……………
Afecţiunea……………..
Data……………….

Mijloacele folosite în Zile I II III IV V VI Total

tratament Nr.execuţi
i
1. Complexe de exerciţii din 4- AM 4 5 6 6 6 7 34
6 timpi PM 4 5 6 7 8 9 39
2.pentru AM 2 2 3 4 4 4 19
întinderi,îndoiri,rotaţii,arcuiri, PM 3 3 4 4 5 6 25
flexii,extensii,pronaţii,supinaţii,
etc.
3. Complexe de exerciţii din 4- AM 6 6 7 8 8 9 44
6 timpi PM 7 7 8 9 9 10 50
4. Complexe de exerciţii din 4- AM 4 5 6 7 8 8 38
6 timpi PM 6 6 7 8 8 9 44

84
 Interpretarea fişelor de observaţii
FIŞĂ DE OBSERVAŢIE fotbal masculin juniori
Jucătorul………………….nr:…..
Echipa……………..meciul………..
Data……………….

Repriza I Repriza II Total

Element-procedeu
tehnic
1.Pase - Preluări reuşite 4 6 10
greşite 3 2 5
2.Şuturi la poartă reuşite 6 2 8
greşite 1 4 5
3.Faulturi Provocate 6 3 9
Suferite 8 2 10
4.Intercepţii 2 3 5
Recuperări

85
 Repr I
pase reuşite
pase greşite

43%

57%

Repr II pase reuşite

pase greşite

25%

75%

Repr I şuturi la poartă reuşite

şuturi la poartă greşite

14%

86%

86
 Repr II şuturi la poartă reuşite
şuturi la poartă greşite

33%

67%

Repr I faulturi provocate

faulturi suferite

43%

57%

87
 Repr II faulturi provocate
faulturi suferite

40%

60%

Repr I
intercepţii
Repr II

40%

60%

88
 8 8 Repriza I
Repriza II
7
6 6 6 6

5
4 4 4

3 3 3 3

2 2 2 2 2

1 1

0
reuşite

greşite

reuşite

greşite

Provocate

Suferite
1.Pase - Preluări 2.Şuturi la poartă 3.Faulturi 4.Intercepţii

Repriza I
9
Repriza II
8 8
7
6 6 6 6
5
4 4 4
3 3 3 3
2 2 2 2 2
1 1
0
reuşite greşite reuşite greşite Provocate Suf erite

1.Pase - Preluări 2.Şuturi la poartă 3.Faulturi 4.Intercepţii

FIŞĂ DE OBSERVAŢIE volei feminin senioare

Jucătoarea………………….nr:…..

89
Echipa……………..meciul………..
Data……………….
Element-procedeu Set I Set II Set III Set IV Set V Total
tehnic

1.Pase - preluări reuşite 8 10 12 8 6 44

greşite 4 5 3 2 4 18
2.Lovituri de atac reuşite 4 6 3 8 4 25
greşite 2 3 2 2 1 10
3.Blocaje reuşite 4 2 6 3 1 16
greşite 2 1 0 2 1 6
4.Servicii reuşite 4 6 3 1 4 18
greşite 2 1 0 0 2 5

pase reuşite Set I

Set II
Set III
Set IV
14% 18% Set V

18%

23%

27%

90
 pase greşite Set I
Set II
Set III
Set IV
Set V
22% 22%

11%

28%
17%

lovituri de atac reuşite Set I

Set II
Set III
Set IV
16% 16% Set V

24%
32%

12%

91
 lovituri de atac greşite Set I
Set II
Set III
Set IV
10% 20% Set V

20%

30%
20%

blocaje reuşite Set I

Set II
Set III
Set IV
6% Set V
25%
19%

13%

37%

92
 blocaje greşite Set I
Set II
Set III
Set IV
Set V
17%
33%

33%

0% 17%

servicii reuşite Set I

Set II
Set III
Set IV
Set V
22% 22%

6%

17%
33%

servicii greşite Set I

Set II
Set III
Set IV
Set V

40% 40%

0%
20%

93
 Set I
12 12
Set II
10 10 Set III
8 8 8 8 Set IV
Set V
6 6 6 6 6
5
4 4 44 4 4 4 4
3 3 3 3 3
2 2 2 22 2 2 2 2 2
1 1 1 1 1 1
0 0 00
reuşite

greşite

reuşite

greşite

reuşite

greşite

reuşite

greşite
1.Pase - 2.Lovituri 3.Blocaje 4.Servicii
preluări de atac

Set I
14
Set II
12 12 Set III
10 10 Set IV
Set V
8 8 8
6 6 6 6 6
5
4 4 4 4 4
3 3 3 3 3
2 2 2 2 2 2
1 1 1 1 1
0 0 0
reuşite greşite reuşite greşite reuşite greşite reuşite greşite

