COMUNICARE, OPINIE PUBLICĂ ȘI MASS-MEDIA

Comunicare, opinie publică și mass-media
COMUNICARE, OPINIE PUBLICĂ

ȘI MASS-MEDIA
Lector dr. Luminița IOSIF
- NOTE DE CURS -
2020
CUPRINS
Capitolul I. COMUNICAREA. REPERE GENERALE
Capitolul II. LOCUL ŞI ROLUL OPINIEI PUBLICE ÎN VIAŢA SOCIALĂ

2.1. Caracteristici generale
2.2. Opinia publică şi societatea
Capitolul III. OPINIA PUBLICĂ ŞI ALTE FORME DE MANIFESTAREA SOCIO-

UMANĂ
3.1. Conceptul de opinie publică
3.2. Opinie publică, opinie de masă, opinie de grup
3.3. Opinie publică, prejudecăţi, stereotipuri, rumori şi zvonuri
3.4. Opinia publică – obiect de studiu al sociologiei
3.5. Opinia publică şi atitudinile
Capitolul IV. SUBSTRATUL, STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE OPINIEI PUBLICE

4.1. Publicul şi caracteristicile sale
4.2. Formarea şi structura opiniei publice
4.3. Funcţiile şi dinamica opiniei publice
Capitolul V. CERCETAREA SOCIOLOGICĂ A OPINIEI PUBLICE

5.1. Indicatorii cercetării
5.2. Sondajul de opinie
5.2.1. Definiţie, geneză, caracteristici
5.2.2. Etape şi mod de desfăşurare
5.2.3. Metode şi tehnici de realizare
5.2.4. Importanţă şi valoare
Capitolul VI. COMUNICAREA MASS-MEDIA ŞI OPINIA PUBLICĂ

6.1. Comunicarea mass-media
6.2. Informare şi dezinformare
6.3. Mass-media – mijloc de manipulare a opiniei publice
Bibliografie
2
CAPITOLUL I
COMUNICAREA. REPERE GENERALE
Comunicarea este un subiect aflat la intersecţia mai multor discipline: psihologie
socială, semiotica, lingvistica, antropologie socială, filozofie, sociologie, etc. Ca urmare se
poate spune că abordarea subiectului are caracter interdisciplinar sau chiar transdisciplinar.
Conceptul de comunicare în sine este încărcat de sensuri atât în limbajul comun, cât şi
în cel teoretic.
În limba latină “communis” indică faptul de a fi în relaţie, de a pune de acord, de a
face ceva în comun. Istoric preocuparea pentru o bună comunicare îşi are originile în cele mai
vechi timpuri. În Grecia antică, de pildă, exista o preocupare constantă pentru o artă a retoricii
(vezi Socrate, Aristotel, Platon, Cicero etc). Astăzi este o adevărată “modă” pentru cursuri de
public speaking, de oratorie-oameni din domenii foarte diferite investind în obţinerea de
competenţe de acest tip.
Perspectiva sociologică asupra comunicării

Societatea umană, ca mod organizat de existenţă, şi comunicarea ca mod de
transmitere a ideilor, opiniilor, informaţiei şi cunoaşterii, sunt fenomene inseparabile.
Societatea reprezintă, în ultimă instanţă o construcţie socială, un stoc de cunoaştere socială
împărtăşită prin comunicare. Relaţiile umane sunt prin esenţa lor de natură comunicaţională.
Comunicarea este, cum spune J. Habermas, un fel de metainstituţie de care depind toate
celelalte instituţii sociale.Este firesc deci ca studiul comunicării să ocupe un loc aparte în
ştiinţele despre societate.
În etapa actuală, se conturează chiar un proces de dublă legitimare a studiilor de
comunicare: a) în sfera academică ca discipline ştiinţifice autonome şi b) în domeniul vieţii
sociale ca cercetare cu mare valoare practică menită să contribuie la eficientizarea relaţiilor
umane. Au apărut discipline nucleu, programe de cercetare, etc. Menţionăm spre
exemplificare programul de cercetare cunoscut sub denumirea de „Şcoala de la
Chicago/şcoala interacţionistă” care plasa comunicarea la baza proceselor sociale. Printre
autorii mai importanţi am putea nota: Kurt Lewis, Ervin Goffman şi H. Garfinkel.
3
CAPITOLUL II
LOCUL ŞI ROLUL OPINIEI PUBLICE ÎN VIAŢA SOCIALĂ
2.1. Caracteristici generale

În teoria şi practica socială actuală, noţiunea de opinie publică desemnează o realitate
dinamică şi complexă şi generează un interes crescând pentru problematica pe care o include.
Deşi este de mult intrat atât în limbajul vieţii cotidiene, cât şi în cel ştiinţific, conceptul
respectiv pare a fi încă insuficient clarificat, fiind utilizat în variate moduri şi în contexte
diferite.
În general însă, opinia publică vizează aprobarea sau dezaprobarea comportamentului
şi atitudinilor care pot fi observate în mod public. Ea se prezintă ca o realitate psiho-socială
diversă, omogenă sau neomogenă, dinamică şi, uneori, contradictorie, realitate determinată şi
condiţionată de împrejurări multiple. Opinia publică se manifestă ca mijloc important de
reglementare a conduitelor şi relaţiilor sociale, ca factor de apreciere a diferitelor fenomene,
cât şi ca element autentic de stimulare a acţiunii socio-umane.
Deşi au mecanisme psihologice, opiniile se constituie numai în cadrul proceselor de
interacţiune dintre persoane, dintre persoană şi grup sau dintre grupuri. Indiferent dacă este
vorba de opiniile individuale, de opiniile de grup sau de opinia publică, ele se caracterizează
prin faptul că aparţin totdeauna indivizilor, dar se exercită într-un context social care le face
posibile le conferă o anumită semnificaţie şi le consolidează. Aşa că, la nivel general, opiniile
reprezintă o expresie a societăţii în care sunt formulate.
Iar opinia publică, privită ca produs specific al ansamblului relaţiilor sociale, ca „una
din formele tipice de manifestare a conştiinţei sociale”(Petre Andrei),poartă pecetea
principalelor caracteristici ce definesc tipul de raporturi ce au determinat-o.
Termenii de “opinie” şi “opinie publică” au înţelesuri multiple. Pentru început
propunem următoarele definiţii de lucru: opinia reprezintă evaluarea verbală pro sau contra,
cu o anumită intensitate, a unei probleme, situaţii sau persoane; opinia publică este ansamblu
opiniilor individuale emergente în discuţiile publice, referitoare la problemele sociale actuale.
4
2.2. Opinia publică şi societatea

Schimbările esenţiale intervenite în cadrul opiniei publice sunt dependente de
modificările apărute în gradul de dezvoltare a forţelor de producţie, în relaţiile şi structura
socială, în conţinutul şi funcţionalitatea regimului politic. Diversificarea tot mai accentuată a
domeniilor vieţii sociale, determinată de accentuarea diviziunii sociale a muncii (ca urmare a
dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, a transformărilor structurale în sfera culturii, a învăţământului
etc.), a fost însoţită de apariţia unor opinii controversabile din partea unor categorii sociale tot
mai largi. Opiniile respective au început să depăşească sfera politicului şi să constituie
elemente de „control social” pentru conducătorii (liderii) din toate domeniile de activitate.
De altfel, întreaga istorie a societăţii omeneşti relevă că procesul de formare a opiniei
publice se realizează în mod diferit de la epocă la epocă, are anumite particularităţi la fiecare
popor şi este adesea influenţat de diferite împrejurări.
În adevăr, gradul de profunzime cu care sunt reflectate de către opinia publică
diferitele aspecte ale vieţii sociale, sfera de cuprindere şi gradul de veridicitate a reflectării,
precum şi puterea de influenţare a acestor aspecte prin activizarea maselor, diferă de la o
epocă istorică la alta. Modul concret de manifestare a opiniei publice şi formele ei de
exprimare depind de o multitudine de factori de ordin economic, social, istoric, cultural, de
modul de organizare şi funcţionare a regimului politic, de raporturile dintre diferite grupuri
sociale etc. Prin influenţa considerabilă pe care o exercită asupra conştiinţei umane şi a
comportamentului social – sub aspect educativ, dar şi coercitiv – opinia publică îşi exercită
capacitatea de a stimula iniţiative, de a modela caractere, de a înfrâna acţiuni cu caracter
social negativ ori ineficient, de a valorifica şi promova tradiţiile progresiste.
Rolul opiniei publice se manifestă cu deosebită forţă în dezvoltarea social-politică a
lumii contemporane. În contextul epocii marcată de intrarea omenirii în secolul al XXI-lea se
poate vorbi, dincolo de o opinie publică naţională, şi de apariţia şi consolidarea unei opinii
publice mondiale. Profundele transformări care au avut şi au loc în lume pe plan socio-politic,
extinderea fără precedent a valorilor democraţiei, ampla revoluţie ştiinţifică şi tehnică ce se
desfăşoară în prezent, cu toate implicaţiile ei asupra progresului umanităţii şi situaţiei sociale
a maselor, influenţa tot mai puternică a mijloacelor de comunicare de masă, pe scurt procesele
globalizării, au determinat adânci prefaceri la nivelul conştiinţei maselor, al opiniei publice la
5
scară naţională şi internaţională. Opinia publică exprimă mutaţiile şi tendinţele care au loc în
conştiinţa popoarelor, poziţia activă a maselor în problemele vitale ale umanităţii.
Mersul istoriei se desfăşoară astăzi în condiţiile creşterii considerabile a activităţii
maselor, care exercită o influenţă recunoscută (cei puţin teoretic) în politica mondială. Există
astăzi autori care înclină să creadă că rolul opiniei publice în rezolvarea marilor probleme ale
omenirii este, în zilele noastre, mai pregnant decât oricând în istorie.
Mai trebuie reţinut că opinia publică se amplifică şi se intensifică, atât în sensul
generalizării cât şi în cel al profunzimii, odată cu lărgirea democraţiei. În societăţile
democratice îşi afirmă ea rolul de factor de schimbare, opinia publică fiind formă de
exprimare şi manifestare a democraţiei; între ele există (sau ar trebui să existe) o unitate de
principiu.
În acest context problematic este analizat în literatura de profil şi raportul opiniei
publice cu guvernarea. Diverşi autori (Giovanni Sartori, Moris Ginsberg ş.a.) relevă câteva
aspecte ale raportului respectiv, între care amintim:
a) Aprobarea sau dezaprobarea publică reprezintă o forţă uriaşă ce poate acţiona ca un
control asupra proiectelor celor care exercită puterea în societate. Din acest punct de vedere,
valoarea opiniei publice nu constă atât în puterea ei de iniţiere, cât în cea de control.
b) Opinia publică este importantă pentru guvernare prin simplul motiv că „există”, iar
nesocotirea (sau sfidarea) ei ar avea consecinţe nedorite. La timpul său, încă Aristotel
atenţiona că guvernarea trebuie să se exercite prin consens şi ar fi periculos să excluzi un
număr de oameni de la participarea la conducerea statului, pentru că aceasta ar însemna
prezenţa constantă a unui element nemulţumit şi ostil. În mod firesc, guvernarea prin opinia
publică nu implică însă participarea directă a fiecărui cetăţean la deliberările curente ale
guvernului, ci numai un acord sau un consens general cu privire la caracterul legitim al
autorităţii conducătoare.
c) Guvernarea prin acceptul opiniei publice e justificată şi prin valoarea ei educativă.
Publicul poate să înveţe să guverneze numai autoguvernându-se. Acesta a fost şi este
argumentul real în favoarea guvernării democratice.
6
CAPITOLUL III
OPINIA PUBLICĂ ŞI ALTE FORME DE MANIFESTARE PSIHO-SOCIALĂ
3.1. Conceptul de opinie publică

Etimologic, opinia provine din cuvântul latin „opinio, opinari”(= a formula o părere)
şi este expresia unei aprecieri subiective faţă de o situaţie problematică. Ea se constituie
întotdeauna ca evaluare, apreciere şi valorizare a unui fapt, fenomen, eveniment sau a unei
idei din actualitate.
Fiind exprimări într-o problemă controversată opiniile reflectă poziţia individului faţă
de problemele în care sunt de făcut alegeri între alternative în vederea unor acţiuni ce ar trebui
întreprinse într-un domeniu de interes colectiv.
Opinia poate fi privată (individuală) sau publică. Opinia privată poate fi dobândită fie
în procesul formării şi instruirii individului, fie prin efort propriu. Prin intermediul ei,
individul se exprimă ca persoană singulară. Ca membru al unui grup, individul se exprimă
însă prin opinia publică.
În general, orice opinie răspunde unei probleme sociale şi este ea însăşi un răspuns
social, principala funcţie a opinării fiind de natură socială. Situaţia este un efect al faptului că
dacă vrem să înţelegem un individ şi să prevedem, într-o oarecare măsură, reacţiile sale,
trebuie să-l considerăm membru al corpului social, făcând parte din unul sau mai multe
grupuri. Şi a avea o opinie într-o problemă în scopul soluţionării ei înseamnă a presupune că
reacţia opiniei respective este aşteptată de grup şi că ea va fi recunoscută. Apoi, o opinie poate
fi numită publică nu numai pentru că este răspândită într-un public divers, ci şi pentru că se
referă la chestiuni publice.
Definită uneori într-o formă sintetică, alteori mai amplu, noţiunea de opinie publică
continuă să fie discutată şi discutabilă din perspective diferite. Se remarcă, în acest context,
câteva tipuri de definiţii date opiniei publice:
a) cea mai comună definiţie este cea de fenomen constituit prin unirea opiniilor
individuale şi serveşte pentru utilizarea sondajelor în depistarea şi descrierea opiniei publice;
b) opinia publică este o reflectare a ceea ce crede majoritatea, fiind grefată pe
normele, valorile şi credinţele sociale la care aderă majoritatea cetăţenilor;
7
c) opinia publică este o receptare a realităţii rezultată din confruntarea grupurilor de
interese. Opinia publică nu ar fi expresia a ceea ce cred indivizii, ci o oglindire a modului în
care părerile lor sunt cultivate, cristalizate şi, eventual, comunicate de către grupurile de
interese. Mai exact, opinia publică s-ar constitui ca rezultat al dezbaterilor publice la care
participă grupuri cu interese divergente.
O consecinţă a acestei definiţii este ineficacitatea folosirii sondajelor de opinie, care
sunt considerate instrumente artificiale pentru constatarea şi descrierea opiniei publice.
Artificialitatea respectivă ar deriva din faptul că se pleacă de la premisa falsă că opiniile
tuturor indivizilor chestionaţi sunt la fel de importante. În realitate, nu toţi cetăţenii sunt egali:
unii sunt mai influenţi în cercul lor social, susţin anumite cauze, ceea ce demonstrează că
opiniile individuale nu au contribuţii egale în formarea opiniei publice;
d) opinia publică este opinia unei elite (a liderilor, a politicienilor, a jurnaliştilor, a
persoanelor ce se ocupă cu sondarea opiniilor ş.a.). Şi această abordare este foarte răspândită
şi e motivată de imposibilitatea ca cetăţenii de rând să fie informaţi asupra problemelor
politice, fapt pentru care aceştia nu ar avea opinii inteligente şi consistente asupra problemelor
în cauză;
e) opinia publică este o ficţiune fabricată prin sondaje distorsionate, printr-o retorică
emfatică etc. Sunt aduse aici şi argumente din domeniul psihologiei lingvistice, afirmându-se
că cetăţenii concep politicul în cu totul alte cuvinte decât politicienii sau exploratorii opiniilor.
Variatele definiţii acordate opiniei publice confirmă că aceasta este un sistem de
fenomene cu o structură complicată, integrat (ca parte componentă) în totalitatea socială (în
reţeaua relaţiilor sociale). În cele din urmă, aporturile sociale macrostructurale sunt cele care
determină atât configuraţia lăuntrică, cât şi mecanismele de funcţionare a opiniei publice.
În mod firesc, opinia publică nu poate să nu fie însoţită de o anumită doză de
subiectivitate, ceea ce face ca opinia – spre deosebire de ştiinţă – să fie o receptare sau o
respingere, în mare măsură necritică, a realităţii.
În psihologia socială opiniile sunt definite ca expresii verbale ale atitudinilor sociale;
acestea sunt fenomene psihosociale prin care individul se raportează la realitate în funcţie de
normele şi valorile grupului social căruia îi aparţine sau ale grupurilor cu care intră în contact.
Din punctul de vedere al psihologiei sociale, faza formării şi transmiterii (difuzării) opiniilor
este constituirea relaţiilor interindividuale şi a relaţiilor intra şi intergrupale.
8
3.2. Opinie publică, opinie de masă, opinie de grup
O condiţie necesară în determinarea şi definirea opiniei publice este delimitarea sa de
alte noţiuni apropiate şi înrudite în ceea ce priveşte esenţa lor.
Opinia de masă, de exemplu, este o categorie diferită de cea de opinie publică atât în
conţinut, cât şi în extensiune. Ea include opinia tuturor oamenilor, fără a ţine cont de
diferenţele calitative dintre populaţia competentă (alcătuită din acele grupuri şi categorii de
oameni ale căror interese sunt legate de evenimentul generator de opinie publică), publicul
efectiv (format din acea parte a populaţiei care şi-a format o părere despre evenimentul
respectiv şi îşi manifestă în mod public această părere) şi alte categorii de populaţie.
Totuşi, ca urmare a condiţiilor social-istorice în continuă schimbare, trebuie să se ţină
seama de două situaţii reale:
a) în condiţii speciale (îndeosebi în contextul revoluţiilor sociale), se poate întâmpla ca
întreaga populaţie să se ridice la nivelul publicului efectiv. Apariţia unei astfel de situaţii
depinde nu numai de gradul de interes public al evenimentului, ci şi de nivelul cultural al
populaţiei, de evoluţia sau involuţia democratizării.
b) în anumite condiţii sociale, când se suspendă instituţiile democratice, publicul
efectiv poate să dispară. În asemenea cazuri, populaţia competentă există dar, ca urmare a
structurii organizaţionale (instituţionale) antidemocratice, aceasta nu se manifestă.
Rezultă că delimitarea opiniei publice de opinia de masă este menită să evidenţieze
deosebirea calitativă dintre publicul efectiv, populaţia competentă şi alte categorii de
populaţie.
Opinia publică nu trebuie identificată nici cu opinia de grup. Spre deosebire de
aceasta, opinia publică nu numai că nu exclude consensul, dar chiar îl implică. Este adevărat
că procesul de formare a opiniei publice nu exclude confruntarea de păreri şi de atitudini
individuale în diferite probleme. Până la formarea unui punct de vedere comun, pot avea loc
serioase discuţii, dispute între opinii individuale sau între curente de opinii care cuprind unele
colectivităţi mai mari sau mai mici, dar ele încă nu constituie opinie publică. Mecanismul de
formare a opiniei publice în cadrul unui grup social implică polaritatea opiniilor individuale
faţă de un eveniment-stimul, opinii ce sunt, în mare parte, produsul culturii sau subculturii
grupului respectiv.
Utilizarea nediferenţiată a celor două concepte ar putea conduce la „extinderea”
noţiunii de opinie publică, inclusiv la nivelul microgrupurilor bazate pe relaţii de tipul faţă-în-
9
faţă, la identificarea ei cu fenomenele comunicaţiilor în grup. În mod firesc, relaţiile directe ce
se stabilesc între indivizi în astfel de grupuri au rol determinant în formarea şi modelarea
opiniei de grup (a fenomenelor de microcomunicaţii din cadrul grupurilor mici). Dar, deşi
relaţiile şi fenomenele respective sunt parte integrantă a mecanismului de formare a opiniei
publice, acesta semnifică totuşi şi forme structurale diferite şi se exprimă prin alte mecanisme
de funcţionare. În formarea opiniei publice şi în difuzarea ei, un rol intermediar îl joacă şi
relaţiile directe (face to face) şi comunicaţiile interne de grup, dar intervin şi alţi factori
macrosociali.
Nu putem ocoli în acest context analiza pe care o realizează excelent, Gustave Le Bon
în Psihologia mulţimilor (Editura ANTET XX PRESS, Bucureşti, 1998). Le bon consideră că
mulţimile pot acţiona uneori ca un singur întreg, ca şi cum acea mulţime de oameni ar avea un
singur suflet colectiv. O astfel de mulţime de oameni „formează un singur corp şi este supusă
legii unităţii mintale a maselor” (Gustave Le Bon, op. cit., pag. 9). În acest caz, mii de
indivizi sau chiar şi mai mulţi, separaţi între ei în condiţii normale sub inflenţa unor factori
comuni cum ar fi: anumite evenimente comune sau emoţii puternice, pot acţiona ca şi cum ar
fi o singură fiinţă dincolo de individualităţile personalităţilor acestora.
3.3. Opinie publică, prejudecăţi, stereotipuri, rumori şi zvonuri1

