Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

IP Centrul de Excelență în Construcții

Compartimentul III. Gnoseologia

Tema: Formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice.

A elaborat: Rîșcan Vladislav gr. CECE19.09.2

A verificat: Alina Sandu

Chișinău 2020
FORME ŞI METODE ALE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE
Adevărurile ştiinţifice se obţin, de regulă, prin utilizarea unor tehnici şi metode complexe (metoda
experimentală, inductivă, deductivă, istorică, statistică, axiomatică, a formalizării, modelării etc.) şi
sînt organizate în sisteme de cunoştinţe, în expuneri sistematice, în ipoteze şi teorii care explică sau
descriu clase şi domenii largi de procese şi fenomene.
Observaţie şi experiment
Observaţia constituie o formă elementară a cunoaşterii ce constă în obţinerea de informaţii asupra
obiectului de studiu prin mijlocirea organelor de simţ, fără ca subiectul cunoscător să modifice
structura şi starea fizică a obiectului. Observaţia este forma cea mai directă a contactului dintre
subiect şi obiect, modalitatea primă de cunoaştere elementară prin care obiectul se reflectă în
subiect.
Ca mod de realizare, observaţia aparţine exclusiv individului uman ; descrierea observaţiei se face
însă prin intermediul semnelor lingvistice, al cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor — mijloace
dobîndite de individ în decursul existenţei sale sociale. Desigur, ca performanţă realizată de un
subiect cunoscător, observaţia depinde într-o însemnată măsură de perfecţiunea şi acuitatea
organelor de simţ ale acestuia, de aparatele utilizate ca şi de sistemul său de cunoştinţe. Întrucît însă
ea se încheie prin formularea unei judecăţi asertorice, observaţia depăşeşte limitele subiectului
cunoscător. De aceea, respingem interpretarea subiectivistă a propoziţiilor observaţionale.
Excluzînd cazurile de artefact, iluzii optice etc., propoziţiile observaţionale exprimă un conţinut
obiectiv, o informaţie autentică despre fenomenele lumii înconjurătoare. Concluziile unei cunoaşteri
prin observaţie sînt verificabile pe căi diverse : repetarea! observaţiei de către alţi subiecţi sau de
către acelaşi subiect în alte condiţii, raportarea ei la datele fundamentale ale teoriei, la experienţa
multiseculară a oamenilor. Nici o astfel de verificare nu este însă absolută. Ea este destul de precisă
pentru a asigura stabilitatea şi siguranţa necesară cunoaşterii şi destul de imprecisă şi relativă pentru
a permite progresul continuu al cunoaşterii
Experimentul este o metodă de cunoaştere care presupune intervenţia conştientă a omului în
desfăşurarea fenomenelor cu scopul descoperirii legilor ce le guvernează. Experimentul este
repetabil şi, prin aceasta, verificabil social. Dimpotrivă, observaţia nu este întotdeauna repetabilă.
Într-un experiment producem un fenomen în condiţiile unui control mai mult sau mai puţin complet,
variem „după voie“ anumiţi parametri şi eliminăm acţiunea perturbatoare a altor factori sau condiţii.
Trebuie să reţinem între trăsăturile esenţiale ale experimentului, în care rezidă forţa sa, mai întîi
faptul că el este o formă a practicii şi are unele caracteristici comune cu activitatea de producţie :
prin el se modifică, cu ajutorul unor aparate sau instrumente, obiecte din lumea înconjurătoare sau
se declanşează procese sau evenimente ce conduc la schimbarea stării iniţiale a obiectelor cercetate.
Desfăşurarea oricărui experiment presupune mai întîi un moment de concepţie. Pe baza teoriei
existente şi a rezultatelor experimentale cunoscute se încearcă soluţionarea unei probleme noi. Baza
teoretică existentă ca şi activităţile experimentale cunoscute nefiind suficiente pentru soluţionarea
problemei noi ridicate, se caută o ipoteză nouă care să dea seama sau să fie suficientă pentru
explicarea sau rezolvarea problemei în cauză. Ipoteza, supoziţia raţională anterioară desfăşurării
acţiunii practice apare, deci, ca o condiţie indispensabilă desfăşurării unui experiment.
Experimentul este, astfel, o formă specifică de îmbinare a activităţii teoretice de investigaţie cu
activitatea practică transformatoare. Ponderea componentelor teoretice, discursiv-raţionale şi
