CAPITOLUL II.

MASS-MEDIA ŞI SOCIETATEA

2.1 Media- formator de opinii

Sistemul mass-media asigură circulaţia informaţiilor, opiniilor, interpretărilor, şi abordărilor

considerate a avea semnificaţie socială, reprezintă o adevarată legătură informaţională între
diverse părţi şi segmente sociale.1
Mass-media au meritul incontestabil de a fi vectorul purtător al informaţiei şi al fondului de
cunoştinţe propriu al unei comunităţi, către cât mai mulţi dintre membrii săi. Media au stabilit un
adevărat monopol al informaţiei, preluând o parte din funcţiile îndeplinite de instituţiile statului.
Rolul mass-media in societate a devenit foarte important. Informatiile reprezinta o sursa vitală
pentru orice tip de decizie, iar mass-media este principalul mediu de difuzare a acestora. Dincolo
de rolul de informare, prin intermediul mass-media se contureaza opinii, ideii şi se formeaza
atitudini.
Mass-media răspund la nevoile omului modern de a fi informat, dar în acelaşi timp dirijează
emoţiile publicului, ceea ce atrage răspunderea pentru deciziile pe care le ia societatea. Datorită
rolurilor sale de formare, influenţare şi/sau manipulare a opiniei publice, este clar că presa
reprezintă o mare putere în stat. De multe ori, anumite decizii politice sau juridice au fost
influenţate de apariţia unor informaţii în presa.
Influenţând fiecare persoană în parte, mass-media creează premise pentru formarea sau
modificarea opiniei individuale, opiniei de grup, de colectiv şi în final – a opiniei publice. Opinia
publică se manifestă ca un răspuns de aprobare sau dezaprobare, indiferenţă sau negaţie vizavi de
rezolvarea problemei luate în discuţie, faţă de evoluţia unui eveniment sau a unei situaţii din
lumea înconjurătoare.
Mass-media are un puternic efect şi o influenţă majoră asupra percepţiei individului cu
privire la ceea ce poate fi spus sau făcut.
Efectul mass-media asupra opiniei publice se explică nu atît prin influenţă directă a
conţinutului asupra auditoriului sau prin starea publicului, cît prin relaţia: public - sistem mass-
media – sistem social. Aceasta este o relaţie, în care satisfacerea necesităţilor indivizilor şi
grupurilor sociale în probleme de informare, precum şi realizarea scopurilor acestora depinde,
practic întru totul, de această interdependenţă. Cu alte cuvinte, cu cît interesul individului faţă de
mass-media este mai mare, cu atît mai mare este şi dependenţa sa de informaţiile survenite prin
intermediul mass-media. Ele influenţează cunoştinţele, sentimentele şi comportamentul lui şi,
astfel, contribuie la crearea curentelor de opinii.
Nu se poate vorbi despre opinie publică în afara mass.media, la fel de bine cum mass-media
nu poate exista fără o raportare la opinia publică.
Principalele funcţii ale presei în raport cu opinia publică sunt:
- formarea opiniilor individuale şi de grup prin difuzarea ştirilor;
- exprimarea şi difuzarea opiniilor în rândul cititorilor
- structurarea opiniilor şi modificarea atitudinilor şi comportamentelor;
- medierea influenţei opiniei publice asupra vieţii social-politice

