Termenul de cunoastere se refera atat la activitatea de producere a cunostintelor, cat si la

ansamblul rezultatelor acestei activitati. In primul sens, sunt luate in considerare facultatile
sau capacitatile de cunoastere ale mintii noastre si functionarea lor, iar in al doilea, sunt
avute in vedere cunostintele gata constituite: notiunile, judecatile, teoriile.
Cunoasterea este acea procesualitate, prin care omenirea isi dezvolta capacitatea de a se
raporta la zone tot mai extinse ale existentei. Ea se amplifica prin reorganizari succesive
care, initial, au loc in interiorul comunitatilor umane disparate. Pe masura ce interactiunea
dintre acestea se diversifica, cunoasterea devine o performanta a domeniului ontic al
umanului. Ea se autonomizeaza in antroposfera, prin specializarea unor subiecti, prin
obiectivarea si tezaurizarea entitatilor semantice cognitive, prin dezvoltarea unor raporturi
tot mai complexe intre subiectii cunoscatori, domeniile de referinta ale proceselor cognitive
si constructiile semantice cognitive, obiectivate. La o astfel de procesualitate concura
institutii, ce se specuakuzeaza treptat, pentru a facilita procesele cognitive, conservarea,
transmiterea, utilizarea si reconsiderarea lor.
Prin cunoastere, omul patrunde asadar, in structurile tot mai profunde ale realitati,
descoperind si formuland in limbaj uman, legile care guverneaza existenta si dezvoltarea
obiectelor si fenomenelor, realizand totodata explicatia si prevederea evenimentelor.
Cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica
Intelegerea dependentei cunoasterii de intreaga evolutie a societatii si a omului este
relevata de puternica legatura intre cunoasterea comuna, definita prin nivelele perceptiv si
emiric si cunoasterea stiintifica, fundamentata pe nivelul teoretic, fara a se reduce insa la
acesta.
Cunoasterea comuna este rezultatul activitatii cotidiene, obisnuite a omului si se manifesta
sub forma cunostintelor elementare, fragmentare si nesistematice, transmise de la o
generatie la alta, fara existenta unei pregatiri sau specializari deosebite. Ea se realizeaza
prin capacitati cognitive normale, de inzestrare naturala a omului si de formare a sa, ca
subiect intr-o colectivitate, generalizarile fiind facute in functie de interesele imediate si de
actiunile individuale sau colective. De aceea cunoasterea comuna se caracterizeaza printr-
un inalt grad de nemijlocire si intuitivitate imbinand elemente eterogene (cognitive si
afective, logice si extralogice, obiective si subiective), fapt pentru care este lipsita de rigoare
si ordine metodologica. Opereaza de cele mai multe ori la nivelul aparentelor, fiind necritica
fata de evidentele inselatoare si detasata de problema criteriilor de decizie in ceea ce
priveste adevarul. Este rezultatul unor obisnuinte si certitudini provenite din activitatea de
colectivitate. In acelasi timp insa, cunoasterea comuna a unui individ oarecare depinde de
specificul activitatilor profesionale, de necesitatea uneia sau alteia din facultatile lui
cognitive. Iata de ce in cunoasterea comuna este prezent elementul “inefabil”,
necomunicabil conceptual, ca si reflexia sa in limbaj, sub forma supradeterminarilor, a
implicitului, a vagului. Domina in limbajul comun latura perceptiv-aparebta a obiectului si
cea reactional-emotionala a subiectului. Incoprorand deopotriva elemente ale unei atitudin
practice fata de lume si resurse de expresie emotionala, limbajul natural poate fi conceput
ca o structura generica, plecand de la care se diferentiaza si capata specificitate limbajele
specializate ale stiintei si culturii. Ele au caracter mai tehnic si sunt ireductibile la limbajul
nascut spontan din jocul schimburilor umane.
Cunoasterea stiintifica apare ca o anumita treapta a dezvoltarii societatii, urmarind
descoperirea legilor, esentelor, structurilor profunde ale obiectului ei. E slecializata si
untilizeaza un limbaj specific (caracteristic fiecare discipline stiintifice in parte), ca si o
aparatura tehnica adecvata. Are un caracter sistematic si metodic, rezultatele sale fiind
organizate in sisteme logice, inchegate, autonome fata de obiect si avad continuturi
cognitive desubiectivizate, cu o seminifcatie precisa (caracter denotativ). Detine mijloace si
procedee proprii de testare si validare a cunostintelor, supunandu-se unor exigente logice si
,practic, experimentale de verificare, Creeaza obiecte si modele abstracte ale caror studiu
duce la obtinerea unor cunostinte de mare valoare teoretica, practica si predictiva.
Teoria stiintifica, forma tipica si complexa a cunoasteri stiintifice este un ansamblu organizat
de cunostinte, de propozitii declarative, cu o anumita valoare de adevar, structurate intr-un
sistem deductiv, care descrie si explica unitar desfasurarea proceselor si fenomenelor dintr-
un domeniu oarecare al realitatii. Mecanismul elaborarii teoriei are ca momente principale
urmatoarele:
- studiul analitic al informatiilor, delimitarea riguroasa a obiectului si metodelor cercetarii,
stabilirea unui ansamblu de propozitii verificate experimental;
- selectarea din cadrul ansamblului a unui grup de propozitii, considerate elementare, care
exprima legi obiective, principii. Ele vor fi formulate intr-o maniera generala, universal
afirmativa;

