CURS I
PROBLEME GENERALE ALE METODOLOGIEI CERCETĂRII
ŞTIINŢIFICE
 Caracteristici şi tendine act!a"e
Ştiinţa este un fenomen evident şi dominant al lumii în care trăim, ea ocupând
un loc tot mai important în dezvoltarea socială, pătrunzând în toate domeniile
existenţei umane. Ea devine esenţială nu numai în relaţiile dintre om şi natură (relaţii
în care natura, se umanizează iar omul încearcă să depăşească poziţia
antropogeocentrică), ci şi în toate structurile sociale. ătrunzând în toate sferele
activităţii umane, ea se impune prin nota esenţială de cunoaştere şi predicţie.   !a
activitate sistematică de cunoaştere, ştiinţa se caracterizează prin cerinţa fundamentală
de a reda realitatea, investigaţie cât mai aproape de ceea ce este ea în esenţa sa privind
temeiurile şi cauzele sale.
Ştiinţa constituie factorul primordial al progresului şi urmăreşte să prevadă
desfăşurarea acestora. "pre deose#ire de cunoştinţele empirice, care sunt acumulate
nemi$locit în cursul activităţii practice şi care permit cel mult constatarea
repeta#ilităţii unor fenomene, cunoştinţele ştiinţifice sunt rezultatul unei activităţi
 specializate, #azată pe o#servaţii sistematice, pe experimente, pe ipoteze noi şi pe
verificarea acestora% ele constituie reflectarea esenţei proceselor, a legilor lor o#iective
de dezvoltare.
&n patrimoniul ştiinţei intră numai cunoştinţe esenţiale, sistematizate, coerente
din punct de vedere logic, certe şi necontradictorii, verificate de practică. 'supra
dezvoltării ştiinţei îşi exercită influenţa, întrun fel sau altul, cerinţele producţiei
materiale, practica socialistorică, natura orânduirii sociale, celelalte forme ale
conştiinţei sociale. olul principal îl îndeplineşte practica socială.
roducţia creează un o#iect care se consumă. Ştiinţa, ca *producţie spirituală*,
creează şi ea un *o#iect* (descoperiri, teorii) pentru a fi *consumat* prin aplicarea în

+
 

 practică. 'cest proces se repetă în spirală, la un nivel mereu superior şi în proporţii

din ce în ce mai mari, având ca şi rezultat dezvoltarea tenicii şi a ştiinţei.
Caracteristici"e ştiinei şi a"e c!n#ştine"#r ştiini$ice
!aracteristica definitorie a ştiinţei este finalitatea ei practică în domeniul
 producţiei materiale şi a scim#ării relaţiilor sociale.
Ştiina se caracteri%ea%& prin-
  unitate%
  generalitate%
  certitudine%
  o#iectivitate%
  întemeiere metodică%
  dezvoltare progresivă.
Ştiinţa are trei caracteristici $!nda'enta"e -
+. Rai#na"itatea(
. O)iecti*itatea, prin care se înţelege corespondenţa dintre lume şi imaginea ei
în mintea noastră%
/. C#'+"etit!dinea, caracteristică a etapei actuale a ştiinţei, în care pătrunde
logica şi matematica, pentru sistematizare şi explicare.
0a caracteristicile mai sus amintite se mai adaugă şi cea de +redicie , adică de
construire a viitorului pe #aza datelor existente.
entru a fi ştiinţifice, cunoştinţele tre#uie să ai#ă următoarele caracteristici-
  să respecte aceleaşi legi, principii şi această duce la unitatea cunoştinţelor %
   să reflecte esenţialul, generalul   şi cauzalul   o#iectelor, proceselor, fenomenelor 
investigate,  fapt ce determină esenţialitatea şi generalitatea cunoştinţelor astfel 
dobândite%
  să fie verificate, veridice, adevărate, certe%
  să ducă la eliminarea oricărui element su#iectiv în determinarea cunoştinţelor%
 concordanţa imaginii reale a fenomenelor cu imaginea lor în mintea noastră, ceea ce
conduce la obiectivitatea cunoştinţelor %
  cunoştinţele să fie relevate pe #aza unei întemeieri metodice%


 

  cunoştinţele se acumulează în timp, din aproape în aproape%

  acumularea cunoştinţelor sa poată determina predicţii, prognoze asupra felului în
care vor evolua fenomenele studiate pe #aza datelor existente%
  ştiinţa urmăreşte cunoaşterea cât mai exactă, pe #ază de cercetare, o#servaţie,
experiment etc., măsurarea unui număr cât mai mare de fenomene sau de cazuri.
De$inirea ştiinei 
rin ştiinţă înţelegem ansamblul sistematic de cunoştinţe veridice despre
natură, societate şi gândire, reproducerea, reflectarea generalizată şi abstractizată a
realităţii.
1 trăsătură distinctă a ştiinţei este indiciul ca acesta accepta o cunoaştere #azată
 pe fapte şi organizată astfel încât să explice fapte şi să rezolve pro#leme.
2n criteriu o#ligatoriu al ştiinţei este ca respectiva cunoaştere sa constituie o
totalitate care face să crească capacitatea de explicare, previziune şi control. !u cât
acest ansam#lu de cunoştinţe explică mai multe lucruri ce nu se puteau explica
anterior, cu atât mai mult poate fi calificat drept ştiinţă.
3in toate aceste domenii amintite, ştiinţa sau relaţia raţională a omului cu
universul este cea de care ne ocupăm în această lucrare. &n esenţă ştiinţa este
considerată ca fiind zona cea mai evoluată de cunoaştere a realităţii. Ea cuprinde
totalitatea cunoştinţelor despre această realitate, constituite întrun sistem , care pot
fi demonstrate şi verificate.
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe organizate întro structură logică ce reflectă
în mod adecvat realitatea o#iectivă.
Ştiinţa poate fi definită ca un sistem de cunoştinţe verificate despre realitatea
o#iectivă şi su#iectivă (natură, societate, gândire) sau în sens mai particular ca
ansam#lul de cunoştinţe dintrun anumit domeniu al cunoaşterii. !unoştinţele sunt
reunite pe #aza aceloraşi legi şi principii, formând o teorie coerentă şi unitară.
Ştiinţa, în general, poate fi considerată ca o activitate omenească, o instituţie cu
zeci şi sute de mii de oameni, o acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie, un

/
 

factor important în menţinerea şi dezvoltarea vieţii sociale- o metodă compusă dintro

serie de operaţii cum sunt- clasificarea, măsurarea, analiza, sinteza, o#servaţia,
experimentul, formularea ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice etc.
Ştiinţa este un ansam#lu de enunţuri adevărate, organizate în teorii ştiinţifice.
Ştiinţa contemporană se caracterizează printro dezvoltare în ritm accelerat,
 prin transformarea ei progresivă întro forţă, care contri#uie nemi$locit la rezolvarea
nevoilor de viaţă ale oamenilor, printro diferenţiere a ştiinţelor particulare şi totodată
 prin tendinţa integrării rezultatelor acestora prin apariţia ştiinţelor de sinteză.
  utem considera ştiinţa ca fenomen în permanenţă înnoire şi devenire, fiind un
sistem de cunoştinţe controlate şi verificate.
Met#da
 Metoda  (de la grecescul metodos 4 drum, cale, mod de cercetare, de
cunoaştere şi de transformare a realităţii o#iective) este aspectul teoretic cel mai activ
al ştiinţei, care $alonează calea do#ândirii de cunoştinţe noi. 5etoda mai poate fi
definită şi ca procedeu sau ansam#le de procedee folosite în vederea cunoaşterii unui
o#iect.
!aracterul ştiinţific ai unei metode, eficienţa ei practică depind de reflectarea
veridică a fenomenelor studiate, a legilor lor o#iective. "ursa metodei se afla în
realitatea o#iectivă. 'părând ca un rezultat al cunoaşterii realităţii o#iective, metoda
devine o premisă a cercetării ei ulterioare. 5etoda se afla, de aceea, în unitate
indisolu#ilă cu teoria.
5etoda în ştiinţa ia naştere prin conversiunea domeniului teoretic enunţiativ al
unei ştiinţe în domeniul teoretic normative, în indicaţii asupra modului cum tre#uie
a#ordat o#iectul pentru a se o#ţine despre el cunoştinţe autentice. 5etodele cele mai
generale de cunoaştere a realităţii, opuse una alteia, sunt metodele dialectice şi
metafizice. 3intre cele mai cunoscute metode de cercetare folosite în ma$oritatea
ştiinţelor menţionăm- o#servaţia, experimentul, modelarea, statistica, anceta etc.
!omplexitatea o#iectului determină complexitatea metodelor.

6
 

&n domeniul educaţiei fizice se folosesc metode din ştiinţele #iologice şi

sociale, întro unitate caracteristică numită 'et#da c#'+"e,a .
Met#d#"#-ie (gr. 5etodos 4 cale, mi$loc si logos 4 ştiinţa). rin metodologie
înţelegem ansam#lul metodelor folosite întro ştiinţa anumită al cărui fundament îl
constituie sistemul celor mai generale legi si principii ale ştiinţei respective.
5etodologia este o parte a filozofiei care se ocupă cu analiza teoretică a
metodelor folosite in ştiinţa moderna% este ştiinţa despre metodă.
5etodologia se profilează ca domeniu in filozofia modernă prin 7acon si
3escartes, dar devine o preocupare sistematică a#ia in secolul al 898 : lea, odată cu
dezvoltarea intensă a ştiinţelor experimentale.
Te.nici si +r#cedee de cercetare
 Procedeele si tehnicile  constituie modul particular în care este aplicată o
metodă la domeniul specific al cercetării. Ele sunt modalităţi practice de acţionare in
cadrul metodei. "pre exemplu, aplicarea metodei o#servaţiei presupune atât
 perceperea sistematică a fenomenului cât si înregistrarea o#iectivă a datelor. &n acest
scop se folosesc tenicile foto : cinematografice, înregistrările magnetice, actografice
ş.a.m.d. ;ranscrierea, sistematizarea şi prelucrarea datelor se face după diferite
 procedee grafice, statistice,informatice, etc.
Cercetare/ Ti+!ri de cercetare
;ermenul cercetare este comun, fiind folosit în fiecare moment în legătură cu o
anumită activitate individuală sau colectivă.
Cercetarea ştiinţifica este definită ca investigaţie, studiu, în vederea
descoperirii si punerii in evidenţă a noi cunoştinţe (legi, fenomene, procese etc.) şi
verificarea acestora.
 <oţiunea de cercetare, de regulă, este corelată cu noţiunea de ştiinţă, deoarece
ştiinţa nu se realizează în afara cercetării. !ercetarea reprezintă una din funcţiile
ştiinţei, a doua funcţie fiind interpretarea. entru cercetare aspectele definitorii sunt
investigarea realităţii concrete, in mod sistematic şi pe #aza o#servaţiei si

=
 

experimentului, urmărind descrierea şi clasificarea calitativă de ordin logic, cât şi

înregistrarea cantitativă de ordin matematic.
Ştiinţa nu este numai o acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie, cât şi
metodă de do#ândire a acestor cunoştinţe. !riteriul ce stă la #aza clasificării tipurilor 
de cercetare constă în intenţionalitatea cercetării, scopul pe care îl urmăreşte. ornind
de la aceasta , ma$oritatea autorilor consideră trei ti+!ri de cercetare-
'. cercetarea fundamentală%
7. cercetarea aplicativă%
!. cercetarea pentru dezvoltare.
'. Cercetarea $!nda'enta"& urmăreşte să descopere ceea ce este esenţial într
o anumită direcţie a domeniului,dacă are caracter de lege sau normă şi reprezintă #aza
teoretică a unui anumit aspect al acestuia. &n cercetarea fundamentală se incadrează
investigaţiile su# formă de studii teoretice sau cercetări experimentale care duc in
final la constituirea cadrului si conţinutului ştiinţei domeniului.
  7. Cercetarea a+"icati*& are ca principală sarcină furnizarea de date pentru
direcţionarea activităţii practice, pentru creşterea muncii metodice.
!ercetarea aplicativă poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale cercetării
fundamentale. !ercetarea aplicativă indică direcţia în care o pro#lemă practică poate
fi rezolvată. 3e pildă, in domeniul activităţilor corporale, studiul fundamental al
calităţii motrice oferă elementele aplicative referitoare la posi#ilităţile de
 perfecţionare ale acestora.
!. Cercetarea +entr! de%*#"tare  constituie acea investigare care urmăreşte
crearea acelor produse (tenici, procedee, dispozitive) ce pot influenţa direct
activitatea practică. 3acă cercetarea aplicativă indică posi#ilităţile de rezolvare a unei
 pro#leme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeşte în practică aceste posi#ilităţi şi
oferă totodată tenologia cea mai adecvată. Este ceea ce se realizează pe teren sau în
la#orator în legătură cu dezvoltarea si perfecţionarea calităţilor motrice ale unor 
anumiţi sportivi aflaţi in >asistenţă ştiinţifică? a unui la#orator sau@şi a specialiştilor.

A
 

 9nfluenţa activităţii ştiinţifice se exercită astăzi în toate domeniile vieţii sociale

 prin trăsături care o diferenţiază pregnant de perioadele anterioare, îndeose#i prin
amploarea şi impetuozitatea cercetărilor ştiinţifice moderne, prin orientarea or spre
transformarea naturii şi a societăţii, prin universalitatea de conţinut, dar şi geografică
a ştiinţei contemporane, prin pătrunderea ei în straturile cele mai întinse ale societăţii,
operând transformări în mentalitatea oamenilor.
Ed!caia $i%ic& şi s+#rt!" ca ştiin&
3ezvoltarea impetuoasă a mişcării sportive din întreaga lume, ca şi atenţia tot
mai mare acordată educaţiei fizice, şi, în general, activităţilor corporale pe plan social,
ca mi$loc de contracarare a efectelor negative ale ur#anizării, automatizării si lipsei de
mişcare, a determinat statuarea ideii de fenomen social pentru cultura fizică, de pe o
 parte şi scoaterea în evidenţă a sistemului de cunoştinţe specializate, pe de altă parte.
'stfel, au apărut şi sau impus o serie de păreri care puneau în actualitate necesitatea
considerării ştiinţei educaţiei fizice şi a sportului sau a activităţilor corporale, cum o
defineşte 5iai Epuran.
3espre o fundamentare cu caracter ştiinţific a educaţiei fizice se poate vor#i
încă din anticitate, când unele percepte ale medicini şi pedagogiei serveau ca gid în
organizarea şi efectuarea exerciţiilor corporale. Evident că progresele realizate în
studiile #iologice şi sociale : inclusiv psiologice şi pedagogice : au influenţat
 permanent educaţia fizică şi apoi practicarea sporturilor. ostulatele pedagogice ale
educaţiei fizice, formulate cu mici diferenţe timp de câteva secole, au constituit
 punctul de plecare în fundamentarea mecanică şi #iologică a exerciţiului fizic,
fundamentare începută în primul deceniu al secolului nostru.
9storia mai recentă ne indică o mai activă influenţare a activităţii de educaţie
fizică şi sportivă de către medicină şi apoi de către pedagogie. '#ia în ultimii ani sa
realizat o spri$inire mai puternică a acestor activităţi de către psiologie şi sociologie.
'ceste ştiinţe au studiat şi fundamentat activitatea omului care practică exerciţiile

B
 

corporale şi sportive, din afară, mai ales din necesităţile lor de cunoaştere a
manifestărilor omului şi în această activitate.
'stăzi se pune pro#lema de a realiza acea cercetare care să pornească
dinauntrul şi de la nevoile proprii acestei activităţi. Este ceea ceşi propune să
realizeze ştiinţa educaţiei fizice şi sportului.
3enumirea de  ştiinţa activităţilor corporale a fost propusă de 5. Epuran
(+CAC). 'ceastă denumire este utilizată, fiind preluată de ma$oritatea specialiştilor.
'rgumentul care stă la #aza acestei denumiri constă în aceea că, în acest domeniu de
activitate, scopul este însăşi optimizarea activităţilor corporale, cu efecte formative
caracteristice. &n sfera activităţilor corporale, 5. Epuran diferenţiază următoarele
$#r'e-
  'ctivităţi corporale ludice (de $oc)%
  'ctivităţi corporale agonistice (de luptă, întrecere)%
  'ctivităţi corporale gimnice (de orientare spre autoperfecţionare)%
  'ctivităţi corporale de loisir (caracter recreativ).
  5a$oritatea specialiştilor sunt de acord că o#iectul ştiinţei activităţilor corporale
îl constituie motricitatea omului, privită procesual. ractica şi cercetarea consideră
dezvoltarea fiinţei umane su# aspectul dimensiunii motrice, a creşterii capacităţii de a
dialoga cu mediul încon$urător şi cu propriul corp.
Ştiinţa activităţilor corporale este o ştiinţă de graniţă, între ştiinţele #iologice şi
sociale. 'ceastă ştiinţă îşi găseşte, în mod $ustificat, locul în sistemul ştiinţelor 
acţiunii, alături de ştiinţele educaţiei, instrucţiei, de organizare a producţiei şi a
muncii, etc.
'vând o#iect şi domeniu propriu de cercetare, care nu fac o#iectul studiului
 pentru nici o altă ştiinţă, ştiinţa activităţilor corporale este o activitate autonomă,
 pluridisciplinară şi totodată integrativă.
3omeniul de cunoştinţe al educaţiei fizice şi sportului se lărgeşte şi se
diversifică, constituind adevărată teorie a acestei ştiinţe, structurată în mod particular,

D
 

după legi şi necesităţi proprii. &n acest sistem de cunoştinţe sunt unificate, integrate şi
acele rezultate ale cercetătorilor din alte discipline (#iocimia, #iomecanica,
fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia, psiologia), care sunt folosite în cadrul şi
 pentru nevoile activităţii specifice educaţiei fizice şi sportive.

C
 

CURS II
METODOLOGIA GENERALĂ A CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
Ra+#rt!" dintre 'et#d#"#-ia -enera"& şi 'et#d#"#-ii"e +artic!"are a"e ştiine"#r
 Met#de"e -0ndirii c#ncrete
Ştiinţa realizează o unitate dialectică prin însumarea a două componente
esenţiale- teoria şi metoda ştiinţifică . ;eoria constă din fondul de cunoştinţe
acumulate, transpuse întro formă raţionalizată, de concepte şi legi. 5etoda este
modul de a folosi cunoştinţele de a opera cu acestea pentru a putea dezvolta în
continuare cunoaşterea. 'ceste aspecte sunt insepara#ile. 5etoda este modalitatea
unică de sta#ilire a adevărului ştiinţific, este elementul care conferă ştiinţei
mo#ilitatea şi perfecta#ilitatea.
5etodele particulare ale diferitelor ştiinţe, deci şi metodele de cercetare în
domeniul educaţiei fizice şi sportului nuşi pot manifesta aplica#ilitatea la o#iect
decât în strânsa lor legătură cu principiile universal vala#ile ale dialecticii. 3espre
gândire ca proces logic se vor#eşte de o#icei în două sensuri. &n primul rând, se are în
vedere treapta cunoaşterii mijlocite, procesul dobândirii şi dezvoltării cunoştinţelor 
 pe calea generalizărilor şi deducţiilor,  se au în vedere formele gândirii ver#ale,
a#stracte, noţiunile, $udecăţile şi raţionamentele exprimate prin cuvinte şi îm#inări de
cuvinte% în al doilea rând, se are în vedere organizarea gândirii în forme corecte, în
vederea unei cunoaşteri adevărate şi a unei activităţi practice eficace şi utile.
 upă sensul de mişcare al gândirii, se diferenţiază raţionamentul inductiv !de
la particular la general" şi raţionamentul deductiv !de la general la particular". #
varietate de raţionament deductiv prin care derivăm dintr$o judecată generală o nouă
 judecată, particulară faţă de prima, prin intermediul unei a treia, este silogismul.
%oate raţionamentele pornesc de la premise care reprezintă adevăruri nedemonstrate
&n acelaşi sistem logistic. 'ceste adevăruri rezultă din e(perienţa anterioară şi sunt 
acceptate ca demonstrate.