Cercetarea sociologică a dinamicii opiniei publice relevă o multitudine de atitudini şi
comportamente mai mult sau mai puţin raţionale, unele dintre ele fiind expresia unor
prejudecăţi, stereotipuri, rumori sau zvonuri. Studiile dedicate analizei sociologice a opiniei
publice constată că nu poate fi neglijat raportul acesteia cu fenomenele respective.
În mod curent, prejudecata este o opinie preconcepută sau o atitudine părtinitoare
împotriva sau în favoarea unei persoane, a unui lucru sau a unei acţiuni. Ea se caracterizează
prin stereotipuri care reprezintă un fel de tipare mentale limitate şi fixe, rezistente la
schimbare şi la apariţia noului. Abordarea sociologică a conceptului porneşte de la
considerentul că prejudecata încalcă anumite reguli sociale, între care dreptatea, raţionalitatea
sau toleranţa, generând şi cultivând gândirea stereotipă şi marcată de factori afectivi şi
emoţionali.
1
A se vedea şi: Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2003, pp. 74-81.
10
Prejudecata poate fi definită ca orice afirmaţie sau generalizare neverificată şi
neverificabilă cu privire la relaţiile umane, la manifestările de comportament ale indivizilor,
la calităţile personale sau de grup ale oamenilor.
Prin urmare, prejudecăţile pot caracteriza atât indivizii, cât şi grupurile. Ca afirmaţii
necontrolate, prejudecăţile pătrund cu uşurinţă în mentalitatea oamenilor cu deosebire acolo
unde nu funcţionează raţiunea şi exigenţa necesară pentru cunoaşterea ştiinţifică şi verificarea
adevărului. Diminuând sau chiar anihilând spiritul critic al indivizilor, prejudecăţile au
tendinţa să crească în condiţiile în care indivizii sunt lipsiţi de informare corectă, de educaţie
şi instruire în spiritul valorilor autentice.
Din perspectivă filosofică, există o veritabilă tradiţie de a elimina prejudecăţile, sau
judecăţile gata fabricate, nereflectate şi neexaminate critic. De regulă, opinia publică este cea
mai vulnerabilă în faţă acestor prejudecăţi, filosofii fiind mai mult nişte singuratici în căutarea
adevărului. Antichitatea greacă este un bun exemplu al acestei situaţii. Parmenide din Elea
este gânditorul care separa tranşant „calea lui a fi” – unica cale ce conduce spre adevărul
autentic – de calea „muritorilor cu două capete” care confundă fiinţa cu nefiinţa,
amestecându-le în discurs fără niciun temei. Socrate este gânditorul care sistematic, prin
discuţii libere îi provoca pe atenieni să-şi examineze propria lor cunoaştere. În cele mai multe
cazuri, partenerii de discuţie ai lui socrate trebuiau să recunoască nu fără ruşine, chiar furie,
uneori, faptul că, ceea ce pretindeau ei a fi cunoaşterea unor noţiuni generale cum ar fi: binele,
adevărul, dreptatea, frumuseţea, curajul etc. nu reprezintă nici pe departe o cunoaştere sigură,
imună la critica nimicitoare a lui Socrate. Platon construieşte un întreg scenariu în celebrul
mit al peşterii din dialogul Republica, tocmai pentru a separa, a diferenţia clar cele două
orizonturi de cunoaştere: lumea amăgitoarea, sensibilă, uşor de cunoscut prin simţuri,
accesibilă întregii opinii publice şi lumea inteligibilă, greu de cunoscut, accesibilă numai celor
cu virtuţile filosofilor.
Pe plan social general, prejudecăţile apar şi se manifestă, de cele mai multe ori, în
legătură cu unele minorităţi naţionale, religioase etc. ale căror particularităţi şi comportamente
sunt insuficient cunoscute şi interpretate defectuos de ceilalţi membri ai colectivităţii. De
altfel se constată că extremismul politic şi terorismul îşi au punctul de plecare în prejudecăţi.
La rândul lor, stereotipurile reprezintă imagini simplificatoare, fixe şi exterioare
oricărei judecăţi profunde şi obiective asupra unor persoane, grupuri, sau procese sociale. Ele
sunt imagini şablonizate, preconcepute, în sensul că nu se bazează pe observarea directă a
11
fenomenelor, ci pe moduri de gândire apriorice, deseori arbitrare şi fără legătură cu indivizii
sau grupurile evaluate. Spre deosebire de prejudecăţi, stereotipurile se detaşează de factorii
emoţionali, menţinându-se la nivelul unor generalizări în sfera cognitivă a subiectului, dar
insuficient fondate.
Stereotipurile sunt favorizate de fenomenul de inerţie ce caracterizează, adeseori,
percepţia socială a indivizilor. Adoptând stereotipuri şi acţionând stereotip, aceştia
subestimează caracteristicile reale ale faptelor psihosociale, ale grupurilor sau ale altor
persoane, orientându-şi necorespunzător comportamentul în grup şi generalizând adesea
manifestările altora după aspecte particulare şi nesemnificative, fapt pentru care ajung la
imagini simplificatoare. Un rol important în constituirea, difuzarea şi păstrarea stereotipurilor
îl are şi mass-media.
Studii şi cercetări sociologice efectuate au arătat că stereotipurile pot dirija
comportamentele colective ale indivizilor, înlocuind imaginea elaborată pe baza unei
cunoaşteri veridice a realităţii cu imagini şablonizate şi clişee arbitrare ce pot constitui o sursă
de conflicte sociale şi o frână în procesul dezvoltării sociale. Ele reprezintă o forţă socială în
măsura în care influenţează deciziile oamenilor şi au impact semnificativ atât asupra opiniei
publice, cât şi asupra măsurării ei.
Deşi termenul în sine are o semnificaţie negativă, stereotipurile sunt complexe din
punct de vedere cognitiv, conţinând atât elemente negative, cât şi pozitive. Diverşi autori
(Walter Lippman de exemplu) susţin că oamenii nu au nici timpul, nici ocazia să dobândească
direct cunoştinţe despre toată lumea, aşa încât construiesc categorii pe baza unei caracteristici
evidente şi întregesc imaginea cu elemente stereotipe pe care le au în limbajul lor cultural. Cu
alte cuvinte, stereotipurile ar fi necesare pentru a face generalizări despre alţii, având atât o
funcţie de economie (= pentru a nu mai reflecta la fiecare situaţie individul apelează la
stereotipuri), cât şi o funcţie de justificare (= negrii sau arabii sunt consideraţi murdari, leneşi,
hoţi sau terorişti, pentru că, prin opoziţie, cei ce apreciază se consideră curaţi, harnici, şi
cinstiţi).
Comparativ cu opinia, care implică „o personalitate colectivă cel puţin virtuală”,
rumoarea, definită ca „zgomot surd de voci”, este impersonală şi anonimă, caracterizându-se
prin ambiguitate Schimbătoare şi inconsistentă la început, rumoarea tinde să se cristalizeze în
opinie, dacă starea colectivă a acesteia o favorizează.
12
Ca fenomen socio-uman, rumoarea are două funcţii: să explice (funcţia raţională) şi să
elibereze tensiuni emoţionale (funcţia afectivă). Studiile empirice au arătat că informaţiile
difuzate prin intermediul rumorilor se deformează, reducându-se la elemente simple la care se
adaugă explicaţii şi se adaptează detalii secundare. Totul se reduce la structură cogn-afectivă
conformă intereselor şi experienţei individului.
Zvonul, definit ca ştire (noutate) ambiguă şi neverificată despre un eveniment, apare şi
se difuzează mai mult sau mai puţin în funcţie de:
a) contextele sociale (=credibilitatea instituţiilor sociale,sistemul de organizare şi
circulaţie a informaţiei oficiale, tipurile raporturilor de putere etc.);
b) caracteristicile de personalitate a le indivizilor;
c) nevoile şi aşteptările psiho-sociale ale indivizilor şi grupurilor.
Literatura de profil relevă următoarele caracteristici ale zvonului:
a) se transmite oral, într-o colectivitate socială, prin canalele relaţiilor interpersonale;
b) apare ca o informaţie prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se
verifice certitudinea;
c) este o informaţie ce suferă în aşa măsură (sau fără măsură) deformări în cursul
procesului de transmitere, încât nu poate constitui nici un fel de bază valabilă pentru a
determina convingerile sau comportamentele noastre.
De asemenea, studiile consacrate originii şi mecanismului social al zvonurilor relevă
că circulaţia acestora se bazează pe trei condiţii esenţiale: a) credibilitatea; b) aparenţa de
adevăr şi c) dezirabilitatea conţinutului informaţiei. Iar indivizii care propagă zvonuri se
recrutează dintre cei ce au dificultăţi în recepţionarea şi interpretarea raţională şi obiectivă a
informaţiilor, fapt pentru care le restructurează şi le adaptează capacităţii lor intelective şi
intereselor proprii.
3.4. Opina publică – obiect de studiu al sociologiei2

Privită ca ştiinţă a societăţii, sociologia studiază opinia publică numai prin prisma
elementelor care îi asigură statutul de fenomen social, cum sunt:
a) factorii micro şi macrosociali ai formării opiniei publice;
b) factorii macrosociali ai stratificării şi grupării oamenilor;
2
A se vedea şi Ştefan Burzănescu, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura didactică şi Pedagogică, 2001,
pp. 12-13.
13
c) factorii formării şi mişcării curentelor de opinie;
d) metodologia măsurării şi distribuirii opiniilor intr-o societate sau într-un grup
social;
e) relaţiile dintre opinia publică şi informarea colectivă;
f) clasificarea opiniilor;
g) funcţiile sociale ale opiniei publice;
h) publicul şi centrele de interes colectiv.
Sub aspect sociologic,opinia devine publică nu numai prin răspândirea sa, ci şi datorită
faptului că, prin conţinutul său, afectează interesele colectivităţilor şi se raportează la valori
care sunt acceptate sau respinse de acestea. La nivelul opiniei publice se păstrează şi o latură
afectivă în funcţie de care se realizează adeziunea sau disocierea de o situaţie sau de un fapt
aflate în actualitate şi care trezesc interese. Segmentele de realitate care nu trezesc interes (fie
individual, fie colectiv) nu sunt generatoare de opinie şi nu se reflectă în segmente ale opiniei
publice.
Ca formă de cunoaştere, opinia publică se realizează la nivelul cunoaşterii comune
(care este diferită de cea ştiinţifică) şi se bazează pe simţul comun fundat pe câteva principii
care au constituit şi ele, obiect al cercetării sociologice:
1) Principiul verificării psihologice, principiu ce vizează frecvenţa înclinaţiei
oamenilor spre acceptarea acelor enunţuri şi puncte de vedere care provin de la persoane
recunoscute ca autorităţi. Preluarea necritică a acestora şi extrapolarea lor la alte situaţii
similare poartă numele de test al confortabilităţii, spre deosebire de testul cunoaşterii
ştiinţifice care presupune analiza critică şi verificabilitatea enunţurilor.
2) Principiul definiţiei verbale, atrage atenţia asupra dificultăţii semantice generată de
folosirea conceptelor vagi în enunţurile descriptive. Acelaşi procedeu stă şi la baza enunţurilor
circulare, în care un concept vag este relaţionat cu unul precis. (Exemplu: „o mare echipă nu
poate fi învinsă”; după eşec, se trage concluzia că „nu a fost o mare echipă!”).
3) Supra-generalizarea desemnează extrapolarea primelor impresii culese (pe stradă
sau în alte împrejurări) la caracterizarea mentalităţii unei comunităţi etnice de exemplu, sau a
unui întreg popor.
4) Evitarea confirmării presupune evitarea comparaţiei între ideile susţinute de noi şi
alte idei nefavorabile punctelor noastre de vedere.
14
5) Judecata ilogică este o particularitate a expresiei: „Excepţia confirmă regula”. În
esenţă, acest principiu constă în utilizarea unor subterfugii de gândire atunci când observaţiile
obţinute în cercetare contrazic concluziile noastre. Ilogicul are, aici şi sensul de
incompatibilitate dintre o situaţie şi setul de aşteptări valabil în situaţii similare.
6) Credulitatea naivă – ca principiu al „raţionalităţii eronate – defineşte abandonarea
integrală a spiritului critic în judecarea informaţiilor, ceea ce duce la o alterare a adevărului.
Cele mai frecvente modalităţi de alterare a adevărului în acest context sunt: informaţia greşită
neintenţionat, eschivarea (actul intenţionat de ascundere a adevărului), minciuna (denaturarea
enunţului sau a faptului), faţada (acordul reciproc între indivizi cu privire la ceea ce vor spune
faţă de terţe persoane).
3.5. Opinie publică şi atitudine

Importanţa opiniei în spaţiul social poate fi dedusă, între altele şi din rolul său în
formarea şi modelarea atitudinilor individuale şi colective
Atitudinea delimitează raportarea selectivă (şi relativ constantă) a indivizilor şi
grupurilor faţă de activităţile, relaţiile şi instituţiile sociale pe baza unor criterii proprii de
valorizare. Ea poate fi considerată ca o tendinţă a omului de a acţiona sau reacţiona, într-un
mod favorabil sau defavorabil, faţă de o anumită problemă sau faţă de un anumit subiect.
Atitudinile sunt definite în mai multa feluri:
a) ca orientare spre o persoană, instituţie, situaţie sau proces social;
b) ca o tendinţă de a acţiona într-un anumit mod faţă de anumite persoane sau
situaţii;
c) ca o organizare durabilă de motive, emoţii şi percepţii în raport cu un anumit
aspect al universului individual şi având o anumită semnificaţie socială.
Una din concluziile cercetărilor psiho-sociologice a atitudinilor este că termenul
„atitudine” poate fi utilizat atât în raport cu individul izolat, exprimând o stare subiectivă de
pregătire pentru acţiune, cât şi cu conduita unui grup care urmează anumite modele culturale
exprimate în atitudini comune. „Atitudinea colectivităţilor” este definită ca „dispoziţii care
determină grupurile să reacţioneze de obicei, să se conducă într-un anumit fel şi să-şi asigure
roluri sociale particulare” (G. Gurvitch, La vocation actuelle de la sociologie, Paris, PUF,
1963) Astfel de atitudini pot fi definite şi ca „ansambluri sociale” care explică
interdependenţa dintre individual şi colectivitate.
15
De altfel, sociogenetic, atitudinile nu sunt altceva decât relaţii sociale interiorizate şi
personalizate, urmare a faptului că omul este modelat de situaţiile şi de raporturile sociale pe
care le interiorizează şi care-i circumscriu personalitatea
Atitudinile îndeplinesc şi o serie de funcţii:
a) funcţia de evaluare a obiectelor şi fenomenelor în direcţia promovării
comportamentelor răsplătite social;
b) funcţia de adaptare socială;
c) funcţia de apărare a eu-lui şi de protejare a imaginii de sine;
d) funcţia de exteriorizare a trăirilor psihice ale indivizilor.
Sursele principale ale atitudinilor sunt experienţa personală şi influenţa socială. Ca
urmare, ele pot fi individuale sau sociale. Acestea din urmă particularizează formele diferite de
socializare şi conduitele proprii mişcării fiecărui individ în spaţiul social. În ultimă instanţă,
atitudinile sociale reflectă ipostaza activă a unităţii în diversitate a universului social.
Formate prin interiorizarea unor solicitări şi trebuinţe integrative specifice, atitudinile
sociale sunt pasibile de modificări, chiar de restructurări formale sau de fond, odată cu
schimbarea condiţiilor care au generat solicitările integrative respective. Acest aspect nu infirmă
relativa stabilitate a atitudinilor caracterizate printr-o polaritate intrinsecă, în sensul că individul
se poate raporta la unele valori, instituţii sau contexte de viaţă fie în mod pozitiv (prin
asociere),fie în mod negativ (prin disociere). În cele din urmă, atitudinea socială reflectă
raportul trăit faţă de structura şi funcţionalitatea sistemului social.
De regulă, adevărata semnificaţie a atitudinilor transpare în opinii, fără a se identifica cu
acestea. De altfel, opiniile au fost definite frecvent ca expresii verbale ale atitudinilor sociale,
iar măsurarea opiniilor permite identificarea atitudinilor sociale ale subiecţilor şi efectuarea de
predicţii asupra comportamentului probabil al acestora. Principale deosebiri dintre atitudini şi
opinii sunt:
a) în timp ce atitudinile sunt mai stabile, opiniile sunt preponderent conjuncturale,
reflectând reacţii momentane faţă de situaţii episodice:
b) opiniile pot avea un conţinut variat – de la afectivitate la raţionalitate de tip ştiinţific
– în timp ce atitudinea implică o puternică încărcătură emoţională menită să o motiveze în
contextul unei manifestări civice strict conturate;
c) opinia indică numai ceea ce credem că este adevărat, în timp ce atitudinea indică
ceea ce suntem dispuşi să facem;
16
d) opinia implică judecăţi de valoare, în timp ce atitudinea implică exerciţiul practic al
opţiunilor valorice într-un context existenţial;
e) opinia este o expresie a universului valoric asumat de personalitate, în timp ce
atitudinea defineşte proiecţia praxiologică a acestuia în funcţie de dimensiunile
temperamentale şi de coordonatele spaţio-temporale.
Mai sintetic, cuvântul opinie indică ceea ce credem că este adevărat sau considerat
drept adevărat, iar cuvântul atitudine indică ceea ce suntem dispuşi să facem.
Deosebirile respective nu anulează legătura dintre opinii şi atitudini. În măsura în care
ideile, judecăţile, părerile, afirmaţiile sau credinţele indivizilor sau grupurilor în raport cu
anumite probleme (de ordin economic, politic, administrativ, profesional, organizaţional,
cotidian etc.) apar ca fiind structurate într-un proces constant de explorare cognitivă, opiniile
devin un mod de exprimare a atitudinilor, devin „un comportament de tip verbal” mulat pe
atitudini.
Concluzia este că opinia publică semnifică un consens atitudinal, atât opiniile cât şi
atitudinile fiind rezultate ale interacţiunii eredităţii şi mediului socio-cultural. Altfel spus,
atitudinile şi opiniile oamenilor pot fi influenţate de nivelul de cunoaştere, de capacitatea de
judecare sau de selectarea şi de acceptarea valorilor.
*
Orice opinie este fixată printr-o judecată. A avea o opinie înseamnă a crede că ceva
este într-un fel sau în altul. Opiniile nu se identifică însă cu cunoaşterea; ele sunt socotite
atitudini de ordin cognitiv cu pronunţat caracter subiectiv, fiind variate şi instabile,
dependente de condiţiile de spaţiu, timp, comunitate, vârstă etc., fapt pentru care sunt situate
(încă din antichitate) între eroare şi cunoştinţă. În dialogul Theaitetos, unde sunt discutate
variate răspunsuri la întrebarea „ce este, cunoaşterea”, Platon preciza că „vom numi
cunoaştere opinia adevărată însoţită de întemeiere”
Precizările de mai sus presupun aducerea în discuţie a raportului opiniei cu adevărul:
care este valoarea de adevăr a opiniilor?
Spre deosebire de adevăruri, care sunt, de regulă, judecăţi categorice, care pot fi
asertorice sau apodictice, opiniile sunt judecăţi problematice. Concluzia acestei situaţii este
că exprimarea opiniei ca act raţional arată doar măsura în care ne asumăm anumite idei şi
valori sau intensitatea aderenţei noastre la un anumit punct de vedere.
17
Judecata de opinie este mai superficială şi mai instabilă decât adevărul ştiinţific. Spre
deosebire de cunoştinţele ştiinţifice care sunt rezultatul raţiunii demonstrative sau
experimentale, opiniile rezultă din raţiuni argumentative cogn-afective. Aceasta explică şi
faptul că opinia se caracterizează printr-o multitudine de verosimilităţi alternative (unele chiar
opuse) cu privire la o problemă anume, spre deosebire de cunoaşterea adevărată care este, în
fiecare stadiu de dezvoltare a cunoaşterii, una singură (şi aceeaşi).
Considerând opiniile ca forme specifice de raportare a omului la realitate, unii
autori le-au identificat cu lipsa de cunoaştere (necunoaştere).
Numai că opinia implică o altă modalitate de judecare şi de raportare la diferite
probleme, care o deosebeşte de cunoaşterea demonstrativă sau experimentală. Opiniile sunt
cunoştinţe, dar cunoştinţe nedemonstrabile şi neexperimentale. Ele sunt verosimilităţi asumate
personal şi se formulează ca soluţie-răspuns la diverse probleme în care sunt făcute alegeri
între alternative aflate în relaţie cu interesele individului (sau grupului, în cazul opiniei
colective). Dimensiunea cognitivă a opiniilor vizează nu descrierea sau explicarea, ci
evaluarea şi justificarea.
Aceasta nu înseamnă că ar putea fi negată sau subestimată valoarea cognitivă a lor. Cu
precizarea că a cunoaşte opinia despre un fapt nu este acelaşi lucru cu faptul însuşi. De aceea,
a verifica adevărul opiniei înseamnă a verifica în ce măsură reflectă ea starea reală a
lucrurilor.
Totuşi, atât sub aspect cognitiv, cât şi sub raport afectiv, deosebirea dintre opinii şi
cunoştinţe nu trebuie absolutizată. Cunoştinţele pot fi obiecte de opinii, iar acestea se pot
transforma, în cursul dezvoltării istorice, în cunoştinţe.
Apoi, având în vedere că orice opinie, pentru a fi impusă, trebuie să fie argumentată,
se poate face distincţie între opinii cu argumentări justificative (de exemplu cele juridice),
opinii care se sprijină pe argumente motivaţionale (ca cele morale) şi opinii care se sprijină pe
argumente epistemice (cum sunt opiniile filosofice şi cele ştiinţifice). Şi, dacă opinia –
indiferent care – este asumată de subiect, atunci acest subiect se află pe deplin în lumea
raţiunii critice, alegerea uneia sau alteia fiind funcţie şi de gradul de cunoaştere a obiectului
opinabil.
18
Conţinutul şi forma de manifestare a opiniilor sunt dependente şi de sistemul de valori
dominante în spaţiul social existent (în care are loc socializarea). Sistemul de valori constituie
(conform cercetărilor de teren) nu cauza, ci contextul condiţional al formării opiniei publice.
Valoarea este aprecierea (preţuirea) pe care un subiect o acordă unor obiecte sau fapte
(naturale, sociale, psihice) în virtutea unei corespondenţe între însuşirile lor şi trebuinţele sau
idealurile unei comunităţi. Aceasta înseamnă că valoarea constituie o relaţie socială, iar
sistemul de valori, înţeles ca sinteză a componentelor culturale şi de civilizaţie, conferă
identitate structurală unei comunităţi.
Din perspectivă sociologică, valorile sunt idei cu privire la ceea ce este bine sau rău,
drept sau nedrept, dezirabil sau vrednic de dispreţ în relaţiile interumane sau intergrupale, idei
în care oamenii cred şi care conduc la crearea consensului social şi politic. Identificându-se cu
normele fundamentale ale diferitelor grupuri sociale sau ale societăţii globale, valorile
orientează activitatea indivizilor – inclusiv opiniile acestora - şi fac posibilă integrarea lor
socială.
Există un sistem de valori general-umane, dar valorile variază de la o epocă la alta, de
la un sistem social la altul, de la un grup la altul. Cauza trebuie localizată în caracterul
dinamic al valorilor. Conţinutul, formele de actualizare şi structura ierarhică a acestora se
modifică odată cu transformările prin care trec individul şi mediul social. Valorile conţin
elemente cognitive, afective şi conotative, fără a fi independente de individ şi de câmpul
social; ele se supun standardelor dezirabilului, sunt organizate ierarhic (în sistemul
personalităţii sau în sistemul social) şi devin relevante prin actualizarea în comportamente,
atitudini sau opinii.
În mod firesc, forţa argumentativă a unei opinii creşte dacă obiectul sau faptul opinabil
este tratat prin prisma teoriei valorilor sau ca parte constitutivă a unei table de valori. A
argumenta o interdicţie juridică de exemplu, sau un comportament moral, înseamnă a dezvălui
în ce măsură faptele respective sunt în acord – sau în dezacord – cu valorile domeniilor
respective. Tocmai pe baza acestor valori se face distincţia între fapte care trebuie să fie (sau
sunt) permise şi fapte care nu trebuie să fie (sau nu sunt) permise.
Aşadar, orice opinie care se vrea a fi impusă nu poate să nu fie circumscrisă valorilor
respective.
19
*
Ce este un obiect opinabil?
În orice opinie trebuie făcută distincţia între: a) obiectul gândit opinabil, b)
modalitatea opinabilă şi c) opinia ca întreg.
Exemplu: Opinia „Eu, X, consider că lucrarea y este o capodoperă”
cuprinde: a) modalitatea opinabilă: „Eu, X, consider” şi
b) obiectul gândit opinabil: „lucrarea y este o capodoperă”
Luată izolat, propoziţia „lucrarea y este o capodoperă” este o propoziţie constatativă
oarecare – adevărată sau falsă – indiferent cine o afirmă.
Luată în cadrul opiniei: „Eu, X, consider că …..”, propoziţia respectivă apare ca obiect
gândit de cineva, de un subiect determinat (X) care trebuie să o întemeieze cu argumente
alese în aşa fel încât să apară evidentă nu numai pentru el, ci şi pentru cel (sau cei) căruia
(cărora) i-o (le-o) transmite, argumente care să-l convingă pe destinatar să accepte că: „Da, şi
eu, Z, consider că lucrarea y este o capodoperă”
Deci, persuasiunea respectivă este dependentă şi de tabla de valori la care este raportat
respectivul obiect opinabil.
20
CAPITOLUL IV
SUBSTRATUL, STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE OPINIEI PUBLICE
4.1. Publicul şi caracteristicile sale