1
Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass media şi societatea, Bucureşti, 2001, p. 13
- exercitarea funcţiei de participare a opiniei publice la guvernarea societăţii, adoptarea deciziilor
sau influenţarea modului de rezolvare a treburilor publice printr-o atitudine critică, protestatară –
în funcţie de sistemul politic, care reprezintă o totalitate integrală, coordonată a instituţiilor
politice.
Mass-media exercită asupra noastră o influenţă indirectă, complexă şi pe termen lung.
Acest lucru se datorează faptului că media sunt sunt omniprezente şi, ca urmare mesajul transmis
poate fi ocolit cu greu de către public.
Media lansează un mesaj, iar acesta este preluat de discuţiile interpersonale, filtrat,
prelucrat, interpretat, modificat. După ce mesajul media intră pe agenda discuţiilor
interpersonale, oamenii nu mai au capacitatea de a evalua de ce prelucrează mesajul într-un
anumit fel. Ei amestecă propria percepţie cu percepţia oferită de mass-media într-un tot
indivizibil. De aceea, mass-media trebuie văzute drept creatorii opiniei publice.2
Media influenţează într-un mod indirect, inconştient, astfel încât determină individul să
adopte punctul lor de vedere şi ulterior, să manifeste acţiuni în virtutea acestora.
Media stabilesc modul în care percepem actualitatea. „Mijloacele de comunicare în masă
fac legătura cu o realitate la care nu avem acces. Ele creează o imagine standard a unei realităţi şi
o difuzează în milioane de exemplare. Astfel, puterea media poate fi măsurată în acest plan al
discuţiei cu diferenţa dintre tabloul adevărat al lumii, al unei realităţi anume şi tabloul oferit de
media.”3
Ideea principală ce se deprinde de aici este aceea că trăim într-o lume a cărei imagini este
conturată în mare parte de mass-media. Realitatea fiecăruia devine astfel un mix între ceea ce
credem şi ceea ce vedem. Iar de cele mai multe ori, ajungem să credem în funcţie de ceea ce
vedem, opiniile noastre devenind consecinţa influenţei mediatice asupra noastră.
După cum considerau Lowery şi DeFleur, efectele mass-media sunt împărţite astfel:
- media atrag atenţia publicului cu privire la un subiect, la o temă (sensibilizare);
- media pun la dispoziţie un volum de informaţii despre acel subiect / temă;
- informaţia oferită de mass-media duce la formarea şi schimbarea atitudinilor;
- atitudinile formate în acest fel influenţează comportamentul.
Efectele mass media asupra individului nu sunt directe, imediate, nu este vorba despre simpla
convertire, activare sau consolidare. Media au puterea de a construi „mediul de ficţiuni”, de a
atrage atenţia pe anumite probleme şi de a hotărî ce poate fi spus sau făcut in spaţiul public .
Media nu numai că au puterea de a defini ceea ce este important, aşa cum susţine teoria
agenda-setting, ele au puterea de a defini ceea ce este important şi legitim. 4
Astfel, media este considerată a fi un important formator de opinii, pe lângă faptul că este o
afacere. Tocmai de aceea, informaţiile difuzate ar trebui să fie pe cât de corecte, pe atât de
obiective şi transparente. Oamenii se ghidează de multe ori dupa ceea ce vad sau aud în presă,
iau ca atare o ştire, fără a verifica acurateţea acesteia. Tocmai de aceea jurnaliştilor le revine
rolul important de a fi un fel de “mesageri” pentru publicul lor. Cu alte cuvinte, iau informaţia de
la sursă şi o transmit utilizatorilor, care ulterior acţionează sau discută pe baza a ceea ce au citit
în presă.

2
Ibidem, p. 201
3
Ibidem, p.196
4
Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass media şi societatea, Bucureşti, 2001, p. 180
 2.2 Adevărul cetăţeanului şi opinia publică