1.Pase - preluări 2.Lovituri de atac 3.Blocaje 4.Servicii

94
 FIŞĂ DE OBSERVAŢIE pentru specializarea kinetoterapie
Bolnavul……………
Afecţiunea……………..
Data……………….

Mijloacele folosite în Zile I II III IV V VI Total

tratament Nr.execuţi
i
1. Complexe de exerciţii din 4- AM 4 5 6 6 6 7 34
6 timpi PM 4 5 6 7 8 9 39
2.pentru AM 2 2 3 4 4 4 19
întinderi,îndoiri,rotaţii,arcuiri, PM 3 3 4 4 5 6 25
flexii,extensii,pronaţii,supinaţii,
etc.
3. Complexe de exerciţii din 4- AM 6 6 7 8 8 9 44
6 timpi PM 7 7 8 9 9 10 50
4. Complexe de exerciţii din 4- AM 4 5 6 7 8 8 38
6 timpi PM 6 6 7 8 8 9 44

C1 AM I
II
III
IV
12% V
20%
VI
15%

18%
17%
18%

95
 C1 PM I
II
III
IV
10% V
23%
13% VI

15%
21%

18%

C2 AM I
II
III
IV
11% V
21%
VI
11%

16%
21%

20%

C2 PM I
II
III
IV
12% V
24% VI
12%

16%
20%

16%

96
 C3 AM I
II
III
IV
14% V
20%
VI
14%

18%
16%
18%

C3 PM I
II
III
IV
14% V
20%
VI

14%

18%
16%
18%

C4 AM I
II
III
IV
11% V
21%
VI
13%

21% 16%

18%

97
 C4 PM I
II
III
IV
14% V
20%
VI
14%

18%
16%
18%

10 10
9 9 9 99 9
8 8 88 8 88 88
7 7 7 7 77 7 7 I
6 666 6 6 66 6 66 II
5 5 5 5 5 III
4 4 4 444 44 4 IV
3 3 33 V

2 22 VI

1
0
C1 AM C1 PM C2 AM C2 PM C3 AM C3 PM C4 AM C4 PM

98
12

10 10
9 9 9 9 I
8 8 8 8 8 8 II
7 7 7 7 7 7
III
6 6 6 6 6 6 6
IV
5 5 5 5
4 4 4 4 4 4 V
3 3 VI
2 2

0
C1 AM C1 PM C2 AM C2 PM C3 AM C3 PM C4 AM C4 PM

99
 Parametrii valorilor centrale

Media aritmetică se notează cu x şi reprezintă centrul de greutate al unui şir

de date. Media aritmetică este principalul indicator al valorilor centrale de la care se
pleacă în calcularea celorlalţi coeficienţi statistici.
X = ∑x / N , suma valorilor variabilei x supra N, numărul de cazuri.
Mediana se notează cu Md şi împreună cu media aritmetică ne oferă date

referitoare la centrul valoric al unui şir de date. Mdx = (N+1) /2 , formulă care indică
locul în şirul de date unde se află mediana , nu valoarea acesteia. Pentru a afla
valoarea va trebui ca şirul de date să fie ordonat în ordine crescătoare sau
descrescătoare.
Modul se notează cu Mo şi reprezintă valoarea cu frecvenţa cea mai mare. Un
şir de date poate avea un modul, nai multe sau nici un modul. În interpretarea
statistică a parametrilor valorilor centrale modul este des folosit atunci când media
aritmetică şi mediana a două variabile x şi y, sunt egale.
Amplitudinea este un parametru care oferă date referitoare la omogenitatea
şirului de date. Se notează cu W = Xmax –Xmin, valoarea maximă minus cea minimă.
Amplitudinea altfel spus reprezintă „plaja” valorică pe care se desfăşoară o variabilă.
Cu cât amplitudinea este mai mare cu atât omogenitatea este mai mică (raport de
inversă proporţionalitate).
Parametrii valorilor centrale măsoară şi interpretează variabile măsurate cu
aceeaşi unitate de măsură.
Interpretarea parametrilor valorilor centrale
Interpretarea se va face din două puncte de vedere : 1. Din punct de vedere
valoric când se va compara mediile aritmetice şi medianele celor două şiruri de date,
între ele. 2. Din punct de vedere al omogenităţii când se vor compara amplitudinile
între ele.