2.1. Conceptul de cunoaştere Conform definiţiei din dicţionar, a cunoaşte înseamnă „a lua cunoştinţă în
chip veridic de obiectele şi de fenomenele înconjurătoare; a stabili în chip obiectiv natura, proprietăţile
unui lucru, relaţiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul”, precum şi „a avea
sau a dobândi cunoştinţe pe baza studiului, experienţei”8 . În ceea ce priveşte cunoaşterea, pe lângă
faptul că reprezintă în mod firesc rezultatul acţiunii de a cunoaşte, aceasta poate fi definită ca fiind „o
reflectare în conştiinţă a realităţii existente independent de subiectul cunoscător; faptul de a poseda
cunoştinţe, informaţii date asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoştinţă” 9 . Potrivit altei
definiţii, prin cunoaştere se înţelege „faptul sau condiţia de a şti ceva cu un grad considerabil de
familiaritate dobândită prin experienţă sau asociere; cunoştinţe, informaţii sau înţelegere teoretică sau
practică cu privire la o anumită ramură a ştiinţei, artei, învăţării sau a altei zone care implică studiu,
cercetare sau practică şi dobândirea abilităţilor; suma totală a ceea ce se cunoaşte: întregul corp al 7
Articolul 4 lit. a) din Codul studiilor universitare de doctorat, anexă la H.G. nr. 681/2011. 8
https://dexonline.ro, accesat la 8 iunie 2018. 9 Ibidem. 15 adevărurilor, faptelor, informaţiilor,
principiilor sau altor obiecte ale cunoaşterii dobândite de omenire”.10 După cum se observă, principalul
aspect care reiese din aceste definiţii este relaţia dintre informaţie şi cunoaştere, mai exact spus, faptul
că informaţiile, experienţa şi învăţarea stau la baza cunoaşterii. Alături de elementele procesului
cunoaşterii, în literatura de specialitate au fost identificate şi trei niveluri ale acestuia, şi anume: nivelul
cunoaşterii observaţionale, care porneşte de la obiecte, fenomene, diferite procese şi în cadrul căruia
sunt evidenţiate cu ajutorul organelor de simţ însuşirile exterioare şi individuale ale obiectului; nivelul
cunoaşterii empirice care are în vedere analiza şi descrierea clasei de obiecte identice, pentru
prelucrarea datelor fiind folosite o serie de operaţii logice precum compararea, sinteza, abstractizarea,
generalizarea; şi nivelul cunoaşterii teoretice care urmăreşte elaborarea conceptelor şi stabilirea legilor
teoretice şi în cadrul căreia capacitatea constructivă a subiectului cunoaşterii are un rol important.11
2.2. Cunoaşterea ştiinţifică vs. cunoaşterea comună Spre deosebire de cunoaşterea comună, care este
cunoaşterea pe care oamenii o realizează spontan în cadrul experienţei cotidiene fără utilizarea unor
metode speciale, cunoaşterea ştiinţifică urmăreşte scopuri precise, se desfăşoară pe baza unor reguli,
într-o manieră organizată şi sistematizată. Odată cu îndepărtarea tot mai evidentă a limbajului ştiinţific
de cel natural (comun) au apărut dificultăţi de comunicare şi astfel s-a creat o criză de încredere
reciprocă între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. Problema centrală în limitarea raportului
între cele două forme de cunoaştere este cea a continuităţii şi a discontinuităţii. 10 Webster's Online
Dictionary - https://www.merriam-webster.com/ dictionary/knowledge, accesat la 8 iunie 2018. 11
Octavia-Luciana Porumbeanu, „Despre conceptul de cunoaştere”, în Studii de Biblioteconomie şi Ştiinţa
Informării, nr. 7/2003, pp. 127-128. 16 Partizanii continuităţii susţin că ştiinţa se dezvoltă în prelungirea
cunoaşterii comune, deosebindu-se de aceasta numai prin gradul de precizie, profunzime, coerenţă,
consecvenţă, eficienţă. Oponenţii acestora consideră că diferenţele calitative dintre cele două tipuri de
cunoaştere sunt atât de numeroase şi de importante, încât trebuie să vorbim de experienţe intelectuale
complet diferite.12 Analizând cele două puncte de vedere se poate spune că teza discontinuităţii nu
poate fi viabilă întrucât, chiar şi la nivelul cunoaşterii comune, oamenii au un anumit discernământ sau
filosofie despre viaţă, ceea ce îi ajută să disocieze în anumite condiţii, falsul de adevăr, ficţiunea de
realitate. Mai mult, afirmarea continuităţii dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică este
necesară în măsura în care exagerarea unilaterală a discontinuităţii a dus deseori la teorii eronate
despre procesul cunoaşterii ştiinţifice, precum şi la ideologii aferente comunităţii ştiinţifice de natură
elitistă, cum a fost pozitivismul (ideologia care a guvernat ştiinţa modernă).13 3. Întrebări şi teme
recapitulative  Descrieţi cercetarea ştiinţifică fundamentală.  Care este diferenţa dintre cercetarea
ştiinţifică fundamentală şi cercetarea ştiinţifică aplicativă?  Definiţi cercetarea ştiinţifică doctorală. 
Care sunt cele trei niveluri ale procesului cunoaşterii? 12 Cerasella Crăciun, Metode şi tehnici de
cercetare, Bucureşti, Editura Universitară, 2015, pp. 13-14. 13 Dumitru Borţun, Psihologia Comunicării,
Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Bucureşti, 2008, p. 7 -
https://edoc.site/psihologiacomunicarii-pdf-free.html, accesat la 8 iunie 2018.