+
 

&n procesul de cunoaştere se disting două etape insepara#ile şi contradictorii, în

strânsă intercondiţionare- analiza  şi  sinteza. Ana"i%a  constă din descompunerea
raţională a întregului şi desprinderea însuşirilor sale caracteristice. Sinte%a reprezintă
operaţia inversă de reflectare a întregului din părţile sale componente. 'm#ele
operaţii pot fi aplicate atât în plan senzorial cât şi în cel al cunoaşterii.
9nducţia şi deducţia sunt metode logice ale gândirii care au aplica#ilitate extrem
de largă în construirea teoriei ştiinţifice. &ntre ele există o unitate dialectică.
Ind!cia  exprimă procesul de ridicare a sensi#ilului la inteligi#ilul raţional.
9nducţia este o mişcare de la planul senzorial la cel logic, ea reprezentând calea prin
care cunoaşterea trece de la reflectarea individualului la cea a generalului. 3upă
gradul de întemeiere, ea face distincţia între inducţia completă şi cea incompletă.
rima reprezintă acea formă de raţionament inductiv cu a$utorul căreia se o#ţine o
concluzie generală din premise care epuizează toate cazurile su# care se prezintă
fenomenul dat.
Ded!cia este un proces cu mişcare inversă, care constă din derivarea riguroasă
a unei propoziţii (concluzia) din alte propoziţii date (premisele). 5ersul său se face de
la idee la idee, oferind astfel superioritatea o#ţinerii de noi adevăruri fără investigarea
realităţii în mod direct. rin această funcţie pe care o exercită se înţelege că numai
acele deducţii pot fi corecte, la originea cărora se găseşte inducţia ştiinţifică. entru a
evita riscul de eroare e #ine să se evite lanţurile lungi de deducţii şi să se verifice
rezultatul după fiecare deducţie.
Faloarea deducţiei creşte cu cât este verificată printrun număr mai mare de
metode.
Ana"#-ia  este al treilea tip de raţionament. aţionamentul prin analogie se
referă la interferenţa pro#a#ilă care, din asemănarea a două o#iecte în unele privinţe
concide asemănarea lor şi în alte privinţe.
&n raţionamentul prin analogie, concluzia are un caracter pro#a#ilistic.
!ondiţiile care conferă concluziei un grad înalt de pro#a#ilitate sunt următoarele-

++
 

numărul cât mai mare de cazuri de coincidenţă a însuşirilor (ale celor fenomenelor sau
lucrurilor considerate)%
lipsa cazurilor contradictorii, care dezmint această coexistenţă%
însuşirile transferate de la un o#iect sau fenomen la altul să fie cât mai esenţiale.
  Met#de +artic!"are c! -rad 'are de -enera"itate
&n activitatea de cercetare ştiinţifică există mi$loace care, prin natura lor,
mediază cunoaşterea realităţii din punct de vedere al anumitor domenii. 'plicarea
unor modalităţi de gândire proprii anumitor discipline particulare, posedând însă un
grad mare de generalitate, care le face utiliza#ile în cele mai variate domenii, a dus la
alcătuirea unui grup de metode care contri#uie la perfecţionarea metodologiei
cercetării.
5a$oritatea ştiinţelor folosesc astfel de metode- experimentală, matematică,
istorică, a tipizării şi modelării.
 a)Met#da ist#ric&  constituie o reflectare a istoriei o#iective a fenomenelor, a
dinamicii şi a dezvoltării lor. 'cest fapt explică pregnantul caracter de generalitate pe
care îl are metoda. 9mportanţa sa este predominantă în ştiinţele care se dezvoltă destul
de repede, cum ar fi istoria, sociologia, etcG., dar explicaţiile se extind la numeroase
alte discipline. 'duce în plus, faţă de metodologia particulară a fiecărei ştiinţe,
 posi#ilitatea de a cunoaşte, în dinamica desfăşurării lor, a diverselor aspecte a
realităţii, în opoziţie cu viziunea statică. entru #iologie, ea a permis cunoaşterea unor 
teze de #ază, printre care şi >ontogenia repetă filogenia?, care a făcut posi#ilă
înţelegerea unor fenomene. rin scop, nu poate fi restrânsă la înregistrarea empirică a
variaţiilor cronologice, ci urmăreşte dezvăluirea legităţilor care controlează istoria.
 #)Met#da e,+eri'enta"& . Experimentul a fost utilizat accidental în anticitate.
'rimede este cel care la transformat în metodă de studiu, folosindul însă doar ca
anexă a o#servaţiei. El îşi do#ândeşte adevărata valoare odată cu constituirea
ştiinţelor moderne, în enaştere. !ei care au introdus pentru prima oară experimentul
în ştiinţă au fost 0eonardo da Finci şi Halileo Halilei. rin experiment se delimitează

+
 

un nou stadiu al ştiinţelor, experimental. !eea ce da o notă particulară experimentului

este caracterul sau activ.
Experimentul presupune o #ază teoretică, reprezentată prin ipoteza
conducătore.
c)Met#da 'ate'atic# 1 statistic&, ne furnizează o imagine mai completă, mai
riguroasă despre fenomenele studiate. 7aza deductivă a metodelor matematică
folosite în ştiinţă permit formularea mai precisă a unor previziuni ştiinţifice.
rocedeele de prelucrare matematica constituie frecvent un veicul cu conţinut exact,
al inducţiei,, sau conduce la descoperirea unor legi generale.
d)Met#da a,i#'atic&, se spri$ină pe deducţia logică şi pe adevărurile evidente
care sau formulat cu timpul în fiecare fiinţă, adevăruri ce pot fi luate ca şi postulate.
3in acestea se deduc, fără eforturi de cercetare concretă suplimentare, alte adevăruri
cu valoare ştiinţifică .
e)Met#da e!ristic&  (de la grecescul Ieuristen 4 a afla despre procedee
metodologice care duc la descoperirea unor cunoştinţe noi, de exemplu ipotezele au
valoare euristică).
 )uristica : adevărata ştiinţa a descoperirii şi a invenţiei, cuprinde numeroase
metode care favorizează creaţia originală, nici una însă neputând fi considerată o
ceie universală, cu aplica#ilitate în toate condiţiile, specificul fiecărei cercetări : ca
domeniu sau ca etapă a activităţii : şi particularităţile psiologice ale cercetătorului
determinând alegerea soluţiei optimale. rincipiile euristice (metoda pentru a căuta
adevărul în ştiinţe), formulate pentru prima dată de către 3escartes, reprezintă un
îndreptar orientativ în munca ştiinţifică şi nu formule gata preparate pentru a fi
aplicate.
1 resursa principală a descoperirii în ştiinţă, derivată dintro anumită atitudine
intelectuală, este problematizarea neîncetată. &ntre#ările #ine puse îndeplinesc un rol
euristic care tre#uie utilizat deoarece >o între#are clară este pe $umătate rezolvată?.

+/
 

f)M#de"area . "tudierea realităţii o#iective întâmpină deseori dificultăţi care pot

deveni de nedepăşit. &n asemenea situaţii sa recurs la o cale indirectă de cercetare şi
anume la studierea unor o#iecte sau fenomene asemănătoare cu cele aflate în
tematică. ezultatele o#ţinute asupra acestora vor fi transpuse la domeniul care
constituie o#iectul cercetării. &n acest fel a luat naştere modelarea, ca metodă de
cercetare.
 Modelul   tre#uie să exprime întro formă simplificată o#iectul studiat,
cuprinzând doar o parte din trăsăturile care îl caracterizează, esenţiale şi semnificative
din punctul de vedere al pro#lemei cercetate. 5odelul este definit ca un o#iect care
serveşte ca analog altui o#iect, sau ca reprezentare simplificată a originalelor. 'stfel,
modelarea tre#uie înţeleasă ca evitare materială sau mintală a unui sistem existent,
 prin constituirea specială de analogi (modele), în care sunt reproduse principiile
organizării şi funcţionării acestui sistem.
Hradul de asemănare cu o#iectul modelat este extrem de inegal, ceea ce permite
diferenţierea mai multor tipuri de modele-
M#de"!" si'i"ar (omolog) : există diferenţe de mărime%
M#de"!" ana"#-  : are aceleaşi caracteristici ca şi fenomenul pe care îl modelează%
M#de"!" sti'!"at#r : mimează unele procese.
2tilizarea modelării este $ustificată prin valoarea sa euristică. 5odelul
furnizează rezultatele, care urmează a fi trecute asupra originalului.
  g)Met#da siste'ic&.  0arga dezvoltare a diferitelor forme de investigare a
o#iectelor: sistem, care reprezintă complexe integrale de elemente interdependente, a
generat o multitudine de pro#leme cu caracter metodologic. 3ezvoltarea cercetărilor 
sistemice în ştiinţa contemporană arată că introducerea în ştiinţa procedeelor 
sistemice este, prin esenţa sa, o sarcină interdisciplinară.
 *oţiunea de sistem este aplicabilă, &n măsura egală, &n orice domenii ale
cercetării ştiinţifice, indiferent dacă este vorba despre fenomene materiale sau ideale.

+6
 

2na dintre primele ştiinţe, în care o#iectele cercetării au început să fie privite
ca sisteme, a fost #iologia. "avantul #iolog 0udJig von 7ertalanffK, spri$ininduse pe
date materiale din diferite domenii ale realităţii, a ela#orat o teorie a sistemelorLAM.
>!onceptul de sistem, luat în sensul sau operaţional, presupune nu un simplu
fapt al admiterii caracterului organizat al realităţii, ci cu deose#ire, dezvăluirea, prin
mi$loace şi procedee adecvate, a temeiului legic, intern al acestei organizări,
ela#orarea modelului teoretic explicativ al ei, descizând astfel perspectiva unor 
a#ordări ştiinţifice riguroase?.
'#ordarea sistemică a cercetărilor îşi croieşte drum în tot mai multe domenii
ale ştiinţei. ;re#uie amintită în primul rând ci#ernetica, în care >sistemul? este una din
noţiunile fundamentale.
3emersul sistemic este o modalitate de cercetare specială, unitar în sine.
rincipalele lui +artic!"arit&i sunt-
 $ descrierea, #azată pe o#servaţii empirice, a însuşirilor, particularităţilor, legăturilor 
o#iectului cercetat, această fază numinduse descriere parametrică%
  $ descriere funcţională , al cărei specific metodologic constă în aceea că funcţia
elementului sau >părţii? (su#sistemului) o#iectului se alternează pe #aza principiului
>înglo#ării?, adică se deduce din caracteristicile şi cerinţele întregului mai
cuprinzător.
Siste'e"e se c"asi$ic&   în- rea"e  (fizice, cimice, #iologice, psiice, sociale,
etc.), rea"i%a)i"e  (tenice), +#si)i"e (matematice, logice), etc. &n funcţie de raportul
lor cu am#ianţa şi cu structura lor internă, se poate vor#i despre- siste'e 2nc.ise (care
nu interacţionează cu am#ianţa), siste'e desc.ise (care interacţionează cu mediul),
siste'e sta)i"e şi insta)i"e3 siste'e statice şi dina'ice  (sau active), siste'e "ineare
şi ne "ineare.
&nsuşirea distinctivă a sistemelor este interacţiunea dinamică.
2n loc aparte în metodologia actuală a ştiinţei îl ocupă siste'e"e c!
a!t#re-"are   (auto:organizatoare).&n această idee, un interes deose#it îl prezintă

+=
 

teoria sistemelor instruibile , perfecţiona#ile pe #aza prelucrării informaţiei o#ţinute

 prin propria lor experienţă.
R#"!" i+#te%ei in cercetarea ştiini$ic&
3e regulă, orientarea cercetării este realizată prin formularea unor între#ări,
cărora urmează a li se găsi răspuns. &n demersul cunoaşterii, ipoteza funcţionează de
la formularea între#ării până la descoperirea adevărului : moment în care ipoteza
devine teorie, adică cunoştinţă certă.
>'lături de experiment, ipoteza şi teoria sunt momente esenţiale ale oricărei
cercetări, apariţia unei ipoteze sau teorii noi finalizânduse adesea cu un salt al
cunoaşterii?.
9poteza este o presupunere, anticiparea unor realităţi sau rezultate, care urmează
a fi verificate în cercetare. 'ceastă presupunere este sugerată de o#servarea faptelor,
de datele experienţei şi de cunoştinţele anterioare. 9poteza, corect formulată, decurge
dintrun anumit nivel de cunoaştere, naşterea ei producânduse la nivelul confruntării
dintre o anumită practică, concret determinată, şi teoria existentă : sistemul de
adevăruri ela#orat de ştiinţă.
unctul de plecare în cercetarea ştiinţifică îl constituie, prin esenţă, o teză
 provizorie, care urmează a fi verificată. &nainte de a începe cercetarea propriu : zisă,
ipoteza tre#uie evaluată su# aspectul gradului de pro#a#ilitate. 1peraţia este pur 
raţională şi are la #ază experienţa personală şi acumulările din domeniul investigaţiei.
'cceptarea ipotezei nu înseamnă însă pierderea li#ertăţii de gândire şi nici a
 poziţiei critice faţă de materialul faptic acumulat.
"piritul ştiinţific impune ca orice informaţie să fie însuşită întrun mod critic,
 prin cântărirea argumentelor care o susţin. Normularea temei de cercetare conţine
două elemente principale- domeniul investigat şi modul de a#ordare. &n toate cazurile
se impune o delimitare precisă a domeniului a#ordat.

+A
 

!ircumscrierea pro#lemei investigate reprezintă unul din principiile euristice de

 #ază (>a nu privi niciodată un lucru drept adevărat, dacă nu ştim în mod evident că el
este adevărat?).
"ursa ipotezei de lucru se găseşte atât în practica individuală, cât şi în cea
generalizată a realităţii. &ntre#area este provocată, de cele mai multe ori, în mod
direct, de o#servaţii empirice sau cercetări sistematice, care vor conduce în acest fel la
alte între#ări. în procesul de ela#orare a ipotezelor tre#uie să pornim întotdeauna de la
 practică, să urmărim, de pildă, desfăşurarea unui proces educativ, o acţiune
competiţională, etc., să desprindem acele aspecte sau domenii care nu au primit încă o
explicaţie şi să încercăm să dăm noi o explicaţie provizorie, pe care urmează să o
verificăm. <u are rost să recurgem la ipoteze fără legătură cu necesităţile de
optimizare a practicii educaţionale, competiţionale, etc.
!ând, în formularea ipotezelor, pornim de la practică, de la datele concrete, de
la fapte o#servate sau apărute în cadrul experienţelor, vor#im despre i+#te%e
ind!cti*e, iar când formularea lor îşi are izvorul în legile şi teoriile de$a cunoscute şi
 prin care se caută sa se fundamenteze alte fenomene din realitate, i+#te%e"e sunt
ded!cti*e.
Ferificarea ipotezei tre#uie să se facă pe cât mai multe cazuri. Ferificarea poate
fi direct& , în cazul ipotezelor de nivel elementar şi indirect& , prin intermediul altor 
mi$loace de investigaţie (pentru ipotezele de nivel maxim).&n cercetările
experimentale, verificarea ipotezei se face prin aplicarea >ipotezei nule?, care
 presupune că rezultatele cercetării nu provin din acţiunea varia#ilei independente, ci
din cauze întâmplătoare. 9nfirmarea ipotezei nule va duce la confirmarea ipotezei de
cercetare. 'cest demers se face prin intermediul testelor de semnificaţie. oziţia
creatoare pe care o adoptă cercetătorul este de a căuta să înţeleagă tot ceea ce
 pătrunde în zona percepţiei sale, fără a negli$a nimic. 3in punct de vedere euristic, nu
există detalii lipsite de semnificaţie.

+B
 

9poteza este tenica mintală cea mai importantă pe care o poate folosi
cercetătorul. rincipalul rol al ipotezei constă în sugerarea de experimente şi
o#servaţii noi. !iar atunci când ideea urmărită se dovedeşte a fi falsă, cercetările
cauzate de aceasta, răsplătesc autorul pentru faptul de aşi fi propus şi urmărit o idee.
&n folosirea unei ipoteze se impune res+ectarea !n#r re-!"i -
+. nu insista în a susţine idei care sau dovedit ineficace%
. se impune respectarea unei discipline intelectuale,necesară pentru a su#ordona
ideile faptelor%
/. examinarea critică a ideilor, adică, să nu fie acceptate primele supoziţii, ciar 
dacă par evidente, fără o#servaţii, fără verificare şi ciar, dacă este nevoie,
reformulare%
6. evitarea concepţiilor greşite.

+D
 

CURS III

METODOLOGIA PROPRIE EDUCAŢIEI FI4ICE

O)iect!" cercet&rii 2n ştiina acti*it&i"#r c#r+#ra"e
"tatuarea educaţiei fizice şi sportului ca ştiinţă este rezultatul dezvoltării
impetuoase a fenomenului de educaţie fizică şi sport : fenomen devenit social, de
mare amploare şi cu implicaţii deose#ite atât pe plan social, cât şi pe plan politic. e
de altă parte, diferenţierea şi specializarea cunoştinţelor, dezvoltarea ştiinţelor de
graniţă şi apariţia celor integrative a făcut posi#ilă evidenţierea şi punerea în
actualitate a sistemului de cunoştinţe din domeniul activităţilor corporale.
3ezvoltarea sportului modern, creşterea deose#ită a performanţelor, a
determinat o scim#are de mentalitate care a permis recunoaşterea caracterului
ştiinţific al activităţilor de educaţie fizică şi sport.
1#iectul cercetării în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului îl constituie legile de
manifestare a comportamentului motric al omului, în scopul perfecţionării acestuia, a
creşterii capacităţii de efort şi a îm#unătăţirii performanţei.
Met#d#"#-ia cercet&rii 2n ed!caia $i%ic& 1 sinte%& a !nei eta+e ştiine"#r
+artic!"are
3omeniul de cercetare al educaţiei fizice şi sportului, ca ştiinţă, este complex.
0a fel ca şi alte ştiinţe, foloseşte în cercetare metode generale, cât şi metode
 particulare, specifice domeniului său.
Există un punct de întâlnire al mai multor ştiinţe, care tratează, fiecare în
specificul său,  omul : în complexul sistem de relaţii şi interrelaţii. Este de la sine
înţeles că ştiinţa activităţilor corporale se va folosi de metodele utilizate de #iologie,
antropologie, medicină, psiologie, ştiinţe sociale. Niecare dintre aceste ştiinţe
cercetează omul şi, #ineînţeles, unele manifestări specifice domeniului ştiinţelor 
corporale. 'stfel, psiologia, medicina, sociologia, studiază manifestările omului în
condiţii de efort, specificul antrenamentului şi performanţei.

+C
 

ezultatele cercetărilor făcute de aceste ştiinţe asupra omului în mişcare sau

acumulat şi sintetizat, formând, în ultimul timp, ramuri distincte ale #iocimiei,
fiziologiei, medicinii, psiologiei, sociologiei. "intezele acestora, realizate pe plan
superior de către ştiinţa activităţilor corporale, desăvârşesc ce nu mai pot ele să
continue, constituind un prim volum de cunoştinţe şi legi care conferă activităţilor 
corporale fundamentarea ştiinţifică.
 
Pre%entarea 'et#de"#r ştiine"#r +artic!"are care a! "e-&t!r& c! ed!caia
$i%ic& şi s+#rt!"
Este firesc ca ştiinţa educaţiei fizice şi sportului : ca ştiinţă nou constituită : să
folosească metodele unor ramuri, care stau la #aza fundamentării ei ca disciplină
ştiinţifică. <ormal că, ponderea cea mai mare o vor avea metodele care sunt mai
apropiate de specificul o#iectului- metode de psiologie şi pedagogie pentru aspectele
 privitoare la învăţarea şi perfecţionarea gestului motric, metode fiziologice pentru
aspectele privitoare la adaptarea la efort fizic.
Ştiina acti*it&i"#r c#r+#ra"e  şia sintetizat o parte din aceste metode şi le
consideră ca aparţinândui, astfel-
 metodele #iometriei, #iomecanicii, tipologiei, demografiei, din domeniul
antropologiei%
   metodele #iofizicii, #iocimiei, experimentului electrofiziologic, din domeniul
 #iologiei%
  metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din domeniul medicinei%
  metodele testelor şi o#servaţiei, din domeniul psiologiei%
   metodele de ancetă, sociometria, analiza rezultatelor, din domeniul ştiinţelor 
sociale.
0a toate aceste metode se mai adaugă şi metodele cu caracter mai mare de
generalitate, care se folosesc, de asemenea, în cercetarea domeniului activităţilor 
corporale (metodele- istorică experimentală, axiomatică, etc.).


 

Met#de"e şi +r#cedee"e de cercetare 2n ed!caie $i%ic& şi s+#rt

 5/ Met#da #)ser*aiei şi te.nica ei
!ercetarea ştiinţifică se desfăşoară începând cu contactarea directă a realităţii,
căci cunoaşterea umană apare ca necesitate, ea izvorăşte din cerinţele practicii şi îşi
atestă vala#ilitatea prin aplicaţiile practice.
 <ecesitatea actului cunoaşterii este urmare a unei pro#leme (între#ări la care
tre#uie dat răspuns) puse în legătură (5oisil) cu un anumit sistem şi cu fenomenele
suferite de acesta. entru rezolvarea pro#lemei, mai întâi, se impune să o#ţinem
informaţii asupra sistemului care ne interesează. 1#ţinerea de informaţii direct de la
sisteme se realizează prin operaţia de o#servaţie.
3e la atitudinea de o#servare pasivă, se trece la activizare, conştientizare,
raţionalizare şi organizarea o#servaţiei. 'stfel, o#servaţia devine o metodă ştiinţifică
de investigare. olul şi importanţa ei se intensifică odată cu utilizarea experimentului.
'm#ele metode se completează prin particularităţile lor, alcătuind o unitate ce
formează #aza metodologică a ştiinţei.
1#servaţia permite cercetătorului să desprindă anumite fapte remarca#ile,
cunoaşterea acestor fapte conducândul la o anumită ipoteză în cadrul informaţiei de
care dispune. &n #aza ipotezei enunţate se instituie experimentul propriuzis, care are
rolul de a verifica presupunerea făcută şi de a sugera, eventual, alte între#ări.
1#servaţia este definită ca un proces al cunoaşterii ştiinţifice, constând în
contemplarea metodică şi intenţionată, vizând un anumit scop, a unui o#iect sau
 proces.
. Nraisse defineşte o#servaţia ca percepţia unei conduite a unui document% o
consideră primul moment al cercetării experimentale.
1#servaţia este, prin natura ei, o metodă de constatare, dar, în acelaşi timp, şi
de explorare atentă a celor o#servate prin mo#ilizarea cunoştinţelor anterioare, deci

+
 

este o percepţie fundamentală, diri$ată, planificată şi selectivă, întreprinsă cu un

anumit scop.
&n urma o#servaţiei apar ipotezele, apar pro#lemele noi, la care pe #aza
experienţei şi cunoştinţelor, avem anumite puncte de spri$in% ca urmare a o#servaţiei
se pot face clasificări, descrieri.
  Ti+!ri de #)ser*aii
O)ser*aia s+#ntan& (întâmplătoare) este, aşa cum reiese din denumirea
ocazională, de tipul o#servaţiei pasive, dar, având în vedere că este făcută de
specialist, poate conduce la evidenţierea unor aspecte noi şi interesante.
O)ser*aia #r-ani%at&, cu caracter intenţionat, activ, provocat şi sistematic.
'cest tip de o#servaţie porneşte de la o anumită idee, anticipativă a rezultatelor şi a
efectelor lor.
O)ser*aia nat!ra"&, numită şi directă, este făcută în condiţii o#işnuite,
naturale, fără intervenţia cercetătorului, în timp ce în #)ser*aia e,+eri'enta"&  sau
 provocată, cercetătorul intervine direct prin administrarea unor stimuli, verificând
reacţiile şi conduita celor o#servate.
O)ser*aia trans*ersa"& şi "#n-it!dina"&. 1#servaţia se numeşte transversală
când se face simultan pe mai multe situaţii (de exemplu când luăm în studiu mai
multe clase de elevi de diferite vârste), în timp ce în o#servaţia de tip longitudinal se
urmăresc evolutiv ( în timp) aceiaşi su#iecţi.
1#servaţia mai poate fi- +eda-#-ic&3 +si.#"#-ic&3 s#ci#"#-ic&  şi statistic&/
&n cadrul activităţii de educaţie fizică şi sport şi, poate cu o notă mai accentuată
în munca de performanţă, atunci când sportivul are un #aga$ de cunoştinţe şi
deprinderi #ogat, când ştie să interpreteze anumite stări de fapt, când a >învăţat? să se
cunoască, poate fi folosită ca metodă a!t#6#)ser*aia3 care poate veni cu succes în
spri$inul cercetătorului şi, în primul rând, acelui ce se autoo#servă.


