UNIVERSITATEA „SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI STIINTE ADMINISTRATIVE

TEMA CERCETARE „ Principiile bugetare„

STUDENT : BACESCU MIHAI ALEXANDRU

BUCUREȘTI

2021
Cuprins

I. Procesul bugetar............................................................................................................................3

1.1. Definirea noţiunii de buget....................................................................................................3

1.2. Procesul bugetar....................................................................................................................3

II. Principiile bugetare........................................................................................................................4

2.1. Principiul universalităţii bugetului.........................................................................................5

2.2. Principiul unităţii bugetare....................................................................................................6

2.3. Principiul anualităţii...............................................................................................................6

2.4. Principiul echilibrului.............................................................................................................8

2.5. Principiul specializării bugetare.............................................................................................8

2.6. Principiul neafectării veniturilor bugetare.............................................................................9

2.7. Principiul realităţii bugetului..................................................................................................9

2.8. Principiul unităţii bugetare....................................................................................................9

2.9. Principiul publicităţii..............................................................................................................9

III. Bugetul de stat al României pentru anul 2013................................................................................10

3.1. Caracterizarea bugetului de stat al României...........................................................................10

3.2. Legea bugetului de stat pe 2013...............................................................................................11

Bibliografie:.........................................................................................................................................12
 I. Procesul bugetar
I.1. Definirea noţiunii de buget
Bugetul este un act de planificare finaciară şi îşi păstrează această natură indiferent de
natura sa pentru că, chiar dacă scopul urmărit diferă, fără o planificare a veniturilor şi
cheltuielilor, activitatea ar fi haotică, sau chiar imposibil de condus, mai ales în cazul
activităţilor de amploare, cum este aceea a statului.
Pentru statul modern, bugetul este un instrument indispensabil pentru numeroase
motive, printre care1:
- Dimensiunea activităţii financiare a statului, care este mult mai mare decât în cazul
particularilor;
- Este în interesul naţiunii şi al autorităţii statale, ca veniturile statului să nu rămână
sub suma cheltuielilor necesare şi nici să le depăşească în mod periodic;
- Statul primeşte şi cheltuie banii altora, banii contribuabililor; acesta trebuie să ştie în
permanenţă ce cheltuieli îşi propune să facă şi care sunt resursele de care are nevoie
pentru susţinerea cheltuielilor sale (activitate care se realizează prin buget);
- Componenta stabilă a activităţii statului este aceea a cheltuielilor;
- Atât cheltuielile, cât şi veniturile statului trebuie consimţite de către contribuabili
prin reprezentanţii aleşi; bugetul este instrumentul care oferă naţiunii informaţii
necesare pentru ca votul şă fie dat în cunoţtinţă de cauză;
- Cheltuielile statului trebuie făcute sub un control strict şi în condiţii de transparenţă;
acest lucru n-ar fi posibil în lipsa bugetului;
- Bugetul public este un instrument necesar pentru a preveni inechităţile în repartiţia
sarcinilor fiscale asupra membrilor societăţii;
- Economia publică a statului nu poate lăsa nevoi nesatisfăcute, prin lipsă de
prevederi suficiente şi nici nu poate să prevadă mai multe venituri decât sunt
necesare pentru satisfacerea nevoilor colective.
Bugetul statului este un act de prevedere a veniturilor şi cheltuielilor statului pe o
perioadă determinată, un tablou evaluator şi comparativ al veniturilor de realizat şi al
cheltuielilor de făcut , dar şi un act de autorizare dar de autoritatea competentă, puterii
executive de a face aceste cheltuieli şi de arealiza veniturile necesare, autorizate carenu poate
fi modificată decât în situaţii excepţionale. Acest act, aprobat şi adoptat de Parlament devine
lege şi capătă forţa recunoscută legii.
În statele moderne, bugetele publice tind să devină bugete ale economiei naţionale, care
reprezintă documente estimatice care „reflectă toate resurseloe societăţii şi destinaţia lor,
cuprinzând informaţii previzionale în legătură cu producţia, repartiţia, consumul, produsul
intern brut, precum şi cu privire la formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat”2.