100
 x min y min x sec y sec x sec y sec
2,05 1,34 125 94 104 94
2,12 1,55 132 115 118 115
2,14 2,23 134 143 118 115
1,59 2,15 119 135 119 115
1,58 1,55 118 115 122 125
1,44 2,12 104 132 125 132
1,58 2,05 118 125 132 135
2,02 1,55 122 115 134 143
Suma 972 974
Media
aritmetică 121,5 121,75
Media aritmetică X=121,5
Media aritmetică Y=121,75

Mediana X=9/2=4,5= valoarea dintre poziţia a patra şi a cincia =120

Mediana Y=9/2=4,5= valoarea dintre poziţia a patra şi a cincia =120

MoX =118(2)
MoY =115(3)

Wx =134-104 =20
Wy =143-94 =49

Interpretarea valorică şi a omogenităţii

1. X mai mică ca Y , Mdx egală cu Mdy , rezultă că X mai valoros ca y
(măsurătoare atipică)
2. Wx mai mică decât Wy , rezultă că X are omogenitate mai mare ca Y

101
 0

0,5

1
1,34 x min
1,44
1,5 1,55 1,55
1,58 1,58 1,55 y min
1,59

2 2,05 2,12 2,12 2,05 2,02

2,14 2,15
2,23

2,5
1 2 3 4 5 6 7 8

Graficul comparativ cu evoluţia variabilelor x şi y (grafic cu scală inversată)

Calcularea coeficientului de variabilitate (aflarea omogenităţii)

Pentru calcularea acestui coeficient va trebui mai întâi să aflăm valoarea
abaterii standard care este notată cu „S” şi având formula Sx = √∑d2x/n-1. În
continuare se află valoarea coeficientului de variabilitate după formula Cvx =
Sx/x(media aritmetică)*100.
dx – reprezintă diferenţa fiecărei valoare faţă de media aritmetică. dx = Xi-X
Coeficientului de variabilitate va fi exprimat în procente şi va fi interpretat
astfel:
- 0% - 10% variabilitate mică rezultă omogenitate mare;
- 10% - 20% variabilitate medie , omogenitate medie;
- peste 20% lipsă de omogenitate.
Ca exemplu calculăm şi comparăm omogenitatea la 6 cazuri pentru o probă de
săritură în lungime de pe loc (cm) şi o probă de viteză (sec).

102
 x cm y sec dx dy d 2x d 2y
125,23 7,12 1,15 -0,19 1,3225 0,0361
122,36 7,86 -1,72 0,55 2,9584 0,3025
121,47 7,32 -2,61 0,01 6,8121 0,0001
124,32 7,14 0,24 -0,17 0,0576 0,0289
128,45 7,55 4,37 0,24 19,0969 0,0576
122,65 6,88 -1,43 -0,43 2,0449 0,1849
744,48 43,87 32,29 0,6101
M.aritm =124,08 M.aritm =7,311

Sx = 2,541
Sy = 0,349
Cvx = 2,048%
Cvy = 4,778%

Interpretare. La ambele cazuri, x şi y, rezultatele coeficientului de variabilitate se

includ în prima situaţie - 0% - 10% variabilitate mică rezultă omogenitate mare, dar
la proba de săritură în lungime de pe loc(x), Cv este mai mic decât la proba y, fiind
raport de inversă proporţionalitate, rezultă că proba x este mai omogenă ca proba y.

130 6,2
128,45 6,4
128
6,6
126
125,23 6,8
124,32 6,88
124 7
7,12 7,14 122,65
122 122,36 7,2
1,3
7212,47
7,4
120
7,55
7,6
118
7,8
7,86
116 8
x cm
1 2 3 4 5 6
y sec

Graficul liniar cu evoluţia variabilelor x şi y (grafic cu o scală inversată).

103
 Calcularea coeficienţilor de corelaţie r1, r2, r3.
Calcularea acestor coeficienţi ne vor oferi date referitoare la legătura sau
interdependenţa (corelaţia) dintre două variabile. Pentru măsurătorile tipice se vor
folosi coeficienţii r1 şi r2, iar pentru măsurătorile atipice (în general de timp) se va
folosi r3 denumită şi metoda rangurilor în care fiecărui rezultat (variabilă) i se va
atribui un rang sau o clasare în ierarhia valorică a variabilei.
∑ (dx dy) ∑ (dx dy)
r2 = r1 =
√ ∑d2x ∑d2y (n-1) Sx Sy
Faţă de calculul coeficientului de variabilitate, aici mai apare o rubrică nouă
∑ (dx dy).