 

Este necesar ca o#servatorul ca şi autoo#servatorul să nu se gră#ească în a

trage concluzii% în formularea acestora să ţină cont de toţi factorii stimulatori şi
ini#itori.
eiese că, percepţia şi implicit o#servaţia, prezintă un caracter selectiv.
7nre-istrarea #)ser*aii"#r
entru $usta orientare a o#servaţiei, în legătură cu o anumită temă este necesară
o  schemă sau un protocol (program) de o#servaţie, se sta#ileşte o anumită tenică de
notare şi, dacă este nevoie, o terminologie minimă. 3atele o#servaţiei se notează în
timpul sau, în orice caz, imediat după o#servare, deoarece timpul şi alţi factori ar 
 putea denatura datele.
3atele se pot nota sporadic : cu caracter provizoriu : întrun carnet de #uzunar,
sau pe fişe, urmând să li se dea o formă clară şi concisă atunci când se notează în
foaia sau caietul de o#servaţie, ceea ce reprezintă de fapt, interpretarea, prelucrarea
imediată a materialului faptic.
entru succesul o#servaţiei este necesar ca su#iectul sau grupul studiat să fie
urmărit în situaţii diferite, iar datele o#ţinute să fie verificate prin mai multe procedee.
'stăzi, o#servaţia #eneficiază de tenici moderne de înregistrare- filmul,
fotografia, înregistrarea magnetică, etc.
1#servaţia singură nu este suficientă. Este necesar ca, în cercetare, ea să fi
folosită simultan cu alte procedee.

/
 

CURS I8/
Met#da e,+eri'enta"&
Caracteristici -enera"e/ De$iniii/
Experimentul a fost folosit încă din anticitate, în mod incidental. 'rimede la
transformat în metodă de studiu, dar la folosit ca o anexă a o#servaţiei. Experimentul
îşi do#ândeşte adevărata valoare o dată cu constituirea ştiinţelor moderne, fapt ce are
loc în enaştere. 0eonardo da Finci şi Halileo Halilei sunt pionierii introducerii
acestei metode în ştiinţă. Extins mai întâi în medicină (fondatorul acestei metode fiind
!laude 7ernard), experimentul va cuprinde tot mai multe discipline, fiind considerat
drept principala metodă în ştiinţele naturii.
&n comparaţie cu o#servaţia, experimentul este o metodă superioară de
cercetare. El cuprinde în sine o#servaţia, nu o neagă, ci o ridică pe o treaptă
superioară, încât creează posi#ilitatea analizei unor fenomene dinamice, complexe, în
relaţii de pluricondiţionare.
!eea ce dă o notă particulară experimentului este caracterul său activ. "e spune
că >experimentul este o#servaţia provocată?.
!unoaşterea experimentală foloseşte o#servaţia ca o condiţie esenţială, ca izvor 
al ipotezelor şi ca sursă a informaţiilor provenite din provocarea deli#erată a faptelor.
Met#da e,+eri'enta"&   este un sistem comple( de cunoaştere a realităţii,
caracterizat prin utilizarea raţionamentului e(perimental, care prelucrează atât fapte
 provenite din observaţie, cât şi din e(periment.
Experimentul mai este definit şi ca  procedeu de cercetare &n ştiinţă, care constă
&n reproducerea artificială sau modificarea intenţionată a unor fenomene &n condiţiile
cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează, potrivit, de
regulă, unor ipoteze sau modele prealabile.   rin e(perienţă se înţelege totalitatea
aptitudinilor, capacităţilor practice, a cunoştinţelor despre realitatea încon$urătoare,
do#ândite de oameni în contactul nemi$locit cu această , în procesul practicii social
istorice, al activităţii de transformare a naturii şi a propriilor relaţii şi instituţii sociale,

6
 

al interacţiunii dintre su#iect şi o#iect. Experienţa este condiţia sineOuanon a

cunoaşterii.
Experimentul presupune o #ază teoretică, reprezentată prin ipoteza
conducătoare. 1 ipoteză neverificată în practică nu reprezintă un adevăr, iar o
experienţă fără finalitate precisă nu are sens.
&n cadrul experimentului, condiţiile de producere şi desfăşurare ale
fenomenului sau procesului sunt supuse unei variaţii sistemice.
Experimentul se caracterizează şi prin posi#ilitatea de repetare a fenomenului
sau procesului în aceleaşi condiţii, pentru verificare.
Ti+!ri de e,+eri'ente
&n cadrul experimentului se produce sau se provoacă fenomenul sau procesul în
condiţiile determinate, uneori se creează ciar fenomene sau procese noi. &n acest caz
vor#im despre e,+eri'ent!" +r#*#cat .
Există cazuri când o experienţă poate avea loc fără ca cercetătorul să intervină.
"e vor#eşte, în acest caz, despre e,+eri'ent in*#cat.
E,+eri'ent!" de "a)#rat#r  este o metodă de cercetare precisă şi sigură. El
oferă posi#ilitatea de a desprinde, cu mare precizie şi siguranţă, relaţiile dintre factorii
varia#ili, ceea ce constituie o condiţie de #ază pentru descoperirea legilor.
&n e,+eri'ent!" nat!ra", su#iecţii sunt supuşi studiului în condiţiile vieţii
reale. 5arele avanta$ al acestei metode constă în aceea că experimentul aduce, în
cursul cercetării, variaţiile ale căror efecte le studiază. Experimentul se poate organiza
în aşa fel încât su#iecţii să nu îşi dea seama că sunt studiaţi. 3e exemplu, în cadrul
lecţiei la clasă, sau în cadrul antrenamentului, specialistul în educaţie fizică poate
experimenta anumiţi factori, metode, s.a. (aduce varia#ile noi), fără ca elevii,
respectiv sportivii săşi dea seama că sunt cuprinşi în cercetare.
2n alt avanta$ al acestei metode este acela că adunarea datelor este însoţită de
adnotări rezultate din folosirea concomitentă a metodei o#servaţiei.

=
 

2neori este necesar ca datele o#ţinute prin experimentul natural să fie

completate cu datele o#ţinute în condiţii de la#orator.
1 variantă a experimentului natural o constituie e,+eri'ent!" +si.#6
+eda-#-ic3  care se limitează la condiţiile instructiveducative, îm#inând studiul
 psiologic al copilului cu acţiunea instructiveducativă a procesului de învăţământ sau
antrenament, care se execută asupra sa.
;ipul fundamental de experiment este cel de *eri$icare  sau c#n$ir'are3   ce
urmăreşte verificarea unei ipoteze formulate dinainte.
rin e,+eri'ent +i"#t   (considerat ca o repetiţie generală), experimentatorul îşi
verifică tenicile de lucru, de administrare a stimulilor, de înregistrare a răspunsurilor 
şi condiţiile optime de aplicare a varia#ilei.
rin e,+eri'ent $!nci#na"  se urmăreşte sta#ilirea relaţiei funcţionale dintre o
varia#ilă independentă şi o alta dependentă.
1rice tip de cercetare poate a#orda fenomenele şi desfăşurarea lor temporală
sau sincronic, concomitent. E,+eri'ent!" "#n-it!dina"  urmăreşte modificările
corelate ale diferitelor varia#il în diferite momente ale evoluţiei su#iecţilor, în timp ce
e,+eri'ent!" trans*ersa"   constă în investigarea, la un moment dat (întro perioadă
scurtă de timp) a unor grupe de vârste diferite, cu test adecvate.
E,+eri'ent!" cr!cia"   este experimentul destinat să ai#ă un rol decisiv în
alegerea uneia dintre două ipoteze contradictorii.
8aria)i"e e,+eri'enta"e
!aracteristic pentru orice experiment este faptul că în cadrul lui modificăm
(scim#ăm) în mod sistematic unul din factori, unul dat, care formează o#iectul
cercetării, în timp ce toţi ceilalţi rămân nemodificaţi. !u alte cuvinte, în experiment se
 pune în evidenţă acţiunea unui factor, căutând să se izoleze această influenţă şi se
urmăresc apoi consecinţele pe care variaţia factorului studiat la are asupra proceselor 
sau fenomenelor. &n experimentul respectiv, factorul presupus a fi responsa#il de
modificarea fenomenelor cercetate şi care este controlat, manevrat şi modificat se

A
 

numeşte *aria)i"& inde+endent&3 iar reacţiile su#iectului, răspunsurile lui,

 performanţele realizate reprezintă *aria)i"a de+endent&/
&n afara varia#ilei stimul (independentă : F.9.) şi varia#ilei răspuns (dependentă
 : F..) există şi *aria)i"a s!)iect : F.". 3e multe ori, varia#ila su#iect este cea care
se verifică în experiment, urmărinduse reactivitatea la anumiţi stimuli. 'ceastă
varia#ilă poate fi provocată atunci când su#iecţii sunt puşi în anumite condiţii
(alimentaţie, odină, etc.) sau invocată, atunci când vârsta, sexul, constituţia,
 pregătirea, ş.a. sunt considerate în relaţie cauzală cu anumite reacţii şi performanţe.
&n domeniul educaţiei fizice şi sportului, cercetările vizează în principal studiul
 particularităţilor manifestărilor de ordin motric, psiologic şi somatic : funcţional pe
care le determină practicarea exerciţiilor fizice de un anumit fel.
C#ntr#"!" *aria)i"e"#r
!ontrolul varia#ilelor semnifică asigurarea condiţiilor de repetare a rezultatelor,
de câte ori se reia cercetarea.
entru controlul varia#ilelor experimentale se folosesc două tenici-
  prima constă în neutralizarea varia#ilelor care nu pot fi menţinute constante %
 cea dea două reprezentată de alcătuirea unor planuri experimentale cu mai multe
varia#ile, ca prin analiză să desprindem ponderea lor relativă asupra rezultatelor.
8aria)i"a sit!aie sau stimul prezintă trei aspecte-
+. 'm#ianţa fizică şi socială. 'm#ianţa fizică (temperatura, sala, terenul,
ecipamentul, aparatura) tre#uie menţinută constantă pe parcursul cercetării.
'm#ianţa socială, tradusă prin prezenţa spectatorilor sau a unor persoane în timp ce
su#iecţii execută sarcinile, are o influenţă deose#ită asupra disponi#ilităţilor 
su#iecţilor.
. !ondiţia experimentală. euşita experimentului presupune desfăşurarea lui după un
 protocol riguros, întocmit în #aza căruia să se facă controlul sau administrarea
varia#ilei independente.

B
 

/. "arcina sau instrucţia dată su#iectului. 'ceastă tre#uie să fie clar şi corect
formulată, pentru ca su#iectul să înţeleagă cu precizie ce are de făcut.
8aria)i"a s!)iect  se prezintă în două ipostaze-
a). in*#cat& (nonexperimentală), când acţiunea varia#ilei independente
 provoacă modificări ale varia#ilei dependente, în funcţie de particularităţile
su#iectului (vârstă, sex, pregătire, etc.)%
 #). +r#*#cat&3 prin modificări asupra organismului sau psiicului su#iectului,
cum ar fi de exemplu, prin administrarea unor su#stanţe farmaceutice sau prin condiţii
diferite de odină sau motivaţie provocată de sarcină (instrucţie).
8aria)i"a r&s+!ns  are caracteristici specifice, fiind vor#a de răspunsul unor 
 persoane.
Or-ani%area e,+eri'ent!"!i
'ceastă se referă la toate acţiunile întreprinse pentru ca experimentul să se
deruleze în maniera care conduce la o#ţinerea rezultatelor scontate. rima acţiune se
referă la selectarea su#iecţilor. 3e o#icei în experiment sunt cuprinse două grupuri-
unul e,+eri'enta", căruia i se administrează varia#ila independentă, şi celălalt numit
de c#ntr#" (martor, pentru care votarea varia#ilei independente este zero).
'ceste grupuri sunt selectate dintro populaţie, în funcţie de un criteriu (vârsta,
sex, sport practicat, ş.a.). 'ceste grupe sau eşantioane tre#uie să fie reprezentative,
adică să nu difere din punctul de vedere al caracteristicilor esenţiale. !u cât eşantionul
este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai semnificative şi, ca atare, rezultatele
cercetărilor sunt caracteristice pentru întreaga populaţie (din care sa selectat
eşantionul).
Se"ecia eşanti#ane"#r poate fi făcută în mai multe feluri-
6 se"ecia 2nt0'+"&t#are, când fiecare mem#ru al populaţiei are şanse egale. &n acest
caz se face lista su#iecţilor, apoi se fac #ilete cu numărul su#iectului din listă şi se
trage la sorţi ori de câte ori este necesar pentru a o#ţine eşantionul de mărimea dorită
(atât pentru grupa experimentală, cât şi pentru cea de control). &n cadrul

D
 

experimentului psiopedagogic : metodic, clasele de elevi sunt considerate, în

totalitatea lor, grupe de experiment şi control (clase paralele). 'stfel de grupuri,
alcătuite prin selecţie întâmplătoare, se numesc -r!+!ri inde+endente/ &n acest caz,
ecivalenţa este considerată în scopul mediei şi al deviaţiei standard (pentru varia#ila
măsurată).
6 -r!+!ri +erec.i, numite şi asociate sau corelate. &n acest caz ecivalenţa grupurilor 
este dată de faptul că fiecare su#iect din grupa experimentală are un ecivalent în
grupe de control. entru a se realiza această , su#iecţii sunt supuşi unei pro#e (sau mai
multe) preliminare în legătură cu varia#ila (varia#ilele) pe care o controlăm. &n funcţie
de rezultate, su#iecţii sunt repartizaţi doi câte doi, unul în grupa experimentală şi
celălalt în grupa de control.
&n cazul grupelor pereci, rezultatele o#ţinute sunt prelucrate statistic
(oarecum) diferit faţă de grupele independente.
3acă în cercetare este cuprinsă o singură grupă, rezultatele iniţiale şi cele finale
sunt prelucrate şi integrate statistic, ca şi în cazul grupelor corelate.
3e regulă, în experiment, varia#ilei independente i se dau mai multe valori
(cantitative sau calitative), pentru a vedea efectele asupra varia#ilei dependente.
ornind de la acest fapt, se impune utilizarea mai multor grupe ecivalente. rin
această sunt neutralizate, în mare măsură, influenţele nedorite, necunoscute, ale unor 
varia#ile neexperimentale, provenite din diferenţele dintre su#iecţi sau din ordinea
 prezentării stimulilor. 'stfel, pentru fiecare valoare a varia#ilei independente se vor 
folosi grupuri ecivalente. 2n alt caz este când, pentru toate valorile varia#ilei
independente, se foloseşte un singur grup de su#iecţi.
5ultă vreme, în cercetarea experimentală, sa considerat ca suficientă
măsurarea unei singure varia#ile şi menţinerea constantă a celorlalte.
2tilizarea mai multor varia#ile a fost demonstrată în deceniul al treilea al
secolului nostru. lanurile experimentale cu mai multe varia#ile se numesc factoriale.

C
 

Inter+retarea re%!"tate"#r  cercetării urmează mai multe etape. 9mportant

 pentru experiment este confirmarea ipotezei de cercetare. entru această se
 procedează conform regulilor de prelucrare statistică, adică-
  ordonarea datelor%
  calculul valorilor centrale şi al varia#ilităţii%
   se calculează erorile mediilor grupurilor cuprinse în cercetare, faţă de media
 presupusă a populaţiei%
   se calculează testul de semnificaţie al mediilor şi testul de comparare al
frecvenţelor.
&n prelucrarea şi interpretarea statistică se porneşte de la ipoteza nulă, conform
căreia datele o#ţinute sunt întâmplătoare, în timp ce ipoteza de cercetare afirmă
existenţa unei diferenţe datorate administrării varia#ilei independente. ;estul de
semnificaţie nu permite să demonstrăm că diferenţa rezultată nu se datoreşte
întâmplării.

/
 

CURS 8/
Met#da anc.etei
5etoda ancetei, prin dezvoltarea şi extinderea investigării din diferite domenii
şi, mai ales din domeniul ştiinţelor sociale, a do#ândit un prestigiu deose#it.
e parcursul utilizării ei, tenica de folosire a ancetelor, mai precis
fundamentarea ei metodologică, sa perfecţionat, sta#ilinduse cu precizie condiţiile
folosirii eşantioanelor, cestionarelor şi interviului, a prelucrării şi prezentării
rezultatelor din ancete.
Naptul că metoda ancetei este folosită în diverse domenii- sociologie,
 pedagogie, psiologie şi faptul că nu întotdeauna cei ce folosesc această metodă au o
 pregătire corespunzătoare, a dus la comiterea unor greşeli de utilizare.
Este ştiut faptul că, prin aplicarea unei singure metode, rezultatele în cercetare
nu sunt concludente, cu atât mai mult, folosirea metodelor de ancetă, prin care
o#ţinem informaţii ce poartă o mare doză de su#iectivism, tre#uie să se facă
concomitent cu alte metode.
'nceta este cea care ne oferă informaţii, dovezi din diverse surse, dar 
experimentul ne oferă >pro#e?.
Nolosirea metodelor de ancetă este necesară, mai ales în cazul în care ne
interesează opiniile, atitudinile şi motivele acestora, a unor indivizi sau grupuri. 3e
exemplu- folosind cestionarul, ne putem da seama de preferinţele unei clase de elevi,
în ceea ce priveşte sportul preferat, sau folosind interviul putem afla opinia unor 
spectatori în legătură cu o competiţie sportivă.
'vând în vedere că prin ancetă o#ţinem >relatări personale?, se iveşte
 pro#lema- cât de >o#iectivă? este această şi dacă poate fi folosită în formarea unor 
concluzii cu caracter ştiinţific.
Nolosind anceta în domeniul educaţiei fizice şi sportului, o#ţinem relatări
 privind- stările psiofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări
organice etc.), atitudini, opinii, motive, stări su#iective din domeniul cognitiv, afectiv.

/+
 

;re#uie avut în vedere că relatările sunt afectate de mai mulţi factori, printre
care- tendinţa unora de aşi >corecta? trăsăturile personale, din dorinţa de a apărea
întro lumină cât mai favora#ilă% nivelul de cultură, atitudinea refractară la răspunsuri,
sau, pur şi simplu, refuzul de a răspunde ş.a.
Sc#+!" anc.ete"#r/ C"asi$icarea anc.ete"#r
"copul ma$orităţii ancetelor este de a furniza, pur şi simplu, informaţii.
Nolosirea metodei de ancetă în domeniul educaţiei fizice este determinată, în
 primul rând, de caracteristicile domeniului şi temei de cercetare.
5etodele de ancetă fiind caracteristice, mai ales, ştiinţelor sociale, scopul lor 
este, în principal, sondarea opiniei oamenilor, a indivizilor, a grupurilor alese la
întâmplare sau după anumite criterii (vârsta, profesia, zona geografică, etc.).
'nceta poate avea un scop descriptiv, fiindune utilă în cunoaşterea de
ansam#lu, alteori având un scop explicativ, funcţia ei fiind teoretică : să testeze o
anumită ipoteză, sugerată de teorie : sau strict practic : să explice raportul dintre un
număr de varia#ile.
'ncetele se deose#esc după populaţia pe care o cuprind. &nţelegând termenul
>populaţie? în sens statistic, el desemnează un grup de indivizi sau colective, în sensul
larg al cuvântului. ractic însă, nu se poate cuprinde în aria investigării întreaga
colectivitate. 'stfel, se recurge la eşantionul care poate fi selecţionat : reprezentativ : 
şi eşantioane extrase la întâmplare, adică aleatoare.
'nceta tre#uie săşi precizeze scopul şi, în funcţie de acesta, săşi delimiteze
cuprinderea.
Hradul de reprezentativitate depinde, pe de o parte, de compoziţia
eşantioanelor, adică de calitatea elementelor care le compun, iar pe de altă parte, de
volumul lor, adică de numărul elementelor care îl compun, iar, pe de altă parte, de
volumul lor, adică de numărul elementelor cuprinse în fiecare eşantion.