I.2. Procesul bugetar

Pentru a denumi ansamblul actelor şi operaţiunilor care se succed anual, referitor la
întocmirea proiectului de buget, aprobarea, executarea, încheierea lui şi aprobarea contului
general de execuţie bugetară şi controlul execuţiei bugetare, unii autori folosesc noţiunea de
procedura bugetară3.
Acelaşi sens ca şi expresia procedura bugetară, o are şi expresia procesul bugetar,
care este definit ca reprezentând etapele consecutive de elaborare, aprobare, executare,
control şi raportare a bugetului, care se finalizează cu aprobarea contului general de execuţie
a acestuia.
1
V. Roş, Drept financiar- Sistemul bugetar, Vol. I, ED. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
2
I. Văcărel şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a IV-a, E.D.P.R.A., 2003
3
M. Şt. Minea, E. Iordănescu, A. M. Georoceanu, Dreptul finaţelor publice, Ed. Accent, 2002
 Procesul bugetar poate fi prezentat din două perspective: una a conţinutului şi una
juridică. Din punct de vedere al conţinului, procesul bugetar este reprezentat de ansamblul
acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile competente ale statului în scopul concretizării
politicii financiare aplicate de autoritatea executivă. Sub aspect juridic, procesul bugetar se
referă la totalitatea actelor şi operaţiunilor referitoare la întocmirea proiectului de buget,
aprobarea şi executarea lui, încheierea şi aprobarea contului general de execuţie bugetară,
dare şi controlul execuţiei bugetare.
Procesul bugetar prezintă o serie de caracteristici specifice:
- este un proces decizional, deoarece conţinutul său constă în alocarea unor resurse
bugetare limitate în raport cu nevoile societăţii pentru bunuri şi servcii publice;
- este un proces democratic, deoarece în cursul derulării etapelor sale se manifestă atât
atributele statului de drept, cât şi posibilitatea impunerii intereselor economico –
sociale ale diferitelor grupări de cetăţeni care deţin majoritatea politică de decizie;
- este un proces preponderent politic, deoarece opţiunile reflectate în buget reprezintă
un act de decizie politică al forţelor majoritare din parlament;
- este un proces ciclic, cu o etapizare riguroasă;
- are un larg impact public, cu implicaţii la nivel macro şi microeconomic, atât în plan
economic, cât şi în plan social.
Procesul bugetar presupune parcurgerea următoarelor etape4:
1. pregătirea proiectului de buget, constă în acttivitatea de determinarea a veniturilor
şi a cheltuielilor bugetului public;
2. aprobarea bugetului, care presupune dezbaterea şi votarea bugetului de către
Parlament;
3. executarea bugetului(execuţia bugetară), care constă în realizarea veniturilor la
termenele şi la nivelurile prevăzute, precum şi în efectuarea cheltuielilor în
limitele şi potrivit destinaţiilor stabilite;
4. controlul execuţie bugetare, care constă în verificarea modului în care au fost
aduse la îndeplinire prevederile cuprinse în bugetul public;
5. aprobarea execuţiei bugetului, care presupune realizarea unei dări de seamă cu
privire la modul de realizare a veniturilor şi de efectuare cheltuielilor pentru anul
bugetar expirat.

