UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, POLITICE ȘI

ADMINISTRATIVE

MASTER
ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ŞI MANAGEMENT
ȊN CONTEXT EUROPEAN

Forma de invatamant: IF

CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ

METODA OBSERVAȚIEI

Conf. Univ. Dr. Aura Marcela PREDA

Masterand:
Mântuleasa Maria-Magdalena

= An universitar 2020-2021 =
Bucureşti

1
 Metoda observaţiei
Termenul „metodă” are origine greacă, methodos, însemnând metho (cu, împreună) şi
odos (cale). Aşadar, metoda reprezintă calea pe care porneşte cercetătorul în demersurile sale,
care asigură succesul oricărei investigaţii ştiinţifice, un sistem de reguli necesare în cercetarea
realităţii și totodată este şi instrumentul folosit pentru a strânge datele şi a le verifica.
Metoda este „acea ordine care se pune în studierea şi învăţarea unei ştiinţe”, un produs
ideatic, o creaţie a minţii ce se diversifică în activitatea de cercetare ştiinţifică într-o pluralitate de
metode particulare.
„Metoda este tocmai acea îmbinare şi organizare de concepte, modele, ipoteze,
strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic.”1
Este o metodă a cărui obiectivitate depinde de numeroşi factori, dintre care cei mai
importanţi sunt gradul de implicare a cercetătorului, caracterul complet al grilei de observaţiei
şi dinamica fenomenului observat (cu cât este mai dinamic cu atât este mai dificilă
activitatea).
Metoda observaţiei este cea mai frecvent utilizată şi cel mai uşor de aplicat,
încadrându-se în categoria metodelor de maximă generalitate, în funcție de gradul de
generalitate, iar din punct de vedere al criteriului temporal, este o metodă transversală (cu
relaţii între laturi ale unor fenomene şi procese la un moment dat).
Este o metodă a cărui obiectivitate depinde de numeroşi factori, dintre care cei mai
importanţi sunt gradul de implicare a cercetătorului, caracterul complet al grilei de observaţiei
şi dinamica fenomenului observat (cu cât este mai dinamic cu atât este mai dificilă
activitatea).
Observația este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice, utilizată în
știintele socio-umane și în practica asistențială. Spre deosebire de observația spontană,
folosită în contextul vieții cotidiene, observația științifică este o acțiune planificată, ghidată de
scopuri și ipoteze, desfașurata după reguli precise și îndelung verificate.
În opinia unor specialişti2 observaţia este o metodă ştiinţifică de colectare a datelor prin
intermediul simţurilor (văz, auz, miros) pentru a descrie sistematic şi obiectiv anumite interacţiuni,
anumite comportamente individuale sau colective, obiecte sau produse ale activităţii. Percepția
necesită procesarea informaţiei, ceea ce înseamnă că datele pot fi organizate în ceva
recognoscibil.

1
Golu Pantelimon, Fenomene şi procese psihosociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 153-154
2
Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001,
p. 399

2
 Perceperea directă a unui comportament inadaptat este rară (din întâmplare sau cu ajutorul
unei camere de filmat în cazul băncilor, case de schimb valutar, magazine).
Observaţia poate fi de două feluri din punct de vedere al gradului de intenție3:
- empirică - la îndemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu oferă o imagine completă a
fenomenului studiat etc.;
- ştiinţifică - o contemplare intenţionată a realităţii, presupune existenţa unor abstracţii ştiinţifice,
etc.
Ceea ce percepem este influenţat de o serie de factori: propria structură de
personalitate, experienţa anterioară legată de situaţia respectivă (dacă observatorul este sau nu
familiarizat cu ceea ce observă), mediul cultural şi modul în care acesta interpretează situaţia
observată, propriile atitudini şi prejudecăţi, dintre care unele pot fi inconştiente.
Scopurile observației sunt:
1. de a vedea prin ochii persoanelor observate evenimente, acțiuni, norme și valori;
2. de a descrie contactul și persoanele observate pentru a permite întelegerea a ceea ce se
întâmpla acolo.
3. de a contextualiza, social și istoric, evenimentele observate, pentru a fi corect înțelese;
4. de a integra, a vedea viața socială ca un proces de evenimente interconectate;
5. de a evita utilizarea prematură a teoriei și conceptelor înainte ca fenomenul respectiv să fie
cu adevărat înțeles;
6. de a oferi un design de cercetare flexibil care să permită o investigare deschisă spre
aspectele neașteptate și neprevăzute. 
Caracteristica esențială a observației este caracterul său de non-intervenție.
Observatorul urmează fluxul evenimentelor, dar nu intervine pentru a le modifica.
Observația științifică prezintă urmatoarele caracteristici:
- are un caracter flexibil;
- este fundamentată teoretic: utilizează concepte, scheme de analiză, teorii și modele
explicative cu privire la fenomenele investigate;
- se poate focaliza pe aspecte și dimensiuni specifice, înguste sau poate avea un caracter
general;
- gradul de structurare paote varia de la un grad mare de structurare, fiind sistematică și
organizată metodic, până la o situație liberă de orice tentă de urmărire sistematică;
- este integrală: „obiectul” observat este privit ca întreg situat într-un context determinat;