/
 

3ecizia asupra mărimii eşantionului va fi determinată, în mare măsură, de

modul în care rezultatele urmează să fie analizate. 'stfel, de la început, cercetătorul
tre#uie să ai#ă în vedere diviziunile ce urmează să se facă în ta#ulările finale.
'plicarea metodei de ancetă se face în două moduri-
+. !estionare.
. 9nterviuri.
+. C.esti#nare"e pot fi-  poştale sau prin corespondenţă%
   directe.
C.esti#nare"e +rin c#res+#nden&  sunt uşor de administrat, dar prezintă
dezavanta$ul că nu întotdeauna sunt eficiente. 'ceastă ineficienţă rezidă din-
  răspunsurile care se pretind de la o persoană pot fi afectate de intervenţiile altora%
  dacă răspunsurile nu sunt suficient de clare şi simple, răspunsurile vor fi am#igue%
  scade gradul de independenţă al răspunsurilor%
  lipseşte posi#ilitatea de a completa răspunsurile prin date de o#servaţie.
2n alt dezavanta$ care ridică serioase dificultăţi, uneori, este cel al non
răspunsurilor. "e ridică pro#lema cum pot fi interpretate acestea- prin refuz, ancetaţii
au alte păreri sau ce alte motive duc la nonrăspunsuri.
Experienţa acumulată prin utilizarea ancetei a dus la soluţionarea acestor 
 pro#leme.
C.esti#nare"e directe  sunt aplicate, după cum arată şi denumirea, fie
individual, fie în grup. 'vanta$ul acestor cestionare constă în aceea că răspunsurile
 primite pot fi completate cu date rezultate din o#servaţii. 'plicarea cestionarului se
face su# control, în timp limitat sau nelimitat. "e folosesc cestionare tipărite. 2neori,
su#iectul nu e prezent, răspunsurile se dau prin telefon, apoi cestionarul este
completat de operator. &n toate cazurile, ancetatorul posedă un gid de conversaţie.
'stfel se a$unge uşor la interviu.
Inter*i!" (convor#irea) poate fi-  formal%
   neformal.

//
 

Inter*i!" $#r'a"   se foloseşte de regulă în investigările la scară mare. El

cuprinde serii de între#ări, iar răspunsurile sunt înregistrate întro formă standardizată.
'stfel, interviul formal mai poate fi numit-
  extensiv%
  controlat%
  inflexi#il%
  glo#al standardizat.
&n cadrul inter*i!"!i ne$#r'a" , operatorul de interviuri are posi#ilitatea şi
li#ertatea de a scim#a ordinea între#ărilor, de a adăuga între#ări suplimentare, de a
da explicaţii, atunci când este cazul. 1peratorului nu i se impun nişte între#ări, ci are
un număr de pro#leme la care primeşte răspunsuri şi pentru această are li#ertatea de
aşi construi interviul. 'stfel, interviul neformal poate avea mai multe variante-
  interviu gidat%
  interviu conversaţie%
  interviu nedirecţionat.
3atele pe care cercetătorul le o#ţine din ancetă (după cum sa mai amintit) sunt-
• date #)iecti*e- (care pot fi verificate şi de alte persoane), de pildă- vârsta,
ocupaţia, starea civilă, rezultatele în sport, etc.%
• date s!)iecti*e (privitoare la su#iect), cum sunt- dispoziţii, preferinţe,
sentimente, motive, etc.
5etodele de ancetă se folosesc în cercetarea psiologică, în studiul
 personalităţii. &n acest caz, mai mult decât în cercetările sociologice, tre#uie acordată
o deose#ită atenţie fidelităţii şi validităţii cestionarelor. &n psiologie se foloseşte
cestionarul standardizat şi etalonat, deci un test care permite psiodiagnoza. &n
 psiosociologie se foloseşte c.esti#nar!" s#ci#'etric   pentru studiul relaţiilor şi
interrelaţiilor din cadrul grupurilor mici.

/6
 

Eta+e"e anc.ete"#r/ Pre-&tirea "#r

5etodologia ancetei precizează o serie de etape de care tre#uie ţinut cont
 pentru o #ună organizare a cercetării. 'ceste etape sunt-
+. recizarea pro#lemei şi a scopurilor pe care le urmăreşte.
. 3elimitarea populaţiei (alegerea eşantioanelor).
/. regătirea instrumentelor de ancetă.
6. Efectuarea ancetei de pro#ă (pilot), după care se aplică corectivele necesare
 planului ancetei propriuzise.
=. Efectuarea ancetei propriuzise.
A. 9nterpretarea rezultatelor.
B. edactarea raportului final.
&n fazele pregătitoare ale ancetei, tre#uie început cu delimitarea informaţiilor ce
se caută. 3eci, se precizează pro#lemele de investigat şi care sunt o#iectivele ce se
urmăresc. &n funcţie de acestea se vor preciza eşantioanele şi criteriile după care vor fi
constituite.
&n domeniul educaţiei fizice pot fi cuprinse în cercetare toate populaţiile, cu
excepţia cazului când se face o investigare pe o scară mai largă (regională, zonală,
naţională).
5etodele de eşantionare vor asigura cercetătorului precizia cerută în raport cu
exigenţa şi cu gradul de eroare posi#ilă. 'poi, urmează studiul literaturii existente. 1
informaţie #ogată despre ma$oritatea aspectelor cuprinse în ancetă şi despre su#iecţi.
'#ia acum începe ela#orarea instrumentelor de ancetă, adică cestionarul sau
gidul de conversaţie, fiind întro formă admisă, când se a$unge la anceta pilot după
care se fac corecturile necesare.
'lcătuirea cestionarelor presupune o riguroasă precizare a pro#lemelor şi a
o#iectivelor cercetării. &ntre#ările tre#uie să fie astfel formulate încât să primească
răspunsurile scontate, lucru ce uşurează munca de grupare şi ordonare a datelor 
 precum şi prelucrarea lor.

/=
 

C.esti#nare"e 2nc.ise  prevăd răspunsuri fixe : care se pretează la prelucrare

diotomică (da : nu).
C.esti#nare"e a"ternati*e aleg un răspuns din mai multe răspunsuri posi#ile.
C.esti#nare"e desc.ise permit su#iectului să răspundă li#er la între#ări.
1 altă formă, utilizată destul de frecvent, de răspuns, este cea care foloseşte
 scala numerică (prin ranguri).
&n alcătuirea între#ărilor ce compun cestionarul, tre#uie să se ţină seama de-
  să ai#ă o singură interpretare%
  să fie scurte şi clare%
  să nu facă nici o aluzie la su#iect, pentru a nui leza amorul propriu.
1rdinea între#ărilor presupune răspunsuri gradate de la uşor la greu, de la
 pro#lemele generale la cele particulare şi delicate.
!estionarul tre#uie tipărit pe ârtie de calitate, cu ru#rici suficient de largi
 pentru răspuns. "e va tipări pe o singură faţetă a foii. <umărul între#ărilor este în
funcţie de pro#lemele urmărite. (!ând numărul între#ărilor este mai mare decât /, se
recomandă să se dividă cestionarul).
3upă ce toate pro#lemele mai sus menţionate au fost rezolvate, se trece la
efectuarea ancetei propriuzise. &n această etapă, o mare importanţă o prezintă
instructa$ul care se face su#iecţilor (scris sau ver#al). 1peratorul tre#uie să manifeste
multă pricepere pentru a crea acea legătură cu su#iecţii, de care depinde maniera în
care vor răspunde.
relucrarea datelor o#ţinute din ancetă necesită o muncă grea şi, uneori,
îndelungată. Pre"!crarea  cuprinde patru faze-
• codificarea%
• clasificarea%
• ta#ularea%
• analiza.

/A
 

&n prima operaţie este verificat fiecare cestionar în parte, pentru a vedea cât de
complet, exact şi uniform este. &n acelaşi timp (sau după), se trece la codificarea şi
clasificarea răspunsurilor pe categorii de semnificaţii. !odificarea se face notând cu
un sim#ol (numeric, alfa#etic, grafic), fiecare răspuns relativ la aceeaşi între#are,
după clase distincte.
!lasificarea răspunsurilor este o operaţie mai dificilă, în cazul răspunsurilor li#ere.
2rmează apoi ta#ularea, adică transcrierea sintetică, succesivă şi precisă a datelor 
necesare în analiză. 'naliza se realizează, pe de o parte, glo#al, în formă necantitativă
şi apoi cantitativ, adică statistic alcătuinduse distri#uţii cu grafice corespunzătoare,
calculânduse valorile centrale, procente, erori, coeficient de corelaţie, etc.
&n ultima etapă, analiza va urmări să scoată în evidenţă măsura în care ipoteza
se confirmă şi, să sta#ilească datele noi care au apărut din investigaţie.
7n a"c&t!irea ra+#rt!"!i $ina"   al unei ancete tre#uie să existe mai multe
 puncte-
+. descrierea generală, în care să fie prezentate- scopul, material cuprins, natura
informaţiei şi metoda de colectare, metoda de eşantionare, repetarea ancetei,
data, durata, exactitatea, evaluarea îndeplinirii celor propuse, cine a răspuns de
ancetă, #i#liografie studiată%
. descrierea proiectului de ancetă%
/. prezentarea metodelor sau criteriilor de eşantionare%
6. personalul şi ecipamentul folosit%
=. analiza datelor şi procedeelor de calcul%
A. analiza costului%
B. precizia ancetei.
Anc.eta s#ci#'etric&
3emonstrânduse rolul grupului ca mi$loc de influenţare a comportamentului
uman, în ultimele decenii sau extins şi aprofundat cercetările sociometrice. rin
intermediul lor ni se dezvăluie aspecte psiosociale importante ca-

/B
 

• gradul de coeziune al grupului%

• structura grupului%
• ierarizarea mem#rilor în cadrul său%
• relaţiile de atragere sau respingere.
elaţiile dintre mem#rii grupului sunt directe >face to face? (faţă în faţă). 'stfel,
grupul apare ca un sistem de interacţiune socială, o reuniune integrată de personalităţi,
care comunică între ele.
elaţiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie, prietenie,
întra$utorare, etc.) la cele negative (respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenţă.
5etoda sociometrică permite aprecierea de ansam#lu a grupului, precum şi
definirea statutului social al fiecărui mem#ru, în relaţie cu ceilalţi.
C.esti#nar!" s#ci#'etric   reprezintă o succesiune logică şi psihologică de
&ntrebări scrise sau imagini grafice cu funcţie de stimuli, &n raport cu ipotezele
cercetării, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin
autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau
nonverbal, ce urmează a fi &nregistrat &n scris.
Test!" s#ci#'etric ne relevă-
  atragerea (alegerea) sportivă %
  respingerea (preferinţa negativă).
!ondiţiile de administrare a testului sociometric constau în-
a). pentru a fi eficient, testul sociometric se aplică numai atunci când mem#rii
grupului au a$uns să se cunoască suficient de #ine, pentru a putea să exprime
 preferinţe reale%
 #). cei cestionaţi, fiind rugaţi să răspundă sincer la între#ări, să fie asiguraţi de
discreţia ancetatorului%
c). între#ările să se refere la situaţii #ine determinate sau reale%

/D
 

d). preferinţele să poată fi exprimate ierarizat (mai multe alegeri posi#ile, în

ordine descrescândă).
&n grupurile sportive se investigează atât relaţiile dintre coecipieri, cât şi
relaţiile sportivului cu ar#itrul şi alţi factori responsa#ili.
&ntre#ările se formulează astfel- >Enumeraţi, în ordinea preferinţei, primii trei
(sau cinci) dintre colegii cu care aţi dori săG.? (urmează denumirea activităţii).
&n alegerile preferenţiale ierarizate, cercetătorul sta#ileşte puncta$ul pentru
 prima, a două, Ga cincea dintre alegeri (=, 6, /, , + puncte sau /, , + puncte).
uncta$ul se trece în documentele de prelucrare şi serveşte la sta#ilirea cantitativă a
relaţiilor.
relucrarea răspunsurilor la cestionarul sociometric se face prin intermediul
matricei sociometrice, iar, pe #aza datelor din matrice, se fac reprezentări grafice : 
sociograme.
"ociograma se alcătuieşte în funcţie de valoarea indicelui statutului social.
'stfel, su#iectul care întruneşte cel mai ridicat indice este plasat în centrul unor 
cercuri concentrice, ceilalţi mem#ri fiind plasaţi, în ordinea puncta$ului, pe
circumferinţele cercurilor.

/C
 

CURS 8I/
St!di!" acti*it&i"#r şi acte"#r '#trice
"tudierea caracteristicilor activităţilor motrice specifice educaţiei fizice şi
sportului au caracter interdisciplinar, la cercetare aducânduşi aportul #iomecanica,
ergonomia, fiziologia, psiologia, pedagogia.
Bi#'ecanica  are cea mai mare pondere, pentru că studiază sistemul
 #iomecanic al corpului uman, eficienţa acţiunilor motrice, transformarea mişcărilor în
acţiuni motrice.
Er-#n#'ia ,  ştiinţă interdisciplinară, care studiază relaţiile ommaşină şi
mediul de muncă oferă domeniului activităţilor culturale tenicile de studiu ale
adaptării eficiente a muncii la om şi a omului la muncă.
1#ţinerea performanţei este determinată de ec#n#'icitatea  mişcării şi
confortului actului motric.
Fi%i#"#-ia şi +si.#"#-ia   oferă datele ştiinţifice despre rolul conducător al
".<.!., adaptări la efort, coordonării şi diri$ării conştiente a mişcărilor.
Peda-#-ia  aplicată la gestul motric, adică tenica şi metodica unui sport,
studiază adecvarea deplină a actului motric la scop, condiţiile externe (am#ianţă,
situaţii) şi condiţii interne (particularităţi ale su#iectului).
&ntre personalităţile ştiinţifice care sa ocupat de studiul mişcărilor, un loc
aparte îl are 0eonardo da Finci (enaştere) şi Pules 5araK (+D/+C6), ultimul
 putând fi considerat părintele #iomecanicii. El inventează puşca cronofotografică,
folosită la cercetarea locomoţiei omului şi a animalelor.
P.5araK este precursorul cinematografiei. ;enica cronofotografiei a adus
însemnate contri#uţii la cunoaşterea caracteristicilor mişcărilor umane% este folosită şi
astăzi, mai ales în sport, pentru studiul #iomecanic.

6
 

!orpul uman şi mişcările sale au fost studiate din cele mai veci timpuri.
3ovezi în acest sens sunt operele de artă, cât şi diferite studii cu caracter anatomic sau
 #iomecanic pe care lea înregistrat cultura umană.
"tudiul modalităţilor de organizare a acţiunilor, strategiile de conducere a lor,
ca şi detaliile tenice care asigură eficienţa maximă a gestului motric reprezintă
nucleul de #ază al ştiinţei educaţiei fizice şi sportului. Nilmarea cu viteze mari,
folosirea traductorilor piezoelectrici şi a dispozitivelor electronice de control a
stimulilor, de înregistrare a reacţiilor şi prelucrare a informaţiilor, fac din analogia
mişcărilor o adevărată ştiinţă. e #aza tenicilor moderne sa dezvoltat cineziologia,
fiziologia neuromusculară, ergonomia.
'naliza de tip #iomecanic este firesc continuată şi completată cu studiile mai
cuprinzătoare, sintetice asupra acţiunilor şi activităţilor.
rin definiţie activităţile au caracter complex, orientare spre scop, strategii de
 pregătire şi desfăşurare, ele sunt sinteze de tip sintetic, cuprinzând acţiuni şi mişcări
su#sumate orientării structurii proprii. siologia, pedagogia, sociologia mai ales
ramurile aplicate, interdisciplinare ale acestora şi metodica educaţiei fizice şi sportului
 : studiază astfel de fenomene sintetice, care constituie conduitele generale ale
indivizilor anga$aţi în activităţile corporale, ludice, agonistice, recreative, gimnice sau
compensatorii. 1 dezvoltare mare au luato studiile cu privire la strategiile
conduitelor tactice, la algoritmii de învăţarepredare, la mecanismele interacţiunii
umane în grupurile constituite pentru activităţi specifice.
%ehnicile actografice, movografice, poligrafice   (componente ale metodei
o#ervaţiei) du#late de filmare, înregistrarea sonoră şi semnalul sonor servesc
cercetătorul care îşi propune cunoaşterea cât mai o#iectivă a manifestărilor glo#ale ale
omului.
&n ultimul timp au apărut o serie de termeni care îşi propun să denumească cât
mai sugestiv o disciplină, activitate sau fenomen. 'stfel, Iipard propune termenul

6+
 

de >motologie? pentru o nouă ştiinţă, care studiază personalitatea şi care are ca o#iect
>motricitatea umană ca unitate funcţională a percepţiei, trăirii, a gândirii şi acţiunii?.
M#t#"#-ia cuprinde, ca domenii potenţiale, studiul dezvoltării motrice (geneza
mişcării), diagnosticul motor şi terapia prin mişcare.
3upă acelaşi autor (Iipard) >fenografia? are ca o#iect studiul mişcării aşa
cum este ea realizată (forma mişcării) şi care se prezintă direct o#servaţiei, fiind
o#iectivată prin metodele cinematografice. "copul constă în analiza structurii şi
vizualizarea caracteristicilor figurale şi dinamice ale formelor motrice şi calităţilor lor.
>M#t#-ra$ia? este metoda de înregistrare a mişcărilor su# formă de trasee
(urme)-
a). luminoase, ca- stereomotografia (motografia spaţială)%
 #). motogram metrie, prin asocierea motografiei cu fotogrammetria pentru
studiul acceleraţiei dea lungul unei cur#e în trei dimensiuni%
c). tenica infraroşu, razele infrarosii neinfluenţând vederea persoanelor%
d). imagini instantanee pentru prelucrarea imediată.

Te.nici şi instr!'ente +entr! ana"i%a 'işc&ri"#r

&n ultimul timp sa impus termenul chineziologie, carel su#stituie pe cel de
biomecanică. Chineziologia  este disciplina care studiază mişcarea umană în toată
complexitatea ei, din trei puncte de vedere fundamentale-
+. psiologie%
. fiziologie%
/. mecanic (#iomecanic).
!inematica este parte a mecanicii şi se ocupă cu studiul caracteristicilor temporale
şi parţiale a mişcărilor, făcând a#stracţie de forţele care le produc. 5ărimile utilizate
 pentru descrierea mişcărilor sunt în principal- traiectoria (lungimea)% ungiul% timpul%
viteza% acceleraţia% viteza ungiulară% acceleraţia ungiulară.

6
 

!inetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiază forţele care
 produc sau modifică mişcarea. 5ărimile caracteristice sunt- masa% greutatea% forţa%
impusul% momentul forţei.

Ana"i%a 'işc&ri"#r !'ane

• Ana"i%a ca"itati*&.
rezintă două aspecte-
+. 'naliza nominală, de identificare şi numire a componentelor mişcării.
3iferenţierea mişcărilor constă în sta#ilirea unui sistem de termeni pe #aza
căruia se face recunoaşterea şi identificarea unei mişcări, aşa cum există ea. &n
 #iomecanică, în descrierea mişcărilor se folosesc termeni ca- linear, ungiular,
 para#olic, circular, etc.
. 'naliza evaluativă, continuă analiza nominală pentru a diferenţia mişcările între ele
după anumite caracteristici.
;ermeni comparativi ca- mai mare, mai înalt, mai rapid, mai precis sunt frecvent
utilizaţi în clasificarea evaluativă.
• Ana"i%a cantitati*& se referă la sta#ilirea mărimii varia#ilelor mişcării.
Faria#ilele mişcării sunt cuantificate fie prin operaţii de numărare, fie de măsurare.
!ând cantităţile pot fi descrise prin numărare, se numesc discrete,  iar când nu pot fi
descrise prin numărare, ele se numesc continue.
Faria#ilele cantitative ale mişcărilor umane sunt- durata, spaţiul şi forţa.
3in varia#ilele de #ază cantitative se derivă cantităţi măsura#ile ca- viteza,
acceleraţia, energia, etc.
• Ana"i%a #)ser*ai#na"&  se referă la analiza realizată de cercetător a
>performanţelor? reale, a comportamentului în condiţiile fireşti ale concursului,
antrenamentului, ale terenului sau sălii.

6/
 

!ea mai simplă tenică de analiză este o#servarea fenomenologică pe #aza

simţului, văzului, prin care este apreciată execuţia unuia sau mai multor su#iecţi.
 <evoia de o#iectivitate o#ligă cercetătorul să utilizeze o tenică de înregistrare şi
cuantificare.

• Ana"i%a +e )a%a 2nre-istr&ri"#r .