II. Principiile bugetare

Principiile bugetare sunt reguli de bază definite prin dreptul bugetar, care au luat
naştere în perioada de început a capitalismului. Nemulţumită de dezordinea totală moştenită
în domeniul finanţelor publice, burghezia în ascensiune pretinde nu numai abolirea
privilegiilor fiscale ale nobililor şi ale clerului şi înlăturarea abuzurilor şi a bunului plac în
cheltuirea banului public, ci şi respectarea unor reguli precise în domeniul bugetar.
În Ţările Române prima cristalizare a principiilor bugetare se realizează prin
Regulamentele Organice, documente prin care se separă visteria statului de cea a
domnitorului şi se precizează obligaţiile Obşteştii Adunări privind folosirea veniturilor şi
cheltuielilor statului.
Treptat se conturează deci reguli din ce în ce mai precise în materie bugetară: se
interzice regelui instituirea de noi impozite şi taxe fără aprobarea parlamentului; se limitează
cheltuielile monarhului şi ale curţii sale; se anulează privilegiile fiscale; se instituie regula
aprobării de către parlament a bugetului.
4
V. Roş, Drept financiar- Sistemul bugetar, Vol. I, ED. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
 La acestea se adaugă apoi obligaţia înscrierii tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului
în suma lor globală în buget, aceea a cuprinderii acestora într-un singur document, a
autorizării bugetului de către parlament în fiecare an şi pentru o perioadă de un an; a
echilibrării veniturilor şi cheltuielilor bugetare; a înscrierii veniturilor şi cheltuielilor în buget
în aşa fel încât să se poată desprinde cu uşurinţă provenienţa veniturilor şi destinaţiile
cheltuielilor; a fundamentării şi comensurării cifrelor bugetare cât mai exact pentru ca ele să
reflecte realitatea, a unei largi publicităţi în jurul bugetului.
În multe lucrări toate aceste reguli sunt ridicate la rang de principii bugetare. Într-o
astfel de abordare sunt nominalizate ca principii bugetare: universalitatea, unitatea,
anualitatea, echilibrarea, specializarea, specificitatea cheltuielilor, realitatea, unitatea
monetară şi publicitatea.
Cele mai multe dintre principiile şi regulile bugetare sunt formulate în cele două legi
financiare, respectiv în art. 8-15 din Legea nr. 500/2002 privind finaţele publice şi art. 7-17
din Legeanr. 273/2006, privind finaţele publice locale.
În practică, principiile bugetare nu sunt întotdeauna respectate, uneori sunt în
contradicţie cu normele după care se conduc instituţiile publice şi creează o imposibilitate
totală pentru ca ele să poată da un bun rezultat financiar. Există chiar situaţii în care legile
permit abateri de la principiile bugetre, dar acest lucru nu le desconsideră importanţa în
elaborarea şi execuţia conformă a bugetelor.

II.1. Principiul universalităţii bugetului

Conform principiului universalităţii bugetului, totalitatea veniturilor şi cheltuielilor
publice sunt incluse în buget, în sume brute sau totale, fără omisiuni şi fără compensări
reciproce. Acest principiu presupune că veniturile bugetare nu pot fi afecatate direct unei
cheltuieli bugetare anume, cu execepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite
destinaţii distincte. De asemena, acest principiu interzice serviciilor administrative să-şi
procure fonduri pentru ele însele, resursele acestora fiind formate din alocaţiile bugetare, din
sumele repartizate la buget. Orice cheltuială a acestor servicii poate fi efectuată în limitele
sumelor alocate pentru aceasta şi orice sumă încasată va constitui venit al bugetului,şi nu a
serviciului ce o încasează.
Principiul universalităţii bugetare permite un control democratic asupra bugetului,
regrupând două reguli:
a) regula bugetului brut (regula non – contractării), potrivit căreia veniturile şi
cheltuielile se înscriu în buget în sumele lor totale, fără nici o ajustare;
b) regula de neafectare (regula non – afectării), potrivit căreia veniturile bugetare
nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare (adică nu se stabileşte o legătură
particulară între un anumit venit şi o anume cheltuială), cu excepţia donaţiilor şi
sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.
Scopul vizat de acest principiu este de a uşura controlul finaciar, interzicând
compensarea între cheltuieli şi venituri propii. Aplicarea acestui principiu are un avantaj
politic, dar prezintă şi dezavantajul evidenţei contabile bugetară amplificate care conduce la
evidenţierea unor rulaje artificiale a sumelor ce reprezintă venituri şi cheltuieli publice.
În practică, cerinţele universalităţii bugetului nu se mai respectă decât parţial. Astfel,
în locul bugetelor brute, întocmite cu includerea tuturor veniturilor şi cheltuielilor în sume
totale, s-a trecut la elaborarea de bugete mixte, în care veniturile şi cheltuielile unor instituţii
publice figurează cu sumele lor totale, iar altele numai cu soldul.
Motivul principal este acela că unele activităţi lucrative sau servicii publice se
realizează prin regii sau instituţii ce dispun de personalitate juridică şi de o anumită
autonomie financiară. Pentru ca acestea să fie interesate de realizarea acţiunilor cu cheltuieli
cât mai mici şi pentru sporirea veniturilor proprii este permisă compensarea cheltuielilor din
venituri şi organizarea raporturilor cu bugetul per sold, înscriindu-se deci în buget doar
veniturile de vărsat sau subvenţiile ce trebuie acordate.