Delimitarea şi caracterizarea opiniei publice sunt dependente de conturarea
conceptului de public. Acesta, care este substratul, purtătorul real al opiniilor, este definit, în
genere, ca multitudine de indivizi disparaţi care manifestă reacţii şi opinii asemănătoare faţă
de unele informaţii sau evenimente. G. Gurvitch de exemplu, identificând publicul cu un grup
uman format din indivizi aflaţi la distanţă unii de alţii, constată, în La vocation actuelle de la
sociologie (1950), că se caracterizează prin atitudini şi opinii comune şi prin continuitatea
ideilor şi valorilor sociale.
Din punct de vedere sociologic, publicul este definit ca o categorie ce desemnează o
grupare de oameni, mai mult sau mai puţin numeroasă, concentrată sau dispersată spaţial,
omogenă sau eterogenă din diferite puncte de vedere (sex, vârstă, grad de instruire, profesie,
apartenenţă politică sau ideologică, rezidenţă etc.) care are în comun un centru de interes sau
de informaţie.
În literatura de profil se face distincţie între public şi alte două grupări colective
elementare: mulţimea şi masa.
Mulţimea este definită ca o grupare umană caracterizată prin:
- anonimatul membrilor, ce are ca efect lipsa oricărei răspunderi personale;
- contaminare ideatică, emoţională şi atitudinală, care are ca efect schimbări rapide
de comportament;
- sugestibilitate, care are ca efect adoptarea de către indivizii componenţi a unor idei
şi comportamente pe care nu le-ar adopta în condiţii normale.3
Masa este definită ca o grupare eterogenă ce include indivizi anonimi ce aparţin unor
straturi sociale diverse, cu moduri de viaţă diferite, care nu sunt conştienţi unul de altul şi care
reacţionează ca răspuns la propriile lor trebuinţe.
Masa şi publicul vizează structuri socio-umane diferite, opinia publică aparţinând
publicului şi nu maselor. De regulă, publicul este precedat de o „masă” în care mai mulţi
indivizi devin preocupaţi de o problemă socială. Aceasta înseamnă că un public ia naştere
3
cf. Gustav Le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura ANTET XX PRESS, Bucureşti, 1998.
21
numai atunci când grupuri organizate propun o soluţie pentru rezolvarea unei probleme,
soluţie menită să satisfacă interesele lor.
Diferenţa principală dintre masă şi public constă în aceea că în cadrul masei există o
similitudine de păreri şi acţiuni, în timp ce în cadrul publicului se manifestă o ciocnire de
opinii contradictorii. Ca urmare, membrii publicului pot fi divizaţi datorită părerilor lor opuse
asupra unei probleme controversate.
De altfel, esenţa activităţii publicului este discursul-controversă. Când un public
încetează să fie critic, el se transformă sau se dizolvă în mulţime. Dacă în mulţime
individualitatea este anulată, în public are loc o amplificare a conştiinţei de sine şi a judecăţii
critice. În public, indivizii sunt capabili nu doar să recepţioneze opinii (cum este cazul masei),
ci să emită opinii care să intre în dezbatere. Astfel, dezbaterea publică are un rol fundamental
în formarea opiniei publice a cărei calitate depinde tocmai de calitatea dezbaterii respective.
Legătura dintre opinia publică şi public transpare şi din caracterul contradictoriu al
opiniei publice, ca urmare a divizării publicului în grupuri cu interese diferite şi cu soluţii
diferite de rezolvare a problemelor. Fiecare opinie publică îşi are publicul său, format dintr-un
număr de persoane afectate de o problemă socială faţă de care adoptă o poziţie pro sau contra,
exprimată cu diferite grade de intensitate.
În literatura de specialitate se face şi diferenţa dintre public în general, din care face
parte orice om care ia poziţie în legătură cu diferite subiecte şi probleme de interes socio-
uman general, şi alte tipuri de public legate de interese mai restrânse, publicuri a căror
dimensiuni pot varia de la grupuri relativ restrânse până la cele de amploare naţională sau
mondială. Iar varietatea publicurilor în sânul aceleiaşi mase de indivizi, a aceleiaşi
colectivităţi sau societăţi, este în funcţie de varietatea centrelor de interes amintite şi are
implicaţii complexe asupra proceselor de constituire şi manifestare a opiniei publice, asupra
structurii sale interne, ca şi asupra rolului şi influenţei sale sociale.
4.2. Formarea şi structura opiniei publice

Înţelegerea opiniei publice ca simplă însumare mecanică a opiniilor individuale
prezente într-un spaţiu social concret determinat, conduce la identificarea ei cu opinia unor
„actori sociali” independenţi ce obţin informaţii, cântăresc opţiuni şi fac judecăţi evaluative
asupra evenimentelor, valorilor şi fenomenelor sociale.
22
În realitate, oamenii interacţionează, îşi împărtăşesc informaţii, se influenţează
reciproc, se simt adesea constrânşi de norme de comportament, aspecte ce le impun să
gândească într-un anumit fel despre problemele sociale. Aceasta înseamnă că opinia publică
se constituie printr-o sinteză calitativ superioară a opiniilor lor individuale.
De altfel, literatura de profil dedicată acestei probleme relevă că opinia publică are atât
o determinare de ordin obiectiv (structura socială a publicului, sistemul de valori şi de norme
dominante în grup, faptele sociale ce devin obiect de opinie), cât şi condiţionări subiective
(conştiinţa individuală, influenţele grupului şi ale liderilor de opinie, prestigiul şi autoritatea
acestora motivele personale şi colective, stările de spirit etc.). În ultimă instanţă, opinia
publică apare ca o „oglindă” a structurilor sociale, a stărilor şi intereselor socio-economice şi
politice care pot fi omogene sau eterogene, convergente sau divergente.
Gustav Le Bon4 constata că în formarea şi dinamica opiniilor se remarcă o interacţiune
a factorilor interni (caracterul, idealul, trebuinţele, interesul, pasiunile) cu factori externi
(sugestii, impresii, nevoia de explicaţii, formulele lingvistice, iluziile, necesitatea); ambele
categorii de factori sunt ghidate de raţiune şi experienţă. Evident, nu toţi factorii respectivi
intră în geneza unei opinii. „Un anumit factor care are influenţă asupra altui factor va
rămâne fără influenţă asupra unui al treilea. Ceea ce pasionează un popor poate să lase
indiferent poporul vecin” (op. cit., p. 92). Se impune totuşi luarea în considerare a tuturor
factorilor căci, deşi nu intră toţi în acţiune, oricare poate interveni la un moment dat.
În procesul de constituire şi de orientare a diferitelor curente de opinie publică
acţionează, concomitent, aspecte macro şi micro-sociale.
Între aspectele macrosociale, mai importante sunt:
a) natura sistemului social şi parametrii funcţionali ai structurilor sociale existente.
La acest nivel există curente de opinie dominante, dar şi curente de opinie marginale.
Cercetările de teren au demonstrat că acestea din urmă sunt mult mai active în direcţia
extinderii sferei de influenţă a populaţiei (deşi sunt contracarate de primele);
b) nivelul general de dezvoltare reflectat în modelele de comportament care
particularizează sistemul social global. Acest nivel influenţează calitatea curentelor de opinie
şi finalitatea revendicărilor pe care acestea le cultivă. Astfel, în timp ce într-un spaţiu al
subdezvoltării curentele de opinie vizează, în principal, revendicări de ordin material, într-un
4
în Opiniile şi credinţele, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997.
23
spaţiu social dezvoltat curentele de opinie vizează aspecte de ordin spiritual, civic, ecologic
etc.
c) conţinutul şi orientarea mesajelor politico-ideologice. Acest palier macrostructural
influenţează formarea şi formele de manifestare a opiniei publice îndeosebi într-un mediu
social pluralist unde dialogul între concepţiile filosofice şi tradiţiile culturale poate genera
curente de opinii favorabile maturizării structurilor sociale existente sau poate conduce spre
crearea unui nou cadru instituţional diferit de cel susţinut de ideologia oficială. Într-un mediu
social paternalist, în care curentul de opinie este susţinut de pârghiile instituţionale, acest
lucru e mai dificil sau chiar imposibil.
d) programele instituţiilor cultural-educative, între care un rol important revine mass-
mediei, rol ce poate fi benefic sau de stopare în formarea şi afirmarea curentelor de opinie. Un
rol important revine aici şi şcolii, opina creată de ea fiind funcţie de caracterul său: dogmatic,
cumulativ sau formativ.
e) apartenenţa la grup – influenţează mai ales dimensionarea curentelor de opinie, în
funcţie de natura grupurilor: socio-profesionale, politice, grupuri de suporteri etc.
Factorii macrosociali amintiţi sunt numiţi şi factori de bază sau primari în formarea
curentelor de opinie publică.
Factorii microsociali particularizează şi condiţionează calitatea şi forma de
manifestare a reacţiilor individuale de opinie faţă de factorii primari. Între factorii
microsociali cu influenţe în formarea opiniei publice, factori numiţi şi intermediari, se
numără:
a) interferenţa acţiunilor din interiorul grupului de bază, cât şi a diferitelor alte grupuri
din care face parte, simultan, un individ. Cu cât aceste grupuri sunt mai complementare, cu
atât opiniile indivizilor sunt mai coerente şi pot contribui la cristalizarea mai rapidă a unor
curente de opinie durabile;
b) formele de sociabilitate – exprimă amploarea şi intensitatea participării de grup la
constituirea opiniilor, ele fiind componentele cele mai elementare ale realităţii sociale; sunt
modurile de a fi legat de ansamblul social şi de a participa la el şi fac posibilă depistarea
„momentului” în care relaţiile dintre indivizi capătă valoare de relaţii sociale. La majoritatea
sociologilor formele sociabilităţii se exprimă prin expresiile: „Noi” (în locul lui „Eu”: noi,
părinţii; noi, studenţii etc.) şi „raporturile cu altul”. În cazul lui „Noi” se realizează o
24
sociabilitate prin fuziune (contopire) parţială, iar în cazul „raporturilor cu altul” avem o
sociabilitate prin opoziţie parţială.
Gradele de fuziune parţială în „Noi” sunt: masa, comunitatea şi comuniunea. Acestea
se deosebesc prin gradul de intensitate al relaţiilor interpersonale şi după volum.
Caracteristicile colectivităţilor respective îşi pun o amprentă semnificativă asupra
membrilor lor. În grupurile care se bazează pe sociabilitate de masă integrarea individului în
curentul de opinie se realizează ca urmare a presiunii externe exercitată asupra sa, fapt pentru
care formarea opiniei este pasivă şi are o pronunţată notă de conformism. Grupurile
întemeiate prin sociabilitate de comunitate se caracterizează prin stimularea cristalizării
opiniilor individuale în cadrele normative ale unor grupuri active şi în orizontul unei
participări performante. În cadrul grupurilor cărora le este caracteristică sociabilitatea de
comuniune, integrarea este un rezultat al atracţiei reciproce, fapt pentru care grupul este mult
mai activ în formarea opiniei publice. În cadrul unui partid politic de exemplu, militanţii sunt
legaţi prin „raporturi de comuniune”, membrii prin „raporturi de comunitate”, iar
simpatizanţii prin „raporturi de masă”(exemplu dat de Ion Drăgan în Opinia publică şi
propaganda, 1986).
Esenţială pentru formarea opiniei publice este existenţa unei comunităţi de interese pe
baza căreia minoritatea să accepte opinia majorităţii. Conştiinţa apartenenţei comune
(=„conştiinţa de Noi”) presupune în mod necesar un anumit grad de omogenitate şi absenţa
problemelor ireconciliabile (de neîmpăcat); în grupurile în care există disensiuni adânci nu
poate fi vorba de opinie publică.
*
Indiferent de natura factorilor sociali ce intervin în formarea opiniei publice,
cunoaşterea acesteia implică succesiunea a patru etape:
1) producerea opiniei, respectiv formularea unei idei relevante în legătură cu o
problemă controversată care polarizează atenţia unui public relativ numeros;
2) dezvoltarea opiniei, adică relaţionarea ideii respective cu aşteptările imediate şi de
perspectivă pentru a întruni un coeficient de persuasiune cât mai mare;
3) difuzarea opiniei, adică lansarea ei în segmentele de public considerate a fi cel mai
uşor de persuadat de către „producătorii de opinie”;
25
4) acceptarea opiniei şi adeziunea la ea, aspecte ce determină cristalizarea curentului
de opinie care poate asigura succes ideii emise pe termen mediu şi lung.
Mai trebuie avut în vedere faptul că în cercetarea opiniei publice se impune ca
diversitatea aspectelor macro şi micro-sociale ce intervin în formarea acesteia să fie corelate
în spaţiul teoretic. Numai în acest fel sondajul de opinie şi ancheta de opinie pot explica
dimensiunile reale ale întregului univers social ce concură la constituirea opiniilor.
*
Complexitatea opiniei publice şi rolul său în societate derivă şi din diversitatea sa
structurală, în funcţie de ponderea curentelor de idei din perimetrul unui anumit context socio-
cultural. Din această perspectivă pot să existe opinii publice omogene (axate asupra unei
anumite valori sau asupra unui set de valori apropiate), polare (valori alternative şi relativ
egale), asimetrice (valori dispersate şi inegale) şi difuze (valori încă neconfirmate sau în
proces de confirmare).
Privită în ansamblu, opinia publică este astfel un fenomen aflat, cantitativ şi calitativ,
sub tensiune cumulativă şi îndeplinind roluri constructive (pozitive) sau, dimpotrivă, roluri
distructive (negative). În această ordine de idei se pot desprinde diverse categorii de funcţii ale
opiniei publice.
4.3. Funcţiile şi dinamica opiniei publice5