CUNOAŞTERE COMUNĂ –
CUNOAŞTERE
ŞTIINŢIFICĂ (SINOPSIS)
 
sept. 18de Florin George Popovici
CUNOAŞTEREA COMUNĂ A SOCIETĂŢII CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ A
SOCIETĂŢII

ESTE ÎNTÂMPLĂTOARE, ARE ÎNTOTDEAUNA UN CARACTER

DEZORGANIZATĂNU ESTE CUPRINSĂ ÎNTR- SISTEMATIC  – TEORII ŞTIINŢIFICE
UN CORP SISTEMATIC DE CUNOŞTINŢE RIGUROS STRUCTURATE ŞI
ACCEPTATE DE COMUNITATEA
OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ

ESTE TACITĂ SAU IMPLICITĂMULTE REZULTATELE CUNOAŞTERII

EXPLICAŢII ALE VIEŢII SOCIALE SUNT ŞTIINŢIFICE SUNT ÎNREGISTRATE  ÎN
NEJUSTIFICATE, FIIND „DE LA SINE BAZA UNOR NORME
ÎNŢELESE”, „EVIDENTE” ÎN CIUDA LIPSEI METODOLOGICE BINE DEFINITE
ORICĂREI DOVEZI ŞI VERIFICABILE PERMANENT ÎNRE
GISTRAREA ŞI STOCAREA DATELOR
DE EXEMPLU: „TOŢI JUDECĂTORII SUNT PERMITE ACUMULAREA
CORUPŢI” ESTE O AFIRMAŢIE ADESEA CUNOAŞTERII.
LIPSITĂ DE ARGUMENTE
 ESTE SUBIECTIVĂ, EMOŢIONALĂ ŞI PASION ESTE OBIECTIVĂ – SE BAZEAZĂ
ALĂ.DEPINDE DE INTERESELE, TRĂIRILE, PERMANENT PE INSTRUMENTE DE
VALORILE ŞI CONVINGERILE OAMENILOR. MĂSURARE,
ACELAŞI FENOMEN SOCIAL POATE FI PRECUM CHESTIONARELE SAU GRIL
EXPLICAT ŞI INTERPRETAT DIFERIT DE ELE DE OBSERVAŢIE.PERMIT
PERSOANE DIFERITE. CULEGEREA, ANALIZA ŞI
INTERPRETAREA OBIECTIVĂ A
DE EXEMPLU: APRECIEM MAI BINE DATELOR.
ACELEAŞI COMPORTAMENTE DACĂ ELE
SUNT SĂVÂRŞITE DE PERSOANE CARE NE DOI CERCETĂTORI VOR OBŢINE
PLAC, DECÂT DE PERSOANE CARE NU NE ACELEAŞI REZULTATE DACĂ VOR
PLAC. MĂSURA ACELAŞI COMPORTAMENT
(SAU SET DE OPINII) ALE UNUI
INDIVID UTILIZÂND ACELAŞI
INSTRUMENT.