II.2. Principiul unităţii bugetare

Consacrat încă din 1860, reafirmat de către Legea privind finaţele publice nr.
500/2002 principiul unităţii bugetare presupune înscrierea veniturilor şi cheltuielilor bugetare
într-un singur document pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor
publice.
Acest principiu se bazează pe două categorii de motivaţii:
1. Sub aspect finaciar, unitatea bugetară constituie o regulă de ordine şi disciplină,
care oferă starea reală a situaţiei financiare a ţării.
2. Sub aspect politic, unitatea bugetară este importantă deoarece doar un buget unitar
permite puterii legislative şă emită judecăţi de valoare despre structura şi volumul
cheltuielilor propuse de Guvern, pe baza cărora se pot lua decizii de mamânare
sau de respingere a unor cheltuieli.
De asemenea, un buget public unitar, care include toate veniturile şi cheltuielile
publice, asigură şi o prezentare a naturii echilibrate sau deficitare a bugetului, nu numai
cunoaşterea clară a situaţiei financiare, a surselor de venituri şi a destinaţiei cheltuielilor.
Respectarea acestui ărincipiu este asigurată cu ajutorul sistemului de conturi naţionale, în
cadrul căruia conturile administraţiei publice grupează cheltuielile şi veniturile statului, dar şi
pe cele aferente colectivităţilor locale şi asigurărilor sociale.
Există însă şi abateri de la principiul unităţii bugetare, acceptate şi în practica
internaţională. Acestea vizează elaborarea pe lângă bugetul de stat a unor bugete anexe şi
conturi speciale de trezorerie, şi în unele ţări chiar a unor bugete extraordinare şi bugete
autonome.
O excepţie de la principiul unităţii bugetare o cintituie şi legea rectificativă a
bugetului şi metodele de repartizare a creditelor bugetare aprobate.
Referitor la bugetele locale, acest principiu, consacart prin art.9 din Legea nr.
273/2006, presupune că5:
- Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se
asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice locale.
- Se interzic reţinerea şi utilizarea de venituri în regim extrabugetar, precum şi
constituirea de fonduri publice locale în afara bugetelor locale, dacă legea nu prevede
altfel.

2.3. Principiul anualităţii

Anualitatea reprezintă prima regulă aplicată în domeniul bugetar. Ea a fost introdusă
mai întâi în Anglia, atunci când Parlamentul a pretins regelui să-i prezinte anual lista
veniturilor şi cheltuielilor coroanei spre analiză şi aprobare. Ea se introduce treptat şi în alte
ţări (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Italia), pentru ca, treptat, să dobândească
aplicabilitate generală, consacrându-se ca un principiu tradiţional de drept bugetar.
Conform acesti principiu, bugetul public se aprobă în fiecare an de către Parlament.
Creditele înregistrate în buget se autorizează pentru un exerciţiu financiar care începe la 1
ianuarie şi se înncheie la 31 decembrie. Bugetul conţine credite diferenţiate, formate din
credite de angajament şi credite pentru plată şi credite nediferenţiate. Creditele de angajament
acoperă costurile totale ale angajamentelor juridice asumate în cursul exerciţiului finaciar