În sens sociologic general, prin funcţie se înţelege rolul îndeplinit de o anumită
instituţie socială sau de un proces social anume în raport cu societatea ca întreg, iar analiza
ştiinţifică a funcţiilor relevă dependenţa organică dintre componentele sistemului social.
În acest context, cercetarea funcţiilor opiniei publice convinge că existenţa şi dinamica
respectivului proces social sunt – cu toată relativa sa independenţă – strâns legate de existenţa
şi dinamica societăţii sau a colectivităţilor umane privite ca întreg. În adevăr, specificul
funcţiilor respective, fie că este vorba de funcţii latente sau manifeste, este dependent de
domeniile în care acestea acţionează şi se manifestă: domeniul politic, economic, al
producţiei, al vieţii culturale şi al educaţiei civice etc.
5
A se vedea şi A. Bodrea, op. cit., pp. 84-99.
26
Diverse şcoli sociologice realizează o tipologie a funcţiilor opiniei publice pornind de
la trei categorii de evaluare: influenţa asupra mediului social, conţinutul şi forma de
exprimare.
Din punctul de vedere al primului criteriu (influenţa asupra mediului şi instituţiilor
sociale), pot fi distinse următoarele funcţii:
a) funcţia de control a cărei esenţă constă în aceea că opinia publică, independent de
condiţiile în care acţionează, ocupă aproape întotdeauna o poziţie cheie faţă de anumite fapte
sau evenimente ale vieţii sociale şi, îndeosebi, faţă de acţiunile statului întreprinse prin
intermediul diferitelor sale instituţii. Această funcţie dă opiniei publice caracterul unei puteri
situată deasupra instituţiilor oficiale, care apreciază şi controlează activitatea acestor instituţii.
Această funcţie a opiniei publice atinge cea mai mare dezvoltare a sa atunci când
dispune de forme variate de control şi participare a indivizilor la conducerea proceselor
sociale, deci, în condiţiile în care mecanismele democratice şi statul de drept se manifestă
plenar.
Un rol important revine opiniei publice în realizarea controlului non-formal realizat
prin aprobare sau dezaprobare difuză, prin ironie, prin ridicol, batjocoră etc. Ironia, de
exemplu, indiferent că apare sub formă stilistică sau că se petrece în registru umoristic, rezultă
din formularea unei opinii şi contribuie la corijarea unui exces prin forţa unui curent de
opinie.
Forma cea mai evoluată a controlului non-formal (sau informal) este auto-controlul,
prin care individul îşi manifestă libertatea de alegere între posibilităţile alternative de acţiune
socială, în funcţie de compatibilitatea dintre opţiunile valorice proprii şi valorile vehiculate de
opinia publică din acel moment. Spre deosebire de controlul formal, însoţit de pedepse, de
sancţiuni coercitive, auto-controlul (şi controlul informal în genere), ia forma implicită a
relaţiilor de interdependenţă care asigură autoreglarea sistemului prin stimularea
conformismului faţă de norme;
b) funcţia consultativă care constă în aceea că opinia publică oferă instituţiilor puterii,
dar şi componentelor societăţii civile, sugestii referitoare la modurile de soluţionare a unor
probleme economice, politice, culturale etc.
Într-un sistem democratic real, funcţia respectivă se poate dovedi eficientă prin
consecinţele ei, permiţând manifestarea liberă a diverselor forţe sociale şi politice. Se poate
spune că funcţia consultativă a opiniei publice contribuie la orientarea vieţii democratice
27
pluraliste în direcţia consensului, chiar între factori politici opozanţi care acceptă cel puţin trei
elemente fundamentale:
(1) valorile ultime (libertatea, egalitatea etc.) care structurează sistemul de opinii;
(2) regulile jocului sau procedurile;
(3) guvernele şi politicile guvernamentale.
Altfel spus, expresia conform căreia „în democraţie suntem de acord să nu fim de
acord” înseamnă că:
(1) trebuie să fim mai întâi de acord asupra regulilor conform cărora putem să nu fim de acord
şi să ne rezolvăm neînţelegerile şi
(2) dezacordul în cazul unor astfel de reguli este un dezacord pe care democraţia îl protejează
şi îl perpetuează (cf. Giovanni Santori, Teoria democraţiei reinterpretată, Iaşi, Editura
Polirom, 1999, pp. 102-103).
Mai mult, prin instituţionalizarea opiniei publice – trăsătură caracteristică a sistemelor
sociale moderne – funcţia consultativă a acesteia dobândeşte şi o dimensiune participativă. Ca
urmare, modelele socio-etice, sau cele culturale, recunoscute oficial prin legitimarea lor
instituţională, pot cunoaşte corecturi permanente. Aspectul benefic al acestei situaţii este
posibilitatea preîntâmpinării momentelor de criză generate de disjuncţia dintre aşteptările
publicului şi setul de valori emise de sursele oficiale de difuzare a mesajelor.
Cercetările de teren demonstrează că funcţia consultativ-participativă a opiniei publice
nu se realizează în mod vizibil sau pragmatic, ci în mod implicit, prin includerea sa în
sistemul general al controlului social (care individualizează sistemele sociale). În general,
nivelul de participare este determinat de natura sistemului social, de nivelul de dezvoltare a
forţelor de producţie şi de modelele de comportament legitimate şi susţinute de un public cât
mai numeros.
c) funcţia de directivă a opiniei publice, care constă în acceptarea ideii că hotărârea
democratică într-o anumită problemă de existenţă are un sens imperativ. Ca şi în cazul
funcţiei consultative, caracterul de directivă a opiniei publice, în societăţile democratice, se
referă, în mod practic, la majoritatea domeniilor vieţii social-politice, economice, culturale,
juridice, dobândind o pondere din ce în ce mai importantă în procesul de exprimare a opiniei
publice. În sistemele totalitare, autoritare, opina publică este restrânsă, „controlată”
administrativ, încât funcţia ei de directivă este, practic, nulă.
28
Din unghiul de vedere al celui de al doilea criteriu de clasificare (conţinutul opiniei
publice), se poate vorbi de următoarele funcţii:
a) funcţia de apreciere, ca exprimare publică a atitudinii faţă de o problemă sau alta,
faţă de un fapt sau altul din realitate. Este cea mai răspândită şi e îndeplinită, de regulă, de
părerile cele mai sărace în conţinut. Foarte adesea, în spatele acestor exprimări nu se află
nimic în afară de o atitudine pur emoţională, bazată pe momente întâmplătoare, superficiale,
nesusţinute de niciun fel de raţionamente cu privire la raporturile faţă de faptul apreciat.
Dintre toate funcţiile, cea de apreciere este considerată şi cea mai largă din punctul de
vedere al cuprinderii. Practic, ea este prezentă la toate exprimările opiniei publice, fără nicio
excepţie, acest aspect fiind legat de faptul că atitudinea oamenilor faţă de realitate poate fi
exprimată nu numai sub forma aprecierii directe, ci şi în mod indirect;
b) funcţia analitică – exprimă rolul subiectului care cercetează faptele opinabile şi
raporturile reale dintre ele;
c) funcţia constructivă – exprimă rolul subiectului care programează, prin intermediul
opiniei, relaţiile şi procesele sociale;
Aceste două funcţii sunt strâns legate. Ele au numeroase trăsături comune, ca urmare a
faptului că sunt legate de activitatea de gândire a opiniei publice. Spre deosebire de apreciere,
care se bazează, de regulă, pe informaţiile dobândite exclusiv la nivelul cunoaşterii comune
sau pe atitudinea pur emoţională a individului faţă de problema respectivă, „construcţia” şi
adoptarea, prin intermediul opiniei, a unei hotărâri sau a unui proces social presupune (într-o
măsură mai mare sau mai mică) prezenţa gândirii prospective. De această dată, pronunţarea
opiniei, într-o problemă sau alta, nu mai constituie un act de voinţă (= cu voie sau fără voie),
ci un act de cunoaştere (mai mult sau mai puţin creatoare), cuprinzând o anumită înţelegere
(mai mult sau mai puţin profundă) a relaţiilor reale şi un sistem determinat de argumente (mai
mult sau mai puţin precis), care fundamentează o anumită poziţie
În acest caz, nu mai este vorba însă de opinia publică generală sau generalizată, ci de
segmentarea ei prin dirijism social şi în spirit autoritar, ceea ce minimalizează posibilitatea
valorificării experienţei directe a maselor.
Funcţiile analitică şi constructivă par a fi astfel mai mult elitiste decât democratice;
d) funcţia de reglementare, numită şi funcţie normativă, constă în rolul opiniei publice
de a elabora şi de a introduce norme precise în relaţiile sociale. Prin aceasta, funcţia respectivă
poate afecta activitatea unor grupuri sau colectivităţi întregi, însă direcţia ei principală este
29
reglementarea comportamentelor persoanelor individuale, atât pe planul relaţiilor reciproce
dintre individ şi colectiv, cât şi pe planul raporturilor reciproce dintre indivizi.
Sub aspect normativ, opinia publică îşi afirmă rolul în reiterarea (repetarea) cadrelor
de legitimitate promovate şi acceptate ca valide la nivelul spaţiului social. Un efect îl
constituie preîntâmpinarea, prin intervenţia profilactică a opiniei publice, a evoluării spre
patologie socială a comportamentelor deviante care încalcă prescripţiile normative ce conferă
identitate funcţională unui anumit spaţiu social.
În funcţie de aria de cuprindere şi de intensitatea curentelor de opinie, funcţia
normativă a opiniei publice se confirmă fie prin conservarea cadrelor normative existente, fie
prin susţinerea valorilor unor normative viitoare.
Normele care structurează şi consolidează un anumit spaţiu social (indiferent care)
sunt de două tipuri: scrise şi nescrise. Ambele tipuri, transmise din generaţie în generaţie,
devin în conştiinţa publicului criterii imperative de apreciere a problemelor şi activităţilor
oamenilor şi dau naştere opiniei publice care, acţionând pentru impunerea conduitelor sociale
normate şi dezirabile public, se manifestă ca un element de conformism.
Cercetările comparative au demonstrat că ponderea factorului instituţional în
realizarea funcţiei normative a opiniei publice este dependentă de nivelul de maturitate al
sistemelor sociale; în societăţile mai puţin evoluate, formarea curentelor de opinie publică în
problemele majore este un rezultat al aportului instituţiilor; în societăţile moderne, aportul
instituţional scade, prevalând aspectele de ordin moral.
Unii sociologi consideră că funcţia de reglementare, spre deosebire de funcţiile
analizate anterior, este prin excelenţă educativă. Ea se realizează şi atunci când opinia publică
nu se manifestă activ. Aceasta întrucât există un cod nescris (sau prescris) de reguli, de legi
sau de cutume, cod acceptat de societate (sau de un anumit grup social) şi care determină
comportamentul individului.
De altfel, funcţia de reglementare este una dintre cele mai vechi funcţii ale opiniei
publice. În toate societăţile opinia publică – indiferent de formele ei de existenţă şi de
manifestare – a avut rol de sursă şi de reglare a acţiunilor omeneşti. Iar în actualul context
social rolul de educator şi reglator al opiniei publice se impune cu o necesitate stringentă.
Din perspectiva celui de al treilea criteriu (forma de exprimare), se remarcă două
funcţii ale opiniei publice:
a) o funcţie pozitivă, concretizată în „programarea” proceselor sociale;
30
b) o funcţie negativă, concretizată fie prin declaraţii negative, fie prin abţinerea de a
propune un program propriu.
Distincţia dintre aceste două funcţii se poate vedea cu claritate în situaţiile în care
opinia publică este solicitată în consultarea sau direcţionarea faptelor, evenimentelor sau
comportamentelor individuale şi sociale, situaţii în care opinia publică recurge la două forme
de exprimare: fie încurajare, susţinere, confirmare, fie dezaprobare, refuz de a sprijini sau
negare.
*
Odată cu schimbările din societate sau, uneori, înaintea acestora, se produc şi
schimbări ale opiniei publice, ceea ce înseamnă că între dinamica socială şi dinamica opiniei
publice există o foarte strânsă şi complexă legătură.
Ca orice alt fenomen social inclus organic într-o anumită structură socială, opinia
publică are şi o relativă autonomie, dispunând de un sistem propriu şi de un mecanism
specific de funcţionare care se caracterizează prin:
 coexistenţa şi propagarea opiniilor;
 schimbul continuu de opinii (judecăţi, prejudecăţi, informaţii corecte sau false,
stereotipuri, rumori, zvonuri etc.).;
 transformarea calitativă a acestora;
 nivelarea, stabilizarea şi selecţia lor;
 structurarea opiniilor în tendinţe mai cuprinzătoare.
Cristalizarea şi stabilizarea opiniilor, cuprinderea lor într-un sistem mai extins bazat pe
norme şi tradiţii sociale care poartă mesajul unor interese sociale mai ample şi eterogene, sunt
procese apte să modifice sau să menţină sentimente şi atitudini, să adopte noi convingeri sau,
dimpotrivă, să respingă şi să izoleze altele.
În perspectivă sociologică, opinia publică nu poate fi identificată cu totalitatea
opiniilor manifestate public, întrucât nu toate acestea constituie materia de bază a opiniei
publice privită ca sistem al fenomenelor de comunicare. Spre exemplu, variate poziţii
exprimate la radio, în presă, la televiziune şi prin alte mijloace de comunicare în masă pot să
influenţeze publicul efectiv, generând noi sfere de identificare a opiniei publice, sau,
dimpotrivă, pot să fie în afara sferei de interese a publicului respectiv.
31
Din acest punct de vedere, pot fi consemnate tipuri distincte ale opiniei publice.
Filosoful şi logicianul austriac Karl Popper, de exemplu, constata (în lucrarea În căutarea
unei lumi mai bune, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998,, pp. 165-166) existenţa a două tipuri
de opinie publică: una care „este ancorată în instituţii” şi alta care „nu este ancorată în
instituţii” şi oferă atât exemple de instituţii care servesc opiniei publice sau influenţării ei
(presa, partidele politice, societăţile, universităţile, comerţul de carte, radioul, teatrul,
cinematograful, televiziunea, reţelele de Internet, telefonia mobilă), cât şi exemple de formare
a opiniei publice fără asemenea instituţii specializate (ceea ce spun oamenii despre cele mai
recente întâmplări sau despre străini în diverse locuri publice, ceea ce discută unii despre alţii
la o cafenea, într-un local etc.). Constatările respective relevă contribuţia tot mai mare pe care
o aduc mijloacele de comunicare în reducerea sau anihilarea dezacordului dintre interesul
social şi modul de abordare personală a „evenimentelor”. Publicitatea făcută unui
„eveniment” sau tăcerea în care el e învăluit, modul de selectare şi prezentare a ştirilor,
comentarea „evenimentului” influenţează în egală măsură conţinutul, oferta de informaţii şi
structura de comunicaţii ale opiniei publice.
În acest context, se impune precizarea că procesele comunicaţionale ce fac parte
integrantă din opinia publică diferă de cele care influenţează opinia publică; de pildă, nu se
pot încadra în opinia publică, declaraţiile oficiale ale reprezentanţilor unor structuri ale
puterii. Opinia publică oglindeşte tocmai raportul dintre cei care participă direct şi cei ce
participă indirect la structura puterii, raport ce impune separarea opiniilor instituţionalizate
(oficiale) de cele neinstituţionalizate; numai acestea din urmă reprezintă, de fapt, obiectul
cercetării opiniei publice.
Apoi, opinia publică nu se identifică nici cu atmosfera publică, deşi este un fenomen
strâns legat de aceasta. Opinia publică este generată mereu de un eveniment concret cu un
conţinut bine determinabil; la formarea opiniei publice contribuie însă nu un singur
eveniment, ci o întreagă înlănţuire de evenimente. O asemenea particularitate explică de ce o
atmosferă publică identică – de nemulţumire de pildă – poate fi generată de evenimente cu
totul diferite. În acelaşi timp, procesele constitutive ale opiniei publice apar într-un mediu
spiritual determinat, într-o atmosferă publică cu anumite caracteristici, care influenţează
structurile de comunicaţii, mecanismul de funcţionare şi intensitatea opiniei publice; pe de
altă parte, şi opinia publică provocată de un eveniment concret contribuie la modelarea
atmosferei publice generale.
32
Toate acestea îndreptăţesc concluzia potrivit căreia prin opinie publică trebuie înţeles
sistemul aprecierilor de valoare, al dorinţelor şi manifestărilor de voinţă indicate de
evenimente determinate, funcţionând în structuri sociale eterogene,care se cristalizează în
diferite formaţii socio-umane şi în procese de comunicaţii. Opinia publică oglindeşte astfel
raporturi sociale, raporturi în care dominante sunt separarea sferei instituţionalizate de cea
neinstituţionalizată, a statului de societate, a guvernanţilor de guvernaţi, a celor ce participă
direct la putere de cei care nu participă. Opinia publică nu este, fireşte, numai o urmare pasivă
sau un simplu derivat al relaţiilor sociale, ci şi un modelator activ al acestora şi, într-un
anumit sens, parte integrantă a lor.
Un rol deosebit de important în formarea şi orientarea curentelor de opinie publică îl
au şi aşa-numitele procese intermediare (microgrupurile, liderii de opinie, relaţiile şi
conversaţiile interpersonale). În adevăr, cercetările şi studiile efectuate de diverşi specialişti
au evidenţiat faptul că opinia publică se constituie şi acţionează la niveluri diferite, potrivit
dimensiunii grupurilor sau comunităţilor sociale respective. Se poate, astfel, identifica opinia
publică la nivelul grupurilor socioprofesionale cu dimensiuni mai restrânse, la nivelul unor
comunităţi zonale, rezidenţiale, la nivelul unor organizaţii sau organisme, la nivelul unor
categorii sau clase sociale, al unei sau unor naţiuni, la nivel mondial.
Reprezentând un fenomen de natură psihosociologică determinat şi „reglat” de faptele
din viaţa socială, de fluxul de informaţii şi de interpretarea lor, de schimbarea centrelor de
interes ale publicurilor, opinia publică trebuie analizată şi apreciată în întreaga ei complexitate
şi mişcare, nu ca o realitate statică, imuabilă, ci ca un proces dinamic. Opinia publică se
caracterizează şi printr-o anumită dinamică în timp. Ea poate să aibă anumite orientări într-un
stadiu iniţial şi altele în perioade succesive de timp, fiind, de regulă, fluctuantă. Apoi, opinia
publică poate fi influenţată sau schimbată şi prin oferta de informaţii care pot fi selecţionate şi
direcţionate în mod intenţionat spre orientarea dorită.
Opinia publică se formează atât în mod spontan, pe baza condiţiilor de existenţă şi în
virtutea unor tradiţii, obiceiuri, stări de spirit – elemente specifice psihologiei sociale -, cât şi
sub influenţe ideologice. În funcţie de gradul de conştiinţă, de nivelul de dezvoltare a
societăţii, de condiţiile politice în care se formează, de caracterul ideologiei a cărei influenţă o
suferă, conţinutul opiniei publice poate să cuprindă, pe lângă elemente ale spontaneităţii
cotidiene şi elemente formate şi ghidate spre realizarea conştientă şi intenţionată a diverselor
scopuri sugerate de anumite interese şi elaborate pe un anumit fond ideatic.
33
Prin urmare, opinia publică reflectă, într-un fel sau altul, întotdeauna şi în toate
cazurile, realitatea socială. Dincolo de aprecierile oamenilor stau relaţiile sociale reale care
generează reprezentările şi concepţiile respective şi care se reflectă în acestea. De aceea, în
analiza sa, cercetătorul opiniei publice nu poate să se limiteze numai la examinarea conştiinţei
„în sine”, numai la constatarea evantaiului de opinii. El trebuie să dezvăluie conţinutul real al
opiniei şi, înainte de toate, raporturile din viaţa socială care s-au reflectat în mod specific în
conştiinţa oamenilor sub forma acesteia.
34
CAPITOLUL V
CERCETEREA SOCIOLOGICĂ A OPINIEI PUBLICE
5.1. Indicatorii cercetării