speculative, pe de o parte, şi a componentelor practice, operaţionale sau industriale, pe de altă parte,
diferă de la un experiment la altul.
Ipoteză şi teorie
Alături de experiment, ipoteza şi teoria sînt momente esenţiale ale oricărei cercetări, apariţia unei
ipoteze sau teorii noi coincizînd adesea cu un salt în cunoaştere. Engels releva funcţia
organizatoare, sistematizatoare a ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice în raport cu uriaşul material faptic
acumulat, necesitatea pentru omul de ştiinţă de a depăşi la un anumit moment metodele empirice, de
a „intra în domeniul teoriei“.
a. Ipoteza — mijloc de extindere a orizontului cunoaşterii
Ipoteza este forma specifică de extindere a cunoaşterii discursiv-raţionale asupra unui nou domeniu
de evenimente, acţiuni sau fapte umane. Ipoteza apare ca un răspuns incert, posibil la o problemă
sau întrebare apărută unui agent cunoscător într-o situaţie acţională determinată. De cele mai multe
ori, ea este un procedeu raţional prin care se încearcă punerea de acord a unui fapt sau eveniment
sugerat de experiment, observaţie, măsurători etc. cu o clasă de principii, legi şi norme admise în
ştiinţa epocii. Este posibilă, de asemenea, apariţia unei ipoteze şi din confruntarea a două construcţii
teoretice distincte.
Ipotezele sînt emise pe baza analizei faptelor, a evenimentelor ; sprijinindu-se pe unele reguli sau
procedee inductive, ipoteza presupune intervenţia fanteziei creatoare a cercetătorului, sinteza
originală a experienţei sale teoretice şi practice, încorporarea în construcţia raţională propusă a unor
fragmente din experienţa sa intimă, neconceptualizată.
Prima condiţie a verificării unei ipoteze este realizabilitatea tehnică a condiţiilor stipulate. Dar chiar
în cazul cînd aceste condiţii sînt întrunite, din producerea efectului în condiţiile date nu rezultă încă
cu certitudine adevărul relaţiei presupuse de ipoteze, căci, s-ar putea foarte bine ca starea finală sau
consecinţa să rezulte la fel de plauzibil din numeroase alte stări anterioare neconsiderate de noi. Din
punct de vedere logic, din prezenţa consecventului nu putem conchide asupra prezenţei
antecedentului, ci numai invers, din absenţa consecinţei putem conchide cu certitudine asupra
absenţei antecedentului, cauzei, evenimentului fizic postulat de ipoteză. Nici chiar verificarea de
mai multe ori a unei relaţii de succesiune între elementele unei ipoteze sau prezenţa unui şir de
cunoştinţe nu este, adesea, o garanţie suficientă a veridicităţii unei ipoteze.
Diferite ipoteze despre acelaşi cîmp de evenimente pot avea grade de confirmare sau coroborare
deosebite. Ipoteza cu un grad de coroborare maxim, care dă seama de o clasă de fenomene, explică
şi prevede desfăşurarea acestora, o numim teorie ştiinţifică. Respingerea ipotezelor eronate,
curăţirea şi defrişarea drumului pe care înaintăm în procesul cunoaşterii, respingerea dogmelor şi
erorilor este o sarcină uneori tot atît de dificilă, procurai este crearea unei teorii autentice, cu valoare
explicativă şi eficienţă practică.
b. Geneza şi structura teoriei ştiinţifice
În linii generale, mecanismul elaborării unei teorii cuprinde următoarele momente :
1. studiul analitic al informaţiei existente privitoare la domeniul considerat, delimitarea riguroasă
a obiectului şi metodelor cercetării. Se reiau experienţele principale şi se concep altele noi
pentru lămurirea şi verificarea unor proprietăţi şi relaţii ale obiectelor considerate. Rezultatul
acestei operaţii este stabilirea unui ansamblu de propoziţii verificate experimental ;
2. selectarea din cadrul acestuia a unui grup de propoziţii, considerate elementare (în sens de
fundamentale), care exprimă legi obiective. Folosind inducţia amplificatoare, dar luînd în
acelaşi timp măsurile de precauţie necesare (control experimental), formulăm de o manieră
generală, universal-afirmativă aceste legi ;
3. construirea unui sistem deductiv privind domeniul de fenomene considerat. Principiilor li se
subordonează celelalte propoziţii particulare care descriu seria constatărilor observaţionale.
4. cercetarea limbajului ştiinţei, trecerea de la nivelul limbajului-obiect la metalimbaj.