5
V. Roş, Drept financiar- Sistemul bugetar, Vol. I, ED. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
curent, iar creditele pentru plată acoperă plăţi efectuate pentru onorarea angajamentelor
juridice asumate în cursul exerciţiului financiar curent şi/sau al exrciţiilor financiare
anterioare6.
Principiul anualităţii bugetului prezintă două semnificaţii diferite:
1. Perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul – anul bugetar;
2. Perioada de timp în care se încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile
înscrise şi autorizaţia dată Guvernului de către parlament – durata exerciţiului
bugetar.
În practica bugetară internaţională, calculul anului bugetar este neuniform. Astfel, în
unele state anul bugetar coincide cu cel calendaristic (începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31
decembrie), iar în alte ţări anul bugetar nu cincide cu cel calendaristic ( de exemplu în
Canada, India, Japonia, Marea Britanie, Irak, unde anul bugetar începe la 1 aprilie şi se
termină la 31 martie).
În România, exerciţiul bugetar este anual şi cincide cu anul calendaristic. Conform
Legii nr. 500/2002, veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate pe o perioadă de un an,
care corespunde exerciţiului bugetar; toate operaţiunile de încasare şi plăţi efectuate în cursul
unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a
bugetului respectiv; anul bugetar este anul finaciar pentru care se aprobă bugetul, anul
bugetar este anul calendaristic. Atfel, orice venit neîncasat sau orice cheltuială neefectuată
până la 31 decembrie se va încasa sau se va plăti în contul bugetului anului următor, iar
creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.
Problema apartenenţei veniturilor neîncasate şi a cheltuielilor angajate dar neefectuate
în cadrul anului bugetar a fost rezolvată diferit de la o ţară la alta. Practica a consacrat două
soluţii în acest sens:
1) metoda de gestiune, caz în care durata exerciţiului bugetar este limitată la aceea a
anului bugetar. Aceasta înseamnă că în ultima zi a anului bugetar conturile bugetului se
închid în mod automat, în ele evidenţiindu-se doar veniturile efectiv încasate şi cheltuielile
finalizate în cursul anului respectiv. Veniturile restante şi cheltuielile neefectuate se vor
înscrie pe măsura realizării lor în bugetul anului următor. În consecinţă, creditele aprobate şi
necheltuite se anulează, sumele virându-se la bugetul statului.
Metoda este simplă, dar prezintă unele dezavantaje. Dacă restanţele sunt consistente,
bugetul executat nu mai seamănă cu cel aprobat, astfel că este mai dificil controlul
parlamentar prin contul de încheiere a exerciţiului bugetar. Pe de altă parte, parlamentul
constată însă, în astfel de cazuri, slaba preocupare a executivului pentru execuţia bugetului
aprobat. Un alt neajuns este acela că executivul poate înfrumuseţa imaginea asupra execuţiei
bugetului prin grăbirea încasării veniturilor şi întârzierea efectuării unor plăţi. În sfârşit,
deoarece creditele nefolosite se retrag automat de la cei care nu le-au cheltuit până la sfârşitul
anului, aceştia vor fi preocupaţi de cheltuirea integrală a banilor aprobaţi, chiar dacă
necesităţile lor reale nu reclamă acest lucru;
2) metoda de exerciţiu, caz în care durata execuţiei bugetului o depăşeşte pe aceea a
anului bugetar, execuţia continuând încă o perioadă de trei sau şase luni în anul următor
pentru lichidarea operaţiilor „restante” din anul precedent. În acest caz, deşi anul bugetar
durează 12 luni, exerciţiul bugetar este de 15 sau 18 luni, astfel că în perioada de prelungire
funcţionează în paralel două bugete: cel al anului în curs şi cel al anului anterior. Acesta este
şi neajunsul metodei, care creează dificultăţi în privinţa evidenţei şi controlului. Avantajul
este acela că se va cunoaşte cu exectitate volumul veniturilor şi cheltuielilor fiecărui an
bugetar, acesta putându-se compara cu cel din bugetul aprobat. Controlul prin contul de
încheiere a bugetului este mai facil, dar, oricum, el nu mai prezintă un interes deosebit pentru

6
I. Bostan, Drept bugetar european, ED. Tipo Moldova, Iaşi 2010
parlament, deoarece se referă la o perioadă demult încheiată şi puţin probabil că ceva se mai
poate remedia.
În unele ţări se acordă în unii ani aşa – zisa perioadă de favoare, ce durează doar
câteva zile de la expirarea anului bugetar, perioadă în care se lichidează operaţiile din
conturile anului expirat, încasându-se pe cât posibil, veniturile restante şi efectuându-se
plăţile pentru cheltuielile angajate. Soluţia perioadei de favoare nu aparţine metodei de
exerciţiu, ea reprezentând o abatere minoră de la metoda de gestiune, fiind, într-un fel, o
soluţie de compromis.