Investigarea concretă a opiniei publice trebuie să evalueze o serie de parametri ai
fenomenului respectiv, cum sunt: conţinutul, dimensiunea, stabilitatea/schimbarea, structura
morfologică, structura comunicaţională şi intensitatea.
Conţinutul. Spre deosebire de obiectul opiniei publice care este însuşi evenimentul
responsabil de constituirea acesteia, conţinutul ei semnifică modul particular de explicare (sau
interpretare) a evenimentului respectiv în conştiinţa oamenilor.
Conţinutul opiniei publice indică cum anume vorbesc oamenii despre un eveniment
dat. De aceea cunoaşterea conţinutului respectiv presupune aducerea în discuţie atât a
conceptelor, cât şi a operaţiilor logice folosite de diferite straturi şi grupuri de oameni în
formularea opiniilor referitoare la eveniment.
Prin urmare, analiza conţinutului concret al opiniei publice înseamnă, în principal, nu
obţinerea de răspunsuri cu „da” sau „nu” la anumite întrebări legate de eveniment, ci studierea
aspectelor ce ţin de obiectul şi conţinutul acelor preocupări (sau îngrijorări) ale oamenilor care
conduc la manifestări (sau opinii) publice (sau de masă).
Din acest motiv, cercetătorului nu-i poate fi indiferent dacă opinia publică este
declanşată de: a) probleme reale sau false (pseudoprobleme); b) probleme esenţiale, secundare
sau fără legătură cu evenimentul; c) probleme de interes strict personal sau cu o arie mai
largă.
Concluzia este că analiza comparativă de conţinut a opiniilor publice concrete poate să
ofere informaţii deosebit de semnificative atât despre publicul efectiv şi reprezentanţii săi
individuali, cât şi despre sistemul concret al relaţiilor sociale.
*
Dimensiunea. Dimensiunea opiniei publice vizează;
a) extinderea şi eterogenitatea structurală a populaţiei în care au apărut şi s-au
propagat opiniile;
b) diferitele tipuri de manifestări (volitive etc.) ce apar ca reacţii la evenimentul
declanşator de opinie.
35
Purtătorul acestor manifestări este publicul efectiv, iar cunoaşterea dimensiunii şi
compoziţiei sale structurale, precum şi a relaţiei lui cu publicul potenţial şi cu populaţia
competentă poate contribui la dezvăluirea unor probleme sociologice mai profunde, cât şi la
fundamentarea unei teorii sociologice asupra opiniei publice în general.
*
Stabilitatea/schimbarea. Opiniile publice diferă între ele din punctul de vedere al
formării, duratei, etapei de dezvoltare şi dispariţiei lor.
Punctul de plecare al formării opiniei publice concrete este momentul în care devine
cunoscut evenimentul generator de opinie (numit eveniment indicator). În ceea ce priveşte
dispariţia unei opinii concrete, realitatea demonstrează că, deseori, se poate vorbi doar de o
estompare a ei. Motivul îl constituie faptul că este posibil ca o problemă care nu-i mai
preocupă pe oameni la un moment dat, să reapară în alt context temporal.
Situaţia respectivă convinge că se poate vorbi şi de o opinie publică latentă datorată
suspendării temporare a interesului publicului care, tot temporar, poate fi canalizat spre alte
probleme, fapt pentru care analiştii opiniei publice consideră că, în majoritatea cazurilor,
fenomenele care se desfăşoară intre limitele extreme ale genezei şi dispariţiei unor opinii
cunosc, succesiv, momente de culminaţie şi de recesivitate.
Trebuie remarcat, de asemenea, că prin analiza raportului dintre stabilitatea şi
schimbarea opiniilor publice, se poate ajunge la cunoaşterea regularităţii diferitelor tipuri de
opinie publică.
*
Structura morfologică a opiniei publice este dată de formele de apariţie (de
manifestare sau prezentare) exterioară a acesteia. Formele morfologice tipice de apariţie
exterioară a opiniei publice sunt:
a) opinia manifestată sub forma plebiscitului;
b) opiniile demonstrative caracteristice comportării de masă;
c) opiniile manifestate şi schimbate în diferite foruri;
d) opiniile manifestate sub forma comentariilor „din gură în gură”.
Aceste forme (sau formaţii) morfologice pot constitui manifestări ale apariţiei opiniei
publice în funcţie de:
- caracterul evenimentului declanşator;
36
- sistemul concret al relaţiilor sociale;
- mărimea şi compoziţia publicului efectiv;
- dorinţa socială a cunoaşterii opiniei publice;
- tradiţiile vieţii politice ş.a.
Depistarea acestor aspecte este (şi trebuie să fie) o componentă necesară a abordării
sociologice complexe a structurii opiniei publice.
*
Structura comunicaţională a opiniei publice vizează: structurile sociale în care se
propagă diversele opinii, căile de comunicaţie a acestora şi formele în care ele se propagă.
Importanţa cunoaşterii structurii comunicaţionale constă în faptul că poate clarifica o
serie de probleme ce privesc:
- schimburile de păreri în faţa diverselor foruri sociale;
- forma în care oamenii iau cunoştinţă de evenimentul declanşator;
- rolul comunicării prin viu grai în difuzarea opiniilor;
- rolul diferitelor grupuri de populaţie în difuzarea opiniilor;
- distincţia între „liderii de opinie” şi „receptorii” de opinie ş.a.
*
Intensitatea. Opiniile generate de evenimentul declanşator conţin, de regulă, păreri
apreciative (aprobare sau refuz). Gradul de apreciere a evenimentului respectiv reprezintă
indicatorul intensităţii opiniei publice.
Gradul de intensitate a aprobării sau refuzului poate duce la accentuarea sentimentelor
sau pasiunilor, situaţie ce poate avea ca efecte:
- o diversificare a formelor de manifestare;
- o creştere a vitezei de reacţie a proceselor comunicaţionale;
- accelerarea, încetinirea sau blocarea desfăşurării evenimentelor ş.a.
Măsurarea gradului de intensitate a opinie publice concrete presupune utilizarea unor
tehnici mai complexe de cercetare. Iar cercetarea sociologică a opiniei publice trebuie să
vizeze evaluarea specifică a tuturor indicatorilor de mai sus, evaluare realizată – în sociologia
modernă – cu diverse instrumente şi metode, între care cel mai frecvent utilizat (mai ales în
sfera vieţii politice) este sondajul de opinie (folosit, înainte de toate, pentru a anticipa
preferinţele electoratului).
37
Perspectiva sociologică asupra opiniei publice, denumită în mod curent sociologia
opiniei publice, are o serie de caracteristici. Le vom examina pe rând, nu înainte însă de a
preciza ce este sociologia. De acord cu Traian Herseni (1982), înţelegem prin sociologie
teoria generală a vieţii sociale. Sociologia, ca „studiu sistematic al comportamentului social şi
al grupurilor umane” (Schaefer şi Lamm, 1983/1995, 5), se centrează pe „studiul modelelor
interacţiunilor umane” şi integrează cunoştinţele din alte ştiinţe sociale, precum psihologia,
istoria, economia, politologia, tinzând către o viziune holistică asupra vieţii sociale (cf.
Champion şi alţii, 1984, 4). Ca ştiinţă, sociologia are numeroase ramuri (sociologii
specializate), între care şi sociologia opiniei publice (cf. Mihăilescu, 2000, 38). Tinzând să se
autonomizeze, acest domeniu de studiu (opinia publică) nu mai apare, pe plan mondial, între
specializările sociologiei (Sociological Abstracts, 1994). În ceea ce ne priveşte, preferăm să
vorbim despre abordarea sociologică a opiniei publice şi nu despre o sociologie a opiniei
publice. Este evident că oamenii trăiesc în societate, că opiniile lor apar ca reacţie la o
problemă socială, larg dezbătută în public, în grup. Funcţiile opiniei publice sunt de natură
socială.
Abordarea sociologică a opiniei publice presupune câteva lucruri. Mai întâi,
considerarea opiniei publice ca un fapt social, în sensul consacrat de Émile Durkheim (1858 -
1917) în Les Régles de la méthode sociologique (1895), adică fapte care constau „în moduri
de a lucra, de a gândi şi de a simţi, exterioare individului şi care sunt înzestrate cu o putere de
constrângere în virtutea căreia ele se impun” (Durkheim, 1895/1974, 59).
Opinia publică are aceste caracteristici: este exterioară individului şi exercită o
constrângere socială. În ce sens opinia publică este exterioară individului? Preluăm analogia
făcută de Émile Durkheim: celula vie conţine doar particule minerale, societatea doar indivizi.
Din elemente minerale rezultă viaţa, din indivizi societatea. Cine ar putea să susţină însă că
viaţa există în particulele minerale şi societatea se reduce la indivizi? Émile Durkheim spune:
„Totdeauna când anumite elemente, combinându-se, degajă, prin însuşi faptul combinării lor,
fenomene noi, trebuie să admitem că aceste fenomene sunt situate, nu în elemente, ci în
întregul format prin unirea lor” (Durkheim, 1895/1975, 45). Este şi cazul opiniei publice ca
unitate, ca o combinare sui generis a opiniilor indivizilor, fiind deci exterioară acestora. În
acelaşi timp, opinia publică exercită o constrângere socială, în sensul că indivizii sunt obligaţi
să ţină seama de opinia publică existentă. În acest sens, opinia publică apare ca o instituţie, ca
un tribunal al poporului. Putem spune, împreună cu fondatorul sociologiei franceze, că opinia
38
publică trebuie tratată ca un lucru cognoscibil, „trecând treptat de la caracterele cele mai
imediat vizibile la cele mai puţin vizibile şi mai adânci” (Durkheim, 1895/1975, 41). Ceea ce
este direct observabil în opinia publică sunt răspunsurile la întrebările dintr-un chestionar sau
declaraţiile spontane ale indivizilor, scrisorile adresate factorilor de putere etc. Opinia publică
înseamnă mai mult decât acestea şi mai mult chiar decât adiţionarea lor. Ea este o structură
(judecăţi, emoţii, aspiraţii, credinţe, reprezentări sociale, elemente mnezice şi volitive,
stereotipuri, evaluări subiective) ce apare pe baza unor legi proprii. În al doilea rând, a aborda
sociologic opinia publică înseamnă să tratezi fenomenul ca un tot, ca un întreg; înseamnă să îl
analizezi sub toate aspectele:; psihologic, istoric, informaţional, lingvistic, politologic,
statistic etc. Vocaţia integratoare a sociologiei apare cu pregnanţă în modalitatea de studiu a
opiniei publice. Fiecare aspect în parte este urmărit nu pentru a fi cunoscut separat în
profunzime – ceea ce constituie sarcina fiecărei discipline sociale particulare –, ci pentru a
evidenţia relaţiile dintre factorii demografici, psihologici, economici, istorici, culturali,
legislativi etc. şi emergenţa opiniei publice, ca urmare a combinării acestor factori, cum cerea
de altfel încă Émile Durkheim (1895/1974, 45). In acest sens, sociologii raportează opiniile –
aşa cum rezultă din sondaje – la categoriile socio-demografice şi profesionale: sunt comparate
răspunsurile obţinute de la populaţia din diferite clase de vârstă şi categorii socio-
profesionale. Raportul individ/societate – problemă centrală a sociologiei – este convertit în
studiul relaţiei dintre opinia elitelor şi opinia publicului general. Rolul liderilor de opinie, al
jurnaliştilor a intrat în preocupările cercetărilor de sociologie a opiniei publice, ca şi relaţia
dintre comunicarea în masă, socializarea politică şi opinia publică. Astfel de probleme sunt de
domeniul sociologiei comunicării în masă şi al sociologiei politice. Din raţiuni didactice nu ne
vom referi la ele decât tangenţial. Cei ce se specializează în relaţii publice şi în comunicarea
socială vor trebui să mobilizeze cunoştinţele din domeniile amintite când vor aborda
sociologic opinia publică.
5.2. Sondajul de opinie

5.2.1. Definiţie, geneză, caracteristici
Prin natura şi scopurile sale, sondajul de opinie poate oferi colectivităţilor umane
informaţii mai mult sau mai puţin corecte asupra stărilor de spirit, asupra preferinţelor şi
atitudinilor politice, economice sau sociale.
39
Etimologic, termenul sondaj se referă la „acţiunea de a sonda”, a prospecta direct în
interiorul unui fenomen, proces sau organism (din natură şi din societate), prin „luare de
probe” în scopul cercetării, a studierii obiectului sau subiectului în cauză.
În ceea ce priveşte sondajul de opinie publică este definit, într-o accepţie generală, ca
operaţie complexă de măsurare a opiniilor asupra unor probleme specifice prin intermediul
interviurilor aplicate asupra unui eşantion reprezentativ din populaţia ale cărei opinii urmează
să fie descrise constatativ.
Observarea experimentală a opiniilor permite şi substituirea definiţiei formale şi
abstracte a opiniei publice cu o definiţie operaţională care ar permite constatarea că „opinia
publică este o chestiune de fapt: ea exită sau nu există” (Cf. Jean Stoetzel şi Alain Girard,
Sondajele de opinie publică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 31).
Semnificaţia metodologică a definiţiei operaţionale constă în aceea că informaţii despre
realitatea sau absenţa fenomenului respectiv (a opiniei publice) ne pot fi date de forma pe care
o ia distribuţia părerilor exprimate de un ansamblu de indivizi. În cazul în care, în ansamblul
investigat, se manifestă o opinie publică, forma amintită permite să i se cunoască sensul şi să i
se determine intensitatea.
Intenţiile de cunoaştere a aşteptărilor publicului au fost prezente în toate timpurile, dar
apariţia sondajelor de opinie este situată în perioada dintre cele două războaie mondiale,
perioadă în care „metoda reprezentativităţii” – definită ca o sinteză între „alegerea la
întâmplare” şi „alegerea semnificativă” (metode frecvent utilizate în statistică) – s-a impus în
cercetarea sociologică în locul procedeului de obţinere a cunoştinţelor prin gândirea (reflecţia)
cercetătorului pe baza observaţiilor empirice.
Cuvântul sondaj a fost lansat în anul 1936 în cadrul Institutului Francez de Opinie
Publică (IFOP); ulterior, s-a impus şi s-a extins la nivelul continentului european (şi nu
numai), odată cu dezvoltarea practicii şi a instituţiilor democraţiei. Extinderea spectaculoasă
şi folosirea deseori abuzivă a sondajului de opinie s-a datorat ( în principal):
- cunoaşterii opţiunilor electorale şi posibilităţii influenţării acestora;
- popularităţii politicienilor şi a formaţiilor politice;
- reglării politicilor guvernamentale pe baza curentelor şi tendinţelor opiniei publice
ş.a.
Deşi colective, fenomenele de opinie publică nu pot fi cercetate decât prin intermediul
indivizilor. Aceasta înseamnă că opinia publică nu este vreo entitate supra-individuală, ci este
40
rezultatul unor procese interpersonale complexe (şi care se produc în conştiinţe) în legătură cu
structurile sociale şi cu funcţionarea instituţiilor.
Opiniile individuale nu sunt însă independente de situaţia de fapt în care este implicată
fiecare persoană. Ele nu sunt lipsite de conţinut, ci se bazează pe un suport material,
psihologic şi social, cât şi pe o experienţă proprie care le fundamentează şi le explică.
La fel, opinia publică nu apare din nimic, este şi ea legată de o anumită problemă, se
materializează şi se exprimă în funcţie de situaţia de moment. Ea se schimbă nu pentru că este
nestatornică, ci fiindcă situaţiile care o generează se schimbă.
De aceea, cunoaşterea directă a fenomenelor de opinie publică este benefică pentru:
a) explicarea mecanismelor sociale;
b) înţelegerea acţiunilor grupurilor, indivizilor sau ale maselor;
c) stabilirea unor programe de acţiune socială conforme cu aspiraţiile şi exigenţele
subiecţilor acestora;
d) elaborarea unor programe sociale.
Prin efectele sale, opinia publică acţionează ca:
a) mijloc de reglementare a conduitelor şi relaţiilor sociale;
b) factor de apreciere a diferitelor fenomene sociale;
c) stimulent de necontestat al acţiunii sociale.
5.2.2. Etape şi mod de desfăşurare

Sondajul de opinie, privit ca metodă specifică a investigaţiei sociologice de teren,
implică parcurgerea mai multor etape în cadrul cărora se realizează, într-o succesiune logică,
interogarea directă a unui număr de indivizi în vederea unei generalizări. În general, se
consideră că investigaţiile sociologice sau psihosociologice, inclusiv sondajul de opinie,
trebuie să parcurgă, metodologic, următoarele etape: delimitarea obiectului; pre-ancheta;
stabilirea obiectivelor; determinarea universului anchetei;eşantionarea; alegerea tehnicilor de
cercetare; pretestarea instrumentelor de cercetare; definitivarea instrumentelor de cercetare;
aplicarea instrumentelor de cercetare în teren; prelucrarea informaţiilor obţinute; analiza
rezultatelor; redactarea raportului de cercetare.
1. Delimitarea obiectului cercetării implică alegerea („decuparea”) acelor fenomene şi
procese sociale considerate aprioric relevante şi care corespund unei teorii (sau unei ipoteze
teoretice). Delimitarea nu se face însă numai în raport cu ideea, cu scopul declarat al
41
iniţiatorilor investigaţiei sau cu metodologia ce urmează a fi aplicată, ci şi cu o serie de factori
tehnici şi de altă natură, cum sunt: nivelul de calificare al personalului de cercetare, termenul
calendaristic al sondajului, posibilităţile economice şi financiare ş.a.
2. Pre-ancheta urmăreşte stabilirea obiectivelor, pornind de la analiza logică
amănunţită a ipotezelor posibile, selectându-se ipotezele verificabile. Totodată, în această
etapă se urmăreşte estimarea cât mai exactă a costului cercetării, a timpului de realizare, ca şi
a dificultăţilor de teren previzibile în desfăşurarea investigaţiei.
3. Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor. În funcţie de obiectivele
urmărite se formulează explicit ipotezele de cercetare, având în vedere complexitatea,
diversitatea şi mobilitatea subiectelor (temelor), precum şi variabilele posibile.
În formularea ipotezelor care urmăresc testarea relaţiei dintre variabile, trebuie să se
precizeze ce fel de legături se consideră că există între fenomene, urmărindu-se, totodată,
validitatea ipotezelor. În cercetarea sociologică empirică, o ipoteză poate fi validată în măsura
în care:
- este verificabilă;
- utilizează concepte ştiinţifice;
- se bazează pe observarea faptelor reale;
- are un înalt conţinut informaţional;
- este conformă conţinutului actual al cunoştinţelor ştiinţifice din domeniul dat.
4. Determinarea universului anchetei presupune stabilirea populaţiei ce constituie
obiectul investigaţiei. Aceasta înseamnă practic delimitarea eşantionului asupra căruia se va
realiza direct ancheta; în funcţie de scopul cercetării şi de obiectivele urmărite, universul
anchetei poate fi mai amplu sau mai restrâns.
5. Alcătuirea eşantionului presupune a căuta în cadrul unei populaţii de referinţă,
printr-un anumit procedeu (de eşantionare), un anumit număr de indivizi a căror grupare
trebuie să îndeplinească anumite însuşiri, în primul rând pe aceea de a fi reprezentativi.
Credibilitatea rezultatelor finale este dependentă de mărimea eşantionului; se admit erori de 4-
6%, ceea ce permite să se lucreze cu eşantioane care să cuprindă între 500-2000 persoane.
Mai exact, eşantionarea reprezintă extragerea din ansamblul populaţiei vizate de
cercetare, a unui segment ce va fi supus nemijlocit investigaţiei. Această selecţie trebuie
realizată în aşa fel încât să se asigure eşantionului – cum am mai arătat – o calitate esenţială şi
anume, reprezentativitatea. Aceasta, definită drept caracteristica de a reproduce cât mai fidel
42
structurile şi caracteristicile populaţiei din care s-a extras, permite generalizarea rezultatelor
obţinute prin investigarea eşantionului, la nivelul populaţiei pe care o reprezintă.
Se cunosc două procedee de eşantionare care se practică în mod obişnuit:
a) procedeul probabilist sau al alegerii aleatorii, care presupune:
- existenţa unei baze de eşantionaj;
- numerotarea unităţilor cuprinse în bază şi tragerea la sorţi a unităţilor de
investigat sau aplicarea tabelelor speciale de numere aleatorii;
b) procedeul cotelor, care presupune:
- constituirea unui model (machete) a populaţiei de investigat;
- atribuirea unei „cote” fiecărui anchetator.
Pentru ca eşantionul să participe adecvat la cunoaşterea întregului pe care îl reprezintă
şi din care face parte, este necesar să se soluţioneze două probleme esenţiale:
- stabilirea volumului (a „taliei”) şi
- alegerea tipului de eşantion (selectarea subiecţilor).
În stabilirea volumului, trebuie să se ţină cont de faptul că acesta trebuie se fie
suficient de mare pentru a asigura reprezentativitatea şi valoare răspunsurilor şi raţional de
mic pentru ca echipa de cercetare să chestioneze pe toţi subiecţii aleşi. Şi, având în vedere că
gradul de precizie urmărit şi gradul de omogenitate a populaţiei investigate sunt dependente
de dimensiunea eşantionului, se impune ca, pentru delimitarea eşantionului optim, calculele
matematice să fie însoţite de analiza calitativă a populaţiei din care se extrage eşantionul, de
observarea directă a acesteia şi de evaluarea, chiar şi intuitivă, a structurii sale (dacă este
omogenă sau neomogenă). Aici intervine în mod expres şi rolul sociologului a cărei activitate
şi interpretare se bazează pe cunoaşterea şi înţelegerea proceselor şi mecanismelor sociale, dar
şi pe intuiţie şi imaginaţie.
În ceea ce priveşte alegerea tipului de eşantion, procedeul cel mai adecvat de alegere a
subiecţilor asupra cărora se va efectua sondajul depinde de mai mulţi factori, cum sunt:
- natura datelor disponibile asupra populaţiei totale;
- gradul de omogenitate al populaţiei;
- natura „universului” studiat;
- mijloacele materiale de realizare a investigaţiei;
- natura anchetei iniţiate etc.
43
De reţinut că diversitatea tipurilor de eşantioane şi a procedurilor de sondaj este cerută
de necesitatea reducerii la minimum a probabilităţilor de eroare.
6. Alegerea tehnicilor de cercetare este menită să surprindă cât mai exact faptele şi
fenomenele sociale, să stabilească cele mai adecvate modalităţi de studiu si de conexare a
tehnicilor de cercetare în vederea înţelegerii şi explicării coerente şi obiective a fenomenelor.
Principalele tehnici de cercetare sociologică sunt: observarea directă, studiul documentelor
(observaţie indirectă), interviul şi chestionarul.
7. Pretestarea instrumentelor de cercetare constă în efectuare unor anchete-pilot.