1#iectivitatea o#servaţiei este asigurată de înregistrările cât mai specifice realizate
cu aparatură şi dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice).
9nstrumente softJare, după PerrK <. 7aram, sunt testele creionârtie, ta#elele
şi graficele de înregistrare şi scalele de evaluare.
9nstrumentele ardJare sunt toate dispozitivele, aparatele şi instalaţiile care
o#iectivează, măsoară sau înregistrează mişcările şi caracteristicele lor.
•  Ana"i%a +e )a%a 9red!ciei: şi +re"!cr&rii date"#r .
educţia este transferarea datelor inducţiei în aserţiuni cu caracter simplificat,
generalizator. 3atele înregistrate tre#uie transformate, grupate, sintetizate, condensate
 pentru a fi mai #ine folosite.
 Fen#-ra$ia este acea tenică prin care se studiază forma unei mişcări, aşa cum
este ea percepută şi o#iectivată prin cinematografie. Este vor#a de analiza structurii
mişcării şi vizualizarea caracteristicilor figurale şi dinamice ale formei acesteia din
 punct de vedere a calităţii ei.
entru o analiză cât mai structurală, cercetătorul întocmeşte >liste de control?,
după care sunt grupaţi itemii o#servaţiei-
  scopurile generale ale activităţii%
  structurile secvenţionale ale mişcărilor şi modalităţilor de coordonare dinamică%
  cele mai frecvente greşeli care se produc%
  factorii interni şi externi care influenţează sau determină comportamentul motric.

66
 

CURS 8II/
Te.nici cine'atice3 $#t#-ra$ice şi cine'at#-ra$ice
F#t#-ra$ia3 cr#n#$#t#-ra$ia3 c.in#-ra'a
9nstantaneul fotografic poate fi util în surprinderea unei trăsături, a stării sau
conduitei su#iectului, ca de exemplu >statusul fizic?, fizionomia de efort sau
relaxarea. 9nstantaneul tenic va surprinde elementul sau momentul ceie al execuţiei.
2tilizarea fotografiei se recomandă, mai ales în documentarea cu caracter 
general şi în munca pedagogica cu începătorii.
Cr#n#$#t#-ra$ia  este realizată prin expunerea multiplă al aceluiaşi suport
fotosensi#il (film sau placă) utilizânduse un o#turator cu o anumită frecvenţă şi
descidere : ;impul de expunere tre#uie să fie foarte scurt, fondul pe care se
 proiectează su#iectul cât mai inclus, pentru a nu reflect alumina şi a supra expune
filmul.
&n prezent su#iecţii sunt marcaţi cu pastile reflectorizante sau pastile care
iluminează intermitent de la o sursă de curent portativă şi prevăzută cu vi#rator 
regla#il sau diode emiţătoare de lumină : pulsatorii.
&n analiza #iomecanică modernă se realizează cronofotografii în tenici
moderne, în funcţie şi de felul cronometrării utilizate-
  cu tot o#turatorul descis, sursa de lumină fiind intreruptă periodic prin intermediul
unui dispozitiv rotativ (tenica areK)%
  cu o#turatorul descis, su#iectul fiind luminat cu intermitentă (fotografie prin
lumină intermitentă).

6=
 

  Cic"#-ra'a . rincipiul este acelaşi cu al cronofotografiei.

3iferenţa constă din faptul că în faţa o#iectivului nu se mai afla o#turatorul cu
fontă. e film sau pe placă se imprimă urmele luminoase ale #eculeţelor, a căror 
mişcare în plan vertical şi lateral va permite analiza diferitelor segmente şi ale
corpului în spaţiu.
Ciclograma continuă  se realizează pe film în miscare. "u#iectul aflat în
miscare şi prevăzut cu >mărci? sau #ecuri, va lăsa pe filmul în miscare traseul
mişcărilor sale, aparatul rămânând pe trepied.
C.in#-ra'a  este o succesiune de momente ale unui act motric, numărul lor 
fiind dat de durata acestui act şi de frecventa cadrelor pe secundă.
&n cercetările de mare precizie se utilizează aparate speciale de luat vederi, cu
câteva mii de imagini pe secundă. &n sport, / imagini pe secundă permit o analiză
foarte fină a dinamicii mişcărilor o#servate.
Te.nica inre-istr&ri"#r *ide# şi ana"i%a "#r
&nregistrarea şi redarea video prezintă aceleaşi avanta$e ca filmul- posi#ilitatea
analizei cadru cu cadru, a analizei încetinite sau accelerate şi, evident, posi#ilitatea
 proiectării mărite pentru efectuarea de conturograme şi calcule ale traiectoriilor şi
ungiurilor.
edarea înregistrărilor video în scopul analizării #iomecanice necesită o
instalaţie profesională.
Ana"i%a d!+& $i"' a caracteristici"#r s+aia"e
Norma generală a unei mişcări se poate traduce grafic prin desenarea conturului
şi astfel o#ţinânduse conturograma. 'cesta se realizează astfel- se proiectează pe
ârtie sau pe ecranul unui aparat de citit microfilme pe care sa aşezat o ârtie
transparentă, filmul cuprinzând mişcarea care ne interesează. "e proiectează fiecare
fotogramă aleasă, trasăm cu creionul conturul su#iectului din fiecare fotogramă. 3acă
mişcarea este rapidă, conturograma se face prin proiectarea fotogramelor la intervale
mai mari (expunere din = în =).

6A
 

!inograma : contur permite analiza de timp, ungiuri viteze ungiulare.

Ana"i%a d!rate"#r +rin inter'edi!" i'a-ini"#r din $i"'
3uratele actelor filmate se sta#ilesc direct cel mai exact dacă în câmpul
imaginii se plasează un cronoscop, sau dacă în cameră este incorporat un dispozitiv : 
timer : de marcare directă pe film.
&n lipsa lor, durata unei acţiuni motrice se deduce după numărul cadrelor de
film înmulţite cu frecvenţa de filmare de 6@sec, durata rezultă din (/ : +) cadre x
+@6 4 +,D sec. (la imagine se ia ca punct de referinţă şi se scade din totalul de
imagini care cuprind acţiunea care ne interesează).
"uccesiunea fazelor unei mişcări compuse se poate măsura aplicând aceeaşi
regulă. 3atele o#ţinute se înscriu pe diagrama de timp sau cronograme lineare şi
circulare.
!ronogramele fracţionate se alcătuiesc în cazul mişcărilor ciclice, pentru
fiecare segment în parte, care participă la mişcare.
!ronogramele circulare se construiesc pentru ciclurile întregi ale mişcărilor,
cum ar fi, de exemplu, alergarea, mersul (pasul du#lu), vâslitul. 2n ciclu întreg este
egal cu /AE. Niecărei fotograme i se calculează numărul de grade corespunzător şi
care se deduce din formula- +f 4 /AE @ (n+), unde n+ este totalul de cadre în care
este cuprins ciclul. Niecărei faze i se trece apoi valoarea arcului de cerc propriu, în
raport cu numarul de cadre în care este prezentă.
  Ana"i%a +e $i"' a *ite%ei şi acce"eraiei 'işc&ri"#r
;raiectoria unei mişcări (spaţiul mişcării) este măsurată prin calcul (condiţia
este ca filmarea să fi fost efectuată cu terenul $alonat sau prevăzut cu cadru grilă).
Fiteza rezultată din raportul dintre lungimea traiectoriei şi durata mişcării dedusă din
numărul de cadre care cuprind mişcarea respectivă.

 +t 
,  =   = m @ sec .
(n − +)+ @ 6

6B
 

5işcarea ungiulară (care se produce în $urul unui centru de rotaţie sau axă)
 poate fi măsurată cu raportul pe imaginea prelucrată grafic.
Fiteza ungiulară (Q) este definită ca rată a deplasării în timpul scurs.
elaţia dintre viteza lineară (F) şi viteza ungiulară (Q) este dată de formula
F4rRQ (r 4 raza).

Te.nici +entr! st!di!" caracteristici"#r te'+#ra"e3 s+aia"e3 de *ite%& şi

acce"eraie a 'işc&ri"#r
5işcările corporale şi mişcările o#iectelor utilizate în activităţile corporale se
caracterizează prin indicatori de durată, traiectorie şi distantă, viteză şi acceleraţie,
energie.
"tudiul acestor mişcări presupune înregistrarea o#iectivă a indicatorilor şi
măsurarea lor, traducerea lor în unităţile de măsură standard. &n afara acestor 
indicatori măsura#ili : parametri : mişcările corporale au particularităţi care sunt
rezultatul aprecierii calitative, apreciere de tip pedagogico : metodic. 'stfel de
caracteristici sunt uşurinţa, eleganţa, încadrarea, expresivitatea şi sunt rezultate ale
nivelului de adaptare a mişcărilor la condiţii şi cerinţe.
3urata şi succesiunea constituie dimensiunile temporale ale mişcărilor.
5ăsurarea lor se face prin tenicile cronometriei. &n activitatea de educaţie fizică şi
sport vom măsura durate ale lecţiilor sau parţilor acesteia, ale unei alergări de viteză
sau de rezistenţă, a execuţiei în gimnastică, ale latenţei la start, etc.
"uccesiunea în timp a unor mişcări sau elemente ale mişcărilor se exprimă în
timp şi în ritm. Te'+#!" este măsura frecvenţei elementelor de mişcare pe unitatea de
timp (ex. frecvenţa de vâslire, frecvenţa paşilor, etc.).
Rit'!" reprezintă structura temporală a unor mişcări care se repetă şi prezintă
accente şi anumite raporturi între părţile care alcătuiesc această structură.
9nstrumentele de măsură şi înregistrare a duratei sunt-
  cronometrele%

6D
 

  cronografele : dispozitive de înregistrare grafică a duratelor%

 dispozitive şi instalaţii de traducere a unor mărimi de altă natură în mărimi
temporale, ca de exemplu- #astonul căzător (pentru timpul de reacţie)%
 sistemele de declanşare : oprire a cronografelor sau cronometrelor.

M&s!rarea caracteristici"#r s+aia"e a"e 'işc&rii

!aracteristicile spaţiale ale mişcărilor şi acţiunilor pot fi studiate pentru ele
însele, ca parametri caracteristici sau ca măsură de referinţă pentru definirea altor 
caracteristici, cum este viteza sau detenta (înălţimea săriturii indicând forţa
su#iectului).
rincipalele caracteristici spaţiale sunt exprimate în poziţia, distanţa, mărimea,
forma, întinderea o#iectelor lumii reale. "paţiul este tridimensional (infinit, omogen şi
izotop), prin dimensiunile sale se poate preciza poziţia unui o#iect în raport cu un
 punct de referinţă.
5işcările corporale şi mişcările o#iectelor în spaţiu au ca elemente definitorii
 poziţia şi traiectoria.
P#%iia  se va defini prin sistemul de coordonate (x, K, z)iar traiect#ria  prin
caracteristicile metrice (lungimea drumului parcurs pe această traiectorie) şi fizice
(rectilinie, cur#ilinie).
'lte caracteristici ale mişcărilor cum sunt a'+"it!dinea şi $#r'a, se reduce în
cele din urmă, la poziţii şi succesiuni de poziţii pe o anumită traiectorie.
"tudiul caracteristicilor spaţiale se face în strânsă legătură cu caracteristicile de
timp şi energie. entru măsurarea lungimilor se utilizează- ruleta, #anda metrică,
vizoare optice şi electronice, compasul, odograful.
!ompasul este un instrument veci utilizat în măsurarea terenurilor. 're o
descidere de  : ,= m. entru distanţele lungi se folosesc ârtiile topografice.

6C
 

 Podometrul  este un captor în formă de ceas, prevăzut cu un #alansoar mecanic,

care la şocul produs de pasul drumeţului marcează o cifră în plus. 'vând pasul
etalonat, turistul poate cunoaşte distanţa aproximativă parcursă.
 -odometrul   este o instalaţie având o roată (de #icicletă) care rulează pe sol,
fiind prevăzută cu un contact care marcează fiecare rotire pe un contor.
!ircumferinţa roţii, înmulţită cu numărul rotirilor va da lungimea drumului parcurs.
5ăsurarea lungimilor paşilor întro alergare de viteză se efectuează direct, după
urmele lăsate pe pistă. &n afară de datele metrice, studiul lungimilor paşilor la acelaşi
alergător întro perioadă de timp indică nivelul sta#ilităţii stereotipului dinamic
cortico: neuro : motric.
 istanţele parcurse de un sportiv întrun $oc pot fi apreciate destul de precis
folosind transpunerea traseului din teren pe maceta tipărită a acestuia. ;raseul de pe
macetă se >citeşte? cu >curbimetrul ? : instrument de măsurare a distanţelor pe artă
 : urmărind drumul înscris pe macetă. 9ndicatorii cifrici înscrişi de pe cadranul
cur#imetrului, înmulţiţi cu raportul de reducere a macetei faţă de teren (scara
macetei) vor da lungimea terenului parcurs de sportiv.
5ăsurarea ungiurilor care exprimă scim#area poziţiilor corpului întro
articulaţie oarecare sau limitele în care se face mişcarea (mo#ilitate articulara) se
efectuează cu goniometrul .
  M&s!rarea *ite%ei şi acce"eraiei 'işc&ri"#r
  8ite%a   (raport spaţio:temporal) are semnificaţii şi aspecte diferite în
activităţile corporale- viteza de reacţie, de repetiţie, de executare, de deplasare, de
accelerare.
Fiteza de reacţie, mai corect timpul de reacţie ( T/R/), este durata perioadei
latente a unei reacţii la un semnal cunoscut sau la unul din mai multe semnale (la
alegere).
entru formele concrete de manifestare a T/R/ (la start în atletism, lovitura de la
scrimă sau #ox) se utilizează instalaţii adecvate- contacte care se încid la declanşarea

=
 

focului şi se descid la ridicarea #raţelor de pe pistă, sau la desprinderea piciorului de

 pe #loc : start.
9nstrumentele de măsură pot fi cronografe, cronoscoape sau poligrafe (cu
F4+cm@s).
Fiteza de repetiţie reprezintă tempoul maxim al unei mişcări fără nici o
încărcătură, pe un traseu foarte scurt, de ordinul a câţiva milimetri : la pro#a
>tapping? : sau de câţiva centimetri la pro#ele de >teren?.
ro#a >tapping? constă în efectuarea cu cea mai mare viteză, timp de şase
secunde, a unei #ătăi la o ceie de contact (tip 5orse) legată de un contor, sau cu
creionul pe o #andă de ârtie ce se deplasează uşor, pentru a nu se suprapune
 punctele. <umărul de puncte sau #ătăi indică viteza de repetiţie. ro#a se face atât
 pentru mână cât şi pentru picior, cu cei adecvate.
Fiteza de execuţie. ;ermenul se foloseşte pentru mişcările şi acţiunile cu
traiectorie foarte scurtă, fiind foarte apropiat de ;.. 'stfel de mişcări care necesită
execuţie rapidă sunt în #ox, scrimă, aruncările la coş sau la poartă.
5ăsurarea vitezei de execuţie a unor astfel de mişcări se face cu tenici
asemănătoare măsurării ;. . 'dică-
un cronograf sau un cronometru electric pus în acţiune de un releu sau contact care
este acţionat de semnalul la care sportivul tre#uie să reacţioneze şi un întrerupător 
acţionat de finalul actului motric.
5ăsurarea vitezelor parţiale. &n cursele de semifond şi fond, vitezele parţiale
 pot fi măsurate destul de uşor cu cronometru cu du#lu stop sau cu un aparat de tip
 poligraf sau actograf pe care se înscriu semnale de timp la trecerea sportivului prin
faţa reperelor.
St!di!" caracteristici"#r de $#r& şi ener-ie a 'işc&ri"#r
F#ra  este definită ca fiind capacitatea organismului de a învinge, prin
contracţii musculare, o rezistenţă sau măsura acţiunii mecanice a unui corp asupra
altui corp N4ma.

=+
 

Farietatea su# care se întâlneşte forţa şi faptul că prezintă oscilaţii în momente

diferite de timp, determină măsurarea şi înregistrarea cu valori maxime la una sau mai
multe grupe musculare, prin utilizarea unei aparaturi variate, concepută şi adaptată
 pentru cele mai variate forme de manifestare (tracţiune, împingere, menţinere, lovire
etc.).
Dina'#'etria se #azează pe folosirea dinamometrelor din cele mai variate
construcţii, toate având la #ază proprietăţile elastice ale diferitelor materiale.
 inamometrul palmar este constituit dintrun arc oval, prevăzut în centrul său
cu un dispozitiv simplu #azat pe pârgii şi cu un ac ce arată, pe un cadran, valoarea
forţei flexorilor palmari.
 inamometrul cu arc, cu variante diverse, este utilizat pentru măsurarea forţei
maxime, a preciziei reproducerii unei mişcări şi rezistenţei diferitelor grupe
musculare.
 Platformele sau mecanismele dinamografice  permit studiul dinamicii forţei în
timp, la sărituri sau în startul pro#elor de viteza.
%ensiometruleste un dispozitiv de înregistrare a forţei diferitelor grupe
musculare #azat pe presiunea exercitată de un ca#lu inextensi#il asupra unui sistem de
măsurare.
Met#de şi te.nici +entr! '&s!rarea detentei
"ăritura în înălţime de pe loc sau cu elan de / paşi este cel mai simplu
 procedeu de măsurare a detentei. entru aceasta este necesar să se însemneze pe un
 panou vertical sau pe perete înălţimea executantului cu mâna întinsă în sus, în dreptul
degetului mi$lociu, după care acesta execută săritura şi lasă o urmă (pe panou sau pe
 perete).
1. 2ngureanu (9aşi) a imaginat un aparat care constă dintro #andă metrică
rulantă pe un tam#ur care nu se mişcă li#er. 7anda este prinsă de o centura care se
leagă în $urul taliei su#iectului, capătul li#er al #enzii metrice este fixat pe sol%

=
 

su#iectul efectuează o săritură pe verticală, timp în care se derulează şi #anda pe

tam#ur.
&naintea săriturii şi după aterizare se citesc datele din dreptul tam#urului, după
care se face diferenţa care exprimă valoarea detentei.
5ăsurarea detentei se face şi prin metode mecanografice, care au la #ază un
aparat compus din resoarte şi dispozitive de înregistrare care oferă date despre
desprinderea pe verticală.
!u a$utorul mecanografului se recoltează următoarele date-
•  profunzimea genuflexiunii%
• înălţimea săriturii%
• timpul în care se efectuează genuflexiunea, întinderea piciorului şi z#orul%
• durata pauzei din timpul inferior al genuflexiunii%
• numărul de sărituri în unitatea de timp%
•  puterea dezvoltată în timpul săriturii.
M&s!rarea $#rei şi and!ranei '!sc!"are
5uşcii corpului deţin energia necesară forţei de contracţie pentru menţinerea
unei anumite poziţii, deplasării corpului sau împingerii şi tragerii o#iectelor de la sau
spre el. 1rice activitate necesită o cantitate de forţă. 3ezvoltarea forţei este o#iectiv
de #ază în o#ţinerea performanţei în sport.
 orţa statică reprezintă maximum de forţă efectivă care se aplică dintro dată
asupra unui o#iect imo#il, de către individul aflat întro poziţie imo#ilă, standardizată.
Norţa statică se referă la contracţia statică sau izometrică.
 orţa dinamică relativă . erformanţa de forţă a individului tre#uie raportată la
greutatea corpului său după formula-
 orţa dinamică relativă a subiectului / Performanţe de forţă 0 1reutate corporală.
!riteriul greutăţii corporale este utilizat în sta#ilirea categoriilor în altere,
lupte, #ox, întrucât forţa dinamică este efectiv relativă.

=/
 

 'nduranţa musculară dinamică 4 efectuarea unei mişcări contra unei rezistenţe

mari (cel puţin de două ori) sau a unei rezistenţe mai mici întrun număr mai mare de
repetiţii.
Ea poate fi evaluată su# diferite aspecte-
$de scurtă durată : activitate foarte intensă până la / sec. (flotări)%
$de durată mijlocie  : activitate de intensitate moderată, până la cel mult 6
$de lungă durată  : activitate de intensitate redusă (alergări de distanţă, ciclism, înot)%

=6
 

CURS 8III/
ACTI8ITATEA ŞI MUNCA DE CERCETARE CONCRETĂ
Practica cercet&rii
 C#ndiii +re"i'inare +entr! ca st!dent!" s& 2ncea+& '!nca de cercetare
'vând în vedere că cercetarea implică în general două aspecte ma$ore, teoria
cercetării şi practica cercetării, studentul este nevoit ca înainte de a începe munca de
cercetare propriuzisă (experimentul, experienţialul) să îndeplinească anumite condiţii care
asigură adaptarea şi integrarea în practica cercetării.
'ceste c#ndiii +re"i'inare  ar fi-
; c#'+eten& te#retic&3 ce i'+"ic&-
+. <ivel corespunzător de însuşire a teoriei domeniului în care efectuează cercetările.
. &nsuşirea fundamentării teoretice a domeniului referitoare la conţinutul
gnoseologic şi epistemologic al acestuia.
/. &nsuşirea fundamentelor metodologice ale cercetării, cuprinzând regulile,
 principiileS Tcanoanele* logice ale cercetării ştiinţifice.
6. 3ocumentare şi informare permanentă în domeniul profesional.
; c#'+etena +ractic&3 ce +res!+!ne<
+. !unoaşterea directă, nemi$locită a activităţii de educaţie fizică şi sportivă, cu
măsurarea şi înregistrarea aspectelor acestora.
. 0ucrul în ecipa, dacă se poate, multidisciplinară, care presupune cola#orarea
cu diferiţi specialişti.
/. articipare la cât mai multe congrese, simpozioane, conferinţe, sesiuni de
comunicări ştiinţifice.