Privită în forma sa cea mai generală, teoria ştiinţifică este un sistem organizat de cunoştinţe, de
propoziţii declarative adevărate, organizate într-un sistem deductiv, care descrie şi explică unitar
desfăşurarea proceselor şi fenomenelor dintr-un domeniu oarecare al realităţii. Orice enunţ al unei
teorii trebuie să fie deductibil în cadrul teoriei respective. Teoria este astfel o structură raţională.
Orice teorie are, de asemenea, o dimensiune sintactică, constînd în modul în care se înlănţuiesc în
cadrul acesteia diferitele teze şi propoziţii, în regulile de deducţie admise. În majoritatea teoriilor
ştiinţifice (excepţie făcînd unele calcule logico-matematice) nu se formulează nici o îngrădire cu
privire la aparatul logic ce poate fi utilizat. Există însă şi unele teorii fizice moderne care solicită un
aparat logic special, de exemplu, o logică trivalentă. Structura sintetică a unei teorii este relativ
independentă de interpretarea semantică care este dată.
În expunerea unei teorii se face abstracţie de subiectul cunoscător care a emis-o, de cel care o
expune cît şi de cei cărora li se adresează. Aspiraţia ştiinţei este desubiectivizarea conţinutului
propoziţiilor pe care le enunţăm, redarea adevărului obiectiv despre natură şi societate. Teoria
trebuie să ofere informaţii autentice despre lucruri şi obiecte care sînt aceleaşi în raport cu orice
subiect cunoscător instruit. Ea conţine informaţii intersubiectiv comunicabile, fiind forma curentă
de socializare a performanţelor cunoaşterii realizată la nivel individual.
c. Funcţiile teoriei ştiinţifice
În esenţă, teoria ştiinţifică îndeplineşte următoarele funcţii : sintetizează şi rezumă într-un limbaj
propriu un vast material de informaţie ; mijloceşte comunicarea şi socializarea cunoştinţelor umane;
organizează şi sistematizează cunoştinţele dobîndite ; oferă explicaţii raţionale pentru o clasă largă
de evenimente sau fenomene ; prevede desfăşurarea ulterioară a fenomenelor pe baza cunoaşterii
legilor generale şi a condiţiilor concrete ; reprezintă baza propoziţiilor praxiologice şi prescriptive
ce intervin în activitatea umană ; deschide perspectiva şi sugerează desfăşurarea unor noi
experimente.
Teoria ştiinţifică îndeplineşte, aşadar, multiple funcţii cognitive şi operaţional-praxiologice,
precum: funcţia sintetizatoare, funcţia de comunicare a rezultatelor cunoaşterii, mijloc de
sistematizare, funcţia explicativă, funcţia predictivă, funcţia prescriptivă. Funcţiile cognitive ale
teoriei sînt legate de capacitatea ei de a reda adevărul despre o clasă de obiecte ; cele operaţional-
praxiologice sînt legate de capacitatea teoriei de a asigura eficienţa activităţii umane practice.
Concluzie
Deşi formulată în termeni generali, argumentele de mai sus permite să facem următoarele
constatări: în ştiinţele întemeiate pe observaţie şi experiment, explicaţia se referă la fenomene sau
evenimente reale, ea avînd o semnificaţie ontologică; explicarea unor fenomene sau evenimente
particulare reclamă considerarea unor legi generale, care stau la baza domeniului de obiecte
considerate ; pe plan logic, legile sînt exprimate prin propoziţii universale, iar constatările,
condiţiile concrete, datele observaţionale prin propoziţii particulare ; este necesară considerarea
factorului timp şi a trecerii unui obiect de la o stare la alta (explicaţia, în acest caz, constă în
evidenţierea factorilor care fac necesară trecerea de la starea anterioară, cunoscută şi ştiinţific
admisă, la noua stare, constatată experimental) ; în procesul explicării unui fenomen (din ştiinţele
experimentale) se realizează permanent treceri alternative de la nivelul ontologic la nivelul logic,
adică de la domeniul relaţiilor dintre procese sau fenomene materiale la propoziţiile care exprimă
legile şi teoriile domeniului respectiv de fenomene. Ignorarea temeiului ontologic al explicaţiei
ştiinţifice, încercarea de a topi ontologicul în logic este una din greşelile fundamentale ale tratării
neopozitiviste a teoriei explicaţiei.
Bibliografie
1. Cornel Popa, Teoria definiţiei
2. Aristotel, Metafizic
3. cf. V. I. Lenin, Materialism şi empiriocriticism, vol. 18
4. v. Cornel Popa, Structura şi funcţiile teoriei ştiinţifice, în Teorie şi experiment
5. www.marxists.org