Dacă pre-ancheta este o reflecţie critică asupra ipotezelor cercetării, fiind o problemă de
metodologie, testarea prealabilă are funcţia de evaluare şi verificare a instrumentelor de
cercetare (chestionare, ghid de observaţie sau de interviu), vizând perfecţionarea tehnicilor de
cercetare.
8. Definitivarea instrumentelor de cercetare este premergătoare aplicării în teren a

acestora şi vizează atât elementele de conţinut, cât şi formele lor de prezentare.
9. Aplicarea (administrarea) „în teren” a instrumentelor de cercetare se realizează

prin mai multe procedee, cele mai frecvent utilizate fiind: auto-administrarea (aplicare directă
de către subiecţii investigaţi) şi administrarea indirectă (prin intermediul operatorilor).
Se mai utilizează, dar mai puţin frecvent, procedeul expedierii prin poştă a
chestionarelor, sau cel al „administrării colective” (tip „extemporal”) cu participarea
operatorului, cercetătorului etc.
10. Prelucrarea datelor (informaţiilor) obţinute, operaţie ce constă în clasificarea,

înserierea şi prelucrarea matematică a acestora, pentru a putea fi utilizate. Informaţiile
obţinute prin chestionar sau interviu sunt codificate şi li se atribuie, pe categorii bine
delimitate, anumite simboluri de recunoaştere (numere sau litere). Este vorba, în fond, de
stabilirea semnificaţiei datelor obţinute şi de construirea unor categorii corespunzătoare ce vor
fi notate convenţional cu cifrele sau literele de cod, ceea ce presupune condensarea,
44
sistematizare şi echivalarea informaţiilor în vederea asigurării validităţii lor şi a sesizării
diferenţierilor dintre categoriile de clasificare a acestora.
Prelucrarea informaţiilor se face şi în funcţie de cerinţele beneficiarilor. Cu precizarea
că amplitudinea (întinderea, amploarea) în interpretarea rezultatelor trebuie să fie compatibilă
cu deontologia profesională unanim admisă în cercetarea sociologică de teren.
11. Analiza rezultatelor se efectuează în perspectiva confirmării sau infirmării

ipotezelor; statistic, se evaluează ponderea sau importanţa fiecărei variabile, stabilindu-se care
dintre acestea este semnificativă sau nu. Analiza nu se opreşte însă la constatări sau evaluări
statistice, fiind necesară trecerea la examenul calitativ care constă în explicaţia cauzală, prin
interpretarea rezultatelor din cel puţin două perspective: succesiunea în timp a variabilelor şi
influenţa perturbatoare a altor variabile.
12. Redactarea raportului de cercetare. Întotdeauna, investigarea fenomenelor sociale

se efectuează cu scopul de a evalua o anumită realitate socială (opinia publică, în cazul de
faţă), rezultatele fiind transmise celor interesaţi direct sau indirect: factori politici de decizie,
specialişti în diferite domenii şi, în cele din urmă, publicului. În funcţie de destinatar,
prezentarea cercetării se face diferenţiat, avându-se în vedere o anumită structură sau ordonare
coerentă a raportului.
De regulă, raportul trebuie să conţină următoarele:
- o introducere în problema studiată;
- un istoric al proiectului de cercetare;
- un rezumat al cercetărilor anterioare;
- o reformulare clară a problemei;
- expunerea completă a procedurilor utilizate pentru culegerea şi prelucrarea
datelor;
- o prezentare detaliată a rezultatelor;
- o sinteză interpretativă a acestora/
Comentarea sondajelor efectuate apare ca o condiţie sine qua non a raportului de
cercetare pentru a face credibile atât rezultatele cercetării, cât şi capacităţile cognitive ale
metodelor şi tehnicilor utilizate.
45
5.2.3. Metode şi tehnici de realizare
Opiniile sunt un indicator al atitudinilor, dar şi al comportamentului potenţial al
oamenilor. Din acest motiv ele au constituit obiect de cercetare încă din momentul în care
socialul a început să fie investigat din punct de vedere empiric. Cele mai frecvente metode
utilizate pentru descrierea şi măsurarea opiniei publice au fost şi sunt: sondajul (derivat din
ancheta sociologică), focus-grupul şi analiza de conţinut.
În domeniul socialului, sondajul semnifică metoda statistică de stabilire a stratificării
opiniilor în raport cu categoriile socio-profesionale (vârstă, sex etc.), cu scopul de a prevedea
comportamentul membrilor colectivităţii (pe baza informaţiilor primite de la eşantionul asupra
căruia s-a efectuat investigaţia).
Prin urmare, sondajul de opinie publică are ca scop cunoaşterea preferinţelor,
exprimate de un număr semnificativ de persoane, referitoare la o problemă de importanţă
generală. Acest tip de cercetare sociologică se întemeiază pe modalităţi interogative de
culegere a informaţiilor, pe tehnici de eşantionare şi are ca notă distinctivă restrângerea ariei
de cunoaştere la opinia publică.
În mod firesc, metoda respectivă nu este scutită şi de anumite riscuri, legate, mai ales,
de alegerea temei unui sondaj. Acestea pot fi:
a) măsurarea unei valori care nu există. Dacă tema aleasă nu se află în preocuparea
populaţiei investigate, nu există opinie publică asupra ei, ci, cel mult, opinii individuale
spontane şi slab conturate. Atunci când o opinie are caracter public, ea preexistă
instrumentului de investigaţie;
b) măsurarea unor certitudini sau norme sociale. Opinia publică nu se constituie pe
teme asupra cărora toată lumea este de acord; controversa este o trăsătură esenţială a opiniei
publice.
În cazul sondajului de opinie, principalul instrument de investigaţie este chestionarul.
Acesta este format din ansamblul întrebărilor, ordonate logic şi psihologic, şi poate fi
administrat de operatorii de anchetă sau autoadministrat. Răspunsurile – verbale sau non-
verbale – obţinute la aceste întrebări sunt înregistrate în scris şi prelucrate ulterior.
În ceea ce priveşte metodele de culegere a datelor sondajului, sunt următoarele:
a) Interviul faţă-în-faţă este metoda cea mai utilizată de administrarea a chestionarului
şi se bucură de rata cea mai ridicată de răspunsuri. Calitatea răspunsurilor este bună, iar
46
operatorul de anchetă are posibilitatea să înregistreze şi aspectele non-verbale ale
comportamentului subiectului. Un alt avantaj este că pot fi utilizate materiale ajutătoare.
Dezavantajul principal constă în costul foarte ridicat, în special pentru sondajele
efectuate la nivel naţional.
b) Interviul telefonic este cea mai utilizată tehnică de sondaj în ţările unde reţelele
telefonice acoperă în întregime teritoriul populat. Ca urmare şi a faptului că au fost dezvoltate,
în ultima perioadă, atât tehnici de eşantionare cât şi de intervievare asistate de calculator,
metoda respectivă permite cele mai rapide rezultate.
Are însă şi unele restricţii şi dezavantaje:
- formularea chestionarelor administrate telefonic trebuie să fie mai simplă, cu
întrebări uşor de citit şi cu variante de răspuns uşor de înţeles;
- de asemenea, durata administrării trebuie redusă, în caz contrar existând riscul
scăderii calităţii răspunsurilor sau chiar al abandonării convorbirii;
- în fine, rata de răspuns este inferioară tehnicii anterioare, iar utilizarea pe scară
largă a robotului telefonic reduce şi mai mult ponderea respondenţilor.
c) Interviul prin poştă este cea mai ieftină metodă de investigare, însă rata de răspuns
este atât de scăzută, încât de cele mai multe ori nu atinge limita de acceptabilitate. Utilizarea
lui poate da rezultate doar pentru colectarea de date pe grupuri mici şi specializate de subiecţi,
dacă tema este relevantă pentru membrii acestor grupuri.
*
Cercetarea sociologică a opiniei publice se realizează şi prin alte metode de culegere a
datelor, care completează sondajul. Între acestea se numără focus-grupul care este un interviu
de profunzime. Dacă sondajul de opinie este o metodă cantitativă de culegere a datelor, acesta
din urmă se înscrie între metodele calitative prin care se obţin date mai rafinate, dificil de
surprins prin sondaj.
Focus-grupul (sau interviul de grup) este o discuţie planificată, desfăşurată intr-un
climat permisiv şi relaxat, cu scopul de a obţine informaţii pe o arie de interes definită. Spre
deosebire de sondajul de opinie, unde subiecţii sunt rugaţi să răspundă la o serie de întrebări,
cele mai multe închise (cu variante de răspuns), focus-grupul implică o discuţie deschisă în
cadrul unui grup de subiecţi. Grupurile includ între 6 şi 10 subiecţi, nu mai puţin de 4 şi nu
mai mulţi de 12, iar durata discuţiilor este între 1 şi 2 ore. Partenerii nu sunt selectaţi după
47
criteriul reprezentativităţii, dar trebuie să aibă anumite caracteristici demografice (sex, grupă
de vârstă, status ocupaţional) sau atitudinale comune, aşa încât climatul să fie unul familiar.
Discuţia urmează un protocol slab structurat, se serveşte mai degrabă de o listă de
teme de pus în discuţie pe care moderatorul o foloseşte ca ghid. Informaţia obţinută poate fi
analizată calitativ (prin interpretare critică) sau cantitativ (prin analiza de conţinut).
*
Analiza de conţinut este o altă metoda de măsurare a opiniei publice, mai puţin
utilizată decât sondajul sau focus-grupul. Aceasta vizează evaluarea sistematică, de obicei
cantitativă, a mesajelor media, fie că este vorba de articole din presa scrisă, de reclame,
programe TV, talk-show-uri radio sau chiar forme de dialog pe Internet.
Conţinutul mesajelor media spune mai mult decât viziunea comunicatorului şi pot
oferi informaţii interesante despre opinia publică. Publicul „consumă” produsele media pentru
că ele conştientizează şi, într-un fel, raţionalizează normele culturale, valorile şi sentimentele
oamenilor.
Analiza de conţinut este numită şi metodă „non-reactivă” de măsurare a atitudinilor
publice, pentru că nu implică nici un contact direct cu oamenii. Urmarea este evitarea
diverselor erori provocate de interacţiunea cercetătorului cu aceştia.
Aspectul problematic al analizei de conţinut este că se concentrează doar asupra
conţinutului manifest al media şi nu asupra conţinutului latent al acesteia.
*
Toate metodele de cercetare a opiniei publice prezentate, sunt valide în măsura în care
sunt utilizare cu rigoare. Ele nu sunt exclusive reciproc; dimpotrivă, o bună evaluare a opiniei
publice este rezultatul utilizării unor metode multiple. Opţiunea pentru o metodă sau alta
trebuie să ia în calcul consideraţiile teoretice, posibilităţile de colectare a datelor şi
constrângerile bugetare ale proiectului.
5.2.4. Importanţă şi valoare

Sondajul de opinie publică constă – cum am văzut – în măsurarea opiniilor asupra
unor probleme sociale specifice, cele mai frecventa teme ţinând de viaţa politică, de viaţa
economică sau de modul de trai al oamenilor (mai este numit şi sondaj Gallup).
48
Evaluarea rezultatelor sondajului, care constă în deducerea uneia sau unor concluzii
generale din mai multe fapte particulare, se numeşte în sociologie (ca şi în statistică) inferare.
Aceasta este o operaţie logică de derivare a unui enunţ din altul şi permite admiterea unei
judecăţi (al cărei adevăr nu este verificat direct) în virtutea legăturii ei cu alte judecăţi
considerate ca adevărate.
Capacitatea de a face inferenţe despre o populaţie pe baza unui eşantion „extras” din
această populaţie depinde de tehnica de eşantionare utilizată; iar un eşantion ştiinţific este
important prin aceea că permite generalizarea sau inferenţa statistică.
Examinând contribuţia specifică a sondajelor de opinie în ansamblul cunoaşterii
societăţii, sociologii au ajuns la concluzia că acestea, spre deosebire de alte metode de
cercetare (care se aplică observării instituţiilor, lucrurilor, documentelor), sunt adecvate
observării oamenilor, priviţi nu izolat, ci ca membri ai unei colectivităţi sociale.
În acest sens, anchetele de opinie sunt o metodă statistică finalizată cu analiza,
explicarea şi înţelegerea cauzală a unor fenomene psihosociale de masă, pornind de la subiecţi
individuali.
Privite ca fenomene psihosociale colective, opiniile se constituie în zone ale socialului
inaccesibile oricărei metode sociologice de investigare. Ele nu pot fi cercetate, cunoscute şi
înţelese decât prin sondaje de opinie şi prin studiul comportamentelor şi, numai indirect, prin
observaţii asupra instituţiilor, fenomenelor şi faptelor sociale.
Privită situaţia în sens invers, se poate spune că sondajele de opinie sunt utilizate ca o
metodă complementară în studierea, din perspectivă psihosocială, a tuturor domeniilor vieţii
sociale, sondajul reprezentând metoda cea mai indicată pentru evidenţierea rolului factorilor
psihosociali în orientarea conduitelor umane, a acţiunilor colective, pentru investigarea
motivaţiei interioare a atitudinilor indivizilor
Prin sondaj aşadar, se evaluează latura internă şi mai stabilă a personalităţii; şi, tocmai
aceasta reprezintă factorul cu implicaţiile cele mai mari asupra opiniilor.
În acelaşi timp, sondajele de opinie, privite ca instrument de evaluare cantitativă a
transformărilor psihosociale dintr-o societate, devin şi un mijloc de previziune a
comportamentelor politice, economice, etice etc. ale unui univers social studiat sistematic,
repetat şi într-un cadru reprezentativ. Nu este vorba aici de o pretinsă „prezicere a viitorului”,
ci de o posibilă interpretare previzională, de către factorii de decizie, a unei situaţii de moment
49
relevată de investigarea sociologică. De altfel, opinia publică este doar unul dintre factorii
care concură la luarea unei decizii finale.
Între avantajele mai importante ale utilizării sondajului de opinie, pot fi menţionate
următoarele;
a) în cele mai multe cazuri, când populaţia totală este mare, iar studierea ei exhaustivă
ar necesita un volum important de cheltuieli materiale şi de muncă, este avantajos să se
recurgă la sondaj, care este mai ieftin şi mai operativ; prin urmare avantajul utilizării
sondajului derivă din economiile financiare, de timp, cât şi din calitatea superioară a
rezultatelor ce pot fi obţinute printr-un astfel de studiu parţial;
b) datorită faptului că eşantionul supus investigaţiei este cu mult mai redus decât
colectivitatea totală, iar personalul care realizează înregistrarea este, de regulă, de specialitate,
erorile sunt mai puţin numeroase şi mai uşor de detectat pentru a fi înlăturate în faza de
verificare a datelor. Deci, calitatea şi fiabilitatea rezultatelor obţinute prin sondaj sunt
superioare celor obţinute prin investigarea colectivităţii totale; în ciuda erorilor (de
eşantionare sau de observare), care afectează rezultatele, ele sunt mult mai reduse datorită
calificării personalului ce efectuează sondajul;
c) programul investigaţiei prin sondaj cuprinde, de regulă, un număr mai mare de
caracteristici decât programul unei investigaţii asupra populaţiei totale, ceea ce permite
cercetarea mai aprofundată a fenomenelor studiate prin metode statistice;
d) sondajul poate fi utilizat, cu bune rezultate, la verificarea unei observări totale, ca şi
le verificarea unor ipoteze statistice ş.a.
*
Cu toate avantajele sale, utilizarea sondajului de opinie este însoţită de unele riscuri, şi
de diferite „capcane”.
Un prim risc constă în folosirea sa exagerată, în apelul prea frecvent (motivat şi, mai
ales, nemotivat) la „moda” sondajelor. Nu oriunde, oricând şi de către oricine se poate realiza
un sondaj. Sondajul este un instrument specific, cu mecanisme complexe. Fiecare din
operaţiile pe care le comportă presupune aplicarea unei teorii riguroase. Pentru a asigura
reprezentativitatea eşantioanelor, precum şi validitatea şi fidelitatea răspunsurilor, trebuie
luate toate precauţiile. Erorile de observaţie pot fi mai grave decât erorile de eşantionare. Este
50
preferabil să nu se facă nicio anchetă decât să se efectueze anchete rău concepute sau rău
„conduse”.
Un alt risc rezultă din faptul că acestui instrument de cunoaştere şi analiză nu trebuie
să i se ceară mai mult decât poate oferi. Nicio anchetă, oricât de bine ar fi pregătită şi
condusă, nu poate surprinde şi cerceta toate aspectele, nu poate rezolva toate problemele.
În funcţie de specificul temei şi de obiectivele urmărite, utilizarea sondajelor prezintă
şi alte riscuri, chiar în condiţiile unei bune organizări, cum sunt:
- distorsionarea opiniilor obţinute datorită „intervenţiei” unor factori identificaţi
sau neidentificaţi;
- o anumită reţinere cu privire la certitudinea rezultatelor, datorată faptului că
„imaginea” asupra universului investigat este rezultat al prelucrării
răspunsurilor primite doar de la un fragment, chiar şi reprezentativ, al
populaţiei totale;
- frecvenţa erorilor cauzate de exigenţele metodologice, în deosebi cele
statistico-matematice, care sunt destul de mari;
- nejustificarea cheltuielilor efectuate, atunci când sondaje similare au mai fost
realizate de alte grupuri de cercetare.
În asemenea situaţii, aprecierea rolului şi utilităţii sondajelor trebuie să pornească de la
analiza lor concretă, de la premisa că tehnicile de anchetă prin sondaje vizează relevarea
comportamentelor – efective sau posibile – prin care se intenţionează pătrunderea în sfera
atitudinilor proprii unui univers social determinat, în sfera opiniilor colective, ca şi în sfera
sistemului de valori adoptat de membrii colectivităţii respective. Imaginea globală asupra
stărilor de spirit ale populaţiei este evaluată doar statistic.
Din aceste considerente (dar nu numai), sondajele de opinie nu se pot substitui
investigaţiilor sociologice propriu-zise, deoarece nu satisfac exigenţele teoretice şi
metodologice ale acestora, ocupând un rol secundar şi îndeplinind o funcţie complementară în
studiul realităţii sociale. Vom exemplifica câteva aspecte importante ale sondajului de opinie.
Acest tip de cercetare sociologică se fondează pe tehnicile interogative de culegere a
informaţiilor (chestionar, interviu) şi pe teoria eşantionării. „Modelul ştiinţific al sondajelor
se află în omologie cu modelul democratic al alegerilor libere. În ambele, oamenii apar ca
egali: fiecare are dreptul de a-şi exprima liber votul (un om, un vot); fiecare subiect al unui
eşantion este egal cu celălalt şi liber de a-şi declara opinia în cursul sondajului” (Novak, 1998,
51
19). Pentru cunoaşterea opiniei publice şi pentru măsurarea schimbării opiniilor, sociologia
oferă, în afara sondajului, o gamă largă de metode şi tehnici, începând cu observarea şi
terminând cu experimentul. Revenind la sondaj, atragem atenţia asupra principalei reguli
căreia trebuie să i se conformeze: „nu se poate organiza un sondaj de opinie publică decât
dacă o asemenea opinie publică există” (Stahl, 1974, 240). În caz contrar – spune profesorul
nostru – „sondajul de opinie publică poate avea […] valoarea unei propagande, adică a unei
solicitări de luare de atitudine şi deci să fie folosit ca instrument de acţiune socială, iar nu ca
simplu mijloc de informare” (Stahl, 1974, 240). Această utilizare a metodelor şi tehnicilor
sociologice ar fi cea de-a treia caracteristică a abordării sociologice a opiniei publice. O a
patra caracteristică vizează funcţia aplicativă a sociologiei: studiem opinia publică pentru a
informa puterea politică şi cetăţenii despre stadiul atingerii binelui general. Intervenţia
sociologului în acest caz constă în informarea tuturor prin publicarea rezultatelor obţinute în
cadrul sondajelor de opinie publică. În dezbaterile organizate de revista Sociologie
românească (3-4/1990 şi 3/1992) s-a atras atenţia asupra pericolului utilizării sondajelor de
opinie în scopul manipulării comportamentale a cetăţenilor, în special în legătură cu
comportamentul de vot. Am susţinut cu acest prilej, şi susţin şi în prezent, că „rezultatele
sondajelor de opinie, în special a celor preelectorale, să fie prezentate în mass-media numai de
specialişti, arătându-se totdeauna gradul de încredere, reprezentativitatea eşantionului, precum
şi structura chestionarului, formularea întrebărilor şi succesiunea lor, categoriile de răspunsuri
şi frecvenţele înregistrate […], cu o lună de zile înaintea votării să nu se mai publice
rezultatele sondajelor de opinie publică” (Chelcea, 1990, 266). Aceste cerinţe sunt în acord cu
standardele americane cu privire la publicarea rezultatelor sondajelor de opinie publică.
În 1968, Committee of the American Association for Public Opinion Research a
recomandat la publicarea rezultatelor să se specifice:
1) identitatea instituţiei care a sponsorizat sondajul;
2) formularea cuvânt cu cuvânt a întrebărilor;
3) structura eşantionului;
4) volumul eşantionului şi detaliile în cazul utilizătii chestionarelor poştale;
5) erorile de eşantionare;
6) reprezentivitatea subeşantioanelor;
7) procedeul de investigaţie;
8) durata de aplicare a fiecărui chestionar.
52
Cei interesaţi de tehnica sondajelor de opinie publică au la dispoziţie o serie de lucrări
recente, lămuritoare (Mărginean, 2000; Novak, 1998; Rotariu şi Iluţ, 1997). În acest cadru,
atragem atenţia asupra unor probleme metodologice pentru înţelegerea mai corectă a
specificului sondajelor de opinie publică şi pentru interpretarea mai exactă a rezultatelor
acestui tip de cercetare sociologică.
Mai întâi, vom discuta problemele legate de eşantionare. Multe persoane, chiar cu studii
superioare, nu acceptă că, punând întrebări unui număr de 1000 sau 2000 de oameni, putem
cunoaşte opinia politică a electoratului sau opinia într-o anumită problemă socială a publicului
general, care numără milioane sau sute de milioane de cetăţeni. S-a acreditat ideea că,
intervievându-se cât mai mulţi oameni, se va afla adevărata stare a opiniei publice, fără a se
mai pune problema selecţiei acestora în eşantioanele sondajelor de opinie publică. În România
doar aproximativ o pătrime din populaţie ştie că într-un sondaj reprezentativ naţional cu o
eroare acceptată de +/- 3 la sută trebuie să fie intervievate între 1000 şi 2000 de persoane; în
Franţa proporţia lor este dublă (Perpelea, 1997, 34). La “prejudecată nmărului cât mai mare de
persoane intervievate pentru a se asigura reprezentativitatea eşantionului” au contribuit şi
institutele de sondare a opiniei publice care anunţă efectuarea investigaţiilor pe eşantioane
supradimensionate. De exemplu, primul sondaj la ieşirera din secţiile de votare (20 mai 1990)
a fost realizat de IRSOP pe un eşantion de aproape 17 000 de persoane (Datculescu şi Lipelt,
1991, 9).
Prin eşantionare (sau selecţie în anchetele sociologice) se înţelege “setul de operaţii cu
ajutorul cărora, din ansamblul populaţiei vizate de cercetare, se alege o parte ce va fi supusă
nemijlocit investigaţiei. Alegerea trebuie făcută de aşa manieră încât, prin intermediul acestui
studiu redus, să se obţină concluzii cu valabilitate generală, adică dând seamă de
caracteristicile întregului univers de indivizi constituenţi ai polulaţiei” (Rotariu şi Iluţ, 1997,
122). Foarte general spus, un eşantion este o parte dintr-un întreg ce reproduce la scară redusă
structura întregului. Nu discutăm acum despre tipurile de eşantioane, numeroase de altfel
(simplu aleator, stratificat, multistadial, cluster, multifazic, fix) şi nici despre procedeele de
eşantionare (aleatoare, semialeatoare, pe cote, mixte) – vezi Andrei Novak (1998, 85-102).
Ne vom referi numai la volumul eşantionului şi la încrederea pe care putem să o avem în
rezultatele sondajelor de opinie publică.
Este de la sine înţeles că în nici o ţară nu există o listă cu toţi cetăţeni ei. Excepţie fac,
probabil, Statul Vatican (sub o mie de locuitori), Principatul Monaco sau Liechtenstein
53
(aproximativ treizeci de mii de locuitori), Republica Kiribati (circa şaptezeci de mii de
locuitori). Statele cu o populaţie de zeci sau de sute de milioane, ca să nu mai vorbim de
China cu aproape un miliard şi jumătate de locuitori, nu îşi pot permite să alcătuiască o listă
cu numele şi adresa fiecărui cetăţean, care să fie accesibilă pentru construirea eşantioanelor
aleatoare. Se recurge la lista abonaţilor telefonici când se decide utilizarea interviului telefonic
şi a procedeului de selecţie cu ajutorul computerului (random digit dialing). Sigur că acest
lucru este posibil numai în ţările în care progresul tehnologic este foarte avansat, de exemplu
SUA, unde aproape întreaga populaţie (peste 95 la sută) are acces la un post telefonic. In cele
mai multe ţări, ca şi în România, se utilizează listele cu adresele cetăţenilor, existente la
administraţia locală, înregistrările de la ultimul recensământ sau listele electorale de la
ultimele alegeri. Astfel de liste nu sunt la zi – recensămintele, teoretic, au loc din zece în zece
ani, iar alegerile parlamentare, odata la patru ani – , astfel că ele nu includ fără abatere nici
publicul general, nici întregul electorat. Dintru început, se recurge la aproximări, statistic
tolerabile. Deci populaţia din care se extrage eşantionul nu este pe de-a-ntregul echivalentă cu
populaţia ţării, dată fiind mişcarea demografică naturală (naşteri, decese, căsătorii, divorţuri)
şi migraţia internă şi externă a populaţiei. Din această cauză, când aflăm dintr-un sondaj de
opinie publică, prin extrapolare, faptul că, de exemplu, 48,7 la sută din populaţia ţării se
declară de acord (sau contra) unui candidat în alegerile prezidenţiale trebuie să fim sceptici.
Dar cum să interpretăm reprezentativitatea eşantionului, adică acea caracteristică a lui
de a reproduce structura întregului, a populaţiei de recensământ, în cel mai fericit caz? În mod
obişnuit, această caraceristică este dată de eroarea de eşantionare acceptată. În funcţie de
mărimea eşantionului şi de corectitudinea listelor şi a procedeului de selecţie (pasul statistic)
eroarea de eşantionare poate fi mai mică sau mai mare. Prin convenţie, se acceptă o eroare de
+/-3 la sută.
Variaţia rezultatelor în sondajele de opinie publică poate proveni şi din modul de
culegere a datelor. Ce întrebăm, cum întrebăm şi cum interpretăm răspunsurile sunt probleme
sensiblile în sondajele de opinie publică. In cercetările comparative internaţionale se pune
problema corectitudinii treducerii întrebărilor. Aceeaşi problemă se pune când se încearcă
sondarea opiniei publice în statele multietnice. Când în 1994 s-au organizat pentru prima dată
în Republica Arica de Sud alegeri multirasiale, sondajele preelectorale s-au făcut în opt limbi,
ceea ce a ridicat probleme serioase de comparare a întrebărilor şi de interpretare a
răspunsurilor (cf. Turner, 1995, 521). Nu trebuie să ne mire că rezultatele unui sondaj pe baza
54
interviului telefonic diferă de cele ale unui sondaj prin interviuri personale directe (face-to-
face). Mai degrabă naşte semne de întrebare dacă rezultatele sunt foarte asemănătoare! De
asemenea, dacă în sondaj se foloseşte un chestionar cu întrebări închise, cu răspunsuri
preformulate (de tipul: “Câtă încredere aveţi în următoarele personalităţi politice …?, se va
junge, foarte probabil, la rezultate diferite faţă de cele obţinute cu ajutorul unui chestionar cu
întrebări dechise, la care persoana intervievată formulează singură răspunsul (de exemplu: “In
care dintre personalităţile politice de azi aveţi foarte multă încredere?”). În primul caz, vor
apărea cu mai multă sau mai puţină încredere doar persoanalităţile incluse pe lista prezentată
celor care răspund, nici una în plus. În al doilea caz, făcându-se apel la alt proces al memoriei,
la reproducere, nu la recunoaştere, este firesc să se ajungă la rezultate diferite: procesul
mnezic de recunoaştere este mai facil decât cel de reproducere.
Un alt aspect deosebit de important îl reprezintă implicațiile etice ale publicării
sondajelor de opinie. În acest sens prof. Georgeta Condur (2011) identifica tipuri de probleme
de natură etică, cel mai des întâlnite fiind:
1. Folosirea deliberată a sondajelor de opinie pentru a declanşa efectul bandwagon.
Au fost descrise două tipuri de reacţii (antagonice) la publicarea sondajelor de opinie: efectul
bandwagon, prin care unii alegători prind „trenul victoriei” din mers şi votează cu acel
candidat sau partid care se află în frunte în sondajele preelectorale, dar şi efectul underdog, ce
presupune apariţia unui val de simpatie îndreptat către candidatul pe care sondajele îl clasează
ca înfrânt.
2. Publicarea unor sondaje fără a transmite informaţii de bază despre acestea.
Legile care reglementează procesele electorale din România şi deciziile Consiliului Naţional
al Audiovizualului (CNA) impun ca publicarea unui sondaj de opinie să includă anumite
informaţii: denumirea instituţiei care l-a realizat, data la care a fost efectuat, metodologia
utilizată, dimensiunea eşantionului şi eroarea maximă de eşantionare, precum şi
solicitantul/plătitorul.
În general, aceste reglementări sunt, cel puţin formal, respectate. Se pot face, totuşi, câteva
observaţii. În primul rând, respectarea acestor reguli poate fi urmărită eficient doar în
audiovizual, pentru care există o autoritate specializată. Apoi, anunţarea numelui instituţiei nu
rezolvă problema identităţii şi profesionalismului acesteia (după cum se va vedea la punctul
3). De asemenea, se folosesc, uneori, acronime sau denumiri care nu sunt cunoscute de
publicul larg, astfel încât informaţii relevante nu sunt accesibile oricui: de exemplu, se afirmă
55
că s-a folosit metodologia CATI (Computer Assisted Telephone Interview), în situaţia în care
mulţi telespectatori nu cunosc faptul că aceasta înseamnă că interviurile au fost realizate
telefonic, selecţia făcându-se de cele mai multe ori din listele de telefonie fixă, cu toate
discuţiile asupra reprezentativităţii eşantionului care pot decurge de aici.
3. Publicarea unor sondaje de opinie realizate de firme care nu pot fi identificate sau care nu
prezintă garanţii de profesionalism.
CNA urmăreşte, în general, doar aspectul formal legat de publicarea numelui instituţiei care a
realizat sondajul. Însă, dincolo de respectarea acestei prevederi, există situaţii în care entităţile
indicate sunt apărute peste noapte sau chiar pot fi numite firme-fantomă (deşi înfiinţate legal,
nu pot fi contactate, iar despre activitatea lor anterioară nu se poate găsi mai nimic, nici măcar
urme pe Internet). Uneori respectabilitatea este mimată prin utilizarea unor denumiri
pompoase sau asemănătoare celor ale unor institute serioase de sondare, fapt de natură a
induce opinia publică în eroare.
4. Publicarea selectivă a rezultatelor.
Este foarte răspândită practica alegerii, spre publicare, doar a rezultatelor considerate
favorabile de către beneficiar sau de către instituţia de presă care difuzează ştirea şi eludarea
prezentării răspunsurilor la acele întrebări care, deşi ar fi relevante pentru tema cercetată, nu
„convin”.
În cazul candidaţilor sau partidelor care au comandat o cercetare, putem admite ca justificare
necesitatea de a proteja anumite informaţii, însă în cazul presei selectarea ar trebui făcută
strict pe considerente de interes public. Atunci când jurnaliştii publică selectiv rezultatele, nu
se poate vorbi de o încălcare a reglementărilor legale, ci situaţia trebuie analizată din
perspectiva deontologiei profesionale.
5. Publicarea unor sondaje de opinie cu erori vizibile de chestionar.
Unele sondaje de opinie conţin întrebări formulate în aşa fel ori prezentate într-o ordine care
poate induce respondenţii în eroare sau declanşează la aceştia anumite mecanisme psihologice
cunoscute, astfel încât ei ajung să dea răspunsuri în sensul dorit de cel care realizează
sondajul. De asemenea, uneori sunt introduse în lista de răspunsuri precodificate variante care
nu s-ar justifica ştiinţific, în scopul de a aduce pe agenda publică anumite idei sau persoane,
cu speranţa că, în timp, acestea vor ajunge să fie considerate legitime sau importante (de
exemplu, măsurarea repetată a încrederii în persoane nesemnificative, alăturate unor personaje
cunoscute).
56
CAPITOLUL VI
COMUNICAREA MASS-MEDIA ŞI OPINIA PUBLICĂ
6.1. Comunicarea mass-media