==
 

6. 3o#ândirea unei specializări, în interiorul căreia să efectueze cercetări,

având teme specifice acesteia.
=. &nsuşirea metodelor de lucru cum ar fi- o#servaţia, experimentul, anceta
etc.%
A. &nsuşirea procedeelor şi tenicilor de tip #iomecanic antropometric sau de
înregistrare a actelor, acţiunilor motrice (magnetoscop  Tvideo* ş.a.m.d.).
B. &nvăţarea şi, utilizarea tenicilor de clasificare şi ordonare a datelor recoltate şi a
metodelor statistice.
D. 1#işnuinţa de a redacta lucrările ştiinţifice întrun lim#a$ clar, so#ru o#iectiv
etc.
C. 1#işnuinţa de a vor#i în pu#lic şi de a comunica în timp limitat rezultatele şi
concluziile cercetării.
"e o#servă că formarea unui cercetător competent presupune un proces îndelungat
(cca. D+1 ani) şi destul de dificil, întrucât însuşirea teoretică a cunoştinţelor, a principiilor 
şi regulilor din cărţi şi manuale, nu este decât o parte din procesul do#ândirii
competenţei. 0a aceasta contri#uie faimosul circuit Tteorie  practică  teorie*, care are
caracter de permanenţă în întreaga carieră de cercetător.
 A"e-erea te'ei de cercetare
!ercetătorul prin excelenţă este avid de informaţie, simte nevoia să cunoască, îi
 place noul şi implementarea lui în viaţa o#işnuita. 3e aici apare necesitatea alegerii unei
teme din multitudinea pro#lemelor ridicare de un domeniu de activitate sau altul,
sta#ilind o anumită pro#lemă asupra căreia va efectua investigaţii, măsurători şi
experimente.
Criterii 2n a"e-erea te'ei  (adaptat după P.. ;omas şi P.I. <elson, +CD=)-
+. 2e poate lucra3 !ercetătorul are capacitatea, timpul, resursele, su#iecţii şi condiţiile
de lucru pentru a duce la capăt studiul temei propuseU
4. Merită efortul3 5 n ce măsură pro#lema este destul de importanta, pentru a satisface
motivaţia alegerii.

=A
 

6. 7nteresul. Este interesat cercetătorul în domeniul şi tematica specificăU V"e poate

învăţa ceva din realizările acestei temeU
8. aloarea teoretică. 'duce contri#uţii evidente la progresul domeniuluiU
9. aloarea practică. "oluţiile şi concluziile cercetării ameliorează practica educaţiei
fiziceşi sportuluiU (+, , /, 6, = după P. . ;omas şi P. I. <elson, +CD=).
A. ;ema  să răspundă intereselor cercetătorului   (studentului, profesorului), să fie
legată de pregătirea acestuia, de examenele date, de lecturile sale, de lumea sa
culturală, politică sau religioasă.
B. 2ursele bibliografice la care se recurge să fie repera#ile, adică accesi#ile material
cercetătorului.
D. "ursele la care se recurge să fie manevra#ile, adică accesi#ile teoretic  cultural
cercetătorului.
C.5etodologia necesară cercetării respective să fie accesi#ilă
experienţei studentului, cercetătorului.
Exprimate astfel aceste criterii şi reguli pot fi rezumate întro singură regulă şi
anume- Tcine doreşte să facă o cercetare ştiinţifică tre#uie să facă o lucrare pe care este
capa#il să o facă*. 'ltfel pot exista cazuri de cercetări a#andonate în mod dramatic,
tocmai fiindcă nu sa ştiut să se pună pro#lema iniţială în aceşti termeni foarte evidenţi.
3acă ne referim la temele de cercetare ale studenţilor (sesiuni de comunicări,
licenţă etc.) sau ale profesorilor (grad, doctorat etc.) atunci amintim că aceste teme
tre#uie să exprime Tconcordanţa dintre cele trei niveluri de a#ordare a cercetării practice-
ce tre#uie cercetat, ce poate fi cercetat, ce se cere a fi cercetat*- (' Hagea, +CCC).
3upă sta#ilirea temei de cercetare, aceasta tre#uie să satisfacă următoarele cerinţe
(conform ' Hagea, +CCC)-
 atât realizarea, cât si aplicarea ei să nu fie nocive, invazive, riscante pentru sănătate,
ecili#ru psiic şi cel de mediu%
 să nu încalce principii morale, religioase, etice, ecologice etc.%
 să reprezinte o pro#lemă încă nerezolvată (fie ca proporţie, fie ca nivel)%

=B
 

 să fie interesantă nu numai pentru cercetător, dar pe cât posi#il şi pentru un grup larg
de utilizatori, disciplină, domeniu, ştiinţă%
 să fie feza#ilă în general, iar în particular realiza#ilă la nivelul dotării, experienţei
şi competenţei cercetătorului (susţinută de argumente şi garanţii convingătoare)%
 soluţia preconizată să fie nu numai nouă, dar să şi reprezinte un progres evident%
 să ai#ă o arie extinsă ca potenţial de utilizare, implementare, valorificare etc.
 aplicarea să *fie ori #enefică, ori profita#ilă ştiinţific (de preferinţă am#ele)%
concret, să fieimportantă atât din punct de vedere economic, cât si didactic,
eventual
social etc.%
 să reprezinte un câştig de prestigiu, atât pentru cercetător, cât şi pentru cei pe carei
reprezintă, sau să continue o tradiţie, o supremaţie etc.
Tit"!" "!cr&rii
1 dată tema de cercetare aleasă, ea se concretizează întrun Ttitlu* al lucrărilor 
ştiinţifice, iar acest titlu tre#uie să îndeplinească anumite cerinţe, si anume-
 să fie formulat clar, precis, so#ru (distingânduse de titlurile gazetăreşti,
 #om#astice etc.)%
 să fie scurt, menit să atragă atenţia cititorului asupra celei mai importante şi noi idei%
 să fie exprimat, de preferinţă printro singură, propoziţie sau frază%
 să nu cuprindă paranteze, prescurtări sau cuvinte între gilimele%
 titlul tre#uie si vizeze pro#lema pusă în atenţie%
 după aceste criterii se formulează şi su#titlurile dar şi titlurile de părţi, capitole,
secţiuni, paragrafe etc.%
 ar fi #ine dacă cel ce citeşte titlul poate anticipa pro#lematica lucrării sau destinaţia
concluziilor ştiinţifice şi posi#ilitatea de aplicare a acestora în căzuW altor situaţii%
 titlul tre#uie să reflecte legătura sau raportul autorului cu tema şi de aceea se
recomandă formele ca- T'specte ale ...*, T"tudiu privind ..,*, T!ercetare privind ...*
TElemente ,de ....*, T"tudiu comparativ ...*, TEficacitatea ...*, T!reşterea eficienţei...*,

=D
 

T!ontri#uţii privind ....*, 2n model al ..X, T2nele mi$loace ,..*,

T3ezvoltarea ..,*Tosi#ilităţi de T.*,etc.
;emele de cercetare, din domeniul nostru, pot să se refere mai ales în două
direcţii- educaţie fizică şi sportul de performanţă.

7n ed!caie $i%ic& temele pot să se adreseze la-

 densitatea motrică, pedagogică, funcţională în cadrul lecţiilor de educaţie fizică%
 dezvoltare fizică% capacitate motrică generală% în cazul diferitelor cicluri de
învăţământ%
 evaluarea profesorului şi autoevaluarea elevilor%
 eficienţa unor variante ale procedeelor metodice pentru dezvoltarea
calităţilor motrice (viteză, forţă, rezistenţă, coordonare, supleţe etc.)%
 eficienţa învăţării de tip Tintensiv* şt Textensiv* pentru deprinderile motrice
specifice diferitelor cicluri de învăţământ%
 autonomia elevilor în lecţia de educaţie fizică%
 accesi#ilitatea pro#elor 15N9; la nivelul diferitelor clase de elevi% eficienţa unor 
 proiecte de programe%
 eficienţa pro#lematizării în învăţarea motrică%
 eficienţa ..întrecerii* în lecţia de educaţie fizică%
 comunicarea didactică în lecţia de educaţie fizică%
 situaţii de învăţare în activităţile extraşcolare%
 dezvoltarea ecili#rului emoţional la elevi prin mi$loacele specifice ale
educaţiei fizice şi sportive%
 eficacitatea exerciţiilor din atletism, gimnastică, $ocuri sportive pentru dezvoltarea
calităţilor motrice%
 potenţialul #iomotric la elevi%
 optimizarea mi$loacelor în cadrul lecţiei%
 îm#ogăţirea conţinutului (mi$loace) propriu educaţiei fizice%

=C
 

 contri#uţii metodologice privind predarea în lecţia de educaţie fizică%

 aptitudinile psiomotrice ale elevilor pe diferite trepte de vârstă% ş.a.m.d.
7n s+#rt!" de +er$#r'ana  temele se pot adresa la-
. factorul #iologic Yfiziologic, #iocimic, ormonal)%
 factorul psiologic si psiosocial (interrelaţii)-
 pregătirea sportivă- selecţie, planificare, mi$loace, valorificare în concursuri%
 condiţiile materiale%
 planificare, structuri, dozări, pauze etc.%
 stare, formă sportivă%
 efortul, antrenament%
 verificări, pro#e de control%
 refacerea, recuperarea după efort%
 conducerea antrenamente î or şi efectuarea lor%
 metode de pregătire (intervale, repetări, de durată)%
 capacitatea de efort%
 adaptare la efort% ş.a.m.d.
Str!ct!rarea şi $#r'!"area i+#te%e"#r şi a sarcini"#r de cercetare
'ici evidenţiem câteva aspecte practice ale cercetării, întrucât la capitolul
Texperimentul? am arătat aspectele metodologice ale ipotezei.
&n practica cercetării apare evident faptul, că după modul în care este formulată
ipoteza depinde eficienţa desfăşurării cercetării efective. 9potezele nu pot fi
structurate şi ela#orate oricum, ci ele tre#uie sa se refere la acele aspecte care
sunt cele mai pro#a#ile şi care au suportul logic şi real cel mai adecvat. !ând se
organizează o cercetare ştiinţifică, imediat după conturarea pro#lemei- se
ela#orează şi se formulează ipotezele.
"ta#ilirea prezumtivă, provizorie a unei relaţii între două sau mai multe
varia#ile si necesitatea verificării acestei relaţii, determină cercetătorul să

A
 

recurgă la raţionamente deductive, inductive, analogice etc. şi în acelaşi timp să

utilizeze datele #i#liografice (teoretice).
&n practica cercetării, odată formulată ipoteza de lucru se trece apoi la sta#ilirea
o#iectivelor (sarcinilor) cercetării respective. "arcinile cercetării sunt sta#ilite în
concordanţă cu condiţiile materiale existente, dar în sensul satisfacerii exigenţelor 
impuse de ipoteza de cercetare.
Or-ani%area !nei cercet&ri  ar presupune următoarele aspecte şi sarcini-
 sta#ilirea temei şi purcederea la studiul literaturii referitoare temei cercetării
respective%
 formularea ipotezei de lucru prin metodele cunoscute descrise, în capitolul
Texperimentul*%
 pregătirea metodelor de lucru, sta#ilirea varia#ilelor independente şi
dependente precum şi modul concret de utilizare a acestora în scopul cercetării%
 determinarea, cu a$utorul metodelor cunoscute (metoda loteriei, metoda pasului
statistic etc.) a grupelor de lucru, constituite din su#iecţi selecţionaţi prin criterii
ştiinţifice%
 sta#ilirea etapelor de lucru cu su#iecţii (nr., durată etc.) şi a locului unde se va
face practic cercetarea%
 definitivarea sta#ilirii sarcinilor, ce anume, cât şi cum va lucra cercetătorul%
 punerea la punct a metodelor de prelucrare şi interpretare a datelor reieşite din
experiment, sau în urma aplicării oricărei metode de cercetare%
 efectuarea unei repetiţii generale (experiment pilot) în vederea verificării eficienţei
tuturor procedurilor utilizate în timpul cercetării%
 desfăşurarea propriuzisă a cercetării şi culegerea datelor cu efectuarea
 prelucrărilor respective- grafice, calcularea unor coeficienţi statistici etc.%
 prelucrarea definitivă a datelor şi interpretarea finală a acestora%
 validarea sau invalidarea ipotezei cu a$utorul testelor statistice de semnificaţie%
 redactarea lucrării respective%

A+
 

 aplicarea în practică a rezultatelor cercetării.

Redactarea şi s!sinerea +!)"ic& a "!cr&ri"#r de cercetare ştiini$ic& ="icen&3

disertaii3 c#'!nic&ri ştiini$ice>
edactarea şi susţinerea pu#lică a lucrării de cercetare reprezintă momente
importante ale activităţii de cercetare ştiinţifică, menite să arate valoarea acestei
activităţi. 'ceste momente semnifică faptul de a comunica altora concluziile o#ţinute
în cercetare şi modul de lucru în etape, de 9a punerea pro#lemei, a sta#ilirii ipotezei
(ipotezelor), organizarea cercetării, interpretarea datelor, concluzii etc.
'tât redactarea cat şi susţinerea pu#lică a lucrării se prezintă ca modalităţi fireşti de
comunicare ştiinţifică  redactarea fiind o formă de comunicare scrisă, iar susţinerea
 pu#lică o formă orală. 'ceste modalităţii de comunicare sunt forme de valorificare a
rezultatelor o#ţinute în urma unei cercetări, devenind posi#ilităţi de întemeiere a
 personalităţii ştiinţifice Va cercetătorului% de dez#ateri tematice% de dialog cu specialiştii şi
alţi #eneficiari.
edactarea şi susţinerea pu#lică sunt forme ce includ o componentă stilistică de
lim#a$ dar şi un ansam#lu de reguli şi exigenţe de redactare sau de comunicare. Evident
că nu există un model unic de redactare şi de susţinere pu#lică, dar putem arăta
unele norme, sau standarde recunoscute, ceea ce vom face în continuare.
Redactarea "!cr&ri"#r de cercetare ştiini$ic&
Exigenţe generale privind redactarea
• ;re#uie sta#ilit ,:cui vorbeşte lucrarea;, care sunt destinatarii, #eneficiarii cărora
se adresează lucrarea respectivă.
• ;re#uie sta#ilit T cum se vorbeşte *. 1dată ce sa decis c ui i se scrie, tre#uie
A
 

decis cum se scrie. 'ceasta nu este o pro#lemă uşoară, pentru ca dacă ar exista
nişte reguli desăvârşite cu toţii am fi mari scriitori. 1ricum a scrie înseamnă şi o
cestiune de antrenament, de aceea se recomandă câteva aspecte generale- Ta
nu se face fraze lungi<, dacă totuşi survin le scriem, dar apoi, le scurtăm% a nu
efectua prescurtări% Tscriem tot ceea ce ne trece prin cap, dar numai la pruna
redactare, după aceea o luăm de la capăt*.
•  <u este o#ligatoriu, să înceapă redactarea cu primul capitol conform sumarului
sta#ilit al lucrării. 3acă suntem mai pregătiţi şi mai documentaţi pentru redactarea
unui capitol următor (al 99lea, al 999lea...) o putem face.
• 3efinim totdeauna un termen atunci când îl introducem pentru prima oară.
• !ând folosim citate, ţinem cont de zece reguli (după 2m#erto Eco )-
 datele o#iect de analiză interpretativă sunt citate în amploarea lor%
 textele din literatura critică sunt citate numai când se coro#orează, ori confirmă o
afirmaţie dea noastră%
 citatul presupune să se împărtăşească ideea autorului citat, sau cel puţin ca textul să
nu fie precedat şi urmat de expresii critice%
 din orice citat tre#uie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită%
 trimiterile de surse primare tre#uie făcute la ediţia cea mai acreditată%
 atunci când se studiază un autor străin citatele tre#uie să fie în limita originală%
(citatul să fie urmat în paranteză de traducerea textului)%
 trimiterea la autor şi la operă tre#uie să fie clară în interiorul textului%
 atunci când un citat nu depăşeşte douătrei rânduri se poate înşira între gilimele%
dacă nu, atunci se trece în su#solul paginii%
 citatele tre#uie să fie fidele% tre#uie transcrise aşa cum sunt%
. nu tre#uie eliminate părţi ale textului fără a marca acest lucru%
 referinţa tre#uie să fie exactă şi punctuala- nu se citează un autor fără a spunem ce
carte şi la ce pagină, referinţa tre#uind să poată fi controla#ilă de către rigurozitatea

A/
 

ştiinţifică presupune ca în redactare să se utilizeze formulări corecte ale

noţiunilor, conceptelor, metodelor etc.
 originalitatea constă în asigurarea, pe parcursul ela#orării şi a redactării, a unui loc
evident opiniilor personale ale autorului, sau utilizarea unor metode şi tenici noi de
analiză, prelucrare şi interpretare%
 stilul redactării să fie concentrat şi direcţional pe ideea centrală a lucrării% sa fie
coerent, facă omisiuni, repetări inutile, reveniri ne$ustificate%
 să fie prezentă acurateţea gramaticală şi literară, dovedind o #ună stăpânire a
lim#ii literare, dar şi a lim#a$ului de specialitate.
Re-!"i +ri*ind c#'+#nente"e "!cr&rii ştiini$ice
5ai întâi se face un plan de lucru care cuprinde titlul, sumarul şi introducerea.
2n titlu #un este de$a un proiect. 2n sumar #ine structurat asiguri coerenţa lucrării şi
corporalitate. 9ntroducerea face trecerea spre partea de #ază a lucrării.
9nformarea documentară se realizează la începutul cercetării, dar ea poate
continua să se completeze şi pe parcurs. 3atele o#ţinute prin informare documentară
vor fi preluate critic, pentru a fi utilizate în lucrare, numai în măsura în care sunt
semnificative pentru susţinerea teoretici a temei, formularea ipotezelor, alegerea
metodelor etc. 0ipsa de documentare, privind tema aleasă, devine o importantă
greşeală metodologică.
C#'+#nente"e !nei "!cr&ri ştiini$ice şi c#nin!t!" ca+it#"e"#r acesteia
='#de" #rientati*>
1rice lucrare ştiinţifică include mai multe componente infrastructurale utile,
indispensa#ile pentru atingerea o#iectivului urmărit.
'ceste componente pot fi structurate, având în vedere cerinţele standard, de
tradiţie ştiinţifică, economisire de timp, şi ţinând cont de principiile deontologiei,
uzanţe, reguli, norme estetice.
Sc.e'a -enera"&  cea mai des utilizată în redactarea unei lucrări ştiinţifice şi
care vine urgent în orientarea tinerilor cercetători (studenţi) .se prezintă astfel-

A6
 

+. ;itlul lucrării ştiinţifice%

. artea introductivă% consideraţii generale% context general şi context particular de
 punerea pro#lemei (cu capitolele ei)%
/. artea teoretică tratarea teoretică şl #i#liografică a temei (capitolele ei)%
6. artea practică sau a cercetărilor personale, de regulă (empirice)
experimentale%.
!ontri#uţii personale la elucidarea pro#lemei puse în discuţie-
!apitolul 6.+.  9potezele cercetării
!apitolul 6.  1#iectivele sau sarcinile cercetării
!apitolul 6./  5etodologia şi organizarea cercetării
• "u#capitolul 6./.+  rincipii metodologice utilizate pe #aza cărora a fost
a#ordată cercetarea temei
• "u#capitolul 6./. Z "u#iecţii cercetării şi eşantioanele de lucru
•  "u#capitolul 6././  5etode şi tenici utilizate, inclusiv cele statistice de
 prelucrare a datelor
• "u#capitolul 6./.6  Etapele de desfăşurare a cercetării şi a culegerii datelor 
• "u#capitolul 6./.= 4 !ondiţiile concrete, am#ianţa fizică şi am#ianţa psio
socială în care sa derulat cercetarea
• "u#capitolul 6./.A  9mplicaţii metodologice în pro#lematica specifică
satisfacerii temei de cercetare, valoarea şi limitele metodelor şi tenicilor
utilizate în cercetarea respectivă
!apitolul 6.6  'naliza datelor cercetării şi rezultatelor reieşite din studiul empiric
!apitolul 6.=  9nterpretarea datelor, concluzii parţiale
  artea concluzivcreatoare şi de final a lucrării
  7i#liografia
  'nexe
Tit"!" "!cr&rii de cercetare ştiini$ic&

A=
 

5ai înainte am discutat cerinţele pe care tre#uie să le îndeplinească un titlu,

când este formulat şi sta#ilit, pentru o anumită lucrare de cercetare.
'cum amintim câteva aspecte generale privind scrierea titlului şi ordinea înscrierii
autorilor.
;itlul tre#uie să fie formulat scurt (o propoziţie sau frază), so#ru, clar şi precis,
sugerând cititorului pro#lema pusa în discuţie de lucrarea respectivă. 3upă aceleaşi
criterii se formulează şi su#titlurile, dar şi titlurile de părţi, capitole, paragrafe etc.
"e recomandă ca titlul să se scrie cu ma$uscule, el nu se su#liniază, iar după titlu nu
se pune punct,
0a câteva spaţii mai $os, de o#icei în partea dreaptă a paginii se scrie ordinea
autorilor, sau dacă este unul numele şi prenumele autorului.
1rdinea înscrierii autorilor se începe cu  prenumele, sau iniţiala acestuia, .urmată
de numele autorului (autorilor). !ând sunt mai mulţi autori, ordinea se sta#ileşte după
criterii cum ar fi- gradul ştiinţific, contri#uţia adusă în cercetare, ordinea alfa#etică etc.
3e regulă, responsa#ilul sau coordonatorul se înscrie primul.
 <umele şi prenumele primului autor, sau coordonator serveşte drept criteriu de
indexare în cataloagele şi #i#liografiile alfa#etice organizate in #i#lioteci. 3in mai multe
motive, pentru autoare s$a instituit regula ca prenumele să se scrie integral .
 Intr#d!cerea sa! c#nsideraii -enera"e =c!*0nt 2nainte>
'ici se scoate m evidenţa importanţa pro#lemei, a temei a#ordate, atât din punct de
vedere practic, dar si teoretic. "e arată cauzele alegerii temei şi de asemenea istoricul
 pro#lemei cuprinsă în titlul lucrării.
"e explică cuvintele ceie (descriptorii) cuprinşi în titlu, pentru a aduce precizări şi
a completa informaţional titlul lucrării.
"e arată, stadiul în care se afla cunoştinţele privind tema sau pro#lema pusă în
discuţie, se stipulează ce sa realizat şi la ce nivel, precum şi ce nu sa realizat încă. "e
 precizează locul temei în cadrul pro#lematicii domeniului, reieşind o atitudine critică şi
revendicativă din partea autorului, în preluarea datelor literaturii de specialitate.