2.4. Principiul echilibrului

Articolul13 al legii finanţelor publice locale, art. 14 din Regulametul finaciar al UE,
dar şi unele dispoziţii ale Legii nr. 500/2002 obligă autorităţile la luarea de măsuri de
execuţie care să asigure echilibrul bugetar. Potrivit acestui principiu, echilibrul bugatr este dat
de egalitatea dintre veniturile bugetare şi cheltuielile bugetare în cadrul exerciţiului bugetar şi
vizează acoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile ordinare ale fiecărui an bugetar. În
doctrina clasică a finanţelor publice, principiul echilibrului este considerat principiul de aur
al gestiunii bugetare. Echilibrul bugetar presupune atât întocmirea unor bugete corect
proporţionale, a unor bugete în care veniturile publice acoperă cheltuielile, cât şi la păstrarea
echilibrului în perioada de execuţie a bugetului.
Principiul echilibrului nu este întotdeauna respectat concret, ca urmare apar diferite
practici, cum ar fi: întocmirea a două bugete – unul ordinar, echilibrat, altul extraordinar,
deficitar; asigurarea echilibrului prin operaţiunea de „debugetizare” sau elaborarea de bugete
ciclice.
Deficitul bugetar devine un lucru obişnuit, o caracteristică a finanţelor publice
moderne, iar echilibrul bugetar nu mai este de multă vreme considerat ca o expresie a stării
de sănătate a economiei şi finanţelor publice şi o premisă a echilibrului general economic.
Noile realităţi din economie obligă doctrina financiară modernă să reabiliteze deficitul şi să
recomande renunţarea la cerinţa tradiţională a echilibrării an de an a veniturilor şi
cheltuielilor bugetului ordinar. Mai mult chiar, ideea şi soluţia deficitului sunt agreate nu
numai pentru echilibrarea în execuţie a bugetului, prin apelul la venituri extraordinare, ci şi
pentru întocmirea şi aprobarea din start a unor bugete deficitare.

2.5. Principiul specializării bugetare

Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare se
înscriu şi se aprobă de către Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile bugetare se
grupează după natura lor economică şi destinaţia lor. Astfel, se impune individualizarea
veniturilor publice (taxe, impozite, contribuţii etc.) şi specializarea creditelor publice, adică
aprobarea de către Parlament a veniturilor pe surse de formare şi a creditelor bugetare pe
categorii de cheltuieli.
Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea veniturilor şi chletuielilor într-o anumită
ordine şi pe baza unor criterii bine determinate. Această clasificaţie bugetară este necesară
pentru ca puterea legisltivă să poată avea o imagine clară asupra bugetului de stat.
O clasificaţie bugetară bine concepută trebuie să răspundă la cel puţin două cerinţe:
- să fie cât mai concisă, simplă şi clară astfel încât să poată fi înţeleasă cu uşurinţă
şi de către cei care nu au o pregătire specială în domeniu;
- să cuprindă informaţiile necesare pentru a se putea desprinde fără dificultate
orientarea politicii bugetare a executivului, modul de repartizare a serviciilor
fiscale şi modul de cheltuire a veniturilor bugetare.
 2.6. Principiul neafectării veniturilor bugetare
Regula acestui principiu este afirmată în doctrina de specialitate şi presupune ca
veniturile încasate la buget să se depersonalizeze şă să fie utilizate pentru acoperirea tuturor
cheltuielilor. Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie folosit pentru
acoperirea unei anumite cheltuieli, deoarece nu există o concordanţă totală între mărimea
unui venit şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finaţate pe seama respectivului venit. O
execpţie de la acest principiu o reprezintă donaţiile şi sponsorizările care au stabilite destinaţii
distincte.
Principiul neafectării venituriilor nu se aplică cu strictețe în practica fiananciară. De
exemplu, atunci când se instituie un impozit nou sau se majorează cuantumul unui existent,
Guvernul, pentru a atenua starea de nemulțumire a contribuabilor, indică și scopul în care vor
fi utilizate încasările provenite din impozitul respective.