3
Ibidem, p. 38

3
- este repetabilă și verificabilă: pentru obținerea unor date veridice, observația poate fi
repetată, reconstituind pe cât posibil condițiile inițiale. Acest lucru nu este însă realizabil în
cazul fenomenelor/evenimentelor unice;
- are o finalitate teoretică (testarea sau îmbogățirea teoriilor existente; construcții teoretice
noi) sau o finalitate practică (vizând schimbarea socială) bine precizate.

Tipuri de observație:

Se pot descrie numeroase tehnici ale observaţiei. Clasificările s-au construit în jurul
unor criterii, cum ar fi: mediul de observaţie, gradul de structurare, gradul de participare a
observatorului sau nivelul disimulării (divulgării) observatorului, etc.
Se pot delimita mai multe tipuri de observaţie, dacă ne raportăm la alte criterii, cum ar fi:
- în funcţie de fenomenul studiat deosebim observaţia directă şi observaţia indirectă;
- în funcţie de etapa cercetării distingem observația globală şi parţială;
- în funcţie de scopurile urmărite delimităm între observaţia sistematizată (cercetări de diagnostic) şi
observaţia nesistematizată (cercetări cu scop explorativ);
- în funcţie de poziţia observatorului faţă de fenomenul studiat deosebim între observaţia externă şi
internă (participantă).
La rândul său, participarea poate fi pasivă sau activă, parţială sau totală în funcţie de gradul
de implicare al observatorului.
Ca atare, putem vorbi despre mai multe tipuri de observatori:
 observator anonim şi observator cunoscut;
 observator participant şi participant observator4.
În observaţia curentă (nesistematizată), privim persoanele şi evenimentele într-un mod
subiectiv. Această subiectivitate este dată de faptul că filtrăm informaţia în funcţie de clişeele
pe care ni le-am însuşit din grupul de apartenenţă.
Un exemplu de observaţie curentă din mediul şcolar - după câteva luni de şcoală,
învăţătorul începe deja să vorbească, referitor la copiii din clasa sa, despre elevi buni, elevi
slabi şi elevi de nivel mediu. Acest lucru înseamnă că el îşi descrie elevii mai ales pe baza
criteriilor reuşitei lor şcolare: inteligenţă, memorie, atenţie, sârguinţă etc. Acest fapt se
datorează filtrului prin care învăţătorul priveşte copiii, filtru dat de grupul de apartenenţă (cel
al cadrelor didactice). Indiferent dacă doreşte sau nu, el tot observă aceste aspecte, deoarece
se loveşte de ele în timpul lecţiei. Dincolo de aspectele cognitive, elevul rămâne practic un
necunoscut pentru învăţător.
4
Un pionier în acest sens este considerat William Foote Whyte, specialist în sociologie urbană, carea realizat cercetări timp
de 4 ani asupra unor bande de stradă care acţionau în Boston şi aparţineau comunităţii italiene.