Interpretarea coeficientului de corelaţie

Valorile acestui coeficient se află între -1 şi +1 ,primul caz fiind corelaţie
negativă perfectă iar la +1, corelaţie pozitivă perfectă. În cazul când coeficientul se
apropie de valoarea 0, atunci este lipsă de corelaţie.
Pragul de semnificaţie în care coeficientul devine semnificativ este +- 0,70.
Între +-0,70 şi +-0,80 se indică o corelaţie semnificativă, între +-0,80 şi 0,90 corelaţie
foarte semnificativă, între +-0,90 şi +-1 corelaţie înaltă aproape perfectă.

Ca exemplu vom calcula corelaţia dintre două probe „x” săritura în lungime de
pe loc, măsurată în centimetrii şi proba „y” forţa membrelor inferioare, măsurată în
kilograme.

104
 x cm y kg dx dy Dx Dy dx dy
120,36 45,5 0,08 1,22 0,0064 1,4884 0,0976
122,45 48,6 2,17 4,32 4,7089 18,6624 9,3744
121,89 46,2 1,61 1,92 2,5921 3,6864 3,0912
119,87 42,5 -0,41 -1,78 0,1681 3,1684 0,7298
115,63 39,6 -4,65 -4,68 21,6225 21,9024 21,762
121,48 43,3 1,2 -0,98 1,44 0,9604 -1,176
suma 721,68 265,7 30,538 49,8684 33,879
med
aritm 120,28 44,28

Sx = 2,471356
Sy = 3,158113
r1 = 0,868156
r2 = 0,868156

În acest caz avem o corelaţie pozitivă foarte semnificativă.

140

120 120,36 122,45 121,89 119,87 115,63 121,48

100

80
x cm
60 y kg
45,5 48,6 46,2 42,5 39,6 43,3
40

20

0
1 2 3 4 5 6

Graficul comparativ cu evoluţia valorică a celor două probe

105
 Atunci când avem o situaţie de măsurătoare atipică vom calcula corelaţia cu
ajutorul coeficientului r3 (metoda rangurilor). Aici avem o probă de viteză x şi o
probă de săritură în lungime y. Vom calcula rangul lui x, r x (locul ierarhic al fiecărui
caz în parte la prima probă), apoi rangul lui y, r y pentru a doua probă. În continuare
vom calcula diferenţa dintre ranguri d r şi în final calculăm diferenţa la pătrat d2r.
x sec y cm rx ry dr d2 r
7,2 120,14 3,5 4,5 1 1
7,4 124,56 5,5 1 4,5 20,25
6,8 120,14 1 4,5 3,5 12,25
6,9 119,63 2 6 4 16
7,4 121,35 5,5 3 2,5 6,25
7,2 122,74 3,5 2 1,5 2,25
2
∑ d r= 58
6 * ∑ d2r
r3=1–
2
n (n -1)
r 3 = - 0,657 corelaţie negativă aproape semnificativă

6,5 125
124,56
6,6 124
6,7
123
6,8 6,8 122,74
6,9 6,9 122
121,35 x sec
7 121
y cm
7,1 120,14 120,14 120
7,2 7,2 119,63 7,2
119
7,3
7,4 118
1 2 7,4 3 4 5 7,4 6
7,5 117

Graficul liniar cu evoluţia valorică a celor două probe x y. Grafic cu o scală

inversată.

106
 BIBLIOGRAFIE

1. Badiu T. - Metodologia cercetării ştiinţifice, note de curs, partea a-11-a, FEFS

Galaţi, 1994.
2. Cârstea Gh. - Educaţie fizică, fundamente teoretice şi metodice, Casa de
editură Petru Maior, 1999.
3. Cârstea Gh.. - Teoria şi metodica educaţiei fizice, Ed. Universul, Bucureşti.
4. Dragnea A. - Caracteristicile instrumentelor de măsurare şi ale tehnicilor de
evaluare în antrenamentul sportiv, vol. Antrenament sportiv, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
5. Dragnea A. - Introducere în metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică
şi sport, Bucureşti, IEFS, 1975.
6. Dragnea .A. Bota A. - Teoria activităţilor motrice, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
7 Epuran M. - Metodologia activităţilor corporale în educaţie fizică şi sport, vol.
1-2, Bucureşti, 1996
8 .Epuran M., Marolicaru M. - Metodologia cercetării activităţilor corporale,
Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1998
9. Firea E. - Metodica educaţiei fizice şcolare, vol. I-II, IEFS, Bucureşti, 1994
10. Marcu V., Maroti S. - Ghid pentru elaborarea lucrării de diplomă, Ed.
Institutul Biblic "Emanuel" Oradea 2000.

107