2.7. Principiul realităţii bugetului

Principiul realităţii bugetului figurează şi el printre principiile consacrate, fiind
stipulat în Legea finanţelor publice din 1996, însă în noua lege din 2002 nu se mai
formulează un astfel de principiu.
Potrivit profesorului M. Şt. Minea, principiul realităţii bugetare „impune a fi avute în
vedere, cu ocazia întocmirii proiectului de buget, variantele cela mai apropiate de realitate, în
sensul prevederii unor cifre de venituri care se vor putea realiza efectiv, respectiv a unor
cheltuieli a căror acoperire se poate prevedea ca posibilă în anul fiscal pentru care se
stabilesc”7.
Gradul de reflectare a realităţii depinde de: veridicitatea informaţiilor pe care le oferă
băncile de date cu privire la starea economiei şi finanţelor ţării, de temeinicia studiilor de
fundamentare a opţiunilor bugetare şi, nu în ultimă instanţă, de acurateţea metodelor de
evaluare folosite. Practica bugetară a făcut progrese notabile în privinţa metodelor de
evaluare folosite. Ea a consacrat mai întâi metodele clasice, mai puţin performante: metoda
automată, metoda majorării sau diminuării şi metoda evaluării directe. A apelat apoi la
metoda analizei cost – beneficiu, preluată cu timpul ca o etapă distinctă în derularea
programelor moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari.

2.8. Principiul unităţii bugetare

Consacrat în art 13 al Legii finanţelor publice nr. 500/2002, principiul unităţii monetare
presupune ca operaţiunile bugetare să se exprime în moneda naţională. Acest principiu mai
este regăsit şi în Regulamentul financiar al UE, sub titlul principiul unităţii de cont, care
prevede că bugetul se întocmeşte şi se execută în euro, iar conturile se prezintă în euro.
Totuşi, anumite fluxuri de numerar şi în cazul conturilor de avans pot să se efectueze
operaţiuni în moneda naţională8.

2.9. Principiul publicităţii

Publicitatea bugetului este principiul potrivit căruia bugetul trebuie să fie adus la
cunoştinţa opiniei publice, astfel încât să fie asigurată transparenţa cu privire la provenienţa şi
modul de utilizare a banilor publici.
Principiul publicităţii presupune că procesul bugetar este deschis şi transparent, acesta
realizându-se prin9:
- Dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
7
M. Şt. Minea, C. F. Costaş, Dreptul finaţelor publice, vol. I, Drept financiar, Ed. Wolters Kluwer, 2008
8
I. Bostan, op. Cit.
9
Legea nr. 5002002, art. 9
 - Dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;
- Publicarea în Monitorul Oficial al României, partea I, a actelor normative de aprobare
a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
- Mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra cionţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prvăzute de lege.
Publicitatea bugetului se impune ca o necesitate şi în contextul participării fiecărei ţări
la relaţii economice, financiare şi monetare internaţionale, în cadrul cărora statele partenere
solicită informaţii cu privire la situaţia finanţelor publice, evoluţia veniturilor şi cheltuielilor
bugetare, starea de echilibru sau dezechilibru bugetar, nivelul fiscalităţii, evoluţia serviciului
datoriei publice şi alte asemenea date, pe baza cărora să poată fi stabilit gradul de bonitate şi
de risc al ţării respective.