4
 Observaţia sistematică, în schimb, urmăreşte înregistrarea obiectivă a faptelor, nu se
reduce la simpla impresie asupra unui fapt sau a unei persoane. Acest tip de observaţie se
realizează cu ajutorul unor instrumente specializate, numite grile de observaţie. Actul
observaţiei se prelungeşte de regulă într-un act de clasificare şi sistematizare a informaţiei
obţinute. Grilele de observaţii sunt liste de rubrici care oferă cadrul de clasificare a datelor
brute. Ele se schiţează în urma unor documentări prealabile.
Investigația psihosocială, realizată în scopul cercetării teoretice sau al intervenției
practice, poate face apel la un tip sau altul de observație, în funcție de obiectivele urmărite. În
literatura metodologică sunt menționate mai multe tipologii ale observației care au la bază
criterii diferite de clasificare:
 după scopul investigației deosebim: observația exploratorie, observația de diagnostic,
observația experimentală;
 după gradul de implicare a observatorului în contextul realității de studiat: observația
externă (nonparticipativă) și observația participativă;
 după gradul de structurare: observație structurată și observație nestructurată
(calitativă).

1) Observația exploratorie se utilizează atunci când nu deținem informații suficiente

despre realitatea ce urmează a fi investigată. Astfel de observații au fost utilizate pentru prima
data de antropologi și etnologi în studierea societăților arhaice. Observația exploratorie se
realizează la primul contact al cercetătorului cu fenomenul social, motiv pentru care acest tip
de observație este puțin sistematizată, situându-se la nivelul descriptiv al cunoașterii
științifice. Practica asistenței sociale presupune apelul frecvent la asemenea tehnici de
investigare, dat fiind faptul că fiecare client și fiecare situație problematică reprezintă „cazuri
unice”, în felul lor. Astfel, în etapa de reperare a problemei și de analiză a situației clientului,
asistentul social realizează observații exploratorii, în cadrul cărora își construiește ipotezele
pentru investigarea metodică ulterioară.

2) Observația de diagnostic constă într-o analiză de profunzime a situației

problematice cu care se confruntă clientul asistat, presupunând interpretarea și încadrarea
cazului în tipologia consacrată a diagnozei psihosociale. Un diagnostic realizat pe baza unei
investigații științifice cuprinde, în fapt, două componente: un diagnostic descriptiv
(diferențial) și un diagnostic explicativ (cauzal, etiologic).
3) Observația experimentală este utilizată în asistența socială, îndeosebi pe parcursul
derulării planului de intervenție prin care se declanșeaza procese de schimbare socială ce

5
reunesc caracteristicile unei situații experimentale (manipularea variabilelor; verificarea unor
ipoteze; construirea unui sistem controlabil de observat).

4) Observația externă (nonparticipativă) este utilizată de către jurnaliști, oameni de

știință, medici și asistenți sociali. În acest caz, observatorul se situează în afara sistemului
observat. Acest tip de observație se recomandă în situațiile în care încadrarea investigatorului
în grupul sau colectivitatea-țintă este dificilă, inadecvată sau imposibilă.

5) Observația participativă presupune integrarea observatorului în comunitatea

cercetată, pentru o perioadă lungă de timp, în scopul unei cunoașteri în profunzime, de tip
calitativ. Observația participativă se definește prin câteva caracteristici de bază:
- surprinde existența cotidiană  a unei comunități pentru a obține o imagine autentică asupra
acesteia;
- este un studiu comprehensiv și holistic asupra unei unități sociale (cultură, subcultură, grup,
organizație, credințe, obiceiuri, modele acționale, interacțiuni sociale etc.);           .
- este un demers de tip calitativ atât sub aspectul realității studiate (aspecte unice, particulare
ale vieții sociale), al principiilor și strategiei metodologice utilizate (primează abordarea
comprehensivă, „din interior”, a fenomenelor sociale; ipotezele și categoriile de analiză sunt
flexibile, suportând modificări pe parcursul cercetării prin confruntarea cu noi date), cât și sub
aspectul rezultatelor (teorii particulare sau cu rază medie de generalitate, teorii interpretative
etc.);
- se derulează potrivit unor principii si reguli specifice de ordin metodologic și deontologic:
observatorul trebuie să respecte normele de conviețuire și obiceiurile colectivității investigate;
să nu lase impresia că este o autoritate și să nu joace rolul de conducător sau sfătuitor; să nu
șocheze prin vocabularul utilizat, prin cunoștintele sale sau prin vestimentație; să nu forțeze
situația de observație; să înregistreze cât mai fidel datele empirice; să manifeste interes egal
față de toți membrii comunității respective, pentru a câștiga încrederea lor și, mai ales, pentru
a obține acordul autorităților formale și informale5
- identitatea observatorului poate fi dezvaluită total, parțial sau deloc. De asemenea, gradul
de implicare în viața comunității poate varia, implicând o poziție de neutralitate sau una de
actor social (membru activ sau membru periferic);
- pe parcursul observației participative este necesară adesea utilizarea unor observatori
membri ai grupului investigat sau asistat. Aceasta este tehnica participantului observator care