Într-o definiţie sintetică, opinia publică este „un ansamblu de atitudini, exprimate de un
număr semnificativ de indivizi în legătură cu o problemă de importanţă generală”.5
Dicţionarele de specialitate definesc termenul de „opinie publică” astfel: „agregarea unor
opinii individuale asemănătoare pe probleme de interes public; o manifestare a mentalităţii
colective, distinctă de voinţa populară de publicul însuşi şi de mase”; 6 „expresia unei atitudini a
unui grup sau a majorităţii populaţiei, referitoare la un subiect, adesea controversat, dintr-o
anumită arie tematică”.7
Printr-o analiză a tuturor noţiunilor elementare pe care se fundamentează majoritatea
definiţiilor legate de opinia publică, I. Lazăr propune următorul inventar: 1. opinia publică se
referă la comportamentele unui mare număr de indivizi, comportamente exprimate verbal. 2. ea
se referă la ceva cunoscut de toată lumea. 3. acest „ceva” are caracteristica de a fi important
pentru toată lumea. 4. opinia publică implică frecvent conştiinţa diferenţelor de atitudine faţă de
acest „ceva”. 5. grupul devine activ în planul comportamentului, astfel încât să-şi sporească
eficacitatea în atingerea scopului propus. 6. opinia publică se exprimă prin diferite canale de
comunicare socială.
În actuala sa configuraţie, conceptul de opinie publică nu mai exprimă o unitate
monolitică, de atitudine, ci, din contră, o multitudine de abordări ale unei probleme de interes
comun, din perspectiva tradiţiilor culturale, a motivaţiilor politice, a presiunilor sociale şi a
reprezentărilor simbolice specifice fiecărui segment al colectivităţilor moderne – eterogene,
foarte numeroase, fără legături directe de comunicare între grupuri.” Ceea ce înseamnă că
„opinia publică” desemnează acele configuraţii şi momente în care o anumită atitudine
beneficiază de sprijinul, conştient, al unor segmente majoritate ale populaţiei; astfel, opinia
publică nu are nevoie să fie unanimă; în schimb, ea trebuie să fie coerentă şi omogenă.8
Presa este spaţiul privilegiat în care judecăţile individuale ale oamenilor se confruntă, se
compară şi se conjugă, având mereu în centrul lor treburile „cetăţii” şi şansele unui mai bun
comun. Aceasta constituie motivul pentru care mesajele presei nu pot şi nici nu trebuie să fie
unidirecţionate. Într-o lume cu adevărat democratică cetăţeanul nu este numai destinatar ci şi
emiţător de mesaje.
În mod practic, lucrul acesta se întâmplă printr-un fel de prelucrare, eşantionat, aşa cum
în ştiinţele naturii sunt analizate, ciclic, organismele sau ţesuturile, solurile sau apele curgătoare.
Orice publicaţie serioasă are servicii specializate în sortarea, analizarea şi selectarea
mesajelor primite de la beneficiarii ei direcţi. Feed-back-ul destinatar-presă este chiar, în zilele
noastre, stimulat în aşa fel încât, mai ales în chestiunile de mare interes colectiv (proiecte
legislative, crize, confruntări de opinii publice pe probleme punctuale sau de durată etc.), politica
editorială şi unghiul de abordare susţinut de strategia publicaţiei să fie unul reprezentativ pentru
publicul ei specific.
Presa se adresează în acelaşi timp unei persoane individuale nevăzute dar şi unei fiinţe
colective cu dimensiuni mereu diferite. Cel mai adesea se obişnuieşte a se vorbi despre public
dându-i acestui cuvânt o încărcătură semantică mai degrabă decât abstractă, impersonală şi în
bună măsură, hiperbolizată. „În fapt orice organism de presă nu se adresează, şi nici n-ar putea să