De multe ori se identifică comunicarea cu informarea, dar în realitate este vorba de
două noţiuni distincte şi care funcţionează în paralel.
Comunicarea are trei dimensiuni:
1. O transmitere (difuzare) de informaţii. Informaţia este produsă de un emitent dar,
pentru ca ceea ce se transmite să devină informaţie şi pentru receptor se impune şi intervenţia
acestuia, întrucât orice informare este o producere de sens cu un pronunţat caracter subiectiv
(Exemplu: o ştire într-un ziar – 200 de morţi într-un atentat – va fi tratată diferit în funcţie de
locul în care s-a produs: SUA sau India); apoi, pentru receptor informaţia nu există decât în
măsura în care o înţelege (Exemplu: pentru o persoană neiniţiată, informaţiile vehiculate la un
congres de chimie nu reprezintă informaţii, pentru că nu le înţelege).
Aceasta înseamnă că în contextul relaţional emitent-receptor apare problema
interpretării. În lumea televiziunii, de pildă, telespectatorul, privit ca receptor, nu este pasiv:
el gândeşte, interpretează. Sau, un articol de ziar, o carte, au o anumită semnificaţie pentru
autori, şi altă semnificaţie pentru cel ce le citeşte. Concluzia este că nu vedem, nu ascultăm şi
nu citim toţi acelaşi lucru. Fiecare interpretează în felul său, recepţia variind în funcţie de
grupul de apartenenţă.
2. O relaţie. („a comunica” înseamnă „a intra în relaţie cu…). Ziarele, de pildă,
creează legături cu cititorii lor. Comunicarea presupune deci crearea unor legături sociale între
grupuri în vederea omogenizării lor şi a evitării sau rezolvării eventualelor conflicte.
Transmiterea de informaţii şi relaţia coexistă în orice proces de comunicare, dar au
ponderi diferite în funcţie de specificul comunicării. Exemple:
- cursul universitar este transmitere de informaţii. Totuşi, pot apărea reacţii ale
studenţilor care trebuie luate în considerare, deci apare relaţia.
- în publicitate, informaţiile fiind reduse, domină relaţia.
În literatura de profil întâlnim ideea că prea multă informaţie ucide relaţia şi invers.
57
3. O situaţie comunicaţională. În situaţii diferite, acelaşi mesaj sau aceeaşi informaţie
pot avea semnificaţii diferite. Ştirea că „mâine va ploua” de exemplu, poate deranja pe cineva
care si-a propus să facă o excursie, dar poate bucura pe cel căruia îi udă grădina; sau, ştirea că
o persoană a ieşit victorioasă în alegeri bucură pe unii şi întristează pe alţii.
Comunicarea se realizează prin mai multe forme, între care este inclusă şi
comunicarea de masă, concept considerat, adesea, sinonim cu mass-media, concept care
desemnează mijloacele de transmitere a informaţiei în rândul unui mare număr de oameni.
Comunicarea mass-media se realizează prin: ziare, reviste, cărţi, radio, televiziune,mai recent
complexele multi-media („noile medii) bazate pe folosirea calculatoarelor. (În sens
tradiţional, mediile cuprind presa scrisă: ziare, reviste, şi presa audio-vizuală: radioul şi
televiziunea).
Sociologul american Charles Wright Mills (1916-1962) constata că mass-media
oglindeşte simultan două aspecte tipice pentru relatiile interumane din societatea de atunci: pe
de o parte, puţini oameni pot comunica direct cu un număr mare de semeni ai lor, iar pe de
altă parte, publicul larg nu are mijloace efective pentru a răspunde. Precizarea sa este valabilă
şi astăzi (cf. A. Bondrea, op. cit., p. 155); revoluţia tehnologică în sfera comunicaţională şi
evoluţia de necontestat a democraţiei nu a eradicat „paradoxul sensului unic al comunicării de
masă”: si în societatea actuală publicul larg este mai mult receptor şi mai puţin emiţător de
mesaje „modelatoare”. Mai mult, multe studii, dintre cele mai recente, constată că „tehnicile
electronice cele mai performante” se află la originea unor „noi forme de inegalitate”:
manipulare informaţională, publicitate înşelătoare, mesaje „captive” etc.
Ca orice fenomen cu implicaţii sociale incontestabile, mass-media s-a impus atenţiei
sociologilor, fapt ce a condus la apariţia unei noi ramuri a sociologiei şi anume, sociologia
mass-media sau sociologia comunicării de masă care urmăreşte să analizeze modul în care
mass-media funcţionează în societate şi efectele sociale ale mijloacelor de desfăşurare a
comunicării respective.
Analiza sociologică a comunicării mas-media este relevantă şi funcţională în măsura
în care examinează ansamblul fenomenului, pentru a pune în evidenţă relaţia dintre
comunicator, mesaj, canale şi destinatar (care, în cazul de faţă, este publicul). În termenii
cercetării concrete, este vorba de aflarea răspunsului la întrebările: cine? – ce spune? – prin ce
canal? – cui? - cu ce efect?, prin analiza simultană a subiectelor comunicării, a emiţătorilor şi
receptorilor, precum şi a scopului acesteia care este, de fiecare dată, altul. Iar orientarea
58
investigaţiei sociologice spre cercetarea obiectivă a mass-mediei se explică prin dominarea
vieţii mentale a societăţilor moderne de către acest fenomen
Studii mai vechi sau mai noi relevă că o comunicare de masă este mediată în diferite
moduri, efectele asupra audienţei depinzând de factori precum clasa socială, grupul social,
contextul social, valorile, credinţele, nivelul de instruire, starea emoţională şi chiar
evenimente sau momente ale zilei. Analiza sociologică şi istorică arată că sistemul mass-
media a devenit vital pentru funcţionarea societăţii moderne, stimulând: înţelegerea de către
oameni a lumii în care trăiesc, îndeplinirea scopurilor grupurilor şi organizaţiilor, menţinerea
ordinii şi stabilităţii, schimbarea socială, rezolvarea conflictelor comunitare, naţionale sau
internaţionale, adaptarea la mediile schimbătoare ş.a.m.d.
Dar tot mass-media poate contribui şi la bulversarea funcţionării normale a societăţii
sau la impunerea unor interese partizane, una din căile principale în acest sens fiind
dezinformarea şi manipularea opiniei publice.
6.2. Informare şi dezinformare6