5
Bocancea Cristian, Neamtu George, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 117

6
este solicitat de către investigator (asistent social) să culeaga informații cu privire la
activitatea propriului grup.

6) Observația structurată se distinge prin faptul că face apel la grile de categorii,

scale de evaluare, tabele de analiză, construite în prealabil, care ghidează observația și
ordonează materialul empiric vizat. Categoriile de observație sunt clase de fenomene sociale,
comportamente, atitudini, reprezentări, formulate ca indicatori relevanți care permit analiza
cantitativă (statistică) a proceselor și relațiilor sociale. Sistemul de categorii, construit pe baza
operaționalizării unor concepte și ipoteze, este utilizat și sub denumirea de ghid (grilă) de
observație. 
Construirea sistemului de categorii pune problema fidelității, validității și eficienței
acestui instrument de culegere a datelor. Sub aspectul gradului de cuprindere a realității,
sistemul de categorii poate fi exhaustiv (acoperind toata gama actelor comportamentale
specifice fenomenului studiat) sau non exhaustiv (selectiv); în raport cu gradul de
omogenitate a fenomenelor vizate, sistemul de categorii poate fi unidimensional sau
multidimensional.6 
Observația structurată este o metodă cantitativă, riguroasă și sistematică. Obiecțiile pe
care calitativiștii le aduc, în mod frecvent, acestui tip de observație vizează faptul că
„fragmentează realitatea socială atât de policromă, în categorii prestabilite, lasând pe dinafară
dimensiuni și aspecte importante și neputând reda complexitatea și fluiditatea interacțiunilor
umane”.7

7) Observația nestructurată (calitativă), spre deosebire de cea structurată

(cantitativă), nu face apel la o schemă prestabilită de categorii sau ipoteze, acestea urmând să
fie elaborate pe parcursul investigației sau la sfârșitul acesteia. Acest tip de observație se
utilizează în cercetările antropologice, în studiile etnografice și în practica asistenței sociale,
mai ales sub forma observației participative.

Avantajele observației:

- este o metodă mai puțin intruzivă;

- are caracter flexibil, permițând o nouă perspectivă asupra unor fenomene studiate anterior;
- furnizează date bogate într-o perioadă scurtă de timp;

6
Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001,
p. 364
7
Petru Iluţ, În căutare de principii. Epistemologie și metodologie socială aplicată, Editura Polirom, Iași, 1997, p. 79

7
- are o mare validitate ecologică (datele sunt luate din viața reală, nu sunt schimbate cu
nimic);
- observatorul nu lucrează cu categorii teoretice prestabilite și el este acela care construiește
teoriile ce vor genera, lega, diferitele categorii relaționale;
- observația permite accesul la fenomene care sunt și mai puțin evidente prin alte tehnicisi
poate fi replicată (repetată).

Dezavantajele observației :

- nu orice tip de informație poate fi obținută cu ajutorul observării;

- informații despre motivații, așteptări, intenții sau preferințe nu pot fi culese apelând la
metoda observației.
- informațiile obținute prin observare pot fi utilizate în mod distinct sau  pot fi corelate cu
informațiile generate de alte metode.

Bibliografie
1. Golu, Pantelimon, Fenomene şi procese psihosociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989
2. Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative,
Editura Economică, Bucureşti, 2001
3. Bocancea Cristian, Neamțu George, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași,
1999
4. Petru Iluţ, În căutare de principii. Epistemologie și metodologie socială aplicată, Editura
Polirom, Iași, 1997