5
Mihai Coman – Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Polirom, 1999, p. 150, apud B. Hennessy, 1981, p. 4.
6
G. Ferréol – Dicţionar de sociologie, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 145-146.
7
Mihai Coman – Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Polirom, 1999, p. 150, apud R. Weiner, 1990, p.325.
8
Ibidem
o facă, unui public global, unor mase de mase, egale cu numărul cetăţenilor mai mult sau mai
puţin alfabetizaţi. Orice societate modernă are un număr mai uşor sau mai greu discernabil de
publicuri potenţiale, care se structurează şi se restructurează permanent, în funcţie de credinţe,
habitudini, interese tradiţionale şi interese de perspectivă, în funcţie de nivelul diferit de educaţie
şi de statutul socio-economic căruia îi aparţin indivizii. Publicul specific căruia i se adresează
mesajele noastre creşte şi scade în funcţie de natura informaţiilor şi de structura finită a
mesajelor de presă, de promptitudinea acestora în raport direct cu faptele şi cu interesul pe care l-
ar putea stârni. Este motivul pentru care presa este în acelaşi timp purtătoare de cuvânt dar şi
factor catalizator a ceea ce, cu un termen destul de ambiguu, se cheamă azi opinie publică.
Opinia publica este „metafora sub care încercăm să configurăm de fapt inefabilul proces
de coagulare a reactivităţii personale, predominant subiectivă, într-o reactivitate de grup”.
Atât opinia individuală cât şi cea publică au o configuraţie şi motivaţii raţionale, dar şi
afective, unele subconştiente, iar altele de-a dreptul instinctuale.
Suntem când tentaţi s-o încărcăm cu o forţă şi mai ales cu o legitimitate indiscutabile,
uitând că, în fond, ea e o opinie şi nu neapărat o judecată, când s-o tratăm ex cathedra, ca pe
expresia unei spiritualităţi infantile, sau pur şi simplu neevoluate. E şi pricina pentru care opinia
publică ar trebui, cel puţin în teorie, disociată clar de simţul civic, între cele două existând, de
fapt, o distanţă intercomunicantă dar majoră: cea dintâi e mai degrabă efectul imediat al
reprezentărilor spontane ale colectivităţii, pe când civicul e un proces continuu de articulare a
înţelegerii la acţiune, atât la nivel individual cât şi la nivelul colectivităţii.
O caracteristică interesantă a opiniei publice este că aceasta poate fi şi pasivă sau activă,
în acelaşi spaţiu şi în acelaşi tip de lume, în funcţie de o mulţime de factori, între care informarea
şi discursul presei joacă un mare rol, dar nu un rol unic.
Luând în serios modelul democratic, o presă slujeşte adevărul cetăţeanului (colectiv şi
individual) ar trebui să lucreze neobosit pentru canalizarea opiniei publice către civism, pentru
stimularea capacităţii opiniei publice de a judeca prompt şi corect faptele şi situaţiile cu care
societatea este confruntată, pentru a fructifica energiile colective în starea lor potenţial
„spectatoare” spre participativitate şi decizie.