ESTE ADESEA SELECTIVĂ, FALS ESTE CENTRATĂ PE GĂSIREA DE

GENERALIZATOAREOAMENII SELECTEAZĂ DOVEZI.SOCIOLOGII CAUTĂ
DIN MULTITUDINEA FENOMENELOR PE PERMANENT DOVEZI CARE SĂ LE
CARE LE OBSERVĂ DOAR INFORMAŢIILE SUSŢINĂ PUNCTUL DE VEDERE.
CARE LI SE PAR UTILE SAU INTERESANTE,
SAU CARE CONFIRMĂ AŞTEPTĂRILE LOR EVITĂ GENERALIZĂRILE PRIPITE.
PREALABILE, IGNORÂND MULTE ALTE
INFORMAŢII.

SE BAZEAZĂ DE MULTE ORI PE FOLOSEŞTE INSTRUMENTE

PREJUDECĂŢI ŞI ESTE INFLUENŢATĂ DE SPECIFICE PENTRU A CONSTRUI
SOCIETATE.MULTE LUCRURI PE CARE LE EXPLICAŢII ALE FAPTELOR
ŞTIM DESPRE VIAŢA SOCIALĂ NU AU LA SOCIALE ABORDATE.SOCIOLOGIA
BAZĂ PROPRIILE EXPERIENŢE, CI SE ŞI-A DEZVOLTAT UN SET DE
REZUMĂ LA SIMPLE AFIRMAŢII PE CARE LE METODE ŞI INSTRUMENTE DE
ACCEPTĂM ŞI LE CREDEM DOAR PENTRU CUNOAŞTERE A VIEŢII SOCIALE
CĂ NE SPUN CEILALŢI CĂ ELE SUNT EXTREM DE RIGUROASE, ÎN
ADEVĂRATE. MĂSURĂ SĂ ASIGURE CARACTERUL
OBIECTIV AL CUNOAŞTERII.

ESTE DE MULTE ORI NU ARE CONSTRUCŢII

CONTRADICTORIE  ACELAŞI FENOMEN CONTRADICTORII. CHIAR DACĂ
SOCIAL ESTE JUDECAT ŞI EXPLICAT EXISTĂ TEORII SOCIOLOGICE
DIFERIT DE PERSOANE DIFERITE SAU DE ALTERNATIVE – CARE EXPLICĂ
ACEEAŞI PERSOANĂ DIFERIT ACELEAŞI FAPTE SOCIALE –
ELE NU SUNT INTERN
CONTRADICTORII

Pentru cei care se iniţiază în cunoaşterea teoretică este necesară abordarea raportului dintre cunoaşterea

comună şi cunoaşterea ştiinţifică. Metodologia cercetării, indiferent de domeniu, a apărut şi s-a dezvoltat

în perimetrul cercetării ştiinţifice – mai precis, al cercetării medicale, căci primul tratat de metodologie a

fost elaborat de un medic (Claude Bernard). De altfel, iniţierea într-un domeniu specializat al cunoaşterii

nici nu este de conceput fără o critică prealabilă a simţului comun; s altul de la “alchimie” la “chimie”, adică

saltul de la opinie (doxa) la cunoştinţă (epistema), de la cunoaşterea speculativă la cunoaşterea pozitivă

nu este posibil fără depăşirea iluziilor şi prejudecăţilor proprii simţului comun.  Instruirea nu este doar un
proces cantitativ, de acumulare a cunoştinţelor, ci în primul rând unul calitativ, de
restructurare a gândirii, de schimbare a abordării sau, cum ar spune Thomas Kuhn, de schimbare a

paradigmei. “Când se prezintă în faţa instrucţiei ştiinţifice, spunea Gaston Bachelard, tânărul este mai

degrabă bătrân decât tânăr: el are vârsta prejudecâţilor sale”. În acest sens, instruirea ştiinţifică poate fi

văzută ca un proces de întinerire, de trans-formare a gândirii, de trecere de la o gândire închisă la una

deschisă, capabilă de revizuiri, de evoluţie permanentă.