AA
 

"e enunţă o#iectivele urmărite, se evidenţiază scopul cercetării, se defineşte

cadrul general de studiu sau al pro#lemei şi, de asemenea, se menţionează limitele
studiului întreprins etc.
Partea te#retic&( tratarea te#retic& şi )i)"i#-ra$ic& a te'ei
Ea poate fi tratată pe mai multe su#capitole sau paragrafe, care ar tre#ui să cuprindă
a#ordarea teoretică #i#liografică, metodologică, experimentală etc., a pro#lemei. 0iteratura
de specialitate, privind tema în discuţii, devine sorgintea informaţiilor acestei părţi a
lucrării. "e va consulta cărţi, reviste, periodice, casete, discete etc., şi care vor fi trecute în
lista #i#liografică.
"tudenţii, în momentul redactării lucrărilor de licenţă, vor întocmi cu siguranţă un
astfel de capitol, în care sintetizează datele literaturii de specialitate, dovedind astfel
stăpânirea temei alese, a temeiurilor ei, din punct de vedere teoretic şi metodologic
Partea +ractic& sa! a cercet&ri"#r +ers#na"e +ri*ind te'a .
'ceasta poate avea următoarea structură-
+. 9potezele cercetării
1 parte din ipoteze, care pot fi uneori numite premise, au rolul să precizeze condiţiile
de aplicare a teoriei. 'supra acestor ipotezecondiţii iniţiale, tre#uie revenit permanent în
toate etapele de construcţii a modelului, care au rol în ela#orarea şi definitivarea
ipotezei. 'ceste ipoteze iniţiale reprezintă în fond, primul efori de a#stractizare pe #aza
modelului construit, generator de ipoteze. 'l doilea grup de ipoteze priveşte
comportamentul, sau reacţiile mediului, su#iecţilor când se aplică o varia#ilă
independentă experimentală etc.
9poteza, până la validare sau invalidare, până ta confirmare sau infirmare, tre#uie
tratată cu mare circumspecţie din moment ce ea este o descidere posi#ilă către
adevăr, este un răspuns provizoriu la între#ările puse, fiind, mai exact, doar un cap de
 pod către necunoscut.
Este recomanda#il ca ipotezele să fie formulate în formă afirmativă şi cât posi#il su#
forma raţionamentului- dacă T'*, atunci ,7*.

AB
 

9potezele pot fi formulate şi altfel dar ele tre#uie să reflecte aşteptările noastre,
exprimate logic, în legătură cu experimentul întreprins.
Ela#orarea ipotezelor este partea cea mai delicată şi complicată. precedată de
efortul cercetătorului de punere în relaţie funcţională (teoretică) a unor varia#ile-
varia#ile instantanee (mediul, condiţii etc.)% endogene% exogene etc. elaţiile dintre
varia#ile pot lua forme diferite- ecuaţii de comportament- ecuaţii de ecili#ru- ecuaţii
de definiţie etc.
O)iecti*e"e şi sarcini"e cercet&rii
'cestea sunt sta#ilite în funcţie de cerinţele ipotezelor şi necesitatea confirmării
sau infirmării acestora, în urma desfăşurării experimentului efectuat privind tema
aleasa.
ot fi arătate o#iective de ordin teoretic, precum şi o#iective considerate
 practice, care tre#uie îndeplinite de cercetare. 'ici pot fi trecute condiţiile de
derulare a cercetării, su#ordonate ipotezei de cercetare sau a premiselor teoretice,
Met#d#"#-ia şi #r-ani%area cercet&rii
'ici se arată aspectele teoretice şi epistemologice care stau îs #aza demersului
 practic ai cercetării. 3acă este nevoie, se enumera principiile metodologice utilizate şi
 pe #aza cărora a fost a#ordată cercetarea temei. sau paradigmele, ca şi cadrul general
de cuprindere a fenomenelor din domeniul respectiv.
'poi se prezintă subiecţii cercetării şi eşantioanele de lucru.
  "e va arăta- populaţia din care fac parte% vârsta- sexul- sportul practicat%
nivelul de pregătire% condiţiile selecţionării pentru cercetare- modul de organizare a
grupelor, pe categorii etc.
"e indică modul de organizare a experimentului, arătânduse dacă sa efectuat
cercetare constatativă. de verificare longitudinală, transversală, în la#orator sau în
condiţii naturale. "e precizează locui unde sa făcut cercetarea şi contactul cu
su#iecţii, durata, periodicitatea efectuării măsurătorilor asupra su#iecţilor.
Met#de şi te.nici !ti"i%ate

AD
 

'cestea vor fi descrise succint, reţinând aspectele importante ale acestora,

scoţând în evidenţă atât conceptul care stă la #aza metodei cât şi procedeul, sau
aplicarea concretă a metodei.
3acă metoda este originală, atunci se descriu operaţiile practice în succesiunea
lor, scoţânduse în evidenţă diferenţele faţă de metodele clasice. 'ici vor fi prezente,
tot pe scurt, metodele procedeele şi tenicile statistice care au făcut posi#ilă ordonarea,
 prelucrarea şi analiza datelor o#ţinute prin cercetare.
Eta+e"e de des$&ş!rare a cercet&rii şi de c!"e-ere a date"#r
"e consemnează etapele sau fazele prevăzute de lucru cu su#iecţii. eşalonate in
timp, momente când sau strâns şi datele experimente respective.
C#ndiii"e c#ncrete/ a')iana $i%ic& =a')ienta"&> şi a')iana +si.#s#cia"& 2 n
care s6a der!"at cercetarea
'ici se arată cadrul in care sa derulat întreaga cercetare% locul, condiţiile
concrete, nea$unsurile, aspectele pozitive, învăţăminte pentru organizarea unor cercetări
viitoare, precum şi implicaţii metodologice, valoarea şi limitele metodelor utilizate.
  'naliza datelor, prelucrarea ,interpretarea lor şi rezultatele obţinute.
'cesta este capitolul cel mat consistent de #ază, care dă corporalitate
lucrării.
3e felul în care sunt analizate, prelucrate şi interpretate datele culese, depind
rezultatele lucrării dar mai ales natura concluziilor.
'ici se vor redacta atâtea su#capitole sau paragrafe, câte feluri de date am
o#ţinut. ezultatele concrete se prezintă centralizat în ta#ele. %abelele sunt un
instrument utilizat frecvent pentru a reda date #rute sau date prelucrate, calcule care
arată diferite faze ale analizei Ele sunt comentate mai mult sau mai puţin, după caz, în
textul lucrării.
Hraficele sunt utilizate pentru a reda sintetic o legătură între varia#ile, o teză,
o idee. 3acă ta#elele sau grafice sunt voluminoase şi îngreunează fluiditatea lecturii, ele

AC
 

sunt prezentate în anexe, iar in text simt reţinute cifre, sau mici ta#ele cu dalele cele
mai relevante.
 iscutarea şi interpretarea datelor= concluzii parţiale
&n redactarea acestui su#capitol, autorul este #ine să prezinte datele care conduc
la validarea ipotezelor, sau invalidarea lor şi să susţină concluziile la care au a$uns.
9nterpretarea datelor se face pe categorii de pro#leme% prin eticetarea
rezultatelor cu ele însele sau comparând rezultatele unele cu altele, între ele).
0a #aza acestor comparaţii sunt prelucrările statistice a datelor, coeficienţi,
 parametrii, corelaţii etc. !alculele diferiţilor coeficienţi statistici pot fi semnificative sau
nesemnificative. Fom lua în seamă. pentru interpretare, numai diferenţele semnificative
reieşite pe seama unor teste de semnificaţie statistică.

C#nc"!%ii"e $ina"e a"e "!cr&rii =cercet&rii>

"intetizând concluziile parţiale, corespunzătoare su#capitolelor analizei,
 prelucrării, interpretării datelor şi rezultatelor, apar concluziile finale ale cercetării.
!oncluziile vor prezenta două aspecte- teoretic şi practic. Nundamentarea
teoretică a pro#lemei şi aplica#ilitatea practică sunt împletite, referinduse atât la partea
teoretică, cât şi la aspectele teoretice ale experimentului. !oncluziile reieşite din
experiment se vor referi la ipoteze de cercetare, la validarea sau invalidarea acesteia,
 precum şi la datele recente ale ştiinţei.
Ferificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor reprezintă cea din urmă
componentă (parte) a cercetării ştiinţifice propriuzisă.
ezultatele teoretice, adică implicaţiile şi consecinţele ipotezei în confruntarea cu
(aptele o#servate, reprezintă punctul de plecare a procesului de verificare a ipotezei şi
a concluziilor. 3acă din această confruntare rezultatele arată compati#ilitatea cu teoria
rezultată din ipoteză, atunci a$ungem la concluzia că ipoteza este acceptată, deci
confirmată.

B
 

3acă apar dezacorduri semnificative între teorie (ceea ce susţine ipoteza) şi faptele
o#servate în experiment, atunci a$ungem la concluzia infirmării ipotezei, neacceptării ei .
Faloarea concluziei este identică in ara#ele cazuri- când se confirmă sau se
infirmă ipoteza întrucât concluzia invalidării ipotezei avertizează asupra drumurilor .
Tîncise* în cercetare.
3acă nu este vor#a de un drum Tîncis* atunci se trece la modificarea,
reformularea ipotezei, ceea ce implică reluarea procesului de cercetare de la început, până
când ipoteza se structurează în aşa fel încât dezvoltă o nouă teorie, în concordanţă cu
realitatea.
Nundamentarea concluziilor presupune-
 evidenţierea consecinţelor ipotezelor, care urmează să devină principii, legi, teorii
sau soluţii practice%
 confruntarea confirmării sau infirmării ipotezelor cu faptele empirice%
 sta#ilirea relaţiilor dintre ipoteze şi faptele empirice ca expresie a realităţii practice.
!oncluzia ştiinţifică a lucrării este rezultatul ultim, final al cercetării unui fenomen
sau altul.
Nundamentarea concluziei, veracitatea ei, tre#uie să satisfacă exigenţe de ordin
logic, practic, eficienţă.
1rice concluzie tre#uie să fie coerentă întregului demers al cercetării efectuate.
!ercetătorul va tre#ui să focă o#servaţii şi critici vizând cercetarea întreprinsă.
9mportant este şi aspectul valorificării concluziilor şi rezultatelor care de o#icei
cade în sarcina cercetătorului, care a efectuat lucrarea respectivă. 'cesta tre#uie să facă şi
unele propuneri privind aplicarea rezultatelor cercetării, dar şi explicarea modalităţilor 
concrete de implementare a acestora în viaţa practică.
Bi)"i#-ra$ia
Enumerarea pu#licaţiilor consultate, studiate şi care se regăsesc în text constituie, de
regulă conţinutul #i#liografiei. 3ar, această listă mai poate fi completată şi cu lucrări

B+
 

fundamentale care au devenit între timp surse generale de informare (monografii pe

teme, manuale, tratate, dicţionare sau surse terţiare de documentare).
7i#liografia se scrie, de o#icei, în ordine alfa#etică începând cu numele autorului.
 <umerotarea secvenţei #i#liografice devine utilă, în momentul când in text se fac trimiteri
la origine şi sursa de provenienţă.
 >edactarea unei referinţe bibliografice
0ista pu#licaţiilor citite şi studiate pentru o anumită lucrare de cercetare ştiinţifică
se face în mod frecvent în ordine alfa#etică. ("unt unele lucrări care nu respectă această
regulă şi scrierea pu#licaţiilor în #i#liografie are loc în ordinea apariţiei lor în textul
lucrării).
ot exista mai multe modalităţi de redactare a unei #i#liografii, dar acestea nu diferă
în mod esenţial, prezentând reguli generale comune.
"ursele #i#liografice utilizate ca Tdocumentare* pentru o anumită lucrare, tre#uie
scrisă exact în vederea regăsirii lor oricând şi de către alţi specialişti, care sunt
 preocupaţi de tema pusă în discuţie.
 <u de puţine ori găsim la sfârşitul revistelor cu caracter ştiinţific şi anumite
recomandări destinate autorilor privind modalitatea de redactare a listei #i#liografice.
u#licaţiile străine pot avea reguli mai mult sau mai puţin diferite comparativ cu noi şi
de aceea dacă trimitem o lucrare, este #ine să ne interesăm de exigenţele respective şi
să le respectam.
rincipalele elemente ale unei referinţe #i#liografice sunt-
[ 'utorul sau autorii. &n mod firesc se scrie în primul rând numele, urmat de virgulă şi
apoi prenumele, care poate fi prescurtat, întreg sau numai iniţiala. 3acă se scrie
iniţiala prenumelui, atunci după aceasta se pune punct după care se pune virgulă, după
care urmează Ttitlul*. Este recomanda#il pentru autoare a se scrie prenumele complet
şi nu numai iniţiala (prenumelui) aşa cum se poate proceda pentru autori.

B
 

 <umele şi prenumele se scriu cu ma$uscule. 3acă sunt doi autori se scriu în

ordine unul după altul aplicând aceleaşi reguli descrise mai sus, dar între ei se pune
con$uncţia Tşi*.
[ 3upă numele şi prenumele autorului sau autorilor urmează ;itlul, reproducânduse
fidel aşa cum există în pu#licaţia citată. 3acă este cazul se efectuează traducerea
titlului, introducânduse între paranteze, imediat după titlul original.
• 3acă este cazul, după Ttitlul*, urmează ediţia sau volumul (Ta doua*% voi. /%
ş.a.m.d.).
• Editura Z şi se înscrie denumirea editurii care a editat pu#licaţia respectivă.
• 0ocul pu#licării (oraşul, ţara, provincia etc.)
•  'nul pu#licării
&ntre elementele referinţei #i#liografice se pune virgulă.
S!sinerea +!)"ic& a "!cr&rii de cercetare ştiini$ic&
"usţinerea presupune pe de o parte o prezentare a ideilor lucrării în mod coerent
şi succint, având o derulare logică şi persuasivă, iar pe de altă parte răspunsuri
corecte la între#ările comisiei sau auditoriului, între#ări legate de tema lucrării pusă în
discuţie.
ractic toate formele de comunicare ştiinţifică se efectuează în scris, dar o parte
dintre ele pot fi prezentate şi oral, adică susţinute pu#lic. (lucrări de licenţă, disertaţie,
doctorat, comunicări ştiinţifice etc.).
 7mportanţa comunicărilor ştiinţifice efectuate oral sar rezuma în felul următor-
 posi#ilitatea cunoaşterii unor idei, teze, teorii noi dintrun domeniu ştiinţific sau
altul%
 afirmarea tinerilor cercetători şi confirmarea încă o dată a celor consacraţi%
 accentuarea vieţii ştiinţifice şi a scim#ului direct de informaţii între cercetători%
 cunoaşterea noilor direcţii de investigare, precum şi corelaţiile posi#il de făcut între
cunoştinţele depăşite şi teoriile ştiinţifice acceptate.

B/
 

P&ri"e c#'+#nente a"e s!sinerii +!)"ice

1rice susţinere pu#lică tre#uie să se #azeze pe pregătire specială, având în
vedere conţinutul, forma prezentării, ceea ce în general, solicită cognitiv şi afectiv în
mod real, pe cel ce efectuează aceste lucruri.
+. 9ntroducerea, care de fapt este o scurtă introducere, în care vor#itorul enunţă in linii
mari pro#lema care face o#iectul susţinerii pu#lice, relatează premisele teoretice
eventual ipoteza de lucru, în scopul de a informa auditoriul şi de a stârni acestuia cât
mai mult interes.
;ot aici pe scurt pot fi prezentaţi su#iecţii, metodele utilizate, condiţiile în care
sa efectuat cercetarea precum şi sarcinile cercetării.
 .!onţinutul expunerii  sau rezultatele obţinute
'ici se face o prezentare a ideilor de #ază, analizei, discutării şi interpretării
rezultatelor la care sa a$uns.
/. !oncluziile lucrării
'cestea e #ine, pe de o parte să conţină o recapitulare asupra ideilor principale, iar 
 pe de altă parte a convinge auditoriul asupra validităţii concluziilor.
6. 7i#liografia secvenţe importante.
Calitatea susţinerii publice este dependentă de mai multe aspecte printre care
amintim
 utilizarea unei exprimări corecte, so#ră, clară, sugestivă, reuşind o susţinere logică a
rezultatelor cercetării respective%
 durata susţinerii este limitată 9a B++= minute, în funcţie de caracterul
organizatoric al întrunirii (susţinere ia Tlicenţă*% în sesiuni de comunicări ştiinţifice,
congrese, simpozioane etc.).
 cercetătorul, va pregăti din timp expunerea, atât în ceea ce priveşte conţinutul,
modalitatea de prezentare, cât şi a timpului necesar, cronometrânduse anticipat în
condiţii cât mai fidele. regătirea expunerii mai presupune- ela#orarea

B6
 

 planului expunerii% cunoaşterea auditoriului% pregătirea personală specială

 pentru expunere.
lanul prezentării include ideile principale ale cercetării întreprinse. 'ici se expun
ideile personale contri#uţiile personale, avanta$ele sau limitele soluţiilor propuse.
regătirea personală specială are în vedere o stare normală de sănătate şi
odină care permit un control adecvat al atitudinii, mimicii. gesturilor, cu evitarea
întreruperilor prelungite sau un exces de aderare spre o pro#lemă sau alta a expunerii,
regătirea materialelor a$utătoare cum ar fi- folii, sceme, planşe, grafice, #enzi
înregistrate etc. 5aterialele audiovizuale facilitează expunerea permiţând
încadrarea în timpul minim pus la dispoziţie.
Expunerea în pu#lic a rezultatelor cercetării tre#uie să se întemeieze pe
reproducerea textului scris, ciar dacă se face o expunere li#era, sau parţial li#eră.
!ercetătorul poate citi textul (/= pag) în locul expunerii li#ere fără a periclita
aprecierea prezentării.
entru ca expunerea să nu fie monotonă, cercetătorul tre#uie să efectueze
anumite pauze, să facă unele scim#ări de ritm al vor#irii, al tonului etc.
&n caz de întârziere neprevăzute sau apariţia unor factori pertur#atori
vor#itorul este #ine săşi rezerve +   minute, sau săşi facă o listă a ideilor la care se
 poate renunţa.
. %ipuri de manifestări ştiinţifice &n care pot fi făcute  e(puneri
• "impozioane, congrese, consfătuiri ştiinţifice, sesiuni de comunicări
ştiinţifice. 'cestea diferă prin dimensiune sau amploare dar toate sunt de fapt
dez#ateri în legătură cu una sau mai multe teme ştiinţifice, în astfel de
întruniri specialiştii fac scurte expuneri, participanţii (auditoriul) pun
între#ări, dez#at şi expun puncte de vedere proprii.
• 3iscuţia Tpanel este un gen de conferinţă în care auditoriul pune între#ări unui
grup de specialişti aflaţi în faţă, la pupitru (catedră, scenă etc.) care răspund la
între#ările puse.
B=
 

• Hrupul de lucru (Jor\sop) în care se fac prezentări, expuneri, dez#ateri în

grupuri mai restrânse (în cadrul unei conferinţe, congres etc.).
• iaţa cercetării (esearc 5ar\et)  unde se fac prezentări de postere, video
 proiecţie, demonstraţii cu aparate,. tenici, instalaţii, dispozitive etc.
;otodată se difuzează prospecte de aparate, instalaţii etc, făcânduse scim# de
adrese şi se iniţiază tranzacţii.
D#c!'entarea/ Ti+!ri de in$#r'aii
3eose#im mai multe tipuri de informaţie-
 [ informaţii orale=
$ un specialist către alt specialist, un specialist către mai mulţi specialişti, un specialist
în faţa pu#licului larg, mai mulţi specialişti către mai mulţi specialişti%
[ informaţii scrise=
$  persoanele Z de ex. corespondenţa%
 pu#licate- reviste, cărţi ,#roşuri, cataloage, colecţii de date etc.%
 nepu#licate.
[ informaţii audiovizuale=
 expoziţii,, târguri%
 demonstraţii%
 o#servaţii individuale.
;oate formele de informare pot fi cuprinse în două categorii mari-
 !anale formale, care au statut propriu%
 !anale neformale, care nu au statut propriu de funcţionare.
  !analele formale sau indirecte constituie întregul sistem al surselor documentare
(literatura de specialitate), plus reţeaua ramificată de materiale informaţionale şi
sisteme automatizate de regăsire a informaţiilor 
!analele neformale sau directe includ comunicaţiile directe, neoficiale, fără
caracter permanent în care roiul preponderent revine specialiştilor înşişi. 'ici