1.3 Credibilitatea presei – onestitatea presei

Jurnalistul are datoria de a respecta adevărul oricare ar fi consecinţele acestuia pentru el
însuşi, în virtutea faptului că publicul are dreptul de a-l cunoaşte”9.
Obligaţia presei, de a tipări adevărul, reprezintă un element standard al retoricii sale. În
mod constant, fiecare cod al eticii începe cu datoria jurnaliştilor de a spune adevărul cu orice
preţ. Editorii de excepţie îşi gravează cuvinte care slăvesc adevărul pe pietre de temelie şi pe
pietrele lor funerare.
Oamenii de presă ajung să trăiască înconjuraţi de ambiguităţile despre adevăr din
învăţătura si cultura occidentală de astăzi.
Adevărul, ca măsură circumstanţială a inteligibilului, este, deci, în ceea ce priveşte
presa, o datorie fundamentală pentru jurnalist şi o garanţie de credibilitate pentru destinatarul
cetăţean10.
Adevărul este piatra de încercare a meseriei de ziarist. Dar de ce este atât de important
ca jurnalistul să respecte adevărul? Astăzi, mai mult ca oricând, ziaristul este primul factor care
promovează dreptul la comunicare.
9
Kent Midleton, Robert Trager, Bill Chamberlin, Legislaţia comunicării publice, Iaşi, Polirom, 2002, p. 34.
10
Roşca, Luminiţa, Formarea identităţii profesionale a jurnalistului, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 68.
 Preocuparea sa esenţială este aceea de a căuta informaţia optimă şi de a o transmite
publicului cât mai exact şi cât mai veridic cu putinţă. Termenul optim este luat în sensul de
„adevărat” şi nu de cel mai bun. Aceasta nu înseamnă că informaţia nu are şi înţelesuri morale,
nu numai epistemice, după cum şi adevărul are numeroase aspecte morale, pe lângă funcţia sa de
valoare fundamentală a cunoaşterii omeneşti.
Jurnalismul este unic prin înţelesul său. Nu există jurnalism rusesc, polonez, jurnalism
american sau francez. Există doar două feluri de jurnalism: de bună sau de proastă calitate.
Ambele tipuri menţionate mai sus nu cunosc limite ţi vorbesc toate limbile pământului. Fiecare
cultură poate avea propriile-i tradiţii , fiecare limbă - o voce diferită. Dar, jurnaliştii buni din
întreaga lume, oriunde s-ar afla sau oriunde activează sunt cu toţii de acord asupra rolului pe care
îl au. Acesta este, mai presus de toate, căutarea şi redarea adevărului11.
Adevărul trebuie asociat mereu cu binele şi cu dreptatea, iar minciuna cu răul. Când
grecii antici asociau adevărul cu drepatea şi considerau adevărul însuşi ca valoare morală, aveau
fără îndoială în vedere tocmai prezenţa activă a omului ca descoperitor al adevărului şi totodată
ca beneficiar al său. Falsul şi minciuna ne apar imorale, deoarece ele generează răsfrângeri
negative în relaţiile dintre oameni, afectează puterea lor de creaţir, gândire si acţiunile lor12.
Prima valoare pe care cel care practică meseria de jurnalist este dator moral faţă de
societate şi faţă de el însuşi- valoare pe care trebuie să o ia în considerare în preocupările sale de
descoperire a realităţii- este valoarea de adevăr a faptelor de cunoaştere, concordanţa lor cu
faptele cercetate.
Într-o lume ca a noastră, a practica stiinţa socială, înseamnă, înainte de toate, a practica
politica adevărului.13
Acest lucru trebuie considerat ca un concept general valabil pentru întregul corp al
ştiinţelor socio-umane printre care se află şi jurnalistica. Adevărul reprezintă cel dintâi criteriu
după care apreciem statutul şi valoarea unei discipline în planul cunoaşterii şi al oricărui efort de
cunoaştere, în general. A descoperi şi a afirma adevărul dincolo de orice circumstanţe, ţine în
primul rand de gradul de profesionalism al oricărui jurnalist14.
A respecta adevărul, deci a acţiona cu bună - credinţă, implică abţinerea de la
îndeplinire acelor acţiuni care au ca efect încălcarea normelor şi regulilor jurnalistice, încălcare
ce poate duce la sancţiuni de ordin juridic, de ordin administrativ. Însă, nu teama de sancţiune,
indiferent de natura ei, trebuie să-l convingă pe ziarst să lucreze corect, în limita prevederilor
legale şi a regulilor acceptate şi cu respectarea dreptului la opinie şi a dreptului la informaţie.
Redactorii şi reporterii ar trebui să ştie că adevărul şi etica exclud superficialitatea în
documentare şi redactare, lipsa de politeţe, exercitarea de presiuni şi minciună. Un jurnalist nu
poate fi credibil şi când scrie la comandă sau când are interese personale.
Ziarul trebuie să spună tot adevărul, privitor la problemele importante ale lumii.
Răspândind informaţia, ziarul trebuie să fie atent la decenţă, care este obligatorie pentru un
adevărat profesionist. Ceea ce tipăreşte, trebuie să-l intereseze pe tânar şi pe vârstnic. Datoria
ziarului este faţă de cititorii lui şi faţă de public în general, nu faţă de interesele particulare sau
faţă de interesele patronului ziarului..
Practica jurnalistică, fundamentată pe însăşi etica modelului democratic, nu-şi poate
propune să definească adevărul faptului relatat decât ca virtualitate, ca unghi de interpretare