În constituirea opiniei publice un rol important revine informaţiilor. Concept central în
teoria comunicării şi a ciberneticii, informaţia vizează structura unui mesaj, cât şi semnificaţia
acestuia. Totodată, informaţia are şi înţelesul de semnal capabil să declanşeze o acţiune a unui
sistem dinamic cu autoreglare.
În sociologie, informaţia se identifică cu cunoştinţele rezultate din investigarea
realităţii sociale, din analiza unor documente sociale sau din studiul unor cercetări deja
finalizate (Cf. Dicţionar de sociologie, coordonatori: Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu,
Bucureşti, Editura Babel, 1993).
Sociologia se ocupă şi de analiza impactului social al informaţiilor socialmente
elaborate, precum şi de efectele sociale ale noilor tehnologii informaţionale şi de comunicare
(calculatoare, sistemele audio-vizuale etc.). Procesele de producere, transmitere şi utilizare a
informaţiilor sunt intens studiate mai ales în contemporaneitate, caracterizată prin trecerea de
la „societatea industrială” la aşa-zisa „ societate informaţională”.
Între domeniile de analiză sunt menţionate:
- mecanismele şi relaţiile sociale implicate în producerea de cunoaştere;
6
A se vedea şi Ştefan Buzărnescu, op. cit., pp. 46-64.
59
- noile tehnici şi modalităţi de comunicare a informaţiei;
- efectele individuale şi sociale ale ritmului exponenţial de acumulare a noilor
cunoştinţe;
- schimbările produse în structura ocupaţională de noile tehnologii
informaţionale etc.
Orice informaţie se transmite prin procesul comunicării. Din punct de vedere istoric,
forma cea mai veche de comunicare, prezentă şi astăzi în relaţia de comunicare, este
comunicarea interpersonală bazată pe dialog. Principala sa caracteristică este reciprocitatea,
care face posibil şi controlul imediat asupra fidelităţii receptării şi înţelegerii mesajului
transmis prin reacţia de feed-back.
Odată cu amplificarea posibilităţilor de stocare şi transmitere – pe cale orală sau scrisă
– a informaţiilor, apare comunicarea publică, concomitent cu cristalizarea structurilor ce vor
permite formarea şi expansiunea opiniei publice. Iar perfecţionarea din ce în ce mai
accentuată a tehnicilor de stocare şi transmitere a informaţiilor a condus la constituirea
comunicării de masă care este o comunicare indirectă şi unilaterală, care se adresează unui
public extins, dispersat şi eterogen. Raportul tradiţional interpersonal şi bazat pe reciprocitate
este înlocuit de raportarea, impersonală şi asimetrică, la mijloace diverse care se adresează
receptorului pe căi diferite şi prin utilizarea unor simboluri specifice. Exemple: presa se
foloseşte de simboluri optice, radioul de simboluri acustice (plăci, casete), televiziunea şi
filmul de mixarea simbolurilor optice cu cele acustice ( videocasete, înregistrări magnetice,
CD-uri).
Respectivele tehnici de procesare a informaţiilor îşi pun amprenta, între altele, asupra
comportamentului de receptare a unui anumit tip de informaţii şi are ca efect formarea şi
câştigarea unui anumit tip de public în funcţie de gradul de instrucţie, de profesiune, gust etc.
Diversificarea ofertelor informaţionale vizează şi stratificarea lor în oficiale (formale)
şi neoficiale (informale), cu influenţe evidente în structurarea şi direcţionarea opiniei publice.
Literatura de profil relevă că, în ciuda oficializării ( instituţionalizării) tot mai proeminente a
mijloacelor de transmitere a informaţiilor, dimensiunea informală rămâne o sursă importantă
de generare a conţinutului şi formelor de manifestare a opiniei publice. Elementul care
perpetuează situaţia respectivă este comunicarea interpersonală ca dimensiune principală a
relaţiilor inerente oricărei grupări sociale.
60
Realizând, în contextul sociologic al mass-mediei, o distincţie între tipurile de
informaţii (informaţii directe-indirecte, temporare-efemere, factuale-ideale, empirice-
ştiinţifice, fundamentale-evenimenţiale etc.) şi gradele de informare (condensate-rarefiate,
originale-reproduse), literatura de profil constată că în timp ce tipurile de informaţii stau la
baza diferenţierii categoriilor de public, gradele de informare explică diversificarea
segmentelor de opinie în interiorul aceleiaşi categorii de public. Exemplu: Tratatele de
specialitate (indiferent de domeniu) se adresează unui public specializat, în timp ce cărţile de
popularizare vizează toate categoriile de cetăţeni interesaţi de o problemă sau alta, de un
domeniu sau altul.
*
Prin canalele de comunicare a informaţiilor către posibilii receptori, canale ce se
multiplică aproape în progresie geometrică, circulă, concomitent cu informările, şi
dezinformări cu efecte malefice asupra opiniei publice.
Dacă informarea, ca proces, incumbă totalitatea acţiunilor ce contribuie la
transmiterea, în timp util pentru a preîntâmpina uzura morală, a unor mesaje din surse
autorizate şi verificabile, dezinformarea presupune orice intervenţie asupra elementelor de
bază ale unui proces comunicaţional pentru modificarea intenţionată a mesajelor vehiculate cu
scopul de a determina la receptori anumite atitudini, reacţii, acţiuni dorite de un anumit agent
social (cf. Dicţionar de sociologie, ed. cit.). Agentul respectiv nu trebuie să fie neapărat
dezinformatorul, ci poate fi şi o instituţie, o organizaţie etc. Şi, nu rareori, mass-media abundă
de astfel de dezinformări (fie în cunoştinţă de cauză, fie nu).
Dezinformarea desfăşurată prin mass-media are cele mai eficiente rezultate pe plan
social; efectele sale sunt dependente atât de caracteristicile publicului (atitudine critică,
personalitate, nivel intelectual, aspiraţii etc.), cât şi de posibilitatea sau imposibilitatea de a
verifica informaţiile vehiculate; informaţiile conţin afirmaţii parţial adevărate împletite cu
afirmaţii false, fără indicarea vreunei surse care să poată fi verificabilă.
Dezinformarea comportă două dimensiuni: una neintenţionată şi alta intenţionată.
Sub aspect neintenţional, dezinformarea este generată de utilizarea surselor de mesaje
de neprofesionişti. Pretenţiile şi lipsa de pregătire pot conduce la supralicitarea
senzaţionalului, cu intenţia de a stârni curiozitatea şi interesul unor segmente cât mai largi de
opinie. Şi, sporirea gradului şi a sferei de influenţă a mesajului insuficient prelucrat sub
aspectul corectitudinii conţinutului, poate conduce la dezinformare.
61
Distorsionarea mesajului poate fi cauzată şi de o anumită selectare a mesajelor impusă
fie de lipsa unui spaţiu suficient de transmisie sau de publicare (audio, video, grafic etc.), fie
de utilizarea unor criterii neadecvate de selectare a informaţiilor. Practica mass-media a
relevat că folosirea excesivă a criteriului economic sau politic în selectarea mesajelor oferă o
imagine parţială asupra fenomenului în discuţie, fapt cu consecinţe evidente asupra
segmentelor de public cărora li se adresează.
Sub aspect intenţional, dezinformarea este funcţie de formele simbolice prin care sunt
codificate informaţiile din mesaj. Codurile pot fi: verbale (numite şi naturale), non-verbale
(gesturi, mimică), concrete (culori, panouri, lumini) şi abstracte (formule matematice,
expresii şi formule logice etc.). În comunicarea socială cele mai utilizate sunt codurile
verbale. Dar dacă acestea sunt intercalate cu oricare din celelalte coduri, se ajunge la
realizarea unui nivel „metacomunicativ” care poate să scoată mesajul din contextul real,
imprimându-i-se o conotaţie dorită de agentul social dezinformant. Legat de această situaţie,
cercetarea sociologică (şi nu numai) concretă vizează studiul indicatorului metacomunicativ
amintit în vederea „curăţirii” mesajului de tot ceea ce se poate citi „printre rânduri”.
O altă modalitate intenţională de dezinformare o constituie codificarea polisemantică
a mesajului. Diversitatea de semnificaţii acordate unui mesaj ( sau unui enunţ) generează o
diversitate corespunzătoare de opinii care, la rândul lor, pot produce o varietate de atitudini,
de la adeziune totală la acţiuni refractare.
Acesta este considerat (în literatura de profil) primul pas spre tensionarea relaţiilor
interpersonale, intergrupale şi intercomunitare. Efectul formal (oficial) poate fi prăbuşirea
reţelei comunicaţionale care asigură eficienţa funcţională a unor structuri organizatorice, iar la
nivel informal se poate ajunge la dezagregarea mentalului colectiv care asigură identitate unei
comunităţi.
Există şi dezinformări strategice care operează pe termen lung şi care prezintă drept
valori sociale fundamentale fie valori favorabile sursei, fie valori marginale în raport cu
interesele publicului căruia i se adresează. Efectul se poate concretiza în deturnarea
comunităţii de la preocupările sale majore, neglijarea valorilor fundamentale şi reducerea
competitivităţii sale. Efectul respectiv este uşurat şi de gradul diferit de integrare a membrilor
comunităţii ( indiferent de dimensiune) atât în „conformitatea normativă”, cât şi în procesul
de comunicare.
62
Din acest unghi de vedere, teoria dezinformării include orice modificare deliberată a
mesajelor în scopul cultivării unui anumit tip de reacţii, atitudini şi acţiuni ale receptorilor.
Principalele elemente ale acţiunii de dezinformare sunt:
a) comanditorii – cei care comandă şi conduc acţiunile de dezinformare. Ei concep şi
proiectează conţinutul acţiunii şi ţintele (= receptorii mesajelor) reale şi potenţiale şi pot fi:
factori de decizie (guverne, state majore militare, organizaţii socio-profesionale) şi grupuri de
presiune. Prima categorie se foloseşte de servicii specializate; grupurile de presiune fac apel şi
la echipe ad-hoc de amatori cu mare eficienţă în crearea şi menţinerea confuziilor, echipe în
care, pentru a conferi verosimilitate acţiunii de dezinformare, sunt introduşi uneori şi
specialişti din domeniile acoperite de informaţiile comunicate;
b) experţii – sunt specialişti care planifică, coordonează şi controlează secvenţele
tactice ale acţiunii şi modalităţile de supraveghere a efectelor concrete ale mesajelor emise (pe
scurt, desfăşoară acţiunea practică de realizare a dezinformării). Între experţi, un rol important
revine agenţilor de influenţă şi controlorilor.
Agenţii de influenţă se recrutează dintre cei ce se bucură de prestigiu în grupul lor
profesional şi în comunitatea din care fac parte, grup sau comunitate ce urmează a fi
dezinformate prin intermediul controlorilor. Agenţii trebuie să fie inteligenţi, amabili cu cei
cu care vin în contact şi le transmit mesaje cu caracter manipulator, caracteristici ce trezesc
respectul şi încrederea acestora. Agenţii de opinie, numiţi şi intermediari, pot fi:
- liderii de opinie din mediile intelectuale care, din dorinţa de a se lansa în acţiune
practică, acceptă să lanseze în spaţiul social mesaje prefabricate de către planificatori care par
şocante pentru public, mesaje ce sunt asimilate de acesta ca urmare a încrederii în probitatea
profesională şi corectitudinea persoanelor respective.
- persoane racolate din „anturajul” factorilor de decizie, persoane ce sunt mai întâi
compromise cu un fapt verificabil pentru a se avea controlul asupra lor în scopul unei
colaborări mai îndelungate, chiar în eventualitatea deconspirării lor. În această din urmă
situaţie, talentul şi ingeniozitatea cu care-şi apără cauza proprie pot fi relevante pentru
planificatori şi comanditari în racolarea altor agenţi de influenţă.
Controlorii reprezintă liantul între comanditari şi agenţii de influenţă. Pentru a acoperi
zona spaţiului social de care răspund, recrutează – indirect, prin intermediul unor terţe
persoane – o vastă reţea de corespondenţi. Aceştia – numiţi „cercetaşi” – sunt aleşi din rândul
indivizilor lipsiţi de importanţă cărora li se încredinţează rolul de a testa gradul de deschidere
63
spre colaborare a unor personalităţi cu acces la date de importanţă considerabilă pentru
comanditari şi planificatori;
c) contextul vieţii asociative constituie un mediu favorabil pentru recrutarea şi
pregătirea agenţilor de influenţă în sistemele sociale pluraliste. O cale o constituie fondarea de
diverse asociaţii chiar de către dezinformatori, care-şi propun să militeze pentru realizarea
unor interese de ordin umanitar şi protejate de un cadru normativ. Efectul este atragerea a
mulţi naivi care sunt personalităţi de referinţă în domeniul lor de activitate şi care pot fi ţinuţi
sub control de fondatorul (sau fondatorii) asociaţiei respective.
Cercetările sociologice de teren au demonstrat că rezultatele cele mai eficiente se
înregistrează în domeniul mass-mediei, unde dezinformarea poate afecta direct toate
segmentele de opinie ale spaţiului social.
64
6.3. Mass-media – mijloc de manipulare a opiniei publice
În Dicţionarul de sociologie (ed. cit.) manipularea este definită ca acţiunea ce
determină o persoană, un grup sau o colectivitate să gândească şi să acţioneze în conformitate
numai cu interesele iniţiatorului acţiunii respective, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune
care distorsionează intenţionat adevărul, dar lasă impresia libertăţii de gândire şi de decizie.
Prin manipulare se urmăreşte nu o înţelegere raţională şi corectă a situaţiei, ci
cultivarea unei înţelegeri folositoare celui ce transmite mesajul. Pentru aceasta, emitentul
recurge atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la explorarea unor
dimensiuni spirituale non-raţionale, intenţiile sale reale neputând fi sesizate de receptor.
Ca procedură distinctă a procesului de comunicare, manipularea devine posibilă ca
urmare a unei anumite particularităţi a procesului respectiv.
Prin definiţie, comunicarea este un proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a
acestuia într-o formă codificată, cu ajutorul unui canal, către un destinatar în vederea
receptării. Este un schimb de semne între oameni, iar suportul său este limbajul în toată
diversitatea sa şi cu toate resursele sale de expresivitate.
Privită ca proces de transmitere a ideilor de la un individ la altul, comunicarea poate
fi:7
- comunicare impersonală, de tipul: „Ministrul culturii aduce la cunoştinţa directorilor de
muzee teritoriale că începând cu data de…se vor organiza manifestări ştiinţifice pe tema…”
sau
- comunicare intenţională, cu caracter manipulator (seductiv sau incitativ) de tipul:
„Majorarea salariilor cu mai mult de N % - cale sigură spre falimentul financiar al ţării!”.
Comunicarea intenţională constă în transferul unui mesaj informaţional x de la
emitentul A la receptorul B, intenţia lui A fiind strict cognitivă sau cognafectivă. Dacă B, la
rândul său, transmite mesajul lui C, iar acesta lui D, procesul se numeşte propagarea
comunicaţională a mesajului x. În funcţie de intermediari, de mijloacele şi de viteza de
propagare sau de complexitatea informaţiilor pe care le poartă, mesajul poate fi deformat într-
un fel oarecare d.
Precizare: în comunicarea manipulatoare scopul fundamental este tocmai orientarea
acestei deformări d în interesul emitentului.
7
Cf. Gheorghe Mihai, Retorica tradiţională şi neoretorici moderne, Bucureşti, Ed. All, 1998, p. 133.
65
În final, receptorul D asimilează (x+d) la care adaugă, şi el, un coeficient de
subiectivitate Ds; ca urmare, la el, xA=(x+d+Ds), unde d este prevăzut de A, iar Ds este
scontat de A.
Apoi, pe baza (x+d+Ds) este lansat spre propagare mesajul y care, împreună cu x,
formează o celulă de reţea captatorie caracterizată prin:
- o stare de presiune afectogenă;
- capacitate de difuziune accelerată;
- un coeficient de rezistenţă la proba raţionalităţii.
În comunicarea intenţională, proba raţionalităţii se subordonează, ca urmare a
difuziunii accelerate a mesajului, stării de presiune afectogenă; într-o exprimare metaforică,
succesul comunicării manipulatoare este garantat „când raţiunea doarme”
În acest context se impune precizarea că stările afective ale publicului, dacă sunt
dirijate cu pricepere, pot avea consecinţe devastatoare. Această dirijare, fie convoacă raţiunea,
subordonând-o intenţiilor de manipulare pentru a le da o tentă judicioasă, fie stă sub semnul
raţiunii ordonând afectivitatea şi emotivitatea într-o direcţie rezonabilă. În primul caz, specific
comunicării manipulatoare, ea accentuează aşteptările difuze, refulările, prejudecăţile,
obsesiile, iluziile, denaturările şi stereotipurile subiectului-public; în al doilea caz,
caracteristic comunicării autentice, acestea sunt delimitate cu grijă şi fructificate în
concordanţă cu valorile şi principiile gândirii.
În ceea ce priveşte participarea efectivă a mass-mediei la manipularea opiniei publice,
există studii, ale unor autori de prestigiu în domeniu (cf. Şt. Buzărnescu, op. cit., p. 61), care
prezintă presa de exemplu, ca un sistem dintre cele mai active de manifestare, reprezentând o
„armă” eficace sub raportul potenţialului de influenţare.
Principalele tehnici de manipulare a opiniei publice prin mass-media sunt:
a) Selectarea ştirilor în interesul celor care deţin deja o anumită influenţă în structura
socială.
b) Orientarea ştirilor prin omiterea unor componente ale mesajului iniţial, publicul
având acces doar la unele segmente ale circuitului informaţional.
c) Plasarea ştirilor – vizează dimensiunea valorică a conţinutului informaţiei. De
pildă, un fapt oarecare şi lipsit de importanţă deosebită este plasat pe prima pagină a unui ziar
sau la o oră şi într-o emisiune de maximă audienţă la radio-TV, în timp ce un eveniment cu
semnificaţie socială autentică, dar defavorabil persoanelor influente sau „puternicilor zilei”
66
este plasat pe ultima pagină sau la o oră nefavorabilă. În felul acesta, atenţia publicului este
captată de prima ştire, în timp ce evenimentul celălalt este aruncat în anonimat.
d) Influenţarea prin titluri. Formularea sintetică a acestora poate constitui o evaluare a
conţinutului articolului (sau a ştirii), atrăgând atenţia publicului. Importanţa sau lipsa de
importanţă (voite!) pot fi accentuate şi de caracterele literelor cu care sunt culese titlurile.
e) Alegerea evenimentelor. Un lider de exemplu, poate fi aureolat sau discreditat în
faţa publicului prin accentuarea unor evenimente din viaţa sa care sunt conforme sau nu, în
legătură sau nu cu statusul de pregătire al domeniului în care s-a afirmat.
f) Selecţia fotografiilor din presa scrisă precum şi explicaţiile care le însoţesc, sau
alăturarea unei fotografii scandaloase de imaginea unei persoane aflată în „obiectivul” presei,
pot afecta semnificativ atitudinea publicului faţă de persoana respectivă sau faţă de conţinutul
din imagini.
g) Editorialul – poate orienta opinia publică în favoarea sau împotriva unei
personalităţi, a unui eveniment etc., în funcţie de orientarea, de opţiunea şi de simpatiile sau
antipatiile editorialistului. Ritmul trepidant al lumii contemporane, lipsa timpului liber sau
condiţiile precare de existenţă generează o anumită „comoditate de interpretare” din partea
publicului, ce are ca efect preluarea şi vehicularea, de către un individ sau de o colectivitate, a
unor idei şi opinii care nu-i aparţin, idei şi opinii introduse în editorialul respectiv. Sunt
situaţii când o persoană care împărtăşeşte punctul de vedere al editorialistului poate fi
transformată nu numai în personalitate, ci şi în lider de opinie a publicului.
h) Producerea şi difuzarea informaţiilor tendenţioase. Având ca obiect manipularea
opiniei publice, dezinformatorul foloseşte, deseori, chiar şi calomnia sau minciuna. Lucrări de
specialitate şi cercetări de teren relevă că folosirea minciunii în acţiunile dezinformative se
realizează printr-o mare varietate de proceduri cum sunt:
- dozajul savant de jumătăţi de adevăr cu jumătăţi de minciună. Jumătăţile de
adevăr au menirea de a impune ca adevărată şi minciuna, mai ales în condiţiile
în ca-re opinia publică este neutră sau partizană;
- minciuna absolută care, datorită enormităţii sale, poate fi eficace prin seduce-
rea spiritelor paradoxale;
- contra-adevărul, neverificabil datorită lipsei de martori (sau probe);
- valorificarea aspectelor secundare şi întâmplătoare în detrimentul esenţialului
estompat în mod savant;
67
- amestecarea faptelor, a opiniilor sau efectuarea unor comparaţii nejustificate;
- citate aproximative sau trunchiate;
- afirmaţii făcute pe un ton dezinvolt sau indignat;
- exagerarea „apocaliptică”a unui fapt fără importanţă în numele unor principii
morale;
- camuflarea şi diminuarea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau
persiflatoare;
- etichetarea interlocutorului cu o pretinsă apartenenţă la un anumit sistem de
idei, în locul discutării în detaliu a argumentelor prezentate;
- spunerea adevărului în aşa fel încât să se înţeleagă ca este minciună sau,
negarea unei afirmaţii în aşa fel încât să se creadă că, de fapt, este aprobată de
cel ce o formulează şi o emite.
*
Ca orice acţiune umană ce se desfăşoară într-un spaţiu social cu multe variabile (între
care unele sunt controlabile, altele parţial controlabile sau incontrolabile), manipularea nu
trebuie privită ca o fatalitate, dar nici ca ceva nesemnificativ, deoarece are un rol important în
formarea şi întreţinerea unor curente de opinie publică.
68
Bibliografie
1. Bondrea, Aurelian, Sociologia opiniei publice şi mass-media, Bucureşti, Editura
Fundaţiei ”România de Mâine”, 2003;
2. Burzănescu, Ştefan, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 2001;
3. Chelcea, Septimiu, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura SNSPA, 2000;
4. Ciucur, Constantin, Minciună, contrafacere, simulare, Iaşi, Editura Polirom, 1997;
5. Condur, Georgeta, Aspecte etice ale publicării sondajelor de opinie, în Sfera Politicii,
nr. 155, 2011, Iași.
6. Dinu, Mihai, Comunicarea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997;
7. Drăgan, Ion, Opinia publică, comunicarea de masă şi propaganda, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980;
8. Kapferer, Jean Noel, Căile persuasiunii. Modul de influenţare a comportamentelor prin
comunicare şi publicitate, Bucureşti, Editura INI, 2001;
9. Lazar, Judit, L΄opinion publique, Editions Dalloz, 1995;
10. Le Bon, Gustave, Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Editura ANTET XX PRESS, 1998.
11. Moscovici, Serge, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Iaşi, Editura Polirom,
1997;
12. Regouby, Christian, La Comunication globale, Paris, Les Editeurs d΄Organisation,
1992;
13. Voicu, Victor, Ştefan, Ionuţ, Miron, Luminiţa, Introducere în ştiinţele sociale, Editura
Universitară Danubius, Galati, 2011.
14. Zamfirescu, Vasile Dem, Filosofia inconştientului, Bucureşti, Editura Trei, 1999.
Surse on-line
- www.cna.ro
- http://www.sferapoliticii.ro
69

COMUNICARE, OPINIE PUBLICĂ ȘI MASS-MEDIA - Curs - 2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COMUNICARE, OPINIE PUBLICĂ ȘI MASS-MEDIA - Curs - 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COMUNICARE, OPINIE PUBLICĂ

Capitolul I. COMUNICAREA. REPERE GENERALE

Capitolul II. LOCUL ŞI ROLUL OPINIEI PUBLICE ÎN VIAŢA SOCIALĂ

Capitolul III. OPINIA PUBLICĂ ŞI ALTE FORME DE MANIFESTAREA SOCIO-

Capitolul IV. SUBSTRATUL, STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE OPINIEI PUBLICE

Capitolul V. CERCETAREA SOCIOLOGICĂ A OPINIEI PUBLICE

Capitolul VI. COMUNICAREA MASS-MEDIA ŞI OPINIA PUBLICĂ

Perspectiva sociologică asupra comunicării

2.1. Caracteristici generale

2.2. Opinia publică şi societatea

3.1. Conceptul de opinie publică

3.3. Opinie publică, prejudecăţi, stereotipuri, rumori şi zvonuri1

3.4. Opina publică – obiect de studiu al sociologiei2

3.5. Opinie publică şi atitudine

4.1. Publicul şi caracteristicile sale

4.2. Formarea şi structura opiniei publice

4.3. Funcţiile şi dinamica opiniei publice5

5.1. Indicatorii cercetării

5.2. Sondajul de opinie

5.2.2. Etape şi mod de desfăşurare

7. Pretestarea instrumentelor de cercetare constă în efectuare unor anchete-pilot.

8. Definitivarea instrumentelor de cercetare este premergătoare aplicării în teren a

9. Aplicarea (administrarea) „în teren” a instrumentelor de cercetare se realizează

10. Prelucrarea datelor (informaţiilor) obţinute, operaţie ce constă în clasificarea,

11. Analiza rezultatelor se efectuează în perspectiva confirmării sau infirmării

12. Redactarea raportului de cercetare. Întotdeauna, investigarea fenomenelor sociale

5.2.4. Importanţă şi valoare

6.1. Comunicarea mass-media

6.2. Informare şi dezinformare6

S-ar putea să vă placă și