Cunoaşterea comună este cunoaşterea pe care oamenii o realizează prin intermediul mijloacelor naturale

(simţurile, gândirea necritică, limbajul natural), în cadrul experienţei cotidiene, pe baza activităţilor

practic-nemijlocite (activităţi în care valoarea supremă este “utilul”, celelalte valori, inclusiv “adevărul”,

fiind valori subordonate sau derivate). Mijloacele naturale sunt reprezentate de simţuri, de gândirea

obişnuită (nespecializată) şi limbajul natural (un limbaj însuşit spontan, nu unul construit pe baza unor

convenţii explicite, cum este limbajul de specialitate al oricărei discipline – de pildă, cel simbolic, de tip

logic sau matematic).

Problema raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a apărut odată cu îndepărtarea

tot mai evidentă a acestora. Această îndepărtare constituie o tendinţă mai veche, dar ea s-a acutizat odată

cu ştiinţele moderne ale naturii şi a devenit o problemă

epistemologică centrală odată cu ştiinţa contemporană.

Îndepărtarea tot mai pronunţată a limbajului ştiintific de cel natural a creat noi dificultăţi de comunicare

între spiritul ştiinţific şi simţul comun, ducând la accentuarea crizei de încredere reciprocă între cele două

forme de cunoaştere. Acest lucru a făcut ca ştiinţa, în accepţiunea ei modernă, să fie privită încă de la

început cu suspiciune de către teologie şi o parte importantă a filosofiei, să fie şi azi tratată cu un respect

distant (în cel mai bun caz), chiar evitată de către simţul comun, de către artă şi morală şi, ceea ce este

mai grav, de către politică. Problema centrală în raportul cunoaştere comună – cunoaştere ştiinţifică o

reprezintă problema raportului continuitate-discontinuitate.

Psihologia aferentă. Cunoaşterea comună oferă convingeri care nu sunt decât opinii (doxa). Pot exista

coincidenţe între opinii şi adevăruri ştiinţifice, dar ele sunt întâmplătoare; la punctul de întâlnire se ajunge
pe drumuri diferite şi din direcţii opuse5. Fiind animată de pragmatism, cunoaşterea comună determină o

“falsă plecare” (Bachelard), o falsă cale de problematizare şi înstăpânire a realităţii.  Adeziunea nemijlocită

la un adevăr concret sesizat ca

“bun” şi utilizat ca o valoare angajează prea concret fiinţa umană sensibilă. Aceasta adeziune oferă, în cel

mai bun caz, satisfacţie intimă, dar nu o evidenţă raţională. Faptul că adeseori subiectul e tentat să-şi ia

satisfacţia drept evidenţă (sentimentul drept cunoştinţă şi dorinţa drept realitate) se explică prin

mecanisme psihomentale gândirii deziderative, la care ne-am referit deja.

Cunoaşterea ştiinţifică este, dimpotrivă, rezultatul unui şir lung de rectificări succesive. Obiectivitatea ei

este un produs al gândirii ştiinţifice, a cărei armătură este dată de o metodologie şi un instrumentar

aparte. Obiectivitatea cunoaşterii ştiinţifice este o cunoaştere conştientă de sine, care îşi aplică. […]

În concluzie, afirmarea continuităţii dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică este necesară în

măsura în care exagerarea unilaterală a discontinuităţii a dus deseori la teorii eronate despre procesul

cunoaşterii ştiinţifice, precum şi la ideologii aferente comunităţii

ştiinţifice de natură elitistă, cum a fost pozitivismul (ideologia care a guvernat ştiinţa modernă). Elitismul

propriu conştiinţei de sine a oamenilor de ştiinţă a obstrucţionat dialogul dintre spiritul ştiinţific şi simţul
comun. El a produs o reacţie contrară din partea “oamenilor comuni”, care şi-au construit o “ideologie de

răspuns”, la fel de unilaterală şi păguboasă: cultul experienţei nemijlocite (“şcoala vieţii”) şi minimalizarea

practicii teoretice (“Teoria ca teoria, dar practica ne omoară!”).

Ca atare cunoaşterea, atât cât se poate obţine, se fundamentează pe empirism, se consolidează pe

raţionalism şi se verifică prin calcul într-o atitudine sceptică, dubitativă.

https://firoiuirinel.wordpress.com/2011/12/30/cunoasterea-comuna-si-cunoasterea-stiintifica/

ASPECTE ALE EVOLUŢIEI FILOSOFIEI ŞI A ŞTIINŢEI Neculai Andrei

https://dexonline.ro/definitie/cunoa%C8%99tere