11
Ibidem, p. 69.
12
Ibidem, p. 72.
13
Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Iaşi, Editura Polirom, 2001,p. 198.
14
Ibidem, p. 72.
demonstrabil, nici unic, nici infailibil, contrapondere a minciunii, fie ea voluntară sau nu. Este
motivul pentru care, ca mediator de mesaje, presa se adresează opiniei individuale a cetăţeanului
şi a opiniei publice.15
Ambele sunt directe şi dependente de felul în care mesajul reuşeşte să aproximeze
corect şi pe cât se poate de obiectiv, realitatea reflectată, dar şi de capacitatea de interpretare a
mesajului, care există, natural în destinatar, fie el invididual, fie public.16
Deşi, nu toate amănuntele la care ne-am gândi ne stau la dispoziţie, adevărul este extins
în afara definiţiei sale de „simplă pezentare a faptelor ” . O modalitate de a ne lărgi sfera
cercetărilor este, de exemplu, aceea de a lua în considerare antonimul veridicităţii şi de a da
astfel o justificare colectării de informaţii şi redactării ştirilor.17
Opusul respectului pentru adevăr este înşelătoria, adică intenţia deliberată de a
introduce o eroare. Minciuna apare de multe ori în cadrul redactării ştirilor. Iar înşelătoria la
nivelul colectării de informaţie este o ispită permanentă.
Tehnica documentării, specifică fiecărui punct în parte, e cu atât mai importantă, cu cât
o imagine superficială asupra unui fenomen în câmpul dat poate induce reacţii false sau
periculoase în opinia publică, deservind în loc să o servească18.
Privilegiul reporterului, drepturile acestuia, nu-l scutesc niciodată de responsabilitatea
de a cita corect, de a verifica informaţiile pe care le difuzează, înainte şi după ce le-a difuzat, de a
le difuza, numai atunci când ele sunt confirmate din mai multe surse.
Principiul verificării informaţiei, din cel puţin două surse, se cuplează, firesc, cu un alt
principiu operaţional, util, mai ales în situaţiile de natură politică, dar şi în alte cazuri în care
subiectul informaţiei poate fi interpretat în feluri diferite ori chiar contradictorii: este vorba de
echidistanţă. Desigur, aceasta nu este o garanţie a mereu visatei obiectivităţi. E doar un operator
util pentru a contextualiza corect un subiect19.
Redarea adevărului ar trebui să fie o trăsătură comună tuturor celor care tind spre o
comunicare etică.
Totuşi, “profesioniştii” se bucură de multe oportunităţi de a modela informaţia
Este oare înşelătoare această informaţie lustruită şi modelată? Denaturează adevărul?
Poate că nu în toate cazurile, dar cu certitudine în majoritatea lor.
De asemenea, creşterea competiţiei pentru obţinerea ştirilor îi determină pe
profesionişti să creeze poveşti, adevărate drame chiar, în loc să se limiteze la adevărul care de
multe ori poate fi chiar plictisitor.
Adesea, când scriu sau editează un articol de informare, jurnaliştii fac unele lucruri
care, în fapt, măresc distanţa dintre articolul lor şi adevăr. Ei ştiu ce înţeleg editorii lor prin
articol de impact şi, scriind articolul într-un mod cât mai convingător, exagerează sau ridică
subiectul deasupra valorii sale reale20.
Complexitatea fenomenelor care caracterizează societatea modernă, solicită un profil
jurnalistic bazat pe respectul pentru fapte, oameni şi informaţia corectă cât mai exactă, pe
capacitatea de a înţelege realităţile economice, sociale, politice, ecologice şi psihologice
15
Randall, David, Jurnalistul universal, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 103.
16
Ibidem.
17
Cathala, Henri- Pierre, Epoca dezinformării, traducere din limba franceză de N. Bărbulescu, Bucureşti, Editura
Militară, 1991, p. 72.
18
Ibidem, p. 71.
19
Coman, Mihai, Manual de jurnalism, Iaşi, Polirom, 2001, p. 56.