III. Bugetul de stat al României pentru anul 2013

3.1. Caracterizarea bugetului de stat al României
În Romînia sistemul bugetar este structurat, în funcţie de împărţirea administrative-
teritorială şi cuprinde bugetul administraţiei centrale de stat (denumit de Constituţia din 1991
buget de stat) şi bugetele locale ale judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor, la care se
adaugă bugetul asigurărilor sociale de stat.
Criteriile care au stat la baza clasificaţiei bugetare sunt provenienţa veniturilor şi
destinaţia cheltuielilor, precum şi gruparea cheltuielilor în cheltuieli de personal şi cheltuieli
materiale (cheltuieli curente, cheltuieli de capital).
Ţinând seama de experinţa altor ţări în materie de buget şi de realităţile economiei
româneşti legislaţia bugetară permite şi posibilitatea administrării unui buget deficitar.
Acoperirea deficitului poate fi realizată prin împrumuturi pe termen scurt, mediu sau lung de
la bănci, case de economii, lansarea de bonuri de tezaur, atât pe piaţa internă cât şi pe cea
externă.
Bugetul administraţiei de stat centrale cuprinde veniturile centralizate ale statului şi
repartizarea acestora pentru finanţarea cheltuielilor cu învăţământul, sănătatea, cultura,
alocaţiile şi ajutoarele pentru copii şi alte activităţi social culturale şi de protecţie. În acelaşi
timp resursele bugetului administraţiei de stat centrale sunt folosite pentru susţinerea unor
programe prioritare de cercetare, desfăşurarea în condiţii normale a activităţii regiilor
autonome, instituţiilor publice, a unor societăţi comerciale cu capital integral de stat,
asigurarea apărării ţării şi ordinii publice.
Din bugetul administraţiei de stat centrale se efectuează importante transferuri de
resurse către bugetele locale pentru asigurarea echilibrelor acestora.
Sistemul cheltuielilor publice din România este alcătuit din :
- cheltuieli bugetare
- cheltuieli din fonduri financiare speciale
- cheltuieli extrabugetare
Cheltuielile bugetare sunt cele mai importante dintre cele trei categorii. Sunt făcute
atât din bugetul central cât şi din bugetele locale.
1. Cheltuielile cu acţiuni social culturale cuprind:
- cheltuieli cu sănătatea
- cheltuieli pentru învăţământ
- cheltuieli pentru cultură şi artă
 Sunt finanţate în cea mai mare măsură din buget dar mai există şi alte fonduri speciale
care nu aparţin de buget.
2. Cheltuielile cu acţiuni economice
Agricultura, transporturile, producerea energiei electrice, protecţia mediului,
cercetarea, ramurile extractive sunt finanţate de la buget prin diferite metode:
- alocaţii bugetare
- subvenţii
- investiţii
3. Cheltuielile cu servicii publice generale
Sunt folosite pentru ordine publică (poliţie, jandarmi, pompieri), pentru instituţiile
judecătoreşti, procuratură, pentru administraţie (Guvern, ministere).
4. Cheltuielile de apărare
Pentru întreţinerea forţelor armate, dar şi pentru cercetare în domeniul militar,
echipare cu materiale militare.
Veniturile bugetare sunt formate din prelevări obligatorii la buget, fiscale şi nefiscale.
a) Impozitele
Sunt două tipuri de impozite:
 Impozite directe:
- pe venit: - pe salarii
- pe venitul liber profesioniştilor
- pe veniturile agricole
- pe veniturile meseriaşilor
- pe profit
- pe dividende
- pe avere
 Impozite indirecte:
a) taxe de consumaţie:- speciale pe produs (accize)
- generale pe vânzări (TVA)
b) taxe vamale
c) monopoluri fiscale
Procesul bugetar se desfăşoară pe baza unui calendar precizat de lege, care prevede
termene limită pentru desfăşurarea acestuia, astfel:
- 1 iulie - depunerea de către ministere a proiectelor legate de buget la Ministerul
Finanţelor;
- 25 septembrie - înaintarea la Guvern a proiectului de buget;
- 10 octombrie - prezentarea la Parlament a proiectului de buget;
- 31 decembrie - aprobarea de către Parlament a bugetului.
Ministerul Finanţelor Publice este organul de specialitate care răspunde de elaborarea
proiectelor privind proiectul de buget de stat şi realizarea acestuia după ce a fost aprobat.
Lucrările privind bugetul administraţiei centrale de stat se elaborează de Ministerul
Finanţelor pe baza proiectelor bugetelor ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat,
precum şi a proiectelor bugetelor locale (în vederea fundamentării propunerilor de transfer
din bugetul administraţiei centrale de stat în bugetele locale).
Bibliografie:

1. V. Roş, Drept financiar- Sistemul bugetar, Vol. I, ED. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
2. I. Bostan, Drept bugetar european, ED. Tipo Moldova, Iaşi 2010
3. I. Văcărel şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a IV-a, E.D.P.R.A., 2003
4. M. Şt. Minea, E. Iordănescu, A. M. Georoceanu, Dreptul finaţelor publice, Ed. Accent,
2002
5. M. Şt. Minea, C. F. Costaş, Dreptul finaţelor publice, vol. I, Drept financiar, Ed. Wolters
Kluwer, 2008
6. Legea nr. 500/2002
7. www.facultate.regielive.ro
8. www.mfinate.ro