BA
 

amintim- colegiile invizi#ile, discuţiile în cadrul congreselor şi conferinţelor,

ancetele printre specialişti etc.
&n ceea ce priveşte documentul, acesta este format din datele şi informaţiile
 pertinente referitoare la un anumit su#iect temă, ordonate raţional şi fixate pe un anumit
suport material (#anda magnetică, film. ârtie etc.) în vederea transmiterii şi utilizării
lor.
S!rse de in$#r'are
?. 2urse de informare prin canale directe
a. !ontracte directe între specialişti- expunerile specialiştilor în faţa unui auditoriu şi
discuţiile pe marginea lor, deplasările şi vizitele de lucra, comunicările întâmplătoare
etc.
 #. 5anifestări ştiinţifice interne şi internaţionale- congrese, conferinţe,
consfătuiri, simpozioane etc.
c. Expoziţii şi târguiri.
d. !olegiile invizi#ile. 'cestea sunt constituite, pe plan naţional sau internaţional (su#
influenţa ideilor lui Nr. 7acon), din specialişti, care de cele mai multe ori nu se cunosc
 personal, cu scopul de a se informa reciproc asupra noilor realizări, cu mult înainte de
apariţia acestora în literatură.
"e disting trei categorii de colegii invizi#ile orientate în următoarele direcţii-
 scim#ul de informaţii%
 urmărirea unui program ştiinţific comun%
 cola#orarea cu sisteme informaţionale de conducere.
  Colegiile invizibile actuale au apărut în condiţiile Tştiinţei mari*, cu imensul
număr de specialişti, explozia de pu#licaţii, multitudinea formelor organizatorice
ale activităţii ştiinţifice şi tenice.
e. 'nc,ete printre specialişti.
'ici formularea între#ărilor depinde de modul în care se vor procura
informaţiile. Există două procedee posi#ile-

BB
 

 completarea formularului de către cel ancetat%

 completarea formularului de persoana care face anceta
  'ceste surse de informare, discutate până acum. se mai numesc şi canale
neformale şi au următoarele avanta$e-
 rapiditatea informării%
 feed #ac\uri care au loc în scurt timp%
 cuprinde foarte #ine detaliile%
 selectivitate mare şi adresarea precisă către #eneficiar.
. 2urse de informare formale
&n activitatea ştiinţifică, tenică, economică, sportivă, principalele surse de
informare sunt documentele scrise, acestea fund cel mai important mi$loc de
transmitere a informaţiilor în spaţiu şi timp.
Farietatea mare a categoriilor de documente face ca ele să nu poată fi introduse
întrun sistem tipologic unic şi rigid.
3in punct de vedere al extinderii sferei de difuzare se disting documente
 publicate şi documente nepublicate. 3acă se pleacă de la criterii #i#liografice,
distingem documente primare, documente secundare şi terţiare.
 ocumente primare
'cestea reprezintă lucrări originale, pu#licate sau nepu#licate. care conţin
rezultatele experienţei sau cercetării întrun anumit domeniu de activitate.
3ocumentele primare reprezintă pu#licaţii su# formă de seriale editoriale, ziare,
reviste, cărţi, #roşuri, filme, diapozitive etc.
 3ocumentele primare sunt-
a. pu#licaţii primare periodice%
 #. pu#licaţii primare neperiodice,
a) Publicaţii primare periodice
3in această categorie fac parte pu#licaţiile care se editează la intervale de timp
egale, ritmice, su# formă de fascicule separate, cum sunt ziarele şi revistele, precum şi

BD
 

 pu#licaţiile continue cum ar fi serialele editoriale, care ocupă locul intermediar între
cărţi şi reviste.
2erialele editoriale sunt culegeri de lucrări ştiinţifice ela#orate de diferite
instituţii şi de o#icei au acelaşi titlu, acelaşi format, aceeaşi prezentare.
 @iarele, sunt pu#licaţii periodice care apar de o#icei zilnic cuprind
informaţii diverse.
 >evistele ştiinţifice şi tenice sunt cel mai veci tip de pu#licaţie periodică.
3istingem reviste-
 ştiinţifice%
 tenice-
 de popularizare, care pot avea periodicitate săptămânală (e#domadar), lunară
(mensual), trimestrial, semestrial (#ianual), anuală, sau #ienală.
 #) Publicaţii primare neperiodice
'cestea se împart în două feluri-
 neperiodice tradiţionale%
 neperiodice speciale.
 Publicaţii primare neperiodice tradiţionale
Cărţi broşuri. !arte  cu mai mult de D de pagini la noi în ţară şi cu mai mult de 6D de
 pagini pe internaţional.
7roşură (su# D de pagini pentru ţara noastră si su# 6D de pagini pe plan internaţional)
 Monografii . rin monografie se înţelege o pu#licaţie primară care tratează o pro#lemă
sau un anumit su#iect dintrun domeniu al ştiinţei, tenicii sau artei şi sportului din
toate punctele de vedere, adică exaustiv.
%ratate, manuale, cursuri
'cestea sunt pu#licaţii, care reprezintă lucrări, ce tratează principiile de #ază ale unui
domeniu. Ele expun m mod sintetic totalitatea cunoştinţelor do#ândite întrun anumit
domeniu.

BC
 

 icţionarele $ cuprind cuvintele unei lim#i, sau termenii unei anumite ştiinţe, aşezaţi
în ordine alfa#etică.
Ele pot fi-
 dicţionare terminologice%
 dicţionare universale (toate domeniile)%
 dicţionare monolingve, #ilingve, poliglote etc.

APLICAŢII PRACTICE3 INTERPRETĂRI STATISTICE ŞI GRAFICE

7nt#c'irea $işe"#r de #)ser*aie "a +rinci+a"e"e disci+"ine s+#rti*e +racticate de

e"e*i 2n +r#ces!" de 2n*&&'0nt

  FIŞĂ DE OBSER8AŢIE  $#t)a" masculin $uniori

PucătorulGGGGGGG.nr-G..
EcipaGGGGG..meciulGGG..
3ataGGGGGG.

Re+ri%a I Re+ri%a II T#ta"

E"e'ent6+r#cede!
te.nic
+.ase  reluări reuşite 6 A +

D
 

greşite /  =
.Şuturi la poartă reuşite A  D
greşite + 6 =
/.Naulturi rovocate A / C
"uferite D  +
6.9ntercepţii  / =
  ecuperări

  FIŞĂ DE OBSER8AŢIE  .and)a" feminin $uniori

PucătoareaGGGGGGG.nr-G..
EcipaGGGGG..meciulGGG..
3ataGGGGGG.

Re+ri%a I Re+ri%a II T#ta"

E"e'ent6+r#cede!
te.nic
+.ase reuşite + A +D
greşite 6 B ++
.'runcări la reuşite A / C
 poartă greşite 6 6 D
/.Naulturi rovocate + + 
"uferite A + +A

D+
 

6.9ntercepţii D = +/
  ecuperări

  FIŞĂ DE OBSER8AŢIE   *#"ei feminin senioare

PucătoareaGGGGGGG.nr-G..
EcipaGGGGG..meciulGGG..
3ataGGGGGG.

Set I Set II Set III Set I8 Set 8 T#ta"

E"e'ent6+r#cede!
te.nic
+.ase  preluări reuşite D + + D A 66
greşite 6 = /  6 +D
.0ovituri de atac reuşite 6 A / D 6 =
greşite  /   + +
/.7loca$e reuşite 6  A / + +A
greşite  +   + A
6."ervicii reuşite 6 A / + 6 +D
greşite  +    =

D
 

  FIŞĂ DE OBSER8AŢIE  )asc.et feminin $unioare

PucătoareaGGGGGGG.nr-G..
EcipaGGGGG..meciulGGG..
3ataGGGGGG.

E"e'ent6+r#cede! S$ert!ri I II III I8 T#ta"

te.nic
+.ase  preluări reuşite D ++ += A 6
greşite 6  6 / +/
.'runcări la coş reuşite A D 6 6 
greşite 6  + + A
/.9ntercepţii A 6 = / +D
  ecuperări
6.Naulturi provocate 6  + + D
suferite  + /  A

D/
 

  FIŞĂ DE OBSER8AŢIE   +entr! s+ecia"i%area ?inet#tera+ie

7olnavulGGGGG
'fecţiuneaGGGGG..
3ataGGGGGG.

Mi@"#ace"e $#"#site 2n 4i"e I II III I8 8 8I T#ta"

trata'ent Nr/e,ec!ii
+. !omplexe de exerciţii din 6 '5 6 = A A A B /6
A timpi 5 6 = A B D C /C
.pentru '5   / 6 6 6 +C
întinderi,îndoiri,rotaţii,arcuiri, 5 / / 6 6 = A =
flexii,extensii,pronaţii,supinaţii,
etc.
/. !omplexe de exerciţii din 6 '5 A A B D D C 66
  A timpi 5 B B D C C + =
6. !omplexe de exerciţii din 6 '5 6 = A B D D /D
  A timpi 5 A A B D D C 66

D6
 

Inter+retarea $işe"#r de #)ser*aii

  FIŞĂ DE OBSER8AŢIE  $#t)a" masculin $uniori
PucătorulGGGGGGG.nr-G..
EcipaGGGGG..meciulGGG..
3ataGGGGGG.

Re+ri%a I Re+ri%a II T#ta"

E"e'ent6+r#cede!
te.nic
+.ase  reluări reuşite 6 A +
greşite /  =
.Şuturi la poartă reuşite A  D
greşite + 6 =
/.Naulturi rovocate A / C
"uferite D  +
6.9ntercepţii  / =
  ecuperări

D=
 

DA
 

DB
 

DD
 

  FIŞĂ DE OBSER8AŢIE   *#"ei feminin senioare

PucătoareaGGGGGGG.nr-G..

DC
 

EcipaGGGGG..meciulGGG..
3ataGGGGGG.
E"e'ent6+r#cede! Set I Set II Set III Set I8 Set 8 T#ta"
te.nic

+.ase  preluări reuşite D + + D A 66

greşite 6 = /  6 +D
.0ovituri de atac reuşite 6 A / D 6 =
greşite  /   + +
/.7loca$e reuşite 6  A / + +A
greşite  +   + A
6."ervicii reuşite 6 A / + 6 +D
greşite  +    =

C
 

C+
 

C
 

C/
 

C6
 

  FIŞĂ DE OBSER8AŢIE   +entr! s+ecia"i%area ?inet#tera+ie

7olnavulGGGGG
'fecţiuneaGGGGG..
3ataGGGGGG.

Mi@"#ace"e $#"#site 2n 4i"e I II III I8 8 8I T#ta"

trata'ent Nr/e,ec!ii
+. !omplexe de exerciţii din 6 '5 6 = A A A B /6
A timpi 5 6 = A B D C /C
.pentru '5   / 6 6 6 +C
întinderi,îndoiri,rotaţii,arcuiri, 5 / / 6 6 = A =
flexii,extensii,pronaţii,supinaţii,
etc.
/. !omplexe de exerciţii din 6 '5 A A B D D C 66
  A timpi 5 B B D C C + =
6. !omplexe de exerciţii din 6 '5 6 = A B D D /D
  A timpi 5 A A B D D C 66

C=
 

CA
 

CB
 

CD
 

CC
 

Para'etrii *a"#ri"#r centra"e

Media arit'etic& se notează cu x şi reprezintă centrul de greutate al unui şir 

de date. 5edia aritmetică este principalul indicator al valorilor centrale de la care se
 pleacă în calcularea celorlalţi coeficienţi statistici.
8 4 ]x @ < , suma valorilor varia#ilei x supra <, numărul de cazuri.
Mediana  se notează cu 5d şi împreună cu media aritmetică ne oferă date

referitoare la centrul valoric al unui şir de date. 5d x 4 (<^+) @ , formulă care indică
locul în şirul de date unde se află mediana   , nu valoarea acesteia. entru a afla
valoarea va tre#ui ca şirul de date să fie ordonat în ordine crescătoare sau
descrescătoare.
M#d!" se notează cu 5o şi reprezintă valoarea cu frecvenţa cea mai mare. 2n
şir de date poate avea un modul, nai multe sau nici un modul. &n interpretarea
statistică a parametrilor valorilor centrale modul este des folosit atunci când media
aritmetică şi mediana a două varia#ile x şi K, sunt egale.
A'+"it!dinea este un parametru care oferă date referitoare la omogenitatea
şirului de date. "e notează cu Q 4 8max :8min, valoarea maximă minus cea minimă.
'mplitudinea altfel spus reprezintă Tpla$a? valorică pe care se desfăşoară o varia#ilă.
!u cât amplitudinea este mai mare cu atât omogenitatea este mai mică (raport de
inversă proporţionalitate).
arametrii valorilor centrale măsoară şi interpretează varia#ile măsurate cu
aceeaşi unitate de măsură.
Inter+retarea +ara'etri"#r *a"#ri"#r centra"e
9nterpretarea se va face din două puncte de vedere - +. 3in punct de vedere
valoric când se va compara mediile aritmetice şi medianele celor două şiruri de date,
între ele. . 3in punct de vedere al omogenităţii când se vor compara amplitudinile
între ele.

+
 

, 'in  'in , sec  sec , sec  sec

,= +,/6 += C6 +6 C6
,+ +,== +/ ++= ++D ++=
,+6 ,/ +/6 +6/ ++D ++=
+,=C ,+= ++C +/= ++C ++=
+,=D +,== ++D ++= + +=
+,66 ,+ +6 +/ += +/
+,=D ,= ++D += +/ +/=
, +,== + ++= +/6 +6/
  S!'a    
Media
arit'etic& 553 553
5edia aritmetică 84++,=
5edia aritmetică _4++,B=

5ediana 84C@46,=4 valoarea dintre poziţia a patra şi a cincia 4+

5ediana _4C@46,=4 valoarea dintre poziţia a patra şi a cincia 4+

5o8 4++D()
5o_ 4++=(/)

Qx 4+/6+6 4
QK 4+6/C6 46C

Inter+retarea *a"#ric& şi a #'#-enit&ii

  +. 8 mai mică ca _ , 5dx egală cu 5dK , rezultă că 8 mai valoros ca K
(măsurătoare atipică)
  . Qx mai mică decât QK , rezultă că 8 are omogenitate mai mare ca _

++
 

Gra$ic!" c#'+arati* c! e*#"!ia *aria)i"e"#r , şi  =-ra$ic c! sca"& in*ersat&>

Ca"c!"area c#e$icient!"!i de *aria)i"itate =a$"area #'#-enit&ii>

entru calcularea acestui coeficient va tre#ui mai întâi să aflăm valoarea
a#aterii standard care este notată cu T"? şi având formula "x 4 `]d x@n+. &n
continuare se află valoarea coeficientului de varia#ilitate după formula !vx 4
"x@x(media aritmetică)R+.
dx : reprezintă diferenţa fiecărei valoare faţă de media aritmetică. dx 4 8i8
!oeficientului de varia#ilitate va fi exprimat în procente şi va fi interpretat
astfel-
   + varia#ilitate mică rezultă omogenitate mare%
 +   varia#ilitate medie , omogenitate medie%
 peste  lipsă de omogenitate.
!a exemplu calculăm şi comparăm omogenitatea la A cazuri pentru o pro#ă de
săritură în lungime de pe loc (cm) şi o pro#ă de viteză (sec).

+
 

, c'  sec d, d d , d 
+=,/ B,+ +,+= ,+C +,/= ,/A+
+,/A B,DA +,B ,== ,C=D6 ,/=
++,6B B,/ ,A+ ,+ A,D++ ,+
+6,/ B,+6 ,6 ,+B ,=BA ,DC
+D,6= B,== 6,/B ,6 +C,CAC ,=BA
+,A= A,DD +,6/ ,6/ ,66C ,+D6C
B66,6D 6/,DB /,C ,A++
5.aritm 4+6,D 5.aritm 4B,/++

S,  ,=6+
 S  ,/6C
C*,  ,6D
C*  6,BBD
 
Inter+retare. 0a am#ele cazuri, x şi K, rezultatele coeficientului de varia#ilitate se
includ în prima situaţie    + varia#ilitate mică rezultă omogenitate mare, dar 
la pro#a de săritură în lungime de pe loc(x), !v este mai mic decât la pro#a K, fiind
raport de inversă proporţionalitate, rezultă că pro#a x este mai omogenă ca pro#a K.

Gra$ic!" "iniar c! e*#"!ia *aria)i"e"#r , şi  =-ra$ic c! # sca"& in*ersat&>/

+/
 

Ca"c!"area c#e$icieni"#r de c#re"aie r53 r3 rH/

!alcularea acestor coeficienţi ne vor oferi date referitoare la legătura sau
interdependenţa (corelaţia) dintre două varia#ile. entru măsurătorile tipice se vor 
folosi coeficienţii r+ şi r, iar pentru măsurătorile atipice (în general de timp) se va
folosi r/ denumită şi metoda rangurilor în care fiecărui rezultat (varia#ilă) i se va
atri#ui un rang sau o clasare în ieraria valorică a varia#ilei.
  ] (dx dK) ] (dx dK)
r 4 r+ 4
` ]dx ]dK (n+) "x  "K
Naţă de calculul coeficientului de varia#ilitate, aici mai apare o ru#rică nouă
] (dx dK).

Inter+retarea c#e$icient!"!i de c#re"aie

Falorile acestui coeficient se află între + şi ^+ ,primul caz fiind corelaţie
negativă perfectă iar la ^+, corelaţie pozitivă perfectă. &n cazul când coeficientul se
apropie de valoarea , atunci este lipsă de corelaţie.
ragul de semnificaţie în care coeficientul devine semnificativ este ^ ,B.
&ntre ^,B şi ^,D se indică o corelaţie semnificativă, între ^,D şi ,C corelaţie
foarte semnificativă, între ^,C şi ^+ corelaţie înaltă aproape perfectă.

!a exemplu vom calcula corelaţia dintre două pro#e Tx? săritura în lungime de
 pe loc, măsurată în centimetrii şi pro#a TK? forţa mem#relor inferioare, măsurată în
\ilograme.

+6
 

, c'  ?- d, d D, D d, d
+,/A 6=,= ,D +, ,A6 +,6DD6 ,CBA
+,6= 6D,A ,+B 6,/ 6,BDC +D,AA6 C,/B66
++,DC 6A, +,A+ +,C ,=C+ /,ADA6 /,C+
++C,DB 6,= ,6+ +,BD ,+AD+ /,+AD6 ,BCD
++=,A/ /C,A 6,A= 6,AD +,A= +,C6 +,BA
++,6D 6/,/ +, ,CD +,66 ,CA6 +,+BA
suma B+,AD A=,B   /,=/D 6C,DAD6 //,DBC
med
aritm +,D 66,D  

"x 4 ,6B+/=A
"K 4 /,+=D++/
r5 4 3JKJ5K
r 4 3JKJ5K

&n acest caz avem o corelaţie pozitivă foarte semnificativă.

  Gra$ic!" c#'+arati* c! e*#"!ia *a"#ric& a ce"#r d#!& +r#)e

+=
 

'tunci când avem o situaţie de măsurătoare atipică vom calcula corelaţia cu

a$utorul coeficientului r/ ( 'et#da ran-!ri"#r). 'ici avem o pro#ă de viteză x şi o
 pro#ă de săritură în lungime K. Fom calcula rangul lui x, r , (locul ieraric al fiecărui
caz în parte la prima pro#ă), apoi rangul lui K, r   pentru a doua pro#ă. &n continuare
vom calcula diferenţa dintre ranguri d r şi în final calculăm diferenţa la pătrat dr.
, sec  c' r, r dr dr
B, +,+6 /,= 6,= + +
B,6 +6,=A =,= + 6,= ,=
A,D +,+6 + 6,= /,= +,=
A,C ++C,A/  A 6 +A
B,6 ++,/= =,= / ,= A,=
B, +,B6 /,=  +,= ,=
  
 d r J
  K   dr
rH51

n =n 65>
r H  6 3K   corelaţie negativă aproape semnificativă

Gra$ic!" "iniar c! e*#"!ia *a"#ric& a ce"#r d#!& +r#)e , / Gra$ic c! # sca"&

in*ersat&/

+A
 

BIBLIOGRAFIE

5/ Badi! T .  5etodologia cercetării ştiinţifice, note de curs, partea a++a, NEN"

Halaţi, +CC6.
/ C0rstea G. .  Educaţie fizică, fundamente teoretice şi metodice, !asa de
editură etru 5aior, +CCC.
H/ C0rstea G.//   ;eoria şi metodica educaţiei fizice, Ed. 2niversul, 7ucureşti.
/ Dra-nea A.  !aracteristicile instrumentelor de măsurare şi ale tenicilor de
  evaluare în antrenamentul sportiv, vol. 'ntrenament sportiv, Ed.
3idactică şi edagogică, 7ucureşti, +CCA.
/ Dra-nea A/   9ntroducere în metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică
şi sport, 7ucureşti, 9EN", +CB=.
K/ Dra-nea /A/ B#ta A/   ;eoria activităţilor motrice, Ed. 3idactică şi
edagogică, 7ucureşti, +CCC
 E+!ran M/   5etodologia activităţilor corporale în educaţie fizică şi sport, vol.
+, 7ucureşti, +CCA
J /E+!ran M/3 Mar#"icar! M .  5etodologia cercetării activităţilor corporale,
Ed. isoprint, !lu$<apoca, +CCD
/ Firea E.  5etodica educaţiei fizice şcolare, vol. 999, 9EN", 7ucureşti, +CC6
5/ Marc! 8/3 Mar#ti S .  Hid pentru ela#orarea lucrării de diplomă, Ed.
9nstitutul 7i#lic *Emanuel* 1radea .

+B