20
Ibidem, p. 228.
complicate şi pe abilitatea de a reda clar, concis şi la timp toate aceste realităţi, într-un mod
accesibil tuturor. În această lume complicată şi confuză, talentul care te ajută să scrii frumos şi
agresivitatea care te ajută să obţii informaţia la timp nu mai sunt suficiente pentru a face
adevărata presă, adică acea presă responsabilă, în acord cu interesele, nevoile şi cerinţele
publicului21.
Jurnalistul trebuie să înţeleagă că rostul lui este acela de a respecta publicul şi, în
virtutea acestui lucru jurnalistul trebuie să pătrundă în inima adevărului şi să îl redea aşa cum
este, asumându-şi orice risc. Adevărul prezent peste tot în realitatea înconjurătoare este dificil de
redat în cuvinte atunci când el poate răni sau provoca destinatarului stări de nelinişte sufletească.
Evenimentele care au loc zi de zi în viaţa noastră, sărăcie, crime, violuri, furturi şi altele, care
îngrozesc pur şi simplu sunt reprezentate sub o formă voalată22.
Dacă este adevărat că puterea presei stă în însăşi credibilitatea ei, atunci pare de la sine
înţeles că singurul element constant care poate întreţine credibiliateta/ puterea e responsabilitatea
fiecărui jurnalist pentru adevărul scris23.
„La urma urmei, putem oare pune un semn de egalitate între libertatea presei şi
libertatea de exprimare a fiecărui profesionist în parte? Cum bine ştim, adesea, în materie de
fenomene sociale, suma elementelor mulţimii nu este egală cu însăşi mulţimea. Ceea ce le
desparte este un factor calitativ şi nu cantitativ. Ca să egalizăm libertatea individuală, a tuturor şi
a fiecăruia dintre profesionişti, cu libertatea presei e nevoie de intervenţia aceleiaşi constante
individuale, responsabilitatea”24.
Concluzionând, se poate spune că respectul pentru adevăr derivă din convingerile şi
deprinderile pe care le are jurnalistul, respectarea legalităţii, moralei şi eticii.
A căuta adevărul este o caracteristică a persoanei ce lucrează în presă, fiind o formă
specifică de abordare a relaţiilor stabilite cu sursele de informare, cu colegii, precum şi cu
publicul.
A uita sau a omite un asemenea lucru este, pentru omul de presă, o notă certă de
neprofesionalism şi o lovitură la adresa credibilităţii mesajului său. Adevărul este, deci, punctul
de plecare şi temeiul oricărui jurnalist serios, adevăr pe care este dator moral să-l apere.
Din valoarea numită „adevăr”, „nume sublim şi simplu” - după cum spunea Kant - ,
provine întreaga şi reala noastră putere. Căci, puterea durabilă, reală nu vine decât din
cunoaşterea obiectivă a stării de fapt a lucrurilor. Când adevărul se asociază cu binele şi
dreptatea, puterea jurnalistului devine pe cât de mare, pe atât de valoroasă moral.
Însă în zilele noastre, se constată din ce în ce mai pregnant că adevărul relatării faptelor
de către un om al presei, transparenţa lor, modul just de procurare al informaţiilor şi interesul
pentru adevărul cetăţeanului reprezintă o himeră. Respectarea tuturor principiilor etice de către
jurnalist, onestitatea sa, transparenţa şi obiectivitatea ştirilor nu se mai încadrează în mod
absolut în categoria valorilor unui jurnalist.
În această eră a informaţiilor, jurnalistul ocupă un rol deosebit. El este unul dintre cei
mai specializaţi şi mai vizibili transportatori de informaţii, care are astăzi, datorită importanţei pe
care a atins-o mass-media, o influenţă deosebită asupra felului în care publicul se raportează la
lumea înconjurătoare.

21
Ibidem.
22
Ibidem, p. 230.
23
Ibidem, p. 226.
24
Miruna Runcan, Introducere în etica şi legislaţia presei, Iaşi, Editura Polirom, 2001 , p. 220
 Jurnalistul poate fi asemuit unui coregraf. El se străduieşte să „deseneze” o hartă
informaţională cât mai detaliată pe care o pune apoi la dispoziţia cetăţenilor, astfel încât aceştia
să poată naviga eficient şi cu uşurinţă prin „hăţişurile” societăţii. De aceea, scopul jurnalistului ar
trebui să fie acela de a asigura oamenilor informaţii precise, corecte, de calitate25.
În aceste condiţii, ne întrebam daca jurnaliştii reuşesc să fie pentru public o sursă de
informaţii obiectivă, onestă, de încredere, care să-i facă acestuia viaţa mai uşoară.

25
Ibidem, p. 124.